M IH A IL KOGĂLNICEANU OPERE Ediţie critică publicată sub îngrijirea Ini DAN SIMONESCU EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA MIHAIL KOGĂLNICEANU OPERE IV ORATORIE II 1864—1878 PARTEA a IV-a 1874-1878 Text stabilit, studiu introductiv, note şi comentarii de GEORGETA PENELEA editura academiei republicii socialiste românia R — 71021, Bucureşti, Calea Victoriei nr. 125 1978 INTRODUCERE ,Jn tot ce faci scopul să-fi fie ţara^ convingerile şi adevărul**. (Shakespeare) Eomânia modernă se defineşte prin cîteva momente care, începînd din 1821, au consolidat edificiul naţional. Aflaţi într-o zonă de confluenţă a intereselor europene, românii au fost în mod constant confruntaţi cu exigenţe străine. Ei au fost siliţi să evolueze, în mare măsură, în limitele unei legislaţii impuse din afară : Eegulamentul organic, apoi Tratatul de la Paris. Meritul incontestabil al unor fruntaşi ai generaţiei politice aflate la conducerea ţării a fost tocmai strădania de adaptare a acestor norme juridice la trebuinţele interne. Cînd contradicţia între statutul impus şi aspiraţiile naţionale a atins punctul critic, românii n-au pregetat s-o rezolve pe cale revoluţionară. Si expresia ei remarcabilă a fost ridicarea din tustrele ţările române la 1848. Tratatul de la Paris, încheiat în urma Eăzboiului Crimeii, a inclus Principatele Eomâne în dreptul public european, punîndu-le sub garanţia marilor puteri. S-a anulat aşa protectoratul rusesc şi s-a dat un înţeles aproape retoric suzeranităţii turceşti. Salutar în aparenţă, noul statut internaţional n-a răspuns decît în parte aşteptărilor. El oferea un cadru rigid, impropriu, dezvoltării Principatelor, prin menţinerea despărţirii lor nefireşti, ca şi prin conservatorismul manifestat — şi împărtăşit de unele facţiuni politice de orientare reacţionară din ţară — faţă de problemele sociale. Cu o tenacitate primită favorabil în cercurile liberale europene^ generaţia paşoptistă, printre ai cărei membri Kogălnieeanu ocupă un loc de cinste, a reuşit să realizeze Unirea Principatelor şi autonomia internă prin constituirea unui ansamblu legislativ, derivat în linii mari din Tratatul de la Paris, răspunzînd necesităţilor de dezvoltare socială şî politică a ţării. Observarea şi adaptarea permanentă la exigenţele interne a normelor juridice impuse din afară, în consens, desigur, şi cu interesele claselor sociale pe care le reprezentau, caracterizează conduita partidelor politice de guvernămînt ale Eomâniei în perioada postunionistă. în deceniul al optulea, cînd principalele puncte ale programului burghezo-democrat : Unirea, împroprietărirea ţăranilor, principe străin, erau ,,fapte îndeplinite”, s-au profilat ca o necesitate legică obţinerea independenţei economice şi politice, afirmarea Eomâniei ca entitate distinctă la Dunărea de Jos. încheierea — în 1875 — a primei convenţii comerciale a marcat desprinderea din sistemul politic turcesc. Dar preţul plătit a fost disproporţionat şi, spre a evita aservirea economică faţă de Austro- 5 Ungaria, Bomânia s-a văzut silită să accepte, ca o reacţie în lanţ, convenţii cu mai multe state europene. Apreciate obiectiv, ele au reprezentat o afirmare pe plan internaţional şi au stimulat dezvoltarea relaţiilor de producţie de tip capitalist. în acelaşi timp, prin pătrunderea într-un ritm accelerat a capitalurilor străine, convenţiile au creat Bomâniei o poziţie subordonată în economia europeană, aceea de furnizoare de materii prime şi de piaţă de desfacere a produselor industriale occidentale. Bedeschiderea „chestiunii orientale”, în 1875, a găsit Bomânia plasată între principalii beligeranţi: Turcia şi Busia. Lipsită de garanţia Europei decisă a lăsa în acel moment pe seama Busiei rezolvarea problemelor în Balcani — , Bomânia s-a văzut silită să opteze pentru puterea care, atunci, îi recunoştea integritatea teritorială. Prin însuşi acest fapt, consemnat de convenţia româno-rusă din 4 aprilie 1877, se admitea existenţa de sine stătătoare, independentă, a statului român. în acest context, ca expresie a voinţei poporului, a acelui „instinct de afirmaţie al maselor” elogiat de Mcolae Iorga, a fost proclamată în Adunarea ţării în ziua de 9 mai 1877 independenţa de stat a Bomâniei. Participarea mai apoi la operaţiile militare, vitejia ostaşilor noştri la Plevna, Bahova, Griviţa sau Smîrdan au venit să pecetluiască cu sîngele generos vărsat pe cîmpul de luptă un act cu adînci semnificaţii în dezvoltarea internă ulterioară, moment de rezonanţă în afirmarea pe plan internaţional a Bomâniei. Volumul de faţă cuprinde discursurile şi intervenţiile lui Mihail Kogălniceanu în parlament în calitate de senator şi mai ales de ministru (în cabinetele Manolache Costache Iepureanu din aprilie — iulie 1876 şi I. C.Brătianu din aprilie 1877 — septembrie 1878). Problematica celor patru legislaturi este extrem de bogată şi de complexă, vizînd fenomene esenţiale ale procesului de consolidare a Bomâniei moderne, atît în sfera civilizaţiei materiale, cît şi a celei spirituale. Este de la sine înţeles că excursul nostru se va opri doar asupra acelor aspecte care rămîn elemente definitorii ale viziunii sale politice, sub incidenţa, desigur, a împrejurărilor externe în care se găsea Bomânia în anii 1874—1878. Guvernarea conservatoare, începută în 1871 şi caracterizată printr-un autoritarism excesiv, o legiferare socială în spirit reacţionar, o politică financiară de accentuare a dependenţei noastre faţă de capitalul străin, ajunge, în 1875, ţinta atacurilor sistematice ale grupării liberale. Luptele intestine din sînul partidului conservator, duritatea şi exclusivismul lui Lascăr Catargiu, care, asemeni lui Saturn, cum observă Kogălniceanu, îşi „mînca” colegii, au determinat trecerea unor conservatori în tabăra liberală. Dintre ei cel mai proeminent avea să fie Manolache Costache1. Necesitatea constituirii unui front comun pentru combaterea conservatorilor, pentru răsturnarea lor, a dus, în 1875, la apariţia coaliţiei de la Mazar Paşa — formaţiune politică ce întrunea toate nuanţele liberale. Alături de presă — purtătoarea de cuvînt a coaliţiei era foaia „Alegătorul liber” — , liberalii foloseau Adunarea ca mijloc principal de combatere a guvernului conservator. 1 Divergenţele politice dintre cei doi erau de notorietate (vezi partea I a volumului). Şi Kogălniceanu, după ce aminteşte metamorfozele politice ale lui Manolache Costache, observă corosiv : ,,Nu vă miraţi dar dacă astăzi îl vedeţi reînturnîndu-se în rîndul liberalilor, căci, dacă falşii liberali l-a făcut conservator, astăzi falşii conservatori îl fac din nou liberal”. 6 Programul coaliţiei, derivat din principiile profesate de grupările unioniste, cum preciza Kogălniceanu, milita în interior pentru apărarea „claselor dezmoştenite”, reorganizarea administraţiei şi a justiţiei, austeritate bugetară, aplicarea corectă a legilor. Pe plan extern liberalii cereau o politică de neutralitate, de evitare a unor alianţe politice sau tratate economice exclusive, în favoarea unei singure puteri. Acestui punct capital din programul politic liberal avea să-i consacre Mihail Kogălniceanu două discursuri în sesiunea 1874—1875. Primul — rostit în februarie 1875 — se referea la participarea României la Expoziţia internaţională de la Viena din 1873. Cumpănit, judecind rece, cu exemple concludente, el relevă pripa şi caracterul de provizorat pe care l-a îmbrăcat participarea României. Rişte aşa-zise vicii de organizare au făcut ca Serbia şi România să fie anunţate foarte tîrziu (Austro-Ungaria refuzase să le rezerve pavilioane distincte). Şi, dacă prima a declinat participarea, considerînd că răstimpul prea scurt pînă la deschiderea expoziţiei nu-i mai îngăduia organizarea unui stand convenabil, România a acceptat invitaţia. Critica lui Kogălniceanu este cu deosebire vehementă. Cea mai mare parte a obiectelor fuseseră deja expuse în 1867, la Expoziţia universală de la Paris. Apoi era vorba mai mult de „curiozităţi” 2 decît de produse care să arate stadiul de dezvoltare al economiei româneşti. Cheltuielile suplimentare, acuză Kogălniceanu, pentru care se ceruse votul Adunării, erau inutile şi trădau totala lipsă de spirit gospodăresc a lui Emanuel Oreţulescu, comisarul general al expoziţiei noastre. Majoritatea produselor fiind dăruite, nu cumpărate, fondurile rămîneau doar pentru propria reprezentare a acestuia 3. Şi Kogălniceanu nu vorbeşte în gol, din simpla plăcere de a veşteji actele guvernului conservator, ca „un refuz politic”. A stat la Viena, în timpul expoziţiei, o lună de zile, a luat note şi a cercetat totul în de-amănunt. Ba, în bună tradiţie negustorească, a cumpărat „o moară portativă de care toată lumea se miră”. Gestul său a rămas însă singular, pentru că nici unul din trimişii noştri nu s-a îngrijit să aducă modele, maşini, prototipuri, documentaţie tehnică ş. a. Expoziţiile internaţionale, argumentează Kogălniceanu, trebuie să fie expresia „vitalităţii economice” a unei ţări, să ofere indici revela- 2 Critica lui Kogălniceanu cu privire la modul de organizare a pavilionului românesc este cu totul îndreptăţită. E de precizat însă că tematica muzeelor şi expoziţiilor din epocă, mai pretutindeni, era destul de confuză. La expoziţia din 1867 de la Paris, în aceeaşi măsură s-au expus cele mai felurite obiecte. Foiletoanele din „L’Illustration”, „London News” sau „Illustrierte Zeitung” aminteau de sute şi sute de obiecte ce stîrneau interesul la prima vedere, dar care în cele din urmă se vădeau complet inutile. Mai mult, era necesară o întreagă peri-frază spre a le defini. 3 Opinii defavorabile despre Creţulescu se intîlnesc şi la alţi români aflaţi la Viena. Doctorul Carol Davila îi scria la 2 iulie soţiei sale : ,,Să nu crezi că domnul Creţulescu are rea-voinţă. Nu, nu este în curent. Uşurinţa şi admiraţia fără seamăn pe care o are pentru persoana lui desăvîrşesc restul”. Afară de P. S. Aurelian, care încearcă zadarnic să salveze situaţia, ,,restul trimişilor se distrează, se plimbă, hoinăresc, umblă după fete şi nu apar la pavilioane decît ca mostre de îngîmfare”. Davila se mai plînge că a primit ,,observaţii neplăcute pentru România”, că impresia generală, cu excepţia unor membri binevoitori ai juriului (din partea Franţei, Belgiei, Suediei, Elveţiei), este că această ţară ,,posedă inutilităţi costisitoare”. Presa era asemeni ostilă. Em. Creţulescu ,,a început a trata cu mai multe ziare, pro-miţînd bani, pe urmă s-a scuzat şi în sfîrşit nu a fost la conferinţe” (cf. Elena Perticari Davila, JDin viaţa şi corespondenţa lui Carol Davila, ediţia a Il-a, Bucureşti, 1945, p. 345 şi urm.). 7 tori asupra capacităţii de producţie şi de absorbţie a mărfurilor străine, tn acest sens, un excelent mijloc de propagandă l-ar fi putut constitui catalogul expoziţiei şi raportul comisarului român. Indolent, acesta a lăsat totul pe seama gazdelor, de aceea capitolul din raportul general referitor la Eomânia era plin de erori, de date fanteziste, de consideraţii care :ar fi trebuit să constituie un semnal de alarmă pentru atitudinea ce Austro-Ungaria avea să adopte, patru ani mai tîrziu, în 1877, faţă de noi. Se afirma astfel că Eomânia face cheltuieli de prisos pentru întreţinerea urmatei şi că dintre pricinile care frînează dezvoltarea ei „în linia cea dintîi trebuie să menţionăm dorinţa ce au românii de a căuta să se facă independenţi”. Participarea Eomâniei la expoziţia de la Yiena, care a însemnat doar „ridicolul”, cum conchide nemulţumit Kogălniceanu, fusese pentru Austro-Ungaria oarecum un test, o ilustrare a capacităţii economice a acesteia, un element de comparaţie pe care avea să-l folosească peste doi ani, în 1875, cu ocazia încheierii convenţiei comerciale. Problema prioritară care se punea în faţa românilor în deceniul opt, în jurul căreia gravita în cele din urmă întreaga noastră viaţă politică şi care, aşa cum cititorul poate constata, formează linia conducătoare a discursurilor lui Kogălniceanu, este cea a dobîndirii independenţei politice şi economice. Un prim pas l-au constituit discuţiile în jurul tarifului general vamal autonom din primăvara anului 1875, care, în concepţia lui Kogălniceanu, însemna „un act de autonomia ţării în materie de comerţ”. Yenind cu dovezi istorice, el arată că elaborarea tarifului nu izvorăşte dintr-un drept •concedat recent de marile puteri, prin Tratatul de la Paris, ci constituie reactualizarea unui drept de care românii s-au bucurat plenar încă sub fanarioţi4. Forma preconizată — vămuirea la greutate, nu la valoarea mărfurilor — îi pare avantajoasă, permiţînd o echilibrare a intereselor fiscului, care teoretic reclama taxarea tuturor mărfurilor, cu cele ale induş: triei naţionale, care, pentru a supravieţui concurenţei străine, avea nevoie de sprijin etatist. „O industrie nu poate prospera întru cît ea este redusă numai la consumaţiunea din lăuntru, ci trebuie a i se asigura şi debuşee în de-afară” . nere Kogălniceanu. Dar alegerea partenerilor externi şi încheierea de convenţii comerciale era o acţiune deosebit de spinoasă. Şi dacă ea se impunea în mod inexorabil, ca o condiţie a dezvoltării Eomâniei, pe de o parte pentru progresul industriei sale, pe de alta ca o manifestare de autonomie, de desprindere din ambigua suzeranitate turcească, modalitatea practică de înfăptuire cerea infinite precauţii. Oponent ardent, care prevenise că va răspunde numai „dinte pentru dinte” în dialogul cu conservatorii, Kogălniceanu cere Adunării să facă abstracţie de nuanţe politice, să abandoneze apartenenţa la majoritate sau minoritate şi să caute soluţii unanim acceptabile. Tratatul de la Paris, din 1856, invocat şi aplicat cel mai adesea nu după spiritul lui, ci după forţa de care dispunea cel interesat, conferise Principatelor un oarecare grad de autonomie. Dar a-1 avea, constata culucidi-tate Kogălniceanu, nu înseamnă şi a-1 putea întrebuinţa. încă în evul mediu românii beneficiaseră de latitudinea de a încheia tratate comerciale, dar 4 Vezi tarifele vamale şi cataloagele de vamă (ponturile), începînd din anul 1690, la V. A. Urechia, Istoria românilor, I — XIII, 14 volume, Bucureşti, 1891 — 1902. 8 după 1856 nu toate statele semnatare ale tratatului, constituite în puteri garante, se arătaseră dispuse a o recunoaşte. Dacă pe plan european se confruntau partizanii protecţionismului economic cu cei ai liberului schimb, Eomânia, ţară mică, a cărei auto-nomie era încă supusă discuţiei, nu putea opta liber. Discutînd, în 1877,. cu ocazia votării convenţiei comerciale cu Germania, momentul de debut al încheierii convenţiilor comerciale, Kogălniceanu constata că la noi n-a existat un regim protecţionist în adevăratul înţeles al cuvîntului. Liberul schimb, cu amăgitoarele sale binefaceri, a fost impus ţărilor slabe de cele mai dezvoltate din punct de vedere economic, ele însele conser-vîndu-şi un protecţionism rigid. Singura ţară care susţinuse şi aplicase liberul schimb a fost Anglia, a cărei producţie de fabrică inundase pieţele lumii. Kici Franţa, nici Germania, nici Statele Unite nu se lansaseră încă în această politică. Eomânia trebuia prin urmare să accepte ceea ce îi impuneau alţii şi să caute, cu infinită grijă, a face convenţiile comerciale cît mai puţin nocive economiei sale. Clauza naţiunii celei mai favorizate în aceste condiţii însemna pentru noi, în mod exclusiv, a acorda avantaje şi a nu primi nimic în schimb. Clauza devenea inutilă Eomâniei, pentru că exportul ei era format în primul rînd din materii prime, care, pretutindeni în lume, erau scutite de taxe sau supuse unor vămi modice. Iar taxele de transport exorbitante pe care era silită să le plătească anulau aparentul avantaj pentru economia ţării. Concluzia rece, dar realistă la care ajunge Kogălniceanu, şi pe care practica o va confirma întru totul, este că aranjamentele comerciale pe care le încheie Eomânia reprezintă o succesiune de concesii făcute nu în conformitate cu propriile trebuinţe, ci potrivit intereselor economice ale altor state. în martie 1875, Kogălniceanu opina că în situaţia politică internaţională existentă nu era oportună încheierea unei singure convenţii comerciale, căci a acorda concesiuni unei puteri înseamnă a crea celorlalte dezavantaje, a provoca represalii din partea lor. Atîta timp cît Eomânia nu-şi putea valorifica produsele industriei sale — şi aceasta era cert pentru că ţările occidentale, mult mai dezvoltate din punct de vedere economic,, îi rezervau rolul de partener pasiv, de furnizor de materii prime — , convenţiile comerciale ofereau doar ,,o satisfacţiune platonică”. Procedînd prin eliminare, Kogălniceanu declară că apropierea de unele state esto întru totul binevenită; aşa Franţa trimite produsele unei „industrii perfecţionate”, obiecte de artă şi de lux, pe care tîrziu şi cu greu ar ajunge să le producă industria românească. Din Anglia se pot importa maşini perfecţionate. în fine, convenţii convenabile se pot încheia cu Eusia — după o prealabilă reglementare a exportului nostru acolo de vin şi sare. Admiţînd că Eomânia e silită de împrejurări a face concesiuni* încheierea unor convenţii cu Austro-Ungaria îi apărea lui Kogălniceanu ca absolut nerecomandabilă. Pentru o recunoaştere problematică a autonomiei, pentru „capitalul politic”, Eomânia va plăti o dobîndă disproporţionată. Chiar fără existenţa unei convenţii, mărfurile austriece au inundat piaţa românească; industria casnică din jurul Focşanilor sau Tîrgu ^Neamţului, de pildă, a fost distrusă5. 5 Pentru ofensiva economică a Austriei după Tratatul de la Adrianopol, vezi Georgeta Penelea, Relaţiile economice dintre Ţara Românească şi Transilvania in epoca regulamentară (1829—1848); Apostol Stan, Legăturile economice ale Ţării Româneşti cu Transilvania (1848— Combaterea convenţiei, care avea totuşi să treacă prin Adunare, în iunie 1875, formează, cum vom arăta mai departe, obiectul unuia din discursurile de excepţională vigoare ale acestui volum. înainte de a purcede la încheierea oricărei convenţii comerciale, orieît de înlesnitoare ar fi părut, Kogălniceanu cere insistent sondarea opiniei Turciei. Clarificarea raporturilor cu Poarta Otomană, încercarea stabilirii unor puncte de contact pentru o colaborare reciproc avantajoasă, atît pe plan economic cit, mai tîrziu, în 1877, şi pe plan politic, constituie o constantă în viziunea politică a lui Kogălniceanu. Cu referire la relaţiile economice, el apreciază că pe de o parte Eomânia riscă represalii, pe de alta pierde o piaţă virtuală de 40 de milioane de consumatori. Căci Turcia, care vreme de sute de ani fusese un debuşeu comod pentru puterile occidentale, începuse să denunţe vechile aranjamente comerciale, încercînd să se emancipeze de sub tutela străină, spre a-şi dezvolta propria industrie. în aceste condiţii, Eomânia, cu avansul de care dispunea şi mai ales cu potenţialul pe care îl putea folosi mai rapid şi mai eficient decît Turcia, aflată în continuare în dificultate, handicapată de persistenţa structurilor feudale, s-ar fi putut infiltra pe piaţa otomană, Eaţionamentul său, animat de un cald patriotism, este remarcabil. Eomânia însă era prea puţin în măsură să-şi aleagă partenerii comerciali. Din subiect de expansiune, ea devenea de fapt obiect al acesteia. Austro-Ungaria făcea presiuni pentru încheierea fără întîrziere a convenţiei şi graba ei venea în întîmpinarea guvernului conservator, reprezentant al moşierimii exportatoare de cereale, care socotea că aşa îşi deschide piaţa austro-ungară. Dar, dacă încheierea convenţiei nu putea fi evitată, Kogălniceanu recomanda ca cel puţin să fie discutată matur, să se aprecieze fiecare articol, analizată fiecare clauză. Adunarea trebuie să se comporte ca „acel ce intră pentru întîia oară în apă, înaintînd piciorul pas cu pas, ca să nu cadă în vreun precipiţiu”. Discursul celebru pe care îl rosteşte la 27—28 iunie 1875 împotriva convenţiei eomerciale cu Austro-Ungaria este pus de fapt sub semnul prudenţei. Fără a respinge de plano convenţia, ceea ce ar fi fost cu neputinţă dealtfel, Kogălniceanu cere răgaz, căci „materia [...] nu este încă destul de studiată”. Pentru prima oară Eomânia se află pusă în situaţia de a exercita în mod plenar un drept de autonomie, şi lipsa de experienţă, graba puteau fi fatale economiei ei. „Ou accent sonor şi aspru”, cum singur se caracterizează, Kogăl-nieeanu demitizează convenţia, o reduce la înţelesul adevărat, acela al statornicirii unei dependenţe economice la fel de primejdioase ca şi cea politică. Eechizitoriul său depăşeşte cadrul propriu-zis al convenţiei şi vizează practica „nenorocită” a votării unor legi care a doua zi trebuie anulate sau îşi dovedesc inaplicabilitatea şi cad în desuetudine. încă de la începutul tratativelor, purtate la Yiena, românii au fost puşi în inferioritate. Proiectul de tarif vamal cu care venise reprezentantul ţării noastre acolo, Gheorghe Oostaforu, n-a fost luat în seamă şi el a semnat pur şi simplu un text de convenţie şi un tarif adiacent elaborat de financiarii austrieci. Ca să ascundă umilirea aceasta, Yasile Boerescu, în expunerea de motive a proiectului de lege, relevase importanţa politică 1859); Grigore Chiriţă, Din istoria legăturilor economice între Principatele Unite şi Transilvania in anii domniei lui AL I. Cuza; Rodica Şoimescu, Aspecte din relaţiile economice dintre România şi Transilvania (1866—1876), în volumul Studii şi materiale de istorie modernă, IV, 1973, 462 p. 10 a unui aranjament internaţional pentru Eomânia, beneficiile universale ale liberului schimb, trecutul glorios al poporului, marile nume ce dăduseră strălucire istoriei noastre şi a căror pildă trebuia urmată. Kogălniceanu, caustic, amintind în treacăt că istoria nu e capitolul forte al cunoştinţelor lui Boerescu, ceruse „să nu încălicăm pe caii morţi ai marilor eroi ai ţării noastre”. Problema nu se punea de a respinge convenţia, de a predica izolarea, autarhia, ci de a încheia convenţii carer dacă nu puteau aduce beneficii extraordinare, cel puţin să nu înfeudeze economiceşte ţara. Camerele de comerţ, negustorii, categoriile direct interesate nici nu fuseseră consultate (Manolache Costache Iepureanu vorbind în acelaşi spirit amintise că într-un caz similar, în Franţa, cînd s-a încheiat convenţia comercială cu Anglia, s-au făcut anchete, studii, discuţii vreme de un an). Tariful vamal însăilat în grabă 6 şi votat de Adunare „fără să raţioneze” nici măcar nu fusese pus de acord cu textul convenţiei, pe care dealtfel autorii nici nu-1 văzuseră. Apoi superficialitatea cu care a fost întocmit, a înlesnit respingerea lui imediată de către partea austriacă. Tariful leza o serie de interese, atît ale tezaurului, cît şi ale consumatorilor. Proclama, e drept, vămuirea la greutate, dar Austria o convertise la valoare, ceea ce dădea o medie de 7 %, inferioară chiar unor taxe deja în vigoare. Apoi autorii ignoraseră clasificarea general acceptată în Europa,, aşa încît, lipsit de corespondenţă cu tarifele altor ţări, el devenea inutilizabil în convenţiile internaţionale. Egalitatea î ntre parteneri, atît de lăudată de Yasile Boerescu, era o simplă iluzie, egalitatea dintre „oala de lut şi cea de fer”. Austria, a cărei expansiune spre Dunărea de Jos începuse încă în secolul al XVIII-lea,. avea în ţările române 100 000 de supuşi, înzestraţi cu privilegii, constituiţi în bresle, bucurîndu-se de un regim ce le crea un ascendent categoric faţă de pămînteni. Or, în Transilvania românii erau mai toţi cetăţeni austrieci. Chiar în Braşov — al cărui comerţ se afla în mîna românilor — nu erau decît cîţiva negustori cu cetăţenie română. Şi garantarea proprietăţii mărcilor de fabrică, previne Kogălniceanu, este o nemiloasă dependenţă, o transformare a Eomâniei în „sucursală” a Austriei. Industria românească, prea puţin dezvoltată, nu putea cere o lege de înregistrare a mărcilor şi cu atît mai puţin existau perspective pentru exportul de licenţe sau construirea de fabrici pe teritoriul austro-ungar. Dar „orbirea” cea mai mare o dovediseră conservatorii cînd au obţinut clauza naţiunii celei mai favorizate. Acest „miraj”, această „himeră”, tradus în fapte era egal cu zero, susţine Kogălniceanu. Metodic, aducînd statistici, dialogînd cu deputaţii din Adunare care erau interesaţi în antreprize industriale, Kogălniceanu dovedeşte pagubele previzibile pentru industria românească' din încheierea convenţiei, labilitatea textului şi credulitatea uimitoare pe care miniştrii conservatori o vădiseră în această împrejurare. Marea bogăţie a ţării, cerealele, pe care românii sperau să le exporte liber pe piaţa austriacă, erau într-adevăr primite, dar pe lingă taxa de import plăteau tarife suplimentare de 20% pentru transportul pe căile ferate austriece, încît comercializarea lor devenea nerentabilă. Convenţia 6 în iulie 1876 Kogălniceanu va aminti corosiv împrejurările întocmirii lui: membrii comisiei, ,,după ce pînă la trei ore au jucat ghiordan şi stos, au scris acel tarif de 2—3 rînduri [şi] dimineaţa l-au dat gata”. 11 nu numai că nu favoriza exporturile româneşti, dar anihila industria prelucrătoare, căci, de pildă, cele 3 000 de mori existente cu greu puteau face lată importului de făină de calitate superioară şi obţinută la un preţ de cost inferior. Şi exportul românesc de vite, înlesnit în aparenţă, avea să fie lovit de bariera sanitară, instituită cel mai adesea cu rosturi protecţioniste de autorităţile chezaro-crăieşti. Aceeaşi părelnică reciprocitate constată Kogălniceanu şi la alcoo-iuri, căci preţul de producţie era mult mai ridicat în Eomânia, încît le era peste putinţă întreprinzătorilor a desface, de exemplu, vinul cu opt lei vadra, aşa cum era adus de austrieci la graniţa transilvăneană. Apoi clauza naţiunii celei mai favorizate, acordată şi Franţei şi Germaniei, antrena vinurile româneşti în competiţie cu cele de Rhin, Ohampagne sau Bordeaux, ceea ce echivala cu o excludere brutală sau, cel mult, cu restrîngerea la comerţul frontalier, practicat dealtfel de sute de ani între satele româneşti ale versanţilor Carpaţilor, fără a fi fost consacrat printr-o convenţie 7. Dezavantajul în comerţul cu produse avînd un grad inferior de prelucrare (făină, alcooluri, stearină, piei etc.) era covîrşit însă de prevederile legate de mărfurile manufacturate. Taxele protecţioniste, care teoretic trebuiau să apere industria noastră, erau absolut insuficiente şi produsele austriece, realizate la un preţ mult inferior, reuşeau să domine piaţa românească, s-o transforme, după opinia lui Kogălniceanu, într-un ,,tîrg deschis” 8. Pe nesimţite Austria se insinua chiar în stabilirea cuantumului taxelor comunale, deoarece convenţia interzicea sporirea, de pildă, a accizelor la consumul de zahăr peste procentul stabilit la importul lui din Austria. Oricît de greu era tributul pe care Eomânia trebuia să-l plătească In această împrejurare, el ar fi fost compensat de „capitalul politic” dobîndit, de confirmarea explicită, printr-un act internaţional a autonomiei, a facultăţii de a încheia aranjamente de amploare fără consimţământul Turciei9. Or, constată Kogălniceanu lucid, Austria, măgulind aspiraţiile noastre de a trata pe picior de egalitate, de a ne desprinde de tutela 7 Se mai adăuga aici şi împrejurarea că vămile de import ale spirtoaselor erau arendate unei societăţi în condiţiile existenţei regimului prohibitiv, care funcţiona la noi încă din evul mediu. Prin anularea lui, la aplicarea convenţiei, societatea putea pretinde despăgubiri, aşa încît convenţia avea să se inaugureze prin achitarea de daune, constată Kogălniceanu. 8 Vasile Boerescu vedea lucrurile sub altă lumină. Convenţia avea să fie un stimulent pentru industria românească, care, ajutată şi de oarecare măsuri protecţioniste, trebuia să-şi dovedească vitalitatea. După zece ani — la expirarea convenţiei — ramurile care n-ar fi rezistat tratamentului trebuiau socotite „artificiale”, inutile pentru a fi sprijinite în continuare de către stat. Această idee, ca dealtfel întreaga convenţie, îmbrăca aşa caracterul unei experienţe de mare duritate făcute pe seama economiei româneşti şi ale cărei rezultate erau lesne de întrezărit. în notele la discurs am adus o serie de date statistice concludente pentru consecinţele economice ale convenţiei. Amintim doar aici că între 1865 — 1875, cu două excepţii, balanţa comercială a ţării a fost excedentară, iar după încheierea convenţiei a ajuns deficitară. 9 Chiar cu Austria românii încheiaseră convenţii, la mijlocul secolului, de extrădare, de carantină, apoi cele telegrafo-poştale. Sub fanarioţi, pe care Kogălniceanu îi ia totdeauna drept etalon de administratori ruinători, românii îşi păstraseră libertatea de a stabili tarife comerciale în conformitate cu interesele lor. 12 turcească, îşi rezervase toate avantajele, oferind partenerului doar „vorbe pompoase” 10 11. Prevenind Poarta Otomană despre intenţia de a încheia o convenţie comercială cu Eomânia, întemeiată pe precedente (cea de extrădare, cea telegrafo-poştală ş.a.), Austria se grăbea să precizeze că aceasta avea să fie ,,lipsită de orice caracter politic” şi că înţelegea să respecte calitatea de vasală a Porţii [sic !] pe care o avea Eomânia. Instrucţiunile contelui Zicky, ministrul comerţului, către internunţiul de la Constantinopol, cavalerul Kosjek, cuprindeau expres că Austria nu intenţionează să slăbească ,,les liens qui unissent Ies Principautes vassales â la Oour suzeraine”. Situaţia geografică şi instituţiile particulare ce posedă fac imposibilă punerea lor pe acelaşi plan cu provinciile dependente ale Porţii Otomane. Ele se bucură de anumite privilegii şi de o autonomie internă ce le permit relaţii comerciale şi vamale cu alte state n. Limbajul rămăsese neschimbat din timpul lui Metternich, căruia, în 1843, consilierul aulic Humelauer i se adresa în aceiaşi termeni spre a justifica presiunile pe lîngă Poartă pentru păstrarea tarifelor noastre vamale la o cotă inferioară12. Drept garanţie Austria avertiza Poarta Otomană că noua convenţie va fi întărită cu semnătura cancelarului, iar nu sancţionată de împărat. Astfel, pentru ,,o gloriolă”, pentru „îndestularea unei vanităţi”, de a-şi vedea iscălitura alături de cea a contelui Andrâssy, acuză Kogălniceanu, reprezentantul Eomâniei acceptase textul convenţiei. Convenţia comercială cu Austro-Ungaria, a cărei analiză necruţătoare o întreprinde Kogălniceanu, ar fi devenit profitabilă Eomâniei în măsura în care aceasta era recunoscută ca „stat liber şi independinte în tot ce priveşte afacerile şi interesele [ei] în năuntru şi în afară”. Clauzele convenţiei lăsau să se întrevadă doar că în viitorii zece ani Eomânia va furniza vecinului „o populaţiune producătoare de grîu şi de materii brute”. Păstrîndu-şi pînă la sfîrşit scepticismul, refuzînd să se molipsească de entuziasmul lui Yasile Boereşcu, Kogălniceanu declară patetic : „Să fiu cu înşelatul, greşitul, umilitul, păcălitul, numai ca lucrurile să fie altfel precum le văd ca om de stat, ca deputat, ca român”. Pentru că nu exista o alternativă, convenţia neputînd fi respinsă, Kogălniceanu ceruse ca cel puţin discutarea ei să fie amînată pentru sesiunea următoare, în acest interval urmînd să se obţină şi avizul camerelor de comerţ. Cititorul înţelege că spaţiul nu ne permite a stărui asupra diferitelor opinii formulate în Adunare privitoare la convenţie. Discursul lui Kogălniceanu a fost însă considerat atît de contemporani, cît şi de unii istorici — ca Diin. A. Sturdza — ca cel mai proeminent, mai convingător, mai documentat13. El se făcuse purtătorul de cuvînt nu numai al grupării politice liberale din Parlament, ci exprima o opinie aproape generală de 10 în preajma încheierii convenţiei, Fr6d6ric Dam6, filoromân, redactorul foii „L’Europe Orientale” ce apărea la Bucureşti, discutînd manevrele Austro-Ungariei de a se infiltra la Dunărea de Jos, scria : , ,1/Autriche est une simple compagnie d’exploitation. Quand elle pro-pose une alliance, c'est quelle flaire une bonne afaire” (nr. 100, p. 1, din 16/28 mai 1875). 11 Publicate în „Abendpost” din Viena şi reluate de ,,1/Europe Orientale”, nr. 92, p. 1, din 12/24 martie 1875. 12 Cf. A. Beer, Die dsterreichische Handelspolitik im neunzehnten Jahrhundert, Viena, 1891, p. 129. 13 în afara lucrărilor deja amintite în notele la discurs, se mai poate consulta articolul fui Fr. Kellogg Convenţia comercială din 1S75, un pas către independenţă? apărut în ,,Studii”, XXV, 1972, nr. 5, p. 898—1003. Autorul discută convenţia mai ales din punctul de vedere austriac şi trece cu abilitate peste prejudiciul ce aducea economiei româneşti. 13 contestare a convenţiei. Şi dacă aici nu sîntCm în măsură a înfăţişa nemulţumirile diferiţilor întreprinzători, controversele aprinse din presa bucu-reşteană şi de provincie, ostilitatea pronunţată care tindea să învăluie guvernul conservator din această pricină, ne mărginim a aminti circulara primului ministru, Lascăr Catargiu, din 10 iulie 1875, către prefecţi,, dispunînd luarea de măsuri care să liniştească spiritele. Limbajul este* deosebit de violent şi trădează nemulţumirea primului ministru că euforia guvernamentală nu găseşte aderenţa aşteptată în opinia publică14. în ciuda presiunilor dezlănţuite în Adunare, convenţia comercială cu Austro-TJngaria a fost primită cu 68 de voturi pentru şi 22 împotrivă. Votul acesta, împreună cu demascarea procedeelor ilegale observate în alegeri şi acceptarea concesiunii Crawley pentru construirea de căi ferate aveau să constituie pretextul pentru o zgomotoasă retragere din Adunare a deputaţilor opoziţiei, la 30 iunie 1875. Măcinat surd din interior de neînţelegerile dintre membrii săi, unii sufocaţi de autoritarismul lui Lascăr Catargiu, alţii înclinînd spre liberali, guvernul conservator încetează a mai avea în mînă situaţia politică. în aprilie 1876 se formează guvernul Manolacbe Costacbe, avîndu-1 la externe pe Mihail Kogălniceanu. Victoria mazariştilor, ce putuse da speranţa unor schimbări structurale, în conformitate cu programul politic amplu difuzat, în practică s-a dovedit a avea un ecou mai slab. Şi guvernul liberal era confruntat cu aceleaşi dificultăţi financiare, aceleaşi exigenţe ale partenerilor externi pe plan economic, aceleaşi nemulţumiri sociale. Mijloacele de redresare rămîneau la fel de limitate. La 20 mai/1 iunie 1876 Kogălniceanu ratifică convenţia comercială cu Austro-TJngaria, iar în iulie acelaşi an susţine în faţa Camerei oportunitatea votării unei convenţii similare cu Rusia. Acuzat de inconsecvenţă chiar de membrii propriului partid, ca Fleva, care într-un discurs extrem de virulent avea să combată convenţia cu Kusia, uzînd de argumentele folosite odinioară de el în atacarea convenţiei cu Austro-TJngaria, Kogălniceanu justifică în chip inteligent noile împrejurări, raportul de forţe existent pe plan economic între Komânia şi Kusia. Convenţia — previzibilă încă din clipa începerii tratativelor cu Austro-TJngaria, pentru păstrarea echilibrului marilor puteri la Dunărea de Jos — avea alte dimensiuni. Chiar dacă obiectul ei erau schimburile comerciale, raţiunea de a o încheia era pur politică. Kogălniceanu, care îndemnase zadarnic la chibzuire adîncă în materie de aranjamente comerciale, se vede silit, ca ministru, a explica valoarea convenţiei cu Kusia, a combate puzderia de amendamente şi moţiuni care se abătuseră asupra proiectului, păstrîndu-şi în acelaşi timp „raţiunea, mintea întreagă, rece, răcorită”. Convenţia cu Rusia, îşi începe Kogălniceanu raţionamentul, este o necesitate. Pe de o parte împiedică Austro-TJngaria să-şi creeze un asce-dent economic asupra noastră, ca singura beneficiară a unei atare convenţii, pe de altă parte ■ din punct de vedere economic Rusia se afla cu noi în cu totul alte relaţii. Eventualitatea unei subordonări economice era exclusă, Kusia fiind statul „cel mai nevinovat către noi, statul care poate să ne facă cel mai puţin rău, pentru ce ? Pentru că Rusia mai întîi nu are o industrie dezvoltată ca a Austriei; al doilea că nu are un număr 14 „Monitor oficial”, 1875, nr. 150, p. 3 389-3 391. 14 de supuşi în ţară la noi, nu atît de mare, dar cu a suta parte mai mic decît Austria”. Convenţia este în adevăr reciproc avantajoasă. Rusia nu a acordat altui stat înlesniri pe care să nu le fi făcut şi României. El insistă ca noua convenţie să fie privită Intr-un context, o verigă dintr-un lanţ început cu Austro-TJngaria. Şi în înfierbîntarea pledoariei compară convenţiile impuse României cu efectul otrăvii şi al focului, care, pe măsură ce se răspîndesc, devin mai slabe ... Opoziţia zgomotoasă făcută convenţiei comerciale cu Rusia, contestarea anumitor acte ale lui Kogălniceanu, realizate ca ministru de externe (asupra cărora vom reveni), darea în judecată a fostului cabinet Lascăr Catargiu, ingerinţa în alegeri caracterizează conduita politică a liberalilor, ce asigurau majoritatea în Adunare. Cu intransigenţa ce îi este proprie, Kogălniceanu dezvăluie racilele noii guvernări. Unitatea de vederi mult dorită, care făcuse posibilă, în opoziţie, constituirea unui front comun eficace împotriva conservatorilor, îşi dovedea doar potenţele distructive. Guvernanţi, în majoritate, liberalii se arătau organizatori slabi. Alegerile fuseseră compromise, amestecul agenţilor publici făcîndu-se simţit în asemenea măsură încît numeroşi membri ai partidului dezertaseră la conservatori. Şi semnalul ,,sfîşierii” l-au dat disidenţii moldoveni, al căror şef necontestat era Kicolae Ionescu. Ciracii lui se poartă mai rău decît „derbedeii turceşti” denunţă Kogălni-oeanu. Ou mînă de maestru el creionează fluctuaţiile, frămîntările din partidele burgheze, lipsa de fermitate, oportunismul unora, şovăiala altora. Coaliţia de la Mazar Paşa, pe care Kogălniceanu refuza s-o numească astfel, socotind-o mai degrabă o „restaurare a partidului naţional liberal”, călea pe urmele precursorilor conservatorils. Urmărirea adversarilor politici, mergînd pînă la emiterea de ordine pentru arestarea lor (cum procedase odinioară Lascăr Catargiu cu Kogălniceanu la Huşi), se repeta acum Ia seară mai.mare, prin ideea ce cucerise Adunarea a dării în judecată a fostului guvern conservator. Kogălniceanu rămîne partizanul unei conduite politice cumpătate, considerând procedeul aberant. Deputaţii transformaţi in acuzatori publici, „frumoşi şi întregi acuzatori”, ofereau un tablou incompatibil cu ordinea constituţională, pe care partidul liberal pretindea că o urmează. Yendeta politică, depăşind înţelesul unor lupte intestine, constituia un prejudiciu pentru siguranţa statului, susţine el. „Spectrul” unei revoluţii, invocat de unii şi care ar fi justificat măsurile arbitrare, i se pare de neconceput. De observat însă că Mihail Kogălniceanu, liberal moderat, conducător al revoluţiei de la 1848, autor al unora din actele ei programatice, uzează, în context, de acest termen pentru a desemna o răsturnare bruscă, amintind mai curînd de o răfuială între grupările politice (ca detronarea principelui Caza în 1866) decît de o amplă mişcare de 15 15 în prefaţa la lucrarea Originile nilionalismulul rom'm (Vălenii de Munte, 1908), Nicolăe Iorga scria : „Se vorbeşte adesea despre mişcarea de la ’48, ideile de la '48, oamenii de la ’48. Un Întreg partid, cel liberal, se Înfăţişează totdeauna ca păstrătorul acelor idei, ca purtătorul acelui steag, ca moştenitorul acelor deschizători de cale, idealişti şi revoluţionari. Astfel de reclamaţii i-au adus destul folos şi i-au asigurat piuă deunăzi o popularitate pe care el Însuşi trebuie să recunoască astăzi că a pierdut-o cu totul şi pe dreptate, căci liberalii slnt conservatorii poziţiilor. clştigate şi ei reprezintă acelaşi amestec de boierie decăzută, de parvenitism rapace şi de intelectuali fabulos de ambiţioşi care alcătuiesc clasa stăplnitoare de azi”. 15 masă, cu participare generală şi cu efecte la nivelul macrocosmosulul social. în dezacord făţiş cu majoritatea Adunării, Kogălniceanu, alături de Manolaclie Costaehe, demisionează în iulie 1876. Eetras pe băncile Senatului, pînă în aprilie 1877, Kogălniceanu continuă să fie activ în viaţa parlamentară. Intervenţiile sale au ca notă dominantă prezentarea tabloului antitetic al programului partidului liberal şi al traducerii sale în viaţă. Elementul cel mai discordant i se pare acţiunea lui ÎTicolae Ionescu şi a grupului disident din Iaşi, format eu precădere din profesori. Eesponsabilităţii acestora în modelarea tinerei generaţii aflate în amfiteatrele Universităţii ieşene îi consacră unul dintre cele mai ample discursuri, desfăşurat timp de trei şedinţe, între 1 şi 4 februarie 1877. Precedat de o interpelare „resbelnică”, discursul ia accente cati-linare. Mai mult decît o polemică, el devine, mărturisit, „procesul Universităţii” şi al profesorului de istorie Kicolae Ionescu, ministru de externe în funcţie, potrivnic cbiar ideii de a se înfiinţa o universitate la Iaşi. Că politica absorbea mai tot timpul profesorilor ieşeni, observă Kogălniceanu, se vede şi din cererea ce au adresat — deşi au foarte puţine ore de curs — a li se înfiinţa agregaţi. [Neobosit, el analizează fiecare catedră, absenţele titularilor, suplinitorii improvizaţi, calificarea dubioasă a înlocuitorilor, prostul exemplu ce dau profesorii studenţilor în luptele politice, îngrămădirea orelor, nu după capacitatea de asimilare a studenţilor, ci după puţinul timp liber al profesorilor politicieni. Studenţii sînt de-a dreptul „îndopaţi”, rămînînd pînă la urmă „zăluzi”, conchide Kogălniceanu. El disecă nemilos timpul dascălilor de la Universitatea din Iaşi în prelegeri, treburi avocăţeşti, politice şi pregătirea cursurilor — mai dificilă decît aiurea din cauza lipsei materialului didactic. Sînt rari cei ce pot lucra 12 ore pe zi, pentru că nu este vorba de o lucrare manuală, „cum aî întoarce o roată”. Asemenea oameni se nasc trei-patru într-un secol şi desigur nu se vor fi înghesuit toţi la Universitatea din Iaşi, ironizează Kogălniceanu. Aluziile insistente la persoana lui Kicolae Ionescu — împletire savantă de ironie şi laudă, reproş, persiflare, sinceritate vicleană şi batjocură făţişă — , se apără Kogălniceanu, l-ar putea trece în secta „pigmeilor şi mirmidonilor”, a celor ce sugerează ca ministrul să abandoneze cariera politică în favoarea catedrei. Or, gîndul acesta îi e străin, mărturisind răutăcios că doreşte să-l vadă în continuare pe K. Ionescu gustînd. „poamele amare ale puterii”. Prestigiul profesorilor trebuie să fie preocuparea de căpetenie a* Universităţii, a Ministerului Instrucţiunii Publice. Ei formează singura categorie de funcţionari privilegiaţi. După pilda nemţilor — şi Kogălniceanu citează nume ilustre de profesori pe care i-a audiat la Berlin — , universitarii ieşeni ar trebui să fie adevăraţi savanţi, nu politicieni care agită tineretul, căci lipsa lor de seriozitate, dezinteresul au repercusiuni dintre cele mai nenorocite asupra studenţilor. Cei lipsiţi de mijloace materiale abandonează studiile, cei înlesniţi pleacă în străinătate. Aşa s-a întîm-plat, în absenţa unor instituţii naţionale de învăţămînt, cu generaţia sa, constată Kogălniceanu. Unii au învăţat în Germania, alţii în Franţa sau în Eusia. Mai tîrziu, la maturitate, formaţia dobîndită în tinereţe şi-a* pus pecetea pe fiecare; deprijiderile^ optica cîştigată în centre de învăţămînt atît de deosebite au 'fă&uft* ca ş^i^enii politici români să înfăţişeze -?&jy un adevărat „turn al Babilonului”. în graba peroraţiei, cu vădită părtinire, Kogălniceanu respinge, pentru a obţine efecte oratorice, orice valenţe impactului cultural occidental asupra României. Abstracţie făeînd de unele influenţe interne, de poziţia de clasă,, formaţia intelectuală eteroclită a generaţiei aflate la cîrma ţării a favorizat, indiferent de nuanţa politică a cabinetului, irosirea prea adesea în discuţii sterpe, şicanatoare, străine oricărui spirit constructiv. Pentru a-şi susţine teoriile, Kogălniceanu foloseşte pe larg antiteza. Şi termenul de comparaţie e Universitatea din Cernăuţi, creată în 1875 y înzestrată temeinic cu material didactic, bibliotecă, localuri, această universitate avea un corp profesoral care făcea muncă de cercetare, iar caracterul misionar, de prozelitism german nu era ascuns. Din păcate, tinerii moldoveni de pretutindeni în loc să alerge spre Universitatea din Iaşi, aşa cum doriseră fondatorii, preferau Cernăuţii, pentru seriozitatea cunoştinţelor dobîndite acolo. Discursul lui Kogălniceanu consacrat Universităţii din Iaşi este o piesă de uzură. Solicitarea atenţiei mai multe ore, revenirea obsedantă la aceleaşi situaţii, exemplele numeroase din lumea universitară continentală au darul să convingă auditoriul, să-l impresioneze, să-i formeze o imagine plastică a poziţiei corpului profesoral din Iaşi. Din acest punct de vedere discursul a fost, fără îndoială, o reuşită oratorică. Aspectele de politică internă dominate de lupta dintre conservatori şi liberali, terminate cu victoria acestora din urmă, ca şi acţiunile legate de încheierea unor convenţii comerciale internaţionale aveau să treacă pe plan secund în toamna anului 1875, odată cu redeschiderea chestiunii orientale. Era un moment cînd rolul factorilor externi precumpănea. Izbucnirea răscoalelor antiotomane din Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria, alăturarea Serbiei, ca şi ajutorul ce Rusia intenţiona să-l dea< insurgenţilor au ridicat cu acuitate problema definirii atitudinii politice a României. încă guvernul Lascăr Catargiu, aşteptînd împărţirea şi pronunţarea beligeranţilor, dusese o politică de strictă neutralitate. Aceeaşi linie îşi impune, iniţial, Kogălniceanu şi lupta pe care o începe în cele trei luni de ministeriat din vara anului 1876 o va continua cu îndoită energie după 4 aprilie 1877, pînă la Congresul de la Berlin. O putere de muncă ieşită din comun, o persuasiune rar întîlnită,. o organizare a activităţii care stîrneşte admiraţia şi atinge incredibilul i-au permis în aceşti ani lui Kogălniceanu, aflat între focurile încrucişate ale opoziţiei parlamentare din ţară şi cele ale diplomaţiei străine, să conducă destinele diplomaţiei româneşti, să aducă la unison reprezentanţa, naţională în formularea unor deziderate, în acceptarea apoi a unor decizii brutale ale marilor puteri. Fixîndu-şi ca linie de conduită neutralitatea, România a. înţeles că aceasta nu va putea fi menţinută decît cu acordul factorilor interesaţi. Şi în vara anului 1876 Turcia apărea ca una din principalele puteri cu care era necesară limpezirea relaţiilor. Transformările operate în societatea otomană începînd de la mijlocul secolului al XlX-lea, cunoscute sub numele de epoca Tanzimatului,, au adus, incontestabil, o serie de schimbări şi de modernizări. Realizarea lor însă sub egidă occidentală *a -creat o dependenţă care practic anihila vreo iniţiativă, mai ales pe plQr>Această pasivitate s-a văzut îndeobşte în anii 187 SETT.U LITfiRATUUA 2 - c. 363 A________At, Ca o reacţie de apărare, Turcia îşi impusese, în special cu lumea creştină din Balcani şi de la nord de Dunăre, amînarea la nesfîrşit, lăsarea în suspensie a tuturor problemelor de interes comun. Or, asemenea conduită devenea prejudiciabilă României în clipa cînd opţiunea ei pentru unul sau altul din beligeranţi trebuia făcută fără întîrziere. Punctele asupra cărora Kogălniceanu considera oportună, în vara anului 1876, angajarea dialogului româno-turc priveau: recunoaşterea individualităţii statului român şi a denumirii sale istorice-; recunoaşterea agenţilor români ca membri ai corpului diplomatic; reglementarea situaţiei românilor trăitori în imperiu; violările repetate ale teritoriului român şi delimitarea stăpînirii insulelor Dunării; violarea libertăţii comerţului; recunoaşterea paşaportului românesc; posesiunea Deltei Dunării 16. Deteriorarea rapidă a situaţiei politice în Balcani şi prudenţa cu care trebuia acţionat determină guvernul a cere constituirea unei comisii din sînul Adunării care, studiind actele diplomatice, să se pronunţe asupra conduitei politice viitoare a României. Anume considerente de securitate, care împiedicau publicitatea în jurul unor demersuri diplomatice, şi lipsa de informaţie în care se aflau unii oameni politici fac ca aceştia să-şi concentreze atacurile asupra lui Kogălniceanu. Ardoarea distructivă ce vădise opoziţia mazaristă în 1875 e preluată, după un an, de conservatori. Pe lingă reproşul că nu dezvăluie corespondenţa diplomatică în totalitatea ei, opoziţia de ambele nuanţe (Dimitrie Ghica, Meolae Ionescu, Dimitrie A. Sturdza) îi imputa lipsa de energie şi fermitate. Memoriul adresat Porţii Otomane, amintit mai sus, este taxat drept „umilire”, „trădare [a] intereselor naţionale”. Erau cuvinte grave, întru nimic justificate. Imperturbabil, Kogălniceanu declară că va rămîne „misterios” în interesul ţării şi nu va accepta niciodată „epitropia” Adunării. Vor fi făcute publice acele documente care nu aduc prejudicii şi numai după o prealabilă consultare a partenerilor. Procedînd altminteri, ar însemna să desconsidere diplomaţia românească în ochii celorlalte state. Evoluţia evenimentelor în Balcani, favorizată de inerţia Porţii, ciocnirea de interese ale marilor puteri profilau, în vara anului 1878, războiul. Sub lozinca apărării creştinilor din această zonă, Rusia ţaristă căuta, printr-un larg evantai de mijloace politice, economice şi chiar militare, să anuleze prevederile Tratatului de la Paris. în întîlnirea secretă a împăraţilor Germaniei, Austriei şi Rusiei, desfăşurată la Reichstadt în iunie 1876, a fost discutat viitorul statut al statelor balcanice. Ceea ce, în linii mari, s-a trasat atunci avea să rămînă valabil, în ciuda eforturilor dramatice ale diplomaţiei României, a participării armatei sale la război, şi să constituie baza de discuţii pentru Tratatul de la Berlin. Ignorat în epocă şi privit cu scepticism ulterior de unii istorici, în ceea ce priveşte abordarea problemei româneşti, conţinutul întîlnirii a fost admirabil intuit de Kogălniceanu şi desfăşurarea faptelor l-a confirmat pe deplin. Manevrată în primul rînd de Anglia, Turcia se dovedea neputincioasă în a găsi o rezolvare situaţiei din Balcani. Temporizarea alternată cu soluţii dilatorii pentru bulgari, sîrbi sau bosnieci a creat Rusiei un ascendent, o justificare pentru a interveni cu armele în conflictul oriental, a transformat-o în forţa politică cea mai proeminentă din sud-estul Europei. Acest dezechilibru ducea pe de o parte inevitabil la război, pe de alta 16 Dezvoltarea lor, cu o argumentare istorică dintre cele mai solide, a fost făcută în memoriul trimis de Kogălniceanu PorţiiJOtomane în iunie 1876 (vezi infra, p. 190 şi urm.). 18 obliga ţările mici a găsi modalităţi de înţelegere cu Rusia, în condiţiile în care garanţia marilor puteri, proclamată prin Congresul de la Paris, devenea o simplă amintire. România — strivită între două mari imperii, legată de unul printr-o suzeranitate desuetă şi care în fapt nu mai reflecta realitatea, căci după 1856 îşi dezvoltase în mod constant autonomia internă, se manifestase pe plan internaţional ca o entitate distinctă, prin încheierea de convenţii şi tratate; de altul (putere garantă în virtutea Tratatului de la Paris) care acum o angrena în conflictul armat — căuta cu desperare să-şi menţină neutralitatea. Un prim pas reuşise în acest sens prin stăruinţa lui Kogălniceanu pe lingă Poarta Otomană: Dunărea între Gruia şi Vîrciorova — la 28 iunie 1876 — fusese declarată neutră, iar România însărcinată cu supravegherea şi aprovizionarea insulei Ada Kaleh. Era o victorie modestă, pe care Kogălniceanu o aprecia la justa ei valoare: „nu este destul ca un stat să voiască a fi neutru, trebuie ca şi celelalte puteri să recunoască acea neutralitate”. Mandatul pe care Rusia şi-l asumase de a rezolva chestiunea orientală avea acordul tacit al marilor puteri. Această împrejurare s-a văzut limpede şi din atitudinea echivocă, neangajantă cu care au fost primite cererile României de a i se asigura printr-o garanţie colectivă neutralitatea. Emisarii români la conferinţele de la Constantinopol din 1876 sau pe lîngă diferitele cabinete europene n-au cules decît asigurări vagi de simpatie şi recomandarea stăruitoare, dar stearpă de a observa cu orice preţ „o strictă neutralitate”. Garanţia marilor puteri rămînea pur retorică: „Se descurcă fiecare cum poate” — filozofa ministrul de externe prusac, la 26 noiembrie 1876, în faţa trimisului român, ceea ce se traducea, după Kogălniceanu, în : „Nu vroim, nu putem, nu este momentul să ne ocupăm de cererile voastre”. Toate puterile europene la care emisarii români „cerşetoriseră” garantarea neutralităţii se eschivaseră, invocînd ajutorul lui Dumnezeu, declară altă dată amar Kogălniceanu. Intervenţia Rusiei în Balcani a impus o reglementare juridică prin care să i se asigure atît trecerea nestingherită a trupelor spre teatrul de război, cît şi transportul şi aprovizionarea remunerate; iar României, în condiţiile unei neutralităţi ce începea să-şi piardă din înţeles, să i se garanteze securitatea şi integritatea teritorială. în acest scop s-au purtat convorbirile româno-ruse de la Livadia din septembrie/octombrie 1876.. Garanţia marilor puteri dobîndită prin Tratatul de la Paris, cu toate fluctuaţiile şi lipsa frecventă de consens, oferise României, vreme de 20 de ani, un reazem suficient spre înfăptuirea unor deziderate formulate încă în 1857 : Unirea Principatelor, autonomia internă, principe străin. Aranjamentul militar în perspectivă, în concepţia oamenilor politici români, trebuia certificat de aceleaşi puteri garante. Or, Rusia, des-puind viitoarea convenţie româno-rusă de orice înţeles politic, dorea neamestecul marilor puteri, invocînd în sprijin tradiţiile comune de luptă antiotomană, dar mai ales faptul că nominal România făcea parte din Imperiul otoman şi că dificultatea încheierii unei convenţii putea fi evitată pur şi simplu prin ocuparea ei. Se repeta, într-o formă agravată, situaţia din 1875. Atunci România, fusese constrînsă a încheia convenţia comercială cu Austro-Ungaria, în ciuda dependenţei economice pe care o statua, numai pentru că era expresia unei autonomii pe plan internaţional, o desprindere de Turcia. în 1876—1877 acceptarea din partea Rusiei de a încheia o convenţie militară reprezenta o nouă consacrare a autonomiei noastre. Ea trata România ca stat suveran, garantîndu-i individualitatea şi „menţinerea limitelor 19 sale teritoriale”. De aceea, în acel moment, convenţia a reprezentat un element pozitiv, un factor de consolidare a poziţiei internaţionale a României. în ciuda caracterului ultimativ, România reuşeşte să obţină clauza expresă a menţinerii integrităţii teritoriale. în alternativa unei ocupaţii militare sau a tratării pe picior de egalitate, prin încheierea unei convenţii, indubitabil a fost aleasă ultima soluţie. Un rol hotărîtor în obţinerea clauzei cu privire la integritatea teritorială l-a avut Kogălniceanu, chemat în fruntea Ministerului de Externe chiar în ziua semnării convenţiei — la 4/16 aprilie 1877. Mai tîrziu, în preajma Tratatului de la Berlin va evoca în Adunare temerile, cît şi măsurile de prevedere pe care a reuşit să le ia atunci. Aşa cum lovitura de stat de la 2 mai 1864 avea să-i fie reproşată pînă la ultima apariţie în Parlament — în decembrie 1890 — , tot astfel convenţia din 4 aprilie a declanşat, după propria-i expresie, o adevărată „logomaehie”. Kogălniceanu cere deputaţilor şi senatorilor să renunţe la politica „empirică”, „platonică”, să judece la rece, să chibzuiască matur asupra împrejurărilor grele în care se află ţara. Este în acţiunile lui Kogălniceanu din lunile aprilie —mai ceva tragic : conciliabulele de la Reichstadt, convorbirile de la Livadia nu lăsau îndoială asupra intenţiilor Rusiei şi totuşi el e silit a pleda pentru convenţie, a-i arăta avantajele, a elogia cuvîntul ţarului potrivit căruia integritatea noastră teritorială avea să fie respectată. Poziţia lui Kogălniceanu era cu atît mai anevoioasă, cu cît armata rusă, fără a mai aştepta ratificarea convenţiei de către Parlamentul român, aşa cum pretinsese guvernul nostru, trecuse graniţa, încît discuţia se purta, după observaţia deputaţilor opoziţiei, la umbra a 300 000 de baionete17. Invocînd istoria multiseculară a relaţiilor cu vecinii, Kogălni-ceanu încearcă să-şi convingă auditoriul că armata rusă ar fi trecut oricum pe teritoriul nostru : cu sau fără convenţie, în baza unui text scris sau prin invazie 18. Rusia acceptase formularea articolului II al convenţiei — adevărată victorie a diplomaţiei româneşti, cum o socotea Kogălniceanu — , prin care se garanta integritatea teritoriului. Convenţia salvase legalitatea, instituţiile, guvernul, silit să asculte „spiritul şi nespiritul fiecărui întrerupător”, opoziţia, adaugă el maliţios, care poate să-şi desfăşoare nestînjenită activitatea. în împrejurarea cînd Tratatul de la Paris era violat de puterile garante, cînd asigurările date României dispăreau, el nu mai putea fi invocat profitabil pentru noi. Neutralitatea, pe care statul român încercase cu perseverenţă s-o păstreze încă de la începutul conflictului, în decembrie 1875, odată cu semnarea convenţiei, declară Kogălniceanu realist, îşi pierduse valoarea. în circulara trimisă la 20 iulie 1876 agenţilor ţării în străinătate, Kogălniceanu dezvăluia ororile başbuzucilor în Bulgaria, avertizînd că „armata română freamătă sub jugul disciplinei, doritoare să ia parte la 17 Rusia, explică Mihail Kogălniceanu, a fost silită de forţe majore să procedeze astfel ; ca totdeauna Turcia amînase aplicarea de reforme eficiente în Balcani, apelînd la puterile occidentale pentru noi şi inutile mediaţii. 18 N. Iorga, Războiul pentru independenţa României. Acţiuni diplomatice şi stări de spirit, Bucureşti, 1927, p. 189. 20 luptă”. în acelaşi timp făcea un apel stăruitor la întreaga lume civilizată să intervină în favoarea bulgarilor. Integrată unei concepţii umanitare, de compasiune pentru popoarele aflate în suferinţă şi în acelaşi timp de condamnare a unor practici coborîte din evul barbar, circulara lui Kogăl-niceanu a fost de mulţi socotită ca inoportună, nepolitică, o alertare a marilor puteri prea îndrăzneaţă pentru situaţia subordonată a României. Semnarea convenţiei româno-ruse a ridicat concomitent problema raporturilor cu Turcia. Teoretic, deocamdată, Rusia nu cerea cooperarea României; ea îşi putea continua vechile relaţii cu Turcia. Această viziune avea să fie dezminţită brutal de fapte. încheierea convenţiei a fost socotită de Poarta Otomană ca un act de felonie ce se cerea pedepsit. în Adunare s-a avansat şi ideea fantezistă ca în egală măsură să se îngăduie trecerea armatelor turceşti pe teritoriul nostru, cu alte cuvinte România să devină teatrul unui război sîngeros, în numele unei echităţi sui generis care ar fi cerut să acordăm şanse egale celor doi beligeranţi. Cunoscători superficiali ai istoriei patriei, confundînd dependenţa cu libera opţiune, unii deputaţi susţineau că mai totdeauna românii au fost în război alături de turci. Doar cîţiva „aventurieri” ce cutreierau curţile imperiale de la Constantinopol, ori pe cele de la Pesta şi Cracovia, ripostează Kogălniceanu, puteau încheia asemenea alianţe necugetate, în care propriul interes, dorinţa de mărire covîrşeau grija pentru ţară. Kogălniceanu se luptă din răsputeri, duce o adevărată „campanie de limbă” pentru a crea în Adunare o unitate de vederi, spre a găsi mijloacele cele mai potrivite „a ne strecura cum vom putea printre interesele egoiste ale celor mari [. . .] care ne pot înghiţi de o sută de ori”. în conflictele dintre statele vecine — aminteşte el —, românii au fost prea adesea şi fără voie teatru de luptă şi numai „înţelepciunea naturală”, „înţelepciunea necioplită” a părinţilor, „cînddîrji, cînd smeriţi”, a salvat ţara. Mei unul din marii înaintaşi, Mi'iai Viteazul sau Dimitrie Cantemir, încheind un tratat nu s-au lepădat de neamul lor, au procedat astfel tocmai ca să-l apere, ca să-l ajute să supravieţuiască. Temeinicile cunoştinţe istorice — în care Quintilian vedea forţa oratorului — sînt îngemănate la Kogălniceanu cu un fierbinte patriotism, un devotâment care „dădeau acestui orator — mai mare decît toţi — accente de o vehemenţă profetică, înaintea căreia adversarii se opriau fermecaţi o clipă, reduşi la neputinţă” 19. La situaţia incendiară din 1877 se ajunsese în parte şi datorită Turciei, căreia vreme de 20 de ani România s-a străduit să-i smulgă unele drepturi legitime, să clarifice unele raporturi de dependenţă, cu originea în evul mediu şi care în plin secol al „triumfului naţionalităţilor” se dovedeau depăşite. Surdă la aceste cereri, frămîntată de grave convulsii în interior, suferind influenţe externe contradictorii, Poarta Otomană a răspuns mereu „papistăşeşte : non possumus/” Şi-a exprimat desluşit poziţia faţă de România doar în momentul cînd i-a solicitat a jutor militar — la 10/3 aprilie 1877 — împotriva Rusiei, în virtutea aceluiaşi Tratat de Paris. Prinsă ca într-un cleşte, ameninţată de la sud de invazia turcească, cu armatele ţariste hotărîte oricum a-i călca teritoriul, România a găsit unica salvare în semnarea convenţiei. în Adunare s-a obiectat însă, în special de către Dimitrie A. Sturdza, că prin convenţie România a substituit garanţia colectivă cu cea oferită de Rusia. Era în adevăr o realitate, pe 19 Ibidem. 21 care Kogălniceanu nu o contestă, numai că ea era imputabilă nu guvernului rdmiân, ci concertului european însuşi, care se dezisese de Tratatul de la Paris. Şi exemplul Turciei, lăsată aculn în bătaia tunurilor ruseşti, în ciuda intereselor majore ale Angliei, Franţei sau Austro-Ungariei, dovedea suficient că nu considerente umanitare, ci un calcul rece determina poziţia fiecărei puteri garante pe eşichierul politic european. Obsedant, punctul de plecare al criticilor formulate contra politicii lui Kogălniceanu, în primăvara lui 1877, răinînea denunţarea Tratatului de la Paris. Kogălniceanu prin simpla enumerare a evenimentelor, asupra cărora va reveni în mai multe rînduri, dovedea inconsistenţa acestui reproş. Eusia ţaristă însăşi, semnatară a tratatului, îl călca, iar celelalte puteri încuviinţaseră ca ea să intervină în afacerile interne ale altei semnatare a tratatului. Prin urmare, garanţia colectivă încetase şi în privinţa Turciei. Legat de aceasta Kogălniceanu va comenta, la 20 aprilie/2 mai 1877, nota ministrului de externe turc către agenţii săi din străinătate în care acuza Eomânia că n-a folosit „cu bunăvoinţă” prevederile Tratatului de la Paris pentru evitarea convenţiei cu Eusia : dacă Tratatul de la Paris cuprindea atare garanţii, de ce Turcia, semnatară a lui, n-a reuşit să le folosească în propriul interes şi să împiedice declaraţia de război a Eusiei ? Apoi o analiză chiar sumară a tratatului arăta că numai interpretarea lui elastică a făcut posibil progresul Eomâniei. Printr-o activitate diplomatică neobosită, prin „prudenţă, energie, patriotism”, rdmânii obişnuiseră Europa cu „fapte îndeplinite”. Aşa au procedat în cazul dublei alegeri a principelui Cuza, al Unirii definitive în 1862, la 2 mai 1864 ş.a. Prevederile tratatului, pline de conţinut teoretic, în practică se vădiseră fictive, himerice. Cu privire la Eomânia se recunoştea neutralitatea ei, dar în momentul izbucnirii conflictului oriental atît Turcia cît şi Eusia ţaristă, semnatare ale lui, s-au grăbit să ceară, fiecare în felul ei, cooperarea Eomâniei. Puţine au fost probabil tratatele internaţionale invocate de atîtea ori ca cel de la Paris, în împrejurări atît de diferite, contradictorii chiar. S-a susţinut deopotrivă că el asigură şi nu asigură neutralitatea noastră. Marile puteri admiteau acum că neutralitatea Eomâniei e garantată, conform tratatului, doar în timp de pace, ceea ce era evident o enormitate, pentru că neutralitatea ca atare nu are valoare decît în vreme de război. S-a argumentat că sîntem datori a colabora din punct de vedere militar cu Turcia şi că nu avem nici o obligaţie faţă de ea, cu excepţia plăţii unui tribut aproape simbolic. Tratatul instituia garanţia celor şapte puteri asupra Principatelor şi nici una din ele nu putea interveni aici în vreun fel fără acordul celorlalte. Eusia însă, întemeiată tot pe tratat, a susţinut că, avînd autonomie internă şi nef ăcînd parte din Imperiul otoman, Eomânia avea latitudinea a încheia convenţii ca cea în cauză. Dealtfel, refuzul de a încheia convenţii permitea, pe loc, o nouă interpretare a tratatului : Eomânia putea fi socotită parte integrantă din Imperiu şi invadată ca teritoriu duşman. Semnarea convenţiei, ignorîndu-se caracterul ei ultimativ, fusese considerată, în unele cercuri diplomatice occidentale, ca o încălcare a Tratatului de la Paris, ca o acceptare a tutelei ruseşti. Şi în aparenţă, pentru observatorul străin, participarea Eomâniei la război, devenită realitate în vara anului 1877, alături de armata ţaristă, nu făcea decît să întărească această opinie. Concomitent, diplomaţia rusească confirma în străinătate denunţarea Tratatului de la Paris de către Eomânia 22 ca o opţiune a acesteia şi prin urmare în încheierea convenţiei, ca şi a aranjamentelor bilaterale ulterioare ce puteau decurge din ea, amestecul european era neavenit. Dealtfel, pînă la Tratatul de la Berlin una din constantele diplomaţiei ruseşti a fost aceea de a rezolva toate problemele de la Dunărea de Jos prin acorduri bilaterale nedezbătute intr-un fotum internaţional. Este evident că în aceste împrejurări, extrem de complexe, se desfăşura o febrilă activitate diplomatică, partizană şi subiectivă, ce va continua pînă la Tratatul de la Berlin. „Desfid pe diplomatul cel mai profund să-mi aaţate că un singur drept, un singur articol din Tratatul de Paris mai există în fapt precum el era făcut cînd s-a subscris acel tratat” — declară Kogălniceanu. Urmărind făgaşurile pe care se purtau discuţiile în Parlament, Kogălniceanu, lucid, cu intuiţia istoricului avizat, demonstra incompatibilitatea neutralităţii Eomâniei cu situaţia obiectivă, de fapt, a ei în acel moment. Fără formularea opţiunii în cadrul conflictului, la 4/16 aprilie 1377, indubitabil că atît armatele ţariste, cît şi cele turceşti ar fi intrat în ţară. Pe zi ce trecea, Chiar în context european, neutralitatea ajunsese o ficţiune. Elveţia sau Belgia, date mereu ca exemplu în dezbaterile parlamentare, erau neutre nu din proprie voinţă, ci printir-un consens european. Poziţia geografică a Eomâniei — centrul de greutate al Europei este la Dunărea de Jos, spusese cîndva Talleyrand—nu îngăduia aşa ceva. Fiind acuzat că prin semnarea convenţiei a călcat articolul 123 din constituţie, care proclama neutralitatea ţării, Kogălniceanu aminteşte maliţios că articolul cu pricina fusese copiat după constituţia belgiană, numai că el nu avea aceeaşi valoare pe malul Dunării şi pe al Escaut-ului... Asemeni lui Cantemir, românii s-ar fi putut uni „franc şi direct” cu Eusia pentru a participa la campania din Bulgaria. Un drum care „nu este de aruncat”, meditează Kogălniceanu, cu condiţia însă ca el să fie blindat de unele avantaje : recunoaşterea independenţei, înapoierea gurilor Dunării ş.a. Ultima cale, cea aleasă, era de a nu coopera cu Eusia propriu-zis, dar de a fi gata de acţiune. Legată de ea apăruse, se înţelege, necesitatea inexorabilă a semnării convenţiei, cai’e făcuse ca armata rusă să nu treacă prin Eomânia ca printr-o ţară „fără stăpîn”. Semnarea convenţiei din 4/16 aprilie 1877 a marcat, brusc, cum am mai spus, o modificare în atitudinea Turciei faţă de Eomânia. Ea a dispus bombardarea oraşelor deschise româneşti de pe malul Dunării, începînd din luna aprilie 1877, şi capturarea vaselor comerciale chiar pe cursul rîurilox noastre. Primejduiţi, românii s-au adresat cu insistenţă cabinetelor europene pentru determinarea Porţii de a înceta actele „piratereşti” Notele intempestive ale lui Kogălniceanu din acest timp avertizează că sînt deopotrivă ameninţate bunurile supuşilor străini rezidenţi în porturile dunărene. La explicaţiile cerute s-a. răspuns sec : „(7'est tont naturel.Din ziua cînd Eomânia a subscris convenţiunile, Turcia este în stare de resbel cu Eomânia”. Savfet paşa, ministrul de externe turc, regreta slăbiciunea de care Poarta dăduse dovadă faţă de ţările române, încă din 1862, cînd a admis unirea lor definitivă. La încheierea păcii — susţinea el fastidios — Turcia va reveni asupra poziţiei politice a Eomâniei. Eiposta lui Kogălniceanu, în faţa unei asemenea eventualităţi, este nimicitoare : în Eomânia se pot întîmpla multe lucruri, dar două tronuri nu se mai pot ridica. Şi, de s-ar 23 găsi -doritori'să‘le ocupe, îi aşteaptă cu siguranţă două spînzurători, pe^ piaţa Bucureştilor şi a Iaşilor. în condiţiile cînd provocările repetate ale Turciei transformau starea de război într-o dureroasă realitate, Kogălniceanu aminteşte strădaniile continue ale tuturor guvernelor, indiferent de culoarea politică, de a menţine relaţii amicale cu Turcia. Din păcate fără succes, pentru că ,, Juna Turcie”, care conducea acum destinele imperiului, promova în ceea ce^ priveşte popoarele mici din interior sau din vecinătate practicile de ,,reînviere a iataganului”. în propriul interes, pentru garantarea existenţei sale ca stat independent, Turcia ar fi trebuit să-şi apropie supuşii creştini, să-i cointereseze la conservarea imperiului. Această povaţă, dată încă în 1853 de lordul Clarendon, era acum dată uitării. Aceeaşi soartă a avut, constată cu amărăciune Kogălniceanu, politica înţeleaptă a vizirilor Fuad, Aii sau Eeşid. De aceea astăzi la orice cerere a românilor se punea „o linie de negaţiune”. Prevenitori faţă de Turcia şi cunoscînd excesele la care se dedau avangărzile lor, formate din trupe neregulate, românii şi-au retras populaţia şi armata de pe malul Dunării; mai mult, cu mîna tremurîndă, mărturiseşte Kogălniceanu, s-a semnat ordinul prin care Calafatul era abandonat,, spre a lăsa armatelor otomane un cap de pod acolo. Era ultima expresie a concesiunilor * pe care le putea face Eomânia. în tot acest răstimp apelurile desperate de ajutor diplomatic au rămas fără ecou. Prin suspendarea arbitrară a agentului român la Constantinopol s-a piefdut şi posibilitatea dialogului cu Poarta. în aceste condiţii — declară Kogălniceanu — singurul răspuns era acela al tunurilor 20. Analizînd obiectiv relaţiile româno-turce, Kogălniceanu constată că în ultimii 20 de ani românii acceptaseră suzeranitatea turcească în măsura în care nu-i incomoda, cu alte cuvinte atîta timp cît îşi păstra un caracter mai mult virtual. în clipa cînd Turcia a dat alt înţeles acestei suzeranităţi şi a pretins Eomâniei cooperarea împotriva Eusiei, s-a creat o situaţie contrară intereselor naţionale. Cine mai cooperează azi în Europa,, se întreabă Kogălniceanu, cu un stat socotit în mod unanim drept muribund? Eăspunzînd la o interpretare a lui Manolache Costache, prin care acuza guvernul că a denunţat Tratatul de la Paris, Kogălniceanu arată că ar fi ciudat să se ceară Eomâniei, ţară mică, aflată între interese „încrueişătoare”, să ducă o politică ,,de sentiment”. „Să aşteptăm în linişte şi pace, cu umilire creştinească, ceea ce puternicii vor binevoi a face în ziua cînd vor socoti de cuviinţă ca să se ocupe şi de noi” ? întreabă Kogălniceanu. Şi el aminteşte sfatul din urmă al marelui Ştefan dat fiului său de a se închina turcilor „pînă cînd Dumnezeul părinţilor noştri va scula din mijlocul vostru un om care să facă să strălucească vechea glorie”. Acceptarea suzeranităţii, ca o realitate obiectivă, vreme de sute de ani,, îşi pierduse acum înţelesul, era „rău definită, hibridă şi jicnitoare atît intereselor Eomâniei, cît şi intereselor Turciei”. în locul omului dorit de bătrînul voievod se ridica în 1877 o întreagă naţie în apărarea drepturilor sale, pentru înlăturarea dependenţei de Poarta Otomană. în numele ei 20 La 23 aprilie Adunarea, constatînd actele de agresiune ale Turciei, recunoştea starea de război şi autoriza guvernul să ia măsuri în consecinţă (,,Monitor oficial”, 1877, nr. 110, p. 3 264, col. 2-3). 24 avea să proclame Kogălniceanu, în şedinţa Adunării de la 9 mai 1877, „Independenţa absolută a României” 21. Era o stare existentă de facto. Pentru recunoaşterea ei internaţională Kogălniceanu va desfăşura o luptă titanică în cîmpul diplomatic, aşa cum, începînd din luna iulie 1877, odată cu trecerea Dunării, avea s-o consfinţească, cu vitejie, pe cîmpul de luptă, armata română. Proclamarea Independenţei s-a făcut prin „ruperea Tratatului de Paris”, pe care Kogălniceanu îl compară, pe bună dreptate, cu „o oală din care se poate scoate tot”. Dacă nu exista, aproape trebuia inventat, deoarece prin simpla lui existenţă a constituit un stimul pentru români în realizarea unor acte, adevărate pietre de hotar ale istoriei moderne : Unirea, Autonomia, Independenţa. Consecinţa firească a noilor raporturi cu Poarta Otomană, ca şi necesitatea consolidării noului statut au impus participarea României la război. Iniţial ea a întîmpinat opoziţia unor reprezentanţi ai Rusiei ţariste, punct de vedere pe care însuşi marele comandament ţarist, în condiţiile •deteriorării situaţiei pe front, avea să-l abandoneze. Pe de altă parte, aşa cum Kogălniceanu subliniază în repetate rînduri, românii erau hotărâţi să participe la operaţii nu ca trupe auxiliare, ci ca apărători ai propriului teritoriu, pentru cucerirea cu armele a independenţei de stat. în locul unui front răsfirat pe 300 de leghe de-a lungul Dunării, care ar fi transformat rezistenţa noastră într-o „donchişonadă”, după expresia lui Kogălniceanu, a fost aleasă Plevna ca linie „de apărare, cheia operaţiunilor militare”. Cît de îndreptăţită a fost strategia adoptată de comandamentul român atunci s-a văzut în succesul operaţiunilor cu caracter decisiv din jurul Plevnei şi Yidinului. Kogălniceanu evocă în Adunare cu adîncă emoţie afirmarea, cu valoare de simbol, a virtuţilor naţiunii române : „îndeobşte se credea că acei ţărani înjugaţi la plug şi cocoşaţi sub sapă nu erau capabili să desfăşoare o bravură militară. Am trebuit să înlăturăm aceste bănuieli injurioase şi evenimentele petrecute în urmă au dovedit ce este această armată şi cită bărbăţie şi vitejie este în vinele românului”. Participarea României la război, ca individualitate distinctă, cooperarea româno-rusă, cimentată prin sîngele vărsat în comun, vitejia armatei române — elogiată atît de înaltul comandament rusesc, cît şi de observatorii militari străini ataşaţi corpurilor mixte de armată — justificau deplin chemarea ei la tratativele de pace. Ou această nădejde guvernul român l-a delegat în ianuarie 1878 pe colonelul Enaclie Arion la Adria-nopol. Instrucţiunile cu care era înzestrat fuseseră redactate de Kogăl-nieeanu şi recomandau angajarea discuţiilor asupra : recunoaşterii independenţei absolute a României ca stat suveran, retrocedării gurilor Dunării pînă la braţul Sf. Gheorghe, ocupării cetăţilor Rahova, Lom Palanca, Yidin de către trupele române şi obţinerii unei despăgubiri de război de 100 de milioane de lei. Rusia ţaristă, invocînd Tratatul de la Paris, susţinea ca recunoaşterea independenţei României de către concertul european să se discute abia la încheierea păcii, ca una din clauzele viitorului tratat. S-a mai spus că Turcia refuza României recunoaşterea calităţii de stat independent şi ceruse în mod categoric îndepărtarea ei de la preliminariile de pace. Ca o consolare se amintea, în corespondenţa schimbată 21 în aceeaşi zi s-au votat suspendarea tributului (914 000 de lei) şi transferarea sumei in fondurile armatei. De asemeni s-a votat instituirea decoraţiei ,,Steaua României”. 25 de guvernul român cu cabinetul de la Petersburg, că, în conflictele cu mai mulţi beligeranţi, de regulă ţările mari negociază în numele celor mici aşa procedaseră Franţa şi Germania în împrejurări asemănătoare. Ceea ce Kogălniceanu remarca în repetate mndpri, că politica presupune cel mai adesea calcul rece şi duritate, avea să se confirme din nou acum. La 23 ianuarie 1878 el informează Parlamentul român că s-au făcut „uverturi” în privinţa unor modificări teritoriale cu compensaţii. Era o primă derogare de la convenţie. Se profila noua interpretare că ea garanta integritatea teritorială a României doar faţă de Turcia. Independenţa României — şi lucrul devenise public în Parlamentul englez* ca un ecou al convorbirilor anglo-ruse din 1876 — avea să fie însoţită de „o indemnitate teritorială suficientă”. Formula era însă lacunară, pentru că ea subînţelegea cesiuni teritoriale prealabile. în condiţiile în care marile puteri, aşa cum procedaseră la începutul crizei orientale, îşi urmăreau doar propriile interese, în ianuarie 1878, cînd prima rundă a tratativelor se epuizase, apărea limpede că forţa avea să-şi spună cuvîntul. Bătălia inegală pe teren diplomatic desfăşurată în acest timp de Kogălniceanu este străbătută de un profund dramatism. La 23 ianuarie 1878 el sintetizează în faţa Corpurilor legiuitoare demersurile întreprinse de guvernul român pentru păstrarea integrităţii teritoriale şi recunoaşterea de iure a independenţei de stat. La sfîrşitul anului 1876 şi în primele luni ale celui următor au început pertractări privind trecerea armatelor ruseşti spre Balcani, folosind teritoriul românesc. Convenţia sugerată atunci de cabinetul petersburghez nu oferea însă garanţii îndestulătoare. I. C. Rrătianu şi Kogălniceanu refuzînd s-o semneze fără aceste garanţii, au început tratativele — cale care s-a vădit în toate timpurile cea mai indicată pentru reglementarea raporturilor internaţionale. în urma lor s-a menţionat expres (articolul II) garantarea integrităţii teritoriului României. La începutul ostilităţilor diplomaţia ţaristă a cerut categoric armatelor române a se menţine în defensivă pe malul Dunării. Cercurile militare în schimb nu respingeau ideea colaborării. Problema însă trebuia discutată la nivel ministerial. Qr, Ministerul de Externe rus, prin purtătorul său de cuvînt, Kelidov, apreciase cooperarea ca o anulare a convenţiei. Mai explicit fusese cancelarul Gorceakov, care, într-o conversaţie din vara anului 1877, la Ploieşti, îi precizase lui Kogălniceanu că România nu trebuia să intre în război, nici să-şi fi declarat independenţa, ci să aştepte ca Rusia să-i pledeze cauza în faţa Europei. Rusia era datoare faţă de'memoria împăratului Meolae I, a urmat cancelarul, a sfărîma Tratatul de la Paris. Consimţind la acest sacrificiu, România va fi despăgubită primind Dobrogea. în acelaşi timp gurile Dunării urmau să fie neutralizate şi puse sub control internaţional. Cancelarul rus dezvăluia că nu e o idee de moment, acest tablou fusese trasat încă la Reicbstadt. Cînd situaţia pe front a devenit critică, România a fost invitată să participe la operaţiunile militare. Ulterior, îşi urmează Kogălniceanu expozeul, la preliminariile de pace ea a fost înlăturată. Ca şi în alte momente hotărîtoare ale istoriei noastre, a existat un consens al naţiunii, o unanimitate de vederi, barierele de partid ce-i despărţeau pe liberali de conservatori s-au şters. După explicaţiile date de Kogălniceanu, în şedinţa din 26 ianuarie 1878, o moţiune depusă de Dimi-trie Ghica, Vasile Boerescu ş.a. avea să întrunească sufragiile întregului 26 Senat22. Se arăta astfel că integritatea Eomâniei era garantată de statele europene şi că ea înţelesese să respecte „cu fidelitate” convenţia din 4 aprilie. Prin urmare, naţiunea respingea ca incompatibilă cu poziţia Eomâniei afectarea teritoriului în schimbul unei „compensaţiuni teritoriale sau desdăunare”. Potrivit votului Adunării, Kogălniceanu, în calitate de ministru de externe, poartă o corespondenţă diplomatică susţinută, străbătută de încordare, de patetism, dar şi de evaluare lucidă a realităţii23. El alertează guvernele europene în privinţa tratamentului aplicat Eomâniei, „recompensată” prin sacrificii dureroase. Pledarea cauzei româneşti prin mediatori i se pare lui Kogălniceanu un nonsens. Independenţa ţării se datorează nu unei puteri anume, ci „sîngelui ce s-a vărsat pe cîmpul de bătaie, vitalităţii, virilităţii noastre şi -sacrificielor ce le-am făcut”. Protestele românilor au răsunat însă în gol şi tratativele au continuat. „Compensaţiile” cuvenite Eomâniei erau discutate acum prin prisma intereselor Eusiei ţariste. în Adunare interpelările se succedă cu repeziciune asupra lui Kogălniceanu, unele izvorîte dintr-o firească îngrijorare, altele dintr-o meschină opoziţie de partid 24. Unii conservatori, ca Dimitrie Ghica, îl acuză de incapacitate, de lipsă de orientare politică şi perseverenţă în apărarea drepturilor ţării. Alţii, din propriul partid, ca Meolae Ionescu, îi reproşează a avea „două arcuri la coardă”, căci e de rea-credinţă cînd manifestă reticenţă şi devine agitator cînd se exprimă energic. Gravitatea conjuncturii depăşea însă limitele de acţiune ale lui Kogălniceanu. El însuşi aminteşte chinuit că nu e demiurg, că nu poate „face vreme bună şi vreine rea” după voie. Belicoşi, unii membri ai opoziţiei cereau împotrivirea cu forţa în faţa cererilor de cesiuni teritoriale. Era o atitudine lipsită de realism, o aventură, o ignorare crasă a raportului de forţe 25, pe care Kogălniceanu se simte îndreptăţit s-o combată cu vehemenţă. Unica modalitate de a ieşi din impas rămînea pledarea cauzei românilor în faţa unui congres european. Lucrul devenise evident mai cu seamă după încheierea la 19 februarie/2 martie 1878 a Tratatului de la San Ste-fano, care, pe lingă modificări teritoriale, impunea Eomâniei ca vreme de doi ani, cît urma să dureze ocupaţia militară a Bulgariei, să ţină teritoriul său la dispoziţia trupelor ruseşti. Discuţiile în Adunarea ţării deveniseră violente, mai ales în legătură cu noua convenţie militară, a cărei perspectivă se vehicula cu insistenţă 22 în aceeaşi zi I. C. Brătianu a propus stingerea acţiunii împotriva fostului guvern Lascăr Catar gin. 23 „Cînd voi muri nu voi cere să se pună pe peptul meu legile ce am făcut, care unele poate au fost bune, de exemplu legea rurală, dar voi cere să se depună corespondenţa politică, rîvna ce am depus ca să apăr biata ţara mea în aceste împrejurări”, declara Kogălniceanu la 15 martie 1878. 24 Exasperat Kogălniceanu îi scrie la 17/29 martie 1878 lui Iancu Ghica, trimisul nostru extraordinar la Petersburg, cît e de hărţuit în Cameră şi Senat prin interpelări şi „âtoute rgponse moderne, â tout conseil de patienter, le malheurex ministre — et je me trouve dans ce cas — est qualifie de traître au pays. Ma position devient de plus en plus difficile et je prevois le moment oii je serai oblige de me retirer pour faire place â un ministre plus energi-que pour repousser Ies exces que Ton commet â Tegard de la Roumanie, excâs â l’intârieur, exces â Fextărieur” (cf. Radu Rosetti, Corespondenţa generalului Iancu Ghica. 2 aprilie 1877— 8 aprilie 1878, Bucureşti, 1930, p. 170 — 171). 25 S-a făcut şi propunerea singulară de a se vota un Proiect de lege prin care guvernul să nu autorizeze ocuparea României. 27 pentru reglementarea staţionării şi circulaţiei armatelor ruseşti. S-au făcut diferite conjecturi, cărora românii, speriaţi, le dădeau crezare. Aşa bunăoară s-a spus că Rusia ar fi cerut pasajul nestingherit al trupelor sale prin România, timp de doi ani, ceea ce echivala cu o ocupaţie, ca măsură de precauţie împotriva unui atac austriac contra României. E de observat că Rusia dorea să impună Europei Tratatul de la San Stefano, chiar dacă îl socotea perfectibil. Clauzele lui oglindeau rezolvarea unor litigii între vecini ce urmau să fie doar autentificate la un viitor congres, iar nu puse în discuţie. în conformitate cu această optică, intenţia României, exprimată cu tărie în numeroasele acte diplomatice emanate din cancelaria lui Xogălniceanu, de a-şi pleda cauza la congres*, apărea cu totul neavenită. După Tratatul de la Paris, constată Xogălniceanu, România a făcut obiectul garanţiei colective a Europei şi transformările politice prinţ care a trecut, chiar dacă au fost rezultatul unor iniţiative interne, au căpătat consacrarea din partea puterilor garante. în urma Tratatului de la San Stefano această garanţie a încetat şi — printr-un act internaţional — rămîneau doar două puteri care să dispună de soarta României, ceea ce practic o punea în afara dreptului public european. Xogălniceanu teoretizează aici, şi de fapt în întreaga sa diplomaţie, necesitatea ca ţările mici să se afle sub garanţia colectivă, să nu se dezvolte la umbra copleşitoare a unei singure puteri. Complexul politic în care s-au aflat românii în 1878 se datora însă deopotrivă atitudinii celorlalte puteri europene. Asupra revendicărilor de la San Stefano se pronunţaseră mai mulţi oameni politici europeni. Un cuvînt cu greutate avusese Bismarck. în februarie 1878 el declara în Reichstag că i se părea îndoielnic ca Rusia să „smulgă” cu armele asentimentul asupra schimbărilor pe care le socotea necesare la Dunărea do Jos. Avea de aceea probabil să se ,,consoleze” cu gîndul beatipossidentes. Asemenea eventualitate însă îi putea lăsa sentimentul frustrării, al obligării la viitoare concesiuni. Spusele cancelarului german aduceau a oracol şi fiecare căuta să lo desluşească înţelesul, în speţă dacă sînt o acceptare a politicii ruseşti sau o respingere a ei. Evenimentele ulterioare aveau să arate că recunoaşterea Tratatului de la San Stefano de către concertul european se putea realiza şi pe cale amiabilă, fără război, cu sacrificarea intereselor ţărilor mici, în numele salvării păcii. ,,Binele, interesul şi mărirea naţiunii române” — principii călăuzitoare ale întregii activităţi diplomatice desfăşurate de Xogălniceanu — îşi găsesc o nouă expresie în discursul rostit la Congresul de la • Berlin şi apoi în cele din Adunarea ţării pe marginea hotărîrilor congresului. Deşi asupra patriei plana ameninţarea unei ocupaţii militare, a neutralizării armatei, guvernul român, cu o energie desperată, s-a adresat tuturor cabinetelor europene, dobîndind în cele din urmă dreptul de a participa la congres prin reprezentanţii săi, I. C. Brătianu şi Mihail Xogălniceanu. Discursul rostit de Xogălniceanu — „omul din România care se bucura de mai multă vază şi încredere în toată străinătatea”26 — la Berlin* la 18 iunie/1 iulie, reprezintă o piesă de greutate în eşafodajul teoretic pe care acesta îl ridică în apărarea drepturilor ţării sale. 26 N. Iorga, op. cit., p. 84. 28 Oa şi în cazul memoriului adresat Porţii Otomane în iunie 1876 sau în schimbul de note cu cabinetul petersburghez, argumentaţia este sobră* şi strălucitoare, întărită cu fapte istorice, concisă, de nezdruncinat. După ce mulţumeşte congresului pentru prilejul ce i s-a oferit de a prezenta doleanţele ţării sale, Xogălniceanu observă că prin însuşi acest fapt Europa recunoaşte naţiunea română ca individualitate distinctă, desprinsă de Turcia şi prin urmare putînd să-şi pledeze singură cauza în mod independent. Problema aflată în litigiu, cea a Basarabiei, era acum înfăţişată — arată el — într-o lumină sofisticată. Pierderea ei, în 1812, fusese rezultatul unui aranjament ruso-turc. Recuperarea părţii de sud, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Paris, în 1857, se făcuse în favoarea Moldovei, principat vasal Turciei, nu a României. Prin urmare incorporarea ei la Imperiul rus rămînea o afacere între acesta şi Turcia. După acest raţionament şi articolul al doilea al convenţiei din 4/ld aprilie 1877 trebuia interpretat ca garantînd integritatea teritorială a României faţă de Turcia, nu faţă de Rusia însăşi27. Xogălniceanu arată totuşi că, adusă în discuţie la întîlnirea secretă de la Reichstadt, din 1876, problema Basarabiei a încetat a fi pomenită eît timp au durat ostilităţile, cît timp armata română a luat parte activă la ele şi, proporţional cu populaţia sa, a dat un tribut de sînge care putea pe de o parte să-i aducă elogii universale, dar în acelaşi timp primejduia serios echilibrul demografic 28. Odată cu cruţarea teritoriului Xogălniceanu cerea, în numele naţiunii române, recunoaşterea independenţei de către puterile europene. Aceasta însemna de fapt a se pune capăt unui ,,echivoc istoric”, unei situaţii create din interpretarea pernicioasă a tratatelor internaţionale şi pe care românii n-au primit-o şi n-au recunoscut-o niciodată. în sfîrşit, dorinţa arzătoare a României era dobîndirea unui statut de neutralitate garantat de marile puteri. Tratatul de la Berlin, încheiat la 1/13 iulie 1878, recunoştea independenţa României, condiţionată de acordarea drepturilor civile tuturor confesiunilor existente în ţară şi de cedarea Basarabiei de sud. România primea înapoi Dobrogea şi insulele din Delta Dunării. Tratatul mai cuprindea prevederi asupra administraţiei navigaţiei pe Dunăre, regimului supuşilor otomani în România şi a celor români în Turcia. Tratatul lovea brutal interesele României, care se vedea însă con-strînsă să accepte verdictul Europei. Era un sentiment acut, pe care îl trăiau mai ales agenţii noştri în străinătate şi care răzbate din corespondenţa schimbată cu Xogălniceanu. Ţările occidentale promovaseră o politică „de interes”, nu de „sentiment” în ceea ce priveşte evoluţia evenimentelor în sud-estul Europei, cum observa unul din deputaţi, Ion Strat. Cel mai adesea hotărîrile Europei, întrunită în forum internaţional, n-au avut în vedere satisfacerea intereselor ţărilor mici, ci a propriilor interese. Aşa s-a procedat şi în 1856, la Congresul de la Paris, în legătură cu asigurarea libertăţii de navi- 27 La 1/13 martie 1878 Iancu Ghica îi transmitea lui Xogălniceanu opinia cercurilor politice ruseşti: ,,Cette stipulation ne se rapporte pas â la Russie, car cette. convention n’est pas un acte par lequel la Russie a pris pour elle meme Ies obligations contenues dans Tarticle precite” (Radu Rosetti, op. cit., p. 161). 28 Vezi mai pe larg „Românul” din 15 aprilie 1878, ca şi I. C. Brătianu, Acte şi cuvin-tări, III (1 mai 1877 — 30 aprilie 1878), publicate de G.C. Giurescu, Bucureşti, 1930, p. 205. 29 gaţie pe Dunăre. Această împrejurare avea s-o amintească la Berlin reprezentantul Marii Britanii, Benjaînin Disraelli. în 1878 situaţia politică se schimbase. Rusia ieşise victorioasă şi fostele puteri garante, pe rînd, şi-au declinat răspunderea privind apărarea României. Anglia s-a mărginit la o platonică părere de rău, prevenind că sacrificiile impuse României nu pot constitui un casus belii 29. Austria, altă dată preocupată de stăpînirea gurilor Dunării, s-a angajat doar a susţine ideea aducerii litigiului în faţa unui congres european. Franţa, în sfîrşit, odinioară sprijinitoare a românilor, s-a pronunţat pentru o politică „de abstenţiune”, ceea ce egala cu dezminţirea Tratatului de la Paris, a cărui paternitate nu-i era contestată. Dar Franţa nu dorea a lăsa „cele mai mici vestigii” din opera lui Napoleon al III-lea, învinsul de la Sedan. Că tratamentul aplicat României la Berlin trebuie privit ca o acţiune avînd consimţămîntul Europei o dovedesc şi vorbele pline de cinism ale unui diplomat străin : „Opinia publică e pentru voi [... ] Convenţiu-nea din 4 aprilie milită în favoarea voastră. O singură voce dacă se va ridica în congres în favoarea românilor, ştiu că veţi triumfa. Dară acea voce nu se va ridica” 30. Cît de puţin s-a arătat dispus Congresul de la Berlin a lua în seamă «cererile românilor şi cît de formală a fost acceptarea delegaţilor lor la masa discuţiilor s-a văzut şi din împrejurarea relatată de Kogălniceanu că hotărîrile în privinţa României s-au luat cu două zile înainte de a fi auzit cuvîntul reprezentanţilor lor. Celor doi li s-a dat totuşi o „satisfacţie”, aminteşte Kogălniceanu cu amărăciune, congresiştii s-au ridicat în picioare la ieşirea acestora din sală, căci „aşa face judecătorul, stă în picioare cînd citeşte osînda de moarte”. La 15/27 septembrie 1878 s-a deschis sesiunea extraordinară a Parlamentului român, pentru dezbaterea prevederilor tratatului şi pentru •definirea atitudinii de urmat. Deşi linia de conduită nu era decît una, în Adunare s-au făcut auzite voci care cereau respingerea tratatului, ceea •ce, se înţelege, echivala cu o sinucidere politică. Discutîndu-1 fără false iluzii, Kogălniceanu arată că el reprezintă o simplă „tranzacţiune”, „un compromis”, iar recriminările la adresa lui erau inutile, păgubitoare chiar. Tratatul lovea incontestabil România, dar o judecată rece a situaţiei, o privire obiectivă în trecut dovedeau conflictele permanente generate de vecinătatea celor trei mari imperii. Departe de a ne susţine în problema modificărilor teritoriale, puterile occidentale au impus clauza acordării de drepturi civile tuturor confesiunilor, constituind o imixtiune în viaţa internă a statului. Dealtfel, susţine Kogălniceanu, „cele mai multe cestiuni erau hotărîte încă înainte de a 29 Ambasadorul englez la Viena îi spusese lui Io nGhica în ianuarie 1878 : ,,La Bessarabie est pour vous une question de terre ; pour l’Europe c’est une question de Feau. Nous voudrions la tourner, mais le tout est de trouver un moyen dans la situation ou nous sommes placSs. Ce que j'apprehende le plus pour la Roumanie, c’est Fabsence de la garanţie de FEurope, qui cessera des Findependance. Car elle sera livrâe â la discretion des deux grandes Puissances, dont la jalousie mutuelle vous rendra la vie tr&s dure. II y a des questions qui ont plus d’im-portance pour FAngleterre que la Bessarabie et Ies Bouches du Danube” (D. A. Sturdza, Charles I*r. Ades. Chronique. Documents, Bucureşti, 1908, voi. III, p. 523). Vezi şi W. N. Medlicott, The Recognition of Romanian Independence, în ,,The Slavic and East European Review”, I» ian. 1933, p. 354-372; apr. 1933, p. 572-589. 30 Vezi infra p. 634. 30 se întruni Congresul, înaintea chiar [a] începerii războiului”. înţelegerea de la Beichstadt, între cei trei împăraţi, preludiu al viitoarei alianţe ce se va oficializa în 1883, începea să se impună Europei. Şi o primă dovadă fusese redacţia Tratatului de la Berlin. Cît priveşte Dobrogea, ea se înapoia Bomâniei, argumentează Kogălniceanu, în virtutea aceloraşi interese europene, de a asigura zonele de trafic fluvial sub control internaţional. Era o garanţie că gurile Dunării, aflate în stăpînirea nominală a unei ţări mici, vor dobîndi un statut internaţional. Aşa „îngerul apărător intereselor europene ne-a dat Dobrogea”, conchide Kogălniceanu. în graba cu care unii deputaţi — şi Dimitrie A. Sturdza se afla în fruntea lor — respingeau de plano Tratatul de la Berlin, Kogălniceanu vede un act pripit, lipsit de logică, sofistică pură. Aceeaşi caracterizare dă în discursul din 30 septembrie 1878 şi opiniilor formulate în legătură cu viitoarele solicitări inutile de fonduri ale statului în ceea ce priveşte Dobrogea. A condamna Bomânia să rămînă închisă din toate părţile, „a nu mai prospera în nici o privinţă”, a-şi vedea cu bună ştiinţă comerţul sugrumat înseamnă „a pescui în apă tulbure”. Ţara dispune de suficiente resurse morale şi materiale pentru a face din Dobrogea „o ţară omogenă cu mama patrie”. Orice cheltuială, atîta vreme cît este productivă, nu e făcută în zadar. Exploatarea inteligentă a bogăţiilor Dobrogei va aduce lin beneficiu categoric economiei ţării. în cazul Dobrogei, în chip fericit, hotărîrea Europei se acorda cu realitatea istorică şi reunirea ei însemna încă un pas spre întregirea teritoriului, căci, aminteşte Kogălniceanu, „la fiece pas unde se va săpa în pămîntul ei vom da de osemintele, de urmele, de monumentele străîno-şilor noştri români”. Cu un nobil patetism el invită Adunarea să ajungă la un consens, la o unitate de vederi în împrejurările nemiloase prin care trece ţara : „A fost poate un blestem pentru acest pămînt ca el din timpurile cele mai străvechi să fie destinat de a fi frămîntat de copitele cailor năvălitorilor”, aminteşte Kogălniceanu. Cîştigul de căpetenie pentru Bomânia, în urma Tratatului de la Berlin, Kogălniceanu îl vede în dobîndirea independenţei. Şi simpla comparaţie cu cel de la Paris îi evidenţiază avantajele. Prin tratatul din 185$ Principatele nu aveau voie nici măcar să revizuiască legea electorală fără consultarea conferinţelor din Constantinopol. Unirea, principele străin, autonomia, elementele de bază ale programului politic al generaţiei paşoptiste erau în fapt repudiate de tratat. Or, românii, prin „înţelepciunea lor”, prin perseverenţă şi curaj reuşiseră să impună Europei acest program, să se prezinte cu el ca „un fapt îndeplinit”. Şi în cazul independenţei consacrate prin Tratatul de la Berlin era vorba de un act izvorît din voinţa, românilor, un act proclamat de români, pecetluit pe cîmpul de luptă de la Plevna. Un destin aprig a făcut ca Kogălniceanu, potrivnic convenţiei cu Austro-Ungaria, odată ajuns în fruntea Ministerului de Externe, s-o ratifice. Convenţia militară cu Busia din 4/16 aprilie 1877, subiect de dispute violente în Adunare şi Senat şi ale cărei preliminarii aparţineau altora, e definitivată, semnată şi apărată de Kogălniceanu. în sfîrşit, Congresul de la Berlin, statornicind clauze ce defavorizau în cea mai mare parte Bomânia şi în faţa căruia pledase cu stăruinţă, avea să fie justificat şi apărat în Adunare tot de el. 31 Cele trei acte cu valoare internaţională au o trăsătură comună : •ele impun României, ţară mică, aflată la confluenţa unor zone de interese europene, o anumită politică economică, o anume conduită militară şi în cele din urmă alt contur. împărtăşind aprehensiunile opiniei publice româneşti faţă de ele, Kogălniceanu înţelege în acelaşi timp conjuncturile contemporaneităţii. Respingerea obstinată, încercarea promovării unei politici independente făeînd abstracţie de marile imperii înconjurătoare erau o tentativă sortită eşecului. Mai mult, sancţiuni previzibile se puteau abate asupra României; însăşi condiţia statală era primejduită. între anihilarea pur şi simplu a fiinţei naţionale şi acceptarea unor hotărîri, aproape sentinţe, cum le numeşte Kogălniceanu, neîndoios românii aveau de ales a doua cale. în sensul acesta, cum dealtfel cititorul va constata din lectura întregului volum, sînt orientate şi discursurile lui Mihail Kogălniceanu în Parlamentul român *. * în ceea ce priveşte întocmirea volumului şi principiile de transcriere, vezi Nota a-supra ediţiei de la Opere IV, Oratorie II, partea I. 32 Discursuri, intervenţii, amendamente, propuneri / j i Sesiunea 1874—1875 Discurs privind dezvoltarea instrucţiunii publice * Domnilor, aş dori ca în cestiune de instrucţiune publică să vorbim ca români, iar nicidecum ca oameni de partid, căci aşa au tratat părinţii noştri toate cestiunile care s-au atins de biserică şi de şcoală. în alte ţări, instrucţiunea publică, şi mai cu seamă instrucţiunea publică populară, figurează pe stindardele conservatorilor mai mult chiar decît pe stindardele radicalilor, şi ştim foarte bine că instrucţiunea publică din Prusia este aceea care a asigurat mai mult victoria ei decît pustele cu ac. De aceea doresc ca în această Cameră, unde conservatorii1 sînt în majoritate, să-şi aducă aminte de rolul părinţilor lor, cari au dat acestei ţări instrucţiunea publică pe care o avem. Eu voi trata cestiunea instrucţiunii publice cu totul deoparte de ceea ce se atinge de partidul din care fac parte sau de celălalt, şi mai înainte de toate fac mulţumirile mele domnului ministru, pentru că domnia-sa a esprimat principiul foarte constituţional că prin un buget rectificativ nu se poate crea nimic nou. Acest principiu l-a susţinut în şedinţa trecută şi preşedintele nostru şi-l susţine mai presus con-stituţiunea ţărei. Domnul ministru 2 dar foarte bine a făcut cînd a zis că s-a păzit de a crea sau de a distruge ceva prin budget. Asemenea mulţumesc domniei-sale că în bugetul său s-a povăţuit de principiul economiei şi a făcut reducţiuni 3, însă aci se opresc mulţumirile mele. Sînt reduceri cari se primesc totdeauna de această Cameră, şi sînt reduceri cari niciodată nu s-au adoptat aci. Camera totdeauna a cerut reducţiuni — bine sau rău. Cînd erau radicalii la putere, cereau reducţiuni conservatorii, şi cînd erau conservatorii la putere, radicalii cereau reducţiuni. în bugetul instrucţiunii publice însă cu greu s-a încuviinţat de Cameră reducţiuni, ba încă de multe ori Camera a impus guvernului sporiri. Conform dar acestui spirit, eu viu astăzi să mă declar mai în contra tutulor reducţiunilor propuse, pentru că aceste reducţiuni, cel puţin mie, mi se par că se fac la nişte aşezăminte la care ţara ţine foarte mult. Domnilor, voi vorbi foarte puţin în privinţa internatelor, care, oricît ar zice onorabilul domn ministru, din cuvintele domniei-sale sînt foarte ameninţate. Nu mă voi rosti daca este bine să ţinem sau să desfiinţăm internatele; aceasta este o cestiune foarte mare, care se agită şi în alte state mult mai înaintate decît noi; Germania nu primeşte internat decît pentru şcoalele speciale; Francia, şi toate naţiunile cari aparţin gin-tei latine, sînt pentru internate, şi nu pentru a demoraliza, ci pentru a disciplina tinerimea. Germanii, cari au viaţa de familie dezvoltată, au * Şedinţa din 18 decembrie 1874. 