MIHAIL KOGĂLNICEANU OPERE Ediţie critică publicată sub îngrijirea lui DAN SIMONESCU EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA MIHAIL KOGALNICEANU ^ lG%l y OPERE / i C-3 IV ii 'l ORATORIE II ; ij 1864 ---1878 j , ; PARTEA A III-A f -v ■ 1870-1874 i ■■ t. t Text stabilit, introducere, note şi comentarii [ £ de ' c: ^ GEORGETA PENELEA £■ -=ti ^5|; EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA R 79717, Bucureşti, Calea Victoriei nr. 125 1982 A INTRODUCERE Peste legile omeneşti, noi recunoaştem şi adorăm o lege morală şi absolută: dreptatea. (N. Balcescu) Regimul politic din România cunoaşte, Ia începutul deceniului opt al secolului trecut, o perioadă de criză soldată cu schimbarea guvernului de nuanţă liberală pentru unul conservator. în Europa, nota D. A. Sturdza sec, părerile asupra realităţilor politice de la noi puteau fi rezumate cam aşa : „La situation en Roumanie ne comporte pas une Consti-tution libre ; dans toutes Ies classes de la population ii manque des repre -sentants doues de I’intelligence necessaire. La Constitution ne sert qu’â l’ambition de quelques chefs de parti et impose au prince, faible ou puissant, la contrainte la plus penible”1. Scena politică frămîntată se conjuga cu un climat internaţional vădit potrivnic dezvoltării fireşti, prosperităţii şi progresului României. Acumularea neobişnuită şi succedată rapid de elemente prejudiciabile intereselor româneşti a făcut ca în special în anii 1870 şi 1871 procesul istoric atît de promiţător început la 1859, continuat la 1866, să fie contestat cu tărie, atît din interior, cît şi din exterior. Evenimentele majore care, din afară, aveau să determine evoluţia politicii româneşti, să-i imprime un anumit făgaş, ba cbiar să impună o anume culoare — adică cea conservatoare — guvernului, au fost războiul franco-prusian şi efortul de anulare a neutralităţii Mării Regre. în primul caz România a fost, din întîmplare, iniţiată în preliminariile lui determinate de criza spaniolă. Diplomatul Ion Strat îşi oferise bunele oficii pentru medierea între Spania, Prusia şi Franţa şi se achitase .de misiunea aceasta cu discreţie şi îndemînare. Fireşte, intervenţia sa fusese doar de transmitere, la vreme, a unor mesaje, dar la Bucureşti în cercurile guvernamentale lucrurile luaseră proporţii exagerate1 2. Galofili prin tradiţie, românii au intrat în contradicţie cu principele care-i guverna de patru ani şi a cărui audienţă era şi aşa destul de redusă în ţară. Manifestarea zgomotoasă a simpatiilor pentru Franţa, la început doar în Parlament 3, presă, reuniuni, mai apoi făţiş prin participarea a 800 de combatanţi în rîndurile Comunei din Paris, a dus la alienarea aproape totală a preţuirii guvernului de la Berlin şi a principelui Bismarcfc în primul rînd, 1 Charles I-er, roi de Roumanie. Chronique. Ades. Documents, I, 1866—1876, Bucureşti, 1899, p. 589. 2 Kogălnieeanu nu poate scăpa aici prilejul de a-1 înţepa pe P. Carp. Cînd acesta aminteşte pe un ton emfatic că a dat instrucţiuni lui I. Strat In privinţa crizei spaniole, el le compară cu cele date de don Quijote lui Sancho Panza ; se şi potrivesc, „dealtfel — încheie el vitriolat—, că tot e vorba de Spania...”. 3 In august 1870 tatăl principelui Garol scria, vădit nemulţumit, că „Ies Roumains ont agi assez sottement quand ils ont vote leur neutralite sympathique ou leur sympathie neutre” (D. A. Sturdza, op. cit., p. 599). 5 pentru România. Resentimentele acestuia din urmă aveau să se permanentizeze, în ciuda faptului că în fruntea ţării se afla un principe din casa domnitoare a Prusiei. Dar problema avea şi alt aspect, mai grav : starea de beligerantă între două din puterile garante risca să ducă la destabilizarea politică a spaţiului de la Dunărea de Jos. Franţa, a cărei înfrîngere s-a profilat rapid, nu mai putea astfel conta ca un sprijin eficient al României. Din declaraţiile zgomotoase ale lui Napoleon al III-lea de protejare a naţionalităţilor Europei, de sprijinire a românilor, naţiune latină în Orient, rămînea doar ecoul. Exprimarea ataşamentului pentru Franţa — ,,ce lieu commun, sans cesse rechauffe”, cum comenta furios domnitorul Carol moţiunea Camerei, adunată în sesiune extraordinară în vara anului 1870 — şi implicit ostilitatea faţă de Germania puteau crea o stare de spirit, împiedica apropierea prinţului prusian de supuşii săi, dar nu puneau în primejdie însăşi existenţa statului. Alte dimensiuni avea însă pentru viitorul României denunţarea Tratatului încheiat la Paris în 1856, tentată de Rusia prin circularele explicative ale cancelarului Gorceakov către puterile semnatare din luna octombrie 1870 4. Prevederea contestată de guvernul ţarist privea neutralitatea Mării Negre, în care acesta vedea un prejudiciu direct adus securităţii frontierelor sale. în timp ce Turcia îşi constituia o flotă militară în Arhipelag, Franţa şi Anglia dominau Mediterana, Rusia — prizoniera clauzelor Tratatului din 1856 şi a convenţiei bilaterale cu Turcia privitoare la Strîmtori, care interzicea accesul bastimentelor militare — era redusă a ţine în Marea Neagră doar o flotă comercială. Evident, îşi urma sfetnicul ţarului argumentaţia, Rusia nu şi-ar fi permis să denunţe Tratatul de la Paris dacă acesta nu ar fi devenit „une fiction qui n’a pas rasiste ? â l’epreuve du temps” 5. Şi una din dovezile cele mai convingătoare ale perimării sale era constituirea României, ,,petit etat quasi independant”, format prin ,,une serie de revolutions”. Desigur, era de notorietate că Rusia sprijinise Unirea şi se arătase binevoitoare în 1866 cînd fusese adus principele străin, ca un factor imparţial, obiectiv, menit să curme nesfîr-şitele patimi politice din interior. Nici acum cancelarul nu nega acţiunile curajoase ale românilor, dar, făcînd cazuistică, le considera o breşă, un precedent blamabil de ignorare a clauzelor tratatului, care nu fusese condamnat. Prin urmare, din punct de vedere juridic un tratat internaţional mai putea rămîne valabil atîta vreme cît spiritul lui fusese alterat, iar semnatarii se mulţumiseră, pur şi simplu, să constate „le fait accom-pli?” Dacă după călcarea succesivă a tratatului în 1859 şi 1866 puterile garante s-ar fi întrunit spre a formula un punct de vedere comun, indiferent care, aceasta ar fi constituit o dovadă, „aplaudată” la Petersburg, a consensului în care ele continuau să acţioneze — revine Gorceakov într-o circulară transmisă zece zile mai tîrziu. Intervertind logica lucrurilor, cancelarul rus, prin invocarea cazului „România”, declara că ţara sa se consideră degajată de obligaţiile care îi limitau drepturile suverane în Marea Neagră. în aparenţă circularele priveau o problemă a imperiului ţarist, pentru a cărei soluţionare se folosea argumentul „România”. în fapt însă demersul cabinetului ţarist căpăta proporţii îngrijorătoare pentru evoluţia politică ulterioară a ţării noastre. După ce Franţa şi Germania, prinse 4 Ibidem, p. 611. 5 Ibidem, p. 612. 6 în conflict, se dezinteresau complet de soarta Eomâniei, Eusia, a treia putere garantă, denunţa categoric tratatul, astfel îneît statutul internaţional al ţării devenea incert. Sînt interesante de amintit replicile partenerilor, în primul rînd ale Angliei şi Austriei; cabinetul britanic a observat că menirea tratatelor este de a-i lega pe semnatari prin abandonarea, consimţită de fiecare, a unei părţi „de sa liberte d’aetion”. Denunţarea unilaterală, motivată de o presupusă încălcare a tratatelor, ar echivala cu o nouă doctrină juridică, discutabilă, în practica internaţională, care ar pune „l’autoritd et l’effi-cacitd des trait^s ă la discrdtion de chacune des Puissances qui Ies ont signds” 6. Mai abrupt este răspunsul Austro-Ungariei: denunţarea tratatului trebuie să fie rezultatul unui acord între părţile contractante, altfel înseamnă „une solution arbitraire”. Apoi evoluţia politică a Eomâniei putea fi invocată cel mult de Turcia, care în adevăr prin Unire şi aducerea principelui străin îşi vedea frustrate drepturile de putere suzerană. Ea ar fi putut protesta şi cere, eventual, ajutorul cosemnatarilor tratatului spre a-şi rezolva această problemă „de ordin intern”. în încheiere, Austro-Ungaria respingea argumentele cabinetului de la Petersburg printr-o întrebare inocent perfidă : cum putuse fi călcat Tratatul de la Paris din 1856 de Eomânia, care, cu 14 ani în urmă, formată din principate separate , nu participase la semnarea lui ? Schimbul de note diplomatice pe tema denunţării tratatului, care pare pînă la un punct sofistică pură, a capacitat autorităţile ruseşti asupra ecoului demersului lor. Statul care avea să fie direct afectat în cazul cînd Eusia s-ar fi simţit eliberată de obligaţiile luate în 1856 era Imperiul otoman. Or, cum puternicul vecin de la nord reclama liberalizarea, pentru navele militare, a Mării Negre pe motivul călcării Tratatului de la Paris prin unirea principatelor române — soluţia cea mai comodă preconizată la Constantinopol era revenirea la situaţia ante quem. Căzind obiecţia cu Eomânia, apreciau cercurile politice otomane, şi pretenţia Eusiei de penetraţie militară în Marea Neagră devenea fără obiect. „Eezolvarea” problemei româneşti revenea, se înţelege, în acest caz puterii suzerane. Aceste idei fanteziste 7 au fost vehiculate, dealtfel, de diplomaţii turci, în lunile ianuarie—martie 1871, la Londra, în cadrul conferinţei convocate pentru soluţionarea cererilor ruseşti. Simultan, la Bucureşti se contura tot mai viguros opinia că punctul nevralgic al relaţiilor noastre internaţionale îl constituiau suzeranitatea turcească şi consecinţele ei asupra dezvoltării în general a societăţii româneşti. în ciuda eforturilor diplomaţiei noastre de a menţine echilibrul, de a găsi soluţii convenabile, Poarta otomană, cu o obstinaţie care peste cinci ani avea să-i fie fatală, răspundea negativ tuturor chestiunilor din contenciosul româno-otoman atît de încărcat. Dreptul de a bate monedă proprie, titlul ţării, dreptul de reprezentanţă, definirea, în sfîrşit, a statutului internaţional exact al Eomâniei -- toate erau amînate la nesfârşit de greoaia, şovăielnica şi încremenită diplomaţie otomană. Dacă la Constantinopol demiterea unor viziri şi ridicarea peste noapte a altora, crahul financiar, poveţele ambasadorului englez se încrucişau cu o viteză care aproape anula vreo iniţiativă, în capitala Eomâniei se căuta cu înfrigurare o formulă tranşantă, limpezitoare pentru definirea raporturilor 6 Ibidem, p. 616. 7 Vezi infra, p. 37, nota 9. 7 cu Poarta otomană, raporturi rămase ambigue între noţiunile de „suzeranitate”, „garanţia marilor puteri”, „autonomie internă”. O idee care a cunoscut oarecare vogă, lansată atît de domnitorul Carol cît şi de oamenii politici de expresie conservatoare 8, a fost cea a declarării independenţei ţării. Idee generoasă, hrănită de generaţii întregi de români, ea se dovedea practic în anii 1870—1871 puţin oportună. Promotorii ei, încrezători în tradiţia acelui fait aeeompli, prin care se realizaseră dezideratele arzătoare ale naţiunii, considerau că vor putea pentru a treia oară forţa mina concertului european. Or, climatul politic era altul. Atenţia cercurilor politice era îndreptată pe de o parte spre dezlegarea conflictului franco-prusian, iar pe de alta spre satisfacerea Rusiei, prin concesii minime, în speţă prin alienarea cît mai redusă a spiritului Tratatului de la Paris. Cel mai agasat de cererile româneşti părea cancelarul Bismarck, care la 27 noiembrie 1870 declarase că „une complication roumaine serait doublement mal venue en ce moment” 9. De fapt, în acel moment ideea independenţei, a neutralităţii şi a instituirii garanţiei colective făceau parte dintr-un complex constituind o soluţie pripită pentru rezolvarea impasului în care se afla ţara. Căci, dacă pe plan extern un adevărat cerc de indiferenţă, calcul rece şi chiar rea-voinţă se strîngea în jurul proaspetei formaţiuni politice de la Dunărea de Jos, în interior situaţia era pe bună dreptate considerată drept „gravă”, „în pragul ruinei”, pe calea „lichidării dinastice”. Formula pe care românii, în intenţie, o crezuseră recomandabilă la un moment dat, aceea a alegerii unui principe străin, care să curme lupta dintre facţiunile politice interne şi totodată să ridice prestigiul ţării, datorită legăturilor cu casele domnitoare europene, era pe cale să eşueze în anii 1870—1871. Declanşarea războiului franco-prusian a săpat cu brutalitate o prăpastie între principele german şi supuşii săi români, francofili înflăcăraţi. Scandalul provocat de falimentul consorţiului ce concesionase construirea căilor ferate române, condus de un cavaler al industriei, dr. Strusberg, a avut darul să mărească confuzia, agitaţia şi resentimentele românilor, altfel recunoscuţi pentru toleranţa, ponderea şi xenofilia lor, faţă de domnitorul Carol şi conaţionalii de care se înconjurase. O campanie de presă ireverenţioasă, demisii răsunătoare, moţiuni în care autoritatea prinţului era contestată — într-un cuvînt, un val de ură care făcea imposibilă poziţia lui Carol — caracterizează aceşti ani. Supranumit Zephirin Eidbrecher (călcător al jurămîn-tului), după numele sale de botez : Karl-Eitel-Zephyrin, în faţa unor ministere neputincioase, ca cel condus de Manolache Costache, format în aprilie 1870, ce se disputau la nesfîrşit cu o Cameră furibundă, Carol ia o decizie care doar la prima vedere putea pune capăt haosului politic, şi anume să abdice. Dacă personal principele de Hohenzollern şi-ar fi găsit aşa liniştea mult dorită, în vreun colţ al Elveţiei, cum îi scria la un moment dat desperat tatălui său, ţara, prin această abdicare, s-ar fi aflat considerabil ameninţată. Această apreciere, pe diferite tonuri, a dobîndit unanimitatea opiniei publice, atît din interior, cît şi din afară. Asistăm astfel 8 La 3 noiembrie 1870, Vasile Boerescu, viitorul ministru de externe în guvernul Lascăr Catargiu, publica articolul România şi Europa (reprodus şi în D. A. Sturdza, op. cit p. 618), în care declara entuziast că la viitorul congres de pace, după războiul franco-prusian, va trebui luată în discuţie şi situaţia politică de la Gurile Dunării, unde România era sortită sa joace un rol de prim ordin. Atunci aveau să fie cerute cu orice preţ independenţa ţării şi constituirea regatului sub Hohenzollerni cu garanţia marilor puteri. 9 Ibidemy p. 941. 8 în ultimele luni ale anului 187O şi la începutul celui următor la un adevărat pugilat între Carol, încercînd să-şi justifice gîndul abdicării — „un vilain moment”, cum îl numeşte IST. Iorga 10 11 —, şi cercurile politice româneşti şi străine care căutau să împiedice acest deznodămînt. Cu o intuiţie politică discutabilă, Carol a adresat puterilor garante o scrisoare confidenţială în care justifica eşecul misiunii sale ca principe al tînărului stat român. Dar acestea erau, cum constată ÎL Iorga ironic, „si peu garantes maintenant qu’elles avaient autre chose â faire que de penser â leur petite creation de 1856” n. Şi ca lucrurile să eşueze definitiv, Turcia a formulat un protest vehement împotriva procedării domnitorului, pretinzînd că singura modalitate de comunicare legală a vasalului cu exteriorul era prin canalul suzeranului său; cu alte cuvinte, Eomânia se făcuse vinovată de două ori: nu adresase o scrisoare similară Porţii otomane şi îşi permisese să corespondeze în taină cu puterile garante... Eemediul nu putea fi decît unul singur : încuviinţarea abdicării, separarea principatelor şi numirea de hospodari, ca odinioară, de la Constantinopol! Exasperat de miopia oamenilor politici otomani, Carol s-a văzut silit să adreseze o scrisoare explicativă apelînd „aux sentiments genereux du suzerain” l2, arătînd că el redactase scrisoarea, dar mesagerul ales, ambasadorul englez la Constantinopol, EL Elliot, refuzase s-o transmită. Pe lingă demersul diplomatic confidenţial, Carol a mai folosit o armă, redutabilă după credinţa sa, cu care să dovedească opiniei publice europene că el este „un prinee allemand [...] trop bon et taille d’un bois trop precieux”, ca să devină „le jouet des partis qui se combattent” 13. în decembrie 1870 el a adresat unui prieten fictiv o scrisoare 14 prin intermediul foii „Allgemeine Zeitung” din Âugsburg. Era o critică necruţătoare, pătimaşă şi absolut neaşteptată din partea unui principe care prelinsese pînă de curînd că doreşte să-şi capteze noii supuşi. Această publicitate neconvenabilă era considerată de apropiaţii principelui drept „trecerea Eubiconului” 15, cu alte cuvinte, lucrurile aveau să se clarifice într-un fel. Din nenorocire scrisoarea nu a avut efectul sperat de emitent. Adunarea a primit-o cu consternare şi pentru salvarea aparenţelor unii deputaţi s-au grăbit s-o declare apocrifă 16. în locul calmului rîvnit, scrisoarea a sporit aprehensiunea faţă de Carol, iar Ion Ghica, preşedintele guvernului format la 16 decembrie 1870, nu promitea o colaborare susţinută cu suveranul. în cercurile germane se aprecia chiar că noul preşedinte de consiliu „ne nourrit pas Ies meilleiirs intentions â l’egard du souverain” 17. Manevra fusese inabilă. Indiferent dacă acceptau sau respingeau autenticitatea scrisorii, membrii Camerei îşi exprimau ataşamentul faţă de Constituţie, îneît modificarea acesteia, ţelul nemărturisit al principelui, nu putea fi luată în discuţie. Cît de bine a intuit Kogălniceanu în acel moment starea de spirit a iui Carol se poate vedea şi din moţiunea depusă de el şi admisă de Adunare, prin care, ca replică la scrisoare, Corpurile legiuitoare îşi exprimau devotamentul faţă de tron prin menţinerea 10 Histoire des Roumairts, voi. X, Bucureşti, 1945, p. 140. 11 Ibidem, p. 136. 12 Ibidem, p. 137. 13 D. A. Sturdza, op. cit., p. 606. 14 Textul ei, ibidem, p. 643—644. Vezi şi infra, p. 76. 15 Iar contele Keyserling, ambasadorul german la Constantinopol, nota teatral că principele Carol primise ,,la ccuronne d’epines moldo-valaque” (ibidem, p. 645). 16 Vezi infra, p. 76. 17 Ibidem, p. 646. 9 Constituţieil8. Căci principele străin, în ciuda denigrărilor proferate la adresa românilor, a lipsei de popularitate, reprezenta, chiar dacă deocamdată mai mult teoretic, un element de stabilitate şi de garanţie în primul rînd în raport cu puterile garante. Kogălniceanu nu-şi făcea nici o iluzie în legătură cu simpatiile nutrite de români pentru principele de Hohenzollern. El declara răutăcios reprezentantului german la Bucureşti că ,,le prince n’a personne pour lui dans le pays et e’est precisement â cause de cela qu’il restera sur le trone” l9. Carol însuşi îşi definea necruţător poziţia cînd îi scria cancelarului Bismarck, la 15 ianuarie 1871, că ,,â l’heure actuelle l’equipage voudrait bien me jeter par dessus bord, mais une pârtie a encore assez de perspica-cite pour savoir que seul, moi, je puis Ies mener â bon port” 20. într-un fel, în adevăr, principele avusese dreptate, pentru că aceste încrucişări de spadă cu guvernul nu puteau dura la nesfîrşit. O intervenţie a puterilor garante era exclusă la începutul anului 1871, cînd diplomaţia europeană îşi concentra atenţia asupra conferinţei de la Londra privind viitorul statut al Mării Negre şi a deznodămîntului în conflictul franco-prusian. Doar Turcia încerca, neputincioasă, să se amestece în frămîntările politice care zguduiau Eomânia, căci aşa cum remarca pe bună dreptate un observator german ,,la Porte redoute tonte commotion politique dans sa sphere d’action” 21. Eezumînd poziţia dificilă în care se afla Eomânia, un observator străin afirma cu temei că aceasta era determinată pe de o parte de lipsa de maturitate politică a clasei conducătoare şi pe de alta de „perfidia” cercurilor străine. într-adevăr, punerea în discuţie a problemei Mării Negre folosind ca pretext realităţile româneşti dezvăluise încă o dată interesele diametral opuse ale marilor puteri, faptul că Tratatul de la Paris, oricît de şubred, pretabil la interpretări şi defavorabil în primul rînd Eusiei, rămînea un act internaţional ce trebuia păstrat drept chezaş al păcii în Orient. Dacă statutul Eomâniei trebuia schimbat, aceasta ţinea de resortul puterilor garante şi nu mai putea veni ca o iniţiativă din interior. De aceea, chiar abdicarea domnitorului Carol depăşea înţelesul unui act determinat de considerente personale şi devenea o problemă de rezonanţă internaţională, care trebuia în prealabil sancţionată de concertul european. Cel puţin în această privinţă marile puteri se întîlneau într-un punct de vedere comun. Şi Carol era avertizat cu oarecare melancolie de tatăl său, la 11 februarie 1871, că „on ne trouvera jamais un appuis dans Ies rapports avec Ies Puissances. ou dans leur bon vouloir” 22. Dacă în istoria modernă a Eomâniei o criză politică s-a înscris într-o schemă riguroasă, de sporire progresivă a stării de tensiune, cu momente strict delimitate pînă la deznodămîntul final şi totul desfăşu-rîndu-se doar în decurs de cîteva luni, aceasta s-a petrecut, fără discuţie, în 1870—1871. Abia se potoliseră spiritele după publicarea neinspiratei scrisori de către Carol şi un nou incident avea să încheie ciclul descendent al anilor de început în domnia lui Carol. Evenimentul în sine, o „bagarre”, cum îl numeşte D. A. Sturdza, ar fi trecut neobservat, ca o scenă de stradă 18 N. Iorga elogiază o dată în plus gestul lui Kogălniceanu, ,,dont le passe ne contenait pas un respect particulier pour Ies pareils actes” (op. cit., p. 141). 19 D. A. Sturdza, op. cit., p. 661. 20 Ibidem, p. 658, 21 Ibidem, p. 655. 22 Ibidem, p. 666. 10 oarecare, dacă spiritele nu ar fi fost atît de îndîrjite, dacă românii nu s-ar fi simţit atît de ultragiaţi de înfrîngerea Franţei. Este vorba de sărbătorirea ostentativă, zgomotoasă, a victoriei Germaniei organizată la 10 martie 1871 în sala Slătineanu din Bucureşti de colonia germană, în frunte cu consulul von Badowitz. Populaţia capitalei a reacţionat spontan dar violent, ca o descătuşare a nemulţumirii acumulate în decurs de cinci ani faţă de tot ce însemna element german impus în viaţa cotidiană a ţării: principe, instructori militari, concesionari ai căilor ferate, diplomaţi prusieni. De data aceasta principele Carol arătă, în adevăr, că încearcă, în ciuda furtunii, să se ţină cu desperare de corabie. Forţînd demisia guvernului Ion Ghica, el a convocat locotenenţa domnească ce funcţionase pînă la venirea sa spre a-i remite puterea. Era un ultimatum care, peste noapte, a pus ţara în faţa alternativei: faliment şi anarhie generală, cum se exprima Lascăr Catargiu, unul dintre locotenenţi, sau încercare de redresare printr-o colaborare cu orice preţ între un principe nedorit, un guvern de mină forte şi o Cameră imprevizibilă. Dîndu-şi seama că poate ridica pretenţii, Carol a cerut un guvern de încredere şi o Cameră obedientă, care să voteze fără comentarii un portofoliu legislativ precumpănitor din sfera financiară. Astfel s-a ajuns, la 11 martie 1871, la formarea guvernului Lascăr Catargiu. Peste patru zile acesta primea votul de neîncredere din partea Camerei şi degringolada politică ar fi putut continua. Prin dizolvarea însă, în ziua următoare, a Camerei şi procedarea la noi alegeri, ministerul Lascăr Catargiu dobîndise suflul necesar unei guvernări stabile, de durată, în care să poată domina, cel puţin un timp, situaţia. Fireşte, nu e cazul ca în această prezentare schematică, făcută doar pentru înţelegerea spiritului care domnea în Adunare, în cei patru ani de activitate parlamentară ai lui Kogălniceanu reţinuţi de acest volum, să stăruim asupra calităţilor şi defectelor guvernării conservatoare. E suficient a spune aci că începutul ei a readus încrederea în trăinicia regimului constituţional, a pus capăt marasmului politic şi a înfăţişat lumii din afară imaginea reconfortantă a unei ţări animate de spirit constructiv, receptivă la ordine şi întru totul „guvernabilă” 23. Impresiile captate la Constantinopol erau cît se poate de favorabile : la 6 mai, Ion Strat, aflat acolo în misiune oficială, consemna că cercurile politice otomane sînt încîntate de faptul că Eomânia „s’est purifice des laves de Panarchie55. Şi tot acolo Prokesch-Osten, ambasadorul austriac, diplomat consumat, îi mărturisea că ceea ce se întâmplase în Eomânia ţinea de „prestidigitaţie55, de miracol, iar el personal nu-şi amintea, într-o carieră diplomatică de aproape jumătate de veac, să vadă undeva în Europa operîndu-se o schimbare salutară atît de radicală24 25. Acesta era aversul medaliei, bun mai ales pentru export. Eeversul însă nu mai putea fi judecat cu aceeaşi calofilie. Autoritarismul lui Lascăr Catargiu însemnase o sumă de măsuri restrictive, pe care Christian Teii, revoluţionarul de odinioară şi neofitul conservator de acum, le sintetiza cu reprobabilă trufie: „Je tiens plus au bonheur de mon pays qu’aux libert^s55 25. 23 Pentru perimarea guvernării conservatoare şi dislocarea ei, datorită în mare măsură constituirii coaliţiei de la Mazar paşa, în care Kogălniceanu a jucat un rol hotărîtor, vezi partea a IV-a a volumului. 24 D. A. Sturdza, op. cit., p. 682. 25 Ibidem, p. 690. U Fără discuţie, delimitarea între libertate şi anarhie, între ordine şi haos rămăsese anevoie de făcut pînă în martie 1871, dar venirea la putere a conservatorilor a marcat, categoric, o reducere a capacităţii de exprimare în primul rînd în Adunare. în august 1871 Oarol putea scrie satisfăcut tatălui său: „Chacun sentait que le moindre tumulte serait reprime d’une main de fer; on n’a bouge nulle part et Fon n’a fait aucune tentative de troubler l’ordre” 26. Majoritatea confortabilă creată conservatorilor prin „la malheureuse liberte des elections”, atît de deplînsă în trecut de Carol, a făcut ca Adunarea, fără a deveni monocoloră, să-şi piardă considerabil din expresivitate, iar glasul opoziţiei să capete o surdină. Şi cînd afirmăm devitali-zarea întrucîtva a opoziţiei, avem în vedere în primul rînd şansele de a-şi impune prin vot moţiunile, propunerile, sugestiile. Din această opoziţie proteiformă, dificilă de caracterizat, în care singurul element de unitate îl reprezenta aşezarea în spaţiu faţă de minister, face parte şi Kogălni-ceanu. Este o ipostază nouă pentru cel care condusese cîndva, într-o alură dictatorială, destinele Bomâniei şi care avea să revină peste cîţiva ani la conducerea Ministerului de Externe27. împrejurarea că este în opoziţie nu-1 face pe Kogălniceanu mai puţin elocvent, mai puţin preocupat de legile supuse dezbaterii. Volumul de faţă demonstrează cu prisosinţă că el este prezent la marile teme care agită frenetic Camera: afacerea Strusberg, modificarea legii comunale, a celei privind organizarea Sinodului sau a celor pentru joncţiunile de cale ferată cu Austro-Ungaria şi constituirea Creditului funciar rural. Dar eficienţa, adică măsura în care spusele sale sînt încorporate în moţiuni, propuneri, amendamente, proiecte acceptate de Adunare, este considerabil redusă. în materie de politică externă Kogălniceanu pledează constant, cu , energie, în favoarea menţinerii cu orice preţ a Tratatului de la Paris, în care vede „garanţia existenţei noastre politice, a autonomiei noastre”. Sub acest unghi, recomandă el, trebuie privite şi relaţiile cu Busia şi Turcia, ca şi conceptul de independenţă şi oportunitatea proclamării lui. Cînd se profilează eventualitatea ruperii echilibrului dintre marile puteri prin denunţarea unilaterală a tratatului, el simte „o mare frică”, ce trebuie resimţită, dealtfel, de „fiecare român”. Chestiunile de partid trebuie să treacă pe planul doi, iar în faţa tuturor să stea prudenţa, colaborarea perfectă între guvern şi Adunare. Cu atît mai reprobabilă apărea atitudinea ministerului Manolache Oostache, cu cît încerca să minimalizeze primejdia. Beproşul lui Kogălniceanu se îndreaptă mai cu seamă spre P. Carp, adversar permanent, care, în calitate de ministru de externe, declarase angelic că relaţiile externe „stau pe un pat acoperit cu roze”. Or, Kogălniceanu îşi exprima, fără rezerve, îngrijorarea în faţa notelor .diplomatice ale lui G-orceakov privind denunţarea unilaterală a Tratatului de la Paris. Odinioară, Busia, cancelarul personal, ajutaseră Eomânia „cu puternicul său sprijin”. Ca „om modest, ţăran de la Dunărea de Jos”, Kogălniceanu se simte îndurerat de aprecierile făcute asupra Unirii — „vis al atîtor generaţiuni”. Prudenţa şi iarăşi prudenţa îl împiedică să aducă în Adunare Cartea roşie austro-ungară, documentul diplomatic justificativ elaborat de cabinetul vienez, în care rolul constructiv al Busiei în ceea ce priveşte Unirea principatelor este pus în adevărata şi corecta lumină. Acum cancelarul spunea că actul Unirii, acest „avînt al voinţei ţării întregi”, îl accep- 26 Ibidem, p. 701. 27 Vezi partea a IV-a a volumului. 12 taseră doar „ruşii şi imbecilii” 23 * * * * *. „Procesul renaşterii Eomâniei”, pe care cancelarul rus, în chip evident, îl făcea prin ricoşa, pentru a justifica cererea de suspendare a neutralităţii Mării Negre, continuă Kogălniceanu, se cerea cercetat cu chibzuinţă, într-o şedinţă secretă, nu cu „alarmă”, căci nu era o problemă de partid, de stînga sau de dreapta, ci „o cestiune naţională” în care erau în joc „interesele cele mai mari ale Eomâniei”. Prin urmare, era imperios necesar ca în Cameră să se creeze un consens care să „serve de busolă” guvernului. A nu protesta însemna a încuviinţa politica guvernului, a o sprijini deci, dar cu sprijinul „frînghiei”. Argumente pentru a face „respectuoase observări” la notele cancelarului Gorceakov erau suficiente; în primul rînd cererea ca atare de liberalizare a Mării Negre pentru navele militare era în sine legitimată în ceea ce tindea să devină o practică internaţională. Statele Unite, de pildă, susţineau că „mările sînt ale tuturor naţiunilor şi că fiecare naţiune are drept de navigaţiune pe dînsele”. Apoi Gorceakov însuşi, acest „înalt, ilustru şi inteligent” diplomat, susţinuse Unirea. La fel contele Orlov, în 1856, în timpul congresului, pledase pentru Unire, aminteşte Kogălniceanu, considerînd-o atunci drept „un mijloc de a mări prosperitatea acestor provincii”. Doi ani mai tîrziu, în 1858, contele Kiselef, care fusese preşedintele Divanurilor Ţării Bomâneşti şi Moldovei în 1831—1834, susţinea în cadrul conferinţei de la Paris că Unirea şi principele străin „sînt dorinţe înţelepte şi legitime”, care reprezentau de fapt materializarea unor idei cuprinse încă în Begulamentul organic. în sfîrşit, chiar destinatarii notelor lui Gorceakov ridicaseră obiecţii în legătură cu invocarea Eomâniei. „învinovăţirea morale” adusă românilor de cancelarul ţarist trebuia respinsă, încheie Kogălniceanu hotărît, cu toate argumentele înşirate pînă aici, altfel am „demerita şi către strămoşii noştri şi către urmaşii noştri”. Dacă relaţiile cu imperiul ţarist cunoscuseră un moment trecător de criză — căci "în general Eusia sprijinise efectiv regenerarea naţională a românilor —, Kogălniceanu convine alături de majoritatea membrilor Adunării, de miniştri, diplomaţi şi domnitorul Oarol29, că cele cu Turcia se aflau într-un impas permanent. Poarta otomană îşi făcuse un obicei de a răspunde negativ la toate cererile românilor. Cu vremea ea devenise „o putere slabă”, avertizează Kogălniceanu, „şi în împrejurări grele ştie a face concesiuni”. Intransigenţa oamenilor politici de la Constanti-nopol nu era chiar desăvîrşită şi el sugerează bizantin că se poate discuta, deoarece în guvernul otoman „unii oameni sînt mai dulci, alţii mai liberali, alţii mai severi”. Kogălniceanu nu minimalizează importanţa agendei de probleme nesoluţionate cu Turcia, dar insistă pentru prudenţă, răbdare şi aşteptarea momentului oportun. Dreptul de a bate monedă proprie trebuie dobîndit spre a face ca banii noştri „să circule în afară” şi astfel pentru ei „să căpătăm marfă” 30; la fel titulatura principelui de „domn al românilor” şi a ţării de „Bomânia”, însă nu în momentul cînd cercurile politice îşi’ împărţeau atenţia între războiul franco-prusian şi încercarea de anulare a neutralităţii Mării Negre. 23 Cf. Max Fleigenschmidt, Deutschlands Orient-Politik im ersien Reichsjahrzehnt 1870— 1880, I, Berlin, 1913, p. 19; apud N. îorga, op. cit., p. 133. 29 Acesta scria furios, în noiembrie 1873, tatălui său că „un etat qui fait des emprunts â 26% ne devrait plus avoir le droit d’âlever des prStentions” (D. A. Sturdza, op. cit., p. 832). 30 Kogălniceanu era îndreptăţit să pledeze pentru persuasiune. La 16 decembrie 1872 •€arol putea scrie amuzat tatălui său că moneda se bătuse, dar ea „porte Ies armes du pays, que lesturcs digerent plus facilement que mon effigie” (D. A. Sturdza, op. cit., p. 788). 13 Problema era de fapt parţial rezolvată, căci Austria, Rusia, Prusia, Italia şi Franţa reeunoscuseră titlul de România. Ba, aminteşte Kogălni-eeanu, este semnificativ că noul cancelar al Austriei, contele Andrassy, a precizat: „Dacă românilor din Ungaria li se recunoaşte dreptul de a se numi români, nu putem tăgădui ţării aceleia care există ca naţiune politică, domnitoare, dreptul de a-şi califica ţara cu numele ei de România55. Agenţii noştri în străinătate, aminteşte Kogălniceanu, arată că de fapt „sîntem ster şi cu desăvîrşire din lista acelor state şi ţări care atrag atenţiunea puterilor55. Şi ca să nu fie acuzat că divulgă ca un „smintit55 secrete conţinute în rapoartele diplomatice, el declară perfid că a făcut aluzia pentru urechile guvernului, folosind „limbajul augurilor55. Intr-un asemenea climat politic în care orice tentativă de schimbare a statutului ţării deranja, lansarea ideii de independenţă i se pare lui Kogălniceanu rezultatul unei „politici aventuriere55 31. El îl viza aici, indirect, pe Carol, care, puţin obişnuit încă cu subtilităţile relaţiilor diplomatice în lumea orientală, propunea rezolvarea militărească, brutală, care nu putea întruni adeziunea, indispensabilă, a Europei. Totodată Kogălniceanu tempera entuziasmul nefondat al lui Yasile Boerescu. După ce, cum am văzut, lansase ideea prin foaia sa „Pressa55, acesta continua să susţină că România, în interesul echilibrului şi securităţii Imperiului otoman, al creştinilor şi civilizaţiei, trebuia să devină „o Belgie a Orientului55. îmbătat de propriile-i cuvinte, Boerescu declara că ideea a făcut „senzaţie55 în ţară şi în afară. Or, realitatea era mult mai modestă. „Românul55 şi „Trompeta55, foile opoziţiei, se arătaseră reticente. Adunarea şi Senatul ridicau obiecţii, peste care nu se putea trece. Ca să nu mai vorbim de cercurile politice engleze care o respingeau pur şi simplu fără comentarii, iar Beust, cancelarul austriac, o califica drept „fantasmagorie55 32. r Disponibilităţile oratorice ale lui Kogălniceanu nu pot fi contestate. Pentru oricine îi urmăreşte cariera politică, mai ales în cadrul vieţii parlamentare, este limpede că se află în faţa unui orator desăvîrşit, total. Pledoariile sale în toate problemele cruciale ale timpului constituie tot atîtea pagini de antologie. ^Dar, aşa cum observam şi altă dată, există o demarcaţie abia perceptibilă între împrejurarea cînd se află în atac şi cînd este în apărare. Şi aici nu ne gîndim la subiectul în sine, la construcţia discursului, ci la forţa emoţională, la patosul eu care sînt rostite, la logica argumentaţiei. Volumul de faţă, datorită faptului că în sesiunile din anii 1870—1874 Kogălniceanu s-a aflat pe băncile opoziţiei, cînd a fost „cap de turc55, după propria caracterizare, este marcat de această poziţie. Luările de cuvînt sînt excesiv de critice, reproşul, ironia, minimalizarea actelor guvernului, prorocirea neagră îşi găsesc locul mai des decît ne aşteptam. Apoi obiecţia de dragul obiecţiei sau modificarea minoră a unor § de lege trădează iritarea lui Kogălniceanu de a se vedea ţinut deoparte, între duşmănia făţişă a lui Lascăr Catargiu şi a miniştrilor săi, între care cei cu care se va disputa de predilecţie sînt V. Boerescu, 31 32 31 Vezi şi articolul său Agitarea pentru independenţă, apărut în „Cugetul ţării”, I, 1874, nr. 2 clin 17 octombrie, p. 5 — 6. 32 în iunie 1873, succesorul acestuia, contele Andrassy, încerca să-l convingă pe Carol, aflat în vizită la expoziţia universală din capitala austriacă, că România independentă s-ar găsi izolată şi lipsită de garanţia marilor puteri, ceea ce ar face-o vulnerabilă (D. A. Sturdza, op. cit., p. 802). 14 Ohr. Teii şi Al. Lakovary, şi rezerva precaută a lui Carol, temător şi incomodat în faţa explozivului ministru al predecesorului său 33. Nota exclusiv critică este astfel dominantă mai cu seamă în intervenţiile pe marginea proiectului de răspuns la mesajul tronului. în 1873 el constată astfel că sistemul împămîntenit la noi şi împrumutat din practica parlamentară engleză dusese la o redacţie a adresei care exprima devotamentul Adunării către tron. Inovatori, conservatorii amestecaseră în răspuns „mai multe cestiuni, care sînt cu totul ale guvernului”. Critica însă nu viza doar cabinetul, ci pe Carol însuşi, căci răspunsul prelua aproape mecanic § ale mesajului grăbindu-se să le încuviinţeze. Şi aici Kogălniceanu devine maliţios, declarînd că susţine „o pură teză filosofică” cînd se îndoieşte de afirmaţia că binele unei ţări stă în durata unei guvernări. Dacă privim situaţia din Italia sau Germania, urmează Kogălniceanu batjocoritor, unde frinele guvernului sînt în mina lui Cavour sau Bismarck, acele ţări desigur ar trebui „să se fericească” — dar tot o guvernare îndelungată a pregătit căderea lui Ludovic al XVI-lea... Guvernul vede un succes propriu în vizita domnitorului Carol în Europa, însă Kogălniceanu reduce efectele călătoriei la proporţiile adevărate: reuşita se datorează numelui pe care îl poartă, nu ţării pe care o reprezintă. Şi dovezile sînt la îndemîna tuturor. Turcia consideră că Eomânia este o provincie vasală care beneficiază de „mici privilegii” acordate „graţios” de către sultan. Englezii, după propria constatare a lui Carol, sînt „plus turcs que Ies turcs eux memes” 34. Bismarck refuză să acrediteze diplomaţi pe lingă guvernul român, pretinzînd obţinerea pentru aceştia a unui berat prealabil din partea Porţii. Franţa republicană îşi exprimă nemulţumirea pentru condoleanţele adresate de guvernul român fiului lui Napoleon al IlI-lea la moartea acestuia, căci, dacă Eomânia datora recunoştinţă, aceasta trebuia îndreptată către Franţa, nu către împărat. Precaut, Kogălniceanu prevăzuse că se poate da un înţeles politic acestui omagiu postum adus celui care „pentru noi [... ] o singură zi n-a greşit” şi insistase fără succes să se transmită condoleanţe doar văduvei. Exemplele se puteau înmulţi, susţine Kogălniceanu nemulţumit. A declara că politica externă e „satisfăcătoare” şi prestigiul ţării la o cotă ridicată e o noţiune „stereotipă”, lipsită de bază reală şi în temeiul căreia unii miniştri, după ce o rosteau dimineaţa, „seara se retrăgeau tocmai pentru că politica lor nu era satisfăcătoare”. Şi Kogălniceanu continuă rechizitoriul în materie de manifestări în străinătate, cu dublă ţintă : guvernul conservator şi domnitorul Carol, pe tema participării la expoziţia din 1873 de la Yiena 35. Eăspunsul la mesaj relua afirmaţia privind succesul „măgulitor” înregistrat acolo. Eomânia cheltuise 400 000 de franci, o sumă echivalentă cu cea dată pentru pavilionul Belgiei, ca să ■arate doar mostre de materii prime. Vizitatorii nu se puteau lămuri nici măcar dacă acestea erau rarităţi sau se aflau în cantităţi suficiente spre a fi negociate. Medaliile dobîndite erau mai mult premii de consolare, continuă Kogălniceanu neîndurător, chiar ranchiunos. Carol însuşi, după ce se lăsase la rîndu-i încîntat de medalii, trebuise să recunoască că „Pindus- 33 în noiembrie 1873 cei doi au o întrevedere de două ore în care discută... belle-arte, Carol aflînd încîntat că Kogălniceanu are deja ,,une jolie collection” (D. A. Sturdza, op. cil., p. 831). 34 Ibidem, p. 768. 35 Reluat, dealtfel, cu vervă în anii următori. Vezi partea a IV-a a volumului. 15 trie ne fait que de lents progres, nous ne pouvons malheureusement pas nous exhiber sous ce rapport” *. Sintetizînd. complexitatea poziţiei internaţionale a Bomâniei, obligată să ţină seama de interesele imperiilor înconjurătoare şi să caute în acelaşi timp eu desperare menţinerea cadrului politic trasat în 1859 şi 1866,’Kogălnieeami spunea: „Să nu fim nici pentru politica occidentale, nici pentru cea orientale, ci să fim pentru politica românească” 36 37. O problemă care privea dotarea ţării cu căi ferate, dar care prin comoţia financiară pe care a provocat-o atît în ţară cît şi printre acţionarii din Germania a avut un răsunet internaţional, rămîne, neîndoios, concesiunea Strusberg şi eşecul ei lamentabil. Discursul şi intervenţiile lui Kogălnieeami în această privinţă constituie piese de excepţie nu numai pentru volumul de faţă, dar şi pentru desluşirea ca atare a acestei penibile escrocherii. Un consorţiu format din nume de rezonanţă ale finanţei internaţionale şi avîndu-1 în frunte pe dr. Strusberg 38 39 s-a angajat să construiască traseul Boman — Galaţi — Bucureşti (914,8 hm, cu 270 000 de lei aur/km). Pentru realizarea capitalului necesar construcţiei fuseseră emise obligaţii. Cînd concesionarul s-a aflat în imposibilitatea de a plăti deponenţilor primul cupon, statul român a fost silit să-i despăgubească 89. Concesiunea fusese acordată printr-o lege trecută în septembrie 1868 sub guvernul K. Golescu—I. C. Brătianu şi acum, în 1871, cînd s-a deschis o anchetă parlamentară pentru elucidarea cazului şi stabilirea responsabilităţilor, Kogălniceanu fusese vehement atacat, în primul rînd de raportorul comisiei de anchetă, D. Holban. Acesta îl acuzase că alături de Dimitrie Ghica, prin creditul său politic, influenţase votarea concesiunii şi în momentul de faţă încasa „simbrie” 100 000 de franci anual ca să apere interesele lui Strusberg. E un atac „ea prin un trăznet din senin” mărturiseşte Kogălniceanu, pregătindu-se să lămurească tenebroasa afacere. Acuzele nefondate ale raportorului sînt spulberate într-o clipă: n-a fost nicieînd în consiliul de administraţie al concesiunii sau avocatul lui Strusberg, căci „nu voiam să mă lepăd de lupta politică în viitoarea Cameră”. în schimb raportorul devenise el însuşi avocatul afacerii, constată Kogălniceanu satisfăcut, cînd declară că încheierea concesiunii se făcuse cu consimţămîntul miniştrilor. Or, acesta era şi punctul de vedere al concesionarilor; ei trataseră cu agenţii puterii executive şi Camera, dacă dorea, putea „să spîn-zure” pe miniştri. Punctul nevralgic în jurul căruia ajunsese să graviteze întreaga afacere era faptul că fusese numit comisar, pe o cale inexplicabilă, în locul unui român, financiarul german Ambronn, care, întîmplă-tor, era şi procuristul familiei Hohenzollern. Existau toate motivele să se creadă că acesta părtinise pînă la ultimele consecinţe consorţiul în dauna, statului român. Amestecul lui Carol, cel puţin ca presiune morală, devenise străveziu. Intervenţia lui Kogălniceanu nu este determinată doar de atacul direct Ia care a fost expus. Ku era o încercare, cum insinuase P. Carp 36 D. A. Sturdza, op. cit., p. 790. 37 în acelaşi spirit era povăţuit tînărul principe, în 1870, de tatăl său : ,,Les racines de ton gouvernement doivent pionger dans le sel roumain et non dans celui de l’Allemagne,y (ibidem, p. 607). 38 Vezi Dr. Strousberg und sein Wirken, ediţia a IlI-a, Berlin, 1876. 39 Pentru detaliile tehnice vezi infra p. 110. 16 Ci otrăvit, să-şi formeze „o nouă virginitate politică”. Chiar eventualitatea detenţiunii*, sugerată de un cap înfierbîntat, nu-1 sperie. „Vendeta politică”, ce pare a cîştiga aderenţi în Cameră, e un nonsens, previne Kogălniceanu. Criticarea la nesfîrşit a conduitei guvernelor precedente nu face decît să mărească deruta în interior şi să reducă în afară creditul politic al ţării. Căci sîntem înconjuraţi de mari pericole, avertizează el îngrijorat, „poate chiar părinţii noştri nu le-au întîlnit atîtea de mari ca acele ce ne ameninţă azi, căci ele ameninţă autonomia noastră”. Kogălniceanu îşi ia rolul ingrat de apărător în chestiunea Strusberg, pentru că aceasta era o problemă de interes naţional şi apoi, continuă el batjocoritor, la noi prea adesea biruiţii devin biruitori prin greşelile acestora, la noi „morţii reînvie”; eu alte cuvinte, declară el cu francheţe, din elucidarea acestei afaceri el personal nu are decît de cîştigat, suind o treaptă spre minister. Spre deosebire de ceilalţi oameni politici implicaţi în această afacere, Kogălniceanu nu se ascunde în faţa eternului nu ştiu. în mod descumpănitor pentru majoritatea conservatoare el declară sus şi tare: ştiu ! Era perfect la curent cu numirea lui Ambronn şi lucrul i se părea normal căci capitalul se aduna în primul rînd de la micii deponenţi germani, care nu şi-ar fi încredinţat cu inima împăcată banii unui Oycomisar necunoscut român. La fel, obligaţiile se negociau pe piaţa ger-vk mană, încît numele lui Ambronn era o garanţie. Cînd cineva îl ironizează că „ştie totul”, Kogălniceanu aruncă trufaş: „Am obiceiul de a voi şi a L~ pretinde să ştiu totul. Aşa a fost soarta mea, ca toată viaţa mea să fiu - mai iniţiat decît alţii”. Mei Camera, nici presa nu reacţionaseră la numirea lui Ambronn. Abia acum, post festum, s-a ridicat obiecţia naţionalităţii sale ca incompatibilă cu calitatea de comisar în această concesiune. Şi cineva îi replică lui Kogălniceanu neîndemânatic: obiecţii n-au fost pentru că Adunarea era „fabricată”, iar presa l-a crezut român pe Ambronn ! Kogălniceanu răspunde şi la această inepţie, căci, aminteşte el cu nedisimulată mîndrie, „eu am şi talentul acesta ca la orice mi-aţi zice [să] vă pot improviza un răspuns”. Cum e cu putinţă ea presa românească, care culege ştiri despre ce se întîmplă la Oalcutta şi la Kew York, să fi fost atît de ignorantă în acest caz ? Kogălniceanu nu se căieşte ca I. C. Brătianu de a fi contribuit la acceptarea concesiunii Strusberg. în cîteva cuvinte, sec, cu impetuozitatea ce-1 caracterizează totdeauna cînd faptele sînt de partea sa, el relevă viciile concesiunii şi situaţia creată, din care există o singură ieşire: despăgubirea deţinătorilor de obligaţiuni. Concesiunea nu fusese studiată „cu maturitate” de Cameră; prevederile ei nu fuseseră suficient aprofundate nici măcar de experţii numiţi special în acest sens. Traseul prea lung făcea ca plata cupoanelor să absoarbă fondul necesar construcţiei. Apoi la încheierea ei nu s-au prevăzut cazuri de forţă majoră. Or, războiul franco-prusian a provocat o scădere vertiginoasă a cotei obligaţiilor, de la 66 la 34. Şi în această împrejurare atitudinea francofilă a Komâniei a atras „urgia Germaniei”. La 7 iulie 1871 Camera votase propunerea a 62 de deputaţi prin care concesiunea era reziliată, iar indemnizarea deţinătorilor de obligaţiuni urma să se facă din sechestrarea lucrărilor deja existente. Cu bruta-litatea-i bine cunoscută, Bismarck anunţase că va trata afacerea cu Turcia, deoarece conform Tratatului de la Paris — a cita oară şi în ce chip era invocat acesta evidenţiază uimitoarea sa elasticitate !■—Bomânia era reprezentată în relaţiile internaţionale de Turcia. Dacă nu obţinea satis- 2 - c. 595 17 facţie, cancelarul prusian ameninţa cu ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta. Autorităţile otomane, care pînă atunci se arătaseră iritate de orice act de independenţă a guvernului român, şi-au amintit brusc că afacerea Strusberg „e o cestiune cu totul de resortul guvernului nostru interior”, arata Kogălniceanu fără menajamente. A rezista era primejdios, căci fiecare zi de zăbavă mărea „presiunea teribilă din afară”. Numai despăgubirea concesionarilor, care între timp se constituiseră într-o societate reprezentată prin bancherul Bleiehroder, putea atenua mînia atotputernicului cancelar german şi implicit reduce valul de animozitate care se abătuse asupra României. Parcurgerea circumspectă a dosarului afacerii permite surprinderea categorică a fraudelor comise de Strusberg et co. înşelătoria era evidentă şi consorţiul profitase în mod grosolan de lipsa de rutină a partenerilor români. Dar problema ieşise din sfera financiară şi juridică, şi aşa cum pe bună dreptate o caracterizează D. A. Sturdza ea nu mai era de drept, ci de forţă. Chiar Carol, care sperase pînă în ultima clipă în nevinovăţia lui Ambronn, era profund nemulţumit de duritatea lui Bismarck. Consolarea pe care tatăl său încerca să i-o aducă, într-o scrisoare din februarie 1872, este caracteristică pentru modul de a gîndi al celui ce mînuie forţa şi ignoră dreptul. Carol Anton scria că nici o tranzacţie nu se poate încheia fără un garant. în cazul de faţă, acesta era statul român, deci „statul român trebuia să plătească” ! Amănuntul crucial că instituirea guvernului român ca garant fusese făcută abuziv, prin retragerea de pe piaţă a obligaţiilor primitive şi lansarea altora fără consimţămîntul românilor, era trecut sub tăcere. Şi scrisoarea se încheia cu o mostră de cinism ce avea să-i caracterizeze totdeauna pe politicienii prusieni: în momentul acela elementul german era „le plus capable de vivre et de prosperer” — prin urmare românii nu trebuiau să discute, ci să consimtă. r Judecăţile formulate de Kogălniceanu asupra concesiunii Strusberg rămîn un exemplu de logică şi înţelegere a momentului politic traversat de România. în 1871, cu semnatarii Tratatului de la Paris aflaţi în discordie, şicanată de pretenţiile fără sens ale Turciei şi cu umbra „cancelarului de fier” pogorîtă asupra sa, România nu avea nici o şansă să cîştige. Valoarea unui om politic stă şi în capacitatea de a aştepta momentul propice pentru realizarea unui proiect. Susţinerea zgomotoasă a rezilierii concesiunii fără despăgubiri sau proclamarea intempestivă a independenţei ţării puteau deveni succese oratorice de moment în Cameră, „glo-riole” pentru un ahtiat de popularitate. Kogălniceanu însă se afla deasupra acestor calcule mărunte. Şi proba cea mai strălucită avea s-o dea şase ani mai tîrziu, în 1877, atunci eînd existau suficiente premise favorabile şi cînd în calitate de ministru de externe a proclamat în Cameră independenţa României. Fără a atinge amploarea concesiunii Strusberg şi a atrage în aceeaşi măsură atenţia opiniei publice străine asupra noastră, o chestiune în care Kogălniceanu a intervenit cu stăruinţă şi care prin natura ei punea în discuţie relaţiile cu o ţară vecină a fost joncţiunea căilor ferate române cu cele austro-ungare. Ea avea să fie readusă în faţa Adunării trei ani la rînd, în 1872, 1873 şi 1874. Kogălniceanu participă cu însufleţire la discuţii, insistînd pentru studierea îndelungată a traseelor. Viciul capital al tuturor legilor noastre, aminteşte el, este graba cu care au fost votate. Modificările repetate erau o dovadă în acest sens. Şi în cazul joncţiunilor guvernul conservator, cu o stăruinţă nu totdeauna fondată pe cunoaşterea 18 aprofundată a problemei, insista pentru votarea convenţiei, nădăjduind că, prin cei 400 km de căi ferate de munte pe care Bomânia avea să-i construiască pentru aceste joncţiuni, ar fi reuşit să deplaseze aici ,,tot tranzitul Europei”. Guvernul făcea apel continuu la majoritate spre a obţine convenţia. Aceasta nu era ,,forţa de număr, de majoritate constituţionale”, ci se formase prin „forţa necesităţii”, constată Kogălniceanu maliţios, şi desigur nu el, omul disciplinat, vrea s-o distrugă. Dar nici nu poate admite traseele cerute de partener şi admise de guvern, „luminat eu ochii închişi”, cum se angajase un nesăbuit în Adunare, ci „luminat cu ochii deschişi”. Ga şi în cazul concesiunii Strusberg, Kogălniceanu constată că ministerul îşi face un paravan din punerea deja a problemei de către guvernele precedente. Expunerea de motive a legii din 1874 cuprindea astfel aserţiunea că sub guvernul Dimitrie Ghica — Mihail Kogălniceanu din 1869 se hotărîseră joncţiuni prin Orşova şi Braşov. Perfect documentat şi atent la toate manevrele partenerului, Kogălniceanu arată că în realitate în 1871 Austria ceruse joncţiuni prin Braşov spre Galaţi (prin Tîrgu Ocna şi Adjud). în urma preliminariilor din 1872 se convenise să se realizeze joncţiuni la Iţcani, Vîrciorova, Vulcan şi Oituz şi — sub rezerva votului Adunării Eomâniei — să se ia în studiu linia Pioieşti—Braşov, al cărei cost se ridica la 40 de milioane de franci. Austria abandonase Vulcanul, iar Qituzul îl trimisese „la pastele calului”, precizează Kogălniceanu cu humor —- aceasta ca să folosească un euvînt popular în locul altuia „diplomatic”, mai angajant. Cît priveşte plata, aceasta era în sarcina românilor. Un „proiect straniu din punct de vedere constituţional”, constată el. Ca o diversiune, pentru a face să treacă convenţia cu această „nenorocită” joncţiune Ploieşti—Braşov, guvernul promitea linii în mai multe direcţii: Galaţi—Bărboşi, spre Mare, Turnu Boşu, Tîrgu Ocna. Această prodigalitate mioapă, acuză Kogălniceanu, era’făcută pentru sacrificarea intereselor naţionale româneşti celor „exclusive” austriece şi nu reprezenta altceva decît „vage promisiuni”, „praf în ciuperci”, „pospăieli”... în fond, Austria nu încetase deloc presiunile asupra Eomâniei, eunos-cînd mai bine decît financiarii proprii capacitatea ei economică. Ea era prioritar interesată de linia Ploieşti—Braşov, în care interveneau „cestiuni comerciale, financiali, strategice [... ] de viaţă”. Şi Kogălniceanu devine patetic arătînd că acceptarea acestei legături profilează primejdia unei invazii, amintind că în recentul război cu Franţa Prusia îi invadase teritoriul prin cele cinci linii de joncţiune existente. Ultimativ, guvernul anunţase că austriecii strigă : nu voim ! Kogălniceanu replică înţelept că românii trebuie să le răspundă domol: nu 'putem ! Fără discuţie, trebuia venit pînă la un punct în întîmpinarea cererilor austriece, dar nu pînă la „a sacrifica şi naţionalitatea noastră şi viitorul nostru financiar, astfel ca peste şapte ani să ajungem la sapă de lemn”. în mod nejustificat, guvernul face jocul partenerului, constată Kogălniceanu nemulţumit. Iar reproşul făcut Adunării: „cerem totul fără a da nimic” este neîntemeiat. Partea română a admis legătura pe la Iţcani în loc de Mihăileni, iar acum şi-a dat seama că în două ore austriecii pot veni „în inima Moldovei” ca să lege Cernăuţii de Suceava. Apoi pentru legarea traseelor a fost obligată să construiască un supliment de căi ferate de 120 km pe la Vereşti. A convenit la toate aceste sacrificii în Moldova spre a dobîncU legătura prin Vîrciorova. Acum aceasta este din nou condi- 19 ţionată de cea Ploieşti—Braşov, pentru că Parlamentul maghiar se împotriveşte violent joncţiunii prin Vîrciorova. Kogălniceanu nu vede însă o situaţie fără ieşire, căci datoria guvernului, a Adunării e să facă politică românească, nu ungurească. Apoi, destăinuie el, linia prin Yîrciorova oricum va fi făcută căci e finanţată de puternica societate „Staatsbahn”, care a promis ungurilor 150 de milioane de franci şi „banul e ochiul dracului”. în 1875 linia românească avea să ajungă pînă la Orşova şi micul tronson pînă la Vîrciorova avea să fie făcut de Austria, interesată să dreneze comerţul sîrbesc, între altele, spre Marea Neagră. Kogălniceanu respinge remarca cuiva că Austria nu va fi prea curînd interesată de joncţiunea prin Vîrciorova, căci linia ferată românească care traversa Oltenia şi Muntenia era dublată de traficul fluvial realizat pe Dunăre. La ora actuală, susţine el, trei sferturi din comerţul dunărean este făcut de micul cabotaj românesc cu şlepuri şi caice, căci afacerile societăţii K.K. pe Dunăre „de mult au contenit de a fi briliante”. Obstinaţia cu care Kogălniceanu cere renunţarea la joncţiunea Ploieşti—Braşov este nedumeritoare la prima vedere. Comunicaţiile prin păsurile Carpaţilor constituiseră totdeauna probleme insolubile; cînd începeau să se dezlege, el formula obiecţii! Şi totuşi Kogălniceanu are dreptate. Dacă principial linia era necesară, practic ea trebuia realizată la momentul oportun. Aici nu se putea discuta numai valoarea in sine a traseului, ci avantajele dobîndite pentru ţară din punct de vedere economic şi strategic. Guvernul nu trebuia să cedeze la prima ameninţare a vecinului, ci trebuiau căutate şi exploatate punctele vulnerabile ale acestuia. Sîrbii, aminteşte el, printr-o încăpăţînare discretă, dobîndiseră de la turci joncţiuni de cale ferată care acum, după ce se realizaseră, eviden-,ţiau marele ascendent strategic realizat chiar în dauna Porţii. Incontestabil, Kogălniceanu este stăpîn pe materie şi argumentele aduse sînt în cele mai multe cazuri convingătoare. Totuşi el plăteşte tribut efectului oratoric, împrejurării că e în opoziţie. Pentru căile ferate îi asemuieşte pe miniştri cu chirurgii cărora operaţia le reuşeşte, dar... pacientul moare. Acum, în 1874, el minimalizează valoarea strategică a liniei Mărăşeşti—Focşani declarînd că „nu are alt scop decît să aducă vinurile de la Odobeşti la Mărăşeşti” — pentru ca în 1876 să clameze oportunitatea ei. La fel pledează pentru linia de „mare celeritate” în execuţie şi absolut trebuincioasă Turnu Koşu—Sibiu, fără a admite că ea era paralelă cu cea atît de contestată Ploieşti—Braşov. Joncţiunea pe valea Prahovei fusese de trei ori respinsă de Cameră, în 1874 Kogălniceanu mai face un ultim efort invitînd Adunarea să fie consecventă cu ea însăşi, să fie „expresiunea legală a naţiunii” şi în acelaşi timp „expresiunea ei morală”. Vocea sa însă n-a întrunit majoritatea aşteptată şi joncţiunea a fost votată. Un portofoliu la fel de complex se afla în faţa Adunării şi în ceea ce priveşte legiferările din domeniul instituţional intern. Tendinţa manifestă a conservatorilor era să fie foarte productivi în materie nu numai ca inovaţie, dar şi ca revenire asupra legislaţiei existente. E o lipsă de cumpătare într-un domeniu în care Kogălniceanu reclamă reflecţie adîneă, studii profunde, pornind de la elementele viabile ale tradiţiei noastre juridice şi reţinînd factorii pozitivi, nu pe cei restrictivi, de pedeapsă. în primul an al guvernării conservatoare, constată el, se votaseră „legi aşa de mari 20 şi de grozave” încît nu puteau egala numărul celor votate în acelaşi răstimp de toate parlamentele europene. O adevărată bătălie cu conservatorii angajează Kogălniceanu în 1872, ca şi cu zece ani în urmă, în privinţa relaţiilor agrare. Oa şi atunci conservatorii au în vedere un regim de exploatare nemiloasă a ţăranului; textele de lege preconizate sînt „crude şi barbare”, iar procedura e atît de complicată încît „puţini chiar dintre noi le pot înţelege”. Ca şi atunci Kogălniceanu pledează cu înflăcărare, pătimaş, cu dovezi al căror tragism trebuie să zguduie inima deputaţilor. Ţărănimea, această „materie impozabilă”, „matca ţării”, este copleşită, sărăcită, măcinată de anghină, variolă, paludism. Singurul „ajutor” oferit de guvernul conservator a fost sporirea cu 22 % a birurilor, denunţă Kogălniceanu, şi puţin îi pasă „dacă chiar mai au puţină cenuşă în vatră”. Iniţiativa guvernului Lascăr Catargiu în acest domeniu s-a oprit la legiferarea tocmelilor agricole şi la regimul însurăţeilor. Necesitatea tocmelilor apăruse din înzestrarea insuficientă cu pămînt prin legea din 1864 40. Supus unei formidabile constrângeri economice, ţăranul, liber din punct de vedere juridic, încheiase tocmeli „spre sclavia lui”, fără a le putea îndeplini în totalitate. Acumularea dobînzilor crease o nouă dependenţă, care îl făcea — după calculele lui Kogălniceanu — să-şi vîndă munca şi după moarte, rămînînd dator pînă în anul 1972 ! Această stare nu mai putea continua. Dar remediul propus de conservatori — aducerea ţăranului cu dorobanţi la lucru —, faimosul şi mult discutatul articol 13, era „o excepţiune de la dreptul comun”, o întoarcere la „timpii feudali”, „o anomalie”, „o vînătoare de oameni” acuză Kogălniceanu cu violenţă. Dacă tocmelile în sine, dată fiind perenitatea lor în viaţa satului, se cereau statuate, gîndul legislatorului trebuia să ocrotească pe „prostul de ţăran”, să nu pună „asupră-i un bici” sub pretextul libertăţii ce are de a încheia învoieli. El apelează la cei 33 de deputaţi „ai opincii” (i.e. colegiul IV) ca să-l susţină în respingerea ruşinosului articol 13, care face •ca „miliţianul [...], soldatul, fiul poporului” să fie pus „la spatele ţăranului cu biciul în mînă”. Combătînd cu atîta tărie statuarea practicii de aducere a ţăranului Ia munca cîmpului mânu militari, Kogălniceanu pleda în primul rând pentru instaurarea unui climat de siguranţă şi încredere care să permită progresul economic al ţării. Or, reducerea ţăranului la condiţia de „sclav” nu făcea decît să întreţină fermentul nemulţumirii în lumea satului. „Proletari pe drumuri”, ţăranii aveau să îmbrăţişeze ideile Internaţionalei şi atunci nimic n-ar mai fi putut stăvili această putere „răsturnătoare” — strigă Kogălniceanu, conştient de primejduirea clasei din care însuşi făcea parte. Vehemenţa sa provine atît din dorinţa de a-şi apăra creaţiile legislative — şi legea agrară din 1864 se află în această privinţă la loc de frunte —, cît şi dintr-o înţelegere subiectivă a problemei sociale; orice soluţie în afara spiritului legii agrare i se pare nesatisfăcătoare. De aici şi insistenţa pentru rezolvarea grabnică a situaţiei însurăţeilor, a spornicilor, acea categorie apărută după legea din 1864 şi căreia acum trebuia cu orice preţ să i se dea pămînt. Conservatorii însă contestau drepturile 40 N. îorga caracteriza legea din 1864 ca ”un pas imens faţă cu tăria marilor proprietari [... ] oameni care reprezentau o clasă ce dispunea de toate mijloacele de acţiune în această ţară”. La baza ei fusese ”numai mila de om nobil şi înţelegerea de om genial a lui ■Kogălniceanu” (Discursuri parlamentare, I, partea î, Bucureşti, 1939, p. 82). 21 acestei categorii de ţărani. Kogălniceanu cere miniştrilor Ini Lascăr Catargiu să nu se mărginească doar a critica legea din 1864 şi pe domnitorul Cuza şi a trimite problema la „calendele grece”, căci aşa se arată „neputincioşi”. El demonstrează că este în interesul chiar al conservatorilor, atît de geloşi de stabilitatea ce pretindeau că au instaurat, ca însurăţeii să fie împroprietăriţi, căci „nimic nu face pe om conservator ca proprietatea”. Amî-narea rezolvării problemei nu însemna soluţionarea ei. Din contra, temporizarea accentua endemic contradicţiile din lumea satului. De la un an la altul pătura nedreptăţiţilor se îngroşa, săpînd ireversibil însăşi temelia organizării sociale a ţării. Avertismentul lui Kogălniceanu a răsunat în gol şi legislaţiei agrare aveau să i se aducă doar corective în sens restrictiv. Concluzia sa este amară: „Dacă reforma o face numai partea interesată, nu se va săvîrşi niciodată cu dreptate”. Ofensiva conservatorilor pentru modificarea legislaţiei de expresie liberală s-a manifestat cel mai explicit în cazul legii comunale, creaţia lui Kogălniceanu din 1864. Aici nu mai era vorba de a restrînge cutare drept sau a da o interpretare favorabilă marilor proprietari. Se punea de fapt în joc însăşi structura socială a ţării, căci esenţa schimbării cerute de guvernul Lascăr Catargiu privea dreptul ministrului de interne de a-i numi pe primari. La sfîrşitul anului 1873, timp de 14 şedinţe, o comisie a Adunării, din care făcea parte şi Kogălniceanu, lucrase la noul proiect şi rezultatele erau departe de a fi satisfăcătoare. „Fusese o mare durere”, mărturiseşte Kogălniceanu, şi „o mare concesiune” ca „să-şi rupă copilul cugetărilor sale”, ca el singur „să sfîşie legea de la 1864” prin participarea la această comisie. Concluzia raportorului, C. ÎL Brăiloiu, această „adevărată sirenă”, ?era descurajatoare : românii nu erau suficient de maturi spre a folosi instituţiile şi libertăţile comunale şi atunci era necesar ca puterea executivă să-şi numească reprezentanţi în toate comunităţile urbane şi rurale. Era un punct de vedere care anula o întreagă evoluţie istorică, contesta pur şi simplu progresul în materie instituţională în România. Kogălniceanu constată cu satisfacţie că proiectul a format aă hoc o opoziţie,, care cuprinde toate nuanţele Adunării, inclusiv din majoritatea conservatoare, unită „pe tărîmul practic, pe tărîmul intereselor şi necesităţilor materiale”. Această „plantă străină” respinsă de primul ministru şi ministru de interne Lascăr Catargiu —■ autonomia comunelor — fusese practicată şi în vremea Regulamentului organic. Ca o ciudăţenie, Kogălniceanu aminteşte că Lascăr Catargiu, în 1864, aflat în opoziţie, ceruse ca primarii să fie aleşi de către comune, nu numiţi de guvern, dintre consilieri. Lipsa de consecvenţă a ministrului conservator era evidentă. Ku este mai puţin adevărat însă că şi Kogălniceanu, ministeriabil, făcuse totul pentru subordonarea comunei, chiar dacă se justificase cu necesitatea aplicării reformei agrare. El promite Adunării să „facă istorie”. După ce îl veştejeşte pe raportor drept „zelator al timpurilor de feudalitate”, rememorează auditorului conduita politică a unui corifeu conservator, odinioară impetuos reformator, a lui Manolache Costache. Acesta considerase legea comunală „o pripeală”, deşi asemenea cuvinte, aminteşte Kogălniceanu perfid, nu-şi au locul în gura celui care, în 1860, a aplicat Convenţia de la Paris cu atîta străşnicie, i-a „scos atunci pe toţi din minţi” aplieînd ă la lettre legea, „întinzînd dările asupra tuturor claselor societăţii”, încît proprii săi coreligionari îl dăduseră în judecată. E neputincios acum 22 in faţa lui Manolache Costache, declară Kogălniceanu pe un ton confesiv, căci „eu nu mai pot urî la bătrîneţe pe acel ce am iubit în tinereţe”. Dar trebuie să spună că legea comunală, care este „temelia legilor”, l-a ajutat să aplice legea rurală fără „şiroaie de sînge”, cum se întîmplase în vecini. Fireşte, este destul de greu pentru Kogălniceanu a se face crezut în Adunare eînd pledează descentralizarea, autonomia comunelor, dreptul lor de a-şi alege singure primarii. Scepticismul Camerei era justificat de proba cea mai evidentă de autoritarism funciar dată pînă atunci în istoria noastră politică, şi anume lovitura de stat din 2 mai 1864. Dar autorul ei, cum mărturiseşte adesea, avea replică la orice obiecţie, răspuns la orice întrebare. Lovitura de stat înseamnă călcarea legalităţii, a jurămîntului, este un gest desperat şi făptuitorul este primul care ştie că dacă va eşua „îl aşteaptă ştreangul şi ocna”. La fel de grave, numai că insesizabile din primul moment, sînt şi „lovirile de stat în ediţiuni mici”, care „se administrează ca chinina, în doze mici”. în speţă, restrângerea drepturilor cetăţeneşti prinţi*-o suită de legi restrictive, a „seif governmentului românilor” are acelaşi efect paralizant. Pledoaria lui Kogălniceanu, pentru cel care aruncă o privire retrospectivă asupra activităţii sale în domeniul administraţiei, unde a promovat neabătut centralismul dus pînă la ultimele consecinţe, este puţin deconcertantă. în Adunare cineva sesizează că concentrarea puterii este clamată de cei din guvern şi combătută de cei ce tind a ajunge la el şi îl apostrofează direct că este dornic de putere. Eeplica lui Kogălniceanu este răspicată, fără echivoc, răsunătoare: „Da [...] puterea îmi place” şi face opoziţie pentru „a răsturna şi a pune ceva în loc”. Aceeaşi inconsecvenţă pare a surprinde un deputat şi în cazul regimului străinilor. în 1864 Kogălniceanu militase pentru împămînteniri masive, acum se împotrivea pătrunderii lor în consiliile de administraţie ale comunelor. Şi el se explică : odinioară sistemul administrativ, mai ales în porturi, era în stare de început şi trebuia consolidat rapid. Coloniştii se împămînteneau şi deveneau buni cetăţeni români. în acelaşi spirit cere să se procedeze şi astăzi, străinii trebuie primiţi „făcîndu-i însă români”. Conservatorii voiau să meargă mai departe în organizarea comunelor, impunînd odată cu persoana primarului şi o nouă arondare. în chip fatal, procedeul devenea arbitrar, comunităţile ajungînd a fi strînse Intr-un pat al lui Procust, nu după tradiţie, legături de neam etc., ci ca să corespundă unei cifre statistice convenabile. Se făcea aşa „o vinegrette, o macedoine, o olla potrida”, înşiră Kogălniceanu dezlănţuit mai multe comparaţii gastronomice. De fapt, ultima diviziune teritorială trebuia să-şi păstreze structura tradiţională. Înglobînd mai multe cătune, comuna urma să păstreze funcţionarii proprii ai acestora ca administratori locali, altfel întreaga organizare administrativă a ţării se dezechilibra. Sentimentul acesta era întărit şi de alte inovaţii ale puterii executive, aceea a constituirii unei comune ţărăneşti şi a alteia boiereşti, administrarea averii comunei desfiinţate de către cea care a absorbit-o, participarea prin delegaţie în consiliul comunal. Această din urmă prevedere, „lucru curios”, făcea ca un proprietar, „doar în virtutea unei averi lăsate de părinţi”, să fie azi primar în Izmail, mîine în Mehedinţi şi poimîine în Dorohoi. Cum putea acesta înţelege oamenii şi interesele comunei, se întreba Kogălniceanu, „cari nu se pot şti şi aprecia decît numai printr-o împreună vieţuire”? 23 Proiectul depus de conservatori tindea a reduce toate autorităţile provinciale ia situaţia de simpli executanţi, şi Kogălniceanu cere zadarnic ca măcar contestaţiile la arondări să fie trimise spre soluţionare consiliilor judeţene, iar în a doua instanţă Adunării, iar nu puterii executive, adică Consiliului de Miniştri. Ar fi însemnat o revenire la sistemul de odinioară cînd nemulţumitul era îndemnat „să se adreseze la carvasara”. Şi, încheia Kogălniceanu tot cu o aluzie la lumea administraţiei otomane, legea comunală impusă de conservatori transforma pe marele projDrietar în „başibuzuc”. Ciclul legiuirilor care au luat în discuţie proprietatea agricolă şi administrarea ei se încheie, în anii prezentaţi în acest volum, cu proiectul privind construirea Creditului funciar rural. Principele Caro! observase încîntat că el a constituit un punct de înţelegere între toate grupările politice41. înţelegerea, aşa cum cititorul se poate convinge, fie şi numai din parcurgerea discursului lui Kogălniceanu din 1—9 martie 1873, privea numai ideea pură a înfiinţării unei asemenea instituţii, pentru că asupra modalităţii concrete de realizare dezacordul era total. Deşi începe prin declaraţia dezarmantă : „Mă înţeleg foarte puţin în materii financiare”, Kogălniceanu se vădeşte deosebit de competent şi expozeul său trădează peocuparea pentru înzestrarea ţării cu o instituţie solidă, eficientă, care să redreseze proprietatea, dar care să nu devină „stat în stat”, o armă în mina partidului de guvernămînt. în Moldova se făcuse o încercare, din păcate abandonată încă din 1860, pentru crearea unei asemenea instituţii pe baze naţionale. Acelaşi spirit patronase şi un proiect avansat în timpul guvernării Dimitrie Ghica— Mihail Kogălniceanu. Proiectul actual, constată Kogălniceanu cu uimire, preconiza o structură hibridă, în care, între altele, directorul şi subdirectorul r creditului să fie străini. După convorbiri la Paris cu Josseau, întemeietorul instituţiei similare franceze, Gheorghe Yernescu, trimis de guvern, se convinsese că sistemul francez nu era acceptabil la noi şi înclinase pentru cel german. Acesta reprezenta o asociaţie de proprietari, îndatoraţi şi neîndatoraţi, în care cei din urmă îşi ipotecau moşiile pentru a veni în ajutorul primilor42. Proiectul guvernamental nu admisese nici un sistem, nici altul, ci făcuse ceea ce observă Kogălniceanu cu humor : „Aţi luat un turc în haine turceşti, l-aţi îmbrăcat pe deasupra cu un frac european şi i-aţi trîntit pe cap o pălărie franţuzească”. Tradusă în termeni financiari, butada lui Kogălniceanu însemna că proiectul guvernamental preconiza o instituţie unică cu participare mixtă, în care urmau să intre atît proprietarii de moşii, cît şi cei de case şi de capitaluri. Cheltuielile de administraţie, dobîndă, estimaţie, amortisment se suiau „la o cifră nemaiauzită în nici o asociaţie din lume”, încît eovîrşeau venitul moşiei ipotecate, devenind „o monstruozitate financiară”. După cîteva calcule făcute, Kogălniceanu conchide că instituţia urma să ofere credite în condiţii mai aspre decît sub Yogoride, cînd banca Moldovei lua pentru 1 000 de galbeni cîte 100 de galbeni anual timp de 17 ani. Pe bună dreptate el întreba îngrijorat : în acest proiect „draconian”, la cel ce se împrumută s-a gîndit cineva? 41 D. A. Sturdza, op. cit., p. 788. 42 Era acolo o reminiscenţă a sistemului lui Frederic cel Mare, care îi trata pe proprietari ca pe grenadieri, ,,să fie toţi de o măsură”. După ce vîrîse în asociaţie pe toţi proprietarii, avusese grijă să impună moratorii creditorilor, ,,să nu zică pîs datornicilor lor” — precizează Kogălniceanu. 24 Formula hibridă propusă de guvern putea genera un singur „avantaj”, susţine Kogălniceanu : membrii consiliului de administraţie, aceste „fiinţe îngereşti”, aveau să constituie un stat în stat, care să părtinească făţiş pe partizanii politici şi să-i obijduiască pe adversari. Avantajul devenea real, continuă el batjocoritor, „cînd am avea o maşină de tipar care să ne reproducă în vreo cîteva sute de exemplare fiinţa lui Isus Christos”, atunci probabil ar apărea un partid politic „aşa de evang[h]elic” încît „să aibă măsura dreaptă şi pentru adversari”. Cît priveşte caracterul de unicat al instituţiei, Kogălniceanu explodează furios la ideea „solidarităţii moşiilor” ca într-o „maşină pneumatică prin care să răsufle toată naţiunea”. Pluralitatea instituţiei este necesară, polemizează el cu Yasile Boerescu, nu din „separatism economic”, ci din cauza condiţiilor total deosebite în care se practică agricultura în Oltenia, Moldova şi Muntenia. Dacă în primele provincii se practica gospodăria mare, în Ţara Komâneaseă, unde exploatarea se făcea în dijmă, un arendaş, o spune din proprie experienţă, „poate să vină pe moşie numai cu un băţ în mînă şi avînd un mic credit”. După ce combate amarnic spiritul acestei legi, menită să devină doar o armă redutabilă de presiune economică în mîna unui partid politic, Kogălniceanu conchide ironic că agreează proiectul, dar „pieptănat”, „cu unghiile tăiate ca să nu zgîrie şi cu dinţii piliţi ca să nu muşte”. Parte din proiectele trecute prin Adunare, după cum am văzut, în anii 1870—1874, sînt legate de numele lui Kogălniceanu. Fie că a fost vorba de legi prezentate de guvernul său, convenţii aprobate cînd era în minister sau proiecte determinate de legislaţia agrară a cărei paternitate nu-i putea fi contestată. Una din instituţiile cele mai controversate, mai contestate şi mai apărate de guvernele de mînă forte rămîne la noi, ca şi aiurea, cenzura. „Osîndit de soartă” să experimenteze toate sistemele de lege a presei, Kogălniceanu, aflat acum în opoziţie, declară că libertatea de exprimare rămîne preferabilă. Incomodat de măsura drastică ce luase după 2 mai 1864, cînd suprimase mai toate foile politice, Kogălniceanu trece peste acest moment declarîndu-1 „cestiune istorică”. în schimb, ca ministru de interne în guvernul Dimitrie Ghica din 1868—1870, lăsase presa neîngrădită şi rezultatul fusese că era „cel mai acuzat, cel mai lovit” ; „ba era un organ mare în ţară care pusese la ordinea zilei asasinarea” lui. Măsurile preventive (cauţiunea, cenzura) nu fac decît să întreţină vrajba, să-i pregătească pe răzbunătorii de mîine. O presă liberă, sugerează el plastic, e „un rîu lat, o baltă mare”, dar pusă sub regimul închisorii preventive va deveni,,un rîu foarte adînc, foarte strîns, cu maluri foarte mari”, care va avea nespus mai mulţi cititori, şi foile vizate au să se cumpere cu frenezie, „ca toate fructele oprite”. Presa trebuie să rămînă la îndemîna tuturor partidelor, ca un bun social, un mijloc de exprimare ideal al opiniei publice. Ea poate dăuna, după credinţa lui Kogălniceanu, doar celui care ar fi uzat în mod abuziv de ea. Fireşte, e aici o imagine puţin idealizată şi e îndoielnic că Kogălniceanu, avînd încă o dată puteri discreţionare, ar fi manifestat comprehensiunea afişată faţă de această instituţie în Adunarea ţării din ianuarie 1873. O altă problemă care frămînta spiritele în anii de început ai guvernării conservatoare, legată în egală măsură de numele lui Kogălniceanu, a fost cea a organizării bisericeşti. Contestarea actelor întreprinse în timpul domnitorului Cuza a cuprins în şuvoiul ei şi măsurile antielericale 25 ale acestuia, în primul rînd cele privind imixtiunea autorităţii laice în alegerea feţelor bisericeşti. Atmosfera se învrăjbise considerabil şi datorită caracterului pizmaş al cîtorva clerici, între care familia Seribanilor. Kogălniceanu fusese totdeauna extrem de intransigent în ceea ce priveşte rolul bisericii în stat. Ca regulă observată vreme de 500 de ani, mitropoliţii şi episcopii fuseseră instalaţi de autoritatea laică. Alegerile din 1864, datorită complicaţiei apărute prin secularizarea averilor mănăstireşti, avuseseră un caracter „temporal”. Cei aleşi atunci, adică numiţi de domn, erau loviţi, după credinţa unora, de „neeanonicitate”. Spre a intra în legalitate Kogălniceanu propunea o soluţie eficientă şi radicală r prin legea aflată în dezbatere privind alegerea mitropoliţilor şi episcopilor, aceştia să fie confirmaţi pe baza ,,faptului împlinit”. Cît priveşte învăţă-mîntul religios, acesta trebuia categoric să se afle sub controlul statului. El are un motiv în plus să fie iritat cînd se discută organizarea bisericească. Yor fi contribuit, poate, înţepăturile lui Al. Catargiu că în 1864 a sărăcit în aşa măsură biserica, încît nu-i mai rămăsese untdelemn în candele, sau ale lui Lascăr Catargiu că a cerut şedinţă secretă fiindcă nu se poate modera şi „acolo îşi putea da drumul”. Precumpănitor se pare însă că rămîne conflictul cu Scribăneştii. Oponenţi ireductibili ai săi, atît pentru măsurile de laicizare a învă-ţămîntului religios" pe care le introdusese odinioară, cît şi pentru politica constantă de subordonare a bisericii autorităţii laice — Scribăneştii sînt caracterizaţi cu nedisimulată patimă de Kogălniceanu. Pe rînd ei sînt „ultramontani”, „leviţi”, „iezuiţi”. După descrierea sa, aceştia cultivă extremele. Pe rînd revoluţionari înverşunaţi ca Danton, Marat sau Bobes-pierre, predicînd Teroarea (cu majusculă!), sau conservatori închistaţi, ca cei din tribul lui Levi, care slujeau în templul din Ierusalim şi se aflau ?în ceartă permanentă cu vecinii. Cît despre spiritul iezuit, exagerarea este deopotrivă perceptibilă, căci intrigile, pîrile, făţărnicia, dar mai ales mediocritatea Seribanilor nu-i puteau duce printre slujitorii sf. Ignaţiu. înverşunarea lui Kogălniceanu îşi are de fapt explicaţia mai curînd în speranţele înşelate, căci o vreme, în timpul luptei pentru Unire, cei doi fuseseră la un ison cu el. Opoziţia, transformată rapid în duşmănie, la care se ajunsese după 1860, justificată de duelul în jurul „canonicităţii” sau „neeanonicităţii” episcopilor făcuţi în timpul domniei lui Cuza, îl incită pe Kogălniceanu să-i caracterizeze atît de nemilos. Ca şi în sesiunile precedente, Kogălniceanu este activ, pârtieipă. avizat la discuţii şi cuvîntul său este al unui cunoscător profund al realităţilor politice, sociale şi economice ale ţării. Parcurgerea tuturor discuţiilor la un proiect, la o interpelare dă prea adesea senzaţia cititorului că abia Kogălniceanu vine să precizeze lucrurile, să le definească, să le pună în lumina adevărată. Pledînd pentru pensia ofiţerilor în neactivitate ca să nu fie expuşi „pasiunilor, fluctuaţiilor şi capriciurilor politice”, el stăruie pentru păstrarea tradiţiei în organizarea armatei. „Gloatele” sînt o instituţie veche, strămoşească, care a scăpat ţara la vreme de primejdie sub Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul şi trebuie menţinută ca atare ca o pavăză a naţiunii. La legea urmăririlor i se pare stupid ca portărelul care a pus un sechestru greşit să fie considerat vinovat. Singurul vinovat e cel ce trimite pe executor, în speţă statul. Personal, fusese afectat închizîndu-i-se fabrica de postav de la Keamţ pentru neplata unui impozit de 500 de franci, deşi 26 avea în depozit 100 000 de ocale de lină-spaniolă. Şi Kogălniceanu întreabă fals naiv: ce să fi făcut, să fi luat sabia portăreţului? Dealtfel această fabrică de postav, pentru care şi-a „sacrificat tinereţea”, va reveni în cuvîntul lui ori de cîte ori se discută capacitatea economică a ţării, starea industriei sau posibilitatea de afirmare pe plan internaţional, adică la expoziţiile unde Komânia începe să fie invitată a participa din 1867 în chip independent. El cere aprecierea lucidă a situaţiei şi mai ales sobrietate în luarea deciziilor. ISTu poţi fi liber-schimbist şi partizan al industriei naţionale ca Mcolae Ionescu decît dacă vrei să faci demagogie; apoi e o idee „funestă” aceea de a predica liberul schimb pentru Komânia, ca să fie (în pas cu Anglia. Cele două ţări nu puteau defel fi comparate din punctul de vedere al gradului de dezvoltare industrială. Soluţia ce se potriveşte Komâniei, susţine Kogălniceanu, este ca paralel cu dezvoltarea agriculturii să se extindă industria mică ţărănească, care să-l ocupe pe ţăran iarna, dîndu-i o posibilitate de cîştig şi şansa de a-şi ridica standardul de viaţă la nivelul, de pildă, existent în Germania. Concluzia sa, verificată dealtfel de practica istorică în întreaga lume, are valoare axiomatică: „Popoarele fără industrie sînt peritoare de foame, sînt sleite de acelea care o posed şi le face să plătească scump ceea ce ele nu pot să producă”. Dacă în ceea ce priveşte industria raţiuni personale îl făceau poate să dea un plus de ascuţime cuvîntului său, Kogălniceanu participă cu egal interes la discuţiile privind dotările ţării în general. Din păcate, constatările sînt amare. Folosirea la întîmplare de antreprenori veniţi din lumea largă, cheltuirea necontrolată a fondurilor au avut consecinţe deplorabile. Aşa, de exemplu, Bucureştii cereau în fiecare an fonduri pentru îmbunătăţiri edilitare, încuviinţate de mai toate guvernele, indiferent de culoare. Dar rezultatele se lăsau aşteptate. Municipalitatea era într-un deficit permanent şi într-o zi avea să se ajungă „la vînzarea cu toba”. Capitala ţării, citadelă a liberalilor, reuşise o anumită autonomie în materie financiară, ca şi un regim preferenţial la impozite faţă de alte oraşe, unde „numai văzduhul nu s-a impus”. Bucureştii nu trebuie lăsaţi „să-şi joace calul”, spusese Lascăr Catargiu. Era unul din rarisimele cazuri cînd Kogălniceanu fusese de acord cu şeful partidului conservator. Activitatea parlamentară a lui Kogălniceanu este plină de dinamism, vocaţia de orator, de om politic se vădeşte în limpezimea şi logica exprimării, în spontaneitatea cu care dă replica, neezitînd să fie cînd indulgent, patern, magnanim, cînd zeflemitor, tăios, chiar feroce. Elementul de pitoresc dă mişcare verbului său, cititorul de acum avînd intuiţia interesului eu care Adunarea îi aştepta cuvîntul. Dincolo de această expresivitate euceritoare auditoriul simte profunda preocupare a lui Kogălniceanu pentru întronarea unui spirit de disciplină în Adunare, de rigoare mereu sporită în elaborarea legilor, de continuare a tradiţiei, de respingere a grefelor legislative pe care practica, oricum, avea să le atingă de nulitate. Nimic nu i se pare mai reprobabil în preambulul unui proiect decît înşirarea emfatică a practicilor observate aiurea. Astfel, cînd în Adunare s-a pus problema instituirii unui premiu pentru cel ce va denunţa pe asasinul lui Barbu Catargiu, Kogălniceanu constată dezgustat că a venit „timpul de decadenţă al românilor”, căci delaţiunea e un obicei „incompatibile cu moravurile noastre, incompatibile cu numele de român”. Indiferent de banca pe care o ocupă, cea ministerială, a majorităţii, sau a opoziţiei, Kogălniceanu se consacră cu aceeaşi ardoare portofoliului 27 legislativ. Convenind asupra perfectibilităţii legilor, el combate din răsputeri tendinţa guvernului conservator de reformare a lor sub pretextul perimării. La o cercetare atentă modificările propuse reprezintă un pas înapoi. Codul civil şi cel penal, mîndria în acest domeniu a domniei lui Cuza şi implicit a lui Kogălniceanu, sînt declarate „putrede”, dar soluţiile propuse înseamnă o întoarcere la Legiuirea Caragea şi la Codul lui Ioniţă Sandu Sturdza. De aceea lupta cu Lascăr Catargiu şi partizanii săi nu e „de scaun”, ci „un proces de principii: este ştiinţa modernă în faţa ignoranţei vechi”. Este o luptă în care în anii 1871—1874: Kogălniceanu nu iese totdeauna învingător. Aforismul pe care îl formulează acum poate constitui subiect de meditaţie pentru toţi cei ce ajung la un moment dat să hotărască destinele unei ţări, ale unui popor : „legiuitor mare este numai acela care, cînd face o lege, se întreabă ce va deveni ea în mîna duşmanilor săi”. ? 28 Discursuri, intervenţii, amendamente, propuneri 29 Sesiunea 1870 —1871 Discurs asupra dreptului României de a bate monedă proprie* Socot că înainte de toate trebuie să mulţumim norocului şi drepturilor noastre că cestiunea monetei1 s-a sfîrşit conform cu drepturile noastre ab antiquoy cum o declară domnul ministru, adică că astăzi ni s-a recunoscut de către înalta Poartă şi de către puterile garante dreptul de a bate monetă cu efigia, armele şi în fine cum vom socoti noi, adică ţara şi puterea esecutivă. Căci din nenorocire, şi aceasta domnul Blaremberg2 nu a ştiut-o, lucrul era încurcat; era încurcat, domnilor, înainte de a se fi votat legea pentru baterea monetei, şi aci mă socot dator a da domnului Blaremberg lămuriri. Mai înainte de toate declar că ministeriul principelui Ghica 3, din care am făcut parte, are meritul că nu a cerut autorizaţiunea nimănui în privinţa baterei monetei, aceasta este un fapt pozitiv, şi al doilea, că a trecut peste angajamentele anterioare. Yoi avea onoare a ceti domnului Blaremberg şi Camerei un act care nu poate să fie luat ca părtinitor nouă, fiindcă nu e făcut de un român, este scrisoarea baronului de Prokesch către corniţele de Beust, care figurează în Cartea roşie4 a Imperiului austro-maghiar: „Gestiunea monetei româneşti a ridicat nemulţămiri aici. Din corespondenţa schimbată în octombrie 1866 între marele vizir şi principele Carol, rezultă că Poarta a recunoscut guvernului român dreptul de a bate moneta naţională cu condiţiunea de a purta pe dînsa un semn al suzeranităţii Portei”. " Iată/domnilor, cum s-au petrecut lucrurile. Sub ministeriul Bră-tianu s-a prezentat un proiect de lege pentru baterea monetei5. în acel proiect se punea în locul efigiei domnitorului armele ţărei. Mulţi deputaţi au văzut în aceasta, în punerea mareei ţărei în locul efigiei domnului, care înseamnă suveranitatea deplină a ţărei, au văzut o concesiune făcută guvernului otoman, şi cînd domnul Brătianu a fost interpelat, a răspuns : Pentru Dumnezeu, nu mai rădicaţi această cestiune; îăsaţi-o, lăsaţi-o după ce se va dobîndi principiul de a avea o monetă; şi numai aşa domnul Boliac, care făcuse interpelarea împreună cu alţii, a consimţit să trecem înainte, după promisiunea însă dată de domnul Brătianu că la baterea monetei ţara va reintra în dreptul său pe deplin. Şi în adevăr, formele sau xnatricele de monetă făcută de ministru [1] Brătianu purta[u] efigia domnului. Astfel a urmat ministerul nostru şi a hotărît baterea monetei; însă, pe la finele ministeriului nostru, agintele de la Constantinopole ne-a întrebat dacă în adevăr se bate monete cu efigie, căci Poarta este îngri-jată şi aceasta se probează chiar prin actul ce avui onoare a vă citi. * Şedinţa din 21 noiembrie 1870. 31 Poarta rădica greutăţi, nu pentru că am bătut monetă, ci numai pentru că pe acea monetă figura efigia. Pentru baterea monedei nu s-au opus, pentru că puterile ne apărau, între care miniştrii Franciei, Prusiei şi Austriei. Poarta nu primea numai efigia; cestiunea era numai pentru aceasta; sau, şi dacă o primea, primea numai cu condiţiunea ca pe lingă acea efigie să figureze şi un semn de vasalitate; nu voia Poarta ca pe moneda noastră să figureze efigia domnitorului român în faţă cu efigia sultanului pe moneda turcească. Greutatea dară a fost numai pentru efigie. Şi pentru ce? Din cauza angajamentului din 19 octombrie 1866, de care noi n-am ţinut seama. încă o dată declar că sub ministerul nostru am respectat faptul ministerului Brătianu, de a pune pe monedă efigia domnitorului, fiindcă astăzi, după dreptul european, punerea efigiei domnitorului pe monedă însemnează suveranitatea ţării. Şi eu unul, dacă astăzi ar fi să mai votăm încă o dată o asemenea lege aş zice să facem tot aşa, cu atît mai mult că Camera atunci era animată de un acelaşi sentiment pentru revendicarea drepturilor suveranităţii noastre, ca şi în timpul lui Eraclide Despota, Brîncoveanu6 şi alţii, cari au pus pe moneda ţării efigia lor ca semn a suveranităţii. Acum n-am decît a esprima recunoştinţa mea agenţilor români şi ministerului care a stăruit de a restabili drepturile ţării pline şi întregi, cari au dobîndit ca noi să batem monedă fără semn de vasalitate, fără mărginire, ca orice ţară suverană şi autonomă. Replică lui N. Blaremberg7 şi N. Ionescu. Domnilor, regret un ce, regret că la fine onorabilul domn Blaremberg a lărgit orizontele discuţiunei, amintind şi alte puncturi în afară de acela al baterii monetei, şi regret pentru că la celelalte cestiuni îmi rezervam î dreptul de a vorbi, şi încă de a vorbi foarte mult, şi de aceea nu socotesc că e nemerit să se rădice acum şi cestiunea prezentării documentelor diplomatice şi cercetarea relaţiunilor noastre, mai cu seamă în faţa împrejurărilor grave în care se află Bomânia; căci nu trebuie să o ascundem, cînd însuşi domnul ministru de externe 8 a spus că cestiunea monetei şi alte cestiuni au rămas pendinte la Constantinopole, în faţa notei principelui Gorceakof9, şi de aceea îmi păstram şi eu dreptul de a vorbi, şi daca nu s-ar urma mîne diseuţiunea, am să viu cu o interpelaţiune directă. Bog dară pe domnul Blaremberg să lăsăm laoparte celelalte cestiuni şi să urmăm diseuţiunea numai în cestiunea monetei. Sînt nevoit dară a arăta că ne-am depărtat de scopul dintîi al interpelării. Care a fost acel scop ? Mai întîi cestiunea a fost pusă pe tărîmul naţional, adică dacă guvernul nostru a păstrat drepturile Bomâniei neatinse în faţă cu Poarta, şi de aci a trecut diseuţiunea pe tărîmul constituţional. Să-mi permiteţi a zice două cuvinte şi în privinţa unei cestiuni, şi în privinţa celeilalte. în privinţa cestiunei naţionale, onorabilul domn Ionescu10 însuşi a zis că la 1866 poate că, spre a dobîndi deplina esercitare a drepturilor noastre naţionale, am făcut oarecari concesiuni. Aşa este, domnule Ionescu; însă, deşi în Constituţiune este prescris că domnitorul are dreptul de a bate monetă conform unei legi speciale, a urmat însă oarecari obligaţiuni şi îndatoriri ; de la 1866 toate guvernele s-au încercat şi au lucrat spre a pune pe ţară în deplinul eserciţiu al drepturilor ei şi în privinţa monetei şi, după multă stăruinţă, trebuie să recunoaştem, mai cu seamă în urma declaraţiunei ce a făcut ministerul actuale, că asupra acestei 32 cestiuni nu mai urmează contestaţiune, şi avem dreptul să batem monetă cum vom voi, cu sau fără efigie. S-a zis că de ce să ţinem seamă de pretenţiunea Porţei, cînd avem Tratatul de Paris11? Aşa este, domnule Ionescu; avem Tratatul de Paris, însă ce se întîmplă ? Se întîmplă că tocmai puterile care au subscris Tractatul de Paris s-au unit cu Poarta şi au zis că dreptul de a bate monetă este un drept numai al statelor deplin suverane, este un drept regalian, şi toate puterile au ajutat pe Poartă în reclamaţiunea ei, zicînd că noi nu putem să batem monetă pînă nu ne vom înţelege cu Poarta; aceasta o spun în cbip indiferent de ministerul din care am avut onoare de a face parte, căci acel minister nu s-a adresat nici măcar cu o notă confidenţiale, ci a căutat să bată monetă, în deplinul eserciţiu al drepturilor noastre, fără să se ocupe de ceea ce s-ar zice, fără a cere aceasta de la Poartă. Dară Poarta, auzind de la Paris, unde se dăduse să se bată monetă, fiindcă acolo costa mai ieftin, Poarta s-a adresat către guvernul francez cerînd să oprească pe Eomânia de a bate monetă, şi guvernul francez ne-a făcut cunoscut că, pe cît timp Poarta nu va consimţi, guvernul francez, cu părere de rău, nu poate să pună la dispoziţiunea Eomâniei nici unul din botele,le sale de monetă. Apoi Austria, şi mai la urmă cbiar puterile cari se socoteau că sprijin mai mult guvernul actuale, Prusia, iată ce declară guvernului austriac: „Ministrul austriac la curtea din Berlin scrie comitelui de Beust: Domnul Till12 spune că corniţele de Bismark este nemulţumit că principele Eomâniei, fără prealabilă înţelegere cu Poarta, s-a botărît a bate monetă, ceea ce este contrariu relaţiunelor sale de vasal”. Aşadară, cînd vedeţi că toate puterile: Francia, Prusia şi celelalte împreună cu Poarta vin şi declară că dreptul de a bate monetă este dreptul unui stat întreg suveran, socotesc că atunci trebuie să se vorbească bine, iar nu rău de guvernul acela care a izbutit a face să se recunoască acestei ţări de către Poartă şi de către toate puterile acest drept. Socot că aci nu mai încape discuţiune. Am cîştigat un drept mare şi puternic. Dară se zice: Ce ne pasă nouă de ce s-ar fi botărît ? Să fi bătut monetă. Apoi oare, onorabili domni, monetă este botărîtă să circule numai în ţara noastră, cum era bîrtia monetă în timpul revoluţiunii celei mari franeeze? Socot, din contra, că o monetă care are caracterul suveranităţii trebuie să circule pretutindeni, dacă voim ca pentru monetă noastră să căpătăm marfă. Toate puterile europene ne-au ameninţat cu nerecunoaşterea monetei noastre, dacă această monetă se va face fără consimţămîntul Porţii; şi socotesc că dumneavoastră, mai ales deputaţii de pe malul Dunării, trebuia să ştiţi că multă vreme cbiar monetă de aramă a fost refuzată în Bulgaria şi Dobrogea... O voce: Şi în Austria. O voce: Nu o primeau nici cerşetorii. S-a mai făcut o imputare, că de ce s-a schimbat titlul şi s-a zis, în loc de domn al românilor, domnul Eomâniei. Mai nainte de toate declar că şi eu aş dori ca domnului nostru să se recunoască titlul de domn al românilor, ceea ce arată un caracter mai conform cu principiile secolului al 19-lea. Domnul oamenilor, nu al pămîn-tului, nu al proprietăţii. însă, domnilor, recunoaşterea titlului este un act 3 - c. 595 33 internaţional care trebuie să fie recunoscut de statele acelea cu cari sîntem în relaţiune. Deja pînă azi titlul de România nu este încă oficialmente [rejcunoscut. Sub ministerul nostru am avut fericirea să căpătăm promisiunea de la toate puterile că se va recunoaşte titlul de România, însă cu condi-ţiune ca să se facă o nouă conferinţă, să se înscrie în protocoale oficialmente şi diplomaticeşte, prefăeîndu-se titlul de Principatele Unite în titlul de România. Daţi-mi voie, domnilor, acum să vă citez un act al comitelui de Beust către agintele de aci: „Hotărîrea luată în cele din urmă de guvernul princiar de a bate monetă avînd drept legendă aceste cuvinte : « Carol, principele României >> şi neavînd semnul cerut din scrisoarea vizirială13 de la 19 octombrie 1866, pentru a arăta suzeranitatea sultanului, a produs o penibilă impresiune asupra mai multora din curţile cari au garantat condiţiunea politică a Principatelor Unite. Una din aceste curţi ne-a interpelat deja asupra atitudinei ce noi ne propunem a lua în faţa unui act care poate fi privit ca o încercare a guvernămîntului de la Bucureşti de a se degaja de legăturile care-1 rataşez de Sublima Poartă. S-a agitat cestiunea chiar dacă n-ar fi bine de a se amîna recunoaşterea numelui de «România» pînă cînd guvernămîntul principelui Oarol va fi satisfăcut clauza despre care v-am vorbit”. Yă pot încredinţa, domnilor, cum că, dacă s-ar fi făcut pretenţiuni pentru acest titlu, s-ar fi întîmplat greutăţi, şi iată ce s-a obiectat de puterile garanţi: După Tratatul de la Paris s-a primit ca principele Carol să se intituleze domn al României, şi dacă s-ar fi numit domn al românilor atunci şi imperatorul Austriei ar fi trebuit să se califice de domn mare al româ-' nilor, pentru că, precum ştiţi, în statul său se află o populaţiune mai tot atît de mare de români ca şi aceea din România. Apoi dumneavoastră aţi ştiut aceasta foarte bine, pentru că aţi votat mai multe convenţiuni telegrafo-postale14, unde există titlul de domn al Principatelor Unite sau domn al României... O voce: Din nebăgare de seamă. Mă iertaţi; nu este nebăgare de seamă. întotdeauna s-a privit că va fi dificultăţi cu adoptarea acelui titlu? care, pe lingă folosul practic, aducea şi o mărginire de a putea trata cu statele vecine. Domnul preşedinte al consiliului 15; Şi convcnţiunea pentru Prut. Ya să zică pe tărîmul naţional a veni şi a zice că rău s-a făcut, că nu trebuia să se facă aşa, este a ne repune în condiţiuniie anului 1866, cari nu mai sînt azi. Toţi miniştrii au lucrat în vederea acelei promisiuni că acel articol are să se desfiinţeze cu consimţimîntul tutulor şi fără conflict, şi, precum a zis onorabilul domn ministru de interne, în adevăr Poarta a consimţit. Poarta este o putere slabă, şi în împregiurări grele ştie a face concesiuni... Domnul ministru de interne 16 : Este o limită oarecare... Cînd domnul Carp nu era ministru, unde mai cunoştea domnia-lui vreo margine ? Azi l-am văzut pentru întîia oară că recunoaşte o limită l (Ilaritate.) 