35 socotit de prisos să încredinţeze pe copiii lor statului. Francezii, şi alţi popoli latini, socotesc că, pentru a disciplina, a domoli spiritul turbulent al junimei, trebuie să aibă internate. Aşadar, sînt alte argumente de arătat contra şi pentru internate, decît în politica militante a profesorilor noştri, şi mai înainte declar că şi eu, în interesul învăţămîntului public, nu voiesc ca personalul didactic să facă din politica militante viaţa sa. Aceasta o declar; dar, domnule ministru, constituţiunea, chemîndu-i la drepturi politice, le-a dat dreptul unora să apere şi altora să atace pe guvern; sînt unii cari s-au lipit de un partid, şi alţii de altul, şi aci va fi finitul carierei lor. Dar oare profesorii fac politică militantă cîndpriveg[b]eazăbrana internilor, ori cînd sînt pe catredă [sic! ] ? Căci de la catedră inspiră aceea ce domniile-voastre numiţi un virus! Aşadar, nu desfiinţînd internatele se va desfiinţa acel virus. Aceasta o zic ca o întîmpinare, fiindcă nu voiesc să rămîneţi sub impresiunea cuvintelor unora sau altora din oratorii cari au vorbit, şi-mi păstrez libertatea să mă rostesc asupra internatelor cu ocaziunea diseuţiunii legii instrucţiunii publice. Deocamdată zic numai atît, că internatele au fost înfiinţate în toate ţările pentru disciplinare, şi al doilea, că mai ales în ţară la noi ele au fost nişte institute pentru a ţine şi a creşte pe copiii funcţionarilor statului, pe copiii acelora cari dau o parte din lefile lor pentru pensiune. Apoi, a fost ca cestiune de bunăvoinţă din partea ţărei, ca cestiune de răspîndire a instrucţiunii între populaţiune şi mai ales între cei săraci, fiindcă la noi nu era ca în celelalte ţări eentruri de învăţămînt, unde copiii putea să şază în familii şi să ia învăţătură. La noi instrucţiunea superioară nu a fost decît o escepţiune, unde părinţii trebuia să se despartă de copiii lor. Negreşit că, eu luminarea mai mare a poporului şi cu înlesnirea mijloacelor de eomunicaţiune, aceste greutăţi nu vor fi ca în trecut. Iată scopul înfiinţării internatelor la noi, şi nu ştiu dacă a venit timpul să le desfiinţăm. Mă rostesc acum în principiu, şi cînd va veni legea instrue-ţiunei vom discuta mai pe larg. Vin acum la alte supresiuni. Yăd că s-au suprimat nişte sume miei de la muzeuri, pinacotece şi alte asemenea. Domnilor, am făcut sacrificie mari cu drumurile de fer. Prin forţa lucrurilor, prin luptele românilor, Eomânia a ajuns astăzi la un grad de influenţă, pot zice şi esterne, la care nu a fost mai nainte nici Moldova, nici Ţara Eomânească. Astăzi Eomânia comptează ceva, nu numai în harta politică, dar chiar şi în harta geografică a lumei. (Aplame.) Astăzi, şi oamenii de stat, şi de ştiinţă şi chiar turiştii se interesează să vază ce este Eomânia şi să o studieze în ea. Vedeţi numărul mare de străini, şi nu cum erau mai înainte nişte simpli commis voyageurs, ci oameni de stat, oameni de parlamente, savanţi şi artişti, venind în toate zilele să ne vază şi să ne cunoască în ţara noastră. Voiţi dumneavoastră ca acei străini cari vin să ne vază, afară de cei ce vin oficiali, să nu aibă nimic de văzut decît Eaşka4, cafeneaua Patzak şi altele ca acestea ? (Ilaritate.) Domnilor, chiar ieri am avut onoare să vorbesc cu un englez foarte însemnat, care petrece în Egipt şi cari mă întreba ce are această ţară de arătat, fie şi numai pentru trecutul ei? Ce are în muzeele, în arhivele sale? Muzeul de pictură5 nu sfătuiesc pe mulţi să-l arate; Muzeul de antichităţi6 are lucruri multe şi frumoase, însă sînt dator să constat că se deteriorează, precum se perde şi Muzeul de pictură de la Iaşi7, care are tablouri ce pot figura în primele muzee din lume şi care nu are parale să cumpere rame pentru tablouri şi să ceruiască pe jos, ca să nu se 36 ridice pulbere şi să întunece tablourile. Domnul ministru [al] cultelor cred că deplînge această stare, cred că voieşte să se înmulţească numărul acestor muzee; şi dacă domnia-sa a făcut reducţiuni, este că pînă acum sumele cari s-au dat s-au cheltuit rău. în a domniei-sale energie şi putere stă să oprească abuzurile, dar noi, Camera României, cari ne mîndrim de toate progresele ce face ţara, nu voim ca tocmai la acest capitol să se suprime acele cîteva mii de franci. Acesta nu este în intenţiunea Camerei, nici în voinţa guvernului. Roi dar rugăm atît pe domnul ministru, cît şi pe comisiunea budgetară să primească a nu se reduce din budget această mică sumă de 20 mii lei. Am onoare a vă spune, domnilor, că persoanele puse în capul Muzeului de antichităţi din Bucureşti regretă foarte mult părăsirea în care acest muzeu stă. Totodată rog pe domnul ministru să facă cunoscut şefilor şi custozilor de la muzee că nu sînt puşi acolo pentru ca să şează acasă la ei şi muzeele să stea închise. Sînt muzee cari nu se deschid decît o dată pe săptămînă; sînt altele ai căror şeii nu se văd decît la finele lunei pentru a-şi primi salariul. Iată unde domnul ministru trebuie să-şi arate toată energia şi activitatea domniei-sale. (Aplauze.) Muzeele nu sînt făcute pentru a sta închise, ci pentru a fi deschise şi a figura în ele tot ce e antic, frumos şi naţional. De aceea, rog pe domnul ministru să ia măsuri serioase în această privinţă, şi cînd Camera va vedea solicitudinea domniei-sale nu numai că va păstra aceste cifre neatinse, dar va mai da încă. S-a citat de un domn deputat ®, în această privinţă, budgetul unui stat vecin care s-a zis că este într-o neorînduială financiară foarte mare; dar, cu toate acestea, acest stat nu merită nici o imputare pentru sacri-ficiele ce face pentru academiele, şcoalele şi muzeele sale, căci numai prin acestea a ajuns, de unde mai înainte era o semplă provincie, să fie astăzi un stat, alăturea cu Austria şi de multe ori a impune chiar legi Austriei. Ei bine, domnilor, cînd e vorba de şcoalele, de academiele, de muzeele noastre, nici noi nu trebuie să ţinem punga închisă. Această mică sumă de 20 mii lei o putem economisi mai bine de la o ceremonie publică, de la fondurile secrete etc., dar cu instrucţiunea trebuie să fim darnici. (Aplauze.) Yăd asemenea că se suprimă o mică sumă de la paragraful pre-mielor acordate şcolarilor9. Apoi, domnilor, instrucţiunea la noi este ea destul de încuragiată de particulari, de comune, de consiliele jude-ţiene, încît să nu mai aibă trebuinţă ca statul s-o ajute cu miea sumă de 1Q mii lei pentru premie la scoale ? Mai văd că se reduce o sumă de 4 mii lei acordată prin budget jurnalului instrucţiunei publice 10. Pe de altă parte văd că facem cheltuieli pentru susţinerea jurnalului Sinodului11 şi îndatorim espres pe toţi preoţii a se abona la acest jurnal. Apoi, domnilor, astăzi cînd eestiunea instrucţiunei preocupă pe toate naţiunele, cînd toată lumea se sileşte a-i da dezvoltarea cea mai întinsă, bine este şi în folosul instrucţiunii noastre este să venim noi a şterge această minimă sumă acordată jurnalului instrucţiunii ? Din contra, e bine să esiste un asemenea jurnal, pentru că prin el vom deturna mulţi profesori de la politica militante12 şi vor veni a scrie în acest jurnal articole ştiinţifice mult mai folositoare decît acele ce scrim astăzi o politică militante [sic !]. Pentru aceste considerante rog atît pe guvern, cît şi pe Cameră, ca o cestiune [de] instrucţiune publice să nu facem luptă de partid, ei [să] se [fa]că [mai] întîi ce e mai folositor pentru ţară. 37 Se împotriveşte închiderii discuţiilor. Asupra bugetului pinacotecii. Bine, domnilor, nu vedeţi dumneavoastră că, însuşi din ceea ce v-a cetit domnul raportator şi din ceea ce v-a spus domnul preşedinte al consiliului, aci nu este vorba de economie, ci de un principiu, căci pe de o parte se şterge, iar pe de alta se adaogă? Binevoiţi dar a lăsa să mai continue discuţiunea, mai cu seamă că n-a vorbit din partea minorităţii decît numai un singur membru13. Mai lăsaţi să vorbească măcar unul; căci, daca veţi închide discuţiunea, veţi face o nedreptate astupînd gura minorităţei. Se pune la vot închiderea discuţiunii şi se primeşte. , Se pune la vot amendamentul domnului I. Agariciu, şi rezultatul scrutinului este cel următor : Votanţi........................75 Majoritate reglem...............39 Bile albe pentru ...............33 Bile negre contra..............42 Domnul vicepreşedinte: Adunarea a respins amendamentul domnului AgaricL Se pune la vot articolele la care corespundea amendamentul domnului Agarici şi se adoptă. Se citeşte articolul 25 şi amendamentul subscris de domnul Kogălniceanu şi Florescu prin care propune a se menţine cifra budgetului pe 1874 si pentru 1875. r Domnilor, acest paragraf se raportă la un altul care vine mai jos, adică suprimarea unei sume a pinacotecei, şi fiindcă în discuţiunea generală s-a vorbit despre amîndouă aceste cestiuni, de aceea îmi permit şi eu să le tratez pe amîndouă acum. Domnul ministru de instrucţiune a zis : ce va zice ţăranul nostru cînd îi va spune că îi prelevează atîtea centime pentru cumpărare de tablouri? îfu am văzut în aceasta decît un sfat care yi-1 dă dumneavoastră ca la fiecare sumă să vă puneţi această întrebare. Iată răspunsul ce am de făcut: cred că, precum ţăranul nu se întreabă la altele, nu se va întreba nici la aceasta. Vin acum la teoria espusă de domnul ministru în privinţa esteticei15 şi recunosc cu domnia-sa că în mulţime gustul frumosului nu este răspîndit, dar recunosc că este de datoria guvernului să-l răspîndească. Domnia-sa nu cere desfiinţarea a două pinacotece, a directorului şi profesorilor de pictură; nu cere desfiinţarea burselor care s-au dat tinerilor ce merg îh străinătate. Va să zică recunoaşte şi domnia-sa că, de vreme ce Bomânia trebuie să fie mare şi puternică, trebuie ca statul să ocrotească şi frumosul, şi de aceea avem şi profesori de estetică. Dar, tocmai acolo unde se aşteaptă ca cheltuielile făcute să producă, acolo se cere desfiinţare. Mai înţîi, în privinţa acestei espoziţiuni, care este chipul de a răspîndi frumosul în public, dacă nu este folositoare, atunci trebuie să ni se spună qă degeaba mai este pinacotecă, degeaba se dau lefi, şi să facă pe acei oameni să se apuce de alte meserii mai răspîndite şi mai practice în ţara aceasta. Asemenea domnul ministru a zis : să reducem cifra de 5 mii lei şi vom cumpăra tablouri de 3 mii lei. Apoi să-mi permită onor. domn Maiorescu a-i spune că nu înţeleg cum un bărbat atît de învăţat ca domnia-sa poate să zică unei Camere în care sînt oameni care înţeleg ceva în această cestiune că se va putea cumpăra tablouri cu o sumă atît de mică, pe cînd un tablou, oricît de puţin curăţel ar fi, se plăteşte cîte 7 şi 8 mii de franci. Voiţi dar să cumpăraţi tablouri? Atunci puneţi o sumă mai mare cu care să se poată face ceva. Daca aceasta nu se poate face din lipsă de mijloace, atunci însărcinaţi cel puţin pe junii stipendiaţi în străinătate pentru a învăţa pictura să scoată cbpii după 38 tablourile aflate în muzeele din Paris şi din alte părţi, oare copii apoi şţ serve de modele profesorilor şi elevilor care învaţă pictura aci în ţară. Pentru aceste motive, domnilor, vă rog sau să lăsaţi în această privinţă o cifră mai respectabilă, cu care să se poată face ceva, sau, de nu, atunci desfiinţaţi-o cu totul, şi aci mă voi servi de însuşi cuvintele domnului ministru, care a zis că este ridicol a se da patru mii de franci pentru susţinerea jurnalului instrucţiunii şi că, prin urmare, este mai bine să nu se dea nimic. Ei bine, tot aşa voi zice şi eu: este ridicol să daţi numai patru mii de franci pentru cumpărare de tablouri, mai bine nu’daţi deloc16. „Monitor”, 1875, nr. 2, p. 21, col. 3 — p. 23, col. 1; nr. 3, p. 43, col. 2—3. v , ■ NO TE \ : 1 Guvernul Lascăr Catargiu cu Vasile Boerescu la externe, Alexandru Lahovari la justiţie, Petre Mavrogheni la finanţe, I. Em* Fior eseu la război, G. Gr. Cantacuzino la lucrări publice şi Titu Maiorescu la instrucţiunea publică. • * 2 Titu Maiorescu. 3 Reducerile la bugetul instrucţiunii publice erau de 198 547 de lei (cf. raportul citit în Adunare de C. Aninoşanu, ,,Monitor”, 1875, nr. 1, p. 5, col. 1), 4 Grădina Raşca — aflată odinioară pe strada ce poartă astăzi numele lui Edgâr Quinet — fusese deschisă de cehul Hrtschka (din al cărui nume bucureştenii au făcut Raşca î) pe la 1870. . 5 5 Pinacoteca din Bucureşti a luat fiinţă în 1864 şi cuprindea portrete istorice aduse de la mănăstiri şi cîteva pinze de maeştri italieni (provenienţă polonă). Vezi Pinacoteca statului, Bucureşti, 1930, 25 p. + pl. Kogălniceanu însuşi era un colecţionar avizat. în 1887, aflat In jenă financiară, îşi vinde valoroasa colecţie prin licitaţie la Koln (vezi Catalog der Gemălde Sammlung Sr. Excellenz des Ministres Michael von Kogalniceano in Bukarest. Gemălde nieder-lăndischer, italienischer und deutscher Meister des XVI — XIX Jahrhunderts, Koln, 1887 [copie foto la B.A.R., cota II 413 210]). Printre lucrări figurau tablouri de Fr. Albini, Pit. van der Avout, G. Bellini, A. Benzi, Fr. Boucher, Jan Bruegel, Le Bourguignon, Lucas Cranach 9 Adunarea a acceptat indigenatul cu 42 de voturi pentru şi 32 împotrivă. Intervenţie la proiectul de lege pentru chemarea contingentului 1875 * Domnilor, explicaţiunile date de domnul ministru de resbel1 şi recunoaşterea ce a făcut că este necompatibilitate între legea inarmărei generale şi legea de recrutare îmi înlesnesc calea la cele ce voiam să spun eu. Domnilor, voi vota contingentul cerut prin legea de faţă, dar cu oarecare rezerve şi avînd în vedere legea de înarmare generală cum există astăzi, adică îl votez ca ţifră finanţiară, nu ca mărginire a numărului de oameni ce trebuie să se ia pentru oştire : fiindcă, după legea de înarmare generală tot românul care ajunge ia 21 de ani trebuie să serve în armată. Din nenorocire, astăzi nu se face aşa, nu toţi servesc, şi nu servesc fiindcă legea de recrutare admite cazuri de scutiri care înlesnesc foarte mult abuzurile. Aci, domnilor, este răul cel mare la recrutaţiuni, aci este răul care bîntuie mai cu seamă populaţiunea noastră rurală. Domnilor, cînd se zice că fiecare este dator să serve, cînd se pune înainte principiul nerescumpărării, poate să mai fie scutire? Eu cred că nu. Ei bine, astăzi sînt scutiri înscrise în legea de recrutare şi apoi * Şedinţa din 23 ianuarie 1875. 44 sînt scutiri care se fac din favoare, şi care sînt cele mai nenorocite. La 1860, s-a pus principiul egalei îndreptăţiri şi egalei îndatoriri a tutulor claselor societăţii şi înaintea impozitului de bani, şi înaintea impozitului de sînge. A venit pe urmă legea de la 18642, împrumutată de la legisla-ţiuhea prusiană, sau mai bine zicînd împrumutată de la vechile noastre instituţiuni militare. Acea lege pînă astăzi necontenit s-a perfecţionat, principiul însă în fapt a rămas tot acelaşi. Ya să zică sînt zece ani [de] cînd trebuia ca toate clasele societăţii să contribue la apărarea ţărei. Dar, în fapt, armata noastră este compusă astăzi numai de elementul rural, căci scutirile din lege şi reaua ei aplicare au făcut că tot acela care avea mijloace de scutire se scutea, şi prin urmare numărul din fiecare an se dă numai de săteni, încît în fapt se face sătenilor o condiţiune mai grea decît cea din Regulamentul organic. Atunci se zicea că numai bir-nicii dau oameni la oaste şi se spunea anume că 50 de gospodari să dea un tînăr, aşa încît de la 100 nu se lua mai mult de doi. Să luăm astăzi statistica militară în mină, să vedem cîţi tineri se cere de la 100 locuitori? Patru, şase şi pînă la opt! Pentru ce? Se fac liste de toţi tinerii şi se zice : judeţul cutare are să dea atîţi oameni. Se face repartiţiunea pe comune; se ia no. 1; dacă no. 1 se întîmplă să fie albăstrime, neguţi-tpri, funcţionari sau ebrei, căci sînt mulţi ebrei, şi aceasta o zic nu ca persecuţiune contra lor, dar constat un fapt, atunci no. 1 se dă de o parte; iese no. 2, se dă şi acela la o parte, şi cu modul acesta se suie cele opt numere care trebuie să serve pînă la 100, şi la urmă tot tinerii săteni se văd luaţi. Domnilor, ca să cunoaşteţi adevărul, luaţi statistica, şi vedeţi armata pe care o avem astăzi din cîte elemente se compune. Dîţi tineri dau satele şi cîţi oraşele? Şi veţi vedea că numai satele şi foburgurile, care şi acelea sînt locuite de plugari, dau pe toţi militarii. Legea zice că acela care nu voieşte să serve anii hotărîţi prin lege are facultatea să serve numai un an, însă cu mijloacele lui. Am întrebat pe domnul ministru cîţi militari are domnia-sa de această categorie ? în Prusia, de unde s-a’ luat această dispoziţiune, armata permanentă . are între 5 şi 10 la sută acest element de voluntari, care serveşte un an. Cînd eram în Prusia, şi domnul Carp vă poate afirma aceasta, erau sute de studenţi care, dimineaţa de la 4—9 ore erau în uniformă, făcînd exerciţiul militar la cazarme, şi la 9 veneau la universitate. Ei bine, am întrebat aci la cît se suie numărul acestor voluntari şi mi s-a spus că sînt 3 pînă la 4 [într-]un regiment. Anul trecut numărul total se suia la 10, pentru că se zice: care e nebunul acela să serve un an cu cheltuiala lui, cînd el poate foarte bine să nu serve deloc ? Astfel, dar, numai populaţiu-nea rurală serveşte; se întîmplă în fapt, lucru monstruos, că astăzi, sub numele de egală îndatorire, clasa ţăranilor singură dă oamenii pentru oaste, şi toate cele[l]alte clase găsesc mijloace să scape de la armată. Cunosc sute de persoane care fac un rol important în stat şi care nici măcar au tras la sorţi. Ia închipuiţi-vă acum că dacă în armata teritorială numai sătenii dau oameni, apoi mai vin miliţiile, apoi concentrările. Am văzut concentrarea din anul trecut, m-am bucurat, însă rog pe domnul ministru să-mi spună cîţi oameni din oraşe din clasele superioare au venit la aceste concentrări? Am văzut, este adevărat, cîţiva tineri care au dat bune exemple, dar aceasta era un act lăudabil de patriotism sponta-neu, nu era aplicarea legii. în fapt, prin judeţe se fac cele mai mari abuzuri. '45 Aşadar, legea actuală a recrutărei este rea cu desăvîrşire, este contra principiului înarmărei generale, contra principiului de egale îndreptăţiri şi egale îndatoriri ce există în constituţiunea noastră. Noi sîntem datori a da ministrului mijloacele băneşti pentru atîţi militari, dar şi domnia-sa e dator să facă a trece prin armată tot ce are 21 ani. Nu mai încape nici o scutire. Numai aşa vom face ca legea înarmărei să fie aplicată şi să punem capăt la toate abuzurile. Aşa s-a făcut în Prusia la 1806 : după bătălia de la lena, guvernul prusian era obligat să nu întreţie deeît 40 000 oameni, nu avea dreptul să aibă o armată mai mare. Ei bine, dacă mă pot exprima astfel, sub barba şi sub nasul lui Napoleon, Prusia, deşi respec-tînd numărul de 40 000, şi-a format toată naţiunea pentru eroica apărare de la 1812 pînă la 1814. Se ţineau tinerii în cazarme un an şi pe urmă se trimiteau la sate, aducîndu-se alţii, şi armata permanentă servea numai ca şcoală pentru armarea naţiunei. Aşadar, rog pe domnul ministru să stăruiască, şi noi asemenea, ca să se voteze eît mai curînd legea recrutărei generale. Iar dacă este să se mai amîne, chem luarea-aminte a domnului ministru asupra abuzurilor care se fac pe la judeţe; nu vă voi spune nume, dar vă pot încredinţa, şi oficeriî care i-aţi trimis dumneavoastră prin districte vă vor spune, că se comit cele mai mari abuzuri şi ei nu pot să facă nimic, pentru eă comisiunile sînt compuse din elemente astfel că unii îşi fac concesiuni altora şi tot ce se poate scuti se scuteşte, rămîind numai satul care dă, şi acesta este unul din relele cele mai mari care bîntuie populaţiunea noastră rurală. Sînt de opiniunea domnului ministru de resbel că nu este momentul să vorbim pace, în cită vreme sistemul de înarmare a naţiunilor este adoptat de toate puterile mari şi mici, şi a căror naţionalitate şi neutralitate sînt mai bine garantate, nu avem ce face, dar ceea ce pretind este că, odată ce votăm sacrificii, îneai să facem ca acele sacrificii să fie suportate de naţiunea întreagă, iar nu numai de către nenorocita clasă a ţăranilor, care văd în legea de înarmare generală o întoarcere la sarcinile din timpul Regulamentului, cînd numai ei era datori să le poarte. Aşadar, votez acest contingent, dar să fie bine înţeles că-1 votez în vederea votărei în curînd a legii de recrutare generală, ca să ia toţi parte la aceste sarcine şi să nu se mai facă abuzuri, precum se fac astăzi cu această lege elastică 3. „Monitor”, 1875, nr. 22, p. 430, col. 1~~3„ NO TE 1 Ion Emanoil Florescu. 2 Legea pentru recrutarea armatei din 5 decembrie 1864 prevedea să fie scutiţi cei sub 1,57 m înălţime, fiii unici, cei cu fraţi deja înrolaţi, profesorii şcolilor publice, elevii şcolilor militare şi civile etc. Art. 60 îngăduia substituirea recruţilor (cf. I. M. Bujoreanu, op. cit., p. 1 631 şi urm.). 3 încă în timpul ministeriatului său din 1860 K. a insistat pentru ca la recrutări să nu existe scutiri şi a dispus ca în locul dării recruţilor să se adopte sistemul tragerii la sorţi; în acelaşi timp a cerut anularea scutirii de armată a boierimii (vezi Radu Rosetti, Mihail Kogâl-niceanu şi recrutarea armatei, Bucureşti, 1939, 5 p.). 46 . Sprijină propunerea de a se acorda gimnaziului şi bisericii Sf. Nicolae din Braşov o subvenţie anuală de 15 000 de lei * Domnilor, mi voiesc ca chestiunea aceasta să se trateze deloc din punctul de vedere internaţional; adică nu voiesc ca legea aceasta să aibă caracterul unei manifestaţiuni, nici pentru, nici contra. Sînt pentru politica aceea ca fiecare să fie stăpin la dînsul; sînt ca peste Carpaţi politica să fie la Pesta, şi în Eomânia să fie la Bucureşti. (Aplauze.) pe tărîmul politicei iată cum gîndesc. Dar pe tărîmul sîngelui românesc gîndesc altfel; şi gîndesc cum gîndesc şi ungurii în privinţa fraţilor lor din această ţară. Parlamentul ungar nu a dat ** subvenţiuni pentru susţinerea religiunii şi a pretinsei naţionalităţi a şalgiilor *** din Moldova1, şi guvernul Bomâniei nu a văzut niciodată în aceasta o intervenire. Guvernul român face mai mult: în Bolgrad se hrăneşte un [element] strein, al bulgarilor 2; acolo se pregăteşte inteligenţa viitoare a Bulgariei independente, şi guvernul român le-a zis: nu vă întindeţi propaganda pînă unde relaţiunile mele cu Turcia mă împedică de a vă veni în sprijin; nu vă întindeţi cu bulgarizarea asupra elementului care este preponderent în Bomânia, şi cu toate acestea au fost toleraţi. Tot astfel noi astăzi avem dreptul, şi drept de la strămoşii noştri, să ne interesăm de biserica şi de şcoala fraţilor noştri români de peste Carpaţi 3. M-a durut foarte mult cind , am văzut membrii din această Cameră — nu pun deloc în contes-taţiune nici sentimentul românesc, nici patriotismul lor —, dar m-a durut cînd i-am văzut că vorbesc 4, poate facă ce voiască ca aliaţi ai aceloralţi din Parlamentul de la Pesta, care din nenorocire sînt fanatici în toate parlamentele, care voiesc să ucidă nu numai fiinţa de naţiune, dar chiar limba şi inima românilor de peste Carpaţi. Este un mijloc indirect de a se ajunge la scopul de a nu da nimic acestei şcoale, zicîndu-se că să nu se reguleze prin lege, ci prin budgetul anual. Dar cum voiţi a face aceasta cînd se atinge de organizarea unei şcoale? Voiţi dumneavoastră aceasta pentru şcoalele din Ţara Bomânească? Ce aţi răspunde cînd ar veni un deputat şi ar zice : chestiunea şcoalelor, lefile, materialul lor nu trebuie să formeze obiectul unei legi! Ce organizare vor avea acele şcoale, ce profesori, ce administraţiune, ce prevederi vor fi în acele şcoale? Ce vi se cere astăzi? Daţi acelei şcoale stabilitatea ce voiţi să aibă şi şcoalele din ţară, să ştie acei oameni să-şi facă un budget, să ştie ce venituri au pentru patru sau cinci ani. Să nu credeţi că aceasta leagă ţara ca cum ar subscrie o poliţă pe care trebuie să o plătească vecinie, şi cînd nu ar plăti-o, să fie declarată de falită. Cînd acea şcoală va cădea în mîna vreunei autorităţi care nu va mai voi să o la.se a fi românească sau cînd acea şcoală va avea fonduri, atunei vom zice să încetăm, căci are destul. Prin urmare, domnilor, vă conjur să nu vă luaţi după cuvintele ademenitoare ce s-au zis aici; nu amestecaţi Universitatea din Iaşi în această chestiune, căci ea există prin lege şi nu va fi sfărîmată 5. Dacă domnul ministru de culte 6, profesor acolo, ca om va fi făcut o asemenea eroare, domnia-sa va reveni şi nu va lăsa să se sfărîme acea Uni- * Şedinţa din 31 ianuarie 1875. ** Citeşte: a dat. *** Citeşte : şavgăilor, ceangăilor. 47 versitate. Să fie dar sigur domnul Tufeleieă că sînt şi eu alături eu dom-nia-sa. Domnul Chiţu1: Şi noi toţi. Voi stărui a se ţine Universitatea din Iaşi pe acelaşi picior cu Universitatea din Bucureşti. Iară cit pentru şcoala de peste Carpaţi, să-şi aducă aminte domnul Tufeleieă 8 că părinţii noştri au adjutat acele şcoale şi nu s-au temut nici de sabia ungurească, nici de cea nemţească, pururea ei le-au susţinut. Iată tradiţiunea pe care ne-au lăsat-o nouă strămoşii noştri şi cred că noi sîntem datori să-i urmăm. ISTu aci, domnilor, trebuie să fim preocupaţi de economii; sînt alte multe cheltuieli unde trebuie să fim serios economi: acolo aş dori să văz pe domnii ce se opun la ţifra neînsemnată ce se cere astăzi că voiesc să facă economii, iară nu aci. Cît pentru mine, domnilor, astăzi sînt guvernamental şi votez cu bucurie această lege. (Aplauze.) 9 „Monitor”, 1815, nr. 30, p. 882, col. 3 — p. 663, col. 1 NO TE 1 Pentru ceangăi, vezi, între altele, G. D. Cioriceanu, La Roumanie economique ei ses rapports avec l’etrangcr de 1860 ă 1915, Bucureşti, Paris, 1-928, p. 28, ca şi,,Telegraful român", articolul Ceangăii din Moldova, 1882, XXX, nr. 39, p. 155—156. Vezi de asemenea articolul lui Atila de Gerando, de factură apologetică, publicat în ,,Revue de geographie", Paris, 1878, an. II, tom. III, p. 282-288. 2 Pentru coloniile bulgare din sudul Basarabiei şi regimul lor, vezi şi voi. IV, Oratorie II, partea I, al seriei de faţă. Amintim că la 1861 în judeţele Cahul şi Ismail erau 24 447 de bulgari din totalul de 220 631 de locuitori. La 1897 procentul bulgarilor în întreaga Basarabie era de 5,33 (cf. Jakob Becker, Bessarabien und sein Deutschum, Bietigheim, 1966, p. 65—66). 3 Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului — clădită în 1403 — a fost înzestrată, înee-pînd cu Vlad Călugărul (1494), de mai mulţi domni ai Ţării Româneşti cu odoare bisericeşti, cărţi de cult, avere imobilă. Pe lîngă biserică a funcţionat o şcoală începînd din anul 1492. Subvenţionarea celor două aşezăminte a continuat, după cum se vede, pînă în a doua jumătate a secolului trecut. In 1875 guvernul maghiar a dat o ordonanţă prin care şcolile şi bisericile ,,nici nu pot cere, nici nu pot primi ajutor şi subvenţiune materială de la state străine, de la domnitorii şi guvernul acestora" (citată de D. A. Sturdza în Răspunsul domnului .. preşedintele Consiliului de Miniştri, la interpelaţiunea domnului T. Maiorescu asupra cestiunei rentei bisericei Sf. Nicolae şi a liceului român din Braşov, făcută în Senat la 23 noiembrie 1898, Bucureşti, 1898, p. 10). Cititorul interesat mai poate consulta lucrarea, chiar dacă stufoasă, a lui Candid Muşlea Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, 2 volume, Braşov, 1943, 1946, ca şi Documente privitoare la trecutul românilor din Şchei, 5 volume, Braşov, 1901 — 1906, publicate de Sterie Stinghe. 4 D. Văsescu, vădind o ciudată ignoranţă, spusese : „Am toată simpatia pentru acea ţară, însă nu putem lua [... ] obligaţiune prin lege a răspunde asemenea sume". 5 P. Tufeleieă constatase alarmat că se suprimă fonduri de la Universitatea din Iaşi şi în acelaşi timp se votează subvenţii pentru şcoala şi biserica din Braşov. 6 Titu Maiorescu. 7 G. Chiţu vorbise cu un vibrant patriotism : ,,Acum nu este oare interesul nostru că românii, ori în ce provinţie vor fi puşi de soartă, ei să ştie că sînt români ? Ei bine, cînd aceşti nenorociţi români, într-o Cameră străină, la Pesta, strigă să li se dea şcoale şi li se zice : mergeţi la Bucureşti. Şi acestea sînt scrise, nu sînt improvizate de mine; cînd li se zice: dacă voiţi şcoale, mergeţi la Bucureşti; dacă voiţi Academie, mergeţi la Bucureşti; voiţi teatru, mergeţi la Bucureşti; şi cînd aceşti români vin aici şi zic : nu ne lăsaţi în gheara despotismului şi a ignoranţei, noi să facem cestiune de ţifre şi să zicem : dăm 14, iară nu 15 ! ? Domnilor, mai înainte de toate să ne aducem aminte că, dacă avem astăzi mîndrie să ne numim români, începutul, schinteia, focul care a pîrlit şi prăpădit acel întuneric şi acel despotism şi [ne-]a făcut să cunoaştem ea sîntem români, acea schinteie a venit de peste Carpaţi 48 [...] a venit un Lazăr de acolo şi s-a luptat cu fanarioţii care ziceau că românii nu poate să înveţe nici o ştiinţă în limba lor 8 P. Tufeleieă era de acord în principiu cu subvenţia dată, dar fără legiferarea ei, căci aceasta crea o obligaţie permanentă pentru statul român. Ea urma să fie dată doar în măsura în care mijloacele financiare ar fi îngăduit-o. în acelaşi spirit vorbise C. Văleanu, care atrăsese atenţia că, odată legea votată şi neaplicată, biserica Sf. Nicolae ar fi putut cere daune. 9 Adunarea a admis subvenţia cu 70 de voturi pentru şi 26 împotrivă. Intervenţie în legătură cu disciplina bugetară * Domnilor, n-aş fi luat euvîntul sa vorbesc în această eestiune eu atît mai mult cu cit domnul Creţulescu nu este prezent; însă domnul raportator 2, cu ocaziunea acestui credit, vine şi aduce pe tapet Statutul de la 1864 3 şi-i aruncă o peatră nu ştiu pentru ce, fiindcă Statutul nu permitea a se face asemenea cheltuieli; el nu zicea alt nimic decît ceea ce este în toate eonstituţiunile, că cheltuielile de forţă majoră guvernul poate să le facă cu condiţiune să dea seamă Adunărei la cea întîi sesiune. Dar, daca s-au grăbit miniştrii căci ** au interpretat altfel Statutul, se găsesc alţii cari interpretă altfel constituţiunea. Dacă s-au găsit miniştri sub Statut cari să dea concesiuni de milioane sub pretextul de urgenţă 4, aceasta îi priveşte pe dînşii, iar nu pe Statut, precum şi astăzi dacă domnul Creţulescu a binevoit ca, sub eestiune de forţă majoră, să cheltuiască banii ţărei pentru ca să facă gare şi halte, aceasta îl priveşte pe domnia-sa şi nicidecum pe constituţiunea de astăzi. Daca astfel se poate zice în privinţa garelor, cu vagoanele şi podurile de fer se schimbă cestiunea. în adevăr, ar fi curios să se convoace Camera pentru a se cumpăra 20 vagoane. Daca ar fi fost vorba de un număr mai considerabil, atunci trebuia să se cheme Camera, după cum a făcut domnul Cantacuzin, cînd a fost vorba de un material rulant însemnat. Asemenea domnul Creţulescu a fost afară din lege cînd a întreprins cheltuiala pentru haltă, care nu se poate zice că era necesitată de o forţă majoră; şi nici proprietarului de la Sinteşti5 nu-i era greu să meargă cu trăsura de la o staţiune la alta, dar a voit să aibă pe moşia sa o haltă. Aşa s-a făcut pentru mai mulţi proprietari. Fiecare a voit să aibă halte şi gare ca să se scoboare din tren la moşia sa, dar toate acestea pe comptul statului. Astfel sînt mai multe cazuri pe drumul Piteştilor. Astfel este halta de la Valea Călugărească, care nu produce nimic şi care nu s-a făcut decît pentru că proprietarul are mare influenţă. Cu această ocaziune cred că vom da un exemplu ca să nu se mai facă asemenea halte şi gare pe viitor fără să fie necesare. Cît pentru iluminatul cu gaz aeriform 6, era ceva necesar, decît nu ştiu dacă această cheltuială nu se putea face din milionul prevăzut în budget. Asemenea este iarăşi întrebare daca casierul de la Filaret putea să cheltuiască aceste sume 7 cînd după legea comptabilităţei orice bani * Şedinţa din 3 februarie 1875. ** Citeşte: s-au găsit miniştri cari. 4 c. 363 49 trebuie să intre în casa statului. Eu dar nu voi vota cei 2 000 de franci pentru înfiinţarea haltei ca să nu se facă o dîră prin barba ţărei8. „Monitor”, 1875, nr. 36, p. 812, col. 3 — p. 813, col. l._ NOTE 1 Se discuta proiectul de lege pentru deschiderea unui credit ministrului agriculturii, comerţului şi lucrărilor publice în valoare de 111 782 de lei, necesar acoperirii cheltuielilor de exploatare a liniei ferate Bucureşti — Giurgiu pe anul 1872, asupra exerciţiului 1875 ,,fără alocare de fonduri". Din aceştia 45 892,40 erau pentru construirea unei hale şi 50 862,79 pentru jumătate din costul a 20 de vagoane. Nicolae Creţulescu era ministrul interesat. 2 G. Mânu. 3 In jurul acestor prevederi ale Statutului s-a făcut o adevărată cazuistică. Pentru discuţiile purtate în anii 1864—1868 cititorul poate consulta notele de la volumul de Oratorie care acoperă această epocă. Aici reamintim dispoziţiile Statutului şi „modificaţiunile îndepli-nitoare". Art. 6 : ,,Budgetul cheltuielilor şi al recetelor pregătit în tot anul prin îngrijirea puterii executive şi supus Adunărei Elective, care-1 va putea amenda, nu va fi definitiv decît după ce se va vota de dînsa. Dacă budgetul nu s-ar vota în timpul oportun, puterea executivă va îndestula serviciile conform ultimului budget votat'V La art. 3, care prevedea: „Domnul are singur iniţiativa legilor; el le pregăteşte cu ajutorul Consiliului de Stat şi le supune Adunărei Elective şi Corpului ponderator spre votare";, se făcuse următoarea modificare : ,,în cazul cînd guvernul ar fi nevoit a lua măsuri de urgenţă care cer concursul Adunărei Elective şi al Senatului, în timpul cînd aceste Adunări nu sînt deschise, ministerul va fi dator a le supune la cea dintîi convocaţiune motivele şi rezultatul acestor măsuri" (I. M. Bujoreanu, op. cit., p. 12, 13). G. Mânu justifica aducerea în discuţie a proiectului respectiv, deoarece ministrul de resort nu-şi putea deschide singur credite ca odinioară. „Aceasta era permis a se face în timpul Statutului de la '64; pe atunci era permis a se face asemenea cheltuieli, astăzi însă sîntem sub imperiul altor legi, astăzi nu se pot face cheltuieli şi angaja statul fără să fie încuviinţare". 4 Aluzie ia Nicolae Creţulescu, solicitantul de acum, care în timpul Statutului invocase urgenţa pentru contractarea, între altele, a împrumutului Oppenheim (vezi amănunte în partea l-a volumului — Opere IV, Oratorie II). 5 Halta de la Sinteşti, de pe moşia lui Gheorghe Costaforu, potrivit unei înţelegeri cu proprietarul, fusese construită jumătate de acesta şi jumătate de stat. 6 Proiectul în discuţie prevedea un & de 29 462,75 de lei pentru introducerea de gaz aeriform în gara Bucureşti. 7 Casierul liniei Bucureşti — Giurgiu avea un deficit pe anul 1872 de 297 955 de lei. în Ioc să verse suma la Ministerul de Finanţe, acesta făcuse plăţi curente „de ale portofoliului", cum preciza G. Mânu, raportorul comisiei. 8 K. participă vădit iritat la discuţii, invocînd mereu construirea haltei nu halei, ceea ce provoacă replica acră a primului ministru Lascăr Catargiu : „Hala este una şi halta este alta; cunosc şi eu atîta lucru şi nu cred de trebuinţă să mi-o explice aceasta alţii". Proiectul a fost admis cu 43 de voturi pentru şi 37 împotrivă. Asupra funcţionării instituţiei juriului* Domnilor deputaţi, tînguirile drepte sau nedrepte 1 ridicate contra juriului provin, după opiniunea mea, în mare parte din reaua confecţionare a listelor de juraţi; dacă din început, de la 1864, prefecţii s-ar fi ocupat cu facerea listelor în conformitate cu legea, eu crez că juriul nu ar fi dat loc la tînguiri dintr-o parte drepte şi din altă parte exagerate. Nu voi veni aci cu exemple din cărţile străine; voi veni cu acea carte * Şedinţa din 7 februarie 1875. 50 pe care a invocat-o domnul ministru al justiţiei 2, cartea experienţei din ţara mea, şi voi arăta că, oriunde administraţiunea a avut inteliginţă şi sîrguinţă în facerea listelor pentru juriu, juriul acolo a funcţionat aşa îneît să nu dea loc la nici o critică ; şi voi cita numele unui administrator care nu reprezintă opiniunile mele, dară care a făcut că în jurisdicţiunea lui juriul nu a meritat nici o tînguire, ci din contra, a atras mulţumirea însuşi a magistraţilor şi însuşi a proeurorelui. Acest administrator este onor. domn Leon îfegruzi, prefectul de Iaşi, care, fiindcă înainte de a fi prefect a fost procuror general, se ocupă domnia-sa însuşi cu formarea listelor; nu le dă în sarcina directorului sau unui alt funcţionar a le face, şi, spre dovadă că ceea ce vă spun este adevărat, n-are onor. domn ministru al justiţiei decît să ia statistica verdictelor curţei din Iaşi de patru ani şi va vedea că această curte nu merită întru nimica imputările ce s-au adus juraţilor. Onor. domn ministru de justiţie a zis cum că juraţii au de obicei — şi din nenorocire aşa este — că dacă acuzatul e un om care se bucură de o poziţiune înaltă, dacă este cu influinţă, ei l-achită. Ei bine, în Iaşi s-a întîmplat un asemenea caz, şi nu voi cita nume, fiindcă nu este bine ca, dacă un membru al unei familii a fost osîndit pentru o crimă, să stigmatizăm întreaga familie, dar acei care sînt din Iaşi ştiu că nu mai tîrziu decît anul trecut au fost trei sau patru cazuri tinde’au fost acuzaţi [sic !] persoane din însemnatele familie ale ţărei, şi eu toate că au uzat de toată influenţa lor şi au alergat şi la luminele şi influenţa advocaţilor celor mai distinşi, cu toate acestea juriul din Iaşi şi-a făcut datoria osîndind pe cine trebuia să fie osîndit şi achit înd pe cine trebuia să achite. Aşadar, domnilor, n-aş vrea ca pentru reaua aplicaţiune a unei legi sau a unei instituţiuni să fie osîndită instituţiunea însăşi. în cît mă priveşte pe mine, după cum am crezut la tinereţe, cred şi la bătrîneţe că juriul este o instituţiune folositoare în ţara mea; eu am făcut parte din generaţiunea de la ’48, care peste Milcov a cerut juriul, şi l-a cerut ca o instituţiune părintească, pe care au avut-o strămoşii noştri, căci nu este cum s-a zis că în privinţa înfiinţărei juriului la noi în ţară poate să fie eontestaţiune ; eu cu documente v-aş putea demonstra că juriul a existat în ţara noastră, nu numai în materii penale, dar chiar şi în materii civile. Juriul funcţionează şi astăzi în provinciele dezlipite de Eomânia, în Bucovina, chiar şi în Basarabia, şi prin urmare n-aş vrea ca tocmai în Eomânia liberă această instituţiune să cază; dar tocmai de aceea voi să ţin seamă de experienţa ce am făcut pînă acuma. V-am spus, domnilor, că una din cauzele principale a plîngerilor aduse contra juriului este reaua confecţionare a listelor de juraţi 3. în projectul de faţă se vede un progres, asigurînd pe viitor formarea unor bune liste, fiindcă nu le lasă numai în atribuţiunea administraţiunei, ci şi a instanţelor judecătoreşti. Mai văz un ce bun în acest project : aci se hotărăşte că listele juraţilor să fie pentru trei ani, ceea ce dă acestor liste un caracter stabil, neţiindu-se seamă de opiniunile politice. De aceea eu voi vota acest articol, precum am votat şi pe celălalt, şi iată pentru ce : l-am votat, pentru că voiesc ca o dată să contenească imputările ce se aduc şi de o parte şi de alta instituţiunei juraţilor. Juriul este o instituţiune folositoare în ţara mea, şi crez că cu modificările pe care le-a cerut guvernul va fi scutit pe viitor de asemenea acuzaţiuni. Dacă mai tîrziu vom crede că censul care se cere pentru a fi jurat este prea mare, îl vom mai mic- 51 şora, îl vom face mai democratic, cu toate că censul de 1 500 lei nu este tocmai mare de cum era pînă acuma, fiindcă stările au mai sporit. Voi vota dar pentru acest articol, fiind însă să fie bine înţeles că-mi păstrez dreptul a propune un amendament, că numărul recuzărilor să se mărească; căci, dacă numărul recuzărilor este prea mare după legea existentă, căci se recuza tot ce era inteligent, şi rămîneau cei mai puţini inteligenţi, după projectul actual, unde se cere ca juratul să aibă un mai mare cens, acest număr este prea mic, şi de aceea eu crez că numărul reeuzaţilor* trebuie mărit peste ceea ce se pretinde prin projectul guvernului. Propune următorul amendament: „Acuzatul mai întîi sau apărătorul său şi ministerul public vor putea face cel întîi şase recuzaţiuni şi cei al duoilea cinci recuzaţiuni, fără arătare de motive etc.4. Domnilor, este necontestat că juriul, cum era pînă acum, de multe ori a ajuns a nu da dreptatea pe, care o reclamă interesele societăţii, fiindcă din nenorocire şi o parte şi alta se servea de multe ori spre a face juriul, prin recuzări, nu nepărtinitor, ei cu totul părtinitor, cînd intr-o parte, cînd în alta ; se recuzau tocmai cei mai inteligenţi, cei mai independenţi, ca să se lase acei care deveneau un instrument în minele unei părţi sau alteia. Juriul însă, după legea actuală, nu mai este ceea ce a fost după legea veche, juriul astăzi este ipurat; acele recuzaţiuni care avea să le facă acuzatul şi ministerul public, le face legea. Legea a pus ca cens mai multe incapacităţi, legea a luat de la juriu o mulţime din acele delicte sau crime care puteau să tragă mai mult sau mai puţin milă, simpatia juriului, fiindcă ştiţi că juriul judecă adese după sentimente şi prejudecăţi. Legislatorul de astăzi a voit să ferească cît se poate pe juriu de toate aceste sentimente şi prejudecăţi, care de multe ori îl făceau să dea alt verdict decît acela al dreptăţii. Aşadar, astăzi, cînd juriul este epurat, nu mai este pericolul mare de reeuzaţiune, din contra, astăzi e o trebuinţă ca recuzaţiunile să se facă în număr îndestulător, şi iată de ce : pentru că astăzi juriul nu mai este parii acuzatului, astăzi juriul prezintă un caracter de mai multă independenţă. Cu toate acestea, domnilor, pe lîngă raţiune şi inimă sînt şi pasiunele de familie. Ei bine, trebuie să apărăm noi pe acuzat de acei juraţi care pot să facă ca justiţia să fie condusă de asemenea sentimente ! A manţine numărul de 12 recuzaţiuni pentru acuzat şi 12 pentru ministeriul public, este cu neputinţă în faţa numărului restrîns care astăzi se cere. De aceea, domnilor, fiindcă trebuie neapărat întotdeauna să rămîn[ă] 12, la care se mai adaog doi supleanţi, numărul recuzaţiunilor trebuie să fie mai mic. Eu propun un amendament pe care cred că-1 veţi primi şi dumneavoastră şi guvernul, că ministerul public să recuze 5 şi acuzatul 6. Totdeauna acuzatului trebuie să i se dea ca o favoare unul mai mult. * Citeşte: recuzărilor. Monitor”, 1875, nr. 40, p. 959, col. 1 — 8; p. 960, col. 3 — p. 961, col. 1, NO TE 1 Se discuta proiectul de lege pentru reformarea şi completarea unor articole din Codul de procedură penală. Articolele 250 — 292 priveau instituţia juraţilor. Proiectul prevedea ca censul cerut pentru aptitudinea de a fi jurat să se ridice de la 100 de galbeni la 1 500 de lei venit în imobile (art. 258). Vîrsta pentru aceeaşi calitate se cobora de la 30 la 25 de ani (art. 259). 52 Această prevedere a stîrnit opoziţie in Adunare. G. Cliiţu observase sagace: „Care să fie cauza pentru care s-a luat de baze venitul imobiliar ca echivalent al cunoştinţelor, al luminelor, al inteligenţei, al simţămîntului de justiţie şi celelalte? Nu poate fi alta deeît că am voi, poate, ca cu această ocaziune să excludem poporul de la participarea dreptului de suveranitate ce el şi-a rezervat de a se judeca el însuşi cînd este vorba de chestiuni politice şi de presă”. Monolache Costache Iepureanu, blamînd sistemul electiv în vigoare, îl acuzase pe G. Chiţu că a invocat cu prea mare stăruinţă, „principieie democratice”. Amintise apoi de 6 întrebare ce i-o pusese lui Chiţu într-o şedinţă anterioară : „Cînd ai crezut că ai avut mai mare însemnătate politică în ţara aceasta ? Sub o lege largă, sub o lege liberală [... ] sau sub o lege restrictivă, reacţionară? I-am pus această dilemă şi-i aduceam aminte că sub regimul acelor legi reacţionare, cum le calificaţi domniile-voastre, toate partitele extreme veneau în Cameră cu forţele lor proprie şi în contra voinţei oricărui guvern. Astfel am văzut pe băncile acelea şi ilustraţiuni ca domnul Panu şi opiniuni extreme ca domnul Grigorescu, ca domnul Ar ion, ca domnul I. C. Brătianu şi Golescu. Toţi aceşti domni au venit atunci [.. .]'Y 2 Alexandru Lahovari. 3 Proiectul preconiza modificarea sistemului de confecţionare a listelor de juraţi (art. 266), instituind controlul organelor judecătoreşti (procurorul general sau un delegat ăl acestuia) asupra lor. Articolele privind elaborarea listelor anuale sau în sesiune se abrogau, rămi-nînd ca alegerea să fie făcută o dată la trei ani. Proiectul mai prevedea reducerea de la 30 la 25 a membrilor necesari pentru întrunirea curţii cu juraţi (art. 281). După o experienţă de 10 de ani, juriul se crease prin legea judecătorească din 4 iulie 1865 (cf. I. M. Bujoreanu, op. cit., p. 766), magistraţii români continuau să-şi manifeste neîncrederea faţă de această instituţie, socotind-o o „importaţiune exotică”. Magistratul Mihari Suţu, ca şi K., vedea principală hibă în confecţionarea listelor, căci „interesul societăţii nu este de a face să participe cetăţenii în număr cît mai mare la distribuirea justiţiei, ci de a constitui un juriu luminat, solid şi capabil, de a rezista la verice influenţă” (Citeva cuvinte asupra-instituţiunei juriului in România, Iaşi, 1895, p. 25). Acelaşi jurist considera că în mod greşit juratul a fost identificat cu alegătorul şi s-au aplicat la alegerea lui principiile legii electorale. El recomanda constituirea de comisii care să stabilească capacitatea intelectuală a juraţilor, care ar fi făcut ca dreptul de recuzare să devină nul. La obiecţia cuiva că o selecţie prea riguroasă ar duce la absenţa pur şi simplu a juraţilor, M. Suţu cere fără echivoc suprimarea instituţiei, care în fond nu este potrivită la noi. 4 Prin modificarea articolului 290 se cerea reducerea de la 12 la 3 a numărului recuzărilor nemotivate, pe care atît acuzatul, cît şi ministerul public erau îndreptăţiţi să le ridice asupra persoanelor juriului. Pentru amănunte, vezi lucrarea lui C. V. Obedeanu Originile ministerului public şi rolul său în dreptul român, Bucureşti, 1898, 116 p. Amendamentul lui K. a fost contestat de ministrul justiţiei, care a cerut paritate pentru acuzat şi ministerul public — cinci sau şase recuzări de ambele părţi. K. şi-a retras amendamentul. Discută procedura alegerilor de deputaţi şi senatori* Domnilor deputaţi, tocmai pentru că sîntem în ajunul nouilor alegeri trebuie să ne ferim de a crea un precedente care ar putea să fie fatale atît pentru o parte, cît şi pentru alta în alegeri. Ce se contestează în această alegere ? 1 Două puncturi: întîi se zice cum că cuvîntul Potoceanu deputat, astfel scris în bilete, nu este o cheie, şi se sprijină aceasta cu argumentaţiune că, precum se poate zice cutare nume preşedinte, cutare nume secretar, tot astfel se poate zice şi cutare nume deputat. Ia să vedem unde ne poate duce aceasta. Eu pot să am în alegere o înţelegere cu cineva ca la biletul său să pună Kogălniceanu deputat; apoi cu un altul ca să pună Kogălniceanu mandatar al naţiunei, cu un altul Kogălniceanu reprezentant al naţiunei. Ei bine, această manoperă ar fi bună ? Eu cred că nu, şi tocmai pentru aceasta, pentru că s-a văzut multe semne de acestea în alegeri, s-a hotărît că [sic !] a nu se pune * Şedinţa din 10 februarie 1875. 53 pe bilet decît numele acelui ce este a se alege deputat sau senatore. Calificaţiunile nu au fost admise niciodată, nu au fost admise pentru un colegiu mare, un colegiu de 100 şi mai bine de alegători, şi cu atît mai mult pentru un colegiu de 7 sau 10 alegători. Al doilea, domnul Potoceanu este domnul Potoceanu şi domnul Co-toceanu e domnul Cotoeeanu. Aceasta nu este tot una, cbiar există acolo un domn anume Cotoeeanu. Prin urmare, domnul Fleva a întrunit 7 voturi, domnul Cotoeeanu 1 şi un alt bilet a fost pentru domnul Potoceanu deputat. Mai vine pe urmă o altă chestiune, chestiunea de delicateţă, despre care auzii vorbindu-se, eă era o delicateţă să se fi mai aşteptat şi ceilalţi alegători, iar nu să se proceadă aşa în pripă la al doilea scrutin. Dar, domnilor, scrutinul a durat două zile, despoirea lui s-a făcut tocmai a doua zi la patru ore seara şi dumneavoastră ştiţi că atunci cînd este maioritate relativă se procede la a doua votare numai cu numărul alegătorilor prezenţi. Ei bine, cine a fost mai tare de stomac a stat de a votat şi a doua oară; cine nu, s-a dus pe acasă să mănînce, temîndu-se ca să nu li se răcească friptura (rîsete) ; votarea s-a făcut cu atîţi cîţi au fost prezenţi. Apoi, daca domnul Fleva s-a ales numai cu patru voturi, ce este aci de extraordinar ? îfu sînt o mulţime de senatori aleşi eu cîte 3 şi 4 voturi? Apoi mai deunăzi, cu ocaziunea alegerei senatorului de Bucureşti, nu erau decît 12 alegători, din care... Domnul D. Ghica: Mă iertaţi, nu este exact, spuneţi ţifre mai exacte. Erau 22, iar nu 12. înţeleg pe domnul Dimitrie Ghica că are dreptul să vorbească în chestiunea alegerii senatorului, pentru că a fost de faţă, dar nu e aceasta un cuvînt să nu zică că nu arăt exact ceea ce nu am văzut. Apoi ştiţi dumnevoastră că, daca veţi pune teoria că un depdtat nu putea să fie ales cu patru voturi, aceasta are să desputernicească puterea morală a celuilalt Corp legiuitor şi încă poate să vă vătămfe] fatalmente şi pe dumneavoastră ? Dar, domnilor, alegătorul este liber pe voinţa lui, se duce la vot daca voieşte şi nu este nici o lege care să le impuie a merge la vot. Daca ar fi legea domnului Pascal, care zice să tră-meaţă la ocnă pe alegătorul care nu va veni să voteze, atunci aş înţelege. (Ilaritate.) Mă mir cum tocmai dumneavoastră, care ziceţi că sînteţi pentru libertatea alegerilor, veniţi să susţineţi una ca aceasta şi mai ales în privinţa domnului Pleva, care nu are aici nici un partid şi care desigur că nu are să schimbe faţa lucrurilor existente. Prin urmare, vedeţi, nu este nici o necesitate practică, nici o necesitate de principiu ca să statornicim aci nişte precedente care pot să devină fatale chiar acelora care le susţin. Şi apoi, să zic că nu este cheie, dar a se pune la numele cuiva un calificativ, aceasta este tot ce poate fi mai cheie şi, cînd puneţi această teorie, veţi vedea dumneavoastră cheile care vor veni contra dumneavoastră. Potoceanu e Potoceanu, iar nu Cotoeeanu, şi, îndată ce acest nume nu aparţine lui Potoceanu, nu mai este maioritate absolută, şi, fiind maioritate relativă, trebuia să se facă un al doilea scrutin cu alegătorii prezenţi; atît mai rău pentru cei care nu au fost prezenţi. Aci mă voi servi de zicătoarea unui alegător poet care califică aceasta Yaterloo al partidului conservator. Patru amici ai domnului Fleva au stat acolo şi au votat; ceilalţi au fost mai boieri şi iată toată chestiunea, nu e nici Yaterloo, nici nimic. Apoi tocmai dumneavoastră trebuie să adeveriţi că nu indulgenţa, ci schimbarea situaţi unei a făcut ca acel partid al domnului Fleva astăzi în Cameră să nu aibă 54 decît doi reprezentanţi; şi daţi-mi voie să vă spun că nu sînteţi politici şi nu înţelegeţi precedentele pe care dumneavoastră le statorniciţi res-pingînd acum pe domnul Fleva 2, „Monitor”, 1875, nr. 40, p. 967, col. 3 — p. 968, col. 2. NOTE j* 1 Se discuta alegerea de la colegiul I Muscel, unde Nicolae Fleva îl avusese contracandidat pe Ioan Potoceanu. La primul scrutin acesta luase opt voturi din zece (şi alte două sub numele I. Cotoeeanu). Cele două bilete sub nume diferite anulîndu-se, s-a procedat la al doilea scrutin şi Fleva a luat patru voturi din şapte (trei abţineri). Majoritatea comisiei de validare a recomandat contestarea alegerii, pentru că cele două bilete anulate nu se aflau la dosar şi nu se făcuse un alt apel nominal al alegătorilor pentru cel de al doilea scrutin. 2 G. Mânu i-a reproşat lui K. că nu susţine libertatea în alegeri, ci „escamotare de alegere, pentru că persoana aleasă este dintr-un partid opus”. G. Vernescu i-a observat lui Kogălniceanu că afirmaţia după care alegerea lui Fleva nu poate schimba situaţia politică nu este un argument la validare. Şi în fond „o situaţiune se poate schimba prin puterea cuvîntului, prin influenţa talentului [...], mai cu seamă în ţara noastră unde partitele nu sînt încă bine determinate, unde principiele nu sînt destul de bine hotărîte; la noi se poate lesne ca un om să schimbe această situaţiune, poate pentru fericirea acestei Camere, precum şi a ţărei”. Adunarea a decis formarea unei comisii care să cerceteze împrejurările desfăşurării alegerii de la Muscel. Intervenţie la proiectul de lege privind instituirea unor taxe comunale la Giurgiu* Onorata primărie a comunei Giurgiu voieşte să supună la accizele comunale nu numai pe cetăţenii care vor avea să beneficieze din aceste tăxe, dar voieşte să supună şi o mare parte din ţară, care este nevoită sătrămiţă grîne la portul Giurgiu, care nu ştiu în ce stare ar fi daca productele ţării nu s-ar trămite acolo. : Nu ştiu, domnilor, daca există vreo lege x prin care să se fi impus o dare oarecare asupra productelor ţărei, ar fi un ce foarte curios cînd fiecare oraş prin care ar trece grîu s-ar socoti în drept să aşeze o dare oarecare ; ştiţi că încă pe timpul cînd s-a făcut Eegulamentul organic s-a căutat a se scuti productele ţărei de orice dare, şi cu foarte mari anevoinţe legiuitori de mai în urmă au putut să facă de a se da jumătate la sută, sub cuvîntul pentru îmbunătăţirea portului. Primăria comunei Giurgiu vine astăzi şi pune cîte 30 sau 40 de bani de cbilă la orice producte ce ar trece prin Giurgiu. Eu cred, domnilor, că nu ar trebui nici o discuţiune în privinţa aceasta, şi daca am luat cuvîntul am voit să zic numai ca cu această ocaziune să aduc la cunoştinţa domnilor primari, ca să ştie că o asemenea taxă care va apăsa producţiunile noastre nu se poate impune nici chiar asupra mărfurilor străine care ar trece tranzit prin ţară, şi cu atît mai mult nu se poate pune asupra productelor noastre destinate pentru export2. „Monitor”, 1875, nr. 41, p. 1 000, col. 1. * Şedinţa din 12 februarie 1875. 55 NO TE 1 Un decret din 1868 şi o decizie a Ministerului Agriculturii prevedeau instituirea unor taxe de 0,5% ad val. la mărfurile importate şi exportate, numai pentru îmbunătăţirea cheiului. La Giurgiu se constituia un comitet pentru administrarea acestui fond, format din prefect, primar şi inginerul şef al circumscripţiei a V-a (cf. I. M. Bujoreanu, op. cit., p. 1 291 şi urm.). 2 Din proiectul de lege pentru înfiinţarea unor noi taxe comunale la Giurgiu Adunarea a admis doar majorarea la parafină (50 de bani la oca) şi la fructe glasate (2 lei ia oca). Taxele pe cereale şi dote au fost respinse. \ Asupra bugetului Epitropiei Sf. Spiridon din Iaşi * Nu cred, domnilor, în drept strict, că putem noi îndatora pe Bpitropia Sîntului Spiridon1 să facă cheltuieli mai mari decît cele înscrise în budgetul său, în privinţa copiilor găsiţi, pentru că deja Sîntul Spiridon cu alte venituri ale sale vine şi acopere neajunsuri provenite din donaţiunea repausatului domn Gr. Ghica. Mă unesc şi eu a recunoaşte cu propunătorii amendamentului că casa copiilor găsiţi reclamă îmbunătăţiri2, dar recunosc asemenea că mortalitatea nu are să se înlăture prin sporul de fonduri, ci prin îmbunătăţirea administraţiunei. Pe cît ştiu, Epitropia Sîntului Spiridon poartă bine grijă de acei copii, dînd o doică pentru doi copii, pe cînd la alte ospicii este o doică pentru trei copii. Eu nu zic ca fondurile Casei Sîntului Spiridon să se întrebuinţeze în cumpărături de moşii, ci din contra, în îmbunătăţiri, precum îmbunătăţirea Slănicului 3 şi altele. Dar nu putem să impunem o sporire de fonduri pentru întreţinerea copiilor găsiţi. Tot ce putem face este să rugăm pe domnul ministru 4 să se ocupe ca fondurile ce se dau să se cheltuiască cu o solicitudine mai mare în ceea ce priveşte aceşti copii. Daca este vorba de adaos de fonduri, eu aş zice că mai curînd am putea impune municipalităţilor această sarcină. Căci, dincolo de Milcov, copiii găsiţi, după regulament, municipalităţile erau obligate a îngriji de dînşii, ceea ce s-a şi urmat pînă cînd a venit Grigorie Ghica vodă şi a fondat această instituţiune ce o avem în Iaşi. Aşadar, este vorba de sub-venţiune ? Ei bine, să se dea or de stat, or de municipalitate. Aci nu putem zice Eforiei Sîntului Spiridon ceea ce am zis cînd au desfiinţat secţiunea sifilitică, pentru că Epitropia casei Sîntului Spiridon nu are aceleaşi îndatoriri pentru copiii găsiţi ca pentru spitale 5. „Monitor”, 1875, nr. 42y p. 1 032, col. 2. Şedinţa din 13 februarie 1875. 56 NO TE 1 Epitropia spitalelor Sf. Spiridon s-a constituit la mijlocul secolului al XVIII-lea şi supraveghea buna funcţionare a spitalelor din Moldova. Vezi amănunte la Paul Pruteanu, Contribuţie la istoricul spitalelor din Moldova, Bucureşti, 1957, 304 p.; de asemeni, Regulament pentm administraţiunea aşezămintelor Eforiei spitalelor civile din Bucureşti şi Epitropia Sf. Spiridon din Iaşi (I. M. Bujoreânu, op. cit., p. 1159), care prevedea că epitropia este subordonată Ministerului de Interne, căruia trebuie să-i prezinte spre aprobare bugetul. Vezi şi Epitropia generală a Casei spitalelor Sf intui Spiridon, Iaşi, 1824 — 1948. Inventar arhivistic, Bucureşti, 1971, 307 p. + il. : 2 Institutul Gregorian este opera lui Grigore Ghica, domnul Moldovei, şi a fost înfiinţat în 1852. Se afla sub patronajul Epitropiei Sf. Spiridon. Pe lingă el funcţiona o şcoală pentru formarea personalului medical mediu. A fost condus de dr. An. Fătu, Al. Greceanu, N. Ursii -lescu etc. A. Văsescu, I. Mir za ş.a. propuseseră ca Ministerul Cultelor să impună Epitropiei Sf. Spiridon a dubla suma afectată pentru ospiciul copiilor găsiţi. Văsescu, susţinînd amendamentul, declarase că ,,acolo se ucid copiii pe comptul statului". Primul ministru Lascăr Gatar-giu dăduse următoarele cifre : 1871 din 601 copii muriseră 247 (41%) - 1872,, 688 „ „ 218(36%) 1873 „ 625 „ „ 200 (32%) Pentru aceiaşi ani, la Bucureşti situaţia era următoarea: 1871 din 496 copii muriseră 121 (25%) 1872 „ 490 „ „ 122 (24%) 1873 500 ,, ,, 125 (25%) Si la Viena şi Bruxelles, adăugase el sec, mortalitatea in instituţiile similare este de 30-60%. Aşa cum observaseră atît K., cit şi antevorbitorii săi, insă, fondurile epitropiei nu se puteau manipula de la o instituţie la alta, căci era vorba de donaţii testamentare cu clauze pentru fiecare spital, ospiciu, maternitate ş.a. 3 P. Tufelcică reproşase Adunării că încuviinţează acest buget, cînd epitropia a neglijat complet băile de la Slănic aflate în administraţia sa. De fapt, pentru susţinerea lor Grigore Ghica făcuse un legat de 800 de fălcii de pămînt din moşia statului Ocna, pe care însă antreprenorii o dăduseră ţăranilor s-o lucreze în parte şi epitropia nu putea beneficia de veniturile ei. 4 Titu Maiorescu. 5 K. se înşală, pentru că Adunarea a votat amendamentul propus de N. Gane, A. Fio-rescu, V. Pogor ş.a. pentru menţinerea secţiei de boli venerice cu bugetul din anul 1874. Intervenţie la proiectul de lege pentru înfiinţarea unui ' consiliu superior de agricultură, comerţ şi industrie* De mai nainte declar că sînt în contra posturilor nonă şi a diurnelor, dar sînt pentru proiectul1 acesta aşa cum l-a înfăţişat guvernul, şi sînt pentru acest proiect, căci voiesc ca descentralizarea să fie o realitate. Astăzi avem Cameră de comerţ şi consilie pentru 15 camere de comerţ şi 33 consilie judeţene 2 şi fiecare se rosteşte asupra agriculturei, însă, pentru ca acele lucrări să fie studiate, să ajungă a se face o opiniune a guvernului, negreşit că trebuie săfacem şi în privinţa Ministerului Lucrărilor Publice ceea ce există la celelalte ministere : la instrucţiunea publică avem un consiliu de instrucţiune ; la rezbel este îmi pare un comitet compus de mai mulţi şefi din armată care studie toate cestiunele destinate ă se preface în legi. A recunoaşte un minister al comerţului şi agriculturei şi a nu avea în minister nici un dosar de agricultură este un nonsens. * Şedinţa din 14 februarie 1875. 57 Eu, din contra, voiesc ca comerţul să aibă un agent puternic. De aceea nu pot să refuz ministrului lucrărilor publice acel consiliu ce-1 reclamă, care să studie cestiunele în privinţa comerţului şi a industriei. Se tratează, domnilor, despre convenţiuni comerciale — nu mă rostesc deloc cum au să se facă acele convenţiuni —, dar cu toţii trebuie să ne bucurăm eînd ţârei i s-a recunoscut aceşţ drept. Ei bine, găsiţi dumpeavoastră bine ea acele convenţiuni să fie rezultatul diseuţiunei şi convicţiunei unei singure persoane ? Eu e bine ca la asemenea cestiuni, unde se atinge de viitorul ţărei, să fie şi nişte corpuri independenţi care să zică cuvîntul lor, fără să atingă cît de puţin iniţiativa guvernului ? Cum dar putem să refuzăm ministrului lucrărilor publice un consiliu, care să se ocupe cu asemenea chestiuni? în secolul al XÎX-lea interesele economice pot zice că formează baza politicei europene. De aceea, cît pentru mine, nu voi refuza acest consiliu, însă concursul care se cuvine a i se da să fie din partea unor oameni neinteresaţi. Eu voiesc sine cure. (Aplauze.) De aceea voi vota proiectul, însă cum l-a propus guvernul, nu cum l-a amendat comisiunea 3. în replică cu P. Carp4. Dacă se cere închiderea diseuţiunei, cer cuvîntul contra; iar daca nu, cer cuvîntul în fond. (Zgomot.) Voci: Vorbiţi în fond. Domnilor, vă rog să-mi permiteţi a zice eîteva cuvinte în această privinţă, pentru că mă tem că, chestiunea nefiind discutată îndestul, să nu respingeţi acest proiect, pe eare-1 socotesc folositor ţărei mele, şi sînt sigur că şi domnul Carp va fi pentru acest proiect, pe cîtă vreme spaima domniei-sale, foarte naturală şi pe care o văz împărtăşită de mai mulţi, va fi înlăturată, ca nu acest proiect să devie iarăşi un izvor de cheltuieli. Aşadar, să ne silim cu toţii să înlăturăm acele temeri. Domnul Carp a zis că chestiunile speciale trebuie a fi studiate de oameni speciali. în acest sens, domnia-sa v-a amintit ceea ce s-a făcut cu ocaziunea tratatului de comerţ dintre Erancia şi Anglia. S-au făcut mai întîi studie. (întreruperi, zgomot.) S-a consultat Camera de comerţ, s-au consultat toate centrurile de industrie, s-au consultat toate specialităţile, şi apoi toată acea lucrare a venit şi s-a epurat, s-a concentrat în cancelaria Ministerului Lucrărilor Publice şi de Comerţ, unde s-a chemat şi concursul luminat al domnului Michel Chevalier 6. La noi, domnilor, cum ştiţi, Unirea este făcută de 14 ani. Dar, pe tărîmul intereselor politice ale ţărei şi chiar pe tărîmul intereselor administrative, sînt chestiuni care încă nu sînt cunoscute de toţi. în adevăr, vedem deputaţi de peste Milcov venind şi susţinînd aci o chestiune de o mare importanţă pentru acea localitate, pe cînd cei de dincoace de Milcov, necunoscînd bine această chestiune, rămîn reci. O asemenea cestiune, deşi este o cestiune de localitate, dar are raport cu interesele generali ale ţărei. Ei bine, tocmai în chestiuni comerciali, agricole şi industriali este bine să fie o autoritate consultativă, care să poată aduce în totalitate privirile de la deosebitele localităţi. Să vă citez un exemplu. O mare parte a ţărei de dincoace de Milcov se ocupă cu industria spirituoaselo? din prune. Pentru noi, moldovenii, aceasta nu are nicidecum importanţă. Ştiţi ce este impozitul de un leu la vadra de rachiu de prune? Este ruina 58 unei părţi însemnate a ţărei, ca, de exemplu, Dîmboviţa, Prahova, Gorj etc. Cum voiţi acum, dumneavoastră, ca un ministru, care mai cu deosebire ocupă un post politic, să fie aşa de universal, ca să cunoască toate aceste interese ? Aceasta ar fi un fenomen ce nu se găseşte mai niciodată. Să dăm şi ministrului de lucrări publice un consiliu care să vie din timp în timp să-i arate interesele ţărei în diferitele ei localităţi, să studieze opiniunile oamenilor speciali, să studieze interesele comerţului; să-i arate şi opiniunile camerelor de comerţ. Apoi mine sau poimîne va veni legea tarifelor... Domnul vicepreşedinte6: Rog pe domnul orator să se mărginească a vorbi numai contra închiderei diseuţiunei. (Zgomot.) Voci: Domnia-lui vorbeşte în fond. Domnul vicepreşedinte: Domnilor, s-a cerut închiderea discuţiunii, am constatat că sînt zece deputaţi care o cer; domnul Kogălniceanu a cerut cuvîntul contra, şi domnul Mânu pentru. (Zgomot.) O voce: Camera a acordat domnului Kogălniceanu a vorbi în fond. Domnul vicepreşedinte: Daca Camera voia să se vorbească în fond, eu nu aş fi dat cuvîntul domnului Kogălniceanu, căci nu era rîndul domniei-sale să vorbească, ci al altora. Eu i-am dat cuvîntul în contra închiderii discuţiunii; dar, daca Adunarea vă îngăduie să vorbiţi în fond, urmaţi domnule Kogăl-. > nicene. , Onor. domn preşedinte, fiţi pentru mine puţin indulgent, cu atît mai mult că eu nu importunez de mult Camera ; şi apoi am şi eu atîta creieri în cap să ştiu, cînd se cere închiderea discuţiunii, că nu mai pot vorbi în fond. în adevăr, s-a cerut întîi închiderea discuţiunii, dar pe urmă a venit mai Camera întreagă şi a zis că nu se mai cere închiderea discuţiunii, ci să vorbesc în fond. Atunci eu am zis că voi vorbi în fond şi mi-aţi dat cuvîntul. Poate că din cauza zgomotului care era nu aţi putut înţelege bine, dar aşa a fost; alminteri nu aş fi vorbit o oră în fond, ci de la început dumneavoastră mi-aţi fi spus să nu vorbesc în fond şi fiţi sigur că am destul respect pentru dumneavoastră şi aş fi încetat îndată. Domnul vicepreşedinte: Eu aşa am înţeles. Binevoiţi a continua. Prin urmare, domnilor, mă voi rezuma rugind pe Cameră să nu respingă acest proiect. Iar cît se atinge despre frică, despre prevederile domnului Carp, pe care le împărtăşesc mulţi şi de care eu mă bucur de a le vedea, să căutăm cu toţii a le înlătură şi eu de mai nainţe declar că voi fi pentru respingerea acelor dispoziţiuni care ar putea justifica acele temeri, căci nu voiesc ca acest proiect să fie o nouă sarcină asupra ţârei. în adevăr, domnilor, s-au găsit persoane care au crezut că cu această ocaziune s-ar putea înfiinţa două, trei posturi, pe care persoanele acelea speră a le dobîndi, dar noi nu voim deloc a mai crea posturi noui şi ar fi bine ca cel puţin de astă dată să dăm o dezminţire acelui proverb, prea mult lăţit la noi, care zice că aşa a făcut Dumnezeu, ca de cîte ori se naşte un prost să i se creeze un post7. (Bîsete, aplauze.) 59 „Monitor”, 1875, nr. 42, p. 1 040, col. 3 — p. 1 041, col. 1—3; p. 1 042, col. 2. NO TE 1 Proiectul prevedea ca acest consiliu să fie format din 12 membri, retribuiţi cu diurne de 40 de lei şi cu transportul la şedinţe asigurat. Avea îndatorirea de a aviza asupra tuturor chestiunilor ce i se supuneau de guvern cu privire la agricultură, comerţ şi industrie ; propunea din iniţiativă proprie proiecte pentru anieliorări în aceste domenii ; elabora legi cerute de guvern, regulamente, anchete pe probleme economice. 2 Problema formării Camerelor de comerţ s-a pus încă la sfîrşitul anului 1859, dar totul a rămas în fază de proiect. în 1861 C. A. Rosetti, pe atunci staroste al negustorilor din Bucureşti, adresează un memoriu Consiliului de Miniştri: ,,[. ..] Corpul comercial [...] suferă şi de lipsa unei autorităţi legale care să poată apăra cu putere interesele sale, care să poată lua iniţiativa la îmbunătăţirile trebuincioase, fără de care nici un progres nu este'cu putinţă (Camera de comerţ şi industrie din Bucureşti, 1868—1938, Bucureşti, 1938, p. 14). Prima lege de organizare a Camerelor de comerţ datează din 30 septembrie 1864 şi preconizează crearea lor în toate oraşele şi porturile. La alegeri puteau participa negustorii care plăteau o patentă de 50 de lei. Camerele erau subordonate, din punct de vedere administrativ, prefecţilor, şi erau îndatorate a prezenta guvernului propuneri asupra burselor, oficiilor de agenţi de schimb, tarifelor vamale, curtajului. Puteau publica instrucţiuni, rapoarte, documente, însă numai cu viza Ministerului de Interne (cf. I. M. Bujoreanu, op. cit., p. 1 918). Prima Cameră de comerţ s-a organizaţia Bucureşti (28 ianuarie 1868). Noul organism a propus de la început înregistrarea firmelor comerciale (înfăptuită abia în 1884 !); în 1870, la cererea guvernului, fixează cursul mijlociu al monedelor străine. în 1874 întocmeşte, într-o comisie mixtă, cu reprezentanţii Consiliului de Miniştri, primul tarif vamal al României (vezi infra p. 90 şi urm.) 3 Comisia ceruse ca jumătate din membrii consiliului să fie din ,,centrurile cele mai active ale ţârei". Membrii lui să se întrunească la două luni o dată, nu bilunar. în sfîrşit, introdusese diurnele, căci „într-un stat munca trebuie plătită potrivit cu sacrificiele şi meritele ei". 4 Carp îşi exprimase îndoiala in legătură cu utilitatea consiliului, acest ,,mic parlament" ataşat Ministerului Lucrărilor Publice, socotind că în fond hotărîrile mari în probleme economice sînt le fait d’un seul. Aşa au procedat şi francezii cînd au încheiat tratatul de comerţ cu Anglia. Comisiile permanente au lucrat şi anchetat, dar tratarea directă a făcut-o Micheî Chevalier cu Richard Cobden (economist şi industriaş englez (1804—1865), partizan fervent al liberului schimb). în fine, Carp socotea alegerea celor 12 membri drept ,,iluzorie", pentru că în România lipsesc specialiştii. 5 Michel Chevalier (1806—1879), economist şi om politic francez, inspirator al tratatului de comerţ cu Anglia întemeiat pe liberul schimb. Partizan al intervenţiei etatiste în antreprize, este considerat ca unul din precursorii socialismului de stat. 6 D. Cornea. 7 Adunarea a respins proiectul cu 41 de voturi împotrivă şi 34 pentru. Se pronunţă pentru afectarea unei părţi a bugetului Ministerului de Război în vederea ridicării unor construcţii necesare intendenţei * Onor. domn Carp 1 mă întreabă dacă eu astăzi acceptez consecinţa cuvintelor zise de mine şi de onor. domn Vernescu anul trecut. Am onoarea a-i răspunde că sînt din opoziţiune şi am dat probele mele în aceasta, şi mai am onoare a-i declara totodată că, de cîte ori am văzut că guvernul * Şedinţa din 14 februarie 1875. 60 vine cu un proiect pe care îl credeam că este în interesul ţărei,,l-am votat, cum am făcut chiar eu proiectul de adineaori; însă se vede că am nenorocirea că, de cîte ori votez pentru un proiect al guvernului, acel proiect ori nu reuşeşte în aplicarea lui, ori se respinge de maioritatea Camerei (ilaritate), şi de aceea am să mă hotărăsc să nu mai votez nici un proiect. (ilaritate.) Decît vă declar că, de cîte ori este vorba de armată, mi-a rămas că un fel de slăbiciune din tinereţe 2 de a dori ca ţara noastră să aibă o bună armată şi că acei tineri care se iau din braţele părinţilor lor să aibă eazarme bune, unde să nu fie expuşi a muri de frig. (Aplauze.) Dacă anul trecut, cînd am răspuns domnului Carp, nu mă puteam pretinde că sînt mai înţelept în această materie decît domnul ministru, precum o fac şi astăzi, este că domnul ministru 3, care a înfăţişat proiectul, are şi datoria de a răspunde pe ce studie s-a bazat cînd a prezintat acel proiect şi cum se întîmplă că prevederile domniei-sale nu s-au realizat ? Eu socotesc că am făcut bine votînd aceste fonduri pentru facere de eazarme, precum socotesc că fac bine votînd şi acum, pentru ca soldaţii să şează în eazarme sănătoase, iar nu în loc de a-i pune în eazarme să-i punem în morminte. (Aplauze.) ,,Monitor”, 1875, nr. 42, ' p. 1 043, col. 1-2. NO TE 1 Se discuta proiectul de lege prin care se cerea autorizarea ministrului de război de a folosi 320 000 de lei din bugetul anului 1875 pentru „clădirile cele mai urgente”. Suma se scădea concesionarului din anuităţile ce se cuveneau în conformitate cu legea din 1874. P. Carp amintise că în anul precedent parlamentul prusian publicase un raport în care condamna practica Încredinţării construirii cazărmilor şi mînuirea banilor aceleiaşi persoane. Apoi îi întrebase pe Kogălniceanu şi G. Vernescu dacă sînt partizanii sistemului ca antreprenorul şi financiarul să fie întruniţi în aceeaşi persoană. 2 K. făcuse parte din miliţia Moldovei, iar în 1852 era colonel. 3 I. Em. Florescu. 4 Proiectul a fost aprobat cu 50 de voturi pentru şi 15 împotrivă. Susţine acordarea împămîntenirii pentru dr. Ernest de Lapommeray * Domnilor, nu voi fi eu acela care voi veni să cer la Cameră să facă o călcare de lege, însă sînt dator să constat că Camera, prin însuşi lege, are dreptul de a dispensa de stagiu. Voi veni pe urmă să cercetez dacă Camera se cuvine să uzeze de acest drept sau ba, dar voi să atac argumentele domnului Eraelide1 în privinţa actului de naştere, căci toată baza argumentelor sale o întemeiază pe lipsa actului de botez : s-au refuzat, zice domnia-lui, şi la alţii şi s-a suspendat cererea lor de indigenat, pe temei că lipsea actul de botez. Aşa e, s-a suspendat, dar pentru ce ? Pentru că nu se ştia la ce religiune aparţine, * Şedinţa din 15 februarie 1875. 61 în privinţa- persoanei de faţă însă, clnd sînt atîţi deputaţi care vin şi afirmă, cînd sînt acte în dosar care arată cine este domnul de Lapom-meraie 2, cînd domnia-lui este însurat cu o româncă, din timpul cînd căsătoria era un act bisericesc, putem noi să zicem cum că această persoană este de o religiune necreştină? (Aplauze.) Onor. domn Yăleanu a zis: acest domn este amicul meu, cu toate acestea îl combat, pentru că n-are actul de botez. Mă adresez la domnul Yăleanu, care daca este amicul său trebuie să cunoască toate împrejurările, şi-l întreb daca s-a dus vreodată la domnul de Lapommeraie în zi de sîmbătă şi a găsit uşa închisă, ca să-l poată bănui de ovrei ? Atunci numai ar putea să zică: este amicul meu, dar cu toate acestea nu-1 cred creştin. Ei bine, eu mă adresez la domnia-lui, să-mi spuie dacă crede că domnul de Lapommeraie, amicul său, este de religiune iudaică sau maho-metană, şi atunci eu voi vota pentru amînare şi aducerea actului de botez; dar cînd în dosar se zice că domnul de Lapommeraie este născut din părinţi catolici ... Voci: Nu se zice catolici. Domnul I. Ritoridi: Domnule Kogălnicene, eu pot să afirm că am asistat la căsătoria domnului de Lapommeraie, care s-a făcut de către un preot catolic şi de către unul ortodox. Ascultaţi! Domnilor, eu niciodată n-am să fiu în contact cu domnul de Lapommeraie, ca să fiu în luptă în interesele locale de acolo; cunosc pe domnul de Lapommeraie de la anul 1863, cînd mi s-a prezentat în cabinet fiind eu ministru şi cînd domnia-sa a venit şi a cerut împămîn-tenirea, şi mi s-a arătat ca supus legilor ţărei; de atunci nu l-am mai văzut, dar ştiu, şi nimeni din cei de la Olt ca-re-1 cunosc nu vor nega, ştiu că este de religiune catolică. Dacă domnul Yăleanu 3 va afirma că nu este de religiune catolică, , şi că este religiune iudaică sau mahometană, eu vă declar că voi vota negru la această împămîntenire. în cît se atinge de stagiu, aceasta e chestiune de apreţiare a Camerei, şi eu cred că atunci cînd cineva este proprietar mare, cînd e însurat cu o româncă, cînd copiii săi sînt botezaţi în religiunea ortodoxă şi cînd este de 25 ani în ţară, şi la 1864 a cerut împămîntenirea, eu cred, zic, că un asemenea om nu se poate pune la stagiu şi că nu voi greşi cîtuşi de puţin dispensîndu-1 de stagiu. Nu ştiu ca-re-i sînt opiniunile politice, nu are să voteze niciodată cu mine, nici nu mă îngrijesc cum va vota, dar socotesc că Adunarea nu va face deloc un act de ilegalitate dînd împămîntenirea acestui om, care, în împrejurările ce le cunoaştem toţi, vine şi cere ca Eomânia să devie patria sa. Aşadar, domnilor, încă o dată vă repet să nu fiţi în îndoială cum că deschideţi uşa necreştinilor, căci domnul de Lapommeraie este creştin; şi în ceea ce priveşte chestiunea stagiului, ea fiind o chestiune de apreţiare, cred, cît pentru mine, că vot-înd pentru împămîntenirea domnului de Lapommeraie dau ţărei mele un bun cetăţean 4. ,,Monitor, 1875, nr. 43, p. 1063, col. 3 — p. 1 069, col. 1. NO TE 1 I. Eraclide ceruse ca postulantul să aducă actul de botez, căci Adunarea, prin încuviinţarea indigenatului, deschide ,,o uşă şi altor asemenea cereri”. 62 2 E. P. era născut la 18 septembrie 1828 la Paris. Venise iu ţară în 1853 ; în 1856 funcţiona ca medic militar al judeţului Olt. 3 G. Văleanu făcuse opinie separată în comisia de indigenat pentru că L. nu adusese certificatul de botez şi nu avea nici stagiul necesar reclamat de lege, cererea sa fiind din 28 ianuarie 1875. G. Chiţu a replicat lui Văleanu şi Eradide că în Franţa, de la Napoleon încoace, nu se mai specifica religia catolică pe certificatele de botez, deoarece era religia dominantă. 4 Adunarea a încuviinţat indigenatul cu 67 de voturi pentru şi 12 împotrivă. Discurs asupra participării României la expoziţia internaţională de la Viena* Domnilor, preliminările ce aţi auzit pînă acum vă arată modul straniu cum a venit înaintea dumneavoastră această chestiune. [î]mi veţi permite a merge mai departe şi veţi vedea că la fiecare pas vom ajunge la consecinţe şi mai strănii. Vedeţi că în raport1 se zice: în interesul gravităţei trebuinţelor. Eu mi-am permis a întreba pe onor. domn raportator 2 dacă comi-siunea a studiat în fond această cheltuială, pentru ca să zică cuvintul de gravă trebuinţă. Domnia-sa mi-a zis: da, am avut dosarele. Atunci am zis: fiindcă acum e chestiunea la ordinea zilei, aveţi dumneavoastră dosarele aci ca să vedem noi şi fondul, nu numai chestiunea constituţională, căci aci e totul. Mi s-a răspuns că dosarele nu sînt aici. Eu, domnilor, vă mărturisesc că pentru cheltuiala care s-a făcut la Viena am studiat-o foarte mult, fiindcă sînt angajat către dumneavoastră şi către guvern ca să vorbesc în această chestiune, şi am scos copie după toate actele; dar, fiindcă aseară, după votul dat de Cameră, în înţelegere cu domnii miniştri avea să se puie la ordinea zilei pentru astăzi pensiuni şi indigenate, am venit fără acele copie, şi dosarul nefiind acum aicea, că nu am cum să vă conving cu dovezi fixe, m-aş fi dus să le aduc, dar din nenorocire ştie toată lumea că noi cei de la capul podului Mogo-şoaiei sîntem într-o'stare de bloc. De aceea, fiindcă nu voiesc ca în chestiunea expoziţiunei de la Viena să mă credeţi numai pe cuvînt, ci să vă aduc şi dovezi scrise, v-aş ruga să amînaţi discuţiunea pe luni. Domnul G. Brâtianu: Să megem înainte. Domnu[l] Brătianu zice, fiindcă am început, să mergem înainte. Eu eram dator, domnilor, să vă fac această declaraţiune, pentru că pe urmă să nu mi se zică că ce spun nu este exact, căci vedeţi că eu mai dinainte yă rog să nu credeţi nimic decît ce este scris, nimic decît acte. De aceea rog pe domnul raportator să spună daca are înainţea sa socoteala eheltuielelor făcute la expoziţiunea din Viena 3, pentru ca dumneavoastră să judecaţi în cunoştinţă de cauză dacă a fost gravă trebuinţă. Domnilor, regret foarte mult că sînt silit să combat ţifra ce se cere pentru cheltuielele complimentării ale expoziţiunei din Viena; regret mai cu seamă pentru că acele cheltuiele sînt făcute de o persoană cu care am avut onoarea de a fi mult timp coleg; regret încă şi mai mult pentru că acea persoană nu este de faţă, însă am o singură mîngîiere, că comisarul expoziţiunei este aci, şi prin urmare nu mi se va imputa că vin să * Şedinţele din 15 şl 17 februarie 1875. 63 combat în lipsă. Voi să iau toate precauţiunile ca să nu fiu bănuit de personalitate. Vă aduceţi aminte, domnilor, că la 1867 Camera a votat o sumă însemnată pentru expoziţiunea'de la Paris4; iar [la] cea dinţii expoziţiune unde România se arăta şi ea ca fiinţă economică, comercială, industrială, şi mergea şi era datoare să meargă, fiindcă i se deschiseseră porţile cele mari, România figura atunci cu cele[l]alte ţări. Şi am văzut eînd împărăteasa, între sultanul şi imperatorele Napoleon, mergea şi vizita fiecare parte; cînd trecea pe unde era expoziţiunea unei ţări oarecare, era scris numele şi se cînta un imn al acestei ţări; atunci cînd au ajuns la poarta României, s-a cîntat imnul românesc; atunci pentru întîia dată imnuj nostru naţional a răsunat pe un pămînt strein; am avut onoarea să asist şi niciodată nu voi perde acel suvenir; România a fost bine reprezentată, pentru că cu un an înainte se făcuse pregătirile; toţi care se interesau putea să cunoască România, şi cu toate acestea ţara a fost nemulţumită ; cu toate rezultatele dobîndite, au fost critice aspre, şi, cu toate consecinţele preţioase ce a produs acea expoziţiune, ţara cum am zis nu eră mulţumită, şi la a doua expoziţiune era să se vază progresul făcut în 4 sau’ 5 ani5, era să se vază daca ţara a făcut pas înainte pe calea economică şi industrialei Domnul ministru al lucrărilor publice singur a recunoscut că nu. S-au întîmplat atunci nişte greutăţi diplomatici care la expoziţiunea de la Paris nu avuseră loc; nu ni se dădea în expoziţiune locul ce ni se cuvenea. Atunci guvernul a fost ferit de această întâmplare; de această dificultate ce ni se făcea şi care ne punea în poziţiune de a ne scuti de o cheltuială însemnată. Tîrziu foarte însă, numai cu două luni înainte de deschiderea expoziţiunii, ni se face cunoscut că avem dreptul de a figura la expoziţiune ca stat autonom. O asemenea declaraţiune s-a făcut atunci şi Serbiei, care întîmpinase aceleaşi dificultăţi cu noi în privinţa locului ce trebuia să ocupe; Serbia însă şi-a zis cu drept cuvînt că o expoziţiune industrială nu se improvizează, după cum nu se improvizează nici industria într-o ţară, şi guvernul Serbiei a răspuns că era prea tîrziu pentru ca să mai aibă timp să figureze intr-un mod demn la expoziţiune, că regretă că nu poate figura, dar nu are timpul necesar pentru a o face. La noi însă, de îndată ce ni s-a dat locul cuviincios în acea expoziţiune, guvernul a şi venit la Cameră cu un credit prin care a cerut să improvizeze secţiunea noastră la expoziţiune; creditul cerut era de 26 000 franci. Eu am avut onoare atunci să combat acel credit, arătînd că era prea tîrziu pentru a se mai putea face ca noi să figurăm cit de binişor la expoziţiune şi zicînd că era mai bine ca cu acei 26 000 lei să se încurajeze industria în ţară, deeît să se expuie o industrie care în realitate nu exista. Ce ni s-a răspuns la aceasta f Mi s-a zis: ai dreptate, deci sîntem prea înaintaţi, sîntem angajaţi oarecum, numai pentru refuz, ar fi 6 nepoliteţă, sîntem datori să mergem acolo. Negreşit că aceasta era un argument pînă la un punct oarecare, nu se cuvenea ci [sic !] după ce stăruisem atît şi dobîndisem ceea ce voiam să regulez; ar fi fost o necuviinţă. Camera’ a zis atunci, dau aceşti 26 000 lei, dar nu mai mult, să nu se facă ca la Paris, şi cu toate acestea acel credit s-a voţat cu o majoritate foarte slabă. S-a vorbit însă. De îndată atunci domnul ministru de lucrări publice s-a adresat cu circulare la toate judeţele, către toţi fabricanţii, rugîndu-i să trămită produsele lor la expoziţiune. Ce răspuns a primit ministrul la acea circularei Toate fabricele mari din ţară au răspuns: închisă, închisă, închisă; fabrica de sticlărie închisă, de hîrtie 64 închisă, de postavuri închisă, toate cu un cuvînt au fost cunoscut că sînt închise. Oe s-a expus astfel? S-a făcut o expoziţiune de curiozităţi, în care nu s-a trămis alt decît ce a fost la expoziţiunea de la Paris : tezaurul de la Petroasa, muzeul religios, cărţi, cojoace, cizme; acestea s-au trămis. Tablourile toate cele vechi, şi care s-au pus acolo ca ornament, n-a fost măcar în galeria tablourilor. Prin urmare, toţi acei oameni serioşi care a mers să studieze progresul travaliului, uitîndu-se şi luînd descrierea şi cataloagele expoziţiunei din Paris, au zis că această ţară este staţionară, n-a făcut nici un progres, vedem un milion de curiozităţi, nu ne înfăţişează însă nimic care să ne arate progresul ei. Dar s-a făcut o expoziţiune aici, la Grand hotel de Boulevard; persoanele care au vizitat acea expoziţiune zicea : O'est joii, ceea ce se zice şi la Yiena sehr schon. Ei bine, domnilor, bucuros s-a votat 26 000 de franci, nu se poate improviza industria, s-a făcut ce s-a putut, fiecare a trămis ce a crezut. Aşa v-aş putea cita că un vecin al meu, proprietar mare, onor. domn Teodor Cerchez Băşescu, nepot al onor. domn Pogor, care are nouă oi şi un berbece, a trămis şi domnia-sa model de lină, pentru care a primit medalie de progres. O afirm aceasta. Mai este onor. domn Yiclemescu, care din tinereţe se ocupă ca amator cu creşterea gînda-cilor de mătase. Domnia-sa a trămis la expoziţiunea din Yiena aceeaşi oca de mătase care a figurat la expoziţiunea din Londra şi la cea din Paris. Dar ce voiţi? Nu se putea trămite mai mult, era o expoziţiune improvizată, şi suma de 260 000 de franci ce se acordase de Cameră era destulă, mai cu seamă că judeţele cheltuiseră şi ele; căci ele au cheltuit pentru grîu, porumb, in etc. Asemenea toţi proprietarii mari n-au reclamat nimic pentru ceea ce ei au dat; n-a fost nimica de cumpărat. Ba s-a cumpărat nişte cerge, nişte pei, însă n-a ajuns, şi acum se mai vine a se mai reclama 117 000 de franci. Aşadar, domnilor, sînt în dreptul meu să văd daca erau trebuinţe grave ca să se dea această ţifră de 117 000 franci. Daca aţi avea socotelile, şi regret că domnul comisar nu le are să le pună la dispoziţiimea domniilor-voastre ... Domnul Em. Crelulescu: Aţi avut tot timpul ca să luaţi cunoştinţe despre ele ... Eu am spus că am copie de pe ele acasă, aţi vedea că s-a cheltuit peste 8 000 de franci pentru cumpărare de un fel de percal. Aţi vedea ce sumă s-a cheltuit cu grota de carton făcută la Cernăuţi ... Domnul Em. Crelulescu: Nu este exact. Aţi vedea o braşoveancă, un fel de birjă, făcută pentru prinderea dropiilor (ilaritate), şi mă aflu într-o prea bună societate spre a spune ce a mai fost în întrul acelei braşovence. Fac apel la onor. domn Leon Ghica să vă spună, căci şi domnia-sa a văzut-o. Domnul Em. Crelulescu: Nu se face de un român asemenea observaţiunL ■ Industria era din ţară ... Onorabilul comisar zice că era o industrie din ţară. Judecaţi despre seriozitatea întreprinderei cînd vă spune că s-a format la Yiena o bra-şovancă pentru prinderea dropiilor ... Domnul Pală: Ce strică domnul comisar? Astăzi onor. domn Pală nn mai este palid, căci mă întrerupe zicînd că ce strică domnul comisar? Domnul comisar strică că mă întrerupe 5 65 5 - c. 303 şi mă provoacă să-i răspund. Apoi, domnilor, cînd văd că se refuză cheltuieli trebuitoare, cînd văd că alaltăieri domnul Carp a făcut să cadă un proiect de lege — care după mulţi dintre noi îşi avea raţiunea, şi se respinge sub cuvînt că nu sînt mijloace — , sînt în drept să zic şi eu că s-au cheltuit eu totul zadarnic 400 000 franci, care de se punea în dispo-ziţiunea comerţului sau a industriei se acoperea un mare gol. Dar să merg mai nainte: să vedem cel puţin ce am cîştigat, ce am căpătat? Fiecare dintre domniile-voastre care aţi fost la expoziţiunea din Yiena aţi adus cîte ceva : arendaşul s-a întors cu o machină, comerciantul cu monstre fsic!] de marfă, profesorul cu cărţi, în fine, fiecare au adus cîte ceva; dar ce s-a adus din acei 400 000 franci ? Toate oraşele, toate statele au îmbogăţit muzeele lor cu maehine modele; nouă nu ni s-a adus nimic. Ba ce mai curios: în timpul cît a durat expoziţiunea, nu era alt catalog decît o descriere în limba germană făcută de un străin, şi unde numai românii, şi mai ales clasa înaintată, nu se recomanda străinilor. Cataloagele se publică după ce s-a închis expoziţiunea, şi sînt nişte c6pii palide ale cataloagelor domnului Odobescu de la expoziţiunea din Paris. S-a citit două scrisori ale ministrului Austriei. Ei bine, noi trebuie să fim recunoscători guvernului austriac, căci ne-a dat ospitalitatea şi ne-a făcut onoarea cuvenită; dar oare ţara este în aşa poziţiune de a se mîndri de scrisoarea unui ministru? S-a citit asemenea că s-au dat medalie; ei bine, şi pentru aceasta trebuie să fim recunoscători guvernului austriac, care’ ne mulţumeşte în acest mod, pentru că am luat parte la expoziţiune. Dar noi, ţara, ce ne-am folosit? Arată-ni-se că muzeul s-a îmbogăţit cu ceva, că la şcoala de agricultură s-a adus o singură machină, dar noi nu am făcut decît a cheltui foarte mult, cheltuieli cu case mari, cu căleşti, cu presă; s-a cheltuit cîte 8 000 franci pentru o cutie în care era pus un obiect, o haină care trebuie a se da unei persoane înalte. Domnilor, încă o dată să nu mă credeţi pe mine, vă rog să luaţi socotelile, să numiţi o comisiune, oamenii cei mai nepărtinitori, pe domnul preşedinte al Camerei, pe preşedintele comisiunei financiare, să cerceteze domnia-lor acele socoteli, şi daca veţi găsi o idee serioasă, afară de flanflan, primesc să fiu dezminţit. Eu am refuzat la început creditul cerut pentru expoziţiunea de la Viena şi am spus ce are să se întîmple, şi spusele mele de atunci s-au realizat înzecit. Voiţi dumneavoastră să opuneţi acum chestiune constituţională? Aceasta este treaba maiorităţei, ea este în drept să dea bilul de indemnitate. Dar e păcat de Dumnezeu să se cheltuiască 400 000 franci în vînt. îmi aduc aminte cînd s-a discutat bugetul instrucţiunei publice, cînd am cerut să se dea cîteva mii lei pentru cărţi, 2 sau 3 mii franci pentru tablouri. Domnul ministru a zis: ce vor zice contribuabilii cînd li se va spune că, din dările, 2 sau 3 bani s-au cheltuit pentru cumpărare de cărţi şi tablouri? Acum la rîndul meu întreb ce vor zice contribuabilii cînd li se va cere să plătească 400 000 franci pentru vînt, pentru agreabilitate. Eu s-a folosit ţara cu nimic. Ţara noastră nu se mai poate mîndri cu scrisoarea unui ministru, căci ea are scrisori de la suverani, are tratate, are drepturi cîştigate. Asemenea scrisori poate mulţumi pe comisar sau pot să fie un fel de mîndrie pentru persoanele acelea care au căpătat cîte ceva ... (rîsete), dar nu pentru ţară. Ţara nu s-a folosit cu nimic, şi cu 400 000 de franci putea să se învieze zece fabrice; putea să se facă o şcoală mare; cu 400 000 franci puteam să avem patru mii 66 de arme. Ce nu s-ar fi făcut în ţara noastră cu 400 000 de franci! Dar, domnilor, voiţi să trageţi cu buretele? îl-aveţi decît să o faceţi; dar să nu se mai vorbească atunci de economie cînd se cere să se dea ceva pentru instrucţiunea publică sau pentru armată. Toată această cheltuială s-a dus în vînt. A fost o uşurinţă mare de a nu se aduce aminte de promisiunea dată de domnul ministru Creţulescu, că nu va cheltui mai mult. Ei bine, 260 000 franci s-au cheltuit, şi Camera avea dreptul să cerceteze şi să ceară compt despre modul cum s-au cheltuit, daca s-au cheltuit bine sau rău; dar acum se mai cere încă 117 000 franci pentru pasările răpitoare, ca să-şi bată joc jurnalele străine de noi, zicînd că am expus pasări răpitoare pentru ca să arătăm lumei natura noastră şi gradul de cultură. Yă voi cita un nume pe care-1 cunosc mulţi, şi chiar domnul preşedinte al consiliului îl cunoaşte că nu este un om care vorbeşte cu uşurinţă, un filosof, om studiat, om care a avut hotărîrea fermă ca de la 1860 pînă azi să se dea deoparte şi care, fiind ministru, n-a stat la putere, ci s-a retras după trei zile. Acesta este domnul Lascar Eoseti 6, este omul de bine al Moldovei. Ei bine, l-am văzut plîngînd cînd a ieşit din expoziţiune, căci vedea umilit simţimîntul său naţional, şi acest om zicea că mai bine ardeau pe drum acele colete decît să ne facă de rîs în faţa Europei întregi. Iată, domnilor, rezultatele reale ale acelei expoziţiuni, şi o spun în frica lui Dumnezeu că n-a fost pentru noi decît ridicolul şi nimic mai mult. Replică lui Vasile Boerescu. Domnilor, m-am aşteptat ca onor. domn ministru de lucrări publice să fie şi astă dată cum a fost întotdeauna corect şi în frase şi în argumente, cum trebuie să fie de la acea bancă. Altă dată domnia-sa s-a depărtat de la acele regule şi mi s-a zis un cuvînt care-mi da dreptul mie să dispun cum voi înţelege de domnia-sa, mi-a zis că am făcut batjocură ţărei. Aş putea foarte bine să răspund la aceste cuvinte, dar m-am rezolvat * a vorbi în chestiune personală. Acest cuvînt este cea mai gravă acuzaţiune ce se poate face unui deputat român; am putut să fac greşeli, dar pururea am căutat să laud ţara mea şi să ţin sus prestigiul ei, şi, dacă astăzi am vorbit astfel, este tocmai ea să arăt că s-a batjocorit ţara prin nesocotinţa unui om. Dar, cum v-am spus, las la o parte această chestiune, căci îmi păstrez dreptul a vorbi în chestiune personală. Socoteam că domnul ministru va veni cu argumente, dar domnia-sa a venit să-mi permită a-i spune cu neargumente. Cum mă acuză domnia-sa pe mine că eu pun în contestaţiune votul Camerei, cînd eu din contra am zis că maioritatea nu putea face altfel, fiindcă i-a zis ministrul: nu avem ce face, sîntem înaintaţi, am închiriat. Atunci maioritatea a votat, însă pe promisiune ca pînă aci, nu mai departe. Eu dar, din contra, în loc să contestez votul maiorităţei, mă sprijin pe maioritate, şi îşi ** zic: conform cu raportul ce ai dat, astăzi eşti degajat şi poţi refuza. Unde fac eu procesul maiorităţei ? A zis domnia-sa că am făcut sarcasme cînd am zis că, acei 400 000 lei dacă s-ar fi cheltuit într-un chip serios, am fi avut modele de machine, modele în scoale, în manufacturele mici, şi astfel am fi avut foloase. A zis că eu mi-am bătut joc de industria ţărei mele, eu care în toată viaţa mea am făcut tot posibilul ca să fac o fabrică de postav 7, cu care am cheltuit 50 000 de galbeni, şi folosul ce am este că plătesc 400 galbeni impo« * Citeşte: rezumat. ** Citeşte: îi. 67 zite. Şi mă onorez, domnule Boereseu, cu fabrica mea de postav, precum te onorezi şi domnia-ta cu societatea „Dacia” 8. Mă onorez, căci am voit să redic industria în ţara mea; astfel am cheltuit banii adunaţi în tinereţile mele, dar nicicum în fleacuri. Astfel de fabrici mai sînt cîteva9, este aceea de postav a domnului Băleanu, acea de la Tîrgovişte, acea de sticlărie; şi eînd am vorbit de fabrica de sticlărie, de fabrica de pînză, de stearinărie, de săpun şi de atîta altele, şi am zis că banii care s-au cheltuit cu expoziţiunea mai bine se dideau ca încuragiare acelor fabrici, cu aceasta am batjocorit industria naţională? A! daca aş fi voit să rîz de acea expoziţiune, vă asigur că aş fi găsit multe şi de rîs; şi vă spun una şi domniilor-voastre ca să rîdeţi, eram şi eu la acea expoziţiune, voind să văd şi eu progresele omenirei, m-am dus acolo spre iarnă şi am şezut o lună de zile, am vizitat totul, am luat note detaliate de tot, note pe care le am, dar nu le am asupra mea; de aceea de la început v-am zis să nu mă credeţi pe euvînt, să nu mă credeţi decît după dovezile pe care le posed, dar acele dovezi nu le am asupra mea şi dumneavoastră veţi crede cum veţi voi; faptul pe care voiesc însă să-l spun este cunoscut de mai mulţi. La expoziţiunea din Yiena era în secţiunea noastră o draperie de o catifea de minune; un vizitator englez, văzînd acea catifea minunată, se uită deasupra să vază din ce ţară era, citeşte „Boumanie” şi scrie în notele sale: Boumanie, magnifique fabrique de velours. A doua zi însă, englezul aflînd că acea catifea era ieşită dintr-o fabrică din Austria, s-a adresat supărat la un domn care era necontenit la secţiunea noastră, spre a servi oarecum de conductor în expoziţiunea noastră, şi i-a zis: de ce spus Bomania şi nu spus Austria? Iată, domnilor, şi lucruri în adevăr de rîs asupra expoziţiunei produselor noastre. Nu am vorbit însă adineauri nimic din toate acestea. Despre grotă eu nu am spus că grota noastră de sare era făcută cu sare de la Cernăuţi. Să-mi dea voie domnul ministru a cunoaşte ţara care este atît de aproape de mine mai bine de cum crede domnia-sa, să-mi dea voie să ştiu că în Bucovina nu este o singură mină de sare, Cum am putut dar zice eu că grota noastră de sare era făcută cu sare din Bucovina ? Nu am zis dar ce mi-a atrebuit domnul ministru, şi am zis că de către Cernăuţi s-a făcut la expoziţiune o grotă de carton. Era drept, prin urmare, ca domnul ministru să vie să mă persifle 10 într-un mod atît de aspru cum a făcut-o ? Era drept să mă persifle domnia-sa cînd eu însumi am declarat că negreşit guvernul era anga jat pînă la oarecare punct a face o secţiune română la expoziţiune? Dar domnhle-voastre aţi zis că aţi susţinut expoziţiunea ca deputat şi o susţineţi şi acum ca ministru, că sînteţi eonsecuente; prea bine, aşa o fi; dar şi eu nu sînt eonsecuente nicidecum, căci şi eu astăzi nu combat un lucru pe care acum doi ani l-am sprijinit? Domnu[l] ministru zice că eu am persiflat tezaurul de la Petroasa, care a fost admirat de lumea întreagă. Dar aşa este ? Am persiflat eu acel tezaur? Nicidecum, căci eu nu am zis de acel tezaur, ca şi de alte obiecte, decît că obiectele ce au atras atenţiunea vizitatorilor la expoziţiunea din Yiena au fost tot aceleaşi care le-au atras-o la Paris : muzăul religios, tezaurul de la Petroasa şi alte cîteva obiecte care nu puteau să dovedească un progres între expoziţiunea de la Paris şi cu cea de la Viena. Domnul ministru însă aduce ca semn de progres că la expoziţiunea din Viena a fost două sute de expozanţi, îmi pare, mai mult decît la cea de la Paris ; cu toate acestea , domnia-sa ştie că de astă dată nici unul din 68 acei expozanţi nu a espus eomptul său, că obiectele acelea nu s-au espus din iniţiativa individuală, ci că ele au fost colecţionate de prin judeţe, căci judeţele au cheltuit 9 000 franci ca să le strîngă şi să le transporte. Mai nici unul din acele obiecte nu au fost vîndute, toate pot zice au fost dăruite; aşa, domnul Moruzi11, daca a vîndut acel plug? Nu 1-avîndut, l-a dăruit, şi aşa au făcut toţi. Ya să zică 9 000 de franci nu s-au cheltuit în cumpărături, ci cu transportul; s-au cumpărat în adevăr din ei nişte cergi, cîteva blane, cîteva cojoace, dar cele[l]alte obiecte tot au fost dăruite. Am rîs eu oare de expoziţiunea ţârei mele eînd am zis că era mai bine că cu banii ce s-au cheltuit să fi cumpărat lucruri care ar fi putut servi de model pentru dezvoltarea industriei şi a comerţului în ţara noastră? Eu am cumpărat o moară portativă, de care toată lumea se miră. Nu ar fi fost mai bine să se fi cumpărat o asemenea moară portativă care să fie depusă spre a servi de model la fabrica de instrumente agricole? Am văzut americani că au cumpărat ceva de la noi; dar ştiţi ce? Easole colorată, fiindcă au găsit-o frumoasă. Dar ce am cumpărat noi ? N-am cumpărat nimic. Oare daca am spus eu aceasta, mi-am bătut joc de ţara mea ? Prin cele arătate de mine, ţin oare eu să am maioritate în această Adunare ? Nicidecum. Maioritatea Camerei poate să vază lucrurile cum va crede de cuviinţă; datoria mea este să spui cum le-am văzut eu. Ne-a mai spus onor. domn ministru de externe că chiar jurnalele străine a vorbit, lăudîndu-ne că am fost bine reprezentaţi la expoziţiune. Şi eu citesc jurnale, şi citesc mai mult decît domnia-sa. Domnia-sa are funcţiune şi nu poate să citească toate jurnalele ; eu nu am, şi citesc mai mult decît domnia-sa. Să-i arăt eu jurnale serioase care se ocupă de industrie şi de comerţ ce zic despre noi; să-i arăt o descriere făcută de baronul Haan12, singura care se împărţea la expoziţiune, şi veţi vedea ce se zice în acea scriere. Yă voi arăta eu toate acestea poimîne, cînd voi vorbi în chestiune personală. Nu am nimic eu cu persoanele ; nu am pus eu în joc persoana domnului comisar al expoziţiunei. Domnia-sa m-a întrerupt. Domnu[l] comisar, din contră, a făcut tot ce a putut prin poziţiunea domniei-sale de om industrial, prin aptitudinea domniei-sale, ca să facă să înflorească, să fie mai mult recomandată publicului secţiunea noastră. Pentru ce dar a voit numaidecît să mă pună pe tărîmul unei chestiuni personale ? 13 Eu singur am declarat că-mi pare rău că sînt silit să vorbesc într-o chestiune unde a fost unul din colegii mei. Eu nu sînt contra expo-ziţiunilor, dar sînt de opiniune că la expoziţiuni să ia parte acele ţări care au ce trămite. Nu era oare mai bine să fi fost şi noi modeşti ca Serbia? Eu cred că Serbia care n-a participat la expoziţiune este mai cîştigată decît noi. Este mai cîştigată că i-a rămas în pungă trei sau patru sute de mii de franci. Şi dacă vorbesc acum, vorbesc în speranţă că pentru a doua sau a treia expoziţiune se vor lua mai bune măsuri. Eu sînt dator să arăt că rău s-a cheltuit aceşti bani, şi aceasta spre a batjocori ţară? Ţara a fost batjocorită prin modul cum a fost reprezentată la expoziţiune. Aşadar, zic încă o dată că nu este vina mea dacă n-am găsit scriptele la domnu[l] raportator ca să vi le citesc. Dar ni se zice că cutare ţifră ce v-am arătat este exagerată. Domnilor, eu susţin, şi susţin cu toată seriozitatea, că cele ce v-am afirmat sînt în minus, iar nu în plus, şi soeo-telele ce se vor lua de curtea de compturi vă vor dovedi [că] ce susţin eu este adevărat ! în şedinţa următoare. Domnilor, de mai nainte declar că am fost rău înţeles şi mai declar că voi vota partea întîia a propunerii14, precum am avut onoarea o spune şi domnului ministru, şi acum voi să mă explic ca să vedeţi că din început aceasta am zis. Am întrebat întîi pe domnul Greceanu, şi fac apel la onoarea şi lealitatea domniei-sale, l-am întrebat: domnule raportator, ai domnia-ta soeotelele? Fiindcă văz că zici că trebuinţe grave au cerut această cheltuială ; şi domnia-sa mi-a răspuns : nu le am, sînt la minister. Domnul Şt. Greceanu: Nu le am aci pe masă, dar le-am văzut. Aceasta a fost alaltăieri. Am întrebat pe domnul ministru dacă avem aci socotelele, şi mi-a zis că nu, sînt la minister. Am întrebat pe domnul Man[u], preşedintele comisiunei, şi domnia-lui mi-a răspuns că s-a ocupat numai de chestiunea constituţională, iar nu şi de socotele. Atunci am venit şi am zis : domnilor, eu nu ştiam că astăzi era să se caute chestiunea aceasta şi de aceea nu mi-am adus dovezile de acasă, şi fiindcă nu sînt nici socotelile aci, reclam ca ori să amînaţi chestiunea pe luni, sau, la din contra, să mă credeţi pe cuvînt; iar de amînaţi pe luni, să nu mă credeţi pe cuvînt. Iată cum s-a început discuţiunea. Yedeţi că şi eu sînt de acord cu domnul preşedinte al consiliului15. Este întîi chestiunea constituţională, şi aceea aparţine majorităţii Camerei; primesc orice va zice ea. Eu m-am pus numai pe tărîmul chestiunei a doua şi am spus de la început ceea ce am văzut; am spus că m-am dus la faţa locului şi am văzut, şi am stat o lună de zile după închiderea expoziţiunii, fiindcă am avut dreptul ca expozant să merg să vizitez expoziţiunea chiar atunci cînd publicul era oprit. Am onoare să spui domnului Carp 16 că eu n-am întreţinut pe Cameră deloc nici de ceea ce am cheltuit în tinereţe, nici de ceea ce am cheltuit la bătrîneţe, nici că am făcut o fabrică de postav sau altceva; ci, cînd onor. domn Boerescu a pus în cauză fabrica mea, atunci am venit şi am zis că, cum domnia-sa se poate mîndri de înfiinţarea societăţei de asigurare „Dacia”, tot aşa mă mîndresc şi eu cu înfiinţarea unei fabrice de postav, fiindcă mi-am cheltuit averea pentru o fabrică industrială în ţara mea şi nu regret; dar aceasta am zis-o replicând pentru persoana mea pusă în joc. Domnilor, de ce se atinge aci ? Am eu dreptul ca român şi ca deputat să văz ce s-a făcut cu 400 000 franci şi să zic că mi se pare că acea întrebuinţare a fost rea ? Am eu dreptul acesta ca deputat sau nu f Şi am eu dreptul să cercetez daca faptele răspund cu ceea ce se zice spre justificarea acestei cheltuieli? Aci este toată chestiunea. Bostit-am eu ceva în contra expoziţiunei ? Dar noi am luat parte şi la expoziţiunea de la Paris, am votat cheltuielile pentru dînsa, şi cînd a venit ministrul să ceară participarea la expoziţiunea de la Viena n-am dat un refuz politic, ci am zis : în ţările cele mari şi puternice, care au industrie şi comerţ întins se poate, dar la noi nu, căci o expoziţiune nu se improvizează, şi vă dedeam exemplu de cîţi ani se pregăteau statele cele mai bogate şi mai industriale ca să participe la expoziţiune. Iată ce am zis eu, nimic mai mult. Am mai spus că de la 1867 pînă la 1873 această ţară pe tărîmul economic nu a făcut un progres 70 aşa de mare, şi prin urmare nu va avea să ducă la expoziţiuneaYienei altceva decît aceea ce a dus la celelalte. Aceasta era opiniunea mea şi majoritatea a zis : trebuie să mergem, pentru că guvernul s-a angajat, după ce i’s-a asigurat locul pe care-1 cerea. Ştiţi bine că la început guvernul nostru, ca şi acela al Serbiei, s-a împotrivit, fiindcă Austria nu a voit de la început să ne dea un loc propriu şi recunosc că guvernul nostru s-a împotrivit; însă s-a angajat totdeodată, zicînd că daca ni se va acorda un loc bun atunci vom expune. Am zis-o aceasta şi alaltăieri şi o zic şi astăzi, că recunosc această stăruinţă a guvernului nostru. Dar Serbia eăria la început i se refuzase locul, pe urmă după ce i s-a promis, totuşi s-a abţinut, căci serbii, poate mai dibaci decît noi, au zis : acum e prea tîrziu, noi nu putem să improvizăm o expoziţiune. Eu ştiu care a fost adevăratul motiv al şerbilor; poate că nu a voit să cheltuiască banii degeaba. Dar, cît pentru noi, astfel s-a petrecut lucrul. Atunci Camera a votat 160 000 lei, şi a votat această sumă cu mare greutate, a votat-o cu o mică maioiitate, şi aceasta pe baza promi-siunei ce i s-a dat că nu se va cheltui mai mult. Cu toate acestea s-a cheltuit mai mult, şi s-a cheltuit chiar fără ştirea şi consimţimîntul Consiliului de Miniştri; căci consiliul poate că nu ar fi încuviinţat, o recunosc şi aceasta, şi fără ca să fim deloc în rela-ţiuni politice cu ministerul, dar mă crez dator să spui că am aflat cum că a fost multă vreme o mare împotrivire între miniştri de a recunoaşte această cheltuială; precum asemenea mi s-a spus cum că s-au vîndut mai multe lucruri pentru plata cheltuielelor, şi guvernul a tăcut şi foarte bine a făcut. Acum însă naşte întrebarea : odată ce domniile-voastre aţi făcut aceasta, apoi pentru ce mai trebuie ca Adunarea să vă dea un vot? Pentru ce să vă dea un vot politic, fără ca cel puţin să cerceteze şi să vadă cum s-a cheltuit această sumă de bani? Eu, ca membru al acestei Adunări, se cuvine să deştept pe majoritate spuindu-i cum s-au cheltuit aceşti bani, arătîndu-i că s-a făcut o risipă. Dar poate mi se va zice că fac opoziţiune guvernului şi că nu viu a prezintă nici o dovadă. Apoi ce era să dovedesc, fie eu personal, fie opoziţiunea întreagă ? Nimic. Soeotelele domniilor-voastre trebuie să ne dovedească că s-a cheltuit bine. Yă rog şi mai cu seamă rog pe majoritate ca să numească o eomi-siune, compusă numai din membri ai majorităţei, care să cerceteze acele socoteli şi să ne spună că s-a cheltuit bine acei bani, şi atunci mă voi închina şi eu. Dar mă tem că acea comisiune, luînd în cercetare acele socoteli, se va convinge că din acele 360 000 lei cari s-a cheltuit pentru o expoziţiune în care a figurat peste şapte sute de numere numai grîu, porumb, cînepă şi in, cel puţin a patra parte s-a dus pe risipe, pe cheltuiele de tră-sure, apartamente luxoase etc. etc. Cînd ne spune însuşi domnul preşedinte al comisiunei financiare că nu sînt socoteli, atunci să mă iertaţi a crede că s-a făcut într-adevăr o risipă foarte mare. în ce dar am făcut eu rău cînd v-am arătat că nu se poate improviza o expoziţiune, şi, cînd se improvizează, atunci desigur la acea expoziţiune nu poate să figureze în avantagiul ei industria şi comerţul ţărei? Ce ne vorbiţi de juriul internaţional ? Ce a avut juriul să facă ? Care era datoria lui? Avea el să cerceteze daca lîna venea de la nouă oi sau de la nouă mii? Daca ocaua de mătase a domnului Yiclemescu a mai figurat în expoziţiunea din Londra şi în expoziţiunea din Paris ? Daca braşovanca, în; puţin parfumată, care figura acolo, era o industrie a ţărei sau numai o excentricitate a unei persoane? Juriul a găsit un lucru bun şi a dat medalie. Partea serioasă a expoziţiunei era a comisarului nostru, şi aci sper că onor. domn ministru de externe va fi cu mine. Oare este partea practică a unei expoziţiuni ? Este să arate avuţiile ţărei, să arate vitalitatea economică a ei, să pună pe negustorii depărtaţi în poziţiune de a putea face cu înlesnire comparaţiunea muncei şi a bogăţiilor industriale între diferitele ţări şi, cînd vor vedea că lina din ţara noastră va fi de 0 calitate superioară şi cu un preţ mai avantagios, să zică : văd că România produce lină frumoasă şi ieftină, cîte mii de chintale poate să procure ? Văzînd asemenea griul de o calitate superioară şi mai ieftin, se întreabă cîte sute de mii de chile ar putea să vînză? Pentru postav asemenea, de unde este? Oîte fabrice sînt? Oît produc şi cît costă metrul? Ca să vază cît se vinde tot acea calitate de postav în Erancia, în Austria şi în România. Şi acei care cumpără postav să zică: aideţi la România, căci acolo găsim postav bun şi cu preţ mai ieftin. De aceea am zis că expozi-ţiunea noastră nu s-a făcut ca o expoziţiune industrială, ci mai mult ca o expoziţiune de curiozităţi. Şi, ca dovadă, iată catalogul oficial publicat de comisiunea noastră. Iată ce găsesc: de la no. unu şi pînă la no. 697 sînt trecuţi numai acei care au expus cereale. Iată ce mai văd: domnul Yiclemescu primeşte diploma de merit pentru cultura vermilor de mătase. Al doilea, domnul Teodor Cerchez, un tînăr foarte capabil, care este vecin al meu, dar care nu s-a ocupat niciodată cu industrie, are numai cîteva 01 ispaniole din Basarabia, pe care le-am hrănit şi eu o iarnă, şi care nu se ocupă decît ca amator, a primit medalie de merit pentru lîna ispaniolă. Acum, daca ar fi fost întrebaţi domnii care au căpătat medalii de merit cîte mii de chintale pot să procure, sînt sigur că n-ar fi ştiut ce să răspunză. Daca vom veni la paragraful vinului, vedem că municipalitatea de Botoşani, care nu cultivă vii, căci pe acolo este numai o singură vie, unde strugurii nu se mai coc ... Domnul O. Caruzo: Sînţ vii în judeţ care produc vinuri foarte bune. Este Hîrlăul care produce vin bun, dar nu-1 cultivă municipalitatea de Botoşani, oare a căpătat medalie. Merg mai departe. Iată onor. domn Simon lînarul, fabricant de postav, a cărui fabrică nu mai lucrează de 15 ani şi care a primit medalie de onoare, numai fiindcă comitetul însărcinat cu strîngerea obiectelor pentru expoziţiune s-a adresat la domnia-lui, cum s-a adresat şi la mine şi la alţii, şi domnia-lui căutînd în arhiva sa a găsit doi coţi de postav pe care l-a trămis la expoziţiune ; dar eu şi domnul Băleanu ne-am zis : cum să trămitem postav, cînd fabricele noastre nu mai lucrează? Yedem asemenea pe domnii fraţi Griinbaum, hăinari din Şelari, care se ştie de toată lumea că primeşte haine gata din Yiena şi din Pesta, primind diplomă de merit. Iată acum ceva mai frumos : tot consiliul municipal din Botoşani primeşte medalie pentru port-manteaux şi căpestre. (Ilaritate.) Mai iată şi pe domnii Waller et Hartman care au aci un depozit de instrumente agricole din Englitera, şi mai cu deosebire din fabrica lui Clayton et Shuttleworth, care primesc diploma de merit pentru o pompă de vapor, care nu numai că nu este fabricată aci, dar chiar nu ştiu daca s-ar putea repara cînd s-ar strica. Şi, ca să vă încredinţaţi despre aceasta, nu aveţi decît să mergeţi la acel depozit, să cumpăraţi ’o asemenea pompă 72 eu vapor fabricată în Bucureşti, şi eu voi plăti toată suma cît va costa. Mai iată tot acel renumit consiliu comunal din Botoşani care primeşte altă medalie pentru cizme. (Ilaritate.) Acum dar mă adresez către domniile-voastre, care sînteţi trămişi aci ca să vindecaţi toate relele ţărei, să vedeţi adevăratele ei trebuinţe şi mijloacele de a le îndestula, mă adresez la domniile-voastre şi vă întreb, aceasta se cbeamă a încuraja industria naţională? Yă întreb, eu sau alţii fac ţara de rîs? ’ Dar să vedem acum acel catalog, pe care l-am citat, cînd s-a făcut? El s-a făcut după ce s-a încilis expoziţiunea, şi ştiţi bine că diplomele şi medaliele s-au dat la sfîrşit şi nu puteau să se publice mai nainte. Trebuia ca fiecare ţară să vină cu o statistică a sa, elaborată de comisiune, şi comi-siunea noastră, ştiţi bine, că era foarte numeroasă. Era domnul Em. Cre-ţulescu ca preşedinte. Ca membri erau : domnii Poenaru, Aurelian, Exar-cliu, Boliac, Iorceanu, Gubler şi alţii. Mai văz încă un domn deputat Polizu şi pe domnul Pantazoglu, de la Cameră, care însă n-au şezut acolo pînă la fine şi s-au întors, rămînînd numai secretarul general. Ei bine, direcţiunea generală, direcţiunea centrală a expoziţiunei, au făcut un raport oficial de fiecare ţară, şi astfel a făcut şi pentru Bomânia. Iată, domnilor, titlul ce poartă acel raport: OFFICIELLER AUSSTELLUNGS-BERICHT herausgegeben durcb die General-Direction der Weltausstellung RUMÂN IEN Bericbt Eu m-am dus cu şase zile înainte de închiderea expoziţiunei şi am cerut să mi se dea deosebitele acte şi statistica privitoare la ţara noastră, precum am luat de la Franţa, Germania, Englitera şi altele. Eu voi vorbi, domnilor, despre ideile cele mai eronate care se găsesc în acest raport, în privinţa populaţiunei; dar, după ce zice că populaţiunea ţărei noastre este de atîtea milioane, apoi, în privinţa naţionalităţei, zic între români sînt izraeliţi 247 de mii, slavi 90 de mii, maghiari 50 de mii, iar ţigani 300 000. (Bîsete.) Acum, în privinţa religiunei, ştiţi ce zice? Zice că avem 400 de mii de izraeliţi, după ce zice că avem numai 247 de mii. (Bîsete.) Se va zice poate că aceasta priveşte numai izraeliţii care sînt supuşi ţărei. Apoi, domnilor, este o notiţă mai la vale, care zice că în acest număr de 247 000 sînt coprinşi şi izraeliţii austriaci. Acum să-mi daţi voie să vă arăt că acest raport, care studiază expoziţiunea oficial, mai zice ceva, şi iată ce zice : în grupa întîi, celecţiunea forestieră şi minerală în total este făcută fără cea mai mică organizare sistematică, şi din contra — zice raportul oficial, nu jurnalele, cum zicea domnul Carp — , în cît se atinge de pielărie, se văd o mulţime de animale umplute cu paie, ceea ce arată că Biomânia este o ţară a urşilor şi a lupilor. Domnul ministru de externe: Ce este aceea ce citiţi? Este raportul oficial publicat de direcţiunea generală a expoziţiunei. Iată acum ce zice raportul în privinţa acelei curioase căruţe de vînat: „Grupa a XII este reprezentată prin o trăsură de prins dr op iele foarte originală”. 73 Acum, domnilor, ceva mai frumos. La expoziţiune erau toate intrările păzite cu sentinelă îmbrăcate în uniformă. Ei’ bine, iată ce zice: „Administraţiunea sufere de multe abuzuri, şi mai ales se cheltuiesc milioane pentru armată cu totul de prisos, care reclamă introducerea a mulţime de dări .apăsătoare”. Pe urmă zice : „Sînt multe condiţiuni care împedică dezvoltarea ţărei”. „în linia cea dintîi trebue să menţionăm dorinţa ce au românii de a căuta să se facă independenţi ... ”. O voce: Şi ce rău iese de aci? Se mai zice iar că străinilor nu numai li se fac tot felul de greutăţi ea să poată intra în ţară, dar şi cînd intră li se interzice orice fel de industrie ..., şi mai multe alte asemenea frumuseţi, cu a căror citire nu vă mai ostenesc. Acesta este, domnilor, raportul oficial al expoziţiunei, care se dedea în mînile oamenilor în tot timpul expoziţiunei. Dar va zice onor. domn comisar că acest raport este făcut fără ştirea domniei-sale. Atunci, îl voi întreba: unde este dar raportul şi statistica domniei-tale ? Şi apoi, cînd s-a publicat acest raport de către direcţiunea generală a expoziţiunei, cum domnia-ta, ca comisar, nu ai zis că e o lipsă de deferenţă către domnia-ta şi către ţara pe care o reprezinţi de a se critica aspiraţiunile noastre legitime de independenţă? Dar oare, domnilor, dacă un asemenea raport ar fi fost publicat la expoziţiune în privinţa Busiei, în privinţa Germaniei, a Belgiei, socotiţi dumneavoastră că comisarii acelor ţări ar fi răbdat aceasta ? ]STu, domnilor; din contra, s-ar fi refuzat de a lua parte la expoziţiune; comisarul nostru a făcut cheltuieli foarte mari cu prezenturile ce a dat la toată lumea. Şi eu înţeleg să se facă două, trei prezenturi înalte, eare se cuvine să le facem ca semne de suvenire şi de respect, dar nu la toată lumea. Prin urmare, domnilor, noi care sîntem gospodarii ţării trebuie să cercetăm cu tot dinadinsul cheltuielile acestea şi să nu se zică că se vatămă demnitatea naţională prin aceasta, căci ea se vatămă atunci cînd cheltuim banii noştri fără nici un cumpăt, căci atunci nu mai este nici o măsură, nu mai putem avea nici un control. Daca primim teoria dumneavoastră, ca de cîte ori vom fi chemaţi să controlăm necontenit să ni se zică că demnitatea ţărei este atacată, apoi atunci nu mai este posibil nici un control. Eu apelez la onoarea domnului prim-ministru, să ia singur în cercetare socotelile şi, dacă domnia-sa va aproba acele piese cu iscălitura domniei-sale, atunci eu îmi retrag tot ce am zis. O voce: Curtea de compturi sa le verifice." Eu mă trămiteţi la Curtea de compturi, eu voiesc ca domnul prim-ministru să le verifice; şi daca domnia-sa va încuviinţa a se cheltui 4 000 galbeni pentru un mic pavilion în mijloc; şi dacă domnia-sa va găsi asemenea că sînt bine cheltuiţi alţi 4 000 galbeni pentru nişte draperii care pe urmă n-au produs nici o para; dacă va găsi că bine s-a făcut de s-a dat 1 500 galbeni pentru închirierea unei case; dacă domnia-sa va găsi că bine este ca o persoană să ia 30 mii franci ca diurnă ... Voci: Care ? Domnilor, nu voi să fac chestiuni personale, am toată amiciţia şi toată afecţiunea pentru persoanele care au fost acolo, decît n-am ce să fac, văd că nu s-a făcut bine şi o spui. Domnul Bengescu care a fost 74 amicul meu din copilărie, fiindcă i s-au refuzat banii ce cerea, şi-a dat demisiunea. Prin urmare, domnilor, nu voi să fac chestiuni personale, dar văd că s-au cheltuit bani mulţi şi cred că, dacă aceşti 360 00017 franci se punea la dispoziţiunea Ministerului de Instrucţiune Publică pentru şcoale sau alte îmbunătăţiri, nu perdeam nimic din consideraţiunea în străinătate. Xu cred că perdem în consideraţiunea din afară cînd industria noastră merge înainte, cînd comerciul merge mai uşor; pentru că, domnilor, băgaţi de seamă că am luat parte la două expoziţiuni mari şi ţara n-a folosit nimic. Expoziţiunea noastră trebuie să fie la Marsilia şi Liver-pool, acolo seminţele noastre vor fi considerate, acolo se vede cîte milioane de chile de grîu şi de porumb din ţară putem trămite; expoziţiunea noastră trebuie să fie sui generis, şi această expoziţiune consiste ca să trămitem cît mai multe corăbii încărcate eu grîu şi porumb, iar nu braşo-vaneă de dropii, nu o oca de mătase, un port-metale * ale municipalităţii de Botoşani. Atît am avut de zis. Dumneavoastră faceţi ce veţi voi; nu ţin să am maioritate; voi rămînea singur, dar mi-am făcut datoria. Şi, dacă este să vorbesc ca om de partid, ţiu să nu am maioritate18. „Monitor’’, 1875, nr. 43, p. 1 072, col 2 — p. 1 074, col. 1; p. 1 076, col. 1 — p. 1 077, col. 1; nr. 45, p. 1 137, col. 1 — p. 1 139, col. 2. NOTE 1 Raportul comisiei financiare pentru aprobarea unor credite financiare suplimentare eeruse 117 546 de lei pentru secţia română a expoziţiei de la Viena. „Aceste cheltuieli au fost bazate pe trebuinţe grave”, preciza textul. 2 Ştefan Greceanu, 3 Vezi Emil Creţulescu, Raportul domnului comisar general al expoziţiunei române din Viena către domnul ministru al agriculturii, comerţului şi lucrărilor publice, Bucureşti, 1873, 8 p. Acesta anunţase că nu va depăşi bugetul iniţial de 337 856,91 de lei. Totuşi, pentru a stoarce bani de la guvern, trecuse în raport şi suplimentările la bugetele pavilioanelor german (cu 100%) şi francez (cu 50%). 4 Gu ocazia participării României la expoziţia de la Paris, Al. Odobescu a publicat Notice sur la Roumanie principalement au point de vue de son economie rurale, industrielle et commerciale. Suivie du catalogue special des produits exposes dans la section roumaine â Vexpo-sition universelle de Paris, en 1867, et d}une notice sur Vhistoire du travail dans ce pays, Paris, 1868, XXII -f 436 p. -f pl. Despre opiniile lui K. asupra participării româneşti la această expoziţie, vezi partea I a acestui volum. 5 La Paris pavilionul românesc costase 560 931 de lei şi expuseseră 1 062 de persoane; la Viena erau 1 498 de expozanţi (cf. Em. Creţulescu, op. cit., p. 4). 6 Lascăr Rosetti (1816—1884), doctor în drept de la Viena. Implicat în mişcarea revoluţionară din 1848, emigrează. Revine în Moldova sub Grigore Ghica. Unionist activ. Primul ministru de finanţe al lui Guza. în 1862 este membru al Curţii de casaţie, iar în 1866 este prim-preşedinte al Curţii de casaţie din Iaşi. Germanofil în 1870—1871 (vezi Radu Rosetti, Familia Rosetti. I Coboriiorii moldoveni ai lui Lascaris Rousailos, Bucureşti, 1938, p. 202 şi urm.). 7 Pentru fabrica de postav de la Neamţ a lui K., vezi G. Zâne, L’industrie roumaine au cours de la seconde moitie du XIXe siecle, Bucureşti, 1973, p. 226. De asemeni partea I a acestui volum, sub voce. 8 Societatea generală de asigurare „Dacia” a fost fondată în 1871, cu un capital social de trei milioane de lei; oferea dobînzi de 8% anual. In comitetul fondator figurau: Vasile Boerescu, preşedinte, I. Negroponte, G. Gr. Cantacuzino, M. Ghermani, Th. Mehedinţeanu şi Th. Văcar eseu. * Citeşte : port-monieau. 75 9 Despre ele vezi G. Zâne, op. cit., p. 206. 10 V. Boerescu îl acuza pe K. că în 1873, cînd s-a pus problema participării României la expoziţie, el vorbea ,,tot în modul acesta de sarcasm şi de rîs contra industriei noastre, afară de producţiunea de postav”. Produsele româneşti fuseseră premiate la Viena cu 237 de premii aminteşte el mîndru. Şi Dim. Ghica îl ţinuse de rău pe K., arătînd că nimeni nu contestă talentele sale, , dar. „la noi în ţară ne cam cunoaştem şi ştim să apreciem cuvintele care provin din o convicţiune sinceră şi leală şi să le distingem pe acelea pe care le dictează numai pasiunea. în străinătate însă cuvintele domniei-sale se apreciază altfel, trec de nişte cuvinte zise de către o autoritate”. 1 La cuvintele acide ale lui Dim. Ghica, K. a replicat: ,,De patru ani nu fac chestiune personale cu dumneavoastră”. D. Ghica : „Pentru ce”? „Pentru că ne cunoaştem ...”, a răspuns K. suav. ” ’ 11 A. D. Moruzi avea la Zvoriştea (Dorohoi) un atelier de confecţionat şi reparat unelte agricole (cf. Ion Ionescu de la Brad, Agricultura română din judeţul Dorohoi, Bucureşti, 1866, p,-322). ' 12 Ernst Haan, Rumănien Rericht, Yiena, 1873, 17 p. (extras din Amtlicher Bericht uber die Wiener Weltausstellung im Jahre 1873, Viena, 1874—1877, voi. II). 13 V. Boerescu încercase să-l disculpe pe Greţulescu pentru cheltuielile făcute cu ambalarea şi montarea, arătînd că exponatele nu puteau fi puse „în cutii albe de lemn sau pe rogojini”. N. Ionescu, mai dur chiar decît K., a amintit că acesta a închiriat un apartament scump şi a primit o diurnă de 100 de franci chiar cînd se afla în Bucureşti. Apoi a dispus ca pavilionul românesc să fie fotografiat, ceea ce n-a mai făcut nimeni. „Cheltuielile de mise en scene a întrecut tot ce poate cineva raţionabil presupune”. Cît priveşte decoraţiunile şi medaliile, primise şi Creţulescu, şi secretarul expoziţiei cîte una. ,,Fost-au şi dumnealor expuşi ca produsul cel mai ales al ţărei noastre”? întreabă N. Ionescu muşcător. u S. Fălcoianu propusese ca Adunarea să voteze creditele pentru „a nu compromite •demnitatea naţională în străinătate”, dar în acelaşi timp ele să fie considerate justificate abia ■după ce vor fi trecut prin verificarea Curţii de conturi. 15 Lascăr Gatargiu. 16 P. Carp observase ironic pe seama lui K. : „A mai venit domnia-sa şi ne-a arătat că la tinereţe a cheltuit pentru industrie şi acum, la bătrîneţe, cheltuieşte pentru arte [aluzie la activitatea de colecţionar a acestuia — n.n.], încît domnia-sa ar fi astfel iniţiatorul industriei şi artelor la noi”. 17 Cititorul a sesizat, desigur, inadvertenţele de la cifrele date drept buget iniţial pentru pavilonul românesc al expoziţiei. De fapt suma primitivă a fost de 206 150 lei. 18 în cele din urmă Adunarea a acceptat creditul cu 59 de voturi pentru şi 29 împotrivă. Emil Greţulescu s-a simţit dator să replice la cuvintele lui K. : • „Domnilor deputaţi, în urma esplicărilor date de domnul ministru al lucrărilor publice alaltăieri, nu aş mai fi luat cu viatul dacă domnul Kogălniceanu nu revenea şi astăzi cu aceeaşi bunăvoinţă asupra chestiunei expoziţiunei şi nu adaoga alte cîteva erori la cele zise de domnia-sa în şedinţa trecută. Domnul Kogălniceanu este în principiu contra expoziţiunilor, pentru că diipă domnia-sa noi sîntem nedemni de a figura la asemenea conclusuri ale naţiunilor civilizate, care se fac din timp în timp în Europa. Astfel, domnia-sa a fost în contra expoziţiei de la Paris, precum a fost şi în contra celei de la Viena, pe care zice că a luat angajamentul, nu ştiu către cine, de a o combate încă de la început, susţinînd că noi nu avem nici chiar un început de comerţ, de industrie, de arte şi ştiinţe, că nu avem, cu alte cuvinte, nici una din condiţiunile care constituie statele civilizate. Vă mărturisesc, domnilor, că nu aşteptam aceasta din partea domnului Kogălniceanu, un vechi parlamentar, vechi om de stat, care a luat parte totdeauna la afacerile ţărei, nu credeam ca domnia-sa să ne declare nedemni de a figura cît de modest printre statele civilizate ale Europei. Domnia-sa a venit şi a făcut o comparaţiune între expoziţia din Paris, pentru care are toate simpatiele, şi expoziţia din Viena, contra căria s-a pronunţat precum aţi auzit. Nu v-a vorbit nicidecum de meritele expoziţiei de la Paris, nu v-a spus în ce a fost superioară expoziţiunei de la Viena; dacă a avut mai multe obiecte mai frumoase, mai interesante, dacă a avut mai mulţi expunenţi, mai multe recompense, sau dacă a făcut, cel puţin, mai multă 76 economie statului. Nimic din toate acestea. Domnia-sa ne spune că s-a plimbat, în treacăt, prin expoziţia noastră de la Paris cu m. s. sultanul, pe cînd muzicele le cîntau arie naţionale române* \ Intervenţie pe marginea proiectului de lege care modifică legea generală a vămilor* '• ; înţelegeţi foarte bine, domnilor, că aci nu încape discuţiune generală, avem să ne rostim în privinţa fiecărui articol în parte, căci aci nu este vorba de a discuta o lege nouă, ci nişte modificări propuse la o lege care există1. Guvernul a prezintat un proiect de lege prin care propune a se modifica vreo 20 sau 30 de articole, care s-au studiat de secţiuni şi fiecare secţiune s-a pronunţat asupra lor şi a orînduit delegaţi, care au avut misiunea să se înţeleagă asupra amendamentelor propuse în secţiuni. Dar, de unde proiectul guvernului prezentat Camerei arăta modificarea cîtorva articole, deodată vedem că sar din sînul comitetului alte 20 ele articole modificate, care nu figurau în proiectul guvernului şi prin urmare n-au fost studiate de dumneavoastră, şi domnul raportor 2 ne zice că aceste modificări în sînul comitetului s-au făcut cu consimţămîntul guvernului. Dar domnii delegaţi, înainte de a se înţelege cu guvernul, trebuia să se înţeleagă cu aceia care i-au rînduit, şi trebuia să zică : „Domnule ministru, nu sîntem chemaţi, chiar după teoria susţinută de guvern cu ocaziunea altor proiecte modificătoare a unor legi organice, nu sîntem chemaţi a discuta decît asupra acelor articole care sînt în proiectul guvernului prezentat Camerei”. Aşa a fost cu legea modificătoare Codicelui penal, aşa cu legea modificătoare legii comunale etc. etc. Dacă comitetul s-a socotit în drept să vie să introducă în proiectul guvernului 20 de articole, care nu există în proiectul prezentat Camerei, să discute şi să primească părerea guvernului, apoi noi secţiunile ce mai însemnăm atunci ? în alte ocaziuni guvernul a refuzat comitetului acest drept, zicînd : dumneavostră sînteţi chemat să vă rostiţi asupra articolelor propuse spre modificare în proiect, dar numai în privinţa acelora. Acum vedem cu totul din contră, comitetul modifică încă 20 de articole, despre care nu s-a propus nici o modificare; comitetul s-a prefăcut într-o comisiune specială cînd şi-a însuşit acest drept. Pentru o comisiune specială aş înţelege ca ea să aibă toate drepturile Camerei, să se înţeleagă cu guvernul şi să facă modificările ce va crede de trebuinţă; dar acest comitet nu avea acea calitate, el avea un mandat mărginit.’Eu primesc bucuros să avem dreptul a ne pronunţa asupra legii întregi, să modificăm toată legea, dar aceasta să fie totdeauna. Onor. domn Chiţu mă întrerupe. Dar să te văz şi pe domnia-ta, domnule Chiţu, între delegaţi; ei bine, cum ai putut domnia-ta să cercetezi articole pentru care n-ai avut mandat? Domnul G. Chiţu: Guvernul le-a propus în comitet. * Şedinţele din 25 şi 26 februarie 1875. 77 Guvernul este totdeauna în drept să propuie Camerei proiecte de legi, dar să le cunoască toţi deputaţii în secţiuni, nu numai în comitetul delegaţilor. Apoi aşa cum f Şeapte domni deputaţi iau în cercetare legea întreagă, o modifică cum le place, pe cînd noi Adunarea nu ne-am ocupat defel de aceste articole ... O voce: Domnia-ta n-ai fost în secţiune cînd s-a tratat acest proiect. Chiar dacă eu n-am fost în secţiune, puteţi dumneavostră să-mî ziceţi că de ce pretind ca comitetul să nu se rostească deeît asupra articolelor despre care s-a făcut discuţiune în secţiuni cînd odată aţi stabilit această procedură ? Daca voiţi să ne rostim asupra tutulor articolelor din lege, eu priimese, dar atunci am să viu şi eu cu amendamentul meu, căci nu recunosc acest drept numai unui delegat, ci şi mie şi oricărui deputat, şi guvernul negreşit poate să mă combată. De aceea rog Camera să se rostească asupra acestei cestiuni pe care i-o pui înainte. Domnul A. Moruzi: La cele zise de onor. domn Kogălniceann, am onoare a-i răspunde că secţiunea a patra mi-a dat voie să intru în examinarea tutulor modificărilor ce aş crede că se pot introduce în această lege. Ce zice legea aceasta pe care ne-a supus-o guvernul ? Iată titlul ei: „Proiect de lege pentru modificarea unor articole a legii generale a vămilor”. Vedeţi, nu zice a unui număr definit de articole care trebuie să fie modificate; iată sensul în care guvernul ne-a prezentat legea şi nu a putut să fie altfel, nu putea să ne zică Camerei: reveniţi asupra legii vămilor, dar nu modificaţi deeît articolele pe care vi le-am indicat eu. N-a putut guvernul să ceară aceasta, căci, daca odată vine o lege înaintea Camerei, Camera poate să introducă orice modificări va găsi de cuviinţă. Să înscriem aceasta în procesele-verbali, dacă primeşte şi guvernul, ca să se ştie bine că aceasta este procedura. La articolul 10z. Domnilor, înţeleg ce voieşte să zică legiuitorul, dar socotesc că trebuie să fie bine precizat care sînt armele oprite şi care sînt permise; căci dacă prin articolul acesta, la aliniatul I, se zice armele, praful de puşcă şi muniţiunile de rezbel în genere, cînd nu se va preciza bine că aci cuvintefle] „de rezbel” se raportă la armele de rezbel, la praf de puşcă de rezbel etc., atunci mă tem că acest articol să nu fie rău interpretat de vameşi şi să fie înţeles că orice armă sau praf de puşcă este oprit de a se importa, de vreme ce legislatorul nu a înţeles deeît armele de rezbel, praful de rezbel * să fie oprite, ceea ce se şi explică mai la vale. Deci să fie bine înţeles că numai armele de rezbel, praful de puşcă de rezbel este oprit, iar nu şi armele de comerţ şi praful de puşcă de comerţ. Aş voi dar să propui ca modificare a se zice aşa: clasifieaţiunea armelor de rezbel proibite sau a armelor de comerţ permise se va face conform unui regulament speciale. La articolul 19*. Propui aci o modificare de stil. Suveran este negreşit fiecare domnitor şi negreşit că şi domnitorul nostru este suveran, dar titlul constituţional ’al capului statului român, * Citeşte : de puşcă. 78 după constituţiune, este „domnul”, nu suveranul Bomâniei; trebuie să se zică dar cum este în constituţiune, căci constituţiunea şi legea aceasta este pentru ţară şi în ţară, să se zică dar: „Afară de acele destinate domnului şi familiei sale”, iar nu suveranului, căci iată ce zice constituţiunea despre titlul capului statului: „Puterile constituţionale ale domnului sînt ereditare etc.”. Acest titlu trebue să se puie şi în legea aceasta. Domnul ministru de externe5: Domnilor, această chestiune de redacţiune cuprinde în sine o idee care cred că nu trebuie a se modifica. Domnu[l] este suveran şi suveran este domnu [1]. Mai mult deeît atît. Titlul domnului României nu este deeît acela de suveranul României. Acum, ori că se va zice domnu[l], ori că se va zice suveran, este tot acelaşi lucru. Dacă s-a pus titlul de suveran, este că orice stat are un suveran, şi în toate statele constituţionale şeful statului este suveran. Prin urmare, guvernul menţine redacţiunea comisiunii. Eu, domnilor, nu mă întinz aşa departe şi nici nu voiesc să pui chestiunea că cineva poate să zică că domnul Bomâniei nu este suveran. Dar titlul său constituţional este acela de domn al Bomâniei; şi aş voi să mi se arăte dacă şi după legea Franţiei, şi după legea Italiei, şi după legea Germaniei, nu se zice tot aşa cum spun eu. Puterile constituţionali ale domnului, zice constituţiunea, sînt ereditarie. Aşadar, titlul său este acela de domn, precum la germani este acela de Keiser. Pînă astăzi, în toate legile s-a conservat titlul de domn şi nu cred că după 400 de ani trebuie să-l schimbăm. Să fie încredinţat domnul ministru de externe că sînt tot atît de dinastic ca şi domnia-sa. Dar cuvîntul de suveran nu este constituţional. La articolul 60.] Domnilor, voi să fac aci o mică observaţiune. Iată ce zice alineatul 2 al articolului 60 : „Staţionarea morilor plutitoare la marginea rîurilor care despart Bomânia de străinătate se va autoriza numai în vecinătatea imediat a punturilor unde se vor afla biurouri de vamă sau pichete de pază, fără jignirea stipulaţiunilor cuprinse în actele internaţionale existente”. Eu constat mai întîi că două rîuri ne despart de streinătate : Dunărea şi Prutul. Şi domnul raportatore poate să-şi aducă aminte că sînt pichete care sînt în depărtare de o jumătate de poştă unul de altul, şi, dacă domnia-sa nu-şi aduce aminte, îi voi spune că de la Călăraşi în sus mergi cîte o oră de la un pichet la altul, iar pe Prut aceasta este un fapt normal. Ei bine, dacă veţi zice că mori să nu se facă deeît pe pichete, atunci veţi ridica dreptul la’ 4 sau 5 proprietari de a se folosi tocmai de curentul care face o parte a veniturilor moşiilor sale. Apoi, domnilor, această mărginire mi se pare prea vagă şi prea nedreaptă; morile în toate ţârele lumei se fac pe rîurile plutitoare, şi, cînd astăzi la noi se proiectează să se facă canaluri, nu ştiu pentru ce am veni ca tocmai în canalurile şi rîurile care există, prin legea vămei, să oprim de a se face mori cu care se hrănesc familiile a două sau trei comune care s-ar afla între un pichet şi altul. O voce: Opresc convenţiunile cu străinii. Convenţiunile cu străinii nu prevăd aceasta, ci numai să nu se bată ţăruşi în mijlocul apei, ca să se împedice navigabilitatea ei. Pentru aceasta, dar, voi propune un amendament pentru ştergerea Franţa, Italia şi Rusia de la 1871—1902, Bucureşti, 1904, voi. I, partea I, p. 38 şi urm. 2 Regimul fanariot reprezintă formula politică ce a fost impusă ţărilor române la începutul secolului al XVIII-lea de către Poarta Otomană, în condiţiile în care regimul nobiliar este în criză, iar tendinţele de emancipare de sub tutela otomană se exprimă făţiş (avem în vedere în primul rînd acţiunea lui Dimitrie Cantemir). Conflictele permanente cu Austria şi Rusia — care în secolul al XVIII-lea vor cunoaşte dimensiuni considerabile — impuneau 98 organizarea în ţările române a unei autorităţi de mină forte care pe de o parte să le transforme în bastioane, iar pe de alta să le formeze ca bază ritmică de aprovizionare a Imperiului. Soluţia aleasă a fost numirea în fruntea celor două ţări a unor înalţi funcţionari greci — originari din cartierul constantinopolitan Fanar — care, insinuîndu-se în treburile politice ale Imperiului, conduceau în fapt destinele acestuia. Majoritatea istoricilor au privit cu reticenţă domniile străine astfel instaurate (între 1716—1821 în Ţara Românească şi 1711—1821 în Moldova). Un accent deosebit de vitriolat pune Bălcescu, care în Mersul revoluţiei în istoria românilor scrie: ,, înălţarea fanarioţilor la putere avu cu totul caracterul înălţărei orăşeniei (burgheziei) în Apusul Europei. Din nenorocirea românilor însă, această orăşenie era alcătuită din oameni corupţi, mişei, străini şi duşmani ai lor. Ei înşelară lesne pe popor şi îl traseră în căile lor, vorbindu-i de libertate şi de răzbunare în contra boierilor ce îl chinuiau [... ] Un veac de apăsare şi jefuire, de corupţie şi degradaţie, de slăbiciune şi apunere a naţionalităţii [...] ; Fanarioţii, fără ştirea şi voia lor chiar, împlinesc o misiune providenţială şi ajutorează progresul. Ei revoluţionează întru totul ţările române. Constituţia politică a vîrstei de mijloc, cu îiitreptatele ei privilegiuri şi tiranii, se zdrobeşte. Adevărat că constituţia lui Mavrocordat, ce pune în locu-i, nu e mai bună; ţinţa ei e mai mult fiscală. Ea regulează însă oarecare ramuri ale statului, sfarmă libertăţile boierilor şi concentrează puterea în mîinile fanarioţilor [... ] O clasă de biurocraţi, numiţi de popor ciocoi, fără ilustraţie^ şi rădăcină în ţară, corupţi şi degradaţi, se ridică pe lingă fanarioţi în locul pierduţilor boieri. într-aceeaşi vreme servajul se zdruncină şi el şi ţăranul se declară liber în drept, deşi încă nu în faptă, căci nu i se asigură libertatea prin împroprietărire [... ] în sfîrşit, sentimentul naţional, ce se slăbise cu totul în veacul al XVIII-lea prin prigonire, se hrăneşte şi cîştigă puteri nouă; şi cînd răul ajunge la culme; cînd poporul despoiat cu totul nu mai are ce să mai dea, cînd misiunea fanarioţilor de zdrobire a rînduielilor vechi s-a împlinit, atunci un nou atlet, ce de veacuri se părea adormit, se deşteaptă şi se arată în arenă. Poporul se scoală mare, puternic şi îngrozitor şi mătură ţara de fanarioţi” (ed. Nicolae Iorga, Vălenii de Munte, 1908, p, 7). La rîndul său K. este un critic acerb al regimului fanariot. Fără a discuta aici virtuţile şi racilele lui, ceea ce ar depăşi cadrul preocupărilor noastre, e de observat că sub denumirea generică de fanarioţi au cîrmuit şi domni români. Aceştia au înţeles să administreze ţara în aşa fel încîţ să obţină profituri substanţiale pentru Poartă — ai cărei mandatari erau —, pentru ei înşişi, ca şi pentru boierimea autohtonă de care se înconjuraseră. Expresia cea mai grăitoare a spiritului iluminist de care erau animaţi fanarioţii o constituie neîndoios reformele lui Constantin Mavrocordat, din care proeminentă rămîne desfiinţarea rumîniei şi a veciniei (1746 în Ţara Românească, 1749 în Moldovă). Abstracţie făcînd de rezultatele practice, acest act devansează din punct de vedere juridic apreciabil măsura similară de desfiinţare a servajului luată în Franţa în timpul Revoluţiei. Dacă adăugăm efervescenţa culturală, chiar dacă exprimată în apropierea unor elemente ale culturii neogreceşti, imaginea „veacului fanariot” apare ca o etapă de acumulare, de prefigurare a epocii moderne. Cititorul dornic de informare poate consulta lucrarea Symposium. IJepoque phanariote. 21—25 octobre 1970, Salonic, 1975, 481 p., unde va găsi şi bibliografia lămuritoare. 3 Pentru Ţara Românească catalogul vămilor, cu tariful respectiv, în secolul al XVIII-lea, este cel stabilit la 1691 sub Constantin Brîncoveanu, completat sub Scarlat Ghica în 1767 şi reînnoit în 1803, 1814, 1825 (cf. Arhivele statului, Bucureşti, Condici domneşti, nr. 2, 47, 75, 77, ca şi ms. 1 394). Supuşii străini plăteau taxe după un regim aparte, fiind în general opriţi a vinde cu amănuntul (vezi o asemenea interdicţie ordonată în 1783 de Al. Mavrocordat Firaris). în schimb, Mihail Suţu, în Ţara Românească, îi impune la tariful general de 3 %, fără vreo prevedere restrictivă (cf. V. A. Urechia, Istoria românilor, II, Bucureşti, 1891, p. 378, 472). 4 Iată cota acestora la export în anii 1871 şi 1875: 1871 vite mari, cai vite mici derivate derivate alim. lină 1875 vite mari, cai vite mici derivate derivate alim. lînă 3 943 812 lei (2,22%) 1 927 987 „ (1,08%) 3 913 586 „ (2,20%) 1 736 937 „ (0,98%) 6 702 435,, (3,77%) 6 388 443 „ (4,41 %) 1 637 876 „ (1,13%) 3 900 000,, (3,69%) 1 701 867 „ (1,17%) 5 846 988 „ (4,03 %) (CL G. L Băîeoianu, Istoria politicii noastre vamale ..., voi. II, anexa 2.) 5 Producţia de miere şi ceară diminuase între 1860 şi 1873 astfel: 1860 — 301 600 stupi, 7 540 hl miere şi 68 tone ceară 18 73 — 305 400 „ 1816 „ „ 34 „ „ (Cf. G. D. Gioriceanu, La Roumanie economique et ses rapports avec Uetranger de 1860 â 1915, Paris, 1928, p. 107.) Explicaţia trebuie căutată şi în importul de zahăr şi stearină. 6 Exportul de fructe cunoscuse o reducere astfel: 1871 - 203 946 lei (0,14% din total) 1875 — 189 495 „(0,11% „ ) (Cf. C. I. Băicoianu, op. cit., loc. cit.) 7 Gapşa era cofetăria cea mai renumită din Bucureşti în a doua jumătate a secolului trecut. A introdus rafinamentele patiseriei franceze. Cel mai de seamă membru al familiei, Grigore, ia mai multe medalii pentru produsele sale la Marsilia, Paris, Viena. Numele i-a apărut în Encyclopedie contemporaine. A fost senator de Bucureşti (colegiul I) şi preşedinte al Camerei de comerţ (vezi N. I. Angelescu, Grigore Capsa şi familia sa (1841—1902), Bucureşti, 1940, 15 p.). Fialkowski, cofetărie din Bucureşti aflată o vreme în concurenţă cu Capsa. 8 Exportul de lemnărie cunoaşte un spor uşor între 1871 — 1875: 1871 - 1 174 095 lei (1% din total) 1875 - 1 806 414 „ (1,25% „ ) (Cf. C. I. Băicoianu, op. cit., loc. cit.) 9 Pentru Moldova primul act este privilegiul comercial dat la 6 octombrie 1408 din Suceava de Alexandru cel Bun liovenilor (cf. M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II, Iaşi, 1932, p. 630 şi urm. (text slavon şi trad. rom.)). Pentru Ţara Românească primul act este privilegiul acordat de Yladislav (Vlaicu) braşovenilor la 20 ianuarie 1368, pentru a face comerţ în ţară (cf. E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, XV, 1911, p. 1—2 (text latin)). 10 Vezi mai departe p. 147 şi urm. 11 Comerţul cu Turcia înregistrează un regres notabil după 1865. Iată datele furnizate de C. I. Băicoianu : Export 1861—1865 Turcia 56 614 241 lei (50% din total) Austro-Ungaria 22 878 523 „ Franţa 14 434 137 „ Anglia 9 886 094 „ Export 1S71---1875 Turcia 35 980 663 lei (22% din total) Austro-Ungaria 58 860 807 „ Franţa 18 954 924 „ Anglia 17 910 500 „ Import 1861-1865 Turcia 10 056 406 ,, Austro-Ungaria 33 790 449 „ Franţa 8 832 751 „ Anglia 11 648 090 „ Import 1871-1875 Turcia 11 320 896 „ Austro-Ungaria 40 732 487 „ Franţa 14 046 346 „ Anglia 23 237 552 „ (Cf. C. I. Băicoianu, Relaţiile noastre comerciale cu Turcia de la 1860 pînă în prezent, Bucureşti 1901, p. 13, 14.) 12 Instruction du comte Zickij pour le chevalier de Kosjek (se publică în „Abendpost”, Viena, reluat de „L'Europe Orientale”, Bucureşti, din 12/14 martie 1875, nr. 92, p. 1). La filipica lui K., Fr. Dame, directorul foii „L’Europe Orientale”, răspunde prin articolul Un cercle vicieux, apărut la 19/31 martie 1875: 100 „Nous sommes tout ă fait de Ta vis de M. Cogalniceano quand ii reclame pour la Rouma^ nie le systăme protecteur; nous dirions volontiers avec lui que, «pour qu’un arbre croisse et devienne grand, ilfaut qu’il soit entoure de soins et qu’il en est de meme pour Findustrie ». Mais nous demanderons â Fhonorable depute de Fopposition comment la Roumanie, liăe par la Convention de Paris de 1858, liee par Ies traites de commerce conclus ou â cohclure par la Turquie, liee par le sens donne par Ies Puissances garantes â Partide 22 du Traitd du Paris et â Partide 8 de la Convention de 1858, comment la Roumanie s’y prendra pour prot6-jer son commerce et son industrie ? Elle devera Ies droits d’entree sur Ies marchandises â protejer? Mais Ies Puissances ne lui reconnaissent pas ce droit et la Porte ne le lui tolere pas. Elle souscrira aux traites conclus et â conclure par la Sublime Porte, mais ce faisant non seulement elle confirmera elle meme Ies expressions du comte Zicky, mais encore elle se mettra â la mergi de la Cour Suzeraine. M. Cogalniceano croit donc la Turquie â libre d’allures, si degagee des autres puissances pour agir commercialement et industriallement â son gre? Croit-il que Ies traites qui seront imposes — nous disons imposes — â la Turquie seront plus avantageux que ceux proposes par PAutriche-Hongrie? C’est possible, mais le contraire est aussi possible. Nous tournons donc dans un cercle vicieux qui ne pourrait âtre brise que par la procia-mation de Pindependance de la Roumanie pays neutre, place sous la garanţie de sept grandes puissances de FEurope”. 13 O imagine de ansamblu asupra producţiei casnice, de breslă şi manufacturieră în ţara noastră se poate face din lectura unor lucrări apărute în ultimii ani. Amintim : Dezvoltarea economiei Moldovei, 1848—1864, Bucureşti, 1963, 505 p.; VI. Diculescu, Bresle, negustori şi meşteşugari in Ţara Românească (1830—1848), Bucureşti, 1973, 220 p. Şi ultima, dar nu cea din urmă, lucrarea cu valoare de sinteză deja amintită a prof. G. Zâne L’industrie roumaine au cours de la seconde moitie du XIXe si&cle, Bucureşti, 1973, 261 p. 14 Pentru relaţiile economice ale Principatelor cu Transilvania pînă în preajma încheierii convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, cititorul poate consulta cu folos articolul prof. G. Zâne Die osterreichischen und die deutschen Wirtschaftsbeziehungen zu den rumânischen Fixr-stentiimern, 1774—1874, în ,,Weltwirtschaftiches Archiv”, octombrie 1927, ca şi culegerea de studii consacrate acestor relaţii în anii 1829 — 1876 ce formează volumul IV din Studii şi materiale de istorie modernă, Bucureşti, 1973. 15 K. făcuse aluzie la demersurile de „om nedomirit” ale lui G. Costaforu la Viena pentru stabilirea tarifelor viitoarei convenţii comerciale cu Austro-Ungaria. Lascăr Catargiu, primul ministru, s-a grăbit să-l asigure pe K. de îndemînarea acestuia; dealtfel, pentru a-i veni în ajutor, fusese trimis acolo şi ministrul de finanţe, G. Gr. Cantacuzino. 16 G. Gr. Cantacuzino, ministrul de finanţe, l-a asigurat pe K. că la viitoarea convenţie internaţională se va ţine seama de drepturile noastre. N. Ionescu, mai realist, i-a observat lui K. : „Rog pe domnul Cogălniceanu să nu prea puie temei pe documentul său istoric, căci multe asemenea documente se spulberă, dar să puie temei cum trebuie să facă un om liberal ca domnia-sa, pe voinţa fermă a acestei reprezentaţiuni a ţărei, că voinţa este de a ţine cu demnitate şi energie poziţiunea ce ni s-a creiat prin Tractatul de Paris”. Vezi şi infra p. 147 şi urm. Intervenţie la proiectul de lege privind modificarea legii comunale. Amendament asupra organizării unor comune din judeţul Vlaşca* Domnilor, recunosc că împregiurările sînt aşa cum le arată domnul Greceanu*, onor. meu coleg din comisiune. Este adevărat că aceste comune, în timp de săptămîni şi de multe ori de luni întregi, sînt despărţite prin această barieră. Dar îmi permit acum a mă adresa către fostul meu coleg şi a-i spune că cuvintele rostite de domnia-sa astăzi îl condamnă pe domnia-sa însuşi în multe chestiuni, şi mai cu seamă în teoria cu care * Şedinţa din 14 martie 1875. 101 domnia-sa susţinea, mai mult decît guvernul chiar, ca să se facă comunele mari. Ei bine, rezultatele acestei teorii vor sta mult timp greu pe peptul eonştiinţiosului domn Greceanu, fiindcă sînt comune în alte părţi despărţite, nu de apa Călniştea, ci de alte ape mai mari şi mai pericoloase, precum este. Bistriţa, şi de unde ş-au luat comune şi din dreapta şi din stingă şi s-au alipit, astfel că locuitorii trebuie să treacă apa cu pericolul vieţii lor. Dar sînt sigur că chiar domnu[l] ministru va veni să ceară multe modificări. Şi eu sînt pentru comunele mari, dar mai nainte de toate să se consulte glasul acelor oameni care de sute de ani cunosc greutăţile localităţilor lor. Onor. domn Greceanu însă a fost în multe cazuri fără milă şi o spui aceasta ca să vază însuşi păcatul care a comis făcînd atîta exces de zel2. „Monitor”, 1875, nr. 80, p. 1 967, col. 1. NO TE } Greceanu arătase că în comisia de arondare s-a propus greşit unirea unor sate pentru a forma comune, deoarece erau despărţite de apă. Propunea de aceea următoarea formulă : Bila şi Cămineasca să formeze o comună pe stingă Cilniştii, iar Stoeneşti, Tangîru, Mirau şt Pan gal alta pe dr eapta apei. Amendamentul a fost acceptat. 2 S-a depus un amendament, avîndu-1 între subscriitori şi pe K., în cuprinderea următoare : ,,Cătunele Obislavi, Fundul Părului, Ungureni, Crovu, Grozăveşti, Moara din Groapă, Corbii Mari, Petreşti 40 de Cruci, ce sînt întrunite sub denumirea de comuna Corbii Mari, să fie întrunite sub denumirea de comuna Petreşti 40 de Cruci, unde să se aşeze şi reşedinţa, fiind in centrul lor”. Amendamentul a fost acceptat. Subscrie, alături de /. Brătianu, G. Vernescu ş. a., o contestaţie pentru anularea alegerilor la colegiul III din Bucureşti. Replică lui G. Brătianu* Domnule preşedinte, este bine ca Adunarea să înceapă cu un act de dreptate şi mi se pare că, daca Adunarea se va pune pe tărîmul pe care voieşte a o pune domnul Brătianu, va face un act de strîmbătate*. Onor. domn M. Costachi 2 a cerut cuvîntul şi a voit să vorbească, a voit să arunce o mică privire asupra colegiului III şi atunci s-a sculat unii din domnii deputaţi în contră-i, şi maioritatea a hotărît că nu are dreptul să vorbească pentru că Camera nu este încă constituită şi pentru că Camera nu poate să dea un vot; şi aţi văzut că onor. domn Manolache Costachi şi-a pus hîrtiile în posunar şi’a zis că va vorbi pe urmă. Acum onor. domn G. Brătianu nu numai că a vorbit despre alegeri, dar a venit să facă procesul unei opoziţiuni pe care încă nu o cunoaşte; ba încă a făcut şi portretul fiecărui din noi şi a mers şi mai departe, a tras chiar progr[am]ul ministerului, i-a zis că trebuie să urmeze o politică de luptă, o politică de atac. Apoi vă fac întrebarea, ce aţi face dumneavoastră cînd noi * Şedinţa din 23 mai 1875. 102 am lua cuvîntul cu dreptul de apărare şi ne-am pune şi noi opoziţiunea a riposta şi a face şi uoi portretul maiorităţii? Unde am merge cu asemenea procedere din ziua dinţii? Vă întreb pe dumneavoastră, se cuvine să primiţi o asemenea teorie? Şi din partea cui? Din partea unui deputat care în cei patru ani trecuţi pe fiecare sesiune şi-a schimbat culoarea cum îşi schimbă şi hainele. (Aplauze, mare ilaritate.) ■ Binevoiţi dar a avea răbdare, lăsaţi să se constituie Camera şi pe urmă veţi judeca pe fiecare din noi după faptele sale, iar nu după vorbe. Veţi vedea atunci ce zice şi opoziţiunea şi veţi vedea că nu sîntem aşa de învierşunaţi ca să nu ţinem seamă şi de vorbele maiorităţei; astăzi .îmi pare rău că onor. domn preşedinte 3 nu a aplicat regulamentul şi pentru domnul G. Brătianu cum l-a aplicat pentru domnul M. Costachi. Putem noi minoritatea să reclamăm fără să fim ascultaţi, dar maioritatea trebuie să fie generoasă totdeauna cu minoritatea; însă aţi văzut dumneavoastră că adineaori cînd a vorbit domnul G. Brătianu nici o muscă nu g-a mişcat cît a vorbit domnia-lui, iar la domnul M. Costachi s-a făcut mare larmă şi pînă în fine a fost oprit de a continua cînd abia deschisese gura. Cît pentru programul care l-a făcut domnul Brătianu, ne rezervăm şi noi la timp, cînd Camera va fi constituită, să plătim dinte cu dinte4. „Monitor”. 1815, nr. 115, p. 2 580, col. 1-2. NOTE 1 G. Vernescu dezvoltlnd contestaţia arătase că sediile electorale fuseseră Înconjurate de armată : „a fost ingerinţă şi influenţă administrativă, judecătorească şi chiar acea a bîte-lor”. La secţia culorii Verde s-a văzut acel PopaTacheşi banda lui ,,năpădind asupra alegătorilor”. . • G. Brătianu, în replică, admisese doar că s-a comis ,,o mică infracţiune la legea electorală”. Pe de altă parte, observase sarcastic că cei maltrataţi şi chiar ucişi (în încăierări îşi ! pierduseră viaţa două persoane) erau guvernamentali, nu din opoziţie, care de fapt a organizat dezmăţul, „o opoziţie caleidoscopică, multicoloră”. în continuare G.B. s-a lansat în criticarea opoziţiei, care „nu e un partid compact, bazat pe principie”. Candidaţii conservatori au ieşit pe drept şi opoziţia îi atacă pentru că e silită, fiind înfrîntă, a folosi toate mijloacele, „ca naufragiaţii, să se agaţe de orice buruiană le iese înainte ca să poată scăpa”. Ar fi fost un nonsens ca Bucureştii, oraş „luminat, să-şi aleagă deputaţi dintre opozanţii guvernamentali, căci Bucureştii, avînd în faţă o opoziţiune fără principii de o parte, şi de alta un partid bazat pe ordine şi libertate [...], era natural să prefere partidul conservator”. în alegeri opoziţia a folosit „oribili agenţi [...] spadasini [...] sicari [...] asasini”. Mai mult, a scos în stradă şi „junimea şcoalelor”, ceea ce poate avea „o calamitoasă influenţă asupra viitorului societăţii noastre”. Şi G. B. încheie sentenţios : „Trebuie să abordăm o politică determinată, energică, represivă; în contra anarhiei şi relelor pasiuni”. 2 Manolache Costache Iepureanu ceruse cuvîntul pentru a citi o scrisoare ce primise şi în care era descrisă ingerinţa administraţiei în alegerea sa ca deputat la colegiul I Tutova. 3 C. N. Brăiloiu. 4 Contestaţia formulată de opoziţie asupra alegerilor de la colegiul III Bucureşti a fost respinsă cu 87 de voturi împotrivă şi 21 pentru. 103 Intervenţie privind desfăşurarea alegerilor la colegiul I Mehedinţi* Domnilor deputaţi, declar de mai nainte că am onoare a fi cunoscut cu onor. domn Gărdăreanu1 şi, aducîndu-mi aminte suvenirurile trecute, sânt chiar un amic devotat al domniei-sale. Pe domnul Isvoreanu însă îl cunosc foarte puţin. Ba din contră, puţinele relaţiuni ce am avut cu dom-nia-sa acum cinci ani, cînd domnia-sa era susţinut în alegerile trecute de un număr de persoane care aparţineau unui grup ce nu era al meu, vă va convinge că eu nu viu să apăr o persoană sau să atac pe o altă persoană, ci să susţin un principiu, principiu emis de domnul ministru Boe-reseu cu ocaziunea alegerilor din Bucureşti. Iată ce a zis domnia-sa domnul Boerescu. Yenind la argumentul că candidaţii partidului liberal conservator n-au mandat, domnul ministru întreabă: oare primarul dă mandat deputatului sau maioritatea alegătorilor ? Şi-apoi primarul este şi el alegător. Cum poate dar depinde de la voinţa unui singur om, a primarului, soarta alesului ? Este un mare adevăr ceea ce a spus domnia-sa, şi acest adevăr voi, cu ocaziunea verificării titlului de deputat al colegiului I de Mehedinţi, să-l întăresc cu vocea dumneavoastră [a] tutulor. Iată, domnilor, mandatul dat de către biuroul electoral domnului Izvoranu. Iată adresa biuroului definitiv către domnul primar, şi domnia-sa s-a refuzat să verifice. Aceasta este forma din afară. Să vedem cele dintîi. * Din dosarul care s-a trimis prin postă ministerului se constată că în ziua dintîi, adică la 25, au votat 45 de alegători, în ziua d-a doua au votat 23, aşadar 45 şi cu 23 fac 68, prin urmare maioritatea absolută trebuie să fie 35; aşa este, domnilor ? Apoi, daca maioritatea absolută este 35, atunci înţelegeţi foarte bine că nimeni nu poate să fie deputat decît cu 35 voturi la întîiul scrutin, şi prin urmare domnul Gărdăreanu, pentru ca să fie deputat, trebuia să aibă 35 de voturi, şi domnia-lui n-a avut decît 32. Domnul G. Meitani: Treizeci şi patru. Mă rog, veţi vedea îndată, am dosarul în mină, vi-1 voi citi ca probă, întîi însă voi să vă atrag luarea-aminte. Ce s-a făcut aci f Fiindcă biuroul, care avea poliţia, a văzut că domnul Gărdăreanu nu are 35 de voturi, a hotărît să proceadă la un al doilea scrutin, ceea ce s-a făcut totdeauna de la 1858 pînă acum; atunci s-a sculat un secretar şi doi scrutători şi s-au dus. Ce a făcut biuroul după aceea ? A făcut ce se face pretutindeni: alegătorii prezenţi au ales al doilea secretar şi doi scrutători în locul lor şi s-a proces a doua oară la alegerea deputatului; cînd domnul Isvoranu a avut 33 de voturi din 65 votanţi care a fost jocul cuvintelor? Că domnul Gărdăreanu de la început avea 34 voturi. Dar ia să vedem daca este aşa. Ei bine, nu este aşa, domnilor, domnul Gărdăreanu a avut numai 32 de voturi, căci două voturi au fost cu cheie, unul era Gărdăreanu şi altul tot în felul acela * Şedinţa din 24 mai 1875. 104 şi însemnat dedesupt eu două trăsuri. Aşadar, vedeţi că rămîn 32 de voturi. Dar acum tot jocul rulează asupra chestiunii cum că un bilet alb nu se poate socoti. Apoi cum, domnilor? Cînd se votează, fiecare vine şi pune votul, şi cînd se deschide urna se numără biletele, ca să se vadă daca corespund cu numărul votanţilor, şi cînd se găseşte mai multe bilete, se declară alegerea nulă. Acum la Mehedinţi se susţine că biletul alb nu este vot şi nu poate să prejudece asupra maiorităţii. Dar să zicem că este aşa şi prin urmare ar trebui să fie maioritatea numai de 34, apoi iată că nu erau 34, ci 32. Apoi, dacă domnul ministru a zis cu drept cuvînt ieri că alegerea unui deputat n-atîrnă de legalizarea sau nelegalizarea mandatului, cu atîta mai puţin nu atîrnă de voinţa unui secretar de a sta sau nu la locul său. Domnul Ilariu Izvoranu a avut 33 voturi şi domnul Gărdăreanu 32, şi biuroul a recunoscut că nici unul, nici altul nu are maiori-tate, şi a proces la a doua votare, la care biuroul dă mandatul domnului Izvoranu, care singur avea dreptul să vină în Cameră, pe cînd domnul Gărdăreanu trebuia să aştepte pînă cînd Camera va lua o hotărîre. O voce: Cite voturi avea domnul Izvoranu ? La întîia votare avea 33 şi la a doua 35 voturi. Ei bine, primarul, în contra maiorităţii alegătorilor, contra mandatului dat de preşedinte, vine şi refuză întărirea mandatului, însă cu aceste acte în mînă domnul Izvoranu are dreptul a veni înaintea dumneavoastră, dacă astăzi nu desfiinţaţi aceea ce aţi zis ieri, că maioritatea trimete pe deputat, iar nu primarul. Să vedem acum toate operaţiunile biuroul definitivul [sic!] al colegiului I de Mehedinţi; se trimete domnului primar această adresă: Domnule primar, Biuroul definitiv al colegiului I electoral din judeţul Mehedinţi, în urma operaţiunei votării deputatului colegiului I efectuată în ziua de 25 şi 26 ale curentei, are onoare a înainta dumneavoastră un dosar de operaţiunea alegerei cu no. 1, şnuruite, parafate şi sigilat cu sigiliul domnului preşedinte Gr. Miculescu, coprinzător de file cincizeci şi două, scrise şi nescrise; în acest dosar se află următoarele acte : La fila no. 2 se află procesul-verbal subscris de domnul primar pentru constituirea biuroului provizoriu; la fila no. 3, lista definitivă a alegătorilor colegiului I coprinzătoare de 81 alegători; la fila no. 4, lista de numele alegătorilor ce a răspuns la apelul nominal făcut de domnul primar. La fila no. 5, procesul-verbal de constituirea biuroului provizoriu. La fila no. 9, procesul-verbal al biuroului provizoriu pentru admiterea domnului Ioan Poroineanu, după sentinţa no. 1, anul 1875. La fila no. 10, sentinţa no. 1 din 1875, a onor. tribunal districtul Mehedinţi. La fila no. 13, lista de numerile [sic !] domnilor alegători ce au votat pentru biuroul definitiv. La fila no. 14, procesul-verbal pentru compunerea biuroului definitiv. La fila no. 15, lista alegerii biuroului definitiv. La fila no. 19, procesul-verbal al biuroului definitiv scris de domnul Costică Colibăşescu, prin care se constată că a votat la 25 aprilie 45 alegători. 105 ' La fila no. 20, lista de nunnle acelor 45 votanţi. La fila no. 21, procesul-verbal al binroului de primirea în bună stare a urnei de la garda militară. La fila no. 25, procesul-verbal al biuroului de la 26 aprilie, prin care' constată rădicarea sigiliilor după urnă şi procedarea la votări. i La fila no. 26, lista de numele a 23 alegători ce au votat în ziua de 26 aprilie. La fila 27, procesul-verbal al biuroului prin care se constată că a 1 votat 68 alegători, adică 45 alegători de la fila no. 20 şi 23 de la fila no. 26. La fila no. 32, listă de voturile ce au întrunit candidat[ul] de deputat şi procesul-verbal al operaţiunei, urmată subscris de domnul preşedinte şi un secretar. La fila no. 33, procesul-verbal subscris de 38 alegători care a autorizat alegerea altor 3 membri, adică 2 scultatori şi un secretar ce s-a retras de la biurou părăsind sala alegerii. La fila no. 35, procesul-verbal subscris de domnul Constantin Co-libăşescu, domnul Cost. Sevoiu şi Cost. ÎL Bălteanu, iar dedesubt întâmpinarea preşedintelui şi a unui secretar. La fila no. 36, biletul cu numele Gărdeanul Meu, două linii dede-sub[t]. La fila no. 37, biletul cu două linii una sub numele Meu şi alta sub pronumele Gărdireanu, amîndouă vizate de membrii biuroului, precarii se constată prin prescriptul din dosul filei no. 38. La fila no. 39, lista de balotaţiunea pentru alegerea a 3 meriibri la birirou în locul celor retraşi. • La fila no. 41, lista de numele a 35 alegători ce a votat a doua oară pentru deputat. La fila no. 42, lista de balotaţie prin care se constata că domnul Ilariu Isvoranu a întrunit 33, subscrisă de 24 alegători. La fila no. 45, procesul-verbal al biuroului de toată operaţiunea ' alegerei şi proclamarea domnului Ilariu Isvoranu de deputat, subscrisă de 30 alegători. La fila no. 47, conceptul de mandat ce s-a dat deputatului Ilariu Isvoranu. La fila no. 48, conceptul de adresă pentru trămiterea mandatului la domnul primar spre a-1 legaliza conform articolului 70 din legea elec- ‘ tolală. La fila no. 50, conceptul după telegrama ce s-a dat domnului ministru de interne, în care se spune toată operaţiunea din dosar. Vă rugăm, domnule primar, ca pe de o parte de primirea acestor lucrări a ne da cuvenita dovadă, iar pe de alta a le înainta onor. Camere. Primiţi vă rog, domnule primar etc. • Iată, domnilor, acum şi adresa cu care s-a înaintat mandatul dom-nului Ilariu Isvoranu. Domnule primar, ,,Avem onoare a vă anexa mandatul de deputat ce s-a emis dom- ' nului Ilariu Isvoranu, ales în colegiul I de Mehedinţi, rugîndu-vă a-1 legaliza conform articolului 70 din legea electorală”. Acum, vă fac o întrebare: cum se întîmplă că în Cameră, în loc să se prezinte domnul Isvoranu vine domnul Gărdăreanu1? Mi vedeţi. 106 dumneavoastră aci că lucrul a depins de la voia unui om, a primarului, în contra celor ce cu drept cuvînt zicea domnul ministru Boerescu ieri? Ei bine, pînă la o dovadă contrarie, după legea electorală şi după declaraţiunea domnului ministru de ieri, numai domnul Isvoranu trebuie să fie validat de dumneavoastră. Prin urmare, asupra alegerei domnului Isvoranu aveţi a vorbi astăzi. Domnilor, aduceţi-vă bine aminte: cu ocaziunea alegerilor de deputaţi în Camera trecută a venit o alegere de la Muscel, în persoana domnului Pleva, şi dumneavoastră aţi invalidat acea alegere şi s-a zis că s-a făcut scamotare 2, cuvînt cu care a terminat domnul Mânu discursul său. Ei bine, domnilor, dacă este undeva scamotare, este aci. Iată actele pozitive din care rezulta, nu mai încape vorba, că toate voturile sint pentru domnul Isvoranu, care are maioritatea voturilor exprimate, are dosarul său, are toate drepturile sale, deci domnia-sa trebuie să vină înaintea domniilor-voastre şi dumneavoastră nu aveţi decît să declaraţi că este bine ales. Domnul Gărdăreanu nu este ales, căci domnia-sa nu s-a ales în primărie. Domnia-sa vine cu un dosar care nu este al biuroului electoral. Termin dar şi zic că şi în chestiunea aceasta mi-am făcut o simplă datorie de cunoştinţă *, declarîndu-vă că toate actele aflătoare în dosar rnilită pentru domnul Isvoranu şi că domniile-voastre nu aveţi decît să-l proclamaţi de deputat, pentru că are pentru domnia-sa toate formele legale 3. „Monitor”, 1875, nr. 116, p. % 696,. col. 3 — p . 2 608, col. 1. NOTE 1 La Mehedinţi N. Gărdăreanu fusese In competiţie, la colegiul I, cu Ilariu Isvoranu^ împotriva lui se depusese o contestaţie semnată de Manolache Costache Iepureanu, An. Stolo-jan, Al. Candiano Popescu ş.a. 2 Vezi supra p. 53. 3 Adunarea a validat mandatul Iui N.G. Asupra alegerilor de la colegiul I şi II Dorohoi** Domnilor, aleşii de Dorohoi1 prezintă o particularitate care nu se-găseşte la celelalte alegeri. Sînt dator să recunosc că la colegiul I, în toate părţile mai mult sau mai puţin, au fost păzite prescripţiunile legei electorale. Domnul preşedinte: Binevoiţi, domnule Kogălnicene, să depuneţi o contes-8taţiune în regulă. Am contestat şi în secţiune şi sînteţi datori să mă ascultaţi, după. ce o dată mi-aţi dat dreptul să vorbesc. * Citeşte: conştiinţă. ** Şedinţa din 24 mai 1875. 107 '} Domnul preşedinte: Cu toate acestea, vă rog să îndepliniţi o formalitate, sa depuneţi contestaţiunea. rac şi aci contestaţiune, cu atît mai mult că domnul raportator 2 a fost amabil de a calificat protestu[l] meu de alegaţiune. Domnilor, la Dorohoi nu s-a urmat ca în celelalte judeţe la colegiul I. Iată ce s-a făcut: judeţul Dorohoi are mai mulţi proprietari foarte bogaţi, foarte puternici, cu nume însemnate, care fac parte din opozi-ţiune şi care sînt declaraţi adversari ai guvernului actual. Sînt persoane ea onor. domn Al. Văsescu, un om care are venit de 12 mii galbeni pe ăn; oameni ea onor. domn Caliman Theodor, şi în fine cele mai însemnate nume formează acolo un fel de ligă... Domnul B. Pogor: Să facă mai bine o bancă, dacă au aşa mare venit. (Rîsete, aplauze.) Să faceţi mai bine domniile-voastre la Iaşi, unde este capitala Moldovei. Eu mă aşteptam ca tocmai domnul Pogor să mă întrerupă, mai cu seamă eînd eu am spus fapte, fără să fac nici un joc de cuvinte. Aşadar, domnilor, domnul ministru nu va tăgădui că acolo a schimbat foarte mulţi prefecţi, dar în fine a trămis o spadă unui voinic ofiţer de cavalerie, profesor la şcoala militară din Bucureşti, onor. domn Tele-măn. Acest onor. domn, îndată cum a ajuns acolo, a zis : am să vă administrez eu după paratcă. Aceasta este o espresiune rusească, care însemnează : după regulă, după tipic. Ei bine, ce a făcut ? A văzut alegători independenţi şi în stare de a se lupta bărbăteşte şi de a nu ţine seamă de ameninţări şi a aşteptat pînă ce a expirat termenul reclamaţiu-nilor pentru listele electorale şi apoi a făcut o altă listă nouă, în care a improvizat şi alţi proprietari decît cei în fiinţă, fără ca aceştia să aibă nici un drept. Aceasta ne-o spune 11 alegători din colegiul I de Dorohoi. S-a înscris întîi un locotenent, colonelul Iancu Murguleţ, care nu este proprietar în Dorohoi. Apoi vine domnul Oostache Ţintilă, care este un mic moşnean în Dorohoi, avînd un venit de 150 galbeni. După aceea domnul Constantin Stavratu, care este procuror şi care are un venit anual de 80 galbeni. în fine, vin alţi 5 sau 6 străini: Teodor Goilav, pe care-1 ştie toată lumea că este supus străin. Apoi vine Yalerian Pruncu, care nu numai că este străin, dar chiar domiciliul şi-l are în Bucovina, unde a fost primar, şi acum trei, patru luni a votat în Austria pentru deputaţii din Beischsrath-ul austriac. Yă rog să notaţi aceasta. Mai este unu : Luca Goilav, tot străin. Apoi vine domnul Teliman maiorul, care este prefect şi proprietar în judeţul Fălciu, unde este şi alegător, şi pentru aceasta fac apel şi la domnul Solescu să spună daca nu este adevărat şi nu ezistă nici o hîrtie de strămutarea domiciliului său la Dorohoi. Domnul Teliman este venit aci numai provizor. Ei bine, domnia-sa a voit să se prefacă în alegător şi a şi votat. După acesta mai este maior Jipa. Acesta este un şef de garnizoană, nu are nici cens, nici domiciliu, nici nimic, şi cu toate acestea a votat. Vine apoi un subprefect, domnul E. Pasco, un om de treabă, dar care nu are un pălmac de pămînt. Toţi în total 21, şi cu 11 fac 32. Se găsesc dar 11 alegători care se trezesc în faţă cu o mulţime de alegători improvizaţi, care nu au nici o calitate. Ei au cerut prin urmare să se retragă, şi astfel au rămas 21 maioritate. Dar mă veţi întreba pentru 108 ce s-au retras? Apoi era cu putinţă ca ei, proprietari mari, alegători legali, să stea faţă la nişte ilegalităţi aşa de patente şi să ia parte la vot alături cu acele persoane care erau nişte uzurpatori şi care nu erau înscrişi decît numai spre a înăbuşi şi nimici vocea adevăraţilor alegători ? Ce fel? Aceşti 11 alegători, proprietari mari, se trezesc, în ziua alegerii, cu 11 străini (iertaţi-mi să zic un cuvînt), cu 11 golani... (zgomot), care vin să le astupe vocea. (Zgomot.) Acum onor. domn Haret este deputat? (Zgomot.) Negreşit, domnia-sa poate să vină în Cameră, dar trebuia să vină cu tot prestigiul său, iar nu ca ales al unor bărbaţi ca domnii Mi-hhleţ, Jipa şi alţii. Vedeţi, domnilor, că aci eu nu fac chestiune personală, căci şi eu stimez foarte mult pe domnul Haret, dar zic că-mi pare rău cînd văz că domnia-sa vine în această Adunare cu un mandat care nu este al colegiului proprietarilor celor mari. Daca voiţi să vedeţi ce s-a făcut cu această ocaziune în colegiul întîi de Doroboi, apoi vă rog să numiţi o anchetă, care să cerceteze faptele şi să vă dovedească că s-au introdus în acest colegiu alegători improvizaţi. Apoi voiţi ca proprietatea cea mare, voiţi ca colegiul întîi să fie reprezentat de către un deputat care a fost ales în astfel de chip ? Şi să nu credeţi că toţi aceşti alegători improvizaţi, după ce şi-au făcut datoria, după ce şi-au dat votul lor, au să se culce ? Nu, căci vă pot dovedi că toţi aceştia sînt traşi în judecată, şi cu această ocaziune vor avea loc să soîiciteze diferite f’avori. Aşa fiind, atunci vă întreb : ce însemnează domnul Haret în această Cameră şi ce însemnează votul domniilor-voastre ? Eu cred că, ori in ce mod veţi voi să suciţi această chestiune, totuşi nu veţi putea permite să se proclame un deputat care se află ales de nişte asemenea alegători şi care nu reprezintă nici proprietatea cea mare şi nici chiar naţionalitatea ... (Zgomot.) Da, domnilor, naţionalitatea este cea dinţii condiţiune ce trebuie Să însuşească un alegător, căci toate legile ţării noastre o cer şi zic că numai acela care este român are drepturi politice. Prin urmare, aceste drepturi nu se pot da unui om numai de un prefect, căci un prefect poate să.facă multe lucruri, dar nu poate să naturalizeze pe un străin. Ei bine, prefectul din judeţul Dorohoi a făcut ceea ce nu a făcut pînă acum nici un alt prefect din lume, ce nu a făcut nici chiar generalul Borg şi alţii. Iată domnilor ce aveam de zis în privinţa aceasta şi acum rămîne ca dumneavoastră să hotărîţi dacă poate veni cineva astfel ca deputat în Adunarea României. în replică cu ministrul justiţiei, Al. Lahovary, care ii observase că unul din alegătorii contestaţi, Goilav, nu este străin. Adevărat, aceştia sînt români, însă acela nn. Dar, domnilor, primesc, să scoatem pe aceşti 10 alegători. Domnnl Haret a avut 25 voturi, 11 abţineri; să scădem din 25 voturi 10, rămîn 15 contra 11. Prin urmare, iată maioritatea pe faţă. Apoi este serioasă o asemene contestaţiune ? Şi bine am face să ne perdem timpul cu asemene chestiuni? Domnilor, nici că mai rămîne îndoială că domnul Haret este alesul cel puţin al acelor 15 necontestaţi mari proprietari din Dorohoi. Dar ziceţi că sînt 11 contra? Poarte bine ! însă sînt ceilalţi 15 care au votat în toată regula. 109 Mai ziceţi că cei 11 sînt de o calitate superioară... Asupra alegerilor de la colegiul II. , Cer cuvîntul. Domnule preşedinte, la colegiul al II[-lea]... ; Domnul preşedinte: Ştiţi foarte bine că regulamentul zice că o alegere se pune în contestaţiune în Adunare atunci clnd a treia parte din membrii; sec-ţiunii sau cinci membri din Adunare au contestat-o. Dacă nu s-ar păzi această regulă, nu vom putea termina niciodată ... Voi, domnule preşedinte, să dau o mică lămurire. S-a citat numele meu şi s-a zis că, citind un jurnal, nu am dovedit cu aceasta nimic. Orez dar că-mi veţi da dreptul ca să răspunz la aceasta. Voci: La urmă. (Zgomot) Iată protestaţiunea dată la biuroul colegiului II şi am şi o depeşe jprin care se zice că s-a dat acel protest în mina preşedintelui biurou-lui electoral.... ; Domnul preşedinte: Ce folos practic poate avea aceasta pentru Adunare? . Trebuie să fie o contestaţiune în regulă în secţiune sau în Adunare. în protestul dat, aceşti alegători zic: avînd în vedere că aceşti domni nu au figurat pe lista generală formată de primărie în conformitate cu art. 34 din legea electorală; că dînşii s-au înscris în listă în mod fraudulos, după ce a exprimat * termenul de contestaţiune la comună şi la tribunal. Ei bine, votaţi acum... Voci: Gazete? (Zgomot.) Domnul AL Catargi: Aduceţi acte, iar nu gazete. Voci: La vot! N ■ Domnul preşedinte al consiliului: Dacă ar fi să ne luăm după gazete, atunci ar trebui să spînzurăm pe toată lumea. Apoi gazetele spun minciuni. Alegătorii spun că au dat protestul în mîna preşedintelui biurouluu în chestiune personală. Domnilor, am văzut pe onor. domn Mcolescu care 3, după ce a mărturisit că de 10 ani de cînd este în Cameră, nu a vorbit şi că tocmai azi a luat foc, l-am văzut aprins contra mea fiindcă am contestat alegerea socrului domniei-sale. Domnilor, eu, fără f?ă fi făcut cestiune personală cu domnul Haret, am declarat că merită a fi deputat; dar domnul Mcolescu mă întreabă, de ce nu m-am dus la Dorohoi, daca aveam iubirea proprietarilor, şi ni-am dus de mi-am pus candidatura la Galaţi? La aceasta răspunz domnului Mcolescu, că m-am ales în Dorohoi cînd am voit şi că acum m-am dus la Galaţi, fiindcă Galaţii m-au mai ales în nişte timpuri foarte grele şi fiindcă colegiul de Galaţi este altfel decît acela de Botoşani... Domnul AL Catargi: Dar pentru ce aceasta? Aceasta este treaba mea. Apoi domnul ÎTicolescu pretinde că familia Goilav este românească şi că are moşii de la moşi-strămoşi. îmi pare rău că domnia-sa nu cunoaşte această familie; această familie este în adevăr respectabilă, însă de origină armeană, şi care ca astfel nu putea să aibă moşii decît d@ la * Citeşte : expirat. 110 1864:, :cînd sub ministerul meu străinii au căpătat moşii. Prin urmare, mi' putea să aibă moşii din tată în fiu, după Cum pretinde domnul Mcolescu:1 ? Această familie se desparte în două ramure, armeană română şi armeană1 streină; prima coprinde oameni de tot meritul, judecători onorabili etc., şi cealaltă coprinde membri onorabili, dar care nu sînt români. Prin : urmare, crez că domnul Mcolescu nu trebuia să mă ia în răspăr pentru un fapt adevărat. Eu nu am zis nimic domnului Mcolescu, însă domnia-sa s-a agăţat şi de colegiul meu : eu mă aleg unde găsesc alegători care mă alege, tot aşa după cum face şi domnia-sa 4. „Monitor”, 1875, nr. 117, p. 2 625, col. 1 — p. 2 627, col. 1, 3; p. 2 628, ' ' : col. 1-2. " ' ’ NOTE • i-" 1 Se discuta mandatul lui Constantin Haret, ales la colegiul I Dorohoi. Fuseseră 54 de . alegători, participaseră 36. Au votat pentru C.H. 25. Patru bilete erau „cu cheie” şi 11 albe. K. protestase verbal în faţa comisiei de verificare, susţinînd că listele de alegători au fost falsificate. Comisia însă, eliminînd cele 15 buletine suspecte, a găsit 21 bune, suficiente pentru o majoritate absolută, şi a recunoscut validitatea mandatului. Cît priveşte susţinerile Iui K., ele erau „alegaţiuni” ce „nu s-au putut justifica”. Amintim că la acest judeţ — colegiul II — a avut şi K. un vot, în competiţie cu Alecif Curtu, care din 45 voturi a luat 44. 2 N. Nicolescu. 3 Nicolescu a spus că K. nu cunoaşte judeţul şi face afirmaţii contradictorii, de vreme ce vuieşte ca Dorohoiul să fie reprezentat de un om foarte bogat şi apoi arată că Haret ar putea candida cu cinste în orice judeţ al ţării t . ■ . * C. Haret a fost proclamat deputat. ' ; Intervenţie în legătură cu proiectul de lege pentru recrutare* Chestiunea pe care a atins-o domnul A. Catargiu1 merită toată serioasa luare-aminte a Adunărei, cari** în adevăr, domnilor, domnia-lui a pus degetul pe una din ranele cele mai mari ale ţărei, dar la eonclu- \ ziune s-a înşelat. Legea recrutărei nu este făcută de Consiliul de Stat şi prin urmare fără cuvînt a imputat-o domnului Vernescu, Această lege este, făcută la anul 1863. Greşala cea mare este că această lege s-a manţi-nutpe cînd este în contradicţie cu legile votate la anii 1864, 1868 şi 1872. Legea recrutărei era făcută în faţa unei stări de lucruri care s-a desfiinţat prin noua lege a înarmărei generale. Onor. ministru de resbel ne-a prezihtat un proiect de lege care corespunde în principiu cu legea înarmărei generale. Astăzi, în toată ţara, de la numărul unul şi pînă la cel din urmă al populaţiunei rurale merg toţi în armată, însă. clasele mai bogate, populaţiunea urbană, albăstrimea, cum se zice, sub diferite închipuiri se apără. Aşadar, mijlocul de vindecare al acestei rane mari este de a lua în dezbatere cît mai curînd legea de chemare la arme şi de recrutare ♦ Şedinţa din 30 mai 1875. ** Citeşte: căci. 111 care e în secţiuni. în vremea Reglementului se ştia că satul, bunăoară de 50 familii, avea datoria să dea doi tineri, cînd astăzi nu mai este nici o regulă, se iau toţi tinerii. Y-aş ruga dar, domnilor, să votăm acea lege, care, cum am zis, este depusă de guvern şi se află la secţiuni 2. ,Monitor”, 1875, nr. 121, p. 2 708, col. 1. NO TE 1 Al. Catargiu arătase că judeţul Ilfov are ca număr aceeaşi populaţie ca şi Bucureşti, dar la recrutare dă 854 de oameni, in vreme ce capitala dă numai 243. ,,Un singur surtuc negru, o singură pălărie din Bucureşti nu-şi plăteşte datoria de sînge către ţară”. Il făcuse răspunzător de această situaţie pe G. Vernescu, care, fiind în Consiliul de Stat, elaborase această lege „sub cate geme ţara întreagă”. 2 Adunarea a hotărît discutarea de urgenţă a proiectului depus de guvern. „Cuvînt în contra adresei, rostit în Camera deputaţilor”* Domnii mei, mai înainte de toate am onoare a vă declara că opoziţiu-nea nu înţelege deloc nici a fi în proces, nici a se judica cu onor. Cameră, ale căreia acte le recunoaştem că sînt legale şi îndatoritoare pentru ţară. Boi nu avem a face cu Camera a căreia titluri s-au verificat; dară avem a •face cu miniştrii cari au făcut alegerile şi avem dreptul şi datoria de a ne adresa către tron şi a-i arăta păsurile ţărei, aşa precum noi le înţelegem. Yedeţi, dară, că toate acele îngrijiri sau acele incriminări că noi am contesta dreptul acestei Camere de a legifera cad de la sine, căci, daca ar fi ca să nu vă recunoaştem autoritatea legală, atunci nu am fi aci, nu am vota cu dumneavoastră şi nu ne-am supune votului maiorităţii 1. Domnilor, nu aveam de gînd să vorbesc în această chestiune, daca nu aş fi fost tras din toate părţile la bara, ca să zic aşa, a acestei Adunări. Sînt dator să răspund la un apel sau la o întrebare care mi-a făcut -o onor. domn ministru al cultelor 2, în limbagiul său pururea moderat, pururea demn, pururea de bună-cuviinţă. Domnia-sa ne-a întrebat ce lecţiune avem să dăm noi bătrînii tinerilor, înainte de a închide ochii? Şi eu sînt unul dintre cei bătrîni; şi, înainte de a închide ochii, voiesc să-mi spun ultima voinţă, să-mi fac testamentul meu politic, ca să zic aşa; să spun ce înţelegem noi bătrînii să lăsăm moştenire genera-ţiunei ce are să ne succeadă. Nu am fost tot aşa de cuviincios interpelat de onor. domn Iancu Strat. Domnia-sa, ca din senin, m-a fulgerat. Am luat cuvintele domniei-sale după notele stenografilor şi iată ce a zis domnia-sa : „Domnul Kogălniceanu a adus mai întîi în colegiuri ruralii înregimentaţi. Din ministeriul domniei-sale ne-a rămas un monument, care * Şedinţa din 5/17 iunie 1875. 112 nu se poate compara deeît eu acele mari monumente create în Egipt de faraoni: piramidele. Aceasta este alegerea domnului Ianov în Bucureşti”. Am onoare, domnilor, a recunoaşte, tocmai ca domnul Strat, însemnătatea caracteristică ce a dat domnia-sa acelei alegeri, deşi ea nu merita o aşa mare onoare ca aceea de a fi comparată cu piramidele faraonilor. Dară putea zice şi domnia-sa ceea ce zic şi eu, că acea alegere a fost o sfruntare, o desfidere ce s-a dat capitalei României. O desfidere, căci se voia a se arăta cum că tot ceea ce voieşte un guvern se poate face în capitala României, fără impunitate; şi aşa s-a ales onor. domn I. Ianov. Sînt dator adevărului să declar că alegerea domnului Ianov sau mai bine să zic acea insultă făcută simţămîntului şi demnităţii bucu-reştene a hotărît catastrofa de la 11 februariu. Yedeţi dară, domnilor, că eu dau acestui act o denumire, o stigmatizare nu mai puţin energică deeît aceea ce i-a dat onor. domn Strat. Domnia-sa însă s-a înşelat de adresă. Nu am făcut eu acea alegere ; eu am ieşit din minister, victima curtizanilor, în ziua de 25 ianuariu 1865. în seara de 24 ianuariu, la balul dat de municipalitatea de Bucureşti alesului ei, un buchet dat de primăreasa capitalei — rog pe domnul general Ylădoianu, atunci primar, să-mi ierte această indiscreţiune —, un buchet dat domnitorului pe scările teatrului şi care apoi a trecut în minele mele, era semnalul căderei mele. Permiteţi-mi, domnilor, fiindcă fiecare a făcut aci istorie eontimpu-reană, să fac şi eu niţică istorie contimpureană, fără ca cu aceasta să ating pe cineva. Alegerea domnului Ianov s-a făcut la 8 decembre 1865 ; două luni de zile după aceea, tronul aceluia ce permisese un asemenea scandal a fost spulberat. Iată, domnilor, aci în dosarul Camerei însăşi comunicarea ministerului adresată preşedintelui Adunărei, în privinţa acestei alegeri. Această comunicaţiune este sub no. 26 784 din 9 decembre 1865 şi priimită în Adunare la 10 decembre 1865. Iată care-i este coprinderea : Domnule preşedinte, „Convocîndu-se prin înalta ordonanţă domnească sub no. 1 569 colegiul electorale a-1 capitalei Bucureşti, pentru a alege în ziua de 8 decembre curent un deputat din parte-i la onor. Adunare, în locul domnului Alecu Petrescu, care priimind funcţiune salariată încetează după articolul 26 din legea electorală de a mai fi deputat, zisul colegiu electorale, întrunindu-se la ziua fixată de alegere, a ales deputat din parte-i pe domnul Ioan Ianov, cu 93 voturi. Actele acestei alegeri electorale, priimite cu raportul domnului prefect al judeţului Ilfov, no. 18 767, am onoare a le înainta domniilor-voas-tre şi vă rog, domnule preşedinte, să binevoiţi a face cele de cuviinţă”. O voce: Spuneţi numele ministrului. Nu am să spun numele nimunui. Sînt hotărît a nu spune nume, fiindcă intenţiunea mea nu este să fac personalităţi. Atîta pot să spun numai, că ministerul sub care s-a făcut această alegere purta firma onor. domn Nicolae Oreţulescu. Prin urmare, vedeţi că sînt în drept de a zice că nu a fost nici graţios, nici prea gentleman din partea onor. domn Strat ca să mă pună alături cu faraonii, şi încă într-un mod aşa de puţin meritat. Aceasta nu o 113 8 — c. 303 aşteptam tocmai de la acel pe care am avut onoarea şi fericirea de a-1 avea secretarul cabinetului meu în ministerul meu din Moldova în 1860, de la acela pe care în ministerul meu din 1864, după 2 mai, l-am propus domnului Alexandru Ioan de a fi numit consilier de stat, înainte de a avea vîrsta cerută de lege. (întrerupţiuni.) Domnul I. Strat: Cer cuvîntul în chestiune personală. : Nu vă supăraţi; abuzul era al meu, nu al dumneavoastră. Nu mă aşteptam la un asemenea atac de la acela pe care, în ministerul din 1869, l-am, propus principelui Dimitrie Ghica, şeful cabinetului, de a-1 numi agent politic la Paris... Mă opresc aci. Atît aveam de zis domnului Strat în .chestiunea personală. Onor. domn Strat lipseşte din ţară de cinci ani; domnia-sa era încă la Paris cînd s-a ales deputat la colegiul al Il-a de Suceava. Nu interesează nicidecum a întreţine Camera de chipul, întra-altele foarte onorabil, cu. care domnia-lui a fost ales; destul este a spune că domnia-sa nu a întîmpinat, în această • alegere, nici o greutate; şi astfel domnia-sa a venit la Cameră mulţumit şi liniştit. N-a întîmpinat domnul Strat greutăţile pe care le-am întîmpinat noi unii, ca domnul Brătianu, Golescu, Iepureanu şi eu, cari am fost în mai multe rînduri miniştri şi preşedinţi de minister, cari luptăm în această ţară de 30 ani necontenit! Noi am fost; combătuţi fără cruţare: n-am putut izbuti decît cu luptă, cu osteneală, cu alergări din loc în loc, şi pururea urmăriţi de administraţiune. Alergam fiecare cu sacul de drum în mină. Aşa ne-am întîlnit la Tecuci, domnul Iepureanu şi eu. Domnia-sa îmi spunea că venea de la Bîrlad, unde fusese foarte combătut; şi eu îi răspunsei că, bătut la Huşi, mă duceai la Galaţi. Domnul Strat nu a avut necazuri de aceste : domnia-lui ş-a ales mulţumit şi fericit, stînd la Paris. Şi, viind în Cameră, s-a pus a ne ataca pe fiecare din noi, nu cu argumente serioase, ci cu glume. . Să-mi permită dar aci şi domnia-sa o mică glumă şi mie, domnia-sa carele n-a făcut decît glume în euvîntul său de alaltăieri. Domnu[l] Strat ne-a caracterizat în următorul chip : domnul M. Costachi nu este bun decît să joace şah 3; ministerul Brătianu are de dată semnificativă, de marcă de familie barbe rupte şi urechi sfîşiate, şi eu sînt urmaşul faraonilor! Domnilor, domnul Strat este departe de cinci ani de luptele noastre, petrecînd în capitala lumii civilizate, în Paris, în contact cu spiritele cele mai înalte ale societăţii moderne; domnia-sa era pus astfel pe un munte înalt, de unde putea considera lucrurile din ţară iarăşi în mod înalt, ca om de stat, ca diplomat. Astfel, domnia-sa ar fi putut susţine situaţiunea ministerială cu consideraţiuni demne de un diplomat, de un bărbat copt, căci domnia-lui nu este' un om tînăr acu ; nu e domnul Furculescu, nu e domnul Yentura. Domnia-sa este pe scena lumii de 15 aiu, de la 1860; sînt dar acum 15 ani. 1. Ei bine, domnu[l] Strat ce a făcut! Ne-a persiflat; a imputat jocul şahului domnului Iepureanu, un joc care nu vatămă pe nimeni, cînd noi am putea să întîmpinăm domnului Strat cu alte jocuri mult mai: periculoase. Apoi aşa se discută situaţiunile ? Aşa se critică opozi-ţiunea! Cit de mică ea este, dar ea este compusă de oameni cari au dreptul la .respectul ce se datoreşte şi dumneavoastră, şi la respectul ce se dato-reşte părului alb. Domnilor, domnul Strat ne-a făcut o critică aspră: de ce onor. domni Iepureanu, I. Brătianu, Yernescu, A. Golescu şi eu ne-am dat mina? De ce ne-am unit! Şi apoi tot domnia-sa sprijină un minister din m care fac parte acei cari au făcut acea faimoasă alegere pe care a comparat-o cu monumentele faraonice. Cu un asemenea minister, domnia-sa s-a unit; un asemenea minister l-a servit pînă acum, şi astăzi îl sprijină; şi eu totuşi nu critic pe domnul Strat. ; Domnilor, cînd la 11 martie 1871 s-a format acest minister4, deşi el ne-a dizolvat şi ne-a persecutat personalmente, ce am spus eu în privinţa formării sale? Am spus, cu curagiu, că oamenii cari au venit atunci la putere au făcut un act patriotic, că au salvat o situaţiunş. Camera domnului Ioan Ghica era împărţită în două tabere, şi fiecare din aceste în alte grupe mai mici. Cînd după evenimentele din noaptea de 10 martie 5 domnitorul a cerut Camerei să-i dea un minister, ea nu a fost în stare să-l dea şi s-a dus acasă fără a lua vreo hotărîre. Nu mă întind aci a spune cum şi din ce cauză s-a făcut acest cabinet; destul că eu cînd am văzut pe domnul, Catargiu, caimacamul revo-luţiunii din 11 februarie, că-şi da mina cu domnii Creţulescu şi Florescu, ultimii miniştri ai lui Cuza vodă, căzut, cu acei miniştri cari la 1863 au fost cauza acelei faimoase adrese 6 care a dat întîiul semnal al căderei lui Cuza, cînd o asemenea fuziune s-a făcut între răsturnători şi răsturpaţi, eu nu am zis că aceasta era un act imoral. Şi aci este locul de a adăogi că eu am fost contra adresei din 1863, împreună cu domnul Iepureanu, împreună cu domnul Boerescu, împreună cu domnul Costafoiu. Cu toate acestea, eu nu am stigmatizat nici una din cualiţiunile făcute la 1863, făcute la 11 februari 1866 7, făcute la 11 martie 1871. N-am criticat mai ales compunerea ministerului din 11 martie, format din elementele Cele mai disparate. Şi domnul Strat ne ţine de rău, ne atacă fără milă, pentru că noi ne-am dat mîna cîţiva oameni cari în juneţea lor am avut acelaşi trecut, ne loveşte pentru că ne-am unit nu ca să cîrmuim ţara, ci ca să cerem legalitatea, ocrotirea legilor, care se datoreşte tutulor cetăţenilor fie buni, fie răi, pînă şi chiar celor din puşcărie. Domnul Strat8 a citit un estract luat dintr-un ziar nemţesc ; să-mi permită să-i citez şi eu cîteva versuri din tragedia lui don Carlos făcută de Sehiller. Marchizul de Posa, gentilom castilan, ce se întorcea din Mandra, se prezintă lui Filip II al Spaniei, care îl întreabă : unde ai fost ? El răspunde : am fost în Flandra; Filip îi zice : cere-mi o favoare ; Posa răspunde : mă bucur de legi. Atunci Filip II îi răspunde aceste frumoase cuvinte : sub domnia mea de legi se bucură şi hoţii. — Cu atît mai mult se bucură de ele cetăţenii cei buni! răspunde Posa. — Iată ce cerem şi noi: aceea ce Filip II da şi hoţilor: legalitate. (Aplauze.) Domnilor, s-a vorbit mult în şedinţa de ieri de 2 mai. Domnul B. Boerescu, ministrul de esterne9, a vorbit de cezarismul lui 2 mai şi a combătut pe domnul Manolachi Costachi că s-a unit cu făcătorul lui 2 mai, cu mine. Onor. domn Cesar Boliac10 a voit să dea lui 2 mai o semnificaţie şi un scop pe care eu, principalul instrument al lui 2 mai, sînt dator să vă spui că nu l-a avut. Demnul Cesar Boliac; Stimez pe 2 mai. (întreruperi.) Permiteţi-mi să vă declar, în două cuvinte, că aş face o necuviinţă ca eu în Parlament să viu să mă fac partizanul lovirilor de stat. Lovirile de stat se fac, şi Dumnezeu şi istoria le justifică sau le condamnă după actele ce au lăsat în urmă, după binele sau răul ce au făcut naţiunii, într-un Parlament însă nu pot eu să viu să le sprijin. Dar, provocat, am dreptul să vă spun numai cum s-a făcut lovirea de stat din 2 mai 1864. 115 La 1862, către finele lui decembre — nu se împlinise încă anul de cînd se făcuse Unirea — s-a făcut acea alianţă a ambelor extreme din Cameră, pe care onor. domn Boliac o numea atunci cualiţiunea monstruoasă ... Domnul C. Boliac: Aşa era. Cum cualifică şi pe cea de astăzi. La 19 ianuarie s-a făcut acea adresă care arăta domnitorului programul ce voia ţara. Domnul C. Boliac: Cum se arată şi acum. Eram în contra acelei adrese. Unii din noi ne temeam ca, vodă Cuza eăzînd, avea să cază şi Unirea de-abia făcută. Fiecare dintre cei ce aveam acea teamă am combătut acea adresă, fiecare din punctul nostru de privire n. Onor. domn Costaforu a combătut-o; onor. domn Boerescu a combătut-o ; onor. domn lepureanu a combătut-o ; am combătut-o şi eu. Am fost bătuţi; maioritatea s-a rostit pentru acea adresă. A venit apoi refuzul impozitelor votat de domnul C. Roseti, principele Dimitrie Ghica, principele Brîncoveanu, principele Ştirbei şi toţi corifeii dreptei şi stîngei. Teoria mea la combaterea adresei fusese că nu trebuie să cerem tot de la domn, că şi el este un om ; că rareori pe tronuri provedinţa trămite geniuri, că în România seminţa domnilor mari era perdută, era stricată ca şi săminţa gîndacilor de mătase, căci pe atuncea comerciul înflorit de.gîndaci de mătase începuse a scădea, din cauza falsificărei seminţei, îfu apucasem să zic acest cuvînt, şi curtizanii şi zburaseră la palat, pîrîn-du-mă că am insultat prestigiul domnesc. Curtizanii au perdut totdeauna tronurile ! Cînd am auzit aceasta, m-am sculat şi m-am dus la moşia mea, unde am şezut mai întregul an 1863. Către finele lui septembre am fost chemat prin depeşa domnitorului şi prin însuşi doamna, care viind anume în Moldova, oprindu-se la moşia Banca, a chemat pe domnu[l] Iorgu Radu şi l-a espediat la mine la moşie, spre a-mi face cunoscută intenţiunea lui vodă Cuza de a mă chema la minister. Curînd după aceea am mai fost invitat la Bucureşti, unde mi s-a propus ministerul, precum mi-1 propusese vodă Cuza chiar a doua zi şi după alegerea sa şi pe care-1 refuzasem, pentru că cerusem ca odată cu venirea mea la minister să fiu pus în po-ziţiune de a dezlega şi chestiunea rurală. Domnul atuncea mi-a fost zis că nu era încă momentul sosit pentru o asemenea lege ; şi după aceea s-au numit alţii. împlinirea acestei cereri mi se propusese cînd în 1860 mă hotărîi să primesc ministerul; însă acea promisiune nerealizîndu-se, eram hotărît a fi mai greu la o nouă propunere a puterii. Astfel, cînd mi-a telegrafiat vodă Cuza să viu în Bucureşti, am venit; şi cel dintîi cuvînt care mi l-a zis Alexandru Ioan, cînd am intrat în palat, a fost că acum momentul era sosit de a se dezlega cestiunea rurală şi că mie aparţinea de a o face. Am întîmpinat că nu puteam priimi ministerul, din cauză că în faţa coaliţiunii mă simţeam slab. Mai era apoi consideraţiunea că domnitorul era moldovean, eu moldovean ; nu-mi convenea deloc să fiu şeful cabinetului. Cerui dar prezidenţia ministerului să fie încredinţată domnului Bozianu. Domnul Bozia-nu era la vie la Ploieşti; m-am transportat acolo ; am bătut toate viile vreo trei zile pînă cînd l-am găsit. Onor. domn Bozianu îşi iubea comoditatea ; domnia-lui presimţea că împrejurările erau foarte grave, că nodul gordian trebuia să se taie ^^T^âău*î^tr-altul, însă caracterul dom- f - m niei-sale îl făcea să nu crează momentul oportun pentru domnia-lui şi n-a priimit; am fost silit dar să primesc eu prezidenţia consiliului. Ce am găsit înaintea mea cînd am intrat la minister ! în ziua dinţii, îiiăinte chiar de a priimi portofoliul, domnitorul a deschis scrinul său şi a scos un proiect de o constituţiune nouă şi de o nouă lege electorală; acel proiect de constituţiune era scris româneşte şi franţuzeşte şi era cori-giat de o mină foarte dibace, care am cnnoscut-o ; atît pot să spun. Domnul I. Strat: Nu era mina mea. Doamne fereşte ; nu eraţi pe atunci de talie a lua parte la lucrări atît de grave. Domnul I. Strat: Pentru ce te uiţi dar încoace? M-am uitat la o bancă: nu-mi dai voie nici să mă uit ? Destul ca-ţi spun că nu era mina dumitale. Domnia-ta atunci nu erai din intimii lui vodă Cuza ; vă afirm pe onoare că nu aţi fost dumneavoastră, pentru că, încă o dată o zic, nu eraţi în poziţiune a face aceste lucrări ce nu erau de talia domniei-tale. Domnul I. Strat: Atunci spuneţi cine a fost? Nu-mi puteţi face limba mai lungă decît o am. (Ilaritate.) Ce era acea constituţiune, domnilor? Ce era acea lege electorală? Yă voi spune-o în două cuvinte. Constituţiunea era cezarismul; legea electorală crea în fiecare judeţ cîte 30 alegători pe viaţă, cari alegeau cîte doi candidaţi, din care domnul avea dreptul să numească deputatul judeţului. Acea constituţiune 12, sub ministerul care m-a precedat, se trămisese la Constantinopole, spre a se decreta acolo. Se făcuse afară zvon despre acea constituţiune; şi, sosit la minister, am fost interpelat chiar în Cameră de domnul Brăiloiu daca aveam cunoştinţă despre dînsa. Dar, cînd am fost interpelat, constituţiunea aceea nu mai exista ; fusese aruncată în foc. în adevăr, noi unii miniştri declarasem din ziua întîi lui vodă Cuza că niciodată nu vom priimi ca constituţiunea ţărei să se facă sau să se prefacă în Constantinopole. Am respins orice idee de lovire de stat, declarîndu-i ferm că, mai nainte de toate, trebuia să împăcăm tronul ou Adunarea ; că spre aceasta trebuia ca adresa Camerei să devie programul ministerului şi că, numai daca Camera va refuza reforma legii electorale şi legea rurală, atunci vom vedea ce era de făcut; dar pentru moment nu era de loc a se gîndi la o lovire de stat. Aci este locul de a vă spune, domnilor, că chiar a doua zi după suirea sa pe tron Alexandru Ioan era consiliat, din mai multe părţi, de a rumpe cu o constituţiune care era făcută de străini13, care era o haină €e nu ne venea taliei noastre, care subordona autonomia ţărei, mai ales în privinţa reformei legii electorale, otărîrei conferinţelor din Constantinopole. în timpul discuţiunii adresei din 1863, generalul Florescu pretindea că avea scrisori în bosunar care dovedeau că şi din partidul liberal fusese unii, şi îndeosebi răposatul Panu, cari consiliaseră rumperea Convenţi-unii şi promulgarea unei constituţiuni care să dea domnului o mai mare putere. Lovirea de stat era dar la ordinea zilei, noi însă, şi îndeosebi acel om de bine care a dispărut dintre noi, Steege, eram de opiniune de a se încerca împăcarea cu Camera, dînd satisfacţiune cererilor ei. Vodă Cuza se învoi, dar curtizanii nu se învoiau. Curtizanii ieşiseră de la putere, dar totuşi încongiurau puterej^îiil .aJuaJl1' h^bunări de executat şi voiau u să le execute prin noi. Noi voiam să trăim bine cu Camera, să mergem înainte, să evităm cit se poate lovirea de stat; de aceea o zi bună nu aveam în minister. Din vreme în vreme, se suiau la tribună cîte un eurti-zan, cîte un văr, cîte un intim al domnului Cuza, şi ne insultau în modul cel mai insolent. Presa stipendiată nu făcea mai puţin. Camera însă înţelesese manoperile camarilei. în Cameră era bătrînul Arsacbi, diplomat consumat, nas fin şi sperimentat. El îndemna pe colegii săi să nu cază în cursă. Cu eît opoziţiunea din Cameră ne susţinea, cu atît curtizanii îşi îndoiau intrigile, ca doar ne vor irita, ne vor scoate din sărite, şi vom veni în conflict eu Camera ; şi atunci lovirea de stat era făcută ! Vă aduceţi aminte, şi fac apel la însuşi domnul Lascar Catargiu şi la domnul Brăiloiu, şi la domnul Ioan Brătianu chiar, că pe la finitul anului 1863, mi se pare u, am venit la Cameră şi am cerut un credit, am cerut autorizarea de a contracta un împrumut pînă la zece milioane lei vechi pentru datoria flotantă. La palat se calcula foarte mult pe refuzul acelor zece milioane. Ziua refuzului era să fie ziua lovirii de stat. Treizeci de căruţe de poşte erau gata ; căci pe atunci nu erau drumuri de fer ; erau treizeci de oficeri comandanţi ca să aresteze pe capii opoziţiunei; colonelul Pisotschi ceruse ca onoare să aresteze pe principele Dimitrie Ghica; erau treizeci de aşternuturi care se trămisese la Arnota, organizată de acelaş şef al penitenciarelor care este şi astăzi, domnul Daudun de Perr [i]eres, care şi astăzi trebuie să păstreze notele de cheltuielele făcute atunci cu instalarea din Arnota. însă Camera a fost înţeleaptă în acea zi. Camera ne-a dat milioanele cerute. Domnul Candiano Popescu: Nu-i mai învăţa, domnule Kogălnicene. (Ilaritate.) Camera ne-a dat zece milioane. într-acestea curtizanii pregătiseră la palat un mare banchet; era muzică, era tot palatul luminat; şi seara era să se facă lovirea de stat. Ofiţerii erau gata, poliţia toată în picioare. După masă miniştrii ne-am adunat şi am ţinut consiliul sub prezidenţa domnului. Aci, sînt dator să plătesc o datorie de amic şi de român repausa-tului Ludovic Steege, care atunci mai că a căzut în genunchi, zicînd domnitorului: „Dar ţi-ai atrage nu numai blestemul Bomâniei, ci şi hula şi dispreţul Europei întregi, cînd, fără nici un cuvînt, în ziua cînd Camera ţi-a dat ce ai cerut, ai consimţi la o lovire de stat ne justificată şi odioasă”. Iată pentru ce, în desfiinţată Cameră, am apărat memoria unui asemenea om de bine şi mult stimat de toţi aceia cari l-au cunoscut. Atunci domnitorul Cuza nu a ascultat pe eurtizani, cari stau prin palat, pe scări, prin eamerile adjutanţilor. Cînd m-am scoborît eu ca să dau contraordine, aveam încă în buzunar decretul de dizolvarea Camerei. Atunci o persoană, care se aflase invitată la masă şi care în ura cualiţiunii voia o lovire de stat, chiar cu violinţă, îmi zise : daca nu ai euragiu,. dă-mi mie pe cinci minute acest decret. I-am răspuns că curagiul era de a ţine acel decret, iar nu de a-1 întrebuinţa. Şi aşa, în acea zi, nu se făcu lovirea de stat. A venit apoi legea rurală în discuţiune. Permiteţi-mi aci să vă spun că la 1857 în Divanul ad-hoc al Moldovei, în privinţa chestiunilor naţionale eram uniţi cu toţii; nu era tot aşa în privinţa chestiunii sociale. Eram despărţiţi în două, erau naţionali conservatori şi naţionali liberali. Noi în Moldova nu avem populaţiune românească prin oraşe, ci numai prin sate, de aceea liberalii dih Moldova ne ziceam că viitorul naţiunii 118 cerei să ne ocupăm mai mult de sate. Liberalii moldoveni, între cari mă număram şi eu, puneau dar chestiunea emancipărei ţăranilor ca cea dinţii chestiune care era în Bomânia. Patru ani liberalii reclamaseră de la Cameră soluţiunea acestei chestiuni arzătoare. Camerile erau conservatoare. Camerile erau speriate. Chestiunea nu era studiată; şi, deşi Con-venţiunea prin articolul 46 zicea „se va procede fără întîrziere la revizuirea legei care regulează relaţiunile proprietarilor cu ţăranii, în vedere de a; îmbunătăţi soarta acestor din urmă”, chestiunea se amina necontenit, din sesiune în sesiune; ba chiar se votase o lege foarte grea, foarte apăsătoare ţăranilor; aceasta în Camerile întrunite, sub ministerul răposatului Barbu Catargiu. Prin această lege nu se da ţăranului decît locul de casă. Sosit la minister, eu nu puteam să supun la sancţiunea domnească acea lege, pe care o combătusem din toate puterile. Am prezintat un alt proiect de lege, legea rurală actuală. Su voi cualifica de loc purtarea Camerei de atunci, dar voi constata un lucru, că, bine sau rău, prezintasem un proiect de lege. Ei bine, eu am avut un vot de blam, numai pentru că am prezintat proiectul de lege, cînd Adunarea putea să-l respingă, dacă nu-i convenea. Din aceasta, conflictul; atunci am reclamat că Camera să se grăbească a vota reforma legei electorale, deciarîndu-i că voiam a face apel la ţară în contra Adunărei. Camera declară că nu voieşte a lucra cu ministerul meu. Atunci s-a făcut lovirea de stat; s-a făcut 2 mai. ÎTu voi spune că 2 mai a fost priimit eu entusiasm de toate clasele, afară de cei ce ţineau cu coaliţiunea; nu voi justifica pe 2 mai. Faptul pozitiv este că Camera, care era întemeiată pe avere, a fost dizolvată, că s-a făcut apel la ţară şi că în nouăle alegeri n-am avut trebuinţă de a interveni, pentru că vechile partite, lovite de neputinţă, s-au fost retras singure . din luptă. Clasele vechi ştiau că nu se pot lupta în contra sufragiului universal; şi onor. domn Manolache Costachi, care devenise cel mai contrariu lui 2 mai, se retrăsese la ţară, deşi în chestiunea rurală se apropia foarte mult de liberali, după cum dovedeşte broşura 15 domniei-sale care o dedicase lui Ştefan G-olescu, preşedintele Comisiunei centrale, şi prin care recunoştea dreptul ţăranilor plin şi întreg. Domnul Manolache Ie-pureănu s-a retras din luptă, precum a făcut şi toată opoziţiunea, fie liberală, fie conservatoare. Eu am şezut apoi numai cîteva luni la putere, adică pînă s-a recunoscut actul de Europa şi s-a decretat legile care se numesc legile lui 2 mai. La decembre s-a adunat Camera formată după noua lege electorală. Dar o zi bună nu mai aveam în minister. De abia mai putui să mă mai ţin pînă la 24 ianuariu. Atunci curtizanii găsiseră că a,rapul îşi făcuse datoria şi că arapul era timpul să se ducă. Şi, aşa fiind, eu m-am dus, şi domnul Bozianu, cu domnul Veraescu, cu domnul Strat mi-au succedat16. Oaor. domn Bozianu era un om foarte bun, care iubea binele ; însă luase o grea însărcinare, şi fără să cunoască situaţiunea ; domnia-sa luase ministerul de interne. A şezut două, trei luni şi s-a retras. Pentru ce? ÎTu ştiu; s-a retras. După dînsul au venit amicii intimi ai lui vodă Cuza, şi s-a făcut 11 februariu. Permiteţi-mi să spun pentru ce, după mine, s-a făcut 11 februar iu. 2 mai întemeia egalitatea, dar rădica o parte din libertăţile parlamentare. Emancipa în adevăr clasele dezmoştenite, chema la drepturile politice toate clasele societăţii, dar deocamdată individualitatea se nimicnicea dinaintea statului. Clasele înalte, mai. cu deosebire, erau în- 119 tărîtate în contra Ini 2 mai, pentru că le lovea în privilegiurile, în deprinderile, în sentimentele lor. în legile de mai nainte boierul, numai ca boier, avea dreptul de a însemna ceva în această ţară, de a lua parte la trebile ţărei, fără ca cineva să-l poată împedica. Acest drept se respectase oarecum de legea electorale anexată Convenţiunei din Paris 17. Această lege era întemeiată pe averea teritorială, făcea însă o parte şi capitalurilor şi comerţului, concentrate în oraşe. Prin urmare, erau chemaţi la trebile ţărei şi oamenii nuoi, adică clasele de mijloc. 2 mai, lovind parlamentarismul, lovea totodată şi clasele vechi, şi acele nuoi. Anihilarea dar a individului, precum şi abuzurile grozave ce au caracterizat ultimul an al domniei lui vodă Cuza făcură să se unească toate acele partite, toţi acei oameni cari văzură că toate căiele legale le erau închise spre a mai putea ajunge de a lua parte la afacerile ţărei. Astfel văzurăm unindu-se cu boierii oameni nuoi, tineri cari, crescuţi în şcoalele Franciei şi Germaniei, îmbrăţişaseră ideile liberalismului modern. Alegerea lui Ianov exaltă nemulţumirile la culme, şi astfel se făcu 11 februariu18. Vedeţi dar, domnilor, că nu pentru prima oară în această ţară s-au făcut cualiţiuni. în 1857, n-am văzut în Adunările mume dîndu-şi mina domnii reglementari, boierii, orăşenii şi chiar sătenii, spre a aşterne organizaţiunea ţărei? La 1863 n-am văzut partiturile extreme unindu-se «"pre a da o prevestire lui vodă Cuza ? A-am văzut asemenea partiturile extreme dîndu-şi mina în urma lui 2 mai, spre a pregăti actul din 11 februariu f Şi cu toate acestea să nu se zică că Camera de 2 mai nu avea caractere independinte, nu da libertate tribunei. Tribuna s-a păstrat plină şi întreagă; este aceeaşi care există şi astăzi. De la această tribună răsuna vocea elocuentă a onorabilului Constantin Boerescu, stigmatizînd actele ministeriale 19. Şi 40 de deputaţi urmau la vot pe orator; şi nu uitaţi că pe atunci voturile erau pe faţă, şi 40 deputaţi votau pe faţă , în contra guvernului. Aşa este, domnule C. Boerescu? Domnul C. Boerescu: Aşa este. La 1863 aţi văzut dar că a fost cualiţiune. La refuzul impozitelor au votat împreună domnul Costache Roseti şi principele Brîncoveanu, deputatul sărac şi democrat, şi deputatul conservator şi milionar. în fine, s-a "făcut cualiţiunea pentru răsturnarea unui tron. La 11 martie 1871 am văzut asemenea caimacamii şi miniştrii lui 11 februariu dîndu-şi mina cu ultimii miniştri ai lui vodă Cuza, răsturnătorii cu răsturnaţii, acuzatorii cu acuzaţii, dătătorii în judicată cu daţii în judicată. Şi noi nu am găsit deloc că aceste cualiţiuni meritau a fi stigmatizate, pe cînd onor. domn Strat ne-a stigmatizat unirea noastră, cari cel puţin sîntem cu toţii fii ai aceliaşi epoce, avem cu toţii acelaşi trecut, cari cu toţii în juneţele noastre ne-am luptat pentru aceleaşi idei. Şi unindu-ne astăzi nu facem deeît a ne întoarce la obîrşia noastră ! Onor. domn Manolache Costachi, ştiţi cine era în tinereţe ? Domnia-sa venise din străinătate 1a- vîrsta de 21 ani. Ca mai toţi tinerii de pe atunci, ne întîlneam cu toţii în casele lui Răducanu Roseti, tatăl lui Lascar Roseti, care îmi pare rău că nu a venit în această Cameră, fiindcă ar fi fost onoarea ei. Ne duceam acolo seara, vorbeam cîte cinci, şease ore despre afacerile ţărei. Acolo s-au petrecut juneţile noastre, acolo şi la moşia Mîngina 20 a lui Costacbe Negri au luat naştere toate acele cugetări care apoi au devenit realităţi. Mibalache Sturdza, cu toate greşelele sale, era însă un domn care iubea tinerimea ; el vedea viitorul ţărei în junime. De aceea el a făcut în domnia sa multe acte inspirate de noi, 120 tinerii, de exemplu: emanciparea sclavilor monastireşti şi boiereşti21. Tot după cererea tinerilor, el, la alegerea mitropolitului, s-a rostit pentru candidatul lor, sacrificînd pe candidatul consulului rusesc 22. Pe timpul sosirei domnului Manolacbe Oostaebe în ţară, era în Ministerul Justiţiei, în Logofeţia dreptăţei, cum se zicea pe atunci, era o cancelarie grozavă, care făcea goana răzeşilor, despuindu-i de pămînturile lor în favoarea boierilor. Eăzeşi mulţi erau mai cu seamă în Tuto va. Mihalache Sturdza a luat pe domnul Manolacbe Oostacbi tînăr, d-abia sosit din şcoală, şi l-a numit preşedinte al tribunalului de Bîrlad, anume ca să apere pe moşneni. Adjuns în vîrsta coaptă, domnul Manolache Oostacbi mi-a făcut mult rău; poate, fără să voi, i-am făcut şi eu rău; dar sînt dator să recunosc că a fost un energic apărător al acelor răzeşi şi că şi astăzi bineeuvîntarea moşnenilor din Tutova şi Yaslui însoţeşte numele domnului Manolacbe Oostacbi. Domnul Manolacbe Oostacbi, deşi astăzi este foarte îndrăzneţ în convicţiunile sale, foarte indiferent la critice nedrepte, dar în tinereţe era măi simţitor la nedreptate. Domnia-lui, tînăr liberal, carele a luat parte la toate luptele pentru drepturile şi libertăţile ţărei, cînd s-a văzut atacat pe nedrept de adversarii săi, cînd s-a văzut pe nedrept acuzat de falşii liberali, atunci s-a făcut boier, s-a făcut strigoi cu coadă lungă, cum se zice în Moldova. (Ilaritate.) . Nu vă miraţi dar daca astăzi îl vedeţi reînturnîndu-se în rîndurile liberalilor, căci, daca falşii liberali l-a făcut conservator, astăzi falşii conservatori îl fac din nou liberal. Domnul Manolacbe Oostacbi este urmaşul unei famibi din cele mai româneşti, din cele mai patriotice din Moldova. Străbunul său, Lupu Oostacbi23, cînd Petru cel Mare fusese bătut de turci pe ţărmurile Prutului, avu curagiul, în tabăra turcească, la Stănileşti, în faţa vizirului triumfător, să apere drepturile ţărei şi să ceară respectarea tractatelor încheiate cu Poarta. Prin urmare, domnia-sa are dreptul a zice : „Eu sînt boier, eu am tradiţiuni în această ţară. Am lepădat privilegiurile strămoşilor mei, dar în locul lor voiesc să mă bucur de drepturile întemeiate pe meritul meu, pe capacitatea mea, pe serviciele mele făcute ţărei mele, drepturi ce-mi sînt garantate prin constituţiunea ce am dat-o domnului să o jure”. Iată ce voieşte domnia-sa, iată ce voim cu toţii. Daca nu mai avem privilegiuri, voim să avem drepturi. Nu mai voim de deviza lui vodă Cuza : unul întru toţi, pe care curtizanii au scris-o pe tăierile domneşti şi pe care vă asigur că eu am văzut-o pentru întîia dată la masa lui vodă Carol. în ultimele alegeri, domnul Iepureanu s-a speriat de combaterea ce i s-a făcut la Bîrlad; s-a speriat de cele ce i s-au făcut la Bîmnicul Sărat. Ne-am speriat cu toţii, şi eu, şi domnul Golescu, şi domnul Yer-nescu; ne-am speriat cu toţii de maşina guvernamentală, care voieşte a ne ucide pe toţi. De aceea, mai nainte de a muri, avem o îndatorire mare de împlinit, avem testamentul nostru de făcut. La 1857, ne-am unit toată ţeara, fără deosebire de stare şi de opi-niuni, şi am cerut, ca singure mîntuitoare pentru ţară, renumitele patru puncte 24: am cerut autonomia ţărei; am cerut Unirea ; am cerut principe străin; am cerut guvern reprezentativ constituţional, regim conservat prin legile vecbi ale ţărei şi care s-a respectat, deşi ciontit, de către însuşi domnii fanarioţi. Am realizat punctul întîi; am realizat punctul al doilea ; 121 am realizat punctul al treilea; avem datoria, înainte de a muri, să realizăm şi pe al patrulea punct al cerinţelor naţionale din 1857. Eecunosc aci că cele întîi trei puneturi s-au realizat intr-un mod cam revoluţionar, cam nu prea pe calea legală. îndoita alegere din 5 şi 24 ianuariu 1859 nu era prescrisă de Convenţiune, nici nu era în prevederile ei. Va aduceţi aminte de o notă a guvernului austriac care zicea că prin Convenţiune s-au luat toate măsurile spre a împiedica Unirea. în ziua de 24 ianuariu 1859 s-a cam lăsat la o parte Convenţiunea. Dumneavoastră, românilor de dincoace de Milcov, revine onoarea de a fi pusă întîia peatră la edificiul Unirei, alegînd pe alesul Moldovei. La 24 ianuariu 1862 s-a făcut Unirea pe viaţă; 11 februariu a adus Unirea pentru totdeauna. Trec la punctul al duoilea, la autonomia ţărei. Autonomia ţărei, domnilor, se datoreşte lui 2 mai25; 2 mai n-a rupt o conştituţiune făcută de ţară, 2 mai a rupt o Convenţiune făcută de , străini şi primită de ţară numai de nevoie. Această Convenţiune ciuntea în multe autonomia ţărei; vă aduceţi aminte că reforma legei electorale era rezervată conferinţei de Constantinopole. 