34 Domnul N. Voinov: Atmosîera-1 face. Datoria-1 face, fiindcă nn ministru cînd vorbeşte angajează şi pe ţară şi pe sine, iară eu ca deputat vorbesc liber şi francamente. Constat din luminele mele că Poarta este geloasă de multe ori de avantajele, de lucrurile cele mici, secundare, cari în alte ţări deloc nu se bagă în seamă, şi dovadă despre aceasta este că, de cîte ori am cerut ceva Porţii, am întîmpinat dificultăţi, cu toate că celelalte puteri îi ziceau: De ce te mai opui? De aceea nu socot că ar trebui să punem de normă că totdeauna trebuie să zicem ceea ce zice Poarta, pentru că şi ea zice după oamenii săi de la guvern, cari unii sînt mai dulci, alţii mai liberali, alţii mai severi; unii de vechiul partit turc, alţii de partidul junei Turcie17. Aşadară, Gestiunea naţională s-a tratat, şi astăzi e recunoscut că avem dreptul de a bate moneta, şi fiindcă avem acest drept nu trebuie a face, cum zice domnul Ionescu, ca moneda noastră să poarte armele ţării. Care ar fi rezultatul atunci? Âm fi făcut voia Turciei, căci ea negăsind un alt argument de a scăpa de efigia domnului Eomâniei, care îi era displăcută, a zis : Nu voiţi semnul suzeranităţii ? Atunci puneţi pe monetă armele ţărei. Noi am avut monetă cu armele ţării în vremea Ecaterinei18; şi din contră, de cîte ori am avut domni neatîrnaţi ca Ştefan, Mihai cel Mare, Ylad Ţepeş, Eraclide Despot19, toţi au avut portretele lor pe monetă, eolecţiuni cari s-au arătat Porţii, şi ea a zis : Atunci nu era vasalitate şi prin urmare puteaţi bate monedă cu efigia domnului; dară azi, fiindcă este vasalitate, nu voiesc să fie efigie. Dară acum să zicem că efigia domnului nu este semnul unei depline suveranităţi, că un stat poate să fie neatîrnat şi eu toate astea să nu aibă efigia domnului pe moneta sa, cum este Turcia, care n-are efigie, are o iscălitură. Eusia de asemenea îşi are sistemul ei deosebit. însă, domnilor, fiindcă Poarta zicea : nu voiesc efigia, fiindcă efigia presupune şi arată deplina suveranitate a unei ţări, noi tocmai pentru aceasta trebuie să zicem astăzi că voim s-o avem. S-o susţinem cel puţin pînă cînd va veni projectul de lege : vom vedea atunci care teorie va trebui să admitem, una ori alta. Vin acum la cestiunea constituţională. Aici declar şi eu că negreşit mai bine era, şi este mai bine, să se voteze prefacerea prn o anume lege : precum prefacem prin lege drapelul nostru, asemenea să prefacem tot prin lege şi moneta. însă să vedem dacă pînă acum s-a greşit ceva în această eestiune. Ministeriele trecute, îndată ce s-au otărît să bată monetă, au înfăţişat Camerii un project cu ocaziunea projectului cerut pentru baterea a 25 milioane, şi în acel project se prevedea [a]nume că moneda va purta efigia domnului, şi cu titlul : Carol I. Domn al României. Dacă projectul nu s-a votat încă, greşala nu este a oamenilor, ci a situaţiunei, a acelei situaţiuni de care ne plîngem toţi şi pe care toate partitele o recunosc : nest abilitat ea, N-am vreme, ora este înaintată, dară mă fac forte să vă dovedesc că cestiunea aceasta a fost tratată cu multă prudenţă în secţiuni şi s-a pus la ordinea zilei. Gestiunile constituţionali, în regimul parlamentar, în toate ţările sînt de două feluri: unul, unde sînt în joc numai interesele de partit şi Gestiunile de principiu; altul, unde sînt numai Gestiunile esterioare, internaţionale, politice. Să învinovăţim, domnilor, pe miniştri cînd ei nu apără 35 drepturile ţării; dară asupra acestui punct, în cestiunea de faţă, n-avem nimica de zis : purtarea miniştrilor a fost patriotică. Prin urmare, nimic alt n-avem de făcut decît să trecem pur şi simplu la ordinea zilei şi să zicem ca moneta să se bată. Avem s-o schimbăm însă; avem. să schimbăm efigia, vom discuta aceasta 20. ”Monitor”, 1870, nr. 258, p. 2 133, coh 4 ; nr. 259, p. 2 142, col. 5 — p. 2 143y col. 2; Victor Slăvescu, Recunoaşterea dreptului de a bate monedă. Acţiunea diplomatică a României în 1866—1870* Bucureşti, 1941, p. 149—150, 178—181. NOTE 1 în şedinţa din 17 noiembrie N. Blaremberg îl interpelase pe ministrul de externe, P. Carp, asupra stadiului în care se afla diferendul cu Poarta Otomană privind baterea monedei şi dacă era dispus să depună pe masa Adunării corespondenţa urmată. P. Carp dăduse următoarele explicaţii: exista o înţelegere cu Poarta ca, în conformitate cu legea votată în timpul ministeriatului lui I. C. Brătianu, România să aibă facultatea de a bate monede de aur şi de argint cu armele ţării. Pe monede însă se pusese şi efigia domnitorului Carol, stîrnind protestul Porţii. D. Ştirbei fusese trimis la Constantinopol şi după consultări cu Aii paşa telegrafiase la Bucureşti liniştind guvernul că turcii vor privi favorabil problema; deocamdată ea nu putea fi luată în dezbatere, căci cabinetul otoman era absorbit de limpezirea raporturilor cu Rusia (vezi infra nota 9). 2 Nesatisfăcut de răspunsul lui P. Carp, N. Blaremberg declarase că el dezaprobă principial atît conduita guvernului actual, cît şi a celor precedente, care ceruseră Porţii Otomane permisiunea de a bate monedă, pentru că „dreptul de batere a monetei naţionale nu s-a exersat conform Constituţiunei”. Odinioară — sub Despot vodă, Eustratie Dabija, Mihal Viteazul, Ioan vodă cel Cumplit, Constantin Brîncoveanu —, ”în nişte timpuri mult mai critice pentru ţara noastră”, se bătuse monedă cu efigia domnitorilor. în fond, conchisese N.B.? r înlocuirea armelor cu efigia domnitorului era ”un act de plată curtizanerie”; încurcătura o accentuau şi agenţii ţării în străinătate, adevăraţi ”colecţionari de decoraţiuni”. De fapt, interpelarea lui N. B. era un pretext spre a-1 ataca pe I. Strat, care fusese agentul ţării la Paris şi amestecat involuntar în afacerea succesiunii la tronul Spaniei (vezi infra). Napoleon al IlI-ea îi conferise Legiunea de onoare, da unde înţepătura lui N.B. (cf. Victor Slăvescu, Ion Strat, economist, financiar, diplomat, 1836—1879, Bucureşti, 1946, p. 270). Ion Strat, diplomat diligent, ocupase temporar postul de agent la Constantinopol în lunile mai—iunie 1870. Problemele prioritare aflate în contenciosul cu Poarta Otomană erau pe atunci următoarele : dreptul de reprezentare diplomatică în străinătate, dreptul de a încheia tratate cu puterile străine, dreptul de a poseda şi a conferi decoraţii naţionale, dreptul ca ţara să se intituleze ”România” şi, în sfîrşit, dreptul de a bate monedă. Numit definitiv la Constantinopol la 26 martie 1871, Ion Strat, după prospectarea atentă a climatului politic din capitala otomană, scria ministrului său, Ghecrghe Costaforu, că aceste probleme, aflate de fapt în litigiu încă din 1856, puteau fi rezolvate sau făcînd apel la puterile garante, ca acestea Ia rîndul lor să facă presiuni asupra Turciei, sau prin convorbiri directe cu Constantinopolul. După ce argumenta inutilitatea primei variante, datorită lipsei de preemţiune în acel moment a unei puteri anume la Constantinopol, ceea ce făcea practic ca eforturile singulare să se anuleze reciproc, Ion Strat înclina pentru negocieri directe cu marele vizir, Aii paşa. Şi lucrul devenea posibil, după credinţa diplomatului nostru, abia în clipa cînd Poarta Otomană s-ar fi convins de stabilitatea situaţiei interne a ţării. Pentru moment, în plină efervescenţă şi lupte răscolitoare de patimi care frămîntau scena politică românească, Ion Strat sfătuia să fie lăsată deoparte problema monedei. El promitea totuşi, ”si neanmoins il se presentait une occasion ou j’apercevrai la moindre perspective favorable pour la solution de la question de la monnaie, il va sans dire que je ne manquerai pas de la saisir et de faire tous Ies efforts pour Tenlever” (V. Slăvescu, op. cit., p. 292). 3 Ministerul care a funcţionat între 16 noiembrie 1868 şi 24 ianuarie 1870 şi în care K. a deţinut portofoliul internelor pînă la 21 ianuarie 1870. 4 Prokesch-Osten, conte, Anton de (1795 — 1876), militar şi diplomat austriac. Ministru al Austriei la Atena în 1834 — 1849; ambasador la Berlin (1849 — 1852), delegat al Austriei la Dieta din Frankfurt (1853 — 1854). în decembrie 1855 este internunţiu la Constantinopol 36 şi din 1867 ambasador. Autor al unor lucrări de valoare, între care Geschichte des Abfalls der Griechen von turkischen Reich, Viena, 1867, 6 voi. Beust, conte, Friedrich Ferdinand (1817 — 1899), om politic austriac, adversar al lui Bismarck. Ca preşedinte al Consiliului de Miniştri a realizat uniunea cu Ungaria din 1867. Ajuns cancelar, în acelaşi an, a dus o politică de caracter revanşard faţă de Prusia. A demisionat în 1871, devenind ambasador la Londra (pînă în 1878) şi apoi la Paris (1878—1892). Pentru Cartea roşie austriacă vezi partea a II-a a volumului, p. 32, nota 1. 5 Pentru rezolvarea pe care au găsit-o românii în acest caz vezi partea I a volumului, p. 332, nota 5. 6 Despot vodă a emis, între 1562—1563, ducaţi de aur, taleri de argint, dinari şi groşiţe după model austriac şi unguresc (dinarii). Vezi C. Moisil, Monedele României, în Enciclopedia României, III, Bucureşti, 1938, p. 129—130; Ilie Ţabrea, Monedele lui Despot vodă în lumina ultimelor cercetări, în „Studii şi cercetări de numismatică”, V, 1971, p. 161 — 177; Octavian Iliescu, Un dinar fals de la Despot vodă, în „Buletinul Societăţii numismatice române”, LXVII —LXIX (1973-1975), nr. 121-123, p. 167-170. Constantin Brîncoveanu a emis un ban de aur în două forme cu chipul său purtînd cucă şi cu inscripţie latină. Era de fapt vorba de o medalie cu putere circulatorie, care a fost folosită de Poarta Otomană ca dovadă a „trădării” principelui, căci ţările române nu aveau dreptul de a bate monedă. Vezi Halevy Mayer şi Corneliu Săcăşanu, „Medaliile” lui Constantin Brîncoveanu şi gravorul lor, in „Studii şi cercetări de numismatică”, I, 1957, p. 389 — 402. 7 N. Blaremberg declarase emfatic că pentru el scrisoarea vizirală privind moneda (vezi mai jos) era „nulă şi neavenită” dacă conţinutul ei contravenea autonomiei ţării. în încheiere, furtunosul N. B. spusese : „Este timpul ca Ministerul de Externe să înceteze de a fi o cutie cu surprize şi un templu unde se celebrează oarecari mistere între cîţiva iniţiaţi, cîţiva auguri, şi unde numai ochiului profan al Parlamentului, numai ochiului profan al ţării nu-i este dat de a pătrunde !”. 8 Petre Carp. 9 La 19/31 octombrie 1870 Rusia a trimis o notă celorlalţi semnatari ai Tratatului de la Paris, încheiat în 1856, în care avertiza ră nu se mai simte datoare să observe prevederile acestuia în ceea ce priveşte neutralitatea Mării Negre întrucît litera lui fusese în mai multe rînduri călcată (cf. D. A. Sturdza, Domnia regelui Carol I. Fapte. Cuvîntări. Documente, I, 1866—1876, Bucureşti, 1905, p. 586). în pragul înfrîngerii Franţei lui Napoleon al IlI-lea, iniţiatoarea politicii care dusese ia încheierea Tratatului, ţarul Alexandru al II-lea considerase că a venit momentul să-l modifice în primul rînd prin anularea articolelor care statorniceau neutralitatea Mării Negre şi interzicerea pasajului vaselor militare prin strimt ori în vreme de pace. Nota circulară a cancelarului Gorceakov dădea ca exemplu de călcare nesancţionată a Tratatului, ceea ce dusese la perimarea lui,. Unirea Principatelor Române (vezi infra, p. 40 în textul lui K.). Această interpretare a stîrnit îngrijorarea firească a cercurilor diplomatice române, căci echilibrul de forţe constituit în 1856 era destrămat. în plus, în interior România era confruntată cu frămîntări politice de amplu ecou. Carol de Hohenzollern, reprezentant al Prusiei învingătoare, era privit cu unanimă ostilitate de români — francofili prin tradiţie. Ruptura intre guvernant şi guvernaţi părea inevitabilă. Carol şi-a exprimat intenţia de a părăsi ţara într-o scrisoare către puterile garante (Aus dem Leben Konig Karls von Rumănien, II, Stuttgart, 1894, p. 127 — 129). Momentul nu era însă fericit ales. La modul general vorbind, nici unul dintre semnatarii Tratatului de la Paris nu dorea complicaţii la Dunărea de Jos, previzibile în cazul vacanţei tronului românesc. Cei mai expliciţi au fost englezii, în vreme ce exasperarea cea mâi mare s-a manifestat îa Constantinopol. Gladstone scria : „What seandalize me in Prince Charles letter is its shabbv intriguing clandestine character” (Barbara Jelavich, The Ottoman Empire, the Great Powers and the Straits Question, 1870—1887, BIoomington/London, 1973, p. 73). Şi tot el îl condamna pe „despotul german” al României cînd acesta îi eticheta pe români ca „inguvernabili”. Agentul englez acreditat la Bucureşti, John Green, era instruit de Foreign Office să-l sfătuiască pe Carol ca în cazul abdicării să-i informeze în prealabil pe oamenii politici din România ca să ia măsuri de evitare a anarhiei. Turcii în schimb socoteau oportun să răspundă la apelul Rusiei de anulare a Tratatului de la Paris numai în ceea ce priveşte regimul politic al României. Iritaţi că principele Carol adresase scrisoarea doar puterilor garante, nu şi Porţii, aceştia au văzut, chiar după ce gestul a fost reparat prin trimiterea ei cu trei săptămini întîrziere, dorinţa românilor de a deveni independenţi. Căci aşa s-a interpretat cererea de ajutor formulată de Carol în înlăturarea dificultăţilor de ordin intern şi extern. Ideea abdicării părea Porţii binevenită, dîndu-i astfel posibilitatea de a interveni armat pentru restabilirea ordinii. Unirea ar fi fost anulată şi cele două principate primeau cîte un hospodar numit de la Constantinopol. Astfel se reintra în legalitate şi Rusia nu mai putea invoca ignorarea Tratatului de la Paris. Acest raţionament ciudat era expus de ministrul de externe Aii paşa în faţa ambasadorului austriac Prokesch-Osten la 20 ianuarie 1871. Dacă formula era respinsă, prevenea el furios, la Dunărea de Jos s-ar fi instaurat „o republică roşie” (R. Jelavich, op. cit., p. 72, nota 123). Aii paşa 37 mai constata că domnitorul prusac este „singur şi din nefericire urît de toate partidele” (ibidem, p. 75). Românii învăţaseră Europa, continua Aii paşa, cu „faptul împlinit”, iar acum apărea evidentă intenţia lor de a se desprinde atît de tutela marilor puteri, cît şi de suzeranitatea turcească, lăsîndu-se conduşi de „un partid mic, dar îndrăzneţ, format din oameni legaţi de comitetele revoluţionare din Europa, doctrinari sau ţipi ambiţioşi, aceiaşi care azi fac aproape imposibilă guvernarea ţării” (ibidem, p. 77). Ideile acestea erau reluate, cu o notă cominatorie, în instrucţiunile cu care fusese înzestrat Kostachi Musurus bei, ambasadorul otoman la Londra, spre a expune poziţia Turciei faţă de nota circulară a Rusiei. Turcia susţinea că Tratatul de la Paris fusese călcat de români; în calitate de putere suzerană, ea era dispusă „de Ies contraindre, meme avec des moyens coercitifs, â rentrer dans Ies limites des devoirs que Ies traites leur ont imposes” (ibidem, p. 123). Rămaşi nepedepsiţi ca şi sîrbii, românii dobîndiseră „le sentiment d’une impunite assuree”, care dusese la transformarea ţării lor într-un „foyer de toutes sortes de machina-tions contre la tranquilite interieure de PEurope”. Unica soluţie viabilă rămînea ocuparea militară a României! Această pledoarie, care ignora realitatea şi a cărei aplicare ar fi dus la o destabilizare politică nedorită la Dunărea de Jos, a fost respinsă de lordul Grenville, ministrul de externe al Marii Britanii şi organizatorul conferinţei care urma să ia în discuţie cererile Rusiei. La 27 ianuarie 1871 Musurus bei îi scria lui Aii paşa că lord Grenville îi ceruse să formuleze în scris o listă a „infracţiunilor” de care se făcuseră vinovaţi românii începînd de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Paris. Memorandumul lui Musurus bei este o piesă de referinţă rezumînd opinia autorităţilor otomane asupra situaţiei politice a românilor; ea s-a păstrat pînă în 1877, cînd aceştia şi-au do-bîndit prin forţa armelor independenţa de stat. Ambasadorul otoman a început prin a spune că Tratatul de la Paris nu prevedea măsuri punitive pentru cazul cînd Principatele Române s-ar fi abătut de la dispoziţiile sale. Totuşi cineva trebuia să intervină şi aceasta nu putea fi decît puterea suzerană, care se angajase să respecte atît administraţia lor internă, cît şi prerogativele autonomiei lor. Puterile garante trebuiau să vegheze tocmai la îndeplinirea acestei prevederi de către Poarta Otomană. Or, piuă acum, ori de cîte ori românii au comis o „infracţiune” (ca în 1859 cînd au unit principatele sau în 1866 cînd au adus un principe străin) puterile garante au cerut o conferinţă internaţională ; astfel Turcia n-a fost niciodată lăsată, cum era firesc, să acţioneze singură. De regulă, conferinţele n-au făcut decît „â legitimer Finfraction et â sanctionner Ies faits accomplis” (ibidem, p. 178). Musurus evidenţia ca un viciu de fond al Tratatului omiterea expresă a dreptului de intervenţie al Porţii; sugera, de aceea, ca în protocolul viitoarei conferinţe de la Londra să se insereze următoarea clauză : părţile recunosc puterii suzerane dreptul şi datoria de a veghea 3a menţinerea stipulaţiunilor Tratatului de la Paris şi a celor derivate din ele care privesc Ţara Românească, Moldova şi Serbia, de a interveni pentru reprimarea acolo a oricărei infracţiuni. Dacă Poarta s-ar fi văzut silită să intervină cu armele, părţile contractante erau îndreptăţite a trimite un delegat spre a urmări desfăşurarea operaţiunilor (ibidem, p. 179). Intervenţia armată se justifica, în concepţia ambasadorului, prin interpretarea articolului 26 al Tratatului de la Paris care autoriza Poarta a interveni în apărarea principatelor în cazul unei agresiuni externe. Prin urmare, dreptul de intervenţie unică şi exclusivă trebuia extins şi în cazul tulburărilor interne. Pretenţiile aberante ale Porţii Otomane nu au fost luate în seamă şi statutul României nu a intrat în discuţia conferinţei. Mai mult, Gladstone glosa indignat pe o scrisoare cu conţinut asemănător a lui Aii paşa : „Ce drept are Poarta să trimită trupe presupunînd că ar fi dezordini? Ce drept are să spună că românii nu se pot guverna înşişi atîta vreme cît respectă puterea suzerană?” (ibidem, p. 83, nota 128). Conferinţa de la Londra, desfăşurată în lunile ianuarie —martie 1871, a confirmat Tratatul de la Paris din 1856. Doar acordul ruso-turc aferent cu privire la neutralitatea Mării Negre era anulat printr-o înţelegere mutuală. Vezi mai mult la G. Giacometti, Rusia’s work in Turkey, a revelation, Londra, 1877; G. Trubeţki, Les preliminaires de la conference de London, în „Revue d’histoire diplomatique”, XXIII, 1909 ; S. Gorianov, Le Bosphore et les Dardanelles, Paris, 1910; W. E. Mosse, The Râse and Fall of the Crimean System, Londra, 1963; Barbara Jelavich, op. cit. ; Traian loneseu, Atitudinea diplomaţiei franceze şi problema Mării Negre şi a Dunării de Jos de la Congresul de la Paris (1856) pînă la Congresul de la Berlin (187S), în „Revista de istorie”, XXXIII, 1980, nr. 11, p. 2 125 — 2 143. 10 N. loneseu declarase că in cazul baterii monedei ţara nu face decit să intre in legalitate. 11 Articolul 22 al Tratatului prevedea : principatele Valahia şi Moldova rămîneau sub suzeranitatea Porţii şi sub garanţia puterilor contractante bucurîndu-se de privilegiile avute. Nici o protecţie exclusivă nu se mai putea exersa asupra lor. Nu exista nici un drept de amestec în treburile lor interne. Iar articolul 23 stipula că Poarta se angaja să păstreze principatelor „o administraţie independentă şi naţională”, ca şi deplina libertate a cultului, legislaţiei, comerţului şi navigaţiei. în sfîrşit articolul 24 impunea Porţii convocarea Divanurilor ad-hoc 38 pentru a exprima dorinţa poporului român referitoare la organizarea definitivă a principatelor (cf. D. A. Sturdza, Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, II, Bucureşti, 1889, p. 1 082). 12 Thile era omul de încredere al lui Bismarck. 13 La 7/19 octombrie 1866 marele vizir trimitea o scrisoare lui Carol de confirmare a adresei Camerelor Principatelor Unite care îl aleseseră domnitor al românilor. între altele Poarta Otomană consimţea „ca Principatele Unite să bată o monedă specială, sub rezerva ca aceasta să poarte semnul particular al guvernului imperial, semn a cărui natură va face obiectul unei înţelegeri speciale” (D. A. Sturdza, Domnia..., I, p. 341). 34 Vezi convenţiunea telcg'rafo-poştală din 24 iulie 1868 între guvernul austriac şi guvernul „alteţei-sale serenisime domnitorul Principatelor Unite” (I. M. Bujoreanu, Collecliune de legiuirile României vechi şi noi care s-au promulgat pînă la finele anului 1870, Bucureşti, 1873, p. 1024). 15 Manolache Costache lepureanu. 36 Eroare evidentă, căci P. Carp era ministru de externe, portofoliul internelor fiind deţinut tot de Manolache Costache lepureanu. 17 Juna Turcie a fost o grupare de intelectuali de orientare liberală de formaţie occidentală care doreau să modernizeze Imperiul otoman. S-a organizat începînd din 1861, dar denumirea ca atare a intrat în uz în 1865. Printre iniţiatori s-au numărat Mustafa Fazii paşa, Halii Sarif paşa, Hayreddin paşa ; ei erau oponenţi funciari ai lui Aii paşa şi Fuad paşa, cei doi mari viziri ai epocii Tanzimatului. Vezi R. Davison, Reform in the Ottoman Empire, 1856—1876, Princeton, 1963, cap. VI, Political Agitation: The New Ottomans, p. 172 şi urm.; î. A. Petrosian, Mladotureţkoe dvijenie (vtoraia polovina XlX—nacealo XX v.), Moscova, 1971. 18 Moneda emisă de ruşi era din aramă şi fusese bătută la Sadagura. Pe faţă erau stemele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, iar pc revers valoarea : 1 para = 3 denghi; 2 parale = 3 copeici. Au circulat între 1769—1774. Cf. C. Moisil, op. cit., III, p. 123. 19 Mihai Viteazul nu bate monedă, căci acest drept fusese pierdut din vremea lui Dan al Il-lea, fiul lui Mircea cel Bătrîn (ibidem, p. 110). Tezaurele monetare din vremea lui Ştefan cel Mare sînt cu totul neconcludcnte; voievodul moldovean a emis o monedă care pe avers are o cruce dublă şi inscripţia moneta Moldaviae cu stema Moldovei; pe revers : scut cu o cruce dublă ancorată în cîinp şi inscripţia Stefanus Voievoda. Mai sînt de amintit cîteva piese anepigrafice, uneori cu o rozetă deasupra scutului şi o siglă în margine. în sfîrşit, o monedă de tip muntean care pe avers are inscripţia moneta Moldaviae, iar pe revers un scut despicat cu o cruce deasupra unei rozete şi al doilea cartier faseiat, cu legenda Stefanus Voievoda (ibidem, p. 116 — 117.) Vlad Ţepeş nu a bătut monede. Este vorba de Vlad Dracul, care, înlăturat de protejatul lui Alexandru cel Bun, Alexandru Aldea, fuge în Transilvania. Acolo regele Sigismund li dă dreptul de a înfiinţa o monetărie la Sighişoara. A bătut astfel monede pentru ţinuturile aflate în stăpînirea lui: trecătoarea Bran, Prahova, Teleajen, oraşele Braşov şi Sibiu. Monetăria a funcţionat pînă în 1441. 20 S-a trecut la ordinea zilei. Discurs asupra politicii externe a României. Cu ocazia discuţiilor la mesajul tronului* Domnilor, n-am decît a adresa mulţumirile mele comisiunii pentru redacţiunea acestui paragraf1 în care exprimă cu deplinătate politica ce trebuie să urmăm, mai ales în faţa acestui conflict între două puteri mari alături cu hotarele noastre. în nici o cestiune nu se cuvine ca ţara, guvernul şi Camera să arate mai multă prudenţă decît cînd conflicte între aceste mari puteri vecine cu hotarele noastre, din nenorocire nasc. De aceea, încă o dată, mulţumesc comisiunii că proiectul de adresă arată guvernului şi ţărei politica ce trebuie să urmeze, respectul tratatelor pe cari alţii se încearcă să le încalce, pe care noi trebuie să le păzim şi să le apărăm; căci acel tratat2 de la * Şedinţele din 5 şi 7 decembrie 1870. 39 1856 este baza, este baza [sic], este garanţia existenţei noastre politice, a autonomiei noastre. 'N u voi avea dară nimic alt de a zice decît o respectuoasă întrebare ce-mi permit a face onor. domnului ministru de externe 3, dacă este bine ca în faţa conferinţei care este să se adune la Londra4 şi în care poate, fără voinţă şi contra intereselor noastre, se poate agita şi oarecari cestiuni privitoare la Eomânia; şi aceasta mai mult pentru că în notele principelui Gorceacoff, ca călcare a Tractatului de Paris, se citează Unirea Eomâniei şi principele străin. întreb dară pe domnul ministru de externe daca, în faţa conferinţei care este a se aduna la Londra, domnia-lui a dat instrucţiuni conforme cu acest paragraf al proiectului de adresă, care este espresiunea ţărei şi care arată şi marile interese ale ţărei; şi dacă, precum îmi place a crede, dom-nia-sa a dat asemenea instrucţiuni, îmi permit a-i face întrebarea: bine este, în împregiurările de faţă, ca ţara să nu aibă pe toţi agenţii săi la locurile lor ? Bine este ca, după ce agenţii noştri, care sînt într-un număr atît de restrîns, de esemplu pentru Yiena, Berlin şi Petersburg, trei centrurî importante, trei orizone politice deosebite, un singur agent, şi apoi şi acel agent deja atît de ocupat, atît de demn, atît de capabil, pentru care cred că nimeni n-are mai multă stimă decît mine, bine este să i se dea şi o funcţiune care reclamă o şedere ad-hoc la un singur punct, ca comisar al guvernului pentru acţiunile calei ferate 5 a domnului Strusberg % Domnul Steege este din cauza aceasta reţinut la Berlin; dară la Petersburg, dară la Yiena, dară la Constantinopole pe cine avem ? Domnilor, să fiţi bine încredinţaţi că aci nu e pasiune; este o frică, o mare frică pe care fiecare din noi o simte, şi tocmai pentru că o simte nu trebuie să nu o exprime. Domnilor, în nici o cestiune ca în Gestiunea aceasta guvernul şi , ţara nu trebuie să fie despărţite; din contra, în nici o cestiune guvernul [nu] trebuie să fie mai mult strîns şi unit cu Adunarea, cu ţara, prin sentimente, prin scop, prin voinţă şi prin mijloace, decît în cestiunea de faţă. Nu fac cestiune de opoziţiune de partit, nu fac cestiune de guvern, fac numai o cestiune naţionale, şi sînt sigur că toţi cîţi sînteţi, de orice partid, înţelegeţi că aci trebuie mare prudenţă, ca să apărăm drepturile noastre, drepturile de esistenţă politică a ţărei noastre, pentru care o gene-raţiune întreagă a luptat, şi din acea generaţiune a făcut parte şi domnul prim-ministru6. De aceea cred că şi domnia-sa trebuie să aibă aceleaşi îngrijiri cari le au şi bătrînii, generaţiunea trecută. Nu voi decît a ruga pe onor. guvern că în asemenea cestiune să nu facă nimic singur, ci numai împreună cu ţara. Replică lui N. Ionescu7. Prilej pentru a rememora împrejurările diplomatice ale Unirii principatelor. Credeţi, domnilor, că şi eu în momentul de faţă iau cuvîntul cu cea mai mare frică şi rog pe fiecare ca cu acelaşi sentiment să vorbească, ori sprijinindu-mă, ori combatîndu-mă. N-am înţeles şi nici înţeleg a pune pe Cameră sau pe guvern a face cea mai mică imprudenţă; nu înţeleg ca prin discuţiunea actuale să se indispună vreuna din puterile cari au garantat esistinţa noastră politică prin Tractatul de Paris. Numai un lucru am voit să ştiu şi la acela onor. domn ministru de externe n-a voit a-mi răspunde şi cînd îmi va răspunde un cuvînt, numai un singur cuvînt, nu numai că voi conteni de a vorbi, dară voi ruga pe toţi deputaţii să facă un act de patriotism, de înaltă prudenţă de a trece înainte. 40 Domnilor, şi aci spun şi eu ca şi domnul Ionescu, vorbesc în numele meu, numai al meu şi al nimănui altul. Eram peste hotar cînd a izbucnit un resbel mare între două mari state 8, garante amîndouă ale Tratatului de Paris, care garantează autonomia noastră. Şi Camera şi guvernul au socotit oportun a se ocupa de această cestiune. A fost şedinţă publică, pe urmă şedinţa secretă, s-a dat un vot, guvernul a aderat; n-am nimic de zis; plec capul, daca guvernul şi Camera s-a socotit în drept şi datori a se rosti cum s-a rostit în ceea ce priveşte conflictul dintre cele două puteri. Trebuia să rămînem neutri, deoarece nu puteam face altfel. De la banca ministeriale s-au zis frumoase cuvinte, pe cari eu nu le osîndesc, precum nu osîndesc nici declaraţiunea domnului ministru de esterne că s-a silit a împăca pe Francia cu Prusia, declaraţiune de care unii deputaţi au rîs chiar mai deunăzi; eu însă n-am rîs; din contra, mi-a părut bine de afirmaţiunea împăciuitoare a domnului ministru, căci mi-am zis că domnul ministru va fi tot aşa de conştiincios şi în o cestiune care ne atinge mai d-a dreptul. Cînd însă onor. domnul ministru zice că domnul Strat a contribuit în mare parte la renunţarea principelui Leopold la coroana Spaniei9, îmi permit să-i spun că se înşeală asupra rolului important ce crede că a jucat domnul Strat în această cestiune. Poziţiunea sa nu putea să-i permită aceasta. Sînt alte consideraţiuni mari, înalte, ce trec peste capul României, cari au adus pe principele Leopold să renunţe la tronul Spaniei, iară nu domnul Strat. Yiu acum la cestiunea de faţă. S-au dat trei note10 de principele Gorceakoff, unul din bărbaţii emininţi de stat care în multe ocaziuni a ajutat România cu puternicul său sprijin. în acele trei note se justifică denunţarea care se făcea unei părţi din Tractatul de Paris prin faptul cum că Unirea, transformările politice pe cari le-au căpătat România sînt atîtea revoluţiuni cari lovesc în spiritul Tractatului de Paris. Au-mi aparţine mie, om modest, ţăran de la Dunărea de Jos, să viu să mă pun faţă în faţă cu marele şi ilustrul bărbat de stat al Rusiei, însă, cînd am văzut că se zice că Unirea este rezultatul pasiunilor locale, m-a durut inima, pentru că toţi bătrînii României şi-au sacrificat tinere-ţele pentru Unire, pentru acest vis al atîtor generaţiuni. (Aplauze.) Unirea n-a fost şi nu este rezultatul pasiunilor locali, ci este pasiunea legitimă a naţiunei mele din timpul lui Ştefan ş-al lui Mihai Viteazul. (Aplauze.) în a treia notă s-a zis cum că se formează la gurele Dunării un stat care, prin căile sale economice şi strategice, are să dobîndească o importanţă nepotrivită cu întinderea sa teritoriale. Aceasta a produs mare durere în sufletul meu şi m-a îngrijit precum trebuie să îngrijească pe fiecare, fie tînăr sau bătrîn. Domnilor, aveam Cartea roşie a Austriei11 sub mînă, într-însa sînt 22 de note din care România poate să înveţe mult şi pentru care România este iarăşi datoare, în două, trei puncturi, să înalţe mari mulţumiri ilustrului bărbat de stat al Austriei, corniţele de Beust. A-am adus aci Cartea roşie, n-am adus acele depeşi, ca să le citesc aci, pentru că mai nainte de toate* trebuie să fiu prudent într-o ce stiune aşa de mare, dintre două puteri mari, în care vorbeşte Europa; pr udenţa m-a făcut să plec capul, şi profit de această ocaziune pentru a ruga pe domnii deputaţi, juni şi bătrîni, să binevoiască a fi foarte prudenţi în această cestiune. 41 Un singur lucru numai mi-am permis să întreb şi să zic ! Nu se cuvenea oare ca guvernul să facă şi în această eestiune precum a făcut în cestiunea conflictului pruso-francez, care era o eestiune mai depărtată şi care nu ne privea într-un mod direct ? Nu era mai bine să ne convoace în şedinţă secretă, să ne espună cestiunea şi să ne roage să fim prudenţi, decît să tacă şi să voiască ca şi noi să nu zicem nimic ? Eu cred că putem să fim unii mai mult, alţii mai puţin constituţionali, putem să fim pentru cutare sau cutare formă de guvern mai liberal, mai democratic, cînd e vorba de Gestiunile interioare, de administraţiunea internă; însă, cînd e vorba de interese politice aşa de grave, nu e permis nimănui alt decît să fie cu ţara. (Aplauze,) Atît am voit să ştiu. Eu cred că atunci cînd domnul ministru a citit nota a treia l-a durut inima, cum trebuie să doară pe orice român care-şi iubeşte ţara sa: nu mă îndoiesc de aceasta, dară dat-a oare domnia-lui instrucţiuni, circulări spre a statornici faptele aşa precum sînt ?. Dat-a instrucţiuni prin cari să spună că, dacă Unirea a fost mult timp combătută de Anglia şi Austria, aceasta este pentru că şi Anglia şi Austria găsea Unirea prevăzută prin Eegulamentul organic, care a fost sancţionat de Eusia, şi pentru că Anglia credea că Unirea era o idee sprijinită de guvernul rusesc? Dat-a instrucţiuni la un aginte al său, fie chiar oficios, să rectifice acele erori cari cad asupra noastră cu o mare greutate ? Aceasta voi să ştiu şi nimic mai mult; atît fac întrebare : acele trei note chemat-a atenţiunea domniei-sale, acele trei note cari fac procesul renaşterii Eomâniei ? (Aplauze,) Acele trei note uimitu-l-au pe domnia-sa ? Şi nu socoteşte domnia-sa că nu în şedinţă publică, eu alarmă, trebuie +să ne consulte, ceea ce era datoria domniei-sale s-o facă precum s-a făcut fla anul 1866? Domnia-sa trebuie să convoace şi pe bătrînii cari au luat parte la Unire şi cari nu s-au coborît în mormînt, cari au dreptul să vorbească, dacă nu pentru dînşii, dară cel puţin pentru copiii lor. Atît cer de la domnul ministru, şi cu aceasta n-am voit să fac o eestiune de partit sau eestiune ministerială, aruneînd astfel flacăra. Atît rog pe domnul ministru şi eu; daca aş fi fost acolo în locul domniei-sale, aş fi permis şi eu altora să-mi facă această întrebare. Pac dară această eestiune cu respect către domnii miniştri cari sînt români, şi cred că sînt tot aşa de buni români ca şi mine, ca noi toţi, căci mare răspundere se ia pentru asemenea cestiuni unde se atinge de viitorul ţărei. Cineva oricît de înalt, oricît de inteliginte ar fi, nu trebuie să creadă că poate singur să conducă destinatele Eomâniei. Atît rog pe domnul ministru şi n-am venit aci nici cu Cartea roşie, nici cu circulare, nici cu toate celelalte acte, fiindcă, cum am zis, prudenţa trebuie să ne modereze. Eog numai pe domnul ministru să fie bine încredinţat cum că la Londra poate să se trateze şi altceva decît cestiunea neutralităţii Eomâniei, şi, aşa fiind, să se gîndească la răspunderea ce va lua, cum foarte bine a zis onor. domnul Ionescu, cînd s-ar înfăţişa cu nişte fapte îndeplinite, în contra cărora noi nu vom avea mîngîierea să zicem un cuvînt. Atît voiesc şi nimic mai mult : nici interpelări, nici protestări, nici învinovăţiri, nici prepus, nici bănuială. O rugăminte numai voiesc să fac, care socot a fi a ţărei întregi: în asemenea cestiuni să binevoiască a nu face cestiuni de guvern sau de Cameră, de partea dreaptă sau de partea stingă, de partit ministerial sau al opoziţiunei; să facă o eestiune 42 naţională care priveşte pe toţi fără osebire şi nnde fiecare din noi avem dreptul de a zice cu multă prudenţă cuvintele noastre. Sîntem mici, şi colosul cînd va intra în luptă ne va strivi fără milă. însă tot se cuvine, chiar pe temeiul Tratatului de la Paris, cu dreptul care ne dă prin canalele legali chiar prin agintele de la Gonstantinopole, să facem şi noi respectuoasele noastre observări, şi să zicem că Unirea n-a fost violaţiunea Tratatului sau Convenţiunei de la Paris ; căci, cum am zis, se făcea objecţiune că naţiunea nu s-a rostit asupra Unirei şi că cele ce se zic nu sînt espresiunea voinţei naţiunei. Mai tîrziu, cînd va fi un corp legitim constituit care ar cere Unirea, atunci se va putea esprima şi Austria pentru Unire. Şi în adevăr, sînt dator a recunoaşte că, atunci cînd Camera şi domnul la anul 1862 s-au rostit în favoarea Unirei, Austria n-a fost cea după urmă care a dat adeziunea sa. Aceasta o ştie foarte bine şi onor. prim-ministru, căci şi domnia-sa a fost în poziţiune să audă verbal pe eminentul bărbat de stat, corniţele de Beust12, căruia nu mă pot opri de a-i esprima omagiele mele, care în luna lui mai a luat în apărare drepturile principatelor garantate prin Tratatul de la Paris şi s-a rostit în contra orice intervenţiuni izolate în Eomânia. Iată, domnilor, ce am voit să spun şi nimic mai mult. Cînd, mai tîrziu, domnul ministru preşedinte va primi ca să ştim şi noi în chipul cel mai prudent, cel mai moderat, ce urmări, ce instrucţiuni gîndeşte ca să se facă asupra rectificărei unor acuzaţiuni nedrepte în contra Eomâniei, ne vom permite, precum sînt sigur că va face şi domnul Ionescu şi domnul prim-ministru Epureanu, ne vom permite şi noi a dovedi că Unirea nu a fost rezultatul unor pasiuni locali, ci că ea a fost un avînt al voinţei ţărei întregi. Şi, cînd cer aceasta, o fac, încă o dată, ca să protestez că, după opiniunea mea, interesul ţărei astăzi este nu de a ne lărgi drepturile noastre, nu de a cere alt nimic decît aceea ce avem, aceea ce ne este garantat prin Tractatul de Paris, pe care alţii pot să-l calce, dară pe care noi trebuie să-l păzim, căci el este garanţia drepturilor noastre politice. (Aplauze prelungite.) Se împotriveşte închiderii discuţiei. Domnilor, onor. domn îTae Ionescu 13, deşi mi-a atribuit şi cuvinte şi opiniuni pe cari nu le-am esprimat, însă a zis un ce drept şi pentru care-i sînt recunoscător : Să fim foarte modeşti, foarte prudenţi. Iată ceea ce mă face să viu a vă ruga să lăsaţi a se mai urma diseu-ţiunea asupra acestei cestiuni, care este pusă în adresă la acest paragraf, în urma cuvintelor mele cu totul de rezervă, onorabilii domni Pleva şi Blaremberg14 [a]u dat discuţiunii o întindere aşa încît vă mărturisesc că mi-ar părea foarte rău ca în urma acestor discursuri Adunarea să treacă la ordinea zilei. Socotesc, domnilor, că nu interesul opiniunilor mele trebuie să fie în joc, că interesul ţărei nu este de a şti cum am privit eu cestiunea cutare şi cutare, ci este de a vedea ce este de zis şi de făcut într-o eestiune aşa de mare, unde sînt în joc interesele cele mai mari ale Eomâniei. Am văzut pe domnii [1] Braelide15 cerînd să se închidă discuţiunea cu consideraţiuni de 7 decembre şi de cestiuni financiare, dară să-mi permită domnul Eraclide să-i spun că mi-a părut foarte rău că asemenea consideraţiuni au ieşit din gura unui deputat tînăr, al cărui sînge trebuie să fie mai ferbinte decît al bătrînilor. Mi-a părut rău că din partea domniei-sale a venit asemenea propunere şi rog pe Adunare să binevoiască a nu închide discuţiunea şi a-mi 43 permite şi mie să zic cîteva cuvinte, pentru că, cum am zis la început şi o zic şi acum, nu se cuvine ca o asemenea discuţiune să se închidă pînă nu vom veni la un rezultat, şi rezultatul trebuie să fie o strînsă înţelegere între guvern şi Adunare. înt-un conflict care nu ne priveşte pe noi, conflict între Eusia şi Turcia, s-a luat drept argument prefacerile interioare ale Eomâniei, prefaceri cari s-au calificat de călcări ale Tratatului de Paris. Aci trebuie ca Adunarea, într-un chip foarte modest, prudent să se esprime şi să zică cuvîntul său. Am văzut pe Austria... şi acum domnul Dobrescu să-mi permită a-i cita o altă putere care nu mi-a dat decoraţiuni, am văzut pe Italia... O voce: Ce a zis domnul Dobrescu ? Domnul Dobrescu mi-a imputat că am decoraţiune de la Austria ca ministru român care am dat ospitalitate imperatorelui Francisc Ioseph, deşi aceasta este în uz pînă şi în statele republicane. Domnul Dobrescu: Să dea Dumnezeu să capeţi şi una română. Nu voi cere cînd veţi fi dumneavoastră ministru de externe. (Ilaritate.) Italia a venit şi a arătat ce au fost transformările din interiorul Eomâniei, a arătat că nu a fost o călcare a Tratatului de Paris. Socotesc că este bine ca, după o discuţiune, nu după tonul şi stilul domnului Dobrescu, nu care să atingă de interesele cutărui sau cutărui partit, ci după o discuţiune, să facem ca ministerul să cunoască opiniunea Camerei şi aceasta să-i serve de busolă. Cu toate afirmaţiunile cari se fac că la Londra nu se va trata decît. cestiunea Mărei Negre, noi tot nu putem rămînea liniştiţi şi încrezători pe această declaraţiune, cînd vedem că drept temei al acestui eveniment , s-au pus înainte transformările interioare ale Eomâniei ca atîtea călcări ale Tractatului de Paris; şi de aceea reclam de la dumneavoastră permisiunea ca să pot rosti şi eu încă două-trei cuvinte şi ca să citez oarecari date pentru a lumina cestiunea şi a pune şi pe minister în poziţiune ca cu prudenţă şi cu energie să poată apăra respectuos, pe lingă înaltele puteri, drepturile ţării. Iată pentru ce voiesc să nu se închidă discuţiunea, pentru că asemeni discuţiuni nu se închid ca Gestiunile financiare şi alte incidente. Domnul general I. Florescu: Domnilor, cu toate cuvintele rostite de domnul Kogălniceanu, să-mi permiteţi să cer închiderea discuţiunii. Ger închiderea discuţiunei pentru că nu văd încă nici un amendament depus la biurou ca să ştim dacă vrem să tratăm cestiunea serios şi să convenim la o conclu-ziune iară serioasă, căci, dacă deviem de la cestiune, nu vom ajunge la un rezultat serios şi nu vom termina niciodată. Ger închiderea discuţiunei pentru că, dacă este vorba ca să tratăm despre ceea ce a vorbit domnul Kogălniceanu, şi care poate fi foarte interesant şi serios, apoi, deosebit de dreptul ce-1 are orice deputat să ridice orice cestiune prin mod de interpelare, mai avem încă multe articole de discutat din răspunsul la discursul tronului, şi mai cu seamă articolul următor, în care putem găsi din nou ocaziunea de a dezbate această cestiune. Dovadă, domnilor, că nu este la acest articol locul ca să vorbim de această cestiune este că din oratorii cari au vorbit nu a conchis nici unul prin a depune vreun amendament. Aşa dară cer închiderea discuţiunei, pentru că nu voiesc să mai deviem de la cestiune. Gestiunea finală, domnilor, care ne interesează pe noi în cestiunea politică care se tratează nu este decît una, foarte simplă, dară serioasă, aceea adică cu care a terminat domnul Nae Ionescu : agent cu o oră mai nainte la Gonstantinopole 16. Iată cuvintele pentru cari vă rog să închideţi discuţiunea. Se pune la vot închiderea discuţiunei şi se respinge. 44 Domnul preşedinte: Domnul Vernescu are cuvîntul. Domnul Vernescu: Eu nu mai am cuvîntul. Domnul preşedinte: Atunci domnul Gandiano are cuvîntul. Domnul Candiano: Ged domnului Kogălniceanu. Domnilor, paragraful al patrulea din acest project de adresă coprinde cuvintele următoare... Domnul G. Vernescu: Nu este în discuţiune paragraful al patrulea. Socotesc că onor. domn Vernescu, care nu a voit să vorbească, va binevoi a-mi permite să vorbesc cel puţin eu, şi pentru paragraful al treilea să citesc pe al patrulea, care este în strînsă legătură cu acela, deoarece discuţiunea a fost în privinţa neutralităţii şi simpatielor noastre. Voci: Da, da. Aşadară, iată ce vedem în paragraful al patrulea. „6a şi Măria-Ta, nu vom uita niciodată adînca recunoştinţă ce sîn-tem datori a păstra pentru o naţiune nobilă şi generoasă, care a vărsat sîngele fiilor săi pentru emanciparea Eomâniei şi care prin legăturile sale de gintă are un titlu mai mult la simpatiile noastre. Beprezentanţii naţiu-nei însă, adînc pătrunşi de deferinţa ce se cuvine să aibă pentru toate puterile cari garantează astăzi poziţiunea noastră politică, au satisfacţiunea intimă de a şti că n-au făcut nimic spre a demerita de dînsele”. Domnilor, declar că-mi place a vedea cu recunoştinţă pentru comi-siunea care l-a redactat acest paragraf din proiectul de adresă. Acesta e răspunsul ce dau la imputările făcute mie de onor. domn Ionescu, care a zis că eu m-aş fi esprimat în contra proclamării de neutralitate şi de simpatie. Tot aşa am votat şi paragraful al doilea17 din acest project, unde se vorbeşte de un vot al Adunării. Şi astfel fiind, domnilor, nu-mi voi permite a aluneca pe tărîmul ziarelor, pentru că, cît pentru mine, nu pot primi teoria aceea ca la această tribună să vină să se discute cutare articol din cutare ziar care s-ar atribui cutărui sau cutărui deputat, căci, dacă ne-am pune pe tărîmul acesta, unde am merge ? Atunci mi-aş permite şi eu să atribui cutar articol din ziarul „Ţara”18 cutării persoane şi să-l discut, şi nu cred că ar fi bine aceasta. Aici sîntem deputaţi, nu ziarişti, şi nu ne este permis să scrutăm intenţiunile cutării persoane din acest Parlament, şi cu atît mai mult că regulamentul nostru chiar ne interzice procesele de tendinţe şi calificările de intenţiuni. Eu îmi voi permite numai de a cita un fapt de care a făcut menţiune onor. domn G-eorgiu tocmai cu ocaziunea dării acelui vot de neutralitate simpatică. Domnia-sa a zis atunci că regretă că nu se află faţă domnul Kogălniceanu, căci eu pe atunci eram în Francia. Şi acum să-mi daţi voie a lăuda aci, fără a fi calificat că mi-a dat vreo decoraţiune, pe un ilustru diplomat al Franciei, care întotdeauna ne-a susţinut, şi a vă spune eare este politica pe care o aşteaptă de la noi Europa şi îndeosebi Francia. Domnilor, mai nainte de a intra eu în minister acum în urmă, şi pe cînd era onor. domn Brătianu la putere, aflîndu-mă în Francia19, am vrut să am cunoştinţă şi de chipul de vedere al guvernului francez în privinţa situaţiunii Eomâniei şi de aceea ce se impută guvernului domnului Brătianu, şi am solicitat o audienţă de la marchizul de Moustier 20, atunci ministru de interne al Franciei, acel bărbat de stat care ne-a ajutat foarte mult în timpuri grele pentru a ni se garanta drepturile noastre autonome. 45 Domnul C. Racovifâ: Şi care ne combatea la 1868. Dacă domnul de Moustier a fost în contra noastră, apoi atunci nu ştiu pe cine yoi mai găsi care să fie pentru noi. Onor. domn Racoviţă să-mi permită a-i spune ce a făcut marchizul de Moustier pentru România. Dacă marchizul de Moustier nu a făcut nimic pentru noi, atunci ar trebui să zicem că nici Napoleon nu a făcut nimic. Ştiţi, domnilor, că dacă Moldova a putut fi consultată asupra Unirii şi asupra adevăratelor sale dorinţe, aceasta o datorim marchizului do Moustier, care a prins scrisorile lui Yogoride 21, căci împăratul Napoleon numai arătînd reginei Engliterei la Windsor aceste scrisori a putut dobîndî stricarea alegerilor de sub Vogoride. Şi onor. domn Ionescu, care se afla la Bruxelles şi care redija „Steaua Dunării” 22, ar putea să vă spună şi mai bine decît mine ce rol a jucat atunci agenţii şi consiliarii împăratului Napoleon, între cari era şi marchizul de Moustier... O voce: Nu era atunci ministru de externe. Era în consiliul împăratului, şi în urmă ambasador la Constantinople* Şi marchizul de Moustier se plîngea de ministerul domnului Bră-tianu, nu că nu era un ministeriu occidentale sau ministeriu francez, dară pentru că-1 credea că era un ministeriu care urma o inspiraţiune ale altor puteri, şi-mi zicea: Domnule, Francia nu vă cere să fiţi francezi,, însă niciodată Francia nu poate permite ca guvernul român să fie un guvern rusesc, ori turcesc, ori prusian; ci Francia cere ca să fiţi români. Aceasta este, domnilor, şi opiniunea mea, ca să fim români în toate ocaziunile şi să nu fim nici pentru politica occidentale, nici pentru cea, orientale, ci să fim pentru politica românească. (Aplauze.) Aceasta este, domnilor, opiniunea mea şi această opiniune o văd reprodusă şi în paragraful al treilea şi al patrulea şi de aceea mi-am exprimat recunoştinţa pentru redacţiunea comisiunii. Vin acum la objectul nu al unei interpelări, dară la objectul respectuoaselor mele întrebări, ce am avut onoare să fac guvernului şi la cari întrebări guvernul nu mi-a răspuns. Domnilor, am declarat de mai nainte şi o declar şi acum că eu nu voiesc să fac cestiuni de partite, ci voiesc să sulevez * o cestiune eminamente naţionale, şi înainte de toate doresc ca Adunarea să fie în deplin acord cu guvernul, după cum şi sper că este şi va fi în o asemenea cestiune, şi de aceea voiesc să mă explic. Domnilor, la anul 1854 s-a născut conflict între Rusia şi Turcia, în privinţa cheilor bisericei de la Ierusalim, şi victima acelui conflict am fost noi cei întîi, căci, precum ştiţi, principatele au fost luate ca zălog de către guvernul rus. După aceasta a intervenit lupta din Crimeea şi apoi Tractatul de pace de la Paris şi de atunci şi pînă acum, adică de la 1857 şi pînă la 1870, am văzut că guvernul rusesc, totdeauna repunînd politica* sa veche şi adoptînd o politică nouă, a fost în toate împregiurările alături cu Francia mai la toate operaţiunile regenerării noastre naţionali; a fost alături cu Francia la conferinţele de la Viena, precum şi la Congresul din Paris. Apoi la Constantinopole, cînd s-a proclamat Unirea principatelor de către ambele Adunări la anul 1862, guvernul imperiale rusesc a fost alături cu guvernul imperiale al Franciei, spre a recunoaşte acest fapt. După 13 ani, naşte astăzi un conflict între Rusia şi puterile mari, revendicarea drepturilor sale de suveranitate deplină în interiorul imperiului său, nemaivoind mărginirea ce li s-a făcut prin Tractatul de Paris* * Să ridic, din fr. soulever. 46 pentru fortificaţiunile Sebastopolului şi nemaiputînd primi să fie mărginită de a avea o flotă în interiorul Mărei Kegre, teorie ce vedem că revendică astăzi şi America, că mările sînt ale tutulor naţiunilor şi că fiecare naţiune are dreptul de navigaţiune pe dînsele. îfoi, popor mic, popor modest, dară avînd o misiune nu numai de la Dumnezeu, dară care ne este impusă şi de Tratatul de Paris, nu ne este permis nouă să luăm parte în asemenea conflict mare, de acolo unde interesul nostru este în joc. Aşa fiind, am zis, domnilor miniştri, conflictul dintre Francia şi Prusia era cestiunea de sentimente naturali ale românilor ; guvernul, în manifestarea acestor sentimente, a luat parte-vă, s-a unit eu votul Camerei. în conflictul dintre Turcia şi Eusia nu sînt numai sentimente, sînt interese, interese mari, interese naţionali, existenţa noastră politică. în trei note ce guvernul imperiale al Eusiei a dat către puteri, argumentele sale despre violarea Tractatului de Paris le-a luat în transformările politice pe cari le-a avut Eomânia, transformări care ştim că s-au făcut cu consimţămîntul puterilor, pe baza vechilor noastre tractate şi mai cu deosebire a Tractatului de Paris. Permiteţi-mi, domnilor, a vă da citire textualelor vorbe ale primei note a principelui Gorceacoff, care este aceasta: „Tractatul din 18 (30) martiu 1856 n-a scăpat nici de derogaţiunile ee au luat partea cea mai mare din tranzacţiunile europene şi în prezenţa cărora ar fi dificile a afirma că dreptul scris, fondat pe respectul tractatelor ca bază a dreptului public şi ca regulă a raporturilor dintre state, şi-a conservat aceeaşi sancţiune morale pe care a putut-o avea în alţi timpi. S-au văzut principatele Moldova şi Yalahia, a căror soartă se fixase prin tractatul de pace şi prin protocoalele subseculanţi *, sub garanţia marilor puteri, îndeplinind un şir de revoluţiuni, contrarii spiritului ca şi literei acestor tranzacţiuni şi cari le-au condus mai întîi la Unire şi apoi la chemarea unui principe străin. Aceste fapte s-au produs prin învoirea Porţii cu adeziunea marilor puteri sau cel puţin fără ca acestea să fie judecat necesariu a face să se respecte hotărîrile lor. Eeprezintantul Eusiei singur a ridicat vocea spre a arăta cabinetelor că, prin această toleranţă, ele se puneau în contradicţiune cu stipu-lările explicite ale tractatului. De bună seamă că dacă aceste concesiuni acordate uneia din naţionalităţile creştine ale Orientului rezultau dintr-o înţelegere între cabinete şi Poartă, în virtutea unui principiu aplicabile pentru toate popoarele creştine ale Turciei, cabinetul imperiale n-ar fi putut decît să le aplaude. Insă ele au fost exclusive. Cabinetul imperiale a trebuit dară să fie în uimire văzînd că, abia în cîţiva ani după încheierea sa, tractatul din 18 (30) martiu 1856 putuse iSă fie călcat nepedepsit într-una din clauzele sale esenţiali în faţa marilor puteri întrunite în conferinţă la Paris şi reprezintînd, în totul lor, înalta autoritate colectivă pe care repausa pacea Orientului” 23. Domnul N. Blaremberg: Acesta este sprijinul care ni s-a dat de Paisia ? Aceasta este circularea dintîi a principelui Gorceacoff. în a doua circulare să face o imputare puterilor că au restaurat la gura Dunării de Jos un stat duşmănesc Eusiei. * Subsecvente, următoare. 47 în a treia notă, ca răspuns la nota comitelui Beust, se zice aşa: „Oît pentru călcările speciali la cari a fost supus tractatul de la 1856, apoi contele Beust îmi va permite a nu mă opri la objeeţiunea că Moldova şi Yalahia n-au subsemnat însele acel tractat. Provinciile, aşa cum stau în raporturi de vasale către Poartă, nu puteau dară să apară ca părţi contractante la nişte tractate ce s-au încheiat între puterile cele mari. Ele au rămas departe de dînsele şi nu se pot face responsabile pentru călcările la cari au servit de pretest, cînd au făcut revoluţiuni interioare sub influenţa unor pasiuni locale. Călcarea tractatului constă mai cu seamă în faptul că puterile mari întrunite în conferinţă, după ce au dat fără nici un folos sentinţe prin care se condamnă faptele împlinite, în cele din uimă tot le-au tolerat şi le-au recunoscut, cu toate că erau contrarie spiritului ca şi literei Tractatului de la Paris şi cu toate că plenipotenţiarul Eusiei a arătat că această toleranţă se află în contrazicere flagrantă cu dispoziţiunile tractatului. Această călcare nu slăbi numai ideea generale de drept. Prin consecinţele ei se modifică poziţiunea bazenului Mărei Negre, introducînd acolo un al treilea stat ţărmural, neprevăzut, care, unit fiind cu inima continentului printr-un rezou de căi comerciali şi strategice, poate să ajungă la o însemnătate politică care nu stă în nici un raport cu întinderea sa geografică”. Domnilor, oricît am voi să zicem, nu putem face altmintrelea de a vedea în aceste trei note o învinovăţire morale, dacă nu mai mult, care se aduce transformărilor noastre politice. Yăzînd aceasta, am socotit de datoria guvernului şi a ţărei ca în chipul cel mai modest, cel mai prudent, cel mai moderat, dar totodată şi cel mai energic, căci sîntem pe tărîmuî drepturilor noastre, să facem respectuoasele noastre observări la nota principelui Gorceacoff, arătînd cu istoria în mînă, cu Convenţiunea, cu Tractatul de Paris, că aprecierile sale, deşi ale unui diplomat înalt, ilustru, inteligent, nu sînt însă conforme cu actele predecesorilor săi de la Conferinţa Yienei, de la Congresul din Paris, în fine cu politica guvernului Eusiei de la 1858 pînă .astăzi. Văzînd că guvernul a dat instrucţiuni domnului Strat în cestiunea dintre Francia şi Prusia, cari ne privesc într-un mod mai depărtat, mi-am permis să întreb pe onor. guvern daca, în faţa acestui nou conflict care ne priveşte aşa de aproape, a dat instrucţiuni agenţilor săi ca să apere tărîmul legal pe care se află astăzi întemeiate condiţiile politice ale Eomâ-niei ? Şi aceasta, domnilor, o socot cu atît mai trebuitor, căci noi am văzut chiar pe Austria şi pe Italia venind, ca puteri mari şi totodată garante ale noastre, a arăta că argumentele din notele principelui Gorceacoff în ceea ce priveşte esistenţa politică a Eomâniei nu sînt esacte. Yoi citi numai ceea ce zice ministrul Italiei prin nota sa : „Eegretăm dară sinceramente a nu putea intra în mersul ideelor pe cari a voit escelenţa-sa prinţul Gorceacoff să le dezvolte. Eegretele noastre ar fi şi mai vii dacă schimbările făcute în Orient de la anul 1856, pe cari se bazează prinţul Gorceakoff, ar fi de natură a micşora poziţiunea însemnată ce se cuvine Eusiei. Din fericire însă nu este astfel. Evenimentele petrecute în Orient de la 1856 încoace au avut de scop a ameliora poziţiunea populaţielor creştine din Orient. Un scop pe care politica Eusiei nu l-a perdut niciodată din vedere, şi escelenţa-sa are un simţ prea înalt de echitate spre a nu recunoaşte aceasta”. Şi în adevăr citesc în depeşa 4b prinţului Gorceacoff către generalul Ignatief de la 9 (21) noiembrie 1866, relativă la recunoaşterea prinţului Carol de Hohenzollern, următoarele cuvinte: Cabinetul imperial nu poate decît să aprobe un rezultat ce corespunde deopotrivă simpatielor tradiţionali ce leagă Eusia de aceste popu-laţiuni coreligionare, ca şi dorinţei sale continue de a vedea consolidîndu-se Imperiul otoman prin satisfacerea justelor dorinţe şi necesităţi ale tuturor creştinilor ce locuiesc într-însul24. Aşadară, cînd vedem că miniştrii puterilor străine vin să rectifice în parte argumentele conţinute în notele principelui Gorceacoff, nu se cuvine, nu este dreptul, nu este datoria noastră ca şi noi, neamesteeîndu-ne deloc în toate celelalte cestiuni decît numai unde se atinge de noi, de esis-tenţa noastră, de drepturile noastre, să facem respectuoasele noastre ob-jecţiuni? Pentiu ce avem agenţii noştri în străinătate şi lăsăm pe ceilalţi să vorbească pentru noi? Să ne mărginim numai la agentul pe care-1 avem la Constantinopoie şi care are dreptul de a vorbi şi de a ne reprezenta nu numai pe lingă înalta Poartă, dară şi pe lingă toate celelalte puteri garanţi; pentru ce am ţinea acel aginte dacă în asemenea împregiurări el ar sta mut? Ei bine, domnilor, aşa fiind, eu mi-arn permis a face aceste întrebări onor. minister; el ne-a vorbit şi ne-a afirmat că la Londra nu se va botărî nimic alta decît numai cestiunea Mărei Kegre şi a afirmat aceasta de două ori. însă îmi permit a face întrebarea : oare această afirmare se poate primi fără beneficiul de inventariu ? Şi astăzi oare este în toată Europa un om de stat care să poată face o asemenea afirmaţiune, cînd mai cu seamă pînă astăzi nu vedem nici un act public care să mărginească cestiunea numai la ceea ce se atinge de desfiinţarea neutralităţii Mării Kegre? Aşa, fiindu-mi permis, căci nu pot face altfel în faţa tăcerei ministerului, să ridic în Cameră micul meu glas şi să citesc nişte acte, şi apoi Camera, ori prin trecerea la ordinea zilei, ori prin cale de amendament sau oricum altfel va voi, să-şi esprime şi ea chipul său de vedere pe care guvernul socotesc, după cum a declarat totdeauna că înţelege să meargă în strînsă legătură cu voinţa Camerei, că şi-l va însuşi. Domnilor, onor. domn Blaremberg a zis un cuvînt foarte adevărat. Domnia-sa a zis : „Ku Tractatului de Paris datorim esistenţa noastră politică”. Aşa este. Tractatului de Paris să-i datorim numai luarea sub garanţie colectivă a Europei a vechilor noastre capitulaţiuni, cari prin Tractatul de Adrianopole de la 1829 şi pînă la 1856 erau numai sub garanţia izolată a imperiului rus. Tractatul de Paris n-a hotărît condiţiunea noastră politică, şi prin urmare condiţiunea politică a Eomâniei transfor-mîndu-se nu s-au călcat Tractatul de Paris. Tractatul de Paris a statornicit trei pune tur i. Garanţia colectivă a Europei s-a substituit garanţiei izolate a imperiului rus. în privinţa organizării din întru a Eomâniei, Tractatul de Paris a lăsat cestiunea cu totul deschisă; a lăsat-o deschisă dorinţelor cari vor urma a se exprima de către deosebitele clase ale Eomâniei în conformitate cu vorbele nemuritorului lord Clarendon 25, care a zis că este bine a se ţine pururea seamă de dorinţele popoarelor. Iată ce zice articolul 24: „Art. 24. Majestatea-Sa Sultanul promite a convoca de îndată, în fiecare din amîndouă provinciele, o adunare ad-hoc 26, compusă astfel îneît să constituie reprezentaţiunea cea mai esactă a intereselor tutulor 4 - c. 595 49 claselor societăţii. Adunările aceste vor fi chemate a esprima dorinţele populaţiunilor în privire către organizarea definitivă a principatelor”. Aşa vedeţi cum că prin organizarea făcută în urmă nu s-a călcat Tractatul de Paris, nici în literă, nici în spirit, căci şi litera şi spiritul Tractatului de Paris rezervă cestiunea unei viitoare convenţiuni. Tractatul de Paris mai coprindea o stipulaţiune în privinţa Bomâ-niei, căci art. 21 zice: „Art. 21. Teritoriul cedat_ de Busia va fi anexat către principatul Moldaviei, sub suzeranitatea înaltei Porţi”. Aci, domnilor, s-a călcat Tractatul de Paris, căci cîteva luni pe ui’mă, printr-o simplă schimbare de note, Delta Dunărei, care a fost de veacuri a Moldovei, care s-a luat la 1812 şi care prin Tractatul de la Paris se înapoia Moldovei, s-a cedat Turciei... (Aplauze.) Crearea dară a statului riveran care o impută principele Gorceacoff puterilor ca făcută mai tîrziu, după Tractatul de Paris, sînt în drept de a zice că este numai o ipoteză, căci, din contra, Tractatul de la Paris crea un stat ţărmurean: Moldova unită cu Ţara Bomânească, stăpînă nu numai a unei părţi din Basarabia înapoiată, dară stăpînă, ce este mai important, pe Delta Dunării, şi pe urmă, fapt la care a consimţit şi Busia, puterile au modificat Tractatul de Paris, luînd Delta Dunării din stăpî-nirea Moldovei şi dînd-o în stăpînirea directă, absolută şi nemijlocită a Turciei. Iată singurul punct al tractatului care s-a călcat, nu în favoarea Bomâniei, ci în detrimentul ei. Să vedem dară acum, după ce v-am arătat tractatul, care a fost rolul deosebitelor puteri în conferinţele ce au precedat Tractatul de Paris şi să vedem ce rol a avut guvernul rus, dacă a fost duşman Unirii sau dacă a fost promotorul Unirii27. Iată ce găsesc în protocolul 6 din Tractatul de Paris din 8 martie 1856 : „Oomitele Valewski propune Unirea. Lord Olarendon se uneşte cu această opiniune şi o susţine întemeindu-se mai cu deosebire pe folosul şi trebuinţa ce se cere de a se lua în serioasă consideraţiune dorinţele deputaţiunilor, care este totdeauna bine, adauga el, a se ţinea în seamă. Plenipotenţiarul Sardiniei susţine Unirea”. Lordul Olarendon se întemeia nu pe dorinţele esprimate de Diva-nurile ad-hoc, ci pe Divanul din 1856 şi pe memoriurile principelui Ghica din Moldova şi acele ale principelui Ştirbei de aci, care au fost aşternute la Conferinţa de la Yiena 28 şi sprijinite de guvernul rusesc. Şi iată ce zicea pe atunci corniţele Orloff în această privinţă : „Oomitele Orloff declară că plenipotentul Busiei, putînd aprecia trebuinţele ambelor principate, susţine projectul Unirei, ca un mijloc de a mări prosperitatea acestor provincii. Plenipotenţiarul Turciei nu combate Unirea decît pentru că separarea este urmarea fireşte [sic] a moravurilor şi a datinelor, care nu sînt tot aceleaşi în ambele principate; cîteva individe sub influinţa unor consi-deraţiuni personale a putut formula o părere contrarie stării actuale, dară că aceasta nu este opiniunea populaţiunii”. Cît dară a trebuit să ne doară pe noi şi cît trebuia să protestăm cînd am văzut zicîndu-se că Unirea principatelor nu este o voinţă a populaţiunilor, şi aceasta o spunea plenipotenţiarul Turciei, căci el a susţinut această idee la conferinţă, şi această opiniune a plenipotenţiarului Turciei devine o opiniune a principelui Gorceacoff în nota sa, prin care zice că 50 Unirea principatelor, precum şi principele străin nu au fost decît rezultatul unor pasiuni locali. Să vedem acum ce zicea şi corniţele Buol, plenipotenţiarul Austriei: „Oomitele Buol, plenipotentul Austriei, se uneşte cu opiniunea Turciei, zicînd că nimic n-ar fi justificat Unirea ambelor provincii, pentru că populaţiunile n-au fost consultate. Adauge însă următoarea frază foarte caracteristică: Mai tîrziu, eînd se va constitui în principate o insti-tuţiune care să fie în adevăr considerată ca organul legitim al dorinţelor ţării, se poate, de va fi trebuinţă, a se proceda la Unirea acestor două provincii, c-o deplină cunoştinţă despre acest lucru”. Ya să zică că nici chiar Austria nu a combătut Unirea, decît că sub cuvîntul că populaţiunile principatelor nu au fost consultate nu este de opiniune a se admite Unirea. Apoi protocolul al 18[-!ea] iată cum este încheiat. Domnul baron de Bourquenay 29, plenipotentul Franciei, care a voit să se facă cît mai euxînd tractatul de pace, iată ce zice: „Baronul de Bourquenay arată că scopul lucrării comisiunei (articolele din tratat privitoare la organizarea principatelor) a fost de a împăca opiniunile emise în ultima şedinţă. Calea propusă se reazimă pe trei principiuri: 1- iu[l]. A încheia pacea fără a subordina instrumentul final al păcii unui act diplomatic încă nefondat. 2- lea. A lua măsurile cele mai nemerite pentru a se asigura despre dorinţele populaţiunilor asupra Gestiunilor de principii ce au rămas neatinse. 3- lea. A respecta drepturile puterei suzerane şi a nu lăsa deoparte pe acele ale puterilor garante, arătînd îndoita necesitate a unui act diplomatic pentru a consacra principiele ce se vor adopta ca bază a organizării principatelor. Purcedînd de la aceste trei idei, comisiunea propune trămiterea fără întîrziere la Bucureşti de delegaţi cari se vor întruni acolo cu un comisar otoman. Adunări ad-hoc vor fi convocate fără întîrziere în capitala fiecăria din provincii; adunările aceste vor fi compuse astfel încît să garanteze o adevărată şi serioasă reprezentaţiune. Comisiunea europeană, luînd în privire dorinţele rostite prin Adunări, va revizui statutele şi regulamentele astăzi la putere. O eonven-ţiune diplomatică bazată pe această lucrare se va încheia între puterile contractante. Congresul adoptează calea propusă”. Yedeţi dară, domnilor, că Tractatul de Paris nu s-a rostit întru nimic în privinţa Unirei sau a alegerii unui principe străin, ci a lăsat Gestiunile acestea să le dezlege viitorul. Este prin urmare de prisos acum ca să vin să vă mai aduc aminte despre acele timpuri cari au rădicat naţiunea română aşa de sus, căci fiecare străin o ştie şi fiecare din domniele-voastre şi chiar copiii o ştiu şi-şi pot aduce aminte de ceea ce s-a făcut şi în Bucureşti şi în Iaşi. Pe cînd însă Adunările mume se esprimau în unanimitate pentru Unirea principatelor, intrigele din afară urmau. Austria izbuti a face ca lordul Olarendon să-şi retragă opiniunea ce esprimase în conferinţele de la Yiena, zicînd că ideea Unirei principatelor nu era o idee a naţiunei române, ci era o idee a Eusiei, şi spre dovadă alerga la tractatele de Cainargi şi de Iaşi30; şi apoi şi în Beguîa- 51 mentul organic Rusia a intercalat principiul Unirei, şi aceasta a făcut pe Engletera şi pe Austria să creadă că această idee este a Rusiei, care, fiind coreligionară cu principatele Dunărei, spera să se serve cu această popu-laţiune, ca şi cu sîrbii, în planurile ei asupra Orientului. De aceea, atunci, atît Austria, cît şi Engletera au combătut ideea Unirei şi au cerut în conferinţă să se consulte şi să se studieze dorinţele esprimate de Divanu-rile ad-hoc, pentru ca să poată aşterne acel act diplomatic care va avea să organizeze principatele fie unite, fie separate. Să vedem acum iarăşi care a fost rolul Rusiei şi daca reprezentantele ei singur, precum se zice în nota principelui Gorceacoff, a protestat în contra revoluţiunii ce s-a pregătit să se facă în interiorul României. Iată domnilor ce găsim noi în întîia conferinţă ce s-a ţinut la Paris în ziua de 22 mai 1858 : „Discuţiunea fiind deschisă asupra raportului comisiunei, domnul comite Valewski observă că a avut onoarea a espune mai nainte Congresului de la Paris motivele cari, în ochii guvernului Pranciei, vorbesc în favoarea Unirei ambelor principate a Moldaviei şi Yalahiei într-un singur stat. Faptele au dovedit că nu se înşelase înfăţişînd pe moldo-români ca dorind în unanimitate a forma în viitor un singur principat”. Iată, domnilor, aci ce vine şi zice reprezintantele Rusiei: „Domnul comite Kisseleff31 zice că Divanurile au fost chemate spre a esprima dorinţele populaţiunilor şi că şi-au împlinit această însărcinare, pronunţîndu-se mai în unanimitate în favorul Unirei principatelor sub un prinţ strein; el crede că aceste dorinţe sînt înţelepte şi legitime şi socoteşte realizarea lor trebuincioasă spre a asigura viitoarea prosperitate a moldo-românilor. Adaugă că aceasta a fost mai nainte opiniunea lui, precum o dovedeşte Regulamentul organic, că este şi acum, şi că guvernul , său va fi gata a vota pentru Unire dacă va fi primită de conferinţă”. Iată ce zice articolul 425 din Regulamentul organic al Moldovei, care s-a făcut sub preşedinţa ilustrului comite de Kisseleff: „Art. 425. Origina, religia, obiceiurile şi asemănarea limbei locuitorilor acestor două principaturi, precum şi trebuinţele ambelor părţi coprind din însuşi descălicarea lor elementele nedespărţitei uniri, care s-a împe-dicat şi s-a întîrziat de întîmplătoarele împrejurări. Mîntuitoarele folosiri a rodului ce s-ar naşte din întrunirea acestor două naţii sînt netăgăduite. Elementele întrunirei moldo-românilor se află aşezate prin acest reglement, prin asemănatele temeiuri ale administraţiunei acestor două ţări”. Şi apoi, iată ce mai zice articolele 426, 427, 428, 429 şi 430, precum şi celelalte articole de mai la vale, cari conţin acelaşi sistem : Art. 426. Unificarea codului civil şi penal. Art. 427. Aceleaşi drepturi pentru munteni şi moldoveni în ambele principate. întrunire comerciale şi vamale. Art. 428. Estradiţiunea făcătorilor de rele, dezertori. Art. 429. Drept locuitorilor muncitori de pămînt de a trece neîmpe-dicaţi din o ţară în alta. * Art. 430. Acelaşi sistem în curs de monetă. Vedeţi, domnilor, că tocmai corniţele de Kisseleff vine şi arată că încă din anul 1832 Rusia a sprijinit şi întărit dorinţa românilor de Unire şi încă de la început Anglia, Austria şi Turcia s-au împotrivit la realizarea cererilor Adunărilor mume. După aceea a venit Convenţiunea din Paris, care statorniceşte de fapt Unirea României, căci, afară de capul puterei esecutive, puterea legiuitoare era una, era Comisiunea centrală din Foc- 52 şani32; era aceeaşi armată, decît că erau doi domni, cari însă nu aveau decît o administraţiune separată, căci şi unul şi altul trebuia să guverneze cu aceleaşi legi. îndată însă după subscrierea Convenţiunei, şi guvernul rus şi guvernul francez au făcut o circulară către agenţii puterilor străine unde zice «că, dacă nu se poate îndeplini imediat toate dorinţele românilor, prin Oonvenţiune s-a aşternut posibilitatea de a ajunge la realizarea lor. într-adevăr, s-a consacrat principiul prin Oonvenţiune. Adunările ;amîndouă au ales un principe, şi atunci guvernul rus a fost cel întîi a-1 recunoaşte; în urma Convenţiunei, instituţiunile legitime fiind înfiinţate şi cînd domnul împreună cu Oamerile au venit şi au pus pe tapet cestiunea Unirei, şi cînd amîndouă Adunările s-au convocat în 24 ianuariu 1862 în Bucureşti, atunci Adunarea împreună cu domnul au proclamat Unirea, şi atunci şi Austria, văzînd că este înfiinţată acea instituţiune care va putea esprima dorinţele populaţiunei în privinţa Unirei, însăşi de Austria s-a priimit şi s-a recunoscut Unirea. Yedeţi dară, domnilor, după aceste fapte pe cari mi-am permis a le împrospăta în memoria dumneavoastră, că întârzierea dorinţei secundare * «a românilor a provenit din cauză că unele puteri credeau cum că aceste idei erau patronate tocmai de către guvernul imperiale al Busiei. După 14 ani vedem că Busia s-a schimbat, vedem că acea putere «care căuta să probeze Europei că Unirea românilor este o legitimă şi naturale dorinţă a naţiunei, astăzi vine şi arată contrariul. Acum vin la concluziune, care este aceasta: că nu se cuvine, că nu este drept, că nu este bine ca, în vreme cînd străinii rectifică erorile de fact cari sînt în notele principelui Gorceacoff, guvernul nostru să rămînă neutru, ca guvernul nostru împreună cu ţeara să nu-şi zică cuvîntul său şi să nu se roage, vedeţi cu ce cuvinte modeste mă serv, ca în cearta ce urmează între Turcia şi Busia Bomânia să nu fie ceea ce a fost şi la 1854, luată drept zălog sau drept cal de bătaie. Europa ne-a creat o poziţiune întemeiată pe vechile noastre tractate, garantate de puterile europene. Această poziţiune sîntem datori să o apărăm. Am demerita şi către strămoşii noştri, şi către urmaşii noştri, dacă am sta şi am lăsa ca soarta noastră să se hotărască măcar fără un protest din parte-ne. Dacă Europa ne-a întărit la gurele Dunării, este tocmai ca în noi să găsească o putere «oarecare, cel puţin o putere morală, ca să revendice drepturile noastre mai presus de Turcia. Cînd guvernul va veni şi va zice că aşa este, şi sînt sicur că nu va zice altfel decît că ceea ce am spus este just — că şi dînsul, ca putere ese-outivă, simpte ca şi noi, precum sînt sicur că simpte, trebuinţa d-a constata drepturile noastre —, eu n-am atunci decît să-i esprim recunoştinţa mea, pentru că scopul acestor convorbiri a fost ajuns; scopul este ca să nu treacă o sesiune întreagă a Parlamentului român, pe cînd se tratează asemenea importante cestiuni, fără ca Parlamentul să nu-şi zică cuvîntul său. (Aplauze.) Domnul ministru de externe: Domnilor, să-mi permită domnul Kogălniceanu a-i zice că-mi aminteşte o arie din o operă a lui Cimarosa, în care o actriţă face fiosaturi** şi cîntă o jumătate de oră pe cuvintele : Nu vreau, Nu vreau să cînt. * Citeşte seculare. ** Citeşte fiorituri l 53 Cer cuvîntul în Gestiune personală33. „Monitor”, 1870, nr. 273, p. 2 245, coU 5; p. 2 246, col. 3—5; nr. 274, p. 2 251, col. 1 — p. 2 252, col. 3. NOTE 1 Comisia de redactare a răspunsului la mesaj era formată din C. Bosianu, I. Codrescu,, G. Vernescu, N. Ionescu, N. Blaremberg, N. Voinov, N. Fleva. § al doilea era astfel redactat ,,în faţa crizei europene creată prin marele reshel din Occident linia de purtare a ministerului Măriei-Tale era cu atit mai lesne cu cit ea era clar indicată de tractatele ce garantează esis-tenţa noastră ca naţiune autonomă şi de un vot expres al Adunării. Un alt conflict pare a ameninţa pacea Europei în Oriente. Mai mult ca totdeauna sîntem convinşi că, inspiraţi de politica noastră tradiţională şi printr-o strictă observaţiune a tratatelor în fiinţă, vom merita şi de aici înainte solicitudinea marilor puteri ce s-au interesat mai cu deosebire la întărirea şi prosperitatea naţiunii române” (D. A. Sturdza, Domnia..I, p. 596). 2 Vezi discursul precedent. 3 Petre Carp. 4 Vezi supra p. 33. 5 Vezi infra p. 93 şi urm. şi p. 116 şi urm. 6 Manolache Costache Iepureanu. 7 N. Ionescu declarase că vorbeşte ,,ca membru liber şi independinte din această. Adunare”. I se adresase apoi iui K., ,,ilustrul ministru de la 2 mai”, dar convenise cu el ca politica guvernului trebuie făcută de comun acord cu Adunarea. Era un imperativ cerut o dată in plus de faptul că intervenise aici K. Or, ,,cînd domnul Kogălniceanu a făcut o asemenea sorlie, după o lungă tăcere, eu mă întreb, trebuie oare să lăsăm cestiunea în sus-pensiune, să nu afirmăm în privinţa ei o opiniune?” Fusese însă extrem de moderat şi îl îndemnase pe Manolache Costache să completeze , Juneţea colegului său de la externe” [P. Carp J şi să desluşească Adunarea ,,de poate tiomnia-sa să afirme precis că relaţiunile noastre în acest moment sînt cele mai amicali cu toate puterile”? 8 Războiul franco-prusian. In epocă a apărut lucrarea lui Al. Bujor, Resbellal franco-german, 1870—1871, Gratz, 1874, 2 voi. Vezi şi Gh. Cristea, La gnerre franco-allemande el le mouvement republicam de marş 1871 ă Bucarest, în ,,Revue Roumaine d’Histoire”, III, 1964, nr. 2, p. 277 şi urm. p 9 Dacă succesiunea la tronul Spaniei a putut fi doar un pretext pentru izbucnirea războiului franco-prusian, rolul lui Ion Strat în acest conflict dinastic a avut totuşi o certă proeminenţă, confirmată de Emile Ollivier, primul ministru al Franţei, de principele Car ol al României şi de principele Anton de Hohenzollern. Iată pe scurt desfăşurarea evenimentelor ; tronul Spânei, rămas vacant prin alungarea, în septembrie 1868, a reginei Isabella a Il-a, era rîvnit, începînd din luna septembrie 1869, de principele Leopold de Hohenzollern. împotrivirea vehementă a iui Napoleon al IlI-lea l-a făcut pe acesta să-şi decline candidatura. Totuşi în martie 1870 numele său a fost pronunţat din nou ca posibil rege al Spaniei. Al doilea refuz a fost formulat de data aceasta de Anton de Hohenzollern, tatăl ex-candidatului. Ion Strat, aflat în post la Paris, era la curent cu afacerea, aşa cum mărturisea şi principele Anton de Hohenzollern: ,,Strat a appris plus d’un detail sur cette question, bien que le secreten ait ete garde jusqu’â present d’une facon exemplaire. C’est un remarquable temoignage de la facon dont il sait s’orienter â Paris” (Notes sur la vie du roi Charles de Roumanie, II, Bucureşti, 1896, p. 20). Conflictul franco-prusian ce se contura în vara anului 1870, avînd drept pretext succesiunea la tronul Spaniei, îl antrenează astfel în chip neaşteptat pe Ion Strat, căci după două refuzuri de a ocupa tronul Spaniei principele Leopold, în luna iunie 1870, revine asupra hotărîrii sale, îndemnat, separe, de către principele Bismarck. Cel puţin aceasta era credinţa primului ministru francez, Emile Ollivier (vezi lucrarea lui L’Empire liberai, Paris, 1908, voi. XIII. Apud V. Slăvescu, I. Strat. p. 246, nota 3). Dacă Napoleon al IlI-lea s-ar fi opus acestui aranjament războiul devenea inevitabil— ceea ce de fapt şi urmărea cancelarul prusac. Totodată autorităţile spaniole, şi în primul rind primul ministru Prim, erau eu totul manevrate de Bismarck. Realizarea practică a accesiunii la tron trebuia că se facă în luna iunie, cînd principele Leopold trebuia să se înfăţişeze înaintea Cortesurilor spaniole. Or, la acea dată era vacanţă’ parlamentară, căci telegrama care anunţa acceptarea lui Leopold, trimisă de la Berlin, fusese greşit descrifrată (cf. Charles Ier roi de Roumanie. Chronique. Ades. Docu-ments, I, 1866—1875, Bucureşti, 1899, p. 589). Mai mult, venirea principelui german la Madrid şi scopul ei — ţinute pină actunci secrete—sînt făcute publice. Iritat, Napoleon al XH-lea a cerut imediat explicaţii lui Olozaga, ambasadorul spaniol la Paris, care ignora realitatea, cît şi omologului său prusian, von Werther, avertizîndu-1 pe acesta în chip categoric că ,,la France 54 me tollererait pas Vetablissement du prince Hohenzollern, ni d’aucun prince prussien” (V. Slă-vescu, op. cit., p. 249). Concomitent, generalul Prim dispune convocarea Cortesurilor pentru 20 iulie 1870 fpentru proclamarea principelui Leopold ca rege al Spaniei. în Franţa spiritele erau agitate ; la 6 iulie contele de Grammont, ministrul de externe, citea în Parlament o declaraţie care ■formula punctul de vedere al guvernului său : venirea lui Leopold pe tronul Spaniei „puisse •deranger â notre detriment l’equilihre actuel des forces en Europe et mettre en perii Ies in-terets et Fhonneur de la France” (ibidem, p. 251). ,,Criza spaniolă” a provocat un scandal diplomatic, în care a fost amestecat şi numele lui Carol, ca membru al familiei Hohenzollern. Strat, care tocmai solicitase guvernului francez «prijin pentru consolidarea tronului acestuia, se vede refuzat de contele de Grammont cu vorbele : ,,Du moment que le prince Charles conspire contre Ies inter&ts francais, il n’est que de bonne guerre que nous fassions notre possible pour le renverser. . . ” (Notes sur la Eu cred că aluziunea era la mine, căci eu veneam cu mica mea experienţă şi citam nişte fapte. Domnilor, după un asemenea răspuns într-o cestiune aşa de mare, ce socotiţi că trebuie să zic eu acum ? Yine domnul ministru de externe şi zice: Sînt june şi neexperimentat; ei bine, ce sîntem noi? Noi sîntem o Adunare de bărbaţi cari nu avem trebuinţă să ştim că domnia-sa este june, că este neexperimentat, pentru că domnia-sa ieri* cînd a răspuns despre rolul ce a avut în această materie ca şi în cea[l]altă, a arătat că este foarte experimentat... Domnul ministru de externe: Dumneavoastră m-aţi acuzat că sînt june şi neexperimentat. Dacă vor fi aceste cuvinte zise de mine, dacă voi fi zis ceva relativ la persoana dumneavoastră, dacă voi fi citat chiar numele dumneavoastră* vă fac scuzele mele, însă eu ştiu şi afirm că nu am zis nimic din toate acestea şi notele domnilor stenografi sînt de faţă. Domnilor, cînd am văzut eu această cestiune atît de importantă că se tratează cu atîta uşurinţă, am crezut că sînt în drept a răspunde domnului ministru că în asemenea împregiurări alte ministere, despre cari se zicea că sînt autoritare, neliberali, totuşi ele au înfăţişat şi. Camerei oarecari documente politice cari au pus-o în poziţiune de a vedea ceva în privinţa relaţiunilor ţârei cu puterile străine; iară domnia-sa nu ne-a înfăţişat nimic, ci ne-a spus numai că relaţiunile noastre din afară stau pe un pat acoperit cu roze. Acum vin, domnilor, la Cartea roşie9; ei bine, Cartea roşie coprinde ceea ce trebuie să coprindă o carte verde, albastră sau galbenă a României* coprinde, domnilor, documentele cele mai importante pentru România, o schimbare de note între Austria şi între toate puterile, cari, de la data de 11 februariu, au admis şi recunoscut toate cele petrecute pînă astăzi la noi; documente din cari veţi vedea că corniţele de Beust renunţă cu desăvîrşire la politica de mai nainte a Austriei în privinţa principatelor şi în care Austria face pentru noi ceea ce a făcut Anglia în momentul deschiderii resbelului între Prusia şi Francia, cînd printr-un tratat a dobîndit o nouă recunoaştere a neutralităţii şi independinţei Belgiei. Austria se adresează la toate cele[l]alte puteri şi se exprimă că, în faţa împregiură-rilor din întru, oricare ar fi ele, nu se cuvine ca Europa să intervină, căci s-ar jigni autonomia ţărei, si la aceasta dobîndeşte şi consimţimîntul Europei. Ei bine, acest schimb de note, o afirm, este de natură să bucure ţara întreagă şi să nu mai permită unui guvern care, crezîndu-se slab, ar căuta să se sprijine pe străini... * Citeşte aminteşte. 61 Acum, domnilor vedeţi că onor. domn ministru s-a ocupat cu toate cestiunile cu o rigurozitate nespusă, căci pînă şi cestiunile din întru toate le-a făcut cestiuni internaţionali, iată depeşa ce domnia-sa a dat: Domnul preşedinte : Domnule Kogîlnicene, aceasta nu mai e cestiune personale. Daţi-mi voie, domnule preşedinte ! Eu am datoria să mă justific şi să vin să arăt că nu am meritat acel ton de persiflagiu, pentru că eu am tratat cestiunea foarte sus j dacă însă Adunarea voieşte să mă oprească, eu voi tăcea. Voci: Continuaţi. Domnul preşedinte: Continuaţi, dară vedeţi dumneavoastră că pe tărîmul pe care v-aţi pus se rădică o nouă discuţiune în fond şi de aceea vă rog să puneţi mai sus tot patriotismul dumneavoastră, ca să nu veniţi a răpi timpul Camerii prin o asemenea discuţiune. Domnul ministru de externe: Domnule preşedinte, eu declar de mai nainte că nu voi răspunde, fiindcă domnul Kogălniceanu nu a răspuns direct la cestiunea personale care mă priveşte pe mine, ci din nou a venit să deschidă discuţiunea în fond. Domnilor, dacă nu mă lăsaţi, atunci nu voi mai vorbi. Voci: Continuaţi. Acum, domnilor, vă voi da citire unei note a comitelui de Beust către agintele său din Bucureşti, în urma unei depeşe primită de la domnul Carp, ministru[1] nostru de externe. (Citeşte pasagiul din această notă, în care vorbeşte de promisiunea dată de actualul minister de a anula circulă-rile şi unele măsuri ale cabinetului precedinte în privinţa jidanilor.) 10 Yedeţi, domnilor, că aş fi putut să caut ceartă ministerului, fiindcă prin această depeşă domniile-lor desfiinţează nişte circulari sprijinite cu o notă a guvernului principelui D. Ghica, din care am făcut şi eu parte, prin care guvernul român contesta guvernului francez dreptul de a interveni în asemenea cestiune. Ei bine, domnilor, eu numaidecît mi-am zis : dacă domnia-sa s-a ocupat de această cestiune şi a dat circulari în privinţa ei, negreşit că a trebuit domnia-sa să dea instrucţiuni şi în cestiunea conflictului ce se născuse la fruntariele noastre, şi aceasta cu atît mai mult cu cît domnia-sa a dat instrucţiuni pînă şi în afacerea coroanei Ispaniein. De altă parte, domnilor, dumneavoastră veţi vedea că am avut dreptate să fac aceste digresiuni, cu atît mai mult cu cît trebuia să răspund onor. domn Blaremberg, care mă credea că sînt filorus sau filoprus; şi pentru aceasta mi-am zis că în cestiunea conflictului celui nou trebuia să facem şi noi ceva, să arătăm şi noi dreptăţile noastre, şi aceasta este politica ce trebuie să urmeze orice guvern, politica care să urmează de un stat vecin cu al nostru. Cu ocaziunea aceasta am să vă spun ceva: în vara trecută eram la Belgrad şi am avut onoare să văd un mare bărbat de stat al Serbiei, căruia-i ziceam: Dumneavoastră treceţi de devotaţii Eusiei, şi puterile occidentali v-au presupus totdeauna astfel. Şi iată ce mi-a răspuns : îloi, domnilor, sîntem întocmai ca şi românii, nişte ţărani de la Dunăre, şi sîntem tot aşa de şireţi ca şi toţi ţăranii din Normandia; noi ne purtăm după împregiurări, adică, cînd vedem că cutare sau cutare putere voieşte cu toată inima şi cu tot sufletul să susţină interesele noastre, atunci împărtăşim politica acelei puteri, adică ne ţinem de politica 'cînd a Eusiei, cînd a Franeiei, cînd a altei puteri, şi totdeauna, astfel, ne facem interesele noastre, şi tot astfel trebuie să faceţi şi dumneavoastră în Bomâmia... Voci: Frumoasă şcoală î 62 Domnilor, eu ştiu că noi sîntem datori să respectăm toate pnterile cele mari ale Europei şi mai cu seamă puterile acelea cari întotdeauna ne-au făcut bine. Trebuie să avem şi să arătăm recunoştinţa noastră marelui imperatore Kapoleon III, deşi căzut astăzi, însă care ne-a făcut cel mai mare bine... (Zgomot.) Voci: Aceasta nu este personale. Domnilor, en vorbesc în cestiune personale, însă nu am să vorbesc numai în privinţa celor zise de onor. domn Carp, dară voiesc să zic cîteva cuvinte şi în privinţa imputărilor binevoitoare pe cari mi le-a făcut onor. domn Blaremberg tratîndu-mă de prusofil. Eu, domnilor, nu sînt nici prusofil, nici austrofil, nici rusofil, ci sînt român, şi cînd am voit să vorbesc la adresa domnului ministru de externe aveam să spui că domnia-sa, dacă avea să se supere de ceva, putea să se supere pe Cartea roşie a domnului comite de Beust, iară nicicum pe mine, şi să mă compare cu o actriţă din opera comică a lui Cimarosa. Iată, domnilor, de unde vine ca să iau cuvîntul în cestiune personale, silit şi provocat de domnul ministru de externe. Domnilor, eu socotesc că atît eu, cît şi toată ţara nu a fost în eroare cînd am lăudat pe ruşi pentru politica lor în urma tractatului încheiat la Andrianopole, sub umbra şi proteeţiunea cărui tractat ne-am bucurat cu toţii şi ne-am răsfăţat de atîtea binefaceri; precum nu ne-ar putea acuza nimeni dacă am simpatizat cu politica puterilor occidentali în urma resbelului din Crimea. Dară ceea ce voiesc să spui este de a mă mira cum domnul ministru Carp, în urma cuvintelor rostite de mine, vine şi mă compară cu o actriţă din opera comică a lui Cimarosa, cînd eu nu ştiu să fi meritat prin ceva această comparaţiune. Ceea ce ştiu însă este că domnia-sa, de cînd se află la Ministerul de Externe, nu face decît să procure un material foarte preţios pentru un libretto de operă bufă, şi dacă Cimarosa a murit, Offenbaeh trăieşte. (Mare ilaritate, aplauze.) Domnia-sa, mai deunăzi, ne spunea că a dat ordine tutulor agenţilor domniei-sale, şi aceasta ne-o spune cu o enfază şi cu un sînge rece ca cum agenţii ţârei, sau ai domnitorului ţârei, ca să mă exprim mai corect, ar fi ai domniei-sale... Domnul ministru de externe: Ba nicicum : sînt supuşi Ministerului de Externe şi nimic mai mult. ]STu sînt supuşi Ministerului de Externe, nici că sînt undeva recunoscuţi astfel, ci sînt recunoscuţi ea agenţi ai ţârei şi ai domnitorului şi sînt deopotrivă puşi cu miniştrii. Domnul N. îonescu: Cer cuvîntul in această conversaţiune. Domnul preşedinte: Prea bine! Aşa este! Foarte mulţumesc domnului îonescu că a dat adevăratul nume acestei discuţiuni. Domnul ministru de externe a zis că agenţii domniei-sale nu fac nimic în străinătate decît după ordinile domniei-sale; a mai spus că domnia-sa a dat domnului Strat instrucţiuni ca să pacifice Europa... (Rîsete.) A mai zis iarăşi că, după instrucţiunile domniei-sale, domnul Strat a jucat un rol foarte important în renunţarea la tronul Spaniei. Ei bine, domnilor, cînd domnia-sa ne făgăduieşte pacificarea Europei ţie de-o parte, şi cînd tot domnia-sa pe de alta nu poate face să ne ţie în pace nici măcar cu vecinii noştri din Serbia, căci vedem astăzi pe agintele nostru de la Serbia aci12... Domnul ministru de externe: Şi dacă a venit?... 63 îTu ştiu daca a venit în congediu de bunăvoie sau pentru că e vreun conflict între noi şi Serbia. Gînd dară vedem toate acestea, ei bine, domnilor, nu este un libretto... Domnul ministru de externe : în care domniei-tale îţi rezerv un rol de buffo.. , Voci: Protestăm ! La ordine. Voci: Cer cuvîntul. (Zgomot.) Domnul preşedinte: Domnilor, nu mai aud nimic, cine vrea să ia cuvîntul, ceară-1 pe rînd. Domnul P. Grădişteanu: Pentru onoarea Parlamentului cer ca biuroul să-şi facă datoria, fiindcă ministrul de externe şi-a călcat-o pe a sa. (Zgomot.) Domnul preşedinte: Domnilor, domnul Ionescu v-a spus ce face Camera în acest moment; permiteţi-ini insă să pot aplica regulamentul, făcînd linişte. Domnilor, eu nu mă mîniu deloc, decît reclam de la domniile-voastre învoirea ca să răspund pe tonul cu care am fost atacat de domnul ministru. Voci: Prea bine, ai dreptul. Domnilor, domnul ministru de externe m-a comparat cu o actrice din opera comică a lui Cimarosa; mi-a zis cum că în acel libretto pe care domnia-sa îl scrie pentru o viitoare operă comică îmi păstrează rolul de buffo; îl primesc... (Zgomot.) Fiţi buni, domnule Yăcărescu, de mă lăsaţi în pace; nu am avut onoarea să vă rezerv un rol în acel libretto. (Aplauze, ilaritate.) Domnul I. Văcărescu : Nu am jucat niciodată cu dumneata vreun rol. Cîteodată, dară nu e acum vorba de aceasta. Mi s-a vorbit de o operă comică; am răspuns că la această operă nu fac eu libretul, şi la aceasta este probă ilaritatea care s-a produs în Cameră cînd domnul ministru a zis acele cuvinte, că a dat instrucţiuni. Ei bine, cum vedeţi dumneavoastră, cînd ministrul zice că, după instrucţiunile sale, domnul Strat a jucat un rol mare în afacerile coroanei Spaniei, atunci nu trebuie eu să cred cum că este un curent simpatic între domnul ministru de externe şi între patria lui Cervantes ? (Mare„ ilaritate.) în adevăr, domnilor, nu pot să compar instrucţiunile date de ministrul de externe în cestiunea succesiunii tronului Spaniei decît cu renumitele instrucţiuni pe cari le-a dat nemuritorul erou de la Manchea credinciosului său Sanco Panga, cînd l-a rînduit agent al său... (Mare ilaritate, aplauze.) Domnul ministru de externe: Domnilor, fac scuzele mele, umilitele mele scuze domnului Kogălniceanu, dară nu a fost vina mea. Eu ştiam că ilustrul om de stat, cum îl numeşte domnul Ionescu, domnul Kogălniceanu, era un soi de Proteus politic a căruia formă, pururea schimbăcioasă, nu se poate bine defini. Nu m-am putut însă aştepta niciodată ca domnia-sa, în această serie de transformare, să ajungă a deveni un naiv şi candid politic, care nu voieşte alta decît a da domnului ministru de externe elementele necesarii pentru confecţionarea unei note diplomatice. Am presupus deci un ţel ascuns, o cursă în care trebuia să mă feresc de a cădea. Domnia-sa îmi afirmă contrariul; şi fiindcă pun cel mai mare crezămînt pe afirmările domniei-sale, îi repet scuzele mele şi nu mă îndoiesc că, cu caracterul mlădios care-1 distinge, domnia-sa nu va ajunge pe calea de candoare pe care s-a pus a-şi forma o nouă virginitate politică. Acum, în cît priveşte comparaţiunea mea de operă, domnia-sa se înşeală dacă crede că l-am comparat cu o actrice, deşi poate ar fi fost termen de comparaţiune ; dară nu am făcut aceasta. în comparaţiunea mea nu era altceva decît amintirea unei actrice care zicea : „Nu vreau să cînt” pe cînd cînta şi l-am aplicat la domnia-sa atunci cînd domnia-sa, zi cînd „Nu vreau să vorbesc”, vorbeşte de două zile, şi termenul de comparaţiune nu avea nimic de jicnitor pentru domnia-sa. 64 în cît priveşte cuvintele că-i rezerv un rol de buffo în opera libretto, aceasta a fost rezultatul susceptibilităţii bolnăvicioase ce a arătat domnia-sa cînd, vorbind de miniştri, a zis că fac librete şi opere de ale lui Offenbach13. „Monitor”, 1870, nr. 278, p. 2 281, col. 2—p. 2 282, col. 1. NOTE 1 Vezi supra p. 31 şi urm. 2 Vezi supra p. 37, nota 9. 3 Yezi supra p. 39 şi urm. 4 Discursul tronului la D. A. Sturdza, Domnia.. I, p. 588 şi urm. 5 în adresa de răspuns ia mesajul tronului se spusese : ,,Un alt conflict pare a ameninţa pacea în Orient; mai mult ca totdeauna sîntem convinşi că, inspiraţi de politica noastră tradiţională şi printr-o strictă observaţiune a tratatelor în fiinţă, vom merita şi de aici înainte solicitudinea marilor puteri ce s-au interesat mai cu deosebire la întărirea şi prosperitatea naţiunii române” (ibidem, p. 596). Pentru înţelegerea mai nuanţată a evenimentelor la care se referă K., vezi supra (p. 39—54) notele cancelarului Gorceakov şi consecinţele lor pentru destabilizarea politică din sud-estul Europei. 6 George Gr. Gantacuzino. 7 Petre Carp. 8 Manolache Costache Iepureanu. 9 Yezi partea a Il-a a volumului, p. 32, nota 1. 10 Vezi partea a Il-a a volumului, p. 339 şi urm. 11 Aluzie la misiunea lui I. Strat, vezi supra p. 54, nota 9. 12 I. A. Gantacuzino Zizin. 13 Incidentul a fost închis. Raport şi intervenţii la proiectul de lege „pentru rectificarea legii vînzării bonurilor rurali ce posedă tezaurul din vînzarea unei părţi din bunurile statului” * Domnilor deputaţi, secţiunele dumneavoastră s-au întrunit spre a cerceta projectul de lege1 înfăţişat de Ministerul de Finanţe pentru rectificarea articolului 5 al legii din 18 februariu 1870 asupra vînzării bonurilor rurale ce posedă tezaurul din vînzarea unei părţi a bunurilor statului. Daţi-mi voie, domnilor deputaţi, înainte de toate a vă da cetire textului legii primitive şi a modificării ce vi se cere. „Articolul 5 din legea din 15 februariu 1870 zice: Se fixează suma de 99 pentru una sută lei, minimum de la care va începe licitarea. Iară modificarea este în următorul chip : Ârt. I. Articolul 5 al legii din 18 februariu 1870 pentru vînzarea bonurilor ce posedă tezaurul este şi rămîne abrogat. Art. II. Guvernul este autorizat a urma cu vînzarea bonurilor rurale ce posedă şi care va mai poseda tezaurul public din vînzarea bunurilor statului pe preţurile cele mai avantagioase fiscului, oferite la licitaţie”. Asupra modificaţiei cerută de guvern, secţiunele dumneavoastră, domnilor deputaţi, s-au rostit în următorul chip: * Şedinţa din 21 decembrie 1870. 65 5 - c. 595 Secţiunea I în unanimitate a admis projectul numai cu simpla modificare ca licitarea, în loc să fie cu oferte, să fie orale şi a numit delegat pe domnul Chiţu. Secţiunea II a primit projectul fără nici o modificare şi a numit delegat pe subscrisul. Secţiunea III a primit projectul fără nici o modificare şi a numit delegat pe domnul Mavrogheni Petre. Secţiunea IY a admis projectul fără nici o modificare şi a numit delegat pe domnul L. Eraclide. Secţiunea Y, numind delegat pe domnul A. Arion, a admis projec-tui cu următoarele modificări: ca articolul 3 din lege să se modifice în sensul de a se putea vinde şi sume mai mici cînd ofertele ar prezenta egale avantagii. Ofertanţii vor însemna preţul ce oferă şi cantitatea ce voieşte a cumpăra. în cazuri de a se face propunerea, să se ţie şi licitaţie orale, pentru orice sume, atît între ofertanţi cit şi între alte persoane ce vor voi a cumpăra fără a fi depus oferta, cînd propunerile ar prezenta preţiuri mai avantagioase decît cele din oferte. în ziua cînd se vor număra banii pentru bonurile cumpărate, se va face socoteala cuponului semestrului în care se va face vînzarea, astfel că, de se va da cu cuponul neespirat, să se scază în favorul fiscului dobînda ce a curs de la începutul semestrului pînă la ziua vînzării şi plăţii preţului. Secţiunea YI a primit projectul cu observaţiunea că statul are destule garanţii în licitare, prin care să vînză, şi a numit delegat pe domnul G. Leca. Secţiunea YII nu l-a primit decît cu condiţiunea de a fixa minimum la 95 % şi a numit delegat pe domnul N. Negrea. în ziua de 19 decembre, delegaţii secţiunilor în complectul lor s-au întrunit, faţă fiind şi domnul ministru de finance. înainte de toate şi faţă cu amendamentele cerute de secţiunea Y a se introduce şi în alte articole ale legii din 18 februariu 1870, decît la articolul 5, după projectul guvernului, delegaţii secţiunilor dumneavoastră au tratat Gestiunea prealabilă, dacă erau competinţi a propune modificări la lege de un caracter mai general decît mărginită modificare propusă de guvern, cînd secţiunile respective n-au întins activitatea lor într-un cerc atît de larg. Eezultatul deliberaţiunilor comitetului delegaţilor a fost de a-şi mărgini studiul numai asupra modificării cerută de guvern, adică cu preţul vînzării bonurilor rurale să se determine prin preţurile curente ale zilei, iară nu prin un minimum determinat prin lege, ceea ce, în faţa fluctuaţiunilor cursului naturale al efectelor publice, ar avea drept rezultat o serie de legi sub-seeiieiite; singur domnul Negrea a perseverat în opiniunea secţiunii sale, adică ca şi în noua legiuire să se prevadă un minimum al cursului de la care să proceadă licitarea şi care minimum să fie de 95 % în loc de 99 cum era în legea anterioară; prin urmare, delegaţii celor[ljalte secţiuni au admis fără modificare projectul prezentat de guvern. Comitetul, potrivit celor mai sus menţionate, s-a socotit asemenea incompetent de a cerceta şi a aproba modificările propuse de secţiunea Y pentru a se face în articolul 3 al legii din 18 februariu, şi aceasta cu atît mai mult că modificările propuse, în principiu, nu sînt deloc respinse, ci din contra, sînt coprinse în dispoziţiunile articolului 3 din acea lege. în acestea mărginindu-se lucrările şi rezumatul opiniunilor comitetului delegaţilor, subscrisul, în cualitate de raportatore general, are onoare 66 a le aduce la cunoştinţa dumneavoastră, domnilor deputaţi, spre binevoitoarea apreeiare şi hotărâre. Explicaţii pe marginea raportului. Domnilor, socotesc cum că interesul Camerei este ca să aibă un xaportore care să nu se mărginească numai de a citi raportul, ci măcar să aibă dreptul o dată să întîmpine şi el ceva, căci alminterea raportul cel scris de multe ori este neîndestulător. Onorabilul domn Yernescu2 a voit să arate o contrazicere între raport şi între projectul de lege. Yă rog să-mi daţi voie să arăt că am avut nenorocirea de a fi rău înţeles de domnia-sa, căci între raport şi lege nu este cea mai mică contrazicere. Yă rog, într-un interes mai generale, să binevoiţi a-mi permite să vă dau o expunere a legii întregi, ca să înţelegeţi şi domniile-voastre pe urmă mai bine pentru ce se cere această modificare şi pentru ce modificarea cerută este îndestulătoare şi poate linişti toate fricele. Iată domnilor, pentru ce vă rog a vă da oarecari lămuriri în calitate de raportatore. La amendamentul lui G. Chiţu3. Domnilor, majoritatea comisiunii a primit amendamentul domnului Chiţu, care nu are alt sens decît numai o simplificare de stil, a primit adică să se zică: Articol unic. Articolul 5 din legea de la 18 februariu 1870 se modifică în următorul mod, şi să facă parte din articolul 1 şi ceea ce guvernul cere să fie articolul 2. Domnilor, sînt dator să fac o mică rectificare cu această oeaziune: domnul Eraclide a enunciat în sînul comisiunii o opiniune diferită, ca să se mărginească acest articol numai la bonurile cari se posedă astăzi de tezaurul public. La amendamentele lui G. Meitani şi G. Vernescu. Domnilor deputaţi, comisiunea a luat în cercetare două amendamente, unul al domnului Meitani, care zice a se pune într-un mod pozitiv şi clar ca minimum să fie cursul pieţei, şi un alt amendament, al domnului Yernescu, care zice: propunem să se puie un minimum de 94. Domnilor, comitetul delegaţilor dumneavoastră, [afară de onor. domn Negre, a respins amîndouă amendamentele pe următoarele eonsidera-ţiuni: în amendamentul domnului Meitani care zice ca să se pună într-un mod pozitiv şi clar ca minimum să fie cursul pieţei, redacţiunea aceasta nu este admisibilă şi nici s-ar putea pune în textul legii. Al doilea, că însuşi în fond ce zice domnia-sa? Să se ia minimum după cursul pieţei. Ei bine, îmi voi permite mai întîi a întreba : avem noi bursă ca să cunoaştem cursul pieţei? Noi citim cursul valorilor pe pagina a patra a ziarelor noastre, publicate de domnii Farchi şi Cohen, şi aceste cursuri sînt de o deosebire aşa de mare, încît le-am putea compara cu listele statistice ce se trimit biuroului nostru statistic de către onorabilele prefecturi, şi cari liste sînt tot aşa de exacte ca şi cursurile efectelor imprimate în ziarele noastre. (Ilaritate.) Cursurile valorilor cari se imprimă pe la noi sînt numai nişte anun-ciuri, pe cari negreşit nici un amator nu poate decît să le aprecieze cum îi convine; de esemplu, eu cînd voiesc să cumpăr asemenea liîrtii, mă duc la doi-trei zarafi, mă informez despre preţuri şi apoi văd care este mai avantagios; la noi nu este ca la Paris sau aiurea unde este o bursă, ci la 67 noi este numai o eestiune de încredere ce are cineva în cutare sau în cutare zaraf. Prin urmare, pentru motivele acestea, amendamentul domnului Meitani nu se poate admite. Yenim acum la amendamentul propus de onor. domn G. Vernescu şi care este foarte pozitiv, căci printr-însul domnul Vernescu zice ca preţul minimum să fie de 94, adică, dacă ministerul va dobîndi la licitaţiune preţul minimum de 94 pentru 100, atunci să nu se vînză. Dară, domnilor, cînd vom admite acest minimum de 94, nu vom face decît a reduce minimum de 99 fixat prin legea din 1866 la un minimum de 94, şi se poate ca nici cu această reducţiune să nu reuşim; căci, dacă în legea din 1866 nu s-ar fi prevăzut minimum de 99, poate că ministerul ar fi putut vinde cu 98 3/4, cu 981/2 sau chiar cu 98; dar, fiindcă legea nu a zis ca vistieria să vîndă cu 98, vistieria |nu a putut vinde, şi tot aceasta faceţi şi acum cînd cereţi să se pună 94. Dară de unde cunoaştem noi ceea ce se poate întîmpla în timpul de 30 zile? Ferească Dumnezeu să fie niscai falimente, să se nască un conflict european, şi atunci poate că ministerul nu va putea vinde nici cu 94, ci poate că va putea vinde numai cu preţul 90 sau de 80 lei suta; oare atunci veţi pune un minimum de 80? Negreşit că nu. De aceea, domnilor, modul cel mai bun şi cel mai esact este de a nu se pune nici un minimum, şi să nu credeţi că daca vom vota aşa are să se facă vreun abuz. Nu, domnilor, nu se poate face nici un abuz, căci, în zilele determinate pentru licitaţiune, socotiţi dumneavoastră că acei oameni cari vor veni să cumpere bonuri au să lase pe ministru ca să le vînză cu 80 dacă ei vor putea să dea 90? Negreşit că nu. Aceste bonuri au să se vînză prin licitaţiune, şi cine are să fie în capul acelei1 licitaţii? Negreşit ministrul de finance. Apoi, una din două : ori mărginiţi, precum a spus onorabilele domnul Eraclide, ca numai suma care este actualmente disponibile să se vînză cu preţul cutare, şi aceasta o înţeleg; ori, daca voiţi să faceţi o lege pentru o durată mai lungă, atunci nu fixaţi nici un minimum, căci, precum v-a spus foarte bine onor. domn Manoiache Costachi, creditul statului nu se poate fixa prin nici o lege. Yă rog dară, domnilor deputaţi, să respingeţi şi amendamentul domnului G. Vernescu şi să primiţi pur şi simplu proiectul de lege astfel precum s-a [înfăţişat de ministerul 4. „Monitor”, 1870, nr. 283, p. 2 310, col. 4—5; nr. 284, p. 2 313, col. 3; p. 2 314, col. 3—4. NOTE 1 Legea primitivă de vînzare a bunurilor rurale data din 15 iulie 1866. Vezi partea I a a volumului, p. 463, nota 1. 