2 mai proclamă şi revendică pentru ţară autonomia deplină, dreptul ţărei nemărginit de a-şi da şi a-şi preface guvernul şi eonstituţiunea după voinţa şi după trebuinţele sale. Acest principiu se recunoscu în fine de puterile garante şi de Turcia şi se înscrise în capul protocolului din Constantinopole, care recunoştea plebiscitul ţărei. Pe protocolul de Constantinopole se întemeie şi Constituanta 26, spre a da ţărei noua conştituţiune. în fine, se realiză şi al treilea punct în 11 februariu 1866. Principele străin se sui pe tronul Eomâniei, cu scop de a ne scăpa de ambiţioşii pentru tron, de a asigura cele întîi trei puneturi şi de a realiza pe al patrulea. Ce a mai rămas dar din acea programă a bătrînei genera -ţiuni, care astăzi este aproape a închide ochii? Este tocmai punctul al patrulea : guvern reprezentativ constituţional. Ei bine, domnilor, daca s-a călcat în picioare acest al patrulea punct, pentru a se dobîndi unirea ţărei, pentru a se dobîndi autonomia ţărei, pentru a se dobîndi domn străin; în rezumat, daca s-a ieşit din legalitate în 24 ianuariu, la 2 mai şi la 11 februariu, acum, după 18 ani de luptă, n-a venit oare timpul ca această ţară să aibă în fapt ceea ce noi reclamam de acum 18 ani ca al patrulea punct, ca cheia bolţei tutulor institutiunilor noastre naţionale, ceea ce si părinţii noştri reclamau încă de la 1832 ? A! dar dumneavoastră ne veţi zice : şi voi aţi călcat al patrulea punct, cînd de sus, cînd de jos ! Da, domnilor, cu toţii am călcat Con-• venţiunea de Paris; unii apoi am făcut revoluţiunea de sus din 2 mai; alţii ain făcut revoluţiunea de jos de la 11 februariu. Dar aceasta am fă-cut-o pentru a se dobîndi cînd punctul întîi, cînd al doilea, cînd al treilea. Dar acum pentru ce călcaţi punctul al patrulea, cînd tocmai misiunea regimului actual este de a-1 realiza, este de a face din el un adevăr cum au devenit adevăruri punctul întîi, punctul al duoilea, punctul al treilea din programa din 1857. Şi-apoi astăzi unde sînt măcar acele chestiuni naţionale sau sociale pe care Camerile trecute refuzau a le dezlega ? Este oare astăzi de dezlegat chestiunea rurală? Avem un tron de fondat sau de apărat? Avem un nou act naţional de făcut? Nu ! Totul am dobîndit, totul este în stare normală, şi nu avem decît pe calea legală, pe calea constituţională să mergem înainte ! 122 Domnilor, sînteţi legiuitori, sînteţi în Cameră o mare maioritate; nu aveţi să vă temeţi de nimic şi nici vă cer să vă temeţi. Şi-apoi nu vă cerem nici măcar să daţi un vot prin care să ziceţi că alegerile n-au fost libere! Dar intraţi numai în întunericul conştiinţei dumneavoastră, precum zicea răposatul Barbu Catargiu, şi sînt sigur că nu veţi putea afirma înşivă că ceea ce s-a făcut aşa trebuia să se facă, că ceea ce s-a petrecut a fost conform cu legea, conform cu veritatea. Căci eu sînt sigur că, în preziua alegerilor, fiecare din dumneavoastră nu v-aţi pus ca întîia întrebare : ce vor zice alegătorii, ci: ce va zice ministrul, ce va zice prefectul? Ei bine, domnilor, se cuvine ca după 18 ani de luptă aceeaşi stare de lucruri să se perpetue şi astăzi? Se cuvine ca în 1875 să nu avem în realitate ceea ce deja ceream în 1857? Apoi eu sînt încredinţat, domnilor, că însuşi onor. miniştri actuali nu ar voi ca, după căderea lor, să mai fie ceea ce este astăzi, cînd sînt la putere; căci atunci şi dumnealor s-ar simţi striviţi, cum sîntem noi astăzi striviţi, şi atunci şi dumnealor şi-ar face întrebarea ce astăzi ne-o facem noi: unde mergem ? Onor. domn Boerescu este un om carele prin meritele domniei-sale a adjuns să joace un rol însemnat în această ţară; ei bine, îl întreb pe domnia-sa, cînd nu va mai fi ministru, cînd nu va mai fi bine văzut de puternicii zilei, i-ar conveni anihilarea individualităţei domniei-sale înaintea acestei maşine guvernamentale, înaintea căria astăzi nu mai este independenţă, nu mai este personalitate ? Dară domnia-sa ştie foarte bine că, sub legea electorală veche, corpurile electorale erau atît de independente, găseau încă în lege atîta putere, încît au putut, în Ţara Românească, să combată cu succes candidatura domniei-sale şi aceea a domnului •Costaforu, deşi erau personalmente protejaţi şi de guvern şi de vodă Cuza, încît acesta a trebuit să-i scoaţă deputaţi în Moldova în Bîrlad. Domnul Boerescu ştie foarte bine că 11 februariu s-a făcut, că con-stituţiunea din 10 mai a voit tocmai ca nu domnitorul să cîrmuiască, ci domhitorul numai să domnească. Erau, domnilor, şi în secolul trecut domni străini — căci şi fanarioţii27 erau domni străini — ; ei bine, aceşti domni mosafiri, aceşti mari arendaşi ai ţărei noastre, ei au respectat legile ţărei. Sub domnia acestora, toate trebile ţărei se făceau de ţară prin divan, prin anaforalele sfatului boierilor. între aceştia erau în Moldova Teuteştii, Arbureştii, Costaceştii, Balşeştii, Sturdzeştii; dincoace de Milcov erau Ghiculeştii, Bălăcenii, Filipeştii, Cantacuzineştii etc.,pe care domnii străini erau nevoiţi a-i recunoaşte, nu numai ca personalităţi, dar chiar ca corpuri sociale. Fără consimţămîntul acestora, fără voia ţărei legale, nu se cuteza a se face o lege cît de neînsemnată. Astăzi boierimea, veche ţară legală, a dispărut. Dară legile nuoi au creat o altă ţară legală; aceasta are dreptul să ocîrmuiască România, iar nu guvernul personal, guvernul bunului plac. Acesta-i guvernul însă care îl avem astăzi; el a zdrobit toată rezistenţa corpurilor sociale şi chiar individualitatea fiecăruia din noi. Numai cu consimţimîntul acestei puteri mai poate cineva fi astăzi ceva în această ţară. Ei bine, domnilor, nu trebuie ■o dată să se precurme acest sistem funest ? Eu trebuie oare ca acei tineri, în numele cărora vorbea domnul Maiorescu, să poată ajunge a lua parte la trebile ţărei, să poată străbate şi ei în sinul Adunărei Naţionale, altfel decît cu voia şi cu recomandaţiunea ministerului ? Noi, domnilor, la 1857 eram tineri, cînd după Tratatul de Paris, Principatele au fost chemate 123 să-şi exprime dorinţele în privirea viitoarei organizaţiuni a ţărei. Toate clasele an fost chemate la vot. în Moldova se punea o deosebită stăruinţă întru de a înăbuşi rostirea ţărei în favoarea TJnirei. întîiele alegeri fură monstruoase. Eu numai caimacamul numit de turci, dar consulul austriac, dar trămisul Porţii interveneau mergînd pînă la prefacerea listelor electorale, şi toate acestea spre a opri libera exprimare a voinţei ţărei. Sub asemenea triste auspicie, negreşit că nu puteam triumfa. însă împăratul Eapoleon a descoperit infamia, a luat eorespondinţele ce surprinseseră între caimacam şi între Constantinopole, s-a dus la Osborne, s-a înţeles cu regina Victoria şi cu împăratul Eusiei, şi aceşti monarhi în unire au ordonat ambasadorilor lor de la Constantinopole să scoboare bandierele dacă nu se vor sfărîma alegerile. Atunci se sfărîmară aceste alegeri siluite, pe care nu credeam de a le mai vedea repetîndu-se în ţara noastră. Alte alegeri libere se făcură apoi; şi noi moldovenii am putut în fine să ajungem a ne da mîna cu dumneavoastră muntenii. Ei bine, noi ne vedem astăzi iarăşi la alegeri siluite. Astăzi, domnilor, zece individe, şi cele mai însemnate din toată ţara, cînd guvernul va voi, nu vor putea să străbată în sinul reprezentaţiunei naţionale, căci astăzi nu este numai voinţa ministerului care intervine în alegeri, dar este voinţa şi a prefecţilor şi chiar a subprefecţilor. Sînt prefecţi cari au propria lor politică, au şi candidaţi proprii ai lor. Am văzut prefecţi zicînd : în adevăr ministrul îmi recomandă pe cutare, dar eu ştiu că în fondul inimei el voieşte pe candidatul meu. Astfel, domnilor, de sus pînă jos nu întîlnim deCît miniştri, prefecţi, subprefecţi şi primari, în loc să întîlnim alegători. Ei bine, trebuie să se sfîrşească odată cu această stare de lucruri din ţara aceasta. Eoi ne-am unit tocmai ca să sfîrşim cu acest sistem de minciuni! Ee-am unit pentru o mare idee, cum ne-am unit la 1857. Ee-am unit 28 cum s-au unit o parte din notabilităţile ţărei la 1863. Ee-am unit cum v-aţi unit la 11 februariu, cum v-aţi unit la 11 marte. Şi ne-am unit cum şi pentru ce? Ee-am unit ca să restatornicim adevărul în legile ţărei, pe tărîmul practic al unui program care este al tutulor şi al dumneavoastră, cum o spuse chiar astăzi domnul Ventura 29. Ee-am unit în fine în faţa unor trebuinţe şi unor suferinţe general simţite. Dumneavoastră ziceţi că fiecare dintre dumneavoastră voiţi aceleaşi îmbunătăţiri şi mai presus de toate guvernămîntul reprezentativ. Aceasţa ne îmbucură, aceasta ne place, căci ne este cu neputinţă de a crede că dumneavoastră, în fundul inimei, nu voiţi un echilibru între puterile statului, un control al ţărei asupra afacerilor publice. Aceasta odată stabilit, cele[l]alte îmbunătăţiri cerute prin programul nostru vor veni de la sine, căci ele sînt consecuenţele unei stări normale, precum relele sînt totdeauna consecinţa unei stări anormale. în adevăr, domnilor, cel mai bun minister nu poate să facă binele, daca nu este luminat, daca nu are un control lîngă el. Am avut onoarea să vă spun că vă recunosc de Cameră legiuitoare, că voturile dumneavoastră sînt îndatoritoare pentru ţară. Această profesiune de credinţă odată făcută, îmi veţi permite acum d-a vă arăta că acest control nu poate niciodată să existe daca deputaţii se aleg de miniştri şi nu de ţară. Eu sînt încredinţat că dumneavoastră, în fundul inimilor dumneavoastră, sînteţi de aceeaşi opiniune ca şi mine*, sînt încredinţat că, ceea ce [este] astăzi nu vă place şi că toţi aţi dori ca alegerile să se facă altfel de cum s-au făcut. în ceea ce mi s-a întîmplat mie, vedeţi ceea ce s-a întîmplat mai în toată ţara. De zece ani sînt ales deputat 124 în colegiul I al unui judeţ unde am tradiţiuni de familie, unde am moşie de la strămoşi, unde am amici cari nu m-au trădat niciodată. Ei bine, domnilor, astă dată eu am căzut, nu pentru că am avut a mă lupta cu un rival, căci acesta nu exista; ci pentru că prefectul a inventat o candidatură imaginară, opuindu-mi o onorabilă persoană care a fost aleasă fără voia sa şi care, precum aţi văzut, a şi refuzat mandatul său. Mai mult decît cu numele adversarului meu, am avut dar a mă lupta cu ameninţările şi promisiunile prefectorale. Şi aci, domnilor, vă adaog: ştiţi că în multe judeţe colegiul I a devenit mai servil decît colegiul IV, şi pentru ce ? Pentru că toate interesele economice ale agricultorilor sînt astăzi concentrate în mîna administra-ţiunei: averea, pînea copiilor noştri atîrnă de bunul plac al unui prefect, ba chiar al unui subprefect sau primar. Aşa la Pălciu unui alegător i se zicea : daca vei vota pentru cutare şi nu pentru cutare, copilul tău are să cază la sorţi; altul se scutea de serviciul militar inventîndu-i-se, ca mijloc de scutire, o mătuşă călugăriţă din fundul Oarpaţilor şi pe care nu o văzuse de cînd se născuse ; altuia i se spunea ca nu cumva să voteze pentru candidatul opoziţiunii, că vine prăşila şi toţi prăşitorii săi se vor da vecinului său ; altuia i se promitea că, daca [nu] va vota pentru candidatul guvernamental, drumul mare ce trece de secole pe moşia sa se va strămuta pe moşia vecinilor răzaşi. Şi iată, domnilor, cum şi în colegiul I a străbătut atotputernicia guvernamentală. Ştiţi care colegii au mai rămas independente din cele întîi ? Numai în acele judeţe unde proprietarii îşi au moşiile în arendă. Acolo un alegător, care astfel nu mai are nimic a face cu administraţiunea, mai poate vota liber fără a avea a se teme de ameninţări; dar vai de bietul proprietar care este nevoit să-şi caute singur moşia, acela trebuie să plece capul mai jos decît ţărîna. Singurul colegiu care pe alocurea se mai ţine în picioare este colegiul II, care e compus de proprietari de imobile urbane sau de moşneni şi carii nu au nevoie de administraţiune, pentru că cei dintîi nu au a face cu prefecţii şi cei de al doilea lucrează ei singuri pămin-turile lor. Să venim acum la colegiul III. Onor. domn Strat a spus un mare adevăr; a zis : recunosc şi eu că colegiul IV nu este independinte; alegătorii nu sînt instruiţi; trebuie să treacă încă o bucată de vreme pînă cînd acest colegiu va avea o voinţă, însă domnia-sa s-a oprit aci; n-a mers cu argumentaţiunea sa în contra celor zise de noi că, daca colegiul IV este slab şi nu înţelege misiunea sa, nu este un motiv ca prin introducerea ruralilor să facem şi colegiul III să semene cu colegiul IV. Ruralii, altădată de la banca ministerială, s-au declarat incapabili de a-şi cîrmui chiar interesele comunale, de a-şi numi primarii, de a se îngriji de şcoală, de biserica satului; şi că de aceea se introducea în comună marele proprietar, ca să cîrmuiască comuna şi să o aducă în stare de înflorire. Ei bine, cum tot aceşti rurali astăzi se recunosc capabili, ca un sînge nou, de a regenera colegiul III? Domnul ministru [al] justiţiei30 v-a citit, domnilor, nişte cuvinte ale mele din „Monitorul” anului’ 1868, cînd era ministru domnul Ioan Brătianu, spre a vă dovedi că eu pe atunci aş fi susţinut că ruralii ce plăteau 80 lei aveau dreptu[l] să voteze în colegiul III. Este o eroare. Chiar cuvintele mele cetite de domnia-sa o dovedesc. Eu am zis atunci că, nu văd pentru ce cineva care are o fabrică mare, sau un arendaş care ar plăti mii de galbeni arendă, nu ar avea dreptu[l] să voteze în cole- 125 giul.III, ci ar fi redus că voteze prin delegaţiune în colegiul IY, aceasta numai pentru că locuieşte la ţară. Şi dar am opinat că aceştia aveau dreptul să ceară a fi înscrişi în oraş, cu condiţiunea însă ea să-şi declare domiciliul lor în oraşe, tot aşa cum sînt şi astăzi mulţi cetăţeni cari locuiesc în Bucureşti, dar cari şi-au înscris domiciliul lor aiurea şi astfel sînt alegători în Teleorman, Vîlcea şi Vlaşca, deşi, cum am zis, locuiesc în Bucureşti. Onor. domn George Mânu, primar de Bucureşti, este preşedintele consiliului judeţean în Teleorman, pentru că-şi are domiciliul declarat acolo. Aceasta am cerut noi la 1868. Dar domnul ministru [al] justiţiei m-a apostrofat că nu sîntem adevăraţi democraţi, că visăm reînvierea privilegielor boiereşti, cerînd escluderea ruralilor, precum sînt egali înaintea îndatoririlor. Dar daca, domnilor miniştri, dumneavoastră sînteţi pentru această frumoasă şi democratică teorie, pentru ce în alte nu o puneţi în practică ? De ce nu lăsaţi pe săteni să se pună în contact cu co-alegătorii lor din oraşe ? De ce-i ţineţi în carantină pînă în ziua alegerei ? De ce-i aduceţi cu jandarmi la vot ? De ce-i mărginiţi să fie numai o maşină electorală inertă; de ce nu-i aduceţi şi în Cameră ca deputaţi ? De ce onor. domn Alecu Catar-giUj care zice că sprijină pe ţărani, că apără opinca, de ce domnia-sa nu se rădică să proteste, cînd vede că, din 33 de colegiuri IV, un singur deputat ţăran nu a ieşit; că, din contră, se aleg în colegiul IY oameni ori 'necunoscuţi, ori cari toată viaţa lor au combătut drepturile şi interesele ruralilor? Eu am văzut fiinţe care nici fuseseră o singură dată în un judeţ ieşind totuşi cu unanimitate deputaţi ai colegiului IV din acel judeţ ! ’ . , Domnul V. Pleşoianu: Tot atîta cunoşteau şi alegătorii colegiului IV de la 1 : Vîlcea pe domnul Oscar Eliad în 1869. .Recunosc că aveţi mare dreptate, dar tocmai pentru că s-a făcut greşeli nu trebuie să le continuăm. îfu este mai bine ca, constatînd un rău, să ne punem o dată eu toţii şi să-l îndreptăm ? Domnul V. Pogor: Nu ai autoritate; trebuie o parolă mai autorizată ca să o credem. Onorabile domnule Pogor, nici dumneavoastră în asemenea egz „ nu ayeţi dreptate să vă rostiţi în această Cameră, căci ca om de onoare nu puteţi afirma că şi dumneavoastră şi amicii dumneavoastră nu aţi beneficiat de ingerinţa guvernamentală. (întreruperi.) Dumneavoastră nu veţi putea afirma că amicii dumneavoastră cînd s-au ales în colegiul III de Iaşi, toţi cu o unanimitate de 600 voturi, au fost espresiunea intereselor acelor 600 alegători, fiindcă nu puteţi să pretindeţi că acest număr de voturi, ca liberă espresiune a voinţei alegătorilor, s-au putut da la patru persoane, care fiecare avea diferite opiniuni şi un alt trecut politic. O voce: Domnu[l] Ion Brătianu s-a ales la Graiova. Domnul Ion Brătianu este un om care are un trecut politic, care de 30 de ani a jucat un rol însemnat în afacerile acestei ţări, care a luat parte la întemeierea unei domnii; toată România îl cunoaşte. Prin urmare, poate fi ales în orice punct al ţărei, fără a surprinde pe nimeni, precum şi bărbaţii însemnaţi ai partitului dumneavoastră pot să fie aleşi oriunde fără a produce mirare. Cînd însă voi vedea pe onor. domn Polizu■: 126 Micşimescu că se alege în colegiul IY de Neamţ, pe care domnia-sa îl cunoaşte de abia cu numele, n-am dreptul de a mă mira, eu proprietar în acel judeţ? Onor. domn Alexandru Labovari 31, cînd spunea că nu voieşte să răspunză domnului Candiano, pe care în cbip ironic îl califica de depu-1 tat de Cahul, domnia-sa afirma, ca şi mine, o situaţiune care trebuie să aibă un sfîrşit. Fiecare din noi au făcut erori; dar mi se pare că mai bine ar fi să ne unim cu toţii şi să căutăm a îndrepta răul, decît de a urma a ni-1 arunca unii în capul altora, fără a face vreun bine ţărei. Trebuie, domnilor, să ne mărginim numai a imita pe domnul prim-ministru, carele, de cîte ori îi imputăm un fapt, se mărgineşte a ne cita estracte spre a ne dovedi că şi noi am făcut aşa, întocmai ca copiii din şcoală cari, cînd profesorele îi pedepseşte, zic că şi Jules, că şi Ernest, că şi Auguste au făcut ase-. menea? (Aplauze.) Apoi, situaţiunea de astăzi este aşa de bună, aşa de fericită, încît să nu avem nevoie de a o îndrepta, ci numai de a face glume? Domnul preşedinte al consiliului: Nu am, nici voi zice veriodată că şi noi am făcut ca dumneavoastră, dar numai v-am arătat inconsecinţele şi contrazicerile în care cădeţi. Să dea Dumnezeu, onorate domnule preşedinte al consiliului, ca dumneavoastră să fiţi o excepţiune între toţi oamenii de stat, nu numai de la noi, dar şi din statele cele mari ale lumei; ca singur dumneavoastră să fiţi acela fericit, carele în timp de 30 de ani de luptă să nu fi comis o singură greşeală, încît să vă puteţi califica cavaler fără reproşuri, încît să puteţi zice că nu aveţi trebuinţă să mai învăţaţi ceva. Noi însă, aceşti simpli muritori, mărturisim în toată umilinţa că am făcut mari şi multe erori în lunga noastră carieră, şi tocmai pentru că le-am făcut dorim, ca aceste greşeli să ne serve şi unora şi altora de lecţiune, şi să ajungem cu toţii de a da ţărei o stare de lucruri mai fericită decît cea de astăzi. (Zgomot.) Domnilor, întrerupeţi cît veţi voi, sînt însă sigur că. în fundul ini-melor dumneavoastră simţiţi că eu am dreptate, cînd reclam o schimbare de sistem, cînd cer ca adevărul să domnească în aplicarea legilor. Eu cred ; că şi dumneavoastră doriţi a vedea o stare de lucruri care să permită fiecăruia din noi de a fi ales de alegători în deplina lor libertate, decît de a ieşi din urnă avînd alături cu noi un prefect amic sau un ministru sprijinitor. , Domnul P. Carp: Vei face domnia-ta altfel cînd vei veni la putere. : Onor. domn Carp are multă inteligenţă şi mnlt spirit; astă dată le face defect la amîndonă. En nn zic aceste adevăruri pentru că voiesc să viu la putere, dar le zic pentru că doresc să văz îndreptarea lucrurilor. Şi apoi onor. domn Carp nu trebuie să uite ca chemarea la putere este un 4 drept al suveranului, este un semn al încrederii şi al bunei-voinţe dom-meşti, căci sînt mai mulţi ani de cînd guvernele se compun numai după chemarea suveranului. Cît pentru mine, eu nu am dreptul a reclama de la domnitor altceva decît protecţiunea ce o datoreşte suveranul tutulor locuitorilor acestei ţări. Pe acest tărîm vedeţi dar că nu pot veni la putere; pe al duoilea tărîm, acel al încrederii maiorităţii,. dumneavoastră singuri veţi recunoaşte că, în fata acestei Camere, noi iarăşi nu putem pe calea constituţională să venim la putere. Vedeţi dar, domnilor, că pentru 127 noi aceştia ambele căi ne sînt închise, şi cred că dumneavoastră trebuie să fiţi pe deplin satisfăcuţi. Domnul Şt. Fălcoianu: Pentru ce te-ai făcut revoluţionar? Onor. domn Fălcoianu îmi poate imputa toate metehnelile, nu poate însă să-mi zică că sînt revoluţionar, pentru că nu am fost niciodată în viaţa mea revoluţionar. Domnul Şt. Fălcoianu: Dar oare la 2 mai nu ai fost? Pentru 2 mai puteţi să mă numiţi cum veţi voi, însă numai revoluţionar, cum aţi fost dumneavoastră, nu am fost. Dar veţi zice că actul de la 2 mai a fost o revoluţiune de sus; ei bine, vă mărturisesc: eu am făcut o revoluţiune de sus şi cred că în împregiurările de atunci am făcut bine. Domnul Şt. Fălcoianu: Ai fost şi sperjur. De vreme ce m-am riscat de a face o lovire de stat, negreşit că am fost redus şi la dura necesitate de a călca un jurămînt. Da, sînt oameni cari cînd se văd în faţa unei teribile necesităţi, în faţa unui nod gordian, au euragiul de a-1 tăia cu sabia. Aceasta denotă cel puţin un curaj, o hotărire de caracter, căci lovirile de stat nu duc totdeauna la Capitol, duc cîteodată şi la ştreang. Dar acesta este singurul chip de a face o lovire de stat şi de a-şi călca jurămîntul ? Sînt alţi oameni cari n-au cura-giul d-a procede astfel; ei fac loviri de stat pe încetul, în ediţiuni multiple, în formă de duo-decim; ei pe fiecare zi rup cîte o filă din constitu-ţiiinea ţărei; pe fiecare zi falsifică o lege şi prin urmare în fiecare zi îşi zădărnicesc cîte o literă din jurămîntul lor. Nu uitaţi că corăbiile nu se scufundă numai prin bombele duşmăneşti; ele au adesea alţi inimici, care deşi cu încetul, dar ajung la acelaşi rezultat fatal. Aceştia sînt acei vermi care încet, încet ajung a roade carena; şi valurile mărei se însărcinează cu restul. Ei bine, vă întreb care din ambele loviri de stat sînt mai curagioase şi chiar mai morale? Onor. domn Fălcoianu a făcut prea bine de mi-a adus aminte de 2 mai. îi sînt recunoscător, pentru că-mi dă ocaziunea să vorbesc şi eu ceva încă în privinţa lui 2 mai. Şi din început vă promit că nu voi căuta să apăr acea zi: ea are locul său în istoria ţării. Din contra, eu declar că nu doresc nimănui de a fi redus la necesitatea de a face un 2 mai şi vă asigur că acei ce l-au făcut, numai pe roze nu se aflau în acea zi. Dar mă voi mărgini a vă spune că daca 2 mai, care a fost salutat cu entusiasm de clasele dezmoştenite, care a fost aprobat prin plebiscitul ţărei, care a consacrat autonomia Bomâniei, care a dat naţiunii dezlegarea chestiunii rurale, care a unificat codurile, care a proclamat egalitatea tutulor românilor, care a emancipat ţara de dominaţiunea călugărilor greci, daca acest 2 mai n-a fost tolerat de naţiune, cum credeţi dumneavoastră că parodia lui 2 mai, ce aţi făcut dumneavoastră, care ia ţărei libertatea şi controlul fără a-i da ceva în loc, cum prin urmare credeţi că acest 2 mai al domuiilor-voastre nu va fi spulberat şi el într-o zi? (Aplauze, întrerupţiuni.) Domnul Şt. Fălcoianu: Apoi aceasta doreşti domuia-ta? Eu ascult cu mare respect pe domnul Ştefan Fălcoianu de cîte ori vorbeşte, îl rog dar ca şi domnia-lui să nu mă întrerupă cînd vorbesc. 128 Şi să nu mi se impute că rău fac de compar situaţiunea de astăzi cu 2 mai. însuşi amicii guvernului ne zic nouă, maiştilor, că nu avem dreptate de a critica, căci ceea ce s-a făcut în alegeri, şi mai ales prin primirea ruralilor în colegiul IY, este luat de la 2 mai, că 2 mai avea multe bune etc. Bar vă întreb, domnilor, tocmai aceste trebuiau luate de la 2 mai ? Ş-apoi nu vedeţi, domnilor, că, daca sacrificaţi miniştrilor colegiurile IY şi III, ei pot la rîndul lor a vă ceda colegiurile I şi II ? în adevăr, dacă colegiurile IY şi III vor fi în dispoziţiunea guvernului, el prin însuşi aceasta deja îşi va fi asigurat în Cameră o mare maio-ritate, căci aceste două colegii dau peste 80 deputaţi; şi atunci ce vor mai însemna colegiurile I şi II ? Yă aduceţi aminte, domnilor, că onor. domn Manolachi Costachi a tratat odată colegiul IY de minciună. Astăzi însă domnia-sa este nevoit să apere acest colegiu, precum şi pe colegiul III devenit asemenea o minciună; şi aceasta o face în interesul său propriu, precum şi în interesul dumneavoastră, căci, colegiurile IY şi III odată ucise, prin însuşi aceasta se ucid şi colegiurile II şi I. Şi aci este ocaziunea să reviu la cele zise de onor. domn Strat, îf-aveţi dreptate, ne zicea domnia-sa, să vă plîngeţi de violările de lege ce s-ar fi făcut în alegeri. Unde vă sînt probele? Unde sînt acele multe proteste sau reclamaţiuni de altădată? Ei, domnule Strat, fiţi sigur că, daca lucrurile vor merge tot aşa şi pe viitor, atunci la alegerile viitoare nti aveţi să mai vedeţi o singură protestaţiune la verificarea titlurilor; veţi vedea la toate colegiurile ceea ce aţi văzut acum la colegiul IV, o spăimîntătoare unanimitate ! Să-mi permită dar onor. domn Strat, care are mult spirit, să fac şi eu niţel spirit cu domnia-sa. Onor. domn Strat, cînd s-a; întors din Paris, s-a găsit deja ales la Fălticeni. Domnia-sa dar are tot cuvîntul de a fi mulţumit, are tot dreptul de a vedea toate lucrurile bune şi satisfăcătoare. însă aci domnia-sa îmi face efectul acelor gastronomi cari, după ce au făcut un bun prînz la Very sau la Yefour, apoi se coboară pe asfaltul Bulevardului Italienilor, îşi aprind o ţigară pură havana şi prin spiralele fumului văd toate în roză, văd toate pempea*. Tot aşa şi domnia-sa, mulţumit pentru sine că a fost ales fără a-1 fi combătut nimeni, ne apostrofează amar de ce şi noi nu sîntem mulţumiţi şi ne înfruntă pentru ce cutezăm să vorbim contra alegerilor. Ei, domnule Strat, noi în timpul alegerilor nu am prînzit la Yefour sau la Very, noi n-am fumat ţigare de havanar nici nu am respirat asfaltul Bulevardului Italian; noi ne-am chinuit grozav ca să putem străbate în Adunare; şi dar avem dreptul să vedem lucrurile altfel decît pempea. Avem dar dreptul să ne plîngem pentru că lipsa de sinceritate, pentru că lipsa de legalitate este sistemul care predomină astăzi în toate. Domnilor, dumneavoastră veţi recunoaşte cu mine că sub legea convenţională era mult mai greu pentru guvern de a înrîuri în alegeri decît astăzi. Sub legea convenţională, cu toată presiunea guvernului, cu toată influenţa ce exercita, tot se alegeau 30, 35 de liberali cînd guvernul era conservator, şi 30 sau 35 conservatori cînd guvernul era liberal. Dar astăzi tot aşa este? Aduceţi-vă rogu-vă aminte de teribilul adevăr ce ni-1 spunea odinioară domnul Manolachi Costachi: „Nu ştiu cum se face, * Pembe: roşu deschis, roz. 9 - c. 363 129 zicea domnia-sa, dar de cîte ori sînt liberalii la putere băncele din dreapta sînt deşerte sau se umplu cu liberali; şi de cîte ori sînt la putere conservatorii, băncile din stînga sînt iarăşi deşerte sau se ocupă numai de conservatori!” Uitaţi-vă acum cine sînt pe băncile din stînga? De-abia se vede ici, colo cîte un liberal; încolo nu sînt decît conservatori' sau mai bine zicînd guvernamentali. Ei bine, trebuie să sfîrşim odată cu sistemul acesta care ne duce pe toţi la peire. Nu găsiţi dumneavoastră că a venit timpul ca-ţara aceasta să ajungă şi ea a avea o reală şi sinceră reprezentaţiune, să aibă aci în sinul Adunărei o adevărată icoană a ei ? Domnul P. Carp: Aţi întrebat pe domnul Brătianu despre icoana Camerei domniei-lui ? Eu nu întreb şi nu am întrebat pe nimeni nimic, cînd am o datorie de împlinit. Ne imputaţi unirea noastră. Da, ne-am unit cu toţii pentru a face să înceteze starea anormală şi nelegală din ţară. Da, ne-am unit pentru a face ca legalitatea să domnească în fine în ţara aceasta. Da, ne-am unit ca să dobîndim domnia legilor, nu atîta pentru noi cari mîne, poimîne avem să închidem ochii, dar pentru fiii noştri, pentru urmaşii noştri, pentru domnia-ta, domnule Carp, care eşti un om de merit şi de talent, care poţi prin urmare veni în această Cameră şi a juca un rol politic în această ţară, prin meritele domniei-tale, iar nu sprijinit de un prefect. Cît pentru lecţiunea ce onor. domn ministru [al] cultelor a voit, în numele tinerilor generaţiuni să ne dea nouă, ultimii reprezentanţi ai generaţiunii bătrîne, voi lăsa dinţii pe însuşi tinerii ca să-i răspundă; din parte-mi, mă voi mărgini a răspunde la întrebarea domniei-sale prin o altă întrebare. Domnufl] Maiorescu mi-a zis mie că ce lecţiune dăm noi tinerilor prin unirea noastră cu elemente etererogene ? Ea rîndul meu voi întreba pe domnul Maiorescu, carele este între tineri, carele trăieşte în mijlocul unui grup de tineri: ce lecţiune dă domnul Maiorescu acelor tineri, cînd mai nainte de a fi ministru zicea că ministrul care ar închide preventiv pe jurnalişti pentru delicte de presă ar fi un călcător al cpn-stituţiunei şi apoi, devenind ministru, şeade alături cu miniştrii cari închid preventiv pentru delicte de presă şi declară că nu e în nimic angagiat prin opiniunile personale ale colegului său ? Cum găseşte domnul ministru această lecţiune ce dă domnia-sa tinerilor de astăzi? (Zgomot.) Domnul ministru [al] justiţiei: Curtea de casaţiune a interpretat că se poate aresta preventiv pentru delictele de presă, nu eu. Nu aveţi dreptul a zice că ministrul a călcat constituţiunea. Domnul J. Brătianu: Cum I N-avem drept să spunem că aţi călcat constituţiunea cînd o călcaţi? Acesta este mandatul ce am primit de la alegători. Domnul ministru [al] justiţiei: Curtea de casaţiune a găsit că nu este în contra constituţiunei arestul preventiv în materie de delicte de presă. Şi prin urmare vă rog să mă puneţi afară din proces. Eiţi încredinţat că, precum întotdeauna, aşa şi acum, am păstrat şi voi păstra toată buna-cuviinţă trebuitoare în dezbateri. Eu nu am atacat pe nimeni; am citat un fapt care nu se poate tăgădui. Domnu[l] Maiorescu m-a întrebat ce lecţiuni dăm noi bătrînii tinerilor; la rîndul meu, cu tot dreptul întreb pe domnul Maiorescu ce lecţiune dă domnia-sa tinerilor, cînd, ca deputat, a susţinut că ministrul care ar aresta preventiv pentru delicte de presă ar călca constituţiunea, şi astăzi stă alături cu acei miniştri cari arestează preventiv pentru delicte de presă ! (Zgomot.) 130 • Dară se zice că Curtea de casaţiune a hotărît. Daca s-ar priimi că Curtea de casaţiune poate printr-o hotărîre să modifice, să calce constituţiunea, unde mergem cu aceasta? (întreruperi.) Domnul ministru [al] justiţiei: Protestez; Curtea de casaţiune nu a călcat constituţiunea. V-am ascultat două zile d-a rîndul fără să vă întrerup; daţi-mi pace şi mie acum ca să vorbesc. Eu păzesc respectul cuviinţelor. (întreruperi.) Âm citat o teorie a unui ministru; şi zic că, daca acel ministru are credinţa că arestul preventiv în materie de presă este o călcare de consti-tuţiune şi se vede în faţa Curţii de casaţiune care ar fi dat o hotărîre inconstituţională, el cel dintîi este dator să vie înaintea Camerei cu un proiect de lege interpretativă, spre a-şi linişti conştiinţa sa. Nu poate însă. să lase în tăcere pe Curtea de casaţiune să calce constituţiunea, căci atunci Curtea de casaţiune ar putea mîine, poimîne, prin o hotărîre, să şteargă întreaga constituţiune. Nu stă în atribuţiunile Curţii de casaţiune ca prin hotărîrile ei să calce constituţiunea, ci din contră ca să o aplice. (întreruperi.) Dar renunţ la dezbaterile acestei chestiuni, fiindcă mă văz continuu întrerumjpt. Revin la cererile noastre. Acestea se rezumă aci: noi nu cerem nici mai mult nici mai puţin decît sinceritate în aplicarea legilor. Această sinceritate o cerem cu nişte cuvinte mult mai elocuente decît ale mele, cu cuvintele rostite în Adunarea din 1863 de către onor. domni C. N. Brăi-loiu, Gr. Ştirbeiu, Bibescu Basarab, Dimitrie Ghica şi însuşi domnul Eascar Catârgi[u], actualul prim-ministru al măriei-sale Carol I. Iată ce, într-o situaţiune analogă, onor. domn L'ascar Catargi[u] şi cu nobilii săi aliaţi zicea în 1863 în privinţa sincerităţii în aplicarea legilor : „Regimul constituţional nu poate produce nici într-un stat vreun bine dacă guvernul nu-1 îmbrăţişează cu sinceritate. Din contra, dacă guvernul îi este ostil şi chiar dacă nu-1 înţelege bine, acest regim nu poate conduce decît la anarhie şi despotism. Aceasta este din nenorocire situaţiunea în care se află statul nostru'. Daca guvernul ar fi pus în serviciul regimului constituţional acţiunea ce a dezvoltat de patru ani pînă [la] a călca legalitatea la facerea listelor şi la alegerea deputaţilor, de ar fi pus toată acţiunea sa pentru dezvoltarea şi consolidarea regimului constituţional şi a libertăţilor publice, iară nu pentru periclitarea lor, acest regim ar fi dat toate roadele ce conţine într-însul, mai cu seamă la noi, unde nu este o plantă străină, ci, din contra, un regim tradiţional unde, măria-ta, o ştii, alegerea a fost sorgintea puterilor statului. Nu, măria-ta, nu este regimele constituţional, ci, din contra, numai nesincera lui aplicare care a făcut ca suferinţele ţărei să crească în proporţiune cu sacrificiele contribuabililor etc.”. După un interval de doisprezece ani şi în faţa aceluiaşi rău, iată ce cerem şi noi: sincera aplicare a constituţiunei şi a legilor, căci numai sincera aplicare a legilor poate să fie temelia şi chiar cheia bolţii pentru punctul I, pentru punctul al II-lea şi mai ales. pentru punctul al III-lea din dorinţele naţionale din 1857, deja dobîndite, deja prefăcute în realitate. Şi dumneavoastră ne calificaţi de duşmani ai ţărei, de antidinas-tici! Dară cum nu ştiţi că numai cu un guvern sinceraminte constituţional, că numai prin un control serios al ţărei putem să păstrăm autonomia şi unirea României, că numai prin un regim reprezentativ sincer şi leal se poate pune o temelie solidă dinastiei Hohenzollern ? (Aplauze.) 131 în aceasta se rezumă profesiunea noastră de credinţă; acesta este programul nostru, aceasta cerem noi. Domnul P. Carp: Dumneavostră cereţi, noi vom face. Cu atît mai bine, vom beneficia şi noi şi copiii noştri. Domnilor, încă cîteva cuvinte şi voi sfîrşi. Ni se fac ameninţări. Am văzut pe onor. domn George Brătianu provocînd pe minister la luare de măsuri excepţionale. Domnia-sa a zis că guvernul acesta este un guvern de luptă. Domnul G. Brătianu: Aşa este. Daca este guvern de luptă, fii sigur, onor. domn, că şi nouă con-stituţiunea ne dă dreptul de a ne lupta cu el. Cît pentru măsurile extraordinare, onor. domn George Brătianu, dumneavoastră nu ne cunoaşteţi ! Noi, bătrînii, sîntem dintr-o generaţiune de oţel; fiecare purtăm pe noi stigmatul închisorii, al surghiunului, al frînghielor, al glonţurilor : nu ne temem dară de ameninţări. (Aplauze.) Domnilor, nu am nevoie să vă fac biografia mea. O voce: Nu o ştim. Daca nu o ştiţi, atît mai rău pentru dumneavoastră. Domnilor, ni s-a mai adresat cuvîntul de revoluţionar; s-a zis că programul nostru este un program revoluţionar. Domnilor, programele nu fac revoluţiunile; şi merg mai departe, popoarele nu fac revoluţiuni; şi acest adevăr îl împrumut de la însuşi onor. preşedinte al consiliului. într-o ocaziune gravă 32, cînd se trata de a se priimi drumul de fer al lui Strusberg, mi se pare după împăcarea cu Bleichroder, eu întrebam pe onor. domn Catargiu, caimacamul lui 11 februar iu, pentru aceasta domnia-sa a răsturnat un tron, pentru ca şi sub urmaşul lui ţara să verse milioanele sale fără să fie datoare ? Domnia-sa mi-a răspuns : nu am răsturnat eu pe Cuza, ci sfaturile şi faptele domnului Kogălni-ceanu. Cînd domnul Catargi[u] zicea acele cuvinte, domnia-sa avea lingă domnia-sa în dreapta şi în stînga pe ultimii miniştri ai lui vodă Cuza; avea în dreapta şi în stînga pe acei cari motivaseră adresa de la 1863. Domnul Catargiu îmi adresa dară o nedreaptă personalitate. Nu am răspuns însă la dînsa, pentru marele adevăr ce coprindea acel răspuns, adevăr pe care îl întorc şi eu astăzi, că pe domni nu-i răstoarnă popoarele, ci miniştrii cei răi. (Aplauze.) Se publică după broşură, Bucureşti, 1875, 27 p. NOTE 1 Discursul lui K. se înscrie în seria atacurilor pe care opoziţia, liberală în cea mai mare parte, le pornise împotriva guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu, atacuri care vor duce la căderea acestuia şi la venirea la cîrma ţării, pentru o lungă perioadă, a partidului liberal. în afara liberalilor tradiţionali, ce se manifestaseră ca atare încă din 18-18, rîndurile opoziţiei se întăresc, în vara lui 1875, cu venirea lui Manolache Costache Iepureanu — care se dezice de guvernul Lascăr Catargiu — şi a lui Dimitrie Ghica; deşi preşedinte al Adunării deputaţilor, acesta era în termeni „dulci” cu primul ministru, după cum observă bonom Constantin Bacalbaşa. Gruparea încă neomogenă ce se formase, cunoscută drept coaliţia de la Mazar Paşa, după numele proprietarului casei ce-i găzduia întrunirile, avea să pună, în acelaşi an, bazele 132 partidului naţional liberal. Programul coaliţiei reprezintă, la data constituirii, o filipică ia adresa conservatorilor aflaţi la putere şi o suită de promisiuni ademenitoare privind reorga^ nizarea ţării în cazul cînd membrii ei ar forma guvernul. Dorinţa noii formaţiuni, născută din apropierea unor grupări ce pînă deunăzi fuseseră adversare, era „reînvierea legilor” în interior, spre ,,a feri ţara şi instituţiile ei atît de excesele despotismului, cît şi de comoţiu-nile violente ale răzbunărilor popoarelor”, iar în afară promovarea unei politici ,,român eşti [...] o politică de pace. îndeosebi în dezlegarea chestiunilor economice noi înţelegem a nu ţine seama decît de dreptul, binele şi interesul naţiunei” (cf. Istoricul Partidului Naţional Liberal de la 1848 şi pînă azi, Bucureşti, 1922, p. 101 — lucrare se pare elaborată de George Fotino). Titu Maiorescu, ministru conservator în funcţie la 1875 şi pe care K. îl elogiază chiar în discursul de faţă, caută, cu învederată patimă, să minimalizeze rolul şi rostul coaliţiei cînd scrie că „toate manifestările ei politice, întrucît nu s-au sfiit a se arăta în public, n-au avut vreo însemnătate reală” (Istoria contimporană a României. 1866—1900, Bucureşti, 1925, p. 71). în timpul alegerilor pentru Cameră, din 1875, mazariştii reuşesc să înfrîngă o parte din candidaţii guvernamentali. La Bucureşti, unde aveau cele mai multe sufragii, Gheorghe Ver-nescu iese învingător la colegiul I contra principelui Dimitrie Ghica. Pentru a-şi lua revanşa, o grupare conservatoare ce se depărtase de Lascăr Catargiu formează, peste noapte, partidul liberal conservator lansînd prin „Pressa”, foaia condusă de Vasile Boerescu, un apel în care îndemna electoratul să susţină linia conservatoare tradiţională, care, timp de patru ani, a dat ţării „.stabilitatea de care avea atîta nevoie şi a permis rezolvarea atîtor cestiuni importante” (cf. C. Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, I, 1871—1884, Bucureşti, 1935, p. 153). Era o încercare, cum observă acelaşi istoriograf al capitalei, de „zăpăcire a publicului”. Liberalii, la rîndu-le, se agită în jurul centenarului răpirii Bucovinei, se manifestă zgomotos în alegeri prin adunări la care ia cuvîntul înfierbîntatul Fleva. Magistraţii liberali, în semn de protest împotriva modului de administrare a ţării de către conservatori, demisionează — prilej pentru un banchet unde G. Danielopol, unul din contestatari, toastează pentru „libertate şi democraţie”, primind replica, în acelaşi ton, a lui M. Kogălniceanu. „împotriva guvernului Lascăr Catargiu e toată lumea nouă, tot produsul revoluţiunii de la 1848 avînd conştiinţa maturităţii sale politice”, constată Bacalbaşa (op. cit., p. 144). Cel mai virulent este contestată guvernarea conservatoare în Adunare. Şi prilejul îl oferă în primul rînd discuţia în jurul adresei de răspuns la mesajul tronului. Cel dintîi oponent este proaspăt trecutul în tabăra liberală şi vădind de aceea zelul noului convertit, Manolache Costache Iepureanu. El începe prin a condamna afirmaţia potrivit căreia instituţiile ţării s-au întărit sub conservatori. Focul luptelor electorale — şi dă exemple neconvenabile cu privire la ingerinţele administraţiei — dovedeşte dimpotrivă că „li s-au adus o zdruncinare foarte serioasă”. Critică apoi acerb legea electorală, care îi face pe mulţi să regrete Statutul principelui Cuza, şi rememorează bine dispus ironiile lui C. Bolliac la adresa lui K. şi a lui: „Nu-ţi da coastele, domnule Kogălnicene, cu domnul Epureanu. Cezarismul cu pompeismul nu poate avea nici un amestec. Cezarii sînt ai poporului şi Pompeii ai ciocoilor”. La aceste calificative va face aluzie şi K. în discursul său atunci cînd va reproşa deputaţilor guvernamentali că fac portretul opoziţioniştilor (Bolliac era guvernamental). Manolache Costache îşi continuă acuzele venind cu programele conservatoare din 1863, 1866, 1867 şi dovedeşte că niciodată amestecul armatei n-a fost atît de făţiş. Dacă opoziţia — „paraponisiţii” — e în proporţie de 1/15 faţă de majoritatea guvernamentală, de ce a fost necesară intervenţia armatei, întreabă el ingenuu. Pe aceeaşi linie veştejeşte procedeul guvernamental de a mări numărul alegătorilor prin introducerea unor indivizi la colegiul III drept „comercianţi şi industriaşi” („mare progres făcut de industria română”, ricanează el). Ca şi K., dar mai dezlînat, Manolache Costache face un istoric al vieţii politice în România, căruia îi vor replica C. Bolliac şi Lascăr Catargiu. Primul îi reproşează lui M.C. aprehensiunea faţă de colegiile III şi IV : „Nu-i permiteţi şi lui, muncitorului, opincei, să-şi arate ce simte prin chiar gura lui şi-l osîndiţi să vorbească numai pe coş, tot prin avocaţi”. Impută apoi „roşilor” sugrumarea presei. După ce criticase furibund, în epocă, guvernarea autoritară a lui K. după lovitura de stat de la 2 mai 1864, Bolliac declară acum senin : „Cezarismul a venit cu democraţia şi a pus bazele statului pe adevăratul popor, iar nu pe adunătură”. Şi încheie patetic : „Numai cezarismul este politica poporului român î” Lascăr Catargiu ţine de rău opoziţia actuală, care, de la 1866, a criticat pe toţi miniştrii de interne, toate guvernele care au organizat alegeri. „Se adunau cîţiva şi ziceau că alegerile sînt făcute cu violinţe, contra legei şi contra constituţiunei; numai noi sîntem reprezentanţii ţărei!” înaintea lui K. a mai luat cuvîntul I. C. Brătianu, micul Proudhon al României, care la rîndu-i desfăşoară o retrospectivă a evenimentelor politice din România după Unire : domnitorul Cuza, după ce a ucis partidul liberal [sic !], apoi pe cel conservator, cînd n-a mai avut ce nimici a făcut lovitura de stat. După ce discută împrejurările căderii guvernului Ion Ghica în 133 1871, apreciază cabinetul format ulterior de Lascăr Catargiu drept un guvern de „ghiont”, de luptă, venit după evenimente dramatice. El s-a apucat să vîre în colegii nechemaţi, schim-bînd pur şi simplu faţa electoratului românesc. Astăzi alegătorii nu reflectă nici pe departe starea materială reclamată de colegiul în care sînt înregimentaţi. Aşa cum arătam mai sus, opoziţia şi-a concentrat atacurile cele mai puternice la adresa guvernării conservatoare în Cameră. Dintre membrii ei, retori versaţi şi politicieni cu experienţă, se detaşează categoric K., prin obiectivitatea relatărilor, fluenţa expunerii, patosul argumentării, aşa cum cititorul are prilejul dealtfel să constate şi singur. 2 Titu Maior eseu fusese ales de colegiul III — singurul ministru de la acest colegiu, atît de contestat de opoziţie — şi acum întreba dacă mandatul său este valid : „Eu sînt tînăr între dumneavoastră şi vă mărturisesc că voiesc cu cea mai deplină bună-credinţă ca să învăţ de la aceia pe care din copilărie am fost deprins să-i privesc ca pe înainte-mergătorii şi luptătorii ţărei mele pe calea ei de cultură, precum sînt domnii Cogălniceanu, Manolache Costache, Goleştii, Brătienii şi alţii. Ce lecţiune însă-mi daţi mie, membru al tinerimei care vine după dumneavoastră şi are fericirea de a fi încă cu dumneavoastră cu dorinţa de a se asocia, fie cu puteri cît de slabe, la continuarea operei de cultură ce aţi început-o? Ce povăţuire, ce exemplu-mi daţi?” 3 I. Strat îl atacase pe Manolache Costache pentru critica desfăşurării alegerilor, arătînd că şi în timpul guvernării sale s-au comis abuzuri. în lipsă de probe, Manolache Costache recursese la spusele foii vieneze „Die Presse”, care caracterizase guvernul din România drept „absolutist”. Dar, observă ironic Strat, dece M.C. n-a citat acelaşi ziar şi cu privire la sine cînd îi reproşa, în 1870, că a încurcat totul în ţară şi că Adunarea ar trebui să-l trimită unde-i e locul: să joace şah ! ? (într-adevăr M.C. era un pasionat al jocului de şah. Caragiale îl prinde în această ipostază în anecdota politică Şah mat). Strat mai spusese apoi că în ultimii ani în ţară se făcuseră trei acte mari, care au produs „larmă” : „înregimentarea [...] regularie a ruralilor, care S-a făcut de domnul Kogălni-ceanu. Domnia-sa cel întîiu[l] a introdus pe rurali în colegie şi i-a dus pe escadroane la vot”. Apoi a fost alegerea lui Ianov la Bucureşti, „ca un monument memorabil, ca acele monumente ce se făceau în Egipt în timpul faraonilor; datează ca monument al libertăţii alegerilor”. în fine, amintise că, în timpul guvernării Manolache Costache, pentru prima dată s-au împuşcat oameni la alegeri. 4 Lascăr Catargiu. 5 Evenimentele din noaptea de 10 martie 1871 îşi au obîrşia în resentimentul opiniei publice româneşti faţă de concesiunea pentru construirea de căi ferate acordată prusacului Strousberg şi faţă de Carol, susţinător fervent al acestuia. Izbucnirea războiului franco-prusac n-a făcut decît să sporească animozitatea românilor faţă de casa de Hohenzollern. Anumite fraude descoperite în gestiunea Strousberg (care pînă la urmă a dat faliment), date în vileag în martie 1870, amplifică sentimentele antidinastice. La Ploieşti se produce o mişcare violentă condusă de Al. Candiano Popescu, care, chiar dacă fără urmări, simbolizează aprehensiunea generală faţă de Carol. Simţindu-se copleşit, acesta găseşte o formulă cel puţin singulară prin publicarea într-un ziar german („Augsburger Allgemeine Zeitung” din 15 ianuarie 1871) a unui rechizitoriu pătimaş împotriva României, condusă doar de spiritul „vicleniei fanariote”. în mijlocul ostilităţii generale faţă de prusaci, von Radovitz, consulul regelui Wilhelm I la Bucureşti, organizează, cu ocazia zilei de naştere a acestuia, o sărbătoare ostentativă. Opoziţia exprimată pînă aici oarecum izolat faţă de dinastia străină a izbucnit cu furie, în stradă, prin molestarea convivilor lui von Radovitz. Guvernul Ion Ghica, inert, este înlăturat prin „demisie”. Carol, la rîndul său, cochetează o clipă în faţa lui Dimitrie Sturdza, Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu, chemaţi să găsească o soluţie crizei guvernamentale, cu ideea abdicării. Consecinţele unui atare gest, dată fiind complicata situaţie internaţională, erau însă incalculabile. Prudenţa politică i-a împins de aceea pe unii bărbaţi de stat, între care şi K., să se orienteze spre o guvernare de mină forte, care să admită în continuare concesiunea Strousberg (cu plata unor anuităţi aflate în litigiu), ca şi contractarea unui împrumut de 56 de milioane de lei în străinătate — reclamat de Carol — , ca preţ al stabilităţii politice (vezi amănunte în partea a Il-a a volumului de faţă). în felul acesta, la 11 martie 1871, în împrejurări politice deosebite, ajunge la cîrma ţării guvernul Lascăr Catargiu (vezi şi Gh. Cristea, La guerre franco-allemande et ie mouvement republicain de marş 1871 â Bucarest, în „Revue roumaine d'histoire”, IX, 1964, nr. 2, p. 277—291; pentru concesiunea Strousberg, vezi discursul rostit de K. la 15 decembrie 1871 (partea a Il-a a volumului), care, prin amploare, depăşeşte titlul anunţat, constituind o magistrală frescă a vieţii politice româneşti. 6 Aluzie la guvernul Nicolae Creţulescu format la 23 iunie/5 iulie 1862 şi în timpul căruia are loc, în ianuarie 1863, discuţia la proiectul de răspuns la mesajul tronului. Momentul, deosebit de dramatic, înseamnă confruntarea susţinătorilor domnitorului (M. Kogălniceanu, N. Creţulescu, I. Em. Florescu, Barbu Belu, Nicu Catargiu, Ch. Teii, C. Bolliac ş.a.) cu cei care vor forma ulterior curioasa îngemănare politică botezată de C. Bolliac „monstruoasa coali- 134 ţie” : I. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Anastasie Panii (amendamentul acestuia era cel mai corosiv, împuţind ignorarea principiilor constituţionale, debandada financiară, servilismul faţă de străini in ceea ce priveşte sistemul electoral), Ştefan Golescu, G. Ştirbei, I. Ghica, Gr. Sturdza, Ap. Arsache, Dim. Ghica. în discuţiile iscate cu acel prilej, K. a rostit un discurs celebru apărînd pe domn şi punînd problema rezolvării fără întîrziere a chestiunii rurale (vezi Cuvînt în contra adresei rostit în şedinţa Adunărei generale a României din 9 februarie 1863, Bucureşti, 1863, 116 p. şi în voi. III, ediţia de faţă, Oratorie I, partea I, cu comentariile adiacente). 7 Ziua detronării lui Al. I. Cuza. Vezi amănunte la noi, partea I a volumului. 8 Vezi nota 3. 9 Vezi regest nr. 33, p. 1 301. 10 Vezi nota 1. 11 Vezi nota 6. 12 Aluzie la proiectul de constituţie care viza modificarea prevederilor Convenţiei de la Paris (act cu valoare de constituţie pînă atunci pentru Principate) şi care urma să fie supus conferinţei puterilor garante convocate în acest scop la Constantin op ol printr-o circulară a Porţii din 31 octombrie/12 noiembrie 1863. O indiscreţie a făcut ca proiectul să se publice la 12/24 noiembrie în foaia franceză „La Nation”. Gestul a părut un act de „autoritarism” din partea principelui Cuza şi a fost atacat vehement atît de conservatori, cît şi de liberali ca Hosetti, care susţineau că românii trebuie să-şi dea singuri o constituţie, nu să aştepte decizia reprezentanţilor marilor puteri. împrejurările erau gingaşe şi atunci guvernul a convenit să declare proiectul apocrif şi să se abţină în exterior de la comentarii pe seama lui. în Adunare K. va nega existenţa lui (cf. cuvîntul din şedinţa de la 22 noiembrie 1863, în Dezbaterile Adunării Legislative, 1863—1864, supl. nr. 17, p. 129—132). 13 Statutul internaţional al Principatelor era stabilit în conformitate cu Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858 în chipul următor : ele se intitulau „Principatele Unite Moldavia şi Valahia” şi rămîneau sub suzeranitatea sultanului, urmînd a se bucura de privilegiile şi imunităţile ce posedau sub garanţia colectivă a marilor puteri. Erau datoare la un tribut de 2,5 milioane de lei Ţara Românească şi 1,5 milioane de lei Moldova către Poarta Otomană. „Ca şi în trecut, tractatele internaţionale care se vor încheia de curtea suzerană cu puterile streine vor fi aplicabile Principatelor în tot ceea ce nu va atinge ale lor imunităţi” (articolul ,8). în caz de călcare a imunităţilor, Principatele puteau reclama la Poartă şi nedobîndind satisfacţie urmau să se adreseze reprezentanţilor puterilor garante aflaţi la Constantinopol (art. 9). Cf. I. M. Bujoreanu, op. cit., p. 7—8. 14 Vezi intervenţia sa din 29 noiembrie 1863 cu privire la situaţia financiară precară a ţării în Dezbaterile Adunării Legislative, 1863—1864, supl. nr. 20, p. 152—153., 15 Cvestia locuitorilor privită din punctul de vedere a Regulamentului organic şi a Convenţiei, Iaşi, 1860, 30 p. 16 Guvernul format la 25 ianuarie 1865 : C. Bosianu, preşedinte, interne şi lucrări publice; I. Strat, finanţe; G. Vernescu, justiţie şi culte; N. Roset Bălănescu, externe; Savel Mânu, război. 17 Articolul 46 al Convenţiei de la Paris stipula : „Moldovenii şi românii vor fi toţi deopotrivă înaintea legii, înaintea contribuţiei şi primiţi deopotrivă în funcţiile publice [...] Toate privilegiurile scutirile sau monopolurile de cari se bucura încă unele clase vor fi desfiinţate [...]” (cf. I. M. Bujoreanu, op. cit., p. 10). 18 Vezi partea I a volumului. 19 Idem. 20 Mînjina, moşia lui Costache Negri de lîngă Galaţi, unde se adunau adesea, în anii 1844 — 1845, o parte din cei care se vor afla ulterior in fruntea revoluţiei. Pe lîngă preocupările literare ale oaspeţilor — unii din ei constituiseră în 1845, la Bucureşti, Asociaţia literară a României — , discuţiile se concentrau tot mai frecvent asupra ideii ce stăpînea spiritele avansate ale epocii : Unirea Principatelor. 21 încă în 1839 Leonte Radu, în Moldova, intr-un proiect de reforme ceruse dezrobirea ţiganilor. în acelaşi an aceştia primesc drept de protimisis asupra lor înşile, cînd proprietarul voia să-i vîndă. Cu alte cuvinte, la ofertă egală din partea unui străin aveau dreptul să se răscumpere. în februarie 1844 sînt dezrobiţi ţiganii aşezămintelor ecleziastice, iar în martie acelaşi an şi cei ai statului (în număr de circa 4 000). K. avea să scrie atunci entuziasmat în articolul Dezrobirea ţiganilor că această dispoziţie va face „epohă în istoria constituţiei şi a civilizaţiei noastre” (cf. „Propăşirea”, I, 1844, supl. extraordinar la nr. 5 din „Foaia ştiinţifică şi literară”, 6 februarie, p. 1—2). 22 Mihail Sturdza intrase în conflict cu mitropolitul Veniamin Costache din pricina controlului autorităţii laice asupra administrării bunurilor bisericeşti. Domnul cerea ca Mitropolia 135 să nu poată contracta împrumuturi fără consimţămîntul său şi al Adunării. La acest efort salutar de subordonare a bisericii, trebuie însă adăugată şi arghirofilia nemăsurată a lui Mihail Sturdza. El îşi schimbase forţat mai multe moşii cu altele, de trei-patru ori mai scumpe, ale Mitropoliei. In 1839 domnul dă un hrisov stabilind regulile vieţii monahale la Secu şi Neamţ. Ingerinţa repetată a autorităţii centrale şi poate şi sfatul Rusiei îl fac pe Veniamin Costache să demisioneze în ianuarie 1842. După repetate conciliabule cu consulul rus, în februarie 1844, a fost ales mitropolit Meletie Brandaburul, episcop de Roman şi care a avut drept contracandidat pe episcopul Huşilor, Sofronie Miclescu. 23 Lupu Costachi, mare logofăt sub Dimitrie Cantemir, e însărcinat cu aprovizionarea armatei ruse în timpul războiului cu turcii (1711). Intră insă în conflict cu domnul, se refugiază la mănăstirea Bursuci şi rezistă asediului rusesc. Acest gest i-a adus blestemul public în toate bisericile ruseşti, alături de Mazepa, cel care s-a alăturat lui Carol al Xll-lea împotriva lui Petru cel Mare, şi Constantin Brîncoveanu, domnul Ţării Româneşti. Anatema a fost ridicată abia în vremea mitropolitului Moldovei Veniamin Costache, urmaş al său. După înfr înger ea lui Cantemir, Lupu Costachi, ajuns în tabăra turcească de la Stăni-leşti şi acuzat de felonie, ar fi declarat vizirului, după cum consemnează Neculce : ,,Nu ţara a fost haină [... ] nu Moldova este vinovată, ci Turcia care a rupt vechile noastre legăminte [...] voi ne-aţi sfărîmat unul după altul drepturile noastre; şi dară nu ţara este haină, ci Turcia care a silit pe români să cheme în ajutor pe Petru cel Mare” (cf. Emil Ioachimovici, O pagină din istoria politică a României. Manolache Kostaki Epureanu, Bucureşti, 1913, p. 14). 24 Cele patru puncte au fost formulate în Adunarea ad-hoc a Moldovei la 7/19 octombrie 1857 chiar de K. (vezi D. A. Sturdza, Divanurile ad-hoc din Iaşi şi Bucureşti, în „Analele Academiei”, Mem. secţ. ist., Seria II, tom. XXXIII, 1910 — 1911, p. 609—613; pentru contextul istoric, Dan Berindei, VUnion des Principautes Roumaines, Bucureşti, 1967, p. 139 şi urm.). 25 Vezi partea I a volumului. 26 Idem. 27 Vezi p. 98, nota 2. 28 Vezi partea I a volumului. 29 Ventura, după ce combătuse pe oratorii opoziţiei, I. C. Brătianu şi Gh. Vernescu, conchisese că programul acesteia este ,,lieux communs, sînt dorinţele noastre [ale] tuturor. Dumneavoastră prin acest program măguliţi opinia [... ] vă declarăm că vom fi uniţi şi compacţi expresiunilor deletere din programul domniilor-voastre”. 30 Alexandru Lahovari. 31 Al. Lahovari îi observase lui K. neconsecvenţa în ceea ce priveşte colegiul al IlI-lea, pe care odinioară, în 1868, îl apărase cu aprindere. „Am susţinut şi eu aceste teorii, cum le susţin acum, nu desigur cu talentul dumisale, dar, crez, cu mai multă constanţă şi idei şi principiuri”. Despre Can,diano observase în adevăr că a fost în 1868 deputat de Cahul şi declarase apoi seniorial că strămoşii săi sînt cunoscuţi în Vîlcea aşa cum ai lui Candiano sînt renumiţi în satul Lipia. 32 Vezi nota 1. Intervenţie pe marginea proiectului de lege privind obligaţia ţăranilor de a stîrpi lăcustele* Domnilor deputaţi, stîrpirea locustelor este o necesitate de prima ordine pentru ţara noastră. Agricultura este, după cum ştiţi — şi n-ar trebui să vă mai spui — , singurul nostru mijloc de înavuţire ; prin urmare, pe acest singur mijloc trebuie să-l conservăm, trebuie să luăm toate măgurele pe care le putem lua în coprinderea legilor şi a echităţii spre stîrpirea locustelor. Aşadar, în principiu, sînt cu totul pentru acest proiect de lege, însă, în amendamentele lui, nu-1 pot primi, fiindcă nu se cuvine ca stîr- * Şedinţa din 17 iunie 1875. 136 pirea unui rău general să devină o canză de ruină mai mare deeît loeustele pentru o clasă de oameni. Proiectul actual zice că fiecare locuitor agricol să fie dator să dea din familia sa cîte un om care să stîrpească loeustele. Daca, în loc de un om s-ar fi cerut ca fiecare cetăţean să dea un franc, zece, cincisprezece, nu aş fi zis nimic ; dar, cînd se zice că să se dea cîte un om de fiecare familie de agricultori, se înţelege că se are 4n privire nu ceea ce este un rău general, de care se resimt şi clasele care nu sînt agricultori; căci, dacă se va lovi de locuste toată recolta din anul acesta, nu au să pătimească numai agricultorii, ci toţi locuitorii ţării, plătind pînea îndoit şi întreit. Yedeţi dar că loeustele sînt un rău general. Dar, de vreme ce legea zice că stîrpirea locustelor este un lucru care priveşte numai pe agricultori, apoi sînt în drept a zice că trebuie să contribuie fiecare locuitor în propor-ţiune cu jicnirea ce i se face ; aşa trebuie să fie acest proiect de lege. La noi, domnilor, este ştiut că este agricultură mare, nu mică, şi este ştiut că în Moldova proprietarii mari cultivă trei pătrimi mai mult deeît în Ţara Românească, unde sistemul este altminteri; acolo recunoaştem că proprietarul este mai strîns legat cu clasa rurală mică şi că în-tr-unele părţi ale ţărei cultivatorii cei mici, proprietarii cei mici fac o agricultură mai mare deeît proprietarii. Aci este sistemul dijmei, unde locuitorii lucrează pe seama lor şi dau proprietarului din două sau din trei părţi una ; dar în Moldova nu este aşa, acolo rareori cultivă altcineva pămîntul deeît aceia eare-1 posedă ca proprietar. Aşa fiind, domnilor, ce vedem că s-a hotărît cu acest proiect de lege? S-a hotărît ca mulţimea toată de locuitori din judeţul întreg să vie să scape pe proprietarul cel mare care cultivă o mie de pogoane de grîu, şi acel proprietar are să dea numai şease zile. Ei bine, aceasta este un ce monstruos, care nici în vremea Regulamentului şi nici în timpul Convenţiunei nu s-a aplicat. La 1860 s-a dat ambelor ministere din Moldova şi Ţara Românească, li s-a dat prin lege specială de către Comisiunea centrală puterea discreţionară în această privinţă; dar nici ministerul din Moldova, nici acela din Ţara Românească n-a cutezat să vie să zică că proprietarii să contribuie numai cu şease zile, pe cînd ţăranul să contribuie cu munca lui, cu braţele lui poate vara întreagă; şi s-a hotărît aşa, că acolo unde sînt locuste proprietarii să vie cu jumătate braţe de cum viu clăcaşii. Dar se va zice că atunci erau clăcaşi şi se găseau oameni ? Ei bine, domnilor, şi atunci clăcaşii nu erau degeaba, proprietarii dădeau pămînt acestor oameni şi ei munceau ; astăzi nu este clacă, dar sînt bani. Atunci au fost proprietari care au zis : nu găsim oameni, şi s-au luat alte dispoziţiuni, ca acei proprietari care nu găsesc oameni să fie datori să hrănească pe acei săteni care veneau din alte sate cu braţele lor, şi care nu era cu drept ca să vie şi cu hrana luată din gura copiilor spre a stîrpi loeustele din alte localităţi. Eu am rugat pe domnul ministru să aducă de la minister lucrările care s-au făcut în privinţa aceasta la 1860, să aducă instrucţiunile de atunci, dar din nenorocire nu le-a adus. Eu le ştiu pe de rost1 şi pot să-i spun domniei-sale să se adreseze la şeful de secţiune de atunci, domnul Iorgu Focşa, ca să ceară dosarul relativ la aceasta, fiindcă într-însul sînt măsurile cele ce le-am împrumutat de la guvernul Rusiei, căci guvernul Rusiei are, în privinţa stîrpirii locustelor, nişte măsuri mai speciale, mai practice, pentru că pe acolo, mai cu seamă cum e prin Crimea, prin Taurida, sînt locuste care-i bîntuiesc mai întotdeauna. Eoi am cerut de acolo instrucţiuni şi ne-a venit împreună cu 137 nişte instrumente, cu nişte machine mari pentru stîrpirea locustelor, celor oloage, precum şi zburătoare; ştiu că s-a tipărit acele instrucţiuni în limba română chiar cu modelele acelor machine. ; Ei bine, noi, ministerul de atunci, nu am cutezat să luăm o hotărîre aşa. de nedreaptă şi de teribilă incit să scăpăm ţara de locuste sărăcind pe unii oameni. Oe-i pasă nenorocitului ţăran care are o jumătate de falce de pămînt să meargă în depărtare de 20 kilometri pe pămînt străin spre a scăpa de primejdie recolta marelui proprietar? O spun, domnilor, că acest proiect de lege coprinde intr-insul cea mai mare nedreptate, şi eînd spun aceasta sînt departe de a critica ministerul. Din contra, am zis domnului ministru2 : vino cu legea, cu instrucţiunile de la 1860, care atunci nu erau făcute în timpi constituţionali, în timpi de egalitate, ci intr-un timp cu totul de privilegiu. I-am zis : vino cu legea de atunci şi eu o voi vota, dar astăzi, în plină constituţiune, în pline drepturi de •egalitate, să veniţi şi să propuneţi o lege cu măsuri atît de neegalitare, nu înţeleg. Şi dacă în această Cameră nu este nici o voce de ţăran care să spună păsurile lor ... Domnul A. Catargiu: Cer cuvîntul. Aş fi fericit cînd aş vedea glasul reprezentanţilor colegiului IV că •se uneşte cu glasul meu în această privinţă, fiindcă nu e drept nici intr-un ipod că atunci cînd e vorba de o necesitate generală să contribuie numai •clasa agricolă, fiindcă nu se cuvine a sacrifica pe agricultorii mici înaintea intereselor agricultorilor mari. ISTu se cuvine a lua pe ţăran de la seceră, de la prăşilă, intr-un mod nedeterminat, şi a-1 pune în poziţiune să-şi pearză hrana sa pentru zilele de iarnă. De aceea, domnilor, vă rog, să dăm mai bine guvernului puterea discreţionară de a face cum va socoti el, căci sînt sigur că ministerul va tremura înaintea responsabilităţii ce i-âr da puterea discreţionară şi nu va avea curagiul să facă ceea ce propune prin această lege. Respinge amendamentul următor, subscris de A. Catargiu, Gr. Siurdza, Gr. Balş ş.a. ,, Propun ca locuitorii ce vor fi chemaţi a stirpi locustele să fie hrăniţi pe comptul judeţului, care va pune o dare de 50 bani de pogon de pe fiecare proprietate din judeţul unde vor fi locustele îngropate sau se vor statornici”. Domnilor, îmi permit a fi în contra propunerei coprinse în acest amendament şi nu pentru altceva decît numai pentru că este nepractică; a se zice că locuitorii vor fi hrăniţi şi că pentru aceasta fiecare proprietar va da cîte 50 bani de pogon e cu neputinţă a se face aceasta la timp şi aşa cum gîndim noi; aceasta cere o lucrare foarte mare, cere o statistică, un cadastru şi altele, şi pînă atunci vor peri poate nu numai locustele, dar şi oamenii (întreruperi), sau mai bine, cum zice domnul Gher-mani, locustele vor rămînea în viaţă, dar locuitorii vor peri de foame. Eu socotesc că mai bine decît aceasta să ne ţinem de proiectul guvernului, ca fiecare locuitor agricol să dea cîte un om de casă şi pe urmă la articolul următor vom vedea ce răsplată trebuie Să se dea acelor oameni. Şi aci de mai nainte cer luarea-aminte a domniilor-voastre; cînd se zice că fiecare casă este datoare să dea cîte un om, să nu se vorbească că poate să se trămiţă copii, sau femei, ori fete, căci care va fi acel om cu inimă care-şi va trămite copilul, sau fata, sau femeia la 20 de kilometri departe? Aceasta nu se poate. (Zgomot.) Domnul Gr. Sturdza: Am văzut în trei ani asemenea lucrări de stîrpirea locus-telor şi ştiu că erau şi copii. 138 Şi daca s-au trămis copii, îi vor fi trămis aceia care au avut mai mulţi copii şi între ei un băieţandru mai mare, dar fata şi femeia n-a trămis-o, şi, cbiar daca va fi aşa, ar trebui ca noi să nu deschidem calea ca să se facă această necuviinţă casnică, şi vedeţi ce cuvînt moderat Întrebuinţez ca să nu se atingă onor. domn Carp 3. De aceea fiţi bine încredinţaţi că, hotărînd dumneavostră ca fiecare locuitor să trămeaţă din casa sa cîte un om, se trămite pe sine însuşi ; trămiterea de copil este excepţională, şi chiar daca s-a făcut mai nainte, cum zice onor. domn Sturdza, acum trebuie să credem că simţimintele demnităţii şi ale inimii s-au dezvoltat şi în ţărani ca în noi, şi prin urmare să nu socotim pe acei oameni tot ca dobitoace, ci să credem că au şi'ei simţiri ca şi noi. De aceea să fim bine încredinţaţi că fiecare locuitor; cînd zicem că să trămiţă un om, acel om are să fie el însuşi sau altul ca el, iar nu copil. Aşadar, să votăm articolul aşa cum este, şi cînd vom veni la al doilea articol, privitor la răsplată, atunci vom vedea ce răsplată trebuie să le dăm. La amendamentul lui C. Nanu4 ş.a. ; ! Aci sînt două opiniuni; una care ia munca agricultorului într-un mod determinat, sau mai bine zis neterminat, şi alta care zice că după legea actuală nu puteţi să-i luaţi decît trei zile în depărtare de 20 kilometri, iar trei zile trebuie să fie la faţa locului. Daca am lua opiniunea domnului Catargiu5, atunci în adevăr am fi eu totul în conformitate cu legea şoselelor, pe care eu unul nu voi să o aplic aci şi veţi vedea pentru ce. Dar cu trei zile ce s-ar putea face în faţa acestui pericol! Vedeţi dar că aci eu sînt mai puţin liber decît onor. domn Al. Catargiu, dar iarăşi nu voiesc să-i ţină un timp nedeterminat de lucru. Cu cele trei zile de prestaţiune în natură pentru lucrurile drumurilor judeţene şi comunale, este adevărat că nu se aduce mare pagubă locuitorilor, pentru că aceste lucrări se ezecută primăvara şi toamna, cînd muhca cîmpului este de o parte. Dar acum, în lunele de muncă, cînd ţăranul îşi face budgetul său pentru vară şi iarnă, să-l luaţi dumneavoastră de lă munca cîmpului la o aşa mare depărtare şi într-un timp nedeterminăt, cu aceasta [înseamnă] a face pe ţăran ca să-şi ia lumea în cap. De aceea aş dori să luăm un termen de mijloc, nici trei zile, dar nici şeapte, opt sau zece. Vor fi localităţi undie să nu fie aşa de multe locuste, dar vor fi poate cazuri excepţionale, unde să fie trebuinţă de 7, 8 zile de lucru. Şi fiţi siguri că nu se Va putea termina într-o singură zi, ea printr-o baghetă magică, stîrpirea acestui flagel. Apoi, cînd prin măsure aspre veţi lua de fiecare casă cîte un om şi-l veţi duce la o depărtare de 20 kilometri de căminul său ca să lucreze la stîrpirea locustelor cîte 8 şi 9 zile, şi vă asigur că va lucra în faţa acestui pericol cu cea mai mare iuţeală, căci este în pericol averea sa, înţelegeţi dumneavostră foarte bine că aceasta este prea mult. Şease zile este destul pentru dînsul. Domnul C. Eanu, care a fost prefect la 1860 şi care a aplicat pe faţa pămîntului legea stîrpirii locustelor, vă vorbeşte din experienţă. Credeţi-1 pe domnia-sa, care vă vorbeşte din practică, fără bănuială de popularitate. Aşadar, mărginiţi-vă în şease zile, căci este prea destul. .139 La alt amendament al lui C. Nanu 6 ş.a. Domnilor, precum vedeţi, acest amendament a fost făcut în vederea' modificaţiunilor ce au fost propuse la articolul 2. Acum însă, cînd onor. maioritate a hotărît că locuitorii să lucreze la stîrpirea locustelor un timp nedeterminat, vă întreb cum aţi putea dumneavoastră să plătiţi un ce nedeterminat printr-un ce determinat? Cum voiţi dumneavoastră să plătiţi 20 de zile de lucru la locuste prin şease zile ale şoselelor comunale şi judeţene? Apoi întrebaţi pe toţi aceia care şed la ţară, daca acele trei zile pe care locuitorii sînt obligaţi a le da la facerea căilor judeţene nu s-au întrebuinţat deja? întrebaţi pe domnul ministru de lucrări publice, care are tablou de zilele întrebuinţate în cursul acestui an, şi veţi vedea că mai în toate părţile cele trei zile afectate pentru lucrările judeţene sînt întrebuinţate. Apoi, nu vedeţi că aci este greşeală de căpetenie, păcatul original al acestei legi ? Ce este dar de făcut ? Mai intîi, domnilor, nici guvernul, nici Camera nu se cuvine să facă pe acei locuitori, care vor fi întrebuinţaţi la stîrpirea locustelor, să se îndoiască de dreptate. Eu ştiu că în două sau trei judeţe zilele judeţene s-au făcut. Ce le făgăduiţi, ce le daţi? Le făgăduiţi nimic, le daţi o umbră ... O voce: îi despăgubim la anul viitor. Dar daca omul moare pînă atunci? Vedeţi dar că venim iar la acea măsură dreaptă, la plată? Destul că îi duceţi la o distanţă de 20 kilometre de comuna lor. O voce: De cine să se plătească? De punga domnului Argintoianu care mă întreabă, de punga mea, de punga tutulor. Faceţi, domnilor, cum s-a făcut cu legea epizootiei, unde s-a hotărît să se despăgubească proprietarul ale cărui vite se va constata că sînt molipsite. Ei bine, de ce este vorba? Este vorba că în trei sau patru judeţe sînt locuste. Cum, domnilor ? Ţara aceasta este săracă, este fără mijloace, cînd e vorba de o cheltuială neînsemnată pentru o trebuinţă atît de viu simţită, şi este bogată şi dispune de mijloace ca să dea 70 de milioane lui Bleichroder 7 la Berlin? Vom plăti două, trei milioane din casa statului, din tezaurul public, vom plăti cu mulţumire, ca să nu atragem asupră-ne blestemele acelor care vor da munca lor pentru a ne scăpa de locuste. De aceea, domnilor, vă propun un amendament ca să dăm ţăranilor un franc pe zi să-şi cumpere o bucată de mămăligă 8. ,,Monitor”, 1875, nr. 136, p. 3 060, col. 3 — p. 3 061, col. 2; p. 3 080, col. 1—2; p. 3 081, col. 1 — 2, 3 —p. 3 082, col. 1. NO TE 1 K. are mai multe intervenţii la proiectul de lege pentru stîrpirea lăcustelor, discutat la 26 martie 1860. Vezi-le în „Monitorul oficial al Moldovei”, 1860, II, nr. 153, p. 497, col. 3, p. 498, col. 1 - 3; nr. 154, p. 500, col. 1, 3, p. 501 (anexa F). 2 Teodor Rosetti. 3 P. Carp nu intervenise în discuţie. Probabil este doar o înţepătură la adresa acestuia. 4 C. Nanu ceruse să se precizeze că ţăranii nu pot fi luaţi mai mult de şase zile pe an la acţiunea de stîrpire a lăcustelor. 140 5 Al. Catargiu precizase că legea şoselelor prevedea ca ţăranii să lucreze şase zile pe an la o distanţă maximă de 20 km de casă şi le împărţea astfel: trei zile la şoselele judeţene şi trei zile la cele vicinale. El ceruse ca ţăranii să lucreze cele trei zile la şoselele judeţene şi pentru rest să fie plătiţi. 6 Ţăranii care participă la stîrpirea lăcustelor sînt scutiţi de a mai efectua zile la şosele. Dacă le-au făcut deja, vor fi absolviţi în anul următor. 7 Consorţiu german prin care se achitau ratele datoriei către compania Strousberg, constructoare a unor porţiuni de cale ferată în România. 8 Proiectul a fost admis cu 77 de voturi pentru şi patru împotrivă. Intervenţie la proiectul de lege „pentru construire de clădiri militare şi modul plăţei lor”* Domnilor deputaţi, onor. domn raportatorx, care reprezintă unanimitatea delegaţilor de secţiuni, căci domnia-sa nici nu vorbeşte de opiniu-nile din secţiuni, dovadă că este expresiunea maiorităţii şi chiar unanimităţii comitetului, domnia-sa singur se însărcinează astăzi a ne dovedi cît de mult ne grăbim cînd votăm legile. Dacă cînd s-a prezentat legea din 9 martie 1874 vreunul din opoziţiune ar fi zis a patra parte din cuvintele pe care astăzi le zice domnia-sa în privinţa acelei legi, zău nu ştiu ce s-ar fi întîmplat! Cît pentru mine, recunosc că m-am grăbit foarte mult de a vota acea lege, şi această grabă o recunoaşte şi însuşi raportul domnului Pală. Acum vă fac întrebarea dumneavoastră dacă un raportator al maiorităţii şi unanimităţii poate să înceapă a vorbi aşa prin raportul său : „Cunoaşteţi, domnilor deputaţi, cel puţin din dezbaterile ce aţi avut în secţiuni, că există o lege din 1874 f ” Vă mai fac o întrebare : dacă noi am fi pronunţat aceste cuvinte, ce aţi fi zis domniile-voastre ? Prin urmare, iată încă o dată adevărul că nu trebuie să ne grăbim în votarea unei legi. Am votat cu mare entusiasm; eu însumi am votat o lege care din început nu este practică; şi tot în ăst mod ni se cere acum să o împuternicim în chipul cel mai larg. Mai este încă ceva despre care rog pe domnul ministru să-mi dea o lămurire; se zice aci: legea din 18742 este şi rămîne abrogată. Prin urmare, nu rămîne numai operaţiunea finanţiară abrogată, dar rămîne tot; va să zică, ce are să mai fie este în această lege, şi această lege nu are în privinţa construcţiunilor decît numai titlul: Proiect de lege pentru construirea de clădiri militare, şi atît. Onor. domn Gr. Sturdza, care a cerut cuvîntul, a spus că s-a prezin-tat în secţiuni planul, dar nu este destul prezentarea planului; noi astăzi legiferăm din nou, şi legiferînd din nou trebuie să ştim ce clădim, cum şi unde. Domnul ministru de rezbel actual nu este nemuritor, poate să moară, şi cu o astfel de lege discreţionară un alt ministru poate să aibă chef ca eu aceşti bani să facă, de exemplu, o grădină şi să zică că este construc-ţiune militară. De aceea eu cer să mi se spună anume ce clădiri, şi în fiecare an să ni se prezinte expunerea clădirilor ce au să se facă, unde şi cum. Nu este destul a zice cuvintele: conform cu legea comptabilităţii generale, căci ce va să zică clădiri conform cu legea comptabilităţii gene- * Şedinţa din 18 iunie 1875. 141 rale? Aceasta va să zică controlarea cheltuielilor făcute; dară clădirea unde este? Cum? în ce loc? Eu nu văd nimic din toate acestea. De aceea rog pe domnul ministru de rezbel3 să ne dea mai întîi lămuririle cerute de noi şi pe urmă vom vota. La un amendament al lui P. Carp4. Poziţiunea deputaţilor din opoziţiune devine din ce în ce mai grea. Cînd deputaţii opoziţiunii vin şi votează o lege şi guvernul cere în urmă desfiinţarea acelei legi, tot deputaţilor li se impută că au votat legea, şi nu se impută miniştrilor de ce au înfăţişat şi au stăruit a se vota o lege imperfectă. în anul trecut, cînd s-a înfăţişat acest proiect de lege, fiecare din noi ne aflam în poziţiunea în care se află guvernul astăzi, şi onor. domn Carp şi onor. domn G. Brătianu şi eu am ridicat aceleaşi obiecţiuni pe care le ridicăm acum. Eu am zis atunci: ,,Eu voi vota acest articol, însă voiesc să am o declaraţiune din partea domnului ministru”. ; Prin amendamentul acesta văd că se înlăturează tabloul şi se zice că numai clădiri militare. Negreşit că noi trebuie să lăsăm ministerului latitudinea pentru a determina clădirile militare; totuşi însă voiesc o declaraţiune, adică că acele clădiri militare să nu fie concentrate într-un singur punct, ci că ele să se facă în tuspatru diviziuni teritoriale din ţară, negreşit măsurat cu trebuinţele şi importanţa fiecăria diviziuni teritoriale. Domnul Carp a făcut anul trecut aceleaşi obiecţiuni pe care le facem noi astăzi. Nu sînt eu contra acestei legi, prin urmare nu înţeleg pentru ce fiecărui din opoziţiune ni se impută că sîntem contra armatei. în principiu, nu sînt contra legii, dar după un an de experienţă să ne fie permis să zicem că nu ne mai putem înşela. Adineaori s-a refuzat a se da ţăranului un leu pentru stîrpirea loeustelor şi acum să dăm milioane domnului ministru ca anuitate pentru 30 ani ? Nu, domnilor; să dăm domnului ministru ce se cuvine, şi rog pe delegaţi să fie mai serioşi în lucrarea domniei-lor, să nu acorde milioane pentru lucrări de fantazie5. ,,Monitor”, 1875, nr. 138, p. 3 099, cot. 3 — p. 3100, col. 1; nr. 139, p. 3131, col. U NOTE 1 Ioan I. Pala. Proiectul cerea ca ministrul de război să dispună de cei 640 000 de tea reprezentând anuităţile la cele opt milioane votate prin legea din 9 martie 1874 (cf. I. M. Bujo*-reanu, op. cit., anexe, ,,legiuiri militare”, p. 5 252). Pentru aceasta însă guvernul trebuia autorizat să realizeze un împrumut prin obligaţii la purtător. : 2 Prin legea din 1874 guvernul era autorizat a licita pentru construirea de clădiri militare plnă la 8 milioane de lei. Se acordau anuităţi de 8%, plătibile constructorului în cate semestriale. Planurile construcţiilor se elaborau la Ministerul de Război în colaborare cu Ministerul Lucrărilor Publice. Clădirile trebuiau să fie gata în trei ani şi constructorul urma să le întreţină încă un an pe spezele sale, după care avea loc recepţionarea lor. 3 Ministrul de război, I. Em. Florescu, a promis să aducă planurile, arătînd că ele aii fost deja schiţate de o comisie de ofiţeri specialişti. 4 P. Carp ceruse ca să se foloseacă doar 200 000 de lei, restul să fie trecu li la economii; Amendamentul a fost acceptat. 5 Proiectul a fost primit cu 58 de voturi pentru şi opt împotriv ă. 142 m Despre ajutoarele acordate schiturilor de maici de la Văratic, Agapia şi Giurgeni. Pe marginea interpelării lui Gr. Balş* Mulţumesc domnului ministru de coneluziunile sale1, însă sînt dator a-i arăta că domnia-sa, în expunerea ce a făcut, s-a înşelat în mai multe cazuri, şi nu-i atribui înşelăciunea decît tristelor precedente pe care le-a găsit domnia-lui cînd a venit la minister. Da, domnilor, este o eroare de a se zice că cutia milelor era în admi-' nistraţiunea mitropolitului; cutia milelor era una din cele patru case publice consfinţite prin Regulamentul organic, case care fiecare avea administraţiunea sa deosebită şi care la un loc formau comitetul central, îmi voi permite a citi domnului ministru însăşi legea, care pînă în ziua de astăzi, cu toate modificările făcute în legislaţiunea noastră, nu s-a schimbat de la anul 1832. „Anex litera E” „Despre casele obşteşti” . • „Secţiunea I” „Pentru comitetul central” „Alcătuirea comitetului central” Comitetul central este alcătuit de toate mădulările acelor patru epitropii, şi anume: a) Epitropia cutiei milelor. b) Epitropia monastirii Sîntului Spiridon. c) Epitropia învăţătorilor publici. d) Epitropia apelor. . Vedeţi dar că nu are aci nici un amestec Mitropolia, şi voi veni acum la cutia milelor. Această casă nu are venituri particulare, ea este înzestrată de către visteria statului. După ce s-a creat Ministerul Cultelor, a mai rămas cutia milelor încă multă vreme, şi tocmai după ce s-a făcut Convenţiunea s-au separat aceste case, precum cutia apelor, care s-a trecut la municipalitate; epitropia. Spitalului Sf. Spiridon, care a căpătat o autonomie mai mare; cealaltă epitropie, a şcoalelor, care a devenit un minister, astfel şi epitropia milelor a trecut în administraţiunea ministrului de culte; însă caracterul milelor a rămas şi nu s-a jicnit nici unul din drepturile cîştigate după lege, căci iată ce zice legea : „Mei o pensie nu va trece peste suma de 40 lei pe lună, nici nu va fi mai mică de 15 ; iar căutînd la mieşurătatea capitalurilor şi la numărul cel mare al săracilor, cea mai mare sumă a milelor se va da numai cu cea mai mare cruţare”. Iată ce zice acum şi despre drepturile garantate : „Va per de folosul milei orice văduvă sau fată se va căsători. Asemenea vor perde miluirile lor toţi acei care prin schimbarea împrejurărilor ar trece din starea sărăciei într-o stare îndemînatică. Afară de aceste întîmplări, numai moartea va putea lipsi pe miluit de folosul milei”. Mn.î departe se zice nu numai că această cutie este spre a veni în ajutorul săracilor, dar şi mai cu seamă în ajutorul familiilor scăpătate. * Şedinţa din 19 iunie 1875. 143 Recunosc, dimpreună cu domnul ministru, că predecesorii domniei-sale au făcut multe abuzuri, ba încă a fost un timp cînd ministru[1] a trecut cutia milelor către municipalităţi; însă, cu toate aceste schimbări de forme, călugăriţele şi-au păstrat acest mic ajutor, şi domnul Balş a zis foarte bine că sînt multe din aceste călugăriţe care sînt urmaşe ale acelor familii care au dăruit averi însemnate pe la monastiri. Domnul ministru s-a mirat că a găsit cele mai multe mili numai la Yăraticu şi la Agapia, dar şi eu mă mir cum onor. domn ministru nu cunoaşte că acelea sînt singurile monastiri care mai au caracterul legal, căci toate celelalte sînt secularizate, şi acest caracter numai prin toleranţă s-a păstrat schitului Giurgeni din Moldova. Daca s-a găsit cele mai multe călugăriţe la Agapia şi Yăraticu, aceasta nu e de mirat, fiindcă acolo locuiesc mai toate călugăriţele, căci acolo s-au îndreptat spre a se adăposti sub starea monahală. Interpretaţiunea pe care o dă domnul ministru legei din ’64, să-mi permită a-i spune că e greşită. Prin acea lege nu se cere alt decît ceea ce era în Codicele C[a]li-mac [hi], adică că cine voieşte ca să se facă călugăr trebuia să se lepede de bunurile lumeşti, şi chiar de avere, pe care trebuia să o treacă la urmaşii lui. Tot aşa se zicea şi despre pensiuni; dar aceasta nu va să zică că, după ce s-a făcut călugăr şi este sărac, să nu ceară un ajutor. în adevăr, calitatea de sărac este ceva care aparţine monahismului, dar să vedem dacă călugăriţele şi călugării sînt puşi în poziţiune de a putea trăi cu ceea ce le dă statul. Domnul ministru ştie foarte bine că călugăriţele nu au mai mult decît un leu vechi de Moldova şi că ele sînt nevoite să muncească aiurea, făcînd şiac ca să poată cîştiga pînea de toată ziua. Aşadar, domnilor, nu este lucru mic ca acele călugăriţe care primeau cîte un ajutor de milă să se vază deodată şterse prin omnipotenţa domnului ministru. Eu nu fac nici o imputare domnului ministru, fiindcă domnia-sa n-a făcut decît a continua omnipotenţa de care s-a servit şi predecesorii domniei-sale, însă mă simţ dator a-i spune că această ştergere este cu totul nedreaptă, fiindcă, dacă s-ar fi făcut în conformitate cu legea, ea nu ar fi putut avea loc decît sub condiţiunea prevăzută în lege de schimbare a împrejurărilor, adică trecînd de la sărăcie la bogăţie; cu toate că în starea în care se găsesc ei sînt tot săraci, şi, dacă cîteodată se întîmplă ca cîte un călugăr sau călugăriţă să cîştige ceva prin munca sa, aceasta nu va să zică că a trecut din starea de sărăcie la starea de bogăţie. Eu mulţumesc domnului ministru de declaraţiunea sa, însă nu mă unesc cu voinţa sa de a se da un vot, fiindcă acel vot trebuie să aibă un caracter interpretativ, şi astfel să meargă şi la Senat; iar dacă acel vot ar fi în contra legei, eu socotesc că n-ar avea nici un efect. Eu vă arăt că există legea cutiei milelor şi există încă de la 1832; această lege trebuie să servească de normă guvernului, şi oricare ministru a făcut altfel, rău a făcut. în adevăr, ministrul administrează milele, dar, îndată ce a acordat o milă unui sărac, nu poate nici s-o mai reducă, nici să o suprime. Ar fi un ce foarte trist teoria aceea că milele nu sînt ceva stabile, că ele sînt anuale şi că ministrul poate, în mijlocul anului, să o revoce, cum ne-au spus că s-a făcut. De aceea eu socotesc că după această explicaţiune onor. domn ministru va binevoi să ne ceară un vot interpretativ, fiindcă legea este clară şi o milă nu se poate revoca decît conform legei, adică cînd cel miluit îşi schimbă condiţiunea de sărac şi trece la starea de bogăţie. Pe marginea spuselor lui P. Mavrogheni 2. 144 Vedeţi, domnilor, că aci nu este o chestiune de principiu, cum a zis foarte bine domnul Mavrogheni, este o chestiune de drept, şi de drept cîştigat; nu este nici chestiune religioasă, este numai o chestiune de localitate, pe care trebuie să o spui că dumneavoastră, cei de dincoace de Mileov, nu o cunoaşteţi. Apoi atunci mîine, cînd va veni domnul Chiţu sau domnul C-andiano şi ar face o imputare ministerului că de ce a desfiinţat ajutoarele care se dau unor călugări sau călugăriţe de aici, noi, cei din partea Moldovei, am veni să încălecăm pe acest cal de egalitate şi să zicem ministrului să le desfiinţeze pe toate? (Aplauze.) Domnilor, daţi-mi voie să vă spui că aceasta este o chestiune locală, şi veţi vedea cum sînt împrejurările şi cum se dau aceste pensiuni3. „Monitor”, 1875, nr. 139, p. 3 134, coL. 1 — p. 3 135, col. 1; p. 3 137, col. 3. NOTE 1 Discuţia a pornit de la interpelarea adresată de Grigore Balş ministrului instrucţiunii publice şi cultelor, Titu Maioreseu, în legătură cu suspendarea ajutoarelor ce se dădeau din cutia milelor călugăriţelor de la mănăstirile Văratic, Agapia şi Giurgeni. T. M. a explicat că a găsit călugăriţe cerînd ajutoare doar la Văratic, Agapia, Giurgeni (97) şi Botoşani (5), dar există 10 000 de cereri de ajutoare nesatisfăcute. Şi apoi legea călugăriei din 1864 prevedea că cei ce îmbracă rasa monahală renunţă la orice pensie de la stat. Roagă Adunarea ca, dacă socoteşte posibilă o derogare, s-o discute. 2 P. Mavrogheni susţinuse că în discuţie nu este problema jurămîntului de sărăcie al călugăriţelor, ci cutia milelor, din care, dîndu-se ajutoare, nu se constituie pensii. Recomanda de aceea să se continue acordarea de ajutoare călugăriţelor. 3 Adunarea ,,a ascultat expiicaţiiinile ministrului”! Asupra convenţiei cu antreprenorii francezi Bergman şi Lemaître pentru cumpărarea de măsuri şi greutăţi* Domnilor deputaţi, tranzacţiunea actuală priveşte una din acele concesiuni care în anul 1865 s-au dat temeiul interpretaţiunei unui cuvînt ce era în Statut: urgenţa. Se dedese tălmăcire acelui cuvînt şi se spusese că sub numele de urgenţă se poate face totul şi chiar a se da concesiuni1. în Senat se afla onor. domn Costaforu, care trebuie să-şi aducă aminte de curagiul şi eloeuenţa ce a pus domnia-sa acolo spre a protesta contra interpretaţiunei greşită ce se dedea cuvîntului de urgenţă. Tot- aşa a fost şi în Cameră onor. domn Boerescu şi alţii, care asemenea au condamnat acea greşită interpretaţiune. La mai toţi acei concesionari din timpul acela s-a dat o indemnitate ; prin urmare, înţelegem că şi această chestiune trebuie să-şi primească soluţiunea sa 2. însă, nu ne rostim deloc deocamdată în privinţa cîtimei ţifrei, nici în privinţa modului de a se da soluţiunea : rămîne ca maioritatea mai întîi să se rostească. Ceea ce sînt însă dator să relevez în numele nu al opoziţiunei, dar în numele Camerei şi al ţărei, şi tocmai fiindcă se atinge de Franţa, este că nu crez că onor. domn raportator a făcut bine ca, lăsînd la o parte atîtea * Şedinţa din 24 Iunie 1875. 10 - c. 363 1,45 ne ee domnia-sa în această chestiune-, care pentru sine are simpa-egei Camere, totuşi s-a arătat aşa de econom, îmi place a crede avea alături cu mine şi că va ridica tot aşa de tare glasul în iuni unde se vor cere economii mult mai mari, iar nu ca această urnă pe care Adunarea şi ţara voieşte să o acorde văduvei şi copiilor al cărui cadavru se coboară acum în pămînt şi care lasă după mee şi 11 copii fără a avea vreun mijloc de existenţă. Eu cred ia-sa are dreptate cînd zice că nu este drept să se acorde rente a toţi morţii oneşti; însă eu cred că domnia-sa trebuie să fie cînd vede că are înaintea sa un fost ministru de culte care a :e la dezlegarea chestiunei monastireşti, care a fost atîta timp ;e al Curţii de eompturi, unde se examină milioane cheltuite rău, ale ţărei, şi cînd totuşi în ziua morţii sale nu a putut lăsa sale nici doi lei vechi. Eu cred că însuşi domnia-sa se va uni întru a demonstra că ţara este generoasă către toţi acei oameni fost oneşti, putînd şi avînd şansa de a fi bogaţi prin mijloace ; şi dînd totodată şi altora exemplu despre ceea ce-i aşteaptă şi eea ce-i poate dovedi avînd o asemenea purtare. Cred însă că ?rumuşanu, după lămuririle ce s-au dat, nu va mai voi să arunce îagră pentru această familie2. (Aplătise.) „Monitor”, 1875, nr. 146, p. 3 305, col. 3 — p. 3 306, col. 1. NOTE Qiectul prevedea acordarea unui ajutor viager, transmisibil copiilor — opt fete şi văduvei lui A. Romalo, fost preşedinte al înaltei curţi de conturi, echivalînd cu icestuia (1 200 lei). Raportorul la proiect, G. Nanu, arătase că „defunctul a fost ul serviciului său model de integritate şi onestitate”. auşanu ceruse să se dea pensie, nu ajutor viager. Faptul că răposatul avea amici nu era un argument, nici că a fost onest, pentru că, de era altfel, ar fi fost unarea a admis proiectul cu 76 de voturi pentru şi cinci împotrivă. curs asupra convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria* vorbesc, dar voi să restabilesc un fapt, acela că, după teoria lumneavoastră astăzi, că nu mă puteţi sili să vorbesc cînd eu nu Domnul preşedinte: S-a împăcat chestiunea. s-a împăcat. Yoi vorbi, dar să fie constatat că de aci înainte pot i mulţi deputaţi unul după altul în acelaşi sens ... O voce: Să vorbească domnul Carp, care e pentru convenţiune. Domnul P. Carp: Este un mod foarte simplu de a regula chestiunea. Dommii iinţele din 27 şi 28 iunie 1875. 147 Strat nu voieşte să vorbească. Domnul Kogălniceanu nu voieşte să vorbească; ei bine, voi vorbi eu, dar voi vorbi foarte scurt şi mă înscriu să mai vorbesc încă o dată. Domnilor, am onoare a recomanda la aprobarea dumneavoastră această con-venţiune de comerţ fiindcă ea este foarte folositoare pentru ţară din toate punctele de vedere, atît comerciale, cît şi politice. Am zis. (Ilaritate.) Sint dator a recunoaşte că prin cuvîntul domnului Carp s-a resta-tornicit puterea regulamentului, aşa precum s-a urmat de 17 ani. M-a jucat domnia-sa pe mine, dar a făcut să se aplice regulamentul. Rog însă pe onor. Cameră cînd va veni 5 ore să nu mă întrerupă, căci declar de mai înainte că am să vorbesc două ore ... Domnul preşedinte: Acest contract nu-1 fac domniile-voastre, căci aceasta depinde de onor. Adunare. Voci: Atunci mai bine să se ridice şedinţa. Domnul preşedinte al consiliului: Vă rog, domnilor deputaţi, lăsaţi pe domnul Kogălniceanu să vorbească pînă la ora reglementară, căci cu cît va vorbi astăzi mai mult cu atît va avea de vorbit mîine mai puţin. (Ilaritate.) Onor. domni deputaţi, cînd se atinge de drepturile ţârei noastre, atunci nu se încape deosebire de partide, ţara este a tuturor, este şi a parti-tului conservator şi a partitului liberal, şi a partitului alb şi a celui roşu, ea este a fiecăruia din noi fără osebire de opiniune şi, oricînd s-ar atinge un singur drept al ţărei, naţiunea întreagă, fără deosebire de partit, va fi in picioare spre a-1 asigura şi a-1 apăra 2. Aşadar, cu durere am auzit pe onor. domn ministru de externe 3, la terminarea cuvîntului său, viind şi imputînd domnului Iepureanu4 că a rostit nişte cuvinte care erau menite de a provoca ură şi pasiune în contra guvernului şi l-a întrebat pe domnul Iepureanu daca aceasta era politic din partea d[omniei]-sale. Să-mi permită domnul ministru de externe a-i spune că tocmai domnia-sa a făcut ceea ce impută domnului Iepureanu, făcînd apel la pasiuni şi la ură. Ei, domnilor, sîntem toţi fii ai acestei ţări, unii mai tineri, alţii mai bătrîni, şi rog pe cei tineri să crează că ceea ce avem astăzi este făcut de bătrînii noştri fără osebire de partite, îi rog asemenea să crează că ce s-a făcut în timpii noştri pentru această ţară, această operă nu s-a făcut nici de vreun minister, nici de vreun partid, ori de vreun individ; nu, acel lucru este rezultatul laboarei tuturor şi al ţărei întregi, toţi am lucrat, precum cred asemenea că şi în viitor toţi vom lucra la mărirea şi 1a- prosperitatea patriei noastre comune. Domnilor, sînt acum cîteva luni de zile, în Camera desfiinţată, onor. domn ministru de finanţe a înfăţişat tariful nou vamal5, făcut în deplina autonomie a ţărei; tariful cel vechi nu mai era în acord cu noua lege vamală. Cine atunci în Cameră a făcut opoziţiune? Nimeni. Eu am fost cel întîi care am felicitat pe domnul ministru pentru acel proiect, deşi ni se cerea votarea de urgenţă. Eu cel întîi am zis : ceea ce face astăzi ţara este un act de autonomie. Ea legiferă conform cu drepturile sale ab antiqiiOj şi am mai adăogat că acest drept al ţărei noastre niciodată nu a fost prescris, căci acest drept părinţii noştri l-au exercitat pururea, chiar în timpurile cele mai nefaste ale istoriei noastre, în timpurile domniilor străine de la Fanar. Şi atunci cu acea ocaziune am arătat ministerului acestuia şi actul autentic care conţine tariful vămei Moldovei în anul 1761. Ya să zică că acest tarif este făcut sînt acum vreo sută patruzeci ani. 148 Aşadar, să nu încălicăm pe caii morţi ai marilor eroi ai ţărei noastre, să nu venim cu nume mari ca ale lui Mircea cel Bătrîn, ca ale lui Ştefan cel Mare, ca ale lui Mihai Bravul etc., spre a apăra fapte mici. Domnul ministru de externe: Domnia-ta invoci întotdeauna pe Ştefan şi pe Mihai, nu noi. Am ascultat faimoasa expunere de motive6 pe care ne-a citit-o onor. domn ministru de externe cînd ne-a prezintat acest proiect de convenţiune. Această expunere de motive invoacă, chiar de la început, numele marilor noştri domni. Această expunere, negreşit dacă ne-ar fi citit-o domnul ministru în sala Ateneului sau în acea a facultăţii de litere, eu aş fi aplaudat, cu toate erorile sale istorice; dar aci, în Camera legislativă, noi nu sîntem adunaţi ca să facem sau să ascultăm conferinţe ştiinţifice, istorice sau literare. Sîntem adunaţi ca să ne ocupăm în mod practic de afacerile publice ale ţărei. Şi, cînd este vorba ca să încheiem un tratat de comerţ, întîia noastră datorie este de a cerceta dacă el apără îndestul interesele ţărei. Şi mai nainte de toate am a respinge o nedreaptă imputare. Cum puteţi crede, domnilor miniştri, că noi, deşi din opoziţiune, am putea măcar cugeta că Bomânia trebuie să se ţie afară din concertul european? Cum dumneavoastră gîndiţi că noi voim ca Bomânia să se ţie împrejurul ei închisă cu zidurile Chinei ? Cum gîndiţi oare că este cineva între noi care crede că nu trebuie ca ţara noastră să trateze cu ţările străine ? Apoi de 30 de ani, încă din timpul Begulamentului organic, ce facem alt decît de a regula prin tratate afacerile noastre cu statele limitrofe. Oare nu avem deja diferite convenţiuni telegrafice 7 şi poştale ? îFu avem convenţiunea de estradarea făcătorilor de rele cu Austria? ~Nu avem convenţiunea pentru navigabilitatea Prutului8 încheiată cu Austria şi cu Busia etc. ? Ei bine, toate aceste acte internaţionale le avem încheiate; ele dovedesc îndestul dreptul nostru de a trata cu staturile străine. Prin urmare, nimeni din noi nu se va opune la încheierea unei convenţiuni comerciale şi mai cu seamă cu Austria, care înconjoară mai două treimi din graniţele noastre şi cu care avem relaţiuni de vecinătate. Dar pentru a putea regula un act de o asemenea importanţă, ca o eonyenţiune comercială, şi aceasta într-un mod liniştit şi matur, iar nu pripit, deja în secţiune am cerut ca această convenţiune, care a căzut între noi ca o bombă, acum la finele sesiunii, să se amine pînă la sesiunea ordinară de toamnă. Preocupaţi de trista poziţiune în care se află şi ţara şi fiecare din noi prin grozava secetă ce a lovit agricultura, noi nu putem să discutăm această chestiune cum ea merită. îfu uitaţi, domnilor, că o literă din această convenţiune, daca nu va fi bine precizată, poate să ruineze, nu pe un individ, dar o clasă întreagă din societatea ţărei noastre. Iată, domnilor, pentru ce eu şi mai mulţi alţii am cerut şi cerem ca să se amine cercetarea pînă la toamnă, cînd, pînă atunci îndeplinindu-se toate acele formalităţi cerute de legile noastre pentru cercetarea unei chestiuni atît de grave, vom putea să ne rostim în cunoştinţă de cauză. Domnilor, binevoiţi a cerceta data cînd s-a subscris această convenţiune. S-a subscris la 10/22 iunie; şi astăzi în 27 iunie, va să zică după 17 zile această convenţiune, de abia sosită de la Yiena, ni se cere ca să o şi votăm ! Dar în 17 zile nimeni în ţară nu a putut nici s-o vază măcar. 149 Comersanţii şi industriaşii noştri nu o cunosc şi chiar Corpurile legiuitoare, Camera şi Senatul au avut de abia timpul de a o citi în grabă- Am auzit pe domnul ministru de externe zicînd că este un partid luat ca orice ni se va aduce din partea acestui guvern să nu se voteze de opoziţiune. Poate să fie şi aşa; dar, dacă noi aceşti cîţiva facem opozi-ţiune sistematică, este o raţiune, domnilor miniştri, ca să nu puneţi în poziţiune de a cunoaşte şi de a discuta proiectele dumneavoastră chiar pe publicul cel nepărtinitor, chiar acele organe ale administraţiunii chemate de lege de a se rosti asupră-le? Iată, domnilor, ce zice articolul 20 al legii organice a eamerilor (ie comerţ9: „Ele sînt mai cu seamă consultate de guvern asupra schimbărilor proiectate în legislaţiunea comercială, asupra tarifelor vămilor etc.1’. Daca onor. domn ministru de finanţe şi domnul raportor10 vor binevoi să-mi spună că pe lingă proiectul de lege al guvernului sînt dat A'şi avizurile eamerilor de comerţ şi dacă acele avizuri sînt în favoarea aceŞtşi convenţiuni, atunci trec peste toate convicţiunile mele şi voi vota conVeh-ţiunea. însă nu este aşa; singur domnul ministru de externe zice că la Ministerul de Finanţe există o comisiune care a lucrat, care a cercetat, care a adunat acte. Aşa este, onor. domnule ministru, însă asupra unui singur lucru vă înşelaţi. Comisiunea de la Ministerul de Finanţe nu a fost consultată în privinţa tractatului de comerţ; ea a fost adunată în puterea legei vamale numai în privinţa legii tarifelor. în adevăr, o comisiune a lucrat spre a pregăti legea tarifelor. Noi am votat cu entusiasm această lege, fără să raţionăm, căci legea vamală, legea tarifelor erau acte ale autonomiei noastre. Aceste legi erau apoi trebuitoare spre a servi de bază la încheierea convenţiunilor comerciale. Dar ce s-a întîmplat % Ele au fost suspendate înainte de a fi aplicate î Iată ce zice domnul ministru de finanţe în privinţa proiectului sau de a se suspenda legea tarifelor. Noi sîntem cu toţii deprinşi a vedea.'în cuvintele domnului Cantacuzino, ministru[l] de finanţe, însuşi expresiunea adevărului, şi astă dată vom găsi iarăşi adevărul în limbagiul domniei-sale. Iată ce zice domnul ministru chiar la începutul espunerii sale de motive : „Din toate reformele făcînd obiectul legii generale a vămilor, cea mai importantă, cea care promite d-a fi mai bogată în rezultate este înlocuirea valorii ca unitate de percepţiune prin greutate, măsură sau numărul [sic'!]. Această reformă este baza noului sistem vamal român”. Trebuie dar negreşit ca legea generală a vămilor să fie aplicată deodată în toată întregimea ei. Chiar astfel însă, această lege, care din cauza caracterului ei special, din cauza mulţimei şi însemnătăţii intereselor ce atinge, cere să fie executată cu cea mai mare preciziune posibilă, poate să nu dea rezultatele satisfăcătoare ce este destinată a da, ba şi să constituie o sarcină pentru comerţ şi o primejdie pentru, tezaur, dacă tariful drepturilor aşezate pe greutatea, măsura sau numărul nu va fi bine cMb1 zuit şi în perfectă armonie cu principiile conţinute în ea. Din nenorocire tariful stabilit prin legea din 1 aprilie 1875 nu îndeplineşte aceste condiţiuni, căci el lasă sub numeroase raporturi de dorit: Acest tarif reclamă o reformă complectă, şi aplicaţiunea lui, mai nainte de a se fi procedat la această reformă, ar avea cele mai grave inconveniente pentru interesele generale ale ţărei, multe din dispoziţiunile lui fiind defavorabile, unele tezaurului, altele comerţului, altele în fine marii mase a consumatorilor ... 150 „Clasificaţiunea este defectuoasă mai ales pentru următoarele cuvinte : Ea nu ţine nici o seamă de clasificaţiunile adoptate în alte ţări şi face astfel aproape imposibilă comparaţiunea tarifului nostru cu tarifele statelor cu care Eomânia se găseşte în relaţiuni ordinare de schimb. O asemenea comparaţiune însă trebuie totdeauna să poată fi făcută cu înlesnire şi cu certitudinea că va da rezultate exacte, căci ea este în multe împrejurări necesare şi cu osebire în negoţiarea convenţiunilor comerţiale, şi cu combaterea atacurilor ce s-ar putea îndrepta din diferite părţi contra tarifului nostru etc.”. Ia vedeţi, domnilor, ce mari adevăruri ne spune domnul ministru de finanţe, adevăruri cu totul scăpate din vedere la încheierea convenţiunei ce avem din naintea noastră. Yenind apoi la concluziunile sale pentru amînarea legei tarifului, iată ce ne mai zice domnul G. Cantacuzino : „Articolul 2 al proiectului (de lege pentru amînare) prescriind revi-ziunea şi reforma tarifului, hotărăşte în acelaşi timp cum să se efectueze aeeste lucrări. Propunerea mea în această privinţă are de scop de a face să-participe la confecţionarea noului tarif nu numai oamenii competenţi în-materie, pe care guvernul va desemna, dar şi întregul comerţ al ţărei. Prin obligaţiunea pusă comisiunei de a chema înaintea ei şi pe unii din reprezentanţii comerţului, şi prin facultatea lăsată oricărui comersant dra cere să fie ascultat de comisiune, se face şi la noi o primă încercare a- sistemului de anchete asupra chestiunilor de interes general, sistem urmat în mai multe state şi care a avut pretutindeni cele mai bune rezultate”. , în urma acestei propuneri de amînare aşa de bine întemeiată, SI voturi în contra numai a unei bile negre au venit de au consacrat adevărurile expuse de onor. domn ministru de finanţe, cum că în materie de comerţ, de industrie, de interes economic trebuiesc să fie consultate nu numai comerţul întreg, nu numai autorităţile, dar chiar fiecare comersant în parte, şi că trebuie o dată ca şi în ţara noastră să se introducă sistemul anchetelor. Apoi, domnilor, daca domnul ministru de finanţe priveşte ca de cea mai mare necesitate aceste anchete pentru ca să înzestrăm ţara eu un bun tarif; daca un tarif făcut în deplina noastră autonomie, un tarif care nu este făcut pe calea internaţională, pe care să ni-1 impună străinii, un tarif pe care-1 putem modifica în tot momentul; daca, zic, un asemenea tarif, după însuşi recunoaşterea domnului ministru, înfăţişează dificultăţi şi reclamă anchete prealabile, cu cît mai mult aceste anchete sînt neapărate cînd se atinge de a aproba un tarif internaţional. Odată ce vom vota cu uşurinţă convenţiunea cu Austria, care coprinde în sine nu un tarif, ci o legislaţiune întreagă comercială, care schimbă legea vamală întru tot, credeţi dumneavoastră, zic, că atunci cînd vor veni comercianţii şi industriaşii români să reclame că sînt loviţi, că sînt ruinaţi prin convenţiune, mai putea-veţi, mai fi-veţi în stare să faceţi vreo reformă la această convenţiune? Nu, nu numai 81 bile, dar şi cea neagră, care a votat în contra amînărei tarifului, de se va uni, adică 82 bile de vor fi^ tot nu vor mai putea face nimic ! Convenţiunea odată încheiată, nu vom mai putea schimba nimic, va trebui să sufere ţara zece ani. Iată pentru ce, fără ca să atac această convenţiune în fond, am propus în secţiunea mea ca să se amîne votarea ei pînă la sesiunea ordinară. 151 Mi s-a zis în secţiuni de către domnul Carp cuvîntul şicană. Am ţinut să apelez la dumneavoastră contra acestei imputări făcută mie de domnul Carp. Iată, domnilor, rezumatul argumentaţiunei mele în secţiune. Legea tarifelor prezentată de guvern nu este bine combinată, trebuie să se consulte comerţul, să consulte industriaşii, a zis ministerul cînd a cerut amînarea şi reformarea acestei legi, şi 81 bile au zis : aşa este ! Ei bine, de ce, domnilor miniştri, v-aţi grăbit a recunoaşte o gre-şală făcută de dumneavoastră, şi acum, cînd este vorba să încheiem o altă lege de tarifă internaţională şi pentru zece ani, de ce aceeaşi preci-pitaţiune, de ce aceeaşi eroare? Cînd ştiţi că pe aceasta, recunoscînd-o mai tîrziu, nu veţi mai putea-o îndrepta! Iată, domnilor, ceea ce onor. domn Carp califica de şicană din partea mea. Acum să intrăm în cercetarea convenţiunei. Onor. domn ministru de externe începe prin a ne spune că tratatul acesta este făcut pe piciorul celei mai absolute egalităţi. Nimic mai frumos, nimic mai ideal decît această reciprocitate şi egalitate în teorie. Spre a-i dovedi însă în practică toată netemeinicia, voi propune şi eu onor. domn ministru de finanţe o convenţiune de reciprocitate. Eu am mare respect pentru calităţile onor. domn George Cantacuzino, de aceea, mai nainte de toate, îi fac scuzele mele daca, în comparaţiunea de reciprocitate ce voiesc a face, mă voi servi cu numele domniei-sale. Ei bine, eu propun onor. domn Cantacuzino ca să facem împreună un tratat de comerţ, punînd domnia-sa întinsele domniei-sale domenuri şi eu mica mea moşie pe acelaşi picior de reciprocitate. (Ilaritate.) Ce egalitate, ce reciprocitate poate, domnilor, să fie între oala de fer şi între oala de lut? Ce reciprocitate poate să fie între un stat mare şi puternic, care are în această ţară peste 100 000 de supuşi, cari formează populaţiunea principală în cele mai principale oraşe ale ţărei de peste Milcov11, şi între Eomânia care în Braşov nu are trei comercianţi cetăţeni români, care în Cernăuţi nu are duoi comercianţi cetăţeni români? Ce reciprocitate poate să fie într-un stat căruia pentru suta de mii de supuşi ce are în Eomânia i se acordă dreptul de a cumpăra imobile, de a petrece ca în ţara lor şi cu cele mai mari privilegiuri şi scutiri, şi între Eomânia, care are doi, trei cetăţeni proprietari în Austria, care cel mult au cîte o vilă pe lingă Yiena sau Pesta, şi atîta tot ? Unde este dar reciprocitatea ? Unde este egalitatea? Ni se zice de pe banca ministerială : v-am pus pe piciorul naţiuneî celei mai favorizate cu care a tratat Austria. Apoi naţiunea cea mai favorizată este în poziţiunea bietei Eomânii? Apoi Italia a căruia tratat de comerţ s-a luat de model la redijarea convenţiunei ce este în discuţiune, Italia poate în privinţa comerţului, în privinţa industriei, a civilizaţiunii, a bogăţiilor a se asimila cu Eomânia ? Apoi Franţa, Englitera, Germania chiar, pot să se compare cu ţara noastră ? Apoi avantajele mari ce se dau acestora sîntem noi în poziţiune de a trage din ele vreun folos real? însuşi domnul ministru ne-a zis că noi nu am putut înfăţişa Austriei avantajele naţiunei celei mai favorizate, pentru că pînă acum noi nu am avut tratate de comerţ încheiate cu alte state şi că de abia acum intrăm în această carieră. Apoi însuşi aceste expresiuni ale domnului ministru nu ne dovedesc că vorbele pompoase de reciprocitate şi de egalitate pentru Eomânia nu sînt decît o ficţiune, fiindcă industria şi comerţul nostru nu 152 este ca acel al Angliei, al Franţei, al Italiei, al Germaniei, pentru ca promisa reciprocitate să le aducă ceva folos? Dar primesc pentru un moment că e bine să fim trataţi pe picior de reciprocitate. Ia să vedem daca în fapt ni se acordă, ia să vedem ce dăm noi şi ce ni se dă ! Afară de o mică excepţiune pentru două sau trei articole ale industriei austriace, sînt lovite cu o taxă mai mare toate fabricaţiunile, toate manufacturele, toată industria austriacă; noi prin această convenţiune ne îndatorim să o primim în Eomânia cu o taxă maximum de 7 la sută ud mlorem. Iată dar ce dăm noi Austriei: Eomânia devine un marehâ, un tîrg deschis industriei austriace. Să vedem acum ce am mai primit să dăm Austriei. Am primit să deschidem porţile Eomâniei spirtoaselor austriace, care mai nainte decît de la Eegulamentul organic şi pînă astăzi erau prohibite să intre în ţara noastră, precum aceasta se stipulează prin legea din 1864 şi cea din 1868 şi cea din 1874 iunie. Astăzi le primim. Ministerul ne zice că aceasta se face cu o dare atît de mare la intrare, încît, daca fa-bricaţiunea rachiurilor noastre nu va putea să prospere la umbra unei asemenea taxe de protecţiune, atunci nu merită să trăiască. Să vedem daca este aşa. Suta de kilograme de spirtoase este lovită la intrare cu o taxă de 25 franci. Cît fac 100 de kilograme în măsuri de ţară ? Opt vedre şi vreo opt oca. Yine dar de vadră cîte 2 franci şi jumătate. Iată dar o taxă de protecţiune în adevăr destul de mare; la umbra ei ar putea dar să prospereze industria spirtoaselor noastre. însă se uită că şi cu aceasta nu se poate susţine concurenţa cu spirtoasele austro-ungare, şi ştiţi de ce ? Pentru că la noi fabricaţiunea rachiului este mai scumpă, pentru că la noi rachiul se face numai din prune sau din bucate. Eachiul de prune se fabrică în mic şi în mod foarte costător. Spirtul de bucate reclamă o mare punere de capital, care la noi nu este aşa de ieftin ca în Ungaria. Austria fabrică un fel de spirt provenind din siropul de zahar; acest spirt fabricanţii austro-ungari îl pot vinde cu 4 sau mult 5 franci adus la hotarele noastre; chiar adăogeţi 3 franci taxa, face 7 pînă la 8 franci vadra vîndută la graniţa noastră. Fac întrebare domnului Filitis, proprietar de o fabrică de spirtoase, să binevoiască a-mi spune daca cu asemenea preţuri domnia-sa ar putea pentru spirtoasele domniei-sale a ţine concurenţă cu spirtoasele sale? Domnul P. Filitis: Desigur că nu. Iată dar căzute laudele cele mari că spirtoasele noastre s-a proteguit prin convenţiunea de faţă. Dispoziţiunile Regulamentului organic în această privinţă, stăruinţele lui Mihail Sturdza de a lovi cu prohibiţiune spirtoasele străine12, koler[c]a cum se zice în hrisoavele vechi, astăzi sînt căzute. Să venim acum la făină, să vedem daca măcar aici avem reciprocitate. După această convenţiune, făinele austriace pot să intre în ţară la noi libere de orice plată. Ei bine, făinele noastre se bucură ele oare de această favoare în Austria? Nu, domnilor, făinele noastre nu intră în imperiul vecin fără să plătească. Ungaria în particular produce o cantitate enormă de făini; sistemul măcinatului ei este atît de perfecţionat acolo încît industria făinară a Ungariei se luptă cu succes cu toate statele. Morile Ungariei produc trei feluri de făină : calitatea fină, semifină şi ordinară. Calitatea întîia şi a doua se exportă pînă în America; calitatea ordinară însă, neavînd unde să treacă, va intra în viitor în România şi va intra 153 liberă de orice dare. în ţară la noi sînt astăzi peste 3 000 mori. Vedeţi dar că este o industrie destul de întinsă. Aceste mori lucrează făina, din nefericire numai pentru consumaţiunea din lăuntru. Aceste mori dar prin convenţiunea de faţă se văd puse în faţa morilor ungare într-o inferioritate de foloase care negreşit are să le lovească de moarte. Unde dar este şi aci reciprocitatea atît de trîmbiţată? Să venim la vinuri. După legile ezistente, vinurile austro-ungare ordinare nu pot intra în Eomânia; astăzi se dă intrare în ţară tutulor vinurilor austriace şi ungare cu o taxă de 5 1/2 la sută. Ce reciprocitate se dă vinurilor noastre? îTi se spune că în privinţa vinurilor noastre vom fi trataţi ca naţiunele cele mai favorizate. Să cercetăm care sînt naţiunile cele mai favorizate care au încheiat tratate vamale cu Austro-Ungaria f Aceste sînt Germania şi Franţa. Germania produce, cum ştiţi, vinuri de Rhin şi mai produce şi vinurile din Germania de sud, de exemplu, Stein-Gabinet. Fiecare butilie din aceste vinuri, cea mai ieftină, costă cel puţin 15 groşi, adică doi franci. Franţa produce pentru exportaţiune CJiam-pagne şi Bordeaux în general, căci vinurile cele mai ieftine sînt destinate consumaţiunei din lăuntru. Ei bine, o butilie din aceste vinuri preţuieşte mai mult decît o vadră de vin de al nostru. Unde este şi aci reciprocitate ?13 Să venim la cereale. Recunosc aci că sîntem în drept de a ne bucura că Austria binevoieşte a deschide graniţele sale cerealelor noastre. Dar ia să vedem daca în fapt cerealele lor * vor beneficia de acel avantaj. Ungaria este, domnilor, o mare fabrică de cereale; ea produce atît de mult încît în ani buni poate hrăni Europa întreagă. Aşadar, să nu ne bucurăm prea mult; în timpii normali nu avem să introducem multe producte în Ungaria, cu toată libera importaţiune ce ni se acordă. Recunosc că fiind lipsă, că fiind foamete în Galiţia, în Bucovina, ca în anul 1873, vor intra şi grîne de ale noastre. (Zgomot.) Da, cînd are lipsă atunci Austria, ca fiecare stat prevăzător, desfiinţează toate barierile de la graniţă, face calea largă ca să atragă la sine grînele. în anul trecut însă a fost abondenţă; şi îndată barierile s-au reînchis. Acum, în adevăr prin convenţiunea de faţă se garantează cerealelor noastre libertate de intrare în statul vecin. Dar socotiţi dumneavoastră că Austria, ca fiecare guvern înţelept, s-a lepădat de putinţa ca atunci cînd va vedea că are abundenţă de grîne să oprească intrarea grînelor noastre în otarele ei ? Eroare mare! Fac apel la domnul ministru de finanţe ca să-şi aducă aminte de o notă din anul trecut a comitetului dirigent a liniei ferate Suceava—Iaşi—Roman, care trăgea luarea domniei-sale aminte în această privinţă. (Zgomot). Prin acea notă i se aducea la cunoştinţă că Austria lovise grînele noastre cu o îndoită dare: vama şi suirea tarifelor căilor ferate. în anul trecut, spre a îngreuia intrarea grînelor noastre, guvernă-mîntul austriac nu numai a reînfiinţat taxa de intrare oborîtă în anii de secetă, dar a suit şi tarifele drumului de fer cu 20 la sută. Aşadar, Austria, după convenţiunea de faţă, este în adevăr mărginită în a putea pune dare asupra grînelor noastre; dar, oricînd va conveni Austriei, grînele ajunse la graniţă vor intra în vagoane pentru care vor plăti 20% mai mult decît tarifele normale. Şi ştiţi dumneavoastră pentru * Citeşte : noastre. 154 mărfuri grele ca cerealele un ban la suta de kilograme încă de multe ori întoarce comerţul de la destinaţiunea sa. Onor. domn ministru, spre a ne asigura pe deplin, ne-a spus că preo-cupaţiunea sa principală a fost de a ocroti industria ţărei prin dări pro-teeţioniste. Ei bine, domnilor, eu unul am cercetat cu de-amăruntul tabelele din convenţiune şi am găsit că, din categoria de zece articole de industrie românească ce se pretinde a fi ocrotite, numai două articole sînt în adevăr protejate. Dar fiind ora cinci, încetez de a vorbi. A doua zi, la reluarea lucrărilor. , Domnilor, cu cît aceste zile de arşiţă şi de preocupaţiuni ale fiecăruia din noi pentru averea sa în pericol au putut permite o cercetare a acestei ■convenţiuni, cu cît am studiat mai mult această convenţiune, cu atîta, (jeţ puţin pentru mine, am venit la convincţiunea că amînarea ei este neapărat trebuincioasă. Daca dumneavoastră, domnilor miniştri, în adevăr voiţi ca convenţiunea să aducă foloase reale ţărei, precum susţineţi, este neapărată trebuinţă ca singuri să consimţiţi ca ea să se amine pentru sesiunea viitoare, pentru că în acest interval de timp guvernul să poată cunoaşte atît obiec-ţiunile noastre, cît şi obiecţiunile camerilor noastre de industrie şi de comerţ, camere care sînt corpuri instituite de lege spre a se rosti în asemenea materii. ,. în adevăr, domnilor, în şedinţa de ieri, am aci chiar jurnalul oficial al guvernului, s-a stigmatizat acele corpuri14, zieîndu-se că ele sînt incapa-bilş de a. se rosti în privinţa acestei chestiuni, că Camerile noastre de comerţ nu sînt la înălţimea misiunilor, pentru a fi cu succes consultate de guvern. Apoi tristă soartă ar fi pentru această ţară daca în naţiunea noastră nu s-ar găsi oameni în stare să se rostească măcar în privinţa intereselor lor materiale, adică unde doare pe fiecare mai mult; dacă naţiunea nu ar, avea măcar oamenii care să poată zice, în cunoştinţă de cauză, că cutare product străin adus în ţară fără vamă va ucide productul similar din ţară; că cutare industrie are nevoie de a fi ocrotită ; că cutare ram al agri-culturei noastre reclamă un alt ram care să vină să-l susţie. Dacă ar fi aşa, dacă această ţară nu ar fi în stare să emită opiniuni drepte măcar în privinţa intereselor materiale, atunci cum să mai susţine că această ţară mai poate avea un parlament unde să reclamă legislatori, adică oameni înzestraţi cu idei şi cu cunoştinţe cu mult mai superioare decît acele ce să reclamă pentru a fi simpli comercianţi sau industriaşi, căci mandatarii naţiunei au de misiune de a aşterne prosperitatea şi viitorul acestei ţări? Dar să zicem că Camerile noastre de comerţ nu au meritat de a fi consultate de guvern asupra acestei chestiuni, însă, domnilor, legea a mai creat o autoritate, care negreşit că aceasta ar fi fost în stare să dea un aviz util. L'a 1864, cînd Minist[e]rul de Interne era unit cu Ministerul de Lucrări Publice, atunci s-a promulgat legea pentru înfiinţarea Camerilor de comerţ. Cu despărţirea ministerielor, Camerile de comerţ au trecut sub atîrnarea Ministerului Lucrărilor Publice. Iată ce zice legea Camerilor de- comerţ în privinţa acestei autorităţi: „Articolul 40. Se instituie pe lingă minister un Consiliu superior permanent de comerţ şi industrie. 155 s Articolul 41. Acest consiliu va putea fi consultat: asupra proiectelor de legi şi decrete relative la tarifele de vămi şi regimul lor în ceea ce priveşte comerţul; asupra proiectelor de tratate de comerţ şi de navigaţiune etc.”. Va să zică că, daca nu se găseau Camere de comerţ capabile, tot ar fi trebuit să se găsească un Consiliu de comerţ şi industrie care să fie consultat ; însă nici acest consiliu n-a fost consultat. Ba merg mai departe : în toată lucrarea nu văz ca să se fi consultat chiar ministrul care poartă titlul de ministru al agriculturei, al comerţului şi al industriei !15 Onor. domn ministru de externe ne spunea ieri că a fost consultată o comisiune întrunită la Ministerul de Finanţe pentru elaborarea tarifului vamal. Apoi, domnilor, comisiunei aceea, tot ministerul a venit şi i-a desputernicit valoarea morală, declarîndu-i lucrarea nulă, şi de aceea domnia-sa v-a cerut şi dumneavoastră aţi votat o lege mai alaltăieri, prin care amînaţi punerea în aplieaţiune şi a legei vamale, şi a legei tarifelor pînă la 1 aprilie 1876, ba cbiar supuindu-le pe amîndouă unei noi forme. Iată în adevăr ce zice această lege16: „Articolul I. Punerea în aplieaţiune a legei generale a vămilor se amină la 1 aprilie 1876. Articolul II. Tariful general al drepturilor de vamă, făcînd obiectul legei de la 1 aprilie 1875, se va supune unei reviziuni totale şi va fi reformat etc.”. Iată dar că acea comisiune, care a făcut o lucrare pe care aţi despu-ternicit-o însuşi dumneavoastră, negreşit că nu putea să facă o lucrare mai bună spre a servi de bază unei convenţiuni internaţională. Aşadar, vedeţi că putinţa cbiar pentru guvern n-a existat pentru ca chestiunea să fie studiată. Merg mai departe. Să-mi permită onor. domn raportator să-i spun că domnia-sa, care dintre noi este poate mai competent în această materie, ca fost profesor de economia politică, ca autor de scrieri de economie politică, să-mi permită a-i spune că însuşi domnia-sa, cu tot talentul domniei-sale, cu toate cunoştiinţele domniei-sale, n-a avut timp ca să studieze chestiunea; căci sînt încredinţat că, daca domnia-sa ar fi putut studia proiectul, domnia-sa n-ar fi făcut erori ca cele următoare. Iată ce citesc în raportul domniei-sale : ,,Asemenea putem adăoga că scăderea impozitului pe intrare a vinurilor austro-ungare se reduce la o ţifră foarte neînsemnată, dar* vom lua în consideraţiune că aceste vinuri au să plătească de acum înainte ad valorem, iar nu după greutate, ca pînă acum, aceea ce este mult mai avantajos pentru fiscul nostru”. Pînă acum se plătea ad mlorern şi reforma legii vamale constă tocmai că sistemul vamal se preface de la valoare la greutate. Domnul I, Strat: Aveţi dreptate. Vinurile ungureşti, precum şi cele româneşti, plăteau pînă acum vama ad valorem, iar de aci înainte o vor plăti după greutate. Aşadar, cum aţi auzit, domnul raportator singur recunoaşte că a greşit. A greşit din ştiinţă ? Ba nu; a greşit pentru că n-a avut timp să studieze chestiunea. Eu îmi permit a crede că, daca onor. nostru raportator ar fi studiat materia, mă aşteptam la o lucrare mult mai complectă din partea domniei-sale; raportul său ar fi intrat în dezvoltări mult mai * Dacă? 156 largi, în consideraţiuni mult mai aprofundate şi aşa poate ar fi ajuns a ne convinge. Domnilor, nu voiesc să recapitulez cele ce am zis ieri, mă voi grăbi a ajunge la cercetarea reciprocităţii ce ni se promite la compararea a ce dăm şi a ce ni se dă. în proiectul de convenţiune, şi mai cu seamă în expunerea de motive, onor. domn ministru de externe se face apostolul unei doctrini ştiinţifice, care în teorie are mulţi aderenţi, dar pe care în practică nu o aplică cbiar statele cele mai înaintate. Negreşit că ultimul cuvînt al ştiinţei va fi liberul scbimb. Da, viitorul este al doctrinei liberilor schimbători, adică că popoarele să-şi schimbe între ele produsul solului, al muncei, al industrii! lor, fără stavile şi taxe de vamă. însă liberul schimb este o teorie ce o preconiză mai cu deosebire naţiunile acelea cari au şi ajuns a fi în capul industriii, cari nu mai au concurenţi în această materie şi prin urmare au nevoie de a-şi deschide nuoi tîrguri, nuoi debuşeuri pentru productele fabricelor şi a manufacturelor lor. Anglia mai întîi trîmbiţează această doctrină. Franţa se asocie apoi; dar nu trebuie a se uita că însuşi American-a aplicat încă această teorie. în Franţa vă este cunoscut că, în timpul prezidenţii sale, bătrînul Thiers s-a rostit contra teoriii liberului schimb şi a mers pînă a face din ea o chestiune de guvern. Şi nu uitaţi că Franţa are o industrie care n-are asemănare cu nici una din lume. Aşa, secoli trebuie să treacă pînă cînd, industria noastră priimînd viaţă şi putere, vom putea şi noi a profesa teoriele liberului schimb. Pînă atunci această teorie ar fi moartea dezvoltării noastre industriale. Chiar domnul ministru, In expunerea de motive a domniei-sale, recunoaşte acest adevăr şi zice aceste frumoase cuvinte în contra teoriii liberului schimb. ,,Un guvern lesne poate deveni partizan al aplicării sistemului liberului schimb, după ce prin sistemul protecţionist şi-a creat o industrie naţională”. Acesta este marele adevăr pe care în practică îl aplică Germania, Austria, Italia, Ensia, care fiecare se silesc din toate puterile lor să-şi creeze o industrie naţională prin sistemul protecţionist, lăsînd viitorului şi cît mai tîrziu de a veni la aplicarea teoriii liberului schimb. Astăzi vedem că Eusia nici că gîndeşte măcar în teorie să preconizeze ideea liberilor schimbători. Numai Austria vedem că preconizează teoria aceasta, însă nu în hotarele sale, nu în privinţa industriii sale, pentru care ea este, şi cu drept cuvînt, foarte protecţionistă. Să.cercetăm acum daca frumoasele cuvinte ale domnului ministru de externe, că întîi să avem o industrie proprie a noastră şi apoi să ne gîndim la visurile economiştilor, să vedem dacă aceste cuvinte şi-au primit aplicaţiunea lor în această convenţiune ! înainte de toate, permiteţi-mi, domnilor, o mică ochire asupra stării economice a Eomâniei. Agricultura, domnilor, este, putem zice, unica noastră producţiune, unica avuţie a ţărei; facem grîu şi porumb; mai creştem şi vite, însă aci este locul a adăogi că creşterea vitelor scade la noi din zi în zi *, creşterea vitelor la ţărani a căzut astăzi cu desăvîrşire; au mai rămas puţine judeţe în Moldova de Sus unde unii proprietari mari se mai ocupă cu producţiunea vitelor. Aşadar, ne rămîne numai griul şi porumbul. 157, Ei bine, să vedem acum daca ţara aceasta poate merge înainte numai cu agricultura. Experienţa de toate zilele ne dovedeşte că o ţară care este numai agricolă nu poate să prospereze în avuţia sa publică şi privată. Numai cu agricultura braţile jumătate cel puţin a omului rămîn neocupate ; şi, rămîind neocupate, negreşit că ele devin mai scumpe în lunile în care ele sînt căutate. Rezultatul este că muncitorii sînt siliţi a-şi împărţi budgetul cheltuielilor unui an întreg numai pe zilele lucrătoare ale anotimpului agricol. O asemenea stare de lucruri este din cele fatale, mai ales la noi unde ştiţi că iarna e foarte lungă şi că în această vreme, afară de micul transport ce se face pe ici, pe colea, tot cel[l]alt timp ţăranul şeade cu braţele încrucişate ... la circiumă. Ia să vedem acum, tot aşa se face şi în alte ţări ? Să luăm de exemplu mai multe părţi ale Austriei şi în particular Boltemia. în Bohemia, domnilor, ţăranul se ocupă cu agricultura, dar de la agricultură are putinţă de a trece şi la industrie. Ţăranul bohemian vara lucrează la cîmp; iarna el îşi găseşte o ocupaţiune în fabrice. Cînd el îşi face budgetul, el îşi zice: am 300 de zile lucrătoare pe an, jumătate la cîmp, jumătate la fabrice; aceste 300 de zile trebuie să-mi producă un venit cu care să-mi întîmpin necesităţile şi să-mi acoper toate cheltuielile în timp de 365 de zile ale anului. El calculează şi zice: îmi trebuie atîta pentru a-mi plăti dările către stat; îmi trebuie atîta pentru îmbrăcămintea mea şi a fami-liii, îmi trebuie atîta pentru cazuri de boală; atîta pentru cheltuieli neprevăzute etc.; el împarte aceste cheltuieli pe 300 de zile şi dar îşi zice; fiecare din aceste zile trebuie să-mi producă atîţia fiorini. La noi şi ţăranul român îşi face tot aşa budgetul său în privinţa cheltuielilor sale, care, în paranteză, sînt mult mai mari decît ale ţăranului bohemian, pentru că acest din urmă nu are acele cheltuieli directe astăzi în România, ca de regulă acele ce se fac vis-ă-vis de primar, de notar şi poate şi mai sus. Şi la noi dar ţăranul îşi face budgetul cheltuielilor sale, însă eu deosibire că el nu le aruncă pe 300 de zile ca în Bohemia, ci le aruncă numai pe 180, mult 200 zile ale timpului de muncă la cîmp. Şi iată ceea ce face ca la noi munca să fie îndoit mai scumpă decît aiurea, chiar în ţările cele mai bogate. în Eranţa, de esemplu, ziua de muncă a valetului de fermă, cum se numeşte acolo, adică a lucrătorului de cîmp, costă de la 1 franc pînă la doi. Vara la noi în timpul muncei ziua de lucru a ţăranului se plăteşte de la 2—3 şi adesea şi peste 3 franci, şi în multe locuri fără mîncare. Vedeţi dar, domnilor, că noi propunem mai scump decît alţii, şi cu toate acestea noi sîntem siliţi a vinde mai ieftin decît alţii, pentru că calitatea cerealelor noastre este inferioară calităţilor din alte ţări ce au o agricultură. Cum voiţi dar, domnilor, ca agricultura noastră, în asemenea condiţiuni, să fie un mijloc de înavuţire pentru agricultori, fie proprietari mari, fie simpli cultivatori? Dar se zice că agricultura se întinde, că numărul pogoanelor lucrate sporesc din zi în zi. Negreşit, domnilor, aceasta este un ce natural, pentru că . trebuie să producă ceva activitatea acestei ţări. Ceea ce susţin eu este că agricultura astăzi nu mai îmbogăţeşte, că veniturile din zi în zi scad, în timp ce cheltuielile sporeşte, că aşa fiind, şi mai ales din cauza scumpetei muncei, agricultura noastră nu mai dă acele venituri ce le dă în alte ţări. întrebaţi pe agricultorii noştri mari sau mici. Toţi vor afirma adevărul spus de mine. Daca sînt la noi cîţiva proprietari care mai cîştigă cu moşiile lor, aceştia sînt numai acei care pe proprietăţile lor, pe lingă 158 agricultură, au introdus şi cîte un ram al industriei agricole sau chiar vreo fabrică, precum creştere de vite, cultura vinului, mori, poverne ete. Aşadar, starea economică a ţărei noastre reclamă ca ceea ce face un proprietar inteligent care se sileşte să-şi sporească, prin industrie, veniturile moşiei sale, tot astfel trebuie să facă şi statul pentru a spori avuţia publică, şi prin urmare veniturile sale. Trebuie dar, domnilor, să ne silim din toate puterile, şi prin mijloacele cele mai nemerite, a crea şi a protege industria în ţară la noi. Prin aceasta nu zic, domnilor, că trebuie să introducem şi la noi acele industrii de lux17 sau superficiale de care ne vorbea onor. domn raportator şi pe care cu drept cuvînt le găseşte de prisos ; dar totuşi sînt ramure de industrie care se pot introduce cu mare folos al ţărei. Ezistă industrii, domnilor, care eu niţică proteeţiune pot să înflorească la noi; acestea sînt mai cu seamă acele care-şi găsesc materia bună în ţară. Aceasta, domnilor, este un adevăr de mult recunoscut la noi. Sînt acum 25 ani, acest adevăr s-a recunoscut de repausatul Meolae Şuţu în scrierea sa despre statistica Moldovei18. Repauzatul Şuţu zicea că ramurile de industrie care pot cu uşurinţă a prinde rădăcină în România sînt : întîi industria agricolă şi pe urmă industria manufacturială ce se poate brăni cu materiile găsite în ţară, precum postavul, pînza, peile dubite, hîrtia, sticla, porţelanurile etc. Să vedem, domnilor, acum care sînt aceste industrii 1 Aceste ramuri ale industriei ne asigură acum domnul ministru că sînt coprinse în eonven-ţiune, litera B, şi că lor li s-a asigurat o proteeţiune eficace. Să cercetăm daca aşa sînt lucrurile în realitate. A doua ramură de bogăţie a ţărei, după agricultură, sînt, cum am zis, vitele. Aci cată să recunoaştem cu toţii că prin convenţiunea de faţă vitele noastre au căpătat o condiţiune mai favorabilă de cum o avea pînă astăzi. Pînă acum să plătea de la jumătate pînă la un galben de fiecare vită la intrarea în Austria. După convenţiune aceste taxe se vor reduce, astfel că acolo unde se plătea un galben se va plăti numai jumătate, şi, unde se plătea jumătate, în viitor se va da numai un sfert de galben. Prin urmare, exportului vitelor noastre s-a făcut o adevărată scădere de taxe vamale. După vite, vinurile formează un ram important al industriei noastre agricole ; ele au un mare viitor. Deja am avut onoare a vă vorbi ieri despre dînsele. Aţi văzut că vinurilor noastre prin noua convenţiune nu li se face cea mai mică favoare. Ele rămîn tot în condiţiunea din trecut, în vreme ce vinurile ungureşti capătă o favoare, căci darea care era de 7 şi jumătate la impozit în România se scoboară acum la 5 la sută. Dar ni se zice că vinurile noastre, intrînd în Austro-Ungaria, se vor bucura de protecţiunea acordată naţiunilor celor mai favorizate, fără ca poziţiunea lor actuală să se îngreuneze. Am avut onoare ieri, domnilor, a vă spune că aceasta este o frasă care nu zice nimic. Vinurile noastre pentru un chintal, sau 44 de oca, .plătesc astăzi 2 fiorini şi jumătate, care fac jumătate de galben. împărţit pe 4 vedre şi ceva, vine mai cîte 4 lei vechi de vadră. Apoi, domnilor, vinurile noastre cele bune de Odobeşti, de Cotnari, de Dealu Mare, pe loc nu costă cît este vama. Aceste vinuri, cumpărate pe loc, adesea se pot avea cu 3 şi chiar cu 2 lei vadra ; ele la graniţa austro-ungară d-abia pot găsi cumpărători cu 4 lei vadra. Prin urmare, vedeţi că vama ajunge sută la sută. Ei bine, cum credeţi că în asemenea condiţiuni poate creşte expor- 159 taţiunea vinurilor noastre? Apoi reciprocitate este aceasta? Protecţiune este aceasta ? Daca pentru dumneavoastră este protecţiune, pentru mine nu este ! Poate că Bucovina şi Galiţia să mai bea vinuri d-ale noastre chiar în condiţiuni aşa de scumpe, dar fiţi siguri că în ziua cînd căile ferate, ce sînt deja în construcţiune, vor deschide comunicaţiuni facile între Ungaria şi Galiţia, atunci fiţi siguri că nici Galiţia, nici chiar Bucovina nu vor mai importa vinuri din Bomânia. Acum, domnilor, să cercetăm ce ramuri ale industriei agricole mai avem şi care reclamă o susţinere părtinită din partea guvernului. Aceste sînt dintîi făinele şi pastele alimentare, precum amidonul (crocmeala), macaroanele, pesmetul, fideaua etc.; amîndouă sînt două ramuri de industrie agricolă foarte răspîndită în ţara noastră. Ei bine, ia să vedem ce protecţiune li se dă ? în adevăr, domnilor, grînele noastre dobîndesc dreptul să intre în Austro-Ungaria scutite de orice dare ; am avut ieri însă onoarea a vă spune că guvernul austriac ş-a păstrat dreptul de a spori tarifele de transport pe căile sale ferate, ceea ce echivalează cu o adevărată taxă de import. Aceasta am văzut-o efectuîndu-se chiar în anul trecut. Cerealele austro-ungare dobîndesc asemenea dreptul de liber import în România. însă aci se opreşte reciprocitatea. Mai departe nu mai este reciprocitate. De ce făinele ungureşti pot să intre la noi fără plată de vamă, şi făinele noastre nu pot intra în Austria şi Ungaria decît plătind o vamă destul de grea ? De ce pastele alimentare ale Ungariei, care se pot vinde foarte ieftin, pot să intre la noi libere de orice taxă, şi pastele noastre alimentare nu pot străbate în Austro-Ungaria decît fiind lovite de dări vamale? Care are dar să fie consecinţa unei asemenea anomalii, unei asemenea lipse de o reală reciprocitate ? Consecinţa are să fie cum că morile noastre, care fac o industrie foarte răspîndită, căci tree astăzi numărul de 3 000, morile noastre vor fi lovite de moarte pentru un trafic mai întins. Aceeaşi soartă va ajunge şi mai uşor încă fabricele mari şi mici de paste alimentare, care sînt foarte numeroase. Nu este astăzi un oraş în România care să nu producă fidea, crupe şi alte asemenea. Nu este oraş mare care să nu aibă fabrică de macaroane, pesmeţi, care formează un articol însemnat chiar pentru exportaţiune. Nu uitaţi că pes-meţii noştri îndestulează toată navigaţiunea Dunării de Jos şi chiar a Mării Negre. Cercetaţi cîţi pesmeţi produce numai Galaţii şi Brăila. Pesmeţii din Ungaria vor veni de acum în toată libertatea de dări la Dunărea de Jos. Apoi aşa aţi protejat dumneavoastră industria făinoaselor noastre? Să venim acum la o altă industrie care ţine tot de cereale. Aceasta este industria spirtuoaselor. Industria spirtuoaselor, pînă acum, domnilor, era cu totul a ţărei. Prin Regulamentul organic, prin legea vamală de la 1864, prin legea impozitelor asupra băuturilor spirtuoase şi prin legea vamală, aceea pe care am votat-o în anul trecut, spirtuoasele străine nu puteau să intre în ţară, afară decît romurile adevărate. Acum această prohibiţiune este desfiinţată. Dar ni se zice cu calcule : ce ! nu vă mulţumiţi cu o dare protectrice de 25 la sută cu care sînt lovite spirtuoasele ungare ? Am avut onoare să vă spui ieri că sînt spirtuoase străine care prin ieftinătatea lor pot să ne bată. Sînt spirturi străine care sînt decorate cu numele de rom, care în anii trecuţi inundase Galaţi şi Brăila, pînă cînd a trebuit ca ministrul de finanţe să dea ordine severe şi să ceară oameni speciali 160 care să constate bine proveninţa acelor romuri, spre a le putea învoi intrarea în ţară; aceste spirturi produse din siropul fabrieelor de zahar costă la frontieră patru franci vadra. Apoi cu o taxă de 25 şi chiar de 35 la suta de kilograme vadra de asemenea spirturi. nu va costa la intrarea în ţară decît 6 sau 7 franci. Apoi în faţa unei asemenea ieftinătăţi, fabricanţii noştri de spirturi putea-vor să ţină comerţ cu spirturile austro-ungare? A ! ni se întîmpină : vor ţine concurenţă cînd vor fi în ţară şi fabrice de zahar ! Dar asemenea fabrice nu se improvizează şi pînă atunci se duce industria spirtuoaselor noastre ! Aci, domnilor, mai este de luat în privire şi o pagubă care ameninţă fiscul nostru. Noi avem arendat impozitul de băuturi unei companii cu contract formal şi întemeiat pe prohibiţiunea spirtuoaselor străine. Astăzi învoind introducerea acestor spirtuoase nu credeţi că numita societate va fi în drept a cere reziliarea contractului şi despăgubire ? Şi aşa, înainte de a vedea frumoasele foloase ale convenţiunei, noi vom începe prin a plăti despăgubiri! Iată cum avem să inaugurăm această convenţiune ! Dar să mergem mai departe. Mai există încă un ram de industrie al ţărei noastre pe care conven-ţiunea îl loveşte de moarte. Acesta este petroleul19. Comerţul petroleului, daca se va protege, poate să devie un izvor de o bună bogăţie pentru ţară. Ei bine, ce se face şi aci? Dede-se măcar petroleului acea reciprocitate atît de trombiţ[at]ă ? Şi aici nu. Petroleul nostru brut poate să intre în Austria, petroleul brut din Austria poate să intre în Eomânia. Dar nu este tot aşa şi în privinţa petroleului rafinat. Acesta poate din Austria să intre la noi fără vamă; dar petroleul nostru rafinat din Brăila şi Galaţi nu poate intra în Austro-Ungaria decît plătind vamă. (întreruperi.) Citesc aci însuşi convenţiunea. Nu am să vă spun poveşti. Domnul ministru de externe : Aşa este î .. îmi pare bine că afirmaţi zisele mele. Să mergem mai departe. Ceara brută şi lucrată este ocrotită printr-o vamă la importaţiunea în ţară de 8 lei 60 bani cea dinţii, de 10 lei cea a doua. Va să zică de la 7 şi jumătate ne-am suit la 8 şi la 10 la sută. Aceasta este protecţiunea co se dă cerei. în fapt însă este tot nimica. Pururea noi am condus interesele economice ale ţărei noastre aşa de bine, incit nu mai avem în ţară industria albinelor, apicultura. Unde mai este mierea şi ceara mai renumită a Vasluiului, care altădată figura între plocoanele către înalta Poartă? Chiar suindu-se taxele vamale şi mai sus, noi nu am avea ce mai protege, căci mai că nu mai fabricăm ceară. Astăzi ceara ne vine din Austria şi Pusia. Chiar luminările de ceară destinate pentru biserică sînt amestecate cu seu. Merg mai departe în cercetarea tabelei B. Luminări de stearin. Aceste luminări, domnilor, sînt ocrotite cu o taxă de 25 franci la suta kilograme. O sută kilograme reprezintă 200 funţi austriaci, care se plăteşte, cum ştiţi, cu cîte 11/2 franci funtul. Va să zică 200 funţi pe 300 franci, de la care statul va preleva 25 franci. Faceţi calculul de vedeţi eît vine la sută. Este o protecţiune : da ! O recunosc ! O protecţiune de 8 şi ceva la sută. i Dar aceeaşi protecţiune, cit de slabă este ea, nu se dă şi tablelor de stearină. Tablele se vor face, se vor lucra în Austria şi vor intra la noi plătind mult, darea specifică de 7 la sută. 11 - c. 36 3 161 Iată cum se ocroteşte şi această industrie. Domnul I. C. Brâtianu: Este scutită şi de această dare. Mi se spune că este scutită ... în adevăr, aşa este ! Şi stearina şi oleina, atît de trebuincioase la facerea postavului, sînt scutite de orice dare la intrarea în Eomânia, şi apoi pretindeţi că ocrotiţi fabricele române de stearină? Chiar în condiţiunile mai favorabile din trecut, fabricele noastre de stearină nu puteau să prospere. Erau fabricele de la Focşani şi aceea a lui Băleanu; ele nu mai există. Vedeţi fabrica de la Galaţi, care singură mai stă în picioare; ea se vinde cu toba. Această stare de lucruri îngrija pe guvernul nostru şi de aceea a binevoit a o ocroti cu o taxă de 25 la suta de kilograme, adică ad valorem 8 la sută. Astfel şi aci o minunată reciprocitate mică * în felul său. Stearina şi oleina austriacă vor intra libere de taxe în Eomânia; stearina şi oleina române vor plăti însă taxe intrînd în Austro-Ungaria. Cum vedeţi, domnilor, de sus pînă jos, pe de o parte ni se dă, dar pe de alta ni se ia. Acum vin la protecţiunea acordată postavurilor noastre. Iată ce citesc mai întîi în tabela B, pagina 14. Ţesături ordinare, adică pături de rînd cu păr lung (pături, ţoluri), postavuri aba şi dimie, postav brut, covoare de lină de toate' felurile. Eecunosc că aci avem o protecţiune de 20 franci la 100 de kilograhie sau de 15 la sută ad valorem. Dar acum să venim la adevăratele postavuri, adică acele cu care se îmbracă oastea şi popului, postavul care mai cu deosebire se produce în ţara noastră. Iată ce citesc în tabelă : „Postavuri şi alte ţesături analoge cu postavurile neimprimaţe etc., aceste sînt lovite cu 58 franci la suta de kilograme”. Domnilor, în această materie sînt competent20; m-a costat prea mult ca să nu deviu special. 109 de kilograme postav reprezintă 300 coţi. Cotul de acest postav se plăteşte de la 7 la 8 franci. Ei bine, de 7 ori 300 fac 2 100. Aşadar, suta de kilograme de postav reprezintă cel puţin 2 100 franci, pentru care se va plăti vamă 58 de franci la intrarea în Eomânia. ■Ia vedeţi mă rog ce protecţiune se mai dă postavului! Mai jos decît 3 la sută sau 31/2 la sută eu cheltuieli de transport, cum se zice. Să mergem mai departe. Despre hîrtie. Hîrtia — lasă că nu există fabrice de hîrtie în ţară, dar cînd vor exista asemenea fabrice — , hîrtia va plăti 8 la suta de kilograme. Protecţiune minunată! Să venim la peile tăbăcite. La acestea iată ce plăteşte Austria : la 100 kilograme de pelărie ordinară 40 franci, ceea ce în realitate face numai 8 la sută ad valorem. Pelăria lucrată are 45 franci de suta de kilograme şi se suie pînă la 90 franci pentru cea fină. Apoi 90 franci la 100 kilograme de pele fină de mănuşi, şi de botine etc., în realitate nu reprezintă decît 3 la sută, adică mai puţin decît astăzi. Yedeţi dar, domnilor, că în realitate această protecţiune pentru care se bate toba atît de tare, în realitate nu există nicăieri; este numai o amară ironie, căci, daca ni se dă ceva pe de o parte, pe de altă parte ni se ia îndărăt. Prin urmare, mă opresc aci în cercetarea articolelor pretinse protejate şi mă mărginesc a zice : Nu vă mai lăudaţi sistemul pro- * Citeşte : unică. : 102 tecţionist numai pentru industria noastră, ci lăsaţi-ne să desfăşurăm trista realitate ! Să luăm lucrurile cum sînt. Lucrurile, domnilor, sînt aşa : s-a făcut o convenţiune între duoă state, un stat care are numai agricultură şi ar dori mult să aibă şi niţică industrie, şi un alt stat mare care are o agricultură dezvoltată şi a început a avea şi o puternică industrie, deşi nu încă pe aceeaşi linie de perfecţiune ca industria Franţei şi a Engliterei şi chiar a Germaniei. Cine a văzut expoziţiunea de la Yiena a fost în admiraţiune despre progresele ce industria austriacă a făcut în ultimii ani. Industria engleză şi franceză astăzi este aşa de perfecţionată, aşa de întinsă, încît a înăbuşit debuşeurile liniei * întregi. înţelegeţi dar lesne dumneavoastră ce mare interes are Austro-TJngaria de a-şi asigura şi ea unele debuşeuri pentru industria sa, care nu poate să intre nici în Franţa, nici în Engli-tera, nici oriunde se întîlneşte cu fabricatele engleze şi franceze. Acest interes este şi mai mare cînd aceste debuşeuri sînt la porţile Austriei, sînt ţările de la Dunărea de Jos. Astfel, dar este foarte natural ca Austria să consimţă a face cu Eomânia convenţiuni comerciale şi aşa, făcîndu-se oareşicare concesiuni de formă, măgulind aspiraţiunile noastre de a trata cu staturi mari pe picior de egalitate, să dobîndească în compensaţiune de la noi asigurarea unui tîrg de cinci milioane de consumatori pentru industria sa. Şi aşa s-a şi întîmplat. ÎToi recunoaştem şi acordăm Austriei dreptul a introduce la noi toată industria sa fără excepţiune, precum aceasta rezultă din tabelele anexate convenţiunei; unele articole vor intra libere de orice plată de vamă în Eomânia; altele vor plăti numai o dare specifică, suindu-se la 7 la sută ad valorem. Iată ce a dobîndit Austria de la noi. Să mai constatăm acum ce ne dă ea în schimb. în contra introducerei spirtuoaselor sale, vinurilor sale, făinei sale, petroliului său brut şi rafinat, Austria ne acordă intrarea în statele sale a cerealelor noastre fără plată de vamă şi a vitelor cu o dare mai jos decît ce era pînă acum. Defiez pe oricine să-mi dovedească că Austro-Ungaria ne mai dă ceva peste aceste două articole. S-a sunat şi s-a răsunat mult cuvîntul de liberă intrare a cerealelor ; că cerealele noastre introduse odată în Austro-Ungaria au să sporească atît de mult avuţia privată şi publică a Eomâniei, au să ne dea atît aur, încît vom acoperi cu el deficitul budgetar atît al particularilor, cît şi al statului. (Ilaritate.) Ei bine, nu este aşa. Cerealele noastre, ca regulă, se exportă în Englitera, în Franţa, în Turcia; ele numai ca excepţiune se exportă în Austro-Ungaria 21; ele nu se întreabă în această ţară decît în cazuri excepţionale, în timp de foamete. Eecunosc că de-a lungul margi-nelor ambelor ţări, recunosc că într-o zonă mărginită, negreşit că există un mic trafic de cereale. Eecunosc că, prin urmare, există şi către Austria o mică exportaţiune de cereale ; dar acest comerţ nu ne prezintă nici a zecea parte a comerţului cerealelor noastre cu Turcia, cu Franţa, cu Englitera, cu Belgia, cu chiar Germania de Nord. Aşadar, aşa fiind acest comerţ de cereale cu Austria de astăzi, liberat de. vamă compensează el tot ce am dat Austro-Ungariei în schimb ? V-am arătat deja o parte mare din ce am dat Austriei; dar nu ne-am oprit aci. Oe mai dăm ? îi mai dăm, domnilor, renunţarea la dreptul nostru de a legifera în materie de maximum a dărilor municipale : nu mai avem * Citeşte : lumii. 163 dreptul să votăm nimic mai mult peste maximul taxelor comunale astăzi în fiinţă; daca această eonvenţiune era subscrisă, noi alaltăieri nu puteam să votăm sporul cerut de municipalitatea de Bacău spre a-şi îndrepta finanţele sale. Iată, domnilor, ce citesc în protocolul final relativ la articolele 21 şi 22 din eonvenţiune : „Dispoziţiunile acestor articole nu ating întru nimic drepturile comunelor de a pune taxe asupra băuturilor şi lichidelor, comestibililor, combustibelelor, furagelor şi materialelor la intrarea lor în comună, chiar cînd acestea nu avea similare în România. Cu toate acestea, aceste drepturi nu vor putea fi superioare taxelor celor mai ridicate prevăzute de legile române astăzi în vigoare. Maximul drepturilor despre care este vorba în acest caz este regulat de legile române Şi aci convenţiunea începe cu legea din 29 noiembrie 1871, nr. 262, şi sfîrşeşte cu legea din 20 martie 1875, nr. 589, precum şi cu articolul 84 din legea de la 25 noiembrie 1871. Aşadar, domnilor, s-a sfîrşit de acum cu votarea de legi pentru sporirea veniturilor municipale. Austria ne va opri de la aceasta. Şi socotiţi că este numai atîta ? Iată, domnilor, ce mai dăm noi prin această eonvenţiune. Yă rog, domnilor, să luaţi seama aci. ,,Articolul X. Se va preleva în România asupra mărfurilor de orice natură exportate pe uscat sau pe mare din principatul român în monarhia austro-ungară, la ieşirea lor, şi drept înregistrare, drepturile specificate în tariful român al drepturilor de ieşire, promulgat de a.s. principele României cu data din Sinaia de 6 august 1872. Se înţelege eă drepturile de ieşire în chestiune nu vor trece niciodată peste 1 la sută din valoarea mărfurilor exportate”. Iată, domnilor, că prin acest articol — lucru foarte de luat aminte — noi ne lepădăm de dreptul nostru ca stat autonom şi suveran de a mai spori dările noastre de exportaţiune, de a mai lovi vreun produc [t] la ieşire cu o taxă mai mare decît 1 la sută, chiar cînd am socoti că avem trebuinţă să ţinem acel product pentru noi. Şi, cînd ia această îndatorire, guvernul se întemeiază, ştiţi, domnilor, pe ce? Pe tariful român din 6 august 1872 ! însă noi ştim că prin tariful din 1875 s-a desfiinţat acel din 1872. Ei bine, domnilor miniştri, cum aţi încheiat dumneavoastră o eonvenţiune la 10 iuniu 1875 fără să aveţi înaintea dumneavoastră legea tarifului votat la 1 aprilie 1875, lege care a fost aplaudată şi votată de Adunarea întreagă ea un act de autonomie ? Cum încheiaţi dumneavoastră convenţiunea reînviind un tarif pe care ţara l-a oborît ? A ! înţeleg acum pentru ce dumneavoastră aţi cerut amînarea şi modificarea legei tarifelor din 1 aprilie 1875 ! Cerînd a se supune aceste tarife unei nouă reforme, dumneavoastră ziceţi că comerţul reclama această reformă. Acum văd care comerţ cerea această amînare şi reformă. Apoi nu vedeţi că, întărind tariful de la 1872 iulie, dumneavoastră desfiinţaţi tariful de la 1875, care l-aţi prezintat tot dumneavoastră şi înlocuindu-se cu acela din 1872, care, deşi a fost sancţionat de domn, dar a fost lucrat cu participarea consulilor şi comercianţilor străini. Dar această fineţă o înţeleg şi copiii ! în faţa atîtor călcări ale drepturilor şi intereselor ţârei sînt în drept a mă întreba : ce devine acea autonomie mare aşa de cîntată şi acea suveranitate aşa de trîmbiţată, cînd prin o eonvenţiune încheiată cu o putere străină ne mărginim de a mai 164 legifera în materie de dări comunale, ne mărginim de a mai legifera in materie de dări vamale, de tarife şi de export? Dar cu concesiunile tot încă nu ne-am oprit aci. Să mai vedem, domnilor, ce mai dăm încă. Ne mai îndatorăm prin această eonvenţiune ca să devenim în privinţa intenţiunilor, în privinţa proprietăţei mărcilor falnicelor, în privinţa privilegiului de perfecţiune şi de introducţiune, să devenim o sucursală a Austriei, şi aceasta tot pe baza reciprocităţei! Industria noastră nu este atît de dezvoltată îneît să avem trebuinţă de o lege pentru proprietatea mărcilor de fabrice. Neavînd fabrice, nu avem întru nimic de a beneficia în chip practic de reciprocitate [a] ce ne acordă Austria pentru asigurarea mărcilor de fabrică. Iată ce zice articolul 24 din eonvenţiune : „Supuşii uneia din cele două înalte părţi contractante se vor bucura pe teritoriul celei [l]alte de aceeaşi protecţiune ca şi naţionalii, pentru tot ce priveşte mărcile de fabrică şi de comerţ, precum şi desenurile şi mode-lurile de orice fel. Guvernul alteţei-sale prinţul României va prezenta Camerelor române şi va căta să facă a se sancţiona, în termenul de un an, o lege asupra mărcilor, desenurilor şi modelurilor de fabrică şi de comerţ, conformă dispoziţiunilor generalmente admise în această materie. Dreptul esclusiv de a exploata un desen sau un model industrial sau de fabrică nu poate avea, în folosul austriacilor şi ungurilor în România, şi al românilor în Austro-Ungaria, o durată mai lungă decît cea fixată prin legea ţărei în privinţa naţionalilor. Dacă desenul sau modelul industrial aparţine domeniului public în ţara de origină, el nu poate fi obiectul unei bucurări (jouissance) esclusive în cea[l]altă ţară. Dispoziţiunile precedente sînt aplicabile mărcilor de fabrică şi de comerţ”. Acest articol are în practică să înăbuşe toată încercarea de a mai face fabrice în România; căci iată, domnilor, cum se petrec lucrurile la noi. Capitalele în ţară sînt foarte scumpe; oamenii care îşi expun capitalele necunoscutului sînt foarte rari; guvernul ocroteşte foarte puţin întreprinderile industriale. Se găseşte cîte unul sau doi oameni de iniţiativă care-şi zic : dacă eu aş şti că aş fi ocrotit, că, după ce mi-aş expune capitalele, nu ar veni îndată un altul să aşeze o fabrică lingă mine, eu m-aş hazarda ca să introduc în ţara mea cutare sau cutare fabricaţiune. Sub asemenea cugetări s-au făcut puţinele fabrice ce am avut în această ţară 2a, adică fabricele de sticlărie, de hîrtie, de pelărie, de postavuri, de stearine ete. Toate aceste s-au fondat cu privilegiuri care le asigura vieţuirea pe un număr de ani. Aceasta nu are să mai fie. Cine se va mai hazarda a înfiinţa în România o fabrică cînd de mai nainte^va şti că, d-abia aşezată, alţii au să vie să instaleze alta lîngă dînsa ? în rezumat, în chestiunea mărcilor de fabrică, noi dăm Austriei mult şi nu dobîndim nimic. Ia să mai vedem ce mai dăm Austriei. Mai păstrasem încă ceva — industria lemnăriei, aceea care îndestulează trebuinţele zilnice a marei populaţiuni: mobile ordinare, care, căruţe, instrumente agricole etc. Această industrie va avea în viitor o teribilă concurenţă, fiindcă lemnăria austriacă similară poate intra în ţară liberă sau plătind d-abia 2 %. Mai era încă un început de industrie în România pe care nu prea o ştiu toţi, dar care din zi în zi lua o întindere mai mare ; acestea sînt mai multe fabrice mici care pregătesc materii tinctoriale şi articole himice, care, în adevăr, nu pot încă îndestula trebuinţele industriei mari, dar 165 care totuşi îndestulează trebuinţele ordinare ale populaţiunilor rurale, şi mai ales a meseriilor private, precum felurite culori, chinovar, peatră acră şi alte multe asemenea. Toate aceste mici întreprinderi au să cadă, fiindcă legea veche, deşi în adevăr învoia libera importare a materialelor tinctoriale şi himice, însă numai întrucît acestea ar fi fost aduse de fabricanţi pentru industria cea mare. Astăzi însă şi această libertate de import se generalizează; cînd, dacă este o ţară care poate ieftin fabrica materialele tinctoriale şi himice, este negreşit România. Nu voi cita decît imensele noastre bogăţii de sare, care pot să îndestuleze universul întreg, nu voi cita decît acei munţi înalţi de fărâmături de sare ce-i vedem la fiecare gură de ocnă şi din care se pot ieftin face sute de mii de kilograme de felurite acide. Convenţiunea se gîndeşte la toate şi prevede toate ... în favoarea Austro-Ungariei. Mai avem în ţară o meserie proprie a noastră : este cărăuşia. Ei bine, şi cărăuşia se loveşte prin concurenţa străină, căria se deschide porţile mari şi din toate părţile. Iată ce citim în convenţiune, articolul II : „Supuşii uneia din înaltele părţi contractante care exercită meseria de căruţaş între diversele puncte ale celor două teritorie, sau care se dau la navigaţiunea maritimă ori fluvială, nu vor fi supuşi pentru exerciţiul acestor meserii şi industrii la nici o taxă industrială sau specială pe teritoriul celei [ljalte”. Acei care petrec în Bucureşti sau în România de dincoace de Milcov văd ce se aduce zilnic din Braşov, şi-n general din Transilvania, şi prin cine se aduce. Această cărăuşie românească are să devie un monopol al saşilor din Braşov. Acei care şed în Moldova şi mai ales acei care şed în Moldova de Sus cunosc harabagelîcul izraeliţilor din Bucovina; ei bine, acum acel harabagelîc are să stingă cărăuşia mocanilor şi a sătenilor români, căci cărăuşii austriaci capătă libera voie de a lucra în România fără vreo dare în ţara aceasta. Odată cu stingerea cărăuşiii noastre se pune stavilă şi formării unui cabotagiu românesc. Dar mai dăm încă Austriei. Şi aici numai cu frământarea spiritului meu, numai cu baterea şi durerea inimei mele pot spune ce mai dăm monarhiei vecine. îi mai dăm soluţiunea în parte a acelei cestiuni pe care însuşi onor. domn ministru de externe a calificat-o de cestiune socială. Da, domnilor, cestiunea izraelită nu este o cestiune politică; da, cestiu-nea izraelită nu e o cestiune religioasă. O ţară care cu 200 sau 300 ani înainte primea pe izraeliţi în sînul său, pe cînd ei se ardeau în Francia şi în Spania, pe cînd la fiecare zece ani ei în Germania se exploatau ca parchetele de păduri, o ţară, zic, care da dreptul izraeliţilor de a-şi avea sinagoge alăturea cu bisericele noastre, o asemenea ţară nu poate să fie acuzată, ba chiar bănuită că ea persecută o parte din populaţiunea sa pentru credinţe religioase. (Aplauze.) Hu este dar în mijloc o cestiune religioasă care ne face să ne îngrijim de năvălirea jidanilor, care ne sileşte să luăm în contră-le măsuri excepţionale; este cum zicea domnul ministru o cestiune socială, una din acele cestiuni care se întîlnesc şi în alte ţări şi care îngrijesc naţiuni şi mai mari decît noi. Ce este această cestiune socială f Este că naţiunea română este speriată de năvălirea bagabonda-giului străin ce ne inundă2S. Yedeţi că nu zic izraeliţii: să mă ferească Dumnezeu de a generaliza! Zic, bagabondagiul jidovesc din Galiţia şi Podolia ne sperie şi ne îngrijeşte. Dacă mai este timp, noi trebuie să-l 166 oprim de a prinde rădăcină în ţara aceasta. Atît şi nimic mai mult înţelegem prin ceea ce se numeşte cestiunea izraelită. Re-am speriat, şi nu ne-am speriat noi, s-au speriat şi părinţii noştri de răul acesta. Iată, domnilor, această carte pe care unii o regretă, căci se păzea mai bine decît Constituţiunea de astăzi, iată ce zice Regulamentul organic al Moldovei în privinţa năvălirii acestui bagabondagiu, care astăzi a luat proporţiu-nile unui torent: „Articolul 9i. Este netăgăduit că jidovii ce sînt împrăştiaţi prin Moldova şi al cărora număr creşte din zi în zi vieţuiesc cei mai mulţi în paguba pămîntenilor şi absorb mai toate resursele în paguba progresului industriei şi avuţiei publice. Spre a vindeca pe cît cu putinţă acest neajuns, comisiunea de recensement va însemna în tablele eatagrafice condiţiunea fiecăruia jidov, pentru că acei care n-au vreo profesiune şi care n-ar avea vreo meserie folositoare să fie daţi peste hotar, şi asemenea indivizi să nu poată reintra în Moldova”. Yedeţi, domnilor, că încă de la 1832 ţara recunoştea acest rău şi de atunci necontenit a sporit acest rău! Şi astfel greutatea dezlegării cestiunii sociale astăzi stă în numărul cel mare al jidovilor ce necontenit ne curg din Galiţia şi din Podolia. De aceea toate guvernele eu niţică durere de inimă pentru ţară au trebuit să ia bine sau rău oarecare măsuri pentru a împiedica sporirea acestui rău social. Nu mă fac, domnilor, apărătorul tutulor măsurilor ce s-au luat, dar faptul este pozitiv că naţiunea română, îngrijată de un rău social care o ameninţă în cbiar ezistenţa ei, a luat în contra răului măsuri excepţionale. Oare sînt aceste măsuri? Prima măsură ce s-a luat, domnilor, a fost ca ebreii să nu poată şedea în sate. . Se îngrijase bătrînii noştri din Moldova ca răul care-1 vedea deja înrădăcinat prin oraşe să nu-1 vază întinzîndu-se şi la ţară; şi astfel, şi înainte şi după Regulamentul organic s-a statornicit prin legi principiul că ebreii nu vor putea a se aşeza prin sate, nici a întreprinde oareşicare specule determinate. S-a mai luat încă o măsură, aceea ea, cu orice preţ, să se caute a se împiedica năvălirea ebreilor străini, şi bătrînii noştri şi-au zis : avem, în adevăr, mulţi ebrei în ţară; nu putem să-i exterminăm; nu putem să-i gonim chiar din mijlocul nostru; să-i lăsăm dar să trăiască în pace în ţara noastră, să-i civilizăm, ca astfel cu timpul să se contopească cu elementul naţional. Dar cel puţin să luăm măsuri pentru ca măcar pe viitor să închidem fruntariele noastre jidovilor străini *, astfel s-a pus principiul în lege ca să nu se mai primească alţi ebrei în ţară. Astfel, chiar comunităţile izraelite din ţară au înţeles în unele timpuri că era de interesul izraeliţilor pămînteni de a împiedica năvălirea jidovilor străini. în Iaşi epitropia comunităţii izraelite singură otăra izgonirea baga-bondagiului străin. în Bucureşti, domnilor, comunitatea izraeliţilor spanioli, şi astăzi cînd vine cîte un izraelit din străinătate, cea întîi întrebare ce-i pune aceşti oameni de bine şi care se deosibesc între toţi izraeliţii prin civilizaţiunea şi chiar prin patriotismul lor, întrebarea acestei comunităţi este: ce caută ? Şi, dacă străinul nu dovedeşte necesitatea venirei sale prin interese grave, îi dau bani de cheltuială şi-l trămite la urma lui. Ebreii din Moldova, oareşicare lăudabile excepţiuni, nu fac tot aşa. Departe de a împiedica năvălirea jidovilor străini, ei înlesnesc din toată puterea venirea ebreilor străini, ei înlesnesc din toată puterea venirea ebreilor din Galiţia şi din Podolia, avînd o origină comună. 167 De aceea guvernul ţârei încă din naintea Unirei, în înţelegere cu guvernul austriac, a adoptat măsura de a nu se mai elibera pentru România paşapoarte la ebreii din Galiţia care nu ar dovedi că au în ţară interese comerciale bine determinate şi justificate * totodată că posedă un anume capital. Acest obicei de a cere de la ebreii care intra în ţară să dovedească că posedă un minimum de capital bănesc nu este numai Ia noi. Această măsură există şi în Francia şi în Germania. S-a mai luat, domnilor, încă o măsură, aceea de a apăra pe locuitorii de la sate de o clasă de oameni care-i exploatează mai cu deosebire ; această măsură consta în aceea că ebreii să nu aibă dreptul de a vinde băuturi spirtoase prin sate. Ce fac crîşmarii jidovi prin satele Moldovei, o las să vă o descrie mai bine ilustrul autor al Lipitorilor satelor. Cînd sub guvernul acesta domnufl] Mavrog[h]eni, atunci ministru de finanţe, a cerut în anii trecuţi de la Cameră două legi fiscale, legea monopolului tutunurilor şi legea licenţelor spirtoase, proprietarii din partidul conservator, simţindu-se loviţi în interesele lor cu aceste legi, au făcut greutăţi de a le vota; atunci guvernul a intrat în tocmeală cu noi cei din stînga şi ne-a cerut sprijinul nostru în favoarea acelor legi. ÎToi le-am votat, însă introducînd în ele acele două articole prin care se stabilează că vînzarea prin sate atît a tutunului, cît şi a băuturilor să nu se facă de ebrei, ea unii ce nu au drept de locuinţă prin sate. Guvernul a primit eondiţiunile noastre şi în asemenea condiţiuni am votat noi aceste legi. Ei bine, acum fac întrebarea aceasta : astăzi cînd prin o lege internaţională se desfiinţează acele două articole din legea tutunurilor şi a licenţelor, care singure ne-au făcut să dăm acele legi guvernului, ce trebuie să zicem de buna-credinţă a guvernului şi daca în viitor mai putem conta pe dînsa? Plîngerile cele mari, domnilor, ale izraeliţilor din Moldova nu sînt că nu li se dă drepturi cetăţeneşti, ci că nu pot să vînză spirt prin sate ! Aceasta arată o întreagă situaţiune. îmi aduc aminte, domnilor, de o scenă ce s-a petrecut la Iaşi la 1869 sub ochii însuşi ai domnului pe care am avut onoare de a-1 acompania ca ministru în Moldova. A doua zi după sosirea măriei-sale în Iaşi, s-a prezentat la palat o deputaţiune din partea izraeliţilor spre a se plînge de oareşicare măsuri luate de Ministerul de Interne spre a pune în lucrare mai serioasă măsura restrictivă de a se specula băuturile prin sate de către jidovi. Această deputaţiune era compusă din fruntaşii comunităţii izraelite din Iaşi. Ea era compusă din izraeliţi din partitul vechi sau ortodox, şi din jidovi aparţinînd partitului progresist. Toţi erau puşi în frace nouă, unii chiar în acea zi îşi tăiaseră perciunii, toţi erau foarte frumoşi. (Ilaritate.) Mă aşteptam, domnilor, să adreseze măriei-sale cererile ce le fac izraeliţii din Bucureşti. Credeam că au să ceară drepturi politice. Ei bine, ştiţi ce au reclamat ? Au reclamat ca să nu fie împedi-caţi de a vinde spirtoase prin sate. Iată, domnilor, care a fost fondul plîngerilor deputaţiunii izraelite. La aceasta n-am avut alt răspuns decît a mă închina respectuos măriei-sale şi a zice : auzi, măria-ta, nu vă cer drepturile omului *, vă cer numai dreptul de a exploata omul de prin sate. * Citeşte : justifică. 168 Acele şease persoane, domnilor, care compunea deputaţiunea erau toţi supuşi austriaci; trei dintre ei nici nu ştiau româneşte. Norocire că nu toţi izraeliţii noştri seamănă cu mulţimea izraeliţilor din Moldova. Ei bine, astăzi ce se face prin această convenţiune ? Se dezleagă o chestiune socială, se dezleagă în partea sa cea mai gravă. Cînd domnul Epureanu semnala pericolul acestei soluţiuni, se ataca domnia-sa de minister zicîndu-i-se : pînă ieri ai fost ebreofil, astăzi devii ebreofag. Dar ce a zis domnu[l] Epureanu? Yă simţiţi de talie să rezolvaţi chestiunea ebreilor ? Prea bine ! Sînt cu dumneavoastră ! Dar să o rezolvăm aşa cum rezolvau chestiunile strămoşii noştri, să o rezolvăm în ţară şi prin ţară; dar nu la Yiena ! Iată ce a zis domnul Epureanu, iată ce zicem şi noi. Cînd izraeliţii de pretutindeni goniţi au venit să ceară azil în ţara noastră, ei nu au venit nici cu firman turcesc, nici cu ordinile puterilor străine. Şi părinţii noştri prin libera lor voinţă le-au dat ospitalitate plină şi întreagă. Găsiţi dumneavoastră, domnilor miniştri, că oamenilor aceştia este timpul ca să le dăm mai multe drepturi? Spuneţi pe faţă şi franc, iar nu-i puneţi sub protecţiunea străină, iar nu le îmbunătăţiţi condiţiunea prin o convenţiune internaţională. Nu ziceţi că aţi luat toate măsurile de siguranţă, nu ziceţi că prin legi privitoare la toţi străinii în genere puteţi rezolva şi această chestiune socială. Chestiunile sociale prin natura lor sînt de o importanţă foarte mare, ele derivă din cauze speciale şi prin urmare nici se pot rezolva prin legi de un caracter general. Putem noi rezolva chestiunea vagabondagiului proletarismului galiţian şi podolian din Moldova prin legi generale, raportîndu-se la puţinele cazuri cînd ne întîlnim în faţă cu cîte un vagabond izolat, grec, rus etc. ? Putem opri grozavul potop al izraeliţilor care pe toată ziua curg în ţara noastră eu aceleaşi legi care se raportă, o mai repet, la cazurile izolate prevăzute de Codul civil în materie de vagabondagiu ? Nu; această chestiune socială trebuie să aibă legi speciale; asemenea legi se votează în special, iar nu prin convenţiuni internaţionale. Dar ne zice domnul ministru de externe că s-au luat toate măsurile, că este un mare succes de a fi dobîndit prin un act internaţional ca jidovii să nu poată cumpăra proprietăţi prin sate, bine înţelegîndu-se că prin această convenţiune li se recunoaşte un drept ce nu l-au avut pînă acum, dreptul de locuinţă prin sate. Iată ce mă sperie, căci pus în alternativa de a răspunde : cum e mai bine, să ai în sat un izraelit galiţian cu o locuinţă permanentă, cu proprietatea sa, sau să-l ai numai locuind vremelnic în casă cu chirie ? eu vă declar că voi fi în asemenea caz pentru întîia parte din alternativă; mai curînd voi da drept izraelitului să devie proprietar într-un sat, căci proprietatea moralizează pe om, decît să-l am în sat numai ca chiriaş, ca arendaş. Şi aci mă voi servi de două comparaţiuni, una mai de sus, alta mai de jos. Daca domnii fanarioţi ar fi avut drept să întemeieze în această ţară dinastie, să privească ţara noatră ca a lor din tată în fiu, credeţi dumneavoastră că acei fanarioţi ar fi tratat ţara numai ca simpli chiriaşi, ca simpli arendaşi după cum au tratat-o? Credeţi dumneavoastră cum că Mavrogheni, Caragea şi alţi fanarioţi care au făcut nenorocirea acestei ţări, credeţi că, daca ei ar fi avut drept de moştenire, ar fi tratat România cum au tratat-o? 169 Merg mai jos. Credeţi dumneavoastră că arendaşul se îngrijeşte mai bine de o moşie, că chiriaşul caută de o casă mai bine decît proprietarul fondului ? Iată, domnilor miniştri, ce faceţi dumneavoastră astăzi cu conven-ţiunea dumneavoastră. Prin ea dumneavoastră aduceţi în sate un element pericolos, pe care toate guvernele s-au silit de a-1 înlătura; pentru mine, ebreul gahţian chiriaş sau arendaş este mai periculos decît evreul proprietar. Aceasta este convincţiunea mea şi a multora din noi. Aşadar, nu ziceţi că n-aţi dezlegat chestiunea socială. Aţi dezlegat-o contra intereselor şi chiar a demnităţii naţiunii noastre. Eu nu sînt hebreofob şi eu înţeleg că lucrurile nu pot dura în starea actuală, că este ceva de făcut. Dar nu sînt de ideea că a deschide poarta largă vaga-bondagiului ebreiesc din Galiţia, că a da izraeliţilor străini mai multe drepturi decît la acei izraeliţi pămînteni, că a face aceasta prin o conven-ţiune internaţională este a înlesni soluţiunea chestiunei. Şi eu, domnilor, am lucrat ceva pentru dezlegarea acestei chestiuni spinoase. Prin legea comunală din 1864, eu nu mă am jenat să propun Camerei de a se da drepturi comunale unei categorii de izraeliţi24, acelora ce ar dobîndi graduri în armată, acelor ce ar trece prin şcoalele comunale, acelor ce s-ar deda la o industrie folositoare ţărei şi ar ocupa lucrători români. Voiam acordarea drepturilor prin gradaţiune. Să începem dezlegarea chestiunei prin darea satelor noastre în prada cîrciumarilor jidani, la a-ceasta nu mă aşteptam. Nu ne mai asurziţi urechile vorbindu-ne de egalitate, de reciprocitate, de libertatea comerţului. Toate aceste bunuri, şi mai ales libertatea comerţului, pretutindeni, în toate ţările îşi au limitele lor, şi mai ales la noi,’ care avem în mijlocul nostru o întreagă populaţiune eterogenă, un adevărat flagel. Nu putem noi lăsa ca vagabondagiul izraelit să beneficieze de libertatea comerţului fără restricţiune. Este un nod gordian care, în loc de a-1 dezlega, l-aţi încurcat şi mai mult. Prin urmare, mai bine decît a face cum aţi făcut, veniţi cu o lege, ziceţi-ne franc că chestiunea socială reclamă o soluţiune. O soluţiune imediată, aceea, după cum zicea domnul Epureanu, de a lua taurul de coarne; şi soluţiunea pe care o dă totdeauna timpul. Eiţi siguri că îndată ce izraeliţii vor deveni români de fapt, cînd vor cugeta, vor vorbi şi vor lucra ca mine, atunci ei vor deveni şi români de drept. Ce ne pasă nouă că ei se vor închina lui Sabaot, cînd noi ne închinăm lui Christ ? Dar lucrurile sînt atît de înaintate ? Nu; din nenorocire pentru jidovi, şi din nenorocire şi pentru noi românii. Izraeliţii în marea maiori-tate constituie nu o comunitate religioasă, ci o naţiune în mijlocul naţiune! noastre. Constituţiunea a oprit colonizarea ţărei noastre cu fiii naţiunilor celor mai civilizate, cu francezi, cu italieni, cu englezi, cu germani, şi noi acum, sub pretext că introducem libertatea comerţului, vom coloniza ţara cu jidovii gahţieni, cu acel element care a deznaţionalizat Bucovina? (Aplauze.) Mergeţi în Bucovina, domnilor miniştri; veţi vedea grozăvia de acolo şi vă veţi spăimînta. Dar ce să mai vorbesc de Bucovina care este smulsă României de 100 de ani? Mergeţi în Moldova de Sus, la Botoşani, la Herţa, la Dorohoi! Mergeţi chiar în Iaşi, petreceţi acolo o sîmbătă, şi atunci veţi vedea ce deja a devenit capitala ţărei lui Ştefan cel Mare ! 170 Aşadar, cum vedeţi, noi pînă acum tot am dat; am dat tot. Dar ne zice. domnul ministru de externe: şi Austria ne dă mult, şi ne dă mai ales ceea ce importă României — dreptul de a regula interesele noastre economice în deplină autonomie. Românii, urmează domnul ministru, dau Austriei pe tărîmul economic, dar şi Austria ne dă pe tărîmul politic, ne recunoaşte suveranitatea deplină. Ei, domnilor, cînd ni se vorbeşte aşa, cînd ni se zice că puterile străine ne recunosc dreptul de a trata ca stat autonom, cînd ni se menţionează de suveranitatea ţărei, a ! atunci, negreşit, nu mai este nici maio-ritate, nici minoritate, a ! atunci cu toţii sîntem români, cu toţii ne bucurăm de succesele dobîndite în favoarea naţiunei, şi atunci sîntem gata a face saerificie, căci înainte de toate trebuie să fim, înainte toate voim să fim o naţiune, voim să putem a ne împlini misiunea ce ne este dată la gurele Dunărei. Dar ia să stăm, domnilor, şi să judecăm dacă ceea ce ni se dă pe tărîmul politic nu este tot o ficţiune ca ceea ce ni s-a dat pe tărîmul economic? Ri se zice mereu : sîntem trataţi ca stat suveran; am făcut o convenţiune ca statele de întîiul rang! Dar să ne înţelegem ! De astăzi facem convenţiuni cu statele vecine ? Dar convenţiuni am tot făcut de la Alexandru GMca, de la Mihail Sturza. Din timpul Regulamentului organic şi pînă astăzi tot convenţiuni am făcut! Chiar cu Austria avem convenţiuni de estradiţiune, convenţiuni de poştă şi telegraf25; avem convenţiuni pentru navigaţiunea Prutului; avem convenţiunea pentru joncţiuni. Mai avem convenţiunea pentru serviciul vamal şi de schimb de la punctul Iţcani, care şi aceasta regulează chestiuni de vamă, de tranzit,, de comerţ. Aşadar, ce am căpătat prin convenţiunea de faţă mai mult de ce am avut ? Ri se întâmpină: regularea vămilor şi a tarifelor. Apoi v-am arătat şi ieri că noi, chiar sub domnii fanarioţi, am avut dreptul să ne regulăm vămile şi tarifele după cum ne povăţuiau interesele, şi chiar în faţă cu străinii favorizând pe unii, ecartînd pe alţii. în testamentul vechi, după vechea expresiune moldovenească, pe care vi l-am arătat ieri, domnilor, sînt anume dispoziţiuni pentru comerţul străin, regulîndu-se îndeosebi cum să fie trataţi comercianţii din Lipsea, cum cei de la Moscva, cum cei de la Lemberg, cum cei din Ungaria şi din Transilvania. Aşa, armenilor din Galiţia li s-a fost otărît prin anume hrisoave scutiri şi privilegie excepţionale. Toate aceste se otărau de domni ca deplin suverani; tot cu acelaşi drept cu care ei făceau şi legile ţărei, făceau şi legile vamale ! A ! ni se întîmpină : dar aci nu este numai atâta; noi aci nu numai legiferăm, dar încheiem un tratat internaţional, facem un act diplomatic; rupem cu tratatele de comerţ ale Turciei şi în locul Porţei, ca pînă acum, România încheie direct tratate pentru comerţul său. Ia să vedem, domnilor, aşa este? Iată, domnilor, negreşit după ordinele contelui Andrâssy, ce zice internunţiul Austriei din Austria [sic!] către dragomanul său ca să notifice Porţei. Iată domnilor, de unde şi-a tras începutul în realitate chestiunea convenţiunelor comerciale. Yă citez propriile cuvinte ale notei, care poartă data din. 171 , » „Ştiţi că, în urma dennnţărei tratatelor de comerţ din partea Sublimei Porţi, cestiunea dreptului principatelor vasale de a încheia con-venţiuni comerciale cu puterile străine s-a pus în primul plan. Marea iun portantă a intereselor materiale de care este legată această chestiune obligă pre cabinet să ia o deciziune practică”. Austria, domnilor, a luat deriziuni practice, nu diplomatice! Şi mai jos internunţiul zice: „în consecuenţă, vă însărcinez a aduce la cunoştinţa marelui-vizir şi* a ministrului afacerilor străine că noi ne credem autorizaţi a încheia direct cu principatele vasale ale Turciei convenţiuni privitoare la vămi, la tarife şi la comerţ. în acelaşi timp veţi dgf guvernului otoman formala asigurare că aceste convenţiuni, lipsite de orice caracter politic, nu vor purta decît semnăturile miniştrilor şi autorităţilor administrative respective, şi nu vor fi investite cu sancţiunea suveranului. Astfel aceste convenţiuni nu vor putea infirma nici un drept al sultanului, nici a modifica situaţiunea garantată prin tratate principatelor vasale Porţei”. în faţa acestei declaraţiuni care poartă iscălitura internunţiului Austriei, dată după ordinile comitelui Andrâssy, îmi permit a întreba ce mai însemnează aceste cuvinte pompoase din expunerea de motive a domnului Boerescu? „Cea mai perfectă egalitate s-a admis între ambele înalte părţi contractante, şi eminentul bărbat de stat ce se află în capul guvernului austro-maghiar, domnul comite Andrâssy, a primit a fi însuşi delegatul maiestăţii-sale imperatorelui, spre a subscrie cu plenipotenţiarul nostru acest act internaţional, simbolul exerciţiului suveranităţii noastre”. Cum sînteţi în extaz că corniţele Andrâssy a binevoit a subscrie alăturea cu domnul Costa-Poru, cînd tot acelaşi comite Andrâssy, prin internunţiul său, zicea că actul nu va purta iscălitura suveranului, ci va purta numai iscălitura miniştrilor ! Cum dar ministerul nostru vă spune cu emfază un succes ce nu este, şi în subscrierea comitelui Andrâssy alăturea cu subscrierea agentului nostru vede simbolul autonomiei noastre, cînd tocmai aceasta dovedeşte contrariul! Onor. domn ministru de externe laudă pe corniţele Andrâssy şi cu drept cuvînt îl numeşte un eminent bărbat de stat ! Găsesc că domnul Boerescu n-a lăudat încă îndestul pe corniţele Andrâssy. Şi eu, domnilor, am onoare a cunoaşte pe marele bărbat de stat al Austro-Ungariei, şi eu: sînt în admiraţiune despre talentul, patriotismul şi energia cu care el apără interesele marei sale patrie. Da, corniţele Andrâssy prin convenţiu-nea de faţă a făcut patriei sale viue servicie, i-a asigurat succese pe care nu le-a făcut nici un ministru al imperiului de la Ka[uni]tz 26, adică de 100 de ani. La porţile Austro-Ungariei corniţele Andrâssy a asigurat comerţului şi industriei sale o ţară de cinci milioane de consumatori. Ca să ajungă la această conchistă economică a României, corniţele Andrâssy nu se va uita la acele împotriviri mici care le va găsi în parlamentul ungar de la cîţiva proprietari tremurînd pentru concurenţa productelor româneşti pe pieţele Ungariei. Şi chiar aşa să fie, cum corniţele Andrâssy, ca mare bărbat de stat, nu ar consimţi ca să cază chiar cîteva victime pentru această însemnată izbîndă economică, care după mine este mai mare decît o izbîndă dobîndită pre cîmpul de bătălie. Căci, domnilor, să fim 172 încredinţaţi, cu această convenţiune pe tărîmul economic ajunge, domnilor, la Marea Neagră, acesta este fapt pozitiv. Cu această convenţiune Eomânia se dezlipeşte de la acel centru împrejurul căruia au mers părinţii noştri, rumpem cu Turcia, rumpem eu Orientul. Contele Andrâssy merită ca încă în viaţă să i se rădice statua pe:pieţele Vienei şi ale Pestei, dar mă doare cînd văz că piedestalul acestor, statue are să se ridice pe comptul ţârei mele ! * : Ni se vorbeşte necontenit de comerţul întins de 14 milioane fiorini ce facem cu Austria. De acord. Dar de ce ministerul nu se gîndeşte şi la comerţul de patru ori mai mare ce facem cu Turcia? Cînd Francia, cînd Englitera, cînd Rusia şi Italia, şi chiar Germania şi Austro-Ungaria [sînt] îngrijate de denunţarea ce Turcia a făcut tratatelor sale de comerţ, încheiate cu aceste state, numai noi trebuie să fim fără nici o temere? Turcia, domnilor, s-a săturat şi ea de liberul schimb care a exploatat-o sute- de ani şi a contribuit mult a o aduce în starea economică în care se află astăzi. Turcia voieşte şi ea ca pe lingă agricultură să aibă şi o industrie, să aibă şi ea fabricele ei, manufacturele ei, şi de aceea ea este otărîtă a recurge la sistemul protecţionist, de aceea ea a denunţat tractatele sale comerciale. Cînd Austria, Francia, Englitera şi Italia se îngrijesc de a încheia alte tratate cu Turcia, numai noi singuri trebuie să nu ne preocupăm de relaţiunile noastre economice cu Turcia şi de ce ele au să devie mine ! 27 Nu, domnilor, nu trebuie să perdem un moment din vedere corner -ciul nostru cu Marea Neagră, comerciul nostru cu Orientul, căci acolo este= viitorul comerciului şi industriei noastre. Trebuie dar mai nainte de toate a ne pune la cale cu Turcia. Dar ne zic miniştrii: cum voiţi ca să lăsăm pe Turcia să facă convenţiuni şi pentru România ? O ! nu, domnilor; aceasta nu o vom permite ; ca şi în trecut, noi singuri vom legifera pentru industria, pentru comerciul nostru. Yină Turcia cu hordiele lui Mahomet II şi ale lui Baiazet Ilderim să strîngă vamă la noi; noi nu o vom permite aceasta. Dar Turcia ştie foarte bine şi o recunoaşte că astăzi ea nu mai poate dispune de interesele României, ea ştie că noi sîntem stăpîni în ţara noastră. Dacă însă cu toate acestea ea cestiune de actualitate Turcia ar mai avea dorinţă să se amestice în afacerile noastre şi să trateze pentru noi, ei bine, Turcia va rămînea cu dorinţa şi noi vom legifera ca naţiune a căreia autonomie este seculară, este recunoscută de Europa întreagă, şi vom continua a fi stăpîni în ţara noastră. Admiţînd că Turcia ne contestă dreptul de a tracta, ei bine, este aceasta o raţiune ea noi numai din ciudă să tratăm rău, să sacrificăm cele mai mari interese ale ţărei şi să ne dăm pradă necunoscutului? Nici puteţi a vă închipui ce poate aştepta pe comerţul nostru din partea Turciei ! Turcia poate în materie de vămi şi de tarife face concesiuni Franciei şi Angliei, fiindcă aceste două puteri proteg integritatea Turciei; poate face concesiuni Rusiei, pentru că-i dă pace ; le poate face Austriei, pentru ca să-i fie mijlocitoare în mijlocul conflictelor. Dar României pentru ce Turcia ar face concesiuni? Pentru că ne dezlipim de dînsa şi, fără să ne dăm seama de ce facem, ne aruncăm, o mai repet, în braţele necunoscutului, ducîndu-ne unde nu ştim ! Apoi nu vedeţi că cu aceasta facem că o armată care merge orbeşte înainte, fără să se uite ce lasă dinapoia * 4 066, col. 1, NOTE 1 Convenţia comercială cu Rusia, al cărei text este adus spre ratificare Adunării în şedinţa din 13 iulie 1876 de Petre Grădişteanu, fusese semnată la Bucureşti la 15/27 martie 1876 de I. Bălăceanu şi I. Zinoviev şi prevedea în general aplicarea în materie de schimb a clauzei naţiunii celei mai favorizate. Era încheiată pe 10 ani. Un articol separat stipula că „favorile” ce urmau a se asigura în România unui stat limitrof (aluzie la convenţia similară cu Austro-Ungaria încheiată în 1875) vor fi acordate şi Rusiei. , » 218 Fleva, intr-un amplu discurs, observase că, în ceea ce priveşte convenţia cu Austro-Ungaria, ea s-a încheiat de ministerul Lascăr Catargiu într-un moment de mare tensiune politică, cînd „alegătorii erau chemaţi să se pronunţe asupra dizolvării cutezătoare a Senatului”. Corpurile legiuitoare au nevoie să reflecteze matur, iar nu să precipite votul. Pentru trecerea convenţiei de faţă prin Adunare, observă Fleva cu bun simţ, s-a invocat slaba capacitate economică a Rusiei; or, dacă ar fi aşa, convenţia ar deveni un „nonsens”. Pentru a combate convenţia, Fleva reluase argumentele folosite de K. în anul precedent împotriva celei cu Austro-Ungaria (vezi supra p. 147 şi urm.). Reproşase apoi textului caracterul vag, lipsit de pre-ciziune. Convenţia cu Austro-Ungaria este „detestabilă, este oribilă”, dar avea meritul că stipula „ce ne dă şi ce ne ia. Ştim că din o sută luăm noi unul şi nemţilor le dăm nouăzeci şi nouă, pe cînd cohveiiţiunea aceasta nu are nici acest merit, pentru că ştim ce ne ia, dar nu ştim ceea ce ne da [...] Noi ştim cu toţii ce este schimbul. Ei bine, eu ştiam că caracterul schimbului este ;să dai ceva şi iei ceva. Acum se vede că a ieşit un sistem nou de schimb, acela de a da tot şi a nu lua nimic”. Rusia nu era partizana liberului schimb şi clauza naţiunii celei mai favorizate plutea în vag, pentru că în convenţie nu era precizată şi apoi, chiar de ar fi fost aşa, putea România să ofere Rusiei ceea ce îi dădeau Anglia sau Franţa? se întreabă sceptic Fleva. K. încearcă, magistral ce-i drept, să-l combată pe Fleva, dar argumentele sale sînt şubrede. Simpla lectură dealtfel a discursului rostit împotriva convenţiei cu Austro-Ungaria 11 va convinge pe cititor. E de observat însă că el înţelege admirabil comandamentele timpului. Ca deputat, critică distrugător convenţia cu Austro-Ungaria şi în faţa inevitabilului cere măcar o amînare, pentru ca ea să fie studiată convenabil. Ca ministru nu abandonează principiile prpţecţionismului economic, dar se pleacă în faţa unor raţiuni superioate, de stat, căci pentru menţinerea echilibrului la Dunărea de Jos Rusia stăruia să aibă tratament egal cu Austro-Ungaria. Era vizat mai mult ascendentul politic, pentru că balanţa comercială cu Rusia (vezi supra) ocupa o pondere modestă în comerţul nostru internaţional. :> 2 Vezi supra p. 147. 3 Vezi supra p. 184, nota 31. ; 4 Vasile Boerescu, ca ministru de externe, susţinuse convenţia cu Austro-Ungaria. . 5 Vezi supra p. 184, nota 31. .... 6 Fleva a reluat atacurile împotriva convenţiei folosind din nou argumentele de odi- nioară ale lui K. şi, arătînd că de fapt se perpetuează erorile făcute în ceea ce priveşte convenţia cu Austro-Ungaria, ceruse cu insistenţă lui K. să-i desluşească avantajele economice ale convenţiei. E un tratat „leonin”, continuă el, căci ruşii pot cumpăra terenuri în România şi beneficia de ele ca băştinaşi. Aceasta înseamnă înstrăinarea litoralului Dunării. Apoi la export, cînd vadra de vin românesc este taxată cu doi franci iar la ruşi cu opt franci, „unde veţi găsi pe acel comersant nebun care să se hazardeze la asemenea exportaţiune ?” : N. Ion eseu arătase că Adunarea trebuie să amendeze un proiect, nu să-1 aprobe sau să-l respingă de plano. Ga adept al liberului schimb, ceruse modificarea caracterului acestei convenţii şi anularea articolului separat care punea semnul egalităţii între tratamentul aplicat Rusiei şi Austriei. 1 Vi Maniu a declarat că această convenţie este „un adevărat dezastru pentru ţară şi naţiune”. Ea nu oferă nici o garanţie împotriva efectelor convenţiei cu Austro-Ungaria. România estCi acum „ca un bun agricultor care, văzîndu-şi livadea de pruni încărcată de omide, ar cere să-i trimită Dumnezeu locuste ca să prăpădească omizile”. în 1847, continuă Maniu, românii opuseseră un „non possumus” intenţiei Rusiei de a trimite aici o întreagă companie de exploatare â zăcămintelor subsolului. Acum ar trebui să se procedeze la fel. (De fapt oferta lui Ţrandafilov şi Kowalewski privind exploatarea subsolului Carpaţilor data din 1843.) 7 I. G. Brătianu. 8 La 8/20 martie 1877 România şi Belgia au încheiat un aranjament comercial provizoriu pînă la încheierea tratatului de comerţ (vezi „Monitor”, 1877, nr. 65, p. 2 059—2060). Spre a contrabalansa tendinţele de monopolizare a comerţului românesc de către Austro-Ungaria, tariful convenţional a fost acordat deopotrivă Rusiei (la 15/27 martie 1876), Greciei (la 6/18 aprilie 1877), Italiei (la 11/23 martie 1878), Germaniei (la 2/14 noiembrie 1877), pentru a pomeni doar aranjamentele încheiate în anii ce acoperă volumul nostru. 9 După Tratatul de la Adrianopole, lent dar constant comerţul englez progresează la Dunărea de Jos. Numai pentru intervalul 1837—1849 viceconsulul britanic la Galaţi, Charles Cunningham, reţinea o creştere la import de la 1 000 la 8 000 de baloturi (cf. P.R.O. Foreign Office, Turkey, 78/792, f. 176). Informaţie dobîndită prin bunăvoinţa lui Paul Cernovodeanu. 10 Louis Decazes et de Glticksberg, (1819—1886), ministru de externe al Franţei. 11 Vezi supra p. 147 şi urm. 13 Adunarea a respins propunerea de amînare a ratificării. 219 In favoarea convenţiei comerciale cu Rusia* Domnilor deputaţi, am votat mai multe convenţiuni în .sesiunea trecută. în această Cameră sînt mulţi bătrîni parlamentari cari au votat sau au combătut convenţiunea comercială, convenţiunea telegrafo-pos-tală şi alte multe convenţiuni internaţionale. Ei bine, discuţiunile făcute asupra acelor convenţiuni au fost regulate aşa : se făcea o discuţiune generală şi apoi venea o discuţiune specială în privinţa articolelor care autoriza pe guvern de a o încheia. Constituţiunea în articolul 93 zice că domnul încheie convenţiuni şi Camera le aprobă sau le dezaprobă. De cînd sînt, în nici o parte a lumei nu am văzut ca convenţiunile internaţionale să aibă amendamente; şi, de cînd sînt, nu am văzut ca asupra aceleiaşi materii să se facă de trei ori aceeaşi discuţiune. Maxima zice: Non bis in idem; dar cu ocaziunea acestei convenţiuni văd că s-a făcut de trei ori discuţiune: cu ocaziunea cererei de amînare, cu ocaziunea luărei de consideraţiune şi eu ocaziunea votărei pe articole. Apoi aci, domnilor, nu aveţi decît un singur articol de votat, care zice că se autoriză guvernul a ratifica convenţiunea. Ei bine, ori îl votaţi, ori îl respingeţi; dar această ploaie de amendamente nu înţeleg ce însemnează *. De aceea, pentru onoarea acestei Camere, rog pe bătrînii parlamentari să arate celor tineri că fac fausse route. înţeleg amendamente la un proiect de lege de altă natură, dar nu înţeleg că cu ocaziunea unei convenţiuni să vină domnul Codrescu şi să zică 2: voi cutare schimbare la cutare articol, şi altul să ceară altceva la alt articol, căci atunci Camera se transformă din aprobatoare în tratatoare, în încheietoare de convenţiuni, şi ce mai este atunci puterea executivă? Aşadar, pentru numele lui Dumnezeu, dacă voiţi să mai urmeze discuţiunea numai pentru ca să fie libertatea discuţiunei, mergeţi înainte, discutaţi cît poftiţi, noi sîntem la dispoziţiunea dumneavoastră, stăm aci de 3 zile, vom mai sta încă 6, dar, pentru numele lui Dumnezeu, vă rog respectaţi regulamentul. Ce va să zică această ploaie de amendamente care nu pot avea nici un loc? Cum, domnilor? Amendamente la o convenţiune? Aceasta nu s-a mai văzut. O convenţiune nu se poate amenda, ea sau se respinge, sau se primeşte. Daca nu vă place convenţiunea aceasta pe care aţi discutat-o în chestiune prealabilă, aţi discutat-o în discuţiune generală, aţi primit luarea ei în consideraţiune, faceţi un contraproiect prin care să respingeţi această convenţiune; ziceţi că Eusia să-şi lase sistemul său, să adopte sistemul liberului schimb ; dar încă o dată, domnilor, nu puteţi dumneavoastră să amendaţi această convenţiune. Eusia are un tarif al ei propriu, pe care nu l-a schimbat nimeni niciodată şi care este foarte mult în avantagiul nostru. Adineaori am citit cu domnul Codrescu acel tarif şi am văzut că mai toate mărfurile noastre intră libere în Eusia, astfel sînt toate cerealele, petroleul, vitele fie vii, fie moarte; într-un cu-vînt, toate articolele produse de industria noastră intră libere în Eusia. Apoi bine, domnilor, mă mir cum onor. domn Codrescu, care e un vechi parlamentar, nu ştie că Eusia are un tarif al său bazat pe nişte principie pe care aş fi voit să le adopte şi ţara mea. * Şedinţa din 15 iulie 1876. 220 Cum voiţi dumneavoastră ca Eusia să renunţe la acele principie ? Eu am zis Eusiei: ce n-am dat Austriei, nu-ţi dau; ce am dat Austriei, îţi dau. Sînt în ajun de a modifica convenţiunea cu Austro-TJngaria şi vă asigur că tot ce se va face va fi în favoarea Eomâniei. Credeţi dumneavoastră, domnilor, că la 22 aprilie, cînd am fost nevoiţi să începem tratarea acestei convenţiuni, şi * am căutat noi de atunci şi pînă acum să studiem chestiunea ca s-o putem susţine înaintea domniilor-voastre ? Am studiat-o, domnilor, m-am adresat la agentul nostru de la Viena, i-am cerut toate informaţiunile, şi vă pot arăta dosare întregi de corespondenţe. Am însărcinat pe agentul nostru să studieze cum se regulează tranzitul de la Yolocisca la Odesa, ca să avem acelaşi tranzit de la XJn-gheni la Odesa. Se vorbeşte acum de intrepozit 3. Ei bine, domnilor, nu se dă dreptul de a se stabili intrepozit, se recunoaşte numai facultatea căpitanului de bateluri ca să stabilească magazii speciale care să fie considerate ca intrepozite sau mai bine zis ca depozite. Aceste stabilimente vor fi supuse la legile române în vigoare relative la intrepozite. Acum, în privinţa celor zise de domnul Codrescu despre izraeliţi, declar, în numele guvernului întreg, că izraeliţilor ruseşti nu li se dă alte drepturi decît acelea care se dau izraeliţilor austro-ungari; cu alte cuvinte, izraeliţii ruseşti nu vor avea dreptul să cumpere moşii, nici case în comunele rurale. Aceasta este o declaraţiune categorică ce face guvernul, că se va urma după legile pămîntene. Fiţi dar siguri, domnilor, că nici guvernul Eusiei, care este ortodox, nici guvernul român nu va suferi ca pămîntul Eomâniei să fie altceva decît creştinesc. De aceea încă o dată vă rog ca, daca credeţi că această convenţiune este rea, respingeţi-o pur şi simplu; dar, daca aveţi convicţiunea că este bună, cum şi este, şi daca aveţi încredere în guvern, votaţi-o, domnilor, cum se votează toate convenţiunile din lume. Această convenţiune nu este, cum s-a zis, nici fiu adoptiv, nici legitim, nici firesc al nostru, este un copil al altora, pe care noi nu facem altceva decît a-1 introduce în lume. Yă rog dar să votaţi această convenţiune. Asupra tranzitului4. Prin convenţiunea de faţă se stipulează că tot ceea ce vor avea alte state în Eusia vom avea ipso fado şi noi. Yă declar însă, domnilor, că în curs de două luni de zile am stăruit necontenit ca să pot dobîndi şi tranzitul, şi cu toate acestea nu am putut reuşi, fiindcă Eusia înţelege şi voieşte ca şi noi să avem aceleaşi avantage pe care le are Europa întreagă şi părţile Caucazului. Prin urmare, vă pot asigura de acum că cu toată bunăvoinţa şi stăruinţa ce aş pune pentru a dobîndi ceva mai mult, vă asigur că nu voi putea obţine nimic mai mult5. (Zgomot.) „Monitor**, 1816, nr. 164, p. 4 113, col. 3 - p. 4 114, col. 2; p. 4 115, col. 2—3, Citeşte : nu. 221 NOTE 1 Pentru combaterea convenţiei vezi discursul precedent. 2 I. Codrescu depusese un amendament cerlnd interzicerea pentru partener de a dobîndi bunuri imobiliare rurale. Apoi pe malul Dunării se pot ridica depozite ruseşti, supravegheate de poliţia locului, iar nu antrepozite, care în fapt, aşa cum a dovedit-o experienţa, ajung „nişte citadele pe teritoriul nostru şi au pretenţiunea de a fi în afară de orice control al autorităţilor ţărei’\ 3 Vezi nota precedentă. 4 E. Costinescu ş.a. depuseseră un amendament, întemeiaţi chiar pe textul convenţiei, articolul 19, care îngăduia acte adiţionale, să se specifice: „Şi produsele române, în tranzitul lor pe teritoriul rus, se vor bucura de acelaşi tratament”. 5 Convenţia a fost votată cu 78 de voturi pentru, 18 împotrivă şi 10 abţineri, Replică lui N. Ionescu în legătură cu publicarea corespondenţei diplomatice* Onor. domn Ionescu cunoaşte tot aşa de bine ca şi mine cită dis-ereţiune trebuie să se pună în publicarea corespondenţei diplomatice, în parlamentele ţârelor cele mai mari, chestiuni cari sînt în cale de a fi tratate, cari se tratează, acelea nu se publică, ci mai mult se publică chestiunile terminate. Aşadar, promit domnului Ionescu că la sesiunea viitoare guvernul va publica tot ce va crede că trebuie să fie publicat. După ce N. Ionescu insistase în acest sens1. ' Domnilor, guvernul în genere şi eu în particular credem că nu avem deeit a cîştiga publicînd corespondenţa ce voieşte să o vadă domnul IST. Ionescu, fiindcă în politica noastră am fost leali şi nu am făcut alt decît a sprijini ca miniştri ceea ce am cerut şi ca deputaţi, adică o politică de. neutralitate şi de intimă amiciţie cu Poarta. . Aşadar, dacă fac oarecari greutăţi, este numai pentru că noi nu putem să ne asemănăm cu ţările cele mari cari au dreptul şi mijloacele de a-şi susţine cuvintele ce zic, chiar atunci cînd le emit într-un mod imprudent. Anglia poate publica toată corespondenţa sa politică şi poate chiar comite imprudenţe, fără a se aştepta a doua zi la recriminări, şi chiar cînd le primeşte poate să răspundă. ; Poziţiunea noastră este moderată, cu atît mai mult cu cît cea mai mare parte a relaţiunilor noastre se tratează pe calea oficioasă, pe calea confidenţială. în Anglia ministrul de externe vorbeşte cu agenţii săi în mod oficiale, şi agenţii săi vorbesc în mod oficial şi li se răspunde în mod oficial. Agenţii noştri nu pot vorbi decît în mod oficios şi confidenţial, şi nu li se răspunde decît în mod oficios şi confidenţial. Cu toate acestea, eu cred că ghicesc ce voieşte domnul Ionescu. Domnul Ionescu voieşte ca să se rupă cu trecutul. Domnul N. Ionescu; Aşa este. * Şedinţa din 19 iulie 1876. 222 Domnia-sa voieşte să începem a face o educaţiune politică a Parlamentului şi în privinţa Ministerului din Afară. Domnul Ionescu voieşte dar ea noi să începem a ţine ţara în curentul celor ce se petrec în Ministerul de Externe. Eu socotesc că am început a face aceasta nesilit de nimeni şi fără ea cineva să-mi tragă limba. în adevăr, am cerut ca Adunarea să bine-voiască a numi o comisiune căreia să-i comunic toată corespondenţa diplomatică, toată corespondenţa oficială şi oficioasă, publică şi internă sau confidenţială. Cred că cu aceasta am dat o deplină satisfacţiune domnului Ionescu şi cred că domnia-sa a fost pus în poziţiune de a-şi da cuvîntul său ori încuviinţător, ori deseuviinţător asupra politicei Ministerului din Afară. Cu toate acestea, domnia-sa voieşte să facă un pas mai mult, acela ca nu numai domnia-sa să cunoască această corespondenţă, ci şi colegii domniei-sale şi ţara. Aşadar, declar că voi publica tot ce voi crede că este posibil de a se publica, spre a se cunoaşte de Cameră şi de ţară. (Aplauze.) ,,Monitor”, 1876, nr. 168, p. 1 235, col. 1; p. 4 236, col. 1—2. NOTE 1 N. Ionescu ceruse ministrului de externe ,,a binevoi să publice corespondenţa diplomatică, ca să ne facem şi noi idee despre afacerile politice şi ca să rupem cu acele vechi tra-diţiuni de a nu fi ţara iniţiată în conducerea afacerilor sale externe”. Invocînd apoi exemplul Angliei, unde documentele diplomatice sînt imediat publicate de Parlament, N. I. ceruse ca documentele diplomatice în virtutea cărora România a adoptat politica de neutralitate să fie date la iveală, „căci nu numai guvernul este ţinut a menţine neutralitatea, ci şi simplii particulari”. A le publica în sesiunea următoare, după ce problema nu mai era actuală, însemna a le conferi un pur interes istoric. Explicaţie în legătură cu trimiterea de ambulanţe ale Crucii roşii române în Turcia şi Serbia. Răspuns la interpelarea lui P. Iatropol* Intr-adevăr, domnilor, am fost împuternicit de Consiliul de Miniştri, după cererea societăţei Crucei roşie 1, ea să arăt guvernului otoman şi sîrb că sînt a porni duoă ambulanţe pe cîmpul de luptă: una în tabăra turcească şi alta în tabăra sîrbească 2, care ambulanţe, negreşit ajunse acolo, şi una şi alta aveau să culeagă după cîmpul de bătaie pe răniţi fără deosebire de naţionalitate. Cea dintîi datorie a mea a fost să văd unde trimit aceste ambulanţe, sub ce auspicie, dacă le trimit într-un mod aşa ca să fie respectate încît să-şi poată îndeplini umanitara lor misiune sau dacă le trimit la măcelărie. Am aflat că ambulanţa pentru Serbia era pornită, iar cea pentru Turcia nu pornise încă. Aşadar ţineam să am răspuns şi de la guvernul turcesc, şi de la cel sîrbesc daca primesc aceste ambulanţe, şi am zis că ambulanţa * Şedinţa din 19 iulie 1876. 228 deja pornită pentru Serbia să stea pînă voi primi răspuns de la Constau-tinopole, pentru că eu trebuie să fiu prevăzător, să nu se zică că am trimis pe acei oameni la o adevărată măcelărie. M-am adresat aşadar şi la Constantinopole, şi la Belgrad. De la Belgrad am primit răspuns îndată, dar de la Constantinopole am primit tocmai azi dimineaţă, şi iată răspunsul primit de la Constantinopole. Eu declar că am dat ordin ca ambulanţele să proceadă; Camera va hotărî; eu însă am făcut aşa şi socotesc că fiecare va fi recunoscător. Iată acum depeşa : „Am comunicat ministrului afacerilor străine telegrama Excelenţei -Voastre privitoare la ambulanţele Crucei roşie a Bomâniei pentru armatele turcă şi serbă. El a răspuns că guvernămîntul imperial nu ar putea accepta în armata sa aceste ambulanţe, mai întîi pentru că, în principiu, el priveşte pe şerbi ca rebeli, iar nu beligeranţi, apoi pentru că Poarta, de la adeziunea sa la convenţiunea de Geneva, n-a luat nici o măsură ca să iniţieze armata sa la această instituţiune, pentru a o face să cunoască care îi este scopul, prerogativele şi reglementele sale. Savfet paşa a adăo-gat că ambulanţa noastră este liberă de a merge în Serbia, dar cu riscul şi pericolul ei. în vedere că guvernămîntul otoman nu poate lua asupră-şi responsabilitatea de ceea ce s-ar putea întîmpla, din cauza ignoranţei trupelor sale în privinţa acestei instituţiuni”. Prin urmare aceasta se comunică dumneavoastră spre a vedea purtarea Turciei, căci ea a aderat la convenţiunea de la Geneva, şi pe de altă parte vedeţi ce răspunde. Această telegramă s-a comunicat şi so-cietăţei, căci eu ca guvern nu pot să iau asupră-mi, erezîndu-mă acoperit de convenţiunea de la Geneva, să apăr personalul acelor ambulanţe de atrocităţile başibuzucilor (aplauze), cu toate că ştim că aceşti başibuzuci au arborat chiar ei crucea Genevei pentru ca să nu fie atacaţi de şerbi. ( Mîsete.) Aşadar, din partea mea, ambulanţele poate să meargă, însă guvernul nu ia asupra sa decît numai de a protesta în contra modului de răspuns dat de Turcia, iar eventualităţile celelalte nu poate să le ia asupra sa, pentru că nu poate să înlătureze tocmai acea neutralitate despre care domnul Ionescu vorbea adineaori şi pe care o lăuda dimpreună cu ţara întreagă. (Aplauze,) Camera este suverană şi poată să hotărască ce va găsi de cuviinţă 3. „Monitor", 1876, nr. 168, p. 4 236, col. 3 — p, 4 237, col. 1. NOTE 1 în 1864, în urma unei convenţii internaţionale încheiate la Geneva, la care a aderat şi Turcia, s-a convenit ca ambulanţele să fie declarate neutre. în 1875 a aderat la convenţie şi România. La 17 iulie 1876, din iniţiativa ministrului de război G. Slăniceanu şi a doctorului Garol Davila s-a constituit societatea de Cruce roşie, avîndu-1 ca preşedinte pe Dimitrie Ghica. Pe frontul sîrbesc fuseseră deja trimise două ambulanţe din partea Belgiei şi alte două din partea Rusiei. P. Iatropol îl întrebase pe K. de ce a oprit ambulanţele române la Turnu Severin. 2 La 16 iulie 1876, K. trimite o notă agenţilor României la Belgrad şi Constantinopo! informîndu-i că societatea de Cruce roşie a decis să trimită cîte o ambulanţă în taberele beligerante (vezi DRI, I2, p. 284—285). Asupra ambulanţei pentru Serbia, A. Sturdza, agentul de la Belgrad, comunica — la 18 iulie 1876 — odată cu mulţumirile guvernului vecin rugămintea ca aceasta să fie debarcată la Raduevaţ (ibiăem, p. 288). 224 3 Şi P. Iatropol şi N. Voinov s-au arătat încîntaţi că K. a permis plecarea ambulanţei, în cazul atacării ei de turci, cum era de aşteptat, Voinov considera că România va avea, „prin intervenirea Europei întregi, consecuenţe favorabile ca naţiune”, iar Iatropol că se poate apela la tribunalul internaţional, care rezolva litigiile survenite prin călcarea convenţiei de a Geneva. Răspunde interpelării lui V. Maniu în legătură cu destituirea căpitanului portului Brăila* Domnilor deputaţi, interpelarea domnului Maniu 1 se reduce aci: daca un căpitan de port, cînd s-a numit de mine în funcţiune, a justificat că a tras la sorţ. Mărturisesc că nu numai nu am cercetat despre aceasta, dar nu ştiu nici chiar dacă oficerul l-a tras la stîlp şi l-a măsurat. Mărturisesc că privesc alminterea misiunea mea de ministru de externe decît a mă ocupa dacă cetăţenii însuşesc condiţiunile fizice ca ei să fie transformaţi în apărători ai patriei. Pe cît ştiu, aceasta este atribuţiunea ministrului de rezbel, eu nu am nimica de cercetat aci. Lucrul s-a întîmplat aşa. Mă pomenesc într-o zi cu domnul Maniu că vine la mine şi îmi cere protecţiunea pentru un căpitan... Domnul Maniu: Protestez. Să nu avem două roluri ca deputaţi, să avem totdeauna şi acasă la ministru, şi aci acelaşi ton. Yă mărturisesc că acei deputaţi fac mai bine care urcă cît mai puţin scările miniştrilor, care vizitează cît mai puţin pe miniştri. (Aplauze.) Prefer mai bine cum face domnul Ionescu, care vine şi mă atacă aci, ca reprezentant al naţiunii, dar afară niciodată nu mă interpelă, nu-mi propune nimic. Aci este rolul deputatului. Onor. domn Maniu a venit la mine acasă ca să mă întrebe cum s-a distituit acel domn? Ei bine, nu cunosc pe acel domn. Am primit din partea domnului prefect un raport prin care-mi comunică că acel domn, în loc să lucreze în mica sa sferă pentru menţinerea neutralităţii, ca să nu treacă nimene cu arme dincolo, să nu se facă manifestări, domnia-sa pe un şlep a făcut guleai cu marinari greci şi sîrbi, bîndpentru prosperitatea Serbiei şi strigînd să piară Turcia etc. : Cum v-am spus, prefectul, agentul central al guvernului, mi-a raportat despre aceste fapte şi eu l-am distituit îndată. După aceea, fiindcă eii nu cunosc pe nimeni din partea locului ca să ocupe acea funcţiune, m-am adresat la domnii senatori din Ialomiţa ca să-mi recomande o persoană în locul celui distituit, şi unul din domniele-ior, îmi pare domnul Oămărăşescu, mi-a recomandat pe un proprietar mare alegător în colegiul I, un om de treabă şi pe care nici nu ştiu cum îl cheamă, i-am uitat numele. Atîta a fost şi nimic mai mult. Niciodată nu voi cerceta ce talie are funcţionarul, dacă are muşchi spre a fi bun apărător al ţârei, dacă poate purta puşca; aceasta nu o ştiu. Ceea ce ştiu este aceasta, că dacă se va purta bine îl voi menţine în postul ce i-am încredinţat; de nu se va purta bine, îl voi distitui. * Şedinţa din 19 iulie 1876. 225 15 C. 363 Ceea ce v-am spus este exact. Voi aduce chiar depeşa de la telegraf ca să vedeţi că onor. domn Maniu a venit rugîndu-mă să las pe cel dinainte în funcţiune. Orieît de respectabilă şi demnă de încredere era propunerea domniei-sale, eu înainte de toate trebuia să ascult pe prefect. Prefectul mi-a zis: acest om compromite demnitatea guvernului şi prin urmare cer distituirea lui, şi eu l-am distituit, precum voi distitui pe oricare funcţionar care nu-şi face datoria sa. Vă declar că eu am păstrat pe toţi funcţionarii cîţi i-am găsit, afară de unul, doi, pe care găsindu-i răi i-am distituit, şi am numit pe alţii pe care mi i-au recomandat domnii deputaţi şi domnii senatori, care răspunde pentru dînşii. Atîta şi nimic mai mult. Nu ştiu deloc dacă acel domn merge ori nu la biserică, dacă este bun creştin, dacă se grijeşte, dacă trage la sorţ, dacă are talia mare sau mică; nu ştiu nimic de acestea şi nici nu iau răspunderea pentru aceste calităţi ale funcţionarilor pe care-i numesc. „Monitor”, 1876, nr. 169, p. 4 269, col. 1—2. NOTE 1 Interpelarea lui V. Maniu este obscură. Probabil este vorba de destituirea lui Alexandru Cecropide, urmărit în justiţie pentru mituire, şi înlocuirea lui cu D. Logadi (vezi raportul lui K. către domn şi decretul din 30 iunie 1876 in „Monitor**/1876, nr. 147, p. 3 537, col. 1 — 2). Asupra lipsei de activitate a comisiei pentru navigaţia pe Prut. Răspuns la interpelarea lui D. Mărgăritescu* Dorinţa onor. domn Mărgăritescu 1 este legitimă şi poate că ea a preocupat şi pe guvern; însă sînt oarecare greutăţi. Mai nainte de toate, domnul Mărgăritescu va şti că acest post este creat prin lege şi mi se pare că nu o dată, ci de mai multe ori s-a adus în această Cameră chestiunea că s-a suprimat prin măsuri administrative posturi înfiinţate prin lege. Aceasta a făcut pe mulţi din noi să se alarmeze cu drept cuvînt, pentru că, daca astăzi se poate face o desfiinţare pe calea administrativă în bine, mîine poate să se găsească un ministru care să facă în rău asemenea suprimări, şi nu avem decît să ne aducem aminte de ceea ce s-a întîmplat cînd s-au desfiinţat mai multe catedre, pentru simplul motiv de economie. Tot ce aş fi putut face ar fi fost să cer demisiunea ocupantului ; însă atunci acea economie n-ar fi rămas în casa statului, ci ar fi trecut la casa pensiunilor. Iată pentru ce am şi stăruit în Consiliul de Miniştri ca să se ceară de la Cameră un vot, după care toate reducţiunile, toate economiile pe cari guvernul le-ar putea face să intre în lada statului. Voci: S-a şi dat acest vot ieri. îmi pare bine claca s-a dat. * Şedinţa din 19 iulie 1876. 226 Acum, în ceea ce priveşte pe domnul înT. Catargi£u]; este o eroare de fapt din partea domnului Mărgăritescu, pentru că domnul îl. Catargi[u], mai nainte de guvernul domnului Lascar Catargi[u], a fost numit comisar de port şi numai după venirea domnului Catargiţu] la minister s-a orînduit împlinitor de funcţiunea de prefect; dar domnia-sa a fost comisar aci de mult. Domnul Mărgăritescu : Dumnezeu să mă ierte. Eecunosc şi eu că ar fi bine ca această sarcină să se dea prefectului respectiv; însă şi acestuia nu i se poate pretinde să facă călătorii şi altele afară din cercul funcţiunei sale, fără a-i da o diurnă, şi aci domnul Mărgăritescu mi se pare că face încă o eroare de fapt cînd zice că consulii Eusiei şi Austriei îndeplinesc sarcina de comisari fără nici o plată. H, Domnul Mărgăritescu: Li se dă oarecare diurnă. Primesc, mi se pare, cîte 4, 5 sau 8 mii de franci şi prin urmare nu putem să lăsăm pe prefect fără a-i da o diurnă de transport, căci nu se poate să pretinzi de la un om să muncească gratis afară din funcţiunea lui. „Monitor”, 1876, nr. 169, p. 4 261, col. 1-2. NOTE 1 D. Mărgăritescu ceruse suprimarea celor două posturi de comisari români din comisia «de navigaţie a Prutului, cu sediul la Galaţi, retribuiţi cu 1 000 de franci lunar. Sarcina lor putea fi preluată de prefectul de Govurlui. Vezi asupra navigaţiei Prutului supra p. 182, nota 8. Pledează din nou în favoarea convenţiei comerciale cu Rusia * Onor. senatori, în urma raportului1 savant şi bine studiat al domnului Sturdza, vedeţi, domnilor, că guvernul are foarte puţine de zis. Cuvintele ce a spus onor. domn Apostoleanu în privinţa liberului scbimb şi în privinţa convenţiunei cu Austria s-au refutat după mine unul cu mult succes de către domnul Bozianu 2. Domnul Apostoleanu zice că era bine ca liberul scbimb să se fi introdus în convenţiunea noastră cu Austria; ei bine, domnilor, acest sistem nu s-a putut pînă acuma introduce în alte state mult mai înaintate decît noi; nu-1 vedem introdus nici chiar în Franţa, a cărei industrie a ajuns atît de sus. Afară de aceasta, teoria liberului schimb nu o putem introduce, fiindcă, odată convenţiunea încheiată cu Austro-TJngaria, sîntem siliţi să urmăm înainte cu sistema de care se vorbeşte într-însa, şi mergînd astfel vom paraliza, relele efecte ale ei prin stabilirea unei concurenţe. în privinţa convenţiunei cu Austria, nu avem nimic de zis, căci ea este încheiată şi, deşi cu durere, dar sîntem nevoiţi să o aplicăm. Astăzi însă nu este vorba despre aceasta, este vorba despre convenţiu-iiea cu Eusia, cum mîine o să vină şi convenţiunea cu Germania, care e * Şedinţa din 20 iulie 1876. Senatul României. 