2 G. Vernescu spusese că e necesar ca legea să fixeze un minim, indiferent care va fi acela, dar să fie statuat ca atare. 3 G. Chiţu propusese ştergerea articolului I. 4 Vezi intervenţia următoare. 68 Intervenţie într-o problemă de regulament. Continuă discuţia la proiectului privind „rectificarea legii vînzării bonurilor rurali” * Domnilor, mă simt foarte nenorocit cînd văd că astăzi de donă ori am fost nevoit să vorbesc de regulament1, dară socotesc ea numai regulamentul ne poate scăpa şi nimica alt. La deschiderea şedinţei, cn ocaziunea unei cereri de prorogare a Camerei, s-a întins diseuţiunea atît de mult, încît am ajuns la 21/2 ore. Acum, domnule preşedinte, m-aţi chemat sus acolo ca, în calitate de rapor-tator, să dau seamă spre a urma diseuţiunea de ieri 2; atunci onor. domn Grădişteanu se ridică şi anunţă o interpelare; pe urmă, încet, încet, se lasă regulamentul la o parte, se sacrifică dreptul de prioritate al acelor cari stau cu interpelaţiunile de cîte şapte şi zece zile, şi întinzîndu-se de acolo frumuşel în mijlocul discuţiunii cu întrebarea: ce avem să facem cu cutare şi cutare lucru f Şi cu acest chip, foarte elocuent şi foarte drăgălaş, onor. oratori voiesc să ne trudim la 5 ore, cînd se va ridica şedinţa; noi ne vom lua vaeanţie şi apoi ministerul să vadă că nu are dreptul nici de a percepe, nici de a cheltui nimic, şi astfel serviciile statului să sufere toate. Eu vă rog, domnule preşedinte, să-mi permiteţi a urma cu citirea raportului, ca să continuăm diseuţiunea legii de ieri. Voci: închiderea discuţiunii. La ordinea zilei. Adunarea încuviinţează trecerea la ordinea zilei. Domnul P. Carp: Ger cuvîntul în cestiune de regulament. Domnul preşedinte: Nu-1 puteţi avea căci l-am dat domnului raportator. Domnul P. Carp : Atunci cer cuvîntul în cestiune personale la urmă. Domnilor, am avut onoare a Vă da cetire ieri la două amendamente: întîi acela al domnului Meitani, prin care cere să se fixeze un minimum fără a-1 determina, ci numai luîndu-se de normă cursul pieţii; al doilea, al domnului Vernescu, care cere a se fixa un minimum de 94, şi v-am spus că amîndouă aceste amendamente s-a respins de comisiune; pe urmă a venit un al treilea amendament în coprindere că la acest articol 3 să se zică că licitaţiunea se va face atît prin oferte sigilate, cît şi oral între ofertanţi. Am avut onoare a vă spune că comitetul domniilor-voastre nu s-a socotit în drept de a studia alte articole din lege decît acelea care figurează în projectul guvernului, nu pentru că Adunarea nu are dreptul de a propune orice modificare, dară pentru că secţiunile domniilor-voastre în majoritate şi-a mărginit activitatea lor numai în studierea modificării propuse de guvern. Amendamentul de faţă priveşte la articolul 3 al legii; Adunarea este în tot dreptul său de a-1 primi sau nu, şi am avut onoare a vă spune că majoritatea comitetului delegaţilor a primit acest amendament, însă cu o altă redacţiune, pentru că, dacă s-ar vota astfel cum este, nu ar fi bine redactat 3. „Monitor”, 1870, nr. 287, p. 2 326, col. 2. * Şedinţa din 22 decembrie 1870. 69 NOTE 1 Vezi regestul precedent. 2 Vezi supra intervenţia precedentă. 8 Amendamentul la articolul III a fost primit cu 76 de voturi pentru şi 14 împotrivă. Precizări pe marginea proiectului de lege pentru fixarea bugetului pe luna ianuarie 1871 * Domnilor, şi de dimineaţă, şi pe la mijlocul şedinţei, şi acum am venit necontenit să cer închiderea discuţiunii, pentru că văd că discu-ţiunea a ieşit din cercul său. Domnul P. Carp: Nu este vina noastră, am fost atacaţi. Să-mi permită domnul Carp să-i spun că vina este a domniilor-lor, pentru că au voit ca, cu ocaziunea imputării ce se dă trecutului, să ne facă pe noi solidari de o cifră pe care ministerul trecut o afirmă că este aşa, dară pe care noi nu o ştim 1. Apoi domnul A. Lahovari ne zice : Daca nu ne credeţi, numiţi o anchetă. îsu mă dau, domnilor, la o parte, dară nu este timpul acum, tocmai în ajunul sărbătorilor de Crăciun, să sulevăm o cestiune gravă ca aceasta, a răfuirei soeotelelor. Cum? Domniile-lor sînt creştini şi noi păgîni? Aşadară, domnilor, astăzi nimic nu avem să precizăm. Eu cred că toţi miniştrii cari au ieşit au lăsat financele în starea cea mai bună, şi r admit că sînt 4 milioane, fie chiar 3 milioane, dară nu se cuvine ca Camera să se facă solidară cu o cifră pe care nu a cercetat-o încă. îmi place a crede şi cred cu toată buna-credinţă că onor. foşti miniştri au lăsat financele în starea cea mai bună, a[u] redus datoria flotantă la 3 milioane; dară n-avem vreme acum să ne ocupăm de aceasta. Să rezervăm cestiunea pentru altă dată; vom cerceta şi vom vedea daca în adevăr ministerul trecut a redus la 4 milioane [sic] datoria flotantă. ISToi atunci îi vom fi foarte recunoscători şi-i vom zice că foarte bine a făcut. însă, cu părere de rău văd că şi onor. fost minister, ca şi cel de mai nainte, miniştrii, vin şi iau vizavi de noi rolul de miniştri căzuţi. Dară, onor. foşti miniştri, şi eu am fost ministru, şi nu mi-am permis... Domnul Carp: Nu v-am luat de esemplu. Mă iertaţi, m-aţi luat în foarte multe şi m-aţi şi întrecut, deşi la o vîrstă foarte tînără şi fără să aveţi trecutul meu. (Aplauze, ilaritate.) Astăzi, domnilor, nu sîntem chemaţi a cerceta faptele ministeriului Dimi-trie Ghica, nici ale ministeriului Golescu—Brătianu, nici ale ministeriului Alexandru Golescu şi nici în fine ale ministeriului Manolache Costache Iepureanu 2, astăzi avem să dăm autorizaţiune ministeriului actuale de a face cheltuieli şi a percepe veniturile, ca să nu se oprească machina guvernamentale. Mai tîrziu ne vom ocupa a împărţi dafini unora, si pe alţii-i vom precipita acolo unde merg miniştrii căzuţi. Eu de cîte ori am căzut de la putere am tăcut şi am socotit că este o cestiune de bună- * Şedinţa din 22 decembrie 1870. 70 cuviinţă de a nu veni să vorbesc întruna tot de ministerul meu, nici să sprijin ministerul cel nou cum îl sprijiniţi dumneavoastră astăzi pe acesta, căci un asemenea sprijin este sprijinul frîngliiei 3. (Ilaritate.) „Monitor”, 1870, nr. 288, p. 2 330, col. 4. NOTE 1 Se dezbatea proiectul de lege „pentru facerea cheltuielilor şi strîngerea veniturilor publice pe luna ianuariu 1871”. Proiectul prevedea că guvernul este autorizat a urma bugetul lunii ianuarie a anului precedent, cu excepţia paragrafelor nerepetabile : stipendii, subvenţii, contractări, anuităţi la datoria publică, indemnizaţii, diurne, cheltuieli de drum etc. La discuţii Manolache Costache Iepureanu declarase că bugetul anului 1870 este deficitar, estimînd lipsa la patru milioane. 2 Guvernele : Nic. Golescu (1 mai 1868—16 noiembrie 1868); Dinii trie Ghica (16 noiembrie 1868—2 februarie 1870) ; Al. G. Golescu (2 februarie — 20 aprilie 1870); cabinetul format la 20 aprilie 1870. 3 Bugetul a fost primit cu 63 de voturi pentru şi trei împotrivă. Panegiric pentru Nicolae Şuţu * Domnilor deputaţi, în 9 ianuariu a repausat în Focşani principele Nicolae Suciu1, fost ministru de externe, fost cap al guvernului Moldovei, în timpul boalei domnului Grigore GMca vodă, fost membru al Comisiunii centrale, un om care, deşi se trăgea din o familiă fanariotă, însă din tinereţe s-a alipit către locul naşterii sale, care e Eomânia şi căreia a adus numeroase servicii, parte ca funcţionar public şi parte ca învăţat. După domnul Cantimir, datorim principelui Nicolae Suciu cea mai bună carte de statistică. Domnilor deputaţi, Nicolae Suciu a murit sărac, sărac, în cea mai mare lipsă, lăsînd o văduvă şi patru orfani. în viaţă fiind i s-a făcut o strîmbătate, căci, atunci cînd i s-a dat pensiunea, nu i s-a dat după ultimul post ce a ocupat ca membru al Comisiunii centrale. Petiţiunea pe care a dat-o nu a dat-o el, a dat-o mizeria, trebuinţa, familia, şi pînă astăzi stă la comisiunea pensiunilor. Nu viu, domnilor, să vă cer nimic alta decît dreptul care se cuvine tutulor, atît celor mari, cit şi celor mici, şi cu atît mai mult acelora cari au servit ţârei, şi mai cu seamă acelor cari au murit cu condeiul în mină scriind pentru Eomânia. Fiind dară atît numele meu, cît şi al domnilor Voinov, Alexandreseu Urechia, N. Eosetti Bălănescu, Mavrogheni şi P. Grădişteanu subscrişi în această propunere de ordine de zi, vă rog să binevoiţi a o asculta. Sper că onorabila Cameră se va asocia cu mine, căci nu ia alt angajament decît de a fi puşi în poziţiune a cerceta drepturile repausatului şi ale familiei sale. Vă rog să primiţi urgenţa, căci este urgenţă 2. „Monitor’, 1871, nr. 11, p. 49, col. 4—5. * Şedinţa din 13 ianuarie 1871. ir NOTE 1 Nicolae Şuţu s-a născut de fapt în Turcia, la Arnavutkoy (îstanbul) la 25 octombrie 1798. A venit în Moldova în 1819, stabilindu-se definitiv în 1829. A intrat in viaţa publică contribuind la redactarea Regulamentul organic şi conducînd diferite departamente : externe, finanţe, interne, secretariatul statului. în 1835 a făcut parte din delegaţia moldoveană care a participat la tratativele pentru încheierea convenţiei comerciale cu Ţara Românească. Refugiat ia Braşov în 1848. Secretar particular al domnitorului Grigore Alexandru Ghica (1849—1856). A participat la lucrările Comisiei centrale de la Focşani. A scris : Apergu sur Tetat industriei de la Moldavie. Apergu sur Ies causes de la gene et de la stagnation da commerce H sur Ies besoins industriels de la Moldavie, Iaşi, 1838 ; Notions statistiques sur la Moldavie, Iaşi, 1849 (trad. românească de Teodor Codrescu, Iaşi, 1852); Memoires du prince Nicolas Soutzo..., 1798—-1871, Viena, 1899. Despre el: I. Veverca, Viata, activitatea şi opera întiiului economist ideolog din România, 1798—■1871, Bucureşti, 1936; V. Slăvescu, Viata şi opera economistului Nicolae Şuţu, 1798—1871, Bucureşti, 1941. 2 Adunarea a votat trimiterea de urgenţă a petiţiei la comisie. Explicaţii asupra legii comunale elaborate de el* Domnilor deputaţi, mă văd şi eu amestecat într-o cestiune de care m-am ţinut cu totul depărtat1. Onor. domn Negură m-a luat de martur, însă nu a esplicat tot ceea ce eu am spus domniei-sale. Şi onor. domn Lahovari2 a socotit că eu, în con-versaţiunea ce am avut cu domnul Negură, m-aş fi mărginit a cita ca exemplu numai numele onor. părinte al domniei-sale, pentru care eu am o deosebită amiciţie... ? O voce: Să-ţi fie de bine. Voi să rectific aceasta. Eu, domnilor, intr-o conversaţiune cu domnul Negură şi cu alţi mai mulţi deputaţi, m-am plîns de reaua interpretare ce s-a făcut legei comunale şi legei consilielor judeţene. Iată această interpretare rea: Legea comunală şi cea judeţeană 3 zice pozitiv şi clar că nimene nu poate să fie consiliar intr-o comună decît acela numai care-şi are domiciliul acolo şi este alegător. Ou mare mirare dară am văzut mai multe persoane întrunind două funcţiuni cu totul neconpatibile şi în două locuri cu totul iarăşi curioase. Văd pe onor. domn Teriachiu, încep întîi cu amicii mei, că este ajutor în consiliul comunal de Galaţi şi preşedinte al consiliului judeţean din Putna... Domnul preşedinte al consiliului: Şi-a dat demisiunea. Ştiu, însă cestiunea este că domnia-sa a funcţionat în aceste posturi şi nu a venit în Adunare în timpul ministeriului domnului lepureanu4 pentru că-şi îndeplinea funcţiunea de preşedinte al consiliului judeţean din Focşani. Am văzut pe onor. domn Th. Yăcărescu că este ajutor în consiliul comunal din Bucureşti şi preşedinte al consiliului judeţean de Prahova... Th. Văcărescu: Ger cuvîntui în cestiune personală. Eu am domiciliul politic în Prahova. * Şedinţa din 13 ianuarie 1871. 72 Dacă sînteţi aci, nu puteţi fi şi acolo. Legea nu s-a interpretat încă o dată astfel *. Âm văzut pe onor. domn P. Angelescu că este membru al consiliului comunal din Bucureşti, ca şi cînd domnia-sa ar fi alegător în oraşul Bucureşti. Domnul P. Angelescu: Mi-am domiciliul de 22 de ani în Bucureşti. în adevăr, domnilor, pe urmă domnul Angelescu s-a dus şi a plătit acolea nişte contribuţiuni, dară cu toate acestea eu ştiu că domnia-sa este alegător în judeţul Muscel, domiciliat în oraşul Cîmpu Lung... Domnul P. Angelescu: Am domiciliul politic acolo, şi real aici. Iată, domnilor, în contra căror fapte m-am recriat **. O voce: Interpretaţi legea. Da, domnilor, cu legea în mină vom da un vot prin care să se curme o dată aceste abuzuri. Ei bine, tot asemenea, fără cea mai mică rea intenţiune, am citat şi numele onor. domn M. Labovari, părintele domnului Al. Lahovari, pentru că domnia-sa este alegător la Bîmnicul Yîlcii şi prin urmare nu putea fi membru al consiliului judeţean din Vi aş ca. Domnul Lahovari: Legea nu-1 oprea... (Zgomot,) Yă înşelaţi. Yedeţi, domnilor, că nu am ridicat cestiunea în Cameră, ci am făcut numai o conversaţiune privată cu onor. domn Negură asupra necesităţii care este de a se explica sau îndrepta legea comunale şi judeţeană ; şi atunci am citat nişte fapte străine, curioase pentru mine, căci în adevăr este straniu a vedea pe cineva preşedinte al consiliului judeţean într-un judeţ şi apoi să-l vezi consiliar comunal în alt judeţ. Domnul Th. Văcărescu : Aşa a fost şi domnul Ioan Brătianu. Bău a fost, daca a fost aşa... Domnul latropoluVă înşelaţi, nu a. fost niciodată în această condiţiune. Domnul A. Lahovari .: Aşa a fost domnul D. Brătianu alegător la Piteşti şi era în consiliul comunal din Bucureşti şi alţi mulţi. în ■privinţa domnului Brătianu vă înşelaţi, pentru că este alegător aici în capitală. Acum vin la mine. Eu am fost preşedintele consiliului judeţean din Fălciu, pentru că acolo este forul locuinţei mele reale şi politice, acolo votez şi la comună şi la judeţ şi pentru deputaţi. Pot să fiu, domnilor, deputat în toată ţara, dară nu pot să fiu consiliar judeţean decît în judeţul unde sînt alegător ; nu pot să fiu membru comunal decît în comuna unde-mi plătesc dările, unde esist, unde am centrul activităţii mele. Iată dară’ ceea ce am susţinut şi susţin şi acuma, că legea comunală este călcată în paguba intereselor judeţene, căci de multe ori, vedeţi, se poate întîmpla ca, eu fiind membru al comunei Bucureşti, în acelaşi timp să se deschidă şi consiliul judeţean din Fălciu şi eu să nu pot lua parte, fiindcă sînt ocupat la comuna de aci, sau viceversa, şi astfel unul din posturile mele suferă. Domnul Th. Văcărescu : Domnilor deputaţi, n-aş fi luat cuvîntul în cestiune personale, fiindcă nu voi să ocup cu asemenea cestiuni momentele preţioase * Citeşte : niciodată. ** Din fr. recrier, a protesta, a fi nemulţumit. 73 ale acestei onor. Camere, dacă onor. domn Kogălniceanu nu ar fi crezut de cuviinţă, pentru susţinerea teoriei domniei-sale, sa citeze şi persoana mea. îmi pare rău însă că onor. Glomn Kogălniceanu, părintele ilustru al acestei legi...5 Inii ştiu dacă sînt ilustru. Domnul Th. Vâcărescu : îmi pare rău, zic, că a uitat prescripţiunile ei. în adevăr, poate are domnia-sa dreptate, pentru că a avut destul timp ca să le uite şi crede poate că pentru a şi le aduce aminte are nevoie d-a reveni Ia guvern... Ger cuYÎntul iarăşi în cestiune personale 6. ,,Monitor”, 1871, nr. 14, p. 65, col. 2—3. NOTE 1 Discuţia pornise de la interpelarea făcută de D. Lupaşcu, reprezentantul judeţului Bacău, în şedinţa din 12 ianuarie, în care, narînd unele incidente petrecute în oraşul de reşedinţă al fiefului său electoral, criticase vehement legea comunală. Vezi Legea pentru comunele urbane şi rurale a Principatelor Unite Române din 31 martie 1884, Bucureşti, 1864, 50 p. Paternitatea lui K. e confirmată de actele existente în arhiva sa de la Biblioteca Academiei, XXII, acte 1827, 1830, 1894 (legea consiliilor comunale, legea comunală şi legea organizării consiliilor comunale). în 1882 K. relevă şi contribuţia lui L. Steege şi a lui G. A. Rosetti la această legislaţie („Monitor”, 1882/1883, nr.4, p. 43—45). 2 Al. Lahovari, relatînd probabil faptele după ceea ce aflase din conversaţia lui K. cu Negură, remarcase acru : „Dumneavoastră aţi zis că părintele meu era consilier judeţean la Vlaşca cu domiciliul politic la Vîlcea”. 3 Proiectul de lege organică comunală şi judeţeană în „Monitor”, 1871, nr. 28, p. 134 şi urm. 4 Ministerul Manolache Costache Iepureanu, 20 aprilie—18 decembrie 1870. 5 Th. Văcărescu se justificase în continuare astfel: „Legea zice că pentru a fi cineva eligibil la consiliul unui judeţ trebuie să aibă domiciliul său politic acolo cel puţin cu şase luni mai nainte, pe cînd spre a fi eligibil în consiliul comunal este nevoie de a avea cu şase luni nainte domiciliul său real în comună. Ei bine, am domiciliul meu politic la Prahova, unde votez de patru ani în colegiul întîi, şi domiciliul real în Bucureşti, prin urmare eram foarte în drept să fiu ales preşedinte al consiliului comunal în Bucureşti. Şi de aceea ziceam adineaori că era nevoie ca domnul Kogălniceanu să-şi aducă aminte legea pe care a făcut-o însuşi domnia-sa”. 6 Incidentul a fost închis. Pentru acordarea indigenatului lui Iacob Inge Rober * Domnilor, nu socotesc că trebuie să urmăm exemplul Dumnezeului ebreilor, care persecută pînă la al noulea neam1. Nu socotesc cum că trebuie să ne punem să cercetăm nişte fapte cari au date atît de înapoiate, adică cu 22 de ani înapoi, cu atît mai mult cu cît că domnul Inge în vremea aceea nici că a fost în capul mişcării; a fost un om care atîrna de stăpînul său şi care a mers după stăpînul său. Dacă este greutatea, dacă este vina, aceasta se cuvine oamenilor politici, oamenilor de atunci, pe cari însă i-am văzut figurînd în multe Adunări ale noastre parlamentare şi făcînd chiar acte de buni cetăţeani. * Şedinţa din 23 ianuarie 1871. 74 La 3 apriliu, domnul Inge, ca mulţi oameni nevinovaţi, a fost arestat şi foarte curînd pe urmă pus în libertate, nu ca vinovat, ci ca nevinovat. Domnul Inge este nn onor. cetăţean, este un onor. comerciante, este nn mare proprietar, care s-a făcut iubit şi locuitorilor de pe moşia sa şi este stimat de întregul judeţ al Romanului. Ar fi de dorit, domnilor, ca mulţi dintre proprietarii şi comercianţii noştri să înfăţişeze şi să aibă calităţile bune şi leali ale domnului Inge. Prin urmare, noi, care-1 cunoaştem mai d-aproape şi din deosebitele ocaziuni, socotim că veţi binevoi dumneavoastră să ţineţi seamă de recomandările cari le facem în favoarea domnului Inge, cu atît mai mult că noi avem să locuim cu domnia-sa, şi dacă ar avea viţiuri şi metehne noi am fi cei dinţii a vota în contră-i. Rog dară pe onor. noştri colegi, cari nu ştiu despre domnul Inge decît după auzite, să binevoiască a ţine seamă despre mărturia noastră, precum şi noi mai întotdeauna şi chiar în şedinţa de astăzi am ţinut seamă de mărturiile domniilor-lor, cînd a fost vorba de a se da indigenatul unor persoane de dincoace de Milcov, cunoscute numai de dumneavoastră. Cît pentru mine, socotesc că am face rău să refuzăm indigenatul unui asemenea proprietar şi comerciante, care să deosibeşte prin bunătatea inimei sale şi totdeodată prin multa dezvoltare ce a dat agriculturei, de care se foloseşte, pot zice, un judeţ, întreg 2. „Monitor”, 1871, nr. 20, p. 98, col. 4. NOTE 1 I.I.R. era armean, fost supus rus, şezător de 30 de ani în Iaşi, angrosist de tutun şi proprietar al moşiei Hăbăşeşti. Al. Candiano spusese că la 1848 postulau tul ,,după mişcarea ce se făcuse atunci în Moldova a legat pe aceia care ridicaseră stindardul contra privilegielor de atunci”, iar în 1866, la 3 aprilie, s-ar fi aflat în fruntea mişcării separatiste din Iaşi. Din aceste motive se opusese acceptării indigenatului, ceea ce provoacă replica lui K. S-ar părea că e vorba de tutungiul domnitorului Mihail Sturdza. Vezi D. I. Gavriliu, Conlribuţiuni la istoricul tutunului pină la înfiinţqrea monopolului lui în România, Iaşi, 1929, p. 133 şi urm. 2 E ciudat că, deşi alături de K. au pledat pentru indigenat P. Suciu, C. Brăescu, P. Grădişteanu, iar singura împotrivire clamată a fost cea a lui Al. Candiano Popescu, Adunarea l-a respins cu 47 de bile negre, 28 de bile albe şi două abţineri. Propunere pe marginea interpelării lui N. Blaremberg1 asupra unei scrisori publicate de domnitorul Carol în „AUgemeine Zeitung” (Augsburg) privitoare la România* Domnul M. Kogălniceanu citeşte următoarea propunere : ,,Adine mişcată, Camera, in urma esplicaţiunilor date de domnul ministru, exprimă devotamentul său către tron şi dinastie, cari sînt garantate de Consti-tuţiune, şi plină de încredere în viitorul ţârei, hotărîtă a rămînea neclintită în Constituţiune, trece la ordinea zilei. M. Kogălniceanu, L. Catargiu, dr. A. Făiu, D. Ghica, G. Costa-Foru, G. Ghiţu, N. R. LocusteamT\ Domnul preşedinte al consiliului: Aş dori să înţeleg fraza care începe cu cuvintele : ,,adînc mişcată”. * Şedinţa din 30 ianuarie 1871. 75 Domnul ministru nu are deeît să consulte inima fiecărui român şi va simţi că această Cameră, ca şi ţara întreagă, este adînc mişcată în momentele acestea... Domnul preşedinte al consiliului: Aşa este, am zis-o şi chiar eu, dară fiindcă nu înţelesesem bine acea frază vă rugam să o repetiţi. Domnilor, două idei deopotrivă mari au preocupat pe acei cari au făcut această propunere. Cea dintîi idee este că ducerea măriei-sale din ţara noastră ar putea să aducă, mai cu seamă în momentele de astăzi, multe pericule asupra ţârei. JSru voi comenta mult, nu voi spune multe, fiindcă toţi nu aveţi deeît să intraţi în domniile-voastre pentru ca să simţiţi în ce poziţiune ne-am afla noi în faţa împrejurărilor grave din afară, cînd Constituţiunea noastră ar primi o lovire şi o jignire prin ducerea măriei-sale. A doua idee este că ţara noastră, după cum în diferite ocaziuni a dovedit-o, ţine la Constituţiunea de care se bucură astăzi şi pe care şi-a djat-o singură. Toate constituţiunile anterioare acesteia au fost mai mult sau mai puţin puse în bănuială că nu sînt espresiunea acestei ţări, şi streinul a căutat mai întotdauna să se încerce a-şi zice cuvîntul său. Dară întotdauna naţiunea, cînd s-a atins de legile ei interioare, de admi-nistraţiunea ei, de autonomia ei, a făcut act de energie, după cum a făcut la 1821 cu Tudor Vladimireseu, la ’48, la ’59 şi la ’66, cînd s-a votat această Oonstituţiune. Aşadară a trecut timpul cînd streinii se încercau a se amesteca în afacerile noastre interioare. Europa întreagă, prin Tractatul de la Paris, a consînţit drepturile României de a se cîrmui cum ea va înţelege şi va voi şi nimeni nu are dreptul de a se amesteca şi a-i călca acest drept al ei. Aceasta este, domnilor, a doua idee în propunerea noastră. Prin urmare, domnilor, noi vă rugăm ca, oricare ar fi convicţiunile domniilor-voastre, să faceţi un act de români votînd această propunere, care împacă toate susceptibilităţile şi care manifestă botărîrea ţărei şi a acestei Camere, care o reprezintă, de a menţine Constituţiunea pe care ea şi-a dat-o şi dinastia care face parte din această Oonstituţiune 2. „Monitor”, 1871, nr. 26, p. 136, col. 4—5. NO TE 1 N. Blaremberg fusese foarte vehement şi ceruse preşedintelui Consiliului de Miniştri o dezminţire in „Monitor” a scrisorii iscălite Carol, publicată în foaia germană şi în care era denigrată naţiunea română. N. B. o considera apocrifă, „pentru că nu acela care a declarat atingînd pentru prima oară pămîntul nostru că din acel moment a devenit român ar putea, după ce a ţinut în mîini cinci ani destinele acestei ţări, după ce a împărţit cinci ani buna şi reaua ei fortună, să ne zică că un puternic magnet îl atrage spre o altă patrie, că acel magnet n-a încetat un singur minut de a-şi exercita influenţa sa. Ea este apocrifă pentru că nu acela căruia i-am oferit splendoarea unui tron, ilustrat de atîţi prinţi eroici, de atîţi prinţi virtuoşi şi inimile a cinci milioane de români ar putea să ne taxeze de ingraţi şi aceasta atunci pe cînd poate nu a avut ocaziunea încă a ne da nimic în schimb”. Drept urmare, el depusese următoarea propunere : „Propun ca, Camera să declare că nu poate considera acea scrisoare deeît ca apocrifă şi că, protestând din nou de ataşamentul său nealterabil la Constituţiunea ce ne-am dat în deplina noastră autonomie, trece la ordinea zilei”. Scrisoarea lui Carol, pe care N. Blaremberg o voia apocrifă, era perfect autentică. A publicat-o D. A. Sturdza, biograful principelui, în Domnia..I, p. 595—59Q, sub data de 76 10/22 decembrie 1870. Tonul este peste măsură de pesimist. Şi motivul principal — nemărturisit— l-a constituit scandalul Strusberg (vezi intra). Carol îşi considera existenţa ,,sfărî-mată” şi imposibilitatea guvernării românilor n-o punea pe seama poporului ca atare, ci a clasei lor politice, care pusese mina pe putere. Era un grup social care îşi făcuse studiile în străinătate şi care îşi însuşise „fără discernămînt ideile admise acolo şi îmbrăcate într-o oarecare formă utopică”. Or, România se afla în situaţia de a trece de la o guvernare „despotică’ ’ la alta „liberală”, beneficiind de o Constituţie „precum nu are nici un popor în Europa”. Această transformare bruscă produsese frămîntări politice grave, care puseseră tronul prinţului de Hohenzollern in dificultate. Fără a pomeni cauzele reale, imediate, legate în primul rînd de resentimentele faţă de germani şi de galofilia explicabilă a românilor, Carol crezuse că e momentul să se întoarcă în Germania. Puţin teatral, el vorbea de „libertatea de a mă întoarce în scumpa mea patrie”. Pe bună dreptate Blaremberg contesta autenticitatea unor astfel de declaraţii. Admiţîndu-le, însemna că în fruntea ţării se află un sperjur, care şi-a călcat legămîntul făcut la venirea aici. Mai explicit apare Carol în scrisoarea trimisă în aceeaşi zi tatălui său ; după ce îi cere să-i găsească „un colţ liniştit” în Elveţia, „unde să poată rămînea uitat cîtva timp”, aminteşte cu obidă de miile de germani care îşi puseseră „economiile lor în titluri de căi ferate române” şi care acum se vedeau ruinaţi (D. A. Sturdza, Domnia..., I, p. 594—595). Evident intenţiile reale ale lui Carol trebuie puse aici sub beneficiu de inventar. E puţin probabil că ar fi trecut la fapte. Procedeul însuşi al publicării unei ieremiade în presa germană era mai mult o ameninţare deeît o decizie irevocabilă. în acelaşi timp e de observat că eventualitatea abdicării profila noi complicaţii pe plan extern pentru România. Conştienţi de pericol, oamenii politici cei mai proeminenţi, între care K„ au acţionat în consecinţă (vezi partea a IY-a a volumului, p. 134, nota 5). 2 Propunerea lui K. a fost votată cu 92 de voturi pentru, opt împotrivă şi şase abţlner în favoarea validării mandatului de deputat al lui Costache Nanu la colegiul II Tutova * Eu declar că recunosc pe domnul Nanu ca bun ales1, însă nu după teoriile şi principiele, să-mi permită onor. domn raportator 2 a o spune, după mine neconstituţionale, pe cari s-a întemeiat comisiunea. Domnul Nanu, preşedinte de tribunal, a fost înlocuit cu două-trei zile înaintea alegerei şi prin urmare era cetăţean în drept de a se bucura de drepturile comune; iară dacă domnul Nanu nu ar fi fost înlocuit, ci ar fi fost încă preşedinte şi ar fi voit să se aleagă deputat, eu susţin că trebuia să-şi dea demisiunea cu 15 zile mai nainte. Mă serv întru aceasta cu practica păzită de cînd avem Constituţiunea de faţă şi voi cita onorabilelui domn raportator mai mulţi membri din camerele trecute cari au fost procurori, judecători şi cari toţi voind să devină deputaţi au înţeles lucrul aşa cum îl înţeleg eu; ei şi-au dat demisiunea cu 15 zile mai nainte. Yoi cita un exemplu din Camera trecută: domnul Exarcu, preşedintele tribunalului de Bacău, a voit să-şi pună candidatura în judeţul Romanului şi şi-a dat demisiunea cu 20 zile mai nainte; şi domnul ministru Boerescu a făcut apel la simţimîntele sale şi l-a rugat să-şi retragă demisiunea şi să rămînă la tribunal, şi aşa a şi făcut; însă domnia-lui simţise că trebuia să-şi dea demisiunea cu 15 zile înainte. Domnilor, îndată ce un funcţionar se poate schimba de puterea executivă, el intră în obligaţiunile puse la toţi funcţionarii; fie în ramul administrativ, fie în ramul judecătoresc, trebuie să-şi dea demisiunea cu 15 zile mai nainte. Aceasta însă nu are a face cu alegerea de faţă * Şedinţa din 5 februarie 1871. 77 Sînt dator dară să mă înscriu contra teoriei comisiunii ca o măsură prevăzătoare pentru alegerile viitoare 3. „Monitor”, 1871, nr. 30, p. 163, col. 3.. NOTE 1 La colegiul II Tutova fusese ales Costache Negri. în urma demisiei acestuia s-a procedat Ia noi alegeri ; C. Nanii obţinuse 51 din voturi, iar Panait Armaşu cinci. Pe lingă alte vicii de procedură (lista alegătorilor neadeverită de primar, absenţa unui proces-verbal din care să reiasă că şedinţa colegiului a fost prezidată de primar sau de ajutorul său, cum prevedea legea), comisia, prin vocea raportorului său, observase că C. Nanu şi-a dat demisia din funcţia de preşedinte al tribunalului Tutova numai cu cinci zile înainte de data alegerii. Or, articolul 26 din legea electorală prevedea un termen minim de 15 zile pentru agenţii puterii executive. Funcţionarii judecătoreşti, conform articolului 29 al aceleiaşi legi, nu puteau fi aleşi nici în judeţul de reşedinţă, nici în cele limitrofe. în cazul în speţă, comisia interpretîndl cele două articole convenise că prin demisie C. Nanu încetase a fi funcţionar al statului şi prin urmare era justificat a candida la colegiul II. K. ceruse cuvîntul şi preşedintele i-1 acordase, observînd însă că dacă dorea să conteste alegerea trebuia să depună o propunere în acest sens pe masa Adunării subscrisă de cinci membri.. K. i-a replicat: „Eu cred că, mai nainte de a-mi exprima opiniunea, sînt liber să uzez de cuvîntul meu”. 2 G. Brăescu. 3 C. N. a fost validat. Despre adresa ce Adunarea României urma să trimită Parlamentului italian felicitîndu-l pentru stabilirea capitalei la Roma * r Domnilor, eu nu cred că o asemenea adresă1 se cuvine a se mai tipări. Se poate ca redacţiunea ei să fie în unele părţi nu tocmai corectă, se poate ca unele expresiuni coprinse intr-insa să nu convină, dară eu cred că sentimentele pe cari ea le conţine sînt împărtăşite în totul de Camera întreagă. Nu înţeleg dară pentru ce s-ar cere să se tipărească şi nici nu este esemplu ca o asemenea adresă să se fi tipărit undeva. Insistă pentru redactarea adresei în limba română. Domnilor, socotesc că noi nu vom fi avînd de gînd să transformăm acest Parlament şi în academie literară, ca să ne apucăm să cumpănim greutatea cuvintelor şi să căutăm ore întregi accepţiunea cea mai justă a lor. Socotesc că avem destule de făcut şi fără de aceasta pentru ca să nu ne mai apucăm acuma a face şi literatură. Această adresă, domnilor, a fost încredinţată unor bărbaţi cari-şi au şi ei numele lor ca să ştie să conducă condeiul în limba ţărei lor. Dacă acum în această adresă pot fi oarecari espresiuni cari să nu se pară tocmai nemerite, rog pe acei cari cred aceasta să fie încredinţaţi că, dacă ele a fost puse, au fost pentru că redactorii săi au avut în vedere că această adresă are să fie tradusă în limba italiană, şi toţi ştiu că limba italiană are adesea un alt stil decît a noastră. Dacă dumneavoastră însă voiţi ca ea să fie scrisă curat româneşte, puteţi să o schimbaţi în cursul discuţiunii. Dară nu faceţi ca ea * Şedinţa din 5 februarie 1871. 78 să fie animată la calendele grece, şi la calendele grece o trimiteţi dacă este să hotărîţi ca ea să se tipărească şi apoi încă să se trămeată şi pe la secţiuni, după cum and că cer unii. Yă rog dară, domnilor, să luaţi de îndată în discuţiune această adresă şi să nu o mai amînaţi, căci vă asigur că atunci nici nu aveţi mai putea găsi altă dată oameni cari să se însărcineze cu asemenea lucrări2. ,,Monitor”, 18 71, nr. 30, p. 163, col. 4—5. NO TE 1 Cu ocazia proclamării Romei drept capitală a regatului italian Parlamentul român a hotărît să trimită Parlamentului italian o adresă de felicitare. G. Chiţu o citise în Adunare. Textul era oarecum declamator şi emfatic, cu formulări ca acestea : „Românii daciani, rupţi din coasta poporului rege, transplantaţi de divinul Trajan ca custodia neadormită la marginile «depărtate ale lumii romane, în curs de optsprezece secuii aproape străbătînd prin întunericul timpilor şi vicisitudinilor adverse, ş-a conservat intacte tradiţiunile, moravurile, limba şi numele şi n-a încetat niciodată d-a-şi îndrepta ochii şi inima către Roma, focarul civilizaţiunii antice”. Agarici, vicepreşedintele Adunării, supunînd-o discuţiei, întrebase dacă ar fi oportună tipărirea ei. Manoîache Costache, sesizînd expresiile gongorice cu care era presărată, stăruise mai ales asupra „coastei”, căci se putea ca „adresa mergînd şi împrăştiindu-se în străinătate să preteze la ridicul”. Al. Lahovari, admiţînd fondul adresei, ceruse ca stilul să fie „mai simplu, mai precis şi mai demn de marele eveniment la care se face aluziune”. 2 Adunarea a luat în consideraţie proiectul de adresă, dar Manoîache Costache a făcut o rezervă: „Coasta rămîne? Dacă rămîne coasta, eu declar că nu votez!” Intervenţii la raportul privind acordarea unor pensii. Cazul generalului Nicu Mavrocordat * Domnilor, eu nu vin să apăr pe hatmanul Meu Mavrocordat*, ei vin să apăr Camera; apăr dreptatea Camerei şi prestigiul ei, precum şi încrederea ţârei în nepărtinirea dumneavoastră. Domnilor, domnul IST. Mavrocordat m-a plătit ca să nu-1 apăr, nu i-am fost niciodată amic politic, din contra, l-am combătut de moarte; şi ceea ce a spus onorabilul domn Brăescu şi onorabilul domn Yoinov 2 în parte sînt luate din ziarul ,,Steaua Dunării” 3, care, puţin după acest fapt trist şi nefericit în viaţa domnului Mavrocordat, a apărut în timpul pregătirilor ce se făcea pentru ca să se otărască despre soarta ţărilor româneşti, despre Unirea Eomâniei. Domnilor, domnul IST. Mavrocordat, încă o dată zic, nu a avut duşman mai mare decît pe mine, şi domnia-lui m-a plătit pe urmă pentru aceasta, căci l-aţi avut membru în Constituantă şi a votat bila neagră sus contra admiterii mele 4, şi Constituanta întreagă l-a aplaudat. Yedeţi dară, domnilor, că nu pot apăra pe domnul M Mavrocordat; dară vin numai să vă atrag atenţiunea pentru ca să nu faceţi un act pentru domnia-sa pe care nu l-aţi făcut pentru alţii cari erau mai vinovaţi decît dînsul — dacă este vorba să judecăm după aspirările spiritului de astăzi, * Şedinţele din G şi 8 februarie 1871. 79 acest spirit liberal care-1 văd cu fericire că se află în sufletul reprezentanţilor acestei Adunări — ; care fără a mai ţine seama şi altora de faptele ce au făcut în acea epocă, fapte şi mai compromiţătoare, le-aţi votat pensiune. Domnilor, iată cum a fost istoria acelei dezarmări. A fost o măsură ordonată de generalul rus Budberg pentru armata munteană şi moldoveană ca să fie dezarmată. Aceia cari sînt de dincoace de Milcov îşi vor fi aducînd aminte că infanteria a fost dezarmată toată prin ordinul dat de comandanţii armatei, că o parte din infanterie a fost condusă pînă la Buzău şi că acolo i s-a luat armele şi că nu a rezistat nimeni. O altă parte a armatei muntene, artileria, a fost chiar alături cu ruşii, s-a bătut la Silistra, la Olteniţa şi Brăila, şi bătea de minune; iară spătarii după vremea aceea, coloneii după vremea aceea sînt şi astăzi pensionari, şi mulţi pe urmă au jucat un rol mare în această ţară. O voce: Cine sînt aceia? ISTu voi să spun numele. Ei bine, domnilor, daţi-mi voie ca istoric român să fac istoria României. Cum, domnilor ? Cutărai spătar, cutărui colonel, cutărui major i-aţi votat pensiune ?... Domnul A. Ar ion: Nn i-am cunoscut. Cum, domnul Anton Arion, de vîrsta mea, fost ministru de justiţie, şi nu cunoaşte istoria României, istoria ţărei sale pe anii 1854 şi 1855? Domnul A. Arion: Istoria o cunosc, dară nu sînt ţinut să cunosc şi persoanele. Aci nu sînt persoanele în joc, ci istoria. O voce: A greşit atunci. Daca este greşeală, atunci nu mai am să zic nimic şi declar că voi vota contra oricărei asemenea pensiuni de astăzi înainte. Domnilor, domnul Voinov v-a spus tot ce a fost domnul Mavro-cordat; v-a spus cum ca membru la Sfatul administrativ, după cum se zicea atunci, ca ministru împreună cu alţi miniştri, plecînd capul înaintea comisarului rus, domnul Mavrocordat a subscris dezarmarea armatei, precum s-a făcut tot atunci şi dincoace, şi cum, cînd a fost chemat să esecute acea obligaţiune, nu a avut curagiul! Atîta este, domnilor ! Alţii au avut curagiul! Acelora, cari au avut curagiul, li s-au lăsat decoraţiunile ; acelora cari n-au avut acest euragiu, li s-au luat decoraţiile. Pensiune s-a votat acelora cari au avut curagiul. O voce: N-au dreptul la pensiune. A, domnilor! Sînt persoane cari nu se cuvine să ia pensiunea ? Apoi atunci aide să revizuim lista pensiunilor şi să facem ca de acum înainte nici unul să nu mai ia pensiune. Dară cum, domnilor? Domnul Mavrocordat, care a fost ministru, care a fost deputat în Constituantă şi a luat împreună cu dumneavoastră parte la facerea Constituţiunei ce avem astăzi, şi care pe urmă a fost senatore... Domnul Voinov: Nu a cerut pensiune. Cum, domnule Voinov ? Eefuzul pensiunei va să zică este o pedeapsă mai mare deeît refuzul ce se face unui om de a lua parte la legile ţărei ? Ei bine, domnilor, sîntem noi în drept să facem aceasta ? O voce: După lege, da. SO Doresc, domnilor, ca dorinţa dumneavoastră după lege să nu facă ca să ne găsim într-o zi fără de legi... în şedinţa din 8 februarie. Domnilor deputaţi, vă iau marturi pe dumneavoastră că eu nu mi-am permis d-a veni să combat concluziunile raportului deeît al treilea. Mai întîi s-a exprimat, s-a revoltat onor. domn L. Catargiu 5 din partea dreaptă, pe urmă a venit şi s-a esprimat tot aşa onor. domn Negură 6, a cărui independinţă de caracter socotesc că nimeni nu poate să o pună în contestaţiune... Domnul I. Negură: Cer cuvîntul. (Ilaritate.) Domnilor, după ce am văzut dona caractere deopotrivă puternice că vin să combată acest raport, numai atunci m-am hotărît şi eu să vorbesc, şi sînt în drept să zic că domniile-lor ni-au convins, căci eu, prin inima mea, dacă nu prin raţiune, nu eram îndemnat să combat acele concluziuni; căci între onor. domn Mavrocordat şi între mine nu există nici o simpatie politică, cîiiar nici o simpatie personală, şi am avut onoare a vă spune că onor. domn Mavrocordat, membru al Constituantei şi necontestat de nimeni, de sus a votat cu bila neagră în contra mea în aplauzele multora ; şi acum, după 16 ani, domnul Meu Mavrocordat nu se socoteşte capabil d-a dobîndi o pensiune ? Domnul C. Brâescu: Dumneavoastră aţi spus-o. Acum permiteţi-mi, domnilor, după acest prolegomen, să mai fac încă unul: recunosc progresul spiritului uman, şi progresul spiritului uman este progresul stării naţionale, şi recunosc că, cu cît umanitatea progresează, cu atît progresează şi spiritul naţional, şi recunosc, şi dumneavoastră veţi recunoaşte împreună cu mine, că spiritul naţional în 1871 este altul deeît era în 1851; în adevăr, domnilor, ce era la 1851 ? Eusia era nu numai curtea protectorice a Eomâniei, era nu numai acea putere care a adus Eegulamentul organic, dară era şi putere cotropitoare, putere care pusese mîna pe Eomânia, dinaintea căria şi armata şi autorităţile civile capitulaseră. Yeţi mai recunoaşte, domnilor, că spiritul uman progresează, şi prin acest fapt pînă» la 1861 nu era o crimă de a petiţiona la străini, şi atunci a venit codicele penale cari a statornicit penalităţi pentru aceia cari s-ar adresa lă străini şi ar cbema intervenţiunea streină. Yeţi mai recunoaşte încă cum că spiritul de independenţă la 1851 era altul deeît la 1871. Dumneavoastră aţi văzut că la 1861 numai pentru faptul unor transformări publice din întru s-au găsit mai mulţi funcţionari cari şi-au dat demisiunea 7. La 1851 nu s-au găsit nici trei. Cred asemenea, domnilor, că, în puterea progresului spiritului uman, dacă astăzi am avea o invaziune streină, nu s-ar găsi mulţi români cari să consimtă a servi subt invazori. O voce: Nici unul. Voci: Aşa este. Prin urmare, pentru ce dumneavoastră veniţi să judecaţi fapte de la 1851 cu spiritul public care astăzi insuflă nu escepţiunea, ci regula concetăţenilor noştri? Yorbea onor. domn Eleva 8 de Eegulamentul organic şi imputa acelora cari au trăit sub Eegulament. Mai întîi voi avea onoare a spune 6 - c. 595 81 domnului Fleva că pînă la 1850 n-am trăit sub Regulament, căci am fost militar, funcţiune civilă numai la 1850 sub Grigorie Gbica am ocupat9. Făceam parte din acea generaţiune care combătea atunci Regulamentul organic şi l-am combătut cu pericol, nu cum este astăzi, fiindcă în vremea aceea era mai mult pericol de a pleda înaintea unui tribunal în contra unui favorit al curţii decît este astăzi de a înjura şi de a ataca tot ce este de respectat, şi onor. domn loneseu singur v-a spus că la 1851 a făcut un act admirat de tot laşul stînd cu pălăria în cap înaintea generalului Budberg. Astăzi stăm cu pălăria în cap înaintea tutulor şi nimeni nu ne aplaudă, ci poate ne critică... Domnul Radu Mihail: Aşa e, dar şi astăzi cam sărutăm papucii. Onor. domn Radu îmi face onoare de a mă întrerupe şi-mi citează escepţiunea, dar nu regula. Singur v-a spus că regula nu este sărutarea papucilor. Onor. domn Fleva este atît de întreprid, atît de independinte, încît poate să-şi exprime opiniunile sale în toată libertatea. Dar aceasta o dato-reşte acelor oameni cari au trăit sub Regulament şi cari au combătut. Şi atunci combaterea se făcea cu mult pericol, cum o ştie şi domnul loneseu şi domnul Catargiu şi domnul Brătianu şi domnul I. Ghica şi mulţi alţi cari au trăit atunci, şi de aceea rog pe onor. domn Fleva să binevoiaseă a mă ierta daca astăzi am 55 ani, iar nu 27, şi am trăit sub Regulament. Astăzi se poate vorbi orice voieşte cineva, fiindcă nu mai sînt nici cazaci, nici dorobanţi cari să facă controlul opiniunilor politice ale fiecărui. Atunci era surghiunul, era pitacul domnesc, care punea preţ chiar pe capul omului aceluia care cuteza a zice dreptate. Şi atunci chiar, eînd noi combateam Regulamentul, trebuia totuşi să ţinem seama de trecutul acelora cari au făcut Regulamentul, căci la anul 1832, în faţa jugului şi r a despotismului fanariotic, şi Regulamentul organic era un progres, era un pas făcut în calea libertăţii, în care astăzi am intrat cu amîndouă picioarele. Aceste zise, permiteţi-mi a vă mai face un mic prolegomen. Să-mi permită onor. domn loneseu10, care recunosc că domnia-sa cu această ocaziune s-a ridicat la înălţimea unui principiu, să vin să apăr mai întîi pe Mirabeau, mai nainte de a apăra pe domnul Mavrocordat. Onor. domn loneseu, ca istoric, trebuie să ştie cum că istoria, de cînd s-a aruncat în aer cenuşa lui Mirabeau pînă astăzi, nu şi-a zis ultimul cuvînt asupra moralităţii lui, sau nemoralităţii lui, ci din contră, cînd pasiunile timpului au încetat, Mirabeau 11 a fost reinstalat în Pantheon, şi sînt scrieri ale oamenilor cari au petrecut viaţa lor întreagă în cercetarea acelui fapt şi care vin astăzi de declară că Mirabeau a fost pur în viaţa lui privată cum a fost de pur şi în actele sale politice... Domnul G. Chiţu : Nu este esact, cel mai de curînd istoric, domnul Louis Blanc, cu acte în mină, îi contestă moralitatea. Mi am memoria atît de frescă * ca să pot arăta onor. domn Chiţu că alţi scriitori mai în urmă de domnul Louis Blanc, şi istorici mai mari şi mai scrupuloşi, ne dovedesc din contră. Şi apoi, domnilor, pînă în ziua de astăzi în privinţa aceasta este un secret cari mai cere încă cercetări. Viitorul va descoperi, dar pînă astăzi nu ne putem pronunţa noi asupra unui nume aşa de mare şi să-l trimitem la gemonii12. * Proaspătă, din fr. fraîche. 82 Acestea zise, vin acum mai nainte de toate să rectific oarecari cuvinte ale domnului Tăcu13 în privinţa condiţiunilor legii de pensiune din Moldova. Regulamentul organic este modificat prin legea de la 1849. Regulamentul nu dă pensiuni, ci numai recompense ; şi noi aceştia din Moldova nu cunoaştem nici o persoană care, avînd avere, să fi cerut pensiune pînă la 1862. Dară, precum noi am adus dincoace obiceiuri cari nu erau ale Ţării Româneşti, asemenea şi noi am luat obiceiuri din Ţara Românească de a cere pensiune oricîtă avere am avea. Acest drept se coprindea şi în legea Moldovei de la 1847. La acest an atît de mult să socotea pensiunea ca o restituţiune, iar nu ca o recompensă, că ea nici nu se dădea de Cameră, ci de Consiliul de Miniştri; şi nu înţeleg cum Camera, care cunoaşte bine această lege de la 1847 şi care ştie că legea Moldovii, consfinţită prin acea a Unirii, zice curat că pensiunea funcţionarilor cari au slujit înainte de Unire se va da dupe legea Moldovei, unde pensiunea era considerată ca o restituţiune, căci, daca ar fi recompensă, apoi atunci nu avem dreptul să o dăm şi nu se cuvine să o dăm generalului Mavrocordat, dar ea este o restituţiune ; şi nu înţeleg, zic, cum Camera sprijineşte nişte asemenea opiniuni ce s-au emis aci în privinţa dreptului de pensiune. După legea de la ’47 Camera vota numai pensiuni de ajutoare şi răsplătiri naţionale. Atît este în legea Moldovii! Ajutoare la familii, orfani şi văduve, şi recompense naţionale la cetăţenii cei mari. Domnului Mavrocordat dar nu puteţi fără a face o nedreptate să-i refuzaţi cererea pentru că, după legea Moldovii, pe care aş putea să v-o citesc, fiindcă nu aş avea decît să cer să mi-o aducă din biblioteca Adunării, ea este în Manualul administrativ 14, pentru că, zic, după legea Moldovii nu este o pensiune, ci este o simplă restituire, şi că astfel ar fi trebuit ca nici să mai vină la Cameră, ci să se ceară de la Consiliul de Miniştri să-i constate anii de serviciu şi condiţiunile de vechime, şi să-i dea pensiune. După ce am redus, domnilor, cestiunea la proporţiunile sale cele mai simple, la cestiunea de lege, după ce am sprijinit şi dovedit că generalul Mavrocordat nu cere pensiunea, ci restituirea reţinerilor ce i s-au făcut, cred că dumneavoastră nu puteţi nici într-un caz a-i refuza cererea sa. Aceasta stabilit, viu acum la consideraţiunile generale care s-au pus înainte. Dar bine, onor. domni, dumneavoastră nu ştiţi că la ’54 în Moldova ca şi aicea era în capul ţărei un comisar rusesc, care era atît de putinte, cari stăpînea ţara cu dreptul de invaziune? Aţi uitat că acel comisar era Budberg, care făcea orice voia şi oricum voia? Nu ştiţi că armata Româniii era pusă la disereţiunea armatei ruseşti? Nu ştiţi că armata noastră era considerată ca făcînd parte din armata rusească şi era astfel silită să combată alături cu armatele ruseşti? Nu vă aduceţi aminte că atunci infanteria, artileria, cavaleria noastră au fost puse în capul armatei Rusiii şi au fost trimisă să se bată în contra Tureiii ? Nu ştiţi că atît dincolo, cît şi dincoa de Milcov au fost şi sînt oficeri români demni de stimă cari să fălesc că poartă pe pept medalia Rusiii, pentru curagiul lor, pentru valoarea lor militară? Otim s-au petrecut atunci lucrurile cu armata noastră? Plenipo-tentul rusesc care stăpînea atunci ţara românească cu dreptul de invaziune a dat ordine Consiliului de Miniştri din Moldova ca să facă ca miliţia noastră, care în fapt servea cu armata rusească şi ca armată rusească, să se întrunească cu aceasta din urmă şi să meargă unde i se va ordona. Acest ordin a fost dat tot într-un timp şi Consiliului de Miniştri de aici. Ei bine, Sfaturile administrative, atît din Moldova, cit şi de aicea, au încuviinţat cererea fără să protesteze, fără să dea nici un semn de opozi-ţiune. Mă înşel, din toţi membrii amîndoror acestor consilie, o singură voce s-a găsit care a protestat în Ţara Eomâneaseă, nu un oficer, nu un ostaş, ci un civil; Ion Filipescu s-a împotrivit ca ţara să sufere această ruşine... Domnul Chitu: Şi maior Burileanu, la Craiova, care s-a împuşcat mai bine decît să se supună. Nu voiesc să vorbesc aci nici de maior Burileanu, nici de alţi români cari în acel moment au avut în inima lor sentimentul naţionalităţii lbr, vorbesc de Consiliile de Miniştri cari aveau drept preşedinţi15 pe agenţii direcţi ai comisarului rusesc şi cari amîndouă au iscălit ordinul ca trupele noastre să meargă acolo unde le va ordona comandanţii ruseşti; nici nu a fost vorba ca ele să se opună formal la această cerere; toţi au tăcut şi s-au supus, şi dacă spiritul naţional, şi dacă sentimentul demnităţii noastre naţionale s-a ivit în acea împregiurare tristă, trebuie să mărturisim că s-a ivit într-o foarte mică măsură, că s-a văzut, afară de membrul Sfatului administrativ de aicea, loan Filipescu, în maiorul Burileanu de aici, şi în oficierul Filipescu de dincolo, cari venind îndărăt din Busia a fost primit cu entuziasm de toţi, a fost salutat pentru curagiul său de toţi şi i s-a dat un banchet, care a avut loc la via mea16. Daca însă atunci au fost cîţiva puţini tineri adăpaţi de ideele cele noi, cari au simţit ceea ce demnitatea lor le cerea să facă, nu putem noi pretinde ea oamenii în o vîrstă oarecare de la 1854, ca bătrînii de atunci cari nici nu se gîndeau la asemenea lucruri să facă ceea ce au făcut acei puţini tineri. Cu aceasta, domnilor, eu nu voi să scuz faptele îndeplinite de Sfaturile administrative de atunci; rele şi puţin demne au fost ele cînd le-au făcut, dară iarăşi f le scuzez pînă la un oarecare punct prin aceea că în epoca în care membrii lor trăise spiritul naţionale nu era atît de dezvoltat la noi încît să-l[e] îndemne să facă ceea ce au făcut Burileanu şi Filipescu. Dacă astăzi, într-un timp în care dezvoltarea sentimentului naţionale la noi a luat în raport cu timpii de mai înainte proporţiuni mari, dacă astăzi faptul comis la ’54 de acei cari erau în capul ţărei a[r] fi considerat de ţara întreagă ca o trădare naţionale, la ’54 însă nu era aşa; la ’54 supunerea armatei noastre de a se lupta alăturea cu armele Busiei cine nu ştie că nu era considerată ca astăzi, cine nu ştie că aceasta era privit ca ceva foarte naturale? La ’54, dacă s-ar fi părut ceva monstruos, s-ar fi părut nu ca armata noastră să lupte alăture cu Busia, ci dacă ea s-ar fi luptat alături cu Turcia în contra Busiei. De atunci spiritele s-au îndreptat, prejudecăţile, fanatismul au căzut din societatea noastră, de atunci şi pînă astăzi românii au ajuns ca să judice interesele ţărei lor fără să fie preocupaţi de cestiunea de religiune sau de ştiu şi eu ce alt, astfel că de acum înainte s-ar putea întîmpla ca românii să lupte alături cu Turcia fără ca aceasta să fie privită ca o nelegiuire; dară gîndiţi-vă la ’54 tot aşa era? Dară la ’54 ce s-ar fi zis oare cînd armata noastră ar fi fost trămisă să se bată alături cu Turcia în contra Busiei? Nimeni nu poate nega că un asemenea fapt ar fi fost condamnat, pentru că ar fi fost dusă să se bată alături cu păgînul în contra creştinului. Să vedem însă ce a făcut domnul general Mavrocordat? Domnu Mavrocordat nu a făcut decît să iscălească dimpreună cu ceilalţi membri 84 din consiliu predarea armatei noastre şi pe urmă, cînd a fost vorba de executarea hotărîrii, n-a avut curagiul, n-a avut inima de a o executa. Voci: N-a fost nici o hotărîre, nici o încheiere de a consiliului. Nu? Dară atunci cum Ioan Filipescu s-a împotrivit aşa? Şi apoi în ceea ce priveşte cele petrecute în Moldova, domnul Negură a spus că a fost un consiliu în care domnul Mavrocordat a luat acea hotărîre... Domnul Negură: Consiliul a fost compus atunci de oficierii armatei şi a fost ţinut acasă la domnul Mavrocordat. Ceea ce ştiu, domnilor, pozitiv este că generalul Mavrocordat nu a făgăduit nimic şi nu a făcut nimic fără a aduna şi consulta pe oficierii de sub domnia-sa. Acum amănuntele toate nu le pot spune, pentru că, în adevăr, nici nu le cunosc. Ceea ce însă cunosc şi cunoaşteţi dumneavoastră toţi este că, avînd în vedere timpul de atunci, împregiurările de atunci, nu este bine ca noi să acuzăm pe oamenii de la ’54 pentru că au executat acel fapt, pentru că aşa erau ideele de atunci, şi nu este bine de a lua din toţi acei oameni pe unul singur şi a-1 pedepsi, cînd toţi colegii lui l-au aprobat cel puţin tăcînd; şi dovadă că domnul Mavrocordat nu singur, nu de la sine a făcut ca armata să se predea, este că nici nu ar fi putut să o facă, ştiind că ceilalţi colegi ai săi au să protesteze; dacă un ministru de resbel ar da ordine ca armata toată să treacă peste Dunăre fă ră ştirea Consiliului de Miniştri, ceilalţi membri din consiliu pot să protesteze şi să facă ca aceasta să nu se îndeplinească. Domnul I. Negură: Credeţi că Budberg supunea ordinele sale la dezbaterea consiliului? Nu, dară cred că el făcea ca ele să fie executate prin Consiliul de Miniştri, cred şi ştiu că ele erau executate de acel consiliu. ’ Cum voiţi dară dumneavoastră, domnilor, o repet, ca din toţi oamenii confăptuitori cu domnul Mavrocordat la acea nenorocită întîmplare să-l luaţi numai pe domnia-sa şi să faceţi un exemplu, cînd niciodată pînă astăzi nu aţi făcut caz de incapacitate la pensiune nici unuia din oamenii cari au servit atunci? Alaltăieri, domnilor, alaltăieri nu mai departe, aţi votat pensiune unui domn Lenş17, după cum mi s-a încredinţat, pentru că ou nu am fost atunci în Adunare, care în acel timp era prefect la Ialomiţa şi care ca prefect a luat toată arhiva cancelariei sale, s-a pus în capul oştirilor ruseşti şi a trecut în Eusia. Am avut nenorocirea de a-1 vedea chiar ou trecînd astfel prin Moldova şi cu toate aceste domniile-voastre i-aţi votat pensiunea. Voci: N-am ştiut nimeni aceasta. Atîta mai rău pentru acei cari au ştiut-o şi nu ne-au spus. Mărturisesc, domnilor, că nu înţeleg că aceasta poate fi un cuvînt; rămîne ca dumneavoastră să vedeţi dacă o Cameră poate să zică vreodată că majoritatea ei cînd a votat un lucru nu a ştiut ce votează; poate fi permis numai unui singur individ din această Cameră de a o zice; dară Camerei, majorităţii niciodată, şi majoritatea, după cum am zis, a votat pensiunea lui Lenş de 370 lei pe lună. Domnul Dobrescu : Au votat acei cari au fost prezinţi. Declar că nu mă pot coborî cu discuţiunea pe tărîmul pe care o pune domnul Dobrescu. Domnilor, majoritatea, Adunarea a votat, cum a spus domnul Epureanu, pensiuni şi la alţii, la coloneii degradaţi, la 85 coloneii cari au bătut la uşa tutulor miniştrilor, la uşa ministerului Epu-reanu, la uşa ministerului meu, şi nu au căpătat-o decît de la Cameră, după raportul domnului Agarici. Pentru ce ? Pentru că s-au mai votat pensiuni la alţi coloneii cari erau cu aceeaşi pată. S-au votat pensiuni la doi coloneii degradaţi, unul din Moldova şi altul de aci. Ei bine, nu e bine, domnilor, să venim şi să facem acum în alt fel; căci, Încă o dată, şi Adunarea şi Constituţiunea au duşmanii lor, şi nu e bine să ne transformăm în tribunal, căci nu este treaba noastră şi nici se cuvine ca noi, cei de la anul 1871, să pedepsim nişte oameni pentru nişte păcate politice făcute la ’54. Căci unde mergem, domnilor, pe drumul acesta de pasiuni? Sînt deputaţi astăzi ai căror nume nu-1 voi cita, dară cari la ’48 au făcut acte naţionali şi au venit în ţară ca să se lupte în contra ruşilor, mergînd pînă şi a-i respinge chiar cu puşca grănicerilor, şi pentru dînşii a fost o sentinţă, dară noi toţi cari eram pentru progres am aplaudat faptul şi am zis că sentinţa să se dea la o parte. Dară poate să vină o Cameră alta, o Cameră reacţionară, atunci faptul acela poate să se primească ca un titlu de escludere, pe cînd noi îl considerăm ca recompensă. Domnilor, pensiunea domnului Mavrocordat nu este o recompensă, ci e un drept cîştigat, o restituţiune, nimic mai mult, şi Camera poate să refuze numai cînd este vorba de recompense, cu cari însă se ştie eît am fost de uşori. Domnilor, pentru că încălicăm pe calul cel mare patriotic, însă numai pe cîmpul de la ?54 nu se cuvine să se preumble junimea din anul 1871, 1872 şi înainte, căci atunci la 1854 în România nu era încă renăscute decît cîteva inimi cari lucrau pentru faptele ce le-am văzut, şi nu se cuvine nouă junilor de acum să luăm pe bătrînii de la ’54 şi să-i judecăm pentru ideele lor, căci şi junii pot să fie judecaţi de alţii pentru ideele greşite cari se pot găsi mai tîrziu pentru anul mîntuirii 1871. Aci, domnilor, eu nu apăr pensiunea domnului Mavrocordat, ci prestigiul Camerei, pentru a nu da un vot contrariu şi echităţii şi compe-tinţei sale. Domnul N. Voinov; Oricît ar fi de mare meritul onor. apărători ai cererii de pensiune a domnului N. Mavrocordat şi oricit de mare ar fi talentul dumnealor încercîndu-se să deturne cestiunea de cum este, vă voi demonstra cu raportul şi legea în mină că nu vor putea să ajungă la concluziunile la care tind. Onor. domn Kogălniceanu a venit să demonstreze înaintea domniilor-voastre faptele politice şi administrative ale cutărui sau cutărui om din regimul regulamentar sau constituţionale, cari astăzi poate să pară greşite, dară in alţi timpi nu erau greşite. însă, domnilor, în cestiunea de faţă nu este aceasta ; ceea ce m-a surprins a fost cînd am văzut pe domnul Kogălniceanu că se rădică a susţine cererea domnului Mavrocordat şi-l apără ; ceea ce mă întristează este că nu pot avea in mină în momentul acesta jurnalul ,, Steaua Dunărei”, prin care domnul Kogălniceanu declara atunci pe domnul Mavrocordat de trădător al ţărei18. (Aplauze prelungite.) Da, după ideele mele. Domnul Voinov : Astăzi aomnia-sa vine şi zice : Daţi răsplătire acelui om. . . Restituţiune, nu recompensă19. ,,Monitor”, 1871, nr. 31, p. 171, col. 2; p. 173, col. 2—3; nr. 32, p. 175, coL 3—5. 86 NOTE 1 N. Mavrocordat fusese hatman al Moldovei sub ocupaţia rusească din timpul războiului Crimei!- Comisia invoca articolul 71 (cap. III) din Regulamentul organic al Moldovei, ■care preciza că pensia se dă ca o „mulţumire din partea statului acelor care îndeplinesc slujbă politicească şi militărească cu osîrdie, cinste şi fără prihănire”. Or, N.M., după opinia comisiei, nu-şi îndeplinise slujba în aceşti termeni (vezi culpa care plana asupra lui în cuprinsul intervenţiei lui K.). Reîncadrarea sa în armată în vremea caimacamului Yogoridi a însemnat doar participarea la acţiuni contra „mişcărilor şi cerinţelor naţionali” ; el a „persecutat cu înverşunare spiritele care tindeau la Unirea României”. Din aceste motive comisia, prin vocea lui Costin Brăescu, respinsese cererea postulautului. 2 C. Brăescu, raportorul comisiei, fusese foarte dur şi spusese că acordarea pensiei ar însemna „recompensa trădării”, ar însemna un exemplu umilitor pentru colonelul Iuliu Dunca, pe atunci cadet de artilerie şi care protestînd contra dezarmării oştirii Moldovei fusese exilat in Rusia. C. B. prevenise şi eventuala obiecţie a susţinătorilor lui N. Mavrocordat, că acestuia i s-au retras decoraţiile ruseşti întrucît nu a putut trece armata moldovenească peste Prut, aşa cum se angajase faţă de generalul Budberg. N. Voinov spusese că, în momentul cînd ruşii se retrăgeau şi au înconjurat cu 10 000 de soldaţi cazarma din Iaşi somîndu-i pe români să treacă Prutul spre a combate pe anglo-frâncezi în rîndurilc armatei lor, N. Mavrocordat nu s-a împotrivit, aşa cum a avut curajul s-o facă ofiţerul Filipescu, deşi avea să plătească cu prizonierat îndelungat în Rusia gestul frîn-gerii săbiei. N. Mavrocordat „jurase credinţă stindardului rusesc sau stindardului româ-şnescf. . .]? Cînd oştirea română este în retragere şi cînd şeful oştirii noastre ordonă ca ea să părăsească postul şi să treacă peste Prut cu străinul, cine poate zice că aceasta e o faptă lăudabile a unui militar român?” 3 Vezi articolul publicat în 1858, III, p. 305—306, prilejuit de candidatura lui N. Mavrocordat ca deputat de Botoşani din partea partidei lui Grigore Sturdza. Articolul cuprindea am Act întocmit de un grup de ofiţeri asupra conduitei hatmanului în vremea ocupaţiei străine. 4 Vezi partea I a volumului, p. 100, nota 3. 5 L. Catargiu spusese : „Mă cutremur cînd văd că asemenea propunere vine de la corni-siunea de pensiuni”. El ceruse ca N. Mavrocordat să fie deferit justiţiei şi dacă completul de judecată îl găsea vinovat atunci să se procedeze în consecinţă. L. Gatargiu nu admitea însă ca să se substituie comisia de pensii unui for judecătoresc. 6 I. Negură spusese că N. Mavrocordat nu a avut atunci curajul să se opună comisa-îruhii Budberg. El se dusese la Gopou „şi a zis două, trei cuvinte soldaţilor din ordinul ce avea [... ] îndată ce domnul Mavrocordat a venit acasă, a căzut bolnav; a trebuit să i se îa sînge şi a fost un adevărat doliu în familia sa”. 7 între alţii Petre Orbeseu, ministrul justiţiei (cf. C. G. Giureseu, Viaţa şi opera lui 'Cuza vodă, Bucureşti, 1966, p. 268). 8 N. Fleva se referise la aspectul juridic al problemei „sulevat” de K. şi remarcase că în acest spirit trebuiesc observate prevederile „legii Regulamentului organic, pe care onor. ■domn Kogălniceanu şi foarte mulţi alţii între noi trebuie s-o cunoască cu mult mai bine decît anine, căci tocmai dumneavoastră aţi luat o parte foarte activă la aplicarea acelei legi”. K. iritat că Fleva i s-a adresat direct i-a cerut acru : „Vă rog, domnule Fleva, binevoiţi a nu vă adresa la mine, ci adresaţi-vă către această onorabilă Adunare, precum fac şi eu totdeauna şi niciodată nu mă adresez ia domnul Fleva, pe care nici că-1 cunosc”. 9 întors de la studiile ce le făcea la Berlin, K. e numit, în mai 1838, locotenent aghiotant ai domnitorului; în 1839 e aghiotant domnesc, apoi căpitan. în 1841 devine şi secretar ;al lui Mihail Sturdza. în 1844 e în conflict cu vodă ; este prins şi închis la mănăstirea Rişca. Eliberat, pleacă în străinătate, de unde revine în 1847, cînd începe a se ocupa intens de -•avocatură. Implicat în mişcarea din 1848 se refugiază în Bucovina, plecînd apoi în Franţa. Revine în iulie 1849, cînd e numit, sub noua domnie, a lui Grigore Alexandru Ghica, director .al Departamentului lucrărilor publice. 10 N. Ionescu spusese că Adunarea nu este chemată să cerceteze îndreptăţirea cuiva îa ;pensie potrivit vîrstei sau anilor de serviciu, aceasta fiind de resortul comitetului de pensiuni, .ci deputaţii sînt chemaţi „a cerceta meritul sau neineritul unui pensionar”. Prin urmare, Adunarea apreciind faptul petrecut la 18 august 1854 trebuie să convină că N. Mavrocordat nu .merită pensia. N. I. referindu-se la argumentarea lui K„ „fiindcă onorabilele reprezentante de Peatra este cel mai elocuent dintre noi şi fiindcă inima sa totdeauna [este gata] de a palpita Înaintea lucrurilor celor mari, să-mi permită a-i cita un exemplu foarte însemnat [. . .] Capul lui Mirabeau a fost depus la Pantheon şi cum îndată după aceea, cînd s-a descoperit că Mira-Ibeau era salariatul curţei, s-a scos cenuşa sa din Pantheon şi s-a spulberat în aer”. 11 G. Mirabeau, marele orator al Revoluţiei franceze, a fost înmormântat la biserica :8ainte Gcnevi&ve, transformată pentru acest eveniment în Pantheon francez (2 aprilie 1789). 87 După 10 august 1789, într-un dulap al regelui Ludovic al XVI-lea s-au găsit documente care îl puneau într-o lumină puţin convenabilă. în 1794, după 9 Thărmidor, resturile lui au fost scoase de acolo şi depuse la Glamart, cimitirul condamnaţilor, într-un loc rămas neidentificat. Gestul, fireşte, era lipsit de pietate şi P. J. Prudhon în Notes sur Ies hommes de la Revolution scria : ,,La calomnie organisee contre Mirabeau fut une bonte pour le parti revoluţionnaire et une calamite naţionale”. 12 Gemoniile erau scările Capitoliului pe care erau aşezaţi cei care urmau să sufere supliciul. Prin extensie, a arunca oprobiul public asupra cuiva. 13 D. Tăcu spusese că acordarea pensiei în acest caz ar fi ,,o profanare a drepturilor naţiunii şi un exemplu rău pentru ţară”. 14 Vezi Manualul administrativ al Principatului Moldovii, Iaşi, 1856, I, p. 147. 15 De fapt în 1853, cînd Barbu Ştirbei şi Grigore Alexandru Ghica s-au retras ,,de bunăvoie”, cele două principate au fost conduse de generalul Budberg în calitate de guvernator, cu titlul de comisar extraordinar şi plenipotenţiar, ajutat fiind în Moldova de generalul Uruzov, ca vicepreşedinte (ef. „Gazeta de „Moldavia”, XXV, 1853, p. 369). în 1854, vicepreşedinte al Sfatului administrativ al Moldovei a fost numit generalul maior Osten Sacken (ibidem, XXVI, 1854, p. 9). Armatele ruseşti au părăsit Moldova în 1854. 16 Banchetul a avut loc la 22 mai 1856 la via lui K. de la Socola, prilej deopotrivă de înflăcărate toasturi pentru Unire. Vezi şi articolul lui K. asupra eliberării căpitanului Gheorghe Filipescu în ,, Steaua Dunării”, II, 1856, nr. 24, p. 95, col. 2; apoi toast pentru „soldaţii bateriei de artilerie care aşa de bine au secondat pe d. Filipescu”, apărut în numărul următor al foii, p. 98. Ultimul reprodus şi în Acte şi documente.. . publicate de D. A. Sturdza, III, Bucureşti, 1889, p. 498, în cronica anonimă Banchetul de la via Kogâlniceanu. 17 Gheorghe Lenş, ocîrmuitorul judeţului Ialomiţa, fusese foarte activ în timpul ocupaţiei ruseşti. Vezi în acest sens un raport al Departamentului din lăuntru în „Vestitorul românesc”, XVIII, 1853, p. 121 ; apoi recomandarea de răsplătire a lui în „Buletin. Ţara Românească”, 1853, p. 74 ; în sfîrşit, decorarea lui de către ţar, în „Telegraful român”, II, 1854, p. 71. 18 Vezi supra, nota 3. 19 Pensia lui N. Mavrocordat a fost votată cu 58 de voturi pentru şi 40 de voturi împotrivă. Intervenţie la proiectul de lege privitor la despăgubirea unui oarecare Avramovici, arendaş al locului pe care s-a construit tabăra de la Furceni* De mai nainte declar că primesc solidaritatea colegilor mei de la resbel, domnii colonel Mânu1 şi general Duca, şi cred că şi cei[l]alţi colegi ai mei vor primi această solidaritate. Apoi vin şi mai declar că eu care am onoare a cunoaşte pe domnul Avramovici, şi am refuzat această pre-tenţiune, şi l-am combătut şi-l combat, şi merg mai departe, spun domnului Voinov2 că eu personale merg să mă judec cu domnul Avramovici şi să-i plătesc dacă va cîştiga. (Domnul, Fleva întrerupe.) Domnul Fleva e totdeauna gata cu apostrofări. De ce nu daţi mai bine un vot prin care să ziceţi că să ne spînzure pe toţi cari sîntem mai bătrîni, căci noi am fost numai nişte trădători ai naţiunii, şi numai domnul Fleva şi eei[l]alţi au lucrat la înflorirea acestei ţări şi numai domniile-lor au făcut să se dobîndească libertăţile de cari se bucură astăzi domniile-lor, în fine au să introducă în ţara aceasta paradisul. Am avut onoare să cunosc pe domnul Avramovici. Domnia-sa e un om de aceia cum zice francezul âpre au gain, cum şi a fost foarte fericit a se afla în poziţiunea aceea de a cere de la guvern să-i mai dea ceva. Mă unesc şi eu cu domnul Voinov a declara că lucrarea nu prea era regu- * Şedinţa din 10 februarie 1871. 88 lată, însă aşa avea tradiţiuni ministerul, şi onor. domn Voinov ştie eă s-an făcut multe deposedări de venit de felul acesta, nu de fond, dară tot în cazul acesta s-a deposedat pentru pudrieră; mai ştie că pentru ca să se zidească stabilimentul agricole de la Herăstrău s-au luat 300 pogoane. (Zgomot.) Aceasta s-a făcut şi mai ales la Ministerul de Eesbel. O voce: Nu noi. Himeni n-a luat, numai eu şi cu domnul Brătianu; vă place? Domnul ministru de resbel s-a crezut în drept să deposedeze pe arendaşi de folosinţa unui an. Pe cît ştiu, domnilor, la acea comisiune au participat şi civili. Domnul Avramovici, care a căpătat deja o despăgubire, după o preţuire făcută în regulă de o comisiune, nu se mulţumea numai cu acea preţuire şi cerea să i se dea mai mult; noi am refuzat de a-i mai da ceva; domnia-sa însă duoi ani d-a rîndul nu s-a lăsat, şi s-a bătut, a alergat de colo pînă colo, a stăruit necontenit, domnia-sa nu e milionar, ca să i se mai dea încă 400 galbeni, şi ministerul, ca să scape, desigur că nu a mai avut ce să facă şi a trămis creditul înaintea dumneavoastră, ca dumneavoastră să kotărîţi cum veţi voi. Ei bine, bine veţi face dumneavoastră dacă veţi refuza acest credit. Domnul Negură : Să nu plătim mai mult pe urmă. (Ilaritate.) Vu, şi iată pentru ce: pentru că domnul Vegură3 cunoaşte agricultura ca şi cea mai mare parte din dumneavoastră şi, aşa fiind, nu veţi avea decît să luaţi preţui’ile, costul unui pogon, şi veţi vedea că preţuirea făcută nu este nici exagerată, nici micşorată, pentru că se pune pe falcea de grîu prin acea preţuire suma de zece galbeni. Binevoiţi dară de adunaţi preţul unei fălci arendate cu 2 galbeni şi 1/2, puneţi aratul unei fălci un galben şi jumătate, fac patru, pune să o vînză cu şase galbeni... Domnul Aposioleanu: Patru şi jumătate. Domnul Âpostoleanu zice 4 şi jumătate, nu şase; dară patru şi jumătate se vinde kila de grîu la Galaţi, şi domnia-lui trebuie să ştie că grîul semănat se plăteşte mult mai scump decît cel ce se dă în consuma-ţiune sau se exportă. Vi se pare însă preţuirea de 6 galbeni prea scumpă, atunci fie 5, şi astfel 5 şi cu 4 fac 9; rămîne prin urmare preţuirea făcută cu un galben mai exagerat. Ei bine, vom plăti noi acel galben şi se va isprăvi. încă o dată, acest domn este de o stăruinţă infatigabile, dară de o stăruinţă la cîştig aşa de mare încît nimeni nu-şi poate închipui, cine-1 cunoaşte numai îl ştie. După cum v-am spus, el necontenit de atunci aleargă peste tot, roagă pe toţi, şi aceasta trebuie să fi făcut pe ministru ca, obosit de atâta stăruinţă, să Văruită creditul în Adunare ca să scape. Eu dară vă zic să nu votaţi creditul. Cînd acest domn a venit şi la mine ca să mă roage în privinţa aceasta, eu i-am zis: dară, domnule Avramovici, zi bodaproste că ţi-a picat lapte în păsat, că ai avut noroc ca să se facă lagăr pe moşia dumitale. Voi toţi cari avem moşiile noastre sau în arendă nu ştim cum să facem ca să căpătăm o populaţiune oricît de mică în mijlocul moşiilor noastre, şi dumitale îţi cade ca laptele în păsat 16 000 de oameni deodată pe moşie, 16 000 cari au să-ţi cumpere tot, şi productele, şi finul, fi paiele cari îţi putrezeau pe cîrnp, cari numai cu patru cîrcime ce le-ţii pune în patru părţi au să-ţi dea un cîştig grozav, şi cu toate acestea dumneata nu te mulţumeşti/Ei bine, dacă nu te mulţumeşti, dă-mi moşia mie şi-ţi mai dau eu încă 1 000 galbeni pe dasupra, pe an. Atunci ştiţi ce mi-a zis ? Aşa 89 este, toate sînt cum zici, dară am păgubit patra ani d-a rîndul şi trebuie să-mi scot paguba. Eu i-am răspuns : mă iertă, pagubile ce zici că ai n-am să ţi le plătesc eu, căci, dacă nu ar fi venit lagărul pe moşia dumi-tale, te întreb de unde erai să scoţi acele pagube? Eu zic numai atît că de cînd ai lagărul pe moşie ai un cîştig enorm, pentru că în loc să-ţi trămiţi productele la Galaţi, să plăteşti chirie, le vinzi pe loc; pentru că, în loc să-ţi putrezească paiele, le vinzi pe loc, şi altele, şi altele. Dară el tot mai speră, şi speră încă să mai apuce ceva. De aceea eu vă rog să fiţi buni să nu acordaţi acest credit. Acum, dacă găsiţi că suma de 2 000 galbeni s-a dat rău, că expertiza care s-a făcut nu s-a făcut în regulă, că. preţuirea a fost exagerată, n-aveţi decît să numiţi o comisiune, şi cît pentru mine mă supun la deciziunile sale. Pentru cestiunea de principiu, că ministrul de resbel de atunci rău a urmat de a intrat în posesiunea locului mai nainte de a se îndeplini formalităţile cerute de deposedare, iarăşi declar că ne vom supune la hotărî-rea dumnevoastră, împărtăşind la această soartă cu toţi predecesorii noştri cari au făcut tot aşa. Dară, după cum v-arn spus, ministrul de resbel de atunci a socotit că este în drept de a intra în posesiunea acelui loc fără a se îndeplini toate acele formalităţi, avînd înainte exemplul din trecut^ căci tot astfel s-a făcut cu aşezarea tutulor lagărilor de mai nainte, şi cu pudriera şi altele, observîndu-vă că aci nu era cestiunea de expropriarea de fond, ci numai de venit, era vorba de o simplă ispaşă *. Voiţi dumneavoastră să nu mai daţi acest drept de acum înainte miniştrilor, ca miniştrii să nu mai facă de acum înainte asemenea lucruri? Foarte bine, faceţi, şi eu voi vota cu dumneavoastră. Dară prodigalitate nu s-a făcut, exagerare de preţuri nu există. Cereţi de la domnul raporta-tore4 să citească preţuirea făcută şi veţi vedea că eomisiunea numită pentru acea preţuire, în care nu era numai militari, cum s-a zis, ci erau ? şi civili, şi proprietari mărginaşi ai acelei moşii, a preţuit bine, a preţuit aşa ca şi arendaşul să fie mulţumit, şi statul să nu plătească mai mult decît trebuia. Dară domnul Avramovici, om dealtmintrelea foarte onest, foarte cumsecade, dară cărui îi place să fie despăgubit cît se poate mai scump,, nu s-a mulţumit, nu s-a lăsat şi, după cum vedeţi, a mers pînă acolo încît el, milionar, a primit ca cererea sa să vină în Adunare, ca numele său ,să figureze intr-o asemenea diseuţiune pentru o sumă neînsemnată ea aceasta... Eu vă rog însă, încă o dată, să respingeţi acest credit şi primesc ca eu, care nu mai fac profesiunea de avocat de mult5, să mă judec cu domnul Avramovici, şi sper că nu numai înaintea tribunalelor ţării noastre, dară oriunde îl voi da de rămas 6. ,,Monitor”, 1871, nr. 34, p. 186, col. 5 — p. 187, col. 2. * Preţuirea pagubei făcute de vite într-o ţarină. .V O T E 1 Se discuta un proiect de lege pentru despăgubirea lui Avramovici, arendaş al moşiei statului, pentru locul cei s-aluat spre construirea lagărului de la Furceni cu suma de 472 1/2. de galbeni din bugetul armatei. G. Mânu, titularul Ministerului de Război, luase apărarea predecesorului său, generalul Duca, care operase exproprierea după opinia experţilor ; aceştia evaluaseră terenul la 400 de 90 galbeni şi asiguraseră că Avramovici va accepta suma şi că prin urmare nu va apărea nici nn diferend. 3 N. Voinov spusese că exproprierea s-a făcut pe baza unei expertize nelegale şi că Avramovici ceruse 2 500 de galbeni. 3 I. Negură colaborase la „Jurnal de agricultură” scos de Ion Ioneseu de la Brad în anii 1857—1859. 4 G. Seîendaclie. 5 K. a practicat avocatura cu intermitenţă între 1847 şi 1883. Vezi Al. Papadopol Cali-inach, Notiţă istorică despre oraşul Botoşani, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei istorice”, s. II, tom. IX, 1887, p. 139—141 (procesul tîrgului Botoşani cu mănăstirea Popăuţi) ; Kogălniceanu avocat, în „Liberalul”, 1906, nr. 95 (reprodus de C. G. Lupaşcu în Pelerinajul îa mormîntul lui Mihail Kogălniceanu, Iaşi, 1907, p. 82—88, despre biroul de avocaţi din Bucureşti şi Iaşi înfiinţat în 1862 de IC., D. Cozadini, I. Strat şi G. Mirzescu) ; N. lorga, Un memoriu, âe avocat al lai Mihail Kogălniceanu (1847), în Studii şi documente, XVI, Bucureşti, 1919, p. 41—47 ; Gli. Ungurcanu, Contribuţiuni la cunoaşterea activităţii lui Mihail Kogălniceanu ca avocat, în Istoricul avocaturei în Moldova, I, Iaşi, 1938, p. 168-—186. 6 Adunarea a respins proiectul de lege cu 51 de voturi împotrivă şi 12 pentru. Polemică cu N. Ioneseu într-o problemă de regulament * Eu, domnule preşedinte, nu înţeleg cum cestiunea 1 de regulament se tratează contra regulamentului; nu înţeleg cum se cere cuvîntul în «estiune de regulament şi apoi se vorbeşte în fond şi fiecare face aprecierile sale. Domnul N. Ioneseu: Dacă se face aluziune la mine, voi răspunde onor. domn Kogălniceanu că eu am vorbit pentru amînare. Domnule preşedinte, n-am vorbit întru nimic de onor. domn îs. Ioneseu, stau aci ca un spectator, mă mir de ceea ce se petrece şi foarte rar îmi esprim admiraţiunea mea. Văd că cestiunea aceasta se tratează şi totodată se cere şi amîna-rea. Apoi, domnilor, cînd fiecare vine cu teorii şi vorbeşte în fond ! Domnul N. Ioneseu: Dumneata de ce vorbeşti? Xu cred că domnul X. Ioneseu a căpătat dreptul să mă întrerupă, pentru că eu nu l-am întrerupt niciodată şi l-am ascultat cu toată atenţiunea ; îl rog dară să binevoiască a mă lăsa să sfîrşese. Este numai atîta : o simplă neînţelegere sau] nedomirire. Eu nu înţeleg să tratăm cestiunea în fond şi totodată să cerem amînarea. Amînarea este pentru ca fiecare din noi să poată studia cestiunea. Cît pentru mine, declar că nu-i aprob teoria domnului Blaremberg 2, nici combat teoria domnului ministru de externe 3, şi nici teoria domnului Ioneseu4, zic numai să se amine, fiindcă este o cestiune gravă care nu ne priveşte numai pe noi. Voci: închiderea discuţiunii. Domnul N. Ioneseu: Onor. domn Kogălniceanu a insinuat că nu e bine să aminăm această cestiune... Yă înşelaţi, din contra am zis s, „Monitor”, 1871, nr. 40, p. 218, col. 3—4. * Şedinţa din IC februarie 1871. 91 NOTE 1 Se discuta pe marginea interpelării lui T. Dobrescu, care întrebase de ce s-au desfiinţat taxele de ancraj de la Brăila percepute în folosul comunei. Anularea se făcuse la cererea membrilor participanţi la Comisia Dunării şi interpelantui vedea in această acţiune o lezare a drepturilor statului român. 2 N. Blaremberg ceruse să se amine discuţia pentru a lăsa timp Adunării să se documenteze, căci „atîtea interese delicate sînt în joc”. 3 Ministrul de externe explicase că pe mai toate rîuriîe mari ale Europei această taxă fusese desfiinţată. Comisia europeană a Dunării demonstrase că este contrară prevederilor Tratatului de la Paris. 4 N. Ionescu spusese că ,.a amina cestiunea este a o pierde”. 5 S-a adoptat propunerea lui N. Blaremberg de animare a discuţiei pe trei zile pentru a se aduna documentaţia necesară. Replică lui A. Holbau, care îl implicase în „afacerea Strusberg”, că va da socoteală Adunării „cîndîi va veni rinduP’ * Onor. domn Ionescu b care nu poate să fie taxat de părtinitor, a pus cestiunea pe adevăratul ei tărîm. Dacă veţi permite ca intr-o discuţiune atît de lungă, care ar ţine nu ştim cîte zile, onor. domn raportatore 2 să ceară cuvîntul pentru esplicaţiuni în urma cuvintelor fiecăruia ora-tore, atunci domnia-sa va avea asupra noastră, eeştilalţi, beneficiul de r a vorbi de 14 ori, pe cînd noi nu putem să vorbim decît o dată. în cestiune personală aveam să cer eu cuvîntul, căci am fost insultat de domnia-sa, şi cu toate astea nu am cerut şi aştept acele zile în care îmi va veni rîndul să vorbesc; şi domnia-sa, domnul raportatore, care nu a fost insultat personal, este atît de susceptibil îneît vine şi cere un privilegiu care esistă în regulamentele anterioare ale Camerei, dară care s-a desfiinţat acum. Eaportatorul nu este alt nimic decît la ordinile Adunării. Cînd Adunarea găseşte de cuviinţă a vă cere esplicaţiuni, vi le va cere, însă dumneavoastră nu puteţi impune Adunării esplicaţiuni pe cari ea nu voieşte să le asculte azi 3. (Aplauze.) „Monitor", 1981, nr. 55, p. 320, col. 5. * Şedinţa din 27 februarie 1871. NOTE 1 N. Ionescu ceruse ca Adunarea să-şi urmeze practica curentă a alternării oratorilor ce vorbeau pro şi contra, iar preşedintele să rămînă imparţial şi să nn-i mai permită încontinuu lui A. Holban să dea replica, deoarece Adunarea s-a dovedit „impacientă”. 2 A. Holban. 3 Vezi discursul următor. 92 Precizări asupra poziţiei sale în „afacerea Strusberg” Domnilor deputaţi1, este un principiu consacrat de toate legisla-ţiunile şi, mai presus de legislaţiuni, el este în inima fiecărui om de bine. Acest principiu este că fiecare acuzat trebuie să fie ascultat, trebuie să aibă dreptul de apărare. Acest drept, domnilor, în ce se atinge mai ales de mine, din început mi s-a ridicat. Zic, domnilor, mi s-a rădicat, căci iată poziţiunea ce s-a făcut tutulor miniştrilor în genere şi mie îndeosebi. S-a zis întîi să nu cumva să justificaţi în ceva oarecari drepturi ce se cred că au concesionarii, căci atunci voi faceţi afacerea concesionarilor. Aceasta în privinţa tutulor foştilor miniştri. în privinţa mea a venit poprirea cea mai speciale, cea mai cu argumente ad hominem: fără ca să fi vorbit, fără ca să fi întrerupt, fără ea să fi fost ministru de lucrări publice, fără ca să fi fost ministru definance, ci numai membru al consiliului, cred că din eroare domnul Fleva a venit şi a zis : Domnul Kogălniceanu a votat acea propunere care îndrituia pe guvern să facă studie pregătitoare, şi a votat-o ca cu aceasta să se pregătească spre a veni apoi să răstoarne pe ministerul Brătianu. Domnilor, să dea Dumnezeu ca toţi miniştrii să aibă adversari cum am fost eu ministerului Brătianu ! Să fi dat Dumnezeu ca eu în ministerul meu să fi avut tot asemeni adversari precum am fost eu adversarul ministerului Brătianu 2 în tot timpul cît a funcţionat! Să fi dat Dumnezeu ca eu să fi fost înlocuit de adversari cum eu am înlocuit pe domnu [1] Brătianu. Şi aci sînt dator de mai nainte să spun că nu împărtăşesc deloc opi-niunea onor. meu coleg şi fost ministru preşedinte 3, cînd domnia-sa a zis că a fost adversar politic cu domnul Brătianu. Aceasta este poate o apre-ţiare personale a domniei-sale, dară eu în ministerul din care am făcut parte nu am crezut că vin ca adversar al ministerului Brătianu ; împregiu-rările ne-a făcut în urmă adversari, dară nu am intrat în minister ca adversarul ministerului Brătianu. Yoi vorbi mai tîrziu despre aceasta. Onor. domn Holban 4, ca prin un trăsnet din senin, ataeînd moralitatea miniştrilor trecuţi, a zis : Onor. domn Kogălniceanu primeşte leafă de la Strusberg 100 000 franci. Mai bine ar fi fost atunci să zică mai drept: Nu onor. domn Kogălniceanu, ci neonorabilile domn Kogălniceanu. Domnilor, aceste cuvinte au o gravitate cu atît mai mare cu cît sînt zise de raportatorul unei comisiuni numite de majoritatea Camerei, din care am şi eu onoare de a face parte. Onor. domn Holban a zis mai pe urmă : Ei! mi-aduc aminte că domnia-ta ca ministru ai zis că ai să-ţi tai o mustaţă daca eu mă voi alege deputat. Daca e aceasta o rancună, socotesc că domnia-sa nu trebuia să aştepte atît de mult, ci pentru prima oară cînd ne-am văzut în Cameră putea să mă atace cu cestiune personală, iară nu să vină a mă ataca cu ocaziunea unei Gestiuni aşa de mari, unde domnia-sa trebuia să mă acuze, nu cu rancune de mai nainte, căci atunci fiecare va fi avut poate şi el să atace în ceva... Domnul Holban: Cer cuvîntul în cestiune personale. Nu zic nimic personal în contra cuiva; nu fac decît a mă apăraţ fiecare pasăre vorbeşte în limba sa. * Şedinţa din 5 martie 1871. 93 Domnilor, mi recunosc nimenni dreptul să vină să mă cerceteze în viaţa mea privată ; nu recunosc nimenui dreptul să întrebe cum cutare banclier îşi face afacerile sale de bancă; cum cutare comerciante îşi face afacerile sale de cornerciu, cum cutare inginer îşi îndeplineşte misiunea de inginer, asemenea şi eu ca advocat am dreptul să mă fac advocat şi al lui Strusberg, şi al lui Ambron, şi al oricui, cu toate că pînă astăzi niciodată în viaţa mea nu am pledat în contra statului, niciodată în viaţa mea nu am pledat în contra unei comunităţi; niciodată în viaţa mea nu am fost advocat în contra statului, deşi am făcut mult timp pe advocatul, şi încă pe timpul meu eram şi eu un advocat5 cu popularitate; aşadară îmi este recunoscut dreptul ca particular să mă fac şi advocat al lui Strusberg. Yoi să vă spun acum cari au fost relaţiunile mele cu domnul Strusberg. Cînd am intrat în minister, am socotit că este bine ca domnul Strusberg să aibă relaţiuni numai cu noi miniştrii. Aflîndu-mă cu măria-sa la Iaşi, în luna lui apriliu 1869, a venit domnii [1] Strusberg în Bucureşti şi s-a prezentat la domnul ministru al lucrărilor publice6; de aci, în întoarcerea sa, a venit în Iaşi, unde eram ministru pe lingă măria-sa; şi prin urmare, ca ministru, în corespondenţă cu colegul meu ministru-preşedinte, am fost pus în poziţiune să tratez oarecari cestiuni cu domnu[l] Strusberg; atunci pentru prima oară am văzut pe domnu [1] Strusberg. După ieşirea mea din minister, conform concesiunii, fiind a se numi un consiliu de adminis-traţiune, delegatul domnului Strusberg m-a întrebat dacă voi să primesc a face parte din această administraţiune ? Am cerut timp de gîndire, cu atît mai mult că domnul Strusberg era să vină în Bucureşti. Domnul Strusberg a venit în întîile zile ale ministerului domnului Iepureanu 7; am intrat în vorbă cu domnia-sa ; în momentul însă de a se subscri actele, se dizolvă Adunarea şi, fiindcă nu voiam să mă lepăd de lupta politică în viitoarea Cameră, atunci am refuzat propunerea în momentul chiar ? de a se subscrie, în momentul chiar cînd era să facă comunicaţiune Ministe-riului Lucrărilor Publice, că eram deplinul împuternicit şi întîiul său administratore, zicînd că n-aş putea ca om politic să fiu şi advocatul domniei-sale, că, ca adversar politic, faţă cu domnul M. Costachi aş fi făcut rău de a apăra interesele domnului Strusberg; am zis că concesiunea era în cale de eseeuţiune şi că această cestiune are să aducă multă controversă în Cameră, şi pentru vremea trecută şi pentru viitor, şi că prin urmare nu pot să primesc această însărcinare ; atunci am prezentat pe repausatul Al. Cociu, care s-a şi numit membru în consiliul de administraţiune. Acestea sînt singurele relaţiuni ce am avut cu domnul Strusberg; am refuzat salariul, şi nu un salariu de 100 000 franci, ci am refuzat un salariu foarte bun şi frumos, de trei ori mai mare decît al unui ministru. însă, domnilor, administratorul domnului Strusberg, plătit, fie ea advocat, fie ca însărcinat, fie ca reprezentant, fie ca jurnalist, trebuie să aibă neapărat un cerc de activitate. Ei bine, cu ce probă onor, domn Holban a citat acest fapt? Poate dintr-un articol ce a văzut în ,,Pays Eoumain” 8? Daca domnul Pascal ar fi aci, socotesc că domnia-sa ar fi cel dintîi care ar regreta că m-a atacat, cel puţin aşa mi-a zis alaltăieri: Eu sînt vinovat că am dat ocaziune la această vorbă, Cu ministrul lucrărilor publice şi cu ministrul de finance nu cred că vreodată am avut onoare să vorbesc în privinţa afacerilor domnului Strusberg; nu cred că cît au fost la minister domnii Grădişteanu şi Cantacuzino 9 am avut onoare să mă prezent la domniile-lor, nici la minister, nici acasă, nu ca reprezen- 94 tant al lui Strusberg, dară nici ca Kogălnieeanu; fac apel la domnul Cantacuzin pentru aceasta... Domnul G. Cantacuzino: Aşa este. înaintea tribunalelor iarăşi nu ştiu că m-am prezentat vreodată, şi pe cit ştiu advocatul domnului Strusberg la tribunale este un fost deputat, domnul Giani. în Cameră iarăşi nu cred că am luat vreodată apărarea lui Strusberg. Prin urmare, pentru ce să mă plătească domnul Strusberg ? Care este motivul? Aşadară eu cred că n-a înţeles domnul Holban cu aceasta decît a veni numai aşa de a face o învinovăţire nepotrivită nici de domnia-lui, nici de mine. Dară, dacă va avea ceva dovezi spre a susţine aceasta, sînt gata a mă justifica înaintea domniilor-voastre, cu toate că, cum am zis, ca particular aş putea să fac orice întreprindere, căci aceasta nu m-ar degrada întru nimic. în alte ţări vedem oameni foarte însemnaţi în capul întreprinderilor, şi nimeni nu-i critică. Cînd s-a votat concesiunea domnului Offenheimi0, care este o continuare a concesiunii ce are în Austria, am votat-o pe numele domnului Girska, atunci ministru de interne al imperiului austriac nu numai dincoace, ci şi dincolo. Şeful consiliului de administraţiune a companiei de la Lemberg—Iaşi este principele Sapielia, care astăzi este preşedintele Dietei galiţiane, şi domnul Petrino, ministru lucrărilor publice ; citez acestea fără să le aprob. Domnilor, socotesc că, în fapt, am dovedit că nu sînt advocatul lui Strusberg. Cred dară că îmi veţi permite acum ca deputat al României, ca fiecare din dumneavoastră să-mi spui şi eu opiniunea mea; şi-mi veţi permite încă mai mult, ca ministru acuzat, să mă apăr. îmi voi permite dară şi eu a zice că, dacă aci a fost cineva un advocat, să-mi dea voie domnul Holban a-i spune că raportul domniei-sale, care este propria operă a domniei-sale, îl face, neplătit, dară îl face advocat al domnului Strusberg; căci, cînd în acel raport de sus pînă jos se zice că domnul Strusberg nu a făcut nimic decît în eonsimţimîntul miniştrilor, cînd la tot pasul se zice că miniştrii sînt vinovaţi, comisarul de la Berlin este vinovat, fie Ambron, fie Steege, fie oricine, în fine că toate autorităţile române sînt. vinovate, apoi nu daţi dumneavoastră domnului Strusberg argumentul acela cu care s-a[u] servit în timpul domnitorului Cuza Godillot, Barklev, Lemaître 11 şi alţii, zicînd că ei nu au a face decît cu puterea esecutivă, care reprezintă ţara, şi că liberă este Camera să spînzure pe miniştri, însă actele lor sînt obligatorii. Iată, domnilor, cum aş putea să întorc argumentul contra domnului Holban. Domnul AL Georgiu: Sînt obligatorii în marginile legii. Apoi, dacă ar fi în marginile legii, n-ar fi nimic, căci acolo se zice că concesiunea n-a fost dată în margine le legii. (întrerumperi.) Onorabile domn Georgiu, eu în timp de 9 zile am fost atacat şi n-am întrerupt pe nimeni. Nu mă întrerupeţi dară nici dumneavoastră. Dacă aveţi a vorbi, are să vină propunerea şi vă veţi arăta teoriele dumneavoastră. Acum permiteţi-mi să-mi arăt şi eu părerea mea. Domnilor, vin acum a mă apăra ca ministru. Iertaţi-mă că am făcut mica digresiune de a mă apăra contra acuzării că aş fi advocatul plătit al domnului Strusberg. Ca ministru, de mai nainte vă declar că primesc solidaritatea şi responsabilitatea constituţionale a subscrierei numirii domnului Ambron ca comisar al guvernului român, precum şi a tutulor celor [l]a!te acte săvîr-şite de onor. mei colegi, în Consiliul Miniştrilor ; şi merg chiar mai departe 95 şi declar că, deşi diferim de opiniuni în multe şi mai cu seamă în opiniunile politice, diferinţă care a avut de rezultat retragerea ministerului nostru, am însă toată încrederea în onorabilitatea şi în conştiinţioasa lucrare a colegilor mei, ministrul lucrărilor publice şi ministrul de finance12. Domnul Dobrescu : Aveţi interes să vă apăraţi unul pe altul. Onor. domn Dobrescu voieşte să fac o faptă care nu sînt deprins a o face. Eu, domnilor, de multe ori primesc răspunderea şi a actelor cari nu le-am făcut; aşa am fost crescut; nu mă pui sub manta nimenui, şi cînd apăr pe colegii mei nu mă apăr pe mine, dară mă cred dator să o fac, căci aşa sînt crescut eu, să nu zic: iertaţi-mă că nu sînt vinovat... (Aplauze.) Pînă astăzi, domnilor, fac parte din majoritatea dumneavoastră, şi cu dumneavoastră împreună am lucrat la răsturnarea ministerului trecut. De aceea aş înţelege ca înţrerupţiunile să nu-mi vie de acolo (ară-tînă la stînga)r ei din partea aceasta (arătînd la dreapta). Domnul Chiiu : Dară nu reprezintă domnul Dobrescu majoritatea. Acum, domnilor, după ce am avut onoare a vă spune că primesc solidaritatea şi răspunderea numirii domnului Ambron, permiteţi-mi, cum se permite fiecărui acuzat, să vin şi eu să vă rog să binevoiţi a face ceea ce face jiuriul eîteodată, a-mi acorda oarecari circumstanţe atenuante. Vedeţi că mă pun pe tărîmul cel mai mic. Iată, domnilor, că eu niciodată ca ministru nu voi zice : nu ştiu; eu zic : ştiu. (Aplauze.) Mi s-a făcut o imputare că am fost crescut în Prusia. Ei bine, domnilor, şi aci s-a făcut o mică eroare. Am fost crescut şi în Prusia, şi în Francia; mi-am făcut studiile colegiali în Francia la colegiul de la Nancy, iară studiile universitare mi le-am făcut în universitatea din Berlin ls, mama r mea intelectuale, căria-i datoresc tot ceea ce sînt şi mi-a dat cel puţin această folosinţă că ştiu nemţeşte, că eu ca ministru puteam vorbi nemţeşte. Nu am văzut, domnilor, pe reprezintanţii domnilor concesionari decît cînd se discuta concesiunea. Schimbările şi modificările ce s-au făcut în projectul primitiv s-au făcut de o comisiune în capul căria se afla venerabilul domn C. Hurmuzachi14, vechiul meu amic, foarte puţin priceput în materie de concesiuni. Era istoric mare, legist mare, însă pînă la bătrîneţe păstrase entuziasmul, calitate bună pentru tineri, dară nu face două parale pentru bătrîni... (Ilaritate.) A venit articolul din projectul primitiv în care se zicea că emiterea obligaţiunilor, nu ştiu pozitiv cum, fiindcă nu am în mînă acel text, dară fraza era cam aceasta : emiterea obligaţiunilor va fi încredinţată controlului unui comisar, care va avea reşedinţa în Berlin şi a cărui numire va fi aprobată de guvernul român. O voce: Se zicea : rezervată guvernului. Aceasta o ştiu, dară vorbesc de projectul [sic]. Căutaţi projectul primitiv şi veţi vedea că aşa este. Ce dovedeşte aceasta? Dovedeşte că concesionarii din început au ţinut să numească ei pe comisar, şi guvernul numai să-l aprobe. S-a făcut o mică modificare spre împăcare. Modificarea aceasta zicea : care va fi numit de guvern. M-am apropiat atunci de tribună şi am întrebat nemţeşte : ce este cu acest comisar ? Domnii concesionari sau reprezentanţii lor mi-au zis că acest comisar are să fie un funcţionar superior din Ministerul de Finance al Prusiei. Şi atunci am răspuns : Cum ? 96 îfu se poate să fie român? ÎŢu se poate,, mi-an răspuns ei, das geM nicht, doctorul nu primeşte... O voce: Erau tovarăşi. Eu am întrebat numai atîta, mi se pare că şi domnul Voinov a zis că ştia că are să se numească un comisar prusian. Domnul Voinov ; Nu am zis că ştiam, fiindcă nu eram pus în poziţiune să ştiu, ci am zis că se vorbea de aceasta. Mi se pare că şi domnul Brătiami a zis ieri că i s-a dat nn memoriu de domnul Ambron. Domnul E. Stătescu: Aceasta se ştia de mai înainte. Eău face domnul Stătescu de vorbeşte de lucruri la care nu a luat parte. Domnul Costa-Foru ; Este predestinat prin inienţiune să ştie toate. Eu am întrebat pe domnul reprezintant de ce nu se putea numi un comisar român? Şi mi-a dat un răspuns foarte categoric şi foarte sigur, şi domniile-voastre trebuie să vă pară bine astăzi cînd vă spui aceasta, pii-a zis : Noi avem să găsim bani, şi nu avem să-i găsim în tara dumneavoastră, ci în Germania; avem să facem apel la capitalurile germane şi prin urmare trebuie să înfăţişăm guvernului şi capitaliştilor garanţiele necesarie: şi apoi Ministerul dd Finance nu ne va permite să vindem la bursele din Germania delegaţiunii * întru cită vreme nu vom arăta că avem un comisar care, deşi va fi reprezintant al guvernului român, însă va trebui să fie un funcţionar al Ministerului de Finanţe din Prusia. Şi în adevăr, domnilor, numai cu această condiţiune s-a permis vinderea obligaţiunilor pe pieţele Prusiei, vînzare care pînă astăzi nu şste încuviinţată decît în Germania, căci în Austria nu este, cu toate că guvernul austriac a răspuns că nu dă voie [sic]. Ei bine, domnilor, iată pentru ce înainte ştiam eu, simplul deputat, că, şi de nu va fi numit domnul Ambron, dară va fi frate-său, tatu-său, nepot sau văru-său, cu alte cuvinte că un funcţionar german are să fie păstrătorul obligaţiunilor ca garanţie pentru capitalele Germaniei. Ce am găsit pe urmă, domnilor ? Am mai găsit un fapt: am găsit pe domnul Ambron că primeşte jurămîntul domnului Brandt, aceasta cu vreo lună de zile înaintea intrării noastre în minister; ni s-a mai arătat apoi traducţiunea in româneşte a unei scrisori a domnului Ambron, nelegalizată, ci tradusă de domnul Winterbalder 15, directorele Ministerului de Finance.- Apoi ni s-a spus de onor. domn Golescu16, şi domnia-sa mă va refuta dacă nu spun esact, că domnia-sa a cbemat pe domnul Winterbalder şi i-a zis : fă-mi un raport pentru numirea dumitale de comisar, şi domnul Winterhalder i-a răspuns : nu pot să fiu eu comisar, fiindcă comisarul statului este deja domnul Ambron. Domnilor, v-am spus acestea, căci atîta ştiu şi m-am socotit în drept şi dator că o stare de lucruri care din început o cunoaştem să o las să urmeze în starea în care am găsit-o. Şi, în această cunoştinţă fiind, de aceea am şi subscris decretul de numire, adică nu e subscris de mine. Zicînd acestea nu acuz pe nimeni; este cu putinţă ca ministerul trecut să nu fi ştiut nimic, dară eu, cît pentru mine, am obiceiul de a voi şi a pretinde să ştiu totul, şi cînd nu ştiu sau nu sînt domirit mă retrag; din moment * Citeşte obligaţiuni! 7 - c. 505 97 ce simţ că nu sînt în domirire eu vreunul din colegii mei, îmi dau îndată demisiunea. Acum, domnilor, fără a declina partea mea de răspundere la acea numire şi înainte de a zice ceva mai mult, mă adresez la onor. domn Sturza 17, actualul ministru de finance, şi fac apel la onoarea domniei-sale ca să spună daca nu cunoaşte * şi domnia-sa ca şi mine, ca deputat atunci, cum că Ambron era din început destinat să fie comisar. Domnul ministru de finance: Domnilor, cînd s-a votat concesiunea Strusberg; eram şi eu deputat în acea Adunare şi-mi aduc aminte foarte bine că am auzit de numele domnului Ambron că ar fi ca să fie comisar, fără ca să zic cum că era desfi xU sau nu era destinat a fi în adevăr comisar; numai atîta am auzit din zvon public, precum a auzit şi domnul Kogălniceanu şi alţii. Voci: în Cameră nu s-a ştiut nimic. (Zgomot.) Domnul ministru de finance: Eu atîta am auzit. (Zgomot.) Acum permiteţi-mi, domnilor... O voce: Aţi fost mai iniţiaţi. Aşa a fost soarta mea, că toată viaţa mea să fiu mai iniţiat decît alţii... (Aplauze.) Iertaţi-mă pentru aceasta. Acum, domnilor, permiteţi-mi să vă mai spun ceva. Se zice că Ambron era funcţionar al statului şi că după Constituţiune numai românii sînt funcţionari. Să-mi permiteţi acum să susţin ceea ce dumneavoastră vă va părea ca un paradox, că comisariatul din Berlin nu era o funcţiune din acelea pe care le prevede Constituţiunea, era o simplă misiune... Domnul Voinov ; Căruia i s-au dat milioane în mînă. De patru ori pe an dăm onor. domn Hertz milioane ca să le trămită — în numele României — spre a plăti domnului Stern, Oppenheim lS, Bar-cley etc. etc. Domnul Voinov: Acum m-am convins. Rog pe domnul Voinov să fie aşa de bun a nu mă întrerupe, căci eu am stat două ore liniştit şi l-am ascultat atacîndu-mă în chipul cel mai violent; pe lîngă aceasta cred că mie ar trebui să-mi fie permis a nu avea tocmai sînge rece, de vreme ce voiţi a mă trămite la Curtea de easa-ţiune şi a-mi secuestra averea; dumneavoastră însă trebuie să aveţi mai mult sînge rece. Apoi drept este să mă întrerupeţi astfel încît să-mi uit tot şirul ideilor? Domnilor, cine zice funcţionar zice două lucruri: permanenţă şi salariu; funcţiunea trebuie să figureze în budgetul statului. Arătaţi-mi dumneavoastră că de cînd funcţionează Ambron i-aţi votat o para... ? Domnul Scafeş: Să-i dam o recompensă naţionale... Onorabile domn Scafeş, recompensa naţionale care o ziceţi dumneavoastră este un coleg al dumneavoastră care spunea... am văzut o scrisoare. .. nu ştiu ce... printr-o gazetă... (Aplauze.) Yă rog lăsaţi-mă: am memorie foarte mare şi cînd mă voi pune pe tărîmul personalităţilor pot răspunde fiecărui. (Aplauze, ilaritate.) Domnilor, sînteţi datori să mă ascultaţi, dacă voiţi să dovediţi cum că nu pasiunile politice vorbesc... Domnul P. Grâdişteanu: Nepolitice. * Citeşte : cunoştea. 