227 aproape gata, şi convenţiunea cu Grecia, cu Franţa, apoi o să vină cea cu Englitera, cea cu Italia. Şi atunci, ca şi acum, avem a vorbi pur şi simplu numai despre acele convenţiuni. Şi ştiţi că guvernul v-a şi cerut prin proiect de lege să-l autorizaţi a aplica în termen de nouă luni tarifele şi la celelalte state după piciorul convenţiunei cu Austro-Ungaria şi cu Eusia. Astăzi este vorba de a vedea daca această convenţiune este rea sau bună, daca ea astfel cum este făcută are să sporească şi să înlesnească raporturile noastre comerţiale sau nu. Domnul raportor, precum şi onor. domn Bozianu au zis că este bine să încheiem convenţiunea cu Eusia şi cu alte state; şi aşa este, pentru că cu cît vom avea mai multe convenţiuni, cu atît va fi mai bine şi se vor înmulţi relaţiunile noastre comerţiale. De aceea vă rog să luaţi în eonsi-deraţiune acest proiect de lege. „Monitor”, 1876, nr. 166, p. 4 168, col. 1-2. NO TE 1 Raportul lui Dim. Sturdza preciza că proiectul a fost acceptat in unanimitate de Adunare. în preambul se arăta că relaţiile comerciale dintre cele două state datează din 1656. Dacă această convenţie ar fi fost prima ce România încheia, desigur s-ar fi putut cere un răgaz, dar precedentul creat de cea cu Austro-Ungaria obliga statul român ca „vrînd-nevrînd” să meargă înainte pentru a scoate ,,foloase cît de mici dintr-o situaţiune grea şi dificilă pentru noi”.'14% din importurile de cereale austriece proveneau din România, care ocupa locul patru în comerţul acestei ţări. La rîndul ei, România primea 10% din exporturile austriece de metale brute, 13,5% din maşini, 6,3% zahăr etc. Pentru ca Austro-Ungaria să nu monopolizeze comerţul exterior al României, aceasta e silită a încheia convenţii similare şi cu celelalte puteri garante. Aşa se împuţinează ^inconvenientele^ acestei convenţii. Este punctul de vedere ce avea să se materializeze în legea din 24 iulie 1876, prin care guvernul era autorizat a intra în tratative cu ţările ce doreau să încheie convenţii în condiţii asemănătoare cu Austro-Ungaria pe termen de nouă luni (cf. „Monitor”, 1876, nr. 165, p. 4 131). In 1873 exportul României se cifrase la 157 570 732 de lei (25% spre Rusia, 41% spre Austro-Ungaria, 22,7% spre Turcia, 10,3% spre Anglia). Importul în acelaşi an fusese de 97 867 167 de lei (40,2% din Austro-Ungaria, 2,9% din Rusia, 22,9% din Anglia etc.). Importul din Rusia cuprindea : animale şi derivate (43,6%), cereale (31,6%), manufactură (23,8%). Exportul cuprindea : animale şi derivate (55%), vegetale (16,8%), păcură (12,4 %)> manufactură (16,3%). 2 G. Apostoleanu arătase că liberul schimb este în folosul consumatorilor, şi protec-ţionismul doar în al unor clase de producători. C. Bozianu considera convenţia comercială cu Rusia ca un antidot împotriva celei cu Austro-Ungaria. Intervenţie în legătură cu acţionarea în justiţie a fostului minister Lascăr Catargiu * Domnilor deputaţi, întocmai ca colegul meu de la justiţie 1 viu şi eu a declara : nu noi, guvernul ieşit din lupta partitei naţionale, vom veni să ne certăm cu Camera sau cu o parte din Cameră în privinţa drepturilor sale constituţionale; întocmai ca dumneavoastră, şi puşi de dumnea- * Şedinţa din 22 iulie 1876. 228 voastră, mulţi din noi în capul luptei trecute, recunoaştem şi recunoşteam cum că este timpul de a se da un exemplu şi de a întemeia legalitatea de sus (aplauze) ; după patruzeci de ani ţara aceasta are dreptul la legalitate. (Aplauze.) Voim însă, domnilor, în interesul acestui partit naţionale, din care şi noi facem parte, ca dînsul să nu zică că legalitatea este înconjurată de pasiune. Este un mare lucru; rar în istoria popoarelor să văd doisprezece miniştri daţi în judecată 2. Aţi făcut un mare act; un act care va răsuna în ţară şi în afară din ţară. Este interesul acestei Camere să dovedească că acest act l-a făcut ca o teribilă necesitate, pentru ca să pună capăt răului şi pentru ca să facă din aceasta o nouă ţară. însă, domnilor, aceasta făcută odată, este în interesul partitului naţional, este în interesul acestei Camere care a stigmatizat arestarea preventivă, care are o armă atît de des întrebuinţată de ministeriul trecut, ca prin cel dintîi pas ce face să nu vie să consfinţească principiul că justiţia nu se poate face fără arestare preventivă; trebuie să dovedim sus şi tare că în această ţară sentimentul de dreptate este atît de mare, încît justiţia se poate face fără arestare. Iată ce vă conjurăm să faceţi în interesul chiar al partitului naţional, în interesul întărirei ideilor liberale şi naţionale. Aţi văzut în Prancia cum partitul republican a triumfat asupra reacţiunii, întrecînd pe toate în moderaţiune. Moderaţiunea, domnilor, nu este o dovadă de slăbiciune, din contra, este o calitate mare, o podoabă a forţei care o caracteriza şi care este temelia puterei. La această moderaţiune facem apel, la această moderaţiune vă rugăm ca dumneavoastră să vă dirigeţi ochii şi gîndirea, şi votul ce-1 veţi da să poarte întipărirea acestui caracter de moderaţiune. înţelegeţi prea bine că prin aceasta nu veţi deroga întru nimic la drepturile dumneavoastră, daca veţi face ca domnul Lascar Catargiu să nu fie arestat. Nu-mi permit să vă spui că cea mai puternică dovadă care există în contra domniei-sale ar fi fost în mina mea să v-o dau cînd îi făceaţi acuzaţiune. Sînt cinci ani, la întîiele alegeri, domnul Lascar Catargiu primeşte un raport de la un simplu subprefect cum că în judeţul meu, în comuna mea, am cutezat să invit pe alegătorii mei să voteze liber. Ei bine, domnia-sa a dat circulară la toţi subprefecţii că unde voi fi găsit, sub cuvînt că ameninţ să mă fac ministru, să mă aresteze şi să mă tri-meaţă la puşcărie. Originalul l-am şi nu vi l-am dat. Voce: Foarte rău. Sînt deja multe contra sa, şi nu este lăudabil ca un ministru cînd este la putere să vie să dea dovezi contra predecesorului său, dar dumnealui nu s-a mărginit acolo, căci eu am plecat să viu la Bucureşti, şi la Buzău prefectul se pregătea să mă ia din tren. Auziţi, domnilor, din tren voia să mă prinză ! Ei bine, domnilor, cînd acest om voieşte să aresteze un om care a fost de trei ori prim-ministru şi voieşte să-l dea pe mîna procurorelui ca să-l bage la puşcărie pentru că a avut nebunia de a se lăuda că are să se facă prim-ministru, cînd putea să-l trimită la Mărcuţa mai bine decît la Văcăreşti, căci legile penale ale Ţărei Eomâneşti nu pedepsesc fanfaronada ministerială, ei bine, zic, cînd acest om a întrebuinţat asemenea violenţă, cred că pedeapsa lui cea mai tare este să meargă liber la casa-ţiune, fără să facă cunoştinţă cu închisoarea. De aceea vă conjur, domnilor, să primiţi amendamentul domnului Cîmpineanu 3; vă conjur asemenea că, alegînd comitetul prevăzut de 229 articolul 77 din regulamentul Camerei, să căutaţi persoane care vă insuflă o încredere mare, nu numai prin simţimintele lor de dreptate, dar şi prin maturitatea şi moderaţiunea caracterului lor; căci cu cit urmărirea şi instrucţiunea va fi întovărăşită de mai multă ocrotire, cu atît justiţia va fi mai severă 4. (Aplauze.) „Monitor”, 1876, nr. 178, p. 4 432, col. 2-3. NO TE 1 M. Ferechide, ministrul justiţiei, observase eă Adunarea, conform prevederilor constituţionale, nu se poate constitui în complet de judecată pentru a emite mandate de arestare împotriva membrilor fostului cabinet. Informase totodată că are un proiect de lege privind responsabilitatea ministerială care elucidează procedura ce se va putea urma pe viitor. Vezi şi p. 208-209. 2 Raportul, citit de Anastasie Stolojan („Monitor”, 1876, nr. 169, p. 4161 şi urm.), dezvăluia în primul rînd ingerinţele şi presiunile în alegeri, ca şi gestiuni incorecte. Erau chemaţi în judecată nouă miniştri: Lascăr Gatargiu, Petre Mavrogheni, Gh. Gr. Cantacuzino, I. Em. Fior eseu, Al. Lahovari, Vasile Boerescu, Titu Maiorescu, G. Costa Foru, N. Greţulescu. 3 „Propunem a se adăuga, la rezoluţiunea a IX-a şi după cuvintele mersul justiţiei şi descoperirea adevărului, cuvintele : spre acest sfîrşit comitetul va putea da mandate de înfăţişare şi la trebuinţă mandate de aducere”. Semnau I. Cîmpineanu, Gr. Vulturescu, G. Mîrzescu. Amendamentul a fost respins cu 62 de voturi împotrivă şi 29 pentru. 4 Adunarea a primit raportul comitetului cu 75 de voturi pentru şi 5 împotrivă. Pe marginea proiectului de lege prin care guvernul era autorizat a ţine rezervele militare sub arme peste termenul hotărît* Domnilor, proiectul de faţă1 nu ridică o cestiune guvernamentală, ministerială, este o cestiune naţională. în cestiuni naţionale, domnilor, n-avem a ne ocupa de cine ne înfăţişează projectul, de cine are să aplice; ţara este datoare să se apere, dar guvernul a luat o măsură de apărare nepotrivită, cu trei zile mai nainte, cu trei zile mai în urmă, aceasta este cestiune de viitor, de cercetare mai tîrziu. Azi cînd guvernul vine şi propune tocmai Senatului măsura de apărare, Senatul mai înainte de toate nu se cuvine să zică altmintrelea decît: aprob, nu dau cutărui sau cutărui ministru ori guvern, ci dau ţârei, dau domnului acele mijloace de apărare; şi, daca vor fi rău întrebuinţate, atunci avem timp să cercetăm şi să osîn-dim. Dar veţi zice că va fi prea tîrziu, că nu va mai fi Curte de casaţiune ca să judece; are însă [să] fie un tribunal mai mare totdeauna decît Curtea de casaţiune, are să fie blestemul copiilor noştri! (Aplauze.) ÎTu voi să ştiu cine cere şi pentru ce se cere. Eu azi rog amicii şi adversarii politici ai guvernului să voteze în unanimitate; nu aş voi să se zică că în Senatul român un singur vot a refuzat ţărei mijloacele de apărare. Altfel, pentru ce atîta suferinţă a părinţilor noştri, a generaţiunei trecute şi prezente ca să facă din aceste două principate un stat, dacă acel stat, oricît de mic, n-ar putea să facă rezistenţa care o face cbiar furnica; * Şedinţa din 6 noiembrie 1876. Senatul României. 230 slabi sîntem, dar nu trebuie să meargă capu[l] pe tipsie, ei trebuie să meargă eu pieptu[l] înainte şi eu braţu[l] să lupte. Iată pentru ce rog pe Senat în unanimitate să voteze fără a cerceta. Dar se zice că costă milioane. Ei bine, nu avem acum să cercetăm şi să drămuim cheltuielile financiare ; poate că mintea să ne zică că cu trei zile mai nainte sau cu trei zile mai în urmă să ni se aducă acest project. Onor. domn Deşliu zice că domnia-sa este sigur că va fi pace. Ei bine, onor. domnule Deşliu, eu nu cred că în Europa se pot găsi azi trei miniştri ai statelor celor mai mari cari să poată afirma dacă va fi pace sau resbel. Ministrul Engliterei, care a zis că Englitera este statul cel mai pregătit, nu cred că ştie dacă va fi pace sau dacă va fi resbel. Ceea ce aţi spus dv. este foarte adevărat, că ministrul de externe ne-a spus... ceea ce a ştiut, n-a ştiut mai mult, cum nu ştim nici noi. Ceea ce ştim cu inima şi cu capul este că pericolul este pozitiv, să dea însă Dumnezeu ca dafinul şi măslinul să se unească împreună şi să iasă pace ! Dar onor. domn Deşliu nu ar avea mustrare de cuget daca am avea război să nu zică şi d-lui ca şi noi, că şi domnia-sa a contribuit la măsurile de apărare ale ţărei? De aceea eu nu raţionez, nu cercetez cine sînt pe băncile ministeriale, ci conchid ca onor. domn Chica şi ca onor. domn Bosianu, să votăm întregul Senat domnitorului şi ţărei mijloace de apărare, ca să putem protesta cu sînge cel puţin un cuvînt 2. „Monitor”, 1816, nr. 251, p. 6 061, col. 1—2. NOTE 1 Proiectul de lege prevedea că guvernul este autorizat a ţine sub arme rezervele peste termenul hotărît prin legea din 12 martie 1874. Adunarea îl votase la 29 octombrie cu 74 de voturi pentru şi şapte împotrivă. Raportul la proiect, citit de Gr. Cobălcescu, stîrnise nemulţumiri, căci stipula că neutralitatea nu va putea îi menţinută în ,,complicaţiunile Orientul ui”, ci în faţa pericolului trebuia susţinută prin arme, prin „o atitudine bărbătească şi hotărîtă”. Mai adăugase apoi că generalul Florescu a cerut ca primăriile să adune de pe cîmp recolta rezerviştilor. Lungeanu spusese că admite cererea ministrului de război, dar respinge formularea raportului. Deşliu nu vedea raţiunea neutralităţii armate cînd Rusia declarase, prin canalul „Jurnalului de St. Petersburg” din 9 noiembrie, că va cere armistiţiu şi va obliga Poarta ca în timp de cinci ani să introducă reforme. „Cînd toate puterile, cum vedeţi, merg spre pace, nu ştiu pentru ce noi să ţinem o neutralitate armată”. Dimitrie Gbica admitea că e un sacrificiu, dar trebuia făcut, pentru că, amintea el înţelept, „Tratatul de la Paris nu ne-a pus sub scutul său decît cu o singură condiţiune : să fim şi noi bărbaţi, gata a ne apăra dreptul nostru cînd ne-ar călca cineva”. C. Bozianu deplînsese opoziţia lui Deşliu, căci se aşteptase ca Senatul, în faţa gravităţii situaţiei, să voteze legea în unanimitate. „România nu va ridica braţul său asupra nimănui, dar România nu va lăsa să-şi întindă braţul lor alţii spre a o lovi”. Proiectul a fost adoptat cu 45 de voturi pentru şi unul împotrivă. 2 -La 25 septembrie Nicolae Ioneseu, ministrul de externe, telegrafia agenţilor din străinătate anunţîndu-îe concentrări de trupe în vederea manevrelor de toamnă. „Această concentrare este cu atît mai îndreptăţită în actualele împrejurări, cu cît trebuie să fim gata pentru orice eventualitate” (.DRI, I2, p. 365). în continuare s-au luat o serie de măsuri în vederea sporirii capacităţii militare a ţării: convocarea rezerviştilor, 29 septembrie 1876 (ibidem, p. 367), stabilirea cantonamentelor, 1 octombrie (ibidem, p. 377), ordinea de bătaie, 9 octombrie (ibidem, p. 381), credite militare suplimentare, 18 octombrie, 4 noiembrie (ibidem, p. 390, 420, 421). Răspunsul la mesajul tronului încuviinţa conduita guvernului: „Am aprobat dară şi vom aproba toate măsurile de precauţiuni şi apărare ce s-au luat de guvernul sau pe care com-plicaţiunile ulterioare ni le-ar mai ridica pentru acest sfîrşit, măsuri pe care ni le dictează simplul instinct de conservare”. 231 Sesiunea 1876—1877 Mulţumeşte Senatului pentru desemnarea lui ca vicepreşedinte * Yă mulţumesc pentru încrederea cu care m-aţi onorat, încredere cu atît mai mare că n-am solicitat-o şi pentru care n-am făcut nici o concesiune cunoştinţei ** şi principiilor mele. Sînt omul unui trecut pe care nu înţeleg a-1 repudia. Reprezint în partea României şi Moldova, ideile naţionale, ideile liberale, ideile democratice, dar totodată reprezint şi ordinea şi autoritatea. Ce am fost voi fi. De la 1857 am făcut parte din toate Adunările, niciodată în birou n-am fost. Astăzi primesc această onorabilă funcţiune pentru că aţi binevoit a crede că prezenţa mea este trebuitoare. Domnilor, în alegerea dumneavoastră nu văd alt nimic decît că dumneavoastră aţi voit să răsplătiţi pe acela care a fost cel întîi care a făcut să se introducă, în conformitate cu vechile tradiţiuni ale ţărei, Senatul şi organismul politic al României. Am intrat şi am rămas în Senat nu ca mijloc, ci ca scop. Fiţi siguri, domnilor senatori, că, precum voi respecta drepturile celorlalte corpuri, asemenea cu moderaţiune, dar şi cu energie cînd voi fi la birou, voi face să se respecte prerogativele Senatului. Cît pentru nepărtinirea mea, fiţi bine încredinţaţi, domnilor senatori, că am fost prea mult timp în minoritate pentru ca în calitate de vicepreşedinte al Senatului să permit ca minoritatea să fie oprimată cîtuşi de puţin. (Aplauze prelungite.) ,,Monitor”, 1876, nr. 257, p. 6 219, col. 1. * Şedinţa clin 15 noiembrie 1876. Senatul României. ** Citeşte : conştiinţei. Despre profesorii şi avocaţii aleşi deputaţi. în replică cu /. Deşliu * Domnilor, voiesc să degajez Gestiunea de tot ce ar putea să provoace o ostilitate în Senat; dară să mă ierte domnul Deşliu 1 a-i spune că dom-nia-lui ia iniţiativa în multe cestiuni, dară face cum se zice în un roman * Şedinţa din 15 ianuarie 1877. Senatul României. 232 francez : „comerciu de amiciţie”, fără să vină la reznltatnl la care cred că voieşte domnulDeşliu să ajungă şi pe care-1 doreşte şi ţara. Domnilor, este necontestat că nu. duoi-trei depntaţi advocaţi fac majoritatea domnilor miniştri în Cameră. Domnul vicepreşedinte: Dumneavoastră vorbiţi în fond, domnule Kog'ălni- cene, eu, potrivit regulamentului, sînt silit să consult Senatul dacă voieşte ^ : prelungirea discuţiunei. Voci: Să vorbească. Se pune ia vot prelungirea discuţiunei şi se adoptă de Senat. Domnilor, este necontestat că sînt mai multe interese ale naţiunei şi societăţei noastre încredinţate la o categorie de cetăţeni care primesc salarii de ia stat şi care totdeodată au dreptul să fie mandatari ai naţiunei şi negreşit că nimeni nu poate să-i împiedice de a fi mandatari ai naţiunei. însă, odată ce acest principiu [e] bine stabilit, este iarăşi netăgăduit că puterea esecutivă trebuie să privegheze ca acei reprezentanţi ai naţiunei, şi care în tot momentul vorbesc de drepturile naţiunei şi în tot momentul fac proces puterei esecutive, să înceapă domnia-lor prin a-şi face procesul domnielor-lor cînd nu-şi îndeplinesc datoria; căci puterea esecutivă are dreptul de a le zice proverbul acela : ,,Vindecă-te doctore mai iutii pe tine şi apoi ocupă-te de mine”. în adevăr, domnilor, cînd un advocat particular primeşte o funcţiune publică, de esemplu se face ministru, ce face acel ministru fost advocat? El cheamă pe clienţii săi şi le zice : eu m-am făcut ministru şi nu pot, prin urmare, să mai îndeplinesc sarcina ce am luat în faţă cu dumneavoastră şi vă puteţi lua un alt advocat, sau îţi recomandă pe cutare sau cutare advocat, şi dacă are încredere în el îl ia. Iată cum aceşti particulari nu sînt jigniţi în interesele lor. Ei bine, pentru ce aceşti domni advocaţi cari sînt deputaţi nu fac către stat tot asemenea ? Să vie către administraţia domeniilor şi să zică : nu pot eu să mai fiu advocat, nu pot să mai pledez procesele dumneavoastră, căci sînt ales deputat; te rog primeşte demisiunea mea şi numeşte de voieşti pe cutare advocat să pledeze şi să ia salariul meu. Domniele-lor însă nu fac aceasta, rămîn advocaţi ai statului, iau salariu şi, cum zice onor. domn Deşliu, ia şi 2 galbeni pe zi de la Cameră, şi dacă sînt senatori se bucură de poziţiunea importantă în acest Corp legiuitor, şi... iau acel mic transport, care tot este ceva. (Ilaritate.) Domnilor, nu cred că domnul Deşliu voieşte să atingă doi, trei deputaţi cari sînt şi advocaţi, dară voieşte să înceteze această stare de lucruri. Domnilor, este un lucru mai grav, este Universitatea de Iaşi, unde, din 14 profesori, 9 nu sînt la postul lor ! 2 (Senzaţiune.) Şi-mi rezerv dreptul să fac eu domnului ministru de culte o interpelare foarte serioasă în această privinţă. Am rugat pe amicul meu care este rector la Universitatea de Iaşi3 să-mi dea toate notiţile şi sînt dator să constat de acum — şi mă adresez mai cu seamă la domnul prim-ministru 4 — că colegul domniei-sale nu ştie că la 10 1/2 ore de dimineaţă nu se află nici unul din profesori în Universitatea de Iaşi, şi care şcoală este menită să apere românismul faţă cu germanismul, cu Universitatea de Cernăuţi. Ei bine, toţi acei profesori cari sînt acolo strigă şi vorbesc de moralitate, naţionalitate şi patriotism, iau două şi trei lefi, şi-i găseşti pe la Paris, îi găseşti pe diferite drumuri, îi găseşti în Cameră, în toate părţile, afară numai de Universitatea de Iaşi! 233 Iată o situaţiuue dureroasă şi asupra căreia am să chem luarea-aminte a Senatului şi a guvernului în o şedinţă întreagă şi poate chiar şi două, căci aceasta nu este o chestiune de interes material, de un proces, ci este o chestiune de interes naţional în faţa Universităţei din Cernăuţi. Onor. domn ministru de culte5 nu s-a dus măcar o dată la Iaşi — cel puţin ca unist — ca să vadă în ce stare se află Universitatea de acolo ! Să vadă unde sînt profesorii de acolo, căci în loc de a se auzi lecţiunile universitare se aud numai cucuvaiele ! Aşadară, vedeţi că şi eu am drept să vă vorbesc, şi cred că Senatul, precum şi domnul ministru, se va uni cu mine, fiindcă Universitatea de Iaşi însemnează românismul în faţa germanismului, slavismului şi jido-vismului. „Monitor”, 1877, m. 16, p. 497, col. 3 — p. 498, col. 2. NO TE 1 I. Deşliu vorbise ca totdeauna pătimaş, arătînd că procesele sînt neglijate pentru că avocaţii publici, aleşi deputaţi, stau la Cameră, unde primesc şi ,,doi galbeni pe zi diurnă'", ,,Procesele statului sînt jertfa părţii adverse, care din lipsă de documente ce avocaţii statului trebuie să producă înaintea tribunalelor, tot folosul [i]l trag particularii în prejudiciul statului”, adăugase el, fără a nominaliza însă vreun caz. Atacul era îndreptat împotriva primului ministru şi ministru de finanţe, I. G. Brătianu, pe care îl acuza că din prietenie pentru anumite persoane îngăduie cumulul în dauna proceselor statului. 2 Vezi infra p. 270 şi urm. 3 Petre Suciu, 4 I. C. Brătianu. 5 G. Ghiţu. Despre datoria guvernului de a prezenta proiectele de lege] la începutul sesiunii pentru ca Senatul să nu fie silit a discuta doar indigenate* Domnilor, recunosc onor. domn Deşliu cel mai mare merit, meritul de iniţiativă1; recunosc că domnia-lui este neadormit; recunosc că nu este o cestiune pe care domnia-lui să nu şi-o însuşească; şi pentru aceste îi fac complimentele mele. însă regret numai un lucru, că domnia-sa ori de cîte ori face o interpelare prin vederea ce o are la întreaga situaţiune a ţării, faţă cu guvernul, se abate de la adevăratul tărîm, şi astfel pune pe Senat în poziţiunea cea mai tristă, căci nu poate să vină la un rezultat practic, şi cu chipul acesta toate interpelările, şi de multe ori unele de cea mai mare importanţă, nu au altă soartă decît d-a se trece la ordinea zilei; şi astfel perdem şi timpul şi nici nu ajungem la un rezultat practic. Ce face domnia-sa? întreabă ministeru[l] de ce n-a înfăţişat mai devreme legea cutare? De ce n-a făcut cutare lege şi cutare? Ei bine, prin acest mod de inter- * Şedinţa din 15 ianuarie 1877. Senatul României. 234 pelare a pus în poziţiune pe guvern şi pe Senat să zică: pentru că n-a avut vreme! Ei, domnilor, ce poate Senatul să zică, căci cestiunea de a face legi iute este o cestiune de temperament, de capacitate, de esperi-enţă, de multe şi de multe. în adevăr că poate ar fi trebuit să facă mai iute, poate este, riguros vorbind, şi legale să se fi înfăţişat acele legi cbiar cînd am fost convocaţi. Am fost convocaţi la octombre şi acum sîntem la ghenarie, şi noi n-am avut de votat decît indigenate ! Nici o lege n-a fost preparată. Domnul ministru a zis că nu este Consiliu de Stat 2, căci s-a desfiinţat. Domnul I. Brătianu, prim-ministru: A fost o greşală. Mă măgulesc foarte mult de această idee că se recunoaşte azi că a fost un bine cînd s-a înfiinţat Consiliul de Stat, şi că astăzi se recunoaşte că a fost o greşală de s-a desfiinţat. Dar pe tărîmul acesta nu facem decit voturi platonice, rezultatul astăzi este acesta: că budgetele nu au să se promulge înainte ca legile organice să nu fie votate de noi. Aceasta este pozitiv şi cunoscut de mult, incit nici un ministru nu mai poate să aplice un budget fără legi organice. Se pot face budgetele cele mai escentrice de comisiunele budgetare, pe cită vreme însă o fi numai ţifre, nu avem să ne ocupăm. Ieri am văzut că ministrul de esterne s-a făcut tipograf şi redactor de „Monitor” ! 3 Pe cită vreme o fi numai cifre, n-am nimic de zis, dar, cînd voi vedea că budgetele se promulgă, atunci vom vedea şi noi, căci schimbările de atribuţiuni de la un loc la altul trebuie să le discutăm şi noi, ca să vedem daca nu este destulă misiunea sa diplomatică şi trebuie să se facă şi tipograf ! Aşadară, dacă domnul Sturdza4 n-are nimic de zis în cestiunea financiară care trebuie tratată în Senat, însă cu totul altfel decît cum voim să o tratăm astăzi, ar fi bine să închidem discuţiunea. Cestiunea financiară va trebui să o discutăm cu totul altfel şi în care Senatul trebuie să-şi dea cuvîntul. Şi are dreptate ministerul că în cestiunea financiară trebuie să tăiem bucăţi din carnea noastră, din organismul nostru, ca să ne scăpăm pe noi şi pe urmaşii noştri de datoriele ce ne înspăimîntă. Vom vedea situaţiunea financiară şi ne vom da cuvîntul la timp: astăzi însă avem ceva ’cîştigat, care era cîştigat de mult, cum că nici o modificare nu se poate face prin budget care atinge o lege organică fără ca Senatul să nu-şi dea cuvîntul său. Cit pentru opiniunea domnului Deşliu cum că ministerul ar fi trebuit să vie la Senat ca să ceară să voteze şi el autorizarea cerută de guvern ca să urmeze cu budgetul anului trecut, să-mi permită domnul Deşliu să nu fiu de părerea domniei-sale; budgetele se votează de Camera deputaţilor şi numai Camera deputaţilor poate zice să meargă cu budgetele înainte pînă cînd se vor vota cele noui. Acesta este un vot de budget, cu atît mai mult că chiar în eonstituţiune se zice aceasta. Prin urmare, în aceasta recunosc că miniştrii au fost ultraconstituţionali cînd au mai cerut unul la Cameră pentru prelungire. Nu aveau nevoie de un asemenea vot de a se da autorizarea pentru a se urma cu budgetul anului trecut; se păzeşte în alte părţi această regulă, şi acolo se cere autorizarea lună cu lună sau zecimi de zile cu zecimi de zile. în legislaţiunea noastră aceasta însă este pozitiv, că, daca nu s-a votat budgetul, să se urmeze cu acela al anului trecut; prin urmare, cerîndu-se autorizare, au fost prea ultraconstituţionali; şi a discuta asemenea materii unde nu încape controverse este a ne perde un timp important, căci mai sînt şi alte cestiuni la ordinea zilei. 235 Aşadară, domnilor, eu sînt mulţumit pe deelaraţiunea făcută de domnul ministru, afară numai daca onor. domn Sturdza va avea a vorbi în cestiunea financiară. „Monitor”, 1877, nr. 17, p. 530, col. 1-2. NOTE 1 Deşliu, ocupîndu-se de avocaţii statului care erau şi deputaţi (vezi discursul precedent), arătase doct că de obicei el este >,inocent” în interpelări şi că doreşte ,,numai îndreptarea unui rău”. Se punea problema de ce guvernul, în conformitate cu articolul 132 din constituţie, nu a adus în discuţie proiectele de legi cu privire la descentralizarea administrativă şi asupra responsabilităţii miniştrilor ,,şi celor[l]alţi agenţi ai puterei esecutive”? 2 Consiliul de Stat a fost creat de principele Cuza prin legea din 13/25 februarie 1864 şi a fost desfiinţat în conformitate cu articolul 131 din constituţia promulgată în 1866. 3 Directorul ,,Monitorului oficial” era N. T. Orăşanu, iar ministru de externe Nicolae lonescu ! 4 D. A. Sturdza, care peste câteva zile, la 27 ianuarie 1877, va prelua portofoliul finanţelor, adresează, după cuvântul lui K., următoarea interpelare : „Ce gîndeşte onor. guvern să facă asupra situaţiunei grele în care se găseşte tezaurul public?” Discurs asupra legii responsabilităţii ministeriale * Domnilor, legea responsabilităţii ministeriale este o lege apărătoare pentru fiecare minister. Şi sînt încredinţat că nici guvernul n-a înţeles de a nu veni cît mai curînd cu un project de lege, tocmai pentru că sînt încredinţat că şi guvernul, şi Senatul, şi ţara, fiecare voieşte să vază in sfîrşit constituţiunea noastră îndeplinită. ÎPu sînt de opiniune de a se admite propunerea domnului Deşliu ^ fiindcă, adoptîndu-se, tocmai am ajunge să nu avem niciodată această lege, pe care toată lumea o aşteaptă cu aceeaşi nerăbdare ca şi domnul Deşliu. Eu difer de opiniunea domnului Deşliu în privinţa aplicării iniţiativei Corpurilor legiuitoare în materie de legi. Domnilor, recunosc că este bine ca Corpurile legiuitoare să aibă iniţiativa legilor, însă, diferind de opiniunea onor. domn Deşliu, nu mă pot uni cu teoria că iniţiativa Senatului şi a celuilalt Corp trebuie să fie întrebuinţată la confecţionarea a oricărui project de lege; această iniţiativă trebuie să fie numai o armă de care se slujeşte un Corp legiuitor cînd puterea esecutivă este stăruitoare în a refuza să dea ţărei o lege pe care ţara o reclamă. Eu nu cred şi sînt încredinţat că nu este aceasta intenţiunea guvernului; şi, cînd domnul ministru al justiţiei 2 a zis că nu este momentul acum, aceasta cred că este o opiniune individuală şi nici măcar hotărîtă; domnul ministru a înţeles numai că sînt şi alte legi mai importante cari trebuiesc votate mai întîi. Iată dar pentru ce nu sînt de opiniune ca noi să ne ocupăm actualmente cu projectul de lege al domnului Deşliu, care este în secţiuni, cu atît mai mult că domnul ministru ne-a spus că în secţiunile Camerei se deliberează un alt project de lege, şi ce s-ar întâmpla? Senatul s-ar ocupa cu projectul domnului * Şedinţa din 18 ianuarie 1877. Senatul Ro mâniei. 236 Deşliu, Camera s-ar ocupa cu projectul înfăţişat din iniţiativa a duoi deputaţi, şi aşa s-ar încrucişa : cel de la Senat ar merge la Cameră şi cel de la Cameră ar veni la Senat. Şi rezultatul care ar fi ? Ar fi confuziunea. Domnilor, nu cred că poate să fie momentul de a dezgropa projectul de lege propus de onor. domn Deşliu; am putea face aceasta cînd ministerul s-ar refuza a ne înfăţişa un asemenea project; şi nu crez ca ministerul să refuze, căci el face parte din acelaşi guvern al căruia program l-a citit onor. domn Deşliu. Viu iarăşi să zic, diferind de opiniunea domnului ministru al justiţiei, în ceea ce a zis daca un asemenea project trebuie înfăţişat actualmente. Daca un asemenea project de lege s-ar fi înfăţişat de mai nainte, nu s-ar fi produs conflictul dintre domnul Manolache lepureanu şi Cameră 3 şi, ceva mai mult, nu s-ar fi produs şi conflictul ce era să izbucnească între Senat şi Cameră, conflict care s-a prezentat, dar care s-a înlăturat numai prin prudenţa politică a Senatului, care a votat propunerea venerabilului nostru coleg domnul Bozianu. Domnilor, sînt silit să intru în oarecari amănunţimi, pentru ca să vă dovedesc că un asemenea project de lege este bun chiar pentru aceia cari sînt la putere, şi prin urmare în favoarea miniştrilor trecuţi, actuali şi viitori. Eu, ca ministru, sub prezidenţia domnului Manolache lepureanu, mi-am permis necontenit să interpelez pe colegul meu de la justiţie, domnul Ferechide, pentru a înfăţişa acel project de lege. Opiniunea mea era că trebuie să se înfăţişeze un asemenea project de lege de mai nainte, tocmai în prevederea pasiunilor politice. Căci dacă s-ar fi votat acea lege, chiar în vederea ministeriului trecut, avînd însă un caracter de universalitate, ar fi fost o lege prin care se hotăra procedura penalităţei; şj atunci s-ar fi ştiut de toţi în ce mod e cestiunea regulată şi niminea nu ar fi putut să strige la abuz sau la strîmbătate. Din nenorocire, domnilor, colegul meu de la justiţie îmi zicea atunci că nu avea toate materiile adunate. Şi în adevăr, domnilor, o asemenea lege reclamă mult studiu, căci nu este nimic mai greu decît a preciza actele politice ale miniştrilor, a se hotărî ce se poate face şi ce nu se poate face, şi pînă unde merge datoria guvernului, pînă unde trebuie să meargă pentru a se putea califica un act nedrept şi pasibil de penalitate. Pînă astăzi în Europa nu ştiu dacă esistă o asemenea lege care să fie primită ca perfectă; cu toate acestea, îmi pare rău că colegul meu de la justiţie nu a înfăţişat acel project; erau multe lucrări făcute în Francia şi în Germania în privinţa aceasta, şi în timpul discuţiunei ar fi putut şi 'Corpurile legiuitoare să de[a] contigentul lor de lumină. Ce bine ar fi fost un asemenea project de lege înainte de darea în judecată a miniştrilor; atunci nu am fi văzut pe onor. nostru coleg domnul Catargiu să se plîngă că i se face strîmbătate4; n-ar fi venit neînţelegerea în cabinetul trecut ; domnul Manolache Costache putea să cază, dar nu să se retragă; n-ar fi fost diversiune între Senat şi Cameră şi nu am fi venit la acel mod de procedare cam curios, fiindcă nu esistă o lege de responsabilitate ministerială. Cînd nu este o lege care să hotărască procedura, atunci fiecare Corp are modul său de procedare, şi înţelegeţi că tocmai atunci — mai cu seamă în situaţiunea actuală — pasiunile politice pot să aibă partea lor. Aşadar, rog pe onor. domn ministru de justiţie să caute în cartoanele .sale, căci, precît ştiu — cel puţin după cele ce mi-a spus'domnul Ferechide, 237 colegnl meu de atunci de la justiţie — , acest project de lege era gata de a se înfăţişa. Domnul E. Stătescu, ministru[l] de justiţie: Nu se găseşte în cartonul ministerului. Binevoiţi a-1 căuta, căci, în ultimele zile cînd ne aflam în minister, domnul Ferechide mi-a zis : „în curînd îţi voi îndeplini dorinţa şi voi înfăţişa projectul de lege al responsabilităţei ministeriale”. (întreruperi.) Domnul Ferecliide este un june serios, este un june stimabil, este un om de cuvînt şi nu mi-a zis ceva uşure, eu sînt încredinţat că projectul era făcut. Bog dar pe domnul ministru a ne înfăţişa acel project din iniţiativa guvernului. Senatul — aci sînt de opiniunea domnului Deşliu — n-are acele cestiuni importante şi urgente care le are Camera; Camera are greaua materie a budgetelor, Camera este mai vivace, interpelaţiunile sale sînt mai numeroase, viaţa mai activă; noi bătrînii nu ne aflăm în acea poziţiune şi ne-am putea ocupa de acel project. Două luni de zile am stat a ne ocupa numai cu împămînteniri; nu am votat nimic alt, nu am avut nimic la ordinea zilei. Iniţiativa Senatului nu se poate întrebuinţa în tot momentul; trebuie ca legile, mai cu seamă la noi, naţiune de gintă latină, să fie emanaţiunea puterei esecutive, care mai bine cunoaşte prin esperienţa zilnică ceea ce trebuie. Am fost chemaţi ca să votăm legea comunală, legea judeţeană pe care onor. guvern ni le-a promis, dar care pînă acum nu ni s-au adus. Pînă acum nu am văzut decît legea de urmăriri şi legea patentelor. Legea responsabilităţei ministeriale, după cum foarte bine a zis domnul Deşliu, nu este o lege de impozite, şi după constituţiune ar putea prea bine să vină la Senat întîi, şi chiar socotesc că se cuvine a se prezenta mai întîi corpului matur al Senatului. Legea responsabilităţei ministeriale este trebuitoare chiar pentru ministerul actual, căci, daca s-ar retrage acest guvern, am avea cel puţin o lege de răspundere ministerială în care să se precizeze penalităţile, poate într-un mod cum văd că o reclamă ca să se aplice astăzi. Este timpul, domnilor, tocmai ca această lege să precizeze principiul de dreptate, de siguranţă pentru puterea esecutivă. Eu ca ministru nu aş cere mai bine decît tocmai ca să fie o lege de răspundere ministerială, pentru că, cînd va esista această lege, voturile de blam, voturile de pasiuni politice ar fi mult mai rari în această ţară. Eu, ca acela care am fost lovit de asemenea voturi ®, eu voi fi acela care voi ruga pe guvern să vie cu o oră mai nainte cu o asemenea lege care să hotărască ce este partea esecutivă, ce este datoria ei şi ce trebuie să facă; şi, odată ce această putere esecutivă îşi va face datoria, nu vor putea să mai vie pasiunile politice să lovească în dreptul său. Căci daca este o ţară unde puterea esecutivă este supusă la presiunile politice, unde oamenii de stat astăzi se tem de a ajunge la puterea esecutivă, este tocmai ţara noastră, fiindcă avem esem-ple de 20 de ani că numai justiţia n-a preşedat în favoarea oamenilor politici cari au avut nenorocita soartă să conducă destinatele acestei ţări. (Aplauze.) „Monitor”, 1877, nr. 21, p. 658 — p. 659 col. 1. NOTE 1 Deşliu arătase că de şase sui îr.cearcă să treacă prin Senat un proiect de lege privind responsabilitatea ministeiiî lf. Jr uirră cu tiei ani depusese chiar un asemenea proiect şi cerea 238 ca acum să fie luat în dezbatere, nefiind vorba de o lege financiară. El declarase că se poate călca regula (ca proiectul să fie prezentat de guvern Camerei, dezbătut şi votat de aceasta şi apoi înaintat Senatului) şi votat direct de Senat. 2 Eugen Stătescu. 3 Este vorba de înverşunarea cu care C. A. Rosetti a îndemnat Camera, în calitate de preşedinte al ei, să urmeze ancheta pentru darea în judecată a guvernului Lascăr Catargiu ; în această situaţie guvernul Manolache Gostache — din care făcea şi K. parte — s-a retras. 4 Vezi supra p. 228 şi urm. 5 în calitate de şef al guvernului, K. avea să fie atacat violent în Adunare în ianuarie 1861 pentru radicalismul măsurilor preconizate pentru modernizarea ţării, ce aminteau, în ochii opoziţiei, „eteria grecească”. A pledat cu strălucire în favoarea lor în discursul Apărarea ministerului din 30 aprilie 1860 înaintea Adunării Elective din Iaşi în şedinţele din 15 şi 17 februarie 1861, Iaşi, 1851, 123 p. (şi ediţie paralelă franceză). în timpul celei de-a doua guvernări, începută la 11 octombrie 1883, un grup de deputaţi propun, la 13 martie 1831, un vot de blam împotriva guvernului, respins însă de Adunare. Peste o lună, la 13 aprilie, un nou vot de blam vine să-l lovească, rezultat al confruntărilor de extremă duritate care aveau loc în Adunare între radicali şi conservatori pe tema legii rurale. Blamat, guvernul K. şi-a înaintat demisia, respinsă însă de Guza, care a prorogat Adunarea pînă la 2 mai. în acea zi Adunarea, persistentă în ostilitatea faţă de guvern, i-a declarat neîncrederea. Imposibilitatea conlucrării a făcut necesară lovitura de stat, produsa în aceeaşi zi (vezi amănunte în partea I a volumului). Asupra raporturilor dintre Cameră şi Senat. Replică lui I. Deşliu* înaintea declaraţiei că Senatul este stăpîn pe dînsul, că Senatul are dreptul, n-am nimic a zice; însă să se constate că nu Senatul vorbeşte, ci domnul Deşliu 1. Domnul Deşliu: Sînt senator ... Senatul este stăpîn şi corespunde cn ministerul prin organul biurou-lui său. Domnul prim-ministru 2 s-a adresat către mine în calitate de vicepreşedinte al Senatului şi m-a rugat ca să rog şi en pe Senat să bine-voiaseă a consimţi ea astăzi să nu ţie şedinţă pentru că nn poate veni, fiindcă este ocupat la Cameră. Este în drept ministerul ca la orice discu-ţiune să poată preşedintele consiliului să vină alături eu colegii săi, fără ea prin aceasta să arate neîncredere într-înşii; sînt cestiuni unde preşedintele are dreptate să ceară ea să asiste el însuşi la discuţie, lingă colegii săi. Acum ce propune onor. domn Deşliu? Zice că numaidecît să îndatorăm pe miniştri ca să vină numai îndată astăzi; apoi ia să vedem pentru ee această gravă urgenţă ? Este patria în pericol? Sînt cartaginezii la porţile Romei? Nicidecum. Domnilor, este o cestiune de demnitate, de convenienţă, pe care cbiar corpurile statului sînt datoare s-o păzească ; şi sînt datoare să facă aceasta chiar şi atunci cînd sînt în opoziţie. Nici eu n-am onoarea şi fericirea de a fi unul din cei mai mari admiratori politici ai guvernului de azi. Cu toate acestea socotesc că în cazuri zilnice nu trebuie deodată să încălicăm pe Pegas, să-i dăm pinteni, sau să dăm foc machinei ă pleine vapeur. Xnterpelaţiunea domnului Bîţeoveanu 3 este serioasă şi domnia-sa a avut tot dreptul să zică că trebuie odată să se discute; dară Senatul cred că va hotărî ca s-o punem luni cea dinţii * Şedinţa din 22 ianuarie 1877. Senatul României. la ordinea zilei; şi nn cred că domnul Bîţcoveanu, care este serios şi cu sînge rece, va voi să facă o greutate. Domnia-sa a voit numai să-şi păstreze drepturile sale şi a zis că odată va veni momentul cînd o va dezvolta. Aşadară, de ce se atinge, ce pericol, ce cestiune mare ca numaidecît Senatul să uzeze de un drept pe care trebuie să-l întrebuinţeze numai în cazuri estreme? Domnul I. Deşliu: Este o criză ministerială care durează de atîta timp. Nu ştiu; decît, domnule preşedinte, binevoiţi a ruga pe domnul Deşliu, acel mare campion al regulamentului, ca mai întîi să respecte regulamentul! (Ilaritate.) Domnul vicepreşedinte: Domnule Kogălnicene, imi pare rău că-ţi osteneşti plămînii cu domnul Deşliu. (Ilaritate.) Aşadară, voi propune ca onor. Senat să fie aşa de bun precum sînt sigur că a fost totdeauna şi cum trebuie să fie : ferm, energic şi moderat? şi să binevoiască a nu urma pe domnul Deşliu în calea aceasta juvenilă şi aventuroasă în care voieşte să ne precipite. Tocmai fiindcă ne spune că este o criză ministerială, ceea ce nu ştiu, ştiu numai că duoi miniştri şi-au dat demisiunea 4, tocmai de aceea trebuie să fim prudenţi, să aşteptăm. încă o dată declar că nu esistă nimic care să motiveze că numaidecît să aducem pe miniştri cu frîngMa ! Avem la ordinea zilei vreo cîteva legi importante şi nu vom perde nimic din datoriile noastre, din seriozitatea, lucrărilor noastre, dacă ne vom ocupa de acele projecte de legi studiin-du-le în secţiuni, şi luni dimineaţă, domnule Deşliu, vom vorbi cu toţii şi vom face ce vom voi ca un Corp matur, înţelept şi suveran. Dară astăzi pentru ce căutăm ceartă ! „Monitor”, 1877, nr. 34, p. 1 113„ col. 1—2. NO TE 1 I. Deşliu, veşnic turbulent, protestase împotriva amînării repetate a interpelării lui N. Bîscoveanu (vezi discursul următor) din cauza absenţei de la şedinţe a membrilor cabinetului. „Nu sîntem băgaţi la stăpîn să lucrăm după cum ordonă guvernul. Sîntem suverani„ noi facem cum vrem noi, guvernul este dator să vină cînd vrem noi, nu cînd vrea el”. 2 I. G. Brătianu. 3 Vezi discursul următor. 4 G. Vernescu (de la interne şi lucrări publice) şi E. Stăteseu (de la justiţie). Discurs asupra situaţiei politice din ţară* Domnilor senatori, de mai nainte am onoarea a vă declara că sînt în contra proceselor de presă; voi spune mai tîrziu pentru ce. Acum per-miteţi-mi să vă spun, domnilor senatori, în ce calitate vorbesc, pentru că, am a spune lucruri care mi-e teamă că nu vor plăcea nici domnilor conser- * Şedinţa din 24 ianuarie 1877. Senatul României. 240 vatori, nici domnilor de pe banca ministerială; pentru aceasta vă fac de mai nainte scuzele mele. Vorbesc aci ca membru al partitului liberal naţional, care a adus căderea ministeriului trecut; vorbesc ca membru din comitetul central de opoziţiune de laMazar Paşa1. (Aplauze.) IsTu aplaudaţi. Vorbesc ca coredactor al „Alegătorului liber”, coleg al stimatului meu amic, domnul Eugeniu Stătescu, colegul meu în partidul liberal naţional, colegul meu în comitetul de la Mazar Paşa, colegul meu în comitetul de redacţiune al „Alegătorului liber”. Şi nu mă sfiesc deloc enume-rîndu-vă aceste calităţi 2 şi denominaţiuni, care la mulţi sînt rău văzute.. îmi pare foarte bine, domnilor senatori, de discuţiunea urmată şi sînt îndeosebi recunoscător onor. domn Bîscoveanu, că a provocat o discu-ţiune în Senat asupra articolului din „Telegraf” 3. Este bine că s-apus Senatul în poziţiune să se rostească şi el asupra teoriilor coprinse în acel ziar redactat de un membru al maiorităţii4 din cealaltă Cameră, care susţine pe guvernul actual cum el este astăzi format. (Aplauze.) Domnilor, nu eu, ci un mare om de stat — Gladstone —, răspun-zînd unei acuzaţiuni cum că în viaţa lui şi-ar fi schimbat ideile de mai multe ori, a zis aceste cuvinte : „Acela care în viaţa sa n-a învăţat nimic şi care, prin urmare, susţine că nu s-a rătăcit niciodată în ideile şi în faptele sale, să ia peatra şi să arunce în mine”. Domnilor, în materie de presă sînt în stare mai mult decît oricare altul dintre dumneavoastră să vorbesc în cunoştinţă de cauză. Sînt Stan Păţitul. Am fost ziarist, am fost şi ministru de interne de care releva presa, am scris în presă şi apoi am administrat presa. Ca ministru am administrat cu legea de presă, cu sistemul avertismentelor şi cu libertatea absolută a presei. îf-aş fi vorbit de aceasta dacă principele Dimitrie Ghica 5 n-ar fi făcut menţiune de libertatea absolută de care s-a bucurat presa în ministerul domniei-sale, din care am avut onoare a face şi eu parte. Am fost coleg cu domnia-sa într-un minister care n-a făcut nici un proces de presă, şi cu toate acestea presa numai bună nu era pentru mine. Unul din organele principale ale opoziţiunei de atunci publica în toate zilele că la 11 iuniu 1869 era să fie un mare eveniment, era asasinarea mea, şi cu toate acestea noi nu am intentat procese de presă. (Aplauze.) Vă mărturisesc, domnii mei, niciodată ca ministru n-am dormit mai bine decît sub regimul libeităţei absolute de presă, şi niciodată n-am dormit mai rău decît atunci cînd eia în putere regimul avertismentelor,, pentru că eram răspunzător pentru tot ce se zicea în presă. Întorcîndu-mi ochii spre timpuri şi mai depărtate, vă voi spune, ca vechi ziarist, ca redactor al „Stelei Dunărei”, că eu am convins pe re-pausatul domn al Moldovei, Grigore Ghica, şi pe ultimul său censor, carele era însuşi fiul său, ministru [1] de esterne, repausatul beizadea Costache Ghica, că cu censură presa era mai tare, şi l-am silit, eu redactorul „Stelei Dunărei”, să promulge legea presei şi desfiinţarea censurei6. Vedeţi dară, domnilor, cum că de mult sînt pentru libertatea presei. Dară mi se va zice : cum atunci la 1864 ai introdus sistemul avertismentelor ? Domnilor, nu este locul aci să vorbesc de 2 mai, mă voi mărgini a spune că, precum sînt compromise în răsturnări de guverne, tot aşa şi atunci a fost un compromis în guvern. Prin aceasta nu mă dezbrac de solidaritatea actelor ce s-au săvîrşit atunci. Domnilor, v-am spus că am să vorbesc ca membru al partitului liberal naţional; voi zice şi mai mult, am să vorbesc şi ca democrat, nu demagog (aplauze), şi am dreptul să zic că sînt cel mai democrat dintre 241 16 - c. 363 toţi oamenii cari azi se îmbrac cu acest nume. Am fost şi sînt democrat, neuitîndu-mă la mine; am introdus în această ţară legi democratice, plătind cu pelea mea. Cînd am călcat jurămîntul meu ca să dau acestei ţări legea rurală şi sufragiul universal, ştiam că am să fiu sfărîmat, dar ştiam că ţara va rămînea cu aceste instituţiuni democratice. Domnul ministru al justiţiei7 a vorbit de întrunirile şi de alianţele deosebitelor grupe, ades opuse prin principii, dînd şi mina spre a răsturna şi a doua zi combătîndu-se cînd este de a se consolida ceva. Aceasta este marea nenorocire a acestei ţări, acesta este păcatul oamenilor noştri de stat — poate că este şi păcatul meu în parte —, căci aceste alianţe, esperienţa ne-a dovedit că nu sînt niciodată în profitul nici a principielor, nici chiar [al] acelora cari le fac, ci de dînsele profită tocmai acei cari în timpul luptei au şezut pitulaţi şi muţi, şi după triumf tocmai aceşti muţi şi tupilaţi deveneau mai insolenţi şi mai mari naţionali ai ţârei. (Aplauze.) Domnilor, de ce se atinge aci? Se atinge de un articol scris — nu vorbesc de ziarul „Telegraful”, ea organ politic, căci „Telegraful” este o întreprindere comercială —, adaog, se atinge de un articol scris de un membru al majorităţei şi care zice că, dacă domnitorul ar schimba ministerul actual, s-ar face revoluţiune ! Ei, domnilor ! Daţi-mi voie să vă zic : liniştiţi-vă că revoluţie nu se face şi nu se va face; acei cari în viaţa lor au făcut revolutului cred că au ajuns a avea destulă esperienţa spre a se fi convins că revoluţiunele nu le-au folosit lor ; şi apoi pentru ce revoluţiuni ? Bevoluţiuni pentru că domnitorul şi-ar schimba ministerul ? Apoi nu vin cazuri, chiar prevăzute de constituţie, cînd domnitorul, în faţa unui minister care nu mai esistă decît cu numele, este dator, este silit să numească alţi miniştri ? îs-avem de esemplu cele întîmplate în 18718 ? Ministerul domnului Ioan G-hica îşi dedese demisiunea; domnitorul ceru Camerei un minister; Camera se împrăştie fără a lua o hotă-rîre constituţională; atunci domnitorul a chemat un om, pe domnul Bascar Catargiu, carele într-o noapte a format un minister ! Şi, domnilor, nu de astăzi, dară încă în timpul pe cînd eram în opoziţie, în contra acelui minister, alături cu membrii guvernului actual, ziceam că oamenii aceia cari au primit ministerul în noaptea [de] 11 martie, au făcut un act patriotic, căci ţara trebuia să aibă un guvern. însă pe urmă s-au schimbat lucrurile. Preşedintele consiliului a început să facă greşeli una după alta; s-a pus ca Saturn să-şi mănînce colegii, unul după altul, astfel că după 5 ani de guvernare nu mai rămase din oamenii cari fuseseră la început colegii săi în minister decît domnul general Florescu — greşeală care, fie zis, se repetă şi de domnul ministru actual, numai cu o mai mare repeziciune ! (Ilaritate.) Altă greşeală a ministerului trecut, a partitului conservator, este că s-a pus să persecute într-un mod nelegal, în mod violent, nu numai în interesele materiale, dară şi în drepturile constituţionale, pe toţi acei ce nu-i plăcea, şi nu numai pe adversarii de principiu, dară chiar şi pe amicii politici, întrucît aceştia aveau nenorocirea să nu zică amin la tot ce făcea domnul Lascar Catargiu 9! Consecinţa a fost că toţi cei persecutaţi au început să se uite unii la alţii, să-şi strîngă rîndurile, şi aşa unii după alţii am fost siliţi să facem coaliţiuni cu acei ce se numesc partitul radical. Da, domnilor, ne-am coalizat ca să scăpăm de persecuţiuni, motivate adesea numai pentru că «cutare subprefect nu iubea ochii domnului Manolache Costache, pentru 242 că alt prefect nu iubea ochii mei sau ochii domnului Vernescu şi astfel’ ajunsesem unii după alţii a ne vedea zdrobindu-[ni-]se chiar individualităţile. Domnilor, esistă în inima omului un ce care, în orice condiţiuni s-ar afla el, îl pune în drept după prelungite servicii să se aştepte la o con-sideraţiune mai deosebită, la o respectare mai mare a individualităţii sale. Aceasta o vedem chiar în sînul familielor noastre; sînt servitorii asupra credinţei cărora putem compta mai mult, cari au şezut mai mult în casa noastră, slugile cari au îmbătrînit în serviciul nostru. Cari sînt apoi servitorii cari au dreptul de a cere o cruţare, o căutare mai mare-din partea stăpînilor ? Negreşit acei cari au dat mai multe dovezi de serviciu şi credinţă. în Viena, în toţi anii, municipalităţile dau medalii şt premii acelor slugi cari dovedesc că au servit 15—20 sau 30 ani în o singură casă, în o singură familie. Aceste distribuţiuni se fac cu mare solemnitate, şi în acea zi stăpînii află de mulţămire de a pune chiar la masa lor pe aceste slugi îmbătrînite în casa lor, şi la rîndul lor de a le fi servitor în acea zi. De ce să nu fie tot aşa în marea familie, în naţiune? Trebuie ca. într-un stat oamenii cari au îmbătrînit servind şi apărînd interesele ţărei, la finele carierei lor, să fie respectaţi, să fie consideraţi, să fie chiar cruţaţi, cel puţin, cînd trebuie să fie cruţaţi. Ei bine! Onor. domn Lasear Catargiu n-a făcut aşa pentru contimporanii săi, pentru acei cari au luptat spre a aduce naţiunea noastră unde ea se află acum. Dară n-a cruţat măcar individualitatea noastră. Nu, oamenii ace[le]i generaţiuni care au-consacrat o viaţă spre a întemeia egalitatea înaintea legei, ne-am văzut puşi egali înaintea capriciului domniei-sale şi a rudelor dcmniei-sale; şi domnia-sa pretindea că dinaintea domniei-sale, dinaintea arbitrariuluf său să nu fie slugă îmbătrînită, să nu fie servitor al ţărei respectat de ţară, respectat de dcmnia-sa. Toţi trebuia să fim sclavi ordinelor dcmniei-sale, şi aşa ajunserăm să fim trataţi ea vagabonţi! Eu, ministru, prim-ministru de trei ori în ţara mea, prin circulare către prefecţi şi de la prefecţi la subprefecţi şi de la aceştia la primari, urbani şi rurali, am fost pus la indexul lor, fiiidcă am fost pîrît de un subprefect pe care nici l-am văzut că m-aş fi lăudat — deşi n-am lăcut-o — că am să mă fac din nou ministru. Domnul Lasear Catargiu a ordonat10 să fiu prins şi dat pe mîna procurorului. Ei bine, domnilor, care din dumneavoastră în ţara aceasta n-are drept după legi să devie ministru? Aşa fiind, de ce n-ar spune-o dară că are să devină ministru? Aceasta poate fi o deşertăciune, dară nu o crimă. Presupun dară că şi eu să mă fi lăudat că vream a mă face ministru; aceasta dară de aş fi zis-o, putea să mă ducă dincolo de Mil-cov, la Golia, şi aici, la Mărcuţa, iară nu la procurore ! Domnilor, cînd am văzut acest ordin circular, pe care îl am şi azi în original şi-l păstrez ca o particularitate a regimului, am devenit duşmanul neîmpăcat al domnului Lasear Catargiu şi 5 ani l-am combătut cu o energie de zi şi de noapte, pînă la căderea sa. N-am fost din acei pitulaţi cari azi sînt mai patrioţi decît mine. Eevendic dară onoarea de a fi unul din răsturnătorii ministerului demnului Lasear Catargiu. Yoi vorbi dară în numele acelui număr de senatori cari în acest Senat, împreună cu mine, au lucrat pentru răsturnarea ministerului Catargiu. Să vedem mai întîi cum şi de cine s-a răsturnat ministerul Catargiu ? L-a răsturnat colegiul al patrulea? Nu. L-a răsturnat colegiul al treilea? 243 Uu. L-a răsturnat, domnilor, colegiul al doilea şi colegiul întîi al Senatului, l-a răsturnat Senatul, l-a răsturnat clasele posidenţi, clasele inteligente cari au interese pozitive în această ţară, care au dreptul să-şi dea un cuvînt în această ţară şi prin averea lor, şi prin educaţiunea lor politică. (Aplauze.) Şi cum l-au răsturnat ? Unindu-se în toate judeţele toţi oamenii cari aveau un trecut politic, cari au luat parte la .renaşterea României, cam tocmai acel partit liberal naţiodal ce în mare parte a făcut toate actele mari ale istoriei noastre contimporane, începînd cu Unirea. Aceşti oameni întruniţi au trămis majoritatea în Senat şi această majoritate a făcut ministerul din anul trecutu, ministerul care reprezintă icoana acelui mare partit ce s-a luptat în alegeri, compus de clasele posidente, de clasele inteligente. Aşadară, Senatul a schimbat soarta ţârei, căci clasele inteligente, clasele posidente au biruit în alegerile senatoriale. (Aplauze zgomotoase.) La formarea ministerului din anul acesta, era între noi, domnilor, un steeple chasse * de patriotism şi de abnegaţiune. Ştiţi că domnitorul, uzînd de dreptul său constituţional a fost chemat mai întîi pe onor. domn Yernescu şi l-a fost însărcinat cu formarea ministerului. Domnul Yernescu 12 este unul din luptătorii liberali care a apărat multe cestiuni mari în Cameră şi a dat dovezi de mult patriotism, de multă energie, însă domnia-sa era unul din cei mai juni între noi, nu avea gîtlegiul rănit de nevoi, de lupte vechi, de ani de serviciu ca mulţi din colegii săi. ISToi nu ne-am uitat la aceasta, şi trei foşti preşedinţi de consiliu 13 am primit să servim sub preşedinţia domnului Yernescu. Pentru ce? Pentru meritul onor. domnului Yernescu? Pentru esperienţa sa? Pentru marea sa capacitate? J8u. Cu toate talentele domniei-sale, avem nemodestia să susţinem că şi noi, acei foşti de trei ori în capul guvernului, nu ne simţim mai jos de domnia-sa. Eram însă predominaţi de ideea colectivităţei; ne dădusem cuvîntul că, ori pe care măria-sa domnitorul îl va onora cu încrederea sa, noi să-l primim în capul nostru, noi să luăm sub dînsul orice post de încredere ne va da. Eu eram pe atunci în Moldova. Domnul Yernescu m-a chemat la telegraf şi m-a întrebat de voiesc să primesc a fi ministru de esterne? Am întrebat cine sînt cei[l]âlţi miniştrii? Toţi amici, mi s-a răspuns, şi am primit. ÎST-a reuşit combinaţiunea Yernescu. Mai tîrziu, după demisionarea ministerului Elorescu14, domnul Manolache Costachi a fost chemat a forma ministerul. Domnul Manolache Iepureanu, sînt dator să-i dau în public o dreptate, să-i recunosc un adevăr : este unu [1] din miniştrii cei mai constituţionali ce am avut în România; cînd domnia-sa este particolar, să-mi permiteţi a o spune, este puţin frondeur, face pe reacţionarul, propune chiar modificarea constifuţiunei; ministru, domnia-sa este omul cel mai scrupulos, este apărătorul constituţiunei cel mai credincios pe care am cunoscut în viaţa mea; ba de multe ori domnia-sa este de o susceptibilitate neiertată unui om de stat; pentru un capriciu, pentru o fantezie, pentru un mic neajuns, domnia-sa se mînie, lasă puterea şi astfel sacrifică o situaţiune, nu numai a sa, dară şi a partitului său ! Chemat de a forma noul minister, domnul Manolache Iepureanu s-a adresat către membrii partitului liberal naţional, către membrii comitetului de opoziţiune de la Mazar Paşa, către colegii săi de lupte; se atingea de a împărţi portofoliile între noi. Toţi noi foşti miniştri, foşti * cursă cu obstacole (engl.). 244 capi de guvern, ţineam a da tarei o garanţie în favoarea libertăţii alegătorilor în toată puterea cuvîntului. Şi onor. domn Manolache Iepureanu, şi onor. domn I. Brătianu, şi eu, fost ministru de interne, am convenit ■Sb încredinţa ministerul de interne feciorelnicului domn Yernescu, ca un gaj dat ţărei, o mai repet, că alegerile vor fi libere. Punerea domnului Manolache Iepureanu în capul guvernului avea o semnifi<3aţiune : voiam să arătăm ţărei că unirea noastră nu era ca în trecut o coaliţiune, ci era restaurarea partitului liberal naţional pe temeiul programului nostru de la Măzar Paşa, program la care a aderat toţi liberalii din ţară, de toate nuanţele fără osebire. Am primit pe domnul Iepureanu pentru că domnia-lui mai avea şi prestigiul că fusese preşedintele Constituantei15, şi acest titlu reprezenta în faţa tutulor, şi a însuşi partitului liberal, reprezenta, zic, scopul întrunirei noastre : respectarea drepturilor constituţionale, restatornicirea constituţiunei în textul şi spiritul ei. Camera deputaţilor dizolvîndu-se, s-a făcut noile alegeri — cum ele s-a făcut nu este treaba mea de acum a dezvolta această întrebare —sînt însă dator să declar că guvernul în întregimea sa a lăsat, a respectat în toată întregimea sa libertatea alegerilor; daca au înrîurit subalternii şi pentru ce... Domnul Apostoleanu: Acesta este cazul; aci este cestiunea. Aceasta o las pentru altă dată. Acum nu voi rădica perdeaua. Domnilor, a venit noua Cameră. Cum se prezentă ministerul în faţa Adunărei? Ministerul era compus de reprezentanţii grupelor principale ale partitului liberal; junimea era reprezentată prin domnul Ferichidi; liberalii moderaţi era reprezentaţi prin domnul Iepureanu şi prin domnul Vernescu; iară, să-mi permiteţi să zic restul, liberalii moldoveni erau reprezentaţi prin domnul Kogălniceanu; era domnul Brătianu care reprezenta vechiul partit liberal din România de dincoace; în fine, erau toate elementele vitale ale partitului nostru reprezentate în guvern. Dintre aceştia, cei cari nu au putut intra în minister au fost aleşi preşedinţi la Cameră şi Senat, cari şi aceştia după tipicul constituţional se socotesc a face parte din guvern. Astfel şi în asemeni condiţiuni partitul naţional liberal a luat cîrma ţărei din minele partitului conservator. Venind la minister, am venit cu un anume program; el coprindea însuşi programul partitului naţional în timpul luptei. Acest program făgăduia, şi făgăduia ce ? Făgăduia îndreptarea relelor, secarea abuzurilor şi satisfacerea intereselor morale şi materiale, rădicarea claselor sărace şi persecutate, pentru că, din nenorocire, sub ministerul trecut administraţia nu făcea administraţie, Ci de sus pînă jos făcea politică, pînă şi subprefecţii, pînă şi primarii făceau politică. Cînd în consiliu am discutat acea programă, eu spuneam, şi-mi pare rău că domnul Brătianu nu este aci, dară este domnul ministru’de resbel16, spuneam des : oare realiza-vom toate cele promise prin această programă, căci cei căzuţi de la putere ne zicea că ne-am unit la răsturnare, dară că nu vom rămînea uniţi şi la organizare ! ? Ziceam eu : dară oare putea-vom merge mult timp împreună ! Putea-vom realiza programa împreună f Şi iară noi ne ziceam: vom putea-o, de vom rămînea uniţi între noi; căci nu mai sînt cestiuni de principiu cari să ne despartă, cel puţin principiile de un ordin superior. Gestiunile mari sînt rezolvate, cestiunea socială este dezlegată încă de la 1864 17; în privinţa politicei esterioare, linia noastră de purtare este trasă : avem a fi neutri sinceramente; n-avem a face cu nici o putere alianţe esclusive ; avem să stăm liniştiţi, apărîndu-ne căminele părinteşti şi drepturile natu- 245 rale cînd vor fi puse în joc. Acesta era programul nostru al tutulor, fără deosebire; şi mai presus decît program credeam în sinceritatea unora, către alţii! Cum s-a întîmplat că acel minister ieşit din majoritatea Senatului, care şi el reprezenta acel partit întrunit din toate grupurile liberale, au adus schimbarea sistemului, că acel minister, zic, a început de a două zi a se slăbi prin însuşi el, că miniştrii săi întocmai ca sub ministerul Catargi [u] au început a se schimba la faţă unul după altul ? A ieşit domnul Iepureanu; a ieşit apoi domnul Ferichidi; a ieşit domnul Kogălniceanu (ilaritate) ; apoi â ieşit domnul Sturdza; mai pe urmă vedem şi pe domnul Yernescu că nu mai ocupă banca ministerială, şi aŞa ţara a venit a se întreba: oare calificarea de Saturn care-şi mănîncă copiii, calificare ce s-a dat regimului fundat în martie 1871, nu se cuvine şi regimului fundat în aprilie 1876 f Şi aşa am ajuns însuşi noi a ne face întrebarea: oare ţinut-am noi către noi mai întîi şi apoi către ţară promisiunea dată că cu toţii vom fi uniţi la lucru, precum am fost uniţi la răsturnare? Aci faptele răspund. Cum se întîmplă că acele clase posidente, acele clase inteligente care în m!artie şi aprilie 1876 se lăudau, se rădicau aşa de sus, astăzi după înseşi aceste bănci ministeriale în faţa ţărei se califică de pîne rece (aplauze), uitîndu-se că pînea rece nu strică stomacul? (Rîsete şi aplauze.) Cum se întîmplă ca, în loc ca noi cu toţii să stăruim să lucrăm spre a dovedi acestei ţeri că şi partitul naţional liberal poate să guverneze şi să administreze această ţară, că şi ideile liberale şi democratice pot da acestei ţări un guvern înţelept, prudent, fără pasiuni şi prin urmare capabil şi puternic, noi, din contra, de a doua zi după triumf, ne-am pus pe certe şi aşa am dat adversarilor noştri dreptul de a ne imputa că sîntem buni pentru sfărîmat, dară nu şi pentru creat? Noi am văzut în Francia — fiindcă tot Francia o luăm de esemplu, şi în multe dăţi nu e rău — pe Gambetta, republicanul cel mai furibund, în timpul imperiului, acesta odată răsturnat, silindu-se din toate puterile ca să modereze pe republicani, ca să dovedească lumei că şi republica poate să dea Franciei un guvern, nu ca la 1793, ci un guvern de pace, de ordine, de dreptate pentru toţi. Am văzut şi vedem mereu republicani, afară de republicanii de puşcărie (aplauze), silindu-se să dovedească că şi republica poate da Franciei un guvern tare în năuntru, respectat în de afară. Aceasta se dovedeşte în toate zilele; niciodată amiciţia Franciei nu s-a căutat mai mult decît sub regimul republican al lui Mac-Mahon. Aceasta era şi dorinţa tutulor acelora cari au lucrat spre constituirea pârlitului naţional liberal; ambiţiunea, autoritatea noastră era ţintită spre a dovedi partitului conservator că şi noi putem da ţărei un guvern capabil, inteligente, nepărtinitor, fără pasiuni, carele să satisfacă toate interesele morale, toate interesele materiale ale acestei ţări. Onor. domn ministru de justiţie, amicul meu, să-mi permită tot să-i dau acest nume, este un june de viitor, pe care-1 stimez îndeosebi, fiindcă nu l-am văzut niciodată pasionat pentru măsuri estreme şi de aceea îl cred destinat a fi stîlpul partitului naţional liberal. Noi bătrînii cîţi am mai rămas nu mai avem o lungă viaţă; de aceea îmi pare bine cînd văd tineri cari au primit a purta şi a conduce mai bine poate decît noi drapelul partitului nostru liberal naţional. Ei bine, îmi permit a espliea amicului meu, domnul ministru de justiţie, votul ce l-a dat mai deunăzi Senatul, adică trecerea la ordinea zilei asupra raportului onor. domn Ionescu, 246 nu ca ministru, deşi scris cînd domnia-sa era deja ministru, raport privitor la lucrarea comisiunei de anchetă în privinţa alegerilor senatoriale de la Eoman şi Bacău. în adevăr, la întîia părere, acel vot pur şi simplu de trecere la ordinea zilei a părut, pentru acele persoane cari nu ştiu mersul lucrurilor, a părut, zic, o monstruozitate. Cum ? Senatul găseşte vinovaţi pe prefecţii de Eîmnicul Sărat, Buzău, Putna şi Muscel şi îi trămite înaintea justiţiei, şi tot acelaşi Senat, asupra raporturilor comisiunei de anchetă de la Bacău şi de la Eoman, care constată aceleaşi abuzuri, trece la ordinea zilei? Şi ce este mai curios, că unul din chiar membrii acelei comisiuni, carele a făcut ancheta,, carele propunea darea în judecată nu numai a prefecţilor, dară şi a miniştrilor, onor. meu, nu ştiu cum să-i zic, amic sau fost amic, domnu[l] Iorgu Eadu însuşi, s-a abţinut de la vot? Mai curios ; juriul la rîndul său vine şi disculpă şi pe prefectul de la Cîmpu-Lung, şi pe acel de la Buzău, şi pe acel de la Eîmnieu Sărat, zicînd că nu, nu sînt vinovaţi! Eu, dacă aş fi fost eu jurat, vă spun din suflet, că condamnam cel puţin pre duoi din trei. Ei, instituţiunea este vinovată, vor zice poate astăzi unii din liberali, precum altădată ziceau conservatorii, cînd de la însăşi aceste bănci combăteau juriul ca o instituţiune nepotrivită pentru noi! Şi unii, şi alţii greşeau; şi unii, şi alţii uitau că juraţii achită, de multe ori chemînd dinaintea lor vinovaţi, pentru că ei nu sînt chemaţi a judeca după textul legei punînd paragraf lingă paragraf şi deducînd sentinţe. Verdictul juraţilor reprezintă fluctuaţiunile opiniunei publice, verdictul juraţilor este semnul timpului. Da; juraţii, cînd au achitat pre agenţii administraţiunei trecute n-a zis că aceştia erau nevinovaţi, dară făcînd comparaţiune şi văzînd că starea lucrurilor nu s-a schimbat, că populaţiunile suferă aceleaşi rele, că negustorii, că proprietarii, că arendaşii, că moşnenii nu s-a resimţit în nimic în bine prin schimbarea oamenilor, juriulşi-a zis : tot ca una fata inea, şi de ce să trămitem pe unii la puşcărie, cînd cei ce le-au urmat nu fac mai bine ! (Bîseîe.) Domnilor senatori, s-a vorbit şi se vorbeşte mult de pasiunile poli-tiee, de prigonirile înverşunate ale partidului naţional liberal; se dă de esemplu darea în judecată a miniştrilor trecuţi18. Dacă pasiunile şi prigonirile s-ar opri aci, vă declar, domnilor, că de nu pentru toţi, dară cel puţin pentru acei cari au condus maşina, am fost şi sînt şi eu pentru darea în judecată; era bine ca oamenii de la putere, cari au cîrmuit cinci ani, să cunoască amărăeiunele căderei, precum le-am cunoscut şi eu ! Dară de la darea în judecată şi de la asigurarea unei drepte justiţii şi pînă la sistemul care pe urmă s-a introdus, întinzîndu-se perseeuţiunele de la miniştri pînă la subalternii de jos; d'ară pînă a ajunge la acei acuzatori publici, din cari unii altădată sărutau mina miniştrilor căzuţi (bravo, aplauze), oameni cari astăzi pretind a concentra singuri patriotismul şi liberalismul, înjurînd pe cei ce au îmbătrînit în această ţară luptînd pentru naţiune şi libertate; de ce era drept şi datorie să se facă şi de ce se face astăzi, ce deosebire! Şi aci începe perseeuţiunea. Am aci un act care trebuie să figureze ca o ilustrare alăturea cu actele marcante ale administraţiunei domnului L'ascăr Catargiu, carele m-a dat pe mîna tutulor procurorilor din toată ţara, fiindcă fusesem acuzat că mă lăudasem, nu ştiu unde, că o să mă fac iar ministru. 247 Ei! domnilor, iată că cu toate ordinele domnului Catargiu m-am făcut ministru; şi poate că, de voi mai trăi, mă voi face încă ministru,, în pizma procurorilor vechi şi noui! Iată actul acesta. Măi nainte două cuvinte de introducţiune. Camera în suveranitatea sa a numit un comitet de acuzaţiune învestit cu drepturile de judecător de instrucţiune. Acest comitet a hotărît a se face o percheziţiune Ia toţi foştii prefecţi ai domnului Catargiu ; pe lingă procurori şi judecători de instrucţiune, mi se pare, acest comitet a însărcinat şi cîte un deputat ca să meargă să asiste la acele percheziţiuni în calitate de martori. Domnilor ! Eu nu am nimic de zis în contra măsurilor luate de Camera deputaţilor; am spus de mai nainte şi o spun şi acum că Camera este suverană ca şi Senatul, însă nu uitaţi că acei deputaţi aveau sa asiste la percheziţiuni numai ca martori. Ei bine, unii din aceşti martori s-a prefăcut în frumoşi şi întregi procurori, în energici acuzatori publici, au mers pînă a da secrete de familie pe faţă, a citit şi chiar hîrtiele oamenilor, de o natură privată, lucru despre care s-a zis cu drept cuvînt că era monstruos, că era hidos ! Astfel am văzut cu toţii deputat făcînd percheziţiuni la alt deputat. Aceasta s-a petrecut la Piatra, s-a petrecut la Galaţi. La Yaslui, lucrul a fost încă mai frumos. Yeţi înţelege aceasta din citirea însuşi a articolului de care v-am vorbit. Iată ce se zice în acest articol, păcat că nu este litografiat ! ROMÂNIA 1876, august 27 Deputatul colegiului III al judeţului Vaslui no. 3 Domnule procuror, Cu ocaziunea percheziţiunei ce am avut însărcinarea de la comitetul de punere în acuzare a foştilor miniştri, daţi în judecată, a face hîrtielor fostului prefect al acestui judeţ, Dimitrie Donici, atît la domiciliul său cît şi aiurea, ni s-a denunţat şi chiar am descoperit asupra administra-ţ iunei sale mai multe abuzuri şi ilegalităţi pedepsite de lege. Şi apoi onor. profesor-deputat, întrebuinţînd espresiunea de noir intră în dezvoltarea acestor abuzuri şi apoi încheie : Acestea şi alte multe abuzuri şi deturnări, unele constatate de noir şi altele denunţate de persoane onorabile, constituind un tot care trădează (?) * o administraţiune din cele mai corupte şi mai abuzive, am crezut de datoria mea a vi le comunica cu tot dinadinsul, rugîndu-vă, domnule procuror, a lua de îndată măsurile necesari pentru ca culpabilii să fie traşi la răspundere, conform legei. Primiţi, domnule procuror, încredinţarea etc. Deputat A. Yizanti. Acest act, domnilor senatori, n-are nevoie de comentarii. Ei bine, domnilor, vă fac întrebarea: aceasta am voit noi, cei cari am răsturnat pe domnul Catargi[u] ? Dară îmi veţi zice că este un act izolat. Nu este aşa. în Moldavia acest act reprezintă o situaţiune generală, persecuţiune sistematică a tot ce nu este fracţiune. Membrii acestui grup nu fac altfel de ceea ce a făcut domnul Yizanti, carele aducind şi subscriind o acuza- * Aşa în text ! 248 ţiune eu titlul de deputat a uitat principiul elementar; acest domn, care a zis aci, deputatul colegiului III, a uitat că afară din Cameră nu esistâ nici deputaţi, nici senatori; că afară din Cameră noi nu sîntem decît nişte simpli particulari şi că prin urmare nu avem calitatea de a ne prevala de această calitate în adresele noastre, căci atunci ne-amafla alături cu acei nobili scăpătaţi cari iau armele ţărei şi le pun pe cărţile lor de vizită. Şi nu uitaţi, domnilor, că deputatul colegiului III de la Vaslui este un profesor al Universităţei de Iaşi; că acest domn n-are locţiitor; că acest domn de luni a lăsat catedra văduvă! A lăsat-o iarna ca să fie deputat în Cameră; a lăsat-o vara ca să fie acuzator public la Vaslui şi Dumnezeu ştie unde ! Şi apoi ne plîngem că şcolile nu merg bine,, şi mai pretindem că noi îngrijim de generaţiunea viitoare? ! Voi mai avea onoarea a vă întreţinea mai pe larg de această ces-tiune, atunci cînd voi dezvolta această cestiune, atunci cînd voi dezvolta interpelaţiunea despre care deja am vorbit aci în Senat, adică în privinţa Universităţei de Iaşi. Acum revin la cestiune, domnilor, iată ce se petrece sub ochii noştri; îmi voi permite de a o califica de semnul timpului? Semnul timpului este că din nenorocire partitul naţional liberal din care fac parte nu şi-a ţinut promisiunile date ţărei, că de aci nemulţumiri, şi ca con-secuenţă slăbirea puterei noastre. în Moldova, acei cari în special au luptat mai miilt în favoarea programului nostru, astăzi se văd mai persecutaţi decîţ în vremea ministerului trecut; şi de cine? De un grup, odată aliatul .nostru. Am văzut cu toţii pe domnul ministru de esterhe scăpînd -ocaziunele diplomatice cele mai favorabile şi lăsînd să treacă timpurile cele măi bune fără ca să-şi dea osteneala de a profita de ele în favoarea ţărei19. .Cauză era că domnia-sa îşi îndrepta activitatea sa cu totul aiurea ! Eram în Viena, citeam ziarele din ţară ;■ în ele vedeam că domnul ministru de estefne o dată pe săptamînă mefgea în Iaşi; şi oare ca să trateze vreo cestiune de resortul ministerului său ? Ferească Dumnezeu; ci ca să schinibe pe cutare prefect sau cutare judecător ; ca să spună prefectului — am dovezi — ca să nu se aleagă cutare membru din comitetul liberal naţional din Iaşi, pentru că astăzi ochii acelui domn nu-i mai plăcea; altuia ndaîigă : că este bine să .nu se aleagă în Senat preşedintele clubului liberal din Botoşani, ci să se prefereze.... cine ! Domnul Grigorie Hol-ban, fostul prefect de la D orohoi, căruia domnul Lascăr Catargiju] îi dedese ordin să mă aresteze pe mine ! Acesta a fost candidatul susţinut de liberali şi de fracţionişti în contra căruia a avut a lupta colegul nostru onor. domn Hermeziu, carele în timpul luptei a sacrificat bani şi energie spre a face a triumfa partitul nostru. Ei bine, domnilor, cînd însuşi ministrul dă semnul sfîşierii partidului nostru, cum voiţi ca acest partit să nu se slăbească, să nu se nimicnicească şi ca ministerul actual să mai poată pretinde că reprezintă partitul naţional liberal ? Toate elementele moderate s-au retras de la el, şij retrăgîndu-se, consecinţa este, o mai repet, că partitul liberal naţional în guvernul actual nu mai este reprezentat cum el era la aprilie 1876 ; consecinţa este că guvernul actual din zi în zi este împins către acele grupuri radicale, că se depărtează în loc să atragă ; şi consecinţa naturală este că, precum sub guvernul Catargi[u], din cauza greşelelor lui, conservatorii îl părăseau cu grămada şi treceau în rîndurile liberalilor, asemenea îşi acum — mai ales în Moldova —, v-o declar aceasta, domnilor miniştri 2£9 cari sînteţi din Bomânia de dincoa, v-o declar ca s-o ştiţi că este un curent care duce astăzi chiar oamenii liberali în rîndurile partitului conservator ! Am văzut pe domnul Catargi[u] venind în Iaşi, acolo unde înainte chiar ca ministru nu prea cuteza să şe arate, l-am văzut primit, pot zice, cu flori, nu numai din partea amicilor săi, dară chiar din partea multor cari au lucrat la căderea sa şi ne-au ajutat să venim aci! Aceasta ce însemnează? însemnează datoria ce avem de a da strigătul de alarmă, de a deştepta pe guvern să binevoiască a lua în băgare de seamă cele ce se petrec în ţară; să binevoiască a se opri în calea rătăcită în oare s-a aruncat. De nu o va face, de va pune însăşi el drapelul partitului nostru în pericol, atunci îl prevenim că, osîndiţi a ne rosti între oameni şi. între principii, vom fi nevoiţi a combate pe oameni ca să salvăm prineipiele. Situaţiunea aceasta nu mai este un mister pentru nimeni, afară doar pentru minister. însă aceasta nu o cred, căci văd pe unii chiar din sprijinitorii guvernului actual zicînd că' ministerul acesta se clatină, că el poate să cadă. în asemenea caz, domnitorul, judecătorul suprem care după constituţiune are dreptul să numească pe miniştri, domnitorul poate la rîndul său să-şi zică : guvernul actual nu mai este reprezentantul majo-rităţei, el în lăuntru nu mai este reprezentantul a celor ce s-au luptat în alegerile senatoriale; partitul cel mare, partitul naţional liberal, nu mai susţine astăzi ceea ce a susţinut la martie şi la aprilie trecut. în asemenea caz, domnitorul poate să cheme alt minister, poate să cheme chiar pe partitul conservator! Bămîne în urmă ca Corpurile legiuitoare să zică, iarăşi după constituţiune: nu primim pe acest minister, nu ne convine ! însă veţi recunoaşte cu toţii că domnitorul are dreptul de a-şi schimba miniştrii precum şi are dreptul de a-i numi. Ei bine, articolul din „Telegraful” contestă domnitorului tocmai acest drept, şi aci este partea gravă a cestiunei. Ziarul merge mai departe, el zice domnitorului să nu cumva să te atingi de ministerul actual că e foc, căci facem revoluţiune ! Bevoluţiuni? Sînt fericit de interpelarea domnului Bîscoveanu, nu pentru ca să venim la moţiunea care i s-a atribuit şi care n-a făcut-o, adică la darea în judecată a ziaristului, dară ca să zic alături cu domnul ministru că instituţiunile noastre constituţionale sînt puternice, că naţiunea care şi le-a dat le preţuieşte, că aceste instituţiuni sînt garanţiile temeinice pentru toate partitele şi mai ales şi pentru domnitor; prin urmare, întrueît ele se păzesc, revoluţiuni nu poate fi. Astăzi partitul conservator se luptă spre a ajunge la putere pe puterea acestor instituţiuni, el se luptă-în Adunările legiuitoare, el se luptă prin presă, prin adunări; el ia parte activă la revizuirea listelor electorale, el se luptă dară cu mijloace constituţionale. Aşadară, dacă ar ajunge la putere, şi mai ales prin greşelele partitului nostru, ar izbuti a dobîndi pentru sine opiniunea publică, ar ajunge a avea însuşi majoritate în Corpurile legiuitoare. Ei bine, ce avem să facem noi liberalii ? Să facem revoluţiuni ? Sau să facem loviri de stat ? Nu; căci aceasta cu toată părerea de rău n-ar fi deeît jocul natural al instituţiunilor constituţionale ale ţărei, ar fi triumful unui plartit în contra altui partit care n-a ştiut să-şi ţină poziţiunea, şi care ajuns la putere a făcut şi face aceleaşi greşeli ca partitul căzut; şi tocmai pentru că nu doresc ca partitul conservator să vină la putere prin greşelele ministerului adus în capul ţărei prin partitul naţional liberal instituit din toate grupele,. 250 tocmai de âceea cînd este încă timp îmi permit a da miniştrilor un avertisment, un strigăt ăe deşteptare, şi le zic că manţinerea lor la putere «e poate asigura prin o bună administrare, iară nu prin ameninţări de revoluţiune ! Ei, domnilor ! ÎTu se mai fac revoluţiuni în această ţară, pentru că -o tristă esperienţă ne-a dovedit că revoluţiunele nu profită acelora care le fac. Aşa s-a întâmplat la 1866 şi aş putea zice şi mai încoace; s-a văzut că clasele posidente şi inteligente nu au profitat niciodată, nici de revoluţiuni, nici cbiar de coalizaţiune. Poate să se scrie în jurnale: Revoluţiune, nimeni nu o va face. I-am văzut pe cei ce striga revoluţiune sub regimul domnului Catargi[u] : i-am văzut tupilaţi cînd a venit timpul luptei; clasele posidente, clasele inteligente s-au luptat ? T^us-au luptat, domnilor ! Avem, domnilor, un popor blînd, uşor de ocîrmuit; acesta nu cere decît o părintească îngrijire, şi mai pe sus de toate dreptate. Poporul acesta, după multe decepţiuni, nu mai aşteaptă binele de la schimbări; acest popor a devenit cam incredul; el credea în promisiunile acelora cari, ca să vîneze voturile alegătorilor colegiului IY, le făgăduiau paradisul pe pămînt; astăzi toate aceste promisiuni au rămas ce erau din început: minciuni! Astăzi acest popor nu se va mai lua după vorbe zadarnice; devenit incredul, el răspunde cu vechea sa vorbă atît de caracteristică : „O fi, domnule !” Aşa poporul va răspunde şi acelora cari vor vocifera revoluţiune: „O fi, domnule!” Să nu ne temem dar, domnilor, de revoluţiune, şi nu văd nimic care să facă pe Senat să se depărteze din acea linie de purtare moderată şi liberală care l-a făcut să voteze mai deunăzi desfiinţarea arestului preventiv în materie de presă. Să nu credeţi că prin aceasta am asigurat impunitatea exceselor de presă, căci, daca pînă deunăzi aceia cari se trămiteau înaintea juraţilor •erau achitaţi, aceasta era pentru că ei se prezintau înaintea justiţiei cetăţeneşti ca victime, ca închişi în puşcărie pentru o idee. Cînd nu va mai fi arestul preventiv, cînd inculpatul se va prezenta înaintea juraţilor liber şi numai cu dovada escesului comis, credeţi, domnilor, în bunul-simţ al juraţilor ! Credeţi, domnilor, că şi juraţii Vor osîndi apelul la pasiuni, apelul la răsturnare ! Dară astăzi nu sîn-tem în acest caz ; de aceea eu rog pe domnul ministru să nu vadă în dis-•cuţiunea de faţă, provocată de interpelarea onor. domnului Bîscoveanu, ■decît ceea ce este în realitate: un avis aux lecteurs. Binevoiască onor. minister să se gîndească că şi această ţară are clase posidente, are clase de oameni cu educaţiune politică, are clase inteligente, cari deja se împart în partiduri bine determinate; că, aşa fiind, cea dintîi necesitate pentru partidul naţional liberal este să dovedească că şi el poate să dea ţărei noastre un guvern inteligente, capabil, dezbrăcat de pasiuni, care să ţină seamă de trebuinţele tutulor claselor soeietăţei, care să dea îndestulare intereselor sale morale şi materiale, fără osebire de opiniune şi de partit, şi care prin urmare mai pre sus de toate trebuie să se ţină departe •de prigoniri! în cît pentru mine, membru din partidul naţional liberal din Moldova f declar cum am avut onoare a o declara amicului meu domnului Brătianu, primul ministru, că daca va lăsa ca în judeţele de peste Milcov să se perpetueze sistemul de duşmănie şi esclusivism, de prigonire, care caracteriza pe un oarecare grup 20, care prin mica valoare, prin micul său 251 număr, este grupul cel mai neînsemnat din toate grupurile liberale, noi, toţi liberalii moderaţi din Moldova, vom fi siliţi să intrăm în resbel cu guvernul actual, carele nu ne dă nimic din cele ce am promis ţârei. (Aplauze.) „Monitor”, 1877, nr. 40, p. 1 330 — 1 334. NO TE 1 Vezi supra p. 112 şi urm. 2 „Alegătorul liber” a apărut de la 23 ianuarie 1875 ca purtător de cuvînt al coaliţiei de la Mazar Paşa. K. nu figurează în comitetul de redacţie, nici printre semnatarii profesiunii de credinţă. Eugen Stătescu, doctor în drept de la Paris, se bucura de preţuirea lui K., care îl considera ,,nomophilaxul nostru” (vezi înţelesul termenului explicat chiar de K., p. 381). De asemenea şi articolul ce-i consacră C. G. Dissescu în ,,Dreptul”, XXXV, 1906, p. 8—10. 3 N. Bîscoveanu atrăsese atenţia asupra unui articol apărut la 16 ianuarie 1877 în „Telegraf”, în care erau semnalate întîlnirUe tainice, cu caracter politic, din casa lui Gh. Filipescu, care aveau ca ţintă răsturnarea guvernului. Autorul articolului considera că aceasta se poate înfăptui prin ieşirea poporului în stradă sau prin intervenţia puterilor străine. în acest din urmă caz, Carol, dacă n-ar respecta textul constituţiei, „s-ar pune afară din lege”. Această eventualitate, avansată la modul condiţional de autor, este socotită de interpelant drept un act de lezmajestate, faţă de care Senatul trebuie să ia atitudine. 4 I. G. Fundescu, ziarist şi poet minor dar ardent, colaborează încă din 1859 la „Naţionalul”, „Vocea Argeşului”, „Românul”, „Nikipercea”, „Reforma”. Scoate foile „Pepelea”, „Tombaterra”, „Telegraful”. La 1866, „Kalendar pentru toţi, profetic, amuzant şi popular”, Bucureşti, p. 117, observa că se remarcă prin „spiritul foarte pronunţat de independenţă politică, unit cu o naivă dulceaţă a expresiunii poetice”. 5 Dim. Ghica pledase pentru libertatea totală a presei, căci „mai liniştit voi dormi cînd voi vedea făcîndu-se pe faţă criticile decît a se lucra sub pămînt, adică a se conspira”. îl luase apoi martor pe K., cu care fusese coleg în cabinetul care a funcţionat între noiembrie 1868 şi ianuarie 1870, pentru a dovedi că în timpul guvernării' sale nu făcuse nici o urmărire de presă. 6 Vezi comentariile sale în nr. din 24 ianuarie 1856 al „Stelei Dunării”, p. 25 — 26, pe marginea ofisului domnesc prin care era desfiinţată cenzura în Moldova. K. recomanda libertatea presei „înţelept limitată”. în 1857, prin canalul foii „L’Etoile du Danube”, [Bruxelles], I, nr. 30 din 17 aprilie, p. 155—156, publică, alături de T. Codrescu, din partea foii „Zimbrul”, şi Vasile Mălinescu, coredactor cu el la „Steaua Dunării”, Protestation des journaux liberattx d’Jassy adressee aux consuls des puissances garantes, în care condamnă cenzura intituită de căimăcămie şi care viza în primul rînd presa unionistă. 7 E. Stătescu, conciliant, căutase să tempereze zelul lui Bîscoveanu arătînd că atîta timp cît totul se mărgineşte „în domeniul opiniunilor” guvernul nu găseşte cu cale să dea urmare în justiţie articolului din „Telegraful”. 8 Vezi supra p. 134, nota 5. 9 Vezi supra p. 112 şi urm. 10 K. face aluzie la persecuţiile îndurate în timpul guvernului Lascăr Catargiu, ca şi la ordinul circular compromiţător din 22 iulie 1875 (vezi supra p. 229). 11 La 4 aprilie 1876 guvernul Lascăr Catargiu este înlocuit cu cel condus de generalul I. Em. Florescu, iar la 27 aprilie urmează guvernul Manolache Costache, în care K. deţinea externele (pînă la 24 iulie, cînd vine un guvern I. C. Brătianu). 12 Pentru Gh. Vernescu, vezi G. C. Angelescu, Cei dinţii români doctori în drept de la Paris, Bucureşti, 1928, 26 p. 13 K., Manolache Costache, Ion Ghica. 14 Guvernul I. Em. Florescu a funcţionat între 4 şi 27 aprilie 1876. 15 Vezi partea I a volumului. 16 Colonelul G. Slăniceanu. 17 K. are în vedere reforma agrară. 252 18 Vezi supra p. 208 şi urm. 19 Aluzie la N. Ionescu, ministru de externe în cabinetul I. G. Brătianu format la 24 iulie 1876. 20 Vezi şi p. 270 şi urm. Sprijină propunerea ca să se treacă în administraţia judeţelor, pentru o mai bună gospodărire, o parte din domeniile statului* Domnilor senatori, vă este cunoscut că prin legea consilielor judeţene s-a impus judeţelor o mulţime de sarcini cari mai nainte incumbau statului; şi mai toate guvernele în faţa strîmtorării mijloacelor statului,, cînd voia să se mai adaoge vreun serviciu, venea cu cuvintele : judeţul să plătească. Daca vom lua „Monitoarele ” şi legile, vom găsi o mulţime de asemenea propuneri şi asemenea cereri: judeţul să plătească. Ei bine, fără a consimţi ca statul să vie să se lepede de domenele sale, dară este incontestat că statul are o mulţime de mici proprietăţi care în minele sale nu aduc nici un folos şi care sînt neproductive, iară fiind în minele judeţelor le-ar putea pune în poziţie să îndeplinească acele sarcini de multe ori zdrobitoare pe care deosebite legi le-a impus. Măi cu seamă este legea organizării puterii armatei, care impune judeţelor foarte mari îndatoriri de a face cazărmi pentru armata teritorială, fiindcă fiecare judeţ are un număr de oameni foarte mare; şi este de interesul statului, cum zice domnul G. Eadu, că de vreme ce noi am hotărît serviciul militar obligator şi de vreme ce bazăm puterea armată pe armata teritoriale, este de interesul statului, zic, că, cînd chemăm pe acei soldaţi la slujbă, să aibă unde locui; şi astăzi se întîmplă, cînd sînt chemaţi oamenii sub arme, să fie supuşi la o mortalitate cum nu se întîmplă nicăieri, şi aceasta din cauză că nu sînt cazărmi! Eu mă asociez deci nu numai cu această propunerex, dară chiar rog pe onor. ministru de resbel2, care e de faţă, şi îndeosebi pe domnul ministru de finance 3, ca să vadă şi să cerceteze ce proprietăţi mici şi locuri înfundate se găsesc prin oraşe cari nu aduc mai nici un venit, şi să facă o listă, să vie cu un project general ca să se dea acele părţi de pămînt la deosibitele judeţe, ca apoi statul în virtutea acestor cesiuni să aibă dreptul să reclame cu mai multă energie efectuarea legii puterii armate, adică construcţiunele cazarmelor, cari sînt atît de trebuincioase igienii ostaşilor noştri. „Monitor”, 1877, nr. 41, p. 1 359, col. 1-2. * Şedinţa din 25 ianuarie 1877. Senatul României. NO TE 1 Apostol Grăjdănescu propusese cedarea a două case din oraşul Giurgiu, proprietatea statului, patrimoniului judeţului, pentru a le transforma în cazarme (localul prefecturii — restaurat sub Gheorghe Bibescu şi apoi transformat în carantină — şi cel al cancelariei subprefec-turii Marginea). 2 G. Slăniceanu. 3 I. C. Brătianu. 253 Demisionează din funcţia de vicepreşedinte al Senatului în urma unui incident cu G. Leca* Bog pe domnul Ioan Ginea să binevoiască a prezida Senatul; totdeodată rog să se suspende şedinţa, fiindcă, cestiunea sulevată de domnul Leca1 fiind importantă, trebuie să fie şi ministerul prezent. Domnul vicepreşedinte Ioan Ghtca ocupă fotoliul preşidenţial şi domnul preşedinte al consiliului 2 ocupă banca ministerială. Domnilor, poate să am toate metehnele din lume, dară numai una nu am: aceea de a avea memoria scurtă şi de a nu-mi aduce aminte de ceea ce am zis, mai ales într-o şedinţă publică. Onor. domn Leca zice că eu am atacat Camera, apoi, domnilor, eu bătrîn parlamentar, eu, care în Camerile Moldovei de la Divanul ad-hoc, am făcut mai toate regulamentele acelor Adunări, care şi după Unire am luat parte la: redacţiunea a vreo 7 —8 regulamente 3, să nu ştiu eu a, b, c al regimului parlamentar ? Să nu ştiu eu că Senatul nu are dreptul nici în corp colectiv, nici individual, să atace o altă Cameră? Şi eu să vin să atac Camera deputaţilor? Eu care, tocmai ca să se respecteze drepturile Adunărei, cînd am văzut că chipul ei de vedere este contrariu convicţiunilor mele, am ieşit din minister împreună cu domnul Manolachi Costachi4. Eu care, eînd a venit cererea de autorizare de a se urmări foştii miniştri, daţi în judecată5, am susţinut alături cu onor. domn Bozianu şi am stăruit ca Senatul, deşi avea drept să zică şi el cuvîntul său în această afacere, să nu-1 zică. (Aplauze.) Eh ! pentru că am venit şi am vorbit în cestiunea interpelărei onor. domn Bîscoveanu 6, şi am arătat că se urmează în Moldova un sistem care noi, partit liberal naţional — al cărui cu neadevăr s-a zis că sînt şef, dară al cărui am zis că sînt membru, şi'aceasta nu poate s-o tăgăduiască nimeni, şi chiar dacă mi-ar tăgădui, am dreptul să fiu într-o partită — , se urmează, repet, un sistem care l-am condamnat sub alt regim. în ce am atacat Camera? Eu recunosc Camerei drepturile ei, dară pentru că am vorbit de un deputat din colegiul III, luat afară din Cameră 7, prin ce'am atacat Camera? Apoi onor. domn Leca să binevoiască a crede că şi domnia-sa, şi eu, şi cei din Cameră şi din Senat, noi toţi afară din Cameră nu sîntem decît nişte simpli cetăţeni; aceasta este adevăratul constituţionalism, adevărată democraţie. S-a desfiinţat privilegiul de castă, şi sînt din generaţiunea aceea care le-au desfiinţat, şi sînt din acei cari făceau parte din această castă. M-am lepădat de privilegiul!; nu înţeleg dară să creăm altele ! Sîntem mandatari ai naţiunei numai aci, şi numai aci putem vorbi în numele naţiunei, hfară de aci nu sîntem decît simpli cetăţeni, pe care cel după urmă jandarm, cînd nu ne facem datoria, poate să ne ducă înaintea autori tăţei. Yoi ruga pe domnul Leca să spună în ce am atacat atributele Camerei? Poate că am relevat cuvintele că noi sîntem pînea rece? Ei! n-am atacat eu Camera, ci ţm ministru şi-a permis să arunce insulte în faţa Senatului, acel Senat care a schimbat starea lucrurilor împreună cu domnul Leca. (Aplauze.) Acest ministru a cutezat să zică că nu sînteţi decît pînea rece, că naţiunea are mai multă căldură pentru o altă Cameră, pînea * Şedinţa din 27 ianuarie 1877. Senatul României. 254 caldă. în faţa acestei necuviinţe putea Senatul să ia o hotărîre foarte energică, şi eu aveam datoria, împreună cu domnul Leca, să-l chemăm la ordine. Departe de aceasta, de 3 luni ne silim, ha ne silim cu toţii de a evita un conflict ! Ei, domnilor, în ce am atacat Camera? Pentru că am zis că Camera este suverană şi va face ce va voi, dară că şi noi sîntem suverani, că precum cealaltă Cameră are dreptul să reformeze legile ce vin de la noi, asemenea şi noi, Senatul, avem dreptul să reformăm pe cele venite de la Cameră? Camera reprezintă naţiunea, o recunoaştem cu toţii, dară să ni se dea şi nouă voie d-a nu permite să ni se micşoreze mandatul, ce şi Senatul îl are de la naţiune. Nu critic ce se face în Adunare, nu sînt de aceia care-şi permit în toată ziua să ceară disoluţiunea Senatului şi să-i facă procesul. Domnul Leca : Dumneavoastră aţi făcut pe al Adunărei. Unde ? îl rog pe domnul Leca să arate, şi de va proba aceasta, voi recunoaşte că rău am făcut. Nu-mi permit, o repet, să fac procesul Adunărei, am dreptul însă să fac procesul acelora cari s-au unit cu mine şi cu amicii mei, în numele dreptăţei, în numele legalităţei, în numele Constituţiunei, şi apoi cînd au pus mina pe putere fac mai rău decît aceia pe cari i-a răsturnat. (Aplauze.) încă o dată declar că, dacă onor. domn Leca vrea să se retragă de la biurou, este liber să o facă, dară, dacă aceasta este numai un pretext spre a face o manifestaţiune, eu, cit pentru mine, declar că mă supun la verdictul dumneavoastră daca se Va dovedi că cuvintele mele cari sînt publicate ... Domnul G. Leca: Se vor publica. Cînd vor ieşi în „Monitor”, îl voi ruga pe onor. domn Leca să le citească; dară pînă atunci pot să urmez fiindcă cuvintele mele le au stenografii, şi dacă se va găsi, o mai repet, un simplu cuvînt lipsind de respect unui corp tot atît de mare ca şi Senatul, atunci nu domnul Leca va da demisiunea de la biurou, dară voi da-o eu. Somez, dară, în faţa onor. Senat, pe onor. domn Leca să binevoiască a arăta cuvintele pentru care eu am lipsit de respectul cuvenit Camerei deputaţilor. Dară, dacă domnia-sa crede că fiecare deputat, afară din Cameră, este ca şi în Cameră, o !, atunci mărturisesc că nu sînt de‘ acord cu onor. domn Leca, fiindcă după mine, o susţin, cînd sîntem afară din Cameră nu sîntem decît simpli cetăţeni, şi nu ne este permis nouă nimăruia să facem ceea ce s-a făcut la Vaslui! Eog dară încă o dată pe domnul Leca ca să arate eu ce cuvinte am atacat Camera, cînd şi cum? Domnul vicepreşedinte Ioan Ghica: Domnilor senatori, cînd s-a început discu-ţiunea aceasta credeam că este o simplă demisiune de secretar, care motivează demisiunea sa pe motiv de boală sau de afacere, şi atunci am dat cuvîn-tul domnului Kogălniceanu. Nu ştiam că se va face o cestiune de asemenea natură, căci aş fi oprit pe domnul Kogălniceanu de a discuta, şi îmi pare rău că domnia-lui n-a băgat de seamă că pe banca ministerială nu este nici un ministru şi nici eu n-am băgat de seamă aceasta. Prin urmare, nu mai pot lăsa să continue discuţiunea, pentru ca s-a vorbit chiar de poziţiunea miniştrilor. Rog dară pe domnul Kogălniceanu şi pe domnul Leca să amîne această discuţiune ; afară dacă nu-şi retrage demisiunea cu care m-aş uni şi eu. Domnul Lcca: Demisiunea este la biurou. Domnule Ghica, dumneavoastră aţi prezidat cînd am vorbit eu, şi dumneavoastră ca vechi parlamentar, dacă aş fi atacat Camera, eraţi 255 -dator să mă chemaţi la ordine. Sînteţi dară dator să apăraţi pe colegul dumneavoastră. Domnul vicepreşedinte: în adevăr, domnilor, din cîte cuvinte am auzit de la domnul Kogălniceanu, nu am înţeles că se atacă colectivitatea Camerei. îmi aduc aminte că s-a făcut critica unui deputat care a scris un articol într-un jurnal, că nu putea să se pronunţe asupra unor cestiuni. Domnul Leca : Domnule preşedinte, cînd se vor publica cuvintele domnului Kogălniceanu atunci vom vorbi asupra acestei cestiuni. Domnul vicepreşedinte: Ce se face cu demisiunea dumneavoastră? Voci: Se respinge. Se pune la vot demisiunea domnului Leca şi se respinge. Eog pe onor. Senat să binevoiască să primească demisiunea mea irevocabilă. (Murmure.) Nu mai sînt de astăzi vicepreşedinte al Senatului ; demisiunea domnului Leca trebuia să rămînă în suspensă pînă se vor vedea în „Monitor” cuvintele mele ... Domnul Grăjdănescu: Apoi, în suspensă a rămas pînă se va publica în „Monitor”. O voce: Ba nu. Domnul Grăjdănescu: Ba îrU suspensă, aşa am înţeles. Domnul Cămărăşescu: Noi am înţeles că s-a respins. Fac apel la imparţialitatea domnului preşedinte ... Domnul vicepreşedinte: Asemenea cred şi eu, domnilor senatori, că nici nu se poate pune în discuţiune demisiunea domnului Kogălniceanu. (Afirmări generale în Senat.) ... Pun dară la vot, cei cari susţin d-a nu se lua în discuţiune demisiunea domnului Kogălniceanu să rădice mina. — Unanimitate. Prin urmare, demisia nu se discută. ,,Monitor”, 1877, nr. 44, p. 1 456, col. 3 — p. 1 457, col 3. N O TE 1 în aceeaşi şedinţă G. Leea adresase preşedintelui Senatului următoarea demisie : „Nemaiputînd face parte din biuroul Senatului, vă rog să binevoiţi a insista pe lingă onor. Senat ca să aleagă un alt senator secretar în locul meu”. La insistenţele plenului senatorial şi după ce N. Cămărăşescu anunţase la rîndu-i că demisionează din funcţia de secretar, G. Leca dăduse următoarea motivaţie: „Nu pot să mai stau la biurou cînd în acest onor. Senat un domn vicepreşedinte vine şi face rechizitoriul Camerei legiuitoare” (vezi p. 240 şi urm.) 2 I.C. Brătianu. 3 Vezi Regulamentul Adunării Elective a Moldovei, în supl. la „Monitorul Moldovei'* din 17 ianuarie 1859 şi în broşură separată, Iaşi, 1859, 24 p. ; Regulamentul Comisiunii centrale (mai 1859), în Protocoalele Comisiunii centrale a Principatelor Unite, Focşani, 1859 anexa 9, p. 16 — 22; Regulamentul Adunării Elective a României, în „Monitor”, 1864, nr. 273, p. 1299 — 1 302; Regulamentul Senatului României, în „Monitor”, 1864, nr. 274, p. 1 304 — 1 306, apoi Regulament al Corpului ponderator, mss. la B.A.R., Arhiva K., XXII, Acte, nr. 1 892 (o versiune franceză : Reglement du Senat, în aceeaşi arhivă Ia nr. 1 891); Regulament interior al Adu-jiării deputaUlor, în „Monitor”, nr. 34 din 1868, p. 207 — 203 (variantă anterioară mss. la B.A.R., Arhiva K„ Acte, nr. 1 893). 4 Vezi supra p. 237. 5 Vezi supra p. 208. 6 Vezi supra p. 252, nota 3. 7 Andrei Vizanti, vezi supra p. 248. 256 Intervenţie în care condamnă practica mor deputaţi de a trece din Cameră în Senat şi invers, în cursul aceleiaşi legislaturi * Domnilor, sînt în contra consideraţiunilor pe care s-a întemeiat onor. domn Apostoleanu x, însă în mod escepţional voi fi pentru eonclu-ziunile domniei-sale, şi prin urmare în contra concluziunilor comisiunei de verificare. Yoi să mă esplic. ' Onor. domni senatori, precedentele unui Corp nu pot să fie un precedent pentru alt Corp. Precedentele Senatului trecut, care eră suveran în materie de verificări, nu pot să fie precedente pentru Senatul actual, carele este şi el suveran în această materie, dar precedentele Senatului actual trebuie să fie precedente pentru dînsul, mai ales cînd acele precedente sînt făcute prin oamenii aceia cari aveau majoritatea în Senat şi cari şi astăzi o au. Eu cît pentru mine, domnilor, vă mărturisesc că de cîte ori m-am găsit în faţa unui deputat care să alegea senator, sau a unui senator care să alegea deputat, eu totdeauna am condamnat aceste alegeri. în adevăr, domnilor, cînd eram în Cameră se făcuse un curent, că din Senat în fiecare sesiune vedeam cîte doi, trei cari venea în Cameră şi totdeauna cînd veneau în Cameră eu respingeam asemenea alegeri. Eu cunosc o singură ţară unde un reprezentant al naţiunei în timpul eserciţiului mandatului său vine şi cere de la alegătorii săi să-l mai numească încă o dată reprezentant al naţiunei în alt Corp şi pe urmă domnia-lui să fie pus în pozi-ţiune ca să opteze. Aceasta se poate face, domnilor, într-un singur caz : cînd bunăoară alegerile ar fi generale şi în Senat şi în Cameră. Eligibilii sînt atunci simpli muritori, şi se poate întîmpla ea aceeaşi persoană să fie aleasă şi senator şi deputat, cum s-a şi întîmplat. în toate celelalte cazuri am combătut alegerile analoage eu cea de faţă. Aşa, în Camera deputaţilor am combătut alegerea domnului Oănă-nău, care fiind senator s-a ales deputat, şi am avut fericirea ca în acea Cameră, unde nu eram din majoritate, să am ’aprobaţiunea majorităţii, şi alegerea a fost respinsă. Tot astfel mi se pare s-a întîmplat şi cu domnul Yeisa; prin urmare, în cestiunea aceasta, am convingerile mele, şi sînt fericit că convingerile mele sint aceleaşi — contra cărora s-a rostit onor. domn Cămărăşescu 2 — cu cele ale onor. vicepreşedinte al Camerei, domnul C. A. Bosetti; şi sînt fericit că ele sînt conforme şi cu opiniunea a doi dintre miniştrii actuali, domnul Ionescu şi domnul Chiţu, şi, fiindcă totdeauna am răul obicei d-a veni cu probe la ceea ce arăt, daţi-mi voie să vă citesc un articol original autograf al domnului E. Ionescu. Domnia-sa era rapor-tore la o comisiune de verificare; era în cercetare alegerea domnului Lascar Catargiu. Iată ce zicea domnia-sa în contra celor susţinute de domnul Cămărăşescu : ,,Domnii C. A. Bosetti şi E. Blaremberg au susţinut că unui deputat care este în cazul domnului Lascar Catargiu, ales senator şi încă nedemisionat din Cameră,-nu i se poate verifica mandatul, * Şedinţa din 27 ianuarie 1877. Senatul României. 17 - c. 333 257 nici valida sau invalida alegerea, pînă ce mai întîi nu va fi declarat că a demisionat din Cameră”. Iată ce susţinea onor, domn C. A. Bosetti. Iată acum în privinţa alegerei de la Teleornian a domnului general Florescu ce susţinea domnul Chiţu ; am aci actele : „La colegiul II alegerea este făcută în persoana domnului general Florescu, care a întrunit majoritatea de 63 voturi din 88 votanţi şi, aceasta găsindu-se în regulă, este de părere a se valida domnul Flore,seu senator al acestui colegiu, deoarece domnia-sa a declarat înaintea sec-ţiunei, pînă a nu se procede la verificare, că a demisionat din Cameră Acesta este textul pozitiv şi nu încape afirmări pentru sau contra în faţa lui. Aşadară, s-a primit şi de partitul care venea liber ales, s-a primit teza foarte morală că înaintea alegătorilor nu se cuvine să se prezinte un candidat de mandatar al naţiunii, cînd el deja are un mandat, pentru că în alte condiţiuni mă prezint eu înaintea alegătorilor ca simplu Kogălniceanu, şi alta este cînd mă prezint ca senator şi ca vicepreşedinte al Sertatului. Aceasta ar fi, de s-ar adopta, ceva monstru care nu s-a văzut nicăieri. Cu toate acestea, fiindcă este un precedent şi fiindcă sînt şi opi-niuni contrarie, şi fiindcă interpelaţiunele pururea trebuiesc să se facă în favoarea, iară nu în defavoarea persoanei în joc, şi eu zic, în mod escepţional, ca, în conformitate cu cele zise de onor. domn Apostoleanu, să se proceadă la verificare. însă eu îmi păstrez dreptul să propun onorabililor mei colegi ca în regulamentul Senatului şi pentru demnitatea Senatului şi în interesul constituţionalismului să se coprindă, să se reguleze şi acest caz, să se hotărască ca odată să se ştie cum are să se urmeze în faţa acelor deputaţi care vin în Corpul nostru rămîind deputaţi, discu-tînd şi votînd. Şi apoi, domnilor, nu scăpaţi din vedere că de multe ori s-a văzut că intr-o Cameră un project de lege nu devine lege printr-un singur vot de majoritate. Sînt mai multe legi care s-au votat în Camera deputaţilor cu un singur vot. Acea lege vine apoi la Senat şi trece iar cu un singur vot de majoritate. Şi fiindcă votul este secret, de ce în asemenea caz n-aş putea susţine că această lege s-a votat cu majoritatea acelui senator care după ce a votat în Cameră a votat şi în Senat. Apoi, domnilor, chiar în tribunalele noastre judecătoreşti nu ştiţi că este regulă ordinară că un judecător care odată s-a rostit intr-un proces la o instanţă de jos, daca a fost înaintat la curte, nu mai poate să se rostească în acelaşi proces şi la curte, şi cînd se întîmplă un asemenea căz vine chiar judecătorul acela şi se recuză zicînd: „Nu sînt competent”, fiindcă deja m-am rostit la acest proces la instanţa de jos. Aşadară, iată la ce susţiu în teoria generală că un mandatar al naţiunei intr-un Corp nu poate fi ales în ee[lăl]alt Corp, în acelaşi timp susţiu că aceasta nu se vede nicăieri decît la noi! însă în cazul de faţă şi pentru motive pe care la timp le voi dezvolta, rog pe eomisiune să primească propunerea onor. domn Apostoleanu şi să intre în verificare 3. „Monitor”, 1877, nr. 44, p. 1 460, col. 1—3. NO TE 1 Se discuta validarea mandatului de senator al lui N. Voinov la colegiul II Roman» Comisia de verificare, prin P. Casimir, arătase că în conformitate cu jurisprudenţa admisă de 258 Senat, N.V. fiind şi deputat, n-a putut intra în verificarea titlurilor pînă cînd acesta, în prealabil, nu-şi va fi prezentat demisia ca deputat. G. Apostoleanu contestase concluziile raportului nevăzînd o „incapacitate ” între calitatea de deputat şi operaţia de verificare a titlului de senator. Sugera de aceea ca raportul să fie considerat doar ca „un precedent [care] să serve la istoria parlamentară ca un act cu totul izolat, căruia viitorul să caute a-i explica motivele, dară noi tiu voim să le explicăm şi să intrăm în spiritul legei fără întîrziere”. 2 N. Cămărăşescu arătase că în aprilie 1876 Lascăr Catargiu, deputat, a fost ales şi senator, şi verificarea s-a urmat fără nici un inconvenient. După terminarea ei, proclamarea s-a amînat pînă cînd L.C. a optat pentru unul din mandate. 3 Senatul a respins concluziile raportului şi a cerut comisiei să verifice mandatul lui N.V. în legătură cu consemnarea inexactă în procesele-verbale a incidentului care a dus la demisia lui G. Leca din Senat* Domnule preşedinte, sumarul reprezintă incidentul care s-a petrecut eu ocaziunea demisionării onor. domn major Leca şi a domnului Cămă-răşeseu1 din postul de secretar, cu totul altmintrelea de cum s-a petrecut. Declar că onor. domn Leca nu a accentuat demisiunea sa cum se reproduce de sumar. Interpelat de domnul Bîseoveanu de ce domnia-sa îşi dă demisiunea, domnia-sa a zis : „Fiindcă unul din vicepreşedinţii biuroului a atacat Camera”. Atîta a zis ! îf-au zis numele meu, numele Kogălnieeanu, dară totuşi am înţeles că domnia-sa mă înţelege pe mine. Asemenea n-a zis cuvîntul de rechizitor. Eu, domnilor, două cuvinte numai am răspuns. Am zis că nu confund Camera cu un deputat afară din Cameră, care nu este decît un cetăţean. Şi ca dovadă despre aceasta sînt notele stenografilor. Domnul Leca nu a zis că este mulţumit, ci a zis numai că va vedea şi că va vorbi cînd vor ieşi cuvintele mele în „Monitor”; la care eu am răspuns cum că „Monitorul” poate să servească pentru public, dară pentru noi, şi mai ales pentru membrii biuroului, servesc notele stenografilor. Am mai zis chiar că dacă aş fi atacat Camera, ceea ce nu este, am făcut-o aceasta ca senator la tribună, iară nu ca vicepreşedinte, şi că în asemenea caz nu ar avea nici dreptul, nici datoria vreunul din membrii biuroului să dimisioneze din cauza mea, ci din cauza vicepreşedintelui sau a preşedintelui, care fiind la biurou nu m-ar fi chemat la ordine, cît de vicepreşedinte sînt; această datorie ar fi avut-o şi guvernul. Cînd am vorbit, dumneavoastră, domnule vicepreşedinte, aţi fost la biurou şi dumneavoastră aţi declarat cu drept cuvînt că dacă eu aş fi atacat Camera, cît de coleg sînt al dumneavoastră, mi-aţi fi aplicat regulamentul şi m-aţi fi chemat la ordine, ceea ce nu aţi făcut. Aşadară, cestiun^a a rămas nerezolvată; ea a rămas în suspensiune pînă cînd dumneavoastră veţi vedea notele stenografilor. Prin urmare, mă rostesc în contra sumarului şi rog oa să se rectifice, zicîndu-se numai că eu mi-am dat demisiunea şi o menţin pînă cînd se va constata în mod pozitiv că eu am atacat sau nu am atacat Camera. Dacă am atacat-o, eu menţin demisiunea mea ca o penalitate cuvenită mie, vicepreşedinte, care mai mult decît oricine altul sînt dator să res- * Şedinţa din 31 ianuarie 1877. Senatul României. 259 pect toate Corpurile statului; daca, din contra, nu am atacat Camera, atunci iarăşi menţin demisiunea mea pînă cînd Senatul — al căruia sint reprezentant şi însărcinat a păzi drepturile lui şi libertatea discuţiunei — îmi va da dreptate. Prin urmare, domnule vicepreşedinte, eu care v-am pus sub ochi notele stenografilor în starea lor virginală, fără cea mai mică îndreptare a frazelor şi a stilului gramatical, îmi permit a vă ruga să spuneţi daca din acele note rezultă că eu am atacat Camera ? Fac apel la nepărtinirea dumneavoastră bine cunoscută. Domnul vicepreşedinte: Domnilor senatori, aveţi ceva de objectat in contra rectificărei cerută de domnul Kogăîniceanu ? Am făcut apel la dumneavoastră mai întîi ... După ce I. Ghica, vicepreşedintele Senatului, îl invită pe G. Leca să se explice* iar acesta precizează că nu l-a acuzai pe Kogăîniceanu de a fi făcut rechizitoriul Camerei. Domnilor senatori, eu am voit să mitijez * cearta, şi fac apel la dumneavoastră daca onor. domn Leca a citat numele meu; însă l-am înţeles că cuvintele domniei-sale mă priveau pe mine; declar cum că astăzi domnia-sa zice ceea ce n-am zis atunci: nu mă opun deloc să rămînă redacţiunea sumarului cum o susţine domnia-sa; adică că îmi ăau demisiunea din postul de secretar pentru că domnul Kogăîniceanu a făcut rechizitoriul Camerei; o primesc aceasta, şi prin urmare nu mă opun deloc ca aceste cuvinte să rămînă în sumar, ca mai bine pentru mine, însă nu primesc să se zică cuvîntul că domnul Leca a rămas mulţumit, căci aceste cuvinte nu s-au zis; domnia-sa s-a mărginit a zice că rămîne în suspens pînă se vor publica notele. Domnul vicepreşedinte : Aşa este, aşa este chiar In note. Din aceste note rezultă că eu am zis că nu este trebuinţă de a se aştepta această publicaţie, căci pentru biurou, şi pentru noi Senatul, sînt îndestulătoare notele care le putem vedea cbiar acum. Aşa fiind, rog ca lucrările să se hotărască după aceste motive; nu putem aştepta pînă să iasă discuţiunea în „Monitor”, căci notele stenografice trebuiesc să fie revăzute de mine, precum sînt revăzute de toţi oratorii. La noi stenografia nu a ajuns la acea perfecţiune precum este in alte părţi, ca să poată reproduce cu deplinătate cuvintele unui orator, idei şi stil; la noi aceste note trebuiesc revăzute. Au chiar în Francia membrii Parlamentului n-au dreptul să ia notele în reviziune şi să îndrep-teze stilul? Ei, dacă aş primi propunerea domnului Leca ce s-ar face? Ar ieşi prin „Monitor” cuvintele mele şi domnul Leca ar zice că domnul Kogăîniceanu n-a vorbit aşa! întreb dară care este poziţiunea domnului Leca mai bună: cînd ar ieşi prin „Monitor” cuvintele mele îndreptate, sau cînd n-aş fi pus mina pe note şi i le-aş da aşa precum au fost redactate de stenografi? Acum întreb ce a declarat domnul preşedinte de la înălţimea tribunei ? Că domnia-sa n-a găsit nimic în note insultător pentru Cameră sau făeînd eu rechizitorul Camerei. Prin urmare, esprimînd recunoştinţa mea colegului meu, adaog că nici nu mă aşteptam la altceva decît la această dreptate. Aceasta odată constatat de la înălţimea tribunei, cum că n-am zis nimic în contra Camerei surori, naşte întrebarea pentru ce domnul Leca, care nu este în această Cameră decît ca senator * V. fr. miliger, a atenua. 260 şi care găsind că a atacat cineva Camera, Curtea de casaţie, Curtea de compturi sau orice alt Corp al statului, are dreptul să ceară cuvîntul ca să proteste? De ce domnia-sa nu şi-a dat demisiunea de senator, ei numai aceea de secretar, şi încă aceasta după patru zile, adică tocmai la 27 ianuariu? Mai văd aci un ce curios: o iiotărîre, o combinaţiune concepută spre a-mi căuta cearta onor. domn Leca; sînt dator să-i dau această dreptate şi-i voi da oricînd o va avea; domnia-sa de la 24 ghenarie nu s-a mai suit la biurou! ... Domnul Leca : Am fost bolnav. Nu ştiu cauza, dară constat faptul acesta, care vă face onoare, că dumneavoastră cînd nu vă place un lucru nu mai luaţi parte la el. Aşa-dară, dumneavoastră de la 24 ianuariu nu v-aţi mai suit la biurou. N-a făcut tot aşa şi domnul Cămărăşescu ! Domnul Cămărăşescu chiar astăzi se puse alături cu mine la biurou; se deschide şedinţa, domnia-sa citeşte procesul-verbal sub conducerea mea şi în urmă, după ce domnia-sa citise comunicările, zice deodată că „dacă domnul Leca îşi dă demisiunea, îmi dau şi eu demisiunea” şi roagă pe domnul Leca să spună pentru ce-şi dă demisiunea; ba chiar nu vă citeşte demisiunea domnului Leca dată în scris ... Domnul Cămărăşescu: Am citit-o. Voci: Nu s-a citit. Domnul Leca: S-a citit în toată coprinderea ei. Voci: N-am auzit. (Zgomot.) Eu prezidam şi domnul Cămărăşescu era lingă mine, şi daca se citea această demisiune trebuia să ştiu, nu sînt nici surd, nici orb; dară primesc că s-a citit. îmi permit a întreba pe biurou şi pe dumneavoastră, domnilor senatori, cine constată hotărîrile Senatului, cine subscrie rezo-luţiunile Senatului ? Senatul hotărînd că nu primeşte demisiunea domnului Leca sau demisiunea mea, cine constată aceasta? Negreşit că preşedintele. Cine a îndrituit pe domnul Cămărăşescu să pună rezoluţiuni şi să le subscrie, domnia-sa carele chiar era în cauză? Iată încă ce a scris domnia-sa pe demisiunea domnului Leca, fără ştirea biuroului: „S-a citit în şedinţa din 27 ianuariu anul 1877 şi s-a respins de către Senat, după ce a declarat domnul senator Leca cauza retragerei, după ce a dat esplicaţiuni domnul senator vicepreşedinte Kogăîniceanu că nu a atacat Camera”. (Semnat) Secretar : N. Cămărăşescu. Apoi aşa aţi otărît dumneavoastră? Apoi aceasta este conform cu cele zise în sumar, adică că cestiunea rămîne suspensă pînă la a doua votare ? Apoi, daca este aşa, trebuia să se constate aceasta de onor. domn Cămărăşescu care demisionase, şi care, prin urmare, nu mai era la biurou. Ce aţi fi zis dumneavoastră daca eu rămîneam la biurou în urma demi-siunei mele? Şi aş fi constatat hotărîrile mele? Aţi fi zis, negreşit, că aceasta este un falş sau o necuviinţă. Acum, domnilor senatori, mă rezum; dumneavostră împreună cu domnul preşedinte aveţi să hotărîţi conflictul dintre doi secretari şi între un vicepreşedinte. Eu, domnilor, să vă spun, pe onor. domn Leca am onoare să-l cunosc de mai mulţi ani; m-am întîlnit adesea cu domnia-lui în luptele nostre politice; deşi nu avem aceeaşi vîrstă, însă adesea am luptat 261 împreună, căci, afară de oarecari particularităţi, eu sînt amicul său politic. Pe domnul Cămărăşescu, însă, nu l-am întîlnit niciodată în viaţa mea politică. Este ştiut că, de la 1839, am fost unul din luptătorii politici din Moldova, carele mai ades am fost în contact cu oamenii politici din Ţara Românească. într-acest lung şir de ani, niciodată n-am auzit de numele domnului Cămărăşescu, niciodată n-am avut vreo relaţiune cu domnia-sa, nici politică, nici socială pînă acum, cînd am avut fericirea rară de a mă întîlni cu domnia-sa în anul trecut în acest Senat. Aşadară, nu înţeleg că eu să fi putut jicni în ceva pe domnul Cămărăşescu, fie în afaceri politice, fie în relaţiuni sociale. De ce, dară, s-a supărat pe mine! Domnilor, mie nu-mi plac situaţiunele falşe. Iată oameni cari se califică de liberali independinţi şi cari merg cu terorismul lor pînă acolo încît fac manifestaţiuni pentru a opri pe un senator de a spune opiniunile sale. Şi cine mă combate ! Oameni din acel partit cari au luptat pentru dizolvarea ministerului trecut. Şi pentru ce aceasta! (vorbesc de domnii Leca şi Cămărăşescu). Pentru că am spus guvernului că face faus.se wute\ pentru că mi-am permis a spune că oamenii cari astăzi sînt in capul afacerilor se poartă în Moldova mai rău decît derbedeii turceşti, decît prefecţii domnului Catargiu! Şi pentru aceasta domnii Leca şi Cămărăşescu voiesc să-mi taie capul ? Oare, cît am fost pe fotoliul de vicepreşedinte sau de senator, am insultat eu pe cineva! Am incatenat eu libertatea cuvîntului oricăruia din dumneavoastră sau am dat ocazie de a se face vreun scandal parlamentar în acest matur Cojrp ! Pentru ce dară acest terorism! Dară mîne se poate întîmpla ca onor. domn Ioan Gbica să se suie la tribună ca simplu senator şi să spuie părerea sa în privinţa guvernului sau a unui grup, şi pentru aceasta ar trebui oare ca domnii Belu şi Răşcan să-şi dea demisiunea! ! 2 Ar trebui ca domnul Răşcan să se scoale şi să zică : îmi dau demisiunea pentru că s-a insultat sau chedivul din Cairo, sau Parlamentul din Ţarigrad, sau Dumnezeu ştie ce ! Apoi, unde o să mergem cu aceste pretenţiuni în acest biurou! Prin urmare, daca este ca un vicepreşedinte să aibă mai puţină libertate decît un senator, atunci declar că prefer a nu mai avea onoarea de a prezida Senatul. Din toate acestea rezultă că domnii Cămărăşescu şi Leca au voit, de la sine sau suflaţi la ureche de undeva, a face în contra mea o manifes-taţiune. Ei bine, manifestaţiune pentru manifestaţiune ! Aşadară, iată că fac şi eu o manifestaţiune clară şi pozitivă. Rog ca onor. Senat să opteze între mine şi între aceşti doi domni secretari, cari, cu toată parada ce fac de liberalismul domnielor-sale, voiesc să facă presiune asupra libertăţei cuvîntului unui senator, care, în acest Senat, are dreptul să vorbească tot atît cît şi domniele-lor ! De aceea, încă o dată, domnule preşedinte, vă rog să puneţi la vot demisiunea mea, şi declar că primirea demisiunei mele ... (întreruperi zgomotoase.) Yă rog ! Yă rog, domnilor, lăsaţi-mă să vorbesc. Declar încă o dată că primirea demisiunei mele este un vot dezaprobativ pentru purtarea mea. Această demisiune este la ordinea zilei; de veţi primi-o, aceasta va fi aprobarea purtărei domnilor Cămărăşescu şi Leca; o mai repet, primirea demisiunei mele este dezaprobarea mea şi aprobarea domnielor-lor. Din contra, neprimirea demisiunei mele va fi aprobarea purtărei biuroului, va fi aprobarea purtărei mele şi dezaprobarea domnielor-lor. 262 Căci dumneavoastră, domnilor Leca şi Cămărăşescu, nu aveţi dreptul a \ dezaproba cuvintele mele; aceasta are dreptul să o facă numai Senatul! Să fie, dară, bine înţeles : demisiunea mea primită, este dezaprobarea mea şi aprobarea domnielor-lor; neprimirea demisiunei mele, este dezaprobarea domnielor-lor ca secretari. După replica lui N. Cămărăşescu şi G. Leca 3. Fac apel la dumneavoastră să binevoiţi să mă lăsaţi să vorbesc, pentru că, precum onor. domn Leca a pus cestiunea, în adevăr atunci are dreptul să mă condamne Senatul. Y-aş ruga să mă lăsaţi să vorbesc ; onor. domn Apostoleanu a fost bun să-mi cedeze cuvîntul ... Voci: Să vorbească. Domnilor, în tot momentul aud că sînt autoritar. Domnilor, ce vreţi? Sînt autoritar în puterea legei; şi cînd am legea în favoarea mea sînt foarte autoritar în aplicarea legilor ! Eu nu sînt un şoarec să rod niţel, cîte niţel constituţiunile! (Aplauze.) Prin urmare sînt autoritar. Iată acum dovezile de autoritarism ce s-au dat în contra mea. Onor. domn Leca a zis cum că eu am ameninţat un amploiat al telegrafului. în adevăr, cînd un amploiat nu-şi face datoria, eu n-am obicei să-i dau ciubuc sau bomboane. Domnul senator Gridov se adresează către mine printr-un deputat plîngîndu-se de votul Senatului, că nu i-a luat în consideraţiune cazul de boală, şi ştiţi că cererea domniei-sale a fost criticată cu cuvînt de domnul doctor Severin, competent în materie. La această depeşă am răspuns ca vicepreşedinte, am subscris ca vicepreşedinte, întîmpinînd că Senatul nu a înţeles să jicnească întru nimic pe colegul nostru, pentru care toţi avem stimă; dară că este vina domnului Gridov, că a scuzat nevenirea sa zicînd dintîi că-1 doare dinţii, al doilea că este răcit şi în urmă că are nevralgie; în faţa ace[le]i împrejurări, ca ce era de făcut mai bine? Era să telegrafiez ca domnul Gridov să arate motive serioase de absenţă sau să vină la Senat. Altă dată am dat telegrafului o depeşă de la biurou în afacerile Senatului. Şi una şi alta mi s-au refuzat, zicîndu-mi-se că, după ordinul domnului Yernescu 4, depeşele întrucît nu au număr şi pecete nu se primesc. Eu, vicepreşedinte al Senatului, să nu pociu da nişte telegrame fără pecete şi număr? Am fost de trei ori ministru de interne şi prin urmare şef al telegrafului; niciodată nu am contestat dreptul preşedinţelor Corpurilor legiuitoare de a coresponda în afacerile Corpurilor legiuitoare. Cînd am avut întîiul refuz, m-am adresat la domnul preşedinte al consiliului; domnia-sa mi-a zis de ce nu vorbesc cu domnul Yernescu? Şi i-am răspuns : nu vorbesc domnului Yernescu ! Reprezint Senatul şi prin urmare mă adresez către şeful guvernului; şi atunci domnul preşedinte al consiliului (regret că nu este aci ca să afirme cele ce zic) a dat ordin ca orice depeşă care vine de la biuroul Senatului să fie primită şi espediată, este în discreţia acelui vicepreşedinte de a pune număr sau ba, iară nu este în aprecierea micului amploiat de la telegraf de a se face censo-rul vicepreşedintelui! Cînd dară un amploiat nou care schimbase pe cel vechi nu a ascultat de vicepreşedintele ş-a refuzat a-mi espedia depeşa privitoare la domnul Gridov, i-am zis — o recunosc îţi ordon a espedia depeşele ce ţi se dau, de la biurou; eu voi da socoteală ministrului, domnule, dacă ţi-am cerut ceva contra legei”. Iată, domnilor senatori, în ce a constat autori [tari]smul meu în cazul relevat de domnul Lecca. 263 Yiu acum la o altă cestiune: cînd mi s-a făcut onoarea de a fi ales vicepreşedinte, am luat de regulă de a aplica regulamentul (care este luat după acela din Moldova şi care este scris cu mina mea) fără a recurge la luminile domnului Cămărăşescu; am obiceiul de a-mi împlini singur îndatorirele mele, nu prin delegaţie sau sufleori; în viaţa mea nu am avut sufleor; legile şi ordinile le concep eu şi adesea le redigiu tot eu. ( Aplauze.) Domnul Gheorghe Leca: Vă face onoare. Onor. domn Cămărăşescu, văzînd că eu voiam a prezide singur, vi s-a plîns că de ce nu dau secretarilor bilele ca să le împartă la domnii senatori. Yă întreb, onor. domnule preşedinte, cum faceţi dumneavoastră? Domnul preşedinte: Totdeauna eu împart bilele. Unde dar domnu[]] Cămărăşescu vede că sînt autoritar ? Pentru că nu dau domniei-sale bilele? Domnul Cămărăşescu: Regulamentul zice contrariu. Să-l otărască Senatul, dar pînă acum aşa s-a urmat totdeauna; aşa face onor. meu coleg domnul Ioan Gbica, aşa şi p. s. s. p. mitropolit. Ce mai rămîne acum? Masa la care m-a poftit onor. domn Cămărăşescu. (Ilaritate.) ÎJu am avut onoarea să cunosc pe domnul Cămărăşescu decît aci în Senat. îl mai vedeam cîteodată la şosea. într-acestea am fost ales de dumneavoastră vicepreşedinte, şi negreşit că îndată s-au făcut un fel de intimitate între preşedinte şi secretari. Mi-a făcut dar domnul Cămărăşescu onoarea şi m-a cbemat o dată la masă. Domnul Cămărăşescu: De două ori. (Ilaritate.) Ei, domnilor, să fim serioşi! cbiar cînd o asemenea cestiune, adică o invitaţiune la masă este pusă în Senat. Un secretar invită pe un vicepreşedinte: aş fi fost eu aşa de rău crescut ca să nu mă duc ? M-am dus şi o dată şi de două ori. Dar de vreme ce dumneavoastră din aceste două mese trageţi argumente în contra mea, ei, onorabile domnule Cămărăşescu, ia fă-mi onoarea de a mă mai invita a treia oară la masă să vezi voi mai veni? (Aplauze şi ilaritate.) Schim-bă-ţi mai întîi bucătarul. Domnilor, eu nu voi să impun Senatului. întocmai ca şi domnul Leca, sîntem doi împricinaţi; sîntem înaintea juraţilor noştri naturali, sîntem înaintea Senatului. Precum domnia-sa face apel la dreptatea dumneavoastră, asemenea şi eu vă rog ca dreptatea dumneavoastră să hotărască între domnia-sa şi între mine. După ce Senatul respinsese prin vot demisia lui Kogălniceana. Vă mulţumesc, domnilor senatori, pentru dreptatea care mi-aţi făcut-o şi vă încredinţez că şi pe viitor voi şti a apăra demnitatea Sena tului, în cazul de faţă nu a fost o cestiune personală; cestiunele personale se pot vida altmintrelea; prin votul dumneavoastră, dumneavoastră aţi-apărat demnitatea nu a vicepreşedintelui, ci a însuşi Senatului. (Aplauze.) „Monitor”, 1877, nr. 49, p. 1 608, col 3 — p. 1 610, col. 2; p. 1 612; p. 1 613, col. 1-2. 264 NOTE ţ Vezi supra p. 254. 2 Cei doi erau secretarii şedinţei. 3 N. Cămărăşescu i-a replicat acru lui K. amintindu-i rigiditatea cu care conducea şedinţele Senatului: „Cînd eram la biurou şi voiam să spui încetişor ca să-i fac vreo amintire despre ceea ce zice regulamentul [î]mi răspundea : « Lasă-mă în pace ! îi reproşase apoi remarca de a nu-1 fi cunoscut, cînd prînzise de două ori la el: „Nu mă aşteptam să spuneţi că domnul Cămărăşescu este un om din fundul pămîntului”. Insistase apoi asupra faptului că a citit declaraţia prin care G. Leca îşi dădea demisia în şedinţă. „Domnule Kogălniceanu, să nu crează că eu am făcut sumarul şi că am fost pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă”. Leca observase tăios: „Domnia-sa este acela care vrea să impuie terorismul, nu noi [...] Vine să impuie Senatului, zicîndu-i: trebuie să dezaprobaţi pe domnul Leca şi numai aşa să-mi daţi satisfac-ţiune ... Aici nu este cestiunea de mine, nici de domnul Kogălniceanu, dară este cestiunea de dreptate. Domnia-sa prea voieşte să impuie Senatului, dară cred că acest onor. Senat, care şi-a făcut totdeauna datoria, şi-o va face şi cu această ocaziune. Apoi, a domniei-sale să fie numai dreptatea? Domnia-sa este vicepreşedinte, dară nu este decît un simplu senator; şi eu sînt secretar, sînt cu aceleaşi drepturi ca şi domnia-sa; noi nu voim să fim ca la şcoală, precum în zilele trecute s-a purtat cu un mic amploiat de aici [vezi mai jos explicaţia dată chiar de K. — n.n.J. Sistemul autoritar nu-mi place mie, nu are să ne dea domnia-sa lec-ţiuni de şcoală. Domnia-sa a avut aerul de a ne face procesul mie şi domnului Cămărăşescu, a pronunţat sentinţa şi voieşte ca Senatul să adopte sentinţa care a pronunţat-o domnia-sa”. 4 G. Vernescu era ministru de interne. Respinge sugestia de a amina interpelarea în problema Universităţii din Iaşi, făcută de I. Docan, ministrul lucrărilor publice * Domnilor, sînt nevoit a nn mă putea uni cu propunerea de amînare făcută de onor. domn ministru I. Docan, cu atît mai mult că lîngă domnia-sa văd pe domnul ministru de esterne1 însuşi, profesor de la Universitatea de Iaşi şi care este în stare mai bine decît oricare altul a cunoaşte cele petrecute în Iaşi, cînd sînt în drept a nu ascunde că chiar onor. domn Ohiţu2 nu ar fi în stare a-mi da lămuririle pe cari poate să mi le dea vechiul profesor. Domnul vicepreşedinte: Un ministru este totdeauna în stare a da lămuriri. Nu cred că domnul Chiţu, cu toate cunoştinţele sale de ministru, va putea da lămuririle locale — fiindcă am să vorbesc de localitatea de acolo —, lămuririle locale pe cari onor. domn ministru de esterne le poate da; şi iată pentru ce : pentru două cuvinte, dintîi că onor. domn ministru al instrucţiunei publice, deşi funcţionează de nouă luni, o dată măcar n-a trecut secatul Milcov ca să vadă ce se face cu acel mare institut de învăţămînt, pe care ţara l-a creat ca o avangardă a naţiona-lităţei române în faţă cu străinismul; cînd, din contra, onor. domn ministru de esterne, vechi profesor, profesor de 16 ani la acea Universitate, care în mai multe rînduri a luat apărarea ei şi ca senator şi ca deputat, provocînd de multe ori chiar voturi de blam în privinţa stărei proaste * Şedinţa din 31 ianuarie 1877. Senatul României. 265 a Universitate! de Iaşi, cînd, zic, onor. domn ministru de esterne, interesat în cestiune, poate a ne rosti despre toate în plină cunoştinţă de cauză. Al doilea, domnul ST. Ionescu în fiecare săptămînă a verei trecute mergea la Iaşi, şi prin urmare domnia-sa este pentru mine omul care poate să-mi răspundă mai bine decît oricine. Ar fi fost aci onor. domn ministru al instrueţiunei publice, eu încă l-aş fi rugat respectuos pe domnia-sa ca şi domnia-sa să roage pe domnul ministru de esterne să binevoiască a fi alăturea cu domnia-sa în răspunsurile ministeriale, căci mie mai cu seamă cu domnul ministru îmi place să discut în această cestiune. Cît pentru motivul de boală, sînt şi eu silit a-1 admite, însă cu rezervă! îmi aduc aminte de timpul cînd am fost ministru alături cu domnul Ohiţu. Eram foarte bolnav; totuşi onor. domn ministru de esterne, atunci deputat, îmi imputa ca o crimă acea boală; şi-mi aduc aminte — pentru o interpelaţiune care mi-a făcut-o, că de ce nu public actele diplomatice cari i le arătasem într-o comisiune —, m-a silit să vin în arşiţa lui iuliu, două ore, de la mine d-acaşă pînă la Adunare, deşi bolnav, numai Dumnezeu ştie la ce grad. Aşadară, eu nu voi avea acea cruzime de a cere să vină domnul ministru de .instrucţiune publică ca să discute cu mine, însă voi zice că, de vreme ce domnul Chiţu este bolnav, ar fi trebuit să ceară de la măria-sa domnitorul sau de la colegii săi ca să însărcineze pe domnul ministru de esterne să răspundă în locul domniei-sale la interpe-laţiunea mea, dară n-a făcut aceasta. Aşadară, eu nu pot amina această interpelaţiune; eu găsesc pe bancă duoi miniştri, din cari unul foarte competinte în materie, şi aşa fiind declar că astăzi sînt inima cea mai împietrită, inima cea mai de stîncă care poate să fie, şi călare pe regulament cer ca astăzi să-mi dezvolt interpelarea. Yedeţi că sînt franc, autoritar 3, cum mi se impută, şi prin urmare beneficiez, cum au beneficiat alţii, de regulament. Eu nu cer să fie aci domnul ministru de culte, din contra, sînt foarte fericit că văd o persoană mai competinte, fiindcă este profesor tocmai la Universitatea de Iaşi, şi am să discut şi cu ministrul şi cu profesorul. Aceasta cu atît mai mult că este o păsăruică care mi-a cîntat la ureche şi mi-a denunţat o depeşă a chiar studenţilor Universităţei din Iaşi adresată unui oarecare ministru şi despre care domnul ministru [al] lucrărilor publice ar avea cunoştinţă, depeşă prin care studenţii zic : Pentru numele lui Dumnezeu, faceţi în fine să avem şi noi învăţători, faceţi în fine ca profesorii să-şi facă datoria, faceţi în fine ca după trei ani de zile să putem să luăm licenţele, să ajungem să fim şi noi ceva în această ţară. Domnul vicepreşedinte : Nu dezvoltaţi interpelaţia. Nu dezvolt, dară voi numai să arăt că această interpelaţiune este atît de trebuincioasă, este atît de urgentă, că tot corpul studenţilor Universităţei din Iaşi, cît şi tot oraşul Iaşi stau cu urechea la telegraf să afle ce va zice maturul Corp într-o chestiune unde se atinge de însăşi avangarda naţionalităţei şi civilizaţiunei române. Replică lui N. Ionescu4. Aceasta este treaba mea. Domnilor, onor. domn Ionescu este elocvent şi de 10 ani fiecare l-aţi auzit foarte elocvent, însă astă dată n-am a face cu elocvenţa, ci cu realitatea. în ce ţară a văzut domnia-sa, şi fiindcă a luat constituţiunea turcească şi Parlamentul din Constantinopoli, îl voi întreba dacă chiar în Stambul se poate admite teoria domniei-sale, că în faţa unei inter - 266 pelaţiuni care este făcută spre a dezvăli un rău, o stare de lucruri pentru care Senatul trebuie să ceară o imediată îndreptere, trebuie, zic, a se aştepta răspunsul piuă cînd ministrul titular va fi sănătos şi va putea veni să răspundă în persoană. Dară daca boala domniei-sale va ţine nu două zile, ci două săptămîni ? Nu o doresc aceasta ; dar daca boala va ţine cbiar două luni ? Oare atunci eu sau mai bine zicînd Senatul trebuie să aştepte 1 Ce? Eu am a face cu domnul Chiţu personal? Nu am a face cu domnia-sa deloc. Nu am a împărţi nimic cu domnul Cbiţu, eu am a face cu guvernul reprezentat dintîi, se înţelege, prin ministrul special; dară daca acesta nu vine, fie din orice cauză, din orice altă împregiurare, eu am a face cu minist[e]rul, şi aşa mă adresez la banca ministerială. Onor. domn Ionescu zice : „Nu am ştiut dacă se adresează la guvern; interpelaţiunea priveşte pe domnul Cbiţu, pe ministrul special”. Nu este aşa. Interpelaţiunile se adresează de către preşedintele Senatului şefului Cabinetului; şeful cabinetului este dator, conform cu uzanţele constituţionale, să îneunoştiinţeze pe ministrul competinte că este cbemat să răspundă în special unei interpelaţiuni; daca acesta nu poate, să spuie; el este dator să aducă aceasta la cunoştinţa cabinetului, şi acesta este dator să însărcineze pe un alt coleg de a răspunde în locul absentului. Apoi, astăzi aţi văzut că n-a făcut aşa domnul prim-ministru5. Domnia-sa a găsit de cuviinţă să se ducă la Piteşti, să-şi caute de sănătate. N-a făcut nimic în privinţa interpelaţiunei mele; n-a răspuns nimic Senatului, că adică a însărcinat pe altul să răspunză în locul domnului ministru Chiţu, bolnav. N-a urmat tot aşa în privinţa altor interpelaţiuni. Aţi văzut pe domnul ministru al lucrărilor publice declarîndu-ne că este însărcinat să răspundă la aceste interpelări; l-aţi văzut pe domnia-sa, deşi nu este ministru decît de două, trei zile, declarîndu-vă în mod parlamentar că, dacă nu voim să aşteptăm ca domnul ministru de interne să vie să răspundă, atunci va răspunde domnia-sa. Ba încă a zis mai mult; la interpelaţia domnului N. Lahovari nu s-a jenat deloc de a ne zice aceste cuvinte : nu simţ deloc greutate de a răspunde, fiindcă în parte domnul Lahovari are dreptate. Apoi, dacă era o interpelaţiune la care trebuia ministru [1] să recunoască îndată dreptatea ei, era negreşit interpelaţiunea mea. Aici domnul I. Docan trebuia să zică : „Domnilor, primesc eu a răspunde la interpelaţiunea domnului Kogălniceanu, pentru că de mai nainte vă spun că, dacă este o interpelaţiune dreaptă, este aceea a domnului Kogălniceanu!” Copiii o ştiau aceasta ! Şi domnul Ionescu, nevinovatul, se face că nu ştie nimic din cele ce se petrec dincolo de Milcov. Nu ştie domnia-sa, profesor la Universitatea din Iaşi de 16 ani, în ce stare se află această Universitate? Nu este domnia-lui în stare să ne spună cine-1 înlocuieşte acolo şi cîţi şcolari are? Aşadară, eu o mai declar, niciodată nu am a face cu ministrul special domnul Chiţu, am a face cu banca ministerială. M-am adresat la preşedintele consiliului, preşedintele consiliului s-a adresat la domnul Chiţu; domnul Chiţu nu a putut veni, dară a putut să zică colegului său : răspunde în locul meu ! Asemenea cestiuni se tratează în Consiliul de Miniştri, şi dovadă am că, la o interpelaţiune în această materie, care s-a făcut în Camera suroră de un deputat căruia nu i se poate imputa că nu ar fi un amic al guvernului, vicepreşedintele Camerei, colonelul Leca, domnul Chiţu a răspuns : „Am tratat cestiunea în Consiliul de Miniştri”. Aşadară, dacă domnul Ionescu nu ştie nimica de Universitatea de Iaşi, nici ca profesor, nici ca ministru luat de dincolo de Milcov, tocmai ca presupus că cunoaşte inte- resele de acolo, şi se leapădă de responsabilitatea sa ministerială, aseun-zîndu-şi voiagele sub perdeaua intereselor sale private, totuşi cel puţin ca membru al Consiliului de Miniştri, unde, după mărturisirea domnului Cbiţu, s-a tratat cestiunea, totuşi, ca şezător pe aceste bănci (arătînă banca ministerială), trebuie domnia-sa să ştie materia. Eu simţ de mai uainte că domnul Ionescu ştie toate, şi ca unul ce le face toate; dară daca domnia-sa nu vrea să răspundă, sub euvînt că nu ştie nimica din cele petrecute la Universitatea de Iaşi, atunci cer ca domnul Docan, minis-tru[l] lucrărilor publice, să-mi răspunză, şi n-ar fi aci domnul Docan, fie şi domnul ministru de resbel, eu pe domnia-sa l-aş interpela şi aş cere să-mi răspundă. Am văzut mai deunăzi în Camera suroră pe ministrul de resbel apărînd budgetul Ministerului Lucrărilor Publice şi n-ar răspunde domnul Ionescu, ministru, profesor de Universitate, acela care a făcut două interpelări în asemenea materie % Domnia-sa acum zice că nu este competinte, pentru că n-are ştiinţă de cele ce se. petrec acolo. Ei bine, domnule Ionescu, daca dumneavoastră nu aveţi ştiinţă, să vă dau citire de însăşi interpelaţiunile dumneavoastră de mai nainte. Interpelaţiunea mea este bazată pe însăşi interpelaţiunile dumneavoastră şi complectată prin ştiinţele pozitive care le-am luat de la izvoare autentice! M-am dus la Iaşi, m-am dus la Universitate, m-am adresat la rectorul Universităţei, venerabilul domn Suciu, i-am zis şi i-am şi scris : „Am să fac în Senat o interpelaţiune asupra stărei Universităţei de Iaşi, în care te văd plîn-gînd ca Eremia pe ruinele Ierusalimului! Da, domnia-ta, rector al Universităţei de Iaşi, eşti Eremia, plîngînd asupra ruinelor noului Ierusalim al Universităţei de Iaşi. Voiesc, dară, de la însuşi domnia-ta să am ştiinţele pozitive cari au a servi de bază interpelaţiunei mele”. Şi iată recto-rele magnefic al Universităţei ce-mi răspunde, ce-mi serie: „îndată ce am primit mult preţioasa dumitale scrisoare etc., ete. ... ”. Şi bazîndu-mă pe aceste întrebări, pe aceste răspunsuri date mie de rectorul şi secretarul Universităţei de Iaşi, fac astăzi interpelarea mea. Vedeţi că aici este o cauză serioasă, o convicţiune profundă care mă face să uzez de toate mijloacele date mie de constituţiune şi de regulament ca să stărui ca guvernul să binevoiască a răspunde la interpelarea mea. Două cuvinte încă : ministerul are dreptul constituţional de a dizolva Senatul ; aceasta se anunţă, acesta este dreptul ministerului. Dară şi Senatul are dreptul — ba chiar datoria — , are dreptul de a zice: „Ştim că ni se trag clopotele, dară, înainte de a muri, voim să arătăm ce avem pe inimă”. Eu, senator liber şi independent, voiesc să-mi fac datoria pînă în minutul morţei — pentru moartea Senatului nu este nici o îndoială. Ku de astăzi se trag clopotele! — Este, dară, de demnitatea Senatului ca, înainte de a muri, să-şi zică puternicul euvînt în cestiunea Universităţei de Iaşi, şi apoi vom muri cu demnitate ! Iată pentru ce stăruiesc în interpelare; iată pentru ce stăruiesc să mi se răspundă astăzi. Din nou răspunde lui N. Ionescu 6. Domnul ministru de esterne a socotit prin o mare eroare că eu ceream numaidecît să-l fac pe domnia-sa să răspunză. Eu m-am adresat la banca ministerială, şi eînd am văzut că pe lîngă onor. ministru al lucrărilor publice vine şi domnul Ionescu, profesorele Universităţii de Iaşi, s-a bucurat inima mea că voi avea un om mai competinte ca să răspundă la interpelaţiune. Am voit, domnilor, să fac interpelaţiunea mea chiar astăzi, şi tocmai astăzi, pentru că-mi plac datele istorice. La finele lui ianuarie 1876, un ministru de culte a primit aci un vot de blam pentru că a călcat legea 7. Ei bine, vă voi spune de mai nainte că voiam să vă dovedesc nu că Senatul nu a făcut bine că a dat acel vot de blam contra unui ministru acuzat că a călcat legea, dară voiam iarăşi în luna ianuarie să vă dovedesc ce efect a avut acel vot în privinţa instrucţiunii publice. Yotul acela a avut, domnilor, de consecinţă că astăzi ministrul nu mai cutează să esplice * rigorile legii şi aşa legea instrucţiunei publice rămîne neaplicată. Dară, cînd voi dezvolta interpelaţiunea mea, vă voi arăta mai pe larg opiniunea mea în privinţa votului Senatului dat acum este un an ! Mi s-a imputat că sînt vizir. Aţi auzit pe domnul Cămărăşescu şi pe domnul Leca 8, asemenea şi banca ministerială tratîndu-mă de vizir. Ei bine, domnilor, astăzi acest nume mi se cuvine mai puţin decît oricînd, căci, de cînd liberii şi independenţii au venit la putere, ei au întrecut pe toţi vizirii din lume ! ... (Aplauze.) Cu toate acestea, astăzi fiind mare vizir, dară vizir în puterea regulamentului, consimt să fac o graţiozitate vizirială şi prin urmare primesc ca interpelaţiunea mea să o dezvoltez mine, cu condiţiune însă ca să se încunoştiinţeze de către biurou Consiliul de Miniştri, pentru ca şi preşedintele consiliului, daca domnul ministru [al] cultelor va fi tot bolnav, să însărcineze pe unul din colegii săi, oricare va vrea, să răspunză în locul domnului Chiţii; voi avea încă o mare mulţumire sufletească să văd pe domnul ministru de esterne primind această însărcinare, căci de mai nainte anunţ că interpelarea mea are să fie foarte resbelnică P Prin urmare, declar încă o dată că consimt la amînare pentru mîine. „Monitor”, 1817, nr. 50, p. 1 638, col. 2 — p. 1 640, col. 2; p. 1 642, col. 1 — 2. * Citeşte: optice. NOTE 1 2 3 4 5 6 7 8 1 N. Ionescu. 2 Ministrul cultelor şi instrucţiunii publice. 3 Vezi supra p. 265, nota 3. 4 N. Ionescu Îşi exprimase uimirea pentru modul neparlamentar de procedare al lu K. Adresează o interpelare şi pentru că ministrul de resort lipseşte pretinde răspuns de la ministrul de externe, presupunînd că acesta cunoaşte problema. N. I. ceruse cu insistenţă ca Senatul să voteze amînarea ţinerii interpelării pînă la însănătoşirea lui G. Ghiţu, Încheind caustic: „Chiar în Turcia, dacă ar fi o responsabilitate ministerială, nu se va alege de un om care n-are nici o responsabilitate, dar mai cu seamă la noi, unde fiecare ministru este responsabil de actele sale”. La acestea I. Ghica observase concesiv : „Domnule Kogălnicene, după regulament aveţi dreptul să insistaţi a dezvolta interpelarea dumnavoastră, decît cred că dacă vă asigură...”. 5 I. C. Brătianu. 6 N. Ionescu, iritat, declarase: „Ca profesor de atiţia ani, ştiu foarte bine în ceea ce mă priveşte pe mine, ştiu că am declarat, de cînd am primit ministerul, că voi să fiu suplinit ; ştiu că de la început chiar am declarat că renunţ la tot onorariul meu pentru ca să se poată retribui un suplininte, ştiu că s-a dat un suplininte, ştiu că este retribuit, ştiu că eu nu iau paralele şi ştiu că cursul se face”. Arătase apoi că nu poate fi obligat a răspunde interpelării lui K. în locul titularului de la instrucţia publică: „Şi domnul Kogălniceanu, care ca ministru era un autoritar, un adevărat vizir care poruncea colegilor săi, să creadă că noi de aici nu sîntem în aceleaşi relaţiuni cu primul ministru, căci, chiar de mă însărcina, trebuia mai întîi să ne consulte dacă primim să purtăm sarcina altui ministru. Eu declar că primul ministru nu m-a însărcinat să răspund la incartada domnului Kogălniceanu”. 7 Vezi discursul următor. 8 Vezi în urmă incidentul, p. 259 şi urm. 8 Vezi discursul următor. 269 „Cestiunea Universităţii din Iaşi înaintea Senatului’ * Domnilor senatori, domnielor-voastre vă este cunoscut că ieri cînd m-am suit la tribună ca să dezvolt interpelarea mea, cu încuviinţarea biuroului şi a Senatului, s-a hotărît ca să o dezvolt astăzi. Yă rog dar, ca, conform votului de ieri, să-mi daţi voie să proced la dezvoltarea interpe-laţiunei mele. Voci: Dezvolt-o. Domnul vicepreşedinte: Domnul ministru primeşte această ordine de zi ? Domnul ministru de culte1: Pentru aceea am şi venit, şi chiar rog pe onor. Senat să încuviinţeze dezvoltarea. Senatul încuviinţează dezvoltarea interpelării domnului Kogălniceanu. Domnilor senatori, eu, din partea mea cel puţin, aş voi să degajez de orice tendinţă politică discuţiunea serioasă ce merită interpelaţiunea mea şi a cării rezultat se aşteaptă cu cea mai mare nerăbdare de toţi aceia ce cred că esistenţa statului român depinde în parte de şcoalele noastre. Rogu-vă să-mi permiteţi mai întîi să videz o mică cestiune sulevată ieri de domnul ministru de esterne, cestiune care priveşte persoana mea; apoi nu voi mai avea onoarea de a vorbi domniilor-voastre decît în mod obiectiv, pretinzînd dreptul ca, atunci cînd din partea altora cestiunea va primi o turnură subiectivă, să uzez şi eu de arme egale. Ieri, domnilor senatori, vă aduceţi aminte că de pe banca ministerială, pentru că ceream să uzez de un drept pe care mi-1 dă regulamentul şi care dumneavoastră mi l-aţi recunoscut, acela adică că trei zile cel mult după anunţarea unei interpelaţiuni să pot beneficia de dreptul de a o dezvolta, ieri, zic, am fost tratat de autoritar 2; o calificare, care, vă mărturisesc, chiar de aş displace unora dintre dumneavoastră, nu o resping deloc, pentru că găsesc că o ţară are pururea trebuinţă de autoritate, autoritate care, bineînţeles, să derive de la lege, de la con-stituţiune, iară nu de la intrigi ale unora şi altora ce au pus mina pe putere. Am mai fost calificat şi de mare-vizir ! Am răspuns atunci: „Nu am nimic de zis în privinţa acestor denumiri. Dară, autoritar şi vizir în puterea regulamentului, ţiu să dezvoltez interpelaţiunea mea astăzi, la sfîrşitul lui ianuariu, pentru că anul trecut, la aceeaşi epocă, un ministru de instrucţiune publică a fost blamat cu drept cuvînt că a călcat legea instrucţiu-nei publice 3; şi ţiu a dovedi la aceeaşi epocă că de multe ori nepăzirea legei instrueţiunei publice aduce consecinţi mai fatale decît chiar călcarea acestei legi. Cînd un articol din lege se calcă negreşit că este un rău ; dară cînd nu se păzesc bazele legei şi se violează întreaga lege, atunci negreşit că răul este şi mai mare”. Prin aceste cuvinte nu am zis nimic care să se raporte la domnul ministru de esterne; domnia-sa însă nu ştiu pentru ce mi-a răspuns : „Şi mie-mi plac datele istorice ; vă voi aduce aminte ziua de 24 ianuariu 1865 cînd domnitorul Cuza a destituit pe un ministru pentru motive cari aparţin istoriei”4. Răspunsul la aceste cuvinte l-am păstrat pe astăzi; îl voi da, şi apoi voi trece înainte. Onor. senatori, am fost de patru ori ministru în această ţară5; întîia oară la 1860, cînd domnitorul Cuza s-a adresat de a doua oară la mine, căci întîia oară l-am refuzat, a doua zi după ce se suise pe tron. Eu atunci îl refuzai zicîndu-i că momentul nu sosise, că voi primi cînd alţii vor refuza, căci refuzul lor va face forţa mea. La 1860 am pri- * Şedinţele din 1, 2 şi 4 februarie 1877. Senatul României. 270. Jfptmt a fi ministru pentru că cele zise de mine se realizaseră. A doua oară fost ministru la 1863 şi 1864. Ştiţi, pe atunci, cum crescuse opoziţiunea care se califica de coaliţiune monstruoasă. în urma retragerei ministerului îficolae Creţulescu, care căzuse sub loviturile acestei eoaliţiuni, domnitorul Cuza se oţărî a se adresa la mine ; eu eram în Moldova. A venit la moşia mea onor. domn Iorgu Radu şi, fără voia mea, m-a furat de la moşie ; voi întrebuinţa chiar espresiunea domniei-sale. Fac apel la memoria domniei-sale, dacă eu am alergat după putere ; aşa e, domnule Radu % Domnul Iorgu Radu: Aşa este, şi am să te mai aduc o dată. Domnul preşedinte6: Domnule Kogălnicene, vă rog ţineţi-vă în cestiune. Vă rog, aţi permis imputarea, daţi-mi voie să răspund. Domnul preşedinte: Eh! imputări au fost de ambele părţi! La 1865, domnitorul Cuza, socotind că momentul a sosit ca să împace durerile lui 2 mai, căci 2 mai schimbase faţa ţărei şi negreşit că aceasta a trebuit să doară, domnul a socotit de cuviinţă, şi era în dreptul lui, să cheme la guvern un om împăciuitor, să cheme un om blînd, carele era o închezăşuire de împăcare; şi a chemat pe onor. domn Bosia-nu. Iată motivele pentru cari domnitorul a schimbat guvernul său7, uzînd de dreptul său, cum a fost în dreptul meu să primesc sau să nu primesc ministerul, cum a fost în dreptul meu să-mi dau demisiunea, cum mi-am şi dat-o de mai multe ori. Trei luni după aceasta, domnul Bosianu se retrăgea de la minister. Revenind la mine, vă voi spune că, de cîte ori am primit de a fi ministru, n-am comptat pe recunoştinţa nimănui, nici chiar pe recunoştinţa domnitorului. (Aplauze.) Niciodată n-am fost curtezanul domnilor. (Aplauze.) Am venit la minister cînd m-au chemat împregiurările ; am ieşit din minister iarăşi cînd aceste împregiurări nu mai esistau. Cît pentru întrebarea dacă Alexandru Ioan I a greşit către mine sau ba, eu nu-i păstrez nici o rancună; el mi-a dat satisfacţiune, cînd ne-am întîlnit ca simpli muritori pe piaţa Graben din Viena şi cînd mi-a zis aceste cuvinte în faţa multora : „Eşti răzbunat, căci n-ai căzut tu, am căzut eu”. Departe dară de mine cea mai mică umbră de rea-voinţă pentru acest domnitor. Eu păstrez recunoştinţă lui Alexandru Io[a]n I, carele în împre{j]urări grele, în momente mari, mi-a dat ocaziunea să-mi pun şi eu mica mea activitate la reformele ce projectase, să-mi pun şi eu mica mea iscălitură la marele acte naţionale şi democratice ce s-au săvîrşit în 1864; şi păstrez dară cu dragoste memoria acelui domnitor, care, cu toate greşalde sale, a fost un mare domn în ţara aceasta ! (Aplauze în tribune.) Domnul vicepreşedinte I. Ghica : Domnilor de la tribune, nu aplaudaţi, căci sînteţi aci ca să ascultaţi, iară nu ca să daţi semne nici de aprobare, nici de dezaprobare. Vă rog să nu-mi îngreuiaţi misiunea mea, căci vă încredinţez că este foarte grea; nu mă puneţi în poziţie să iau măsuri în contra acelor aprobări sau dezaprobări în puterea regulamentului. La înmormîntarea sa la Ruginoasa, eu am uitat micele mele neajunsuri ; mi-am adus aminte numai de marele fapte ale întîiului domn al României întrunite. Domnul îsT. Ionescu la această înmormîntare 8 a fost <3eea ce a fost zece ani în Oamerile legiuitoare. Domnul vicepreşedinte: Intraţi în interpelare. Sfîrşesc îndată. Zece ani în această incintă sacrosanctă şi în cealaltă, gura domnnlni Ionescu n-a avut decît atacuri şi insulte pentru orice guvern şi orice personalitate; aşa şi la Ruginoasa, domnia-sa n-a 271 cruţat nici majestatea mormîntului, nici lacrimile văduvei! Era dară natural ca şi ieri în privinţa mea să fie ce a fost toată viaţa sa. Am zis. Domnilor, de mai mult timp am făcut o interpelare domnului ministru [al] instrucţiunii; voiesc întîi s-o citesc şi apoi voi intra în dezvoltarea sa. Iat-o : 1) Dacă domnul ministru are cunoştinţă de starea de degradare intelectuală şi chiar materială a Universităţii de Iaşi? 2) Ce măsuri domnia-sa a luat spre a împedica această stare deplorabilă a unui institut de învăţămînt superior, care, în faţa elementelor străine din ţările vecine, ameninţă românismul? 3) Cîte catedre numără Universitatea, cîte sînt ocupate şi eîte neocupate ? 4) La ce ore se ţin deosebitele prelecţiuni ? 5) Cîţi studenţi numără fiecare facultate; adică, cîţi înscrişi şi cîţi efectivi ? 6) Cîţi profesori ocupă şi alte funcţiuni, şi ce funcţiuni sau mandate ; şi cine primeşte onorariele titularilor absenţi ? 7) Cine înlocuieşte pe profesorii absenţi şi ce calităţi academice întrunesc ? 8) Ce măsuri domnia-sa a luat spre a face ca Universitatea de Iaşi să aibă şi profesori, iară nu numai studenţi. Acum, domnilor senatori, şi înainte de a intra în dezvoltarea acestei interpelări, sînt dator să fac scuzele mele domnului ministru al instruc-ţiunei, pentru că, silit prin o nenorocită poziţiune, prin o mare necesitate şi îndatorire, am pus pe domnia-sa în nevoie să vie bolnav înaintea Senatului. Begret aceasta din toată inima, însă din nenorocire aşea este în ţara noastră poziţiunea unui ministru; şi eu m-am aflat în pozi-ţiunea domniei-sale cînd am fost silit de domnul Nieolae Ionescu, atunci deputat, ca să pun două ore, de la mine de acasă pînă la Camera de deputaţi, ca să merg să răspund la o interpelare a domniei-sale, făcută mie în calitate de ministru de esterne. Eu, domnilor, am fost păsuitor cînd am fost reclamat beneficiul regulamentului nostru, pentru motiv că pe banca ministerială se găsea domnul Ionescu, profesor al Universi-tăţei din Iaşi, profesor vechi de 16 ani, care, o mai susţin, este mai competente decît însuşi domnul ministru al instrucţiunei publice de a răspunde la acea interpelare. în adevăr, din cauza multor oeupaţiuni, domnul Chiţu n-a trecut măcar o dată secatul Milcov, spre a vizita şcoalele din Moldova . Nu credeam dar că domnul N. Ionescu va permite ca colegul său bolnav să vină să răspundă la interpelarea mea, cînd domnia-sa cunoaşte mai bine lucrurile, cînd domnia-sa ştie totdeodată că procesul Universi-tăţei de Iaşi, adică procesul profesorilor cari nu îşi fac datoria, nu datează de astăzi; că atît aci, în onor. Senat, cît şi în Camera deputaţilor, de la 1868 şi pînă azi, necontenit s-a vorbit de acei profesori cari lasă văduve catedrele lor, ca să se facă deputaţi, senatori, ingineri, agenţi diplomatici etc.; iar domnul N. Ionescu i-a susţinut întotdeauna. Domnilor senatori, reprezentanţii generaţiunei bătrîne de peste Milcov îşi vor aduce aminte că, atunci cînd în Adunările mume din 1857 naţiunea română a fost chemată a spune dorinţele sale înaintea marilor puteri cari voiau să cunoască glasul ţărei pentru viitoarea sa organiza-ţiune, răspunsul unanim al Moldovei a fost: Unirea şi contopirea ambelor principate într-un singur stat: România. 272 Moldova cunoştea mai dinainte că ea era chemată să facă sacrificii pe altarul patriei; că ea trebuia să renunţe la individualitatea sa istorică şi politică; că trebuia să renunţe chiar la avantagile materiale ce-i da un centru politic ! Acea generaţiune nu se uită că, cu strămutarea reşedinţei, proprietăţile aveau să scază pre jumătate; ea totuşi nu s-a gîndit la nici unul din aste neajunsuri personale şi materiale cari decurgeau din contopirea unei ţări, din strămutarea centrului şi activităţei politice la un alt punct depărtat. Bătrîna generaţiune moldoveana h-a avut în vedere decît mărirea şi binele naţiunei române ; şi toţi moldovenii, pot zice mai în unanimitate, au cerut Unirea. Dar totuşi acea gehera-ţiune avea o pretenţiune; ea vrea ca vechea capitală a Moldovei, dacă îşi perdea titlul de reşedinţă domnească, de scaun al domniei, totuşi Să rămână sau să devină reşedinţa, scaunul ştiinţei, care şi aceasta este o domnie ! Astfel şi donmu [1], şi guvernu [1], şi deputaţii, şi ţara, toţi ne ziceam : „în locul palatului domnesc să rădicăm palatul ştiinţei, în locul domnului să punem inteleginţa; în locul marelor autorităţi administrative, financiare, militare, cari au să se strămute, să punem şcoalele cele mari, să punem facultăţile; în locul guvernului din Iaşi să rădicăm Universitatea din Iaşi”9. Şi astfel, în 26 octombre 1860, AlexandruIo[a]nI, în prezenţa marilor autorităţi, în faţa profesorilor şi a şcolarilor, în faţa bătrînilor şi în faţa tinerilor, în faţa deputaţiunilor şi a felicitaţiunilor sosite de la marele instituţiuni de învăţămînt din ţările megiate, şi chiar de la bătrîna universitate a Iagelonilor din Cracovia, în sunetul clopotelor, al muzicelor şi al strigătului de bucurie al poporului, domnul inaugură Universitatea de Iaşi, dînd în mina profesorilor steagurile tinerilor facultăţi şi drept bună urare adresîndu-le aceste cuvinte espresive : ,,Patriotism, progres şi prudenţă/” Universitatea de Iaşi, domnilor, nu a avut la fondarea ei decît doi contradietori, nu zic duşmani, nu zic adversari: erau domnul Eicolae Ionescu10 şi doctorul Da vila u, directorele şcoalei de medicină din Bucureşti ; chiar în ziua deschiderei Universităţei, acest din urmă alergase la Iaşi spre a stărui către domnul Cuza să nu subscrie actul de fondaţiune, fiindcă Universitatea de Iaşi trebuia să aibă şi o facultate de medicină,, şi domnul Da vila se temea că această facultate să nu ucidă şcoala de medicină din Bucureşti. Eu voiesc rău domnului Davila, domnia-sa din un punct de vedere bun îşi apăra copilul său. Faptul pozitiv este însă că după toate stăruinţele oraşului Iaşi şi ale guvernului, şi chiar ale Camerei, Universitatea din Iaşi pînă astăzi este văduvă de una din facultăţile sale eoprinse în statutele de fondaţiune. Al doilea adversar a fost onor. domn Ionescu, care în ziarul sau „Tribuna română” a combătut făţiş fundarea Universităţei de Iaşi. După inaugurarea ei însă, domnul Ionescu n-a stat la îndoială de a intra în corpul profesoral al Universităţei de Iaşi; în parantez voi zice că aceasta se făcea contrariu statutelor acestei universităţi, care cer grade academice pentru profesorii săi. Domnul Ionescu a intrat între aceşti profesori prin o încheiere a consiliului universitar, care-1 primea prin escepţiune motivată, că domnul Ionescu, deşi nu avea grad academic, totuşi era un vechi profesor în învăţămîntul superior ! Cît pentru mine, eu nu blamez această închiere, pentru că orice universitate se poate mîndri de a avea un profesor ca onor. domn Ionescu. Eu sînt, domnilor senatori, din acei oameni cari deneagă meritul şi capacitatea adversarilor lor. în viaţa mea nu am negat meritul chiar al protivnicilor mei de moarte. 18 - c. 863 273 Nu aparţin acelei secte de pigmei şi de mirmidoni cari deneagă meritele şi faptele unei generaţiuni de oţel. Cu toate denegaţiunele acestei secte, eu am dreptul să vorbesc în afacerile Universităţei de Iaşi, pentru că am şi eu o mică, micuţă petricică a mea în acest mare edificiu, pentru că am participat şi eu la fondarea sa, pentru că, recunoscător încrederei ce mi-a dat Alexandru Io[a]n I, sînt şi eu cofondator al acestei Universităţi ; statutele sale sub numele lui Alexandru Io[a]n I poartă subscrierea lui Kogălniceanu ca ministru, şi a lui Alexandrescu Urecbe ca director 12. Domnilor senatori, toate partitele, spre lauda lor, au în rîndurile lor oameni oneşti, oameni franci, drepţi pentru alţii; astfel şi fosta fracţiune liberă şi independentă — sînt dator să o recunosc — are cîţiva oameni de bine ; mai cu osebire are un om de inimă şi de dreptate. Acesta este rectorul Universităţii de Iaşi, este vechiul meu amic domnul Suciu. Cam la finele anului trecut, onor. domn Suciu 13, în capul profesorilor şi al studenţilor, a celebrat a 16-a aniversare a fondărei Universităţii din Iaşi. Domnul Suciu n-a dezminţit cualităţile sale şi în această ocaziune, fiind drept atît pentru ilustrul mort, fondator al marei şcoli, cît şi pentru viul cofondator. Iată cuvintele ce rectorul a rostit la această mare solemnitate : ,,Eeeunoaştem, domnilor, că această solemnitate ar fi trebuit să se repeţească, dacă nu în tot anul, cel puţin la fiecare lustru. Circumstanţe însă independinte de noi, fatalităţi neaşteptate ne-au împedicat. Prea bine într-adevăr ca cel puţin anul trecut, anul al cincisprezecelea, să vă reamintim entuziasmul ce coprinsese toate animele adevărat române la fondarea şi inaugurarea deschiderei acestui nalt institut de cultură, de un domnitor şi un ministru adevărat român atît în vorbe, cît şi în fapte” etc. Şi mai departe, rectorul adaogă : „Preagloriosul domnitor Alexandru Ioan I de vie şi perpetuă memorie, sub inspiraţiunele eruditului său ministru al instrucţiunei publice, domnul M. Kogălniceanu, voia să aplice în toată întinderea sa legea de la 1851; aşea el voi să adaoge la cele trei facultăţi şi facultatea de medicină ; chiar pentru această cauză se şi cumpără la 1859 acest edificiu; şi la 1860, în 26 octombre, se inaugură deschiderea solemnă a acestei Universităţi în prezenţa domnitorului şi a mult lăudatului său ministru. Dară, pentru a asigura mai bine şi mai solid esistenţa acestui institut superior, domnitorul român înzestră această şcoală naltă cu un statut şi cu însemnele ce se dau de comun unor asemenea corporaţiuni, universităţi. Acest statut declară această Universitate de persoană juridică, cu dreptul de a se administra de sine în cauzele atît ştiinţifice, cît şi disciplinare, cu dreptul de a cîştiga avere, avînd casa sa generală şi eestorul său etc”. Domnilor senatori, îndată după inaugurarea sa, Universitatea din Iaşi, după statutele sale, începu activitatea sa cu trei facultăţi: facultatea de drept, facultatea de litere şi ştiinţe, facultatea de teologie ; rămăsese de organizat numai facultatea de medicină, pentru a căriia fondare se şi începuseră lucrările preliminarii. Domnilor, facultatea de teologie 14 era şi este o necesitate ; totuşi ea a trăit numai un scurt timp, cu toate că legea instrucţiunei publice din 1864 o prevede şi o cere. Această necesitate se prezintă acum în mod mai imperios decît oricînd, pentru că, domnilor, dacă astăzi se cere de la fiecare preot o învăţătură mai mult sau mai puţin dezvoltată, cu atît mai imperios se cere o învăţătură mai naltă de la capii bisericei noastre, în adevăr, legea organică a clerului şi a ierarhiei bisericeşti cere în oare- 274 care timp grade academice de la viitorii noştri prelaţi şi este de datoria noastră de a grăbi acest moment. Permiteţi-mi a vă arăta canza acestei mari necesităţi. Universitatea de Cernăuţi15 are facultatea sa de teologie greeo-orien-tală, adică de teologie ortodoxă; însă la această facultate de teologie destinată a da preoţi bisericei române din Bucovina., se cere ca învăţă-mîntul să fie in limba germană. Dacă astăzi, după un an şi jumătate de la fondarea Universităţei, acest învăţămînt se face totuşi în limba română, cauza este că, cărţile de învăţămînt religios nu sînt încă traduse în limba germană. Faptul pozitiv, în Bomânia, este că astăzi, seminarele noastre fiind numai pentru preoţii de mir, cel ce se destină pentru gradele superioare ale ierarhiei noastre bisericeşti, neavînd în ţară o singură superioară şcoală de teologie, acei ce voiesc a se pregăti pentru treptele superioare ale bisericei sînt puşi în alternativa tristă ori să cerşetorească cîte o mică bursă — care în cele mai multe dăţi li se refuză — spre a merge în Busia sau în Grecia, ori sînt siliţi să treacă Moina [sic !] şi să înveţe în limba germană teologia ortodoxă a părinţilor noştri. Aceasta odată zis, revin la cestiune. Universitatea de Iaşi a mers dezvoltîndu-se pînă la anul 1866; în 1866 însă, odată cu noua noastră constituţiune, politica militantă a intrat şi în acea Universitate; şi profesorii săi au devenit oameni politici. După constituţiune, eu recunosc că profesorii au toate drepturile; prin urmare, precum ei au dreptul de a-şi esprima opiniunile, de a se întruni, de a scrie, asemenea ei au dreptul de a face şi politică militantă; şi prin urmare ei au dreptul a deveni mandatari ai naţiunei în Camera de la Mitropolie şi în Senatul nostru. Aceasta nu s-a contestat şi nu se contestă de nimeni. în adevăr, aceşti profesori, presupuşi oameni învăţaţi, oameni independenţi, negreşit că întrunesc calităţi cam rare în ţara noastră; profesorii au dară dreptul a se prezenta în colegiurile electorale; însă cu o singură condiţiune, aceea de a se considera că Universitatea nu este creată în folosul’profesorilor, ci în acel al studenţilor, în acel al naţiunei. Studenţilor prea puţin le pasă că cutare profesor de la cutare catedră este senator, că un alt profesore este deputat, că cutare altul a devenit agent diplomatic, că un altul este director la şcoala mecanică sau inginer pe o cale ferată etc. etc. Ceea ce interesă pe junimea studioasă, şi chiar pe naţiune, este ca profesorii să-şi îndeplinească îndatoririle lor, să ocupe catedrele lor şi să dea studenţilor învăţămîntul pentru care ei sînt plătiţi ! Iată şi pentru ce, chiar de la 1866, a început la acea Universitate o luptă între studenţi şi între profesori; studenţii şi părinţii lor reclamînd profesori, şi profesorii ’puindu-se totdeauna în dosul drepturilor lor constituţionale, în dosul votului alegătorilor, şi zicînd : alegătorii ne-au ales deputaţi, senatori; sîntem chit de datoriile noastre de profesori! Domnilor! Yă fac o întrebare: dreptul de a fi deputat, de a fi senator, dreptul de a fi mandatar al naţiunei este dînsul un drept sau o datorie? Este acest mandat o datorie, precum este datoria de a merge la garda naţională sau la juriu, sau o altă datorie care incumbă tutulor cetăţenilor ? Dacă ar fi astfel, s-ar mai putea scuza acei profesori. în adevăr, aceasta s-a întîmplat şi cu alţi funcţionari; aşa am văzut cîţiva din membrii cancelariei Senatului’ viind la preşedinte şi spuind că sînt îndatoraţi a merge să-şi facă datoria de guarzi naţionali. Dară, în privinţa deputaţilor şi senatorilor noştri, aceasta nu se poate susţine ! Legea nu le impune această sarcină; cine alţii deeît libera lor voinţă îi aduce pe băncile Corpurilor legiuitoare şi pe băncile ministeriale? însă, dornnilor, fiind piro-fesori, vor să fie şi deputaţi, şi senatori, şi ingineri, şi advocaţi, şi agenţi diplomatici, toate acestea sub pretextul, sub scuza ridiculă a unei datorii morale, ba chiar constituţională. înşă aceasta nu poate să fie; căci, d.om-nilor, consideraţi că aceste mandate, aceste ocupaţiuni mai toate sînt incompatibile cu apostolatul de profesori; da, domnilor, cine zice profesore, învăţător public, zice apostol! (Aplauze.) Aşadară, de cîte ori a venit la ordinea zilei cestiunea Universităţei de Iaşi, de cîte ori au venit plîngerile şi a părinţilor şi a copiilor de pes.ţe Milcov, atît în Cameră cît şi în Senat domnii profesori au ştiut a-şi găsi întotdeauna apărători călduroşi şi puternici — şi îndeosebi pe onorabilul domn Ionescu, părtaş în cestiune — cari zicea că nu profesorii au alergat după alegători, ci că alegătorii au alergat după profesori. Uită domnul H. Ionescu că, în această ţară, nu cunosc superiorităţi atît de mari cari, fără să se agite, să vază venindu-le de la sine mandatele de deputat sau senator, întocmai ca în timpurile vechi, cînd se puneau la picioarele triumfătorilor coroanele de aur sau cununele de lauri. (Aplauze.) Ştim cu toţii aci cum se fac alegerile, cum candidaţii trebuie să alerge după alegători; nu este cunoscută prin urmare la noi minunea de a se vedea cineva fără de voie învestit cu un asemenea mandat, ca cu o mantie triumfală sau ca cu o coroană civică pe care nu o putem refuza ! (Aplauze.) Astfel fiind lucrurile, cestiunea Universităţei de Iaşi, de la 1866 a fost şi este pururea la ordinea zilei; în fiecare an s-a agitat cestiunea : ce se face cu acei profesori cari nu-şi fac datoria lor? Oe se face cu acea junime studioasă care şease luni, sau chiar ani întregi, rămîne fără profesori, cînd legea instrucţiunei publice zice că din şease luni în şease luni sînt a se face esamene, spre a se constata capacitatea şi progresul studie-lor acelei junimi studioase, dară care neavînd profesori rămîne slabă, îşi perde timpul şi-şi compromite cariera. Domnilor, am aci dezbaterile cari s-au urmat de la 1866, pre cari însă nu vi le voi putea citi în întreg, fiindcă nu voi să abuzez de pacienţa dumneavoastră; dară vă voi citi numai o dezbatere care a urmat în Senat, în urma unei interpelaţiuni făcute de onor. senator domnul îl. Ionescu fostului ministru de instrucţiune publică16 în cabinetul principelui Dimitrie Ghica. Interpelarea, domnilor, era aceasta: onor. domn Ionescu făcea întrebare ministrului de instrucţiune publică de atunci, cu ce speră a înlocui pe deputaţii şi senatorii aleşi dintre profesori, susţinînd că împlinirea funcţiunei nu se poate altfel realiza deeît numindu-se agregaţi; şi imputa guvernului d-atunci că nu o face aceasta. Cu ocaziunea acestei interpelaţiuni, domnul senator profesore îf. Ionescu găsea că Universitatea de Iaşi bine s-a făcut că s-a fundat, avînd o mare utilitate pentru ţară, şi al doilea venea şi la acei profesori ce nu-şi îndeplineau datoriele, şi cu ocazia aceasta cerea să se creeze un îndoit rînd de profesori: profesorii titulari şi profesori agregaţi. Această interpelaţiune îmi veţi da voie să o împrospătez, atît pentru memoria acelora cari au fost pe aceste bănci, cît şi mai cu seamă pentru aceia cari nu erau pe atunci între noi.] Iată ce zicea onor. domn senator N. Ionescu în şedinţa de la 8 ianua-riu 1870 : 276 „Domnilor, doresc ea domnul ministru [al] cultelor cel nou (domnul Mîrzescu) să-mi spuie daca gîndeşte să lase în starea de mai nainte un lueru de mare importanţă pentru junimea noastră, acela d-a nu se prevedea cu suplinitori în regulă profesorii cari regulat obţin concediuri de la minister, pentru motive sau private sau publice”. Yedeţi, domnilor senatori, că încă de atunci singur domnul îl. Ionescu cerea suplinitori, ca să nu sufere Universitatea de Iaşi. Domnul Ionescu cu talentul său, cu prevederea sa politică, prevedea că Universitatea de Iaşi trebuia să fie avangarda românismului, avangarda civili-zaţiunei, avangarda întregii Eomânii în faţă cu acele provincii dezlipite din trupul Moldovei. Iată ce cerea onor. domn Ionescu la 1870 în interesul laşului şi al ţărei . Domnul ministru ştie foarte bine că una din dorinţele cele mai viue ale laşului este ca „oraşul, acela să fie un oraş de studiu, un oraş de scoală, şi că mai ales Universitatea de acolo să se complecteze, să se puie pe acelaşi picior, ca să răspundă nu numai la trebuinţele acelei părţi a ţării, dară şi la trebuinţele altor părţi ale Eomâniei, care odinioară au fost parte integrantă din corpul Moldovei”. L-a luat au mol, cum zice francezul, guvernul acelor provincii dezlipite din trupul Moldovei; şi anume, guvernul austriac, şi într-un mod inteligent. Cu ocaziunea celebrării centenarului luării Bucovinei, din fondul religios, din fondul moşielor monastirilor cari s-au luat odată cu Bucovina, fond care s-a păsţrat intact de guvernul austriac, din acest fond dat de strămoşii noştri pentru biserică şi şcoală, Austria a voit să facă un institut de civilizaţiune germană şi dară s-a şi fondat Universitatea germană „Pranţ-Iosef” din Cernăuţi. Odată cu fondarea acestei Universităţi, şi rolurile s-au schimbat: în loc ca Universitatea din Iaşi să fie un far de lumină română care să lumineze provinciele dezlipite, care săi.întreţie curagiul patriotic al românilor smulşi de la sinul patriei, Universitatea de Iaşi s-a umbrit, s-a întunecat, şi în loc i-a răsărit, şi astăzi luminează chiar asupra Eomâniei, steaua germanismului, Universitatea din Cernăuţi, unde profesorii nu aleargă nici după deputăţie în Beidhs-raf-ul din Yiena, nici după inginerie, nici după misiuni diplomatice, ci stau acolo „ca sentinele ale culturei germane în faţă cu Orientul”, după însuşi cuvintele ministrului de instrucţiune publică din Yiena : „Yoiesc ca această universitate să fie un avantpost al civilizaţiunei germane în faţa barbariii Orientului”. Cum vedeţi, ministrul din Viena, mai practic deeît domnul ministru de esterne al nostru, aplică în sistem opus cuvintele senatorului Ionescu, care zicea odinioară în Senatul nostru: „Universitatea de Iaşi trebuie să corespundă nu numai la trebuinţele Eomâniei, dară şi la trebuinţele altor părţi cari odinioară au făcut parte integrantă cu Moldova”. Păcat numai că domnul N. Ionescu, ajuns la putere, departe de a face din aceste cuvinte o realitate, s-a folosit de puterea sa spre a face ca zisele sale de altădată să nu rămîie nici măcar ca simple cuvinte. în Cernăuţi lucrurile însă s-au luat mai serio3; Universitatea de acolo îndată după un an şi jumătate de la fondarea sa a devenit una din primele universităţi ale Germaniei. în faţa acestei universităţi germane, fac acum întrebarea : care era datoria profesorilor de la Universitatea din Iaşi? Care era datoria guvernului în faţa acestui aşezămînt rival? Datoria profesorilor era mai mult deeît oricînd să-şi zică: trebuie să stăm neclintiţi în împlinirea misiunei m care ne-au dat-o fondatorii acestei Universităţi; se vor găsi aiurea destule lumini, se vor găsi destule inimi, destul curagiu, destulă independenţă în cele[l]alte trepte ale societăţii române, spre a apăra în Parlament drepturile şi libertăţile publice din ţară; noi avem a apăra interesele naţiu-nei în faţă cu străinii, noi trebuie să stăm aci, noi, avangarda românismului ! Noi trebuie să lucrăm ca Universitatea din Iaşi, în lupta sa cu Universitatea din Cernăuţi, să facă a birui românismul; la luptă dară cu rivalii noştri în ştiinţă; însă noi pe tărîmul românismului, ei pe tărî-mult germanismului! (Aplauze.) Făcut-au dumnealor aşa? Nu! Domnul Ionescu, după ce a făcut acel prolegomen, a venit la un rezultat, acela că domnia-sa şi colegii săi să fie senatori, deputaţi etc., iară nu profesori, şi statul să le plătească pe suplinitori. Citez propriile sale cuvinte chiar în şedinţa din 8 ianuarie 1870: „Dară în tot cazul, fiindcă cestiunea merită serioasa atenţiune a domnului ministru al instrucţiunei publice, care trebuie să aibă pe anima sa interesul junimei studioase, ca şi interesul cel mare al statului, cred că domnul ministru îmi va da un răspuns categoric şi satisfăcător la întrebarea ce-i fac: ce măsuri gîndeşte să ia ca atunci cînd se acordă eon-gediul de minister, fie pentru motive personale, fie în interesul Parlamentului, ce măsuri gîndeşte domnul ministru să ia ca să suplinească catedrele, pentru ca junimea studioasă să nu rămînă prea mult timp, în dauna studielor sale, fără profesori, sau titulari, sau suplianţi”. Prin aceste cuvinte, onor. domn N. Ionescu recunoaşte că este o nenorocire mare ca junimea să rămîie prea mult timp fără profesori în dauna studielor sale. Chemat a răspunde, domnul ministru de culte mai întîi a pus cestiunea constituţională înainte; a fost foarte constituţional, ceea ce din nenorocire nu vedem făcîndu-se astăzi. Domnul ministru a, zis înainte de toate: „Declar, cînd încep a da lămurirele acestea, că primesc controlul onor. Senat în general, şi în particular al domnului Ionescu; însă totdeodată cer ca şi senatorul N. Ionescu să binevoiască a autoriza pe domnul ministru de instrucţiune a controla şi a vedea cum îşi îndeplineşte datoria profesorul Ionescu (aplauze) ; şi senatorul Ionescu va recunoaşte ministrului de instrucţiune dreptul de a trage la răspundere pe profesorii Universităţii de Iaşi cari nu-şi fac datoria lor”. Iată, domnilor, circulara domnului ministru de instrucţiune publică de atunci: „Copia după circulara ministerului no. 15 615, adresată rectorilor şi directorilor şcoalelor secundare. Interpelat fiind în Senat despre măsurile ce ministerul a luat în privinţa absenţelor profesorilor cari lipsesc de la catedrele lor, sau pentru motive că sînt deputaţi şi senatori, sau pentru alte motive, sînt dator a şti şi a avea o detaliată ştiinţă daca de la promulgarea constituţiunii şi pînă în prezent catedrele şeoalei ce dirigeaţi au fost rămas neocupate în timpul cît profesorii titulari au fost în Corpul legiuitor sau duşi în congediu pentru alte motive. Aştept de la domnia-ta o ştiinţă detaliată şi conştiincioasă prin cea dintîi poştă. Yă invit cu această ocaziune a-mi trămite la finele fiecăreia luni un raport esact despre absenţele nemodificate * ale profesorilor. * Citeşte: nemotivate. 27a Avînd a da seama dinaintea Corpurilor legiuitoare şi a răspunde la interpelările ce mi se fac în această privinţă, fac apel la onoarea şi datoria dumneavoastră, spre a mă pune în stare de a lumina pe reprezenta-ţinnea naţională”. Acum iată ce răspundea la această circulară fostul rector al Universităţei, domnul Micle17: „în urma provocaţiunei dumneavoastră, domnule ministru, cerce-tînd în actele Universităţei, pentru a putea satisface justa dumneavoastră cerere, am căutat ca să descoper cari din domnii profesori, cînd au fost în Cameră sau în Senat de la promulgarea constituţiunei încoace, şi prin urmare lipsind de aici, au fost supliniţi şi în ce mod, am aflat că domnul ÎL Ionescu în anul şcolar 1866 şi 1867, anul publieărei constituţiunei, a funcţionat ca profesor de la 27 septembre 1866 şi pînă la 26 octombre 1866’, şi iară de la 2 aprilie pînă la 27 iunie 1867, în care timp a făcut 53 de prelecţiuni, de cîte una oră şi jumătate, după cum e obiceiul domniei-sale, care fac aproape 85 ore peste tot; iară în celălalt timp, fiind la Cameră, şi afară de vacanţele Crăciunului, a fost suplinit de către domnul dr. Zaharia Columb, după cum se vede din adresa domnului Z. Columb către rectorele Universităţei din 4 ianuarie, anul 1867, şi autorizat la aceasta prin telegrama onor. minister no. 56 din 15 ianuarie 1867. . în anul şcolar 1867 şi 1868, domnul ÎL Ionescu a făcut 18 prelegeri, funcţionînd de la 10 noiembrie şi pînă la 5 decembrie 1867, precum şi de la 12 ianuarie pînă la 28 aceeaşi lună 1868; iară în celălalt timp nu se vede a fi suplinit, fiindcă nu şi-a găsit suplinitor, deşi a invitat pe mai mulţi domni, precum pe domnul Quintescu18 şi pe domnul A. B. Brândză şi pe alţii; însă n-au voit nici unul a-1 suplini. în anul şcolar 1868 şi 1869, domnul ÎTicolae Ionescu, începînd cursul domniei-sale cu cei[l]alţi domni profesori dimpreună la 2 octombre, a funcţionat pînă la 5 decembre acel an, în care timp a făcut 46 prelegeri, şi iară de la 10 februarie 1869 pînă la 9 aprilie, 23 prelecţiuni şi în fine de la 12 iunie şi pînă la 25 acea lună un număr de 7 prelecţiuni, şi dară domnul ÎTicolae ionescu în anul şcolar 1868 pînă în 1869 peste tot a făcut un număr de 86 prelecţiuni, cu durata de cîte una şi jumătate oră”. Vedeţi,’ domnilor, că numărul prelecţiunilor profesorului îl. Ionescu, în anii 1866, ’67, ’68 şi ’69, au mers de la 25 pînă la 80 de prelecţiuni anuale maximum. Acum daca însuşi domnul îi. Ionescu, un om de talent, un profesor conştiincios, un om care însemnează atît de mult în învăţă-mîntul de peste Milcov, în aceşti patru ani nu a dat şcolarilor săi decît de la 25 pînă la 80 lecţiuni anuale, apoi încbipuiţi-vă ce a trebuit să fie cu cei[l]alţi profesori mult mai slabi, şi să-mi fie permis să adaog: şi mult mai indiferenţi la împlinirea îndatoririlor lor decît domnul ÎL Ionescu ! în faţa acestei stări de lucruri, care cbeamă toată serioasa luare-aminte şi a Senatului, şi a guvernului, şi a ţărei întregi, însuşi domnul îi. Ionescu s-a pus în dosul alegătorilor ! Alegătorii l-au ales ! Acest cuvînt în gura unora din profesorii de la Universitatea din Iaşi zice tot, spală de toate păcatele. Cînd domnul ministru Mîrzescu a făcut imputări că domnul Ionescu dă foarte puţine prelecţiuni, că domnia-sa lipseşte mai totdeauna de la catedra sa, iată ce a răspuns singur şi însuşi domnul ÎL Ionescu : „ÎTu voi ca ministru [1J să facă favoare cu aplicarea legei pentru nimeni, fie acela oricît de mare în ochii domnului ministru. Voi ca legea să se aplice, dar să se aplice pentru toţi deopotrivă; căci numai din apli- 279 carea legii se insuflă respect, şi atunci numai aplicarea nu este o aplicare de pasiune. Da, domnul ministru să considere ca demisionat, şi-l rog să nu fie indulgent pentru nimeni, să considere ca demisionat orice profesore ce va fi absentat fără motiv prevăzut de lege în curs de o lună de zile. Dară ce va face domnul ministru cu constituţiunea, care este o lege posterioară, care prevede că Universitatea de Iaşi trebuie să aibă un reprezentant? Constituţiunea zice că Universitatea de Iaşi să aibă un reprezentant. Acest reprezentant poate să lipsească fără motive, şi domnul ministru poate să zică că nu este legal după legea instrucţiunei, dară este scris în constituţiune. Yedeţi cum uită domnul ministru constituţiunea întru acest punct însemnat că Universitatea de Iaşi are drept să dea din sînul său un reprezentant în Senat, şi am avut onoarea a fi reprezentant în Senat al Univer-sităţei de Iaşi”. Şi apoi ca justificare a mai adăogit: „Domnia-sa (domnul Mîrzescu) m-au luat pe mine şi mi-au făcut procesul; dară ar fi fost cu mult mai drept să aducă înaintea domniilor-voastre un tablou comparativ, să vadă daca la finele anului am mai puţine lecţiuni făcute decît alţii, oricît aş fi lipsit. Acesta este un lucru care aş fi voit să-l facă domnul ministru, să se vază daca numărul lecţiu-nilor făcute de mine este inferior sau nu. Dară s-a întîmplat de s-au întîrziat; însă le-am făcut, domnilor, pentru că eu, cînd sînt la datoria mea, mi-o îndeplinesc conştiincios, fac în toate zilele prelecţiuni, în loc să fac cum fac alţii. Alţii fac de două ori, de trei ori, şi alţii fac o dată pe săptămînă. Acum cînd s-ar fi luat numărul lecţiilor celor [ljalţi profesori şi celor ale mele cari le fac în toate zilele, s-ar fi văzut întru cît eu am rămas înapoi etc. ... Eu şed aci şi cînd mă duc îmi fac în toate zilele prelecţiile casă-mi compensez absenţele. Dară, domnilor, nu este destul cu atît; eu aş dori ca să fie cineva care să mă înlocuiască cînd lipsesc. Domnul ministru zice că n-am găsit un supleant. Eu voiesc ca să se ţină cursul regulat la elevii mei pe cît timp sînt aici. Cît pentru cestiunea plecărei mele din Iaşi, am considerat că, cînd un colegiu ca Iaşi îmi face onoarea a mă trămite aci, trebuie să viu; şi atunci cred că junimea studioasă suferă, şi pentru aceea am zis : găsiţi un supleant; şi în acea stare se află şi pînă astăzi, că supleant nu am încă. Am zis aceasta domnului ministru de instrucţiune publică, Strat; dară pînă astăzi nu s-a realizat cererea mea. ... Domnilor, cînd domnul ministru va veni cu un tablou comparativ de prelecţiunile cari le-am făcut de cînd am fost trămis în Cameră sau aci, şi cînd tabloul acela nu va corespunde la îndatorilele mele comparativ cu ceilalţi profesori, atunci va avea dreptul să zică că sînt un scandal pentru ceilalţi profesori, pentru că vin în Parlament. Pînă atunci dară să-mi permită domnul ministru a-i zice că-mi face, îmi declară ostilităţi în care nu cred că domnia-sa va fi învingător”. Iată, domnilor, simţul ziselor domnului Ionescu : „Domnilor, în adevăr eu jumătate de an sau trei părţi de an şed în Bucureşti; dar, cînd mă întorc înapoi, apoi în toate zilele fac prelecţiuni; aşadar, cu cifre, cu calcul, binevoiţi a vedea că la finele anului eu am făcut tot atîtea prelecţiuni cit şi colegii mei cari au rămas acolo”. Un lucru însă uită onor. domn Ionescu : că, consiliul superior de instrucţiune, cînd a hotărît prelecţiunile, ţiind seamă de timpul profeso- 280 rilor, a ţinut seamă şi de capacitatea studenţilor. De aceea vedem la Universitatea de Iaşi că, afară de domnul Suciu, profesorii au pentru prelecţiuni numai trei, mult patru ore pe săptămână. Voi lăsa însă deocamdată de-o parte această cestiune şi voi vorbi numai de aceea ce priveşte studenţii. Pentru ce preleeţiunele sînt astfel răşchirate pe săptămână? Pentru ca să se dea timp studenţilor să studieze şi să mediteze materia predată de profesori. Aceasta însă nu s-a considerat de profesori şi de însuşi domnul Ionescu; domnia-sa mergea în Iaşi şi-şi începea prelecţiunile; cum aflau studenţii, ei dădeau năvală la curs, şi domnul Ionescu îi ţinea într-una, îi îndopa cu prelecţiunile ! (ilaritate), fără însă a se întreba daca un aşa mod de a ţine prelecţiuni putea să profite studenţilor. închipuiţi-vă domnilor, că aici în Senat m-aş sui la tribună şi aş vorbi două ore ; că apoi domnul IST. Ionescu, cu elocinţa domniei-sale bine cunoscută, spre a mă combate ar ţine un discurs de două ore, şi apoi ar mai vorbi şi alţii pînă la mezul nopţii. Vă fac întrebare, oricît de frumoase, de elocinte ar fi aceste discursuri, n-aţi sfîrşi prin a nu mai asculta nimic, prin a nu mai înţelege nimic? Ei bine, iată ce se face la Universitatea de Iaşi de mai mulţi ani; lipsesc profesorii mai multe luni de zile de la îndatoririle lor; studenţii perd deprinderea de a mai studia, de a măi medita. Deodată află că profesorul a venit în Iaşi; năpustesc, dau buzna toţi (ilaritate, aplauze) şi-l ascultă o zi, două ; şi apoi în faţa acestor prelecţiuni îndopate rămîn mai zăluzi decît chiar mai nainte de a asculta aceste curioase prelecţiuni! — Iată, domnilor, ce se face la Universitatea din Iaşi de mai mulţi ani. înţelegeţi, domnilor, că, pus pe un asemenea teren, chiar elocuentul domnu Ionescu a fost foarte slab; şi dar, cu toată retorica domniei-sale, Senatul a aprobat purtarea ministrului Mîrzescu. După domnul Mîrzescu au venit deosebiţi alţi miniştri la instrucţiunea publică, domnii N. Baco viţă, P. Carp, Teii, Maiorescu şi alţii. Ştiţi ce a făcut domnul Teii. Domnul Maiorescu asemenea văzînd că profesorii de la Universitatea de Iaşi nu-şi făceau datoria, că dumnealor erau tot ce voiţi afară de profesori, că unii erau şi slabi cu desăvîrşire, pe lingă care apoi nici nu-şi făceau datoria, domnul Maiorescu, zic, a voit să facă să înceteze această stare de lucruri. Eecunosc însă că, spre a remedia răul, a luat un drum pieziş, un drum rău; s-a socotit în drept să suprime unele catedre, ca să scape de unii profesori. Domnia-sa mai bine ar fi făcut să urmeze legea, să prevină pe consiliul permanent al instrucţiunei să-i supună la cenzura pairilor lor, ba chiar să ceară prin această cale însuşi destituirea lor. Mai putea domnul Maiorescu să vină la Corpurile legiuitoare cu un project de lege şi să ceară îmbunătăţirea legei. Nu a făcut aşa. Domnia-sa a destituit d-a dreptul doi profesori de la Iaşi; a mai destituit pe unul din cei mai capabili şi mai zeloşi dintre profesorii de la facultatea de drept din Bucureşti19. Atunci Senatul, indignat de lovirea ce se da drepturilor profesorale şi avînd în fruntea sa doi bărbaţi cari sînt un gagiu pentru instrucţiunea publică, a intervenit. în adevăr, instrucţiunea publică — fie bine constatat — ar putea oriunde găsi duşmani; numai în Senat duşmani nu poate găsi luminarea publicului! Domnii Bozianu şi Al. Orescu luînd dar în apărare specială drepturile profesorilor loviţi, Senatul a dat domnului Maiorescu un drept şi meritat blam. însă chiar atunci Senatul nu a ascuns, nici a apărat loviturile ee «e dau instrucţiunei superioare prin părăsirea catedrelor, prin degradarea 281 Universităţei de Iaşi, cu atîta mai deplorabilă cu cit Universitatea de Cernăuţi primise o grabnică şi strălucită dezvoltare. Domnu[l] Deşliu arăta aceste îngrijiri zicînd : „N-aş fi făcut această interpelaţiune, dacă nu era vocea dureroasă a Universităţei de peste Milcov ...” etc. Aşa s-a învinovăţit domnul Maiorescu, nu pentru că a lovit răul, dar pentru că a avut recurs la o măsură nelegală, pentru că, în loc să întrebuinţeze controlul dat de lege, a ieşit afară din lege. însă răul, o mai adaog, era constatat în unanimitate. Cu ocaziunea ultimelor alegeri, răul a crescut şi mai mult; şi a luat proporţiuni atît de mari, îneît a îngrijit pre amicii cei mai intimi ai guvernului, a îngrijit pe membrii cei mai influenţi ai majorităţei din Camera suroră, a îngrijit cbiar pre coreligionarii domnilor profesori; şi aşa fiind în Cameră, mai deunăzi, un vicepreşedinte, onorabilul colonel Leca, a făcut următoarea interpelare, care este mai întocmai ca a mea, cu o singură deosebire, că ea este mult mai energică decît a mea. Iată ce zice domnul Leca în şedinţa de la 17 ianuariu: „Eu mi-am permis a face ministrului instrucţiunei publice o interpelare în privinţa profesorilor deputaţi. nemuritoarea Constituantă, care a dotat ţara cu instituţiuni liberale, a dat drept profesorilor a fi deputaţi; şi nu se putea ca acea Constituantă să se inspire decît de idei liberale, nu putea prin urmare să lipsească un Parlament de contingentul de lumini al profesorilor. Le-a dat dar dreptul a fi mandatari. Prin urmare, nici se poate produce o moţiune în Parlament care ar avea de obiect să rădice profesorilor acest drept. în privinţa profesorilor care ar lipsi de la curs în timpul mandatului lor, nu s-ar putea zice oare că se cauzează o pagubă învăţămîn-tului ? Ei bine, tocmai pentru aceea cer de la domnul ministru să bine-voiască a ne spune : îndeplinat-au aceşti profesori locurile lor ? în caz afirmativ, nu am nimic de zis. Dacă însă cursurile s-ar constata că suferă, atunci absenţa domnilor profesori titulari este o perdere. Zic aceste, nu ca să lovesc în domnii profesori, dară cred că însuşi domniile-lor vor conveni că este o datorie pe care trebue să şi-o îndeplinească, pe cîtă vreme sînt salariaţi pentru aceasta”. Voi arăta că acest rău provine nu pentru că nu sînt elevi la facultăţi, dar pentru că la catedre nu sînt profesori. S-a mai vorbit că nu este bine ca profesorii să fie şi judecători. Iată şi aci ce zicea domnul colonel Leca în Cameră : „S-a mai vorbit că unii profesori sînt şi judecători. Contra acestui fapt mă ridic din toate puterile mele. Cum poate să aibă vreme un profesor de a fi şi judecător ? Ce? Nu sînt oare destui oameni capabili cari să ocupe fotoliul de judecător? Să lăsăm, domnilor, pe profesori să se ocupe numai de catedră, daca voim a culege roade bune”. Şi cine le zice acestea, domnilor? Domnu[l] colonel Leca, vicepreşedinte al Camerei deputaţilor, membru din majoritatea coreligionară a domnilor miniştri. La această imputare, domnilor, a venit unul din acei profesori tineri să răspundă; să vedeţi cum a răspuns : Domnul Climescu 20 ... „Domnilor, v-aş ruga să-mi daţi o dreptate ; de la începutul acestei Camere, astă-vară şi acum, cred că-mi recunoaşteţi că am fost unul din cei mai modeşti . •. Nu m-am amestecat mai în nimic; n-am voit să ies înaintea nici a unora. Mai mult, pot zice 282 eă şi în ţară am fost modest, şi în ţară eu nu pot conta decît că sînt de feinci ani de zile; ei bine, am să vă fac o declaraţiune, am să vă declar acum că n-am să mai fiu modest^ am să ies din starea mea, din natura mea”. i. . In adevăr, domnilor, recunosc ca onor. domn Olimescu, sosit de abia de cîţiva ani în ţară, este un bun profesore, că are conştiinţa, are chiar umoarea profesiunei sale ; domnia-sa ne spune chiar că este modest, avînd însă grija a ne declara totodată că va deveni nemodest; şi rău va face, după opiniunea mea. Din nenorocire, astăzi instrucţiunea publică face parte din politică ; de aceea domnul profesor Olimescu, spre a justifica părăsirea catedrei sale, se servă de cuvintele următoare : - „Trebuie să constat din nenorocire că şi instrucţiunea publică face parte în politică, pe cînd ea ar trebui să fie cu totul afară din luptele politice.,*■ astă primăvară, zic, schimbîndu-se împrejurările, noi cei mai tineri ne-am zis : iată o eră nouă ce se deschide ţărei, iată momentul cînd putem fi ascultaţi şi noi. în fine, am avut credinţa că, sub această nouă eră ce se deschidea înaintea noastră, învăţămîntul public îşi va dobîndi locul şi considera-ţţunea sa. Şi cu această ocaziune, domnilor, voi spune o credinţă ce am : ca dacă ţara aceasta trebuie să aibă un loc în concertul Europei, că dacă trebuie să fie pusă în relief în Europa, apoi nu va mai putea ajunge la aceasta nici prin industrie, nici prin comerciu, decît numai prin învăţă-mînt. Numai avînd oameni luminaţi, numai cînd vom deveni o Atenă, nu pentru Europa, ci pentru Orientul ei, numai atunci vom putea trăi ca naţiune civilizată, luminată. Acestea ar trebui să fie tendinţele tutulor guvernanţilor noştri”. Şi eu cred că sub guvernul actual instrucţiunea publică va fi apărată, mai ales dacă Senatul, pînea rece, va zice puternicul său cuvînt, ca ministerul să puie în marginile îndatoririlor lor pe profesorii de la Universitatea de Iaşi! Să vedeţi, domnilor, acum ce rău găseşte domnul profesor Olimescu la Universitatea de Iaşi, care este, după domnia-sa, cauza stărei de degradare în care a căzut această Universitate : „La 1871”, zice domnia-sa, „cînd am venit de la studiu, am văzut un spectacol îngrozitor în ţara mea; acest spectacol îngrozitor era căderea învăţămîntului, internatele goale, profesorii persecutaţi, nivelul stu-dielor căzut, cel puţin în comparaţiune cu timpul pe cînd eram eu în şcoalele ţărei, pe la 1864. Fiindcă specialitatea mea mă condamna să rămîn în instrucţiunea publică, m-am interesat să văd care- e cauza scăderii învăţămîntului. După multe observaţiuni, cugetări şi chibzuinţe, căci noi oamenii de ştiinţă avem obicei de a observa mult, foarte mult, şi numai după aceea ne hazardăm a avansa cîte o veritate, şi poate încă nici acea veritate să nu fie absolută, fiind posibil a se combate, am observat, zic, mult, şi am găsit un culpabil în toate acestea; culpabilul e legea instrucţiunii votate în 1864. Are puţine defecte această lege, dară mari. Unul şi mai mare decît toate, ni l-a spus domnul preşedinte al Camerei, cînd vorbea ca simplu deputat, este că această lege, împreună cu alte două legi foarte principale, au fost făcute numai în trei săptămîni. Alt defect mare este lipsa de control, alt defect este centralizarea enormă ce esistă în instrucţiunea publică”. 283 Nu voi răspunde aci mult, dacă legea instrucţiunei a fost făcută în trei săptămîni. Aceasta este o eroare. Legea instrucţiunei publice, în părţile sale principale, este luată mai din cuvînt în cuvînt din legea prelucrată în 1851 în Moldova de tot ce era mai ilustru în timpii de atunci. Pe urmă, în 1863, în timpul ministeriului domnului N. Creţulescu s-a numit o comisiune în care erau domnii Bozianu, răposatul Costa-Foru, Boerescu şi alţii; eram şi eu în acea comisiune care a lucrat projectul de lege, gata de tot spre a fi supus Corpurilor legiuitoare. A venit 2 mai projectul s-a studiat din nou în Consiliul de Stat, unde i s-a dat cea din urmă faţă; şi astfel acel project a devenit legea organică de astăzi a instrucţiunei publice. Nu este dară esact că s-au făcut în trei săptămîni această lege. Cît pentru celelalte defecte, din care cel principal după domnul Climescu ar fi că legea din ’64 nu are control asupra profesorilor, ei, domnilor, ia uitaţi-vă cum iese adevărul la lumină ! Se califică şi astăzi legile de la 2 mai de legi autoritare, legi draco-niane ! Ei bine, astăzi domnul Climescu dă dreptate acestor legi, împutîn-du-le defectul că n-ar da guvernului mijloace de control. Domnilor, legea instrucţiunei publice de la 1864 era cu totul departe de principiul autoritarismului ; da, această lege nu voia să trateze profesorii ca pe copii, a-i conduce cu ferula ; legea din 1864 credea c-are a face cu bărbaţi serioşi; şi, aşa fiind, ea lasă la apreciaţiunea lor, la conştiinţa lor îndeplinirea îndatoririlor lor ! Şi chiar cînd această lege prevede un control, o necesitate de măsuri coercitive, ea supune pe profesori judecăţei pairilor lor, îi supune juriului compus de profesori traşi la sorţi. Şi domnul Climescu zice cum că legea de la 1864, fiindcă nu avea control, este cauza că în Universitatea de Iaşi cîntă cucuvaiele ! Domnul Climescu, care zice că este modest, a dat asemenea scuze ale neîndeplinirei datorielor sale şi a âdaos c-a socotit că va face mai bine părăsind catedra sa, retrăgîndu-se de acolo unde-1 chema datoria şi viind în Camera de la Bucureşti, căci acolo ar face mai bine ! Domnia-lui a zis această curioasă dezvinovăţire, nu am zis-o eu ! Dară destul cu dezvinovăţirile domnului Climescu şi ale colegilor săi. Să vedem acum ce a răspuns domnul ministru de instrucţiune la aceste curioase scuze. S-a pus şi domnul Chiţu, cum s-au pus şi profesorii,, s-a pus în dosul eonstituţiunei. „Constituţiunea dă drept profesorilor ca să fie deputaţi şi senatori. Constituţiunea le dă drept ca să fie ingineri, să fie agenţi, să fie orice; eu n-am ce face, aşa este constituţiunea, vinovata de constituţiune ! Constituţiunea este vina că Universitatea de Iaşi nu merge bine” ! Nu socotesc, domnilor, că acei cari au făcut constituţiunea au crezut un moment că scopul ei ar fi fost să ucidă prin parlamentarism un corp mare de învăţămînt public, o făclie a viitorului. Iată însăşi cuvintele domnului ministru de instrucţiune : „Pe cît timp constituţiunea noastră nu creează o incompatibilitate între aceste două mandate sau sarcine, eu cred că nici nu poate fi vorba dacă un profesor s-a admis bine sau rău în acest Parlament. Cestiunea însă ia altă fază [sic !] îndată ce se dirige interpelarea sau întrebarea d-a dreptul ministrului instrucţiunei publice în sensul sau în formula aceasta : ce face ministrul instrucţiunei publice cu catedrele de la Universităţi sau de la alte şcoale, cari sufer, neputînd fi ocupate de titularul profesore, care siegeazâ în Cameră sau Senat? Aci, domnilor,. 284 să-mi permiteţi a mă referi mai eu seamă la dispoziţiunile legei organice a instrucţiunei publice”. Aceste cuvinte şi le poate însuşi Adunarea sau Senatul, cînd se alege un profesor ; cînd alegerea sa este bună, Senatul şi Adunarea în complectul său nu pot să-l escludă. Dară aceasta nu scuteşte pe ministru de a-şi face datoria, de a cere ca profesorii să-şi facă datoria; domnia-sa este dator să vorbească şi să facă ceea ce a zis şi a făcut ministrul intrucţiu-nei publice de la 1870, cînd domnia-sa a zis — nu deputaţilor şi senatorilor — dară profesorilor, dascălilor : „Faceţi-vă datoria”. (Aplauze.) Iată ce mai zieea domnul Chiţu în cealaltă Cameră: „Va să zică am degagiat cestiunea de acea importanţă a ei constituţională în privinţa compatibilităţei mandatului. Astfel simplificată, iată ce zice articolul 390 din legea instrucţiunei publice în privinţa absenţelor profesorilor de la catedrele lor. «Lipsirea de la clase în curs de o lună fără congediu şi fără scuză bine-cuvenită va face să se considere demisionat învăţătorul. între scuzele bine cuvîntate ale acestui articol şi ale celui prece-dinte, nu se vor putea admite cele întemeiate pe alte ocupaţiuni ce ar fi avut învăţătorul, deosebit de ocupaţiunile legiuite ale funcţiunei sale de învăţător». Va să zică este clar şi evident că un profesor poate lipsi de la catedra sa ori avînd congediul ministrului, ori avînd scuze bine cuvîntate pentru lipsa sa; numai cînd ar lipsi una sau alta din aceste condiţiuni, numai atunci ministrul este dator să considere ca demisionat pe profesorele absent”. Domnul Cbiţu singur dară recunoaşte că, după 30 de zile de lipsă, domnia-sa avea datoria a considera ca demisionat pe oricare din profesorii care ar fi fost în această poziţiune; însă zice domnia-sa : „S-a întîmplat, în adevăr, că mai mulţi profesori, cari au fost aleşi deputaţi şi trămişi la această Adunare, voind să-şi îndeplinească mandatul ce au priimit de la alegători, au venit în Cameră şi prin aceasta a trebuit să lipsească de la catedrele lor. Dacă lipsele s-ar fi urmat fără înlocuire, neapărat că eu după 30 de zile de lipsă trebuia să consider ca demisionat pe oricare din profesori care ar fi fost în această poziţiune; însă toţi, fiecare, venind la Cameră, mi-a recomandat cîte un suplinitor, profesor coleg de al domniilor-lor, tot de la Universitate, pentru ca să-l suplinească la catedra domniei-sale în tot timpul funcţionărei sale în Cameră”. Domnul ministru recunoaşte că domnii profesori de la Universitatea de Iaşi, chemaţi a-şi părăsi catedrele, i-au recomandat ca suplinitori profesori, colegi de ai domniei-sale. Domnul ministru recunoaşte că un profesor, cînd lipseşte, nu poate să lase drept suplinitor decît un alt profesor coleg al domniei-sale. Apoi mai zice domnul Chiţu : „Consultînd pe consiliul permanent, mai întîi asupra condiţiunilor de capacitate şi de admisibilitate ale acelor recomandaţi suplinitori, eu le-am suplinit catedrele cu acei profesori şi sînt convins că nici unul din profesorii suplinitori nu sînt în condiţiuni de a atrage reprobaţiunea dumneavoastră sau a ţărei. Un profesor de la Universitate, dacă lipseşte, un confrate al său poate să-l suplinească. Aceasta se face nu numai la noi, dară şi în alte ţări, unde mai cu seamă sînt servicie de profesori agregaţi, servicie recunoscute de lege. 285 Va să zică în această privinţă eu cred că nu am urmat în contra legii, ca ministru al instrucţiunei. Mi s-ar fi putut imputa, cred, dacă aş fi îngăduit pe profesorii titulari să vină în Cameră şi aş fi suferit totodată catedrele neocupate de alţi profesori; atunci mi s-ar fi putut cu drept cuvînt imputa neglijenţa pentru învăţămîntul public, pentru buna lui funcţionare; dară, pe cît timp acele catedre au fost imediat ocupate, cred că aceasta a fost o procedură legală şi justificată pe deplin”. Din toate aceste zise ale domnului Chiţu, rezultă, domnilor senatori, că domnul ministru de instrucţiune publică recunoaşte că catedrele ale căror profesori au lipsit au fost imediat ocupate de colegi de ai domniilor-lor, adică de profesori din Universitate. Să esaminăm acum dacă faptele corespund afirmaţiunilor. Dară las deocamdată pe domnul ministru să ne mai zică : „Astfel s-a întîmplat cu acei domni profesori cari au primit funcţiuni permanente altele decît aceea de profesor şi cari mi-au cerut congedie, şi încă congedie ilimităte, cum bunăoară mi s-a cerut de domnul Tzoni21 şi de domnul Şendrea 22; acolo nu am putut încuviinţa; poate că la rigoare aş fi putut-o face cu suplinitori, numai din spiritul legei, iară nu din litera sa; căci legea îmi dă dreptul a acorda congediu ; în adevăr, legea nu zice nicăieri că nu pot da un congediu ilimitat, dară zice că profesorele care ar lipsi numai 30 zile fără congediu este considerat ca demisionat”. • ■ Şi mai la vale adaugă tot domnul Chiţu : ,,Cu tot respectul, cu toată stima şi iubirea ce am avut pentru aceşti domni profesori, nu am putut face altfel decît a-i invit'a să opteze între funcţiunea de profesor şi cealaltă funcţiune. Domnul Tzoni a optat pentru catedră, iară cu domnul Şendrea vom vedea ce este de făcut. Cu toate aceste, şi catedra domnului Şendrea a fost şi este suplinită, nu este vacantă. ... Eu cred că cu modul cum am urmat, adică cu acela de a permite domnilor profesori să siejeze în Parlament în puterea mandatului ce le-au dat alegătorii lor, fiind înlocuiţi la catedre de alţi profesori, n-am făcut cu aceasta ceva rău; n-am făcut cu aceasta ceva în contra legei instrucţiunei publice”. După toate acestea domnul Chiţu a arătat că domnul Vizanti23 este înlocuit cu domnul Petrino 24, că domnul Climescu este înlocuit eu domnul Eoşu, că domnul Ionescu, după recomandaţiunea chiar a domnului Ionescu şi după avizul consiliului permanent, este înlocuit cu domnul Caragiani25 ... Domnul ministru de instrucţiune publică Chiţu : Este greşală. îmi pare bine că recunoaşteţi că e greşeală. Yedeţi că vorbele mele de ieri sînt adevărate; domnul ministru de instrucţiune publică cunoaşte mai puţin faptele locale decît colegul său de la esterne, onor. domn Ionescu. Domnul Ionescu nu este înlocuit de domnul Caragiani; vă voi spune de cine este înlocuit şi cînd a fost înlocuit. După ce domnul ministru al instrucţiunei publice a dat Camerei aceste lămuriri, după ce domnia-sa a spus că toate merg bine la Universitatea de Iaşi, după ce domnul ministru a declarat în mod categoric că toate catedrele sînt ocupate de profesori colegi ai profesorilor absenţi, că în fine ilustraţiunile au fost înlocuite cu ilustraţiuni, negreşit că Camera a trebuit şi n-a putut face altceva decît a da votul următor : ,,Camera, 286 satisfăcută de esplicările date de onor. domn ministru de instrucţiune, trece la ordinea zilei”. Iată, domnilor, ce soartă a avut în Camera suroră Gestiunea Univer-sităţei din Iaşi, adusă pe tapet de colonelul Leca, vicepreşedinte al acelei Camere. însă dacă Camera a rămas mulţumită, eu vă mărturisesc că n-am rămas deloc mulţumit, pentru că nici ţara nu a rămas mulţumită cu decla-raţiunile neesacte ale domnului ministru de instrucţiune publică. Domnilor, îmi veţi da voie ca să urmăresc de departe şi de aproape soarta Univer-sităţei de Iaşi, fiindcă, cum am arătat, am luat şi eu o mică parte la formarea ei. Aşadară, cînd am văzut că domnul Chiţu despre a căruia solicitudine pentru instrucţiune nu mă îndoiesc, că domnia-sa reprezintă Camerei Universitatea de Iaşi într-o stare atît de înflorită, susţinînd că ea merge bine, pentru că profesorii absenţi sînt supliniţi prin alţi colegi de o egală valoare, m-am întrebat, dară, aşa fiind, ce este strigătul părinţilor de familie de dincolo de Milcov? Ce este cu plîngerile studenţilor? Ce este cu nemulţumirea chiar a multor din profesori ? Şi mi-am zis : oare să nu fie o esâgeraţiune, şi aceste strigăte şi nemulţumiri oare să nu fie pasiuni politice, să nu fie acel spirit de frondă care predomină în societatea noastră, care face că adesea nevinovatul este pe nedrept învinovăţit •, şi aşa şi profesorii de la Universitatea de Iaşi, deşi îşi fac datoria, să fie calomniaţi? în această îndoială m-am hotărît să mă duc însumi la sorginte, la faţa locului. M-am dus dar la Iaşi; şi de acolo m-am dus la Universitate, hotărît a mă adresa către însuşi rectorul Universităţei, către domnul Suciu, un bărbat bătrîn, venerabil, membru stimat din acel grup politic care odată se califica de „fracţiune liberă şi independentă”. De la domnia-sa am voit să iau lămuriri. Am zis dară domnului Suciu : onor. amice şi rector, domnia-ta şi eu avem interes ca Universitatea din Iaşi să meargă bine, eu ca mic cofon-dator şi domnia-ta ca rector al acestei Universităţi; de aceea vin a te preveni că în una din aceste zile am să merg la Universitate, şi în privinţa stărei ei să vă cer să mă domiriţi în nedomiririle mele, cum zicea răposatul şi pururea regretatul George Costa-Eoru. A doua zi dimineaţa m-am dus la 10 1/2 ore la Universitate; m-am preumblat prin camerile de jos şi de sus, şi n-am găsit ţipenie de om ! ISTeavînd ce face mai bine, m-am pus a privi acel frumos palat odată al domnilor Moruzeşti; iată în ce stare îl găsii: ulucele, zgheaburile cum se zice aci, căzute la pămînt, streşinile acoperămîntului sfărîmate, ploaia oborînd nu numai stucul de afară, dară străbătînd şi în lăuntru[l] încăperilor ; din toate părţile, vîntul şuierînd printre uşi şi ferestre stricate; dacă ar fi fost noapte ar fi cîntat şi cucuvăile. în fine, umblînd şi căutînd prin toate părţile, am găsit două fiinţe omeneşti în bibliotecă. I-am întrebat : Domnul rector este aci? — Nu este ! — Dar domnii profesori sînt cel puţin aci? — Nici aceştia nu mai sînt aci, fiindcă şi-au finit cursurile. — Cum ? La 10 1/2 ore ? — La 10 1/2 nu mai sînt cursuri! Numai la facultatea de ştiinţe este un curs la o oră după-amiază — Cum se face aceasta ? — Apoi de, domnul meu, domnii profesori sînt judecători; domnii profesori sînt advocaţi, la 11 ore trebuie să fie la tribunale, Ia curte, la parchet. Ceilalţi sînt: unul la Paris, altul este ministru, altul este inginer pe calea ferată Ploieşti—Predeal, altul s-a numit director la Şcoala de meserii, alţii sînt deputaţi, şi unul senator din partea Universităţii. — Ei, apoi 287 studenţii ee fac ? — Ce să facă, se ocupă şi ei de treburile lor, cum vrea Dumnezeu ! Nu m-am mulţumit cu atît; am adresat o scrisoare domnului rector şi i-am zis : onor. domnule rector, vă fac cunoscut că de două luni m-am hotărît a face în Senat o interpelare în privinţa Universităţei noastre; şi fiindcă nu voiesc să mă înaintez cu noţiuni neesacte, împrumutate de la sorginte nesigure, nefiind oficiale, vă rog să binevoiţi, în mod oficial, a-mi da lămuriri privitoare la întrebările următoare. Aceste întrebări sînt aceleaşi cari sînt cuprinse în interpelaţiunea ce adresez pentru Universitate domnului ministru de instrucţiune publică. Aci am finit scrisoarea, am pus-o în copertă, am adresat-o domnului rector şi am lăsat-o la bibliotecă. De acolo m-am dus la Curtea de apel; acolo n-am găsit pe domnu[l] Suciu, membru la Curtea de apel, dară am găsit pe domnu[l] Urecbe, egalmente profesor la Universitate, şi i-am zis : — Am fost astăzi la Universitate şi n-am găsit pe nimeni acolo; erau zece ore, şi am fost acolo pînă la 11 ore... — Eroare, mi-a răspuns domnul Urecbe, eu am fost acolo pînă la 11 ore. Conversaţiunea s-a sfîrşit între noi, dînd vina asupra ornicelor, cari nu arătau ora în mod uniform. Puţin în urmă, onor. domn Suciu îmi adresă lămuriri oficiale de starea Universităţei din Iaşi, ca răspuns la întrebările mele. Domnia-sa s-a adresat la secretarul Universităţei, i-a comunicat întrebările mele, ordonîndu-i să răspunză după însuşi actele şi registrele de prezenţă din cancelaria Universităţii. Aceasta s-a şi făcut. Aceste informaţiuni, daţi-mi voie să vi le citesc; dumneavoastră veţi vedea cum realitatea nu corespunde la starea de lucruri cum ea a fost espusă de domnul ministru în cealaltă Cameră; iată ce zice secretarul Universităţei către rector : ,,în urmarea însărcinărei date subscrisului de domnia-voastră, am onoare a vă refera următoarele: 1. Cîte catedre are Universitatea? 23 catedre, 8 la facultatea juridică, 8 la facultatea de ştiinţe şi 7 la facultatea de Utere. 2. Cîte sînt ocupate şi de cine? Catedre ocupate sînt 22”. îmi păstrez dreptul a reveni asupra acestei lămuriri şi a vă arăta că fiecare din aceste 22 catedre are cîte un profesor, şi că nu este un singur caz ca un profesor să ocupe două catedre, cum aceasta se face la alte Universităţi. Acum să vedem cîte ore de prelecţiuni are fiecare profesor : „Domnul P. Suciu 10 ore pe săptămînă, în fiecare zi cîte 2 ore, iară marţea şi joia cîte o oră. Domnul A. Gheorghiu 26 3 ore pe săptămînă Domnul I. Negruzzi27 3 7? 77 7? Domnul Al. C. Şendrea 4 7? 77 77 Domnul G. A. Ureche 28 4 77 77 77 Domnul Şt. C. Şendrea 29 3 77 77 77 Domnul I. Ciur ea 30 3 7? 77 7? Domnul Gr. Cobîlcescu 31 3 7? 77 77 Domnul N. Culianu 32 4 7? 77 7? Domnul B. Conta 33 3 77 7? 77 Domnul C. Climescu 3 7? 