98 Scumpul meu amic, nu te pune alături cu adversarii mei şi nu-mi tulbura şi dumneata şirul ideilor... (Ilaritate.) Eu pretind că domnul Ambron nu avea decît o misiune provizorie, pe care a făcut-o domnia-sa şi mai provizorie, cum o recunoaşteţi şi dumneavoastră; avea o misiune provizorie pînă la vînzarea obligaţiunilor ; domnia-sa a făcut-o mai scurtă, dară ea era scurtă de la început. Eu era un funcţionar permanent; salariul nu i l-am plătit noi; de cîte ori am votat budgete, nu cred să fi votat un asemenea salariu, căci, dacă ar fi fost ceva de redus, mai cu înlesnire s-ar fi redus salariul domnului Ambron, după cum asemenea reduceri se fac la salariile celor [l]alţi funcţionari ; dară noi am fost scutiţi de aceasta, fiindcă salariul domnului Ambron îl plăteau alţii. Ce era această funcţiune ? Era ceea ce englezii, mi se pare, numesc agenţi financiari. Era un oarecare individ, ori o casă, ori o colectivitate, care priimeşte o misiune de la un guvern spre a controla o emitere sau o vînzare de obligaţiuni. Guvernul rus, pe cît ştiu, Ispania, Italia au mulţi de asemenea agenţi. Guvernul rus, mai cu seamă, la Amsterdam obicinuit face asemenea operaţiuni... Domnul T. Mehedinţeanu: Nu sînt în această categorie. Dumnevoastră cunoaşteţi mai bine; vă recunosc competinţa; eu, în viaţa mea, nu am fost financiar. Domnul T. Mehedinţeanu: Atunci nu vorbiţi de finance. Lăsaţi-ne nouă. Socotesc că am dreptul cît de puţin să impietez* asupra cunoştiinţelor domniei-voastre şi să zic şi eu ceva. Dumnevoastră pe urmă mă puteţi refuta şi veţi zice că nu este aşa; că este funcţionar mare, că are drept la pensiune, că are drept la ceremonii, la ierarcliie etc... (întreruperi.) Mie nu-mi place să aduc nume de persoane, dară socotesc că domnul Ambron, în proporţiuni mai mari, a avut tot o asemenea misiune cum a avut şi domnul Grantl9, care a fost comisar al guvernului nostru pentru baterea monetei. Dară să admitem că toate acestea nu sînt aşa, ci sînt neesactităţi, că nu a fost un simplu însărcinat cu această afacere şi că pentru întîia dată noi am numit pe Ambron, că pentru întîia dată numele acestuia s-a văzut şi s-a auzit în această ţară, după ce a ieşit în ,,Monitor”. Ei bine, acum permiteţi-mi să vă fac o întrebare : cînd s-a numit domnul Ambron ? în timpul cînd Camera era deschisă. Eoi cari făgăduiserăm să fim constituţionali, de astă dată cel dintîi act al nostru este o călcare a Constitu-ţiunii cu numirea domnului Ambron. Ei bine, cum nu s-a înspăimîntat Camera ? Cum nu s-a înspăimîntat presa f Căci negreşit că atîta măcar ne veţi lăsa că nu am făcut nici un proces de presă. Cît am fost noi miniştri, presa a fost liberă. Ei bine, nimeni nu a zis un cuvînt măcar. Onor. domn Agarici zice : Ei, domnilor, Cameră fabricată. Aci sînt fericit să spun că l-am văzut pe domnia-sa foarte bine combătut şi cu tot dreptul de către onor. domn Voinov. Onor. domn Voinov a zis : Eu este bine, domnilor, a se zice că Camera cutare a fost a cutărui, că Camera cutare a fost fabricată. Ei bine, domnilor, dacă veţi pune acest principiu, iată ce se va întîmpla : mai întîi că, dacă acea Cameră era fabricată, nu era fabricată de noi, şi apoi dacă Camera * Fraza e mai inteligibilă în fr. : Dai tant soit peu le droit d’impieter sur vos connais-sances... 99> domnului Brătianu o numeşte fabricată onor. domnul Agarici; pe urma a venit o altă Cameră care era formată de noi; stingă a zis : Camera fabricată a lui Ghica şi Kogălniceanu. Iată va să zică aceeaşi acuzare. Pe urmă a venit Camera actuală, şi observaţi, domnilor, că pe cit timp o Cameră durează, există, nu se zice că este fabricată, şi numai după ce acea Cameră se dizolvă, apoi se zice : Camera aceea a fost fabricată aşa, Camera aleasă sub ministerul meu nu s-a zis că este fabricată .cit ea a existat ; îndată ce s-a dizolvat s-a zis : Camera fabricată a domnilor Kogălniceanu şi Ghica ; asemenea şi de Camera actuale nu se zice acum că este fabricată, însă, îndată ce se va dizolva, are să se zică : Camera fabricată a domnului Iepureanu. Domnilor, mă iertaţi, am fost silit să mă pun pe tărîmul acesta ^obiceiul meu e însă să nu vorbesc niciodată în materie de alegere (ilaritate)) dară am fost atras pe acest tărîm de domnii întrerumpători. Domnu[l] Iepureanu însă vorbeşte des în cestiune de alegeri şi l-am auzit o dată zicînd : Cui pe cui scoate. în adevăr aşa este, căci domnia-lui a căpătat un cui pe care. eu nu aş voi să-l am,... (Rîseie.) Dară, domnilor, dacă vom califica Camerile cu titlul de fabricate, unde ajungem pe acest tărîm? Apoi mîine va veni o altă Cameră care va zice că Camera de astăzi a fost fabricată; ei bine, domnilor, ce prestigiu vor mai avea legile făcute de aceste Camere? Ce respect se va mai da acelor legi cărora toţi trebuie să se închine, pentru că legea trebuie să fie lege ? Şi mai cu seamă într-o ţară ca a noastră, unde sentimentul legalităţii e aşa de puţin dezvoltat, nu se cuvine. Domnilor, să [nu] vorbim de Camere fabricate, pentru că atunci se va zice că şi legile sînt fabricate, şi poate să vină cineva care să trimeată unde va voi şi fabrică, şi fabricatul, şi pe fabricanţi. Aşadară, domnilor, nu recunosc că Camera domnului Brătianu ra fost fabricată. Apoi, cînd dumneavoastră aţi văzut că noi am făcut o monstruozitate aşa de mare — şi cred că tot sînteţi aci cel puţin vreo 60 din acei cari au fost în Camera domnului Brătianu, precum şi în Camera aleasă sub guvernul meu şi al domnului Ghica —, cum nici unul dintre dumneavoastră, nici din roşii, nici din fracţiune, nici din dreapta n-aţi venit să întrebaţi ?.. V Domnul Voinov : V-am interpelat eu. Domnul Voinov ne-a, spus şi ieri că a făcut o interpelare şi nici nu i s-a răspuns. Apoi tocmai aceasta dovedeşte că era în cunoştinţa publică că domnul Ambron funcţionează... Domnul Voinov: Raţiune de stat. . Poate pentru alţii, dară eu vorbesc de ministeriui meu. Dară să lăsăm acum că Camerile au trecut în două rînduri la ordinea zilei asupra a două interpelaţiuni şi prin aceasta am dobîndit un bil de indemnitate *> dară, cînd ministerul domnului Brătianu să întemeiază şi să scuză cu propunerea ce s-a făcut şi s-a primit ca lucrările pregătitoare să înceapă fără consimţimîntul Senatului, apoi şi eu am dreptul să zic că acei cari aţi priimit acea propunere sînteţi datori să recunoaşteţi că Camera trecînd la ordinea zilei mi-a dat un bil de indemnitate. (Aplauze.) Dară acum să venim şi la opiniunea publică, la presă. Ei bine, domnilor, nu vă miraţi oare că din atîtea jurnaje din ţară, şi încă multe foarte serioase, cum de nu a venit nici un jurnal ca să zică * Vot de încredere. 10 QV că guvernul îi caleat Constituţitinea, căci a numit un neamţ căruia i-a încredijiţat milioane... O voce; Ca să nu vă facă opoziţiiuie. Ca sa iui ne facă opoziţiune ? Apoi, domnilor, nu pot să răspund altfel: la această întrernpere decît ca sînt foarte fericit de o asemenea cruţare; însă mi se pare că fericirea mea nu poate să se numească o fericire de lungă durată, căci tot în timpii aceia ştiţi că mai toate jurnalele au scris foarte mult în contra noastră, ştiţi că jurnalele pe atunci au provocat pînă şi o interpelare aci în Cameră, prin care am fost întrebaţi pentru ce am numit pe generalul Macedonski20 ?. Ştiţi că se zicea de unii că Macedonski nu mai era în armată, că a ieşit din armată, iară de alţii se zicea că nu a ieşit etc., şi dumneavoastră înţelegeţi foarte bine că, dacă prin numirea generalului Macedonski am fi violat vreo lege, cel puţin Oonstituţiunea nu o violam, şi ştiţi, domnilor, că acea interpelare a avut de efect desoluţiunea Camerei, precum şi altele multe şi multe nenorociri, dintre cari pe cea mai mare o deplor şi astăzi, adică sfîşierea partitului liberale. Yedeţi prin urmare că nu poate să se zică că Camera nu a ştiut şi că presa nu a voit să ne facă opoziţiune. Dară să-mi permiteţi dumneavoastră, precum şi onor. domn ministru de interne 21, să vă aduc aminte că mai deunăzi domnul ministru de interne a întărit raportul prin care i s-a propus numirea unui şef de legiune a guardei orăşeneşti din capitală, şi presa, mai cu seamă jurnalul cel mai însemnat din capitală, a scris, şi am citit şi eu un articol pe trei pagine, prin care se protesta contra acelei numiri şi se zicea că ministrul ar fi întărit în acel post pe un om care a luat parte în alegeri etc. Apoi, domnilor, tot acel jurnal a criticat numirea domnului Lambru Yasilescu şi altora, şi cum credeţi că s-ar fi ferit ei de a critica numirea domnului Ambron, dacă în adevăr... Domnul N. Voinov: Nu a trecut para grafi a *. (Ilaritate.) Cred dară, domnilor, cu toate că am auzit zicîndu-se contrariul, că voturile Camerei sînt proba cea mai evidente, fiindcă trebuie să credem că Camera niciodată nu lucrează greşit, de aceea zic că voturile Camerei sînt proba cea mai bună că ea a ştiut că domnul Ambron a funcţionat înaintea venirei noastre la minister şi de aceea a trecut la ordinea zilei, Yedeţi, domnilor, că eu vin cu fapte pozitive, cu fapte cari nu se pot nega, ca să vă probez că acel om a funcţionat înaintea venirei noastre.. . U Domnul I. Negură; De ce bănnieşti probitatea presei? Din eonii a ; am zis că acea presă care nu poate fi bănuită... Domnul T. Dobrescu: Presa a crezut că Ambrcn este român, precum am crezut şi eu tot aşa. (Aplauze, ilaritate.) Domnilor, eu am vorbit de presă şi cred că n-am pomenit numele domnului Dobrescudară poate că şi domnia-sa are o parte la reciacţiu-nea unui jurnal. Eu n-am ştiut-o, dară, daca e aşa, atunci îl întreb cum domnia-sa ca redactorele unui jurnal, şi mai cu seamă al unui jurnal clin, capitală, care trebuie să ştie nu numai tot ceea ce se petrece .la Yiena la Londra şi Ia Berlin, dară trebuie să ştie ceea ce se petrece 3a Montevideo, ia Callenta**, la ISTerv York etc. . .. cum de nu a ştiut atîia luciu despre domnul Ambron ? De aceea, domnilor, eu vin cu aceste ciicimstcnţe * Termenul de prescriere. ** ;Citeşte Calcutta. IOT r atenuante şi dumneavoastră veţi da otărîrea ce veţi socoti mai potrivită; sînteţi juriul suveran şi, daca voiţi a vă transforma în judecători de pace sau în tribunal de întîia instanţă, o puteţi face, căci sînteţi suverani 5 dară să nu uitaţi, totodată, că sînteţi datori să ţineţi seamă de toate aceste împregiurări, cari ne-au putut induce pe noi în eroare să comitem acea monstruozitate de-a forma pecetea şi de a subscrie numirea domnului Ambron... Domnul G. Sefendache: închină-te atunci sîntului Ambron. Apoi, cocoane Iordacbe Sefendache... (mare ilaritate, aplauze)... de ce mă puneţi în poziţiune ca dintr-o apărare serioasă, dintr-o apărare unde nu atac pe nimeni şi unde numai mă apăr pe mine, de ce mă puneţi în poziţiune să fac cu dumneavoastră glume de ,,Ghimpe” şi de „hTichiper-cea” 22 ? ÎTu ştiţi dumneavoastră că eu am şi talentul acesta, că la orice mi-aţi zice vă pot improviza un răspuns ? Domnilor, am sfîrşit cu Ambron; vă mai declar încă o dată că primesc solidaritatea subscrierii numirii sale. însă înaintea conştiinţei dumneavoastră declar cum că ştiam că Ambron era din început destinat să fie comisar în această afacere, ca eondiţiunea sine qua non a reuşitei vînzărei pe pieţele Prusiei a obligaţiunilor, cari au adus pînă acum fonduri pru-siane, nu fonduri româneşti, căci pînă astăzi căile noastre ferate sînt lucrate cu bani germani. Acum, domnilor, vin la obligaţiuni. Am auzit necontenit zicîndu-se că s-au falsificat obligaţiunile, că obligaţiunile îndatoresc pe stat. Domnilor, vă declar de mai nainte că pînă acum două luni de zile eu n-am văzut obligaţiuni d-ale domnului Strusberg, nici ca ministru, nici ca particolar; dară le-am văzut în urmă şi am şi cumpărat; nu am aşa multe cum vor fi avînd alţii, dară am 70 000 de franci în obligaţiuni Strusberg ţa Ministerul de Finance; vedeţi , încep a vă arăta şi averea mea. Iată, domnilor, citesc aci şi citesc nu vorbe, dară condiţiunile cu cari concesionarii au făcut apel la fondurile, la capitalurile publice, condi-ţiuni în dauna concesionarilor şi adeverite de noi, condiţiuni ale domniilor-sale, condiţiuni cu cari domniile-lor fac un împrumut, iară nu noi, fiindcă, după cum a zis onor. domn Brătianu, noi nici nu-1 putem face. Pentru ce ? Pentru că prin condiţiunile împrumutului Qppenheim statul era oprit în timp de trei ani d-a face orice împrumut fără a da preferinţă lui Oppen-heim, şi acei trei ani nu se împliniseră. ÎSu puteam noi, domnilor, să facem împrumut, şi de aceea onor. domn Brătianu v-a spus foarte bine că chiar în raportul domnului Hurmuzache se zice că banii cari se adună se împrumută de către concesionari, pe numele şi în rizicul lor... Şi chiar pe obligaţiuni se zice unde şi la ce bancheri anume au să se plătească obligaţiunile în Berlin, Yiena, Paris, Londra şi Bucureşti. Iată, domnilor, toată Gestiunea; şi concesionarii şi comisarul statului, şi unii şi alţii zic: în puterea eoneesiunei, pe faţa întîia; pe faţa a doua ei regulează condiţiunile acestui împrumut. Sîntem datori, domnilor, nu putem să ne dăm la o parte; deşi n-am dat noi nici o para, deşi sînt capitaluri germane, nu putem zice noi că n-avem să plătim. Avem să plătim, dară cum? în condiţiunile concesiunii. (Aplauze.) Pericolul, domnilor, nu stă în esecutarea eoneesiunei; pericolul este de a zice : Aide să stricăm concesiunea, nu datorăm nimica. Pe cîtă vreme vom păzi această concesiune, sîntem feriţi de orice calamitate. 102 Avem să plătim cînd exploatarea se va începe şi va fi primită de stat; pînă atunci nu avem să plătim nimic, ca la toate termenile de pînă acuma... Domnul E. Stătescu .* Cum te împaci domnia-ta cu domnul Costa-Foru? N-am nevoie să mă împac cu domnul Costa-Foru; mă apăr pe mine ca ministru; aceasta e opiniunea mea şi nu caut să mă împac cu nimeni. Domnul G. Costa-Foru: Lăsaţi, domnule Stătescu, nu vă mai daţi osteneală de a mă împăca, eu sînt singur [sic] de opiniunea mea. singur în această Cameră. Iată, domnilor, pentru ce sînt nevoit a mă plînge respectos de o parte din raport, care zice că s-ar fi falsificat obligaţiunile şi că s-ar fi amestecat articolele. Întîi, domnilor, declar şi arăt că pre aceste obligaţiuni nu esista nici un articol, nici un singur articol luat din concesiune care să autorize pe onor. domn raportator a zice ceea ce susţine în raportul domniei-sale şi a se plînge de ce s-a pus cutare şi nu cutare dispoziţiune. Acest mecanism e întrebuinţat numai la obligaţiunile rurali; acolo sînt puse articolele unul după altul... Domnul Mehedinţeanu : Şi la obligaţiunile Offenheim. N-am văzut, poate să fie; declin totdeauna competenţa mea în materie financială faţă eu domnul Mehedinţeanu. Tot ce ştiu este că am văzut numai patenta princiară prin care se întăresc aceste obligaţiuni. Aşadară zic că, în cîtă vreme însuşi împrumutătorii aceia cari au cătat capitaluri vin singuri şi spun modalitatea şi felul plăţei şi în cîtă vreme noi dovedim că am dat un fond de construcţiune în mîna concesionarilor, nu se poate apuca nimeni... O voce: Bine ar fi să fie aşa. Onorabilele domn Costa-Foru crede altmintrelea, dară eu nu pot să împărtăşesc opiniunea domniei-sale. S-a mai zis că noi am început esecutarea eoneesiunei. Regret că domnul Doniei nu e aci, căci nu domnul Brătianu, ca ministru de finance, a esecutat concesiunea, ci ministru[l] lucrărilor publice, ca să spună că concesiunea era în cale de esecutare cînd noi am venit la minister. Şi aci sînt silit a rectifica o eroare. Nu este o convenţiune adiţionale; eon-venţiunea însemnează un act bilateral: dau, să-mi dai. Aci este o notificare şi o adresă... Domnul D. Ghica; Este subscrisă de ambele părţi... Eu ştiu că este o notificare; dacă este subscrisă de Strusberg, sînt rău informat. Eu ştiu că este o notificare a Ministerului Lucrărilor Publice care zice lui Strusberg să înceapă. Dară aceasta nu va să zic[ă] nimic, fie notificare, fie convenţiune; este o împuternicire dată domnului Strusberg să înceapă, şi a început lucrări pe faţa pămîntului. Dacă domnul Doniei ar fi aci, cu francheţea domniei-sale obicinuită ar spune că chiar dacă valoarea lucrărilor nu era mare, însă rezultatul obligatoriu era în consecinţele sale foarte mari. Şi nu era cestiunea de a se constata dacă terasmente s-au făcut de 4 milioane, acesta era puţin lucru, cestiunea era de a se vedea dacă acele terasmente s-au făcut cu momîi sau cu moviliţe, aci e toată cestiunea. Cînd am ajuns în minister, am găsit direcţiunile trase şi cu aceea domnul Strusberg ne combătea pe noi susţinînd că a început lucrările. Curba cea mare de la Galaţi—Brăila era în esecutare. Se zicea că, Doamne ier este, nu; se începuse lucrarea, dară cînd am trămis pe domnul Pereţ la faţa locului a găsit direcţiunea trasă şi în cale de esecutare. Afirm aceasta, domnilor, fiindcă sînt sigur că domnul Donici nu mă va contrazice. Iatăj domnilor, în faţa lui Dumnezeu, ceea ce spun ca adevărat. Acum daţi-mi voie să fiu de altă opiniune decit a onorabilului domn Brătianu, care zice eăcît va trăi se va căi că a dat concesiunea. Ei bine, eu difer de opiniunea domniei-sale şi nu mă căiesc, pentru că în condi-ţiunile în cari ne aflam atunci nu puteam face altmintrelea. Şi eu am fost la şcoala aceea ce se zice de la ’54 şi ’55, alături cu domnul Lascar Catargiu şi cu domnul Mavrog[li]eni, care credeam că nu este bine să se dea drumurile de fer în mîna unei ţări vecine cu noi... Domnul N. Voinov ; De ce aţi dat lui Offenhaim ? Domnul Negură; Asta e altă socoteală. Pentru că nu am socotit că e bine să dăm toate căile ferate în mîna unuia. , Socotesc că nu mă veţi trage la răspundere pentru această, căci ca deputat aş avea dreptul să vă întreb şi eu de ce aţi votat aşa şi nu altmintrelea? Am votat, domnilor, şi am ajutat pe domnul Brătianu să dea; acea concesiune, pentru căam avut nenorocirea, sau ca deputat, sau ca ministru, să iau parte la toate concesiunile cîte se ziseseră pînă atunci. Am dat lui Brassey 23, lui Salamanca, lui Lefevre, domnului Brîncoveanu, în fine la o sumă, dară, fiindcă totdeauna am cătat să fie ieftin j acele concesiuni au rămas numai pe Mrţie. Ward â mers cu concesiunea noastră pe toate pieţele Europei şi nu a făcut nimic, ba ne-a descreditat cu totul, căci ajunsese să le dea cu 100 000 franci. Cînd am văzut dară că vine Offenheim, care reprezintă o societate din cele mai puternice, că are linii esecutate, ?cînd am văzut că vine Strusberg, nu în numele său, ci în numele unor oameni mari, nemţi, dară oameni bogaţi şi cu greutate, pentru cari eu am încredere că nu vor lăsa ei, ducele de TJjest, principele de Holienlolie, ducele de Eatibor, corniţele de Lelmdorf, toţi stimaţi şi veneraţi, nu cred, zic, că aceşti oameni vor lăsa să sărăcească biata Bomânie. O voce: Vom vedea. Domnul Candiano Popescu: Nu prea avem noi încredere în principi. Dacă vă voi da la o parte titlurile de principi, vă pot spune că tot cred în averea lor, şi negreşit că domnul Mehedinţeanu va recunoaşte că averea este mai multă garanţie, şi pe tărîmul acesta duca de Ujest este destul de tare. Dacă nu ţineţi la titluri, dacă cereţi, cum a zis dbmnul Voinov, mai bine parale... Domnul N. Voinov: Şi drum defer. Ai destul talent, domnule Voinov, ca să nu fii întrerumpător. Lasă altora acest rol, care nu e potrivit cu talentul domniei-tale. Lasăuuă să mă apăr. Domnul, preşedinte: Continuaţi, domnule Kogălniceanu. : Apoi îmi ziceţi mie să continuu, faceţi bine de spuneţi şi la alţii să nu mai continue a mă întrerupe. Domnul preşedinte: Necontenit fac. acest. apel. , • , Declar dară, domnilor, că eu nu socotesc că domnul Brătiatiu a făcut rău cînd a dat această concesiune. Şi, odată ce zic că nii găsesc rea con- 104: cesiunea şi că am votat-o, cred că cu ceva prudenţă vom ajunge a face ca ea să fie esecutată, şi mai tîrziu opiniunea publică se va îndrepta precum s-a îndreptat şi despre concesiunea lui Godillot. Era un timp cînd concesionarii francezi erau rău văzuţi. Ce nu s-a zis îa concesiunea Godillot ? Cu concesiunea aceasta s-a atacat domnitorul Cuza. Şi aci difer de opiniunea amicilor mei cari m-au succes la guvern şi declar şi eu că s-a dat în mod neconstituţional acea concesiune, pentru că articolul 3 al Statutului 24 nu le da acest drept. Eu le-am atacat în Senat, cu toate aceste zic că, dacă concesiunea Godillot nu se rezilia, astăzi ar fi fost o industrie în ţară, ar fi fost 11 fabrice. Astăzi politica iară se amestecă în afacerea Strusberg, care se consideră ca o eestiune politică şi de aceea fiecare o aruncă; comisiunea vine şi zice: esecutarea este rea, şi esecutarea a făcut-o dreapta; dreapta vine şi zice : concesiunea este rea ! Şi astfel se trimete de la unii la alţii. Domnilor, cum am zis, nu se îndreaptă trebile ţării astfel, înnegrin-du-ne unii pe alţii. Eu zic că bine s-a făcut că s-a dat această concesiune? cu toate că şi atunci s-a dat sub impresiuni politice; cei cari a dat-o erau calificaţi de adversari ca prusiani, şi miniştrii, şi cei cari au votat-o; cei cari zicea un cuvînt în contra ei erau calificaţi de austro-magliiari. Atunci toţi cei cari ziceau să se ţină seamă de politica Franciei se calificau de austro-magliiari, pentru că din nenorocire Francia nu avea altă politică decît o politică strînsă cu Austria şi Ungaria, şi Francia zicea : puneţi-vă în relaţiuni eu Pesta, din aceasta adversarii ziceau multe altele... Acum s-a prefăcut lucrurile, acum austro-maghiarii s-a prefăcut în prusiani. Atunci era toate la Prusia. Atunci era toate Ia prusianism şi cari se împotrivea erau austro-maghiari, şi acum, fiindcă a ieşit rău cu acea concesiune, fiecare vrea să se scape de dînsa : cei cari au esecutat-o o aruncă în capul domnului Brăţianu, şi cei cari susţin pe domnul Brătianii, şi mai ales amicii neiscusiţi ai ministerului de atunci, aceştia strigă mai tare în contra concesiunii lui Strusberg şi ne-o aruncă nouă, şi ne zic : Dumneavoastră sînteţi vinovaţi că aţi esecutat-o rău. Dară cine are pretenţiunea. să zică că a esecutat-o perfect ? Ei! j)entru ca să se fi esecutat perfect trebuia să fi rămas domnul Brăţianu şi domnul Donici la minister. Şi cînd am întrebat pe domnul Donici cum a primit să fie inspector general? Domnia-sa mi-a răspuns : Sînt interesat în această eestiune şi, fiindcă nu pot fi ministru, am primit să fiu inspector general, ca să esecut mai bine această concesiune şi pentru ca greşelile să nu cadă pe răspunderea mea. O lege se esecută totdeauna mai bine de acel care o face, de acela care a hrănit-o, a născut-o, decît de altul care vine şi o ia ca pe un copil străin. Apoi legea rurale 25, dacă vodă Cuza mă lăsa s-o esecut eu, socotiţi că era să fie esecu[ta]tă cum este astăzi ? (Aplauze.) îm, domnilor ; au esecutat-o alţii, cari n-au iubit-o cum am iubit-o eu, pentru care mi-ain ucis trecutul meu, pentru care m-am espus să fiu lovit; mi-am călcat jurămîntul, ca să fac această lege, şi vodă Cuza nu m-a lăsat să-mi cresc eu copilul meu. (Aplauze.) Prin urmare, pentru ce să nu fiu şi eu indulgent şi să nu reclam indulgenţa dumneavoastră pentru esecutarea acestei concesiuni? Că am. pus toată bunăvoinţa în esecutarea ei, vă voi dovedi printr-un fapt. Domnilor, noi n-am esecutat o singură concesiune, noi am esecutat trei concesiuni, şi anume : pe a lui Barkley de Ia Bucureşti la Giurgiu, pe aceea a lui Gffenheim de la Suceava la Iaşi şi cea de a treia a lui Strusberg. Apoi cum Ia celelalte două nu ne ziceţi că am esecutat rău ? Ce dovedeşte aceasta? Dovedeşte reaua-credinţă? îsTu, domnilor, dove- deşte că concesiunea domnului Strusberg era mai încurcată, mai puţin clară, mai puţin studiată în comitetul secţiunilor, care era dator să ne lumineze pe noi, şi dovadă că este aşa, vă rog să-mi spuneţi dumneavoastră toţi cărturarii mari şi mici ce însemnează articolul 11, care iată ce zice : „Pentru a supraveghea şi esamina lucrările de construeţiune, precum şi certificatele menţionate la § 9 şi ordonanţele necesarii pentru liberarea obligaţiunilor, ceilalţi concesionari vor trebui a însărcina un comitet special sau un plenipotent general, care va reprezintă pe concesionari ca companie înaintea publicului şi a întreprinzătorului general”. Apoi pentru ce ziceţi că numai noi sîntem vinovaţi? Apoi este alt articol care zice că obligaţiunile poartă interese de la emisiunea lor, şi alt articol care zice că interesele se vor plăti din fondul de construeţiune... Domnul N. Voinov; Pentru ce aţi votat aşa? Pentru că n-am avut perspicacitatea domniei-tale. (Bîsete.) Acum ori că toţi noi am fi fost nişte proşti, ori că am fi fost nişte trădători, ori că n-am avut perspicacitatea domnului Voinov. (Bîsete... ) Domnul N. Voinov: Trebuie să fie ceva. Atunci cum ne-a tăiat capul, aşa am făcut; acum vini domnia-ta, domnule Voinov, şi ne întrebi că de ce am votat-o aşa ? Pă şi domnia-ta ceva, şi vor veni alţi tineri şi te vor întreba şi pe domnia-ta. Vin la cestiune, domnilor. Iată şi articolul 3 ce zice : „Concesionarii îşi rezervă dreptul de a alege liniile pe cari vor voi să înceapă lucrările de construeţiune”. Iată acum pleonasm şi contradicţiune : „Asemenea sînt în drept d-a începe deodată lucrările pe mai multe sau pe toate liniile, însă liniile de la Galaţi la Eoman, de la Galaţi la Bucureşti şi de la Severin la Bucureşti vor trebui să le înceapă mai întîi”. r Apoi vine articolul 6, care zice : „Concesionarii sînt obligaţi a începe construcţiunea totdeauna pînă în şase săptămîni după primirea planurilor aprobate şi după obţinerea permisiunei d-a începe lucrarea. Construcţiunea se va activa astfel ca liniile de la Eoman prin Tecuci la Galaţi şi ramul Bîrlad să fie terminate şi date în circulaţiune în trei ani. Liniele de la Galaţi prin Brăila, Buzău—Ploieşti la Bucureşti în duoi ani şi jumătate. Liniele de la Bucureşti prin Piteşti — Slatina — Craiova — Turnu Severin la Verciorova (fruntaria) în trei ani. Termenul începerii liniei Verciorova se va fixa dupe o înţelegere între guvern şi concesionari”. Vedeţi dară, domnilor, că cea dintîi lucrare ce se cerea era linia Unirei, nu linia lui Ştefan cel Mare cum a zis domnul Costa-Foru, căci tocmai linia lui Ştefan cel Mare şi Miliai Viteazul a fost sacrificată ; această linie trebuia să meargă prin Focşani, Eîmnic şi Buzău, şi eu am susţinut această linie, dară a fost respinsă, pentru că era oarecari deputaţi influinţi cari susţineau cea[l]altă linie, ca să-şi ducă bucatele la Brăila prin Bărăgan, dară linia strategică trebuia să se voteze prin Focşani, Eîmnic şi Buzău, şi dacă s-ar fi votat aşa, astăzi nu era să fie comunicaţiunea întreruptă... Domnul G. Costa-Foru: Ministrul a zis la Senat că aceasta este linia lui Ştefan cel Mare... IST-am auzit eu aceasta. m Domnilor, v-am arătat, nu ca să osîndesc, v-am arătat că concesiunea actuale, a căria votare nu o despart de responsabilitatea mea ca deputat, era grea de aplicat şi a putut să dea loc la răstălmăciri şi la greşeli, precum a şi dat; pe cînd alte duoă concesiuni, mai regulate, mai studiate, nu au dat loc la aceste greşeli, căci nu ne vedem traşi la răspundere nici pentru concesiunea lui Barkley, nici pentru a lui Offenheim, ci numai pentru aceea a lui Strusberg. Apoi, domnilor, cel puţin vă rog numai atîta ca să ţineţi seamă de împrejurări şi de declaraţiunea francă ce v-o fac, că sînt încredinţat că ministerul domnului Donici şi Brătianu ar fi aplicat concesiunea mai bine decît noi, şi de aceea vă rog să fiţi drepţi, nu vă cer să fiţi generoşi. Acum, domnilor, după ce v-am spus aceasta, sînt dator nu ca să acuz, ci ca să mă apăr, să fac o mică întîmpinare la nişte cuvinte ce a zis onor. domn George Cantacuzin, citind esemplul unui comandante de cetate care, fiind întrebat de Enric al IY-lea pentru ce a închinat cetatea, el a răspuns că avea douăsprezece raţiuni, din cari cea dintîi era că nu a mai avut iarbă de puşcă. înţelegeţi foarte bine că cine nu,are iarbă de puşcă nu poate să se ţină în contra inemicilor, şi chiar eroii apărători de la Belfort f6 ar fi închinat cetatea lor prusacilor, dacă nu ar fi avut praf de puşcă. întrebarea este acuma : comandantele cînd s-a întors în cetate de ce â făcut ca praful de puşcă să sară în aer ? întrebarea este, domnilor, de ce domnul Cantacuzin a dat foc ierbei de puşcă ? Căci eu cred că la ieşirea mea din minister pudrăria a esistat; şi dumneavoastră cînd aţi intrat în minister ne ziceţi că nu aţi găsit praf de puşcă... Domnul G. Mânu: A fost între ministerul dumneavoastră şi al nostru un alt minister intermediar 27. Doftinul G. Cantacuzin: Nu v-a acuzat nimeni pe domniile-voastre. Am avut onoare să vă spun, domnule Cantacuzin, dinainte că eu nu mă apăr de răspunderea ministeriale, însă, îndată ce se stăruieşte întru a se proba contrariul de ceea ce afirm eu, trebuie să răspund; şi dumneavoastră cunoaşteţi că noi v-am lăsat iarbă de puşcă... Domnul G. Cantacuzin: Nu am zis nimic de dumneavoastră, domnule Kogăl-niceanu. Ţin să dovedesc că am lăsat iarbă de puşcă... Domnul A. Holbări: Vorbiţi de iarbă de puşcă, domnule Kogălniceanu, căci este foarte interesant. Domnilor, socotesc că argumentele ce aveam să întrebuinţez spre a mă apăra şi în privinţa numirei lui Ambron, şi în privinţa obligaţiunilor ce coprindea dispoziţiunile din concesiune, pentru care sînt solidar, le-am spus pe cît am putut. încă asemenea ştiu, şi cred în onorabilitatea colegului meu de la lucrările publice, cum că domnia-sa nu avea obicei de a primi lucrări săvîrşite înainte de a fi încuviinţate de consiliul tehnic. Aceasta mi-a afirmat domnia-sa şi sînt în drept de a crede în onorabilitatea afirmărilor domniei-sale. Acum, domnilor, vă rog, şi mă adresez mai cu deosebire nu la cei bătrîni, ci la cei tineri, cari, daca sînt mai iuţi, însă nu pot să aibă rancune şi pasiuni politice ca cei mai bătrîni, fiindcă viitorul este al lor, ei bine> mă rog să fie aşa de buni şi de drepţi ca să trateze cestiunea numai în punctul de vedere financiar şi să binevoiască a despărţi propunerea în duoă, pentru că mai întîi trebuie a se sili Camera ca, dacă se poate, chiar 107 în unanimitate, să afirme dreptăţile, ţărei şi pe urmă să vină a duoa propunere şi să se rostească şi asupra responsabilităţei ministeriale... Voci: Prea bine. Căci, domnilor, orice aţi voi dumneavoastră, nu puteţi cere ca noi să votăm singuri darea noastră in judecată, şi, împreunînd la un loc ambele cestiuni, ne-aţi face pe noi să votam negru şi în cestiunea financiară, cînd noi în cestiunea financiară sîntem alături cu dumneavoastră, sîntem deputaţi şi votăm cu dumneavoastră dreptăţile ţârei. Dacă însă nu veţi face aşa, negreşit că atunci nu vom fi alături cu dumneavoastră; şi de pe acum, domnilor, vă spun că, dacă este propunere de dare în judecată, eu nu mă voi apăra deloc, ci vă voi lăsa să mă trămiteţi înaintea Curţei de casaţiune, şi Curtea de casaţiune mă va trămite în puşcărie, căci prin puşcărie am început şi prin puşcărie voi sfîrşi. Am început, domnilor, prin puşcărie, căci aşa era vremea pe atunci, cînd numai pentru că am cutezat de a apăra oraşul Botoşani, şi domnul Adrian este aici ca s-o spună, în contra unui grec influinte pe vremea aceea, am fost pus în mănăstirea Rîşca 28, în secret, unde în curs de şase luni nu vedeam decît un călugăr nebun. Ei bine, domnilor, după 30 de ani de luptă, după ce mi-am pus numele meu la cîteva acte mari ale ţărei, mă veţi băga la puşcărie, şi-mi va părea bine că sînt în puşcărie. Dară, cînd dumneavoastră veţi veni cu un vot neconstituţional ca să mă loviţi, eu atunci cu Constituţiu-nea în mină, şi acesta e meritul Constituţiunei, vă zic : nu sînteţi în drept să ne judecaţi, vă desfid să ne secuestraţi şi confiscaţi averea, căci confiscarea este din timpul Regulamentului organic, din timpul boierilor bătrîni, astăzi secuestrarea nu se poate decide decît de un tribunal, şi tribunalul miniştrilor este Curtea de casaţiune. De aceea vă spun că, deşi veţi vota dumneavoastră majoritatea ca să fim daţi in judecată, eu mă socotesc în drept de a nu putea fi trămis în judecată şi vă rog să luaţi seama că, f>reeum dumneavoastră astăzi, majoritatea, faceţi un act care e contra Constituţiunei, mîne se vor găsi alţii cari vor vota tot aşa poate contra domniilor-voastre. Domnilor, recunosc că voturile acestea de secuestrare de avere nu sînt de acuma, şi dumneavoastră aţi luat esemple din trecut, dumneavoastră aţi văzut aci în România votul prin care se cerea secuestrarea averei lui Ghica vodă, precum în Moldova să cerea secuestrarea averei lui Vogoridi, precum în România Unită la 1860 să cerea secuestrarea averei domnului Epureanu; şi cu toate acestea averea domnului Epu-reanu, precum şi a celorlalţi nu s-au secuestrat; şi cu aceasta România a dovedit că judecători drepţi nu sînt numai la Berlin 29, ci sînt şi în România : a dovedit că şi România are judecători drepţi şi la Iaşi, şi la Bucureşti, şi a respins voturile Camerei nedrepte. Astfel şi eu acuma, cu votul domniilor-voastre în mînă, cu Constituţiunea în mină şi cu hotărîrea tribunalului îmi voi apăra averea în contra votului domniilor-voastre. Răspunderea o primesc şi înaintea Camerei, şi înaintea Curţii de casaţiune, dară pedeapsa numai Curtea de casaţiune este chemată să o dea; secuestrarea averei este o pedeapsă, şi pedeapsa nu se poate hotărî de Cameră, ci numai de Curtea de casaţiune. Dumneavoastră puteţi a ne da în judecata Curte! de casaţiune şi acolo vom spune totul, căci acum nu am făcut decît să mă apăr şi am tăcut despre multe, ca să nu am aerul că aş voi totdeodată să şi acuz. Eu vă vorbesc acum dintr-un punct de vedere eminamente constituţional şi poate vă veţi mira că un om care a făcut o lovitură de stat 30 să vină să vă vorbească de Constituţiune. Dară vorbesc de Oonstituţiune 108 tot sîiigele rece, pentru că cred că din toate relele cel mai puţin rău este Constit-uţiunea.. . ' O voce ': Să ia act. Dară, să se ia act, şi de aceea vă spui că cu Constituţiunea în mină am să mă păzesc astăzi în contra majorităţii, precum şi dumneavoastră mîne aveţi să vă păziţi în contra altei majorităţi. Şi, daca această teorie s-ar fi, pus sub Camerile trecute, atunci de mult averea domnului Eră-tianu şi domnului Golescu ar fi fost secueştrate. Iată ceea ce ar face pasiunile politice, şi regret că nu este aci onor. domn Brătianu, pe care, oricît s-ar zice, eu îl iubesc (ilaritate)\ dară, domnilor, şi dovadă este că, atunci cînd am zis această vorbă de la tribună, am primit o lecţiune de la colegul meu de la justiţie 31 care a adus în urmă ruperea ministerului. Dară eu i-am dovedit aceasta domnului Brătianu în curs de duoi ani de zile cît i-am apărat ministerul, şi apoi ca un simplu soldat eu i-am votat budgetul, pe cînd onor. domn Golescu nu era aci, ci la Senat. De aceea regret că domnul Brătianu nu este aci, căci l-aş fi rugat să se asocieze cu mine şi să vă roage şi pe dumneavoastră tinerii a nu da asemenea esemple neconstituţionale, căci ar fi un rău început... Domnul Voinov; S-a început de mult. Curmaţi întreruperile, onor. domn Yoinov, pentru că şi dumneavoastră, ca unul ce figuraţi în politică de mai mulţi ani, nu ca domnul Stătescu şi alţii cari figurează numai din sesiunea actuale... Domnul Voinov ; Ei şi ? Ei! şi dumneavoastră sînteţi solidar la multe acte, ca unul ce aţi luat parte în mai multe Adunări, şi nu vă puteţi face aşa de curat, sînteţi responsabile pentru actele urmate... O voce: Atunci să mergem cu toţii înaintea Curţii de casaţiune. Dară chiar şi dumneavoastră, domnule Agarici, care întrerupeţi. Domnul Agarici: Dară şi eu voi merge dacă am făcut rău. Kog sfîrşiţi cu întrerupţiunile. Domnilor, dumneavoastră veţi face cum credeţi şi, dacă credeţi că şi ministerul din care sînt şi eu unul am greşit şi că merit a fi pedepsit, ci bine, trimiteţi-ină înaintea Curţii de casaţiune ; nu veniţi însă cu propuneri cari atîrnă numai de un vot, pentru că astăzi acel vot este în favoarea domniilor-voastre, dară mîine poate să vă fie în contra. Poziţiunea mea este tristă — şi-mi pare rău, o mai zic o dată că domnul Brătianu nu este aci —, am fost în ministerul domnului Dimitrie Ghica, am venit chemat 5 noi făceam parte din două tabere deosebite şi cînd am ieşit din minister ne-am întors în taberile noastre. Domnul Dimitrie Ghica şi domnul Boer eseu în una, şi eu în alta. Dară, domnilor, oricîte s-ar zice, eu nu mă voi despărţi de acea tabără, care a lucrat totdeauna pentru prosperarea ţărei; oricum ar fi, a fost un trecut şi am lucrat şi eu, fie prin lovitură de stat, fie prin influinţa de sus sau de jos, am lucrat într-un fel şi alţii în altul; şi astăzi sînt trist că acea majoritate, la a cării formare am lucrat şi eu, să vină astăzi să facă un act nedrept şi pe care nu doresc ca majoritatea să-l plătească mai tîrziu, nu zic pentru dînsa, ci pentru ţară. Luaţi seama să nu faceţi ceea ce zice un proverb străbun : să ardă moara numai ca să ardă şi şoarecii. Ei bine, ziceţi să ardă şoarecii, dară să nu ardă moara. 109 S-a zis că sînt nori negri asupra ţârei noastre; să nu cădem dară în greşeli, să nu facem din acei nori negri o noapte adîncă. Iată de ce vă rog să votăm cestiunea financiară şi să nu speriaţi ţara cu concesiunea lui Strusberg, pentru că eu cred că atunci cînd. avem în capul statului un membru al acelei mari familii de Hohenzollern, cînd vor veni concesionarii în luptă cu România, România nu va fi osîndită, ci va cîştiga, pentru că se atinge nu numai de bani, ci şi de onoarea numelui german, şi nu cred că astăzi va permite împăratul germanilor Hohen-zollern ca România să fie sacrificată 32... (Zgomot.) „Monitor”, 1871, jir. 69, p. 393, col. 4—p. 395, col. 5. NOTE 1 „Afacerea Strusberg”, aşa cum cititorul va constata şi din paginile următoare, ocupă un timp apreciabil din şedinţele Adunării, „cu toate violenţele, incriminările, confuziile, cu propuneri de dare în judecată a miniştrilor”-— cum o defineşte Titu Maiorescu în a sa Istorie contimporană a României, 1866—1900, Bucureşti, 1925, p. 30. Nu este în intenţia noastră a o prezenta în detaliu. Cîteva date rămîn totuşi indispensabile pentru înţelegerea intervenţiilor lui K. Este vorba de concesiunea pentru construirea liniei ferate Roman—Galaţi—Bucureşti* acordată grupului Strusberg (Strousberg) prin legea din 10 septembrie 1868, în timpul guvernării N. Golescu— I. G. Brătianu. Linia urma să însumeze 914,8 km şi valora 247 000 000 de lei (270 000 de lei aur /km). Pentru constituirea capitalului necesar se emiteau obligaţii cu dobîndă de 7,5 %, garantate de stat. Ele urmau să fie editate sub supravegherea unui comisar român. Obligaţiile contractuale au fost ignorate atît în ceea ce priveşte construcţia, emiterea obligaţiilor, cît şi achitarea cupoanelor. în această situaţie, după cererea formulată la 12 ianuarie 1871 de ministrul de finanţe, în Adunare s-a format o comisie de cercetare a afacerii Strusberg. Ea a fost compusă din următorii : A. Holban, C. Bosianu, N. Ioneseu, I. Codrescu, N. Blaremberg» G. F. Robescu, A. Sihleanu. Raportul comisiei—prezentat în şedinţa din 24 februarie 1871—cuprindea urmă-r toarele explicaţii : după semnarea actului de concesiune statul român trebuia să numească un comisar cu reşedinţa la Berlin. Ministrul de finanţe îl voia pe Eric Winterhalder, dar în şedinţa Consiliului de Miniştri din 29 noiembrie 1868, prezidată de rege, s-a decis numirea lui Ambronn. Winterhalder era delegat special al Ministerului de Finanţe pentru subsemnarea obligaţiunilor. Numirea lui Ambronn era justificată de tratativele guvernului precedent (din august 1868) cu el în calitate de super consilier intim de finanţe al Prusiei. Comisia a căutat documentele în această privinţă şi n-a găsit decît o scrisoare a lui Ambronn către domnitorul Carol. întrebaţi, I. G. Brătianu şi N. Golescu au răspuns că nu ştiu nimic; V. Boerescu a precizat că Ambronn a fost numit printr-un decret regal necontrasemnat de vreun ministru. K. a spus că acest comisar» la cererea expresă a lui Strusberg, trebuia să fie un prusian şi că el ştia că va fi numit Fried-linder, secretarul intim ai lui Carol, care mai tratase şi alte afaceri ale României la Berlin. Din cuprinsul scrisorii lui Ambronn către Carol din 18 octombrie 1868 s-a văzut că acesta a ocupat postul cu 42 de zile înainte de numirea, oficială (care s-a produs la 30 noiembrie 1868). încuviinţarea primită de acesta de la autorităţile prusiene de a cumula funcţia de comisar s-a făcut prin intermediul consilierului de cabinet al lui Carol. Comisia a conchis că numirea lui Ambronn a fost un act neconstituţional. Ambronn era împuternicit să supravegheze şi să controleze emiterea obligaţiunilor pentru 300 km, în valoare de două milioane de franci pentru lucrările preliminarii. Restul obligaţiunilor se distribuiau după autorizarea ministrului de finanţe român şi trebuiau semnate de Ambronn şi de un delegat special al statului român. Comisia găsise nişte instrucţiuni nesemnate către Ambronn, dar care se încheiau aşa: ,,exprimîndu-şi deosebita mulţumire[...] sînt sigur că cooperaţiunea dumitale în interesele guvernului meu va fi încununată de cel mai bun succes”. Prin ele, acesta era autorizat să emită obligaţiuni concesionarilor proporţional cu lucrările efectuate, pe baza certificatelor eliberate de inginerul-şef. Ambronn putea aproba punerea în vîn-zare a obligaţiunilor printr-o casă de bancă, sub rezerva de a nu se dispune de produsul lor altfel decît pentru obligaţiuni ca atare. Astfel, nefiind constrasemnate, instrucţiunile lăsau lui Ambronn toată libertatea să elibereze obligaţiuni de conivenţă cu inginerul-şef. Obligaţiunile se tipăriseră pentru 150 000 000 de franci (555 km) şi Ambronn ceruse să le subscrie pe toate. Acestea au fost distruse şi s-au tipărit altele, pentru 530 km (distanţa Bucureşti—Roman). Prin urmare, se ignora prevederea iniţială de a se tipări obligaţiuni numai pentru 110 300 km. La 28 martie 1869 E. Winterhalder a anunţat că s-au emis obligaţiuni pentru 530 km în valoare de 143 de milioane de franci (restul de 6,9 milioane se aflau închişi în seiful lui Am-hronn), iar la 10 februarie 1870 acelaşi comunica subscrierea de obligaţiuni pentru 980 km. Obligaţiunile erau garantate cu o dobîndă de 7,5 % pe 90 de ani oferită de statul român. Pe •obligaţiuni însă s-a omis a se scrie că concesionarii vor forma o companie care spre a-şi constitui capital va emite obligaţiuni în propriul său nume, apoi că pe durata construcţiei dobînzile se plăteau de către concesionar, ca şi faptul că preţul cumpărării pămîntului, dobînda capitalurilor de construcţie pe durata lucrării, pierderile provenite din deosebirea de curs priveau pe concesionari î Comisia aprecia că guvernul ar fi trebuit să se sesizeze că Strusberg, distrugînd emisiunea primitivă de 150 de milioane de franci pentru a ocoli rigorile fiscului prusian şi acreditînd ideea că au fost tipărite la Bucureşti, era un defraudator. Inginerul-şef al concesiunii era un oarecare Brandt. La 13 octombrie 1869 Ambronn a informat guvernul român că a vîndut toate obligaţiunile în valoare de 150 de milioane de franci. Guvernul român ceruse ca certificatele lui Brandt să fie verificate de inspectorul general P. Donici. Ambronn a replicat însă că acest control nu este prevăzut în actul de concesiune şi a adus în acest sens un protest scris al lui Strusberg. El cerea ca acest control să se exerseze prin comisar, în speţă prin Ambronn. în martie 1870 ministrul lucrărilor publice a cedat: lucrările continuau şi Ambronn putea face plăţi pe baza certificatelor eliberate de inginerul-şef, neverificate, dar situaţia lor urma să fie trimisă lunar la Bucureşti. Efectele bancare ale concesiunii erau în majoritate prusiene, ţinute obscur de Ambronn parte la banca Prusiei din Berlin, la banca privată Joseph Jacques, parte nu se ştie unde ; în toate aceste cazuri se specula cu ele, fapt interzis de actul de concesiune. La 11 martie 1870 I. Agarici alertează Adunarea cu o interpelare asupra stadiului lucrărilor şi situaţiei depozitelor de obligaţiuni. La 11 mai acelaşi an, D. A. Sturdza este trimis la Berlin pentru a sugera lui Ambronn să se retragă şi să lase locul lui L. Steege. La 18 iulie românii au întreprins noi demersuri, trimiţîndu-1 pe T. Văcărescu pentru verificarea obligaţiunilor şi •convingerea lui Ambronn să se retragă. Acesta a pretextat că un asemenea gest ar putea trezi suspiciunea cercurilor financiare şi întreaga concesiune ar fi primejduită. Procedînd la un control sumar, T. Văcărescu a găsit că din 245 de milioane de franci se cheltuiseră 188 de milioane. în bancă se aflau, în valoare nominală, 56 de milioane de franci. Obligaţiunile se vînduseră la cota 66 stabilită de Ambronn, Strusberg şi Joseph Jacques. Banii aflaţi în depozit, prin consensul celor trei, fuseseră depuşi în obligaţiuni ale drumului de fier prusian. Dar războiul cu Franţa le depre-ciase complet; în această situaţie cei trei au decis transformarea lor în ipoteci — toate asupra proprietăţilor lui Strusberg (moşii, imobile, fabrici, abatoare). Ipotecile erau pe numele lui J. Jacques, cu garanţia statului român I Rezumînd, comisia Adunării imputa următoarele lui Strusberg : a emis obligaţiuni pe care le-a tipărit cu un text alterat; a lăsat impresia că sînt emise de statul român, iar că el este doar negociator ; obligaţiunile erau cotate la 70—72 1/2, dar în tranzacţiile cu statul român le-a menţinut la cota 66. Speculaţiile de bursă făcuseră să se volatilizeze 36 de milioane de franci. La 4 septembrie 1870 Ambronn a fost demis, iar peste patru zile, la 8 septembrie, a fost numit în locul lui L. Steege. Ambronn însă s-a prefăcut bolnav, a plecat la ţară, refuzînd să predea vreun document. Abia la 14 decembrie a acceptat, în sfîrşit, să demisioneze, după ce mai eliberase obligaţiuni în valoare de 11 milioane î La 10 decembrie 1870 Strusberg a declarat linia Roman—Galaţi—Brăila—Bucureşti terminată şi a cerut guvernului român plata cuponului pe luna ianuarie 1871. Dacă guvernul român nu era solvabil, Strusberg se oferea să-i contracteze un împrumut de 60 de milioane franci cu 7 1/2% dobîndă. Cuponul însă, conform contractului, trebuia plătit de Strusberg! Concluziile comisiei erau categorice : — numirea lui D. Ambronn fusese făcută contrar prevederilor constituţionale, — obligaţiunile nu s-au confecţionat conform textului concesiunii, — anchetele de la Berlin nu au fost aduse la cunoştinţa Adunării, — depunerea banilor la banca particulară Joseph Jacques a însemnat un „abuz de încredere”, — achitarea cuponului pe luna ianuarie de către statul român este o pretenţie absurdă a lui Strusberg, deoarece potrivit prevederilor contractuale beneficiarul nu are nici o datorie faţă de deţinătorii de obligaţiuni. La discuţii s-au înscris 34 de persoane. Cititorul interesat poate urmări, în afara discursului lui K. din ziua de 15 decembrie 1871 (vezi infra p. 116), prezentarea foarte sistematică din lucrarea lui G. Botez, D. Urmă şi I. Saizu, Epopeea feroviară românească, Bucureşti, 1977, p. 80 şi urm. Vezi şi infra p. 134, nota 4. 2 I. C. Brătianu a deţinut portofoliul internelor în guvernele Şt. Golescu (27 octombrie 1867—1 mai 1868) şi N. Golescu (1 mai 1868— 16 noiembrie 1868). K. a fost în aceeaşi calitate în guvernul Dim. Ghica (16 noiembrie 1868 — 21 ianuarie 1870). 3 Vezi nota 2. 111 j 4 în calitate de raportor, A. Holban spusese la discuţii : „Domnilor, cum voiţi dumneavoastră ca aplicaţiunea legilor să fie făcută fără părtinire, cînd în guvern erau persoane interesate directamente în cauză? Şi cînd chiar din acel guvern şede astăzi pe banca de deputaţi persoane care primesc simbrie de la Strusberg pentru a-i susţine interesele sale[... ] Domnul K. este unul din aceia ; domnia-sa primeşte o sută de mii de franci pe an ca să susţină interesele lui Strusberg contra statului român”. Â.H. mai spusese că vinovaţii principali sînt Dimitrie Ghica şi K., care, cu creditul lor politic, au influenţat votarea concesiunii. La 15 martie 1871, G. Costaforu avea să ia apărarea lui K., fiind foarte drastic cu Holban : ,,Nu cred că are cineva dreptul de a insulta pe un om bătrîn, care a participat în toată viaţa lui la afacerile publicef...] care face parte din majoritatea aceea chiar care l-a insultat prin organul raportoreîui, bazîndu-se pe simple bănuieli, pe fapte presupuse[... 5 Vezi supra p. 91, nota 5. 6 Portofoliul lucrărilor publice era asigurat de preşedintele consiliului, Dimitrie Ghica. 7 Instalat la 20 aprilie 1870. 8 Vezi infra p. 234, nota 9. 9 Amîndoi în guvernul Manoîache Costache lepureanu, format la 20 aprilie 1870. 10 Concesiunea Offenheim privea construirea liniei ferate Suceava—Iaşi—Botoşani— Roman de 224 km şi a fost perfectată în 1868. Vezi amănunte în partea întîi a volumului, p. 570 şi urm., p. 592 şi urm. şi partea a Il-a, p. 76 şi urm. 11 Pentru GodUlot, Barkley, Lemaître vezi partea I a volumului, p. 72 şi urm., p. 146, nota 2, p. 314 şi urm., p. 337 şi i n.n.. p. 601 şi urm. 12 Lucrările publice erau asigurate de preşedinte, Dimitrie Ghica ; la finanţe era Al. G. Goleseu. 13 K. a plecat în 1834 la Luneville, unde urma să stea trei ani. In 1835 şi-a trecut examenele de drept; în acelaşi an a plecat la Berlin, unde a făcut studii de drept pînă în 1838. 14 Constantin Hurmuzaki (1811—11 februarie 1869). Unul din cei şapte copii ai lui Eudoxiu H. A urmat dreptul şi filozofia la Viena (1834—1839). In 1844 s-a stabilit Ia Iaşi ca avocat al lui Gr. Balş ; în 1847 redactează un statut de bancă, pe care voia s-o înfiinţeze cu alţii, apelind la capitaluri prusiene. A participat la mişcarea revoluţionară din Moldova din 1848, fără a fi apoi exilat. Colaborează la foaia „Bucovina”. în 1850 Grigore Alexandru Ghica îl numeşte în comisia de reorganizare a învăţămîntuîui; în 1853 e ridicat la rangul de agă. în 1853 este cooptat în comisia legislativă pentru redactarea unui codice penal, iar în 1854 e făcut vornic. Partizan fervent al Unirii, C.H. face o călătorie în Anglia cu Gheorghieş Sturdza, în timpul căreia îl vizitează pe lordul Clarendon, pledînd cauza românească. L-a combătut pe N. îstrati, care scrisese broşura Cvestia zilei în Moldova (publicată prima oară în „Nepărtinitorul”, I; 1856, p. 6 şi urm.)—o argumentare şubredă pentru menţinerea separării principatelor. în apărarea * lui N. îstrati a sărit C. Hasnaş, care îl considera puţin nimerit pe C.H. a interveni într-o asemenea discuţie, deoarece dobindise de curînd, ca bucovinean, supuşenia română. Dealtfel chiar alegerea sa ca membru în Divanul ad-hoc a fost contestată tocmai din pricina împămîntenirii tardive (acordată de autorităţi, dar nerecunoscută de comitetul de verificări), cit şi a averii insuficiente (Gheorghieş Sturdza îi dăduse o treime din moşia Dulceşti şi Bărboşii, dar tranzacţia era contestată). A devenit totuşi secretar al Divanului ad-hoc. împreună cu T. Maiorescu a publicat (1857) la Bruxelles Expose des droits des Principautes apres le Trăite de Paris. C.H. l-a sprijinit pe Grigore Sturdza şi aşa a intrat în conflict cu K. (polemica s-a desfăşurat în coloanele „Stelei Dunării”). Partizan înflăcărat apoi al lui Cuza, în 1860 este vicepreşedinte al Adunării; deputat de Roman în 1860—1861. Devine ministru al justiţiei în guvernul Anastasie Panu ; preşedinte al Curţii de casaţie sub ministerul Barbu Catargiu. După lovitura de stat de la 2 mai a făcut parte din corpul ponderator, la recomandarea lui K. Nu a participat la lucrările Constituantei. în 1867 domnitorul Carol 1-a numit în Comisia legislativă. Era deputat de Argeş cînd a prezentat, ca raportor, legea pentru acordarea concesiunii Strusberg în Cameră, în octombrie 1868 a fost numit prim-preşedinte al Curţii de casaţie, dar nu a ocupat efectiv postul, fiind bolnav într-un sanatoriu din Viena. Vezi C. Prodan, Constantin Hurmuzaki, în „Dreptul”, LX, 1932, nr. 9—10, p. 9—10. 15 E. Winterhaîder, vezi partea I a volumului, p. 158, nota 19. 16 AI. G. Goleseu, ministru de finanţe. 17 D. A. Sturdza. 18 Pentru împrumuturile Stern şi Oppenheim, vezi partea I a volumului, p. 128, notele 1 şi 3, p. 147 şi urm., p. 507 şi urm. 19 Efingham Grant, cumnatul lui C. A. Rosetti (1820—1892). 20 Pentru cazul Macedonski, vezi partea a doua a volumului, p. 164 şi urm., p. 173 şi urm. 21 Ion Ghica. 23 Foaia satirică „Nikipereea” a apărut săptămînal cu intermitenţă între 23 iulie 1859 şi mai 1879. Redactorii lui cei mai proeminenţi au fost N. T. Grăsanii şi I. G. Valentineanu. 112 „Ghimpele” a fost numele sub care a apărut din mai 1866. Din cauza deselor suprimări şi-a schimbat mereu titlul. Aşa s-a numit pe rînd „Goarnele lui Nikipercea”, „Ochiul dracului”, „Cicala”, „Şarsailă” etc. K. a făcut adesea obiectul caricaturilor şi epigramelor corosive ale acestei foi. 23 Vezi partea I a volumului, p. 575, nota 3. 24 Vezi ibiclem, p. 51, nota 4. 25* Legea rurală din 1864. Vezi prezentarea ei la N. Adăniioaie şi D. Berindei, Reforma agrară din 1864, Bucureşti, 1967. 26 Luptă desfăşurată în timpul războiului franco-prusac, în 1871. . 27- Ministerul Al. G. Goleseu,. format la 2 februarie 1870 şi înlocuit la 20 aprilie acelaşi an cu cel condus de Manolache Costache Iepureanu. G. Mahu ocupase portofoliul Ministerului de Război. 28 Vezi supra p. 87„ nota 9. 29 Locul pe care dorea Frederic cel Mare să-şi construiască palatul de la Sans-Souci aparţinea unui morar, care a refuzat să i-1 vîndă. La ameninţarea regelui că îl va confisca terenul, morarul a exclamat inocent că nu se teme, deoarece „mai sînt judecători la Berlin î” 30 Pentru lovitura de stat de la 2 mai 1864, vezi partea I a volumului, p. 50, notele 3 şi 4. 81 Vasiîe Boerescu. 32 Vezi intervenţiile următoare. Pe marginea propunerii lui Aristide Pascal ş.a. de a fi deferiţi justiţiei miniştrii implicaţi în afacerea „Strusberg” * Cer cuvîntul pentru o eestiune constituţională care este mai mult decît cea regulamentară1. (Zgomot mare.) Domnul preşedinte: Aveţi cuvîntul. Onor. domni reprezentanţi ai naţiunii, dumneavoastră, cari iubiţi Constituţranea, fiţi aşa de bnni şi adeveriţi nn fapt. Domnul Negură s-a suit la tribună şi a vorbit şi aţi văzut cum toţi cei din dreapta au tăcut şi au ascultat. (întreruperi.) Voi ruga şi pe domnul Boerescu să-şi aducă aminte că este acuzat şi să :nu vină sa mă întrerupă tocmai domnia-sa, ci să aibă demnitatea acuzaţilor... / Domnul B. Boerescu: Nu sînt acuzat. Eşti, domnule, acuzat împreună cu mine. (Ilaritate.) Domnul Boerescu: Ba nu sînt. Ei, atunci nu mai pot zice nimic ; vă rog dară, domnilor, iertaţi-mă, cînd văd că tocmai un coleg al meu în asemeni momente nu este la înălţimea demnităţei sale. (Aplauze.) . Voi ruga dară pe toţi din partea dreaptă, şi juni şi bătrîni, căci şi acolea sînt mulţi juni şi bătrîni tot aşa de onorabili ca şi cei din stingă, că precum a binevoit a asculta pe onor. domn Negură, în puterea acestui precedent mă adresez la dumneavoastră şi vă rog pentru dumneavoastră, pentru Constituţiune, să fiţi aşa de buni să nu veniţi a procede la vot în urma cuvintelor onorab. domn Negură, pentru că domnia-sa n-a vorbit ca reprezintante al naţiunei, nu a cerut să mergem înaintea Curţei de easaţiune, ci a cerut vendeta publică. * Şedinţa din 6 martie 1871. 8 - c. 595 113 Domnul Negură: Nu este exact protestez. (Zgomot.) Sînt fericit că onor. domn Negură zice că nu este exact, dară urechile cele mai mari (zgomot^urechile cele mai pătrunzătoare nu au putut să audă ce a spus domnia-sa după atîta larmă, cum nu s-a putut auzi nici propunerea care s-a citit adineorea. De aceea yă rog ca un asemenea vot care aveţi a-1 da acum dumneavoastră să fie dat cu tot sîngele rece cu care totdeauna trebuie cineva să se întovărăşească, şi să fim nedespărţiţi cu toţii ca în orice hotărîre ce se dă de o Cameră, de o naţiune, dară şi de un simplu judecător de pace. (Zgomot, nu se mai aude.) Iertaţi-mă că, în faţa stării în care să află acum Adunarea... (Zgomot). Voci: în ce stare se află ? Domnul preşedinte: Domnule Kogălniceanu, starea Adunărei este foarte demnă şi foarte liniştită. (Zgomot.) O voce : Da, Adunarea se găseşte foarte demnă şi foarte liniştită. Yăd că onorabilul domn Candiano vine să sprijine cuvintele dumneavoastră, domnule preşedinte, că Adunarea este demnă şi liniştită; aşa, în acest moment constat şi eu că e aşa şi de aceea zic că nu este bine ca cu ocaziunea acestui vot să vină să se facă cestiuni personale, după cum s-a făcut griefuri * de despărţire de partit. Şi nu socotesc că a fost bine, nu socotesc că cu asemenea vorbe trebuia să facem finalul unei discu-ţiuni care a ţinut 12 zile, ci aceasta să putea face mîne şi poimîne. De aceea vă conjur, este propunerea onorab. domn Fleva, fiţi aşa de buni puneţi-o la vot şi cu aceasta să nu credeţi că se vor împedica cele[l]alte propuneri, ele vor merge înainte... Voci: Aşa, aşa. Decît vă rog ca măcar acum, în momentul de a ne despărţi, să lucrăm ' în unire, căci vedeţi că de astăzi înainte fizionomia acestei Camere are să ia cu totul altă direcţiune. Şi să dea Dumnezeu eu cel bătrîn să nu ies prooroc, căci domniile-voastre cei tineri aţi făcut pe un om ca onor. domnul Ionescu 2, care de la ’54 necontenit cu ideele sale a fost omul cel mai inde-pendinte şi pururea pentru libertate, şi care a refuzat portofolie de ministere de la ’54 încoace, domniile-voastre astăzi l-aţi făcut a se despărţi de domniile-voastre 3. ,,Monitor”, 1871, nr. 70, p. 411, col. 3. * Plîngere, reproş, din fr. grief. NOTE 1 A. Pascal, N. Blaremberg, P. Grădişteanu, N. Voinov, N. Ionescu, I. Agarici etc. propuseseră darea în judecată a miniştrilor aflaţi în funcţie de la darea concesiunii pînă la ultimul guvern şi urmărirea lor pe cale penală şi civilă, căci a fost pusă în execuţie o lege înainte de adoptarea ei de către Senat şi sancţionarea ei de către domnitor, prin urmare s-a violat Constituţia; a fost numit Ambronn, un străin, drept comisar al României la Berlin. în fine, concesiunea a fost obscură şi echivocă în unele articole. Propunerea, iniţiată de N. Blaremberg, trebuia, conform regulamentului, să fie susţinută pentru asemenea cerere de dare în judecată de 20 de persoane. 2 N. Ionescu, semnatar al propunerii, ceruse ,,sciziunea” în ceea ce priveşte inculparea persoanelor implicate în afacerea Strusberg, în sensul nominalizării vinovaţilor. înainte de citirea propunerii, el luase cuvîntul şi o caracterizase drept ,,simplă declaraţiunef... ] formulată sub o formă dubitativă, neprecisă”. 3 Propunerea a fost respmsă cu 69 de voturi împotrivă, 52 pentiu şi 2 abţineri. 114 Sesiunea 1871—1872 Intervenţie la proiectul de lege „asupra poziţiunii oficerilor Cu referire la statutul celor aflaţi în neactivitate * Domnilor, reclam indulgenţa Camerei pentru cîteva cuvinte, spre a combate pe onor. domn Agarici1. Cu părere de rău, domnilor, o spun că domnul Agarici prin teoria ce susţine are să ajungă la un scop diametral opus de acela ce-1 voieşte domnia-sa şi noi toţi. Domnilor, care este scopul acestei legi? De a asigura poziţiunea oficierului în contra pasiunilor, fluctuaţiunilor şi capriciurilor politice, mai bine decît pînă acuma. Şi onor. domn Ionescu şi alţi domni deputaţi, care nu se presupune că au multă simpatie pentru ministerul care înfăţişează acest project, au văzut în acest project un adevărat progres în raport cu legea care există astăzi. Onor. domn Agarici ar fi avut dreptate dacă domnia-sa ar fi putut izbuti ca Adunarea să asigure mai bine poziţiunea oficierilor în momentul eînd se pun în neactivitate, însă legea actuale păstrează ministerului toată autoritatea sa de altădată. Ministerul a avut fericirea să-i fie păstrată o mare autoritate în hotărîrea punerei în neactivitate a oficierilor, deşi nu o hotărăşte singur, nu pune singur pe oficier în neactivitate, ci prin o comisiune compusă de trei membri cari se numesc de către ministru. De este bună această dispozi-ţiune, de este rea, eu nu am să zic nimic, căci este votată de Cameră şi astfel fiind acum nu putem zice alt nimic decît că punerea în neactivitate se face aşa cum trebuie să se facă. Aşa este armata. Armata, a zis chiar domnul ministru, este o anomalie, o excepţiune în secolul al XlX-lea, şi fiind astfel i se cuvin şi legi excepţionali. Aşadară, domnilor, s-a păstrat ministerului dreptul de a aprecia dacă unui oficier trebuie să ise lase o comandă sau nu, sau trebuie a se pune în neactivitate. Ce zice onor. domn Agarici? Zice că această poziţiune să nu dureze decît un an şi domnia-sa nu se ocupă decît de soldă, dară cum se ocupă domnia-sa de soldă ? Tălmăceşte domnia-sa îndată zicînd că ministrul să fie dator ca în acest an să cheme numaidecît în cadre un oficier. Dară dacă ministrul nu voieşte sau nu are mijloace, care are să fie rezultatul teoriei domniei-sale? Rezultatul are să fie acela că, de unde ofieierul era lovit o dată prin punerea în neactivitate, acuma are să fie lovit îndoit, căci are să fie aruncat pe pavele. Apoi ştiţi dumneavoastră ce este ofieierul pus pe pavea ? Domnia-sa o ştie, căci tot domnia-sa a răspuns că nu voieşte ca oficierii să facă politică, şi domnia-sa, care a studiat această cestiune, căci eu văd că vorbeşte cu foarte mare inteligenţă, ar fi trebuit să ştie că nimic nu a făcut mai mare rău Burbonilor decît licenţiarea armatei Loirei, care * Şedinţa din 20 noiembrie 1871. 115 s-a luptat pe cîmpurile Europei, şi aruncarea pe stradele Parisului şi a altor oraşe a oficierilor ei. Ei bine, eu nu voiesc ca în ţara mea să văd oficieri că fac politică, pentru că sînt aruncaţi pe pavele şi pentru că mor de foame. Dară domnul Âgarici zice: Aci e Gestiunea de bani, nu este Gestiunea de aruncarea oficierilor pe pavele. Ei bine, mie mi se pare că noi nu votăm cestiunea de bani acuma, nu votăm legi financiare sau bud-getare, ci votăm o lege care asigură poziţiunea militarilor şi, dacă se va găsi un ministru care va abuza de această facultate ce-i dă legea şi va spori numărul oficierilor în neactivitate atît de mult încît să devină o plagă pentru budget, atunci Camera aibă bărbăţia şi energia ca să pună pe ministrul acela în păzirea legii, silească-1 să respecte legea şi să nu facă abuzuri mari de această facultate a punerii în neactivitate, căci noi ştim că s-a făcut aceasta. Onor. domn Âgarici trebuie să-şi aducă aminte că în anul 1866 sau ’68, cînd s-a esaminat budgetul acelui an, s-a găsit o sumă colosală care se da oficierilor în neactivitate, căci după evenimentul de la 11 februariu se sporise foarte mult numărul acestor oficieri, se desfiinţase jumătate din cadrele grănicerilor şi oficierii aceia trecuseră în neactivitate, şi Camera de atunci prin botărîrea ei a silit pe ministru ea să pună pe aceşti oficieri în cadrele armatei, căci a restabilit serviciul grănicerilor după cadrele de mai nainte. Aceasta o va face Camera oricînd, îndată ce va vedea că ministrul se înfăţişează cu o cifră budgetara prea mare pentru oficierii în neactivitate. Atunci Camera, în sentimentul ei de dreptate, se va interesa să vadă dacă ministrul a abuzat de această facultate ce-i dă legea şi dacă se va găsi că a abuzat va căuta îndată a sili pe ministru să reintre în lege, să se limiteze într-o sumă mai mică. Prin urmare, vedeţi că dacă suma va fi mare, dacă ministrul va abuza, atunci Camera poate sili pe ministru să reintre în lege şi de aceea ■conjur pe domnul Âgarici să nu mai susţină amendamentul domniei-sale, căci trebuie să recunoască că nu va lovi decît în oficierii cari au avut nenorocirea să fie puşi în neactivitate şi prin teoria domniei-sale-i va face să alerge pe strade şi să facă politică 2. „Monitor”, 1871, nr. 263, p. 1369, col. 5. NOTE 1 I. Âgarici făcuse un amendament la articolul 21 : ,, Solda de neactivitate pentru licen-ţiare de corp, suprimare de funcţiune, întoarcerea din captivitate şi infirmităţi timpurali este de 1/2 solda de activitate fără accesorii”. Amendamentul: ,,Plata acestei solde nu se va putea prelungi mai mult de un an, sub nici un cuvînt, urmînd ca în acest interval poziţiunea neactivităţii de toate categoriile să fie regulată definitiv”. 2 Amendamentul a fost primit de Adunare, ca şi legea în totalitate, cu 81 voturi pentru şi opt împoirivă. Discurs în problema concesiunii Strusberg * Domnilor deputaţi, se apropie doi ani de cînd nu am avut onoarea a mă sui la această tribună. Sînt două sesiuni ordinare şi două sesiuni estraordinare, cînd eu foarte rar am luat chiar cuvîntul în această onor. Cameră. * Şedinţa din 15 decembrie 1871. 116 O singură dată, tot în afacerea Strusberg, am vorbit ea membru al majorităţii, din acea majoritate care sprijinea ministerul Ion Gliica1; •am luat atunci cuvîntul ca să apăr în contra acelei majorităţi pe colegii şi succesorii mei la minister, cari atunci se aflau în minoritate şi cari cu nedreptate erau acuzaţi de către majoritate. Tot acest rol, însă într-un sens invers, îl iau şi azi; eu toate aceste, domnilor, nu aş fi vorbit în această cestiune, dacă mai cu deosebire nu ni s-ar fi înfăţişat două mari împrejurări cari reclamau ca şi eu să-mi fac datoria de deputat. Întîia împrejurare este că şi eu, ca fiecare din domniile-voastre, nu trebuie să ne ascundem pericolele grave în care se află ţara, pericole pe cari, poate, chiar părinţii noştri nu le-au întîlnit atîta de mari ca acele ce ne ameninţă azi; căci ele ameninţă autonomia noastră. Cînd dară văd ţara mea aproape de prăpastie, este datoria mea, ca a fiecăruia din domniile-voastre, să lăsăm la o parte toate consideraţiunile personali si fiecare să venim, şi franc şi leal să spunem opinia noastră.  doua împrejurare, domnilor, care mă face să vorbesc este că onor. minister 2 de aseară a schimbat cu totul faţa lucrurilor, făcînd din Gestiunea căilor ferate o cestiune ministerială. Orizontele dară se lărgeşte, şi acum avem dreptul să cercetăm actele guvernului de la formarea ministerului acestuia şi pînă acum ! Minoritatea din care am onoare a face parte, mică, neînsemnată cît este ea, este datoare azi să vină să-şi esprime şi ea opiniunea sa în privinţa actelor acestui ministeriu. Este bine, este constituţional, domnilor, ca ministerul din timp în timp, cînd socoteşte de cuviinţă, să pună pe tapet cestiunea ministerială, care nu e decît un apel ce se face la încrederea politică a majorităţii, a reprezentaţiunei naţionale, spre a-şi cunoaşte minist[e]rul forţele, sprijinul ce mai are în Cameră; şi avîndu-1, să meargă înainte în conducerea afacerilor publice cu îndoită energie. Aşadară, azi pentru întîia dată voiesc a spune pentru ce eu nu pot avea onoarea de a da încrederea mea politică ministerului actuale. Domnii mei, înainte de toate, permiteţi-mi să definez ce este această opoziţiune din Cameră pe care onor. minister a atacat-o ieri. Este o opozi-ţiune sistematică acel grup de 40—50 deputaţi cari diferă de opiniunea ministerului în privinţa convenţiunii Bleichroder 3 ? Sîntem noi un partid compact, hotărît numaidecît a răsturna ministerul? Aceasta nu este planul acestei opoziţiuni; aceasta nu a fost nici în luna lui iuliu, nici acum ! Hsfoi ne-am întrunit numai în privinţa cestiunii căilor ferate. Aţi văzut că din aceşti 40—50 deputaţi, cari au subscris propunerea minorităţii, s-au rădicat mai mulţi oratori cari s-au esprimat în privinţa ministerului cum nici unul din majoritate nu s-a esprimat. Pe aceşti deputaţi i-aţi văzut deelarînd sus şi tare că doresc ca ministerul actuale să dureze pe aceste bănci cît durează stejarul! Aţi văzut alţi deputaţi, cari au subscris alături cu mine, zicînd că ministerul, prin retragerea projectului său de astă-vară şi primind projectul votat de Cameră la 17 iuliu4, şi-a căpătat titluri neşterse la recunoştinţa ţărei, ş-a căpătat o pagină glorioasă în istoria României! Yedeţi dară, domnilor, că în asemene condiţiuni aceasta numai opoziţiune sistematică, antiministeriale, anticonstituţionale nu se poate numi ! Opoziţiunea noastră este formată numai pentru că, în cestiiinea căilor ferate, nu convine la un număr de deputaţi din deosebite grupe soluţiunea propusă de guvern şi eă ei cred că această cestiune trebuie să fie rezolvată în alt mod. Acesta este simţimîntnl adevărat al opozi-ţiuniî noastre; prin urmare, nu merităm acuzările cari ni se fac, că sîntem stabilitate şi o prosperitate din cele mai îngrijite” (Istoricul seminarului Veniamin din monas-tirea Socola.... Iaşi, 1885, p. 70). N. s-a aflat în conflict permanent cu mitropolitul Meletie* pe care îl acuza de arghirofilie. Intransigenţa sa l-a ,,expus urgiei aprige şi tendinţelor retrograde” ale acestuia, scrie acelaşi Erbiceanu. S-a bucurat insă de sprijinul eficace al lui Alexandru Scarlat Sturdza (vezi nota 10). Unionist militant, N. a publicat în 1856 articolul Unirea sau neunirea Principatelor, în ,,Zimbrul”, IV, nr. 117, p. 4. ,, Steaua Dunării” l-a reprodus, cu o prefaţă a lui Teodor Codrescu, o ,,reţetă”, cum o numise redacţia. Era un gest public de împăcare determinat de ralierea lui N. la cauza unionistă. Aceasta pentru că arhiereul contribuise la suspendarea ,, Stelei” la începutul anului 1856. Mai vezi şi articolul Foloasele unirei Principatelor Române, în ,,Zimbrul”, IV, 1856, nr. 142, p. 2—4; nr. 143, p. 1—3; scrisoare către episcopul de Argeş, în ,,Secolul”, I, 1857, nr. 54, p. 2. A mai scris un articol împotriva evreilor şi armenilor in „Zimbrul”, IV, 1856, nr. 163, p. 1—3, la care i-a replicat tăios „Steaua Dunării” în nr. 59 din acelaşi an, p. 233—234. în 1857 a fost ales membru în Divanul ad-hoc al Moldovei. în 1861, în fruntea a 40 000 de ţărani, a cerut, pe şesul Frumoasei de îîngă Iaşi, împroprietărirea ţăranilor — gest pentru care Erbiceanu îl numeşte „agent principal al formării statului român” (Viaţa şi activitatea preasf. Neofit Scriban, episcop de Edesa, Bucureşti, 1888, p. 21). în 1862 a devenit locotenent de episcop de Argeş. Din 1865 pînă în 1872 a dus alături de fratele său Filaret, de Iosif Bobulescu şi Atanasie Evantis o luptă îndîrjită contra amestecului autorităţii laice în numirea episcopilor şi mitropoliţilor. A colaborat la „Românul”, „Reforma” şi „Dacia Română”. S-a retras din viaţa publică în 1872. Cadetul, Filaret (1811—1873), după ce absolvă Academia Mihăiîeană, rămîne acolo profesor de limba franceză (între 1837 şi 1839). Pleacă apoi la Kiev, unde urmează teologia (impresiile şi le consemnează în Voiajul meu în Rossia ). Revenit în ţară, ajunge profesor la semninaruî Socola din Iaşi. Unionist convins, întocmeşte, în 1857, un Memorand către reprezentanţii puteri-r lor garante privitor la organizarea bisericii române. Membru în Divanul ad-hoc al Moldovei. A fost în permanent conflict cu mitropolitul Sofronie Miclescu, pe care îl învinuia că face hirotonisiri pe bani. între 1860 şi 1864 a funcţionat ca profesor la Facultatea de teologie creată în urma organizării învăţămîntului superior, operată de K. în 1863 devine egumen al mănăstirii Trei Ierarhi. Potrivnic neîmpăcat al amestecului autorităţii laice în sistemul de organizare bisericească, F. scrie, în 1861, Nelegalitatea şi defectuozităţile proiectului de lege pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor din Principatele Unite. Alături de fratele său duce o campanie zgomotoasă împotriva episcopilor „necanonici” (adică numiţi de guvern), cerîndu-i, între altele, Iul Melchisedee Ştefănescu să demisioneze din această calitate pe care o deţinea la Izmail. Biografia pe care i-a consacrat-o Constantin Erbiceanu (Viata, activitatea şi scrierile prea sf. Filaret Scriban, Bucureşti, 1892) este îmbibată de acelaşi spirit filistin care răzbate din faptele teologului. Mai vezi Al. Sc. Sturdza, Corespondenţa lui...cu archiereul Filaret Scriban asupra seminarului Socola din Iaşi (1842—1854 ), publicată de Grigore Tocilescu în „Revista Societăţii Tinerimea română”, XVI, 1900, voi. IV, p. 136 — 160; voi. V, p. 146—178. Din neamul Scribanilor au mai profesat la Socola: Hristofor (Teoctist), absolvent ai Institutului teologic din Kiev, şi August, „licenţiat în legi”. Acesta însă la seminar preda, din 1858, agronomia, fizica şi geometria. 4 N. Creţulescu a condus guvernul între 24 iunie 1862 şi 12 octombrie 1863 ; apoi din 17 octombrie 1865 pînă la 11 februarie 1866. 5 Pentru Veniamin Costache vezi partea I a volumului, p. 59, nota 6. Pentru Sofronie Miclescu vezi ibidem, nota 4. 6 De fapt ministerele C. Al. Creţulescu şi Ştefan Golescu din 1867 cînd I. C. Brătianu a deţinut portofoliul internelor. 7 Vezi Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România (1865), care prevedea că aceştia se numesc de către domn, după o prezentare a ministrului cultelor şi prin deliberarea Consiliului de Miniştri. Candidaţii îa mitropolie trebuiau să albe minimum 40 de ani, cei la episcopii 35 de ani. Erau justiţiabili m faţa Sinodului pentru călcarea canoanelor şi în faţa Curţii de casaţie pentru pricini civile. Vezi I. M. Bujoreanu, op. cit., p. 1 789. 8 Leviţii erau unul din cele 12 triburi locuind în Israel şi care slujeau la templul din Ierusalim. Se făcuseră vestiţi pentru spiritul gîlcevitor cu care îşi rezolvau toate treburile. 154 9 Cei doi fuseseră colegi la Nancy, în 1834. 10 Alexandru Scarlat Sturdza (1791 — 1854) s-a aflat o vreme în slujba Rusiei, apoi, fn 1828, a venit la Bucureşti. Din 1843 a fost epitrop la seminarul de la Socola. A scris Con-siderations sur la doctrine et Vesprit de l’Eglise orthodoxe, Weimar, 1816; Etudes religieuses, morales ei historiques, Iaşi, 1842 (şi traducerea românească, datorată lui Filaret Scriban, învăţături morale, religioase şi istorice, Iaşi, 1844). Apoi CEuvres posthumes religieuses, historiques, philosophiques et litteraires d’ Alexandre Stourdza, Paris, 1858. 11 Barbu Constantinescu (1837 — 1891). A făcut studii în Saxonia. Director de studii la Azilul ,,Elena Doamna”. Profesor la Facultatea de teologie şi la Liceul „Matei Basarab”. Director al Şcolii normale. A publicat literatură de caracter didactic: Abecedarul românesc (1874 — 1879), Carte românească de citire (1890). Apoi Limba şi literatura ţiganilor (1878). 12 G. T. Ghica, I. Fătu, P. Aurel ş.a. depuseseră următoarea moţiune : „Camera, luminată asupra incidentului care a cauzat expulziunea celor 24 seminarişti, prin indulgenţă pentru aceşti seminarişti, invită pe domnul ministru [al] cultelor şi instrucţiunii publice a-i reprimi în seminar ca să-şi continue cursurile, şi trece la ordinea zilei”. Adunarea a respins-o cu 55 de voturi împotrivă şi 30 pentru. Intervenţie în legătură cu procesele dintre particulari şi stat, păgubitoare foarte adesea acestuia din urmă * Yă rog, domnilor, pentru un moment să mai lăsaţi discuţiunea deschisă şi iată pentru ce: este încă o cestiune care depinde tot de aceasta şi care nu s-a relevat pînă acum. Este înlesnirea cea mare cu care se deschid procese din partea statului contra particularilor şi cari pe urmă aduc statului pagube mai mari. Voci: Vorbiţi în fond. Domnilor deputaţi, deşi în principiu domnul ministru are dreptate, ţineţi-vă însă de amendament *, cel puţin ca un început, vom vedea mai tîrziu ce va fi. Cheia bolţei acestui projeet este aceasta: pe de o parte a pune pe guvern în poziţiune de a cunoaşte ce procese se intentează în numele său; căci ştiţi, domnilor, ce este astăzi? Cel după urmă scriitor din minister ori din prefectură sau din casierie provoacă procese în contra statului, cari apoi să traduc în sute de mii de lei. Eu cunosc un proces din oraşul meu Huşi, în care cea dintîi cerere a fost pentru scutirea de zecelnici *, cum se numeşte în Moldova, şi care era instituiţi de legea 2 lui Grigore vodă Ghica, şi această pretenţiune s-a tradus într-un proces în care statul a perdut 7 000 galbeni. Ei bine, daca s-ar fi dat acelui om onest — şi era onest — dreptul să poată transige **, şi dacă guvernul ar fi avut dreptul să transige, acel om s-ar fi mulţămit numai cu 700 galbeni, fără ca statul pentru aceasta să cheltuiască 7 000 galbeni într-un proces care a durat zece ani. Permiteţi-mi să vă fac o comparaţiune de ce este azi cu un spectacol ce nu-1 vedem în public, dară în particular. Sînt case particulare unde se joacă cărţi. Am dreptul de a vorbi în această cestiune fiindcă nu sînt jucăuş... O voce: Sînt oprite delege jocurile de cărţi. * Şedinţa din 4 martie 1872. * Dijmaşi. ** A încheia o înţelegere prin concesii reciproce, din fr. transiger. 155 Cu toate acestea există. După şase luni de zile, deşi acolo au fost persoane cari au perdut mii de galbeni, şi altele au cîştigat mii de galbeni,, s-a făcut un calcul că la finit şi unele şi altele erau păgubaşe şi că numai slugile ce dau cărţile erau cîştigate. Iată ce este procesul cu statul (ilaritate): sînt advocaţii cari cîştigă. (Ilaritate.) Aşadară trebuie să punem pe stat în poziţinnea fiecărui particular care, cînd se vede tras în judecată sau voieşte a intenta un proces, se consultă şi, văzînd că este vinovat, vine 1a împăciuire; iară la cazul contrariu continue procesul. Yă rog dară să votaţi amendamentul; mai tîrziu vom da poate mai mult. Să lăsăm să se facă această experienţă. Eu cunosc procese de ale statului în cari eu acest articol cred că părţile vor veni la o învoială pentru o sumă de 25 mii lei. Vă rog dară ţineţi-vă de acest articol3. ,,Monitor”, 1872, nr. 64, p. 394, col. 3. N O T E 1 Se discuta legea pentru reorganizarea administraţiei domeniilor. Articolul 20 prevedea ca tranzacţiile administraţiei domeniilor, născute din diferite procese, pentru a fi valabile să fie aprobate de întregul corp de avocaţi al administraţiei. Punctul lor de vedere trebuia confirmat de domn, după încuviinţarea Consiliului de Miniştri şi omologarea curţii sau tribunalului de care era pendinte procesul. Se depusese următorul amendament: avocaţii publici nu puteau acţiona împotriva unui proces al statului decît cu mandat special de la administraţie sau ministerul respectiv, dat după avizul consiliului de avocaţi. Comisia făcuse următoarea modificare : practica de mai sus era valabilă pentru tranzacţii în valoare de pînă la 25 000 de lei, 100 de pogoane sau 50 de fălci. Cînd valoarea iran-r zacţiei era mai mare era necesar un proiect de lege, aprobat de Corpurile legiuitoare şi sancţionat de domn. 2 Vezi articolul ns. Date privind legiuirea agrară a Moldovei din 1851, în „Studii”, XVII, 1964, nr. 5, p. 1 077 şi urm. 3 Articolul 20 a fost primit în redacţia comisiei. Intervenţie la discuţia asupra bugetului Ministerului de Interne; capitolul referitor la poşte * Declar de mai înainte că nn înţeleg deloc a face din aceasta o cestinne politică; declar de mai înainte eă im voiesc a face cea mai mică imputare ministerului şi declar mai dinainte că starea actuale a poştelor e moştenită de acest minister. Ku voiesc să fac cestiune personale, voi să vorbesc [de] administraţiune, să arăt starea lucrurilor cum este şi să reclam binevoitoarea dumneavoastră împreună stăruinţă către domnul ministru1. ca domnia-sa să binevoiască a precurma o stare de lucruri care este turburătoare pungei tutulor. Aud vorbind [de] poşte. Eu declar că poşte nu există. Cu ocaziunea înfiinţării dramului de fer, s-a crezut foarte nemerit ca pe liniele unde sînt drumuri de fer să se desfiinţeze poştele cu cai, atît pentru persoane, * Şedinţa din 7 martie 1872. 156 cît şi pentru scrisori. Dară nu cred că cineva a înţeles că, desfiinţînd pe liniele drumului de fer poştele, trebuie să se desfiinţeze şi pe eele[l]alte linii; din contra, socoteam că tocmai atunci trebuia să se înfiinţeze, ca să aducă drumeţii, scrisorile, mărfurile, pachetele la staţiuni. Una din cauzele pentru care drumul de fer nu raportă la noi este tocmai pentru că nu s-au înlesnit mijloacele ca la gare să fie scrisori, mărfuri, poşte. Gestiunea poştelor, transportarea persoanelor şi a mărfurilor este pînea de toată ziua a unei naţiuni, şi n-am decît să mă raport la cei bătrîni din zilele noastre ca să ne aducă aminte că chiar sub guvernele străine cea dintîi lucrare a lor era de a se informa dacă sînt poşte, şi unde nu erau, le înfiinţau. în Moldova, regret că domnul Cornea ne prezida astăzi şi nu poate să vorbească, dară îşi va aduce domnia-sa aminte că, îndată ce venea o oştire străină, cea dintîi ocupaţiune era să reguleze poştele; astfel aveam poşte în tot lungul Şiretului, la Bîrlad şi la Prut. Ei bine, astăzi, în starea normale, cînd ar trebui să ne înlesnim mijloacele de comunieaţiune, noi românii moldoveni sîntem cu desăvîrşire lipsiţi de orice mijloace de transport. Credeţi-ne, domnilor, că noi astăzi plătim multe contribuţiuni, dară cea mai grea din toate este aceea pe care o plătim birjarilor. Toată Basarabia românească n-are un cal de postă; în toată Moldova, pe direcţiunile unde este şi unde nu este drum de fer s-au desfiinţat poştele. Peatra, care înainte avea postă pînă la Roman... O voce: Are pînă la Bacău. Dară pe linia cea mare a Iaşilor, are? Hu. Şi dacă a mai rămas în Moldova cîteva poşte, dacă a rămas posta pînă la Bîrlad, este pentru că... pentru desfiinţare. Dacă este un bine care putem face ca mandatari, este că pe linia Bîrlad întreprenorul acestei linii era un om cam îndărătnic se vede, sau, cum se zice în Moldova, era cam nătîng, un prost, dară îndărătnic, dară şi aceasta văd acum că are să se desfiinţeze. închipuiţi-vă, domnilor, că are să se facă foarte curînd drumul de fer de la Bîrlad la Tecuci, ceea ce eu vă mărturisesc că nu o cred, dară fie, să zicem că are să se facă, dară cînd comunicaţiunea cu drumul de fer va fi întreruptă de la Galaţi la Tecuci şi va voi cineva să vină la Bucureşti, ce are să facă? Apoi eu vă întreb pe dumneavoastră deputaţii de dincolo de Milcov, cari aţi fost toţi în asemenea poziţiune, cît aţi plătit, fiind întreruptă linia drumului de fer, ca să veniţi pînă la Bucureşti ? Consultaţi-vă fiecare pe dumneavoastră singuri, guvernamentali şi neguvernamentali, şi spuneţi cît aţi plătit ? Yăd ca cheltuieli de transport o sută şi nu ştiu cîţi franci şi aceasta nu vă ajunge îmi pare ca să plătiţi birjele nici de la Ajud pînă la Buzău. Dară să zicem că dumneavoastră, cari sînteţi mai toţi proprietari, sînteţi oameni bogaţi şi puteţi să vă plătiţi această fantazie care vă costă 20, 30 galbeni pentru o călătorie la Bucureşti; dară oamenii fără mijloace ce se fac ? Apoi, domnilor, ştiţi că nu toţi oamenii sînt în poziţiunea dumneavoastră», că cei mai mulţi din alegătorii dumneavoastră nu sînt în stare să dea 10, 20 galbeni pentru o călătorie. Ei bine, ştiţi, domnilor, care este efectul unei asemenea stări de lucruri? Efectul este că nouă zecimi din populaţiunea de peste Milcov este lipsită de beneficiul de a căpăta dreptatea de la minister şi de la tribunalele înalte, cari nu rezid decît în Bucureşti. Acei oameni, ca să-şi poată arăta păsul lor, ca să-şi capete dreptul lor, trebuie sau să se roage de către un amic ca să le facă ceva, sau, clacă nu, să plătească advocaţi, cărora trebuie să le dea atîta îneît, dacă mai au ceva mijloace, 157 preferă să vină singuri, iară de nu, trebuie să sufere ca justiţia admini-trativă şi judiciară pentru dînşii să nu existe în ţara aceasta. Am auzit vorbindu-se, nu de acum, de mai nainte, ca să se înfiinţeze chiar malle-poste * de la Mărăşeşti pînă la Buzău. Ei bine, pentru mine, între multe ale poezii, există în ceea ce priveşte poştele ca poezie şi serviciul malle-postelor, în cari un om, un bărbat şi mai cu seamă o femeie nu se poate sui şi transporta. Căci ce voiţi, domnilor? Noi nu sîntem făcuţi să umblăm în asemeni cărucioare, noi sîntem deprinşi să putem să ne transportăm cîţ se poate mai liniştiţi, mai în libertate, şi acela care are bani mai mulţi să ia patru cai ca să meargă cu trăsura lui, şi acela care are mai puţine mijloace să ia duoi cai. Cînd nu aveam deloc drumuri de fer în ţară, un om venea din Iaşi pînă în Bucureşti în 34 sau 40 de ore, astăzi, cînd e timpul frumos, cu drumuri de fer cu tot, vine în 54, şi cînd e vremea urîtă nu vine nici în 8 zile, şi pune de multe ori 10, 15 zile pînă aici. Se zice că acestea au să fie pînă cînd se vor pune drumurile de fer în stare bună, şi atunci că toate acestea au să înceteze, dară credeţi dumneavoastră că şi după aceea n-au să fie întreruperi deloc? Dară cine poate să oprească inundaţiunile grozave ale rîurilor noastre torenţiali? Cine poate împedica stricarea terasemen-telor, oricît de bine făcute ar fi ele, mai cu seamă spre Tecuci, de aceste rîuri torenţiali ? Cine poate opri să nu vină troiane de zăpadă cari să împiedice comunicaţiunea, cari să facă ca căile să fie troienite, cum se zice, şi astfel comunicaţiunea cu drumul de fer să fie împedicată, întreruptă ? Ştiţi, domnilor, că calea ferată de la Bucureşti la Brăila trece prin nişte locuri nelocuite, nepopulate, şi astfel dară, cu toată bunăvoinţa administraţiunii, cînd vor cădea troiane tot va fi cu neputinţă ca calea să nu rămînă un timp oarecare întreruptă. De aceea eu vă rog ca pînă cînd să se înfiinţeze definitiv calea cea r mare de la Bucureşti la Iaşi, calea Unirii, să faceţi ca noi să putem plăti cît de scump, numai să găsim cai; atîta măcar rog pe domnul ministru, ca să ne dea mijlocul de a putea găsi patru cai, fie cu duoi sfanţi unul, pentru orice postă, ca să avem un mijloc de transport. Domnilor, caii de postă după bătrînescul obicei există pînă astăzi pînă la Bîrlad; apoi de ce să nu se înfiinţeze şi de aci pînă la Buzău, căci, precum v-am spus, deşi avem speranţa că se va face drumul de fer, însă poate să se rupă vreun pod, poate să fie troienit, şi dacă vom avea cai, apoi tot vom putea veni pînă la Bucureşti. Domnilor, gîndiţi-vă nu numai la procesele ce se perd şi la alte interese, dară gîndiţi-vă şi la cele[l]alte nevoi; fiecare din noi poate că avem o familie, poate că ni se depeşează că nevasta sau copilul este bolnav ; ei bine, într-un asemenea caz, cu toată dorinţa, cu tot sacrificiul ce ar voi cineva să facă pentru ca să meargă mai curînd acasă, nu este cu putinţă să ajungă decît prea tîrziu, căci nu-i este cu putinţă să găsească acceleraţiunea aceea pe care o putea- găsi mai nainte. Dumneavoastră ştiţi cu foţii că astăzi ne trebuie şase zile ca să ajungem acolo unde mai nainte ajungeam în trei zile. Eog pe domnul ministru să ia singur şi să facă socoteală direcţiunii poştale, să facă comparaţiune între sumele de bani ce statul plăteşte pentru transportul scrisorilor şi ce plătea mai nainte, şi sînt sigur cum că nu va găsi nici o diferinţă. Negreşit pe hîrtie se va zice că este diferinţă; domnul directore generale al telegrafelor şi poştelor 2, * Serviciu poştal de corespondenţă, din fr. malle-poste. 158 care a intrat acum de curînd şi pe care îl cunosc personale şi ştin că este foarte onorabile, negreşit va veni şi va arăta că sînt economii, însă numai Curtea de eompturi va vedea că nu sînt economii, pentru că banii se cheltuiesc şi acum cum se cheltuiau nainte. Dară, domnilor, oare numai transportul persoanelor există, oare numai persoanele sufer? Oare cînd eraţi dumneavoastră la Peatra, la Iaşi sau în cele[l]alte judeţe, vă întreb în cîte zile priimeaţi scrisorile? Noi iaşenii primeam a patra zi jurnalele din Paris, a treia zi pe cele din Viena, şi jurnalele din Bucureşti le primeam tocmai a şasea zi, şi Huşi, Cahul, Ismail le primeau după 10 sau 14 zile. Domnilor, eu m-aş face forte ca la anul viitor să vă aduc un teanc de scrisori pentru ca să vă probez, prin timbrul poştei care a primit scrisorile şi prin acela al poştei care le-a predat, că în termin de mijloc la Ismail nu se primeşte o scrisoare decît după şase sau şapte zile. Acum, domnilor, după ce v-am vorbit despre liniele poştali principali, vă întreb oare judeţele acelea cari toate plătesc budgetul generale al ţărei, este cu drept ca acele judeţe să nu se bucure de beneficiul poştei? Oare judeţele : Ismail, Bîrlad, Cahul, Dorohoi, Peatra, şi vedeţi, domnilor, eu vorbesc acum numai despre judeţele din Moldova, pentru că ştiu că nici un deputat, reprezentant al unuia din colegiele acestor judeţe nu va putea veni să mă contrazică; fie acel deputat guvernamentale sau din opoziţiune, va trebui să afirme că aceea ce arăt eu în cestiunea poştelor este tocmai aşa. Cred asemenea că şi toţi onorabilii deputaţi din Eomânia mică, cari sufăr tot aşa ca şi noi moldovenii, vor veni să spună şi dom-niile-lor tot aşa. De aceea, domnilor, vă declar încă o dată că aci nu vorbesc nici în cestiune politică, nici în cestiune ministeriale, şi de aceea voi ruga pe domnul ministru de interne să se gîndească domnia-sa că nu va fi totdeauna ministru şi că are să fie odată şi deputat, şi poate va avea sau să tragă pe cineva în judecată, sau va fi tras de cineva în judecată şi atunci şi domnia-sa se va plînge tot aşa precum ne plîngem noi astăzi. Dară ni s-a zis că trebuie să ne democratizăm şi să ne deprindem a merge şi cu malle-posta; apoi, domnilor, dacă este vorba să ne democratizăm numai în ceea ce priveşte transportul prin postă, atunci credeţi-mă că ar fi bine să căutăm şi să găsim un alt mijloc, căci malle-postă este numai o poezie, ca să nu zic un moft. (Rîsete.) Da, domnilor, un moft poştale. Să rugăm dară pe domnul ministru, care cunoaşte cum era adminis-traţiunea mai nainte, cum erau poştele organizate mai nainte, să-l rugăm să le restabilească; prin aceasta nu cerem nici o îmbunătăţire pentru viitor, cerem numai reînfiinţarea serviciului poştale din timpulbătrînului Regulament organic, adică reînfiinţarea poştei cu 4, cu 6 şi cu 8 cai, şi eu aş propune să plătim nu 60 de parale, dară să plătim 2, 3, 4 lei, cît va voi în fine, numai să găsim patru cai de postă care să ne ducă unde avem trebuinţă. Domnul Meu Negrea era deputat în Cameră şi era şi contracciu pentru poştele de la Buzău pînă la Focşani. în adevăr, domnilor, ca deputat în Cameră era om foarte de ordine, iară ca poştaş era foarte de dezordine ; subvenţiunea o lua foarte regulat, dară vai de acela care trecea prin poştele sale ! 'Ministerul a desfiinţat contractul său, şi a făcut bine; însă a făcut rău că nu l-a dat altora. Se zice însă că există malle-postă. Apoi ştiţi ce este aceasta malle-postă? Are nişte nefericiţi de cai cari cad în bot pînă la un sfert de postă; dară nu numai atît, trebuie să plătim cîte 159 10—12 galbeni ca să mergem din Adjud pînă la Focşani. Ei bine, domnilor, noi cari avem, plătim; dară acei care nu au, ce vor face? Aceasta este, domnilor, starea de lucruri care există astăzi la noi. Eu mi-am făcut datoria a v-o spune, dumneavoastră faceţi ce voiţi 3. „Monitor”, 1872, nr. 68, p. 412, col. 3—5. NOTE 1 Lascăr Catargiii. 2 Inginerul George Lahovari. Vezi mai mult la C. N. Minescu, op. cit. 3 Discuţia s-a închis. Discurs pe marginea proiectului de lege pentru modificarea legii tocmelilor agricole * M-aţi silit, domnilor, să vorbesc în fond şi să fac, cum zicea adineaori domnul Brătianu \ consideraţiuni politice, ministeriali. Eu nu înţeleg că se poate face aceasta cu ocaziunea unui project de lege care n-are alt scop decît modificarea cîtorva articole dintr-o lege organică care esistă şi pe care nu o putem respinge. Eu pot eu să zic că rău a făcut ministerul de a venit cu legea aceasta, pentru că recunosc că multe articole din legea de faţă sînt bune, sînt un progres făcut în legea veclie, f care avea defectuozităţi. Acum, daca dumneavoastră veţi primi luarea în consideraţiune, fără suprimarea articolului 132, asupra căruia onor. domn Tufelcică voia să prezinte un amendament3, atunci voi avea neplăcuta sarcină a vota în contra legii. Eu, domnilor, vă rog să lăsaţi pe domnul Tufelcică să vorbească, căci domnia-sa în calitatea-i de fost prefect este în stare mai mult decît oricare altul din noi, chiar mai mult decît însuşi domnul ministru de interne 4, să ne dea lămuriri că prin acel articol veţi comite o eroare dacă-1 veţi intercala în legea de faţă, căci el este o escepţiune la dreptul comun. Vă întreb, domnilor, este de trebuinţă oare ca să facă o asemenea escepţiune, care ne duce la un timp pe care nimeni din dumneavoastră nu-i mai doreşte? Ei bine, cestiunea sociale la noi este deja regulată; voiţi dumneavoastră astăzi să o ridicaţi din nou ? De ce să se pună un articol prin care să se oblige administraţiunea ca pe cei fugăriţi, pe cei nesupuşi, întocmai ca în timpul hrisoavelor vechi, ca în timpii feudali, să-i aducă prin dorobanţi? Domnilor, în cît pentru mine, eu unul, din cauza unui asemenea articol, voi vota contra acestui project. Replică ministrului de interne, Lascăr Catargiu. Sînt fericit a vedea pe domnul ministru de interne că a vorbit calin ministru de interne. Sînt fericit a vedea că a expus o stare de lucruri care a minat mai cu seamă Moldova de sus. Da, comune şi plăşi întregi s-au ruinat din libertatea mare care s-a dat fiecărui ţăran de a se îngaja, * Şedinţele din 9 şi 10 martie 1872. 160 şi de altă parte prin biciul ce s-a pus asupră-i ca să uzeze de această libertate. Cei de peste Milcov pot spune că în Moldova şapte ani de zile a fost foamete, şi în acest timp s-au găsit mulţi arendaşi cari pentru o chilă de porumb au îngajat munca ţăranului pe cîte cinci ani de zile. Domnul ministru vă poate aduce sute de acte. Pe urmă dobînzi peste dobînzi, cari s^au prefăcut iarăşi în muncă. Nu voi să citez nume şi sate, dară cînd va fi trebuinţă aş putea să arăt şi nume domnilor deputaţi cari se îndoiesc, şi vor găsi dosarele la minister sau la prefecture. Sărăcia cea mare a ţăranului în mare parte provine din ceea ce se zice dreptul comun. Şi eu voi dreptul comun, dară atunci daţi legea tocmelelor agricoli deoparte. Această lege e o escepţiune ce se face pentru îngajarea agriculturei şi garantarea muncei. Onor. domn Apostoleanu5 v-a citat o excepţiune drept regulă. Dară există un corectiv, căci atunci cînd va refuza? primarul e dator să înscrie refuzul în condica tocmelelor şi să arate că nu întăreşte fiindcă este chemat să lucreze la cutare. Dacă veţi primi teoria domnului Apostoleanu are să se întîmple că un ţăran are să-şi vînză nu anii vieţei lui, ci anii după moartea lui, are să facă zapise în ’872 pentru anul 1972. Ei bine, mie nu-mi place să fac discuţiuni subiective, dară mă aşteptam la altceva de la un fiu al poporului; aşteptam să vedem în domnul Apostoleanu un apărător al acelora cari, deşi nu sînt reprezintaţi aici prin oameni din clasa lor, dară sînt reprezintaţi de alţii, şi crede[a]m că domnul Apostoleanu va fi unul din aceia. Ei bine, l-am văzut mai catolic decît papa, mai conservator decît domnul ministru de interne. (Ilaritate,) Domnul ministru a vorbit astăzi ca om de experienţă, ca om practic, a văzut abuzurile cele mari cari au sărăcit populaţiuni întregi. Cunosc chiar în judeţul meu un arendaş care are încă muncă tocmită pe 5 ani de zile rezultînd din dobînda a 4 galbeni ce a împrumutat în anul 1863. Am cunoscut 17 locuitori cari, pentru că n-au secerat 12 fălci de grîu, au fost osîndiţi de judecătorul de plasă să plătească 170 galbeni. Domnul ministru [al] justiţiei poate să vă arate procesul-verbal al acelui judecător. Iată de ce de la început m-am rostit pentru această lege, care este un progres, căci apără şi pe proprietari şi pe ţărani, cere o execuţiune mai eficace pentru tocmeli, dară totodată le controlează, opreşte abuzurile, prevede nevoile. Am cunoscut un primar care după lege era şi perceptore ; a primit ordin să execute pe locuitori pentru plata birului; într-o cameră îl executa dorobanţii, şi în altă cameră era un pomojnic, notarul, eare-i şfănţuia şi le zicea : Bani are primarul, pentru că primarul era şi arendaş, mergeţi şi vă tocmiţi pentru anul viitor sau pentru cinci ani; şi observaţi că executarea se făcea în acele momente cînd vitele locuitorilor erau afară la vînzare. O voce: Escepţiune. Dacă aceasta este escepţiune, ceea ce a arătat domnul Apostoleanu e şi mai mare escepţiune căci primarii nu sînt nişte funcţionari aşa de puternici cari să impună mai mult decît prefecţii, şi apoi numai ei nu sînt inamovibili, o vorbă numai scrisă, şi acel primar zboară din funcţiune. Fiţi siguri că mai puţine abuzuri se fac de primari decît în alte regiuni mai înalte. Dacă veţi primi amendamentul domnului Apostoleanu, nu veţi face alt decît ceea ce se zice pe româneşte: să luaţi după un om şapte peli, şi nu veţi găsi şapte peli, abia veţi găsi una. Din nou asupra articolului 13. 