77 77 Domnul A. Fătu 34 3 77 77 77 Domnul N. Ionescu 4 77 77 77 Domnul Şt. Miclea 6 77 77 77 Domnul A. Ynzanti 3 77 77 77 288 Domnul Şt. Vîrgolici35 3 ore pe săptămînă Domnul Şt. Emilian 36 9 11 ii a 1/ Domnul I. Melik 37 4: / 211 ii ii. Domnul Milt. Tzony 4 11 ii ii Domnul IST. Quintescu 4 11 ii a Domnul I. Caragiani 3 11 a ii Domnul Const. Leonardescu 38 3 ore pe săpt. ” Yedeţi dară că mai toţi profesorii au mult trei ore de preleeţiunl pe săptămînă; şi numai trei ţin prelecţiuni de la şease pînă la 10 ore pe săptămînă. Aceşti trei profesori sînt din patria lui Lazăr, sînt transilvăneni. Acum cîţi studenţi are fiecare facultate? Pentru anul 1876—1877, facultatea de drept are 99 ; facultatea de ştiinţe 43, facultatea de litere 28, în realitate această facultate nu are decît între opt şi zece studenţi, pentru că deşi la începutul semestrului se înscriu mulţi, dară în cursul semestrului nu măi urmează cursurile. Acum, după ce aţi văzut acestea, după ce v-aţi convins că aceşti domni profesori şi-au mărginit activitatea numai în cîte va ore de prelecţiuni pe săptămînă, vine întrebarea dacă măcar ei ţin aceste prelecţiuni? Nu, pentru că domnia-lor cumulează şi alte funcţiuni. Trei sînt judecători, onor. domn Suciu şi domnu[l] Ureche sînt membri la Curtea de apel, şi domnul Leonardescu este membru la tribunalul de întîia instanţă. Domnul Şendrea este agent diplomatic la Paris, domnul Ionescu este ministru. Trei profesori sînt deputaţi: domnii Climescu, Yizanti şi Gheorghiu; mai este şi onor. domn Miclea, director la Şcoala de meserii; mai este domnul Cobîlcescu, senator din partea Universităţii. Yedeţi că din 20 profesori zece ocupă şi alte funcţiuni; şi nota bene că aceştia sînt profesorii de la catedrele cele măi importante pentru învăţămînt. Acum, după ce am văzut un număr atît de mare de profesori lipsind de la îndatoririle lor, urmează întrebarea naturală : cine sînt suplinitorii domniilor-lor ? Aţi văzut dumneavoastră că onor. domn ministru al instrucţiunei publice, în cealaltă Cameră, a recunoscut în princip că suplinitorii trebuie să fie luaţi dintre colegii lor, dintre profesorii de la aceeaşi facultate; şi sînt dator să mărturisesc că, acolo unde domnia-sa a fost în poziţiune ca singur şi fără presiune să pună în lucrare acest principiu, domnia-sa a fost consecinţe şi a urmat conform principiului. Domnia-sa a lucrat aşa: la Universitatea de Bucureşti a murit regretatul profesor Costa-Foru 39; ce-a făcut onorab. domn ministru ? A ales pe unul din tinerii cei mai capabili, pe un om care, fără a fi încă profesor, şi-a făcut un nume în literatura dreptului, a ales pe onor. domn Naeu40, l-a însărcinat de a ţine cursul repausatului Costa-Foru pînă la săvîrşirea concursului deja publicat; şi fiindcă domnul Nacu nu era profesor şi ştiind domnul Chiţu că este bine ca chiar suplinitorii să fie luaţi dintre profesori, înainte de a numi pe domnu[l] Nacu chiar în mod provizoriu, domnia-sa s-a adresat la facultatea de drept, la toţi profesorii acelei facultăţi, întrebîndu-i dacă numirea domnului Nacu le va fi agreabilă; numai după răspunsul de aprobare al acestor, domnia-sa a îmbogăţit facultatea de drept cu onor. domn Nacu. Să vedem acum dacă şi la Iaşi domnul Chiţu a făcut tot aşa? Negreşit că domnul ministru [al] instrucţiunei publice a fost împedicat de ocupaţiunile sale politice să meargă la Iaşi! Domnia-sa nu a trecut măcar o dată apa secată a Milcovului, ca să poată privi cu ochii săi şi să constate starea şcoale- 289 19 c. 363 lor din Moldova. Nefăcînd aşa, domnia-sa s-a aflat în poziţiune de a lucra după. informaţiunile eronate ce i s-au dat de colegul său de la esterne, şi el profesor la Universitatea de Iaşi. Ei bine, iată, domnilor, aceia cari înlocuiesc la Iaşi pe profesorii absenţi: 1. Domnul Al. Gheorghiu este înlocuit prin domnul G. A. Ureche (judecător şi profesor). 2. Ştef. C. Şendrea prin domnul Al. C. Şendrea. 3. Andrei Yisanti prin domnul Petrino. 4. C. Climescu prin domnul G. Eoşiu. 5. N. Ionescu prin domnul Petru Răşeanu41. Această lămurire o împrumut însuşi raportului secretarului Univer-sităţei de Iaşi. Domnul Gheorghiu este înlocuit cu domnul Ureche, profesor şi coleg al său; prin urmare acesta întruneşte condiţiunile de lege; dară vă fac întrebarea dacă domnul Ureche poate îndeplini această însărcinare, căci domnia-sa este profesor şi membru la Curtea de apel totdeodată? Yă fac o întrebare, domnilor, dacă un om, aibă activitatea lui Cav[o]ur, sau a lui Thiers, sau a lui Bismark, sau a lui Gorciacoff, poate fi profesor la catedra sa, mai poate înlocui pe un altul la o altă catedră şi mai poate fi şi membru la Curtea de apel? El trebuie să fie de la 11 ore pînă la 5 la Curte; îi mai trebuie timp să studieze dosarele; şi prin urmare nu cred că poate să aibă timpul de a putea să împlinească însuşi îndatoririle sale de profesor titular, cu atît mai puţin şi de a îndeplini şi datoriele unei alte catedre văduvă de profesorul său. Dară oare onor. domni, în starea noastră de învăţămînt, în starea în care se află ştiinţa în ţara noastră, este de ajuns ca un profesor să meargă să citească cursul său la catedră, ca cum ar citi Ceaslovul sau Evanghelia? Eu are? el oare nevoie de a se pregăti cu un studiu mai întins pentru ceea ce are a preda ? Negreşit că el trebuie să se ocupe cel puţin cîteva ore, pentru1 ca să poată face misiunea sa folositoare. Cu cît această însărcinare este mai grea, cînd profesorul suplinitor este chemat de a ţinea un curs străin speeialităţei sale, cum pentru domnul Ureche este economia politică. Prin urmare, se poate lesne conchide că domnul Ureche se află în absolută imposibilitate de a putea îndeplini două catedre, aceea de dreptul constituţional şi adminsitrativ şi aceea de economie politică şi de ştiinţe financiare, şi în acelaşi timp să fie domni-sa şi membru la Curte. Aşadară, domnilor, judecaţi singuri, dacă oare este în stare un om cu toată inteligenţa ce ar poseda să cumuleze trei funcţiuni, din cari numai una singură este destul de grea, pentru un om de o capacitate ce nu trece peste nivelul comun. Dar să mergem mai departe. Domnul Ştefan Şendrea, agent diplomatic la Paris, are suplinitor pe fratele domniei-sale, Alexandru Şendrea, profesore capabil. Domnul Alex. Şendrea este doctor în drept de la Universitatea din Berlin şi unul din cei mai buni advocaţi din Iaşi. Aşa fiind, domnul Alex. Şendrea este necontenit pe drumuri, ca un advocat foarte căutat, foarte ă la mode. Chiar acum în prezent domnul Alex. Şendrea este în Bucureşti, cu procese înaintea curţilor de aici. Vă întreb, dar, ce se face cu catedra domniei-sale proprie şi cu aceea la care este suplinitor. Domnia-sa care de multe ori are trebuinţă de un altul ca să-l suplinească? De aceea îmi este cu greu a crede că domnul Alex. Şendrea a primit o însărcinare pe care nu o poate 290 îndeplini în mod conştiincios. Sînt dar încredinţat că însăşi onor. domn ministru al instrncţinnei publice regretă această stare de lucruri şi că va recunoaşte că trebuie măcar acum să înlocuiască pe domnul Şendrea, care de mai mult de cinci luni de zile rezidă la Paris şi în acest timp catedra sa este văduvă; şi junimea studioasă, a căreia apărare a luat-o onor. domn Ionescu, aşteaptă sosirea mult iubitului lor profesore; şi în timpul acestei lungi aşteptări trec semestrele, şi cînd vine timpul esamenilor acea junime, în loc să capete bile albe, capătă bile negre! Dar voi merge şi mai departe. Domnul Andrei Yisanti este un om de o nepomenită activitate. Domnia-sa este profesore; după aceea domnia-sa a alergat toată primăvara spre a fi numit mandatar al naţiunei; l-a ales ca astfel Vasluiul în entuziasmul cel mai mare, căci domnia-sa a promis vasluienilor că va face a se împărţi proprietatea privată a doamnei Şubin pe la tîrgoveţi42. Domnia-sa a şi prezentat un aseminea curios project de lege în Camera suroră; domnia-sa mai este şi faimosul autor al notei no. 3 dată de deputatul colegiului III. Toate aceste ocupaţiuni au reclamat dar că domnia-sa să încredinţeze altuia catedra sa de profesore. Aci sînt dator să recunosc că onor. domn Visanti a dat peste un bun suplinitor, a dat peste domnul Petrino, a dat peste bardul Bucovinei, a dat peste filomela Bucovinei. Sînt totdeodată dator a spune că acel curs care sub domnul Visanti era văduv de studenţi, astăzi este plin de ascultători! (Aplauze prelungite.) Şi aci fie-mi permis a vorbi ceva de bardul Bucovinei! Domnul Petrino a părăsit Bucovina, neputînd să vadă cu ocini săi cum averile monăstireşti, cum fondul religios, provenind din acele moşii date de strămoşii noştri pentru biserica şi şcoala română, se întrebuinţează spre a se întemeia o Universitate germană menită a stinge naţionalitatea română din Bucovina. Domnia-sa dar s-a espatriat, venind în România, în speranţă că aci la căldura românismului lacrimile sale se vor usca! Ei bine, bardul Bucovinei a venit între noi cu inima plină de durere, simpatizînd cu tot ce este frumos, cu tot ce este Patrie. Şi îndată ce el află despre interpelaţiunea mea în privinţa Universităţii de Iaşi, el îmi telegrafie, mulţămindu-mi pentru iniţiativa luată şi arătîndu-mi cîtă durere simte inima sa de român şi de poet văzînd decadenţa Universităţii române din Iaşi, faţă cu înflorirea crescîndă a Universităţii germane din Cernăuţi. Bardul Bucovinei mi-a adresat aceste prin telegramă, numai pentru că am spus că Universitatea de Iaşi este părăsită, este o ruină morală şi materială, în care cîntă cucuvăiele. Aşadar, domnul Visanti are un suplinitor vrednic; şi, dacă aş avea a face o rugăminte domnului ministru de instrucţiune, ar fi aceasta : fiţi aşa de bun, domnule ministru, lasă pre acuzatorul public să-şi facă acuzaţiunile şi perchiziţiunile sale43 (ilaritate, aplauze), trimite-1, domnule ministru, să împarţă Vasluiul orăşenilor şi mahalagiilor din Vaslui; uzează de dreptul ce-ţi dă legea şi de acord cu consiliul permanent al in-strucţiunei publice înlocuieşte în mod definitiv pe puţin capabilul profesore cu mult capabilul suplinitor; fă ca bardul Bucovinei să fie profesore de istoria şi literatura românească; el va îndeplini cu succes această misiune ; el va fi în stare să ţină la Universitatea de Iaşi şi catedra de comparaţiunea lîmbelor slave cu limba română, catedră care se află chiar la Universitatea de Cernăuţi. Şi aşa făcînd, pe lîngă multele greşeli făcute din eroare sau 291 din slăbiciune, vei face un act bun, cu toate că, cum zice proverbul ‘ român : „Cu o floricică nu se face vară”. Voi merge mai departe. Domnul Climescu este înlocuit prin domnul Eoşu; domnul Eoşu nu este profesor de Universitate. Onor. domn ministru de instrucţiune a zis în Adunare : „Mi se pare că domnul Eoşu a fost profesor de Universitate”. Nu este aşa. Onor. domn Eoşu este institutor la şcoala militară. Domnia-sa este foarte bun, dar domnia-sa n-are gradul academic, nu îndeplineşte cerinţele legei, nu îndeplineşte condiţiunile admise de însuşi domnul ministru de instrucţiune , care a zis în faţa Ca merii surori că suplinitorul trebuie să întrunească aceleaşi condiţiuni ca profesorele titular» Aşadar, rezultă din toate acestea că, dacă toate acestea ar fi fost cunoscute de cealaltă Cameră, interpelaţiunea domnului colonel Leca ar fi motivat o altă moţiune decît simpla moţiune de trecerea la ordinea zilei; căci dacă aicea în Senat, unde sîntem mai bătrîni, tot ce priveşte instrucţiunea publică ne interesă, cu atît mai mult interesul pentru instrucţiunea publică trebuie să a jungă mai viu la inimă, la inima celor mai tineri, căci în ceea ce se atinge de instrucţiunea publică, care este condiţiunea de esistenţă a naţionalităţei noastre, nu este deosebire între tineri şi între bătrîni. (Bravo, aplauze.) Vin acum, domnilor, la ilustraţiunea Universităţei de Iaşi, vin Ia persoana onor. domnului Ionescu. Domnia-sa ieri striga cît îi permitea vocea că domnia-sa a satisfăcut legea, că domnia-sa are suplinitor, că domnia-sa n-a luat salarul, că domnia-sa este profesorul cel mai esact In îndatoririle sale ! Eu, domnilor, dau adversarilor mei tot ce li se cuvine. Onor. domn Ionescu, deşi se face cam tînăr, membru din fosta fracţiune jună, liberă şi independentă, care a luat naştere la 1866, domnia-sa este mai de o vîrstă cu mine ; domnia-sa este un vechi luptător în cauza naţională; activitatea sa datează cam de pe la 1848. în 1856, domnia-sa s-a espatriat în Belgia; domnia-sa s-a dus la Bruxelles şi acolo a redactat „Steaua Dunărei” in limba franceză. Acesta este numai unul din actele naţionale şi patriotice ale onor. domn Nieolae Ionescu; eu aceasta i-o recunosc, ca o datorie şi ca o plăcere. Aceasta este deosebirea între domnia-sa şi între mine. Domnul N. Ionescu niciodată n-a recunoscut nimunui din adversarii săi politici cel mai mic merit, şi aceasta de zece ani de cînd este in Parlament ! Dacă eu astăzi sînt aspiu în privinţa profesorului N. Ionescu, este că domnia-sa cu greu se poate înlocui ca profesor, este că Universitatea de Iaşi nu aie un al doilea profesor ca domnul N. Ionescu, este că domnul N. Ionescu fiind profesor, făcîndu-şi datoria, este nu numai o ilustraţiune, dar este şi făclia facultăţei de litere ; şi cu un aseminea profesor băncile nu sînt văduve de studenţi. Mi se va obiecta, poate, că eu făcînd aci laudele profesorelui Ionescu am recurs la un fel de chichiţă, la un fel de şiretlic parlamentar, voind să văd pe domnul N. Ionescu mai bine profesor ia Iaşi decît a-1 vedea ministru în Bucureşti. Nu este aşa, domnilor ! Dacă am avut în viaţa mea o fericire, a fost aceea de a vedea pe domnul Ionescu pe banca ministerială, de a-1 vedea pe domnia-sa ministru, domnia-sa care de 10 ani n-a fost decît censor şi tribun violent, fără cruţare, fără dreptate, cătră toate guvernele, către toate individualităţile, domnia-sa care a luat pe toţi miniştrii la rînd, frămîntîndu-i, atacîndu-i, rumpîndu-i cu dinţii şi cu unghiele ! Şi aceasta-i era uşor, căci în tot acest timp domnia-sa nu a fost la putere ; nu i-a gustat poamele 232 amare. Bucuria mea dar este să-l văd acum ministru, învăţând şi domnia-sa ce va să zică apărarea, domnia-lui carele cunoaşte numai atacul. Da, domnilor, acum domnia-sa învaţă că alta este a vorbi şi alta a lucra ; acum domnia-sa este intrat în rîndul oamenilor, voiesc a zice în rîndul miniştrilor (rîsete, ilaritate)-, se va încredinţa dar că domnia-sa trebue să-şi schimbe alurele şi vorbele ; şi sper că, odată ce domnia-sa va părăsi aceste bănci, va fi, negreşit, mult mai indulgent, mai dulce decît a fost pînă acum. Nu va mai fi domnia-sa acel censor vehement, fără milă, fără inimă, care aducea pe miniştri bolnavi înaintea sa, tare de dreptul său, deşi mă califică de mare-vizir44! Dar, domnilor, eu niciodată n-am fost aşa autoritar, aşa mare-vizir, cum a fost domnul Nieolae IoneScu, capul fracţiunei libere şi independente, astăzi neliberă şi dependentă ! Declar dar, o mai repet, că pentru mine doresc ca domnul Ionescu să stea mult pe aceste bănci, ca să vadă că pe dînsele nu sînt numai roze, ci Sînt şi spini, şi spini care împung foarte dureros. Aşadar, după aceste prolegomene, sînt în drept a mă întreba : cum domnul Ionescu, această ilustraţiune — şi o zic în toată sinceritatea — , prima ilustraţiune a Universităţei de Iaşi, cum domnia-sa nu este înlocuit prin bardul Bucovinei sau măcar prin vreun profesor de universitate ? întrebarea aş putea-o uşor satisface, dar las aceasta pentru altă dată, acum îmi a junge a vă arăta că domnul N. Ionescu este înlocuit prin un bunişor învăţător de seminar, care cu doi, trei ani înainte era învăţător la Tătâraşi, mahala din Iaşi, bunioară ca Tirchileşti de aici. (Ilaritate.) Iată de cine este înlocuit domnul Ionescu, marea ilustraţiune a Universităţei de Iaşi! Domnul Ionescu este înlocuit prin domnul Băşcan, om foarte onorabil, dar care nici la degetul cel mic al domnului Ionescu nu ajunge şi care pentru junimea studioasă din Universitatea de Iaşi nu poate deloc să fie o compensaţiune a absenţii domnului Ionescu. Deunăzi, onor. domn Ionescu zicea că domnia-sa a fost înlocuit de mai multe luni şi că domnia-sa nu primeşte leafă. Pentru această ultimă afir-maţiune, aşa este. Dar nu este tot aşa în privinţa întîei afirmaţiuni; şi, dar, rog pe domnul ministru al instrucţiunei publice să-mi spună mai întâi domnia-sa de cînd este domnul Băşcan înlocuitorul domnului Ionescu ? Domnul ministru de culte : După deschiderea cursurilor, am dosarul aci. Eu susţin că înlocuirea este numai de la decembre. Onor. domn Iones-cu a intrat ministru la 28 iuliu, prin urmare august, septembre, octombre, noiembre şi decembre, catedra sa a fost văduvă. Domnul ministru de culte : Vacanţa nu se consideră. Apoi, iată, domnilor, un întreg semestru dus fără curs de istorie. Ei bine ! ce se face cu acea junime studioasă de la facultatea de litere din Iaşi; şi chiar acum oare studenţii cu mîngîiere vor asculta ei pe domnul Eăşcan, fostul învăţător de la şcoala primară din Tătăraşi? Dar poate aproba aceasta inima domnului Chiţu ? Şi crede domnia-sa că, domnul Eăşcan înlocuind pre domnul N. Ionescu, Universitatea de Iaşi are să bată pe Universitatea de Cernăuţi? Dacă domnul Chiţu crede aceasta, să ne bucurăm cu toţii şi.să mulţumim lui Dumnezeu i Acum, domnilor, iată ce găsesc în privinţa aceasta în nota secretarului Universităţei de Iaşi, care mi s-a dat prin rector. ,,Suplinitorul domnului K Ionescu a început suplinirea în decembre 1876 după dispozi-ţiunea ministerială”. Dă-1 afară, domnule ministru, pe secretarul Univer- 293 sităţei, dacă el nu a spus adevărul. Dar nu uita că este un act oficial, ca şi dosarul dumneavoastră. Secretarul IJniversităţei de Iaşi spune rectorului său că suplinitorul domnului Ionescu a început lecţiunile sale la decembre 1876. Yedeţi dar că am ţinut să vă arăt fapte pozitive ; şi faptul pozitiv al faptelor pozitive este că Universitatea de Iaşi nu mai esistă deeît cu numele. Şi aceasta ar proveni din cauză că nu ar fi studenţi la prelecţiuni f Yoi arăta, domnilor, că sînt şcolari la prelecţiuni, dar din nenorocire şcolarii nu găsesc profesori; şi atunci ei se duc de învaţă oriunde, afară deeît la Universitatea de Iaşi! Şi de ce? Fiindcă după mărturisirea însuşi a onor. domn ÎT. Ionescu, după mărturisirea Senatului, eînd s-a dat votul de blam domnului Maiorescu, după moţiunea făcută de domnul Leca în Camera suroră, care nu se poate presupune că este un inamic al profesorilor din Iaşi, este că Universitatea pătimeşte de un rău cronic, care din zi în zi devine mai grav, din cauza profesorilor cari sînt pretutindenea afară deeît la catedrele lor. Eu dară interpelez pe onor. domn ministru şi-l rog ca în conformitate cu această interpelaţiune ce am comunicat-o deja să binevoiască ca, punct după punct, să răspundă la întrebările eare am onoare a-i face ; şi de mai nainte declar că, unde am afirmat rău, voi primi cu bucurie dezminţirea cea mai categorică şi voi recunoaşte greşeala mea! După răspunsul domnului ministru şi după uzul parlamentar, îmi păstrez dreptul de replică, cînd atunci voi întinde discuţiunea pe un cîmp mai larg spre a face lumină, spre a face ca după un proces care ţine acum de aproape 10 ani Senatul, cel puţin, să zică puternicul său cuvînt în cestiunea Uni-versităţei de Iaşi, care, din toate măririle care le-a avut Moldova şi le-a depus pe altarul statului român, a rămas singură în picioare şi care după ce a triumfat de duşmanii săi din afară astăzi este în pericol de a dispare sub loviturile inemicilor ei din lăuntru ! 48 (Aplauze.) Şedinţa din 2 februarie 1877 Mai întîi esprim mulţumirile mele vechiului meu amic şi intim şi politic, onor. domn Chiţu, ministrul instrucţiunei publice, pentru cuvintele amabile care a binevoit a le rosti la adresa mea. O discuţiune pe un tărîm de mutuală stimă nu poate deeît să profite sujetului care amîndoi îl urmărim : îmbunătăţirea şi dezvoltarea învăţămîntului public în toate gradele sale, de la şcoala primară de sat pînă la cea mai înaltă treaptă a sa, care este Universitatea. Acestea fiind odată zise şi repetînd încă o dată mulţumirele mele, rog pe onor. domn Chiţu a-mi permite de a zice ministrului instrucţiunei publice, şi aceasta cu toată amicia, cu toată stima care i le port, că esplieaţiunile care mi le-a dat ieri n-au fost mulţumitoare pentru mine şi m-au întărit încă mai mult în convicţiunea ce am că domnia-sa a fost prea indulgente pentru abaterile săvîrşite de către profesorii Universităţei de Iaşi, indulgenţă care a avut drept rezultat că Universitatea din Iaşi, de fapt, nu mai esistă! îmi voi permite a dezvolta, unul după altul, toate motivele care mă fac de a susţine cum că esplicaţiunele domniei-sale n-au fost îndestulătoare. Dar mai înainte rog pe onor. Senat să-mi permită a zice cîteva cuvinte despre partea care şi eu am luat în învăţămîntul public, nu pentru ca să mă laud, ci pentru ca să arăt că numai eu nu pot fi inimicul 294 învăţămîntului public! Mai cu seamă învăţămîntul de peste Milcov nu putea şi nu poate să aibă un amic mai sincer deeît eu, care mica mea carieră, alăturea cu amicul meu domnul Ion Ghica, am început-o cu profesoratul. La 1840, cînd dăscălia nu era pusă pe treapta de conside-raţiune care i se cuvine în orice ţară ce păşeşte pe calea progresului, domnia-sa şi eu am fost primii feciori de boier în Moldova cari ne-am făcut dascăli: domnia-sa profesore de matematici şi de economie politică, şi eu profesore de istorie naţională46. De atunci, oricînd am fost în poziţiune să pun o mică peatră la dezvoltarea învăţămîntului public, am pus-o cu bucurie, cu devotament. Am luat parte la legea din 1851 alăturea cu Ballet, cu Laseăr Bosetti, cu Hurmuzacbe, cu Y. Alecsandri, cari toţi vedeam în învăţă-mîntul public viitorul naţiunei noastre. Şcoala de pictură, Conservatorul de muzică din Iaşi, ferma model, Universitatea 47, toate poartă în decretele lor de fondaţiune şi mica mea subsemnătură. Acei cari mă cunosc, adversarii mei cari vreau să fie judecători nepărtinitori, îmi vor acorda dar dreptate de a recunoaşte că am un interes mare ca acele şcoli să le văd, înainte de a închide oebii, în o stare mai bună, mai dezvoltată deeît cînd ele s-au fondat, iară nu în o stare mai rea deeît în ziua cînd ele au luat naştere. (Aplauze.) De pe banca ministerială mai alaltăieri am fost tratat de autoritar şi de mare-vizir; în facerea legilor n-am fost niciodată autoritar. Cu legele mele în mînă, pot dovedi că, din contra, am lucrat toată viaţa mea la slăbirea atotputerniciei guvernamentale, la descentralizare. Cînd Universitatea din Iaşi s-au fondat, eu, ca ministru [al] instrucţiunei publice, n-am improvizat din creierii mei statutele acelei Universităţi; nu le-am impus ţărei şi domnitorului, nici Universităţii prin calea autoritară; ci am chemat pe regretatul şi nemuritorul profesore Bărnuţiu48; am chemat pe domnii profesori Suciu, Micle, Alexandrescu, Strat49, Mîr-zescu 50, pe toţi oamenii cari au jucat pe atunci un rol în mişcarea noastră intelectuală, şi le-am zis : dumneavoastră aveţi să fiţi sufletul nouei Universităţi ; faceţi-vă singuri statutele, daţi-vă drepturile cum le au şi profesorii la toate universităţile cele mai înaintate în Europa, cu condiţiune numai că avînd drepturi să aveţi şi îndatoriri. Aceşti bărbaţi, cari apoi au luat fiecari drumul său în luptele politice, au făcut acele statute prin care Universitatea de Iaşi se declara persoană morală, prin care profesorii se declarau funcţionari înalţi ai statului şi inamovibili; şi aceste statute, cum s-au elaborat de acei bărbaţi, eu le-am supus domnitorului. Un singur regret am: acela că nici unul din acei bărbaţi cari au luat parte la redae-ţiunea acestor statute nu este senator; căci ar veni alăturea cu mine, spre a mă apăra de calificaţiunile viziriale ce mi se dă. Domnul ministru al instrucţiunei publice nu are însă deeît să caute în arhivele sale şi va găsi lucrarea făcută de acei profesori. Bu pot fi duşmanul Universităţei de Iaşi; nu ţintesc deloc a-i jicni drepturile şi libertăţile ei; deeît mă doare inima cînd o văd în ce stare a ajuns. Vin acum la esplicările ce le-au dat ieri onor. domn ministru al instrucţiunei publice. Aceste esplicări în cea mai mare parte îmi dau dreptate; şi-mi dau atîta dreptate, că justifică chiar cuvintele care le-am zis, că colegul domniei-sale, domnul ministru de esterne, profesore în Universitatea de Iaşi de 16 ani, cunoaşte împrejurările locale mai bine deeît domnu[l] ministru al instrucţiunei publice! Şi aceasta este natural. Domnu[l] ministru o singură dată nu a vizitat Universitatea de Iaşi; 295 domnia-sa nu cunoaşte din profesorii Universităţei de Iaşi decît pe aceia cari i-au văzut în Bucureşti; însă pe aceştia i-au văzut dedaţi la alte ocupaţiuni decît la acele de profesori. Domnia-sa dar nu i-a văzut ca profesori profesorînd, nu i-au văzut în Universitate, nu cunoaşte nimic din ale Universităţii! Vă voi da cîteva esemple: domnilor senatori, singuri aţi auzit pe onor. domn ministru susţinînd dintîi cum că domnu[l] îonescu avea suplinitor pe domnul Caragiani, şi tot domnia-lui apoi a zis : m-am greşit. Nu domnul Caragiani, ci domnul Eăşcan îl înlocuieşte. L-aţi mai văzut susţinînd că domnul îonescu a avut de la începutul anului şcolar suplinitor pe domnul Eăşcan, şi am dovedit iarăşi că domnia-sa era’greşit; căci domnul N. îonescu n-a avut suplinitor decît la finele anului, fapt pe care domnul Chiţu a finit a-1 recunoaşte împreună cu mine. Am arătat că catedra domnului Şt. Şendrea lunile : august, septem-bre, octombre, noiembre, decembre şi ianuarie curent a fost şi este vacantă, că nu avea suplinitor; şi domnul Cbiţu a venit la fine asemenea alăturea cu mine, zicînd în Senat că domnul Şt. Şendrea, care este la Paris, i-a scris o scrisoare particolară prin care-i anunţă că optează pentru cariera diplomatică, pe cînd în Cameră domnia-sa a zis că a luat măsuri să-l înlocuiască. Ei bine, domnul Şt. Şendrea de şease luni lipseşte de la datoria sa şi nu are înlocuitor; şi domnul ministru a recunoscut împreună cu mine că, deşi fratele domniei-sale se primi să-l înlocuiască, însă în fapt nu l-a înlocuit. Domnu[l] ministru a recunoscut că domnul Vizanti avea pe domnul Petrino ; aceasta este singura lămurire ce ne-a dat; însă aţi văzut pe domnul Petrino zicînd alăturea cu mine că în Iaşi nu mai esistă Universitate. Domnul ministru ne-a mai dat ştirea îmbucurătoare că domnul Ţone a optat pentru catedra sa şi-l lăuda pentru această botărîre. Aci sînt alăturea cu domnia-sa şi zic despre domnul Ţone : iată un adevărat profesore ; el a preferat catedra sa tutulor onorurilor şi foloaselor materiale ! însă şi aici o mică eroare din partea domnului ministru al instruc-ţiunei publice. Citind numele domnului Ţone, amicul meu domnul Chiţu adăogi: „Domnul Kogălniceanu a fost cu mine în minister, am vorbit de multe ori împreună în privinţa situaţiunei Universităţei de Iaşi, dară nu s-a putut face nimic spre îndreptare, fiindcă profesorii îşi părăseau catedrele, uzînd de un drept constituţional”. Aceasta, domnilor, este o mare eroare. Domnia-sa mi-a vorbit mie şi eu i-am vorbit domniei-sale în privinţa Universităţei; dară vorbirăm despre eventualitatea viitorului, de ce era de făcut spre a pune această Universitate la nivelul Universităţei de Cernăuţi. Nu am putut vorbi de profesorii ce erau deputaţi şi senatori; profesorii atunci în iuniu nu se puseseră încă în defect, beneficiau încă de cele 30 zile de congediu ce le acordă legea ; nu venise cazul de a li se aplica legea. în ceea ce priveşte în special pe domnul Ţone, iată cum s-au petrecut lucrurile : domnul Iepureanu, preşedintele cabinetului de atunci, ne-a adus într-o zi în Consiliul de Miniştri doi dintre cei mai buni ingineri români, pe domnul Duca 51 şi pe domnul Popescu, ca să ne dea lămuriri despre chipul cum se construia drumul de fer de la Ploeşti la Predeal. Cu aceeaşi ocaziune, ne arătă că era hotărît să mai aducă ca controlor pe domnul Ţone, profesor de la Iaşi şi un bun inginer al şcoalelor din Prancia, om de ştiinţă şi de o activitate rară. Şi atunci eu am întîmpinat domnului Iepureanu : cum îl iei domnia-ta de la învăţă-mîntul public; dară atunci ce devine catedra sa ? Domnia-sa a răspuns : 296 îl iau numai pentru un caz, pentru cîteva zile, să vadă şi el şi să zică şi el cuvîntul său asupra construcţiunei liniei ferate. Astfel, domnu[lj Ţone a fost numit în o însărcinare provizoriu. Numai după ieşirea mea din minister domnu[l] Ţone a fost numit în mod definitiv; prin urmare, .numai atunci domnu[l] ministru al instrucţiunei publice era în drejit şi dator să zică domnului Ţone : eu am a face cu profesorul, nu cu inginerul; prin urmare domnia-ta, domnule profesore, du-te acolo unde te reclamă şcoala, unde te reclamă legea şi ţara. Aceste cuvinte însă doninu[1] Chiţu le-a zis numai acum de curînd; şi totuşi domnul Ţone, întocmai ca şi calul de bătaie care aleargă cînd aude trîmbiţa, aşa a făcut şi domnia-sa ; şi, îndată ce a fost pus în alternativa de a opta între şcoală şi inginerie, a lăsat salariul ce i se da de 16 000 franci şi s-a întors la Iaşi, la scofală, pentru a se mulţumi numai cu modestul onorariu de profesor de 6 000 franci anual, mi se pare. Iată dară ce a făcut domnul Ţone ; iată ce a făcut şi domnul Chiţu; şi unul şi altul au fost corecţi, au fost în lege. Prin urmare, vedeţi, domnilor, că eu nu cer ca domnul ministru să calce legea; din contra, cer ca domnia-sa să aplice legea. înaintea ministrului instrucţiunei publice nu esistă, sub nici un cuvînt, alţi oameni decît numai profesori. Domnia-sa are drept şi datoria să zică profesorilor : luaţi bani de la ţară, sînteţi profesori; banii ţărei nu se dau profesorului ca să fie profesor numai cu numele, ci se dau ca să fie în fapt profesor, #pre folosul junimei studioase. Statul e dator junimei studioase cu mijloace de luminare; prin urmare, statul este dator să ceară profesorilor prelec-ţiuni, precum el este dator să ceară curţilor şi tribunalelor să dea justiţie ; şi prin urmare ministrul instrucţiunei publice are dreptul şi datoria să zică : vreau ca profesorii să fie acolo unde-i cheamă legea, acolo unde sînt numiţi şi pentru care ei priimesc onorariu din budgetul statului. Domnu[l] ministru o recunoaşte că aşa este, că aşa trebuie să fie ; însă îndată sare de pe terenul legal şi spre eludarea legei adaoge : da, profesorii nu sînt la postul lor, o recunosc; însă ei au înlocuitori, cuvinte ce se întrebuinţau cînd se făcea recrutarea după legea veche şi cînd se permitea de a se pune om în loc. Hei, domnilor, apoi chiar în armată, sub legea veche, cînd era înlocuirea permisă, un om care nu vrea să serve era dator să dea un om vrednic în loc; nu a jungea numai de a se pune cineva în loc. Venea oficerul de recrutare, el punea stînjenul şi măsura pe înlocuitor, îl cerceta, dacă are talia cerută; apoi venea medicul, acesta vedea dacă omul ce i se da în loc era sănătos; şi, numai dacă înlocuitorul însuşea condiţiunile înlocuitului, el se priimea. Apoi tot aşa era datoria domnului ministru al instrucţiunei publice să facă cu cei ce se propun spre a înlocui pe profesorii absenţi, căci şi învăţătorii sînt ostaşi şi ei constituie o armată, armata ştiinţei, armata inteliginţei, care este tot atît de trebuitoare, cel puţin cît şi cea chemată spre a apăra fruntaria. Domnia-sa trebuia, o mai adaog, să vadă dacă acel înlocuitor întruneşte condiţiunile ce s-au cerut celui ce voieşte a fi înlocuit, să cerceteze dacă suplinitorul este de talia suplinitului. Ei bine, v-am arătat cum domnul Chiţu a fost înşelat, cum noii înlocuitori nu întrunesc condiţiunile cerute de Ia profesorii de Universitate. Domnu[l] îonescu este înlocuit prin domnul Eăşcan; acesta poate să aibă cunoştinţe şi chiar talent, însă cu greu ar putea să înlocuiască pe domnul îonescu, chiar avînd condiţiunile cerute ; dară cu atît mai puţin, o repet, domnul Eăşcanu poate înlocui pe domnul îonescu, cînd chiar mai ales nu întruneşte condiţiunile cerute, pentru că domnia-sa n-are grade academice, pentru că domnia-sa nu este 297 profesor de Universitate, pentru că domnia-sa nu este coleg cu domnul Ionescu, căci domnia-sa este un tînăr ieşit din seminar, mi se pare ; astăzi, pe cit mi se spune, este învăţător la seminarul de Socola, după ce mai înainte a fost învăţător la şcoala primară din Tătăraşi. A mai zis domnul Chiţu că domnul Gheorghiu, profesor de economie politică şi de ştiinţe financiare, este înlocuit prin un coleg al său. Aşa este. însă prin cine ? Prin domnul Ureche, mi se pare, profesor de drept constituţional, ceea ce că [sic!] nu prea armonizează cu ştiinţele financiare. Apoi domnul Ureche mai este şi membru la Curtea apelativă din Iaşi. Apoi un profesor, care este o dată profesor pentru dînsul, care este şi membru la Curtea apelativă, mai are el timpul material, mai poate el să fie şi suplinitor pentru un alt profesor absent ? Pe aceste motive — am aici cuvintele domnului Ionescu — susţiu, cum însuşi domnia-sa recunoştea, că în contra legei este ca un profesor să fie şi judecător. Iată ce zicea domnia-sa domnului ministru de culte, domnu[l] Mîrzescu, în 1870 cu ocaziunea interpelărei sale, de ce ministrul nu numea agregaţi spre a înlocui pe profesorii aleşi senatori sau deputaţi. „Mi s-a citat”, zicea domnul ministru [al] instrucţiunei de atunci, „numele domnului Mandrea, care este profesor la Universitatea de Iaşi, prim-preşedinte la tribunal”. Şi domnul N. Ionescu răspundea : „Aceasta este contra legii”. Să vedem dacă domnul ÎI. Ionescu, ajuns la putere, măcar în aceasta a stăruit în credinţa sa, că a fi profesor şi judecător este un lucru contra legei. ÎT-a fost aşa; ci din contra, domnul Suciu, un om foarte respectabil, un foarte bun profesor, care, în loc de şease prelegeri pe săp-tămînă la care este ţinut, ţine 10 prelegeri, domnul Suciu la vîrsta de 70 ani a fost numit deodată membru al Curţei de apel din Iaşi, şi aceasta după recomandaţiunea a însuşi domnului Ionescu! Dumneavoastră domnilor senatori, acei cari aţi fost magistraţi, cari sînteţi advocaţi espe-rimentaţi, ştiţi că cineva poate să fie un profesor de drept foarte capabil, însă, intrat deodată fără stagiu în magistratură şi mai ales numit deodată preşedinte sau membru de curte, el este pus în trista poziţiune de a da o slabă idee despre dînsul. Alta este teoria, alta este rutina; şi astfel, domnilor, se vede aspectul dureros — cel puţin pentru mine — că domnul Suciu, care ca profesor nu inspiră decît respect, ca membru al Ourţei de apel din Iaşi, chemat de multe ori să prezide acea curte, adesea se vede în nedomirire cum să puie o rezoluţiune ! O voce: Aşa este. întrebaţi pe jnstiţiabilii cari sînt înaintea curţilor şi tribunalelor din Iaşi, dacă spectacolul acesta dureros nu l-au înfăţişat adesea profesorii trecuţi deodată pe bancele judecătoreşti. Şi la toate aceste neajunsuri domnul ministru de instrucţiune publică se mărgineşte a vă răspunde cu eternul său refren : constituţiunea dă drept profesorilor ca să fie şi deputaţi şi senatori şi judecători etc. Apoi cine contestă acest drept? Dară dreptul este el datorie? Este dreptul un serviciu obligator? Este el ca serviciul gardei naţionale, ca îndatorirea de a face parte din juriu? ÎTu. Eu ştiam pînă acum că stă în libera voinţă a fiecărui om liber de a uza sau a nu uza de un drept, prin urmare tot aşa stă în facultatea profesorilor ca să priimească sau să nu priimească mandatul de deputat ori de senator, după care sînt sigur că ei chiar aleargă, ca fiecare din noi. Tot aşa se poate zice şi în privinţa decretelor de judecători, de agent diplomatic, de inginer, toate decrete pe cari profesorii le pot priimi sau refuza, nesiliţi de nimeni întru aceasta. 298 După ce domnul ministru Cbiţu pune apărarea profesorilor ce lipsesc îndatoririlor lor în dosul constituţiunei în general, apoi domnia-sa mai caută un sprijin şi în un articol special al constituţiunei. Domnul ministru argumentează că constituţiunea prevede ea universităţile de Iaşi şi Bucureşti au dreptul de a fi reprezentate în Senat prin un anume reprezentant şi din aceasta deduce că, aşa fiind, apoi şi ceilalţi profesori au acest drept în cele [ljalte colegiuri. Nu aruncaţi acest păcat asupra constituţiunei; constituţiunea nu este vinovată de căderea Universităţei de Iaşi; constituţiunea, din contra, a cătat să ferească învăţămîntul public de nenorocirea de a avea catedre văduve ; căci dînd drept universităţilor de a trămite dîn sînul lor cîte un senator, prin însuşi aceasta, legea fundamentală a crezut că va pune o îndatorire morală celorlalţi profesori de a rămînea credincioşi catedrelor lor. în adevăr. Domnilor senatori, luaţi în consideraţiune că constituţiunea, oborînd privilegiele claselor alte dăţi privilegiate, a creat un privilegiu numai în favoarea profesorilor de universitate. în adevăr, aceştia, ca cetăţeni, au dreptul mai întîi de a fi alegători în deosebitele colegie ale ţărei, fiecare după poziţiunea, după averea sa ; şi apoi tot constituţiunea îi mai face, ca profesori, încă o dată alegători într-un anume colegiu, acela al Universităţei. Legiuitorul cu drept cuvînt prevedea că aceste Universităţi, ca corpuri înalte, aveau şi ele interese mari de susţinut; şi de aceea a voit ca aci, în maturul Corp, aceste două centruri de lumină naţională să aibă reprezentanţi speciali. Dar aceasta s-a făcut nu numai pe acest considerant. Nu, ci legiuitorul, presupunînd că şi la noi ca şi în toată Europa profesoratul este un apostolat, şi că prin urmare profesorul cu greu se dezlipeşte de catedra sa, şi pentru care el şi este declarat de lege inamovibil, legiuitorul, zic, a înţeles că în mod obligator un profesor să vie ca reprezentant în Senat. Şi pe aiurea, domnilor, în Germania, în Erancia, în Italia, profesorii au dreptul de a fi aleşi senatori, deputaţi; însă arareori profesorii, mai ales acei din provincie, primesc de a renunţa la catedra lor, primesc de a se depărta de acel centru de viaţă intelectuală căre face din studenţi şi din profesori o singură familie. Aşa credea şi Constituanta cînd le-a dat dreptul, şi aş putea zice datoria, acestor două centruri de lumină din ţară, pentru ca să trămită cîte un reprezentant special în Senat; ea presupunea că ceilalţi profesori vor rămînea la locul lor. Iată dar cum aş argumenta eu ; căci argumentul mi-1 dă ceea ce este pretutindeni, în toată Germania, în toată Francia, în toate ţările unde profesorii înţeleg şi preţuiesc misiunea lor. Domnilor, domnul ministru Ionescu, cînd era simplu senator, combătea această argumentare, spuind că şi în Camera Prusiei un ministru susţinea cum că profesorii n-au dreptul să fie deputaţi; dară că apoi a venit ministrul liberal Miiler şi că acesta a recunoscut acest drept. Sînt tot aşa de liberal cît şi ministrul Miiler şi nu contest celui mai de pe urmă dascăl dreptul de a fi reprezentantul naţiunei. Să vedem însă dacă în Germania profesorii uzează sau mai bine abuzează ca la noi de acest drept constituţional. în Germania este lucrul cel mai rar din lume de a vedea un profesor deputat. Domnul ministru de instrucţiune publică v-a zis că cunoaşte profesori din Germania cari sînt deputaţi. Aşa este, şi cunosc şi eu, şi-mi pare bine că domnul ministru de finance este aci, fiindcă şi domnia-sa este un fiu al Universităţilor germane 52, precum sînt şi eu fiul a douei mele mume, Universitatea din Berlin; sînt şcolarul lui Savigny53, al lui Bancke 54, al lui Gans 65; sînt dar în poziţiune să vorbesc de universităţile din Germania cît şi domnul 299 Chiţii; şi lingă mine sînt sigur de a avea şi pe domnul Dimitrie Sturdza. Sţnţ sigur dar că şi domnia-sa va recunoaşte împreună cu mine că un profesor deputat este o pasăre rară în Germania. Domnilor, la Berlin, pe vremea mea, era un profesor, episcopul Neander56; acesta atît se identificase cu Universitatea sa, că el, deşi vechi locuitor din Berlin, nu cunoştea din tot oraşul decît o singură stradă, aceea care conducea la Universitate. Cînd avea trebuinţă să ia o altă stradă, îl lua de braţ femeia lui sau o slujnică ; iară cînd odată intra în Universitate, cu ochii închişi, numai pipăind pereţii, ajungea la catedra sa ; atît el se identificase cu Universitatea sa. în universităţile de Bonn, de Munich, de Gotingen, de Heidelberg, de Lipsea mai ales, sînt profesori, somităţi mari, ilustraţiuni ap ştiinţei germane ; ei bine, aceştia niciodată nu primesc mandate şi alţş ocupaţiuni necompatibile cu apostolatul lor. Domnilor senatori, dacă Germania pătimeşte de vreo boală, ea pătimeşte de pletoriul inteligenţei dezvoltate, de pletoriul ştiinţei, de pletoriul numărului mare de profesori sau de oameni capabili de a deveni profesori. în Germania nu este decît să se facă o catedră vacantă, şi sute de învăţaţi se prezintă spre a o ocupa. Şi de aceea vedem universităţi avînd o armată de învăţători: profesori ordinari, profesori estraordinari, docenţi şi privat-docenţi. Toţi aceştia ţin cursuri plătite sau gratuite ! La noi aceasta nu e cu putinţă; noi avem a.tîtea greutăţi a găsi profesori, chiar bine plătiţi, şi mai ales la Universitatea de Iaşi; dară acest rău va spori şi mai mult cînd vom hotărî ca profesorii pot lipsi de la îndatoririle lor, că ei sînt liberi a merge unde voiesc, fără ca ministrul să le poată zice un cuvînt. Apoi nu vedem că, chiar din profesorii actuali, ei caută mijloace ca să părăsească acea Universitate spre a trece la alte ocupaţiuni. Aşa aflu că tînărul profesor Conta, plin de capacitate, voieşte să treacă de la Universitatea din Iaşi la aceea din Bucureşti şi cere să ocupe catedra răposatului Costa-Foru. Apoi, domnilor senatori, cînd acest rău este atît de mare, cînd el este netăgăduit de chiar domnul ministru, se cuvine ca să consacrăm acest rău sub cuvînt că el se face sub proteeţiunea constituţiunei ? Toată argu-mqntaţiunea domnului Chiţu este, în adevăr, bazată pe învinovăţirea constituţiunei. îî-am putut să opresc, zice domnia-sa, pe aceşti oameni să nu beneficieze de constit-uţiune ! Dară cine vă zice, domnule ministru, să-i opriţi? Eu vă zic numai: aplicaţi-le legea, ziceţi-le : pe cît timp sînteţi plătiţi de stat ca profesori, faceţi-vă datoria, ocupaţi-vă catedrele ; dară vreţi a fi şi altceva, atunci optaţi. Domnilor, de sîntem serioşi, nu trebuie să mergem cu principiele pînă la absurd; astăzi din 20 catedre 12 sînt vacante de profesorii lor, fiindcă au primit deosebite funcţiuni şi mandate, puindu-se sub scutul constituţiunei, care le-ar permite-o ; dar atunci am putea cu catedrele vacante să ne suim de la 12 la 22 ! Apoi, cînd domnul ministru ar vedea toate aceste 22 catedre vancate de profesorii lor, tot sub paravanul constituţiunei ar argumenta domnia-sa spre a nu lua nici o măsură în contra răului ? Apoi şi atunci ar zice domnia-sa că mai esistă Universitatea de Iaşi? Dar, domnilor senatori, ia să vedem, numai profesorii au dreptul, după constituţiune, să fie aleşi deputaţi sau senatori ? Mi se pare că şi membrii curţilor şi tribunalelor sînt eligibili pentru Camere ; membrii curţei de Iaşi se pot alege în jurisdicţiunea curţei de Craiova, şi membrii curţei de Craiova se pot alege în jurisdicţiunea curţei de Iaşi. Apoi să presupunem că de la curtea de Craiova membrii săi cei mai capabili, ca mai populari, s-ar alege senatori sau deputaţi în jurisdicţiunea curţei de 300 1 Iaşi* şi că prin aceasta nu s-ar mai putea da justiţie. Ce ar face domnul mipistru de justiţie? Socotiţi că domnu[l] ministru de justiţie s-ar uita la .constituţiune şi ar lăsa curtea fără magistraţi, şi justiţiabilii fără justiţie? Eu sînt sigur că onor. domn Chiţu, fiind ministru de justiţie, în faţa membrilor unei curţi, cari ar fi fost toţi onoraţi cu mandatele de senatori şi deputaţi, şi văzînd curtea văduvă de judecătorii săi, cel dinţii domnia-sa ar .cere de la domnitor înlocuirea lor. Domnia-sa în adevăr şi-ar zice : justiţiabilii au dreptul la justiţia ţărei. Pentru aceasta cetăţenii plătesc impozite statului, pentru că, atunci cînd vor merge la tribunale sau curţi, ei să găsească magistraţi cari să le dea dreptate. O susţin, cînd vreunul din magistraţii noştri nu s-ar găsi la locul său, sînt sigur că în 24 de ore el ar fi supus unei penalităţi disciplinare şi mai apoi înlocuit cu altul. Tot asemenea şi părinţii şi copiii lor au dreptul să ceară de la ţară instrucţiune, să ceară ca profesorii ce sînt plătiţi de dînşii să fie la locul lor în şcoală. Universităţile, gimnaziele, liceele şi şcoalele primare nu sînt fun-daţe pentru profesori; ele sînt fundate pentru junime, pentru a aduce progresul naţiunei. Iată pentru ce ţara face sacrificii de milioane pentru învăţămîntul public. (Aplauze,) Iată pentru ce toate partitele nu se uit la difieitele budgetare cînd se atinge de instrucţiunea publică şi chiar neavînd punga visteriei plină varsă banii! (Aplauze prelungite.) Şi cînd ţara întreagă face aceste sacrificii colosale nu trebuie ca ministru[l] să se uite, la acei profesori cari nu corespund îndatorirei lor, cari nu înţeleg că misiunea lor este un apostolat ? "Vorbesc mai ales de profesorii Universităţii de Iaşi. însă domnul ministru stă cu braţele încrucişate zicînd :,,S-au fript doi miniştri cari au voit să aducă ordinea, domnul Teii şi domnul Maio-reseu. Nu voiesc să mă frig şi eu”. Cu drept cuvînt, s-au fript şi unul şi altul, pentru că unul a aplicat rău legea, pentru că celălalt a violat legea ! Dumitale îţi cerem numai să aplici legea ; şi, dacă ai susţine că legea nu-ţi dă mijloace spre a putea obliga pe profesori dea-şi îndeplini îndatoririle, să vedem dacă legea este imperfectă? Eu susţin că legea este perfectă, eă.rpiniştrii numai n-au ştiut să întrebuinţeze autoritatea ce le dă legea. Nu cer eu, cum a zis onor. domn ministru al instrucţiunei publice, ca dorxipia-sa să trateze profesorii ca nişte învăţători de sat sau ca pe copii; eu. cer din contra, ca domnul ministru al instrucţiunei publice să trateze pe profesori ca luminători, ca înainte-mergători ai civilizaţiunei; căci numai învăţămîntul poate pregăti mărirea intelectuală şi progresul gene-râţiunei viitoare, şi pentru care, după cum am mai zis, facem toţi atîtea sacrificii! (Aplauze.) Să-i cheme dar domnul ministru, să le vorbească ca. unor amici, să le spună : avem o misiune de îndeplinit; şi unii şi alţii trebuie să ne-o îndeplinim; şi dacă dumneavoastră nu vă faceţi datoria, vă compromiteţi pe dumneavoastră, compromiteţi Universitatea, compro-miteţi guvernul; iară eu, ca ministru, îmi voi face datoria chiar în contra dumneavoastră ! Eu cred că, în faţa acestui limbagiu, puţini dintre profesori nu vor da ascultare îndemnului de amic şi de ministru; şi sînt sigur că mai toţi profesorii se vor întoarce la catedrele lor. Dară să presupunem că profesorii tot ar stărui în calea lor. Să vedem acum dacă legea instrucţiunei nu prevede nimic pentru aceşti profesori abătuţi de la îndatoririle lor? Mi se pare că esistă în lege un articol care prevede un juriu chemat a judeca pe profesorii călcători obligaţiunilor lor. Cînd dară domnul ministru a văzut că Universitatea de Iaşi este văduvă de cea mai mare parte din profesorii săi, trebuia să le aplice acest articol; 301 nu voi să ştiu cine sînt acei profesori. Nu este treaba mea, nu este momentul, nici chiar să spun de ce ei sînt afară din Universitate, nici chiar ce opiniuni politice au aceşti profesori. Eu astăzi constat cu toată ţara că profesorii din Iaşi nu-şi fac datoria. Cine trebuie să-i cheme la datoria lor ? Autoritatea aceea de care ne vorbeşte articolul 10 din legea instruc; ţiunei. Iacă ce zice acest articol 10 din legea instrucţiunei publice: Articolul 10. „Ministrul esercită autoritatea sa prin mijlocirea consiliului permanent al instrucţiunei”. Să vedem acuma daca domnul ministru are puterea de a face aceastaj iată ce zice articolul 388 din legea instrucţiunei: „învăţătorii sînt datori a frecventa regulat clasa lor şi a intra îţi clase la ora determinată prin regulament”. Mai iată ce zic articolele 396 şi 398 : Articolul 396. „Profesorii cari vor călca datoriile ce le sînt impuse prin această lege, sau cari ar compromite în verice mod demnitatea caracterului lor, vor fi supuşi, după cazuri, la avertisment, censură, suspensiu-ne sau destituţiune”. Articolul 398. „Censura, suspensiunea şi destituţiunea se vor pronunţa de o comisiune de cinci profesori, aleşi prin sorţi din corpul profesoral al gradului de învăţămînt superior celui în care funcţionează învăţătorul inculpat. Această comisiune se va compune, pentru profesorii de facultăţi de la Bucureşti, din corpul profesoral al facultăţei de la Iaşi şi viceversa”. Iată dar, domnilor, că legea este îndestulătoare şi pentru aceşti funcţionari înalţi ai statului, pentru profesori [i] inamovibili. Oînd dar domnul ministru a văzut aceste 12 catedre vacante, ce trebuia să facă ? Dintîi întreţineri şi convorbiri amicale, şi pe urmă mijloacele cari le prescrie legea: censura, suspensiunea şi chiar înlocuirea. Nu domnul ministru să rostească aceste penalităţi, ci juriul prevăzut de lege, ci pairii profesorilor abătuţi de la îndatoririle lor. Iată greşala domnului Teii şi Maiorescu!! D [omnia]-lor n-au avut recurs la lege. D [omnia]-lor au lovit pe profesori prin act arbitrar şi de aceea cu drept au fost bla7 maţi. Eu nu cer aceasta de la domnul Chiţu; cer numai ca domnul ministru să uzeze de autoritatea ce-i dă legea : să supună juriului, să supună în cercetarea profesorilor de la Universitatea de Bucureşti conduita profesorilor din Iaşi. în Bucureşti avem un precedent, că această lege s-a aplicat, şi aceasta în contra unuia din profesorii cei mai eminenţi. Domnul Daniileanu, fiind advocat, a lipsit în cîteva rînduri de la catedra sa. Ei bine ! I s-a făcut reţineri din salariul său; şi astfel s-a întîmplat că într-o lună domnia-sa a priimit numai o sută de franci mi se pare. De ce n-a făcut aceasta domnul ministru în privinţa profesorilor din Iaşi? Aceasta era dreptul şi datoria domniei-sale. Domnul Chiţu a mai zis cu această ocaziune: nu pot să maltratez profesorii de la Universitate ca pe nişte învăţători săteşti, şi v-a citat pe prea mult stimabilul nostru coleg, pe domnul Bosianu, carele, zice domnia-sa, din cauză că i s-a aplicat aceste măsuri, a demisionat. Cu permisiunea domnului Bosianu — îmi cer voie şi scuze că aduc pe domnia-sa ca un martor puternic în favoarea mea —, susţin că lucrurile nu s-au petrecut aşa. Domnul Teii n-a făcut profesorului Bosianu imputare că lipseşte de la prelecţiuni, pentru că onor. domn Bosianu îşi făcea datoria mai mult decît un june de 20 ani. Onor. domn Bosianu era decanul facultăţei de 302 drept, şi onor. domn Teii, în loc să se adreseze pentru abaterile cari se făceau de profesori la domnia-sa, carele ca decan al facultăţei de drept avea după lege dreptul de priveghere asupra profesorilor facultăţei sale, domnul Teii a trămis revizori în facultatea de drept a TJniversitâţei din Bucureşti, ca să vază dacă profesorii îşi făceau îndatoririle lor! Atunci domnul Bozianu, în susceptibilitatea domniei-sale legitimă, a zis : „Eu şi cu colegii mei sîntem judecătorii naturali ai acelor profesori cari nu-şi fac datoria; noi avem dreptul de censură; ministrul nu este decît un fel de procuror, în drept de a cere de la noi chemarea la ordine a profesorilor călcători îndatoririlor lor; noi însă sîntem judecători. Prin urmare, nu avea dreptul ministrufl] să trămiţă pe revizorii şi funcţionarii săi în co-prinsul Universităţei noastre. Şi dară, neputînd tolera această abatere, îmi dau demisiuneâ”. Aşa este, onor. domnule Bosianu ? Domnul C. Bosianu: Aşa a fost. Prin urmare, ce cer eu acum ? Să se aplice aceeaşi măsură la Universitatea de Iaşi care s-a aplicat la Universitatea de Bucureşti. Domnilor senatori, eu sînt mîndru şi mă bucur — îmi veţi permite acest sentiment — oricînd văz în ţara mea un aşezămînt care progresează. Vă declar dară că, ca român, sînt mîndru de Universitatea de Bucureşti, căci Universitatea de Bucureşti este în cale de progres, căci ea în fiecare an înaintează prin meritele, ştiinţa şi sîrguinţa profesorilor şi prin frecventarea tinerimei, care aleargă din toate părţile spre a asculta vocea profesorilor eminenţi ce ea posedă. Tot astfel daţi-mi voie să plîng pentru Universitatea de Iaşi, care, mai ales din cauza unora din profesorii săi şi a indiferenţei ministrului, a rămas mai jos de Universitatea de Bucureşti! Onor.’ domn ministru al instrucţiunei, domnul Chiţu, iubeşte Universitatea de Bucureşti; domnia-sa [o] frecventează, precum frecventează şi iubeşte şi institutele de învăţămînt secundar de aici. Eram coleg cu ■domnia-sa; şi am văzut cu mare plăcere cînd domnia-sa a condus pe domnitorul la toate esamenele şeoalelor de învăţămînt secundar din Bucureşti, şi cînd din gura domnitorului am auzit că înălţimea-sa a găsit în gimnaziele noastre învăţători cari pot să concureze cu onoare cu cei mai buni învăţători din gimnaziele Europei civilizate! Domnul Chiţu a încu-ragiat, a protegiat, a dezvoltat instrucţiunea în această parte a Eomâniei, o recunosc aceasta şi-i adresez mulţumirile mele! Ei bine, pentru ce şcoalele şi Universitatea din Moldova’ sînt tratate de domnu[l] ministru ăl instrucţiunei într-un mod opus f Pentru ce pentru acestea mina sa nu este de mamă, ci de maştihă ? Pentru ce % Pentru că domnia-lui, o spun cu durere, nu s-a dus în Moldova, n-a fost la faţa locului, ci a avut încredere în colegul său, în profesorul Universităţei de Iaşi, în ilustraţiunea Universităţei de Iaşi, în domnul Mcolae Ionescu ! Ministrul instrucţiunei publice de la Viena de două ori într-un an şi jumătate a vizitat pe fiica sa iubită, Universitatea de Cernăuţi. Universitatea noastră de ani întregi n-a vizitat-o nimeni! Domnul ministru ne-a mai spus : „Domnilor, ce vreţi dumneavoastră ? S-a întîmplat că domnul Kogălniceanu a fost la Universitatea de Iaşi şi că în acea zi n-a găsit acolo profesorii; aceasta nu ajunge; să ne arate domnia-sa fapte normale, pozitive, nu fapte ale eventualităţei, ale unei singure zi!” Şi aci este o eroare din partea domnului Chiţu. Eu, de trei, patru ori pe an mă duc la Iaşi, pentru că am casă, am familie, am amici acolo, 303 am şi slăbiciune de Iaşi. La Universitatea de Iaşi este şi o galerie de tablouri; lucruri frumoase, domnilor; şi, de cîte ori mă duc pe acolo, nu lipsesc să văd şi pe amicul meu, pe directorul pinacotecei, domnul Panai-teanu57. Petrec foarte mult în aceste încăperi: ei bine, totdeauna m-am găsit în faţa pustiului; de la 11 ore înainte n-am mai găsit pe nimeni la acea Universitate ; de la 11 ore înainte nu mai esistă cursuri, cel puţin din cele principale; m-am silit dinadins să văd daca peste zi mai este acolo activitate, viaţă ! Nu ! In faţa acestei triste stări de lucruri, domnul ministru a replicat: „Apoi şi pe aiurea este aşa ; profesorii nu stau, îşi fac cursul şi se duc; ba încă în Germania sînt profesori, celebrităţi mari, cari lasă ajutoarele să ţie cursurile ; ei sînt un fel de jidovi rătăcitori, cari parcurg oraşele principale ale Germaniei şi ţin la o universitate un curs de o lună, la altă universitate cîteva preleeţiuni, şi apoi îşi urmează calea”. Nu este aşa, domnilor, în Germania titlul de profesor este un grad, un titlu de onoare pe care suveranul îl dă acelor învăţători cari după mulţi ani de învăţătură ajung în capul ierarhiei corpului didactic. Aşa vedem acolo profesori ordinari şi profesori estraordinari. Aceşti profesori stau lipiţi de o anume universitate, cel puţin un an întreg. Daca însă este o ilustraţiune mare, el se cheamă sau se duce la finele anului şcolar la o altă universitate pentru a face şi acolo unul sau mai multe cursuri; şi universitatea care este mai bogată în asemenea ilustraţiuni este şi mai frecventată de studenţi. Profesorii călători despre cari vorbeşte domnul ministru Chiţu este altceva. în Austria, titlul de profesor este un fel de boierie, care se dă de împăratul la oameni însemnaţi în ştiinţe sau în arte şi cari n-au nimic cu învăţămîntul; aşa şi în muzică şi în pictură vedem bărbaţi purtînd titlul de profesori. De curînd împăratul Austriei a dat acest titlu pictorului Maekart58. în Germania organizaţiunea este cu totul alta. Profesorii sînt, putem zice, lipiţi de universitatea, de catedra lor ; ei nu alerg după alte poziţiuni, oricît de avantagioase ar fi; şi profesorii ordinari şi profesorii estraordinari şi docenţii primesc cea mai mare parte din onorariul lor de la studenţi. De aceea fiecare se sileşte să facă cursul său mai bine, ca să atragă mai mulţi ascultători. Am făcut dreptul roman sub Savigny, dreptul natural sub Gans; ei bine, ştiţi ce erau aceste cursuri ? A tiebuit să se dea jos pereţii de la trei saloane, spre a se face loc unui mare auditoriu, ca să încapă lumea de studenţi ce alergau să asculte pe aceşti luceferi ai ştiinţei germane. Aceşti profesori, fiind în cea mai mare parte plătiţi de studenţi, ar fi chiar natural dacă ei în fiecare an şi-ar alege auditorul şi prin urmare chiar s-ar strămuta din universitate în universitate. însă la noi nu este tot aşa-; pe profesori îi plăteşte statul; şi prin urmare statul are dreptul să le ceară să-şi facă datoria, acolo unde ei sînt instalaţi. Ei bine, fiindcă dumneavoastră toţi, sînt încredinţat, voiţi ca Universitatea din Cernăuţi să nu fie un pericol pentru românism, scop pentru care ea s-a creat, tot dumneavoastră sînteţi datori a cere ca Universitatea din Iaşi să fie o rivală serioasă a învăţămîntului german ; cu toate că, după opiniunea mea personală, cineva poate rămîne bun român şi făcîndu-şi cursurile în limbă streină, şi la Cernăuţi, şi la Paris, şi la Berlin, precum din nenorocire mai toată junimea noastră o face, precum am făcut-o şi noi bătrînii. Dară nimeni nu va tăgădui că nenorocirea ţărei noastre este că nu avem o educaţiune naţională; unii am crescut în Germania, alţii am învăţat în Francia, alţii în Italia, alţii în Grecia, alţii chiar în 304 Rusia ; şi asta face, domnilor, eă după ce ne întoarcem în ţară, venim fiecare cu deprinderile noastre, cu simpatiele noastre, cu prejudiţiele noastre, luate de unde am crescut, ceea ce face că apoi în vîrsta coaptă diferim atît de mult unii de alţii şi că politica şi societatea noastră seamănă cu Turnu[l] Babilonului. (Aplauze şi semne de aprobare.) Apoi, domnilor, onor. domn Bosianu, respectabilul nostru coleg, vechiul decan al facultăţei de drept din Bucureşti, a constatat şi domnia-sa acostaşi rău, cînd blama purtarea domnului Maiorescu, care se acuza că voia să desfiinţeze învăţămîntul superior din această ţară, spre a lăsa numai şcoale de meserii. Iată ce zicea domnu[l] Bosianu; citez propriele sale cuvinte : „O societate o puteţi compara foarte bine cu un stup de albine, unde fiecare îşi are misiunea sa şi unde armonia şi progresul sînt asigurate prin demarcaţiunea misiunelor. Acum a cionti pe unele spre a creşte pe eele[l]alte este a face un corp diform, cu mîini şi picioare lungi, dară fără cap ! Ai dori domnia-ta, domnule Maiorescu, să vezi ţara plină numai de meşteri, de făurari ciocănind în toate părţile, fără de a fi alături cu dînşii şi cugetarea ştiinţei care să conducă ? Ştiinţele superioare sînt capul instrucţiunei, şi cele inferioare nu-şi primesc lumina decît de la cele superioare, şi toţi acei meşteri mari cari sînt nu datorez instrucţiunea * lor decît facultăţei de ştiinţă; aşadară, ar trebui să eugeţi ca om de ştiinţă; căci, mai nainte de toate, naţiunea noastră voieşte a cugeta. Hu sînt eu care voi spune că trebuie să facem numai teorii politice ; dară vă spui că ştiinţele superioare sînt pentru industrie şi comerţ ceea ce este sufletul pentru corp ; şi numai cînd cineva are o cultură superioară, îşi poate înţelege drepturile sale şi se poate numi civilizat. (Aplauze.) Economia socială astăzi consistă a combina toate elementele societăţei şi a le face să concure pentru un scop comun, al fericirei societăţei; este a creşte industria şi comereiul, dară deodată cu ele şi ştiinţele; căci ele sînt făclia care merge înainte, şi celelalte urmează”. (Aplauze.) Şi apoi tot domnul Bozianu zicea în privinţa trimiterii tinerilor în ţări streine. ,,Domnilor senatori, vă declar că dacă am luat cuvîntul, şi m-am adresat în special domnului ministru al instrucţiunei publice, am făcut-o supuindu-mă la datoria conştiinţei mele ca părinte de familie, pentru că sînt dator să mă uit la viitorul fiilor mei; şi cînd mă gîndesc că pe calea care s-a luat domnul ministru Maiorescu, stîrpind instrucţiunea superioară în ţară prin descurajarea profesorilor, cari nu mai sînt siguri nici chiar de inamovibilitatea ce le acordă legea, îmi striveşte inima şi zic că am să fiu nenorocit de a-mi trămite copiii în străinătate ca să înveţe ; şi că, prin urmare, copiii mei nu vor avea fericirea de a creşte în atmosfera şi ideile româneşti”. (Aplauze.) Iată cuvintele domnului Bozianu, rostite cu drept cuvînt în aplauzele Senatului şi ale ţărei întregi. Mi-am permis să fiu copistul domniei-sale, reproducînd cuvintele domniei-sale apropozito de Universitatea de Iaşi în special, căci toţi sînteţi datori, domnilor, să ţineţi această Universitate în starea cea mai bună, toţi sînteţi datori ca tocmai acolo unde este pericolul mai mare, acolo să daţi ajutor. La Iaşi sînteţi datori să daţi ştiinţei mai mult decît daţi chiar Universităţei din Bucureşti; căci aci este centrul politicei, centrul ştiinţei, centrul inteligenţei României; dară la Iaşi este avangarda românismului. Dară nu s-a făcut aşa; şi mai 20 c. 363 305 ales în anul acesta Universitatea de Iaşi nu mai există decît cn numele, pînă i se va şterge şi numele ! Ia să vedem acum tot aşa se petrec lucrurile şi la Universitatea de Cernăuţi ? Ia să vedem cum este acea Universitate organizată, ia să vedem care este purtarea profesorilor din capitala Bucovinei? Cernăuţii sînt un oraş mai mic decît Iaşii şi cu mijloace intelectuale mult mai restrînse decît Iaşii; şi acolo dar profesorii ar putea foarte bine să fie rugaţi ca să intre în funcţiuni publice, să intre la Dieta de Bucovina, să se facă judecători la Curtea de apel şi ia tribunale ! Dară acolo profesorii de Universitate să consimţă a fi funcţionari, membri în Dieta din Viena sau în cea provincială? Dară unde se aude aceasta ? Acolo fiecare profesor are conştiinţa misiune! sale; el ştie că este pus acolo ca avangarda civilizaţiunei germane, în faţa naţiunilor Orientului şi cu anume însărcinare de a înainta civiliza-ţiunea germană la Marea Neagră. Acesta este scopul Universităţei din Cernăuţi. Şi, pentru că i-a confiat o asemenea misiune, sînt departe de a face o imputare guvernului central din Viena. Drept, şi frumos, şi patriotic, în punctul de vedere austriac, au lucrat miniştrii din Viena. Profesorii din Cernăuţi ştiu că au o misiune, misiunea de a face ca eivili-zaţiunea germană să pătrunză în Orient; ei dară ştiu că sînt nu numai profesori, ci şi conducătorii unei idei. Dară profesorii de la Universitatea de Iaşi au şi ei conştiinţa misiunei ce le este încredinţată, aceea de a fi apărătorii şi chiar propovăduitorii ideii române, faţă cu ideea germană? Cu greu îmi vor dovedi aceasta. Domnilor, am aci Schematismul Universităţei de Cernăuţi pentru semestrul de la 1 octombre 1876 pînă la finele lui februariu 1877. Universitatea din Iaşi, deşi veche de 16 ani, pînă astăzi nu are un Schematism. Mai nainte de toate, voiesc a vă spune ceva despre organizaţiunea Universităţei de Cernăuţi; şi apoi voi face comparaţiunea. Universitatea de Cernăuţi are trei facultăţi, facultatea de teologie, transformîndu-se seminarul în facultate de teologie greco-orien-tală (ortodoxă). Noi, deşi avem în statutele de la 1860 prevăzută crearea unei facultăţi de teologie, deşi această trebuinţă devine din zi în zi mai simţitoare, pînă astăzi încă nu o avem. Cînd s-a creat Universitatea de Cernăuţi, deputaţii români din Bucovina, între cari patriotul Gheorghe Hurmuzache 59, au cerut ca măcar la facultatea de teologie învăţămîntul să fie în limba românească. Miniştrii s-au mărginit a le spune că uită că sînt în Austria şi că sînt austriaci, iară nu români. Astfel facultatea de teologie din Cernăuţi, deşi fondată şi întreţinută din fondul religios care reprezintă sumele luate din vînzarea moşiilor vechilor şi glorioaselor mo-nastiri ale bătrînei Moldove, va avea a da în curînd comunelor din Bucovina preoţi cari să serveze sînta liturghie în limba nemţească. Dacă pînă acuma nu s-a putut aplica hotărârea Beichsrat-ului din Viena, cauza este că nu s-au găsit încă profesori nemţeşti pentru facultatea de teologie şi că cărţile de teologie ortodoxă nu există în limba germană. Dară progresul se face : deja profesorii catolici germani au intrat în acea facultate şi în curînd Europa va avea o facultate germană pentru teologia ortodoxă; fiindcă noi, din nenorocire, nu avem decît pe hîrtie facultatea de teologie la Universitatea de Iaşi. Nu voi face comparaţiune între ambele aceste facultăţi. Dară avem facultatea de drept la ambele Universităţi. Domnilor, cîţi profesori au facultatea de drept, facultatea de litere, facultatea de ştiinţe din Iaşi, v-am spus ieri; vă voi spune acum cîţi studenţi au aceste facultăţi. Facultatea juridică la noi are 99 studenţi înscrişi; facultatea de ştiinţă are 43 ; facultatea de litere are 28 ; dintre aceştia din urmă, în 306 fapt există jumătate. La Cernăuţi facultatea de litere şi de ştiinţi este întrunită sub nume de facultate de filosofie; facultatea de drept de acolo are 104 studenţi, acum are mai mulţi; noi avem 99; facultatea de filosofie are 66; noi avem 28 la litere şi 28 la ştiinţe, prin urmare 56; dară în fapt, cum v-am spus, nu sînt decît vreo 25. Ya să zică în fapt vedem că Universitatea de Cernăuţi are numărul îndoit de studenţi decît cea din Iaşi. Mi se va zice, şi s-a zis de multe ori în Camera suroră: dară ce să se facă, eînd nu sînt studenţi mai mulţi ? Eu mă însărcinez să dovedesc că sînt studenţi, dară nu sînt profesori ; şi dacă nu sînt studenţi mai mulţi, este că puţini studenţi consimt a merge şi a sta la o Universitate care n-are profesori. Iaşii şi oraşele cu gimnazii produc destui şcolari ca să alimenteze facultăţile din Iaşi; dară las această cestiune pentru a o dezvolta mai tîrziu. Aţi văzut că Universitatea noastră are 23 de catedre, din cari 22 erau ocupate şi mai deunăzi s-a ocupat şi cea de a 23-a. Acestea odată zise, constat că la 23 catedre sînt 23 profesori, adică cîte un profesor de fiecare curs, cbiar cînd acesta este de un ordin secundar. Să căutăm acum dacă la Universitatea de Cernăuţi este tot aşa. Facultatea de drept la noi are 8 catedre cu opt profesori; facultatea de drept din Cernăuţi are şease profesori ordinari, trei estraordinari, un supleant şi doi docenţi; va să zică, are în tot 12 învăţători sub deosebite numiri. Mă veţi întreba, acum, cîte catedre ocupă aceşti profesori? Ei ocupă 21 catedre, va să zică fiecare profesor are cîte două catedre. Facultatea de ştiinţe în Iaşi are opt catedre ocupate de opt profesori, şi acea de litere are şease catedre ocupate asemenea de şease titulari. Prin urmare ambele facultăţi posed patrusprezece catedre eu patrusprezece profesori. în Cernăuţi, facultatea de filosofie, adică de litere şi ştiinţe, are şeapte profesori ordinari, zece estraordinari şi un supleant, în tot 18 ; aceştia ocupă 37 catedre. Ei, socotiţi că numai în atîta se mărgineşte activitatea profesorilor din Cernăuţi ? Fiecare din profesori mai ţine apoi conferinţe cu studenţii de două ori şi cbiar de trei ori pe săptâmînă, ceea ce se numeşte în limba germană Seminariibungen, şi aşa sînt Seminariibungen pentru drept, pentru economia politică, pentru teologie, pentru istorie; sînt chiar Seminariibungen germaniste numite germanistiseJies Seminar. După cum vedeţi, Universitatea de Cernăuţi numără 26 profesori ordinari şi estraordinari, un număr care nu întrece cu mult pe acela al profesorilor noştri de la Universitatea de Iaşi. Cei dintîi aţi văzut că ocup aproape 60 de catedre ; va să zică că acolo, în proporţiune, un profesor ocupă mai mult decît două catedre, în vreme ce la Iaşi 23 profesori ocupă 23 de catedre ! Să vedem acum, domnilor senatori, cîte ore pe săptămînă este ocupat un profesor din Iaşi şi cîte ore de prelecţiune au aceia din Cernăuţi. Domnilor, la facultatea de drept din Cernăuţi, profesorul D. Yering are pe săptămînă 15 ore; el are catedra de instituţiuni şi istoria dreptului privat roman, pandectele şi dreptul eclesiastic al catolicilor şi al ortodoxilor, pe lingă care mai are şi eserciţiele seminariste de dreptul comun. Profe-sorele Schiiler are istoria dreptului german şi dreptului privat german, mai are şi dreptul ginţilor asupra sa; acest domn are 13 ore pe săptămînă. Profesorele Tomaseiuk, român, fost întîiul rector al Universităţei din Cernăuţi, este profesor al istoriei filosofiei, al procedurei civile au-striace şi al dreptului cambial; are 11 ore pe săptămînă. Profesorul Schiffner are catedrele de dreptul privat austriac, de dreptul de succesiune austriac, are eserciţiele seminariste şi mai are şi dreptul privat 307 francez comparat cu modificaţiunile introduse în România. Vedeţi, profesorul german Schiffner are la Cernăuţi o catedră unde se predă codul Napoleon, dreptul civil francez comparat cu dreptul civil român, catedră care la Iaşi nu se pomeneşte. Acest profesor are 10 ore pe săptămînă. Profesorul Hiller are 8 ore; profesorul Canstein are 10 ore, şi aşa mai încolo. Nu voi să merg mai departe cu nomenclatura tutulor acelor profesori şi cu arătarea orelor ce dau prelecţiunilor lor. Rezultatul Insă este acesta : că în Iaşi, afară de profesorul Sueiu care are 10 ore, de domnii Emilian şi Miclea cari au cîte 0 ore, toţi ceilalţi nu au decît de la trei mult pînă la patru ore pe săptămînă ; în vreme ce profesorii din Cernăuţi au un minimum pe săptămînă de la 10 pînă la 15 ore la facultatea de ştiinţe; la facultatea de drept de la 7 pînă la 9 ore pe săptămînă, afară de conferinţele ce ţin aceşti profesori. Acum să vedem dacă viaţa intelectuală a profesorilor din Cernăuţi are cea mai mică asemănare cu viaţa âgitantă şi agitată a profesorilor noştri din Iaşii Acei profesori, domnilor, trăiesc în mod constant eu studenţii lor; studenţii sînt parte din familia profesorilor. în faţa studenţilor de gintă germană, studenţii de naţionalitate română au fundat societatea numită „Arboroasa” 60, adică Bucovina, căci Bucovina însemnează ţară acoperită cu arbori. Aceasta este o societate fondată cu scop de a întreţine şi întări legă-turele de frăţie dintre studenţii de aceeaşi naţionalitate. Adunările lor constă în a citi jurnale, în a ţine conferinţe, dînd cîteodată şi concerte, serate declamatorii. în capul acestei societăţi sînt profesorii. Vă voi cita pe profesorii Michai Călinescu, Nicolau Hacman, Constantin Stepha-noviei, Alexiu Comoroşanu, Vasile Mitrofanovici, Isidor Onciu, Eusebie Popovici, C. Popovici, Basili Repta, Ion al lui G. Sbiere etc. Toţi aceştia, asociaţi profesori şi studenţi, trăiesc într-0 comunitate de idei, într-o legătură de toată ziua ; profesorii bătrîni privesc pe studenţi ca membri ai familiei lor, sau mai bine zicînd fac o singură familie, avînd împreună o viaţă intelectuală care este sufletul unui corp de învăţămînt. Acum, domnilor, v-am spus cum că limba germană este obligatorie în Cernăuţi pînă şi pentru facultatea de teologie; de-abia s-a învoit de jUeichrsrat a se ţine prelecţiuni despre limba şi literatura română. Ia să vedeţi, domnilor senatori, cum românii din Bucovina au întrebuinţat învoirea dată pentru această catedră. Iată ce în semestrul curent profesorii acestei catedre dau studenţilor români de la Universitatea de Cernăuţi: 1. Istoria literaturei române, de trei ori pe săptămînă. Vă rog, domnule ministru, să luaţi aminte că acest curs nu-1 aveţi la Universitatea de Iaşi. 2. Despre Miron Costin, 1 oră pe săptămînă. 3. Despre formarea cuvintelor române în limba română, 1 oră pe săptămînă. 4. Gramatica comparativă a limbelor romane, de profesorul Budin-sehi61, de trei ori pe săptămînă. Nici acest curs nu esistă la Universitatea de Iaşi. Iată ce a fost în trimestrul espirat. Iată acum ce, în semestrul anterior, s-a făcut în acea catedră. S-a predat : Istoria literaturei române pînă în zilele noastre, de trei ori pe săptămînă. 308 Gramatica limbei române, de 2 ori pe săptămînă. Despre colindele române, 1 oră pe săptămînă. Mai toate aceste materii la Universitatea de Iaşi nu se găsesc. Acum socotiţi că activitatea profesorilor de la Cernăuţi s-a sfîrşit aci? Nu, domnilor senatori. Profesorii de acolo în tot anul îmbogăţesc literatura germană cu scrieri care fac epocă în această literatură. Profesorele Schiffner, numai de vreun an în Cernăuţi, a publicat Manualul dreptului civil francez în comparaţiune cu dreptul civil din Bâden şi din Bomânia. Mai toţi autorii noştri cari au scris ceva despre literatura dreptului nostru sînt menţionaţi şi criticaţi, unii în bine, alţii în rău. Iată titlul acestei cărţi remarcabile : Lehrbuch des franzosischen allgemeinen Civilrechtes mit Berucksich-tigung des badischen und rumănischen Rechtes von Ludkwig Schiffner, doctor der Rechte und der PhilosopMe, k. k. a. o. Professor der Rechte an der Franz-Joseph TJniversităt in Czernowitz. Wien, 1877. între aceştia se citează îndeosebi răposatul Heraclide 62 de la Curtea de “casaţiune, domnul Nacu 63 şi alţii. Un alt profesor de la acea Universitate, Schuler de Libloy, a scris istoria popoarelor cari sînt aşezate în ţările carpatiane. Iată titlul acestei cărţi importante : Aus der Tiirken und Jesuiten Zeit vor und nach dem Jahre 1600. Historische Darstellungen zumal Fursten und Volksgeschichte in den Kar-pathen Lănder von Friedrich Schuler von Libloy, Doctor der Rechte ord. Professor an der k. k. Franz-Joseph TJniversităt in Cyernovitz Berlin. O istorie care a fost bine văzută de lumea savantă. Nu s-a oprit aci domnul Schuler de Libloy ; a scris încă istoria Universităţei de Paris, o carte care a făcut o mare senzaţiune în toată Europa savantă, o carte care a fost lăudată — lucru rar — prin toate jurnalele franceze, începînd cu jurnalul „Des Debats”. Aceasta este poate singura carte scrisă de germani care a fost lăudată de francezi. Un profesor de 1a. cea mai tînără universitate, acea de Cernăuţi, scrie istoria celei mai bătrîne universităţi din Europa, Universitatea din Paris ! Iată ce fac profesorii din Cernăuţi. Ei bine, domnilor senatori, cînd aceste se fac la uşile Moldovei, la o depărtare de două ore de fruntariele Moldovei, cînd Universitatea din Cernăuţi contează deja între profesorii ei celebrităţi europene, cînd guvernul austriac face mari şi necontenite sacrificii pentru dezvoltarea acestei Universităţi, cum voiţi dumneavoastră ca în un an sau doi această Universitate să nu a jungă a avea cel puţin 300 de studenţi! întrebaţi dumneavoastră acum, mai ales pe confraţii mei din Moldova de Suş, să vă spună unde de pre acum încep a-şi trămite copiii? La Universitatea de Cernăuţi ! Pentru ce ? Pentru că profesorii noştri de. la Universitatea de Iaşi sînt în general slabi, afară de oarecari escepţiuni, şi acei cari sînt escepţiuni, iarăşi cu rare escepţiuni, lipsesc mai necontenit de la îndatoririle lor de profesori de Universitate. (Aplauze zgomotoase şi prelungite.) S-a mai zis, domnilor, că Universitatea de Iaşi merge în decădere, mi pentru că profesorii nu-şi fac datoria lor, dar pentru că profesorii, cu toată bunăvoinţa lor, n-au studenţi cari să frecuenteze cursurile domnii-lor-lor. Ei bine, domnilor, eu am o mai bună idee — şi am şi dovadă că ideea mea este dreaptă —- despre instituturile noastre de învăţămînt secundar. în învăţămîntul secundar, domnilor senatori, noi avem forţe 309 intelectuale de mare merit, noi avem numeroşi învăţători cari privesc în realitate misiunea lor ca un apostolat şi care-1 şi îndeplinesc cu sînţenie. Gimnaziele noastre produc cu îndestulare studenţi pentru Universităţile noastre. Pe lingă gimnaziele şi liceele din ţară plătite de stat sau subvenţionate de judeţe, Iaşii are nu numai gimnaziele şi liceele publice, dar are şi şcoli fondate de asociaţiuni private, şi anume: Institutul academic şi Liceul nou. Institutul academic în 8 septembre 1876 a celebrat serbarea aniver-sărei de 10 ani a fondărei sale. Din darea de seamă a serbărei sale aniverr sare, rezultă că acest institut fundat la 1866, deja după un an, adică în 1867 a dat un bacalaureat; în 68 a produs 4; în 69 2; în 70 9; în 71 14 ; în 72 9 ; în 73 1'4 ; în 74 16 ; în 75 21 şi în fine în 1876 22. în ase-minea proporţiuni, deşi mai mici, contribuiesc şi „Liceul nou”, precum şi liceele statului la alimentarea Universităţei. Aţi văzut, domnilor, că numai un singur institut, Institutul academic, o întreprindere privată, a produs în 8 ani 112 bacalaureaţi. Unde au mers aceştia spre a-şi complecta studiele, vă veţi întreba? Cea mai mare parte au mers şi merg la alte universităţi, nu la Universitatea din Iaşi, cu toate că cei mai mulţi din aceştia ar prefera să rămînă în ţară, pentru că mai toţi din aceşti studenţi nu sînt cei mai bogaţi. Iată, domnilor, acei dintre bacalaureaţii institutului academic cari s-au dus la universităţi streine şi ce graduri au dobîndit acolo. în 1867 A. Xenopolu 64, doctor în filozofie şi în drept din Berlin; în 1868 Socor Gavril05, doctor în medicină din Viena; Ion Burada 66, doctor în drept din Bruxelles. , în 1869 Adolf Abgarovici, licenţiat în drept din Paris. Const. Balaiş, licenţiat în drept din Paris. în 1870 Const. Meisner 67, doctor în drept din Berlin. Al. Frinkelstein, dr. în drept din Viena. Ei bine, domnilor, iată că Universitatea de Iaşi are elemente, are studenţi. Unde dar este vina că această Universitate nu numai că nu progresează, dar din zi în zi merge spre o desăvîrşită ruină? Ţara nu dă toate cele trebuitoare ? Ţara nu cheltuieşte în tot anul 200 000 franci pentru această Universitate din Iaşi ? Ţara cheltuieşte cu mult mai mult pentru universităţi decît cheltuieşte cu învăţămîntul secundar. Cum dar se întîmplă că junimea studioasă, cel puţin aceia cari poate, se duce la facultăţile streine? Domnilor, nu am nevoie să intru în amănunţimi mai mari; Universitatea din Iaşi are şcolari, dar are puţini profesori care îşi fac datoriele lor. Aceasta este cauza cauzelor că Universitatea de Iaşi nu mai esistă decît cu numele. Domnilor senatori! După cîte am avut onoarea a vă arăta şi după atîtea dezbateri ce în atîţi ani îndelungaţi a rădicat cestiunea Universităţei de Iaşi, nu credeţi că a sosit timpul ca Senatul să zică un ultim şi otărîtor cuvînt, acela că răul trebuie precurmat şi că şi în privinţa Universităţei de Iaşi legea trebuie să fie lege ? Dar mi se zice : cum ? Dumneavoastră voiţi să oprim profesorii de a deveni senatori sau deputaţi ? nicidecum. îfoi nu-i putem opri de a deveni mandatari ai naţiunei, precum ei pot lua orice altă funcţiune sau ocupaţiune. Domniile-lor sînt oameni liberi înzestraţi cu toate drepturile cetăţeneşti. însă în acest caz, domniile-lor nu au să facă decît ceea ce face judecătorul la o curte sau tribunal, ceea ce fac ceilalţi funcţionari cînd consimt a primi misiuni sau posturi 210 neeompatibile eu vechea lor poziţiune. îfu vedem prefecţi şi alţi funcţionari dîndu-şi demisiunea spre a deveni alegători, deputaţi sau senatori1? Eacă dar şi domnii profesori tot aşa : odată aleşi mandatari ai naţiunei, vor avea a opta; acei cu talente politice vor prefera a rămîne bărbaţi politici, şi universităţile îşi vor căuta alţi profesori, cari vor fi mai apţi pentru catedră decît pentru tribună! Dar astăzi ce este ? Domnii profesori, mandatari ai naţiunei, nu sînt nici profesori, nici reprezentanţi ai naţiunei, neîndeplinindu-şi cu stricteţă misiunea lor, căci, puşi în poziţiune să îndeplinească două funcţiuni necompatibile, rezultatul este că ei sînt nevoiţi să neglige cînd pe una, cînd pe alta. Domnilor senatori, noi avem între dumneavoastră pe reprezentantul Universităţei de Iaşi, pe onorabilul domn Cobîlcescu; dacă vreodată domnul Cobîlcescu, reprezentantul Universităţei de Iaşi, trebuia să fie în mijlocul nostru, aceasta trebuia să fie acum, cînd este pusă în cestiune însăşi Universitatea de Iaşi, pe care domnia-sa o reprezintă în special. Unde însă este domnia-sa? Interpela-ţiunea mea este prevestită de două luni; şi astăzi domnul Cobîlcescu străluceşte prin absenţa domniei-sale; şi pentru ce aceasta ? Socotiţi că nu are cunoştinţă de această interpelare? O ! are, însă, iertaţi-mi espre-siunea, domnia-sa are pudoarea morală dezvoltată mai mult decît la alţii; domnia-sa ştie că nu poate să apere această stare de lucruri, căci domnia-sa, deşi este ales de profesori, ştie că este reprezentantul Universităţei, este Universitatea de Iaşi care va trebui să vorbească prin glasul său; şi fiindcă domnia-sa este pus în greaua şi imposibila alternativă de a cruţa pe profesori şi totdeodată de a apăra viitorul acestei Universităţi, de aceea glasul său este mut, de aceea domnia-sa străluceşte prin absenţa sa ! Oare cînd Universitatea din Bucureşti a fost izbită de un ministru, într-un singur caz, acel al depărtărei domnului Danileanu, reprezentantul Universităţei de Bucureşti făcut-a ca reprezentantul Universităţei de Iaşi ? Stat-a domnia-sa mut ? Onor. nostru coleg, domnul Orăscu 68, nu s-a pus faţă în faţă cu ministrul şi a apărat Universitatea de Bucureşti ca corp reprezentat de domnia-sa ? Şi n-a apărat domnul Orăscu pe domnul Danileanu, dar a apărat pe acei studenţi cari erau lipsiţi de savantele prelegeri ale eruditului profesor Danileanu; el a strigat şi s-a luptat pînă a adus pe Danileanu la locul său. Astăzi fac apel la onor. domn Orăscu, la onor. domn Bozianu, vechi decan; domniile-lor sînt datori să vorbească mai în special în această cestiune; domniile-lor sînt chemaţi să judece între acei profesori ai Universităţei de Iaşi cari nu-şi fac datoria şi între domnul ministru de instrucţiune, care pare a voi a nu le aplica legea ! Domniile-lor au însuşirea de a lumina Senatul, de a-1 pune în poziţiune să se rostească dacă profesorii Universităţei de Iaşi nu sînt greşiţi, şi prin urmare că eu sînt calomniatorul; sau dacă eu am dreptate, cînd cer ca Universitatea de Iaşi să nu fie o văduvă care plînge după profesorii săi. (Aplauze.) Astăzi profesorii absenţi ucid viitorul studenţilor din Iaşi ! Ei nu sînt profesori decît cu numele şi numai ca să ia onorarul! (Aplauze.) Ş-apoi, domnilor senatori, aceşti profesori, cel puţin în majoritate, sînt ei* nişte facle de lumină atît de strălucitoare încît noi să putem tolera calcarea legei ? Încît noi, pentru marele rol ce joacă în afacerile politice şi parlamentare, să le permitem de a-şi neglige îndatoririle lor de profesori ? Apoi, domnilor, chiar în Erancia, cînd Guizot69, cel mai mare istoric al timpurilor moderne, a fost numit ministru, nu şi-a dat el demisiunea de profesor şi, rămîind ministru, un alt om de talent a mers de l-a înlocuit la Universitate ? 311 Onor. domn Ionescu, şi la 1864, şi la 1870, şi în alte daţi, a cercat să facă Senatul complice cu această stare de lucruri, cerînd necontenit ca domnul ministru al instrucţiunei publice să prezinte Corpurilor legiuitoare un project de lege pentru înfiinţarea de agregaţi. Prin acest project domnia-sa cerea ea ţara să mai plătească o clasă de profesori, adică agregaţii, cari să ţie prelecţiunile, şi domnii profesori să facă politică ! Domnul N. Ionescu se crede acum în ajunul de a ajunge la rezultatul după care domnia-sa şi cu colegii săi aleargă de atîţia ani! N-am văzut noi în adevăr pe onor. domn ministru de instrucţiune ckre ne zice: ,,Domnilor, spre remedierea răului am să vă cer agregaţi”? Recunosc însă că şi domnul ministru de finance 70 de colo, alăture cu domnul Chiţu (arătînd la banca ministerială), face hîm, hîm şi clătinînd din cap. Pentru ce? Fiindcă cu aceasta nu se ia, ci se sporeşte numai răul? mai îngreunîndu-se sarcinele statului; căci şi agregaţii au să fie şi ei cetăţeni români şi prin urmare şi ei au să fie eligibili, şi însăşi aceştia vor putea primi mandate de deputaţi şi senatori; şi peste eîtva timp vor putea şi domnii agregaţi să pretindă că, pentru ca domniile-lor să-şi poată îndeplini mandatul, să se creeze agregaţi de agregaţi! (Bîsete, ilaritate.) Cît pentru mine, domnilor senatori, declar de mai liainte că sînt pentru libertatea învăţămîntului, că sînt pentru toate prerogativele universităţilor şi pentru drepturile cetăţeneşti ale profesorilor lor ; doresc ca universităţile noastre să fie compuse de oamenii cei mai eminenţi ai ţărei, ca ei să fie asiguraţi şi feriţi de toate persecuţiunile, ca ei să fie făclia luminatoare a acestei ţări; dar totdeodată cer ca şi domnii profesori să-şi facă datoria acolo unde-i reclamă această datorie. Le permit şi afară, şi înăuntru de universitate să predice în toată independenţa lor ideile şi credinţele lor; numai două lucruri nu le învoiesc să facă: ,să nu predice în contra religiunei, să nu predice în contra familiei şi să nu predice în contra proprietăţei; profesorii să nu ceară legea agr ar ie, bunăoară ca cel ce promitea împărţirea Vasluiului sau a moşiei oricui71. (Aplauze.) Profesorii să nu susţie că în această ţară trebuie o lege agrarie ! Odată cu oborîrea clăcei, proprietatea fiecăruia a devenit proprietate occidentală, proprietate sîntă şi absolută; şi dară ei să nu ceară, nici să predice-împroprietărirea spornicilor (însurăţeilor) pe proprietăţi particulare. încolo, toată libertatea ; fie domniele-lor conservatori, fie liberali, fie radicali, fie fracţionişti, spună ce voiesc, facă ce voiesc, intre chiar în luptă activă ; dar şi domniele-lor, şi noi cei ce nu sîntem profesori să ne luptăm cu arme egale. Cînd şi unii, şi alţii intrăm în arena politică, să fim egali în luptă, să luptăm cu forţile, cu mijloacele noastre; iară nu unul să fie în cîmp gol, şi altul să se lupte în dosul unei cetăţi şi cu 200 000 de franci plătiţi de stat. Ei, domnule ministru ! Dacă această sumă se dă profesorilor de la Universitatea de Iaşi nu pentru ca să ţină preleeţiuni, ci pentru ea să se lupte în arena politică, reclam de la dumneavoastră şi îndeosebi de la domnul ministru de finance să înscrie în budgetul statului aseminea subvenţiuni şi pentru cele[l]alte partide politice: să afecteze 200 000 frănci pentru conservatori, 200 [000] franci pentru radicalii de aici, 200 000 pentru liberalii moderaţi din Moldova şi 200 000 pentru viitorii republicani! Scriţi un milion ca să-l împărţim frăţeşte, toate partidele politice din ţară, şi aşa să ne luptăm împreună cu arme egale, adică cu banii ţărei ! (Aplauze.) 312 (După discursurile mai multor oratori.) Domnilor senatori, vă rog foarte mult să nu închideţi discuţiunea pentru eă voiesc să nu vă aflaţi în poziţiune să votaţi moartea Universităţii de Iaşi sub cuvîntul că constituţiunea ar voi aceasta ! Cînd constituţiunea ar avea păcatul de a voi aceasta, cînd constituţiunea ar conduce la uciderea unei singure şcoale, eu aş fi cel dinţii care aş cere modificarea con-stituţiunei. Dar aceasta nu este esact; constituţiunea nu ucide nici o şcoală, ea este făcută pentru binele acestei ţări, ea este făcută pentru a aşterne luminarea, iar nu pentru a conduce la uciderea unui mare aşeză-niînt pe care l-au fondat românii înainte de constituţiune. (Aplauze.) Asemenea domnul ministru face eroare cînd zice că nu are mijloace de îndreptare; eu voi să-i dovedesc că legeâ îi pune pentru aceasta la dispo--ziţiune mijloace demne de profesori, iară nu draconiane. Şi vă mai rog să nu închideţi discuţiunea, pentru că am a face şi o moţiune, moţiune pe care o voi modifica după atitudinea ce vor avea domnii miniştri. Se pune la vot închiderea discuţiunei şi se respinge. Domnul vicepreşedinte: Sînt 5 ore trecute; voiţi să amînaţi discuţiunea pe rnîne sau voiţi să prelungiţi şedinţa astăzi? Voci: Pe mine. Alte voci : Astăzi să isprăvim. Domnul Orâscu: Eu vă rog să stăm aici ca să isprăvim. Domnul ministru al lucrărilor publice: Viu cu oarecare drept la simpatiele acestui Corp, cum v-am spus mai alaltăieri, să mă adresez Senatului şi să ridic vocea sus, rugîndu-vă, domnilor senatori, să nu amînaţi discuţiunea pe mine, căci sînt pagube evidente din perderea unui timp preţios, şi domnul Kogălniceanu ştie că eu sînt aşteptat ca ministru de lucrări publice să discut ceşti uni de milioane, şi acum sînt silit să stau aici. Vă rog dar să prelungiţi şedinţa şi să isprăvim în astă seară. Domnilor senatori, eu aş ruga pe onor. domn Ioan Docan, ministru de lucrări publice, să fie corect cu cele ce a zis ieri; domnia-sa ne-a zis ieri că nu este competinte în materie şi că nu are însărcinarea de a vorbi în cestiunea Universităţei de Iaşi. Domnul ministru [al] lucrărilor publice: Ger cuvîntul. Domnia-sa nu este decît ministru al lucrărilor publice; nu a fost nici profesore, nici ministru [al] instrucţiunei publice; liber dar domnia-sa să se ducă daca este chemat de lucrările ministerului său ; voieşte însă să rămîie, cu recunoştinţă îl vom vedea aci. Numai domnul preşedinte al consiliului poate cere a se oţărî cestiunea cît mai curînd, ea unul ce este şeful cabinetului şi prin urmare interesat la toate voturile Corpurilor legiuitoare. Dar domnul Docan să-mi permită a-i spune că nu poate avea pretenţiunea de a cere a nu se face nimic fără prezenţa domniei-sale. Noi dar nu putem a ne opri de obiecţiunea ridicată de domnul Ioan Docan; mai cu seamă cînd se zice de un membru al guvernului, de un coleg al domniei-sale că constituţiunea este cauza căderei Universităţii de Iaşi, că ea este nenorocirea acestei Universităţi! Domnul ministru al lucrărilor publice: Nu am zis aceasta. Pentru că constituţiunea permite profesorilor ea să facă ce voiesc» Domnul ministru [al] instrucţiunei publice: Am cerut cuvîntul. Să sfîrşesc şi apoi veţi lua cuvîntul. Domnul ministru [al] instrucţiunei publice: Socotesc că nu veţi fi autoritar. Menţin cuvîntul de autoritar şi mă mîndresc cu această calificare» 313 Domnilor senatori, mie îmi pare răn eă domnul ministru al instrue-ţiunei publice nu constată în acest Senat, nu se uită că toţi domnii senatori de peste Milcov, afară poate de unul sau mult doi, cunosc lucrurile de la faţa locului foarte bine şi că prin urmare nu putem să ne asociem cu această stare de beatitudine, cu această mulţumire sufletească în care pluteşte domnul Cbiţu, cînd găseşte că Universitatea de Iaşi este în starea cea mai bună. Dar, domnule ministru, despre tot ce esistă în lege în privinţa profesorilor ce nu-şi fac datoria, nu aţi zis nimic; dumneavoastră nu aţi făcut alt decît să arătaţi că constituţiunea vă împedică de a face ceva; v-aţi pus în dosul constituţiunei, ca în dosul unui paravînt. Dar constituţiunea dă drept profesorilor de a face ce voiesc, de a nu veni la cursuri, de a lua leafa fără să se ocupe de studenţi, cari, văzîn-du-se în lipsă de profesori, sînt siliţi a se face vătafi de moşii sau copişti? Iată, domnilor, ce se face cu aceşti studenţi în genere, căci şi acei ce sînt astăzi în licee au să mai meargă la o asemenea Universitate fără profesori ? O ! domnule ministru, ai jmat asupra cuvîntului de învăţător, cînd ai susţinut cum că numele de învăţător nu se poate raporta decît la gradurile mici de învăţător de la şcoalele primare ! Ei bine, vă voi dovedi că cuvîntul de învăţător este numirea generală care o întrebuinţează legea instrucţiunei publice pentru toţi aceia cari fac parte din învăţâmîntul public, ca ţiitori de cursuri, ca dascăli, cum se zicea în timpurile vecbi; şi numai cînd se face o deosebire specială, între feluritele grade, numele de învăţător se dă îndeosebi acelor cari sînt în capul şcoalelor primare. Aţi zis că nu puteţi să supuneţi la globire pe profesorii cari nu-şi fac datoria, că nu este în lege; dar oare articolul 10 din legea instrucţiunei publice nu vă dă acest drept ? Domnule ministru, domnia-ta zici că nu voieşti a face ce a făcut onor. domn Teii. Nici eu nu te sfătuiesc să imitezi pe domnul Teii; însă articolul 10 zice că ministrul instrucţiunei publice esercită autoritatea sa şi controlul său în privinţa învăţătorilor publici, împreună cu comitetul permanent al instrucţiunei publice. Aceasta v-o zice articolul 10 din lege, şi prin urmare, urmînd aşa, nu veţi întrebuinţa rău autoritatea ce vă dă acest articol, cum a făcut domnul Teii. Befuzîndu-vă să aplicaţi acele articole din lege, în care este întrebuinţată vorba de învăţător şi nu de profesor, dumneavoastră încheiaţi a zice că nu aveţi alte mijloace în contra profesorilor ce nu-şi fac datoria, decît să-i loviţi cu destituţiunea: ceea ce nu este... Domnul ministru al instrucţiunei publice: Pentru alte cazuri am zis. Aşa aţi zis ! Să-mi permită onor. domn Chiţii a-i spune că nici eu. prin interpelaţiunea mea, nu cer ca dumneavoastră să declaraţi de îndată de demisionaţi pe profesorii ce nu-şi fac datoriile lor ; sînt foarte liberal că şi dumneavoastră, iubite amice, domnule Chiţu; nu vă cer dară să recurgeţi de îndată la destituţiune; vă cer numai să uzaţi de mijloacele gradate ce vă dă legea, luîndu-vă paragraf după paragraf şi aplieînd legea, îmi voi permite a vă consilia să luaţi acel paragraf, în special, unde din fericire este chiar scris cuvîntul de profesore, spre a nu mai fi vorba de echivocitate. Iată ce zice articolul 396 : ,,Profesorii cari vor călca datoriile ce le sînt impuse prin această lege, sau cari ar compromite în verice mod demnitatea caracterului lor, vor fi supuşi după cazuri la advertisement, censură, suspensiune sau destituţiune”. Aşadară nu dumneavoastră, ci comitetul permanent al instrucţiunei publice, împreună cu domnul ministru, să uzeze de autoritatea colec- 314 tivă, care-i este dată de acest articol din lege. Aţi găsit că un profesor nu şi-a făcut datoria, împedicat de la aceasta prin o altă funcţiune — şi, orice ar zice domnul ministru, faptul e pozitiv că decadenţa Universităţei de Iaşi provine din cauză că mulţi profesori cumulă funcţiuni incompatibile cu profesoratul —, este datoria domnului ministru să ceară, împreună cu comitetul, ca acei profesori să opteze între acele ocupaţiuni şi între catedra domniei-sale. Dumneavoastră, domnule ministru, singur aţi zis că noi nu avem ilustraţiuni ca numele acelor profesori ce sînt gloria universităţilor Eran-ciei, Germaniei, Italiei; şi aşa este. Apoi dacă şi micile şi neînsemnatele ilustraţiuni ce avem la Universitatea de Iaşi se pun de dumneavoastră în dosul constituţiunei, spre a fi apărate de penalitatea ce li se cuvine pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor, prin acest mod de argumentare înţelegeţi dumneavoastră a dezvolta Universitatea şi chiar a menţine prestigiul profesoratului ? Ziceţi că cine zice drept zice datorie. Apoi dacă toate drepturile, după dumneavoastră, sînt şi datorii, atunci ce se face cu liberul arbitru? Aşadară, admitem că un profesor este ales fără să ştie — cum susţin unii din domnii profesori de la Iaşi, şi prin urmare pot zice că se poate întîmpla ca cineva şi dormind să fie ales reprezentante •al naţiunei în Senat, reprezentante al naţiunei în Cameră —-, consecinţa argumentaţiunei domniei-tale de drept şi datorie ar fi că acest domn, trezindu-sej n-ar avea dreptul să zică în liberul său arbitru : „îfu primesc”. Despre Camera desfiinţată, care a trecut în domeniul istoriei, putem acum vorbi, putem a-i rosti judicata, întocmai cum egiptenii judicau pe regii lor după moarte. Yoi vorbi dară de Camera trecută. în această Cameră cunoşteam pe oarecari deputaţi cari se trezeau deputaţi fără a fi ştiut ceva de alegerea lor. Era numele lor cel mare care le atrăgea sufragiul alegătorilor ! Ei bine, aceştia s-au conformat teoriei dumneavoastră; ei au rămas deputaţi, fiindcă şi ei ziceau că nu au dreptul să refuze, pentru că odată aleşi dreptul devenea datorie ! Apoi comentînd aşa teoria drepturilor şi a datoriilor; ce se face cu liberul arbitru care domină toate legile din lume. Nu, domnule ministru, dreptul implică datoria, dară nu este însăşi datoria. Numai după ce primim a uza de un drept, contractăm şi obligaţiunea de a ne face datoria. Stă în facultatea noastră să devenim senatori sau deputaţi, sau să rămînem simpli muritori. Stă asemenea în facultatea noastră de a deveni profesori; şi odată profesori ne incumbă obligaţiunea de a ne face şi datoria de profesori. Precum cînd primim a fi senatori sau deputaţi contractăm obligaţiune [a] a ne face datoria de reprezentanţi ai naţiunei, stă tot aşa în facultatea noastră că, fiind senatori şi alegîndu-ne apoi şi deputaţi, să’ optăm, precum vedem şi deputaţi cari alegîndu-se senatori optează pentru acest din urmă mandat. Aşadar, vedeţi că şi unii şi alţii n-au călcat o datorie a lor pentru că au uzat de un drept. Apoi pînă unde o să mergem cu aceste teorii constituţionale ? Unde o să ajungem cu interpelaţiunea mea, puindu-vă în dosul constituţiunei ? Domnule ministru, nu vedeţi că se înăspreşte discuţiunea? Nu vedeţi, domnule ministru, că ne punem în două tabere duşmane : una care susţine că dreptul impune datoria şi alta care pretinde că dreptul este însuşi datoria! Eu m-am silit, onor. domn Chiţu, şi aceasta contrarie avizului mai multor senatori de dincolo de Mileov, să despart această cestiune de orice teorie constituţională, şi prin urmare şi de orice luptă politică. Nu am vorbit decît de profesori şi n-am cerut decît ca profesorii să-şi 315 îndeplinească datoria lor; şi numai cînd am văzut eă profesorii vin cu dezvinovăţiri care compromit demnitatea şi misiunea lor de profesori,, şi numai cînd am văzut pe minister că pînă la un oarecare grad admite această dezvinovăţire, atunci am zis şi eu un cuvînt. Nu critic opiniunea politică a cutăruia sau cutăruia profesor, ci critic numai neîndeplinirea datoriei sale. Cînd voi vorbi de listele electorale, cînd voi vorbi de alegeri, cînd voi vorbi de vrăjbile care astăzi s-au introdus în partidul naţional liberal de peste Milcov, atunci voi arăta cine a adus aceste vrăjbi, atunci voi face politică, atunci voi face interpelaţiuni politice. Astăzi nu voi să vorbesc decît de profesorii ce nu-şi fac datoria. Astăzi voiesc numai să fac ca Senatul să pună degetul pe un rău şi să zică : iată răul, el trebuie vindecat; acei cari fac acest rău trebuie să fie împedicaţi de a-1 mai face în viitor. Ei trebuie să fie blamaţi de către Senat şi de către guvern, cum deja ei sînt blamaţi de cea mai mare parte a ţărei de dincolo de Milcov. Domnul ministru al instrucţiunei publice: Domnul Apostoleanu a zis că am violat legea ... Nu zic aceasta, dară susţin că dumneavoastră, în privinţa Univer-sităţei de Iaşi, necunoscînd împrejurările de acolo, nu uzaţi de mijloacele ce vă dă legea spre a îndrepta răul. Şi de aceea mi-am permis de a vă interpela spre a vă descoperi răul, spre a vă da impulsiunea de a-1 pre-N curnfa. Nu pun la îndoială sentimentele domniei-tale şi dorinţa domniei-tale de a vedea că progresează şcoalele sub domnia-ta şi ceea ce va face culmea gloriei administrăţiunei domniei-tale va fi cînd Universitatea de Iaşi va deveni altfel de cum ea a fost pînă acum ! De aceea, iubitul meu amic, îţi zic : curagiu ! îţi zic : nu se cuvine ca pentru o colegialitate să sacrifici cel mai mare institut care-1 are Moldova, carele este avangarda românismului în faţă cu străinismul! (Semne de aprobări.) Constituţiunea prevede că profesorii de universitate au dreptul de a trămite cîte un senator; prin aceasta li se dă un avantagiu de care trebuie să ţinem seamă şi noi, şi dumnealor. Cum! Noi toţi proprietarii mari şi mici, inteligenţă, industrie, comerciu, muncă, toţi cetăţenii acestei ţări nu avem drepturi electorale decît o dată, unii în grad direct, alţii în gradul al doilea. Singuri numai profesorii de universitate au îndoite drepturi electorale : ei votează întîi în colegiul unde-i duc inteligenţa sau averea; şi apoi, ca profesori, mai votează a doua oară, spre a trămite un mandatar special în Corpul matur. Ei bine, cînd Constituanta a dat profesorilor un asemenea drept îndoit, s-a ocupat ea să dea acestor profesori numai drepturi, fără să le pună nici o îndatorire ! Eu cred că nu a fost aceasta intenţiunea Constituantei! Eu cred că atunci cînd Constituanta a dat drept universităţilor, ca persoane morale, să-şi trămită mandatari speciali în Senatul naţional, ea şi-a zis că ceilalţi profesori, recunoscători de acest drept, ştiind că interesele lor sînt încredinţate unui reprezentant special, ei îşi vor zice că prin însuşi aceasta s-a impus celor [IJâlţi profesori îndatorirea morală de a rămînea credincioşi catedrelor lor; căci lor, întocmai ca vestalelor din timpurile cele vechi, li s-a încredinţat întreţinerea focului sacru, luminarea naţiunei! Ce au făcut însă dumnealor! Ei au stins focul sacra ! (Aplauze zgomotoase.) Aceasta s-a făcut ! Yeţi zice, domnule ministru, ce veţi vrea ! Yeţi zice că constituţiunea le dă dre^^joă dreptul este datorie; v-am combătut această teorie. Veţijgj^ susţin că aveţi; susţin că constituţiunea nu vă ii^^îica de a a legea. Susţin că precum Senatul şi Camera, care reprezintă interesele ţărei şi morale şi financiare, au dreptul să zică : cum dăm leafă soldatului ca să apere ţara de duşmanii din afară, asemenea dăm leafă şi profesorelui, pentru ca să apere naţiunea de duşmanii din întru de ignoranţă. Precum dară ţara cere de la soldatul său să-şi facă datoria, precum cere de la judecător să dea justiţie, asemenea ea are dreptul şi datoria să ceară de la învăţător ca să-şi îndeplinească misiunea pentru care este plătit, ca m ţină şcoala; iată ce constituţiunea, iată ce legea, iată ce dreptatea, iată ce bunul-simţ, iată ce moralitatea cere şi reclamă ! Nimic mai mult, nimic mai puţin, aceasta numai vreau eu, ca profesorul să fie profesor ! Şi din această cestiune, o mai repet, nu vreau să fac o cestiune politică, nu vreau să fac o politică de luptă, o cestiune ministerială. Interpelaţiunea mea nu are de scop, o declar sus şi tare, să aducă o schimbare în guvern, să aducă la putere persoana mea sau partitul meu. Mai dăunăzi am văzut într-un jurnal o declaraţiune de un număr de deputaţi, susţinînd că eu fac opoziţiune în speranţa numai să ajung la un scop, cînd eu nu sînt deloc şef de partită. Nu, domnilor, aceasta nu este în intenţiunele mele. Numai hatmanul Velişcanu în Iaşi şi Chimiţă în Bucureşti, numai ei ar putea zice că sînt şefi de partite ! Nu intră în deprinderile mele de a mă lăuda pe sine-mi, de a-mi atribui titluri ce nu am şi nu voiesc a avea. Nu m-am lăudat dară niciodată că reprezint un partit, că sînt şeful unui paitit; am zis numai că eu membru din partitul naţional liberal, că eu membrul comitetului de la Mazar Paşa 72, că eu membru în comitetul de redăcţiune a „Alegătorului liber” am de datorie de a da strigătul de alarmă pentru greşalele ce comite partitul liberal ajuns la putere; şi tot ca atare am zis şi repet că Universitatea de Iaşi este în decadenţă ! Atît am zis. Nu ştiu eu ce sînt şefii de partite! Ei’ sînt sclavii partitelor lor, ba a fiecăruia din paitit; şi eu în viaţa mea nu am fost sclav. Fracţiune liberă şi independentă eu sînt adevărat; eu nu sînt şeful nimănui, sînt şeful meu ! Mă reprezint pe mine, ideile şi convincţiunile mele ! Vreau bine pentru ţara mea şi dară am dreptul de a combate ceea ce cred că este rău pentru ţara mea. în cestiunea Universităţei din Inşi, am dreptul să ridic glasul meu, nu numai ca fiecare din locuitorii acestei ţări, dară ca confondator al acestei Universităţi am şi dreptul special si datoria specială de a vă întreba : ce aţi făcut cu fiica lui Alexandru Ioan I % Şi, odată această întrebare făcută, nu cer alta decît ca, conform legei, profesorii să fie chemaţi a-şi îndeplini îndatoririle lor. Nu voiesc rău nimănui; nu resping, nu prigonesc pe nimenea. Dacă m-am întins în discuţiune, este pentru că domnul ministru pare că voieşte a primi faptul că un profesor de Universitate poate cumula chiar funcţiunile cele mai incompatibile, de esemplu acelea de inginer sau agent. Altmintrelea nu înţeleg promisiunea ce ne face de a ne veni cu un project de lege pentru înfiinţarea de agregaţi. O declar dinainte că voi combate acest project; şi sînt încredinţat că însuşi domnul ministru de finance va fi alături cu mine în cestiunea această. Necontenit ni se vorbeşte de îndreptarea financelor, de necesitatea de a făce economii, de a nu spori cheltuielile; şi iată acum că domnul ministru de instrucţiune ne mai pretinde crearea unui nou paragraf budgetar, „Corpul agregaţilor”. Apoi, domnilor, domnul Chijjii