161 îl - c.595 Din toate projeetele de legi ee s-an înfăţişat pînă astăzi, permiteţi-mi să vă spun că acesta este cel mai important... Domnul Cantili: Articolul acesta ? Acest articol, această lege, onor. domnule Cantili, este legea cea. mai gravă şi cea mai importantă, pentru care arăt recunoştinţa mea domnului ministru de interne, eu care rar o arăt... (ilaritate); îi arăt recunoştinţa mea că a socotit de cuviinţă a înfăţişa Camerei această lege, ca, dumneavoastră să vindecaţi o rană din cele mai grozave care a sărăcit jumătate din Moldova. Domnilor, dumneavoastră conservatori, cari compuneţi majoritatea astăzi şi cari deja în particular aţi zis domnului ministru : trageţi articolul înapoi, oare nu veţi lăsa să vină să vă vorbească cineva, să vă arate că comiteţi o greşeală foarte mare care loveşte în demnitatea şi în simţimîntul de dreptate şi în prestigiul acestei Camere cînd susţineţi respingerea acestui articol ? Domnilor, domnul ministru de interne, gospodarul ţărei, Senatul bătrîn au primit acest articol, şi dumneavoastră, Cameră progresistă., înăspriţi legea mai mult decît a înăsprit-o Senatul şi minist [e]rul domniilor-voastre? Yă conjur, domnilor, conjur pe acei treizeci şi trei deputaţi ai opincei ca să se unească cu mine a nu se închide discuţiunea. în şedinţa din 10 martie. Domnilor deputaţi, am ascultat pe onor. domn Manolache Costachi Iepureanu 6, şi-l ascult totdeauna cu multă plăcere, pentru că mai nainte de toate domnia-sa este foarte spirituale. O spun aceasta în sinceritate,, şi niciodată n-a fost mai spirituale decît astăzi, cînd a vorbit despre sufragiul universale pe care-lesercită ţăranii şi apoi de argumentul ce domnia-sa , a găsit în acest sufragiu spre a reclama pentru ţărani liberul-arbitru. Astfel fiind, mă unesc cu domnia-sa, şi pe temeiul liberului-arbitru ce recunoaşte ţăranului, daca domnia-sa voieşte ca el să-l exercite şi în partea politică şi în cea civile, atunci să binevoiască a se uni cu mine ca să dăm deoparte această lege, fiindcă ea în adevăr este o escepţiune. Dară care este liberul-arbitru % Am auzit pe domnul Cantili zicînd : dreptul comun. Ei bine, atunci n-a înţeles domnia-sa chiar de la început, chiar după titlul acestei legi, că trebuia să se unească cu mine şi să ceară darea ei laoparte ? Domnilor, ce este această lege a tocmelelor agricoli7 ? Tocmelele nu sînt regulate de dreptul civile ? Ei bine, pentru ce lege speciale, escep-ţionale? Ya să zică este un ce care cere o lege speciale. Şi cine a cerut aceasta ? Acei cari cer astăzi liberul arbitru. Şi pentru ce au cerut-o ? Ca să ocrotească agricultura despre neştiinţă, incapacitatea şi reaua edueaţiune a proştilor ţărani. Iată pentru ce s-a cerut această lege. Aceasta este pretutindeni, pretutindeni marele interes al unei ţări, acela care formează viaţa ei, este supusă la legi speciali, se depărtează de legea comună. în Francia, ce este legea fabricelor? în Anglia, cum vine o lege speciale care opreşte pe proprietarul fabricei de a impune copiilor trimişi la fabrică şi lucrătorilor de a lucra decît atîtea ore pe zi ? Aşadară, dacă în Francia şi Anglia sînt legi speciali pentru fabrice, în Eomânia este lege speciale pentru agricultură, care este marea fabrică a ţărei: este legea tocmelelor agricoli. Şi îndată ce avem nevoie de o lege speciale, să nu mai vorbim de dreptul comun, pentru că, dacă vorbiţi de dreptul comun, atunci vă voi întreba şi eu : ce are primarul cu tocmelele ? De ce nu vine portărelul ? Va să zică nu vă convine, ziceţi că munca cîm- 162 pului reclamă urgenţa. Dară, dacă ziceţi aceasta, nu trebuie să mai vorbiţi de dreptul comun, cînd este vorba de interese speciali. Fac omagele mele domnului ministru de interne, căci domnia-sa -ca ministru-preşedinte a prezintat multe legi pe cari le-am combătut şi cari sînt rezultatul partidului pe care se întemeiază; dară domnia-sa cînd a venit la Ministerul de Interne, mai nainte de toate este gospodar, se uită la suferinţele ţărei, şi cu sentimentul înimei a venit cu această lege salutară pentru locuitori (aplauze), cu aceste legi cari au trecut prin purgatoriul Consiliului de Miniştri şi al Senatului; şi dumneavoastră voiţi să o înăspriţi sub numele de liberul-arbitru, de libertatea cetăţenească, pentru ca în neştiinţa şi simplitatea sa ţăranul să se esploateze de alţii, cari numai ei să profite din această lege? Am avut ocaziunea să văd şi pe domnul Costa-Foru apărînd pe ţărani, dară mirarea mea nu a fost de domnia-sa, a fost de domnul Iepureanu. Toţi am fost miniştri de interne, toţi am văzut răul, şi deşi avem opiniuni diferite, însă toţi venim să susţinem drepturile ţăranilor, domnul Costa-Foru de la răsărit, domnul ministru de interne de la apus, eu nu mai ştiu de unde; toţi venim să vă zicem : este un rău mare, trebuie să-l vindecaţi, nu vă cerem o monstruozitate, vă cerem să păstraţi ceea ce în Moldova esista de la 1849. La 1848 s-a pus cestiunea pe tapet, s-a modificat legea vecbe şi gloriosul domn al Moldovei, de fericită memorie, Gregorie Gbica, a venit cu o lege 8 binefăcătoare pentru ţărani. Iată ce zice acea lege : ,,Aşadară, dacă unii din locuitori vor avea trebuinţă de mai mult pămînt şi dacă proprietarul ar avea de dat pămînt, apoi unii ca aceştia rămîn a se învoi pentru acest adaos de pămînt pentru sine, iară nu în numele totimii satului, prin alcătuire în scris de a lor bunăvoie cu proprietarul, care pururea va proti-misi pe locuitorii aşezaţi pe moşia sa”. Ce era atunci? Era fruntaşii, şi aceştia făceau alcătuiri în numele satului; apoi veneau mijlocaşii şi codaşii; fruntaşilor li se făgăduia arături, pămînt mai mult, îi cumpăra, şi ei îngajau tot satul, căci veneau codaşii şi subscriau şi se zicea: cbezaşi platnici unii pentru alţii, şi toţi pentru unul. Atunci bunul domn, apărătorul ţăranilor, ca şi Gregorie Ghica bătrînul, care a făcut pontul9 şi care a scăpat ţara de vecinătate, a zis să se taie acest rău şi l-a tăiat. Acum dumneavoastră ziceţi: dară condiţiunea s-a schimbat cu legea rurale, însă nu este aşa, pentru că atunci nu era învoială decît pentru prisoase, şi astăzi tot despre prisoase e vorba, şi atunci ca şi astăzi ţăranul era tot cetăţean liber, şi cu toate acestea libertatea lui se întrebuinţa spre sclavia lui. (Aplauze.) îmi pare rău că domnu[l] ministru [al] lucrărilor publice nu este aci, ca să vă spună ce s-a făcut la 1863 în judeţul Via şea, unde duoi sau trei arendaşi au făcut învoile cu solidaritate, şi s-a lucrat astfel că s-a dat foc judeţului întreg. Am auzit pe domnul Apostoleanu, care cere să suprimaţi acest articol, poleind cu aur solidaritatea şi zicînd că această solidaritate nu este nimic, este numai un îndemn nevinovat al unora către alţii ca să lucreze. Apoi să căutăm cum s-a aplicat acest principiu în judeţul Teleorman; să întrebăm pe la Botoşani şi Dorohoi, cum Moise şi Iţic, arendaşii, au aplicat acest principiu de a se îndemna unii pe alţii: Aide, fraţilor, să dăm grîul şi iarba la pămînt. jSTu este aşa ? Cei morţi, fugiţii, toţi au căzut în sarcina celor cari trăiesc şi aceştia au ajuns să rîvnească soarta morţilor, pentru că li s-a luat cea mai după urmă bucăţică de moşie spre a se plăti munca celor morţi şi celor fugiţi. (Aplauze.) 163 Iată, domnilor, un fapt reale, şi nu veniţi dumneavoastră să ziceţi că facem o derogaţiune de la dreptul comun eînd oprim pe locuitori de a-şi face tocmelele lor solidare la comună, ci-i obligăm să meargă la tribunal. Acolo sînt oameni cu frica lui Dumnezeu, nu ca acei primari pe cari voiţi să-i ştergeţi, cari se cumpără, nu zic eu aceasta, o zic alţii, cari voiese să modifice legea comunale. Dară domnul Cantili opreşte pe tribunale de a cerceta; mie mi se pare din contra, că tribunalele sînt ţinute să ceară voinţa părţilor. Domnul Cantili : Nu este aşa. Atunci, domnule Cantili, domnia-ta care eşti om de ştiinţă, fii om şi de inimă, pune ştiinţa alături cu inima, pune mina la serviciul poporului şi fă-ţi amendamentul, şi fii sigur că are să fie primit. Nu ziceţi însă să se suprime şi să rămînă liberul-arbitru, pentru că acest liber-arbitru a esistat şi în veacul de mijloc, şi dacă veţi căuta puţin istoria veţi vedea că s-au stins populaţiuni întrege numai graţie acestui principiu. Domnilor, nu mergeţi cu principiul de libertate individuale, cu principiul de liber-arbitru pînâ la extremitate; este de datoria, reprezintanţilor ţărei şi a guvernului ca să apere populaţiunile, şi aţi văzut că dacă Napoleon III a lăsat după dînsul un ce neperisabile, dacă Napoleon a lăsat un ce pe care inemicii lui cei mai cruzi l-au apreţiat şi i-au dat tot meritul ce i se cuvine, a fost că s-a ocupat de soarta lucrătorilor; acolo lucrători industriaşi, aici lucrători agricoli. Prin urmare, este datoria societăţii să se ocupe de Gestiunea aceasta ; nu are a face întru nimic dreptul comun cu această cestiune; aci e o durere mare, o suferinţă lungă, un caz care dă abuzuri peste abuzuri, şi este de datoria ministrului de interne, conform cu tradiţiunile noastre, ca să vină în ajutorul ţăranilor. în vremea veche erau boierii cei mari, » şi numai ei deveneau miniştri, numai ei aveau funcţiunile înalte în stat. Ei bine, cum devenea vistier unul din aceşti boieri mari, din conservator ce era se făcea liberale, se făcea apărător al poporului. Pentru ce ? Pentru că în vremea aceea numai ţăranii plăteau bir, numai ei umpleau lăzile vistieriei, şi de aceea vistierul se ocupa de a le îmbunătăţi soarta. Acum aceasta a trecut la ministrul de interne; el este faţă în tot momentul cu durerile, cu neajunsurile şi abuzurile ce apasă pe ţăran. Era dară de datoria guvernului de a veni cu această lege, şi pentru aceasta vă mărturisesc că rîvnesc pe domnul ministru că a venit cu această lege ; o spun din toată anima şi fără compliment. Dumneavoastră, domnilor, permiteţi-mi să vă spun, nu voi zice alte cuvinte, dară înfăţişaţi un aspect dureros; dumneavoastră, Camera deputaţilor Bomâniei, dumneavoastră, majoritate mare care aţi sprijinit pe minister, care i-aţi dat eonsilie, dumneavoastră înfăţişaţi un aspect dureros cînd astăzi nu vă grăbiţi a vă uni eu opiniunea domnului ministru, care, să mă credeţi, este om practic şi n-a propus acest articol decît ca rezultat al experienţei sale. Da, este rezultatul experienţei sale în practica ce a făcut ca prefect şi ca ministru de interne şi faceţi foarte rău astăzi că nu voiţi să-l credeţi şi mă puneţi în poziţiune să fiu eu silit, eu adversar politic al domniei-sale (aplauze). să sprijin projeetul său. Domnule ministru, va veni vremea poate cînd îmi veţi da dreptate, cum mi-a dat-o repausatul Barbu Catargiu cu duoă zile înaintea morţii sale (rîsete); faţă cu zelosul său partit, îşi schimbase multe din ideeîe sale de mai nainte şi de aceea am votat10 punerea bustului său în Cameră, fiindcă l-am avut în vedere nu cum era în Cameră, ci precum am avut 164 onoare să-l cunosc en cînd acea majoritate de atunci mergea, ca şi cea de astăzi, mai departe decît voieşte însuşi ministru [1] să o conducă. (Senzaţiune, murmure,) Nu vă place, veţi striga, mă veţi înjura, dară eu sînt dator a pune acestea înaintea dumneavoastră şi a vă ruga ca pentru prestigiul Camerei, pentru binele poporului să nu mergeţi mai departe acolo unde ministrul voieşte să conducă Camera. (Aplauze.) Pe marginea articolului 8. Domnilor, vă rog să se constate că acest articol este chemat să esecute toate articolele de mai nainte, aşa precum ele s-au modificat; prin urmare, după acest articol, dorobanţii vor avea să execute cestiuni de solidaritate etc. etc. Pe lingă aceasta, să se constate iarăşi cum că au fost 40 voturi pentru suprimare şi 39 pentru guvern, adică pentru manţi-nerea acelor preeauţiuni de a se trămite la tribunale acele alcătuiri, şi fiindcă domnului lonescu i-a plăcut espresiunea de mare gospodar, să-mi permită să-i zic că bila domniei-sale a făcut majoritate 11. Acum, domnilor, vin la cestiunea articolului 13. Dumneavoastră aţi văzut că de mai nainte, chiar din discuţiunea generale m-am rostit în contra acestui articol şi prin urmare sper că am să găsesc acum unanimitate pentru supresiunea lui, fiindcă acest articol nu este propus de guvern şi fiindcă este o derogaţiune la acel principiu frumos de liber-arbitru, de drept comun, enunţat de domnii Manolache Costachi, Cantili şi lonescu. De aceea sper că vă veţi uni cu mine ca să respingem acest articol, care nu figurează nici în projectul guvernului, care n-a fost discutat nici în secţiuni, care este opera numai a comitetului delegaţilor. Aci, domnilor, este execuţiunea; şi cine va executa ? Miliţianul, soldatul, fiul poporului chemat să apere patria îl vom vedea la spatele ţăranului cu biciul în mină, bătîndu-1 ca să lucreze. Nu veţi mai vedea arestaţi, veţi vedea ţărani adueîndu-i miliţianul cot la cot şi silindu-i ca să lucreze. Sper că acele 40 voturi cari au votat pentru dreptul comun vor respinge acest articol votînd şi aci pentru dreptul comun, că adică dorobanţul să fie chemat numai în caz de rebeliune. (Aplauze.) Am zis, domnilor, că vă las pe dumneavoastră, acei cari aţi votat consacrarea dreptului comun, să faceţi astă dată ca ţăranul să fie tratat ca liber cetăţean, să fie supus în legea comună, iară nu la biciul dorobanţilor12. „Monitor”, 1872, nr. 68, p. 426, col. 3 — 4; p. 427, col. 1; nr. 69, p. 432, col. 1—2, 4 — p. 433, col. 1, o — p. 434, col. 1. NOTE 1 Gheorghe Brătianu. 2 Articolul 13 suna aşa : „Exploatatorului-! rămîne de a cere despăgubire înaintea autorităţilor competenţi de la locuitorul care a fugit (dosit) şi nu s-a putut duce Ia muncă”. Comisia l-a modificat astfel: „ In caz cînd după îndemnul şi esecuţiunea consiliului comunale locuitorii vor arăta îndărătnicire sau vor dosi din comună, consiliul îndată va cere de la subpre-fectura locale a-i trimite ajutor de dorobanţi necesari în esecutarea locuitorilor îndărătniciţi sau fugari In comtul vinovatului” (Radu Rosetti, Acte şi legiuiri privitoare la chestia ţărănească, s. II, voi. I, Ploieşti, 1907, p. 8). 3 Amendament nedepus. 4 Lascăr Catargiu. 5 G. Apostoleanu spusese că, dacă consiliul comunal aprecia că un locuitor nu mai poate contracta o lucrare, proprietarii îşi vor vedea moşiile neiucrate, iar ei rămaşi la cheremul consiliilor comunale. 165 6 Manolache Costaclie spusese că intervenţia consiliilor comunale In tranzacţii înseamnă a-i considera pe ţăranii din România ca incapabili. Or, prin lege orice cetăţean de 21 de ani este eligibil şi alegător. Legea de faţă reprezintă o întoarcere la Regulamentul organic. Pentru a veni în ajutorul agriculturii, a conchis el, „trebuie să lăsaţi libertatea fiecărui individ de a-şi rezolva ei singuri interesele lor, în modul cum ar înţelege, fie în mod individuale, fie în mod colectiv, solidar”. 7 Asupra legii în general vezi comentariile lui Gheorghe Cristea, ca şi o bibliografie detaliată în cartea sa Contribuţii la istoria problemei agrare în România. învoielile agricole, 1866— 1882. Legislaţie şi aplicare, Bucureşti, 1977, p. 105 şi urm. 8 Aşezămîntul din 1851, vezi supra articolul ns. 9 De fapt vecinia a fost desfiinţată de Constantin Mavrocordat în 1749 (vezi Act pentru dezrobirea vecinilor în Moldova, publicat în „Magazin istoric pentru Dacia”, II, 1846, p. 288). K. însuşi reţine importanţa acestui moment, în şedinţa Academiei din 17 martie 1890. Atunci episcopul Melchisedec Ştefănescu, Nicolae Ionescu şi Al. Candiano Popescu făcuseră un memoriu privind ornarea bisericii Trei Ierarhi, unde avusese loc adunarea ţării, cu o frescă comemorativă a acestui eveniment (vezi „Analele Academiei Române. Dezbateri”, s. II, tom. XII, 1889/1890, p. 96—97). K. spusese: „Adunarea de la 1749 a făcut un act de o mare importanţă; ea este un soare luminos în vălul negru care s-a întins peste ţară cu domnia fanarioţilor. Această adunare s-a ţinut în biserică, căci biserica nu era întru nimic despărţită de viaţa laică şi civilă” (Opere, voi. II, Scrieri istorice, ediţie Al. Zub, Bucureşti, 1976, p. 596). Grigore Alexandru Ghica a dat un aşezămînt la 1 ianuarie 1766 cuprinzînd 15 puncte, prin care se uniformizau îndatoririle ţăranilor de pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti. Aceştia trebuiau să presteze 12 zile pe an — cîte patru în fiecare sezon activ, înţelese de la răsăritul pînă la apusul soarelui. Locuitorii din ţinuturile mărginaşe erau obligaţi numai la şase zile de muncă. Răscumpărarea în bani se putea face doar dacă stăpînul moşiei era de acord. La 14 aprilie 1775, acelaşi domn primeşte o anafora din partea boierilor de sporire a sarcinilor ţărăneşti la 36 de zile pe an. Doi ani şi jumătate el a întîrziat răspunsul, pentru ca la 30 septembrie 1777 să adauge două cîăci, meremetul iazurilor şi morilor, exercitarea drepturilor regaliene de către stăpînii de moşie şi aducerea la casa acestora a două care de lemne (vezi Documente privind relaţiile agrare in veacul al XVIII-lea. II. Moldova, Bucureşti, 1966, p. 13 (introducerea)). 10 Vezi supra p. 143. 11 Articolul 8 prevedea că „orice tocmeli provenind din dobînzi sau care ar avea de object a stabili hipotece sau solidaritatea între locuitori * nu se vor confirma, nici executa T de consiliile comunale, ci rămîn a intra în dreptul civile ordinar” (de la* — în urma discuţiilor din Adunare — se suprimase pînă la: rămîn a intra etc.). 13 Legea a fost primită cu 58 de voturi pentru şi 19 împotrivă. Intervenţie la discuţia proiectului de lege privind joncţiunea căilor ferate române cu cele austro-ungare * Domnilor deputaţi, onor. domn. Boerescu este un orator cu talent şi plăcut pentru că este din majoritate. Vă rog, fiţi tot atîta de buni şi lăsaţi-mi şi mie, care sînt în minoritate, dreptul de a vorbi şi vă promit că voi vorbi numai jumătate decît a vorbit domnul Boerescu. Adunarea încuviinţează continuarea discuţiunii. Domnilor deputaţi, negreşit că nici un om cu bun-simţ nu poate cere ca ţara noastră să fie o China şi negreşit că nici un om cu bun-simţ, mai cu seamă un deputat, nu poate să zică că refuză joncţiunea 1 cu statele vecine. Vedeţi că de mai înainte recunosc că trebuie să acordăm Austriei joncţiunea. însă fac o întrebare foarte respectuoasă şi foarte sinceră : sîntem noi actualmente în stare să venim să hotărîm joncţiunea ? O voce: Nu. * Şedinţa din 16 martie 1872. 166 Iată ce s-ar întîmpla : fiecare reprezentante al ţărei, dnpă Constitn-ţiune este şi al judeţului şi recunosc dreptul şi datoria fiecărui deputat să vină să vorbească pentru interesele judeţului său. (Aplauze.) Şi fiind împărţiţi în atîtea grupuri cîte judeţe, mai ales cele mărginaşe, care este singurul chip ca să putem rezolva această cestiune în mod folositor? Singurul mod sînt studiile prealabili... Domnul ministru de externe: Cer cuvîntul. Domnul ministru Costa Fora cere cuvîntul; [î]mi pare rău că mi-aduce aminte să-l combat cu lucrarea domniei-sale. Ce a zis chiar domnia-sa cu ocaziunea raportului de joncţiunea care s-a respins ? Că se vor face studie spre a se hotărî care punct este mai bun : Bozga sau Oituz. Eu, de peste Milcov, nu vă propun Oituz, ci zic : studie pentru toate liniele, pentru Bozga, pentru Oituz, pentru Turnu Boşu.. . O voce: Şi Vulcan. Vă voi spune pentru ce eu şi domnu [1] Mânu am votat pentru Vulcan. în principiu recunosc că nu trebuie să se facă nimic fără studii, şi ce fel de studii ? în trei rînduri: întîi să se înceapă cu partea aceea pe care domnul Boerescu a ridiculizat-o atîta, cu partea strategică. Aşa este, sîntem sub garanţia Tratatului de Paris, toate puterile ne apără, dară onor. domn Boerescu, amicul şi fostul meu coleg de minister, ştie în cîte cestiuni am fost victima unei singure puteri. Apoi, cînd zicem că toate puterile au să ne apere, că puterea noastră stă în echilibru, dacă stă în echilibru nu trebuie să dăm şi noi mijlocul acelor puteri amice ca să ne sprijine, cînd altele vor veni ca să ne atace? Apoi, dacă trebuie să ne culcăm cu amîndouă urechile pe Tratatul de Paris, atunci pentru ce am votat înarmarea ţărei ? Pentru ce statul face sacrificie de o treime din veniturile sale pentru armătură? Sau, dacă dumneavoastră faceţi aşa de puţin caz de această armată, atunci noi nu am votat nimic, nu ne e permis să avem nici măcar iluziuni că această armare la un moment dat trebuie să ne folosească ? Dară, dacă noi credem că înarmarea ţărei va fi o garanţie pentru noi, nu trebuie să lăsăm acelei armate o bază de operaţiuni ?... Dară văd pe domnul Balş rîzînd. Domnul Gr. Balş: Nu sînt militar. Domnul Balş nu e militar; atunci pentru ce nu s-a desfiinţat armata teritoriale, miliţiele? Pentru ce nu v-aţi mărgenit în vechea Moldovă cu panţîrii şi în Valachia cu dorobanţii? Se zice ca nu putem să ne apărăm. Da, negreşit, noi singuri nu putem să ne apărăm, dară nu e bine să facem aşa ca, atunci cînd o putere ar voi să ne atace, să poată veni alta ca să ne apere? Astfel fiind, domnilor, armata noastră de 80 000 oameni ne va fi numai de o greutate. Dacă dumneavoastră credeţi că nu este aşa, spuneţi-o curat, fiţi franci; şi mai întîi onor. domnul Boerescu să fie franc, să vină să se unească cu alţii cari vor fi de aceeaşi opiniune şi să ceară suprimarea armărei ţării... Domnul ministru de resbel 2 : De aceea ai fugit din secţiune cînd se discuta bugetul armatei?... (Zgomot.) A ! Întîia dată m-aţi văzut refuzînd ceva pentru armată. Am fugit din secţiune în şedinţa publică, pentru că nu recunosc nimănui dreptul de a mă trimite în secţiune cînd în Adunare se ţine şedinţă publică .. . [î]mi pare rău de această întremmpere ce-mi face onor. ministru de resbel, 167 dară domnia-sa, ministru de resbel, făcut-a studiele pregătitoare pentru creditul ee ne cerea ? Serbia şi toate cele [l]alte puteri nu face nici o cheltuială, oricît de mică, fără a fi făcut mai întîi studie. Dacă la noi s-a făcut studie, să mi se declare; dacă s-a studiat punctul strategic, deşi nu avem parale, eu declar că voi vota. Dară pînă atunci, în starea actuale, nu vom putea vota nimic. îfe zice domnul ministru de externe : ]Nu votaţi astăzi bani, votaţi numai puncturile. Apoi cînd facem o convenţiune cu o putere şi ne îndatorăm către puterea aceea, mai putem noi oare refuza banii ce ar trebui în urmă pentru executarea acelei convenţiuni ? Dumneavoastră vă opuneţi de a se face joncţiunea pe la Yîrciorova. Este un punct pustiu ? ÎTu avem oare drumui naţiunale, Dunărea... O voce: Dară cînd îngheaţă ce se face? Se face ce se face cu Galaţii şi Giurgiu... O voce: Să aşteptăm dezgheţul; apoi frumos lucru I Orice veţi zice, domnilor, unde este apă e drum de fer, altfel degeaba am votat noi Galaţii, Brăila etc. O voce: Dară gherdapurile ? Gherdapurile nu sînt mai departe de Orşova... Dară de ce mă tot întrerumpeţi ? Eu v-am ascultat. Lăsaţi-mă să spun părerea mea. Domnul G. Mânu: Nu este momentul. Aud pe domnul Mânu zieînd că nu este acum momentul. La sfârşitul sesiunii veniţi cu o cestiune care îngaje ţara într-un ebip strategie, economic şi financiar şi aceasta pentru ce? Care este interesul? , Lăsaţi, domnilor, să se facă mai întîi studie, să vedem care sînt puncturile cari împacă interesele ţării întregi. Eu este bine să votăm orbeşte şi credeţi că nu voi fi singur de această părere. Vă conjur, domnilor, să vă fie milă de ţara aceasta. (Aplauze, zgomot.) Eu sînt de părere că în această cestiune să nu daţi nimic fără studie. Dacă însă veţi vota, a dumneavoastră va fi gloria, a dumneavoastră şi răspunderea. întrerupe pe ministrul de externe, care amintise că în vară fusese interpelat de un grup de 40 de deputaţi întruniţi la Concordia. îfu ştiu nimic de Concordia ; n-am obiceiu [1] să mă duc la Concordia 3. Domnul ministru de externe: Mi-au zis : Voim uzul. Vorbeşte domnia-sa acum de studie, dară studie făcea domnia-sa cînd dădea concesiuni de poduri de fer... ? En am dat concesiuni? Ei bine, astă dată vă rog, domnule preşedinte, să-mi daţi cuvîntul în cestiune personale... 4. „Monitor”, 1872, nr. 80, p. o 10, col. 2—3. N GTE 1 Proiectul de lege, al cărui raportor era Al. Ştirbei, prevedea joncţiuni la Yîrciorova, Iţcani şi Vulcan. Majoritatea membrilor comisiei, din care făcea parte şi K., a cerut ca pentru linia Jiului să se combine termenul de construcţie cu achitarea anuităţilor liniei Bucureşti — Giurgiu. 2 I. Em. Florescu. 3 Vezi partea I a volumului, p. 373, nota 1. 4 Adunarea a primit joncţiunile cu 48 de voturi pentru şi 28 împotrivă. 168 Asupra concesiunii Barkley, pentru construirea de poduri * Domnilor, onor. domn Mânu zice că eu, particular, nu sînt amestecat aci. Sînt foarte amestecat, mai ales după cuvintele zise de domnul Gră-dişteanu1 cum că greşită este constracţiunea. Domnul C. Grâdişteanu: Contractul s-a făcut cum s-a făcut toate contractele. Vă înşelaţi. Domnilor, eu nu am avut onoare să cunosc pe domnul Barkley 2. Domnia-sa, mai înainte de venirea mea la minister, în anul 1864, a fost înga-jat de alte ministere ca să rădice planul Bucureştilor şi să facă alte lucrări. Domnul Barkely în vremea aceea mi-a fost prezintat de persoane pe cari le cunoaştem mai de mult, căci eu nu am avut niciodată rela-ţiuni cu domnia-sa. Cestiunea aceasta s-a tratat în Consiliul de stat şi s-a încuviinţat prin Consiliul de Miniştri, în care era şi onor. domnul Nicolae Creţulescu, atunci colegul meu şi azi ministrul lucrărilor publice. Contractul acela n-a fost ca cele[i]a-lte contracte. Contractul acela a coprins un ce care nu era în nici un contract şi în nici o concesiune din cîte s-au dat în urmă : cazurile de forţă majoră în timp de zece ani erau în sarcina concesionarului. Atît scrupul a fost în acordarea acelui contract ! Să mi se dovedească dacă mai există această clauză de zece ani de zile în veri o alta concesiune şi să se zică că orice se va strica să fie în eomptul antreprenorului! Nu s-a esecutat nici un pod în timpul administraţiunii mele. S-a esecutat pe urmă şi am văzut modificări foarte curioase. De esemplu, am văzut că în contract se zicea că capetele să fie în masonerie ** şi această condiţiune s-a schimbat astfel că mulţi deputaţi de dincolo de Milcov vă pot spune că sînt multe poduri unde capetele de masonerie s-au înlocuit prin petice de tuci purtînd armele ţărei. Tot eu sînt şi aci responsabile ? Asemenea eu sînt oare responsabile dacă s-a primit podul de la Olt cu acele petici de tuci cari nu era în apropiere de marginea lui? Ceea ce pot zice este că aci e o eroare cînd se zice că toate podurile sînt aşa. Podurile din Moldova nu sînt aşa. Podurile de aici pînă la Focşani nu sînt, ci numai podul de la Olt este aşa. în adevăr, podurile s-au cerut a fi construite în condiţiunile cele mai durabili; dacă nu s-a luat această măsură, nu este vina mea. Acum arăt recunoştinţa mea domnului Lahovari şi domnului Grâdişteanu pentru că domniile-lor au diferit de opiniunea domnilor avocaţi consultanţi. Cum ! domnilor, se face un contract în care se zice că se vor construi nişte poduri pe care noi tocmai peste zece ani le vom lua în primire, cari pînă atunci vor fi în sarcina întreprenorilor de a le întreţine şi repara chiar la caz de forţă majoră, şi aceasta s-a putut interpreta că noi atunci să fim datori a le primi în orice stare vor fi? Dară bunul-simţ dovedeşte de la început că la facerea contractului nu a putut să fie deloc nici intenţiunea constructorilor, nici a statului care a contractat cu domnia-lor, o asemenea idee. Şi că este aşa mai observaţi şi vedeţi operaţiunile financiare, cum sînt ele stipulate ? Ele sînt stipulate aşa încît să alipească pe constructori cu siguranţa podurilor pe 20 sau * Şedinţa din 17 martie 1872. ** Zidărie, din fr. magonnerie. 162 30 de ani. Dară am aflat, domnilor, că constructorii ar fi reuşit a dobîndi o modificare a acestei operaţiuni financiare, adică li s-ar fi acordat dreptul să emită nişte acţiuni independente de calitatea lor de constructori, încît astăzi acele acţiuni sînt identice cu obligaţiunile rurali şi cu cele domeniali, şi noi acum nu mai avem în faţa noastră nişte oameni cari erau legaţi prin contract cu construirea acelor poduri. Aci ar fi o greşeală mare, căci, pe cît timp operaţiunea financiară nu va fi dezlipită de persoana lor, pînă atunci guvernul va avea tot dreptul să zică : ISTu vă plătesc banii pînă nu veţi face podurile bune. J8u ştiu bine, domnilor, dacă este aşa, dară am auzit că s-au urmat încercări din partea domniei-lor şi aş ruga pe domnu[l] ministru [al] lucrărilor publice să cerceteze această cestiune mai de aproape, căci ştiu, o mai repet, că s-au făcut încercări de a se dobîndi o emancipare a constructorilor de cestiunea plăţei, care, după contract, urma să se plătească lor. Domnul ministru [a/] lucrărilor publice: Cînd aceasta ? Eu voi să redic cestiunea aceasta mai presus de persoane şi de aceea nu voi să vă spun cînd; însă vă rog să căutaţi bine şi veţi vedea, căci după contract statul urma să răspundă banii lor şi numai lor, şi pe urmă ei au încercat, şi mi se pare au izbutit, ca să se modifice contractul în privinţa plăţilor şi cu învoirea guvernului ar fi emis nişte obligaţiuni recunoscute şi garantate de stat, într-un mod reatîrnat de obligaţiunile lor din contract şi de întreţinerea podurilor. Dacă se va constata că este aşa, atunci cestiunea este gravă. Hu cred, domnilor, că înaintea justiţiei sau înaintea unui compromis s-ar putea osîndi statul de a plăti sumele acelea întregi de bani, fără ca să aibă poduri, mai cu seamă cînd cazurile de forţă majoră sînt puse 'în sarcina lor şi care tocmai dovedesc că ei, constructorii, au pus chezăşia despre soliditatea lucrărilor, ei au zis că, dacă aceste poduri vor rezista în timp de zece ani, atunci negreşit vor ţine mai multă vreme. Dară este aici încă ceva de observat. Vedeţi că acest an a fost un an cu totul escepţionale. Am văzut poduri seculare, podul de peatră de la Praga, peste Moldau, care era construit acum o sută patruzeci de ani şi care est timp s-a rupt; podul de peste Argeş, unde trece drumul de fer de la Bucureşti la Giurgiu, care era foarte solid, s-a rupt. în toată Europa vedem că s-au rupt podurile cari erau construite mult mai bine decît podurile de peste Olt. Aceasta însă nu împiedică pe domnii constructori de la îndatorirea de a face poduri cari să ţină nu 10 ani, ci 70 de ani şi eu garanţie că aşa are să fie. Domnia-lor au primit asupră-le cazul de forţă majoră în timp de 10 ani3. „Monitor”, 1872, nr. 81, p. 514, col. 5 — p. 515, col. 1. NOTE 1 Discuţia pornise de la o interpelare a lui Constantin Grădişteanu adresată ministrului lucrărilor publice în privinţa podurilor de fier. Alarmat că le lua în fiecare an apa, el ceruse Camerei să dea un vot „care să dea mai mare forţă ministerului în faţa acestor întreprenori”. 2 Pentru Barkley vezi şi partea I a volumului, p. 52, nota 8. 3 Discuţia s-a închis după ce ministrul lucrărilor publice a explicat că nu cunoscuse caietul de sarcini al antreprizei, iar K. i-a replicat: „Nu v-am acuzat pe dumneavoastră, noi nu eram ingineri”. 170 în favoarea declarării oraşului Izmail porto-franc * Domnilor, mai întîi vin a vă declara că sînt pentrn projectnl de lege al guvernului1, însă sînt cu totul contra consideranteîor cari sînt coprinse în raport; şi veţi vedea că am dreptate. Yă rog să nu vă uitaţi un moment nici că sînt membru al minorităţii, nici că vin cu opiniuni individuali. Eu vin numai cu fapte, şi în puterea acelora vă rog să binevoiţi a lua în foarte serioasă considerare projectul de lege şi votîndu-1 este tocmai să arătaţi cum împărtăşiţi considerantele pe cari este întemeiat acest project. Yoi să mă esplic. Mai întîi, domnilor, voi să zic că domnul ministru are foarte mare dreptate de a se rosti în principiu în contra porturilor france, şi eu sînt de aceeaşi opiniune şi dumneavoastră cred că tot aşa sînteţi, fiindcă porturile france, francamente vorbind, sînt o împuţinare a veniturilor fiscali, însă aci este o escepţiune cbiar în privinţa financiară. Eu cred că aci financele ţârei nu vor păgubi, ci din contra, poate vor cîştiga. Căci nu trebuie să vă faceţi iluziuni. Ismailul nu este ameninţat de cădere, este căzut, nu ameninţat de ruină, este ruinat, şi aceasta din cauza împregiurărilor locali2. Domnilor, după ce am avut onoare să vă dau aceste informaţiuni, sînt dator să protestez contra acei aserţiuni cum că partea aceasta a Basarabiei, de cînd s-a înapoiat, nu anexat, de cînd s-a înapoiat către muma patrie, nu a cîştigat nimic. Eu care sînt mărginaş şi cbiar proprietar din acea parte sînt dator a spune că nu este aşa. Domnilor, mai întîi proprietatea foncieră a cîştigat mult. Moşiele de cînd au trecut Basarabia către noi au cîştigat o valoare mult mai mare; la 1857 deseatina s-a vîndut [cu] 3 1/2 pînă la 4 galbeni; astăzi desea-tina, care este două pogoane, trece peste 10 galbeni. Domnii coloni se plîng că nu au nici o îmbunătăţire; eu voi susţine că coloniele judeţului Bolgrad au cîştigat foarte mult, dară foarte mult, au căpătat toate drepturile de cetăţeni români, şi pînă astăzi s-au scutit numai de datoriele de cetăţeni români. ÎTu veţi crede dumneavoastră, domnilor, că în ţara noastră mai esistă încă boieri; dară esistă boieri privilegiaţi; ştiţi cine sînt aceia? îfu urmaşii vechilor boieri, ci coloniştii. Fiii tutulor domniilor-voastre dau birul sîngelui, copiii noştri merg la oaste, copiii domnilor colonişti nu merg; fiecare din noi plăteşte capitaţiunea. Dumnealor nu o plătesc; fiecare din noi plătim impozitul funciar. Dumnealor nu plătesc decît o mică şi ridiculă parte : 70 parale pe deseatină, 36 de parale pe pogon. Domnilor, starea aceasta de lucruri s-a păstrat prin generozitatea guvernelor şi prin îngrijirea mai mult decît părintească în privinţa acelor colonii, căci este contra chiar a aşezămintelor lor, pentru că aşezămintele lor zic că trebuie să plătească darea pămîntului şi apoi pe urmă sînt birnici ai vistieriei şi prin urmare trebuie să plătească, căci ştiţi că în vremea veche se plătea bir, darea pe cap. Ei bine, domnilor, au izbutit aşa că de la 1857 şi pînă astăzi nu plătesc nimic şi toate legile noastre nu le primesc decît sub beneficiu de inventariu. Domnii colonişti au devenit boieri; am avut boieri postelnici şi spatari; prin colonişti au capatat * Şedinţa din 17 martie 1872. 171 toate drepturile, au cîştigat bunăoară dreptul de vindere liberă a băuturilor, care era în Basarabia numai un drept al statului. Au căpătat mai mult: au căpătat proprietăţi ale statului nelegiuit, dară le-a căpătat; au căpătat locuri, pămînturi, scoale... 0 voce: Frumoase scoale, vai de capul lor ! Dacă au scoale rele nu este că ţara nu a făcut mult pentru ele, ci pentru că acolo este o poziţiune locale şi nişte tendinţe care în vremea guvernului rusesc nu erau tolerate deloc. Domnilor, dacă vorbesc in această cestiune n-am nici un interes altul decît să serv cauza ţărei mele şi să protestez în contra celor ce se zice că ar fi acolo o mină ascunsă. ISTu este nici o mină ascunsă; nu sînt intrige străine, cum s-a zis. Protestez ! Dară sînt acolo intrige locali cari fac să vină să se plîngă necontenit că se află rău, şi este de datoria noastră, aci la Cameră, să respingem asemenea aserţiuni pentru ca nu mîne, poimîne să vină să se servească de ele în contra noastră. (Aplauze.) Iată, domnilor, vorbesc în cunoştinţă de cauză şi sînt sigur că domnul ministru [al] cultelor va fi alături cu mine a susţine că şcoalele coloniilor sînt puternic înzestrate, au toată autonomia; hrisovul dat din vremea caimacamului Yogoridi statorniceşte ca învăţămîntul să fie obligatoriu şi pe urmă după varietatea populaţiunii să fie bulgar unde sînt bulgari şi român unde sînt români, şi acesta este un mare avantagiu care li s-a dat, căci în vremea guvernului rusesc nu-1 aveau. Dară ce se face acum? Sînt 42 de colonii, 22 sînt române şi 20 sînt bulgare, unde sînt şi români; fiind însă că capitala judeţului este o colonie bulgară, Bolgradul, ce s-a întîmplat? S-a întîmplat că acolo elementul bulgar predomneşte toate instituţiunile autonome ale judeţului şi ale comunei. în liceul din Bolgrad sînt, mi se pare, 40 pînă la 60 de interni şi nu sînt şase luaţi din coloniele române; învăţămîntul trebuie să fie român şi bulgar, şi este cu desăvîrşire bulgar. Mai mult, domnilor, pînă şi numele românilor s-a bulgarizat şi se bulgarizează; este un fapt neauzit nici într-o ţară a lumei ca o naţiune care nu este decît colonistă, va să zică trecătoare, să exerse într-un judeţ al ţărei unde stă o propagandă deznaţionalizatoare a naţiunii dominante. Propaganda se face de bulgari în contra românilor. în Ministerul Cultelor sînt sute de petiţiuni şi raporturi de ale nenorociţilor profesori şi învăţători de sate români care sînt acolo şi cărora viaţa li s-a făcut nesuferită... Domnul T.B. Lâiescu: Acestea sînt adevărate, dară ce are a face aci? Sînt adevărate, domnilor, şi are a face, pentru că iată ce zice aci un raport: „Cunoaşteţi, domnilor deputaţi, peripeţiele prin care a trecut această nefericită parte a României”. Sînt dator să protestez, domnilor, pentru că nu voiesc ca aceasta să fie mîne, poimîne, un act de acuzaţiune în contra ţărei mele. {Aplauze.) Aşadară, v-am spus, domnilor, că judeţul Cahul, unde este proprietate particulară, acolo a cîştigat proprietatea, şi-mi pare foarte rău că unul din colegii noştri nu asistă aci, domnul Grigore lepureanu sau domnul Manolaehi Oostachi, ca să vă spună ce valoare au astăzi frumoasa şi întinsa sa proprietate care se numeşte lepurenii şi Ţiganca, ca să vă spună ce valoare avea înainte. Regret asemenea că domnul Nicu Alcaz nu este aci ca să spună ce valoare are astăzi moşia Constantinovca, cumpărată cu 2 şi jumătate galbeni deseatina, cînd astăzi se vinde cu 10 şi 12 galbeni. 172 Domnilor, v-am spus că judeţul Bolgrad a cîştigat; poate în privinţa drumurilor n-a cîştigat şi să vă spun pentru ce: pentru că la început un petic, un bîrneţ de pămînt, iertaţi-mi espresiunea, s-a împărţit în trei judeţe, pe cînd toată populaţiunea aflată în acea parte abia poate forma elementele unui judeţ, care să poată trăi cu mijloacele sale, astfel încît administraţiunea, lefile, cheltuielile de întreţinere absorb toate veniturile ; judeţul Cahul trăieşte prin pomană; prefectul său, un proprietar, vine în tot anul spre a completa budgetul judeţului, fiindcă n-are mijloace de a face faţă cheltuielilor obligatorie. Bolgradul are 40 de sate şi formează un judeţ. Ismailul, ce este mai curios, n-are pămînt. Este numai oraşul cu două sau trei proprietăţi rurale fundate după înapoiere şi patru orăşele mici: Reni, Chilia, Yîlcov şi Tuzla. Iată judeţe ! Astfel încît legea judeţeană nu se poate aplica, pentru că într-un district trebuie să fie plăşi. Au venit miniştrii şi au zis : Pentru Dumnezeu ! Ucidem această parte dacă nu o vom concentra. Deputaţii de acolo au lucrat necontenit şi au întreţinut această stare de lucruri, care a ucis chiar oraşul principale, căci ce a ucis Ismailul, care era mai înainte un oraş mare, avea 70 de mii de locuitori, ţinea şi garnizoană de 30 000 de infanterie, era garnizoana flotei ruseşti pe Dunăre. Am avut fericirea să văd acest oraş la o lună după întoarcerea sa către patria mumă şi am văzut o sumă de palate — deşi cetatea era dărîmată —, şi nu ştiu dacă în Bucureşti sînt 100 de case astfel de bine zidite, astfel de luxoase. Toate aceste case erau ale statului; era reşedinţa generalului comandant, admiralului, a cutărui general, a cutărui comandant. Apoi magaziele cele mai mari. Numai la cetate erau trei biserice vechi, geamii prefăcute în biserice, toate de marmură. Toate acestea s-au pierdut. Şi pentru ce? Pentru că garnizoana şi flotila s-au retras şi n-a mai avut importanţă un singur oraş cu patru orăşele de prin prejur ca să formeze un judeţ. Aşadară, cea dintîi îmbunătăţire care trebuie să se facă acolo este de a concentra o singură administraţiune, fiindcă Basarabia nu poate ţine trei prefecţi, trei consilii judeţene şi trei închisori. Numai tribunalul a rămas la Ismail, avînd şi Bolgradul sub jurisdicţiunea sa, şi Bolgradul cere astăzi şi el un tribunal. Ce am făcut noi? Am sacrificat un oraş mare, frumos, plin de viitor şi aspiraţiuni pentru Bolgrad, şi cu toate aceste Bolgradul este tot un sat. Domnul Mavrog[h]eni, fost ministru şi în Moldova şi aci, ştie cîtă rezistenţă a fost fără să se producă nimica. După ce am zis acestea, sînt dator să vă spun că Basarabia a profitat în instituţiuni, în libertăţi cetăţeneşti prin suirea valoarei muncii şi a proprietăţii, care este cel dintîi semn de prosperitate, dară a perdut totul numai prin retragerea importanţei Ismailului, căci Ismailul era capitala Dobrogei întregi, ceea ce se numeşte astăzi Delta Dunării. Aci este cheia acestui project. Ştiţi foarte bine că Delta Dunării aparţinea Moldovei, pînă la gura Slutului George, şi noi moldovenii păstrăm dovezi în arhiva noastră că pe la anul 1807, ’8 şi ’9 trămiteam cherestea pentru bohaz *. Aşadară Delta Dunării avea Ismailul. Cînd s-a făcut Tratatul de Paris s-a înapoiat Moldovei Basarabia cu Delta Dunării; a venit însă guvernul turcesc cu o singură notă şi a zis : Să mi se dea mie Delta Dunării, fiind de o importanţă politică. Ceva necapacitate din partea comisarului care era trimis să aşeze pichetele, în loc să le întinză pînă la Sulina, le-a întins numai pînă la o gîrlă mică care se numeşte Gîrla * Strîmtoare, canal. Î73 Gîştelor, şi apoi ismailienii aveau proprietăţi fonciare dincolo de gîrla aceasta, care este foarte mică, şi proprietăţile lor an rămas în Turcia; unii au izbutit să le manţină în stăpînire. Celor mai mulţi însă li s-aluat de către guvernul turcesc, astfel că acel pămînt astăzi este în mina turcilor, şi ce se mai înt-împlă ? Se întîmplă că în faţă cu Ismailul se fondează un oraş şi fiindcă acolo este un loc întins dările nu sînt aşa grele ca dincoa. Mai mult încă, locuitorii din Ismail, cea mai mare parte, fac eomerciu cu pescării. După Tratatul de la Andrianopole Dunărea este împărţită în două : jumătate este a Eomâniei, jumătate a Turciei. Aceasta însă pînă unde se varsă Prutul în Dunăre, de acolo vine o nouă teorie: toată apa este a Imperiului otoman. Noi nu avem nici un drept şi prin urmare tot pescuitul ce se face acolo este eminamente al Turciei şi se vinde cu preţ foarte mare. Acum că v-am spus aceasta, să vă spun şi pentru ce trebuie să se declare port franc Ismailul. Importanţa cea mare este pentru că faţă în faţă cu Ismailul, pe pămîntul ce se află în mijlocul Dunării, pe ceea ce se poate numi banlieue al Ismailului, se fondează un oraş nou, este destinat a deveni oraş de frunte al Dunării. Sulina asemenea se face port franc, şi aceasta are să jicnească nu numai pe Ismail, dară şi pe Galaţi şi pe Brăila, şi atunci înţelegeţi dumneavoastră că Ismailul nu mai are nici o importanţă. Ei bine, ce este de făcut ? Eu socotesc că trebuie să facem Ismailul port franc şi fiţi siguri că nu vom perde mult deoarece în Ismail nu va fi depozit de mărfuri decît pentru Dobrogea şi Delta Dunării, iară nicidecum pentru Ţara Eomânească şi Moldova, fiindcă este foarte greu ca productele din Basarabia rusească să vină prin Ismail în întrul ţării, deoarece le vine mai aproape Odesa. Asemenea nu ne putem teme de pontrabandă, fiindcă nu au să aducă la Ismail mărfuri pentru ca să facă contrabandă şi să le treacă în Eomânia, fiindcă mai bine merge în Turcia, unde au numai 20 de stînjeni de călătorit şi o poştă ea să meargă la Odesa, pe cînd spre a merge pînă la Eeni numai trebuie să facă trei poşte. Prin urmare, dară, v-aş ruga să daţi Ismailului acest drept, însă nu pentru considerantele expuse în raport, căci guvernul a făcut tot ce a putut pentru îmbunătăţirea Ismailului, a făcut acolo un seminar, reşedinţa episcopului Dunării de Jos, şi nu aş dori ca acele considerante să servească de argumente pentru a crede vreodată populaţiunile de acolo că noi am fost contra lor. Că vom păgubi două sau trei mii de galbeni din vistieria ţării este foarte adevărat, cu toate că am convincţiunea că erescînd populaţiunea Ismailului, care astăzi emigrează parte în Eusia, parte în Turcia, poate că va compensa cu prisosinţă acest mic folos pe care astăzi îl perde vistieria prin nesupunerea la vamă a mărfurilor ce vor intra acolo. Odată Ce am zis aceasta, permiteţi-mi a ruga pe domnul ministru ca, potrivit făgăduinţei ce a dat, să binevoiască cînd va călători pe acolo a se ocupa cu seriozitate de o nouă împărţire a Basarabiei. Totodată-1 rog foarte mult a se ocupa asemenea cu seriozitate de cestiunea pămîn-turilor colonielor. Acolo avem bogăţii mari, acolo sînt bogăţii părăsite pe care trebuie să le luăm, trebuie să ne folosim de ele. Noi nu facem nici un rău domnilor colonişti, dară dumnealor sînt datori, pe lîngă toate drepturile ce au, să sacrifice cele[l]alte privilegie şi să devină cetăţeni români, să 174 plătească dările cum le plătim noi, vechii locuitori ai Eomâniei, şi aceasta pentru că pretinsele lor drepturi sînt învechite, sînt rele şi recunoscute de învechite de către chiar guvernul rusesc, care în anul*trecut a desfiinţat privilegiile tuturor coloniştilor din Basarabia şi i-a supus la dreptul comun. Domnul ministru trebuie să aibă raport în această privinţă, dară eu care m-am ocupat de acest caz am chiar ucazul imperatorelui prin care se desfiinţează aceste privilegie. Fraţi, fraţi, dară fraţi nu numai la bine, ci şi la rău; dară fraţi nu numai la drepturi, ci şi la datorii. De 15 ani coloniştii nu se ţin nici măcar de îndatoririle cele sînt puse de chiar pravilele lor3. (Aplauze.) „Monitor”, 1872, nr. 81, p. col. 4 — p. 516, col. 2. 515, NOTE 1 Proiectul de lege prevedea transformarea Izmailului în porto-franc pînă în 1890. Cerealele urmau să fie vămuite; mărfurile aduse din Basarabia nu plăteau vama de import (erau înmagazinate şi apoi plăteau taxele de export). Numai cantităţile consumate in interior plăteau vama de intrare. Un regulament special urma să se elaboreze în acest sens. Raportul, citit de Anton Vamali, arătase că lipsa regimului de porto-franc dusese la decăderea Izmailului. K. ia aici cuvîntul în cunoscător. încă din 1855 el comentase favorabil memoriul consulului englez Cuningham pentru instituirea regimului de porto-franc la Galaţi („Steaua Dunării” din 18 octombrie 1855), ca şi iniţiativa acestuia de Construire a unei localităţi cu regim similar pe braţul Sf. Gheorghe al Dunării. Dacă în principiu K. admitea că acest regim va fi abolit în viitor, pentru moment îl socotea vital pentru porturile româneşti (vezi intervenţia sa din 1879, „Monitor oficial”, p. 8 068 şi urm.). Iar în 1883, cînd s-a procedat la abolirea acestui regim, el prevestea decăderea economică a Galaţilor şi Brăilei („Monitor oficial”, 1882/1883, p. 739, 1142 şi urm.). Peste doi ani, în 1885, alături de alte intervenţii în Adunare este de reţinut Raportul privitor la proiectul de lege pentru reînfiinţarea porturilor france Galaţi şi Brăila..., Bucureşti, 26 p. (două ediţii succesive în limba română şi alta în limba franceză, acelaşi an, 61 p., în traducerea lui Fr. Dame). Tot atunci a întocmit proiectul de lege în acest sens. Mai vezi şi discursul, adevărată pledoarie pentru această instituţie, din 13 ianuarie 1889, în „Dezbaterile Adunării deputaţilor”, 1889/1890, p. 484—488. 2 Asupra Izmailului şi a situaţiei celor trei judeţe în general, vezi partea I a volumului, $>. 117, nota 3, p. 459, nota 2, şi partea a IV-a, p. 48, nota 2. 3 Adunarea a primit proiectul de lege cu 60 de voturi pentru şi 20 împotrivă. Izmailul era declarat porto-franc începînd de la 1 ianuarie 1873; şanţul înconjurător, vama, barierele erau în sarcina comunei. 175 Sesiunea 1872—1873 Raport la proiectul de lege „pentru alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor eparhioţi, precum şi pentru organizarea Sinodului bisericei ortodoxe din RomâniaExplicaţii * Domnii [1] M. Kogălniceanu, raportatorele comitetului de delegaţi ai secţiunilor, dă citire următorului raport şi project de lege: Domnilor deputaţi, secţiunile domniilor-voastre s-au ocupat cu cercetarea cea mai serioasă a projectului de lege înfăţişat de guvern pentru alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor eparhioţi, precum şi pentru organizarea Sinodului bisericei ortodoxă din Eomânia 1. Ce este acest project de lege şi unde ţinteşte el a ajunge, domniile-voastre o cunoaşteţi, atît din coprinderea sa, cît şi mai ales din espunerea de motive cu cari domnul ministru de culte 2 a însoţit opera sa. înainte de a vă supune rezultatul deliberaţiunilor comitetului delegaţilor de secţiuni asupra acestui project, daţi-mi voie, domnilor deputaţi, a vă aduce la cunoştinţă lucrurile fiecăreia din secţiuni în parte: Secţiunea I, în majoritatea sa, a primit acest project cu modificarea la articolul 17 propusă de domnii Menelas G[h]erman[i] şi JSTicolae Ceaur Aslan şi consistînd în supunerea mitropoliţilor şi a episcopilor jurisdicţiunii tribunalelor ordinare pentru delicte politice şi civili. în aceeaşi secţiune domnul Al. Lahovary a propus ca deiegaţiunile din sînul Senatului şi al Camerei deputaţilor, chemate a lua parte Ia alegerea capilor bisericei, să fie aleşi, iară nu traşi la sorţi. Acest amendament însă a fost respins. Delegatul secţiunii I a fost numai domnul Alexandru Lahovary. Secţiunea a Il-a a luat projectul în consideraţiune ş-a numit de delegat al său pe domnu[l] Alexandru Florescu. Secţiunea a IlI-a a ales de delegat pe domnu[l] A. Moscuna. Această secţiune a primit projectul guvernului cu objecţiunea ridicată de domnul C. Creţulescu de a se clasifica în project punctele cari se referă la sîntele canoane. Domnu[l] I. Fătu a cerut d-a şterge articolul 26 din project, adică acel privitor la arhiereii titulari (in partibus infiăelium), cari se obici-nuiesc d-a se numi de către patriarhul din Constantinopole, după cererea guvernului şi a mitropoliţilor ţărei. Acest amendament a fost însă respins de majoritatea secţiunii. Secţiunea a lY-a, alegînd de delegat al său pe domnul I. Costeseu, a admis projectul, însă cu mai multe amendamente, din cari unele îndestul de importante. Şedinţele din 27, 29, 30 noiembrie şi 1 decembrie 1872. Articolul 2, după propunerea domnului G. Gr. Cantacuzin, s-a amendat în modul următor : „Mitropolitul primat al României, mitropolitul Moldovei, precum şi episcopii eparhioţi nu se pot alege decît dintre arhiereii născuţi în România, iară nu dintre acei naţionalizaţi”. La articolul 12 3 s-a adoptat următorul aliniat: „La caz ca ministrul cultelor să fie de altă religiune decît cea ortodoxă, el va fi înlocuit eu un altul dintre colegii săi ortodoxi”. Articolul 20 s-a amendat astfel ca, întinderea eparhiilor avînd a se modifica, aceasta să nu se poată opera decît cu aprobarea Corpurilor legiuitoare. Domnul Y. Ionescu a propus ca la alegerea eparhioţilor să ia parte reprezintanţii clerului din toată România, aleşi după modul practicat la alegerea Adunărilor ad-hoc din 18574. Acest amendament a fost respins. Secţiunea a Y-a a luat în consideraţiune projectul, însă în majoritate a respins modul de alegere a mitropoliţilor şi a episcopilor, cari, după propunerea domnului ministru de culte, ar avea a se alege numai de o delegaţiune a Corpurilor legiuitoare egale în număr cu alegătorii membri ai Sinodului. Secţiunea a primit amendamentul subscrisului, ca alegerea să se facă după obiceiul secular al ţârei, adică de Corpurile legiuitoare împreună cu Sinodul, bineînţelegîndu-se cu înlăturarea senatorilor şi a deputaţilor eterodoxi. Delegatul secţiunii a V-a este subscrisul. Secţinile VI şi VII au luat projectul în consideraţiune, cu facultatea lăsată delegaţilor de a-1 studia mai d-aproape în sînul comitetului secţiunilor. Delegaţii sînt pentru secţiunea YI domnul George Brătianu, şi pentru secţiunea VII domnul George Greceanu, care, înainte d-a se întruni cu colegii săi în sînul comitetului, a renunţat la mandatul său de legiuitor, preferind pe acela de aplicător al legilor, în calitate de prefect al judeţului Rîmnicu Vîlcei. în asemenea condiţiuni s-a întrunit comitetul delegaţilor domniilor-voastre, în număr de şase, şi au proces la studiarea mecanismului projec-tului de lege înfăţişat de guvern. După duoă lungi şedinţe la cari a asistat şi domnul ministru de culte, am ajuns în fine a da projectului o redac-ţiune definitivă, pe care comitetul dumneavoastră, prin glasul subscrisului raportore, are onoare a-1 supune înţeleptei aprecieri şi patrioticei hotărîri a domniilor-voastre. Comitetul domniilor-voastre în unanimitate a luat în consideraţiune projectul înfăţişat de guvern, fiindcă cu toţii, reprezintanţi esacţi ai opiniunii Corpurilor legiuitoare şi putem zice ai naţiunii întregi, simţim necesitatea d-a regula în fine organizaţiunea bisericei dominantă în România ; şi aceasta cu atît mai mult, cît timpul ne este propice, că niciodată n-am fost mai favorizaţi de împregiurările exterioare decît acum, spre a rezolva această cestiune în toată independinţa autonomiei noastre politice, în toată libertatea conştiinţei noastre religioase. Domnilor deputaţi, nu mă voi întinde mult asupra acestei considera-ţiuni; fiecare din dumneavoastră cunoaşte şi simte ca şi mine cele ce se petrec în lumea ortodoxă, şi sîntul patriarh din Constantinopole le cunoaşte încă mai bine decît noi! Inima sa de părinte ecumenic va simţi negreşit că a venit timpul de a linişti biserica ortodoxă din România.’Şi aceste odată cunoscute, avem dreptul şi datoria de a zice că cestiunea alegerii capilor sîntei noastre biserici ortodoxe şi a organizării sîntului nostru 177 12 - c. 595 Sinod nu poate şi nu se cuvine, să fie o cestiune internaţionale; că ea este, a fost şi va fi o cestiune de resortul conştiinţei noastre ca popul ortodox, devotat la religiunea părinţilor noştri, la libertatea şi drepturile sîntei noastre biserici, aşa precum le-am moştenit de la părinţii noştri! Inspirat de asemenea simţimînte şi de asemenea datorinţi, comitetul dumneavoastră a primit mai toate articolele din projectul de lege al guvernului, afară de articolul întîi5, care este baza a însuşi projectului; şi aci, afară de onor. domn George Brătianu, unanimitatea comitetului a avut marea părere de rău de a se vedea din început în otărîta diferenţă de opiniune cu domnul ministru de culte. Daţi-mi voie, domnilor deputaţi, de a intra aci în o discuţiune mai întinsă asupra acestui articol, care este cbeia boitei a noului edificiu religios ce domnu[l] Teii voieşte a ridica în Bomânia. Articolul 1 din project rupe în totul cu trecutul nostru secular, rupe cu toate principiile societăţii moderne şi ne pregăteşte pe venitor * necurmate greutăţi, cu atîta mai mari cu cît ele ne vor surveni sub vălul religiunei. Prin acest articol domnul ministru nu voieşte nimic mai puţin decît a ridica din mîna naţiunei, din mîna societăţii laice dreptul secular ce l-a avut şi ce-1 are de a-şi alege capii bisericei ortodoxe, la care aparţine marea majoritate a popolului român, şi d-a da preponderinţa, în eserci-ţiul acestui drept, puterii clericale, unui număr mărginit de arhierei! în contra acestei pretenţiuni protestează o stare de lucruri vechi de mai mult de cinci secule în ambele părţi ale Bomâniei! în adevăr, şi în Yalahia şi în Moldavia, mitropoliţii şi episcopii ţărei pururea s-au ales, s-au numit şi s-au instalat în scaunele lor de puterea laică, cînd de domn asistat de consilierii săi sau cu Divanul ţărei, cînd de domn împreună cu Adunările obşteşti. Acest mare drept al străbunilor noştri, în timpurile moderne, a 'fost regulat şi înserat în Begulamentul organic din 1832, sancţionat de Turcia musulmană, de Eusia ortodoxă ! Iată ce zice legea fundamentale din 1832 : Articolul 411. Spre a păstra întru toată nejicnita sînţenie vechile drituri şi prerogative a clirosului ** Moldovei, spre a opri alunecarea abuzurilor întru erarhia bisericească, mitropolitul şi episcopii eparhioţi vor fi aleşi după pămînteştile legiuitele aşezămînturi numai din bisericaşii adevăraţi pămînteni, de o pilduitoare evlavie, cu buneştiinţe şi dovedite vrednicii, de la care derază *** ţinerea şi păzirea învăţăturilor sîntei noastre religii şi povăţuirea turmei pe calea mîntuirii. Alegerea acestor sufleteşti părinţi se va face, după driturile şi obiceiurile pămîntului, de către obşteasca obicinuită Adunare împreună şi cu acei din boieri a rangurilor întîi cari nu s-ar întîmpla a fi mădulari de această Adunare; şi, după ce această alegere se va întări de domn, părinţii aleşi îndată se vor înscăuna în a lor sîntă dregătorie, cari le vor împlini în cuprinderea apostoliceştilor canoane şi întocmai cu toate legile şi obiceiurile păzite pînă acum în ţară. (Begulamentul organic al Moldaviei.) Art. 1. Alegerea mitropolitului se va face dintre trei episcopi ce vor fi în lucrare, adică : al Bîmnicului, al Buzăului şi al Argeşului, după * Viitor. ** Clerului. *** Derivă. 178 drepturile şi obiceiurile ţărei, de către obicinuita obştească Adunare, sub preşedinta pravilnicului ei prezident, dimpreună cu boieri din treapta întîi ce nu se vor afla mădulari ai acestei Adunări, potrivit articolelor 359 şi 360 din organicul Regulament. (Regulamentul organic al Valahiei.) în cursul seculilor, o singură dată, în timpul domnilor fanarioţi, patriarhul din Constantinopole a voit a interveni în alegerea capilor bisericei noastre. Şi atunci Adunarea Moldovei cu mitropolitul şi episcopii săi în frunte, protestînd în contra acestei pretenţiuni, a respins pe călugărul străin ce voia a se pune în scaunul mitropolitan al lui Teoctist6; un firman imperiale a reîntărit drepturile ţărei de a-şi regula singură, în de afară de patriarhie, afacerile bisericei sale şi numirea capilor săi religioşi şi un blestem sobornicesc afurisind încercarea străină s-au împărţit scris pe pergament la toate eparhiile Moldovei. Aceste acte se află pînă în ziua de astăzi păstrate în arhivele noastre; ele se află încă mai bine înscrise în inima naţiunii române. Domnul ministru Teii îşi întemeiază sistemul său de alegere pe duoă considerante : întîi pe acela că, după canoane, capii bisericei nu pot să fie aleşi de mireni, şi al duoilea că voieşte a face să domine şi în ţara noastră principiul de biserică liberă în stat liber, rostit de nemuritorul Cav[o]ur, într-o ţară şi în condiţiuni cu totul altele decît la noi, fie ca naţiune, fie ca religiune ! După opiniunea subscrisului, aplicaţiunea însă ce domnul ministru de culte voieşte a face pentru România a axiomului contelui Cav[o]ur este cu totul eronată. Altele sînt condiţiunile Italiei şi ale bisericei catolice; altele sînt condiţiunile României şi ale bisericei ortodoxe. La noi statul este format şi unit, şi biserica, în loc d-a fi o pedică la formarea şi unirea ţărei, a fost din contră un puternic împreună luptător în favoarea ideei naţionale. Italia era sfîşiată în mai multe staturi, şi biserica catolică, în loc d-a lucra la întrunirea şi întărirea patriei, a fost pururea o stavilă dezvoltării şi unităţii statului italian. La noi puterea laică, fără a ţinea în jug biserica, pururea a predominat puterea clericală. în Italia, puterea papală ţinea sub jug statul şi societatea civile. Şi de aceea, cînd contele Cav[o]ur a rostit: biserica liberă în statul liber, el nu cerea emanciparea bisericei, ci emanciparea statului de sub jugul bisericei; într-alte cuvinte: biserica liberă în stat liber, în înalta cugetare a marelui ministru italian, însemna în faptă statul liber în biserica liberă. înţelegeţi bine, domnilor deputaţi, că această stare de lucruri din Italia nu are nimic a face cu împregiurările noastre politice, sociale şi religioase. Tot atît de puţin întemeiat este şi al duoilea argument al domnului ministru de culte, adică : că alegerea şi numirea episcopilor fie prin domni, fie prin Adunări laice, este contrarii canoanelor. Şi aici am diferit de opiniune cu domnul ministru. Canoane neviolabile sînt acelea cari au a face cu dogmele, iară nu cu organizarea exterioară a bisericei, cu administrarea, cu relaţiunile sale exterioare cu statul şi cu societatea laică. Aceste toate variază după timpuri, după împregiurări, după ţări, după starea societăţilor. Şi spre a dovedi aceasta, n-am trebuinţă decît d-a vă arăta că, în privinţa organizaţiunii bisericii şi mai ales în ce s-atinge de modul de numire sau de alegere a capilor bisericei, fiecare ţara îşi are deosebitele şi adesea chiar contrazicătoarele sale legi şi aşezăminte. Astfel este Sinodul care în Rusia propune imperatorelui ortodox pe candidaţii de mitropoliţi şi de episcopi, şi altfel este Sinodul alegător din Grecia. 179 In Austro-Ungaria unii din capii bisericei ortodoxe se aleg de adunări compuse de preoţi şi de mireni; alţii şi d-a dreptul se numeşte de către un suveran eterodox. în Serbia, ale căreia relaţiuni bisericeşti către patriarhul de Constantinopole sînt mai aceleaşi ca şi ale României, mitropolitul şi episcopii se numesc direct numai de către domn. în momentele acestea, biserica bulgară se emancipează de sub domi-naţiunea episcopatului grecesc : alegerea capilor bisericei bulgare este încredinţată unei adunări, din care cea mai mare parte sînt laici. Ei bine, pentru această deosebire în modul organizării bisericei din deosebitele ţări, se poate sprijini că toate aceste biserici, fie din Rusia, fie din Grecia, fie din Austro-Ungaria, fie din Bulgaria, şi prin urmare şi biserica română, nu sînt toate fiice şi mădulari ale uneia şi aceeaşi mari biserici, biserica ortodoxă a Răsăritului, care nu cunoaşte alt cap şi mare povăţuitor al său decît pe domnul nostru Isus Christos? Şi apoi oare patriarhul din Constantinopole sau domnul ministru de culte poate pretinde că o stare de lucruri tot atît de veche cît şi însuşi statul român ar putea să fie lovită de necanonicitate! Dară atunci necanonici ar fi şi toţi mitropoliţii şi episcopii noştri români de la Radu Negru şi Bogdan Dragoş pînă astăzi; necanonici ar fi marii dascăli şi făclii ai xeligiunii ortodoxe din România, mitropoliţii Teoctist, Dosoftei, Yarlaam, lacob, Filaret, Grigore şi Yeniamin 7; necanonice ar fi tainele săvîrşite de ei şi de preoţii numiţi de ei; şi prin urmare afară din biserica ortodoxă ar fi şi părinţii noştri, şi noi, şi fiii noştri, cari am avut ca spirituali păstori arhierei şi preoţi necanonici. Nu, aceasta nu este şi nu poate fi! Religiunea lui Isus Christos are o doctrină mai sublimă decît politica şi pasiunile oamenilor ar voi a o face ! Dogmele bisericei ortodoxe lasă societăţii laice, pentru care sînt instituiţi şi arhiereii şi preoţii, un cîmp mai larg, o libertate de judecată T şi de acţiune mai întinsă decît s-ar învoi de pretinşii restauratori ai canoanelor. Sub acest punct de privire, nici legea din 18648 nu este anticano-nică. Prin această lege se încredinţa domnului dreptul d-a numi el mitropoliţii şi episcopii ţărei, întocmai cum acest drept se esercită şi de domnul Serbiei. Dacă acum această lege trebuie revizuită, nu este pentru că dînsa a lovit canoanele, ci pentru că în ordinul politic şi constituţional ea rupea cu tradiţiunile seculare ale ţărei, după care mai mult sau mai puţin naţiunea alegea sau propunea, şi domnul numai întărea pe capii bisericii noastre ! Aci numai este de căutat cauza nemulţămirilor, iară nu necanonicitatea ce această lege a rîdicat în întru ţărei. Cît pentru protestările de necanonicitate, ce în de afară le-a rîdicat clerul grec din Constantinopole* Ierusalem, Alexandria etc. în privinţa legii din 1864, dumneavoastră cunoaşteţi bine fără să am nevoie de a intra în mari amănunte că nu pretinsa lovire a dogmelor spirituale, ci secularizarea bunurilor materiale ale monastirilor închinate, săvîrşită în aceeaşi epocă, a fost adevăratul îndemn al acelor protestări. Subscrisul nu are aci misiunea, nu are chiar plecarea de a se face apologistul legii din 1864. Din contra, el se grăbeşte de a recunoaşte că această lege, de un caracter cu totul timpural şi concepută şi promulgată numai ca mijloace de apărare în contra unor eventualităţi cari au dispărut, trebuie reformată, că această reformare este reclamată de Constitu-ţiune, este reclamantă chiar de conştiinţa noastră religioasă. 180 Aşa fiind, care este modul de reformă ce este de introdus? Fiecare din noi îşi va răspunde : modul cel mai nimerit este acela pe care l-am avut secuii întregi, care a satisfăcut toate cerinţele societăţii noastre şi în contra căruia nu ar putea protesta cu nici un drept cuvînt nici patriarhul, nici nimeni în lume; căci acest mod este bazat pe o existenţă de cinci secuii şi pe recunoaşterea continuă şi seculară a tutulor marelor biserici ortodoxe ale Răsăritului. Acest mod este revenirea la alegerea capilor bisericei prin naţiune, prin legala sa reprezentaţiune, împreună cu reprezentanţii clerului. Acest mod de alegere s-a adoptat de toate guvernele cîte s-au succedat în Eomânia de la 1866 încoace. Pe această bază sînt dară concepute toate projectele de legi cîte s-au elaborat pînă acum, şi anume : projectul Consiliului de stat din 1866; projectul prezentat Camerilor de ministrul de culte, domnul D. Guşti; projectul prezintat de un alt ministru al cultelor, învăţatul domn A. Creţescu, şi care s-a adoptat şi de Senat. Acest mod de alegere s-a adoptat şi de comitetul domniilor-voastre, cu singura escepţiune a onor. domn G. Brătianu, carele a primit projectul guvernului! Singura deosebire ce s-a manifestat între membrii majorităţii comitetului a fost că unii au cerut ca, potrivit legii anterioară legii de la 1864, Adunările legislative să ia parte la alegere, în întregul lor, afară de membrii eterodoxi; iară alţii au propus ca, spre a evita neîndemînările unui prea mare număr de alegători, Corpurile legislative să ia parte la alegere numai prin delegaţiuni, însă aşa ca fiecare delegaţiune — adică aceea a Camerii deputaţilor şi aceea a Senatului — să fie în număr egal cu numărul membrilor Sinodului, astfel încît, ca şi în trecut, preponderinţa să aparţină inaţiunii, societăţii laice. Pentru întîia combinaţiune s-a rostit domnul A. Florescu şi subscrisul, la care combinaţiune, în ziua votării fiind absinte, a aderat a duoa zi şi domnul Moscuna. Pentru al duoilea mod de alegere s-au esprimat domnul A. Lahovary şi domnul I. Costescu, propunere la care a aderat şi subscrisul, căzînd la vot întîia combinaţiune. Astfel propunerea domnului A. Lahovari şi a domnului I. Costescu se prezintă domniilor-voastre ca opiniune a majorităţii comitetului domniilor-voastre. Domnul A. Florescu a rămas nestrămutat pentru sistemul întîi, adică al participării Corpurilor legiuitoare în întregul lor, iară domnul G. Brătianu a stăruit în adeziunea sa la projectul guvernului, ca singurul care respectă sînţenia canoanelor. Odată discuţiunea ridicată de articolul 1 săvîrşită în modul mai sus -.arătat, comitetul domniilor-voastre a păşit răpede la modificarea şi redi-jerea definitivă a celorlalte articole ale projectului guvernului. Aci sarcina noastră a fost mai uşoară: şi mai toate articolele ne-au găsit unanimi în primirea sau modificarea lor. Domniile-voastre, domnilor deputaţi, veţi găsi aceste modificări în alăturatul project elaborat, care pune alături cu fiecare articol din projectul guvernului schimbările introduse de comitetul domniilor-voastre. în raportul meu, daţi-mi voie a nu vă menţiona decît cele mai importante din aceste modificaţiuni: La articolul 2, comitetul domniilor-voastre a socotit de cuviinţă nă este bine a se statornici vîrsta eligibililor de mitropoliţi şi episcopi, şi a fixat şi pentru unii şi pentru alţii vîrsta de patruzeci ani împliniţi. 131 Tot la acest articol s-a primit ca ultim aliniat opiniunea secţiunii IV. adică şi mitropoliţii şi episcopii tarei nu se pot alege decît din arhiereii români, născuţi în Bomânia, iară nu naturalizaţi. Articolul 7 din projectul guvernului, purcedînd pururea din ideia de necanonieitate a eparhioţilor numiţi după legea din 1864, propune un compromis care voieşte a împăca bănuiala de necanonieitate cu puterea faptului îndeplinit şi mai ales cu dreptul ce are ţara de a-şi regula modul rînduirii capilor bisericei sale, drept în puterea căruia şi Corpurile legiuitoare actuali sînt chemate de a legifera. în sinul comitetului, articolul 7 din projectul guvernului a fost combătut în felurite şi contrazicătoare moduri: Domnii D. Brătianu şi Moseuna s-au rostit pentru supunerea la o nouă alegere a episcopilor actuali. Opiniunea domniilor-sale a fost respinsă. Domnul Alecu Florescu şi subscrisul au propus următoarea redae-ţiune : „Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi cari funcţionează astăzi în virtutea legii abrogate se consideră ca aleşi prin legea de faţă”. Aici este de notat că acest amendament, care a fost respins de majoritatea comitetului în număr de patru, are mare asemănare cu redactarea articolului 10 din projectul înfăţişat de domnul Creţeseu. Iată cuprinderea acestui articol: „Mitropoliţii şi episcopii cari funcţionează astăzi, în virtutea de diferite legi anterioare, se recunosc prin legea de faţă şi se manţin în demnităţile lor cu toate drepturile şi prerogativele acordate prin această lege mitropoliţilor şi episcopilor ce se vor alege conform prescripţiilor sale”. Articolul 7, astfel precum este propus de guvern, punîndu-se în fine la vot, a fost respins, neavînd de susţinători decît pe domnul I. Cos-? tiescu şi A. Lahovari. Astfel, articolul 7 rămîne suprimat. în articolul 8 s-a primit amendamentul domnilor A. Florescu, A. Lahovari şi al subscrisului, după care onorariile mitropoliţilor s-au suit pe lună la 3 600 lei, iară acelea ale episcopilor la 2 000 lei, fără nici un fel de reţinere. Domnul G, Brătianu s-a manţinut în cifrele coprinse în projectul guvernului, adică de 3 083 lei noui pentru mitropoliţi, şi de 1 541 lei noui pentru episcopi. La articolul 9 s-a primit ca ultim aliniat amendamentul subscrisului: Sinodul va păstra asemenea unitatea administrativă, disciplinară şî naţionale a bisericei ortodoxă în coprinsul statului român. Articolul 16 din project s-a complectat prin amendamentul — ca ultim aliniat — al domnului Lahovari, primit de majoritatea comitetului, afară de domnii Costescu şi G. Brătianu. Acest amendament mărgineşte competinţa deciziunilor Sinodului numai în materii religioase şi îi permite de a rosti pedepse numai de un ordin curat religios. Articolele 18 şi 19 s-au modificat după propunerea domnului A. Lahovari şi a subscrisului în scop de a păstra scaunelor mitropolitane şi episcopale vechile lor titluri şi erarhie. La articolul 20 din projectul guvernului, un amendament al subscrisului, primit de comitet, a mărginit numărul arhiereilor titulari, care astăzi se pot înmulţi ad lihitum ; învoindu-se şi în viitor o asemenea latitudine, numărul arhiereilor titulari, adică fără eparhie, ar covîrşi în sînul Sinodului numărul episcopilor eparhioţi, şi aşa soarta bisericei noastre, direcţiunea afacerilor sale religioase, ar fi încredinţată unei majorităţi compusă de arhierei fără turmă, nereprezintînd alt interes decît acel al epitrahirului! 182 Maximul acestor arhierei s-a mărginit dară la cinci pentru mitropolia din Bucureşti şi la alţi cinci pentru mitropolia din Iaşi. Domnilor deputaţi, aci se încheie lucrările comitetului delegaţilor domniilor-voastre. Aparţine acum domniilor-voastre de a aprecia şi a vă rosti. Ce veţi hotărî va fi legea ţărei. Fii ai acelor generaţiuni tot atît de devotate patriei cît şi religiunii, urmaşi ai acelor Adunări obşteşti cari în timpuri mai grele decît ale noastre au susţinut autonomia politică a ţărei şi libertăţile sîntei noastre biserici, domniile-voastre nu veţi consimţi ca tocmai astăzi, cînd suveranitatea noastră din întru este garantată de toate marile puteri ale Europei, ca tocmai în acest secol de lumină, cînd în lumea protestantă marele bărbat de stat al Germaniei rupe cele din urmă legături ale societăţii civile cu puterea clericale, cînd în însuşi lumea catolică emanciparea religioasă este la ordinea zilei, domniile-voastre nu veţi consimţi, o mai repet, ca în Bomânia drepturile şi trebuinţele naţiunei ş-ale societăţei civile să fie sacrificate ingerinţelor străine şi aspiraţiunilor clericali, pre cari ortodoxii noştri strămoşi au avut puterea, înţelepciunea şi bărbăţia de a le înlătura din afacerile sîntei, liberei şi autocefalei noastre biserici! (Aplauze prelungite. ) Baportatore, M. Kogălniceanu. Polemică cu Christian Teii9. Domnilor deputaţi, aţi citit raportul meu. Fac apel la toţi dumneavoastră, fără osebire de opiniuni politice, dacă în acel raport există un euvînt care să jignească cîtuşi de puţin nu susceptibilitatea, ci chiar irascibilitatea domnului Teii, ministru al instrucţiunii publice, cînd, din contra, eu am voit a fi omul cel mai moderat în această Adunare. îmi -era uşor să nu ating pe nimeni şi nu se cuvinea să-mi imputaţi, domnule ministru, pentru că raportul vă declară că nu este decît un plagiat, este o copie palidă a cuvintelor elocuinte şi drepte ale onor. fost senatore domnul G. Costa-Foru, rectorele Universităţii din Bucureşti, redactorele „Magazinului judecătoresc” 10, şi care în Senat combatea pe actualul său coleg, domnul Teii. Yoi răspunde domnului Teii cu însuşi cuvintele domnului Costa-Foru, pe care, daca l-am admirat vreodată mai mult, l-am admirat cînd revendica drepturile societăţii civile faţă cu călugării străini. Aşadară, de mai nainte declar că raportul meu este un plagiat, şi domnul Teii, daca memoria nu-1 mai iartă, să-şi aducă aminte de cele aise şi făcute atunci de domnul Costa-Foru, colegul său, şi să se gîndească că atunci cînd a socotit că mă insultă pe mine nu pe mine m-a insultat, ci pe domnul Costa-Foru, actualul domniei-sale coleg. A vorbit, domnilor, domnul Teii de legea de la 1864. Mai întîi vă declar că eu primesc solidaritatea acelei legi şi recunosc că prin una din dispoziţiunile sale a făcut o deviaţiune de la vechile obiceiuri ale ţării. Dară cum f Luatu-s-a prin acea lege veriun drept de al ţării spre a se da în mina patriarhului străin sau unei secte de călugări ? Cum ? Băpitu-s-a printr-însa drepturile tradiţionali ale românilor spre a se arunca străinului ? 3su. Puteţi să ziceţi că printr-însa să răpea un drept de alegere al ţării, puteţi să faceţi din aceasta o armă în contra mea că am luat dreptul pe care-1 avea Adunarea de a alege pe mitropoliţi, puteţi să faceţi din aceasta o cestiune de libertate, de răpirea unei libertăţi. Dară cui s-a dat prin acea lege dreptul care s-a luat de la Adunări? Tot puterii laice, domnului, domnitorului ţării! 183 Dară sînt eu neconsecinte prin acel fapt cu ceea ce susţin astăzi? Sînt neconsecinte cu mine însumi cînd astăzi susţin ca capii hisericei române să nu depindă de patriarhul străin şi să fie aleşi de societatea civile română ? Dară, ori aleşi de Cameră, ori numiţi de domnii români, alegerea acelor capi ai bisericei depindea de ţară, numai de ţara, iară nu de patriarhul străin. Acest drept l-a avut ţara noastră întotdeauna, şi acest drept a fost esercitat de domnii români în toate timpurile ; şi în timpurile cînd ţara noastră suferea domnia fanarioţilor, domnii fanarioţi, nu numai domnii pămînteni, au numit pe mitropoliţii ţării. Mitropolitul Meletie11 al Moldovei a fost numit mitropolit de domnul fanariot Moruzi. Acest Meletie a fost numit mitropolit de domnul Moruzi pentru că murind predecesorul său el a făcut cuvîntul funebru pe care l-a ţinut la îngroparea lui, şi domnul Moruzzi văzînd că acestui Meletie îi curgeau lacrămile din ochi pe cînd ţinea cuvîntarea a zis că omul care are inimă să simtă ca dînsul şi să-i curgă astfel lacrămile este un om de inimă, şi l-a făcut mitropolit. Cum dară domnul Teii şi-a putut închipui că ar putea să mă pună pe mine pe seletă *, să mă judece şi să mă arate ca inconsecinte ? Dom-nia-lui să mă arate pe mine ca inconsecinte ! Domnia-lui, omul cel consecinţe ! Dară vedeţi, domnilor, cum se întoarce vremile, cum vin împregiu-rările, ce aduce întîmplarea? Domnul Teii, care a propus legea de faţă, este astăzi coleg cu domnul Creţulescu, care, pe atunci fiind ministru al cultelor şi instrucţiunii publice, domnia-sa a făcut şi a înfăţişat Camerelor legea ce-mi impută mie domnul Teii. Legea aceea nu eu am făcut-o, ci domnul Creţulescu. Şi nu numai că nu am făcut-o eu, dară în Consiliul de Miniştri am combătut-o din toate puterile. Domnul Creţulescu este aci? să declare dacă nu este aşa. Şi cu ce condiţiuni, domnilor, am semnat-o r în fine ! ]STu am semnat-o decît după ce am avut parola de onoare a domnitorului că nu i se va supune spre sancţionare. Şi astfel nesancţionată a rămas acea lege, pînă sub ministerul care m-a succedat, cînd a fost sancţionată sub ministerul domnului Bosianu prin domnii Strat şi Yernescu, cînd, patriarhul făcînd domnitorului acea scrisoare pe care o ştiţi, domnitorul i-a răspuns prin sancţionarea legii aceleia. Iată, domnilor* partea pe care am avut-o eu la facerea acelei legi. Prin urmare, era o cestiune de delicateţă pentru domnul Teii de a cruţa pe colegii săi, de a-şi aduce aminte de cele petrecute cu ocaziunea acelei legi şi de a nu-mi atribui mie lucruri pe cari nu le-am făcut eu: să nu mă insulte pe mine pentru acele lucruri, pentru că nu pe mine mă insultă, ci pe colegii săi. Vorbeşte domnul Teii de consecinţă ? 5Fu socoteam, domnilor, ca domnul Teii şi eu, oameni bătrîni, să înfăţişăm acestei Camere spectacolul de personalităţi pe eare-i înfăţişam: cu toate acestea nu voi răspunde la insultele sale, pentru că, deşi bătrîn şi eu ca şi domnia-lui, eu însă nu am căzut în doaga copilăriei. (Rîsete.) Dară domnul Teii, care voieşte să mă arate pe mine ca căzut în contradicţiune, a fost singur căzut în contradicţiune la cele întîmplate în sînul comisiunii în urma unei declaraţiuni a sa ! Şi aci fac apel la onor. domn Costescu, un om bătrîn, pe care, deşi nu împărtăşeşte opiniunile mele politice, dară îl cunosc şi-l stimez ca pe un om onorabile; fac apel * Tenir quelqu’un sur la sellette (fr)., a chestiona pe cineva îndelung. 184 la domnia-sa, la domnul Lahovari, să spună dacă domnul Teii nu a venit şi a zis în sinul comitetului delegaţilor : Domnilor, dacă veţi vota articolul 1 cum voiţi dumneavoastră, adică nu cum a voit Senatul, adică nu ca societatea civile să fie pusă faţă în faţă cu călugării; dacă veţi da un drum mai mult societăţii civile, eu nu stau mai mult, şi fiindcă noi am votat aşa. fac apel la domnul Costescu să vă spună daca domnul Teii nu şi-a luat pălăria şi a plecat îndată... Domnul /. Costescu: Ba încă ieşind, a zis : Faceţi ce ştiţi. Ya să zică la ce a aderat domnia-sa? La o alegere făcută de 20 de popi şi un delegat civile — de opiniunea domnului Brătianu —, astfel că societatea civile să fie bătută şi să fie alesul clerului. Am auzit pe domnul Teii zicînd : Atu vă uitaţi la ţări străine, luaţi-vă după ţara noastră. Dară de ce nu face domnia-sa aceasta? îs oi cerem să se facă ceea ce au făcut strămoşii noştri, ceea ce a făcut Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, ceea ce s-a făcut cu 400 de ani în urmă, adică alegerea mitropoliţilor şi episcopilor din Adunările ţărei. Aceasta am cerut eu, dară domnia-sa nu a cerut aceasta; vedeţi expunerea domniei-sale de motive. Domnia-sa a venit cu principiul străin de biserică liberă în stat liber. Domnia-sa ne zice că în ţara grecească mitropoliţii se aleg de călugări, şi în ţara rusească Sinodul alege ; să faceţi şi dumneavoastră aşa, căci altfel nu veţi avea benedicţiunea patriarhului. Această lege, ne zice domnia-sa, ^este internaţionale şi cabinetele cutare şi cutare au să intervină. Cum? în cestiuni de conştiinţă, cabinetele străine se pot amesteca? Cum? Credeţi dumneavoastră că, fiindcă băiatul meu este botezat de Calinic mitropolitul Moldovei şi fiindcă fiica mea este cununată de Calinic mitropolitul Moldovei, nici botezul, nici cununia aceea nu sînt taine sînte ale biserieei noastre, fiindcă nu s-au făcut de un mitropolit ales după canoane ? Domnul Teii a zis ca eu n-am autoritate să vorbesc. Apoi să nu mă facă domnul Teii să fac biografia domniei-sale. Eu în uliţă niciodată nu m-arn scoborît; am făcut lovitură de stat, dară revoluţionar nu am fost, nu puteţi să-mi imputaţi că aş fi zis eu că armata a binemeritat de la ţară cînd şi-a. călcat jurămîntul12. (Aplauze,) Nu, domnule Teii, nu veniţi să mă insultaţi cum aţi insultat în Moldova tot ce a fost profesor şi profesoriţă, şi acum veniţi să insultaţi şi pe deputaţii ţărei. (Aplauze.) Acum iată, domnilor, cu ce vin în mină ca să susţin teoria că societatea civile are dreptul să aleagă preoţii, arhipăstorii ei: este get-beget Regulamentul, revin la legile lui Mihai Sturdza-; iată legea pentru alegerea mitropoliţilor şi episcojulor : ,,Articolul 5. Aleătuindu-se în aşa chip secretariatul, se va păşi către alegerea preasîntului mitropolit, şi spre aceasta prezidentul va împărţi iarăşi cîte un bilet tuturor boierilor aflători faţă, eoprinzîndu-se şi mădulările Sfatului ca nişte boieri ai rangurilor întîi, afară de episcopii, cari nu pot avea vot în această alegere’7. Vedeţi, domnilor, că pînă şi pe episcopi, Michael Sturza, omul conservator, omul materialist, omul religios, omul care are valoarea epocei sale, care era întru toate pentru urmarea tradiţiunilor vechi, acest om a respins pînă şi pe episcopi din alegeri. Şi după legea aceasta din ’44, după adaosul Regulamentului în contra căruia s-a sculat boierimea din Ţara Românească, nu putea să fie sancţionată înainte de a fi recunoscuţi de către curtea Turciei şi de către curtea Rusiei. Curtea Rusiei, 185 domnilor, a recunoscut această lege ! Şi cum vine onor. domn Teii să ne ameninţe cum că puterea cutare, Sinodul cutare are să zică că nu primeşte ? Apoi, domnilor, noi sîntem atît de stăpîni în cestiunea de faţă, pentru că mai ales aci este o cestiune de conştiinţă, încît dacă voim ne putem face şi papistaşi, şi orice vom vrea şi nimeni nu poate să zică nimic,, nu avem să ne temem de baionetele şi de tunurile nimănui. Prin urmare, cine, din dumneavoastră şi din mine, a voit de a da acestei legi caracterul internaţionale ? Negreşit că domnia-sa, căci iată ce zice în espunerea de motive : „O lege dară asupra bisericei române nu este o lege ca cele[l]alte. Ea nu priveşte numai statul român. Ea este o lege ce revestă * un caracter internaţional, ca să zic aşa”. Domnia-sa zice aceste cuvinte şi le zice fiind alături cu domnul Creţulescu, şi pentru că eu nu am zis nimic decît am apărat acea lege, care nu e făcută de mine, zice domnia-sa că i-am cătat ceartă, şi tot domnia-sa zice că a aderat, dară la ce, şi cum? A aderat fugind din comitet şi zicînd că, îndată ce vom vota articolul 1, domnia-sa nu mai are [ce] face. Cînd dară şi cum a aderat ? Chiar aci zice că va adera la ceea ce veţi vota. Apoi tocmai acea lege nu voim a o vota noi, pentru că rupe cu trecutul nostru, declară de necanonicitate pînă şi alegerea şi legea regulamentară şi preregulamentară, pentru că domnia-sa nu face deosebirea între dogme şi canoane ca mine. Ia ascultaţi pe un coleg al domniei-sale ce zice în Senat şi veţi vedea dacă mă apropiu de cuvintele domnului Costa-Foru : „Domnilor, nu voi să mă serv numai de Constituţiune, ceea ce ar fi destul ca să conving pe preasfinţia-sa, dară, am spus, voiese să-l liniş-T tesc şi să^ fie convins că şi Constituţiunea a urmat regulat şi noi urmăm regulat. în adevăr, canoanele nu trebuie confundate cu dogmele; în privinţa dogmelor nu putem, fără a ne face schismatici, de a modifica ceva; iară în privinţa canoanelor, domnilor, să ne întrebăm, ce sînt canoanele? Canoanele sînt diferite legi, diferite statute, diferite constituţiuni cari s-au făcut, dupe timp, de diferite consiliuri în privinţa organizării bisericei, în privinţa aplicării preceptelor dogmelor, în privinţa administraţiuniî bisericei, în privinţa jurisdicţiunii ei, ba încă merge pînă acolo de regulează şi chiar afacerile lumeşti, pentru că biserica dominînd lumea creştină, care este legată prin credinţă sub una şi aceeaşi suveranitate spirituală, s-a întins — abuzul de putere este atît de natural între dominatori încît a pătruns şi în autorităţile ecleziastice —, s-a întins, zic, pînă şi în legile şi Constituţiunea fiecărui stat civil; şi am văzut pe capii bisericei pretinzînd în numele sînţilor apostoli la suvernaitatea lumii”. Ei bine, este lesne de înţeles cum a născut lupta între puterea lumească şi cea ecleziastică, şi cum societatea civilă neputînd trăi fără biserică şi aceasta fără societate, căci biserica nu e făcută pentru a sta în ceruri... a trebuit fiecare să-şi facă loc, şi după timp şi circumstanţe, restrîngîndu-se fiecare în cercul său, a fost necesitate de a se pune în armonie sîntele canoane cu partea privitoare ia constituţiunea politică a fiecăruia stat. De aci au născut modificările ce s-au adus canoanelor prin legile civile, adică prin constituţiuni sau concordate. * Din fr. revetir, a îmbrăca. 186 Aşadară, acum vedeţi, a trebuit ca canoanele să sufere oarecari modificări, pe cari timpul, împregiurările şi constituţiunea fiecărui stat îi impunea. Aşadară, cînd s-ar zice că biserica română este unită cu surorile ei nu numai prin dogme, dară şi prin canoane, s-a[r] zice prea mult, fiindcă nu e uniformitate în privinţa părţii politice a canoanelor, ci acestea au primit modificări conform cerinţelor fiecărui stat, şi biserica a fost silită să priimească asemenea modificări, neputînd face altfel, căci afară din societate biserica nu poate trăi. Aşadară, vă întreb cu ale cării biserici canoanele noastre sînt uniforme ? Căci în biserica Eăsăritului sînt mai multe biserice : e biserica de la Constantinopole, e biserica rusească şi biserica grecească. Ei bine, domnilor, să vedem mai întîi dacă aceste trei biserice au aceleaşi canoane sau nu le-au modificat. Le au, domnilor, modificate chiar în organizaţiunea lor, chiar în administraţiunea supremă a lor. Aşa, de exemplu, în Sinodul Eusiei «există un procuror lumesc, un procurore imperial, ceea ce nu e scris în canoane. Ei bine, vedeţi că nici eu nu am zis altceva. De ce dară să se lege de mine, căci nu-i fac domniei-sale nici o opoziţiune ministeriale? Anul trecut n-am vorbit decît o dată; astă dată vorbesc pentru prima oară; şi nici nu ştiam că azi este în discuţiune această lege, şi nici nu eram pregătit a o dezbate, cînd deodată mă văd pus în poziţiune ca să vă spun ce am făcut la 1864, la 1865 etc. Dară dumneavoastră sînteţi oare aci ca să controlaţi faptele mele trecute sau pe cele ale miniştrilor actuali? Domnia-sa să se mulţumească că nu-1 apuc de actele domniei-sale, iară nu să scormonească trecutul, căci, dacă e vorba să-mi scormonească trecutul meu, apoi şi eu îi voi scormoni pe al domniei-sale. Şi eu şi domnia-sa sîntem bătrîni; prin urmare, ne putem face unul altuia biografia : cu pe a domniei-sale şi domnia-sa pe a mea... Domnul ministru [al] cultelor: 'Ţi dau voie să mi-o faci cum vei pofti. Am avut onoarea a vă spune că mă respect prea mult pentru a nu veni să întreţin pe onor. Cameră cu personalitatea mea, şi mai puţin încă cu personalitatea dumneavoastră. Domnul ministru de culte: De ce vorbeşti dacă nu eşti în stare să faci? Domnul ministru [al] lucrărilor publice18: Domnul Kogălniceanu a făcut apel la mine; mă cred dator, în interesul adevărului, a veni să vă declar aci că eu la 1864 am întocmit acel project de lege şi domnul Kogălniceanu n-a făcut decît să adere la dînsul. Yă mulţumesc. IsTu aşteptam mai puţin de la lealitatea dumneavoastră. Precizări la un amendament al lui V. Pogor14. Iată, domnilor, articolul pe care l-aţi votat dumneavoastră în şedinţa de ieri şi după care veţi vedea că domnul Pogor nu poate să mai facă astăzi un amendament ca acela pe care l-a făcut. Colegiul electoral al mitropoliţilor şi episcopilor se compune : a) Din membrii mitropoliţi şi episcopi eparhioţi din Eomânia. b) De toţi arhiereii titulari aflaţi în Eomânia, români sau naturalizaţi români. c) Din toţi deputaţii şi senatorii, afară de membrii eterodoxî. Colegii, domnilor, unul, nu mai multe, nici candidaţi. La amendamentul lui A. Florescu15. 187 Domnilor, sîntem patru membri din eomisiune, şi eîte patru respingem amendamentul. (Aplauze.) însă, să vă spun un lucra: voi să vă scot din aporie, cuvînt grecesc care însemnează îndoială. (Ilaritate.) Articolul 1 este votat, căci iată ce zic înşişi subscriitorii acestui amendament ; ei o recunosc aceasta, pentru că se zice curat: amendament la articolul 2. (Aplauze.) Ya să zică articolul 1 este votat. Ei bine, ce zice articolul!? Colegiul! (Aplauze, zgomot.) Domnul C. Brâiloiu: Pentru că am făcut o greşeală de am zis : amendament Ia articolul 2? (Zgomot.) Atunci puneţi alt raportatore. (Zgomot mare.) Dacă eu sînt raportatoare, am legea şi dau lămuriri... (Aplauze7 zgomot.) Domnul V. Ghica: Nu are a face. Ba are a face. Iată, amendamentul zice că este pentru articolul 2. (Aplauze, zgomot.) La amendamentul lui Gr. Cantaeuzino. Aci, domnilor, vine un amendament propus de domnul Gr. Canta-euzin, în secţiune, şi pe care comisiunea şi ba însuşit. Iată acel amendament : „Deocamdată mitropoîiţii şi episcopii se pot alege conform acestui articol. însă, după trecere de 20 ani de la promulgarea legii de faţă, pe lingă calităţile de mai sus, spre a putea fi ridicaţi la demnitatea de mitropolit sau episcop, trebuie ca candidaţii să posede titlul de licenţiat sau doctor în teologie de la o facultate de teologie ortodoxă’ ’. Mă cred dator, domnilor, a vă da lămurirea că principiul este de a> nu se pune pe scaunul mitropolitan şi episcopal decît români. Acest prin-? cipiu este consacrat şi de Regulamentul organic al Moldovei, pentru că călugărilor nu li se dă dreptul de indigenat. Domnul V. Pogor propune următorul amendament16. (Citeşte.) Sînt dator, spre justificarea mea numai, a vă spune că tot ideea care s-a combătut la articolul precedent vine să apară din nou la acest articol. La amendamentul Iui V. Pogor. Amendamentul domnului Pogor comisiunea l-a respins pentru că membrii săi, în număr de patru, menţin opiniunea de a se face alegerea prin delegaţiune. în cît se atinge de celelalte amendamente, ele s-au primit cu oarecari modificări. Aşa, amendamentul domnului Bolliac s-a primit astfel ca mitropoîiţii şi episcopii să fie români, din părinţi români, din principatul României, iară nu naturalizaţi. Pe marginea articolului 7. Domnilor, acest articol17 s-a suprimat de către comitet, şi această suprimare s-a făcut numai din cauză că nu s-a putut întruni majoritatea, dară este neapărat trebuincios ca dumneavoastră să decideţi asupra pozi-ţiunii mitropoliţilor şi episcopilor actuali; şi aci, domnilor, voi fi silit a veni chiar cu argumentele onor. domn Oosta-Foru, care a apărat Gestiunea în sînnl Senatului cu un adevărat talent oratoric si cu nişte adevăruri mari istorice. Domnilor, dacă Constituanta a hotărît să se facă o asemenea lege în privinţa alegerii mitropoliţilor şi episcopilor, nu a făcut aceasta decît fiindcă găsea că legea de mai nainte nu era conformă cu tradiţiu- 188 nile ţărei, pentru că da domnului un drept prea mare, şi astfel Constituanta, în puterea sa suverană, a cerut modificarea legii esistente. înţeleg că acei episcopi atunci ar fi putut să fie depărtaţi, şi dacă ar fi voit Constituanta, atunci ar fi putut să facă. Episcopii cari sînt astăzi sînt aleşi numai de o singură persoană, şi acesta era un act ea multe altele cari au căzut la 11 februariu. însă de la 11 februariu 1866 şi pînă astăzi au trecut 7 ani, şi acei mitropolit! şi episcopi loviţi de necano-nicitate au luat cu toate acestea parte la toate legile ţărei ca membri de drept ai Senatului. Acum a veni astăzi şi a zice : mitropoîiţii şi episcopii aceia vor rămînea, însă ca cum ar fi aleşi prin legea de faţă, este a lovi nu numai poziţiunea lor religioasă, dară şi cea de membri ai Senatului. Ce să mai face încă ? Se merge mai departe, se împlineşte protestările străine, cum că acei mitropoliţi şi episcopi ar fi necanonici. Ei bine, odată ce aţi hotărît că ţara are drept să-şi dea episcopi şi capii ceilalţi religioşi, ea are drept de a legifera cum îi convine. ÎTu i-a plăcut legea de la 1865, o desfiinţează şi o face din nou ; naţiunea a făcut şi tot naţiunea a desfăcut. Dară să-mi permiteţi a vă spune că înţelegeam să se dea jos acei episcopi îndată duj>ă 11 februariu, iară nu astăzi după un timp de 7 ani a vota o lege cu efect retroactiv, a veni să zicem : sînt necanonizaţi, să-i canonizăm, căci una ca aceasta ar fi a lovi însuşi dreptul ţărei de a legifera în asemenea materii; fiindcă cine ne spune nouă că mine, că în viitor, nu vor veni alţii cari să zică : Nu găsim această lege bună, nu-i recunoaştem de canonizaţi, să votăm o altă lege. Yă rog dară să nu faceţi această greşeală. Articolul ce am avut onoare a vă citi a fost redijat sub ministerul domnului D. Ghica18 şi s-a chibzuit foarte bine pentru a se vedea dacă acest articol ar ridica greutăţi sau nu, şi ea membru din acel minister vă pot spune, şi regret că nu e aci şi domnul D. Ghica, care era preşedintele nostru atunci, să vă spună şi domnia-lui că noi am avut convincţiunea că numai articolul acesta nu poate să ridice greutăţi. Acest articol zice : ,,Mitropoîiţii şi episcopii [care] funcţionează astăzi în putere de diferite legi se menţin”. Şi în adevăr, domnilor, dacă este un mitropolit şi verio duoi episcopi numiţi prin legea de la 1864, apoi e şi mitropolitul Ţărei Româneşti, care e ales de către Divanul obştesc, adică de miniştri, de domn şi de cîţiva boieri, şi care Divan era instituit dupe convenţiunea de la Balta-Liman19. Apoi, domnilor, de ce mitropolitul Ţărei Româneşti, venit prin o lege de la Constantinopole, ar rămînea în funcţiunea sa, şi ceilalţi nu, şi cari mai cu seamă sînt numiţi de naţiune ?... Domnul Pogor: Nimeni nu pretinde aceasta. Dacă nimeni nu pretinde, atunci binevoiţi a citi redaeţiunea ambelor acestor texte şi veţi vedea că se pretinde. Domnul Pogor: Eu cred că ar fi bine să se introducă un articol prin care să se zică : fără jignirea drepturilor cîştigate. Eu nu mă pot rosti, fiindcă sînt singur din partea comisiunii, dară dacă îmi este permis, aş zice că propunerea domnului Pogor e bună. Domnul C. Blaremberg: Domnilor deputaţi, am onoare a vă propune a se suprima acest articol de aci şi a se pune această dispoziţiune la finele legii sub rubrica dispoziţiunilor tranzitorie, şi aceasta, domnilor, pentru că eu cred că nu poate esista o lege în care să se zică prin un articol al ei, articolul 7, că toţi marii dignitari ai bisericii să fie aleşi, însă dignitarii actuali, mitropoîiţii şi episcopii actuali să fie consideraţi ca aleşi. Propun dară a rezerva pentru această cestiune un articol la finele legii sub titlu de dispoziţiuni tranzitorii, şi în sensul acesta am onoarea a propune un amendament. 189 Membrii prezenţi ai comisiunii aderă la propunerea domnului Blaremberg. Răspunde obiecţiilor ministrului de culte şi instrucţiune publică20. Domnilor, vă datoresc ca raportatore, asupra cestiunii ridicate de domnul ministru al cultelor, oarecari explicaţiuni. Delegaţii domniilor-voastre, în unanimitate, au fost cu totul în unire cu protestaţiunea plină de indignare a colegului domnului ministru al cultelor, a domnului Costa-Eoru, ministru de externe, cînd s-a zis aci că metropoliţii şi episcopii n-ar fi şi ei decît nişte simpli funcţionari. Alaltăieri, cînd un domn deputat a zis în Cameră că metropoliţii şi episcopii sînt şi ei funcţionari, domnu[l] ministru de externe a protestat în contra unei asemeni afirmări şi a înfruntat cu asprime cutezarea deputatului care a susţinut aceasta. Acum, domnu [1] ministru [al] cultelor vine şi asimilează pe metro-poliţi şi episcopi cu funcţionarii şi dară cere că ei, putînd să ia pensiune, să fie supuşi la reţinere. Eu unul nu ştiu, domnilor, pînă astăzi, şi mărturisesc unul ignoranţa mea pe care vă rog să mi-o iertaţi, nu ştiu că va fi existînd la noi verio lege prin care să se dea metropoliţilor şi episcopilor pensiune. Eu ştiu că mai nainte metropoliţilor şi episcopilor care dedeau paretisis *, cum se zicea pe atunci, li se hotărî un ajutor viager de către domn, dară nu li se dedea niciodată o pensiune obligatorie. Daca, dară acum, după domnu [1] ministru al cultelor, aceşti prelaţi sînt asimilaţi cu toţi funcţionarii cari au drept la pensiune, atunci cu părere de rău, pentru domnu [1] ministru de externe, trebuie să mărturisesc că alaltăieri domnia-sa n-a avut dreptate şi că deputatul înfruntat de domnia-sa că făcea această asimilare nu merita imputările pe cari i le-a făcut, şi rău i le-a făcut. » Iată prin urmare, domnilor, opiniunea care a condus pe comisiune cînd a venit să vă propună acest articol. Ea şi-a zis: noi nu voim să asimilăm pe metropoliţi şi episcopi cu ceilalţi funcţionari, deci nu putem să le luăm reţineri la lefile lor. Cit pentru cele ce s-a zis asupra sporului de lefuri făcut de comisiune, binevoiţi a observa că acest spor este atît de neînsemnat încît nu se poate zice că lefurile acestea au fost mărite. în acest spor comisiunea s-a condus de un principiu admis de Cameră la toţi funcţionarii, a voit ca aceste lefuri să fie în o cifră rotundă şi a înlăturat fracţiunile. Astfel guvernul propunea pentru metropoliţi leafa de 3 083 lei nuoi; comisiunea a dus-o la o cifră rotundă, la acea de 3 000. Episcopilor se dădea 1 541 lei noui; noi am zis să li se dea 2 000. Şi, domnilor, orice am vrea noi, orice am zice, episcopii îşi au şi ei cheltuielile lor; nu putem închide poarta episcopilor; vom închide-o noii legislatori, o vor deschide săracii şi nevoiaşii. Trebuie, domnilor, ca metropoliţii şi episcopii să aibă ceva în bani, nu spre a strînge, ci spre a da; cînd vom da puţin, atunci vor strînge. Le-am luat bunurile, le-am luat totul, trebuie să asigurăm, nu pentru dînşii, ci pentru episcopii şi metropolii, acea ospitalitate care făcea virtutea strămoşească. La un amendament al lui Constantin Blaremberg. Daţi-mi voie să vă spun că domnul preşedinte al consiliului21 a luminat cestiunea. Domnia-sa a spus că astăzi sînt arhierei cari mor de * Demisie. 190 foame fiindcă nu li se dă pensiune. Prin aceasta însuşi v-a spus că aceşti prelaţi nu pot fi priviţi ca funcţionari, căci dacă ar fi funcţionari Consiliul de Miniştri le-ar da pensiune. Cînd facem o lege speciale pentru aceşti prelaţi, cînd naţiunea îi face pe dînşii... Domnul G. Brătianu: Jucăm cu vorbele. Socotesc că nu este serioasă espresiunea domnului Brătianu. Mei nu îi permit să eualifice cuvintele mele : joc de vorbe, căci nu sînt păpuşar aici, sînt deputat tot aşa de serios ca şi domnia-sa. Dumneavoastră hotă-rîţi ca Adunarea, Senatul şi Sinodul să-i aleagă, şi apoi voiţi a-i pune în poziţiune ca mîne, poimîne, cînd vor voi să-şi dea demisiunea, să meargă prin anticamerile miniştrilor ca să-şi ceară pensiunea, şi să vedem şi aceasta după atîtea alte curiozităţi cîte vedem, mitropoliţi şi episcopi pensionari! Un mitropolit e şeful unei turme şi e chemat să o cîrmuiască pînă la moartea sa. Voiţi să-i asemănaţi cu funcţionarii? Cunosc astăzi arhipăstori cari nu aşteaptă decît să daţi această autorizare guvernului, pentru ca să-i vedeţi făcînd paretisis. Aceasta desigur nu o voiţi, dumneavoastră cari voiţi să rădicaţi prestigiul acestor oameni. în timpul Begula-mentului organic, nici domnul nu putea să primească paretisisul lor, ci numai naţiunea. Mi-aduc aminte de paretisisul mitropolitului Veniamin, şi fac apel întru aceasta la memoria domnului general M Mavrocordat, cînd acest venerabil părinte, dezgustat de împregiurările politice, şi-a dat paretisis 22, şi domnul l-a trămis cu mesagiu la Adunarea obştească, şi aceasta a zis : Să încuviinţează ca să poarte numele de proi[n]-mitropolit, dîndu-i monaştirea Slatina ca mijloace de mîngîiere pînă la moartea sa. Pentru acei cari sînt astăzi retraşi şi nu au cu ce trăi, sînt şi eu de părerea domnului ministru, să vină domnia-sa cu un project de lege prin care să zică că cutare a demisionat, că cutare merită mai mult şi cutare mai puţin, căci, domnilor, alta este un arhiereu care a făcut ca să înflorească biserica, şi alta este acela care nu a făcut nimic pentru înflorirea şi propăşirea bisericei. Prin urmare, lăsaţi ca naţiunea sa hotărască, lăsaţi ca naţiunea să vază cît merită fiecare din arhipăstorii sau din arhieriii ei şi fiţi încredinţaţi că naţiunea va şti ce răsplată să cuvine unui Veniamin şi unui Grigorie, cari au făcut să înflorească biserica noastră creştină, şi ce răsplată trebuie să dea unui mitropolit care a scandalizat biserica. De aceea lăsaţi aşa precum a zis domnul Blaremberg, fie o sumă oricare va fi, fie chiar aceea pe care a propus-o domnul ministru, însă lăsaţi ca Adunarea să decidă. Apoi, domnilor, cînd este vorba de opiniune, atunci se naşte întrebarea : pensiunile pentru mitropoliţi şi pentru episcopi cum au să se reguleze ? De cînd au să se calculeze anii lor de serviciu ? De la rangul de mitropolit, de episcop, de arhimandrit, de stareţ sau chiar de la starea de călugăr ? Dacă va fi aşa, atunci îi asemănaţi cu totul cu armata, şi mergînd la consecuenţa principiului admis pentru armată trebuie şi pentru un mitropolit să începeţi a-i număra anii de serviciu din ziua de cînd s-a călugărit. Prin urmare, atunci pentru orice călugăr se poate întrebuinţa foarte bine cuvîntul de funcţionar al statului, dacă primiţi ca şi călugărului sau oricărui alt servitor al bisericii să i se socotească anii de serviciu după cum regulează legea pensiunilor pentru cei[l]alţi funcţionari. Daca însă veţi socoti anii de serviciu pentru înalţii prelaţi ai bisericei din ziua de cînd au dobîndit rangul lor, atunci vă pot încredinţa că arareori un mitropolit sau un episcop va beneficia de legea pensiunilor, căci ştiţi ce termen de serviciu cere acea lege şi la ce vîrstă poate ajunge cineva 191 / a fi mitropolit, după ce a trecut prin toată ierarhia celor [ljalte ranguri piuă la acela de mitropolit. Lăsaţi dară ca Adunarea să facă aceasta, mai cu seamă că prea rareori se întîmplă ca un arhiereu sau un mitropolit să-şi dea paretisis. (Aplauze.) Domnul C. Blaremberg: Va să zică cereţi de a se schimba cuvin tul de dota- ţiune ? Dacă voieşte Adunarea, poate să o facă, eu unul mă unesc 23. Asupra opiniei comisiei faţă de mai multe amendamente. Domnilor, în privinţa amendamentelor asupra cărora comitetul a avut a se consulta, am onoare a vă declara mai întîi că din membrii comitetului nu sînt prezenţi decît onor. domn Costescu, onor. domn Brătianu şi eu. Amendamentul domnului Blaremberg nu l-am primit. în privinţa amendamentului domnului Mânu 24, domnul Costescu şi eu ne-am pronunţat pentru, iară domnul Brătianu s-a pronunţat contra. în privinţa amendamentului domnului Chiţu 25, iară nu s-a putut forma o majoritate, fiindcă partea întîi, care reproduce amendamentul onor. domnului Blaremberg, are majoritatea contra, iară în eît se atinge pentru partea din urmă are majoritatea pentru. Dară aci, fiind numai o cestiune de redacţiune, permiteţi-mi a vă spune că amendamentul domnului Mânu este mai corect, căci zice că se va înscrie de oficiu în budget un ajutor viager etc., pe cînd acela al domnului Chiţu cere ca Adunarea să înscrie, iară nu guvernul să aibă iniţiativa. Acum, domnilor, să-mi permiteţi să fac o mică rectificare. Onor. domn Brătianu zice că n-am spus opiniunea domniei-sale din sînul comitetului. Domnilor, eu am fost raportator, şi ca raportator sînt dator să vă aduc la cunoştinţă toate acele ce le găsesc trecute în procesele-verbale, fie ale secţiunilor, fie ale comitetului, şi, dacă memoria nu mă înşeală, mi se pare că domnia-sa a fost pentru manţinerea cifrei guvernului, ceea ce în actele mele nu am găsit formulat şi de aceea n-am reprodus această opiniune; căci, dacă ar trebui ca raportatorul să reproducă în raportul său şi toate cuvintele cari se petrec în cursul delibera-ţiunilor de prin secţiuni sau din comitet, ar trebui atunci acele cuvinte să fie stenografiate, ca să poată fi reproduse, ceea ce nu se face, şi de aceea nici eu n-am putut să reproduc cuvintele domniei-sale. La un amendament N. Ionescu 26. Majoritatea membrilor prezinţi — pentru că numai trei din membrii comisiunii sîntem prezinţi — este în contra amendamentului. Eu însă sînt pentru, reeunoscînd totodată că acest amendament ar avea trebuinţă să primească o formă mai practică şi a defini mai bine modul cum să intre acest element democratic în sînul Sinodului nostru. La articolul 10 27. Acum, domnilor, trebuie să se voteze modificarea propusă la aliniatul din urmă al articolului 10. în testul primitiv era cuvintele : „în tot cazul, Sinodul nu va putea fi compus de un mai mic număr decît de 16 membri”. Cu adeziunea guvernului, vi se propune următoarea modificare : „în tot cazul, Sinodul nu va putea fi compus de mai puţin de 12 membri”. în polemică cu V. Pogor28. 192 Comitetul dumneavoastră, sau mai bine zicînd trei membri cari sînt faţă, nu se pot uni cu opiniunea domnului Pogor şi iată pentru ce : Constituţiunea nu trămite pe toţi cetăţenii înaintea tribunalelor ordinare, dară zice că nimeni nu poate să fie sustras de la fireştii săi judecători. Apoi pînă acum obicinuiţii judecători ai metropoliţilor şi episcopilor era ori obşteasca Adunare, ori înalta curte, şi eu cred că şi d-acuma înainte nu ar putea să fie deosebiţi de acea juridicţiune privilegiată, ca să zic aşa. Dacă am da o întindere prea mare acestei juridicţiuni, apoi atunci ar trebui să desfiinţăm şi justiţia militară şi juridicţiunea aceea excepţionale care este pentru membrii Curţii de casaţiune şi pentru alţi dregători. Iată ce zice legea Curţii de casaţiune : „înalta curte de casaţie şi justiţie judecă d-a dreptul pîrile pornite în contra miniştrilor şi a celor [l]alţi funcţionari înalţi, cari pînă acum erau de juridicţiunea înaltei curţi şi a Divanului domnesc. Ea judecă asemenea şi pe toţi membrii părţii judecătoreşti şi ai minist[e]rului public etc.”. Cum vedeţi, domnilor, există o justiţie escepţionale, şi Constituţiunea nu a înţeles să o desfiinţeze, căci ştiţi dumneavoastră că şi în urma Constituţiunii noi am votat tribunalele militare. Acum este un ce care trebuie modificat în redaeţiunea acestui articol, şi această objecţiune a fost ridicată de onor. domn Lahovary. Iată ce zice articolul 17 : „Metropoliţii; episcopii eparhioţi şi arhereii titulari, pentru abaterile bisericei, vor fi judecaţi de către Sinod; iară pentru delicte civile şi politice se vor judeca de către înalta curte de justiţie şi casaţiune”. Domnu[1] Lahovary zice aşa: „Să nu se zică delicte civile, ci să se zică : pentru delicte ordinare şi politice, adică tot ce e vină, tot ce e crimă, se cuvine să se ducă naintea înaltei curţi de casaţiune; iară pentru nişte contravenţiuni oarecari, bunioară cînd metropolitul sau episcopul nu s-ar supune dispoziţiunilor municipale, pentru acestea să se ducă înaintea tribunalelor ordinare”. Aşadar să punem : pentru delictele ordinare şi politice. Voci: Da, da. Se cere Închiderea discuţiunii şi se primeşte. Se pune la vot amendamentul domnului Pogor şi se respinge. Se pune la vot articolul şi se primeşte. Se citeşte articolul 18 29. Acest articol a primit o modificare de la majoritatea comitetului dumneavoastră. Citeşte un amendament al lui A. Florescu la articolul 26 din proiectul de lege. Acum, domnilor, să-mi daţi voie a vă citi şi amendamentul domnului Florescu, care e cel următor : „Articolul 26. Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi vor avea cîte un vicar luat dintre arhiereii titulari ai ţârei. Mitropoliţii, prin învoirea guvernului, pot hirotonisi arhierei titulari luaţi dintre candidaţii aleşi mai dinainte de către Sinod. Numărul acestora se fixează la cinci pentru mitropolia din Bucureşti şi la alţi cinci pentru mitropolia din Iaşi. Titlurile ce vor purta aceşti arhierei vor fi luate dupe oraşele de căpetenie a eparhielor din cari vor face parte, afară de acelea a reşedinţelor, cari vor fi purtate de către episcopii eparhioţi” 30. Pe marginea articolului 26. 193 13 - c. 595 Domnilor, comitetul dumneavoastră s-a ocupat foarte serios cu cestiunea coprinsă în articolul 26, devenit articolul 25. înţelegeţi dumneavoastră că scopul amendamentului onorabilului domn Mânu 31, care,precum văd, va avea şi aprobaţiunea dumneavoastră tutulor, tinde a pune capăt la o stare de lucruri care nu poate fi tolerată în ţara noastră, căci noi avem arhierei români, însă cari poartă titluri străine. Trebuie dară cu toţii să ne ocupăm a căuta să înlăturăm această anomalie, dînd arhiereilor noştri titluri ale ţărei noastre, fără ca cu toate acestea să atingem legătura bisericei noastre cu biserica mumă. Spre a ajunge dară la această ţintă, am convenit la următoarea redacţiune a acestui articol 26, devenit articolul 25 : Acum pentru ce sînt aceşti arhierei in partibusf Ştiţi că noi, după lege, dăm fiecărui mitropolit şi episcop cîte un locotenent. Titlul acestor arhierei cari nu au eparhiele lor este după limba elenă, sau mai bine, conform sîntelor canoane, hor-episcop, şi acest cuvînt, hor, l-am şi pus aici spre a arăta lumei ce înţelegem noi cînd zicem astfel: „Flecari mitropoliţi şi episcopi vor avea cîte un arhiereu locotenent. Aceştia se vor alege de către Sinod în înţelegerea cu guvernul. Titlurile acestor arhierei (xopsniaxonov) vor fi: I, la mitropolia din Bucureşti, Ploieşti; la Bîmnicul Yîlcei, Craiova ; la Buzău, Rîmnicul Sărat; la Argeş, Piteşti. II-lea. La mitropolia din Iaşi, Botoşani; ia episcopia de Roman, Bacău; la episcopia de Huşi, Bîrlad; la episcopia Dunării de Jos, Galaţi. Sinodul, prin mijlocirea ministrului de culte, va cere de la patriarhul ecumenic binecuvîntarea sa pentru aceşti arhierei”. Domnul C. Boliac: O singură observaţiune îmi permit să fac. Titlul cel mai mare care l-a recunoscut biserica Răsăritului mitropolitului Ungro-Valahiei este omis prin modificarea comisiunei, căci mitropolitul Ungro-Valahiei este şi locotenent al Cesariei şi Capadociei... Noi l-am emancipat. I-am dat titlul vechi, l-am făcut mitropolit primat şi domnia-ta vrei să-l faci locotenent. Toată Camera nu mai vrea titluri străine. (Aplauze.) Apoi primat al României este mai mult decît locotenent al Capadociei. Domnul N. Ionescu: Domnilor, apreciez în justa valoare dorinţa şi scopul comitetului, şi tocmai pentru aceasta aş dori ca redacţiunea să fie mai rezervată. Ce va să zică un hor-episcop ? Nu voi a vă osteni ca să vă fac istoria acestor episcopi de sate în cele mai multe localităţi creştine. Acest titlu este admis în canoane, pentru că a fost fapt istoric, dară pentru acest cuvînt cred că nu a făcut bine comitetul cînd a desemnat localităţi al cărora nume au să poarte aceşti episcopi. Socotesc că Camera ar trebui să se abţină de a indica prin această lege toate aceste numiri, zicînd, de esemplu, că arhiereul eparhiei Bucureşti să se numească de Ploieşti, cel de Rîmnicul Vllcii de Craiova etc. şi să se lase aceasta la aprecierea Sinodului. Sinodul va examina cestiunea aceasta şi va determina numirile ce trebuie să poarte toţi aceşti arhierei, a căror necesitate şi al căror nume noi îl recunoaştem prin legea de faţă. Eu cred că nu trebuie să preju-decăm cestiunea aceasta. Negreşit, nu mă îndoiesc că, de exemplu, domnilor deputaţi şi locuitori din Bacău le pare bine, sînt mulţumiţi ca arhiereii din eparhia lor să poarte numele localităţii domniilor-lor, dară îmi pare că această numire nu ar concorda... O voce: Ca şi arhiereul din episcopia Dunării de Jos. Domnul N. Ionescu : Aşa, cînd am auzit citindu-se toate acele numiri de către domnul raportatore, mi-am adus aminte, aproposito de arhiereul episcopiei Dunărei de Jos, că acest arhiereu în ţara noastră a avut altă dată un titlu vechi, titlul de arhiereu al Brăilei, care acum se schimbă în acela de Galaţi. Astfel poate să fie şi cu alte titluri. De aceea eu sînt de părere ca să lăsăm Sinodului această sarcină, ca el în înţelegere cu guvernul să hotărască toate 194 aceste numiri. Iată observaţiunile ce avem de făcut asupra propunerii comisiunii. Domnul I. Fătu: Domnilor, am cerut cuvîntul ca să rog pe onor. domn rapor-tatore să ne dea o mică explicaţiune. Văd că in acest project nu se zice în ce mod vor funcţiona aceşti locoţiitori de episcopi, dacă ei vor fi onorifici... Y-am spus, domnilor, că noi am căutat să scăpăm... Domnul I. Fătu: Mă iertaţi, că n-am isprăvit. Nu ştim dacă aceşti locoţiitori de episcopi vor fi onorifici sau cu o leafă oarecare, căci eu cred că şi un caz şi altul trebuie să se precizeze prin legea aceasta. Domnul ministru [al] cultelor: Sînt onorifici. Domnul C. Boliac: Domnilor, iată pentru ce mi-am permis să iau cuvîntul. Sînt cu totul mulţămit de ceea ce a făcut comisiunea. Cu toate acestea, eu nu văd ce trebuinţă poate să fie ca chiar Camera să creeze toate aceste numiri, ce ar trebui să se dea de către Sinod, care va avea mai mult timp şi va fi mai competinte de a o [sic] lipi mai bine aceste numiri. Astfel eu cred că ar fi fost mai nemerit ca în loc de arhiereu de Piteşti, să se zică de Cîmpu Lung etc. De aceea eu cred, încă o dată, că ar fi mai nemerit ca toate acestea să se lase a se hotărî ce către Sinod. Domnul G. Brătianu: Cîmpu Lung ţine de eparhia Bucureşti, a metropoliei. Domnilor, noi cînd am căutat să rezolvăm cestiunea aceasta, nu am voit să intrăm în amănunte, dară am voit să scăpăm de o situa-ţiune în contra căria metropolitul şi episcopii Moldovei au protestat în sînul Divanului ad-hoc, cînd au protestat în contra acestor titluri străine cari le veneau din alte ţări. Aceste titluri nuoi ce dăm noi au un caracter eminamente legislativ, iară nu de regulamentare, şi am socotit, în spiritul care ne-a povăţuit pînă acum, că e mai bine ca societatea civile să-şi facă ea reglementarea administraţiunii exterioară a bisericei, adică să hotărîm noi decît să lăsăm la Sinod. Voci: Prea bine ! Lăsiud Sinodului dreptul acesta, cine ne poate garanta că Sinodul, eu ideile sale eminamente arhiereşti, ultraecumenice, [n-o] să se declare că ar avea greutate să hotărască aceste nume, cînd mai ales între membrii Sinodului vor fi unii arhierei ce vor avea titluri exterioare. Iată, domnilor, pentru ce am pus aci numele, primind amendamentul propus 32. Explicaţii la articolul 27 33. Iată, domnilor, ce : daca primim noi că metropoliţii şi episcopii sînt capii bisericei, trebuie să recunoaştem şi lor dreptul regulamentării învăţămîntului religios şi a şcoalei religioase; însă, fiindcă şi statul are dreptul d-a zice şi el cuvîntul său, de aceea n-am rezolvat cestiunea şi am pus numai principiul, zicînd că vor depinde de chiriarhii, însă conform unor legi speciale... Domnul ministru [al] cultelor: Care este pe biuroul Adunării. Auziţi că domnul ministru spune că o asemenea lege este chiar pe biuroul Adunării. Prin urmare, cînd o vom discuta, vom vedea ce parte de control trebuie să lăsăm puterii civile. Pe marginea unei propuneri a lui C. Blaremberg. Acum, domnilor, vine articolul domnului C. Blaremberg, ca să se pună aci, ca dispoziţiune tranzitorie, regularea situaţiunii metropoliţilor şi episcopilor actuali. Am avut onoare a vă spune că aci este o redacţiune care cred că ar conveni mai bine, adică să nu zicem că metropoliţii şi episcopii actuali 195 se consideră ea aleşi prin legea de faţă, fiindcă redacţinnea aceasta ridică multe susceptibilităţi; este, cum am "zice, un fel de recunoaştere a pro-testaţiunilor străine. în această cesţiune Constituţiunea a hotărît, a zis că trebuie să se prefacă legile, naţiunea a hotărît, naţiunea hotărăşte şi astăzi. Ei bine, naţiunea admite o redacţiune care îndeplineşte şi cererea Constituţiunii şi totdeodată este şi un protest în contra ingerinţei străine. Această redacţiune este înfăţişată Adunării de domnul Creţescu, şi cred că şi domnul ministru actuale nu va objecta nimic în contra ei, fiindcă e numai o cesţiune de formă, de apreciere, iară nu că se depărtează întru ceva de la rezultatul ce doreşte domnia-sa şi noi toţi, adică ca metropoliţii şi episcopii actuali să rămînă în scaunele lor. Iată acea redacţiune : „Metropoliţii şi episcopii eparhioţi cari funcţionează astăzi în virtutea a diferite legi anterioare se recunosc prin legea de faţă şi se manţin în demnităţile lor cu toate drepturile şi prerogativele acordate prin această lege metropoliţilor şi episcopilor ce se vor alege conform prescripţiunilor sale”. Domnul ministru [al] cultelor: Ader. Acum este amendamentul domnului G. Brătianu, ca opiniune a minorităţii comitetului, care zice că metropoliţii şi episcopii actuali să se supună la noui alegeri. Domnul C. Blaremberg: Fiindcă comitetul a modificat redacţiunea projcetii] ui, renunţ la amendamentul meu. Domnul G. Chiţu : Vă rog ca în loc de diferite legi să se zică : legi anterioare. Se poate satisface şi dorinţa domniei-tale, deoarece cuvîntu! de anterioare nu schimbă întru nimic sensul articolului 34. „Monitor”, 1872, nr. 269, p. 1 445, col. 5 — p. 1 446, col. 5; p. 1 448, col. 4 — p. 1 449, col. 2; nr. 271, p. 1 465, col. 4, 5 ; nr. 273, p. 1 470, col. 3, 4; p. 1 472, col. 2—4; nr. 274, p. 1 475, col. 4—5; p. 1 476, col. 3-5; p. 1 477, col. 5; p. 1 478, col. 1—2; nr. 275, p. 1 483, col. 1-3. NOTE 1 Asupra organizării bisericeşti vezi si partea I a volumului, p. 57 si urm. 2 Chr. Teii. 3 Articolul 12 : „Ministrul cultelor va asista la deliberarea sfîntului Sinod, avînd numai voce consultativă”. 4 în şedinţa din 4 noiembrie 1857 Divanul ad-hoc al Moldovei a luat în discuţie înfiinţarea Sinodului independent. în decembrie acelaşi an au fost depuse Dorinţele comitetului clerical, care, la punctul 5, prevedeau ca alegerea mitropolitului şi a episcopilor să se facă de Sinod, împreună cu clerul monahal şi mirean, „prin reprezentanţi extraordinari din fiecare ţinut al eparhiei văduve”. K. a depus un amendament pe marginea acestui articol cerînd ca alegerea să se facă prin Adunarea obştească a ţării şi să se întărească de către şeful statului, în dezvoltarea amendamentului el a spus : „Mitropoliţii şi episcopii nu sînt numai arhierei, adecă capi ai preoţilor, ei sînt şi capi ai naţiei. Ei sînt de drit membri ai Adunării generale, acolo unde se dezbat toate trebile cele mari, legile şi cîrmuirea ţării. Prin urmare, mitropoliţii şi episcopii trebuie să fie şi bărbaţi politici, ca pe lingă calităţile spirituale să aibă şi cunoştinţele civile. De aceea dară nu pot cere decît păstrarea legii fundamentale, adecă ca după obiceiul secular mitropoliţii şi episcopii să urmeze a fi aleşi de Adunarea legislativă. însă fiindcă ei sînt şi capi spirituali, apoi la alegerea lor să se cheme şi partea spirituală, adecă nu numai Sinodul, dar şi reprezentanţi ai clerului mirean şi monahie din fiecare ţinut al eparhiei văduve...”. Amendamentul lui K. a fost acceptat (vezi Acte şi documente, VI2, p. 429 şi urm.). 196 5 Articolul 1 stipula că In colegiul electoral pentru alegerea mitropoliţii or şi a episcopilor intrau : a) mitropoliţii şi episcopii eparhioţi din România; b) toţi arhiereii titulari aliaţi în România, români sau naturalizaţi români ; c) o delegaţie mireană, jumătate din membrii Senatului şi jumătate din ai Adunării trasă la sorţi ; d) cînd alegătorii de la a) şi b) erau fără soţ, Camera deputaţilor avea să dea un alegător in plus. 6 Moldova a avut trei mitropoliţi cu numele de Teoctist: I-til a păstorit în 1451—1477 ; al II-lea, în 1490—1510 (?);'al III-lea, în 1528 (cf. N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a Il-a, Bucureşti, 1928, voi. II, p. 325). K. se referă la Ni-chifor, călugărit la Neamţ şi făcut mitropolit în 1739 de Grigore Ghica. Este ,,cel dinţii străin care ţinu cîrja de arhierarh al Moldovei” (ibidem, p. 85). In 1750 Constantin Racoviţă l-a înlocuit cu Iacob Putneanul cu imputarea că e bătrîn, iubeşte arginţii şi şi-a călcat făgăduiala că „va alege în urma lui un pămîntean, ca să nu se strămute obiceiul ţării”. N. Iorga nu aminteşte dc vreo presiune sau restituire de drepturi, ci mărturiseşte limpede : „în ce împrejurare nu ştiu”. 7 Pentru Teoctist vezi nota precedentă. Mitropoliţii Moldovei: Desoftei (1671-—1693), Varlaam Moţoc (1632—1653), Iacob Stamati (1792—1803), Veniamin Costache (1803—1842). Pentru el vezi, în continuare, si nota 22. Mitropoliţii Ţării Româneşti : Fiiaret I (Mihalitzi) (1754—1760), Fiiaret al II-lea (1792—1793), Grigore (1760—1787). 8 Pentru legea din 1864 vezi şi partea I a volumului, p. 57 şi urm. 9 Chr. Teii spusese că menirea raportorului este de a înfăţişa Adunării proiectul cu modificările aduse în comisie. Prin urmare, să se limiteze la o prezentare expozitivă, căci „domnul Kogălniceanu şi-a făcut o plăcere să combată ideele mele, dară nu ştiu dacă are autoritatea cerută ca să le combată [...] La 1864 domnul Kogălniceanu, fiind ministru, propune un project pentru alegerea metropoliţii or şi episcopilor, care pro ject răstoarnă toate tradi-ţiunile ţărei. Atunci am combătut pe domnul Kogălniceanu şi domnia-sa nu s-a rezemat pe tradiţiunile ţărei, ci pe intenţiuni pe cari nu le cunosc, dară-mi este permis să le presupun, fiindcă domnia-sa nu şi-a esprimat ideele sale clar”. Citindu-1 apoi pe N. Ionescu, Chr. Teii spusese că este periculos să se vîre vrajbă în conştiinţe şi continuase : „Dar cine a fost instrumentul acestei vrajbe care a esistat pină astăzi ? Domnul Kogălniceanu ! Şi astăzi vine tocmai domnia-sa să susţină tradiţiunile ţărei, să aducă esemplele pe cari le-a adus, să se bazeze pe ideele naţionali, idee care nu sînt întrebuinţate nici la timp, nici la locul lor. E o frază sonoră pe care o întrebuinţează cum îi vine la socoteală, fără să aibă convincţiune de ceea ce spune”. Revenind la proiect, Teii spusese că necesitatea lui s-a impus deoarece este vorba de o „problemă internaţională”. Dacă n-ar fi aşa, cum susţine K., „ce trebuinţă avem de patriarhul de la Gonstantinopol? Ce trebuinţă avem de cei [ljalţi patriarhi ?” 10 ^Magazinul judecătoresc”, I, 1855; II, 1872, Bucureşti. 11 Meletie Brândaburuî, episcop de Huşi (1803 — 1826); mitropolit (1826 —1844). 12 Aluzie Ia detronarea lui Al. I. Cuza. 13 Nicolae Creţul eseu. 14 Vasile Pogor spusese că potrivit Constituţiei Camera şi Senatul pot lucra într-o singură împrejurare împreună : cînd îl aleg pe domnitor. Participarea împreună la alegerea capilor bisericii contravenea Constituţiei; de aceea, făcuse un amendament propunînd ca Senatul să desemneze un delegat şi Camera altul, iar domnitorul să aleagă pe unul din ei. 15 A. Florescu şi alţii depuseseră un amendament prin care cereau ca alegerea să se facă de întreaga reprezentanţă naţională. în cursul discuţiilor, K. declarase : „Domnilor, pentru mine aci este o cesţiune de delicateţă. Yoi vota, prin urmare, ca deputat, după cum conştiinţa mea [î]mi va dicta, dară nu pot ca raportatore decît să susţiu opiniunea majorităţii comisiunii ”. Amendamentul insă a fost primit cu 44 de voturi pentru şi 43 împotrivă. 16 Amendamentul Iui Gr. Cantacuzino a fost acceptat; cel al lui Y. Pogor, nepublicat, a fost respins. 17 Articolul 7 : „Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi care funcţionează astăzi în virtutea legii abrogate se consider ca demisionaţi şi totdeodată realeşi prin legea de faţă”. 13 Guvernul Dimitrie Ghica — Mihaii Kogălniceanu (16 noiembrie 1868 — 2 februarie 1870). 19 Pentru convenţia de la Balta-Liman vezi partea I a volumului, p. 643, nota 2. 2^ Chr. Teii spusese că nu înţelege omisiunea făcută de comisie, care fixase lefuri pentru prelaţi fără a Ii se face vreo reţinere, călcînd astfel legea pensiilor. 21 Lascăr Catargiu. 22 Faptele sînt puţin altfel prezentate de I. C. Filitti (Domniile române sub Regulamentul organic, 1834— 1848, Bucureşti, 1915, p. 517 şi urm.). Veniamin Costache se ştia sprijinit de autorităţile ţariste şi în conflictul latent dintre puterea laică şi cea ecleziastică a crezut 197 că va avea cîştig de cauză. Pe de o parte Mihail Sturdza începuse să exercite un control drastic asupra felului cum se manevrau fondurile bisericeşti, impunînd atît mitropoliei, cit şi mănăstirilor să-şi achite datoriile în timp de 10 ani. Făcuse apoi un regulament de funcţionare a mănăstirilor Secu şi Neamţ şi încercase să asimileze din punctul de vedere al obligaţiilor către puterea laică mănăstirile închinate celor pămîntene. Pe de alta, el impusese schimburi neconvenabile de moşii cu averea mitropoliei. Da, de pildă, o moşie a sa în valoare de 5 000 de galbeni în Moldova contra alteia a Mitropoliei în valoare de 13 000 de galbeni în Bucovina. Evident că Veniamin Gostache ajunsese incomodaut, atît pentru acţiunile salutare, cît şi pentru cele veroase ale lui vodă. Şi atunci acesta e recurs la un procedeu burlesc : Veniamin Costache a primit o scrisoare anonimă în care Mihail Sturza era numit ,, fiară prădătoare44, iar mitropolitul învinuit de slăbiciune că tolerează fără să crîcnească faptele acestuia. Speriat, mitropolitul şi-a cerut paretesisul, în 1842, şi s-a retras la mănăstirea Slatina, unde avea să-şi sfîrşească zilele, în 1846. 23 Amendamentul lui C. Blaremberg era următorul ,,Dotaţiunile mitropoliţilor vor fi de lei 3 600 pe lună şi ale episcopilor de 2 000 lei pe lună, fără nici un fel de reţinere”. A fost respins cu 52 de voturi împotrivă şi 43 pentru. 24 Amendamentul lui G. Mânu : ,,Mitropoliţilor şi episcopilor retraşi din scaunele lor se va seri un ajutor viager în budgetul statului”. A fost respins ,,prin sculare şi şedere”. 25 G. Chiţu propusese un amendament prin care retribuţia prelaţilor în activitate se numea dotaţiune, iar a celor aflaţi în retragere pensiune viageră. A fost respins cu 63 de voturi împotrivă şi 27 pentru. Aşa cum observase şi K., în comisie nu s-a ajuns la un consens. L. Eraclide ceruse, de aceea, a se pune la vot fiecare din opiniile formulate, ceea ce provoacă următoarea replică a lui K. : ,,Trebuie să vă dau o lămurire, căci s-a făcut o confuziune, care s-a mărit şi mai mult de domnul Eraclide. A venit projectul guvernului, la care s-a propus un amendament. S-a întîmplat că acest amendament a dobîndit majoritatea în comisiune, iară minoritatea a rămas pentru projectul guvernului. Trebuie dară a se pune mai întîi la vot opiniunea comisiunii şi, căzînd, se va vota projectul guvernului”. Opinia comisiei a fost respinsă cu 50 de voturi împotrivă şi 42 pentru. 26 Amendamentul lui N. Ioneseu privea articolul 10 şi cerea a se adăuga la compoziţia Sinodului (doi mitropoliei, şase episcopi eparhioţi, toţi arhiereii titulari din ţară) ,,un număr egal al clerului profan”. Amendamentul a fost respins cu 49 de voturi împotrivă şi 29 pentru. 27 Articolul a fost votat cu modificarea propusă şi cu specificarea lui Vasile Pogor că votul preşedintelui trebuie să fie preponderent, spre a nu se crea balotaj. 28 V. Pogor ceruse suprimarea § din articolul 17 al proiectului. Vezi mai departe chiar r în textul lui K. 29 Articolul 18 : ,,ln România sînt doi mitropoîiţi, mitropolitul Ungro-Vlahiei, care poartă şi titlul de primat al României, şi mitropolitul Moldovei şi Sucevei”. 80 Articolul a fost votat cu modificările sugerate de comisie şi încuviinţate de ministrul instrucţiunii şi cultelor fără a se specifica in dezbateri în ce constau ele. 31 Amendamentul lui G. Mânu : „Metropoliţii prin învoirea guvernului pot hirotoni arhierei titulari cu titluri ce se vor fixa prin întîia adunare a Sinodiîlui ce va urma promulgarea acestei legi. Numărul acestora se fixează la cinci pentru metropolia din Bucureşti şi la alţi cinci pentru metropolia din Iaşi”. 32 S-a primit redacţia comisiei. 33 Articolul 27 : ,,Seminariile vor fi pendinte de ehiriarhii, conform unei anume legi speciale”. Articolul a fost acceptat. 34 Proiectul a fost primit cu 84 de voturi pentru şi 12 împotrivă. Asupra conţinutului adresei de răspuns la mesajul tronului * Domnilor, onor. preşedinte 1 a fost cu totul in mijlocul, pot zice, a situaţiunii actuale, a situaţiunii regulamentare. Domnia-sa v-a rugat să vă rostiţi mai întîi ce discutaţi. Yotăm o adresă de curtezie şi de respect către tron sau votăm o doleanţă şi intrăm în discutarea actelor ministeriale ? * Şedinţa din 28 noiembrie 1872. 198 ISFu este un motiv pentru Cameră, dacă nn votează o doleanţă, de a se aluneca pe tărîmul pe care s-a pus domnul G. Brătianu 2 şi pe care cu părere de rău văd că şi domnul ministru de interne 3 a alunecat şi domnia-sa. Domnilor, cum a zis foarte bine onor. nostru raportatore4, a fost o practică constantă în această Cameră de la 1866 încoace de a nu adresa tronului decît adrese de felicitări, de respect şi de devotament, neatîrnate de actele ministeriale; şi-mi permit a face aci un apel la duoi din onor. miniştri actuali, la onor. domn general Floreseu şi la onor. domn P. Mavrog[h]eni, cari sub ministerul principelui Dimit. Ghiea au fost membri ai comisiunii de adresă şi cari şi unul şi altul s-au rostit categoric şi au făcut să prevaleze concluziuniie domniilor-lor, că nu să cuvine să amestecăm actele miniştrilor şi responsabilitatea lor cu adresa tronului. Aşadară, în puterea regulamentului, vă rog să binevoiţi a hotărî: votăm o adresă de felicitare sau votăm o doleanţă ? Dacă voiţi doleanţă şi dacă ministerul voieşte, s-o spună, şi atunci fiecare vom vedea ce avem de vorbit. Dacă nu, iarăşi binevoiască domnii miniştri să declare că dom-niile-lor sînt pururea gata a discuta cu Camera în privinţa actelor ministeriale, dară degajaţi tronul de discuţiunea patimelor. Tot aşa rog şi pe onor. Cameră ca mai nainte de toate să se rostească asupra acestui punct de înaltă conveninţă 5. „Monitor”, 1872, nr. 271, p. 1 457, col. 3—4. NOTE 1 Lascăr Catargiu mărturiseşte că şi lui i s-a părut adresa, eînd i s-a prezentat bruionul, ,,nici alb, nici negru, cu alte cuvinte că nu spunea nimica”. în comisie i s-a replicat că e o adresă „englezească”, adică de curtoazie. îi era însă egal dacă va rămîne aşa sau dacă miniştrii vor fi luaţi ,,la socoteală” prin interpelări ale deputaţilor. 2 G. Brătianu pledase pentru dreptul de interpelare şi pentru renunţarea la căile „tortu-oase de a ascunde adevărul”. El spusese că în adresă se afirmă că administraţia s-a ameliorat în urma excursiilor întreprinse de ministrul de interne prin ţară ; or, nu este aşa. Sugerase, de aceea, a se da un vot de blam guvernului prin amendamente care să „desemne situaţiunea”. 3 Lascăr Catargiu. 4 Al. Lahovary spusese că redactorii au căutat a face o adresă curtenitoare, depărtată „de orice cestiune arzătoare”, care ar fi provocat discuţii numeroase şi explicaţii îndelungi din partea guvernului. 5 Proiectul a fost luat în consideraţie cu conţinutul său. Intervenţie la proiectul de lege privind acordarea unei recompense naţionale familiei principelui Nicolae Şuţu * Regretez că onor. domn G. Brătianu 1 nu a luat informaţiuni despre meritele persoanei pentru familia căreia venim a vă cere o recompensă naţionale de la însuşi venerabilul şi de mulţi oameni foarte stimat părinte al domniei-sale, care a avut ocaziune să cunoască în persoană pe repau-satul Nicolae Şuţu 2, cînd era membru la Comisiunea centrale. Eu sînt încredinţat că domnul Brătianu nu combate această propunere şi nu cere * Şedinţa din 2 decembrie 1872. 199 schimbarea cuvîntului de recompensă naţionale în ajutor decît pentru că nu cunoaşte pe răpausatul. Să-mi permită dară a face o mică schiţă despre viaţa acestui bărbat şi sînt sigur că domnul Brătianu, comparînd atunci meritele persoanelor cărora li s-a acordat deja asemeni recompense eu acelea ale domnului Mcolae Şuţii, se va convinge singur că domnul Mcolae Şuţii, sau mai bine zis : familia repausatului Mcolae Şuţu, merită a avea o recompensă naţionale. Domnilor, repausatul Mcolae Şuţu, fiu al unui domn fanariot, s-a rostit şi s-a declarat român într-un timp cînd naţionalitatea română nu era rădicată unde se află astăzi. La 1830, acesta, din toate beizadelele fanariote, s-a rostit pentru România, ceea ce atunci constituia un fapt de mare curagiu. De la 1834 a fost necontenit în serviciul ţârei pa fost secretar de stat, adică postelnic, a fost şi membru al Eforiei şcoalelor publice, şi pot zice că ei a fost acela care a dat mai multă impulsiune instrucţiunii, aşa încît putem afirma că a format generaţiuni întregi. Fac apel la onor. domn Lascăr Catargi, actualul preşedinte al Consiliului de Miniştri, care a avut onoarea să servească sub repausatul Mcolae Şuţu; fac apel la onor. domn Manolache Costaehi lepureanu, actuale ministru al justiţiei, să-şi aducă aminte despre epoca de la 1853 şi 1854, cînd repausatul întru fericită pomenire prinţul Grigore Ghiea se îmbolnăvise şi rămăsese în capul guvernului, ca caimacam, repausatul Mcolae Şuţu, să-şi aducă aminte dimpreună cu mine despre intrigele mari ce se făceau pentru a se declara Grigore Ghiea neapt de a mai putea guverna, ca să se opereze o schimbare de domn, şi aceasta nu prin ţară, ci pe afară de ţară. Ei bine, Şuţu a rămas credincios în hotărîrea sa de a fi om onest pentru patria sa, şi, respingînd toate intrigele, a dat timp repausatului domn de a se face sănătos şi a ferit Moldova de o mare complicaţiune. în partea literară, domnilor, acest om, de la 1830, necontenit a scris pentru folosul instrucţiunii, a făcut o statistică care se poate pune alături cu aceea a domnului Dimitrie Cantemir, a scris pentru ştiinţe, pentru arte şi pentru orice a socotit el că este folositor, a făcut istoria ţârei din timpul fanarioţilor, şi hîrtiile cari au rămas în familie, după moartea sa, au un întreit merit decît acela cari s-au publicat. El a murit cu pana în mînă, scriind pentru ţara sa. Iată, domnilor, meritele acestui bărbat. Acum, el poate avea şi greşelele sale, ca fiecare din noi, dară acele greşele nici că se pot pune în comparaţiune cu binefacerile sale. El a fost unul din bărbaţii însemnaţi ai Moldovei, şi poate ai României întregi. Vă rog dară, domnilor, să ne credeţi pe noi bătrînii de dincolo de Milcov, fiindcă cunoaştem mai bine meritele acestui om decît domnul Brătianu. Aţi votat pensiune la poeţi şi la actori, şi bine aţi făcut. Dară fiţi bine încredinţaţi că nu veţi face o strîmbătate cînd veţi vota şi familiei acestui om o mică recompensă, nu ca unui om politic, ci ca urnii om de ştiinţă. Mcolae Şuţu poate să merite de la ţara sa ca toţi bărbaţii României cărora aţi votat recompense naţionali. Yă rog, dară, să încuviinţaţi această recompensă şi rog pe guvern să binevoiască a se uni cu noi, nu numai ca miniştri, dară ca bărbaţi de dincolo de Milcov, cari cunosc pe repausatul Mcolae Şuţu, şi să sprijine projectul de faţă 3. 200 „Monitor”, 1872, nr. 275, p. 1 484, col. 2—3. NO TE 1 K. citise în Adunare proiectul de lege, redactat probabil de el, ca delegat al secţiei a 5-a şi preşedinte al comisiei şi care prevedea o recompensă naţională de 500 de lei văduvei lui N. Şuţu din fondul general al tezaurului public. în proiect se spunea că a fost primit ,,fără nici o voce care să ceară respingerea acestui project de lege, prin care Camerei i se oferea ocaziunea scumpă de a se achita de o datorie de recunoştinţă către merituosul bărbat Nicolae Şuţu, care, ocupînd cele mai înalte funcţiuni în România de dincolo de Milcov, unde a format generaţii întregi ca membru al Eforiei şcoalelor, după 30 de ani de serviciu a murit lăsînd soţia şi copiii săi în lipsa mijloacelor de existenţă”. 2 G. Brătianu spusese că avînd în vedere caracterul „simpatic”, adică de captare a bunăvoinţei Adunării, pe care îl avea proiectul citit de K., el nu-1 putea combate făţiş. Ceruse numai ca Adunarea să fie mai econoamă cu motivaţiile şi să dea banii, dar „ca ajutor viager”, căci recompensa naţională se acordă persoanelor care au făcut „acte de acelea cu totul extraordinare pentru ţara sa ; trebuie să se distingă, cel puţin pe tărîmul ştiinţei sau literaturii, în fine să facă ceva care să atragă recunoştinţa naţiunii, ca să merite o asemenea recompensă”. 3 Proiectul a fost primit cu 80 de voturi pentru şi 17 împotrivă. Vezi şi supra p. 149. Subscrie o moţiune la proiectul de lege privind construirea liniei ferate Roman—Piteşti, prin care se dezaprobă conduita ministerului, care pusese linia sub garanţia statului înainte de darea ei în exploatare * Camera, avînd în vedere legea din 24 decembre şi jnrnalnl Consiliului de Miniştri prin care se primeşte şi se dă în circulaţiune liniile ferate Boman — Piteşti, sub garanţia statului de la 1 septembrie; Avînd în vedere lucrările comisielor de constatare şi dezbaterile cari au avut loc în urmarea interpelaţiunei făcute, s-a încredinţat că ministerul a înlăturat cu totul legea din decembre, căci prin aliniatul II, articolul 10 din acea lege se stipulează în mod expres că societatea acţionarilor va fi imediat deposedată daca linia nu va fi terminată pînă la 1 septembrie, şi ministerul constatînd că linia nu era terminată la acea epocă a acordat de la sine termine, a dispus chiar că, daca linia nu va fi terminată nici la terminal acordat, societatea şi în asemenea caz să nu fie deposedată; S-a încredinţat asemenea că ministerul a înlăturat sus-zisa lege, acordînd concesionarilor garanţia statului de la 1 septembre; căci prin articolul 9 din lege se prescrie în mod precis şi clar că garanţia nu va începe a curge decît din momentul terminării şi primirei liniei, şi este probat şi netăgăduit chiar că linia nu era terminată la 1 septembre. Camera dară dezaprobînd conduita ministerului declară că nu recunoaşte primirea făcută şi prin urmare nu admite garanţia statului decît dupe terminarea liniei, şi astfel trece la ordinea zilei h „Monitor”, 1872, nr. 277, p. 1 497, col. 2. * Şedinţa din 4 decembrie 1872. NOTE 1 Moţiunea, redactată de K., a fost respinsă cu 91 de voturi împotrivă şi 36 pentru. 201 Discurs asupra împroprietăririi însurăţeilor * Domnilor deputaţi, mai înainte de toate mă adresez nu numai la simţimîntul de dreptate, dară şi la generozitatea dumneavoastră , rugîndu-vă ca la oratorul de astăzi să nu vedeţi decît un simplu deputat, care vine şi el a spune opiniunea sa, iară nicidecum pe omul politic de la 1864 şi pe autorul legii ce este astăzi în discuţiune... (Domnul Vâsescu întrerupere.) Am ascultat de duoă ori pe onorabilul domn Dimitrie Grigorie Vâsescu 1 vorbind în această Cameră ca boierii regulamentari cei mai încăpăţînaţi în cestiunea rurale, fără să-l întrerup ; îl rog dară cel puţin să fie tot atît de gentilom a mă lăsa şi pe mine să vorbesc. Domnilor, niciodată nu credeam că după opt ani de zile are să mai vină pe tapet cestiunea rurale, şi încă încungiurată de toate acele fantasme cari o însoţeau pe la 1862 şi 1863. Cestiunea rurale, cestiunea sociale este sfîrşită în vecii vecilor şi nimeni nu o mai poate rădica. Oricum dumneavoastră veţi vota, cestiunea însurăţeilor nu are a face cu cestiunea sociale. La 1864 era proprietatea particulară în luptă cu clăcaşii. Legea, decretul, cum veţi voi a o cualifica, a sfîrşit această cestiune : socialismul, comunismul etc. şi-au făcut zilele lor, precum şi-a făcut şi claca. La 1864 s-a emancipat nu numai braţele, dară s-a emancipat proprietatea. Aceasta ar trebui să o ştie onor. domn Văsescu şi toţi aderenţii domniei-sale. Nu a fost emanciparea elăcaşilor numai la 1864, a fost totodată şi emanciparea proprietăţii prin emanciparea muncei, a braţelor. (Aplauze.) Odată, domnilor, ce recunoaştem acestea, se poate da un vot în-strîmbăţit, ori pentru stat, ori pentru aceşti însurăţei, dară cestiunea sociale nu mai esistă, înlăturată fiind ea şi nemaiputînd reveni, căci astăzi rnici însurăţeii, nici nimeni nu mai are drepturi pe moşiile particularilor decît proprietarii lor. Acesta este progresul, aceasta este lauda legii de la 1864. (Aplauze.) Acum, domnilor, vin să vă spun şi eu cîteva cuvinte asupra unor drepturi anterioare, trecute, paragrafisite, ale însurăţeilor asupra proprietăţii particulare; şi pentru ce o fac aceasta ? Pentru că s-a sculat onor. domn Văsescu şi a abuzat oarecum de pacienţa dumneavoastră, căutînd a vă zice: Domnilor, dară ce mai discutaţi, nu au avut însurăţeii drepturi, nu a fost nimic în Ţara Românească pentru dînşii, şi în Moldova, de cînd este Moldova, a fost proprietatea occidentale, proprietatea absolută, şi, prin urmare, nu au avut ţăranii drepturi, nu au avut însurăţeii drepturi. Ei! se înşeală domnia-sa ! Şi cînd zic aceste cuvinte, de mai înainte mă expun nu la popularitatea de care vorbea onor. domn Brătianu 2, căci popularitatea în cestiuni de acestea nu mai este astăzi pentru aceia cari vorbesc în sensul meu, ei pentru aceia cari susţin teoriele onor. domn Brătianu, căci l-am văzut pe domnia-sa aplaudat şi lăudat chiar de către onor. ministru de justiţie 3. . . Şi apoi, pe urmă, ce popularitate poate să fie pentru mine în această cestiune cînd văd eu că se scoală un deputat, nu din sinul dreptei, nu din mijlocul conservatorilor, ci din sinul acestei opoziţiuni împestriţate şi multicoloră, şi zice că nu există drepturi pentru ţărani, că şi ce li s-a dat s-a dat fără drept, şi înaintează astfel nişte lucruri cari nu au nici o raţiune de a fi şi cari sînt cu atît mai periculoase cu cit ies din gura domnului Văsescu, deputat din opoziţiune. Cepopulari- * Şedinţa din 14 decembrie 1872. 202 tate poate să mai fie în această cestiune cînd din 33 deputaţi reprezentanţi ai opineei, de abia s-a găsit unul care să aibă euragîul de a spune opi-niunea sa în favoarea ţăranilor, iară toţi ceilalţi au tăcut? Vedeţi dară că, departe de a mă gîndi că poate să fie o popularitate în această cestiune, din contra, mă tem să nu fiu în tot momentul întrerupt, iară nu aplaudat. De aceea mă adresez la generozitatea majorităţii Camerei, care a binevoit să asculte pe domnul Văsescu, şi o rog să binevoiască a mă asculta şi pe mine, şi nu voi veni la o concluziune contra acestei legi din 1864, la care am pus şi eu o bucăţică de peatră şi care ţin a fi aplicată şi susţinută, căci nu voiesc a-mi dezonora tot trecutul meu, la care ţin foarte mult. De aceea, chiar de la început am avut onoare a vă declara că cestiunea sociale s-a sfîrşit deodată ce am emancipat munca, şi nu mai are să se rădice în ţara aceasta. Am pretenţiunea, domnilor, în cestiunea de faţă, să nu chem în ajutorul meu decît persoane de o înaltă poziţiune şi persoane cunoscute pentru opiniunile lor eminamente conservatoare; şi, ca să combat pe onor. domn Văsescu, am să iau în ajutorul meu chiar pe onor. domn Manolachi Costachi, actual ministru de justiţie, care, pentru că a avut întotdeauna moşii, şi pentru că tată-său a avut moşii, şi bunu-său a avut moşii, nu este speriat, a avut euragiul să spună cum a fost proprietatea la noi, cum a fost în privinţa însurăţeilor. Aceasta o voi face numai în duoă cuvinte, căci nu voiesc să abuzez de pacienţa dumneavoastră, dară îmi pare rău că domnul Văsescu m-a silit să caut în biblioteca mea nişte acte mucezite, pe cari nu pusesem mîna de opt ani de zile. Iată ce zice domnul Manolachi Costachi în cestiunea de faţă, într-o broşură astfel intitulată : Chestia locuitorilor privită din punctul de vedere al Regulamentului organic şi al Convenţiei, de ,,Manolake Kostaki” — Iaşi, 1860. Domnia-sa înfăţişează pe un englez care călătoreşte cu domnia-sa pe moşia sa, arătînd pe englez mirîndu-se ce fel de proprietate este în ţara noastră: ,,Dacă străinul ar fi fost un englez, s-ar fi alunecat a întreba : « Cînd se sfîrşesc anii posesiei cu aceşti oameni ce i-am văzut aşezaţi pe moşie ? » Ar fi dobîndit drept răspuns că această posesie n-are sfîrşit, şi de ar fi fost vreo zi de sărbătoare şi grămada copiilor satului s-ar fi găsit adunată pe lingă scrînciob, vechilul ar fi putut să-i adaoge că dintre aceştia, cîţi vor trăi, au să ajungă a se hrăni pe moşie; străinul înspăimîntat ar fi strigat că cu acest chip i s-ar duce toată moşia şi că lui nu i-ar rămînea nimic cu vreme. «ÎTu, domnule, i-ar fi răspuns vec[h]ilul, o treime din locurile de hrană tot îţi va rămînea pentru întrebuinţarea personale ». Din aceasta dară vedeţi rezultă mărginirea absolutului drept de proprietate în privinţa locuitorilor : I. Că proprietarul este silit a îngădui stăpînirea locuitorilor pe pă-mînturile ce le-a găsit într-a lor dispoziţie cînd a cumpărat proprietatea. II. Este dator să înzestreze şi pe copiii lorpînăla concurenţa de două treimi; această tranzacţie intră în categoria acelor designate prin dritul roman sub formula de: ut fueras, cu deosebire că tranzacţiunea de faţă este impusă de o lege etc.”. Şi iată, domnilor, cum conchide domnia-sa : ,,a) îndatorirea de a lăsa pe locuitori nestrămutaţi în vetrele şi pă-mînturile posedate de ei. 203 b) îndatorirea de a înzestra însurăţeii pînă la o câtime de dnoă treimi. Trebuie să mai adăogim şi c) mărginirea dreptului de a-i putea depărta de pe moşie numai la cazurile anume prescrise de legi”. Domnul Văsescu:Aceasta este opiniunea domnului Manolaclii Costaclii. Opiniunea domnului Manolachi Costaclii nu o respectaţi dumneavoastră, dară veţi respecta opiniunea legii de la 1862 4, veţi respecta opiniunea fericitului întru pomenire repausatul domn al Moldovei Grigorie Ghica voievod, care a făcut legea de la 1851. Domnul Grigorie Ghica a făcut o lege care se află în Manualul administrativ, şi în această lege se zice că proprietarii sînt datori să dea oricît de mult pămînt, şi chiar acelora cari şed în casa părinţilor săi îndată ce se însurau. Cei bătrîni, cari se ocupau cu aceste treburi pe vremea aceea, îşi vor aduce aminte că în vremea resbelului Crimeei s-a făcut o conferinţă la care au luat parte mai multe puteri ale Europei împreună cu Turcia, şi care conferinţă 5 s-a crezut în drept să ne facă o constituţiune, şi acea constituţiune se întindea pînă şi a regula cest lunile relative între locuitori şi între proprietari, şi aceasta se înţelege de ce, pentru că legea de la 1851 6 venise în ţară, şi în România şi în Moldova, prin hatişerife. Domnul Ştirbei promulgase în Ţara Românească o lege trămisă din Constantinopole; domnul Grigorie Ghica publicase în Moldova o lege venită din Constantinopole. Domnul Grigorie Ghica, în anii din urmă ai domniei sale, în faţa resbelului Crimeei, cînd în ţară se introdusese un spirit oarecare de independenţă şi autonomie, a proclamat dreptul ţârei de a-şi da ea singură o constituţiune şi a avut curagiul de a susţine aceasta în faţa Europei ; aceasta a făcut numele lui scump între moldoveni. A trămis oameni la Paris, la Yiena, şi a făcut un memoriu 7, în care trata şi cestiunea ţăranilor, negreşit conform legii sale, căci, ca orice legislator, ţinea la legea făcută de el, cu atît mai mult cu cît trebuie să mărturisesc că în Moldova legea lui Gr. Ghica era o lege de progres, căci pot zice că pe jumătate împroprietărise ţara, fiindcă aşezase pe ţărani în locuri din cari proprietarii nu mai puteau să-i strămute. Astfel domnul Grigorie Ghica, apărînd şi atunci legea sa, a venit şi a combătut legea ce se propunea din Constantinopole, care nu cerea decît împroprietărirea ţăranilor clăcaşi, fără însă a dispune ce are să se facă cu însurăţeii şi cei[l]alţi fii de ţărani; căci iată ce zicea legea lui Grigorie Ghica: „Monopolurile sînt ţinute în folosul proprietarului. Din parte-i şi acesta nu are dreptul de a pretinde de la ţărani nici o plată pentru ograda caselor şi pometurilor lor ; nu are dreptul de a deposeda pe ţărani de părticelele lor de pămînt sau de a schimba fără voia lor aceste părticele pe alte petice de pămînt”. Iată dară ce zicea legea lui Grigorie Ghica. A putut izbuti fericitul întru pomenire domnul Grigorie Ghica, prin silinţa şi osteneala ce şi-a dat, să înlăture amestecul Porţei, să înlăture acea constituţiune ce se făcea în Constantinopole, şi s-a hotărît prin Tratatul din Paris ca populaţiunile să fie chemate şi consultate asupra trebuinţelor lor. Ţara Românească, care totdeauna era mai puternică pe tărîmul principielor, şi Moldova, care totdeauna era mai practică, au luat duoă drumuri diferite în arătarea dorinţelor lor. Ţara Româneacă a zis : nu recunosc puterilor străine dreptul de a ne întreba pe noi asupra organizării dinîntru a ţărei; noi voim autonomia noastră, şi cînd vom avea autonomia consacrată, ne vom da organizaţiunea cari vom voi. în Moldova eram 204 cîţiva, domnul Lascar Catargi, domnul Iepureanu, domnul Mavrog [h]eni şi eu, cari lucram cu toţii împreună, nu ne deosebeam atunci, şji numai de la cestiunea rurale ne-am deosebit. Eoi am zis : să fim mai practici, să protestăm şi să arătăm dreptul ce are ţara de a-şi da ea constituţiunea ce vrea, dară totodată să nu lăsăm Europa să hotărască în bobot, să rostim şi dorinţele noastre... Domnul C. Vâleanu: Aţi ieşit din cestiune. (Zgomot, protestări.) Voci: Lăsaţi să vorbească! E în cestiune. Eegret că domnul Yăleanu întrerumpe citarea unei epoce memorabile a ţărei noastre, şi mai ales cînd nu zic nimic neplăcut; din contra, place1 tutulor, căci atunci am fost uniţi cu toţii! Eu, care astăzi nu sînt de părerea domnilor Catargi şi Iepureanu, lucram atunci împreună, şi sînt drept cu domniile-lor, şi vă spun că domnii Catargi şi Iepureanu erau în capul mişcării naţionale şi lucram împreună. Vedeţi dară că nu vin să fac aci cestiune de partit, şi regret că domnul Văleanu mă întrerupe spu-nîndu-mi că sînt afară din cestiune. Domnilor, lucrurile au mers bine pînă la Gestiunea rurale. La Gestiunea rurale s-au amestecat pasiunile; această cestiune nu a putut fi rezolvată de către noi, şi ne-am hotărît şi unii şi alţii să trămitem fiecare opi-niunile noastre la comisiunea internaţională. Din sînul acelei comisiuni internaţionale s-a numit un comitet, compus de baronul Talleyrand, comisarul Franciei, comisarul Austriei, baronul Biciithoffer, şi comisarul Prusiei, domnul Lichman de Palmerode, de comisarii celor trei puteri cari s-au pus în capul apărării drepturilor ţărei. Iată ce zicea comisiunea aceasta, compusă de străini, în privinţa cestiunii rurale: ,,Din toate părerile cari s-au ivit în Divan, oricît de contradictorie ar fi, a rezultat un lapt pozitiv pe care toate clasele l-au admis, necesitatea urgentă de a îmbunătăţi condiţiunea populaţiunii rurale, luîndu-se de bază a nouei reforme desfiinţarea clăcei prin despăgubire şi constituirea ţăranilor în proprietari foneiari. Divanul nu s-a putut înţelege şi a se învoi numai asupra acestor punturi: asupra cîtimii de pămînt ce ar fi să se dea, epoca oportună şi modul aplicării legii, şi despăgubirea ce ar fi a se acorda proprietarilor de moşie. Acest rezultat negativ, lipsa de înţelegere asupra unei măsure recunoscute în unanimitate ca indispensabile, dovedeşte încă o dată că, dacă această reformă se lasă a o face numai părţile interesate, nu se va săvîrşi niciodată cu dreptate şi cu mulţămirea tutulor”. Şi apoi zice şi pentru însurăţei: ,,Afară de aceasta, proprietarii sînt îndatoriţi de acele legi a da la toţi locuitorii reşedaţi pe moşia-sa, sau cari s-ar însura pe viitor, nouă părţi de pămînt pînă la împlinirea a duoă treimi din întinderea cultivatele a moşiei sale”. Domnilor, cestiunea rurale, înainte de a se rezolva prin decretul din 14 august 1864, s-a tratat foarte mult în Camere, în Comisiunea centrale şi în Camera aceasta. în ruliu 1861 s-a tratat şi votat o lege, sub preşedenţia repausatului Barbu Catargiu. Spre lauda partitului conservator din Comisiunea centrale, spre lauda memoriei repausatului Barbu Catargi şi partitului conservator de atunci, şi unul şi alţii s-au ocupat anume de cestiunea desfiinţării clăcei, şi mai cu seamă s-au ocupat de cestiunea însurăţeilor, de cestiunea populaţiunii care nu s-a putut împroprietări. Iată, domnilor, am aci înaintea mea legea Comis iunii centrale votată de domnii Arsaki, Brăiloiu, de părintele domnului George Brătianu, de repausatul Filipescu, —• domnul Florescu demisionase şi ieşise atunci 205 din Comisiunea centrale. Ce spune această lege? Din cuvînt în cuvînt este capitolul din urmă al decretului din august 1864. ,,Titlul II. Despre autorizarea ce se dă guvernului de a vinde statornic sau a da cu embatic părţi de pămînt de pe domeniele sale, de pe moşiile aşezămintelor bisericeşti şi de binefacere, şi de pe moşiile aşezămintelor publice”. „Articolul 18. Statul, pe domeniele sale, pe moşiile aşezămintelor bisericeşti şi de binefacere, precum şi pe toate moşiile aşezămintelor publice se autoriză, cu învoirea puterilor legiuitoare, a vinde statornic sau a da cu embatic părţi de pămînt de cultură acelor din locuitori aşezaţi pe acele domenie şi moşii sau şi altor nou veniţi cari vor voi să facă asemenea eumpărăture. Articolul 19. Pomenitele înstrăinări se vor face prin mijlocirea şi sub îngrijirea miniştrilor de finance şi de culte, conform dispoziţiunelor de mai jos. Articolul 20. Dreptul de a se folosi de această autorizare îl vor avea toţi locuitorii săteni cultivatori din cuprinsul Principatelor Unite, precum şi toţi acei ce ar veni de peste hotar de origine şi naţiune română, spre a se ocupa de cultura pămîntului, renunţînd la protecţiune şi naţionalitate străină”. Aceasta este legea Comisiunii centrale. Legea lui Barbu Catargi, la capitolul III, iată ce zicea : „Capitolul III. Despre autorizarea ce se dă guvernului de a vinde statornic părţi de pămînt de pe domeniele sale, de pe moşiile aşezămintelor bisericeşti şi de binefacere, şi de pe moşiile aşezămintelor publice. Articolul 31. Statul, pe domeniele sale, pe moşiile aşezămintelor bisericeşti şi de binefacere, precum şi pe toate moşiile aşezămintelor publice, se autoriză a vinde statornic, cu învoirea puterilor legiuitoare, con-îform articolului 36 de mai jos, părţi de pămînt de cultură acelor din locuitorii aşezaţi pe acele domenie şi moşii sau şi altor din noui veniţi cari vor voi să facă asemenea eumpărăture. Articolul 32. Pomenitele înstrăinări se vor face prin mijlocirea şi sub privighearea miniştrilor de finance şi de culte, conform dispoziţiunilor de mai jos. Articolul 33. Dreptul de a se folosi de această autorizare îl vor avea toţi locuitorii săteni cultivatori din cuprinsul Principatelor Unite, precum şi toţi acei ce ar veni de peste hotar, de origină şi naţiune română, spre a se ocupa de cultura pămîntului, renunţînd la protecţiune străină”. Domnilor, această parte a legii votată de Comisiunea centrală, această lege a lui Barbu Catargiu s-a cuprins din cuvînt în cuvînt în decretul domnului Cuza, căci ce zice Consiliul de stat ? Zice: în cestiunea rurale, în cestiunea împroprietăririi ţăranilor, în cestiunea emancipării proprietăţii, venim cu ideele noastre; dară, în cît se atinge de populaţiu-nile viitoare, să împărtăşim ideele lor, să împrumutăm ideele conservatorilor, să copiem din cuvînt în cuvînt capitolele I şi III din legea Comisiunii centrale, votată de partitul conservator sub ministerul Barbu Catargiu. Şi astfel dreptul care-1 aveau însurăţeii pe moşiile particulare s-a rădicat, s-a emancipat proprietatea particulară, s-a sfîrşit cu cestiunea sociale, şi cînd a venit o cestiune economică, o cestiune cu totul de folos pentru stat, nu spre despuierea lui, s-a făcut aceasta. Acum se zice : Pentru ce atunci s-au arătat numai patru mii de însurăţei? Pentru că legea rurale în Ţara Românească nu a fost primită 206 de ţărani; ţăranii aveau o stare de lucruri ce era un adevărat comunism în Ţara Românească. Legea domnului Ştirbei de la 1851 nu s-a putut aplica şi proprietarii au fost siliţi să facă o învoire prin care ţăranii se îndatorau să lucreze proprietarului, pe lîngă acele zile, duoă pogoane. Dară ce era aci? Nu erau în stare proprietarii să se învoiască cu ţăranii. Şi pentru ce? Pentru că era statul un adevărat comunist, adevărat socialist. Această stare de lucruri făcea o concurenţă grozavă proprietăţii particulare. în adevăr, •ce era în condiţiunile statului? Era că arendaşii nu au voie să ia de la ţărani decît din şapte una; aceasta pentru toate moşiile statului. Prin urmare, cînd proprietarul venea să se învoiască şi-i cerea să-i dea din cinci una, ţăranul îi răspundea : Dară ce nevoie am de domnia-ta ? îţi fac 21 de zile ce sînt dator şi apoi mă duc alături sau în altă parte unde dau din şapte una. Iată cum era situaţiunea cînd s-a promulgat legea. Ce s-a zis de ţărani? — Foarte bine face legea; dară ce mă fac eu cu vitele mele cu 8—9 pogoane? Ţăranii din Ţara Românească sînt mai bogaţi decît în Moldova. Unde mă duc eu ? Să mă duc şi să mă în-voiesc cu proprietarul, îmi zici? Aşa este, dară proprietarul nu are să mi ceară patru lei de o vită mare, cum plăteam pînă acum, ci are să-mi ia 12 şi 14 lei. Şi, dară, dacă proprietatea particularilor s-a emancipat, apoi s-a emancipat şi statul, căci îndată după promulgarea legii rurale au căzut şi toate acele condiţiuni cari pînă atunci figurau în contractele de arendare a moşiilor statului; astăzi nu mai este acel articol prin care se zicea arendaşului: Nu ai voie să iei de la ţărani decît din şapte una. De atunci, domnilor, veniturile în Ţara Românească s-au sporit, şi pentru ce? Pentru că astăzi în Ţara Românească învoielele pentru prisoase nu mai sînt din cinci una, şi mai cu seamă în judeţul Ilfov, unde sînt plăşi în cari învoielele se fac astăzi cu din trei una, şi alte localităţi unde se ia una şi una, precum în Mostiştea. Ei bine, domnilor, vă întreb, unde se auzea înainte de 1864 de asemenea învoieli? De aceea ţăranii erau foarte îngrijiţi şi erau în contra acestei legi care le lua drepturile ce aveau înainte pe toate moşiile particulare. Şi eu atunci ce le spuneam? Le spuneam : aşa este, nu mai aveţi nici unul din vechile drepturi pe moşiile particulare, dară aveţi dreptul astăzi să mul-ţămiţi pe părinţii voştri, şi dacă veţi avea copii mulţi, atunci ei vor merge pe moşiile statului. Tot aşa era şi cu preoţii; şi aceştia făceau o propagandă grozavă prin toată ţara, cînd au văzut că le-am luat pămîntul din mînele lor şi l-am dat bisericei. Asemenea şi proprietarii nu au voit să primească legea la început, însă cînd au văzut care este dreptul lor, atunci s-au potolit. în asemenea împregiurări, domnilor, s-a făcut acea catagrafie prin care s-a dovedit numai 4 000 de însurăţei. Acum însă, cînd s-a văzut că nu sînt numai patru mii, veniţi şi ziceţi că această lege a rămas stearpă, pentru cuvînt că nu s-a aplicat atunci şi că astăzi acest articol nu se mai poate aplica. Nu uitaţi însă că această lege este pusă sub garanţia Consti-tuţiunii, căci cînd s-a votat Constituţiunea s-a zis : bună sau rea, această lege fiind o lege sociale, ea trebuie garantată; şi cînd Constituanta a venit şi a hotărît vînzarea domenielor statului8, ei bine ! în legea aceea, prin care s-a decis vînzarea domenielor statului, s-a pus un anume articol, i 207 care este scos din legea rurale şi prin care se hotărăşte ca vînzarea să se facă conform cu legea rurale, şi anume la însurăţei. Dară s-a zis că această lege nu s-a pus în lucrare. Domnilor, nu uitaţi că a fost o revoluţiune în această ţară, care a adus o perturbaţiune, care a adus schimbare de domn, schimbare de idee; dacă ministerele cari s-au succedat nu au voit să se atingă de această ces-tiune, cu toate acestea pînă în ziua de astăzi nu s-a tăgăduit acest drept, căci este legea în privinţa aceasta prin care s-a întins acest drept pînă şi chiar la mahalagii. Oare nu a socotit statul că face un act socialist cînd a făcut legea aceea prin care a autorizat guvernul să vînză la Herăstrău, Văcăreşti, lepureni etc., şi să vînză aceste moşii în loturi de nu-mi aduc aminte cîte pogoane sau fălci fiecare lot, şi să le dea mahalagiilor? Şi aceasta a făcut-o negreşit numai într-un simţ naţionale, căci a crezut că este bine ca să vînză pămîntul, mai cu seamă de pe proprietăţile statului dimpregiuru! laşilor, pentru ca să facă un zid din elementul român îm-pregiurul acestui oraş, ocupat de elemente străine. Dară mi se va zice : Domnia-ta cînd ai fost ministru, de ce nu ai făcut-o ? Ei bine, eu am făcut ceea ce am putut, am făcut un inventariu, şi acel inventariu, precum v-a spus domnul ministru de finance, se află şi astăzi în ministeriu cu toate lămuririle cerute. Aceasta, cît pentru Gestiunea de drept. Acum vin la cestiunea de fapt, care vi se înfăţişează subt aspectul că s-ar prăda domeniele statului: 800 000 de pogoane ! zice domnul Văsescu înspăimîntat şi căutînd să înspăimînte şi pe alţii. Un alt orator a zis că cum se poate crede că ţăranii au să se ducă de la munte la şes, şi de la şes la baltă ? Avea dreptate acel onor. deputat. Aşa este, domnilor; dară întîi să vedem dacă acei carii s-au înscris că au dreptul la împroprietărire pe moşiile statului sînt în adevăr de acei însurăţei pe eari-i prevede r legea. Şi din acei 4 000 însurăţei au toţi dreptul la împroprietărire ? Jumătate din ei au moştenit pămîntul de la părinţii lor; vor fi alţii cari se vor mulţămi şi pe o căsuţă, numai să rămînă în satul unde s-au născut. Ţăranul nostru nu este nomad, nu iubeşte a se strămuta de la un loc la altul. Cine dară ne vorbeşte de prădarea moşiilor statului? Acei care cereau ca ţara aceasta să nu fie populată de colonii străine ! Apoi, colonii străine nu aţi voit — şi bine aţi făcut; nu voiţi acum nici colonizarea pustiilor noastre cu români? Vă convine să aveţi proletari prin sate, mai bine decît să trămiteţi oamenii de prisos ca să populeze întinsele noastre bărăgane? Să populeze, Tusla, trei suie mii pogoane, domnilor, cari n-au duoi locuitori!... moşii mari, moşi ide cîte 11 mii fălci, cari au numai cîte două sute locuitori astăzi!... Berceştii cari, de ar avea o mie de locuitori, ar da arendă 15 000 galbeni! Ei bine ! Aide să lăsăm cestiunea de drept deoparte ; de ce nu faceţi măcar ceea ce au făcut străinii? Cînd s-au luat gurele Dunării9 de către tătari, ei au gonit tot elementul românesc din Bugeac şi l-a înlocuit cu tătari; s-a luat Basarabia de ruşi, s-au gonit tătarii şi s-a populat ţara cu ruşi; şi noi, mulţămită Europei, sîngelui generos al Europei care s-a vărsat pentru noi,’ am redobîndit gurele Dunării şi n-am trămis acolo un singur român! Vedeţi acolo o populaţiune care are drepturi de cetăţeni români, dară între care nu e nici un român ! Ştiţi ce s-a întîmplat la Ismail! Buşinea au păţit-o românii, şi acolo nu era un singur român. Este, domnilor, de trebuinţă să românizăm acele domenuri vaste, mîndre şi frumoase, pe cari astăzi nu le posedăm decît cu numele. Vine domnul Văseseu şi ne ameninţă: Staţi! ne zice domnia-sa; am să merg la tribunal ea să-mi ţiu moşiile ! în sfârşit, toate fricele se pun în joc, toate spaimele cari sînt de natură a eîştiga inimele domniilor-voastre la teoriile domniei-sale ! N-are să fie nimica, domnilor, din toate acestea; sînt; are ţara aceasta moşii destule. Sînt în Moldova moşii de cîte 10—12 mii fălci, cari astăzi se arendează numai cu 1 500 galbeni, pentru cuvîntul că n-au pe dînsele locuitori. Trămiteţi-i acolo; nu vă speriaţi; nu întemeiaţi nici un drept; nu se agită cu aceasta cestiunea sociale. Mult mai rău va fi cînd veţi urma teoria domnului Văseseu. Căci, ce este? Este, domnilor, că ţara, Camera, să facă ceea ce un particular care se respectă nu face niciodată. Domnia-sa a zis : împroprietărirea însurăţeilor a fost numai o promisiune. Fie ! Dară promisiunea ţârei, promisiunea României să nu se împlinească de reprezentanţii ei? Dară poate să fie un lucru mai imorale, mai neauzit în o ţară, în verio parte a lumii, ca promisiunea unei ţări, promisiune solemnă dată prin lege, să nu se realizeze !... O voce: Decret, nu lege. Ei bine, domnilor, de ce veniţi cu aceste pasiuni? Constituţiunea dumneavoastră, legea cea mare a ţârei n-a primit-o, n-a consacrat-o? Lovirea de stat a căzut, domnul a căzut; alţi oameni au venit, alt regim; vedeţi Constituţiunea elaborată de dumneavoastră : legea rurale este sub scutul Constituţiunii. Eu aş dori, domnilor, ca în privinţa populaţiunilor rurali să faceţi şi dumneavoastră, Cameră conservatoare, să faceţi şi dumneavoastră ceva; pentru ce ? Pentru că atunci veţi avea dreptul să osîndiţi şi lovirea de stat, şi decretul. Dară daca dumneavoastră şi în cestiunea aceasta nu veţi face alt decît să trămiteţi moţiunea la calendele grece, la secţiuni din nou, cu aceasta am onoare să vă declar că vă arătaţi neputincioşi, şi atunci daţi dreptul Comisiunii internaţionale, care la 1859 zicea asupra împroprietăririi ţăranului român : cestiunea aceasta nu se poate rezolva de părţile interesate, de părţile împricinate. Facă, domnilor, şi regimul actuale ceva în cestiunea însurăţeilor; lăsaţi orice opiniuni asupra miniştrilor şi a oamenilor de la 2 Mai10. Aci, înainte de toate, sînt om de ordine, nu-mi plac revoluţiunile, tulburările, şi de aceea voiesc ca Camera aceasta să facă şi ea ceva; nu voiesc ca legea rurale să fie o legendă numai a regimului trecut; aş dori ca ea să fie de asemenea şi legenda regimului actuale. Nimic, domnilor, nu face un regim mai popular decît îndestularea gloatelor. Dară prădăm moşiile statului!... Ce durere mare ! Am perdut atîtea şi atîtea domenie cu împrumuturi etc. etc., şi acum, cînd e vorba de ţăranii români, de fiii României, perdem prea mult, perdem tot ! Cinci galbeni de pogon ! în judeţul Cahul, Dorohoi, chiar în Fălciu, cu cît se vinde oare faicea? Cu 12 galbeni... Eu socotesc, domnilor, că cu cît dumneavoastră vă veţi grăbi să faceţi această clasă de locuitori proprietari, cu cît vă veţi sili ca fiecare din ei să aibă ceva, să-şi aibă bucata lui de pămînt, cu atît veţi întinde mai mult în ţară principiele conservatoare, şi aceasta pentru că dumneavoastră ştiţi că nimic nu face pe om conservator ca proprietatea. Eu socotesc iarăşi că cu cît vă veţi sili a face pe aceşti oameni ca să aibă pămîntul lor, cu atît veţi face mai mult dintr-înşii buni cetăţeni, 14 - c. 595 209 pentru eă atunci, în loc de a fi proletari pe drumuri, îşi vor iubi şi apăra ţara, pentru că vor şti că astfel îşi vor apăra şi pămîntul lor, moşia lor. Yă întreb dară : credeţi dumneavoastră că este prudent, că este bine ca pe aceşti oameni, în loc să-i aveţi în ţară un sprijin al principielor conservatoare, să-i aveţi proletari? Yoiţi dumneavoastră să rădicaţi şi la noi cestiuni de acelea cari au produs în timpul nostru Internaţionala? Voiţi dumneavoastră ca această plagă sociale, care s-a întins mai asupra lumii întregi, să se întindă şi asupra noastră ? Credeţi că este bine că, după ce noi avem să combatem destule rele sociale, să mai avem să luptăm şi în contra acestei puteri răsturnătoare care ameninţă lumea? Şi ca să demonstra funesta putere a Internaţionalei şi ca să vă arăt ce proporţiuni ia pe fiecare zi, să-mi permită domnul Brătianu, care a vorbit asupra acestei cestiuni ca un adevărat savant ce este, o zic foarte serios, să îmi permită a-i cita că un om însemnat, Jolm Bright u, şi-a permis de a combate în bătrîna şi flegmatica Engliteră principiul proprietăţii engleze, şi acest om este un ministru în Engliteră. Şi în faţa unor asemeni lucruri ameninţătoare pentru societate, cînd noi putem să depărtăm poate pentru totdeauna, sau cel puţin cu sute de ani înainte, toate cestiunile de dezordine sociale pe cari le trage fatale-mente după sine proletariatul, cînd, departe de aceasta, avem un mijloc fericit în mînă de a face în parte ca moşiile statului, cari multe astăzi stau pustii, să producă de 4, 5 şi 10 ori mai mult decît produc, de a face în general ca agricultura să se dezvolte într-un grad foarte mare, de a face în fine ca bogăţia şi prosperitatea ţărei să se mărească în proporţiuni însemnate, înduoi-ne-vom de a da pămînt acestor locuitori? Poate să fie oameni cari să se înduoiască încă, aceia însă pe de o parte vor lipsi ţara de un motor puternic de prosperitate, şi pe de alta vor aduce asupra capului ei rele mari, nenorociri mari, pe cari ar fi putut să le înlăture cu mijlocul acesta. Sînt însă unii cari îşi înehipuiesc că, daca se va da o parte oarecare de pămînt din moşiile statului la aceşti locuitori, statul va perde foarte mult, fiindcă va fi silit să-l vîndă cu un preţ prea mic. Ei bine, se înşeală acei cari cred aceasta; departe de a perde, statul va cîştiga înduoit. Pac apel pentru aceasta, ca să iau un exemplu, la onor. domn Văsescu. Domnul Văsescu are astăzi luată de la stat în arendă moşia Bălceşti, pe care avînd acum numai 200 de locuitori plăteşte 4 000 galbeni. Fac apel la domnia-sa să declare daca, cînd această moşie ar avea 4 000 de locuitori, nu ar da 15 000 galbeni arendă? Astfel că statul ar cîştiga o arendă întreită mai mare, plus dobînda banilor pe cari i-ar lua de la locuitori pentru pămînturile date şi care s-ar urca şi aceea la verio duoă mii galbeni pe an. Şi tot astfel este, domnilor, şi cu mai multe alte moşii ale statului cari astăzi stau mai pustii, tot astfel este, de exemplu, cu Hanesenii, Danu şi altele, pe cari acum statul nu prinde nimic în raport cu întinderea lor şi cari, cînd vor fi populate, îi vor da un venit încincit şi înzecit poate. Aşadară, domnilor, eu vă rog să luaţi în considerare moţiunea aceasta; să o discutaţi şi să căutaţi a face ceva pentru acei locuitori. Veţi găsi însă că această propunere nu este bine făcută; să facem alta nouă, să o discutăm pe aceea, să ne înţelegem, Cameră şi minister, şi să ajungem cu toţii la un rezultat. Vom lăsa, dacă voiţi, deoparte cestiunea de drept, vom lăsa deoparte legea rurale şi vom căuta cum să facem să fie populate cu rqmâni, în interesul prosperităţii generale şi a românismului acele pustii. 210 Vedeţi, domnilor, că astfel eu am venit la o concluziune, care sper că va fi primită de dumneavoastră toţi12. (Aplauze,) „Monitor” 1872, nr. 287, p. 1 557, col. 4—p. 1 558, col. 5. NOTE 1 Pe biroul Adunării se depusese o moţiune privind drepturile însurăţeilor, pornind de la interpretarea legii din 1864. Adunarea era invitată ea în spiritul acesteia să stabilească exact numărul celor îndreptăţiţi a primi pămînt, să fixeze preţurile şi să determine lotizările pe moşiile sau domeniile statului neipotecate. Autorii ei erau: V. Boerescu, G. Mânu, C. Gră-dişteanu, P. Zăgănescu etc. D. Văsescu, după un discurs prolix, propusese respingerea moţiunii. 2 G. Brătianu spusese că însurăţeii nu au nici un drept; nu lucraseră niciodată pe moşii şi statul nu avea nici o obligaţie faţa de ei. Recomanda, de aceea, să fie împroprietăriţi doar cei îndreptăţiţi după legea din 1864: „Aceasta este soluţiunea logică pe care o aştept de la această Cameră, soluţiune care nu aleargă după popularitate, dară care are în vedere de aproape interesele ţării”. 3 Manolache Costache. 4 Pentru toată legislaţia agrară adoptată în timpul domniei lui Al. I. Cuza, premergătoare reformei din 1864, vezi prezentarea amănunţită în lucrarea lui N. Adăniloaie şi D. Berindei, Reforma agrară din 1864, Bucureşti, 1967. 5 Vezi supra p. 56, nota 28. 6 Vezi V. Maciu, Caracterul legiuirilor agrare din România din deceniile VI şi VII ale secolului XIX, în Comunicări şi articole de istorie, Bucureşti, 1955 (extras) şi art. ns. Date privind legiuirea agrară a Moldovei din 1851, în „Studii”, XVII, 1964, nr. 5, p. 1077—1096. 7 Vezi supra p. 56, nota 28. 8 Vezi partea I a volumului, p. 435 şi urm., p. 461 şi urm., p. 469 şi urm., p. 474 şi urm., p. 479 şi urm. 9 Vezi partea a Il-a a volumului, p. 120, nota 7, p. 278, nota 4. 19 Vezi partea I a volumului, p. 50, nota 3. 11 John Bright (1811 —1889), om politic liberal, apropiat lui Cobden. A militat împotriva amestecului bisericii în învăţămînt, pentru reglementarea orelor de muncă în industrie, liberul schimb, admiterea evreilor în Parlament. Ministru într-un guvern Gladstone. în 1868 s-a pronunţat pentru reforma agrară în Irlanda. Vezi G. M. Trevelyan, The life of John Bright, Londra, 1925 (ed. a Il-a). 12 Moţiunea a fost primită de Adunare cu 70 de voturi pentru şi şapte împotrivă. Discurs pe marginea proiectului de lege privind acordarea unor credite extraordinare ministrului lucrărilor publice * Domnilor deputaţi, rog mai nainte de toate pe onor. domn ministru al lucrărilor publice1, şi fostul meu coleg, să fie bine încredinţat că, com-bătînd acest project, nu fac o luptă de actualitate. Domnul ministru [aZ] lucrărilor publice; Ai de gînd să-l combaţi? îţi mulţumesc. Zic că nu fac o luptă de actualitate, însă voi să atrag luarea-aminte a Camerei asupra acelor objecte cari urmează să se trămită la expoziţiunea de la Viena'2. înainte de a ne decide să trămitem şi noi ceva la expozi-ţiune, trebuie să avem ce trămite, trebuie să avem ceva de expus. Ce este, domnilor, o expoziţiune universale sau internaţionale? Este o * Şedinţa din 15 decembrie 1872. 211 expoziţiune numai de curiozitate? O expoziţiune de arte? Sau o expozi-ţiune practică, unde toate naţiunile vin şi arată izvoarele lor de agricultură, de comerciu, de industrie de tot felul? Prin urmare, înainte de a expune, trebuie să vedem daca avem comerciu, daca avem agricultură, daca avem vreo industrie? în adevăr, domnilor, şi încă o dată declar că fac abstracţiune de persoana domnului Creţulescu, în adevăr în budget vedem figurînd : Ministerul Agriculturei, Comerciului şi Lucrărilor Publice, în adevăr pe tabla acestui minister şi pe adresele sale vedem figurînd acest titlu. Dară mă adresez la lealitatea onor. domn Creţulescu, să-mi spună daca în cancelaria domniei-sale are un dosar, [un] singur dosar lucrător pentru industria ţărei? îmi permit a-1 ruga să-mi spună dacă în timp de un an şi jumătate domnia-sa a subscris o singură bîrtie privitoare la dezvoltarea agriculturei şi comerciului sau cel puţin a luat informaţiuni despre acestea ? îl rog să-mi spună dacă are vreun dosar în privinţa îmbunătăţirii agriculturii noastre ? în privinţa comerciului este un dosar, şi foarte mare, însă dosarul acela se află la Ministerul Financelor, unde comercianţii, fie agricultori, fie industriaşi, sînt trecuţi cu dări, dări şi iar dări. Astăzi comercianţii, producătorii, ţăranii cari s-ar hotărî să trămită cu drumul de fer o bucată de brînză, sau un coş cu ouă pentru Bucureşti, plăteşte pentru cărţulie un franc. Am plătit eu. în Austria cea îngenuncheată de dări şe plăteşte 5 creuţari. Mă simt foarte fericit de ocaziunea ce găsesc astăzi, căci cestiunile de industria ţărei nu vin la Cameră decît cînd aveţi soldarea personalului ministerului, sau din timp în timp, cînd se cere cîte un credit pentru expoziţiune. De mai nainte declar că sînt foarte recunoscător domnului ministru de informaţiunea ce ne-a dat, că avem un local de minune, frumos cu T desăvîrşire. Prea frumos are să fie, foarte frumoasă arhitectură, lucruri de artă, de lux toate are să fie, însă în întru n-are să fie nimic. încep a mă explica. Ţara aceasta are şi ea o industrie, a făcut un mic progres prin activitatea personale a proprietarilor, nu a guvernului, şi cînd zic guvern, nu vorbesc numai de cel actual, generalizez cestiunea, mă pun şi pe mine, mă fac şi eu răspunzător. Nu voiu să fac aci un curs, dară ştiţi că întîi vine agricultura şi apoi industria. S-a făcut şi la noi fabrici de sticlă, de hîrtie, de tăbăcărie, de săpun 3. .. Vorbesc şi ceva pentru mine, am făcut şi eu o nenorocită fabrică de postav, cea mai mare fabrică din ţară, care mă costă 60 000 galbeni, tot rodul vieţii mele şi zestrea femeiei mele, şi-mi raportă 250 galbeni, pe car-i plătesc directorului fabricii, şi 60 galbeni patentă, pentru o fabrică ale cărei scaune, cum se zice, putrezesc. Din toate fabricele din ţară, numai cele de spirt produc ceva, toate cele[l]alte fabrici sînt căzute, toate dorm în ţara aceasta. Ei bine, într-un interval atît de mare ce a făcut ministerul pînă acum ? Tras-a măcar o perdeluţă mică şi să se întrebe ce e de făcut spre a se încuragia această industrie născîndă? Nimic, ba încă ce? Domnul ministru a numit acum pentru expoziţiune o comisiune, şi pe cine a numit în acea comisiune? A numit artişti. Domnul Bolliac ca artist este la locul său, dară ca comerciant este ca fiinţa cea mai necunoscătoare din lume. (Ilaritate.) Domnul Stăncescu, pictor, domnul Poenaru, un respectabile bătrîn4. Dară ce are a face aceste onorabile persoane cu o expoziţiune, nu de tablouri, nu de statue sau de numismatică, ci de comerciu şi industrie, de pele, postav, vin, spirt etc. ? Vedeţi dară că nimic nu se face pentru a dezvolta aceste industrii. Nu s-au chemat măcar oameni 212 cari să poată spune, să poată deştepta ceva. Oamenii din comisiune s-au ocupat de statue, de sculptură, de atîtea lucruri frumoase, dară cu cari nu avem să luăm nici măcar o menţiune onorabile, pentru că, deşi avem în ţară la noi sculptură şi pictură, dară am spus că partea practică a expo-ziţiunii e schimbul, e comerciul internaţional, şi naţiunile civilizate n-au ,să vină la noi să cumpere sculpturile şi tablourile noastre, ci de vor avea ceva de cumpărat are să fie materiile primitive, cari pot fi aci mai ieftine decît aiurea. Apoi persoanele numite nu sînt în stare să spuie mişcarea acestor producţiuni. Yin la agricultură. Ce a făcut domnul ministru ? A trămis prin ţară şi a luat... Ku vorbesc de abuzuri, căci nu cred să fi fost în gradul arătat de domnul Brătianu5; negreşit domnul ministru s-a adresat pe la prefecţi, şi aceştia au trămis pe la proprietarii cunoscuţi de au adunat cîte ceva. Bezultatul e că şi în această privinţă avem să fim cei mai înapoiaţi. Fiecare din dumneavoastră ştie că comerciul nostru de export a căzut, mai cu seamă din cauză că calităţile noastre sînt astăzi foarte inferioare. IST-avem să arătăm nimic în Yiena care să fie de o calitate mai superioară. La expoziţiunea din Paris, unde s-au chibzuit mult timp şi nu s-a improvizat o expoziţiune, cu toate acestea ştiţi cum se observau grînele noastre? Am fost acolo. Domnul Odobescu şi domnul Alexandri6, ca să mai atragă ochii oamenilor şi spre objectele expuse de noi, au găsit un artist care a improvizat o moară nesfîrşită; în moara aceea s-a pus griul nostru care curgea necontenit şi veneau gură-cască de se uita la moara aceea cum curgea griul. (Ilaritate. ) Comercianţii serioşi însă nu se uitau nici unul. în Yiena, comercianţii cunosc mai bine agricultura noastră decît noi. Dacă în Ministerul Lucrărilor Publice de la noi nu se găsesc ştiinţe statistice, consulatele austriace au dosarele lor, şi Ministerul Lucrărilor Publice din Yiena are raporturile cele mai savante, cele mai raţionale şi cele mai complecte despre mişcarea comerciului nostru, despre felul productivităţii, despre ieftinătate sau scumpătate, care se comunică Camerei de comerciu, şi aceasta comercianţilor. Ştiu tot, şi niciodată carta care domnul ministru va voi să o facă pentru a arăta calităţile noastre, productivitatea noastră, nu va ajunge pînă la genunchiul raporturilor pe cari le are Ministerul de Comerciu din Viena despre starea noastră industriale, agricole şi comerciale. Acum, domnilor, voi să vă arăt încă un ce : din şase în şase ani, din patru în patru ani, se vine şi se cere din credite să le cheltuiţi cu expoziţiunile. Am cheltuit cu expoziţia din Paris un milion. Ei bine, dacă acel milion s-ar fi întrebuinţat în cumpărarea de seminţe bune, în aducerea de grîu de la Taganroc, din Polonia, de la ferma model din Francia şi s-ar fi împărţit între agricultori, şi dacă s-ar fi întrebuinţat de altă parte în cumpărarea de soiuri de boi de neam bun, dacă s-ar fi pus nişte premii ca să încurajeze industria, credeţi-mă că am fi mers mult mai departe, deoarece din acea expoziţiune nu am cîştigat nimic. Domnul C. Grâdişteanu: Trebuie mai întii să producem şi apoi să expunem. Aşa trebuie, mai întîi să producem ca să expunem ceva, căci prin expoziţia de la Paris n-am cîştigat nimic, nu a venit un cumpărător mai mult în ţara noastră ca să cumpere ceva, pentru că nu am arătat nimic. Onor. domn ministru ne-a spus că a trămis prin monastiri oameni de gust ca să aducă lucruri pentru expoziţiune. în monastiri!.. Acolo unde misiunea oamenilor este de a se ruga pentru păcatele noastre, iară nu de a produce, acolo a trămis domnia-sa? Pentru că sînt cîteva maico pe la 213 Yăratec cari produc şaiac? Apoi şaiac avem noi să expunem? Veţi vedea dumneavoastră ce are să producă Turcia, Japonia, şi cred că, atunci cînd vă veţi uita la acestea, vă veţi întoarce înapoi pentru dezgustul ce veţi simţi avînd în vedere objectele expuse de noi. Astă-vară eram în Viena, tocmai pe atunci cînd era vorba de un conflict în care ne aflam cu Austria, că nu ar fi voind să ne acorde loc separat, şi în toate zilele îmi făceam cruce şi zicem : dă Doamne să nu ne dea loc ! Căci ştiam de atunci că nu avem ce expune. Şi dovadă de aceasta este că, acum trei-patru zile, onor. domn ministru mi-a făcut onoarea să-mi ceară ca fabricant mare să-i trămit ceva bucăţi de postav; apoi, dacă domnia-sa voia aceasta, ar fi trebuit să vorbească cu colegul său de la finance ca să nu taxeze prea mult fabricele, ar fi trebuit să ceară de la ministrul justiţiei să nu pretindă cauţiuni mai mari de la fabricanţii indigeni decît de la cei străini, ar fi trebuit în fine să insiste a nu se aduce din străinătate pînă şi opincele, şi atunci ar fi fost industrie şi ar fi avut atunci domnu[l] ministru ce să expună; dară astăzi n-are ce expune, şi pentru ca să vă dovedesc, domnilor, aceasta, n-am decît să vă citesc cifrele ce domnul ministru vă cere pentru ca să cheltuiască pentru objecte de expus : suma totală este de 186 000 lei,, din cari se scad 20 000 lei prevăzuţi în budgetul anului acesta, şi prin urmare rămîn numai 166 000, din cari 30 000 reclamă domnia-sa numai pentru cumpărarea şi transportarea objectelor de expus. Iată ce mai zice domnia-sa: ,,Pentru pregătirea şi tipărirea unui op statistic în mai multe limbi şi alte tipărituri pentru expoziţiune, 4 000 lei. Pentru cumpărătoare de objecte manufacturiale de blănărie, de pic-tură şi altele, 12 000 lei”. Domnia-sa cere pentru cumpărătoare de objecte manufacturiale de blănărie şi picture. Iată, domnilor ! Koi avem să trămitem blăni la Viena cînd şi noi le cumpărăm de la Lipsea? Picture ! Apoi dacă este să se încurajeze pictorii noştri, Ministerul de Culte are un paragraf în budgetul său, să-l mai mărim,, să cumpere tablourile acestor pictori pentru muzeul nostru ca să-i încurajăm. Să ne pară bine că artele au început să crească şi în ţara noastră, şi sper că spiritul român, care nu face defect în nimica, se va arăta în chip strălucitor şi aci; dară la expoziţiunea de grîu să trămitem tablouri ? Domniile-noastre faceţi ce voiţi, eu unul declar: mai nainte de a expune, să producem, şi această discuţiune să serve a deştepta buna-voitoarea luare-aminte a domnului ministru al lucrărilor publice, spre a se ocupa de mijloacele cari le poate întrebuinţa ţara pentru dezvoltarea agriculturei şi comerciului nostru. Poziţiunea noastră politică, greutăţile internaţionale lovesc într-un chip grozav naşterea industriei noastre. îtu avem nici un sistem de protec-ţiune; sistemul vamale ce protecţiune acordă industriei noastre? Vă aduceţi aminte că domnul Ioanide, cu ocaziunea interpelaţiunii sale, ce a zis : Domnu[l] ministru Costa-Foru ştie ceva; şi domnu[l] ministru a zis : Ştiu ce spui, vinurile străine ! Aceste nu vă convin; însă ştiinţa împămîn-teneşte orice product care vine din străinătate şi plăteşte vamă; aşa este, îndată ce un lucru vine din străinătate şi plăteşte vamă devine naţional; dară alte state împiedică prin măsure vamale ca industria şi comereiul să se facă pămîntean. Vedeţi Francia, care este astăzi lovită, îngenuncheată, cită energie pune pentru a apăra comereiul şi industria sa în contra comerciului şi industriei străine. Dară noi, în poziţiunea în care sîntem, 214 ■cum voiţi să avem vin bun cînd vinul de Bordeaux plăteşte taxa ca fiecare vin de trei ani de la Drăgăşani, Dealu Mare, Odobeşti, Cotnari, Nico-reşti etc. ? Cum voiţi să aveţi industrie cînd singura clasă de producători pe care o mai aveam aci, tabacii, vedeţi-i astăzi, şi le plîngeţi de milă. Era un fel de pînză de cînepă care se făcea în ţară, astăzi se aduce din străinătate şi ţăranii nu mai întrebuinţează pînza făcută în ţară. Aşadar ă, pentru Dumnezeu, să ne ocupăm şi de industria noastră, dacă voim să fim o naţiune care urmăm pe calea progresului. Interesele comerciale, industriale şi agricole astăzi formează în orice ţară preocuparea de căpetenie şi a parlamentelor, şi a guvernelor. Noi nu facem nimic, şi chiar ceea ce s-a făcut mai nainte nu mai există. întrebaţi pe domnu[l] Băleanu, al cărui părinte a făcut patru fabrici frumoase 7 şi a cheltuit 50 000 galbeni pentru fabrica de postav şi alte 50 000 pentru fabrica de luminări; nu fac diferenţă între omul politic şi industrial; este fiul tătîne-său, care a cheltuit o avere întreagă ca să dea ţărei o industrie. întrebatu-l-a măcar ce socoteşte să facem ca industria ţărei să fie reprezentată? Nu s-a făcut nimic. Apoi voiţi să avem industrie; ei bine, nu vom avea nici o industrie. Yom avea foarte bune încăperi, ne vom preîmbla prin locuri frumoase, vom lua îngheţată, acolo avem să ne întîlnim cu cunoscuţii noştri şi să ne bucurăm. Dară cu părere de rău vă spui că ţara n-are să fie cunoscută mai mult, n-are să cîştige. Ţara noastră este recomandată, recomandată prin numărul cel mare de corăbii ce trămite porturile Brăila, Galaţi ■şi Bechet; este cunoscută prin drumurile de fer cari vor spori acest export. Acolo este recomandaţiunea noastră, acolo este expoziţiunea noastră. Nu puteţi, domnule ministru, cu toată bunăvoinţa ce aveţi, să improvizaţi o industrie. Aveţi nişte sugmale, nişte voilete făcute de călugăriţe ca industrie; cea[l]altă industrie e moartă. Pelării, sticlării, hîrtie veţi găsi numai ca curiozităţi făcute cu 4, 5 şi 6 ani mai înainte. în privinţa agriculturei veţi trămite nişte probe foarte proaste. în privinţa arhitecturei, n-aveţi nimic, veţi avea arhitecţi în comi-siune, ei vor împodobi şi aşeza foarte frumos griul nostru ; dară negustorul practic, ca englezul care vine acolo, nu se uită la lucrări frumoase; el îşi zice : Ia să vedem, găsesc eu aci lină mai bună şi mai ieftină decît în Australia? Găsesc eu în România lemne mai bune decît la mine în ţară? Găsesc eu în România producte mai bune? Aşa face negustorul practic. România nu se recomandă azi prin calitatea productelor ce exportă, oi prin cantitatea lor, şi prin urmare nu avem ce expune. Replică la o chestiune personală. Eu voi fi mai restrîns decît domnul Lahovary 8 şi nu mă voi încerca să fac profesiunea de credinţă a opoziţiunii, cum a făcut domnia-sa pe aceea a majorităţii, căci am avut ocaziune să vă spun că opoziţiunea noastră este împestriţată şi [în] multe colori. Yoi zice numai atîta că ne-au interesat prea mult explicaţiunile dintre oratorul majorităţii şi capul cabinetului. Yin acum la cestiunea personale 9 rădicată de domnul ministru al lucrărilor publice. Am declarat de la început că era o cestiune de localitate. Domnia-sa mi-a zis : Da, aşa este. Domnia-sa a mai zis că, daca nu venea cu projectul acesta pentru expoziţiune, eu aş fi fost cel dintîi care l-aş fi imputat că a părăsit interesele ţărei. Cred că în duoi ani de cînd domnia-sa stă pe banca aceea eu am fost opozantul cel mai blagoslovit din lume. (Ilaritate.) N-am făcut cea mai mică interpelare, n-am ridicat cea mai mică greutate. Din cînd în cînd am spus părerea mea; n-am 215 făcut cestiune personale, am spus numai că ministrul lucrărilor publice există numai cu firma. Dară de vreme ce domnia-sa mi-a răspuns că nu sînt mai multe dosare astăzi decît ce era în vremea domnului Kogălni-ceanu; ei bine, de la 1864 sînt 8 ani. Apoi, domnilor, e trist ca astăzi, la 1872, după atîţia ani, să fie tot acel număr de dosare pentru industria şi comerciul ţârei care era la 1864. Dară să-mi permiteţi a crede că tot ar fi mai multe, ştiu că sînt, pentru că în timpul ministerului domnului Dimitrie Ghica s-au sporit dosarele la Ministerul Comerciului şi Agricultor ei, prin oarecari expozi-ţiuni, oarecari cercetări agricole făcute prin deosebite judeţe etc., în fine tot s-a făcut ceva. Vedeţi dară, domnilor, că eu nu fac imputări, decît zic că politica a absorbit prea mult pe diferitele noastre ministerie. Dară, daca mi-ai* fi permis, aş întreba unde mai sînt acei tauri frumoşi, unde sînt acei frumoşi cai percheroni, rasa cea mai frumoasă, aduşi de domnul general Florescu, unde mai sînt acele ferme.. . Domnul ministru de justiţie 10; Să-ţi spun eu unde sînt taurii. Da, unde mai sînt acei tauri frumoşi, acei cai... Domnul ministru de justiţie: Au murit toţi pe la pompierii din GalaP. Taurii au murit la pompierii din Galaţi; îmi pare rău că nu e aci domnul Maiorescu, care zicea adineaori că regretă că se fac bufonării • apoi mai bufonade decît asta, că taurii au murit la pompierii din Galaţii... Domnul ministru de justiţie: Caii, nu taurii. Să poate, dară-mi pare rău şi de cai şi de tauri. Domnilor, eu nu vă fac nici o greutate, decît învăţat de trista experienţă ce am făcut la expoziţiunea din Paris mă împotrivesc la acest credit, pentru că nu voi să mai figurăm şi la Viena cum am figurat la Paris. Mi-aţi făcut întrebarea că de ce cînd am votat budgetul nu m-am opus, şi acum mă opun? Mai întîi, domnilor, că eu foarte rar iau parte în comisiunea budgetară; dară, chiar dacă atunci aş fi votat pentru acei 20 mii franci, aceasta, cum a zis şi domnul Lahovary, nu mă opreşte ca acum să pot vota contra acestui credit; votul meu de atunci nu mă leagă întru nimic cu acesta ce sînt chemat să dau astăzi. Domnilor, numai atît voiesc să vă spun, că n-am folosit nimic cu expoziţiunea de la Paris ; domnilor, ştiţi cine au luat medaliele de aur 11 ? A luat una principele Moruzi din Moldova, care n-a expus nimic, şi alta s-a dat principelui Ştirbey de aici din Muntenia, pentru legea rurale făcută la 1851; apoi fiţi siguri, domnilor, că şi medaliele de aur de la expoziţiunea din Viena nu le vor primi decît iarăşi oarecari boieri mari... Domnul ministru de justiţie: întrebaţi pe deputatul de Ismail să vă spună că a primit medalie • • • Eu vorbesc de medaliele de aur ; deputatul de Ismail a primit medalie de argint; apoi, medalie de argint am primit şi eu pentru postav. Medalii de argint, da, în privinţa aceasta pot da mina cu deputatul de Ismail; dară eu vorbesc de medaliele de aur, din cari una a mai primit-o o damă înaltă pentru un colet de argint format în Rusia. Aşadară, domnilor, eu n-am înţeles a face o imputare ministerului* ci am arătat opiniunea mea, m-am rostit asupra unei cestiuni mari, asupra 216 agriculturei, comerchxlui şi industriei noastre, care e o ceşti ane de ştiinţă. Apoi a venit domnnl Boerescu şi a susţinut teoriele sale zicând... Domnul D. Ghica: Aceasta e cestiune personale, domnule preşedinte [sic]? Rog pe domnul D. Ghica să mă lase a vorbi în cestiune personale aşa cum o înţeleg eu. Domnul D. Ghica: în cestiune personale se vorbeşte aşa cum înţelege regulamentul ... Atunci de ce onor. nostru preşedinte mă întrerupe numai pe mine şi n-a întrerupt şi pe oratorele din majoritate când făcea profesiunea de credinţă? Domnul D. Ghica: Nu prezidam eu. Şi apoi nu e un cuvînt că dacă s-a făcut o greşeală o dată să se repete în veci .. . Ei bine, întreb pe domnul D. Ghica dacă dialogul dintre domnia-sa şi mine este reglementar? Aşadară, domnilor, eu am fost nenorocit [ul] acela care am spus că Austria, că străinii cunosc mult mai bine decît noi statisticile noastre în privinţa comerciului, agriculturei, industriei; însă cred că prin aceasta nu am mancat * patriotismului precum a zis domuu [1] Maiorescu şi să binevoiască domnia-sa a mă crede şi pe mine tot aşa de bun patriot ca şi domnia-sa, căci singur a spus-o că patriotismul nu este un monopol al nimenui. Eu n-am făcut alta decît am zis că Curtea de Argeş, încă de mult, pînă a nu o duce noi la expoziţiuni, s-a desemnat foarte bine de un arhitect austriac, şi noi n-am făcut decît s-o plimbăm pe la expoziţiuni. Domnul ministru de resbel 12; Am luat cuvîntul, domnilor, numai pentru a da o mică expiicaţiune. Onor. domn Kcgălniceanu a voit se vede să-şi facă nn complice, sau ştiu şi eu ce, vorbind despre tauri şi zicînd că i-am cumpărat eu . .. Nu taurii, caii percheroni. Domnul ministru de resbel: Eu n-am cumpărat nici tauri, nici cai. Vă declar însă, domnilor, că este o mare nenorocire cînd aseminea încercări ies vicioase; negreşit că onor. domn Kogălniceanu a avut intenţiuni bune, însă a compromis una din instituţiunile cele mai bune şi rău vrea să mă ia complice şi pe mine în această cestiune, căci eu n-am făcut nimica. Eu socotesc, domnilor, că toată neliniştea în care se află onor. domn Kogălni-ceanu în acest moment este pentru că a susţinut teorii economice ce domnia-sa ştie bine sub ce critică severă au să cadă în gura celor competinţi, în gura junilor economişti, cari astăzi combat teoriele învechite de economie politică ale domnului Kogălniceanu. Domnia-sa are un nume cunoscut în Europa; ei bine, ce vor zice străinii, junii economişti, cînd vor auzi asemenea teorii ieşite din gura unui om ca domnu[l] Kogălniceanu? Iată cum se înţelege fră-mîntarea în care se află în acest moment domnu[l] Kogălniceanu. Fac scuzele mele onor. domn Florescu dacă i-am atribuit pe nedrept aducerea cailor percheroni. Dară cit fac apel la domnia-sa să spună daca n-am văzut amînduoi aceşti cai la Pantilimon şi erau foarte frumoşi. Vedeţi că nu i-am făcut nici o imputare. Domnia-sa, care a făcut o erghelie din iepile escadroanelor, cînd va veni să ne ceară să aducă cai percheroni, declar că voi vota... Domnul ministru de resbel: Aveam şi eu un secret, şi domnia-sa m-a dat de gol. (Ilaritate.) * A se sustrage, a lipsi, din fr. manquer. 217 De ce mă întrerupeţi ? V-aţi legat de mine şi mi-aţi căutat ceartă cînd eu am spus un lucru de laudă pentru ministrul care’a adus acei caiy căci a îmbunătăţit soiul cailor noştri... O voce: Ministerul Bosianu i-a adus. Prea bine. Acum în cît priveşte teoria mea în privinţa economiei politice, socot să nu e locul acuma să o apăr, dară fiindcă domnia-sa a zis că tinerii au să rîdă de dînsa îi spun că domnia-sa e foarte îmbătrînit în această materie, căci eu susţin tocmai teoriile economiştilor tineri, şt anume a lui List13, modelul economiştilor tineri din toată Germania1*. „Monitor”, 1872, nr. 287, p. 1 560,. col. 2 — 4; p. 1 562, col. 3 — 4. NOTE 1 Proiectul de lege supus discuţiei prevedea acordarea unui credit extraordinar de 166 150 de lei pentru participarea la expoziţia de la Viena. Nicolae Creţulescu, ministrul lucrărilor publice, declarase optimist că România va fi mult mai bine reprezentată decît la Paris, deoarece aici avea pavilion distinct. Cît despre obiecte, declarase vag că se va strădui „să figurăm în această expoziţie cît se poate mai bine”. 2 Vezi mai mult în partea a IV-a a volumului, discursul din 15 — 17 februarie 1875 asupra participării României la expoziţia de la Viena, p. 63 şi urm. 3 Vezi mai mult în lucrarea lui G. Zâne, Vindustrie roumaine au cours de la seconde moitier du XlX-e siecle, Bucureşti, 1973 (vezi p. 203, pentru fabricile lui Băleanu, pomenite în continuare de K., ca şi pentru fabrica lui, p. 226). 4 C. Stăncescu (1837 — 1909) era profesor la Şcoala de bele-arte şi îşi făcuse studiile la Paris. Al treilea membru al comisiei era Petrache Poenaru, cunoscutul profesor care avea să moară în 1875. 5 G. Brătianu spusese că cu ocazia strîngerii obiectelor şi mostrelor pentru expoziţie rs-au comis abuzuri, adunîndu-se cantităţi exagerat de mari. 6 Al. Odobescu fusese comisar general al expoziţiei. Ion Alecsandri îl secondase alături de P. S. Aurelian şi alţii. Vezi partea I a volumului, notele ns. 1 — 4 de la p. 267. 7 Vezi nota 3. 8 Al. Lahovary îi întrebase pe ministrul lucrărilor publice dacă consideră că României i s-a dat locul ce merită în topografia expoziţiei şi apoi dacă capacitatea economică a ţării îngăduie o reprezentare demnă. 9 N. Creţulescu, furios că K. combătea ideea participării la expoziţie, remarcase că tot discursul acestuia tindea să dovedească „incapacitatea guvernului [...] lipsă de energie din partea guvernului şi altele multe”. 10 Manolache Costache Iepureanu. 11 K. este aici puţin pătimaş. Fără discuţie stadiul dezvoltării industriale a României era departe de a-i îngădui să se prezinte cu produse competitive la o confruntare internaţională. Expoziţiile universale din secolul trecut însă nu aveau rigorile celor din ziua de azi. Se punea accentul deocamdată pe cunoaşterea reciprocă, pe informarea despre capacitatea economică la modul general şi nu în ultimul rînd pe elementele ieşite din comun, pe curiozităţi. Cel care parcurge cu răbdare Catalogue of fidel des exposants recompenses par le jurii internaţional. Exposition universelle de 1867 ă Paris (ediţia a doua, Paris, 1867) găseşte mai mulţi medaliaţi români decît s-ar fi aşteptat, şi aceasta prin comparaţie cu miile de participanţi din Occident şi cu produsele expuse de aceştia. De observat că recompensele nu s-au acordat, cele puţin în ceea ce-i priveşte pe români, doar pentru produsele expuse ca atare, ci şi pentru felul cum îşi exploatau gospodăriile acasă. Alexandru Moruzi de la Zvoriştea luase medalia de aur pentru crescătoriile sale la această moşie de oi merinos şi cai arabi şi pentru maşinile agricole şi distileria construite aici. Barbu Ştirbei primise o medalie similară pentru cultura duzilor şi creşterea viermilor de mătase pe proprietăţile sale. în sfirşit, a treia medalie de aur fusese atribuită guvernului român pentru mostrele de sare gemă şi cherestea. Medalii de argint primiseră următorii expozanţi români: expoziţia colectivă de lină; Şcoala de agricultură de la Panteiimon; „Comisia expoziţiei din Iaşi” — pentru colecţiile de produse agroalimentare; Paulquier-Blanc (Galaţi) pentru fabrica de luminări şi săpunuri; 218 N. Rosetti Roznovanu pentru cultivarea viţei de vie şi mostre de vin; Teodor Brătianu (Petreşti şi Al. Slătineanu (Bucureşti) pentru ameliorări agricole şi experienţe în domeniul inologiei; Jorj (sic) Vasilache (Vultureşti) pentru ameliorări agricole şi distilerie de rachiu. Pentru ameliorări agricole, cultura vitei de vie, împăduriri sistematice, crescătorii de vite sau poverne fuseseră distinşi cu bronz: George Simulescu (Drăgăşani), Nicolae Pîcleanu {Bucureşti), Constantin Bosianu (Bucureşti), Ion Marghiloman (Buzău), Nicolae Roşu (Bucureşti), Gheorghe Gozadini (Neamţ), Al. Yăsescu (Botoşani), Misa Anastasievici (Bucureşti), Ion Mirui (Bucureşti), Ion Brătianu (Piteşti). Medalii de bronz au mai primit: Şcoala de arte şi meserii din Iaşi pentru maşina de egrenat porumb; Waller şi Hartman (Bucureşti) pentru pompe utilizate în agricultură; un Rîureanu (Bucureşti) pentru un plug; Paul Iacovenco pentru mostre de petrol; districtul Buzău pentru mostre de chihlimbar; Muzeul de istorie naţională din Bucureşti pentru oseminte fosile şi preparate taxidermice; Vasile Georgeseu pentru paste făinoase; fraţii Papazoglu (Bucureşti), Hagi Ştefan (Mihaleşti), Coemgiopol (Bucureşti), comuna Dudu {Huşi), Jorj Vasilache (Slatina), George Stănulescu pentru culturi de tutun; un Donici (Vaslui) pentru mostre de miere şi ceară; Vasilache Georgeseu (Bucureşti) pentru ulei de nucă şi mac; Tulceanu (Izmail) pentru lină; văduva George Asan (Bucureşti) pentru ulei de rapiţă; Fialla {Bucureşti) pentru piei argăsite. Tot medalii de bronz mai primiseră cei ce au prezentat costume populare, încălţăminte şi pălării: Iosif Bunea, o doamnă Lucasievici, soţia lui Al. Odobescu (Bucureşti), Dimoni-sie (Ocna), Ion Asmaranti (sic) (Piatra); apoi Iosif Brandt, Naco Mineovici şi Nicolae Ilie din Bucureşti. în sfîrşit, cu menţiuni onorabile au fost remarcaţi: un Roman (Bucureşti), Vidats (Craiova) pentru maşini agricole; Foucault (Paris) şi N. Rosetti Teţcanu (Bacău), fiecare pentru colecţia de petroluri româneşti; M. Cristescu (Bucureşti) pentru produse casnice de aramă; Ghica Gomă-neşti pentru mostre de lignit şi petrol; un Carp (Vaslui), Săvoiu (Tîrgu Jiu) şi Jusic (Bucureşti) pentru mostre de cherestea şi colecţii de butoaie; cojocarii din Bucureşti pentru blănuri; I. Rădu-canu (Bucureşti) pentru păr de porc; Tache Marin (Bucureşti) pentru colecţia de butoaie; Petcu (Brăila), Balaban (Galaţi), Jorj Vasilache (Vultureşti), Borghetti şi Gerbolini (Brăila), Gheorghe Şuţu (Iaşi), Constantin Nicolae (Suceava) pentru mostre de cereale şi derivate; Lucovici (Bucureşti) pentru probe de seu cerviş*; mănăstirile româneşti pentru apă de melisă; maicile de la mănăstirea Viforîta pentru un costum popular; Carniole (sic) pentru sigilii şi pietre gravate; G. Szathmâry pentru fotografii; Lascăr Bogdan pentru sticlărie; Carpaţi (sic) pentru bijuterii; Constantin Ianachi (Bucureşti) şi Lazăr Cojocaru (Tîrgovişte) pentru încălţăminte; C. Bucholtzer (Bucureşti) pentru colecţia de ornitologie şi entomologie. în sfîrşit, Powel et Go (Galaţi) pentru conserve, Evangheli Anastasiu (Galaţi) şi Constantin Urlăţeanu (Ghiţorani) pentru dulceţuri şi dr. Rus (Iaşi) pentru rachiu de cireşe şi caise. 12 I. Em. Fior eseu. 13 Fr. List (1789 — 1846), economist german. Şcoala protecţionismului economic îl revendică drept unul din corifeii săi. A scris Sistemul material de economie politică (1840). Vezi M. Bou vier Ajam, Friedrich List, sa vie, son ceiwre, son influence, Monaco, 1953. 14 Proiectul a fost luat în consideraţie cu 66 de voturi pentru şi 26 împotrivă şi primit cu 61 de voturi pentru şi şapte împotrivă. * Grăsime topită de vacă sau bivol întrebuinţată mai ales în bucătăria turcească. Intervenţie în problema lucrărilor edilitare de la Bucureşti. După cîte a zis onor. domn ministru de interne1, mie-mi rămîne foarte puţine de zis; însă tot îmi voi permite a adăogi două-trei cuvinte şi voi zice mai întîi că teoriele domnului Pală 2 nu le voi asemăna decît cu teoriele comunarzilor din Comuna [din] Parts. (Rîsete.) în adevăr, este de speriat ceea ce zice domnul Pală; domnia-lui vine şi vă vorbeşte de comuna capitalei Eomâniei şi zice : Trebuie să fim geloşi şi zeloşi de înfrumuseţările şi îmbunătăţirile de cari are trebuinţă capitala Eomâniei. * Şedinţa din 20 decembrie 1872. cu I. Pală * 219 Aşa este, nimeni nu contestează aceasta, dară domnia-sa a uitat un lucru; domnia-lui a zis : Domnilor, să vă ocupaţi cu crearea de mijloace. Dară slavă lui Dumnezeu că nu este sesiune în care nu s-a dat mijloace comunei Bucureşti şi eti socotesc că de acum încolo, în loc să ne ocupăm a mai da mijloace, mai bine să ne ocupăm într-o zi a vedea şi cum se întrebuinţează aceste mijloace (aplauze) ; aceasta a uitat dom nu [1] Pală şi se vede că aceasta nu-i convine domniei-sale, fiindcă domnia-lui vine şi zice deodată că nu recunoaşte domnului ministru de interne dreptul de a se rosti asupra lucrărilor comunei, fiindcă, zice domnia-lui, avem legea comunale, care ne dă drept să facem noi acele lucrări. Dară, domnilor, dumneavoastră ştiţi foarte bine că după legea comunale, mai ales în Gestiuni de sume mari ca acestea, ministrul de interne nu numai are dreptul, dară are chiar datoria d-a zice euvîntul său, şi de la Consfitu-ţiunea din 1866 are acest drept şi Camera. în adevăr, după Constituţiune, o comună nu se poate lovi nici cu cea mai mică dare măcar fără încuviinţarea Camerei, şi dumneavoastră aţi voi să se lovească comuna capitalei Bucureşti cu o dare de şapte-opt milioane nu numai fără consimţimîntul Camerei, dară chiar fără consimţimîntul chiar al domnului ministru de interne ? îmbunătăţiri voiţi ? Se poate, dară sînt duoă soiuri de îmbunătăţiri, unele cari prosperă şi unele cari conduc la vînzarea cu toba, la baterea darabanei şi la vînzarea fondului. îmi aduc aminte, domnii deputaţi din Moldova cunosc persoana, eu nu voi să o numesc, era un boier mai de mult care avea o moşie cu un mic venit de şapte-opt sute de galbeni^ şi s-a hotărît să îmbunătăţească moşia sa, şi a făcut un palat domnesc pe dînsa; dară eînd a gătit palatul a vîndut moşia ca să plătească palatul. Moşia aceea se află pe malul Şiretului. Iată ce-mi este teamă să nu se întîmple cu marele noastre comune nrbane ca Bucureştii, Iaşii şi altele. De aceea eu felicit şi mulţumesc, şi rareori mulţumesc, dară acum mulţu-rmese domnului ministru de interne pentru că de la început a zis : Staţi, domnilor; n-am să vă las să vă jucaţi calul, şi bine a zis domnia-lui; nu trebuie să se lase astfel comunele să-şi joace calul, mai ales pe tărîmul concesiunilor, căci sînt comune unde numai văzduhul nu s-a impus. Vine domnul Pală şi ne vorbeşte despre aceşti mari binefăcători ai României, concesionarii cari vin să ne facă propuneri, nu de cîştig pentru ei, ci de binefaceri pentru Ţara Românească; ne spune că ne propun să ne rădice planul topografic al Bucureştilor gratis, să ne sape albia Dîmboviţei tot gratis şi că prin urmare ar trebui să fundăm un premiu Motfoions ea să decorăm pe aceşti domni cari au atîta compătimire, atîta dragoste, atîta devotament pentru capitala României, că ei vor să ne scape din noroi, că vor să acopere capitala noastră cu zidiri de marmură, de bronz şi chiar de argint. Ei bine, domnilor, trebuie să punem odată capăt acestor tendinţe ale străinilor concesionari cari vin cu propunerile lor să ne tenteze la cheltuieli pe cari nu le putem face. Onor. domn Blaremberg nu s-a rostit în fond asupra acestei cestiuni, deeît a zis : Ce va să zică aceasta, ca apa noastră de băut să o treacă prin eanalurile acelea pe unde trec toate murdăriele oraşului ? Domnul C. Racotă: Ga în toate ţările civilizate. Aşa!... Onor. domn Racotă zice: Ca în toate ţările civilizate. Prea bine. Dară tot un coleg al domniei-sale a zis că dacă gazul nu arde bine cauza este că e plin cu apă. Apoi, negreşit, şi apa de băut se va amesteca cu gazul, şi zău nu ştiu dacă o veţi putea bea. 220 încă o dată dară, domnilor, îmi permit să declar că bine a făcut domnul ministru că şi-a rezervat un control sever asupra actelor primăriei; eu îl rog încă să mai îndoiască acel control, şi împreună cu toţii, Cameră şi guvern, să fixăm o zi în care să ne ocupăm de soartea Bucureştilor, să vedem ce se face cu acele milioane ce de atîta timp percepe comuna, atît din venituri cît şi din împrumuturi, şi în schimbul cărora nu vedem că se face nimic. Se zice că s-a cheltuit un milion cu pavaju[l]. Mă mir de aceasta, pentru că eu nu văd unde vă sînt pavajele cari le faceţi. Vedeţi podul Mogoşoaiei, cu care statul a cheltuit, iară nu comuna, ia ve-deţi-1 în ce stare este, din cauză că domniile-voastre nu controlaţi pe antreprenorul de gaz ca să paveze bine pe acolo pe unde strică. De aceea vă rog, domnilor, şi eu ca şi domnul Pală, să hotărîm o zi cînd să ne ocupăm de această cestiune serioasă; comuna va veni să apere lucrările sale, noi vom veni şi vom zice cuvîntul nostru, şi voi vorbi şi eu în această cestiune, căci şi eu sînt din capitală şi mă interesez • de prosperitatea ei. Domnul Pală zice că nu recunoaşte dreptul guvernului de a controla comuna în privinţa cheltuielilor. Apoi, domnilor, la alegeri comuna este împreună cu guvernul, după alegeri însă vă răzvrătiţi în contra guvernului cînd voieşte să vă cenzureze în privinţa cheltuielilor. Apoi, dacă voiţi să vă emancipaţi de guvern, să fiţi mai independinţi, căutaţi să vă alegeţi cu meritul dumneavoastră şi atunci a duoa zi rădicaţi-vă în contra guvernului4. (Aplauze.) „Monitor”, 1873, nr. 3, p. 14, col. 4 — 5. NOTE 1 Lascăr Catargiu spusese că nu va permite municipalităţii Bucureşti să încheie contracte cu concesionării; ele trebuiau aprobate în prealabil de guvern, căci s-ar putea ca la un moment dat comuna, ajunsă în dificultate, să nu poată face faţă angajamentelor. 2 Discuţia pornise de la o interpelare a lui C. Blaremberg adresată ministrului de interne asupra unei oferte făcute de municipalitatea Bucureştilor privind concesionarea pavării şi distribuţiei apei, ca şi a canalizării publice (publicată în „Monitorul oficial”). Interpelantul ceruse ca licitaţia să fie aminată pentru ca guvernul să facă studii preliminare, căci sumele angajate erau ,,colosale4 ‘. îşi mai exprimase şi temerea ciudată că -,comuna dă voie întreprinzătorului să aşeze tuburile conducătoare prin canalurile [prin] cari se scurg murdăria stradeîor”. I. Pală spusese că ofertele sînt interesante, căci cei ce vor face canalizarea asigură şi regularizarea cursului Dîmboviţei şi curăţirea ei. La fel, cei ce executau pavajele aveau să niveleze străzile. Precizase apoi că corpul tehnic al comunei, din care făceau parte arhitecţii Orăscu şi Burelli, întocmise un caiet de sarcini şi lucrarea fusese dezbătută cu maturitate încă din luna martie. în încheiere amintise că Bucureştii sînt cea mai săracă comună din ţară şi avertizase că după vacanţa parlamentară va cere Camerei să ia în discuţie sporirea veniturilor ei. 3 Premiile Montyon fuseseră înfiinţate de baronul Antoine Jean Auget (1733 — 1820), economist şi istoric francez. Create între 1780 şi 1787 (pentru arte, literatură, medicină, tehnică şi probleme sociale) şi suspendante în timpul Revoluţiei, au fost reactualizate începînd din 1815. La data discursului rămăsese doar un premiu în valoare de 19 000 de franci, acordat de Academia Franceză cetăţenilor francezi care se distinseseră printr-o faptă „particulierement vertueuse ou charitable”. 4 S-a adoptat moţiunea iui C. Blaremberg: „Camera, confientă în declaraţiunea ministerului că va priveghea cu toată atenţiunea nişte lucrări atît de importante în privinţa intereselor şi financelor capitalei, trece la ordinea zilei”. 221 Evocare a personalităţii lui Napoleon al IlI-lea, prilejuită de moartea acestuia. Depune un subamendament la moţiunea de condoleanţe propusă de George Gr. Cantacuzino * Domnilor, eu am onoare a vă propune un subamendament la moţiunea domnului Cantacuzin 1J prin care cer ea acest vot al Camerei să se comunice prin preşedintele Adunării nu tînărului principe, ci ilustrei văduve, şi aceasta tocmai pentru ca să depărtăm orice bănuială că noi aci facem politică, pe cînd noi nu ne facem decît datoria, fapt pentru care Francia întreagă nu poate decît să ne laude. (Aplauze.) Mai întîi vin, domnilor, să exprim recunoştinţa mea guvernului pentru măsurile 2 luate de dînsul în lipsa Adunării de îndată ce a auzit de moartea ilustrului imperatore. Totdeodată declar că nu mă aşteptam de la juna generaţiune actuale să o văd exprimîndu-se altfel decît cum s-a exprimat prin vocea domnilor Cantacuzin şi Lahovary 3. Şi să-mi permită domnul Brătianu4 să-i spun că nu mă aşteptam să aud din gura unui tînăr român ca domnia-sa făcînd procesul lui Napoleon III. Acesta este dreptul şi datoria Franciei de a o face. Dreptul şi datoria Eomâniei este numai de a-şi aduce aminte de ceea ce a făcut el pentru Bomânia. Neapărat că a făcut aceasta mai întotdeauna ajutat de prestigiul şi de armele Franciei, dară adesea a fost foarte mult pentru noi numai el singur, adesea a jucat un rol însemnat singur în destinele ţărei noastre. Au fost momente cînd imperatorele Napoleon a arătat personal simpatiele sale şi a dat energicul şi eficacele său sprijin Eomâniei. Aşa, de esemplu, f poate că domnul Brătianu nu cunoaşte acea pagină din viaţa politică a lui Napoleon al IlI-lea, cînd la 1857 voturile Unirii date în partea de dincolo de Milcov au fost înăbuşite în urma unei corespondinţe a unui mare diplomat al Turciei, al cărui fiu era caimacam în Moldova, corespon-dinţă prin care se înlătura ardintele şi legitimele dorinţe esprimate de Divanul ad-lioc. Din hazard, acea corespondinţă criminale s-a prins şi dîndu-se imperatorelui Napoleon el a pus-o în pozunar şi s-a dus singur în Englitera, la Windsor5, ca să pledeze cauza noastră, şi numai el a putut să obţină de la eele[l]alte puteri nimicirea acelor alegeri şi recunoaşterea Unirii şi a celor [l]alte punctări cerute de Divanul ad-hoe ca dorinţe ale ţărei. Iată, domnilor, ce a făcut Napoleon al IlI-lea personal pentru noi... (Numeroase aplauze.) Francia, domnilor, poate să-şi aibă cuvintele sale spre a critica purtarea din timpii din urmă a lui Napoleon. Pentru noi Napoleon al IlI-lea o singură zi n-a greşit (aplauze prelungite), şi chiar atunci cînd el poate a avut a se plînge de noi, Napoleon al IlI-lea a fost binefăcătorul Eomâniei ., . (Aplauze unanime îndelung repetate.) Vă rog dară, domnilor, să nu vă uniţi nicicum cu domnul Brătianu.. . . Voci: Nu, nu, fiţi sigur. Eog pe domnul Brătianu ca chiar domnia-sa să revină de la ceea ce a zis şi să se unească cu sentimentul unanim al ţărei. Eog apoi iarăşi pe * Şedinţa din 12 ianuarie 1873. 222 Cameră ca aceste sentimente de regrete şi de recunoştinţă să le exprime nu către fiul fostului imperatore, ci către mama sa. Aceasta nu pentru că noi nu am voi să exprimăm acele sentimente şi către fiu, dară pentru că nu voim ca cineva să ne acuze că am căutat să facem prin aceasta un act politic. Nu, domnilor, nu facem aci politică, dară ne facem o împlinire de datorie, datorie de inimă, datorie de recunoştinţă, care nu poate să lipsească niciodată din partea unei naţiuni. Negreşit, domnilor, că mie nu-mi poate fi permis să afirm cu mica mea personalitate lucruri pe cari eu le-am cunoscut; cu toate acestea, nu mă pot opri de a declara că împărăteasa Eugenia6 însăşi a fost întotdeauna demnă de străbunii romani din cari se trage. încă ca fată, mai nainte de a se urca pe tronul Franciei, cugeta la soarta colonielor lui Traian dupe ţărmurile Dunării de Jos. Această adresă de condoleanţă dară va fi pentru dînsa o răsplată pentru sentimentele ce pururea le-a hrănit pentru vechile colonii ale lui Traian, pentru patria noastră. (Aplauze prelungite şi unanime.) Voci: Să se citească şi subamendamentul domnului Kogălniceanu. Domnul preşedinte: Iată ce zice acel subamendament. „Acest vot al Camerei deputaţilor României, precum şi expresiunea de condoleanţe sincere şi respectuoase ale sale se vor comunica Maiestăţii-Sale Eugenia, văduva lui Napoleon III, prin preşedintele Camerei”. Se pune la vot moţiunea cu amendamentul domnului Kogălniceanu şi se primeşte de Adunare în unanimitate, afară de domnul G. Brătianu. (Aplauze unanime.). „Monitor”, 1873, nr. 12, p. 52, col. 3.. NOTE 1 „Camera României, pătrunsă de durere prin încetarea din viaţă a lui Napoleon al IlI-lea şi recunoscătoare pentru eminentele servicii aduse cauzei României de fostul împărat, exprimă durerile sale cele mai vii pentru moartea sa”. 2 Fiind vacanţă parlamentară, se făcuseră doar servicii funebre la mitropolia din Bucureşti şi în toate bisericile din ţară. 3 George Cantacuzino, înainte de a-şi citi moţiunea, spusese că românii datorează un tribut de recunoştinţă celui ce „în împregiurări grele a susţinut, cu prestigiul numelui său şi a puterii sale, autonomia şi drepturile străbune ale României”. Al. Lahovary fusese foarte vehement împotriva lui George Brătianu şi reproducînd cuvintele acestuia că „toate opiniunile sînt respectabile” spusese că „ceea ce nu este respectabile niciodată este ingratitudinea”. 4 G. Brătianu, necontestînd meritele lui Napoleon a IlI-lea faţă de România, spusese că era nepolitic a-1 omagia postum, căci Franţa era acum republică; or, „din momentul în care Napoleon al IlI-lea nu mai poate fi agreabil Franciei, nu poate fi nici României”. Amintise apoi de tratativele acestuia cu Austria pentru schimbarea Principatelor Române unite cu teritorii italiene. 5 Vezi partea I a volumului, p. 368, nota 2. 6 Eugenia de Montijo, contesă de Teba (1826 — 1920), împărăteasă a Franţei prin căsătoria, în 1853, cu Napoleon al IlI-lea. K. a cunoscut-o în timpul călătoriei în Spania. Vezi Notes sur VEspagne (1846) în voi. Opere, I, Beletristică, ediţie de Dan Simoneseu, Bucureşti, 1974, p. 509. K. aminteşte că mama împărătesei, contesa de Montijo, l-a primit „ca [pe] un fiu al familiei”. Fiica sa şi prietenele ei au cîntat şi jucat din castaniete în faţa lui, îneît „niciodată nu voi uita plăcutele ceasuri ce am petrecut în această casă şi de departe fie-mi iertat a le trimite o aducere-aminte de recunoştinţă”. 223 Discurs asupra desfăşurării ultimelor alegeri. Cu referire la validarea deputaţilor de Bolgrad Domnilor deputaţi, în privinţa aleşilor1, în privinţa operaţiunilor electorale nu am nimic de zis, precum nu am zis nici un cuvînt în privinţa oricărei alegeri făcute pentru această Cameră, deşi am văzut venind în Cameră ca aleşi ai colegiului al patrulea oameni ale căror nume nici nu a străbătut la auzul alegătorilor acelor colegie. Aceasta o zic ca să asigur pe domnul ministru de externe2 că nu viu să fac opoziţiune în privinţa politicei sale, ci vin să susţin un fapt pe care l-am susţinut totdeauna, şi ca ministru, şi ca deputat; de cîte ori am auzit pe domnul Pascal3 susţinînd o teorie ca cea de astăzi, contrarie dreptului sau intereselor statului, eu totdeauna l-am combătut. Domnilor, în judeţul Bolgrad nu esistă proprietate mare, nu esistă proprietate mică; coloniştii nu numai că [nu] sînt proprietari, dară nici embaticari; ei sînt numai nişte posedenţi; ei nu sînt nici măcar arendaşi. Aşa este. Chiar legea rurale, care a prevăzut Gestiunea aceasta, dă dreptul guvernului să vînză pămînturile lor. Iată articole de lege : „în modul şi cu condiţiunele prescrise mai sus, guvernul este autorizat a vinde pe moşiele statului, numite colonii, cît loc priveşte peste pămîntul ocupat astăzi de aceste colonii”. Pămînturile acelea, domnilor, sînt nişte pămînturi pe cari ei le posed fără a avea drepturile unor proprietari4. Aceasta o ştie toată ţara; înşile coloniştii, în cete mari, cari sînt cu miile, vin la Ministerul de Fi-nance pentru aceasta, fiindcă cunosc datoria lor. Ei au nişte pămînturi date prin nişte statute pe un termen scurt, din timpul guvernului rusesc, r şi dreptul acela a expirat. Şi dovadă că acei colonişti nu pot să pretinză de la noi, cari n-am dat acele statute, ca să le respectăm mai mult decît ruşii este, domnilor, că chiar guvernul Eusiei, printr-un ucaz datat de la Ems, în anul 1871, a desfiinţat cu desăvîrşire acele statute. Astăzi în Rusia nu mai există colonii; sînt locuitori ca toţi cei[l]alţi ai ţărei, sînt supuşi la dările personale şi la contribuţiunea de sînge ca toţi cei[l]alţi ruşi. Şi-mi pare rău că domnul ministru de finance nu este aci, fiindcă am avut onoarea de a-i da traducerea oficiale a acelui decret sau ucaz, şi-l voi ruga să-l aducă aici ca să vedeţi toţi dumneavoastră că pămînturile acelea sînt ale statului român nici mai mult, nici mai puţin. Colegiele, în ţara aceasta, după Constituţiune, se împart pe proprietatea mare;, pe proprietatea mică, pe proprietatea de case în oraş, adică pe proprietatea fonciară, şi pe munca lucrului de pămînt. Judeţul Bolgrad nu esistă, domnilor, şi dovadă că este aşa şi el este numai cu numele, şi aceasta numai în faţa unei neorînduieli, nu ştiu dacă domnul general Florescu voieşte să ia solidaritatea unui fapt ca acela, dară cred că dom-nia-sa îşi va aduce aminte cum că pînă la 1860 aceste pămînturi atîrnau, chiar în privinţa administraţiunilor, de Ministerul de Finance, care avea dreptul de a trămite acolo un intendent; dară, fiindcă cu ocaziunea re-crutaţiuniî a fost acolo împotrivire, atunci guvernul a luat dreptul acesta de la ministrul de finance, şi în loc de intendent a numit un prefect şi un poliţai. Iată, domnilor, ce este acest judeţ, ol n-are tribunal, nu are casierie generale, şi toate instituţiunile pe care le votăm noi nu se aplică în * Şedinţa din 19 ianuarie 1873. 224 privinţa judeţului Bolgrad, pentru că, mai înainte de toate, el nu este o subdivizie teritoriale; aci sînt nişte sate cu pămînturile lor, împrăştiate. Asupra tutulor acestor cestiuni de fapt vă vorbesc în cunoştinţă de cauză; am fost de zece ori acolo, am fost de trei ori ministru de interne, cunosc toate împregiurările şi desfid pe onorabilele meu amic domnul Pascal să spună că este altfel; voi veni atunci cu bar ta. însuşi domnul ministru de externe a zis-o adineaori, de atîtea ori v-am spus unirea judeţului Bolgrad cu Ismail. Toţi miniştrii de interne au spus aceasta, pentru că Constituţiunea şi legile organice nu se pot aplica la judeţul Bolgrad, pentru că acela nu este judeţ; pentru că privilegiele pe cari se întemeiază coloniştii sînt deja perimate, desfiinţate încă de la anul 1871, luna iuliu cu decret, ucaz imperiale datat din Ems. Eog dară pe domnul ministru de finance să ia mai curînd cestiunea aceasta în cercetare, să pună capăt unei stări de lucruri at-ît de anormale, din care cel care pătimeşte mai înainte de toate şi mai mult este ţara. Domnilor deputaţi, dumneavoastră care faceţi majoritatea, binevoiţi, mă adresez la dumneavoastră, şi rugaţi pe minister să se ocupe cu regularea cestiunii Bolgradului de jos şi a tuturor domenielor cari sînt acolo. Puteţi nu îndoi, ci înzeci veniturile ce luăm de acolo; puteţi face ca o mare parte din datoria noastră publică să se plătească cu sporirea acelor venituri. Noi, românii vecbi, sîntem chemaţi să plătim toate dările, şi acolo aceşti oameni, contra Oonstituţiunii, contra tuturor legilor ţârei, ba chiar contra statutelor, de la anul 1857 şi pînă astăzi, s-au sustras de la îndatorirele lor. După ei, sînt birnici ai visteriei; ei bine ! pînă astăzi ei n-au plătit nici o contribuţiune către ţară; tot ce plătesc este numai darea pămîntului. , Aşadară, mă folosesc de cazul de faţă ca să combat teoria domnului Pascal că acolo pămînturile sînt date pe veci coloniştilor. Eu zic: nu ! nu este exact, eroare mare, împilătoare pentru ţară ! Tot ce este în Bolgrad este întemeiat pe o stare de lucruri care nu derivă nici din statute, nici din Constituţiune, nici verio altă lege organică. Guvernul rus, recu-noseînd însuşi că s-a împlinit termenul statutelor, le-a desfiinţat în luna lui iuliu 1871; şi noi, contra Oonstituţiunii, care aboleşte toate privilegiile, care zice că toţi locuitorii Eomâniei sînt egali înaintea drepturilor şi datorielor, noi să manţinem starea actuale ! Sînt acolo cîţiva oameni cari se folosesc de schimbările guvernelor şi stăruiesc ca niciodată să se facă ceva acolo. Ministerul actuale ţine de duoi ani; doresc să mai ţină ca să poată să rezolve cestiunea aceasta contra teoriei domnului Pascal. Sînt acolo, domnilor, 10 milioane pe an cari ar veni şi ar spori veniturile noastre. Mă însărcinez să vă probez anume cum acest venit să perde din cauza stării actuale de lucruri. Gît x>entru acei cari sînt proprietari acolo, cari au cumpărat moşia cutare sau cutare, aceştia sînt cîţiva bulgari şi aceştia stau pe la moşiile lor, şi sînt alegători la judeţul Cahul. Ei bine, ştiţi cum se fac alegerile acolo? Fiecare colonist zice aşa : Tu Nenciule şi tu Yîlciule, ai să fii alegător în anul acesta, şi-i dau un decret; Nenciu merge cu acest decret şi votează pentru deputat. Cari alţi deputaţi vin şi se prezintă aci în puterea unui asemenea decret? Veniţi trimişi de alegători cu dreptul de proprietate, de moştenire, de zestre, iară nu cu asemenea, decrete. Am avut fericirea de duoă ori ca teoria mea să fie înţeleasă de onor. Cameră; cred că fizionomia acestei Camere nu se va schimba prin venirea între noi a domnilor Catargiu şi Costin Vîrnav. Eu, domnilor, ori de cîte 15 - c. 595 225 ori se va pune în eestiune soarta judeţului Bolgrad, voi zice: ştergeţi din harta ţârei această ficţiune; judeţul Bolgrad nu există; sînt nişte sate aruncate în judeţul Ismail şi Oahul. Dovadă de aceasta sînt chiar ţărmurile mării, cari intră pe judeţul Ismail, căci ce este Şahanul, Jivriana? Asemenea, domnilor, sînt sate cari trec prin Cahul şi merg la Bolgrad. Nu e aci nici poliţie, nu este nici o siguranţă, nici o dezvoltare a bogăţiei; legea comunale sufere, legea şoselelor nu este aplicabile, căci o bucată de şosea vine pe Bolgrad şi apoi o altă bucată trece pe Ismail. Daca guvernul trecut a menţinut aceste privilegii, era de teamă ca ei să nu-şi arunce privirile spre guvernul Rusiei, care pe atunci susţinea aceste privilegii; dară astăzi, cînd chiar guvernul Rusiei le-a abolit, nu ştiu cum noi le-am mai manţine. Tezaurul public sufere aci o perdere mai bine de 10 milioane, sînt 10 000 locuitori cari nu plătesc mai mult pentru o desefcină decît 20 copeice, care face duoi lei. Nu există, domnilor, acolo nici darea personale, nici zecimi, toate dările vechi s-au desfiinţat înte-meindu-se pe Constituţiune, precum era întreţinerea podurilor, pentru scoale etc. Şcoalele se întreţin de ei, în adevăr, dară ştiţi cum? Regret că nu e prezinte domnul ministrul de culte să vă spună cu ce scop se întreţin ele. Se întreţin, domnilor, cu scop de a bulgariza pe români, căci din 10 de sate 22 sînt compuse de români şi sînt numai 18 sate compuse de bulgari şi de unii locuitori cari se numesc găgăuţi, adică oameni cari nu vorbesc decît turceşte. Ei bine, bulgarii pe aceşti găgăuţi îi bulgarizează, pe români îi bulgarizează asemenea. în internatul centrale, unde sînt 10 de interni, nu sînt decît 1 români. în aşezămîntul acestor scoale din colonii, care li s-a făcut tot de către domnul Yogoridi, se zice că învăţămîntul să se predea în duoă limbi, în româneşte şi bulgăreşte, ceea ce în timpul guvernului rusesc nu le era permis, pentru că sub acel guvern erau obligaţi a întrebuinţa în şcoală numai limba rusă; ei bine,, acum ei au exclus cu totul limba română, au pus exclusiv numai limba bulgărească, şi în tot gimnaziul lor nu este decît un profesor român. Ei bine, a venit timpul, domnilor, cînd nimic nu vă împedică, cînd nimeni nu vă opreşte să facem ca şi această parte a ţărei să devină iarăşi românească, mai cu seamă cînd astăzi însăşi Rusia a desfiinţat statutele lor. A venit timpul cînd să facem şi noi pentru această parte românească ceea ce au făcut toţi străinii cari au voit s-o înstreineze, a venit timpul să căutăm serios a româniza Gurile Dunării. Această parte a ţărei noastre s-a căutat în diferite timpuri a se înstrăina; astfel, cînd au venit turcii au izgonit pe români şi au pus în locul lor tătari; astfel apoi, cînd au venit ruşii au adus bulgari. Noi nu voim să gonim pe locuitorii dintr-însa de astăzi, dară nici nu voim ca [în] ţara noastră un mic număr de străini să dezromânească Gurile Dunării, cari au fost întotdeauna române şi pentru care strămoşii noştri şi-au vărsat sîngele lor. (Aplauze.) Nu fac, domnilor, din această eestiune o eestiune personale, nici o eestiune politică; faceţi cu deputaţii aleşi ce voiţi, dară cred că este demn de un guvern care voieşte binele ţărei să pună odată termen acestei Gestiuni, pe care alţii au căutat să o dezlege, dară nu au putut din cauza mai multor deficultăţi cari existau atunci şi cari astăzi nu mai există, dintre care cea mai însemnată era că guvernul rusesc manţinea încă statutele pe cari ei se întemeiau spre a fi privilegiaţi. Statutele acelea guvernul rusesc le-a desfiinţat, şi desfiinţîndu-le a zis coloniştilor din partea sa: De astăzi înainte nu mai aveţi nici un privilegiu, nici un drept, nu mai sînteţi colonişti, sînteţi ruşi, faceţi parte 226 <$a orice alt locuitor indigen din marele imperiu al tutulor ruşilor. Ei bine* încă o dată repet, a venit timpul cînd şi noi să zicem acestor colonişti din partea noastră : de astăzi înainte sînteţi români, şi după cum vă bucuraţi de toate drepturile de români aveţi să vă supuneţi şi la toate îndatoririle ce trag după sine aceste drepturi5. „Monitor”, 1873, nr. 22, p. 117, col. 2 — 4. NOTE 1 A. Catargi şi Gostin Vîrnav. 2 Ministrul de externe explicase că guvernul a cerut contopirea judeţelor basarabene într-unul singur, dar Adunarea a refuzat această soluţie. Poate că Bolgradul nu era îndrituit isă trimită un deputat la colegiul I, dar practica exista încă de la 1854, încît nu vedea de ce $-ar aboli acum sistemul. 3 A. Pascal pledase pentru validare, deoarece în judeţ se aflau 26 de proprietari cu un venit de peste 300 de galbeni pe an şi un număr şi mai mare pentru colegiul II. Faptul că proprietăţile nu le aparţineau, ci erau ale statului nu putea fi invocat deoarece la alegere conta venitul, nu proprietatea. 4 Vezi supra p. 175, nota 2. 5 G. Gostaforu spusese că K pune problema în mod greşit. Nu era vorba de românizarea Gurilor Dunării, ci de o situaţie existentă de fapt, şi anume: ţara avea 33 de judeţe, între care «i Bolgradul. Prin urmare, acesta trebuia reprezentat în Cameră. îl întrebase apoi pe K. de ce n-a contestat reprezentarea acestui judeţ în 1864. Şi K. a replicat: „Atunci erau ţărani, nu erau colegii”. O voce a precizat: „Era colegiul de judeţ şi colegiul de oraş” Adunarea a votat o moţiune de validare depusă de P. Milllo, P. Zăgănescu, G. C. Filipescu Intervenţie pe marginea proiectului de lege de modificare a codului penal. Cu referire la urmărirea ex officio a insultelor aduse Corpurilor legiuitoare * Domnilor, am văzut pe domnul raportatore1 că vă propune să hotă-xîţi că injuriile făcute Camerei să fie urmărite de către procurore, ex officio. Eu sînt în contra acestei propuneri şi socotesc că este mai bine ca Adunarea singură să apreţieze cînd trebuie să se urmărească acei cari au în-juriat-o. A lăsa aceasta procurorelui este a ne expune la duoă dezagremente : întîi, că poate un procurore, prin multa sa rîvnă, să urmărească ceea ce i s-ar părea lui o injurie şi pe care juraţii, negăsind-o că ar îi în adevăr o injurie, să acbite pe prevenit. Atunci vedeţi ce rezultă : rezultă o compromitere a prestigiului Camerei; vine ţara, prin juriul său, şi declară că aceea ce s-a zis n-a fost o insultă pentru Cameră. De aceea dară este mai bine decît apreţiarea procurorelui să fie apreţiarea Camerei. Mai este încă un dezagrement: se lasă procurorelui să urmărească ■ex offieio. Ei bine, se face Oamerei o injurie gravă; procurorul n-o urmăreşte ; atunci vine interpelare ministrului de justiţie, pentru ce procurorul n-a urmărit ? Ia vedeţi ce consecinţe neplăcute. Şi apoi Camera trebuie să fie mai presus de injuriile individuali. Dară sînt injurii grave cari lovesc * Şedinţa din 22 ianuarie 1873. 227 autoritatea ei, demnitatea ei f Ei bine, Camera însuşi să fie medicul onoarii sale. Achitarea care se poate face la procesele intentate pentru injurii în contra Camerei au totdeauna un caracter foarte grav; aţi văzut mai deunăzi în Francia cum prin un vot al Camerei s-au pus în urmărirea justiţiei mai mulţi jurnalişti2, dară juriul i-a achitat. Ei bine, dumneavoastră ştiţi cari au fost în urmă consecinţele. Asemenea lucruri aduc totdeauna lovituri în demnitatea şi autoritatea unui corp. Domnul M. Cornea: Jamais de la vie. Domnul Cornea zice : Jamais de la vie. Dară eu zic că nimeni nu poate să fie mai bun medic al onoarii sale decît singura persoană care a suferit injuria. Dară, domnilor, să punem cazul altminteri; să punem cazul că Adunarea ia o atitudine protestatoare în contra guvernului şi că ar fi un minister care să nu sufere aceasta, şi jurnalele guvernamentali ar înjura Camera, pe de o parte, iară procurorul ar tăcea... (întreruperi.) A! Domnilor, sînt o mulţime de asemenea cazuri. Le-am văzut în trecut; nu în prezent. Am văzut Camera insultată de organe guvernamentali. Ei l socotiţi domniile-voastre că în asemenea cazuri procurorul ar urmări? Zău nu cred ! De aceea ţineţi dreptul acesta, pe care l-a avut Camera şi în trecut. Au fost chiar deputaţi cari au înjurat Camera, şi Camera i-a esclus. Ei bine, tot aşa să facem şi în viitor, cînd vom socoti că Camera este injuriată; ea să ceară a se urmări calomniatorul. Domnul Mânu a fost foarte cavaler în ceea ce a făcut3, dară socotesc că ar fi făcut mai bine daca ar fi venit să ceară de la Senat darea în judecată şi Senatul să ia asupră-şi acea insultă făcută domnului Mânu şi să ceară de la guvern darea în judecată, şi guvernul să pună pe procurore să urmărească. Aşa este mai regulat şi de aceea vă rog să nu vă uniţi cu această redaeţiune. Să dăm garanţii, să apărăm pe suveranii străini, r să apărăm pe suveranul nostru, să apărăm pe cetăţeni, să apărăm ordinea ; iară cît pentru Camere, fiţi siguri că ele prin lucrările lor patriotice şi drepte vor fi apărate mai bine decît toate urmăririle făcute de procurore. Replică lui Al. Lahovari4. Din cele zise de domnul Lahovary ea objeeţiuni la ceea ce am avut onoare a susţine eu, pentru mine numai o parte este în adevăr fundată, aceea cînd zice că ce se face cu Adunarea şi Senatul cînd sînt insultate în intervalul sesiunilor ? Ei bine, atunci înţeleg şi eu ca procurorii ex offieio să intenteze acţiune în contra juraţilor şi scriitorilor cari vor fi înjurat Corpurile legiuitoare; în timpul sesiunilor însă să rămînă în dreptul şi facultatea Corpurilor legiuitoare de a o face. De aceea am redactat amendamentul meu astfel : „în timpul sesiunilor urmărirea pentru insultele aduse Corpurilor legiuitoare se va face numai după cererea Adunării injuriate” 5. „Monitor”, 1813, nr. 26, p. 145, col. 1 — 2, 3-4. NOTE 1 A . Lahovary, raportorul comisiei, citise articolul 21, § 3 şi 4 astfel modificate de comisie : ,,Cînd calomnia, ofensa sau atacul vor fi îndreptate contra vreunuia din Corpurile legiuitoare, contra domnitorului sau a familiei sale, unui suveran străin sau a persoanei agenţilor diplomatici, ministerul public va putea urmări ex offieio”. El precizase că în caz de calomnie se pro- 228 cedează, în general, numai în urma plîngerii persoanelor atacate. Comisia considera însă că printre excepţiile de la această regulă trebuiau să figureze şi Corpurile legiuitoare. 2 K. se referă, probabil, între alţii la Henri Rochefort. Vezi asupra lui partea a Il-a. a volumului, p. 377, nota 2. 3 Ideea inculpării ex offieio venise în urma publicării unui articol in care un grup de senatori erau acuzaţi de corupţie prin luare de mită. Senatorii au cerut guvernului să-i dea în judecată pe calomniatori. Li s-a explicat că procurorul nu are acest drept, dar se pot adresa justiţiei. Unul din ei, senatorul Mânu, s-a şi adresat tribunalului şi în faţa instanţei jurnalistul nu şi-a putut susţine cu probe acuzaţia; cu toate acestea a fost achitat de juraţi. De aceea se pleda acum pentru formula ex offieio. 4 Al. Lahovary spusese că nu se poate admite ca „autoritatea naţională insultată, tîrîtă în tină, să vină aci la tribună să se jeluiască ca un copil maltratat şi să se voteze prin sculare şi şedere dacă trebuie să ne plîngem la tribunale sau curţi sau dacă trebuie să despreţuim insulta”. 5 S-a admis un amendament formulat de Gr. Ventura, care ceruse ca ofensa, calomnia etc. să fie urmărite în cazul suveranilor sau diplomaţilor numai cînd aceştia o vor cere expres. Amendamentul lui K. a fost respins. Discurs asupra cenzurii. Pe marginea discuţiilor la modificarea codului penal* Domnilor deputaţi, fac un apel la simţimîntul domniilor-voastre de dreptate. Ştiţi foarte bine că aveam euvîntul şi onor. nostru preşedinte1 mi-1 acordase la articolul precedent. Ou toate aeetea am răspuns la apelul domniei-sale, adică de a se include discuţiunea, renunţînd de a vorbi, însă mi-am păstrat dreptul de a vorbi la articolul din urmă 2, care este cel de faţă. Yă rog să nu închideţi discuţiunea, pentru că în eurînd îmi va veni şi mie rîndul, după domnul Cantili, şi voi fi foarte scurt. însă vă rog să-mi permiteţi să zic şi eu euvîntul meu, cu atît mai mult cu cit eu am fost osîndit de soartă să esperimentez toate sistemele de lege în materie de presă, şi acela al censurei, şi al ordonanţelor, şi al libertăţii absolute. Ya rog dară să nu închideţi discuţiunea 3. După replica lui G. Cantili4. Domnilor deputaţi, după o discuţiuue care a ţinut o şedinţă întreagă, înţelegeţi foarte bine eă eu nu pot să fiu decît foarte scurt, căci altfel aş cădea în greşealele acelor domni oratori cari n-au făcut decît să repete pe cei cari au vorbit mai nainte. Mă voi sili însă să vin cu argumente nouă de practică şi experienţă, şi mai nainte de toate mă voi pune sub scutul cuvintelor domnului Maiorescu5 şi a personalităţii sale. Domnia-sa este un om care şi-a făcut reputaţiunea opiuiunii sale, şi nimeni nn poate să-l bănuiască de sentimentele sale dinastice şi de om de ordine. Este nn om care mai mulţi ani s-a luptat continuu pentru aceste mari principie, şi pot zice că dincolo de Milcov nu există un altul care să fi fost mai maltratat cînd profesa aceste principie. Aşadară, vedeţi pe domnul Maiorescu care pe de o parte vine şi zice: sînt conservator liberale, sînt dinastie, iară pe de altă parte se recriază contra măsurelor ce se cere de guvern a se lua contra presei, şi aţi văzut că cuvintele domnului Maiorescu au găsit un mare răsunet şi an avut o presiune energică chiar asupra * Şedinţa clin 23 ianuarie 1873. 229 domnului ministru de externe 6. Şi regret că domnul ministru de justiţie n-a fost prezent să asculte acele cuvinte, căci atunci ar fi venit şi domnia-sa să recunoască că mai bine era pentru ordine şi stabilitate să finim cu această discuţiune primind propunerile domnului Maiorescu. Nu voi răspunde celor [ljalţi domni deputaţi, şi mai cu seamă domnului ministru de externe, cărui[a] i-au răspuns alţi oratori; voi răspunde însă domnului ministru de justiţie7, ale cărui cuvinte au rămas fără răspuns. Domnul ministru de justiţie a zis că domnul Brătianu susţinînd amendamentul domnului Maiorescu, susţinut mai în urmă şi de domnul Corne, vă propune o călcare a Constituţiunii. Să-mi permită a-i spune, eu care n-am avut onoarea nici a face parte din Constituantă, nici a fi preşedintele ei, şi prin urmare sînt cu totul dezinteresat, să-mi permită a-i spune că comite o eroare. Domnia-sa ar trebui să-şi aducă aminte, şi Constituţiunea i-o spune, că din toate libertăţile pe cari Constituanta le-a avut în vedere, şi pe cari a voit să le garanteze, libertatea presei este aceea căriia Constituanta a voit prin Constituţiune a-i da garanţiile cele mai mari... Domnul ministru de justiţie: în limitele legii penale. Şi de ce ? Aceasta era foarte naturale: mai întîi că mai nainte era o stare de lucruri excepţionale, căci în practică era regimul avertismentelor, cu alte cuvinte presa era în mîna guvernului; iară mai în urmă, prin articolul finale din codicele penale, s-a restrîns legea presei votată la 1862 sub ministerul Barbu Catargi; şi onor. domn Costa-Foru, atunci senator, trebuie să-şi aducă aminte că a ţipat în Senat contra acestor dispoziţiuni, căci iată ce zice acest articol finale al codicelui penale: „Sînt şi rămîn abrogate toate dispoziţiunile contrarii acestei legi”. r Aşadară, vedeţi că în fapt se manţinea tot sistemul avertismentelor, cari fusese aplicat numai pe şase lune, pînă la aplicarea legii rurale. Atunci, în faţa acestei modificări, s-a găsit în Constituantă un vechi jurnalist, foarte abile, foarte energic şi curagios, era onor. domn C. A. Bosetti, care a luptat şi a stăruit ca să se pună în Constituţiune o întreagă le-gislaţiune pentru presă, şi toate cele[l]alte libertăţi s-au pus într-un mod enunţietor, rămînînd ca în urmă aplicaţiunea lor să se facă după timp şi împregiurări, după cum s-a şi făcut. Dară în privinţa presei s-au luat toate precauţiunile, cele mai amănunte; şi fiindcă domnu[l] lepureanu v-a cetit Constituţiunea, să-mi daţi voie să vă cetesc şi eu articolul 24, şi vă rog să luaţi seama că acest articol diferă de toate cele[l]alte, formează singur o pagină întreagă în Constituţiune, şi iată ce zice: „Constituţiunea garantează tutulor libertatea de a comunica şi publica ideele şi opiniunile lor prin grai, prin scris şi prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăţi în cazurile determinate prin codicele penale, care în această privinţă se va revizui şi complecta, fără însă a putea restrînge dreptul în sine sau a se înfiinţa o lege escep-ţionale. Delictele de presă sînt judecate de juriu. Nici censura, nici o altă măsură preventivă pentru apariţiunea, vinderea sau distribuţiunea oricării publicaţiuni nu se va putea reînfiinţa. Nici o cauţiune nu se va cere de la ziarişti, scriitori, editori, tipografi şi litografi. Presa nu va fi supusă niciodată sub regimul avertismentelor. 230 Mei un jurnal sau pnblicaţiune nu vor putea fi suspendate sau suprimate. Autorul este răspunzător pentru scrierile sale, iară în lipsa autorelui sînt răspunzători sau gerantul, sau editorul. Yerice jurnal trebuie să aibă un gerant responsabile, care să se bucure de drepturile civili şi politice”. Domnilor, aci se zice anume că nu se pot lua măsure preventive pentru vinderea, apariţiunea şi distribuţiunea ziarelor. Ei bine, ce poate fi măsură mai preventivă decît închiderea jurnalistului ? Apoi, domnilor, sa lăsăm la o parte toate eele[l]alte şi să vedem întîi ce este libertatea presei? Este aceea de a se esprima într-un chip liber şi responsabile de a fi judecat şi pedepsit; prin urmare, măsure represive. îndată ce dumneavoastră încuviinţaţi măsure preventive, nu mai esistă libertate. Domnilor, sînt în drept a vă zice aceasta, căci am onoare să vă spun că eu am avut nefericirea de a practica guvernul sub regimele censurei, eram clirectore la Ministerul de Interne, fără ministru, în timpul fericitului întru pomenire domn Grigorie vodă Ghica; apoi ministru la 1860 sub legea presei8: pe urmă ministru la 2 Mai, care eu am închis presa, şi daca am închis-o eu din iniţiativa mea sau de am cedat este o cestiune istorică; în fine am închis presa. Apoi ministru de interne în cabinetul principelui Dimitrie Ghica un an şi patru luni, şi în tot acest interval de un an şi patru luni nu am făcut nici cel mai mic proces de presă, nu am închis pe nimeni, şi eram ministrul cel mai acuzat, cel mai lovit9, ba era un organ mare în ţară care pusese la ordinea zilei asasinarea mea. Ei bine ! vă mărturisesc, din practică, că tot mai bine m-am aflat cu regimul libertăţii decît cu acela al censurei, acela care purta presa în dreapta sau în stînga, după cum un călăreţ conduce calul său în dreapta sau în stînga după trebuinţele ce are. Aşa fiind, domnilor, să-mi permiteţi să vă spun că libertatea presei nu strică decît aceluia care uzează rău de dînsa, iară nimeni altuia. Şi oricîte măsure veţi lua dumneavoastră, şi oricît de aspră veţi face preven-ţiunea, nu veţi izbuti, ba din contră, jurnalele actuali cari mai nu se cetesc astăzi, cînd o dată jurnaliştii vor fi închişi, fiţi siguri că atunci au să se vînză şi să se cumpere ca toate fructele oprite. Şi apoi să vă mai spun încă ceva. Presa de multe ori răsplăteşte cu bine pe acela care o apără. îmi aduc aminte, şi domnu[l] Mavrog[h]eni este aci ca să afirme şi domnia-sa aceasta, îmi aduc aminte că nimeni nu s-a arătat mai cu recunoştinţă şi respect către memoria fericitului întru pomenire Grigorie vodă Ghica decît presa pe care domnul Grigorie Ghica a emancipat-o la finele domniei sale 10. Era înjurat din graţie de aceia cărora acest domn bun le făcuse bine, pe cari îi făcuse miniştri, îi îmbogăţise, căci după căderea- lui toţi se sculaseră în contră-i, şi numai presa l-a apărat cu căldură u. Apoi a venit căimăcămia lui Yogoride, şi ştiţi ce a întemeiat acel guvern12. Presa singură a apărat memoria şi actele domnului Grigorie Ghica şi pe lîngă actele şi memoria lui a apărat şi actele miniştrilor săi, şi onor. domn P. Mavrog[h]eni să-şi aducă aminte că numai presa a putut să oprească goanele şi perseeuţiunile ce de înalta ocîrmuire se porniseră în contra domniei-sale. în adevăr, pe urmă, guvernul acesta al căimăcămiei a găsit ocaziune şi a desfiinţat libertatea presei. Care a fost rezultatul ? îl ştiţi dumneavoastră. Tot aşa a fost şi cu domnul Cuza. Una din cauzele căderii sale a fost închiderea revistei care se înfiinţase de către numele cele mai însem- na-te ale Bomâniei, şi atunci au început comploturile, cum a zis foarte bine onor. domn Brătianu, atunci mai cu seamă cînd presa era închisă eu totul, atunci cînd opiniunea publică nu a mai găsit nici un mijloc legale de a-şi putea arăta suferinţele şi durerile sale, atunci în fine s-a alergat la mijloace extreme, la mijloace revoluţionare. Apoi, domnilor, aduceţi-vă aminte că nu de mult era un cabinet care nu vă convenea. Ei bine, cu ce ministerul acela a fost lovit mai tare, răsturnat? ISTu prin Cameră, căci Camera era a lui, ci prin presă; şi daca îmi este permis să vă spun încă ceva, vă voi cita un singur esemplu, acel pamflet, acele caricature pe cari domniile-voastre le stigmatizaţi şi le despreţuiţi astăzi, dară pe care atunci toţi 1-aveaţi în mînă şi vă plăcea a-1 ceti şi-l consideraţi chiar, acel pamflet era „Scrînciobul”; aduceţi-vă aminte, nu de alte caricature, ci numai de Luarea Transilvaniei1S. Ştiţi ce efect a produs ? Apoi pentru ce dumneavoastră sînteţi astăzi aşa de ingraţi în contra acelei prese? Pentru ce voiţi să o ucideţi? Socotiţi dumneavoastră cum că tot dumneavoastră aveţi să aplicaţi legea presei? Apoi gîndesc că în această ţară mai mult decît oriunde aiurea se aplică proverbul românesc: Nu este pentru cine se pregăteste7 ci pentru cine se nemereşte. (Aplauze.) Această lege draconiană aplicată de mina adversarilor dumneavoastră va fi arma cea mai teribile contra dumneavoastră ; pe cînd, din contra, dacă dumneavoastră veţi lăsa presa liberă, acea libertate are să vă servească mai mult dumneavoastră, fiindcă dumneavoastră puteţi să faceţi o presă demnă, serioasă, mare, şi prin mijloace băneşti, şi prin ştiinţă, ea şi prin inteliginţă. (Aplauze.) Pe tărîmul acesta fiţi siguri că adversarii dumneavoastră nu vă vor putea birui. Din contra, dacă dumneavoastră veţi închide presa, poate că unii au să se bucure chiar, voiesc să o vadă închisă; dară veţi face mai rău, şi răul să va întoarce în contra dumneavoastră. Aşadai ă, domnilor, cu Constituţiunea în mînă vin şi vă rog să respingeţi toate măsurele preventive în privinţa presei, căci dacă este verio măsură mai preventivă este aceea care ia pe om şi-l pune la dubă, vorbesc româneşte; şi gîndiţi-vă că nu au să fie totdeauna adversarii domniilor-voastre la dubă, poate că are să se întoarcă roata, avem istorie română şi am văzut cum se petrec lucrurile. Dară ce voiţi? Şi aci mă unesc cu dumneavoastră. Pedepse aspre, mari, înduoite, întreite? Date de autorităţi cari să vă înfăţişeze toate garanţiile? Aci sînt cu dumneavoastră şi veţi vedea cînd vom veni la juraţi că acolo voi primi toate restricţiunile ce aţi propus şi veţi propune, cu condiţiune numai ea să fie în limitele Constituţiunii. Dară închisoarea preventivă nu are să facă nimic; are să facă însă aceea ce zice un mare.publicist: Presa care este astăzi un rîu lat, o baltă mare, aveţi să o faceţi un rîu foarte aclînc, foarte strîns, cu maluri foarte mari, dară care cu atî't are să fie mai adînc şi prin urmare are să fie mai periculos. Lăsaţi, domnilor, libertatea presei aşa cum este ; nu vă temeţi; presa cea rea, singură se ucide; n-o puteţi îndrepta prin măsura ce propuneţi; totdeauna cei răi au să găsească mijloace de a scrie. Daţi-mi voie să vă citez un fapt ca să vă convingeţi de ceea ce am onoare să vă spun. în-tr-un jurnal de peste Milcov, în capul jurnalului, un străin publică un articol mare pe două pagine, unde vine, fără cea mai mică ruşine, şi spune că s-a dus într-un judeţ; a intrat în case de deputaţi, de senatori, de 232 proprietari; că a primit ospitalitatea cea mai bună în acele case; a mîneat şi a băut; şi pe nriiiă vine şi spune că a constatat că toţi aceia cari l-an ospătat sînt nişte trădători; că pregătesc revoluţiuni; şi are neruşinarea de a zice : En îi denunţ ! Domnul ministru de interne ştie tare bine că aci nu e nimic alt decît banii unui om care a plătit pe acel străin ca să scrie asemenea lucruri. Ei bine ! pe acesta puteţi să-l opriţi; puteţi chiar să-l arestaţi; şi dacă nu o veţi face domnia-voastră, unul dintre cei acuzaţi, unul dintre cei calomniaţi are desigur a-1 trage-la judecată, ca să-l aşeze la dubă, unde se cade să stea. Dară nu trebuie, pentru nişte asemenea fapte izolate, să venim a restrînge libertatea presei. Lăsaţi, domnilor, libertatea presei să esiste; se va găsi totdeauna un organ care să apere drepturile noastre, care să apere onoarea şi demnitatea Corpurilor legiuitoare. Libertatea presei este un bun a-1 naţiunii întregi, un bun de care toate partitele se folosesc14» (Aplauze.) „Monitor”, 1873, nr. 28. p. 157, col. 1, 4 — p. 158, col. 1. NOTE 1 Dim. Gr. Ghica. 2 La articolul 58, care prevedea că afară de cazurile de flagrant delict judecătorul de instrucţie nu putea face nici o urmărire fără a comunica în prealabil procurorului procedura ce va urma. în caz de ne voie el putea emite un mandat de aducere şi chiar de depunere fără a mai aştepta concluziile procurorului. în cazul delictelor de presă putea ordona sechestrarea imediată a foii incriminate. Procesul-verb al de sechestru se dădea împricinatului, care putea face imediat opoziţie. Sechestrul se putea ridica dacă judecătorul se convingea că „prevenţiunea este nefondată”. 3 S-a respins închiderea discuţiei. 4 G. Cantili pledase pentru libertatea presei şi ceruse ca Adunarea să încuviinţeze că „in materie de presă nu se va putea da nici un mandat de depunere, nici mandat de arestare”. 5 T. Maiorescu, „liberal conservator fiind”, ceruse suprimarea părţii finale a articolului 5 şi „să se zică că în această ţară eminamente constituţionale nu se va da niciodată un mandat de arestare în contra unui jurnalist”. 8 G. Costaforu. 7 Manolache Costache făcuse apel la Cameră sugerind o tranzacţie: să se renunţe la articolul. 58 şi să se voteze articolul 96, care prevedea arestarea jurnaliştilor în cazul delictelor de presă. 8 La 2 octombrie 1859 ordonanţa domnească asupra presei constata că cenzura fusese desfiinţată, dar jurnaliştii după două luni au dus „la tristul rezultat al aţîţării la ură împotriva guvernului, al provocării la tulburări, al atacurilor personale”, devenind „instrumente ale împiz-muirilor meschine”. în faţa acestei situaţii se considerau delicte: defăimarea domnului, a guvernului, a religiei, incitarea la ridicarea armelor, apelul la intervenţia străină, ultragierea funcţionarilor publici, a Camerei. Orice publicaţie avea nevoie de autorizaţia Ministerului de Interne, în caz de infracţiune foaia se suspenda; „la cazuri grave” guvernul putea proceda la suprimare „şi fără prevestire, ca măsură de siguritate publică”*. Semnatarii ordonanţei erau: Nicolae Cre-ţulescu, Ion Cantacuzino, Grigore Filipescu, Ion Cornescu, C. Steriad. în luna iulie 1860 Al. I. Cuza suspendă astfel „Aripile furtunoase” a lui Constantin G. Florescu, „ciudata publicaţie”, cum o numea N. Iorga (Istoria presei româneşti de la primele începuturi pînă la 1916, Bucureşti, 1922, p. 118). Peste trei ani, la 1 aprilie 1862, AL I. Cuza atenua regimul presei prin legea care desfiinţa cenzura (art. 26); o amendă de 2 000 de lei sancţiona pe cel ce ar fi înfiinţat o foaie politică fără autorizaţie (art. 32); imediat după tipărire un exemplar trebuia trimis „la procurorii competenţi” (art. 34); pentru apariţia cotidienelor cauţiunea era de 5 000 de lei, iar pentru foile săptămînale de 3 000 de lei (art. 41); atacul împotriva domnitorului, a „autorităţii Corpurilor legiuitoare”, a legilor ţării se pedepsea cu închisoare de la două luni la doi ani şi amendă de la 300 ia 5 000 de lei (art. 45); „aţîţătura sau dispreţ” la adresa guvernului, apologia crimei, publicarea unor veşti mincinoase, defăimarea agenţilor autorităţii publice se pedepseau cu închisoare de la o lună la un an şi cu amendă de la 100 la 3 000 de lei (art. 46); subscripţiile publice pentru achitarea amenzilor provocate de faptele de mai sus erau interzise (art. 58); deputaţii pierdeau inviolabilitatea parlamentară dacă deveneau giranţi de ziar (art. 59); delic- 233 tele de presa se urmărească ex officio de procurori (art. 60); dovezile cu martori în speţe de acest fel erau respinse (art. 63); delictele de presă se stingeau după trei luni (art. 64). în timpul ministeriatului din 1863, K. s-a pronunţat pentru libertatea presei. Vezi ordinul circular către prefecţi pentru circulaţia nestingherită a cărţilor din 7 noiembrie 1863, în „Monitor oficial”, nr. 228, p. 949. Vezi şi regulamentul pentru aplicarea legii de presă (I. M„ Bujoreanu, op. cit., p. 2 066; tot acolo ordonanţa din 1859, p. 2 061—2 06 şi legea din 1862 p. 2 062 şi urm.) în urma loviturii de stat de la 2 mai 1864 s-a publicat decretul „asupra presei periodice” (ibidem, p. 2 088) prin care se suspenda dreptul de a fonda publicaţii periodice; toate afişele, foile volante, broşurile aveau nevoie de autorizaţia prealabilă a Ministerului de Interne (la Bucureşti) sau a prefecţilor (în provincie). Foaia cea mai proeminentă, „Românul” lui C. A. Rosetti, a fost suprimată la 1 august 1864 „pentru neîmpăcatul rezbel ce declarase guvernului şi pentru violenţa articolelor sale” (N. Iorga, op. cit., p. 118). în locul ei a apărut „Libertatea”, care curînd a avut aceeaşi soartă. A urmat peste un an „Conştiinţa naţională”. Preambulul noii publicaţii ironiza pe cei care „schim-bînd religiunea lor politică uneori s-au văzut călcînd jurămintele lor cele mai solemne, legile cele mai fundamentale, negreşit cugetînd c-o fac pentru binele public” (ibidem, p. 119). Cuvintele acestea îl vizau, aşa cum cititorul înţelege, desigur, în primul rînd pe K. „Libertatea”-a fost suprimată, ca şi „Reforma” lui I. G. Valentineanu, după un şir de avertismente şi suprimări temporare. Tot atunci au fost suspendate „Opiniunea naţională” a lui N. T. Orăşanu (înlocuită cu „Epoca”) şi „Cicală” („Nikipercea”). Cel care parcurge foile politice de opoziţie din acest timp nu poate decît să subscrie la opinia lui N. Iorga că era o „epocă de pasionate certe”, ce a făcut „să slăbească şi respectul între adversari, şi încrederea în instituţiile statului” (op. cit., p. 121). 9 în adevăr presa de opoziţie era neiertătoare şi cel mai adesea nedreaptă cu K. Amintim aşa aici numai cîteva titluri din foaia „Le pays roumain” — 1869 (versiunea franceză a-„Terrei”) scoasă de Nicolae Blaremberg, Aristide Pascal şi Petre Carp:  Mr. Michel Kogalnii-cheano (lettre ouverte) (nr. 12, p. 2); Trop de zele! (nr. 14, p. 1); Une majorite couziste (nr. 15, p. 1); Un triage â faire (nr 16, p. 1); Erudimini (nr. 1 , p. 1—2); Une restauration (nr. 16, p. 2); La composition de l’Assemblee (nr. 18, p. 2); Arcades ambo (nr. 19, p. 1). 10 în 1851 Gheorghe Asachi fusese numit cenzor al Moldovei („Gazeta de Moldavia”. XXIII, 1851, p. 47 — 48). La 26 ianuarie 1856 Grigore AL Ghica a însărcinat Consiliul administrativ al Moldovei cu întocmirea unui proiect de lege cu privire la presă (ibidem, XXVIII, p. 25). K. l-a comentat favorabil, insistînd asupra necesităţii libertăţii de exprimare şi amin-tind împrejurările suspendării „Stelei Dunării” (vezi această foaie, II, 1856, p. 25—26). Tot acolo şi un articol de C. Hurmuzaki privind libertatea presei dispusă de Gr. Al. Ghica (p. 166 —167. 176). Mai vezi Radu Rosetti, Despre cenzura în Moldova, IV, Cenzura sub Grigore Ghica şi desfiinţarea ei, în „Analele Academiei Române”, Memoriile secţiei istorice, XXX, 1907 — 1908, p. 53-54. 11 Domnia lui Grigore Alexandru Ghica a fost elogiată în „Steaua Dunării” (I, 1855, p. 149-159; II, 1856, p. 167, 205); „Zimbrul” (IV, 1856, nr. 69, p. 1; nr. 140, p. 1-2); „L’Etoile du Danube” (Bruxelles), în articolul Opinion du dernier regnant de Moldavie sur VUnion des Principautes (I, 1857, p. 280). „Telegraful român”, care apărea la Sibiu, considera că e necesară aducerea unui principe străin. Prelungirea mandatului lui Grigore Alexandru Ghica i se părea nepotrivită, deşi acesta nu era „stricăcios” (III, 1855, p. 283—284; IV, 1856, p. 132). 12 Nicolae Vogoride făcuse în adevăr viaţa amară presei moldoveneşti. în urma dispoziţiilor primite de la Poarta Otomană, la 16 septembrie 1856 el a dat un ofis privind suspendarea legii presei şi reintroducerea cenzurii („Gazeta de Moldavia”, XVIII, 1856, p. 287). Cenzori au fost numiţi Costache Negruzzi şi Gheorghe Asachi („Buletin oficial. Moldova”, XXIV, 1856, p. 297). „Zimbrul” şi-a încetat atunci apariţia şi redactorii T. Codrescu şi D. Guşti explicau că „împrejurările de faţă ajungînd a fi de o gingăşie foarte însemnată” se vedeau obligaţi să renunţe la publicaţie (supliment la nr. 196, IV, 1865, p. 2). K. a protestat furtunos împotriva cenzurii instituite de căimăcămie. Alături de T. Codrescu de la „Zimbrul” şi V. Mălinescu, cu care scotea „Steaua Dunării”, a trimis Protesta-tion des journaux liberaux d'Jassy adressee aux consuls des puissances garantes (redacţia îi aparţine, se pare), publicată în „L’Etoile du Danube”, Bruxelles, I, 1857, nr. 3Q, p. 155 — 156. Tot acolo şi articolul La censure en Moldavie (p. 38 — 39). N. Vogoride reuşise şi în străinătate să cumpere unele publicaţii; aşa a plătit 40 de galbeni la „Journal de Constantinople” pentru un articol contra unioniştilor. Vezi şi campania anti-unionistă din foaia bruxeleză „La presse belge” (relatare în „Steaua Dunării”, II, 1857, p. 267-268). Cenzura avea să fie desfiinţată în 1858 (cf. raportul lui Vasile Alecsandri, secretar de stat al Moldovei, în „Buletin oficial. Moldova”, XXVI, 1858, p. 445). Vezi şi N. Cartojan, Un episod din istoria cenzurii în Moldova, în „Convorbiri literare”, LXI, 1907, nr. 12, p. 1 211 — 1 220. 234 13 La 22 decembrie 1868 in foaia satirică „Scrînciobul” a apărut caricatura Pornirea armatei naciunalilor, în frunte cu Carol şi avind un steag ţinut de Dimitrie Ghica. La p. 21 s-a publicat, sub acelaşi titlu, o „scenă naciunale, cu prolog, coruri şi epilog*’. Scena îl privea în primul rînd pe G. A. Rossetti, căruia autorul îi pune în gură un cîntec de pahar, cu refrenul: „Cîntaţi din gură şi din ghitară, Toarnă-n pahare vin, Panaiot, Căci eu sînt alfa şi omeg'a-n ţară, Eu sînt Rosetti cel patriot”. 14 Adunarea a votat cu 42 de voturi pentru şi 33 împotrivă un amendament prezentat de Titu Maiorescu: „Nu se va da niciodată mandat de arestare, nici de depunere contra unei persoane prevenite de delict de presă”. în favoarea cererii de împămîntenire a medicului bavarez Georg Fleischlein * Rog pe onor. Adunare să binevoiască a primi mărturisirea unui om pe care onor. domn Fătu1 nu-1 va putea contesta. Nu pe metropolitul Moldovei al cărui medic este domnul Fleischlein şi care ca metropolit cred că n-ar putea să aibă de medic pe un ebreu, ci voi aduce pe însuşi fratele domniei-sale, pe doctorul Fătu, care este o persoană foarte onorabile şi pe care domnia-sa poate să-l întrebe cine este domnul doctor Fleischlein? Domnilor, sînt persoane afară din Cameră şi, după cum văd, chiar aici în Cameră, cari, cum aud un nume care nu sună ca Rădulescu, Bobu-lescu, îndată-1 califică de ebreu, chinez, japonez, hotentot etc... (Aplauze.) Acest domn Fleischlein este de la 1844 în Ţara Românească, este adus de tatăl domnului Al. Sturza şi este din Bavaria, din Augsburg. A fost mai întîi medic în Iaşi; pe urmă a fost medic primar şi a contribuit foarte mult la formarea şi îmbunătăţirea marelui spital din judeţul Neamţu, şi este medicul cel mai stimat. Dară onor. domn deputat de la Bîrlad, care nu ştie nimic de la Iaşi, vine şi zice că este de notorietate publică că este ebreu... Care notorietate publică? Notorietatea domnului Fătu? Apoi, domnilor, tocmai domnul Fătu este vinovat că acest onorabile cetăţean nu şi-a putut dobîndi pînă acum împămîntenirea, pentru că de duoi ani de zile-1 împedică, sub cuvînt că nu este Necşulescu, Manolescu, ci este Fleischlein. Dară, domnilor, adineaori s-a votat o mulţime de indigenate pentru nişte oameni cari nu au adus ţărei atîtea servicie, şi acest om, acest medic, care serveşte ţara de 20 de ani în modul cel mai onorabile, care n-a dezertat niciodată de la postul său, chiar în timpurile epidemice, arătînd cel mai mare devotament pentru căutarea bolnavilor; acest om pentru care chiar păstorul bisericei vine şi arată, prin act formale, că aparţine religiunii luterane, voieşte domnul Fătu ca să rămîie neîmpă-mîntenit, sub cuvîntul aruncat de domnia-sa că onor. domn Fleischlein ar fi ebreu ! Apoi să-mi permită atunci apreţiare pentru apreţiare, aş putea şi eu să întîmpin că cutare şi cutare este ebreu, aş putea să calific pe domnul Fătu de ebreu, şi altul să mă califice pe mine că sînt turc. (Aplauze.) Dară unde mergem cu aceasta? Oare credeţi domniile-voastre că cu ace- * Şedinţa din 27 ianuarie 1873. 235 tea vom putea dezlega noi eestiunea ebreilor, care mă interesează şi pe mine, şi pe dumneavoastră ? încă o dată, domnilor, eu propun, pentru satisfacerea Camerei, să se facă întrebare domnului Fătu prin telegraf, şi veţi vedea că vă va spune că nu este ebreu domnul Fleisehlein. Prin urmare, vă rog să-i votaţi naturalizaţiunea. (Zgomot.) Replică lui I. Fătu2. Domnilor, în adevăr, recunosc că onor. domn Fătu nu a făcut parte din comisiunea aceasta. Eu m-am fost înşelat, confundînd numele domniei-sale cu al fratelui domniei-sale, însă voi să spun ceva spre mîn-gîierea domniei-sale şi a fratelui domniei-sale, că nu mai era trebuinţă, cum ziceam adineaori, de a se cere răspunsul domnului doctor Fătu, pentru că din dosar, şi după încredinţarea ce dă domnul secretar al comi-siunii, singur doctorul Fătu a sprijinit nu numai indigenatul, dară şi peti-ţiunea domnului Fleiseblein, şi chiar domnul Fătu, doctorul, a adus aci şi certificatul păstorelui. „Monitor”, 1873, nr. 29, p. 163, col. 3 — 4. NOTE 1 I. Fătu spusese că dr. Fleischlein este de rit mozaic; K. a exclamat: „Este cel mai mare neadevăr care se poate zice vreodată într-o Cameră”. 2 După ce Adunarea primise cu 45 de voturi pentru şi 22 împotrivă împămîntenirea lui F„ Fătu se ridicase şi parafrazindu-1 pe K. asupra neadevărului spusese că nu a putut ţine doi ani blocată cererea postulantului, întru cit nu făcuse niciodată parte din comisia de indigenat. Discurs la proiectul de lege rectificativ al bugetului Ministerului de Război. Pentru cumpărarea unei şalupe necesare poliţiei fluviale * Domnilor deputaţi, îmi pare foarte bine de a vedea pe onor. domn Al. Lahovary1 că vine şi pune înaintea domniilor-voastre eestiunea financiară. Negreşit că pe tărîmul acesta domnia-sa merită toată serioasa noastră consideraţiune, şi cu atît mai mult că domnia-sa este din majoritate, că domnia-sa a mulţumit guvernului pentru buna stare în care se află fmancele noastre şi prin urmare domnia-sa are dreptul mai mult decît oricare altul a se îngriji spre a se menţine această fericită stare a financielor. Nu socotesc însă că se cuvine ca astăzi cu ocaziunea unei mice sume de bani, de cumpărarea unei şalupe, să venim să punem eestiunea financiară pe tapet; o asemenea eestiune socotesc că merită onoarea unei discuţiuni speciale. Oînd va veni domnia-sa să pună pe tapet francamente situaţiunea financiară, daca se află în bună sau în rea stare şi să vedem ce este de făcut în privinţa ei, atunci voi veni şi eu, cu micele mele mijloace, ori să combat, ori să mă unesc cu convicţiunea domniei-sale că a sosit momentul de a zice : să stăm pe loc şi să nu mergem mai înainte cu cheltuie- * Şedinţa din 5 februarie 1873. 2U lele. atunci voi fi poate alături cu domnia-sa. Dară socotesc că acum dom-hia-sa, care a imputat onor. domn Bolliac 2 că face entuziasm, n-ar fi trebuit ca domnia-sa iarăşi să vină a face entuziasm; şi ceva mai dureros, ceva care este de natură a înrîuri mai mult asupra opiniunii onor. Camere, ceva care să adresează nu la inimă, ci la pungă. K-ar fi trebuit dară să facă imputări domnului Bolliac, căci fiecare să serveşte cu mijloacele ce are şi cu mijloacele pe cari le socoteşte mai bune. Zic numai atît: îîoi aci avem să cătăm un punct, o cestiune; este sau nu nevoie de cumpărarea unei şalupe? Aci mă voi mărgini. Domnilor, în legea organizării armatei s-a votat o flotilă, s-a votat personalul, s-a votat statul, s-a votat grade, s-a votat rangurile de jos, şi oamenii aceia toţi îşi primesc lefurile şi hrana lor. Apoi, daca este personalul flotilei, trebuie să dăm oamenilor acelora şi ceea ce le trebuie, şi înainte de toate trebuie să le dăm vase. Socotesc că nimeni din noi nu voieşte sa vadă timpul de acum citi va ani, cînd aveam chiar un admirai în Moldova fără să avem măcar o luntre; îmi aduc aminte că cel din urmă admirai era colonelul Steriade, care se plimba pe cheiul Galaţului tară ca el sau soldaţii lui să aibă un singur vas. (Ilaritate.) Astăzi avem duoă vapoare, un vapor a devenit, şi cu drept euvînt, a devenit un bâtei pentru serviciul domnitorului, cînd are de făcut in-specţiuni sau pentru plimbare sau pentru primirea unui oaspe august. Aşadară, vaporul „Ştefan cel mare” nu face serviciu[l] jurnalier de a transporta oameni. Dumneavoastră ştiţi că hotarele noastre spre Dunăre au o întindere de 300 leghe şi în tot momentul se prezintă necesităţi de strămutarea garnizoanelor sau de trămitere de soldaţi la un punct oarecare. €um voiţi dumneavoastră, chiar din punctul de vedere al economiei, ca trupele noastre să facă acest parcurs pe pămînt şi să nu-1 facă pe Dunăre ? Sîntem în poziţiune ca în 48 de ore să transportăm trupele noastre de la Turnul Severinului sau de la Yîlcov la orice punct am voi şi pentru aceasta nu avem decît un vechi bâtei. Al duoilea: sistemul nostru de vamă reclamă protecţiune. Ei bine, pe Dunăre, care este atît de lungă şi cu ţărmuri foarte jos, este cu neputinţă să ţinem cea mai mică poliţie. Cam voiţi să facem această poliţie? Ea nu se poate face decît pe apă. Dară ni se zice : Un vapor nu ne ajunge, nici duoă, nici trei, ci ne trebuie patru. Dară oare, pentru că nu putem să cumpărăm îndată patru, nu este bine să zicem că să cumpărăm astăzi unul, la anul viitor altul, la alt an altul, pînă vom ajunge la patru ? Acest bastiment care este să se cumpere are să aducă venituri la cari ţara are drept; şi vă asigur, domnilor, că, dacă veţi avea poliţie pe Dunăre, veţi avea vamă care să producă şi veţi avea şi 10 milioane de la monopolul tutunului; iară dacă nu veţi avea, nu numai că nu vom avea acele venituri, dară sîntem şi în ajunul de a perde 10 milioane de la regia monopolului. Aşadară, nu este eestiunea de amor propriu, de ambiţiune naţionale de a avea un bâtei mai mult sau mai puţin; este vorba de necesitatea ca să avem o poliţie de-a lungul Dunării pentru necesităţi absolute. Dacă voiţi economii, atunci odată cu ştergerea vaporului să ştergem şi personalul flotilei, căci este de prisos să avem şef de flotilă, oficieri şi soldaţi de marină, dacă nu vom avea măcar duoă vapoare. Mi se va zice poate că este puţin unul; ei bine, atunci să votăm duoă sau trei, sau să stricăm tot serviciul de-a lungul Dunării; desfiinţaţi pichetele cari nu păzesc nimic, desfiinţaţi vameşii, pentru că astăzi marfa 237 să introduce în ţară nu pe la vamă, ci pe alături cu vama. întrebaţi pe domnul ministru de finance cum se face serviciul vamal... Domnul Văsescu: Sînt soldaţii de graniţă. Dară cum sînt? în ce depărtare sînt pichetele imul de altul? Cred că domnul Yăsescu a călătorit pe Dunăre şi a avut tot timpul să se pună la masă,, să mănînce şi să doarmă şi un somn bun pînă să ajungă de la un pichet la altul. Mă fac forte să-l însoţesc pe domnia-sa şi să-i arăt că aşa este. Domnilor, mai bine este să desfiinţăm serviciul pe maluri astfel cum îl avem astăzi şi să facem un serviciu pe apă, căci numai o poliţie de apă, care face o plimbare necontenită, numai aceasta va fi eficace şi va stîrpi contrabanda. Eu unul votez acest credit, rog şi pe Adunare să voteze acest vapor, şi cînd vom avea mijloace budgetare vom vota duoă, trei şi patru. Domnilor, în timpurile actuale, dacă este verio ramură a servicielor ţărei care a progresat, este tot armata, tot organizaţiunea militară. Prin urmare, dacă trebuie să fim undeva cu mină mai darnică, tot acolo să fim, fără să facem entuziasm şi fără să ne suim pe carul patriotismului. Eu cred că în momentele grele este bine să ne ţinem de acel proverb vechi şi universal că: Dacă voieşti să fii ajutat, ajută-te singur. Şi poate că va fi timpul cînd cu această armată vom înlătura pericole cari poate din nenorocire nu vor fi aşa de depărtate precum le credem. Părinţii noştri de la 1830 şi 1832, cînd au votat înfiinţarea a trei batalioane de infanterie şi trei de cavalerie, nu se uitau la prezent, lucrau pentru viitor,, ziceau: astăzi facem unul, mîine altul, poimîine altul şi aşa mai departe. Să facem şi noi ca strămoşii noştri, să zicem : astăzi un vapor, mîne duoă şi aşa mai departe, şi atuncea desigur că vom fi şi noi în stare să vorbim altfel şi vocea noastră să fie mai bine ascultată cînd vom apăra autonomia. t noastră, care atunci nu va mai putea fi ameninţată la orice descărcătură de tun. (Numeroase aplauze.) Este pentru Închiderea discuţiilor. Domnilor, niciodată n-am cerut cuvîntul pentru închiderea discu-ţiunii, dară astăzi o cer, fiindcă s-a îndeplinit tocmai ceea ce cere domnul Brătianu, deoarece a vorbit contra domnia-sa şi domnul Lahovary, şi a vorbit pentru domnul Bolliac şi eu, şi ministrul care are dreptul său să zică ultimul cuvînt. Şi apoi, domnilor, dacă ar fi vorba de cestiunea financiară generale, înţeleg că atunci să vorbească domnul ministru de finance şi cei[l]alţi oameni competenţi, dară cînd este vorba pur şi simplu de un simplu fapt, dacă trebuie să cumpărăm o şalupă, a ne pune să raţionăm mai mult este a face un ce inutile şi de aceea, ca să nu mai perdem timpul,, cer să se închidă discuţiunea 8. „Monitor”, 1873, nr. 32, p. 185, %ol. 3— 5c NOTE 1 Al Lahovary spusese că e un „lux” să se arunce 13 000 de lei pentru un asemenea bastiment, care fiind mic nu putea asigura în mod eficient paza Dunării. El susţinea că „este-bine să menajăm finaţele noastre”. 2 G. Bolliac pledase călduros pentru cumpărare, adăugind că pe malul opus turcii aveau construcţii de zid pentru pichete şi numeroase bastimente, în vreme ce soldaţii noştri ies din bordeie „cum ies urşii din vizuinele lor”. El susţinuse că prin patrularea acestui vas se va curma contrabanda. 3 S-a votat cumpărarea şalupei. 238 Intervenţie la proiectul de lege privind fixarea taxelor la băuturile alcoolice * Domnilor deputaţi, cînd onor. domn Lahovary a venit cn amendamentul domniei-sale1, prin care cerea înjumătăţirea taxelor licenţei coprinse în projeet, domnia-sa a tratat cestiunea financiară şi a tratat totodată şi partea morală a legii. Nu voi intra în cercetarea părţii financiară, pentru că vă declar, domnilor, de mai înainte, în numele meu şi în numele altor deputaţi de peste Milcov, cari obicinuit nu votăm şi n-am votat projectele de dări ale guvernului, vă declar că, dacă noi de astă dată am votat cu bucurie, cu mulţumire, această dare, este tocmai pentru că cu această oeaziune se înfiinţează mijloace putincioase de a scăpa o mare parte din populaţiunea rurale de o plagă care roade măduva poporului sătesc. (Aplauze prelungite.) între puţinele legi folositoare cari ni s-au înfăţişat de un timp încoace, sînt dator adevărului să mărturisesc că această legiuire este cea mai binefăcătoare, mai cu seamă pentru populaţiunile satelor; şi cînd declar aceasta, sînt iarăşi dator să rectific o opiniune eronată, care s-a răspîndit şi care a îngrijit pe mulţi, dară care nu trebuia să îngrijească pe nimeni. Nu este intenţiunea noastră să ucidem comerciul onorabil al băuturilor; intenţiunea noastră este să ucidem comerciul neonorabil, demoralizator. (Aplauze.) Nu este în intenţiunea noastră să lovim în clasa interesantă a cîrcimarilor, ci intenţiunea noastră este să ucidem acele cîrcime cari sînt un locaş de corupţiune şi de degradaţiune morale şi fizică a populaţiunii. Nu voim, pe cît se va putea, să mai vedem acel aspect trist ce se petrece în dreapta şi în stînga a duoa zi după zilele de obor, fie prin oraşe, fie prin sate. Nu voim să mai vedem pe părintele de familie, pe bărbat şi pe tată, că se duc la cîrcimă cu femeia şi copiii lui de beau şi se otrăvesc cu acele băuturi. Onor. domn Ohiţu a zis un mare adevăr, că falsificaţiunea băuturilor se face de către străini. Dară iată ce voim şi noi să facem: nu mai voim falsificarea prin străini şi luăm măsură ca să nu se facă nici prin pămînteni. S-a vorbit şi cu părere de rău am văzut pe unii împrăştiind vorba •de monopol şi zicînd că se loveşte soarta a 39 mii de familii române. Apoi, domnilor, sînt în Ţara Eomânească 39 mii de familii cîrcimari ? Declar mai dinainte că nu sînt; acel număr se împarte în toată Ţara Eomânească peste toţi cîrcimarii, şi eîrcimarii români nu sînt nici pe jumătate. Sînt localităţi, domnilor, pe unde este o excepţiune daca se vede cîte un cîrcimar român; şi dacă dincoace de Milcov sînt prin oraşe cîrcimari români, credeţi domniile-voastre că sînt şi prin sate? Nu, domnilor ; sînt şi de altă naţionalitate. Şi în care ţară a lumei, fie cît de liberală, •cît de democratică şi constituţionale, nu a venit guvernul să ia măsură pentru vînzarea băuturilor şi alimentelor? Această vînzare nu se pune alături cu libertatea comerciului, precum nu se pun alte speculaţiuni neonorabile, cari sînt supuse chiar la regulamente de poliţie. Cum se zice dară că această lege nu are partea sa morală? Cum se zice că Adunarea, acest parlament, această reprezentaţiune naţionale, nu are altă misiune decît de a vota biruri şi cheltuieli, că nu are misiunea de a fi * Şedinţa din 7 februarie 1873. 239 filantropică? Dară se cuvine ca din această Cameră să iasă asemenea cuvinte ?... Domnul G. Chiţu: Nu Camera, vă înşelaţi; impozitul în sine. Onor. domn Clxiţu mă întrerupe. Să-mi permită să-i spun că nu a luat seama la discuţiune, căci eu n-am refutat zisele domniei-sale. Domnul G. Chiţu: Atunci scuzaţi-mă. Cu atît mai mult că domnia-sa nici n-a tratat partea aceasta, cel puţin pe tărîmul practic. Domnia-sa a tratat-o pe tărîmul ştiinţific ; a venit cu autori francezi, germani şi apoi tot domnia-sa a venit şi ne-a spus la fine că este o controversă, că unii sînt pentru şi alţii sînt contra. Eu nu mă pun pe tărîmul acesta; mă pun pe tărîmul practic şi zic că beţia şi spirtul falsificat roade măduva ţăranului. Iată adevărul cel mare ! Şi datoria noastră ca Cameră este ca, cu orice ocaziune ni se prezintă de a face o lege, să ne folosim de dînsa spre a moraliza populaţiu-nea noastră. Socotiţi că n-ar fi o mare moralitate cînd, din 39 000 cîrcime ce sînt astăzi în Ţara Românească, n-ar rămînea decît numai 18 mii? Apoi domnul ministru de finance 2 v-a spus că de la casa domniei-sale şi pînă la visterie, un spaţiu de 10 paşi, sînt patru cîrcime. Dară să vă dau un exemplu şi mai mare: de la capul podului Mogoşoaiei şi pînă la Filaret, pe strada Mogoşoaiei, strada mare, strada principale, strada comerciului capitalei României, număraţi şi vedeţi cîte prăvălii sînt de alte industrii şi cîte sînt de băuturi? Şi atunci veţi vedea proporţiunea mare şi înspăimîntătoare ce a luat această industrie. Mergeţi, domnilor, în orăşelele mici de peste Milcov şi veţi vedea oraşe întregi prin dughenele cărora pe la ferestre nu se vede decît carafe cu spirt roşu, verde şi alb. Sînt orăşele cu popuîaţiune de cîte 500 de familii, unde nu veţi găsi nici croitor, nici cismar, nici tîmpîar, nici chiar vin, ci numai rachiu, spirt. Şi cînd zic aceste cuvinte, sînt dator să mă unesc cu domnul Tufelcică 3 şi să spun că vinul e altceva şi rachiul e altceva. Domnilor, eu rog pe onor. Adunare, oricare ar fi diferinţa de opi-niuni în privinţa părţii financiare a cestiunii, să se gîndească mai nainte de toate la populaţiunea rurale. Ani întregi nu s-a făcut nimic pentru această popuîaţiune; aceasta e prima lege care începe, şi doresc să nu fie cea de pe urmă, a veni în ajutorul populaţiunii rurale. Eu nu vă voi cita nici pe Heggel, nici pe Stein, ci vă voi zice numai: mergeţi la teatrul cel mare şi vedeţi lipitor ele satelor 4, şi daca vă mai lasă inima, votaţi contra acestei legiuiri. (Aplauze.) Dară se zice: prin această lege se lovesc cîrcimarii români. Eu, domnilor, din contra, le creează o poziţiune mai bună printr-un comerciu mai onest; străinii nu vor mai fi cîrcimari, şi comercianţilor români le va rămînea o sferă de activitate mai mare. S-a zis asemenea că rachiul este necesariu pentru sănătatea ţăranului. Dară cine opreşte pe ţăranul nostru să facă ceea ce zice domnu[l] Aninoşianu, că adică fiecare ţăran să aibă vinul din via sa, să aibă ţuica de la cazanul lui, sau să cumpere ca să aibă în casă, să se veselească şi el ia o zi de sărbătoare? Himeni nu-1 opreşte de la aceasta. Ceea ce voim noi însă este ca să nu mai vedem duminica circiuma populată şi biserica deşeartă. (Aplauze prelungite,) Oricine trăieşte prin sate ştie că nici chiar în ziua de Paşte bisericile nu mai sînt vizitate. Ei bine, iată partea morale a legii prezente, iată cît ne e dat nouă să facem pentru moralizarea societăţii. Chiar de n-am face mai mult bine, de n-am arăta tarei 240 noastre alt decît că prin această lege n-am făcut decît să reducem la jumătate numărul circimarilor, însă cred că Dumnezeu şi omenirea ne va ierta multe păcate. De aceea, fiindcă s-a pus cestiunea că să se păstreze stabilimentele înjumătăţindu-se taxele licenţelor şi fiindcă aceasta este în scop de a se paraliza efectul moralizator al acestei legi, votez în contra amendamentului propus de domnul Labovary şi pentru articolul comitetului, sperînd că oricare va fi guvernul, acesta sau altul, va avea destulă inimă pentru populaţiunile rurali, cari scad în număr din cauza băuturilor otrăvite ce li se dau, nu pentru uşurarea ostenelilor zilei, ci pentru uciderea sănătăţii lor5. (Aplauze prelungite.) „Monitor”, 1873, nr. 35, p. 208, col 3 — 4. NOTE 1 Amendamentul era la articolul 2 din proiect, care prevedea ca licenţa pentru angrosişti să fie de 1 700 de lei, iar pentru detalişti de 500 de lei (în localităţile de peste 10 000 de locuitori). în localităţile sub 10 000 de locuitori se recomanda a fi de 400 de lei, iar în rest de 250 de lei. Comisia sugerase următoarele tarife: 500 de iei — în oraşele cu peste 15 000 de locuitori; 400 de lei — în cele cu 3 000 — 15 000 locuitori; 300 de lei — în localităţile mai mici de 3 000 de locuitori; 250 de lei — în sate cu peste 50 de familii; 120 de lei în cele cu mai puţin de 50 de familii; pe căile naţionale — 300 de iei; pe cele judeţene — 200 de lei, iar în locurile izolate 100 de lei. 2 Petre Mavrogheni. 3 P. Tufelcică ceruse să nu se impună angrosiştii, căci se lovea aşa producţia de vin. 4 Referire la piesa lui Vasile Alecsandri cu acest titlu. Vezi Teatrul românesc. Repertoriul dramatic a domnului V. Alecsandri, tom. II, Iaşi, 1852 — 1863. b S-a adoptat amendamentul lui Al. Catargi ca licenţa pentru cîrciumile din locurile izolate să fie de 400 de lei nu de 100, căci acestea „nu sînt alt decît gazde de hoţi”. Amendamentul lui Al. Lahovary a fost respins. Asupra practicii reprobabile a unor deputaţi de a îrece din Cameră în Senat şi invers * Domnilor deputaţi, înainte de a veni onor. Cameră să se unească cu concluziunile raportului1, voi să rădic o cestiune de înaltă cuviinţă constituţionale, asupra căriia e datoria Camerei să se gîndească. Domnilor deputaţi, cînd s-a făcut Constituţiunea, s-a hotărît împărţirea puterii legiuitoare în trei factori: Domnul, Senatul şi Camera, şi s-a hotărît şi atribuţiunile fiecării din aceste trei puteri, şi fiecare din aceste puteri, dacă aveţi respectul Constituţiunii, trebuie să fie geloasă de prestigiul şi drepturile celorlalte. De o bucată de vreme, domnilor deputaţi, văd că Senatul se absoarbe în Cameră; consecinţele le las pe dumneavoastră singuri să le judecaţi. Iată, domnilor, ce se întîmplă, şi aceasta o spun cu durere, fiindcă văd că cazurile se înfăţişează mai ales dincolo de Milcov. Se aleg persoane în Senat, unde funcţionează duoă-trei luni de zile, şi deodată le vedem că din senatori ne vin în Cameră ca deputaţi, fără ca * Şedinţa din 10 februarie 1873. 241 mai nainte să fi lepădat mandatul de senatore, ceea ce face că de multe ori se întîmplă că legi cari s-au votat de către aceleaşi persoane în Senat ca senatori se votează apoi şi în Cameră tot de către aceleaşi persoane ca deputaţi. Şi, precum ştiţi, domnilor, de multe ori o lege atîrnînd de la un vot, ei bine, acel vot de multe ori se dă de aceeaşi persoană care încă o dată a mai votat în Senat ... O voce: Nu este scris aceasta în Constituţiune. Se zice că nu este scris în Constituţiune. Ei bine, este scris în ceva mai presus de Constituţiune, este scris în bunul-simţ, şi nicăieri în alte ţăre n-am văzut, n-am auzit ca să se vază ca un membru al Camerei de sus să se coboare la Camera de jos, n-am auzit niciodată că s-a întîmplat ca un membru din Camera lorzilor să se fi coborît vreodată în Camera comunelor. Şi vedeţi, domnilor, ce se întîmplă, că Senatul din zi în zi îşi perde puterea, îşi perde autoritatea; are să se facă necomplect; ar veni chiar din partea alegătorilor un fel de dispreţ, căci ei ar zice: L-am ales senatore, nu are duoi galbeni, şi se duce deputat. (Murmure.) Onor. domn Sturza se scandalizează 2, dară să nu mă siliţi să viu la fapte, căci atunci domnia-sa ar fi cel dintîi care ar aproba zisele mele. Eu mă ţin, domnilor, pe tărîmul de principie. Cred că Adunarea doreşte ca Senatul să fie în tot prestigiul său, şi dacă unii din domnii senatori nu voiesc să fie senatori, voiesc mai bine să fie deputaţi, nu au decît să-şi dea demisiunea, precum a făcut onor. domn Moruzi, onor. domn Plagino, cari erau senatori şi s-au ales pe urmă deputaţi ca simpli particulari. Dară acum să vin şi să votez ca senatore şi să aştept pînă cînd mi se va verifica titlurile de deputat şi apoi să vin să fac, cum se zice, un bis in idem, un Sprung, cum zic nemţii, un salt de la Universitate pe Dealul Mitropoliei, aceasta este un ce care trebuie să revolte conştiinţa fiecăruia. IToi, domnilor, sîntem suverani, putem primi pe cine voim şi putem respinge pe cine nu-1 voim; Constituţiunea ne lasă acest drept. Putem zice curat: nu primim senatore ca deputat cînd este senatore dincolo la Senat. Onor. domn raportatore 3 zice că domnul Şerban Oananău s-a ales deputat etc. Ei bine, nu este aşa; s-a ales domnul senatore Şerban Cana-nău, şi dovadă că este aşa e că domnul Oananău, de îndată ce noi îl vom respinge, domnia-sa are să se ducă dincolo să voteze. Ei bine, poate să fie ceva mai ... ? Ku vreau să zic cuvîntul, îl veţi înţelege. Aşadară pentru Dumnezeu ! Să sfîrşim odată cu acest senatorism deputăţesc. Cine vrea să fie deputat să stea deputat; cine vrea să fie senatore să stea senatore. Aşa să face pretutindeni. Ku-mi convine să fiu senatore? Atunci îmi dau demisiunea şi apoi mă fac deputat, daca vor vrea alegătorii să mă aleagă; dară nu aştept mai întîi ca senatore, puindu-mi candidatura de deputat, să văd ce soartă va avea alegerea şi verificarea titlului şi apoi să-mi dau demisiunea de la Senat. Aşadară, domnilor, eu conchid la respingerea alesului, pentru a pune un capăt la asemenea fapte, şi nu cred că o Cameră conservatoare ca aceasta să permită a se realiza cuvintele domnului Bacaloglu, care zicea că Senatul este o superfetaţiune* politică4. „Monitor”, 1873, nr. 38, p. 231, col. 4. * Lucru în plus, inutil. 242 NOTE 1 Se discuta raportul privind validarea alegerii lui Şerban Cananao ca deputat la colegiul IV Suceava. Nu fuseseră contestaţii şi comisia propunea validarea. Ministrul de externe 11 ironizase pe K. şi observase că în România este o democraţie la fel de avansată ca într-o republică, încît „într-o asemenea ţară nu se poate zice Camera de sus şi Camera de jos şi nu putem zice că se coboară cineva de la Camera lorzilor ca să vină în Camera comunelor şi că aceasta ar fi ceva înjositor”. La care K. a replicat: „Avere mare, vîrstă mai mare se cere acolo”. Apoi* cînd ministrul continuase pe ideea deplinei libertăţi de trecere dintr-un for într-altul, obser-vînd că „alegătorii nu prea obişnuiesc a trimite de la Cameră la Senat”, K. a exclamat ironic, stîrnind ilaritatea: „Mititeii!”. Dialogul a continuat, căci ministrul de externe a întrebat candid: „Pentru ce dară con-testează domnul Kogălniceanu alegerea domnului Cananao, daca alegătorii săi au voit să-l încerce şi în Cameră?” stîrnind la rîndu-i ilaritate. K. a răspuns: „Să-l mai încerce şi în Cameră”, continuînd amuzamentul. 2 Un Sturdza nenominalizat altfel şi care doar murmurase! 3 D. Economu. 4 K. depusese următoarea moţiune: „Considerînd că domnul Şerban Cananao este chiar în momentul de faţă senator şi că prin urmare nu poate fi şi deputat, chiar în conformitate cu articolul 41 din Constituţiune, propunem respingerea senatorului ales deputat”. A fost primită cu 79 de voturi pentru şi 28 împotrivă, ceea ce a dus la invalidarea mandatului şi la vacan-tarea colegiului IV Suceava. în favoarea proiectului de lege care prevedea o ramură spre Tîrgovişte a căii ferate Bucureşti—Piteşti * Domnilor, în cuvintele onor. domn Gr. Brătianu1 este o parte care negreşit că trebuie să aibă aprobaţitmea dumneavoastră a tuturor, este partea aceea că Adunarea are dreptul de a controla voturile consilielor judeţene, mai ales în cît se atinge de nişte cheltuieli cari angaje pe contribuabili şi viitorul. Vedeţi că dau partea ce se cuvine tezei susţinute de domnul Brătianu. însă mai este altă parte, mai este dreptul judeţelor d-a hotărî despre interesele lor economice. Domnilor, noi am ţinut foarte mult, mai ales aceia cari pretindem că facem parte dintre liberali, am ţinut foarte mult la legea descentralizării judeţelor, şi ori de cîte ori ni s-a înfăţişat ocaziunea am votat pentru descentralizare2. Acum trebuie însă să ştim că descentralizarea, ca orice altă instituţiune umană, îşi are şi ea partea sa defectuoasă. Negreşit că votînd descentralizarea autorităţile locale dobîndesc o mai mare independenţă, pe care o pot întrebuinţa în bine, dară cîteodată o pot întrebuinţa şi în rău. Dară sîntem noi în poziţiune de-a ne scoborî cu amănunţime în toate voturile consilielor judeţene? Nu crez. Aci ce ni se înfăţişează? O dorinţă legitimă a judeţenilor, exprimată prin duoă voturi ale consiliului judeţean, că voiesc să aibă acest drum de fer. Cînd consiliele judeţene îşi votează drumuri de fer, putem noi să zicem : nu voim să vă încuviinţăm drumuri de fer ? Eu socotesc că nu putem face aceasta, şi cu atît mai mult în judeţul Dîmboviţa. Domnilor, fără să fiu dîmboviţean, fără să fiu de dineoa de Milcov, cunosc îndestul de bine situaţiunea şi buna stare financiară şi materiale * Şedinţa din 14 februarie 1873. 243 şi resursele însemnate ale judeţului Dîmboviţa, spre a crede eă acel judeţ nu este atît de sărac cum zice domnul Brătianu; este o mare parte din Dîmboviţa care face agricultură ca şi Ylaşca, este o mare parte din acel judeţ care face vinuri ca şi Prahova. Apoi partea muntoasă produce lemne cum produce orice alt judeţ de munte. Şi pe lîngă acestea, sîntem în drept a crede, pînă la o dovadă contrarie, că din toate judeţele cari sînt mai apropiate de centru, de Bucureşti, mi se pare că Dîmboviţa este cel care arată cele mai mari proba [bijlităţi pentru înzestrarea ţărei cu cărbuni. Apoi cînd n-ar fi alt decît numai aceasta, că judeţul Dîmboviţa coprinde în teritoriul său duoă sau o singură mină de cărbuni, care ar putea să serve la mişcarea locomotivelor dupe liniele noastre, eu socotesc că am putea foarte bine legitima votul acelui consiliu judeţean. Aşadară, cît pentru mine mă voi rosti pentru această lege şi o voi vota. în cît se atinge despre direcţiunea liniei, vă mărturisesc că] aci nu sînt competinte şi recunosc mai mult drept celor din partea locului. Dară se zice c-au fost influenţe, că s-ar fi putut da acestei linii o altă direcţiune; aceasta este treaba consilielor judeţene şi a acelora cari au ales eonsilieie judeţene. (Aplauze). Nu este treaba noastră. La fiitoarele alegeri se vor cerceta între domniile-lor; daca însă domnii alegători aleg orbeşte, este iarăşi treaba domniilor-lor, ca să se înveţe minte a plăti votul clomniilor-lor. (Aplauze ). Eu astăzi mă aflu în faţa unei autorităţi constituite, în faţa unui vot dat de o autoritate legitimă şi de aceea voi vota. T Odată ce m-am rostit pentru această lege, îmi permit a ruga pe domnul raportatore3 să binevoiască a nu face pe Cameră solidară Cu un păcat de limbă, de neologism, să nu schimbe numele vechi, istoric, tradiţional, glorios, al Tîrgoviştei, oraşul lui Mihai Viteazul, al ultimului domn român Brâneoveanu, în Tirgu-Vestei. (Aplauze). Domnul Şt. D. Greceanu: Nu sînt solidar cu această greşeală. îndreptaţi această lucrare; lăsaţi Tîrgoviştea tot Tîrgovişte, şi pe Meţii tîrgovişteni să se numească tîrgovişteni4. „Monitor”, 1873, nr. 42, p. 264, col. 5. NOTE 1 G. Brătianu îşi exprimase îndoiala că consiliile judeţene ar fi bucuroase să participe ia construirea acestor căi ferate. Căci, aşa cum prevedea proiectul de lege, se foloseau pentru construcţie „zilele de prestaţiuni judeţene”, care după calculul lui G. B. se ridicau de la 6 la 40 de zile. Se adăugau apoi două zecimi judeţene, pe lîngă contribuţiile existente. Şi G. B. încheiase: „Dumneavoastră sînteţi totdeauna dispuşi ca, sub un cuvînt sau altul, să măriţi dările”. 2 Pentru descentralizare vezi partea a Il-a a volumului, p. 99 şi urm. 3 î. Văcărescu. 4 Proiectul a fost primit cu 75 de voturi pentru şi şapte împotrivă. 244 în legătură cu o petiţie a economilor de vite transilvăneni, susţine ca ea si fie prezentată întîi guvernului şi apoi luată în discuţie de Adunare * Domnilor deputaţi, eu vin a mă uni cu opiniunea domnului colonel Mânu1, exprimată cu puţin mai nainte: Koi nu sîntem numai un biurou de înregistrare şi expediere a petiţiunilor, ci sîntem o Cameră, şi cînd zicem cuvîntul că se recomand guvernului, acel cuvînt trebuie să fie luat în consideraţiune. Trebuie să ne gîndim de trei ori cînd recomandăm o petiţiune; căci asemenea coneluziuni au dat ocaziune de conflict între guvern şi Cameră şi de discuţiuni cari au ţinut zile întregi. Aşadară, eu sînt de opiniune ca asupra unor cazuri de asemenea natură să trecem pur şi simplu la ordinea zilei, şi numai atunci cînd o petiţiune ar veni la noi, dupe ce mai întîi ar fi fost dată guvernului şi nu s-ar fi ţinut seamă de dînsa, numai atunci Camera, convingîndu-se de dreptul ce ea reclamă, să vină a o recomanda guvernului spre a avea în vedere acele drepturi. De aceea, domnilor, vă rog să treceţi pur şi simplu la ordinea zilei2. După replica primului ministru, Lascăr Catargiu3. Domnilor, după cele zise de onor. nostru preşedinte, eu mai mult deeît oricînd stăruiesc să binevoiţi, şi aceasta foarte iute, a trece la ordinea zilei, căci cuvintele domnului Racotă4 ştiţi ce ar fi, domnilor? Propunerea cea mai socialistă care se poate face. ISTu înţeleg, domnilor, cum dumneavoastră, astăzi, cu ocaziunea unei petiţiuni, fără cercetare, fără nimic, să hotărîţi a se lărgi drumurile ca să treacă oile ciobanilor străini. Domnul Racotă ne propune cu alte cuvinte ca toţi acei moşneni, toţi acei proprietari cari au proprietăţi înguste, numai de cîte 40 de stînjeni, să se vadă deodată expropriaţi. Oînd vine domnul Racotă şi face astfel de propunere, nu face alt deeît să-şi însuşească o ideie pe care nu ar fi cutezat să şi-o însuşească cel mai extrem din extrema acestei Camere. Iată de ce vă rog, domnilor, ca iute, cît mai degrab, să treceţi la ordinea zilei5. „Monitor', 1873, nr. 44, p. 280, col. 3 — 4. * Şedinţa din 17 februarie 1873. NOTE 1 G. Mânu spusese că comisia de petiţii „nu-şi ia rolul său destul de serios”, căci Adunarea nu e ,,biurou de înregistrare” şi nici intermediar între reclamanţi şi minister. 2 în urma acestei obiecţii, Adunarea a convenit să treacă la ordinea zilei. 3 Lascăr Catargiu i-a spus lui C. Racotă că, potrivit dreptului de iniţiativă pe care II are ca deputat, poate face o moţiune „care să meargă la secţiuni” şi apoi problema să vină sub forma unui proiect de lege în Cameră. 4 G. Racotă declarase că de la trecerea acestor ciobani statul are multe venituri, ,,un profit nu puţin însemnat”, şi „ar trebui ca de îndată să facem pentru dînşii o lege excepţionale” privind lărgirea drumurilor, ca să poată trece cu turmele. 5 S-a trecut la ordinea zilei. Intervenţie în legătură cu măsurile ce trebuie luate pentru apărarea comunelor rurale de prevaricaţiunile unor samsari * Domnule preşedinte, domnilor deputaţi, mă folosesc de această^ ocaziune pentru a atrage atenţiunea dumneavoastră de la acest fapt singuratic 1 la faptul generale care se petrece în ţara noastră în această privinţă. Aceasta, domnilor, este o cestiune foarte serioasă, care merită atenţiunea dumneavoastră şi atenţiunea guvernului. Sînt mai multe comune în ţara noastră cari se află în nenorocita, poziţiune a aceleia a cării plîngere o aveţi acum înaintea dumneavoastră, şi sînt multe din aceste comune cari, dacă guvernul nu se va ocupa de soarta lor, nu numai au să ajungă la cea mai deplină sărăcie şi la proletariat, dară au să dezerteze, ca să scape de nenorocire, după pămîntul românesc. Cunosc, domnilor, — şi cred că domnu[l] Gr. C. Iepureanu, care ştie lucrul, se va uni cu mine spre a afirma cele ce voi avea onoarea a vă arăta, — cunosc comune, mai ales în Basarabia, cari au luat în arendă de la stat moşii cu preţuri colosali, neauzite. Indivizi cu un caracter mizerabile, samsari, au pus pe locuitori înainte, i-au făcut de a lua de la stat acele moşii, după aceea, prin tot felul de meşteşiugiri, s-au pus pe dînşii îngrijitori ai acelor moşii, au strîns banii pentru arendă înşelînd pe comune că au să plătească cîştiurile, i-au băgat în pozunar, au fugit şi au lăsat pe comune în deplină sărăcie şi urmărite de stat pentru a plăti arenzile ce ei furaseră. Cunosc în partea de dincolo de Milcov comune, ca Zerneştii din Caliul, unde pînă acum s-au pus vitele locuitorilor de cinci ori în vînzare, unde s-a făcut de stat cu averea lor după cum fac stuparii cari retez stupii de mai multe ori pentru ca să roiască şi să-i reteze iară. Rezultatul acestei grozăvii, putem zice, a fost că din sate de cîte f 150 de locuitori astăzi nu au mai rămas decît cîte 50 şi 60; toţi au trecut graniţa, şi acei cari au mai rămas, de nu vor fi cruţaţi, au să fugă şi ei.. Prin urmare, eu vă cer nu să hotărîţi cestiunea aceasta astăzi, dară să primiţi la propunerea 2 ce s-a făcut un subamendament pe care am onoare a-1 propune şi prin care cer ca guvernul să studieze serios poziţiunea tuturor acestor comune şi să chibzuiască ce este de făcut pentru îndreptarea răului. Regretez că domnul ministru de finance nu este aci pentru ca să afirme şi domnia-sa că sînt mai multe sate în judeţul Cahul, nu vorbesc de Moldova veche, sau România veche, ci de Cahul, lîngă graniţă, unde sînt mulţime de sate cari se află în această disperată situaţiune. Domnilor, 40 locuitori se urmăresc pentru 50 000 franci, afară de procente. Ei bine, în faţa acestei situaţiuni eu vin cu un subamendament prin care cer că aceea ce se va face pentru această comună, cînd guvernul va studia cestiunea, să se facă şi pentru comunele cari se află într-o situaţiune analogă. Şi, cum a zis foarte bine preşedintele nostru, noi nu hotărîm nimic acum, ci rugăm pe guvern să studieze cestiunea, şi dacă socoteşte că merită a face ceva pentru aceste comune, să vină cu un project de lege. Domnul ministru de externe3: Domnilor, cred şi eu că această cestiune trebuie recomandată cu toată seriozitatea guvernului şi mă asociez întru aceasta cu onor. domn Kogălniceanu, decît v-aş ruga să binevoiţi a nu fi aplicaţi de a admite ca certitudine ceea ce este încă în stare de examinare. Da, da. Citeşte un amendament. * Şedinţa din 17 februarie 1873. 246 Yă rog să-mi daţi voie să cetesc amendamentul meu, căci tocmai aceea propun: „Această dispoziţiune se va aplica şi în privinţa altor obştiri rurali pe cari guvernul le va găsi într-o situaţiune analogă”. Replică lui M. Gornea4. Onor. domn Corne să-mi permită a-i spune că a uzat de o fineţă parlamentară, ca să vină să-mi ia dreptul meu de a vorbi, zicînd că dorri-nia-sa vorbeşte în contra. Ei bine, şi domnia-sa, ca şi domnul Chiţu, nu este contra, decît a vorbit numai ca să vorbească mai înainte de mine, căci şi domnul Chiţu şi noi toţi reclamăm tot ceea ce a zis şi onor. domn Corne. Yedeţi, domnilor, ce zice acest amendament5 ... O voce: Zice ca să se suspende provizoriu. Nu zice aceasta; zice că să se suspende prin cale legislativă, fiindcă ministerul nu poate să facă de la sine o scădere în veniturile statului; prin urmare, poate să suspende, dară rezolvarea cestiunii este numai în competinţa puterii legislative: guvernul, Camera şi Senatul. Aşadară, domnilor, nu avem să ne îngrijim deloc că Constituţiunea, al cării un articol s-a cetit de onor. domn Corne, reprezentantele clăcaşilor de la Covur-lui, că Constituţiunea are să fie lovită scutindu-se provizoriu aceşti locuitori. Nu are a face aci Constituţiunea; noi am primit o petiţiune pe care o trămitem ministrului şi-i zicem: fiindcă nu este numai cestiunea aceasta care este venită la Cameră, că sînt şi alte mai multe comune de aceeaşi categorie, domnul ministru să cerceteze cazul şi, dacă va găsi că acei locuitori ar merita ceva, facă ce va socoti, suspende excuţiunea, — şi dacă va veni la Cameră cu cestiunea, cred că nimeni nu va zice ministrului cum că rău va face de-i va scuti. Ce facem noi, domnilor? O recoman-daţiune la o atenţiune speciale, şi cred că cît se atinge de obştea rurale trebuie să fim mai cu luare-aminte, cu atît mai mult cu cît acele obşti nu pot să vorbesc aci singure, ci vorbesc alţii, aleşi de dînşii, însă ... însă ... însă..., mă înţelege domnul Corne pentru ce zic de trei ori însă ... Dară tocmai pentru că ei sînt baza omenirii, noi trebuie să ne ocupăm de dînşii. Şi aci domnul Corne să-mi dea voie să-i spun ceva, ceea ce vă poate spune şi domnul G. Popovici. Iată ce s-a întîmplat la o comună pe care o cunosc bine. Locuitorii acestui sat, cari au luat moşii de ale statului, acei locuitori nu au dat garanţii nici în fonduri, nici în bani, căci dacă .ar fi aşa şi eu aş zice atunci să se vînză, dară ce au dat garanţie? Au dat boii, vitele lor de hrană şi aşternutul lor. Ei bine, cînd li se vor vinde acestea, atunci locuitorii aceia îi perdeţi cu totul, şi dovadă este -că, unde s-a aplicat de duoă-trei ori, au sărăcit cu totul. Eu citez fapte, domnilor, şi rog pe onor. domn ministru să fie cu băgare de seamă că locuitorii de Zărneşti au emigrat pe jumătate peste graniţă, care este lîngă Prusia, şi cei ce au rămas sînt apucaţi ca să plătească şi pentru cei fugiţi. S-au judecat la tribunal şi cînd a venit cu apel la curte li s-a furat dosarul din tribunal, îneît aceşti locuitori ar fi în drept să se adreseze la stat şi să-i zică: Plăteşte pentru acel tribunal, care lasă să se fure din grefa lui actele şi documentele unei cauze. De aceea primesc propunerea domnului fost ministru de justiţie şi actualmente de externe 6, care zice : Nu vă mulţămiţi numai pe cuvinte; iăsaţi pe minister să studieze cestiunea, lăsaţi-i facultatea ca să suspende acolo unde va vedea că este necesitate. Noi nu impunem ministerului să suspende la cutare sau cutare loc; nu hotărîm nimic, ci zicem numai ca 247 guvernul să cerceteze, şi clacă va găsi că este drept, în asemenea caz să. suspende execuţiunea şi să vină la Cameră cu un project de lege. Ei bine, domnilor, văd cu părere de rău că unii din domnii deputaţi, şi tocmai aceia cari reprezintă acea clasă, vin de multe ori şi votează, contra, pe cînd regulamentul Camerei, nu Constituţiunea, regulamentul nostru zice că deputaţii reprezintă în Cameră nu numai naţiunea, dară şi colegiul care i-a trămis în Adunare. Eu sînt reprezentantul colegiului I... Domnul M. Corne: Eu nu sînt reprezentantul nici unui colegiu, ci al ţârei. Âm avut onoare să spun onor. domn Corne că este reprezentant al ţărei, dară şi al colegiului al patrulea de Covurlui, şi nu este a-i face domniei-sale o insultă aducîndu-i aminte despre colegiul care l-a ales. Negreşit că domnia-sa este tot at-ît de independent în lucrările sale precum sînt şi eu, şi fiecare este medicul onoarii sale. Este numai cestiunea de temperament şi de apreţiare; dară, domnilor, mărturisesc că atunci cînd văz deputaţi cari reprezintă pe acei ţărani votînd contra, cînd este vorba de ţărani, mă întristez. Noi am văzut acordîndu-se aci suspendări de plată la proprietari mari, la datorii mari, nu de această Cameră, dară de alta tot atît de conservatoare. Yoi veni cu exemple şi voi arăta, dacă voiţi, cum s-au făcut suspendări ... O voce: Scăzăminte chiar. Da, şi scăzăminte; pe cînd aci nu este vorba dec-ît de o păsuire,, şi aceasta numai acolo unde ministrul va judeca că este drept s-o acorde. Domnilor, mai de mult, în timpurile vechi, de cîte ori erau asemenea împregiurări grele, precum un foc, o foamete, boierii bătrîni se ocupau de soarta nenorociţilor, se ocupau de ţărani, pentru că ţăranul este matca ţărei ... (Aplauze). Ei bine, noi să lăsăm a Ii se vinde vitele! f Dacă s-ar face una ca aceasta, ar fi tocmai pentru că ei nu au reprezentanţii lor, adică nu au reprezentanţi din corpul lor, cu haina lor, cu ideele lor. Apoi, domnilor, dacă ei nu au asemeni mandatari, tocmai aceasta ne obligă pe noi ca să-i apărăm mai mult ... (Aplauze). X-am pus în stare de minori, i-am pus sub epitropie, trebuie să-i apărăm, în virtutea şi în marginile legii. Deunăzi a venit domnul Xoanide şi a zis să facem o scutire gardei, comerciului, zicîndu-se că trebuie să fie ocrotit, căci este greu pentru comerciant să fie supus aşa de des la exereiţie cari îl sustrag de la eomerciu. Ei bine, domnul ministru de resbel cu acea ocaziune a făcut, să-mi dea voie s-o zic, a făcut o mărturisire de bunăvoinţă zicînd că a călcat legea, căci n-a călcat nici o lege şi putea tare bine, cu legea în mînă, să roage pe domnii gardişti să vină să ocupe postul de onoare Ia Cameră; cu toate acestea, domnia-lui a ţinut seamă că într-adevăr este o greutate pentru comercianţi să iasă din prăvăliele dumnealor şi să vină Ia serviciu, şi i-a dispensat. Ei bine, tot aşa cerem şi pentru o clasă de oameni nu mai puţină interesantă, cari au fost înşelaţi, cărora nu are să li se vînză garanţiile, dară boul, vaca şi aşternutul, spre a se face împlinirea. Şi nu ziceţi, domnilor, că noi hotărîm tot, căci nu hotărîm nimic; zicem ministerului: uitaţi-vă la acele puncturi depărtate ale ţărei şi duceţi mîntuirea acolo unde se cuvine şi unde veţi găsi că este drept. Este o cestiune foarte dreaptă, domnilor, şi vă rog să fiţi aşa de buni să votaţi amendamentul7. „Monitor 1873, nr. 45, p. 286, col. 1 — 4. 248 NOTE 1 Discuţia pornise de la o petiţie a locuitorilor din Ariceşti (Prahova), care arendaseră moşia aceasta în 1886 pentru un preţ mai mare decît valoarea ei. „Izbiţi şi de nenorociţii ani de secetă 1866 şi 1867”, fuseseră siliţi să-şi vîndă tot avutul ca să achite arenda. După doi ani statul rearendase moşia altora, la jumătate de preţ. Suplicanţii rămăseseră datori pentru unul 1867 cil 8 611 lei şi cu cîte 6 000 de lei vechi pe fiecare an, reprezentind diferenţa între preţul cu care angajaseră ei exploatarea moşiei şi cel al noii arendări. Cereau acum Adunări •să fie absolviţi de plata celor 8 611 lei. 2 G. Ghiţu, Ştefan Golescu şi An. Stolojan propuseseră ca ministrul de finanţe să cerceteze cazul şi să dispună suspendarea plăţii celor 22 000 de lei cu care mai erau locuitorii Ari-«ceştilor datori, pînă la aflarea adevărului. K. a făcut un subamendament: „Domnul ministru de finance va cerceta cazul şi, dacă .arătările locuitorilor vor fi adevărate, să prezinte Adunării un project de lege prin care să ceară a se scuti aceşti locuitori de plata a 22 000 ce mai rămîn datori către fisc, suspendînd în acest caz, pînă Ia rezolvarea cestiunii, orice execuţie”. A fost respins cu 37 de voturi împotrivă şi 31 pentru. 3 Gheorghe Costaforu. 4 M. Gornea spusese că concluziile comisiei sînt judicioase — să se recomande petiţia guvernului; îl combătuse apoi pe G. Ghiţu, considerînd că a venit cu „argumente melodramatice” într-o propunere ce era doar o „adunătură de contradicţiuni”. 5 Vezi nota 2. 6 Ministrul de externe observase că după dezvoltarea dată de K. „lucrul devine generale” şi guvernul trebuia lăsat să chibzuiaseă asupra lui. 7 Amendamentul lui G. Ghiţu a fost primit. Discurs împotriva proiectului de lege referitor la convenţia pentru joncţiunea căilor ferate române cu cele austro-ungare * Domnilor deputaţi, înainte de toate1 am a exprima recunoştinţa mea onorabilului domn ministru de externe 2 pentru că a binevoit de mai naiiite să ne declare franc şi sincer cum înţelege domnia-sa a se vota această convenţiune pentru ca să fie primită de părţile contractante, pentru ca să devie un act practic. îi sînt recunoscător, pentru că prin aceasta pe fiecare din noi ne pune în poziţiune a şti ce voieşte guvernul şi totdeodată să ştim şi noi pînă unde putem merge cu domnul ministru împreună şi de unde avem să fim siliţi a ne deosebi de guvern, Gestiunea, domnilor, este atît de importantă, că sînt silit a vă ruga şi a face un apel la indulgenţa dumneavoastră să mă scuzaţi dacă voi vorbi astă dată ceva [mai] lung. Domnilor deputaţi, preocupaţiunea pe care o văd pe toate fizionomiile din Cameră [î]mi dovedeşte că nu mă înşel în apreţierele mele cînd consider actul ce este supus discuţiunii şi aprobării dumneavoastră de cea mai mare consecinţă, mai mare decît toate voturile cîte s-au dat pînă astăzi de Camera actuale. Alta este, domnilor, a face o lege interioară pentru noi, a vota un budget, a vota chiar un împrumut, căci dacă legea este rea ţara vine a doua zi şi o schimbă; dacă budgetul este greşit, se rectifică în cursul anului; dacă împrumutul este asupritor, ţara la sfîrşitul socotelei tot îl plăteşte. Cînd este dator, deşi prelungeşte, dară, în tot cazul, românul plăteşte totdeauna datoria sa! Dară aci, domnilor, astăzi se tratează de ceva mai mult decît de o lege sau un împrumut. Aci sîntem chemaţi a * Şedinţa din 19 februarie 1873. 249 contracta o legătură mare, foarte mare : legăm ţara noastră pe veci cu un stat puternic, care se află de-a lungul a jumătate din totalul graniţei noastre, adică de la Nouă Suliţe, Dorna, Cîmpu-Lung Moldovenesc şi toţi munţii înainte pînă la Cerna, mai mult decît jumătate din fruntariele noastre, o mai repet aceasta. Ne legăm, domnilor, cu o putere mare, cu o putere formidabile, al cării glas odată rostit, noi nu am fi în poziţiune altfel decît de a-1 asculta. Ne-am legat, domnilor, în cestiuni mai mici şi cu părţi mai slabe, ne-am legat nu cu state, nu cu guverne, ci cu societăţi; ne-am legat cu concesionarii reprezintaţi de Strusberg 3 şi ştiţi ce consecinţe fatali legătura aceea imprudente a adus asupra ţărei ... (Aplauze,) Ştiţi foarte bine că de pe această bancă ni se zicea că autonomia noastră era în ajunul: de a fi călcată, că puterile vor botărî cestiunea, dacă noi nu vom primi legea ce ni se dieta. Yenea tot domnul ministru de externe şi ne zicea: Votaţi, domnilor; nu vă uitaţi la bani; uitaţi-vă la soarta ţărei ce este în pericol. Şi acela din noi care cuteza a zice un cuvînt în contra în această cestiune, i se arunca epitetul de firmanist. — Iată omul care vrea să rupă autonomia Bomâniei, care vrea să aducă firmane în ţară. Ei bine, domnilor, astăzi ni se propune să votăm o cestiune * care poate să aibă consecinţe mult mai grave decît concesiunea Strusberg. Ne legăm cu o putere mare, cu puterea Austro-Ungariei, Austro-Ungaria regenerată, şi în lăuntru şi în afară, şi cînd zic cuvîntul „regenerată” nu-I zic numai în privinţa forţei sale din lăuntru, ci şi în privinţa politicei sale către Bomânia. Sînt dator adevărului să recunosc că în timpii din urmă Austro-Ungaria s-a arătat către noi cu deosebire binevoitoare; în timpul pericolelor în cari a fost autonomia noastră ameninţată, Austro-Ungaria a fost în întîia linie care ne-a apărat. Tocmai aceasta ne dă şi dreptul şi ne impune datoria ca tocmai de la dînsa, de la Austria, de la echitatea ei, r să aşteptăm a nu ne cere să sacrificăm noi interesele noastre intereselor sale exclusive. Domnilor deputaţi, nu de astăzi am combătut unele din joncţiunile ce ni se cer prin această convenţiune; le-am combătut ca ministru şi prin urmare este pentru mine o cestiune şi de consecinţă şi de convicţiune de a le combate şi ca deputat4. Cestiunea de mult este dară în mintea mea liotărîtă şi dară regret, şi foarte mult, că nu pot astăzi să fiu alături cu domnul ministru de externe. Eu, domnilor, permit-eţi-mi această mică digresiune, nu aprobez, şi socotesc că e mai bine s-o spun curat, nu apro-bez sistemul politic al ministerului actuale; dară, aceasta odată zis, nu cred că eu am făcut viaţa grea acestui minister. Bareori am luat cuvîntul în această Cameră şi mai întotdeauna a fost ca să-l apăr, căci, o mai repet, deşi nu aprobez sistemul său politic, recunosc că ministerul actuale a ajuns la putere nu atît prin forţa de număr, de majoritate constituţionale, cît prin forţa necesităţii. Această forţă se impune şi astăzi şi nu mă socotesc eu în stare să sfărâm acea forţă, de aceea nici nu i-am făcut opozi-ţiune sistematică. însă astăzi, oricare ar fi dorinţa mea de a combate guvernul, în această cestiune nu pot face altfel decît de a diferi de opi-niunea domnului ministru de externe. Pentru ce? Pentru că ceea ce refuz astăzi, o mai zic, am refuzat ca ministru şi în vremea ministerului meu din 1864, şi mai în urmă, cînd făceam parte din ministerul domnului Dimitrie Ghica 5. Şi mie mi se cerea, domnilor, o linie de joncţiune; Citeşte: concesiune. 250 şi mai nainte s-aii făcut încercări pentru a se dobîndi o linie pe care eu o socoteam şi o socotesc periculoasă pentru interesele ţărei. O voce: Care linie? Linia Braşov — Ploieşti. Această linie am refuzat-o pururea, o refuz şi astăzi chiar de voi fi singur în această Adunare. (Aplauze.) Dară văz că nu voi fi singur, şi iată pentru ce o refuz : în secolul nostru Gestiunile economice, cestiunile drumurilor de fer sînt, domnilor, cestiuni eminamente politice, eminamente naţionale. Cînd văd agitaţiunea care se produce în ţară cu ocaziunea bancelor, cînd aud oameni de greutate cari zic că nu mai voiesc să dea nimic la străini, sînt încuragiat să cred că şi In cestiuni de drum de fer a sosit timpul să ne deschidem bine ochii înainte dea vota, adică de a da. Drumurile de fer, şi mai presus de ele joncţiunile, rădică, domnilor, mai multe cestiuni: cestiuni comerciale, financiale, strategice, cestiuni de viaţă. (Aplauze.). Drumurile noastre de fer nu au un caracter eminamente locale; ele sînt nişte căi de mare comunicaţiune internaţionale, de care se interesează Europa întreagă şi mai cu deosebire puterile vecine; şi spre a dovedi aceasta, voi ruga pe domnul ministru de externe, care este un bărbat erudit, care cunoaşte atît de bine actele diplomatice ale puterilor străine şi vecine, să-şi aducă aminte că acum trei ani de zile, cînd Rusia a cerut revizuirea Tractatului de Paris 6, sub cuvînt că s-ar fi călcat acel tractat de către alte puteri, să-şi aducă aminte că argumentul principale la care s-a referit Rusia spre a cere de a se neutraliza Marea Neagră ... erau drumurile de fer române. Iată ce zicea principele Gorciacoff în nota sa. După ce a arătat deosebitele transformaţiuni politice prin cari a trecut România spre a ajunge la Unire şi la întemeierea pe tron a principelui străin, cancelarul imperiului sfîrşea cu aceste cuvinte, pe cît îmi aduc aminte : „în acest timp s-a format la Dunăre un stat care, prin reţeaua drumurilor sale de fer comerciale şi strategice purcedînd din anima Europei şi ajungînd la Marea Neagră, a dobîndit o importanţă nepotrivită cu întinderea sa teritoriale”. Aşadară, cînd principele Gorciacoff zicea că căile noastre sînt căi de comunicaţiune comerciale şi strategice, putem noi românii, aceia pe al căror pămînt trec aceste căi, putem noi să le votam cu ochii închişi, mărginindu-ne numai a urma vechiul principiu al unei economii politice astăzi osîndită: Laissez faire, laissez passer ? Lasă să facă, lasă să treacă ! Nu trebuie prin urmare să ne întrebăm şi noi aceea ce se întreabă chiar străinii, adică ce consecuenţă au să aibă aceste joncţiuni pentru ţara noastră din punctul de vedere strategic, naţionale şi economic ? Aşadară, nu cred că însuşi onor. ministru de externe va fi de altă opiniune şi că va contesta dreptul Camerei sau însuşi al fiecărui deputat de a trata cestiunea sub aceste trei puneturi de vedere. Căci însuşi dom-nia-sa a zis : Nu avem să eerşetorim nimic Austriei şi nu-i vom da nimic care ar putea atinge interesele ţărei noastre, care ar pune în pericol hotarele noastre. Aceste cuvinte m-au încuragiat şi pe mine de a trata cestiunea sub întreita sa privire. Domnilor, România, după cum ştiţi, e menită prin Tratatul de Paris a fi un bulevard *, un punct neutru între trei mari puteri, cu anume misiune să oprească ciocnirile între staturile limitrofe, ciocniri cari pot să pună în pericol pacea Europei. Misiunea noastră este dară de a păstra o * Pavăză (fr.). 251 politică de neutralitate şi de echilibru în toate relaţiunile noastre, adică în întru de a păzi buna ordine, în afară de a nu avantaja o putere vecină în defavoarea alteia, este în fine ca în toate Gestiunile să păzim o politică deopotrivă recunoscătoare către toate puterile, iară nu favorizatoare unui stat, cu excluderea unui alt stat. Da, avem datoria de a priveghea, şi aceasta necontenit, ca prin purtarea noastră politică, comerciale, economică să nu zdruncinăm echilibrul între puterile vecine; intr-alte cuvinte, să nu dăm unei puteri o influinţă esclusivă asupra afacerilor noastre. Căci, nu uitaţi, domnilor,, că mult timp încă manţinerea unui echilibru just al influenţelor externe,, într-alte cuvinte, o politică de desăvîrşită neutralitate, va forma garanţia cea mai solidă a esistenţei noastre naţionale. Şi ca să ne putem avea şi păstra această garanţie puternică, nu cunosc alt mijloc mai eficace decît de a urma o politică românească, adică o politică care să nu fie nici rusească, nici prusacă, nici austriacă, nici franceză sau engleză. într-alte cuvinte, să avem o politică naţionale, aceea ce fac şi sîrbii, cari în ultimii ani au cîştigat atît de mult prin această mîntuitoare politică. Aşa făcrncl şi noi, nu vom avea a ne teme de influinţe din afară. Aşadară, în Gestiunea de faţă avem să vedem mai nainte de toate dacă joncţiunile de drum de fer ce ni se cer păstrează echilibrul, manţin o poziţiune deopotrivă egale pentru puterile vecine. Eu sînt încredinţat că aceasta nu este. Yotînd convenţiunea ce ni se propune, nu am face nimic mai puţin decît de a da toate trecătoarele munţilor noştri în mina Austriei; şi aşa prin linia Braşov —- Ploieşt i — Bucureşti, după opiniunea mea, punem Bucureştii faţă eu Austria în aceeaşi poziţiune nenorocită în care se află Iaşii faţă de Busia. Permiteţi-mi, domnilor, să vă aduc aminte un mic suvenir al eopi-T lăriei mele. Eram copil, la 1827, în casa părintească din Iaşi; într-o seară ne culcaserăm cu domnul Ioan Sandu Sturza pe tron, a duoa zi în zori ne-am trezit cu Iaşii ocupat de ruşi, cu domnul prizonier de resbel în palatul său, arestat de 250 dragoni comandaţi de generalul Leprandi7, care nu avură trebuinţă decît de duoă ore spre a face drumul de la Sculeni la Iaşi. Iată, domnilor, ce se poate întîmpla şi cu Bucureştii în timp de resbel din partea unei armate austriace ... Yăd unele rîsete; de mai nainte mă aşteptam la aceasta şi, dară, nici înţeleg deloc a căpăta un succes personale puindu-mă pe tărîmul Gestiunii strategice. Dară tot sper că sînt mulţi dintre dumneavoastră cari împărtăşesc opiniunile mele, fără chiar să am nevoie de a intra în mai mari dezvoltări. Am auzit, domnilor, şi vom auzi încă pe unii din colegii noştri sus-ţinînd că drumurile de fer nu pot face o cestiune politică; apoi voi întreba pe acei domni cum nu-şi aduc aminte că, sînt cîţiva ani, cum Francia a voit să declare resbel Belgiei numai pentru că Belgia făcuse o lege prin care nu permitea fuzionarea companielor căilor sale ferate cu companiele din Francia ? Şi cînd citez acest esemplu, ce trebuie să zicem de o conven-ţiune care dă guvernului austriac un întreg drum de fer, adică dreptul ca el singur să construie linia Braşov — Ploieşti, adică linia ce duce pînă în inima Bomâniei, pînă în Bucureşti. Aceasta, domnilor, nu o credeţi un adevărat pericol pentru noi? Yă mai aduceţi aminte că una din cele dinţii condiţiuni ce Germania a impus Franciei biruite a fost răscumpărarea căilor ferate din Alsacia şi Loraina din mina companielor franceze şi trecerea acelor drumuri de fer sub administraţiunea biruitorului. 252 Chiar în ultimul an Luxemburgul, cel încongiurat ca ele nn zid de oţel de Germania, cît n-a rezistat la cererile Germaniei de a se încredinţa autorităţii sale căile ferate luxemburgheze. Iată, domnilor, vă arăt trei state cari s-au preocupat de importanţa strategică şi economică a liniilor ferate. Putem clară noi, românii, să trecem cu vederea toate aceste consideraţiuni şi să votăm joncţiunile cerute cu strigătul indiferentismului: „Ce ne pasă nouă ! Noi avem situaţiunea noastră politică garantată; în timp de pericol alţii vor sări pentru noi!” Dară dacă noi singuri facem unei puteri o poziţiune cu avantagie esclusive, cum nu gîndim că prin însăşi aceasta îngreunăm celor [l]alte puteri putinţa de a ne veni în ajutor, de a ne apăra? Domnilor, as ruga aci pe unii din dumneavoastră cari mai des voiajează în Francia să consulte militarii francezi; ei le vor spune de ce înrîu-rire fatale au fost pentru Francia unele din joncţiuni pe cari Francia le dedese cu uşurinţă Germaniei! ... (întreruperi.) Cînd a izbucnit resbe-lul între Francia şi Germania, eu mă aflam pe ţărmurile Khinului; am văzut numai în 15 zile şase sute de mii de oameni intrînd în Francia prin acele cinci puncturi mari de joncţiune cari uneau Germania cu Francia ... Domnul G. Ventura: Pe jos, nu cu drumul de fer. Domnilor, mă aflam la declararea resbelului la Ems, sub ferestrele mele din villa Sam-Souis * am văzut pe linia Taunus în timp de 15 zile trecînd batalioane şi escadroane aduse cu căile ferate de la Koenisberg şi de la Breslau, nu pe jos, ci cu drumul de fer. Pe urmă negreşit că pe jos s-au răspîndit pe cîmpurile Lorainei şi Alsaciei. Dară las Gestiunile strategice, rămîind ca domniile-voastre să apreciaţi mai bine decît mine importanţa în amănunţimile ei; viu prin urmare la Gestiunea financiară. Aceasta cred că nu poate să fie indeferentă nici militarilor, nici nemilitarilor. Convenţiunea propusă ne impue datoria de a construi trei linii de joncţiune: Oituzul, Vulcanul şi Predealul. Ei bine, domnilor, gîndiţi domniile-voastre că în şapte ani de zile ţara aceasta va fi în putinţă să construie aceste trei linii aşa de mari, aşa de grele, atît de costătoare, linii unde sînt cîte 20 şi 25 kilometri, din cari fiecare kilometru va costa pînă la un milion? ... Mi se zice că nu este exact. Voi răspunde şi eu cu afirmaţiune pentru afirmaţiune. Pe cită vreme ministerul nu ne va înfăţişa studii, eu am dreptul să pretind că cifra mea este esactă. Şi pentru ce? Pentru că domnul ministru al lucrărilor publice 8, cu toată stăruinţa şi activitatea domniei-sale, n-a izbutit să ne dea măcar nişte începuturi studii, dovadă cea mai mare despre zisele mele este că, în această conven-ţiune propusă de- guvern, vedem chiar puncturi de joncţiune lăsate în alb. Desfid pe oricine ca cu studiele făcute de minister să ne dovedească anume punctul unde are să se facă joncţiunile Oituzului, la Gemeşi **, la Fulgeşi, la Palanca, la Uş, la Oituz? Vor veni deputaţi fiecare să susţină unul din aceste puncturi. Va veni domnul Moruzi cu studie făcute de un inginer al său şi va zice : la Ghemeş**, altul va zice la Uş si Dumnezeu ştie ce alt punct, dară ministerul nu este în stare să ne dovedească cari din aceste puncte este punctul fix, punctul folositor pentru ţară. Ou atît mai puţin domnul ministru ne va putea dovedi cît are să coste linia aceasta, sau linia Ploieşti, sau linia Vulcanului. * Sans Souci? ** Ghimeş. 253 Aşadară, dacă nu ni se precizează puncturile de joncţiune, dacă nu ni se precizează milioanele ce au a ne costa aceste joncţiuni, conven-ţiunea ne precizează cu o exactitate matematică anii în care ne îndatorim a le construi: în şapte ani, mi se pare, noi ne îndatorim, ne legăm cu Austria să-i construim trei linii de peste patru sute kilometri de cale ferate de munte ! în faţa acestei sarcine enorme ce luăm asupră-ne, ni se zice: Viitorul căilor noastre ferate deja construite o reclamă aceasta, căci cu cît vom avea joncţiuni mai multe, cu atît avem să atragem pe linia noastră principale tranzitul Europei. Dară să vedem, domnilor, dacă este aşa. Şi mai întîi să nu ne facem prea mari iluziuni asupra importanţei comerciale a liniilor noastre într-aceasta, să nu credem că îndată ce vom face aceste joncţiuni, îndată bogăţiile Europei au să treacă prin aceste puncturi; întîi, pentru că aceste bogăţii au să ajungă, unde? La Brăila, Galaţi şi Giurgiu. Brăila şi Galaţi ştiţi foarte bine că patru luni pe iarnă stau închise. Eămîne Giurgiu; foarte bine; el va duce ceva marfă, dară pînă unde? Pînă la Varna; însă domniile-voastre ştiţi că, dacă Marea Neagră nu îngheaţă iarna, totuşi cu greu ea este iarna navigabile. Dară mi se va zice că vara vom avea compensaţiune; vara vom avea necontenite transporturi. Iluziune mare. Să luăm în cercetare să vedem ce transportează astăzi marea noastră linie deschisă, pe care linie prin urmare trebuie a se concentra tot comerciul internaţional între Europa şi Orient. Avem linia Iţcani — Eoman — Bucureşti, care traversează mai toată ţara şi ajunge la porturile Brăila, Galaţi şi Giurgiu; ei bine, să rugăm pe domnul ministru al lucrărilor publice să ne arate ce export, ce mărfuri multe internaţionale a transportat această mare arteră în anul trecut. Dară sînt, domnilor, săptămîni întregi în cari d-abia un tren sau duoă trenuri ?de mărfuri străine parcurg această linie. Aici în Cameră avem membri ai consiliului de administraţiune şi ai drumului de fer Eoman — Galaţi — Bucureşti şi ai căiei ferate Suceava — Eoman — Iaşi. Cu dumnealor împreună vă pot spune într-un chip pozitiv că traficul ce se face pe liniile noastre d-abia a început a acoperi cheltuielile anuali ale căilor ferate. Cu toate acestea sînt unii cari cred cu sînge rece că, îndată ce vom face aceste joncţiuni, bogăţiile Europei au să plouă pe aceste linii bine-cuvîntate. (Aplauze,) Nu, domnilor! Din nenorocire, aceasta nu are să fie. Trista realitate este că noi avem să plătim garanţia întreagă, cum plătim deja pentru liniile cari funcţionează astăzi şi cari d-abia pentru acest an vor începe a da jumătate sau mult unul la sută din procentele garantate, iară restul şase sau şase şi jumătate îl va plăti ţara; şi nu uitaţi că aceasta va fi mult timp chiar pentru linia principale ! Domnilor, după ce vă arătai în trăsături răpezi marile sarcine financiare ce ni se impune prin aceste joncţiuni şi că prin urmare trebuie să ne gîndim de trei ori înainte de a le vota, viu acum la ultimul argument cu care domnul ministru voieşte a ne convinge. Domnia-sa ne zice: Austria nu voieşte altfel. Se înţelege de la sine că o Cameră matură şi înţeleaptă trebuie să cumpănească nu o dată gravitatea acestui cuvînt, cînd mai ales acest cuvînt este rostit de puternica Austrie. Această Cameră însă este datoare să ţină seamă de acest cuvînt, numai întrucît interesele noastre financiare, economice şi naţionali nu * o permit; dară şi aici să vedem, domnilor, dacă această voinţă a Austrie * Citeşte: o permit. 254 a fost pururea statornică, dacă ea pururea ne-a cerut aceleaşi puncturi de joncţiune. Cit pentru cererile prezinte, declar de mai nainte că domnul ministru este bine informat. Eecunosc că numai domnul ministru poate să ne arate actualmente care este voinţa guvernământului austriac, numai domnia-sa are dreptul să vină să ne vorbească despre voinţa actuale a Austriei. Dară pentru trecut, îmi va permite domnul Costa-Foru să zic şi eu un mic cuvînt, căci şi eu am fost ministru, şi cbiar de externe. Şi voinţa Austriei s-a schimbat, s-a modificat în mai multe rînduri, după ministerele sale, după politica sa. (Aplauze.) Domnilor, a fost un timp cînd Austria voia şi se mulţămea numai cu linia Oituz, adică Braşov — Galaţi ca linie principale pentru comerciul transilvănean. Despre Ploieşti pe atunci nici că era vorba; nici nu a cerut dară Ploieştii. Pe atunci era un interes politic pentru Austro-Ungaria de a conduce linia Braşov — Galaţi prin secuime, prin locurile locuite de populaţiunile ungare cele mai sărace şi pe unde şi unii miniştri îşi aveau proprietăţile lor. Domnul D. Vâsescu: Ca şi la noi. Astăzi s-an schimbat acele interese; astăzi marele interes al Austro-Ungariei este de a se îndestula cererile şi trebuinţele Braşovului şi de a ajunge cu o oră mai nainte la Bucureşti. Şi bine fac acei miniştri ai Austriei, ai Ungariei, bine fac că ţine seama de trebuinţele ţării lor, de interesele populaţiunelor lor. Dară tocmai pentru că guvernul austriac, cînd vede interesele sale jignite, ne zice: nu voim ! şi noi românii, cînd prin aceste cereri vedem interesele noastre ameninţate, trebuie să răspundem prin un simplu cuvînt: nu putem ! (Aplauze.) Dară ni se va objecta de pe banca ministerială: Ce? Yoiţi să rămî-nem fără joncţiuni, voiţi să ne punem în starea chinezilor ? îfu, domnilor, am dat Austriei linia Oituzului, linia Vulcanului, am dat linia Iţcanii, sacrificînd interesele Moldovei de sus, care reclamă ca linia noastră principală să fie pe la Mihăileni, Botoşani, Iaşi; am dat Iţcanii, care pune o armată austriacă ca în duoă ore să fie în inima Moldovei, să pună mina pe cele cinci judeţe de pe Şiret, am dat acel punct, pentru ce ? Pentru ca să avem Vîrciorova. (Aplauze.) Dară ni se va zice că nu există probă despre aceasta; fac apel la deputaţii cari au votat concesiunea Offen-heim9 şi Strusberg să spună dacă nu ni se afirmă nouă aceasta şi de miniştri şi de delegaţii concesionarilor, de delegaţii domnului Strusberg, şi anume că guvernul austriac a consimţit la joncţiunea Vîrciorova. Voci; Da, da. Şi dacă s-ar căuta astăzi acele probe, cred că uşor s-ar găsi, dacă nu în cartoanele ministeriului, dară negreşit în cartoanele concesionarilor. Să zicem însă că poate nu există, dară eu cred că ceea ce nu ne-a dat, Austria ne va da, pentru că Staatsbahn, compania cea mai puternică din Austria, cea cu mai multă înrîurire şi capitaluri, acea companie este care exploatează liniele noastre ferate, Staatsbahn are dară interes să conducă liniele sale din Ungaria pînă la Vîrciorova spre a le uni cu ale noastre, şi aşa să ajungă la Dunărea de Jos şi la Marea ÎTeagră. Dară să punem cazul cel mai rău, că Austria nu va consimţi la joncţiunea Vîrciorova; credeţi atunci că linia Bucureşti — Severin va fi mai puţin importantă? S-ar înşela aceia. Ca şi astăzi mărfurile străine vor scoborî Dunărea de la Baziaş pînă la Severin şi de acolo vor veni cu drumul nostru de fer; sau viceversa, pasagerii şi mărfurile noastre şi acele 255 din Orient vor fi transportate pe calea noastră ferată pînă la Severin şi de acolo se vor sui în susnl Dunărei pe vapoarele frumoase şi şlepurile cele numeroase ale companiei danubiene pînă la Baziaş. Negreşit că prin aceasta vom avea cîteva dezavantagie, însă eu cred că şi aceste vor trece după un scurt timp, pentru că în fine tot ne vom înţelege cu Austria, tot ne vom pune la cale ca nişte buni vecini. Am zis că am dat Austriei Iţcanii, Oituzul, Vulcanul, care are să ne coste sume însemnate. La nevoie şi la timp îi vom mai da şi alte joncţiuni; dară să-i dăm şi aste joncţiuni cari vatămă şi siguranţa noastră politică, şi interesele noastre comerciale şi financiare, aceasta ar fi prea mult! Şi iată pentru ce vă rog să votaţi în contra acestei convenţiuni. Şi aci să-mi permită domnul ministru de externe a-1 ruga să-şi împrospăteze memoria în privinţa unor lucruri ce au precedat încheierea acestei convenţiuni pe care domnia-sa le reproduce într-un chip greşit. Domnul ministru a zis : „Eu n-am făcut decît să urmez direcţiunea pe care mi-a dat-o Camera, în adevăr nu în şedinţă publică, dară în conver-saţiuni particulare. Povăţuit de aceste conversaţiuni, ele această direcţiune, eu am încheiat convenţiunea de faţă”. Şă-mi permită domnul ministru a-i zice din parte-mi că aci nu mai recunosc în domnia-sa pe acel ministru serios, logic, plin de memorie şi de argumente solide. Apoi, domnule ministru, şi eu sînt deputat, am şi eu această onoare, şi eu mă aflam în Cameră cînd s-a tratat această Gestiune în sesiunea trecută şi cu toate acestea nu ştiu nimic din ce ziceţi, domnule ministru, nu ştiu nimic de acele conversaţiuni particulare de cari aţi vorbit. Ştiu numai atît, că s-a dat un vot public, că s-a făcut o lege prin care Camera arăta ministeriu-lui limitele în cari trebuie să se ţină la facerea unei convenţiuni. Domnul ministru a mai zis : Sînt trei ani de cînd această convenţiune s-a prezintat Adunării. Eu îi voi spune domniei-sale că ea nu de trei ani e prezintată, ci că sînt şase şi mai mulţi ani de cînd urmează negocierile acestea pentru joncţiuni. Recunosc că sub ministerul dumneavoastră ele au făcut un pas mai mult. în sesiunea trecută dumneavoastră aţi venit cu o conven-ţiune: acea convenţiune a fost supusă unui comitet, nu de 7 delegaţi, ci de 21 delegaţi; dumeavoastră aţi cerut ca să se întrunească şi să se discute Gestiunea atît cei 7 delegaţi ai secţiunilor în cestiunea convenţiunei, cît şi delegaţii aleşi pentru a studia deosebitele projecte şi propuneri pentru concesiuni de linii, de exemplu : Vulcanul, Oituzul, Turnul Roşu etc. întruniţi în un comitet extraordinar, urmînd sfatului dumneavoastră, am discutat convenţiunea şi propunerile şi v-am întrebat: Spuneţi curat ce voiţi? Dumneavoastră ne-aţi zis: Arătaţi puncturile pe cari le voiţi şi cari erau în convenţiune, adică : Iţcanii, Vîrciorova, Vulcanul şi Uşul prin valea Trotuşului sau a Bogzei, adică valea Buzăului; şi noi atunci, dînd la o parte convenţiunea, am votat o lege care vă desemna puncturile ce trebuia a fi coprinse în noua convenţiune. între aceste, dupe propunerea domnului Lăţescu, s-a primit valea Trotuşului, iară Bogza vi s-a refuzat. Pentru ce am refuzat punctul Bogza? Pentru că acest punct nu ne convenea nicidecum, pentru că din punctul strategic e prea aproape de Bucureşti şi că astfel, în un timp anormale, în un timp de resbel, prin acea linie ţara noastră se taie în duoă, adică se întrerupe orice comunica-ţiune între Moldova şi Ţara Românească. Tot atunci, dupe propunerea domnului Greceanu, s-a pus la vot linia Tom osului *, adică Braşov — Plo- * Timişului. 256 ieşti, şi a fost refuzată. Şi atunci domnul Greceanu, dacă-mi aduc bine aminte, s-a mîniat, şi s-a mîniat atît de tare, încît era să-şi dea şi demi-siunea din Cameră. ÎSlu ştiu bine dacă faptul a fost tocmai astfel şi-i fac scuzele mele daca greşesc ... Domnul Şt. Greceanu: Da, şi pentru ca dumneavoastră să nu v-o daţi pe a dumneavoastră, mi-am restras pe a mea. Ya să zică demisiune din parte-vă a fost; an fost prin nrmare atunci deputaţi cari prin respingerea liniei Braşov — Ploieşti au făcut o cestiune de demisiune. Aşadară atunci s-a refuzat joncţiunea Braşov — Ploieşti, propusă de domnul Greceanu; s-a refuzat joncţiunea Bogza, care era mai departe de Bucureşti, şi acum, spre mîngîierea noastră, ca îndeplinire a hotărîrii noastre, ca punere în lucrare a legii, domnu[l] ministru ne vine cu o joncţiune mai periculoasă, mai aproape decît Bogza, ne vine cu joncţiunea Predealul, odată formal respinsă. Şi ca să liniştească glasurile acelor deputaţi cari, conduşi numai de prudenţa economică, ar fi zis că această linie este prea costătoare, domnul ministru a avut patriotica îngrijire de a înscrie în noua sa convenţiune construirea acestei linii cu banii Austro-Ungariei! Şi domnii miniştri văd că se mîndresc şi se bucură de această generozitate ! Domnilor, eu am nenorocirea de a nu împărtăşi această veselie. Tocmai cînd vedem un guvern atît de cruţător ca guvernul austro-ungar care refuză fonduri pentru drumuri ferate chiar în întrul ţărei sale, şi am văzut că în Parlamentul Ungariei şi al Yienei s-au ridicat deputaţi cari au zis : Cum ? Vă însărcinaţi să faceţi drumuri ferate afară din ţara noastră, şi pentru liniile din ţară cari sînt de cea mai mare necesitate ziceţi că nu aveţi bani ? Deputaţii de Sibiu au zis astfel. Şi noi tocmai, zic, cînd edem această mare dărnicie a Austro-Ungariei către Eomânia, noi, în vloc să ne deşteptăm de această rară bunăvoinţă, ne bucurăm ! (Aplauze.) Tristă bucurie ! Bine face guvernul austro-ungar că pune toată puterea sa, că merge pînă a sacrifica banii ca să ajungă la îndeplinirea scopurilor şi intereselor sale. Dară şi noi nu vom face mai puţin bine dacă vom zice : nu putem primi ca un guvern străin să construiască o linie ferată pe teritoriul nostru sau chiar ca acel guvern să garanteze venitul acestui drum. Făcînd aşa, n-am avea decît să abdicăm suveranitatea ţărei noastre în minele acelui guvern. (Aplauze.) Domnul ministru, combătînd combina-ţiunea majorităţii comisiunii, a declarat că Austria nu primeşte a ne da subvenţiune şi v-a zis că nici dumneavostră nu trebuie să o primiţi, pentru că subvenţiunea ar da Austriei dreptul de control, pentru că subven-ţionatului i se impune îndatorirea de a da seamă de întrebuinţarea banilor. Apoi, dacă este aşa pentru subvenţiune, socotesc că pentru garanţie este încă şi mai rău, pentru că, daca ar fi vorba de subvenţiune, dreptul ce-1 va avea guvernul austriac va fi cel puţin numai în timpul construe-ţiunii; pe cînd, dacă vom primi garanţia, atunci el va avea dreptul totdeauna să vină şi să zică guvernului român ceea ce guvernul român zice astăzi companiilor căilor noastre ferate: Staţi să caut socotelele, căci am dreptul să cercetez cum aţi cheltuit veniturile. Iată ce va fi în drept să vă zică guvernul austriac, şi aceasta pînă la finele duratei concesiunii, ori de cîte ori îi vom cere bani spre împlinirea garanţiei. Şi eu unul nici într-un caz nu pot primi o asemenea poziţiune făcută ţărei. Domnilor, dacă dară ar fi să alegem, dacă ar fi să construim o linie ferată pe care o reclamă Austria şi care ne-ar conveni şi nouă, vă declar aş preferi subvenţiunea, pentru că am văzut şi alte state geloase de suve- 257 17 - c. 595 ranitatea şi interesele lor primind acest mod; de exemplu, Italia, Germania şi Francia au subvenţionat drumul de fer de sub muntele St. Gothard în Elveţia; dară nu am văzut pînă acum ca un guvern, gelos de inde-pendinţa sa, să primească ca un alt stat să-i garanteze cu atîta procent pentru o linie ferată construită în ţara sa. Iată unul din motivele, domnilor, cari mă fac ca eu, fără spirit de opoziţiune, ci numai din convicţiune, să votez contra acestei convenţiuni astfel cum ea este concepută. încă puţin şi voi sfîrşi. Domnilor, s-a hotărît o dată de către Cameră puncturile de joncţiune. Ni se spune că Austria nu voieşte. încă o dată zic că trebuie să ne pară rău despre această nevoinţă a unui stat eu care ne leagă atîtea interese; însă, o mai repet, dacă Austria nu voieşte, nici noi nu putem. Şi apoi, noi prin poziţiunea noastră geografică am putea-chiar zice: nu voim. Austria are trebuinţă ca să ajungă mai curînd cu căile sale ferate la Dunărea de Jos şi la Marea Neagră, iară nu noi. Noi, dacă voim să ne ducem în Europa, vara avem Dunărea, şi iarna Iţeanii. Aşadară, noi putem să zicem : nu putem primi ... şi la acest răspuns mă încuragiază cuvintele domnului Costa-Foru, zise odată în Senat, atunci cînd se atingea de organizarea bisericei noastre şi cînd alţii susţineau că această cestiune ne va ridica mari greutăţi diplomatice. Atunci domnul senatore Costa-Foru a zis marele adevăr : Sînt împregiurări unde naţiunile cele mici, oricît de slabe sînt, dacă ştiu a se purta cum trebuie, pot izbuti a impune voinţa lor chiar puterilor celor mai mari din lume. Aceste cuvinte, o mai repet, le-a zis domnia-sa cînd eram ameninţaţi că cestiunea organizării bisericii noastre10 a devenit o cestiune internaţionale, că patriarhul va fi contra noastră şi că cu patriarhul va fi Turcia’ şi Busia. Astăzi mai mult decît oricînd putem să profităm de cele zise odinioară de domnul Costa-Foru în Senat. Pînă astăzi noi avem cheile Dunării, noi avem cheile Mării Negre. Guvernul austriac are nevoie să ajungă la Dunăre şi ' la Marea Neagră. Noi nu vom face Austriei un refuz sistematic, noi nu trebuie să oprim căile sale ferate de a ajunge la Marea Neagră. Spre a împlini legitimele trebuinţe ale puternicului nostru vecin, noi să-facem chiar şi saerifieiuri, dară acestea nu trebuie să meargă pînă a-i sacrifica şi naţionalitatea noastră, şi viitorul nostru financiar, astfel ca peste 7 ani să ajungem la sapă de lemn. (Aplauze.) Şi aşa va fi, domnilor, dacă se va vota această convenţiune, după 7 ani avem să ne găsim cu datoriile noastre sporite, nu la 200, ci poate şi la 400 milioane. Să dea Dumnezeu ca eu să mă înşel, dară eu nu privesc această convenţiune făcută pentru binele ţărei. (Aplauze.) Domnul ministru de externe: Domnilor, în comisiune domnul Kogălniceanu a opinat pentru Turnu Roşu, şi acum nu-1 aud nimic spunînd despre dînsul. Aş vrea să ştiu unde a rămas Turnu Roşu? ... Opiniunea mea a fost că, dacă din nenorocire ar fi a se vota această convenţiune, atunci aş prefera Turnu Boşu, ca mai puţin periculos decît linia prin Ploieşti. Domnul ministru de externe: Eu rog pe Cameră să binevoiască a avea răbdarea ce se cuvine să aibă într-o materie ca aceasta, pentru a nu face vreo greşeală, fiindcă sentimentul şi sentimentalismul n-a produs acestei ţări decît rău, mai ales în cestiuni economice; căci, domnilor, nimic nu este mai comod şi mai lesne decît a se zice cuvinte ca acelea pe cari le-a zis domnul Kogălniceanu că Austria şi-a schimbat opiniunea dupe ministeriele cari au fost la noi ... Doamne fereşte ! IsT-am zis aşa, şi faceţi rău, domnule ministru, că, provocaţi o cestiune personale. 258 Domnul ministru de externe: Apoi cum aţi zis? Am zis că guvernămîntul Austriei şi-a schimbat opiniunea în această cestiune, şi bine a făcut, după cum a crezut că este mai în interesul ei u. „Monitor”, 1873, nr. 47, p. 300, col. 5 p. 301, col. 3; nr. 48, p. 303, col. 4 — p. 304, col. 3. NOTE 1 Se discuta proiectul de lege care urma să aprobe convenţia încheiată la 27 octombrie 1872 cu Austro-Ungaria privind joncţiunea liniilor ferate la punctele Iţcani, Burdujeni, Vîr-■ciorova, Vulcan, Ocna Adjud, Predeal. Articolul 2 prevedea ca cei doi parteneri să construiască fiecare pe teritoriul său liniile Timişoara — Lugoj — Caransebeş — Orşova — Vîrciorova şi Petroşani — Vulcan — Filiaşi în patru ani; linia prin Adjud în cinci ani; linia Braşov — Predeal — Ploieşti în şapte ani. Sistemul partajării cheltuielilor presupunea, dat fiind că partea română avea trasee mai lungi, ca austriecii să achite o „subvenţie chilometrică”. Raportor era N. Geaur Aslan. 2 G. Costaforu spusese că guvernul „nu se uneşte cît de puţin cu concluziunile domnului raportor şi cu lucrarea comisiunii”. El considera că modificări se pot aduce, „însă de acelea care să aibă şansa de a fi primite de cealaltă parte contractantă”. Mai adăugase apoi că Austro-Ungaria considera „ca neinteresantă” joncţiunea pe la Vîrciorova; o admisese numai cu condiţia reciprocităţii în ceea ce priveşte punctul Bozga. Pînă la urmă această joncţiune a fost schimbată cu cea prin Timiş, care lega Braşovul de Ploieşti. Lucrările aveau să poarte girul Austro-Ungariei pentru găsirea unor întreprinzători şi ministrul de externe prefera această formulă unei subvenţii, care ar fi implicat un control din partea vecinilor. în încheire G. Costaforu amintise că proiectul era depus în Cameră de trei ani. 3 Vezi supra p. 110, nota 1. 4 Vezi supra p. 166. 5 între 16 noiembrie 1868 şi 24 ianuarie 1870. 6 Vezi supra p. 37 şi urm., nota 9. 7 I.P. Liprandi (1790—1880), locotenent-colonel rus care în 1820 devine şeful serviciului de informaţii şi contrainformaţii al diviziei a 16-a de infanterie cu sediul la Chişinău în 1827 -a pus bazele unei agenţii de spionaj în Moldova şi a redactat, la cererea generalului P. D. Kise-lef, memoriul Cu privire la mijloacele de a crea o poliţie specială în străinătate. Şi-a desfăşurat activitatea în ţările române între 1828 şi 1832. A lăsat însemnări interesante despre revoluţia din 1821, comentate de Al. Vianu şi S. Iancovici în O lucrare inedită despre mişcarea revoluţionară de la 1821 din ţările române, în „Studii”, XI, 1958, nr. 1, p. 67 — 91; mai vezi despre el şi N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1929, III, p. 241; G. Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1974, p. 258—261. 8 Nicolae Creţulescu. 9 Vezi supra p. 93 şi urm. 10 Vezi partea I a volumului, p. 52, nota 9. 11 Joncţiunile au provocat o polemică violentă, mai ales între ministrul de externe şi K. Primul l-a acuzat pe K. că vrea să acrediteze ideea unei ameninţări a Austriei. Acesta a replicat: „N-am zis aşaî” Nemulţumit, Costaforu i-a amintit apoi lui K. că la semnarea convenţiei care privea joncţiunea cu liniile ruseşti n-a protestat atît. Şi K. i-a răspuns că n-a votat-o; „lipseam chiar din Bucureşti, nu eram în Cameră”. Pe urmă i-a reproşat că e împotriva acceptării colaborării cu bănci străine pentru realizarea lucrării şi K. a răspuns: „Da, veţi vedea, sînt contra”. Ministrul de externe a observat perfid că aşa va căpătă voturile partizanilor Băncii naţionale. K. a cerut cuvîntul „pentru cestiune personale şi de demnitate ministeriale”. Preşedintele Adunării, Dimitrie Ghica, a intervenit bine dispus declarînd că se bucură de spusele lui K, întrucît înţelege că i-a cîştigat concursul „la banca română”. K. i-a răspuns însă furios: „Domnule preşedinte, nu aveţi dreptul din înălţimea unde vă aflaţi să mă luaţi aparte”. Ministrul de externe a citat apoi o notă a Austriei din 1869 în care pleda pentru linia Braşov—Galaţi. Şi K. a precizat: „Kronstadt — Galaţi, va să zică prin Oituz”. în fine, Costaforu a adus în sprijinul argument Ir ii sile o notă din 3 noiembrie 1869 prin care guvernul român agrea formula joncţiunilor prin Braşov şi Orşova. K. a replicat: „Jurnalul acesta [...] este subscris de principele Dimitrie Ghica, de domnul Mânu şi de mine; prefaceţi-1 în project delege şi-l votez’’. Vezi şi infra, p. 261. 259 Asupra sustragerii seminariştilor de la satisfacerea serviciului militar * Văd că domnul Mineu1 este mulţumit pentru persoana pe care a pus-o în joc domnia-sa, dară noi vorbim şi pentru alte persoane cari caută, sub titlul de seminarişti, să se sustragă de la reerutaţiune, aşa incit, dacă unul a fost pe nedrept înscris, apoi se află o sută cari sînt pe nedrept nerecrutaţi. De aceea rog pe domnu[l] ministru de resbel1 2 ca să urmeze cele zise de onor. domn ministru al cultelor şi să aibă o serioasă luare-aminte asupra seminariştilor; căci, în adevăr, domnilor, sînt 700 de seminarişti pe cari îi îmbracă, îi hrăneşte şi îi instruieşte statul cu cheltuiala sa, şi cînd vine timpul să-şi îmbrăţişeze cariera sa de preot, refuză şi se duce la alte ocupaţiuni, astfel că ei nu sînt seminarişti şi popi decît numai cînd vine timpul recrutaţiunii, spre a se sustrage de la acest nobil tribut al sîngelui. Domnul ministru [aZ] cultelor: Aşa este. Trebuie să ne ocupăm serios despre această clasă de oameni, cari nu face decît a spori din zi în zi numărul biurocraţilor, precum zicea odată un onor. domn deputat din această Cameră, că românul să naşte stipendist ori seminarist, trăieşte funcţionar şi moare pensionar. (Aplauze.) Să împuţinăm, domnilor, numărul acestor domni cari se hrănesc de stat şi apoi se fac funcţionari. Sînt seminarişti de 25 de ani, de 27, de 30 de ani numai în faţă cu legea armatei, căci altminteri sînt particolari, , sînt profesori, comercianţi, ba şi cîrciumari. Trebuie dară să sfîrşim odată cu această clasă privilegiată şi să rugă m pe domnul ministru 3 ea să se ocupe serios de această cestiune, care are o mare importanţă nu numai în privinţa armatei, dară şi a clerului nostru 4. „Monitor”, 1873, nr. 48, p. 306, col. 1. * Şedinţa din 20 februarie 1873. NO TE 1 I. Mineu amintise de cazul seminaristului Ion Costescu din Comăneşti (Prahova) care a fost tras Ia sorţi în 1872 şi luat în armată. Or, conform articolului 3 din legea armatei, seminariştii pînă la vîrsta de 25 de ani erau scutiţi de militărie (dacă pînă la această dată nu se preoţeau, trebuiau să restituie contravaloarea şcolarizării). I. M. mai adăugase că seminaristul pomenit era copil de văduvă, crescut „cu ajutorul societăţii”. 2 Ministrul de război spusese că pentru cazuri de acest fel trebuia să se adreseze consiliului de revizie şi dacă nu li se dădea satisfacţie, tribunalului. Observase apoi că mulţi seminarişti nu se preoţesc, recurg la „stratagema” de „seminarişti permanenţi”, şi pe aceştia înţelegea să-i „înregimenteze”. 3 Ministrul cultelor anunţase că sînt 1 400 de biserici comunale fără preoţi şi 700 de seminarişti în pregătire. Mulţi însă se făceau notari, ajutori la subprefecturi ş.a. şi veneau cu diferite „invenţiuni”, încît, chiar aduşi în faţa tribunalelor, erau achitaţi. 4 S-a trecut la ordinea zilei. 260 Asupra joncţiunii liniilor ferate româneşti cu cele austro-ungare. Pe marginea amendamentului lui V. Boerescu Domnule preşedinte, am cerat cuvîntul în cestiune de regulament, pentru ca să vă spun că, în conformitate cu regulamentul nostru, ar trebui ca delegaţii comisiunii să se întrunească spre a se rosti asupra amendamentului propus de domnul Boerescu1, amendament care, după părerea mea, surpă tot ceea ce s-a făcut pînă acuma. (Zgomot.) După replica lui M. Gornea. Pac apel la dumneavoastră, domnule preşedinte 2, şi recunosc că aţi avut dreptate să-mi observaţi că nu este conform regulamentului ceea ce propuneam adineaori, de a se aduna adică eomisiunea delegaţilor ca să se pronunţe asupra amendamentului cetit de domnul Boerescu. Dară, rog pe domnul Corne 3 să nu ne vină cu luminele domniei-sale, luate din saloanele particulare, ca să ne închidă gura aci în şedinţă publică. ÎToi nu cunoaştem alt loc de discuţiune decît această Adunare. (Aplauze.) Aici avem dreptul să discutăm în toată libertatea; aici trebuie să ne luminăm, în faţa publicului, iară nu în saloanele particulare 4. (Aplauze.) „Monitor”, 1873, nr. 50, p. 319, col. 4; p. 320, col. 1. * Şedinţa din 20 februarie 1873. NOTE 1 „Guvernul pentru executarea tuturor acestor joncţiuni nu va putea înscrie în budgetul anuale al statului o sumă mai mare de cinci milioane lei, plătibil ca subvenţiuni ori garanţii pentru construirea menţionatelor linii. Această sumă se va repărţi între toate joncţiunile şi guvernul nu va putea începe lucrarea pentru o joncţiune decît după ce va asigura executarea tuturor joncţiunilor”. Articolul 8 din Gonvenţiune se va aplica în sensul acesta, că guvernul austro-ungar nu va putea avea nici un control, sub nici un fel de euvînt „pe vreuna din aceste linii de joncţiuni”. 2 Dimitrie Ghica spusese că „cestiunea sulevată de domnul Kogălniceanu nu-şi poate avea locul, căci comitetul delegaţilor nu are a se întruni decit atunci cînd amendamentul domnului Boerescu va veni la articolul speciale la care se reportă”. 3 M. Cornea ceruse să se închidă discuţia pentru că se repetau aceleaşi argumente şi mărturisise: „Am avut aiurea o şedinţă pregătitoare, unde mare parte dintre noi au putut să se concerteze între dînşii. Dacă nici după asemenea lucrări pregătitoare Gamera încă nu e luminată, cred că ea nu va putea fi mai mult luminată”. 4 S-a închis discuţia. Vezi şi supra p. 249. Discurs şi intervenţii privind proiectul de lege pentru înfiinţarea Creditului funciar rural * Domnule preşedinte şi domnilor deputaţi, să-mi permiteţi să fac un apel la sentimentele domniilor-voastre de echitate şi să reclam indulgenţa domniilor-voastre 1, precum aţi avut-o ieri şi alaltăieri pentru dom- * Şedinţele din 1, 2, 3, 5, 6, 7 şi 9 martie 1873. 261 nul Boereseu, pe care l-aţi ascultat în două şedinţe. îiu ştiu pentru ce se tem de observaţiunile ce aş face eu mai ales acei din partea stingă, cari reclamă ca eu să nu vorbesc. Ieri, iarăşi aţi cerut închiderea discuţiunii, ca să nu pot vorbi; voiţi să votez cu dumneavoastră, dară îmi cereţi să merg sub jug? Eu nu merg sub jug, sînt stăpîn pe mine şi voi spune totdeauna franc opiniunile mele, pentru sau contra. Voci: Să vorbească. Domnul preşedinte: Domnul Kogălniceanu are cuvîntul. Domnilor deputaţi, sînt pentru luarea în consideraţiune a acestui project şi sînt pentru acest project, din toată inima; mai întîi, pentru că voiesc ca acest aşezămînt să fie în mîna românilor; al duoilea, pentru că voiesc ca el să funcţioneze şi să nu fie din început un copil mort; şi al treilea, pentru că am şi un interes personale, nu sînt dintre acei proprietari bogaţi, din acei oameni care înoată în aur şi cari pot foarte bine să amine această cestiune din an în an. Mă reprezint pe mine, proprietar îndatorat, dară totodată reprezint şi o parte însemnată a ţărei, şi o parte mare a naţiunii, care este împovărată de datorii şi pentru care este o cestiune de viaţă şi de moarte ca cu o oră mai înainte să vadă funcţionînd în această ţară un credit fonciar ! Vedeţi că şi interese naţionali, şi interese economice, şi interese personali mă îndeamnă ca să fiu pentru acest project. însă, o declar [în]eă o dată, sînt pentru acest project cu condiţiunea ca el să fie o veritate, iară nu o tristă decepţiune, şi decepţiunea ar fi cu atît mai mare că, dacă ar cădea această instituţiune, ar cădea cu dînsa şi creditul fonciar de care avem atîta nevoie, şi, ce este mai grav, ar fi şi o dovadă despre puţina vitalitate a naţiunii române, de care eu nu mă înduoiesc. Cestiunea este atît de gravă, că recunosc acestei Adunări, recunosc fiecărui deputat şi recunosc fiecărui particolar să vorbească despre dînsa, 'căci se atinge mai înainte de toate de un mare interes naţional; acesta este că ţara pe terenul economic să se emancipe, cum s-a emancipat pe terenul naţionale, cum a zis foarte bine domnul Boereseu; doresc ca ţara singură să salve din situaţiunea tristă în care se află proprietatea fonciară. Aşadară, domnilor, m-am bucurat văzînd că pe tărîmul naţional sîntem toţi una. Şi bucuria mea a fost şi mai mare cînd am văzut oameni, cari pînă mai dăunăzi predicau cosmopolitismul cel mai întins, că astăzi s-au convertit la ideile naţionale. Să ne bucurăm de acest progres ! Lumina s-a făcut pe calea Damascului, cum zicea mai deunăzi domnul ÎL Blaremberg. Dară, odată zise acestea, îmi veţi permite de a ne întreba pentru cine se propune crearea creditului fonciar ? în ajutorul cui are să funcţioneze această instituţiune? în ajutorul proprietarilor îndatoraţi. Aşadară, aceşti proprietari îndatoraţi mai cu deosebire trebuie să fie ascultaţi, pen tru că pe dînşii mai mult decît pe oricine altul nevoia îi sileşte să fie pentru acest aşezămînt şi să dorească înfiinţarea lui cît se poate mai degrabă. Pînă acum însă nu am văzut că s-a urmat aşa. Mai înainte de toate am văzut proprietari neîndatoraţi şi capitalişti bogaţi carii şi unii şi alţii prin acest credit fonciar nici au să cîştige, nici au să peardă, i-am văzut stăruind cu tot dinadinsul să înăbuşească glasul acelor proprietari îndatoraţi cari au cutezarea de a susţine că ceea ce vi se înfăţişează înaintea domniilor-voastre, în unele din părţile sale constitutive, nu este practic, şi aşa nu va putea întru nimic fi de ajutor pentru proprietatea teritoriale. 262 Domnilor, în Gestiuni financiare rareori am luat cuvîntul, pentru că mă înţeleg foarte puţin în materii financiare; n-am pretenţiunea de a fi atotştiutor. Dară în Gestiunea actuale, în cestiunea întemeierii creditului fonciar în România, am pretenţiunea de a sprijini că şi eu mă simt în stare să aduc micul meu tribut de cunoştinţe şi de experienţă. Las cunoştinţele cîştigate în timpul tinereţii mele în ţara aceea unde instituţiunea de credit ce vi se recomandă astăzi a luat naştere, adică Prusia, dară voi spune că la 1860 m-ara silit de a încuraja înfiinţarea unei asemenea instituţiuni în Moldova, şi în dorinţa ca publicul să se deprindă cu organizarea ei am stăruit ca aceasta să fie răspîndită prin publicitate. Domnilor, am regretat dară foarte mult că acei cari susţin creditul fonciar prin asociaţiunea de proprietari, ebiar astăzi cunosc foarte puţin organizaţiunea dinîntru a acestor societăţi, cum ele funcţionează în Germania şi îndeosebi în Prusia. Şi aceasta nu s-ar fi întîmplat dacă domniile-lor ar fi cunoscut măcar broşurele publicate în 1860 ebiar in ţara noastră; atunci n-ar fi mai avut nevoie să recurgă la Josseau 2 şi alţi autori francezi; sînt sigur că cetind acele broşuri domniile-lor ar fi fost cei dintîi atunci să recunoască că ceea ce vă propun poate să fie orice alt afară numai de aşezămintele de scrisuri foneiare din Prusia. Ou această ocaziune îmi voi permite a ruga pe domnul Boereseu să binevoiască a ceti înfăţişatul project pentru formarea unei asoeiaţiuni de proprietari români scris de domnul Hutter, directorele bancei Moldovei, care a salvat rămăşiţele acestei bance 3. Din această lucrare ar fi văzut domnul Boereseu că organizarea acestei instituţiuni, aşa cum ea esistă în toată Germania, diferă în puncturile esenţiale de ceea ce domnia-sa vă propune. Aceasta ca preambul. Acum vin să fac un mic istoric în privinţa genezei în ţara noastră a acestui project de institut fonciar ce ni se propune şi a fazelor prin care dînsul a trecut. Şi aci să-mi permită domnul Boereseu, fostul meu coleg în ministerul de la 1869, să vin să apăr pe un alt coleg al nostru, pe care nu-1 văd aci şi care mi s-a părut, mie unuia cel puţin, că a fost pe nedrept pîrît de domnul Boereseu, voi să vorbesc [de] onorabilul domn A. Golescu. Voci: Este aci. îmi pare bine; onor. domn Boereseu cînd a vorbit alaltăieri, spre a răspunde la cuvintele domnului Golescu, i-a imputat paternitatea pro-jeetului de credit fonciar înfăţişat Camerei în timpul ministerului principelui Dimitrie G-Mca, din care şi eu şi domnul Boereseu făceam parte. Eu socotesc, şi sînt sigur că şi domnul Boereseu va fi de aceeaşi părere, că oricare ar fi fost diversitatea opiniunelor noastre în sînul ministerului este o Gestiune de bunăeuviinţă şi de constituţionalism, la care sînt sigur că domnul Boereseu nu lipseşte, care ne obligă a fi şi a ne recunoaşte solidari pentru actele cari s-au făcut de guvernul nostru. Paternitatea projec-tului prezentat de domnul Golescu este dară a ministerului întreg, şi dacă domnul Golescu l-a înfăţişat este că era de competinţa ministerului său de a-! elabora şi prezenta puterii legiuitoare. Dară voi face apel la memoria domnului Boereseu să-şi aducă aminte eă domnia-sa, ca mai june în ministerul acela, era şi cel mai vioi, şi domnul Golescu ca mai bătrîn şi cel mai greoi întru a-1 înfăţişa; să-şi aducă aminte dară domnul Boereseu de cîte ori domnia-sa în Consiliul Miniştrilor nu zicea onor. domn Golescu: Cînd ai să vii cu projectul creditului fonciar? Grăbeşte a-1 pregăti mai curînd, pentru că ţara aşteaptă cu nerăbdare o asemenea instituţiune. Apoi, este oare domnul Boerescu om din aceia care să consimtă a accepta orbeşte totul de la colegii săi? Nicidecum. Cum dară vine domnia-sa acum şi atribuie paternitatea acestui project exclusiv onor. domn Golescu? Paternitatea este a tutulor miniştrilor din 1869, şi sint dator să recunosc, încă o dată, că domnul Golescu era cel mai greoi intru a-1 prezintă Camerei. Luînd dară şi pentru mine partea de paternitate ce-mi revine la acel projet, acum vin să arăt cauza înfăţişării sale înaintea Camerei. Domnilor, ştiţi în ce condiţiuni noi am venit la minister; am venit dupe un minister radical4 carele împinsese mereu înainte, carele fusese progresist, carele pe tărîmul economic voia să împingă înainte opiniunea publică cu aceeaşi răpeziciune ca şi pe tărîmul politic. Necontenit dară, şi prin presă şi prin adunări, se reclamase înfiinţarea de institute de credit. Cu acest cuvînt noul minister a fost dară mai întîi întîmpinat. Ni se imputa ca o crimă neorganizarea institutelor de credit, pe care, în paranteză, nici predecesorii noştri nu le înfiinţaseră. Pe urmă, ne aflam în faţa unei situaţiuni economice grozavă, noi mai ales miniştrii de dincolo de Milcov, şi eu mai cu seamă. Moldova era ruinată, stoarsă dupe 7 ani de secetă, şi proprietarii, şi arendaşii, şi ţăranii erau îngenucheaţi, şi cu toate acestea moldovenii nu reclamă muratoriu pentru datoriele lor, nu reclamă scăzăminte pentru arenzile lor, domnule Argetoene5, decît ne ziceau numai: Daţi-ne aşezăminte de credit, daţi-ne bănci, ca să scăpăm moşiele copiilor noştri. Domnilor, nu-mi luaţi în rău că astăzi în sinul onor. reprezentaţiuni naţionale vin să vorbesc mai îndeosebi despre Moldova ! Şi aş fi un rău român dacă n-aş fi un bun moldovean. Sînt cinci sute de ani de cînd s-a unit Oltenia cu Valahia, şi cu toate acestea fiii Olteniei sînt mîndri cînd Tse numesc olteni. Astfel şi eu, domnilor, sînt bun român, dară şi bun moldovean, şi mă doare inima de durerile Moldovei. Iată simţămintele cari fac ca în această cestiume, în cestiune[a] de a veni eu o oră mai nainte în ajutorul proprietăţii îngenuncheate, noi oamenii de deosebite colori şi partite, şi domnul lepureanu, şi domnul Mavrog[h]eni, şi domnul Lascar Catargiu, şi eu, sîntem una, sîntem fii ai Moldovei, şi că asemenea ne simţim solidari datori, dupe ce am rădicat Moldovei individualitatea şi puterea politică, sîntem, o mai repet, datori să-i dăm o plină satisfacţiune cel puţin în privinţa intereselor sale economice. Iată pentru ce ministerul nostru a înfăţişat Camerei projectul de credit fonciar, astăzi dezavuat de fostul meu coleg, domnul Boerescu. Şi apoi ce se înfăţişase? Un project de credit fonciar întemeiat de acel nume care înfiinţase şi creditele fonciare din Paris, din Yiena, din Madrid. Cu toate acestea înainte de a ne apropria * acel project, iată ce am făcut noi împreună cu domnul Boerescu. Am luat acel project în studiu, am discutat articol pe articol, am aprobat modificările făcute de domnul Golescu şi sînt dator să spun că, ajutat mai cu deosebire de preşedintele nostru, am stăruit mai cu seamă ca să organizăm acest institut pe baze naţionale. Aşa, am cerut şi am obţinut ca consiliul de administraţiune să fie compus în cea mai mare parte din români şi ca toţi agenţii săi în faţă cu publicul să fie asemenea români. Şi dumeavoastră însă aţi recunoscut că nu se poate face toate numai de români, că mai cu deosebire la institutele * A-şi însuşi, din fr. s’approprier. 264 de credite trebuie să facem parte şi elementului străin, şi de aceea şi dumneavoastră în projectul dumneavoastră, project care în paranteze sînt dator să vă spun că l-aţi copiat în jumătate dupe projectul nostru de atunci în părţile sale constitutive, şi rău aţi făcut, de aceea şi dumneavoastră, zic, în acest project aţi făcut partea străinilor. Daţi-mi voie să vă citesc ceva ce găsesc în el. Aţi pus întîi: această direcţiune a afacerilor sociale se încredinţează unui director, pe lîngă care se poate alătura unul sau duoi subdirectori. Direetorele şi subdirectorii sînt numiţi de consiliul de administraţiune, cu facultatea de a-i numi şi din străini ... etc. Străini, domnilor, în capul unei societăţi de proprietari români unde nu încape nici o mare înţelepciune, nici o specialitate, căci vă voi dovedi mai tîrziu că un asemenea institut nu comportă nici o ştiinţă speciale, nu are decît să se adopteze, să se copieze formularele de la orice societate din Germania şi va funcţiona această admnistraţiune prea bine, numai dacă în capul ei vor fi oameni oneşti şi inteligenţi. Mai pe urmă ce mai puneţi în projectul dumneavoastră f Iată ce citesc : „A treia parte din administratori pot fi luaţi dintre străinii domiciliaţi în România de trei ani cel puţin etc.”. Domnilor, ce caută străinii domiciliaţi de trei ani în România în consiliul de administraţiune al unei societăţi române menită de a veni în ajutorul proprietăţii fonciare? (Aplauze.) Aşadară, de unde acest cal de bătălie pe care au încălicat nenaţiona-liştii de altă dată şi cari astăzi se pun mai presus de naţionaliştii din tot timpul şi din toată strigarea, şi cari, strigînd nu vrem institute străine, ci române, tot ei pun în capul lor străini? Dară cînd şi în cari cestiuni am fost eu pentru străini? Fac apel pentru aceasta la domnul Yernescu, căruia îi recunosc că totdeauna a fost consecinţe combătînd projectul din 1869* Dupe cele ce v-am spus, vedeţi dară că nu era o crimă mare că am înfăţişat acel project, şi l-am înfăţişat pentru că în acel timp proprietarii nu se gîndeau ca astăzi cînd doresc să facă ei institutul de credit, pentru care eu cel dintîi le urez să izbutească. Am ieşit din minister; au trecut alte duoă, fără să dea urmare acelui project. De abia în anul trecut domnul C. Grădişteanu a cerut ca acel project să se studieze, şi s-a şi pus în studiu. Şi atunci, domnilor, cine s-a rostit pentru adoptarea acelui project? Au fost persoane ca domnul Plagino, ca domnul C. Grădişteanu, oameni cari, nefiind datori, nu erau siliţi de nevoia de a cere cu orice preţ înfiinţarea unui credit fonciar. Cu domniile-lor a fost şi domnul Manolaclie Costachi, ca raportat ore, şi, orice s-ar zice, domnia-sa a făcut un raport savant, practic şi adevărat, pe care nimeni atunci nu l-a atacat. De ce dară astăzi se face imputare că atunci lăuda institutul asociaţiunii de proprietari şi acum nu ? Este eroare mare; este neesact de a se ataca domnul lepureanu ca neconsecuent. Din contra, dacă este cineva care de pe atunci a reînnouit ideea aceea a asociaţiunii prin proprietari, apoi este onor. domn lepureanu. Şi în adevăr, domnilor, binevoiţi a vă aduce aminte că Gestiunea asociaţiunii proprietarilor a mai fost expusă, a mai fost dezbătută o dată în România, şi anume îndată după Unire, 1a 1862, sub ministerul Barbu Catargi 6. Atunci a fost studiată cestiunea într-o comisiune compusă de unii din domnii actuali senatori, domnul I. Ghica, domnu[l] I. Cantacuzino, domnu [1] C. Bosianu, domnu[l] Yernescu şi domnu [1] I. Brătianu. Aceste lucrări se află la Mi- nisterul de Finance. Dară idea noastră nu a izbutit. Lumea însă progresează. Astăzi sînt proprietarii cari s-au hotărît a pune în lucrare ideele noastre din 1862, unul din acele sisteme pe care domnul Iepureanu le amintea în raportul său din 1872. Dară să vedem cum a venit şi aceasta f De unde a venit geneza ei? Cînd a fost să se discute creditul fonciar cerut dedomnu[l]Herz, o parte din deputaţi au socotit că nu erau în condiţiuni favorabili; şi fiindcă cestiunea venise tocmai la finele sesiunii, au izbutit a-i zădărnici efectul, făcînd Camera necomplectă. Sînt dator să vă spun că această manoperă a fost cauza vărsării a multor lacrime mai ales peste Milcov, căci de atunci încoace s-au vîndut multe moşii, şi multe femei, şi mulţi copii au rămas săraci. Iată ceea ce mă face să doresc ca măcar astăzi să se voteze un institut de credit şi să nu ne despărţim pînă ce nu-1 vom vota, pentru ca să scăpăm cel puţin ceea ce a mai rămas de scăpat. însă, domnilor, anul trecut s-a amînat cestiunea aceasta pentru că atunci se gîndeau la asociaţiunea de proprietari! nicidecum. Erau şi atunci oameni interesaţi de a nu se vota creditul fonciar cum se cerea de doinim[1] Herz, şi cu aceasta nu voiesc rău onorabililor banchiari, oamenilor de bani, cari atunci se luptau spre a nu se vota un projeet care nu li se părea bun. îmi aduc aminte că unul din amicii mei, unul din banehiarii cei mai respectabili, deşi străin, dară cu animă română, domnu[l] Bodocanaki, din Galaţi, veni la mine şi-mi zise: Wu votaţi acest projeet. — De ce? îl întreb. — Sîntem în lucrare să înfăţişăm un alt projeet mai bun pentru ţară. — De acord, îi răspunsei; dară de ce nu l-aţi înfăţişat acum ? — Pentru că nu sîntem gata, îmi zicea domnu[l] Bodocanaki. Iată propria sa expresiune: ÎTu sîntem gata. Tot aşa îmi zicea şi un alt amic al meu, rdomnu[l] Secbiari. Tot aşa zicea şi onor. domn Vernescu: Bu votaţi acest projeet! — deşi domnia-lui îl aprobase ca project-tip. — ISTu vă grăbiţi, căci la toamnă se va face un projeet mai bun. Şi în adevăr onor. domn Yernescu, însuşi domnia-sa ne-a spus că s-a dus la Paris îndată după închiderea Camerelor şi acolo s-a întîlnit cu domnu[l] Josseau şi i-a cerut informaţiuni şi chiar un projeet despre organizaţiunea creditului fonciar, spre a se înfiinţa şi la noi în ţară pe aceleaşi baze pe cari el funcţionează în Francia. Aşadară vedeţi că nici atunci nu era vorba de o aso-ciaţiune de proprietari, ci de capitalişti. Dară în urmă s-a luminat domnu[l] Yernescu, s-a convins că acel sistem nu era pentru ţara noastră, mai cu seamă după ce şi domu[lJ Josseau i-a spus aceasta. Şi aşa, întoreîndu-se pe urmă în ţară, domnia-sa împreună cu domnu[l] Ion Brătianu şi cu domnu[l] Ion Ghica s-au înţeles spre a recomanda ţărei sistemul creditelor fonciare din Germania prin iniţiativa şi asociaţiunea proprietarilor. Şi aci sînt cel dintîi a recunoaşte că meritul reînnouirii acestei idei este al domniilor-lor. Mai tîrziu, a venit onor. domn Boerescu, cărui în recunosc cu deplinătate perseveranţa de a activa în această ţară întreprinderile financiare, şi s-a unit şi domnia-sa la această idee. Tot pe atunci am avat plăcerea să întîlnesc pe onor. domn Vernescu la un amic comun; domnia-sa mi-a zis în nişte termeni amicali pe cari îmi veţi ierta că-i repet aci: „Măi, eşti şi tu pentru această idee?” Eu i-am răspuns : „Sînt şi subscriu cu amîndouă minele, dară fiindcă mă duc la Moldova subscrie-mă tu şi dispune de mine!” Aşa, dueîndu-mă la Moldova, am predicat în toate părţile că trebuie să introducem această instituţiune şi la noi; am întîlnit pe onor. domn Pogor şi pe mai mulţi 266 alţii şi pe toţi i-am îndemnat să ne constituim în societate de credit solidar. într-acest timp adnnări numeroase de proprietari s-an ţinnt în Bucureşti. într-una din ele, în curs de două ore, am cetit prin ziare că au subscris pentru veri-o 30 milioane. Cînd am văzut o asemenea faptă măreaţă, cînd am văzut proprietari neîndatoraţi că au ipotecat moşiile lor spre a veni în ajutorul proprietarilor îndatoraţi, atunci am strigat şi eu cu poetul: virtus romana redivivit, virtutea română a reînviat. Ca să se salve ţara, ca să se salve proprietatea îngenuncheată, proprietarii neîndatoraţi, oamenii buni, oamenii plăcuţi celui de sus, fiii lui Dumnezeu îşi zălojesc moşiile. (Ilaritate.) Sînt departe de a pune în contestaţiune cîtuşi de puţin buna-credinţă şi patriotismul şi neinteresarea mai ales a subscriitorilor de dincoace de Milcov, ca oameni onorabili şi cu sentimente româneşti. Dară, domnilor, între subscriitori vă mărturisesc că am văzut nişte nume şi nişte sume cari m-au pus în înduoiaiă asupra seriozităţii lucrului. Şi am zis : oare este serios aceasta ? Şi spre a-mi întemeia bănuiala, îmi voi permite a spune numele unui vechi amic, colonelul Dimitrie Mavrocordat, cu care făceam în tinereţe, în timpurile verei, mai multe earaghioslîcuri. Cînd l-am văzut pe domnia-sa subscris între proprietarii filantropi cu duoă milioane, atunci mi-am zis : omul acela nu s-a mai schimbat, nici la bătrîneţe nu s-a lăsat de earaghioslîcuri. (Ilaritate.) Duoă milioane, subscrise de Dimitrie Mavrocordat! (Ilaritate.) Acum, după ce v-am spus această particularitate glumeaţă, să vorbim serios. Becunosc că iniţiativa luată de proprietarii neîndatoraţi era o idee bună, serioasă, practică. Aşa s-a urmat şi în alte ţări, de exemplu în Wur-temberg; acolo proprietarii acei nobili, acei generoşi, acei bogaţi, s-au asociat şi prin ei proprietatea îndatorată a fost salvată. Şi regret că la noi acest sistem a fost abandonat, şi cînd domnu[l] Yernescu ne-a spus alaltăieri că domnia-sa a fost cel din urmă care a cedat, mi-a părut foart rău că n-a stăruit în hotărîrea sa de a nu ceda. Dară să intrăm în materie; să vedem acum ce sînt asociaţiunile de credit, fie ele instituite de acţionari, fie ele create de proprietari. Domnul Boyer, pe care l-a citat alaltăieri domnu [l] Yernescu într-un chip neesact.. Domnul G. Vernescu: Domnul Manolache Costachi l-a citat. Domnul Boyer defineşte ce este o societate de capitalişti şi ce este o societate de proprietari, în modul cel mai lămurit. Iată cum se exprimă în cartea sa Des insiitutions du Credit foncier en Allemagne etc. „L’association des emprunteurs n’est pas une organisation du capital pour exploiter la propriete fonciere; c’est, au contraire, l’organisation de cette propriete en vue de lutter avantageusement contre Ies exigences des capitalistes”. Traduc în româneşte: „Asociaţiunea proprietarilor ce se împrumută nu este o organizaţiune a capitalului spre a exploata proprietatea fonciară; din contra, ea este organizaţiunea acestei proprietăţi în vedere de a se lupta cu folos în contra cererilor pretenţioase ale capitaliştilor”. Yedeţi, domnilor, acest din urmă sistem este sistemul german; însă şi acesta se subîmparte in duoă: este sistemul din Wurtemberg, unde sînt proprietari fonciari neipotecaţi, cari se asociază, cari tratează cu case de bancă, cari hotărăsc de mai nainte condiţiunile de dobîndă şi de scompt şi apoi se adresează la proprietarii îndatoraţi şi le fac cunoscut, zieîndu-le: Yoim să vă ajutăm ; noi am găsit capitaluri ipotecînd moşiile noastre *, iată cu ce condiţiuni putem să vă dăm bani; şi în adevăr aceste societăţi de proprietari neîndatoraţi cu o mînă se împrumută de la capitalişti şi cu 267 alta dau rnoneta sunătoare proprietarilor îndatoraţi. Şi aci, domnilor, sînt dator să vă spun că orice voi arăta am să afirm eu dovadă în mină, cum zice neamţul, schwartz cmf weiss, negru pe alb, am să viu cu însuşi textul, spre a întări zisele mele. Iată chiar textul obligaţiunilor pe cari le dă societatea proprietarilor din Wurtemberg : ,,Casa asociaţiunii creditului din Wurtemberg, cu reşedinţa în Stutt-gart, va plăti înfăţişătorului acestei obligaţiuni suma de ... ca parte la împrumutul deschis de asoeiaţiune”. Şi apoi vin condiţiunile şi scopul societăţii. Iată ce zice tot domnul Eoyer despre această societate : „Scopul unic şi evident al asociaţiunii este de a împrumuta cu dobînda cea mai mică pe toţi proprietarii de moşii cari pot da garanţiele necesarie”. Aşadară, daca şi la noi s-ar fi urmat pe aceeaşi cale ca în Wurtemberg, daca s-ar fi găsit proprietari de moşii neipotecate, cari, punînd moşiile lor ipotecă, ce ar fi trebuit să facă mai întîi? Ar fi fost să trateze cu case din întru şi din afară, cum zicea domnul Boerescu, şi apoi găsind capital în numerar ar fi putut zice proprietarilor: Yeniţi că am de unde să vă dau bani. O ! aceasta ar fi fost o frumoasă, o mîntuitoare instituţiune şi nimeni nu ar fi cîrtit în contra ei! însă, domnilor, s-a părăsit această instituţiune înainte de a naşte, şi pentru ce motiv s-a părăsit? Domnul Eosetti, excelentul nostru agent de la Berlin, ne-a luminat, aşa zice onor. nostru raportator domnul Argetoianu, în raportul său. Ia să vedem însă, onor. domnule Argetoiene, ce v-a zis excelentul nostru agent, domnul Eosetti, spre a vă lumina? Şi cind zic excelent, vă rog să-l credeţi serios, că este excelent nu numai unde vă convine, dară şi unde nu vă convine. Domnul Eosetti face onoare junei noastre diplomaţii; domnia-sa este un om practic, modest, un bun vasluian care nu se amestecă în afaceri înalte pe cari nu le cunoaşte şi de cari nu e convins. Domnia-sa este singurul care în mod serios şi practic a răspuns la întrebarea ce i-a făcut ministrul său de externe, precum domnul ministru a făcut asemenea întrebări şi la cei[l]alţi agenţi ai ţărei; însă ceilalţi agenţi nu au răspuns nici unul nimic, pentru că domniile-lor se ocupă cu alte afaceri de o mai înaltă diplomaţie; numai domnul Eosetti a răspuns şi a spus ministrului tot ceea ce există în Prusia în materie de credite fonciare, unde este un alt sistem decît cel din Wurtemberg. Şi atunci proprietarii noştri, cari nu prea ştiu ceea ce se petrece în Germania, deşi strigă necontenit sistemul german, au părăsit drumul care duce la Stuttgart şi au apucat pe cel care duce la Berlin; au lăsat sistemul din Wurtemberg în proprietăţi neipotecate şi l-au înlocuit cu sistemul din Prusia, întemeiat pe proprietăţi ipotecate. Dară să vedem dacă domnii proprietari s-au ţinut şi de acest al duoiiea sistem? Dacă l-au luat? Copiatu-l-au întocmai? JSTu, căci dumneavoastră, domnule raportatore, singur o mărturisiţi aceasta, prin însăşi lucrarea dumneavoastră. Aci mă voi pune alături cu domnul Golescu, căruia domnul Boerescu, spre a-i răspunde la imputarea ce i-a făcut că ar fi inventat acest nou sistem — şi mai bine făcea să-l fi copiat, — domnul Boerescu i-a răspuns : Domnule Golescu, nu eşti drept cînd ne acuzi că am inventat, fiindcă noi nu am inventat, ci am copiat fidel. 268 Ei bine, vin şi eu să vă spun, ca domnul Golescu, că aţi inventat, şi că dacă aţi copiat, apoi aţi copiat foarte rău, cu totul rău, şi vă voi proba aceasta. Şi mai nainte vă întreb: cum şi pentru ce, de la Berlin, de unde aţi luat principiul solidarităţii a asociaţilor proprietari, aţi lăsat Berlinul şi v-aţi dus la Paris? Dacă ziceţi că aţi copiat, de ce aţi abandonat statutele modeste ale proprietarilor din Prusia şi v-aţi apucat de aţi copiat din cuvînt în cuvînt toată organizaţiunea din projectul domnului Herz, din acela al domnilor Bodocanaki, Germani şi Poumay 7, din acela al domnului Leitner, şi aşa aţi făcut o vinegretă economică nemaipomenită încă; cu alte cuvinte, aţi luat un turc în haine turceşti, l-aţi îmbrăcat pe dasupra cu un frac european şi i-aţi trîntit pe cap şi o pălărie franţuzească (ilaritate); aşa aţi făcut şi dumneavoastră cu projectul de credit fonciar. Aţi găsit în acele două-trei projecte mai sus citate cuvîn-tul de unitate şi de privilegiu şi aţi zis : Să dăm şi noi projectului nostru unitate şi privilegiu. Cred că domnul Boerescu va fi cu mine cînd voi dovedi că negreşit unitatea şi privilegiul se acordă numai la bance de scompt, la bance ipotecare cari vin şi aduc şi dau bani, dară niciodată nu s-a văzut în Germania acordîndu-se unitate privilegiată unei asociaţiuni de proprietari, formată nu de a da, ci de a găsi bani. La caz dacă veţi decide ca să daţi un privilegiu de unitate unei asociaţiuni de proprietari, atunci negreşit îl veţi da aşa precum l-a dat Frederie cel Mare în Prusia, altminteri nu aţi putea. Frederie cel Mare, care avea de obicei de a trata pe proprietarii ţărei lui întocmai cum trata pe grenadirii lui, pe cari îi alegea unul şi unul să fie toţi pe măsură, a putut tot aşa să facă şi cu proprietarii de moşii cînd s-a înfiinţat întîia instituţiune de Pfanăbriefe * în Silezia, obligînd pe toţi proprietarii, pe toţi, datori sau nedatori, să facă parte din asociaţiune şi să fie solidari unul pentru altul. Dară, după ce a fost aşa de despot pentru proprietari, cel puţin tot atunci s-a gîndit că trebuie să le acorde şi o compensaţiune oarecare, căci — n-am nevoie să vă o spun — Frederie cel Mare, deşi făcea filosof ie, nu ca Yoltaire, în ţara sa era un rege foarte absolut, şi aşa ordonă ca trei ani de zile creditorii să fie îngăduitori pentru datoriile lor, să nu zică pis datornicilor lor; şi cu toate acestea, guvernul prusian, dupe ce a văzut că nici aşa nu merge, apoi nu o dată a prelungit termenile de neplată. De exemplu, chiar în secolul nostru un asemenea muratoriu s-a decretat în Prusia de la 1808 pînă la 1816, mi se pare. Iată, domnilor, privilegiu ! Aşa îl înţeleg şi eu. Aideţi bucuros să primim şi noi, să decretăm ca toţi proprietarii, buni şi răi, să se asocieze şi să garanteze unul pentru altul şi toţi pentru unul, dară cu condiţiunea ca şi creditorii să mai aştepte cîţiva ani pentru datoriile lor, să nu zică eîrc proprietarilor datornici. Apoi, vorbind serios, s-ar putea aceasta? ÎTu, domnilor ! îmi rezerv dară mai departe, şi în discu-ţiunea speciale pe articole, a vorbi mai mult asupra unităţii şi a privilegiului ce se cere. Acum voi vorbi asupra unei alte cestiuni nu mai puţin importantă. Ce erau şi ce sînt astăzi în Germania asociaţiunile proprietarilor şi pentru ce s-au făcut ele? în Prusia s-a înfiinţat asociaţiunile proprietarilor de moşii ca să vină în ajutorul acelora ale căror moşii erau să se bată cu toba, acele moşii mari cari rezistau şi la cutremure, şi la resbel civile, şi la resbel din afară, şi chiar la bombardament; în fine, proprietatea de * Pfanăbriefe (germ.), obligaţiuni. 269 pămînt. Dumneavoastră ce faceţi? Inventaţi, nu copiaţi. Veniţi şi băgaţi în asoeiaţiunea proprietarilor de moşii pe proprietarii de case/ înţeleg să se facă aceasta pentru un scop de influenţă politică, cum s-a făcut, de exemplu, pentru formarea colegiului I, în care printre proprietarii de moşii s-au vîrît şi proprietarii de case; dară aci nu ar trebui să fie Gestiune politică, ci numai curat economică. Onor. domn Eosetti v-a spus că sistemul Pfandbriefe este foarte bun şi că, daca îl vom admite şi noi cum există în Germania, Pfandbriefe-le noastre vor găsi plasamente şi în Germania. Aceasta a zis-o şi domnul Hutter, la 1860 : „O bună organizaţiune a unui institut de Pfandbriefe în Moldova asigură întreprinderii concursul capitaliştilor din afară, mai ales [al] celor din Germania, unde siguranţa ce înfăţişează ipotecele asupra moşiilor din Moldova este cunoscută mai mult decît aiurea şi cu drept cuvînt apreţiată”. Vedeţi, domnilor, în paranteză, că şi înaintea codicelui nou, în vremea codicelui Calimacb, în Moldova sistemul ipotecar era foarte bun, el era împrumutat din codicele Austriei şi cu acel sistem proprietarii din Moldova s-au împrumutat cu 850 000 de galbeni şi au scăpat multe moşii de la vînzare. ÎTu ştiu dacă domnul Eugenie Ghica este aci, ca să vă spună că la anul viitor moşia domniei-sale de familie, Comăneştii, va fi cu desăvîrşire curăţită de datorii. Şi acum vă întreb: credeţi dumneavoastră că, dacă aţi schimonosi sistemul adoptat în Germania., că, daca aţi amesteca proprietăţile urbane cu proprietăţile de moşii, Pfandbriefe-le dumneavoastră ar găsi plasement pe pieţele străine? Eroare, domnilor,, ele vor avea soarta pe care a avut-o obligaţiunile ţigăneşti, cum le zicem noi în Moldova. Domnul B. Boerescu: Vă înşelaţi. 1 Domnul Boerescu îmi zice că mă înşel. Apoi l-aş întreba pe domnia-sa, casele sînt pentru toate cazurile asigurate ? Domnul B. Boerescu: Să se asigure cari nu sint. Dară cum asiguraţi chiar dumneavoastră la „Dacia”? Asiguraţi trei pătrimi din valoarea caselor şi asiguraţi toate împregiurările ? Asiguraţi în contra cutremurelor? Asiguraţi în timp de bombardament? Asiguraţi în timp de resbel civile sau de resbel din afară? ÎJu asiguraţi dară în toate împregiurările! însă moşia mea e asigurată în toate cazurile, e moşie în toate timpurile. Ei bine, cum socotiţi domneavoastră că voi pune eu moşioara mea, pe care o am de la părinţii şi străbunii mei, ca garanţie solidară pentru casa lui Stan sau lui Bran? Socotiţi dumneavoastră că noi, proprietarii de moşii, ne vom face solidari cu casele cari prin oraşe sînt cele mai multe ale străinilor? Şi apoi numiţi dumneavoastră aceasta credit fonciar român? (Aplauze.) Vedeţi dară, domnilor că aţi făcut o erezie cînd aţi amestecat pe proprietarii de case cu proprietarii de moşii. în sistemul întemeiat pe Pfandbriefe nu pot să intre decît proprietarii de moşii, şi încă trebuie să ştiţi că se specifică anume prin lege minimul sumei pînă la care se poate împrumuta ... Domnul B. Boerescu: Intră în acest sistem fabricele şi povernele? Mcăiri în Germania nu intră în asoeiaţiunea proprietarilor de moşii fabricele şi povernele, dacă ele nu fac parte dintr-un domen rurale. O mai repet: proprietarii de case nu intră niciodată ... Domnul B. Boerescu: Se împrumută şi aceştia pentru trei pătrimi. 270 Ku, domnilor; iată să vă citesc tot pe domnii[1] Boyer: „în Saxonia fac parte din asociaţinni: a) Stăpînii din ţările moştenitoare; b) Moşiile echestre san nobili; c) Pămîntnrile neînsemnate în aceste categorii, dară cari dan dreptul de a participa la adunările de cercuri; d) Bunurile ţărăneşti în ţările moştenitoare, cari suportă cel puţin 2 400 unităţi de contribuţiune”. Şi apoi domnu[l] Eoyer adaugă : „Din aceasta se vede lămurit că instituţiunea este esclusiv în principiu proprietăţii nobile sau cel puţin marii proprietăţi. îfoi credem că aceste sînt singurele adevărate principiuri economice ale creditului agricol, etc.” Asemenea şi în Posen, iată ce vedem : „Obligaţiunile (Pfandbriefe) nu se pot da decît pe imobilile înscrise in registrele ipotecelor ca moşii libere, nobili şi de valoare de taxaţiune de cel puţin cinci mii taleri etc.”. Aceste principiuri domină în asoeiaţiunea liberă a proprietarilor din Galiţia, şi să nu uităm că statutele acestei asociaţiuni sînt cele mai moderne şi cele mai perfecţionate. Vedeţi, domnilor, că în cestiunea aceasta nu încape ceartă. Şi afară de exemplele ce v-am citat, dacă vom lua fiecare stat unde sînt asemenea societăţi, precum: Galiţia, Boemia, Posen, Hanovra, Prusia, Saxonia etc., pretutindeni vom vedea că asociaţiunile solidare nu se compun decît între proprietarii de moşii şi nu împrumută decît pe moşii. Sînt multe din ■aceste societăţi unde nu se împrumută nici chiar pe păduri decît a treia sau a patra parte din valoarea lor; nicăiri însă nu intră în aceste societăţi proprietarii de case şi prin urmare nu se împrumută pe case ... Domnul B. Boerescu: Se împrumută pe bunuri imobiliare urbane. Vă greşiţi. în Germania există deosebite bance cari împrumută pe imobili urbane, dară acestea nu au nici un amestec cu asociaţiunile fon-ciare. în Eusia, şi anume Basarabia, este banca de Kerson pentru proprietarii de moşii, pentru moşii^ numai, şi este apoi o altă bancă, gorodski-banka, pentru oraşe... (întreruperi, zgomot). Domnilor, vă mărturisesc că nu sînt în stare să ţin dialoguri, cu toate acestea, spre a vă linişti, vă rog nu credeţi pe domnu[l] Boerescu şi nu mă credeţi nici pe mine. Eămînă cestiunea aceasta rezervată, şi cînd vom veni la discuţiunea pe articole o vom discuta cu scrierile, cu legile de credite fonciare din alte părţi în mină, şi veţi vedea care din noi are dreptate. Statutele institutului de bancă de la Kerson în privinţa aceasta rosteşte categoric că fac parte din asociaţiune numai proprietarii de bunuri nobili. Ei bine, la Kerson, ca şi în toată Eusia, aceea ce se zice bun nobile se înţelege numai proprietate de moşie. în toate părţile lumii, în toate ţările, afară decît la noi, în ceea ce priveşte aplicarea ce s-a făcut articolului din legea electorale relativ la alegătorii din colegiul întîi, nu se înţelege în generale sub numele de bun foncier decît proprietatea rurale, adică moşie. Şi astfel fiindcă * eu nu voi putea primi niciodată să figureze în această lege un articol care să asimileze proprietăţile de moşii cu proprietăţile de case; şi puteţi fi siguri de la început că adoptînd ideea greşită * Citeşte: fiind. 271 de a asocia cu proprietăţile în pămînt nişte averi expuse la toate primejdiile, nişte averi pe cari nici chiar societăţile de asigurare nu le asigură decît în anume cazuri, niciodată nu veţi reuşi, nu veţi putea face ca aceste două feluri de proprietăţi să se asocieze. Şi dacă veţi face-o, rău veţi face, chiar în interesul acestei asociaţiuni, pentru că atunci nici un proprietar de moşii cu minte nu va voi să se asocieze, să pună pe aceeaşi linie moşioara lui sigură cu casele de prin oraşe. Şi aceasta mai cu seamă, domnilor, cînd se ştie că mai toate casele din oraşe sînt ale străinilor, cînd mai ales se ştie că ecaretele din oraşele din Moldova sînt toate pe mîna ebreilor, cari atunci vor intra cu grămada în asociaţiune şi vor alege ei şi dintr-ai lor consiliul de administraţiune, şi punînd ei mîna pe toate vor ajunge in fine a face ca această societate să nu mai fie română. Eecunosc, domnilor, că bine face domnul Boerescu, ca preşedinte al societăţii de asigurare Dacia, de voieşte a face a interveni şi casele aci, pentru ca cu modul acesta să facă ca cît mai multe să se asigure la această societate şi aşa să-i dea o dezvoltare mai mare. Bine face negreşit, dară şi eu bine fac apărînd moşioara mea de pericolul la care ar fi expusă ... Domnul B. Boerescu: Hău faceţi de vă puneţi pe un asemenea tărîm. Daca vorbiţi de asemenea lucruri, nu din partea mea este interesul, aceasta se ştie, poate că din partea altora este. Nu îmbiaţi cu asemeni maliţii, ele nu pot trece. Am ascultat pe domnul Boerescu cînd a vorbit, în timp de trei ore şi duoă zile d-a rîndul, şi nu l-am întrerupt nici o singură dată. Cu toate acestea domnia-sa acum mă întrerupe necontenit. Apoi, dacă e vorba de maliţie, las pe toată lumea să se uite la figura mea şi la a domniei-sale şi să spună care din amînduoi are aerul de maliţios. (Ilaritate.) Eău face domnul Boerescu de intervine cu asemeni cestiuni personali şi înveninează discuţiunea, zicînd că se ştie unde este interesul în cestiunea aceasta, căci atunci am dreptul ca să-i zic şi eu domniei-sale : Vous etes orfevre, monsieur Josse ! 8 Eu, deputat conservator, dară conservator proprietar de moşii, fac apel la majoritatea conservatoare să se întrebe dacă-i convine să se asocieze proprietarii de moşii cu proprietăţi de acelea cari nu au nici o durată, cari nu rezistă la nici o întîmplare? Cum, domnilor? Domnului Boerescu, fiindcă se află în capul atitor întreprinderi financiare, să-i fie permis a stărui ca prin legea actuale numai pe vorba domniei-sale să aducă pe proprietarii de moşii să se asocieze cu cei de case; şi mie, proprietar de moşie, mi se face întrerupţiune, nu mi se permite a arăta nepru-dinţa şi neraţiunea, ba chiar pericolul de a asocia moşii cu casele ! Dară să lăsăm această cestiune, căci poate deveni prea arzătoare. O voce: Domnia-ta începi cu personalităţile. Eu eu; dară vă spun curat că voi plăti cu dobîndă mare orice personalitate mi s-ar face ... Ei! dacă n-aş respecta această tribună, multe aş avea de zis ... Al duoilea defect ce văd în acest project, domnilor, este sistemul unităţii. Se pretinde că în această ţară să se facă un singur şi privilegiat aşezămînt, într-alte cuvinte se cere asociaţiunea fără de voie a tuturor proprietarilor din Eomânia. înainte de toate să ne întrebăm ce este o asociaţiune de proprietari? Ee cunoaştem 3, 4, 10, 40 de proprietari dintr-o anume localitate, ne asociem ea să ne apărăm proprietăţile, fă-cîndu-ne o bancă, o casă de asigurare reciprocă şi solidară, o ipotecă mare, 272 pe garanţia căriia să putem găsi bani mai ieftini decît cînd am face fiecare cîte un împrumut. Voiţi domniile-voastre să ne asociem noi cei de la Doro-hoi cu cei de la Mehedinţi şi să ne facem moşiile solidare ? Dară ni se va zice într-un chip eronat: Aşa este în Prusia. Ignoranţă complectă ! Nicăieri, nu în Prusia, dară în toată Germania, aceste societăţi nu sînt organizate pe regate, pe staturi, ci pe cercuri, pe provincii; şi aci daţi-mi voie să vă cetesc esemple din ţările Germaniei, una după alta. Iată ce este chiar în Silezia, tot după domnul Eoyer : ,,în Silezia sînt astăzi duoă asociaţiuni desemnate: cea veche prin litera A ce poartă scrisurile sale fonciare, şi cea nouă prin litera B ce poartă aceleaşi scrisuri”. Cum vedeţi, într-o singură provincie sînt două societăţi, aceea din timpul lui Frederic, care se numeşte A, şi cea făcută în urmă, care se numeşte B. Să venim acum la Hanovra, care este o ţară mai mică decît România. Iată pentru Hanovra ce ne zice tot domnul Eoyer : „Instituţiunile creditului foneiar ale regatului de Hanovra sînt stabilite în parte de către asociaţiuni de nobili pentru unele provincii particulare, in parte de către guvern pentru tot statul. Aceste stabilimente sînt cele următoare : 1. Stabilimentul de credit nobiliar pentru principatul de Luneburg, stabilit la Zelle în 16 februariu 1790. 2. Stabilimentul de credit nobiliar pentru principatele de Calen-berg, Grubenhagen şi Hildesheim fondat în 25 august 1825 şi întins prin ordonancia din 23 ianuariu 1838. După această din urmă legislaţiune, acest stabiliment împrumută bani şi ţăranilor proprietari de pămînturi de o valoare cel puţin de 6 000 taleri (duoă mii galbeni). 3. Stabilimentul de credit nobiliar pentru ducatul de Brena şi principatul de Verden, instituit la Hâde în 17 ianuariu 1826”. Şi aşa voi adăogi că în Hanovra, ca şi în toată Germania, provinciele port deosebite numiri istorice de principate, ducate, margrafate, fără ca ele să fie altceva decît provincii, ba chiar simple judeţe. „4. în fine, adaoge domnul Eoyer, stabilimentul de credit al regatului de Hanovra”. Aşadară vedeţi că numai în Hanovra sînt patru asociaţiuni: în Prusia fiecare provincie are cel puţin o asociaţiune, de exemplu în Prusia Orientale, în ducatul de Posen, în Pomerania, margrafatul de Brande-burg, şi toate aceste asociaţiuni nu au alt privilegiu decît un regim ipotecar privilegiat. Atîta au şi nimic mai mult: un regim ipotecar privilegiat, care iese din prescripţiunile dreptului comun. Cum dară, domnilor, voiţi dumneavoastră, după ce v-am arătat ceea ce se petrece în Germania, al căreia sistem pretindeţi a-î introduce şi în Eomânia, cum voiţi să întemeiem o singură societate pentru toată România ; să ne unim pe tărîmul economic cu toţii de la Cerna şi pînă la Moina, cum am făcut-o pe terenul politic, şi bine am făcut-o, în adevăr cu mari sacrificie, cari, cînd am intra la socoteală, am putea arăta că ele sînt şi începutul datoriilor multora din noi? De ceea ce am făcut nu ne că im, pe calea naţionale voim să mergem înainte. Dară pe tărîmul economic avem particularităţile noastre; sistemul agriculturei de dincolo de Milcov este altul decît în Eomânia mare, asemenea sistemul de agricultură din Oltenia se aseamănă mai mult cu al Moldovei. Voim dară pe tărîmul economic să avem o viaţă proprie a noastră, voim la asociaţiunile ce se pro- jectează, dacă este să ne îngajăm moşiile, să ştim eu cine ne legăm. Nu fac aci politică, fac economie. Yoim dară, o mai adaog, să se ţină seamă de interesele proprie ale fiecării provincii, nu voim ca în Eomânia să esiste numai o macliină pneumatică prin care să răsufle toată naţiunea, şi această machină să fie Bucureştii; voim să fie şi alte locuri de răsuflare; voim şi în Oraiova un punct de asociaţiune în care proprietarii de peste Olt să se asocieze pentru interesele economice ale Olteniei; voim o altă asociaţiune în Iaşi, ca aşa Moldova să trăiască şi în viitor pe tărîmul economic. Yă temeţi ca aceasta să nu fie un semn, o încuragiare de separatism, să nu fie o armă în contra Unirii? Yă înşelaţi. Noi, moldovenii, de bunăvoie ne-am unit cu dumneavoastră, şi cînd vreodată ar fi să se pună în cestiune Unirea, fiţi siguri că noi, moldovenii, vom fi alături cu dumneavoastră spre a o apăra, deşi pe noi Unirea ne-a costat munca şi averea unei întregi generaţiuni, dară tocmai pentru că Unirea ne-a costat atîta, pentru aceea noi ţinem atîta de mult la conservarea ei. Dară revin la cestiune. Nenorocirea acestui project este că şe resimte de şcoala la care aparţin mulţi iniţiatori ai projectului. Le voi vorbi dară şi de cele ce s-au petrecut în Francia, cînd s-a întemeiat creditul fonciar. înainte de a se projecta, guvernul francez a trămis oameni însemnaţi în Germania, precum este domnul Eoyer, spre a studia stabilimentele germane. Aceasta nu a fost de ajuns. Cînd a venit cestiunea înaintea Consiliului de Stat, s-a chemat spre ascultare oamenii cei mai însemnaţi, ban-chiarii, judecătorii, notarii şi proprietarii datori ca să spună părerea lor cum trebuie să se înfiinţeze acest credit fonciar. Am dinaintea mea scrierea : (Jonseil (VEtat. Enquete sur le credit foneier, Paris, Imprimerie naţionale, 1850. Estrag din această carte. Iată ce zice domnul Mignotte, notar, înaintea Consiliului de Stat: „Ministerul propune în projectul său a se înfiinţa o bancă pe departament; aş prefera mai bine a zice în lege că guvernul va putea autoriza una sau mai multe bance de credit fonciar, pe resortul de apel”. Şi mai sus tot domnul Mignotte zice : „Pentru ea stabilimentele de credit fonciar să reuşească, trebuie înainte de toate ca teritoriul asemnat * operaţiunilor lor să nu fie prea întins”. Iată ce mai zice şi domnul d’Eichthal, banchiar : „înainte de toate trebuie a ne feri de a reglementa pentru toţi, fără a ţinea seamă de deosebirea trebuinţelor, a mijloacelor, a împregiurărilor. Trebuie să lăsăm latitudinea cea mai mare, a înlătura pedecele şi a lăsa pe fiecare să facă ce va voi. Faceţi o lege care să permită şi asociaţiuni pure şi simple de proprietari, şi asociaţiuni cu scop de a împrumuta bani la alţii. Puneţi condiţiuni generali de garanţie pentru public, pentru cel ce împrumută şi pentru cel ce se împrumută, şi în marginile acestor prescripţiuni generali lăsaţi toată libertatea, interveniţi eît se poate mai puţin, lăsaţi cîmpul liber la toate combinaţiunile: concurenţa va desfiinţa grabnic pe cele ce vor fi rele. Deprindeţi publicul a examina singur afacerile sale, a judeca prin el însuşi şi a nu se rezima pururea pe epitropia statului”. Iată ce zice şi domnul d’Argout, fost ministru şi guvernator albancei Franciei: „Cu toată stima ce profesez pentru domnul Wolowski9, voi zice că sistemul unui singur stabiliment [î]mi pare nepracticabile. A arunca toată Francia în acelaşi calup, atunci cînd între toate părţile ei este atîta diversitate, este a comite o mare greşeală. Eu înţeleg numai o lege foarte * Atribuit, din fr. assigner. 274 largă, care să pană namai cîteva baze generali şi care să antorizeze multiplicitatea asociaţianilor”. Ka aitaţi că aceste cuvinte se ziceaa în Consilial de Stat na namai în privinţa mnltiplicităţilor asociaţianilor dintre propi’ietari, dară chiar şi în privinţa bancelor formate de capitalişti. Apoi, dacă în Francia, nnde proprietatea este atît de morcelată*, încă condiţianea de pluralitate a societăţilor se privea ca neapărată, pentra ce, domnilor, în Eomânia asociaţianea de grape speciali deosebite de proprietari n-ar fi posibile ? Se zice : namai în Bacareşti se poate scomp-ta, dară, pînă la scompt, na mai sînt şi alte formalităţi de îndeplinit? Întîi este cererea; dapă aceasta, curăţirea ipotecelor; dapă aceasta, pre-ţairea, şi dapă aceasta, venirea la central societăţii, ande proprietarul trebaie să stea pînă ce societatea va da cuvîntal săa, de primeşte ipotecă saa ba; şi după projeetul dumneavoastră, fără a-şi motiva refuzai, ea poate zice : Prea bine; na dau ! Dară banii pentru evaluare îi ia înainte. Ei bine, decît această alergare de patru ori tocmai la Bucureşti, na este mai bine ca cineva să aibă a veni numai o dată, adică spre a scompta, dacă cam ziceţi dumneavoastră, namai în Bacareşti se poate scompta? De ce dară nu lăsaţi pe proprietari să-şi facă asociaţianile mai aproape de interesele şi de tribunalele lor, şi o mai adaug, avînd Pfrandbriefe-le gata, să vină numai o dată la Bacareşti să-şi scompteze obligaţiunile, precum se scomptează bonurile rurali? Domnul G. Mânu : Şi nu le va cumpăra nimeni. Pentru ce nu le va cumpăra nimeni? Cînd se prezintă 40 sau 50 proprietari solidari cu moşiilor lor, preţuirile bine făcute, ipoteca sigură, de ce să nu le cumpere? Trebuie numaidecît timbrul Bucureştilor? Daţi-mi voie să vă spun că şi pe tărîmul acesta sînteţi greşiţi, pînă astăzi nu este Bucureştii care dictează legi în materie financiară, este Galaţii; şi dacă dumneavoastră ziceţi că Lembergul este oraş comercial, apoi este şi laşul comercial, cel puţin tot atît cît Lembergul; asemenea ca şi Craiova, pentru că Lembergul nu are o populaţiune mai mare de 80 000 locuitori, din care a treia parte sînt ebrei, ca şi Iaşii. Se susţine dară într-un chip neesact că în Iaşi nu s-ar putea scompta Pfandbriefe-le. Astăzi bancherii din Iaşi scomptează prea bine bonuri rurale, obligaţiuni domeniale şi toate efectele publice. Şi apoi dumneavoastră, care voiţi fericirea Bomâniei, voiţi ca în toată această ţară sa fie numai un centru de viaţă ? Să păstrăm, domnilor, Bucureştii ca centru politic, dară priimiţi să fie multe centruri economice, comerciale (aplauze), şi eu fac apel la cei din provincii să nu priimească, în interesul reducerii cheltuielilor la împrumuturi, ca numaidecît să fie îndatoraţi de a veni în Bucureşti pentru a se împrumuta. Lăsaţi să se împrumute oriunde vor găsi, oriunde vor putea. Domnilor, am vorbit poate mai mult decît se cuvine în privinţa pluralităţii; aş mai avea încă multe de zis, dară-mi rezerv dreptul 'a mai vorbi cînd vom veni la articolul speciale. Sînt însă dator chiar acum a atinge rezultatele principiului unităţii aşezămîntului fonciar. Daca va fi o singură asociaţiune, un singur institut, are să fie un singur consiliu de administraţiune. Am auzit pe onor. domn Vernescu zicînd că nu recunoaşte guvernului dreptul să numească acel consiliu de administraţiune ; eu din toate puterile mele, împreună cu domnia-sa, voi combate principiul intervenirii statului în administraţiunea creditului fonciar, şi * îmbucătăţită, din fr. morceUr. 275 mulţămesc domnului ministru de finanee că ne-a spus că şi domnia-sa nu primeşte să ia asupră-şi această sarcină. Dară, domnilor, chiar să nu voim noi ca acel consiliu de administra-ţiune să fie numit de guvern, existînd o singură asociaţiune de proprietari şi prin urmare un singur consiliu de administraţiune, oare acest singur consiliu de administraţiune nu prezintă şi el pericolele sale ? Mulţămesc onor. domn Stolojan că domnia-lui care sprijină acest project v-a arătat din început acest pericol. Iată ce zice domnia-sa chiar în preambulul discursului său : „Gestiunea creditului fonciar este o cestiune care, afară de importanţa sa economică şi financiară, are cîteodată şi o importanţă politică şi socială. înţelegeţi bine, domnilor, că o persoană morală care va avea ca clientelă, ca debitori ai săi pe toţi proprietarii români, care poate fi influenţa sa. Şi ca să vă probez aceasta n-am decît să vă aduc aminte de ceea ce s-a întîmplat mai acum cîţiva ani în Polonia, Pusia etc.’\ Domnilor, vă declar din început că eu din această asociaţiune şi consiliu de administraţiune nu voiesc să se facă stat în stat, nu voiesc să se creeze o autoritate politică nici în mîna guvernului, dară nici în contra guvernului şi chiar alături cu guvernul. Am văzut oameni politici de toate culorile, şi fără nevoie de a se împrumuta, alergînd pentru a se pune în capul asociaţiunii acestui sistem; sînt încredinţat că intenţiunile cele mai nobile, cele mai neinteresate au prezidat la această concurinţă; dară aceşti oameni sînt oare nemuritori? Mine sau poimîne poate ei nu vor fi. Şi cine-mi garantează viitorul într-un asemenea caz ? Cine îmi va spune care au să fie succesorii lor? Şi nu uitaţi că societăţii i se permite duoăzeci de ani de privilegiu ! T Nu voiesc deocamdată să ating mai departe această cestiune în punctul de privire politic; şi-mi pare foarte rău că aici mai cu deosebire difer de onor. domn Yernescu, cu care pînă acum m-am aflat totdeauna alături în toate cestiunile politice. Dară voi vorbi numai în privinţa rela-ţiunilor acelui consiliu de administraţiune cu datornicii, cu împrumutaţii. Las la o parte opiniunile politice ale oamenilor de toate culorile cari s-au asociat sa apere ţara de năbuşirea economică a străinilor şi nu eu voi fi contra acestei frumoase instituţiuni. Dară odată ce creditul fonciar va fi votat, odată ce consiliul de administraţiune va fi format, socotiţi dumneavoastră că acei oameni care-1 vor compune în timp de 20 de ani au să fie dezbrăcaţi de toate pasiunile? N-au să fie în exerciţiul funcţiunii lor decît nişte fiinţe îngereşti, care au să ţină o cumpănă egală pentru toţi, pentru amici şi inimici ? Aceasta aş crede-o cînd am avea o maehină de tipar care să ne reproducă în vreo cîteva sute exemplare fiinţa lui Isus Christos. Dară, pentru că aceasta este cu neputinţă, pentru că Isus Christos este prea sus şi că de seooli s-au înălţat dupe acest pămînt şi că prin urmare nu o să avem în consiliul de administraţiune decît fiinţe omeneşti, de aceea nu putem crede în infailibilitatea membrilor cari vor compune această importantă administraţiune. Şi apoi acest consiliu, aşa cum îl propuneţi, are o putere draconiană. Şi aci trebuie să adaug că aţi lepădat ce era bun în sistemul german şi aţi adoptat ce este draconian în sistemul din Franeia, unde această măsură însă se înţelege, căci institutul este format de capitalişti şi dă bani. Aşa de exemplu, cum v-a zis domnul 276 I Iepureanu, în toate asoeiaţiunile din Germania, dnpe lege nu se poate Tinde o proprietate decît dupe îndeplinirea unor formalităţi foarte lungi şi care durează adeseaori pînă la trei ani. Aşa, întîi se face un avertisment datornicului, i se dă un termin; dacă terminal expiră fără să fie plătită anuitatea, i se impune o dobîndă mai mare şi un alt termin. ISTu s-a ţinut de euvînt, a întîrziat cu anuitatea, moşia se dă atunci în administraţranea unui proprietar vecin care dacă certifică [că] proprietarul titular nu din rea-voinţă n-a plătit anuitatea, ci numai din cazuri de forţă majoră, precum secetă, boală, atunci se ridică din nou sechestru [1] şi chiar sporul dobîndei, şi numai dacă în duoi ani şi chiar trei n-a achitat creanţa, dupe duoă şi trei somaţiuni, atunci numai i se vinde moşia, căci vă mai adaug, domnilor, scopul asociaţiunilor de proprietari este de a-şi salva moşiile, iară nu de a şi le vinde. Dară în projectul dumneavoastră cum este? Dacă un datornic nu plăteşte anuitatea i se face vestirea, şi în trei luni i se vinde moşia ! însă onor. domnii Yernescu şi Boerescu ne zic : Aceasta este spre a moraliza; aceasta este spre a îndatora pe fiecare să fie om de ordine. Se poate; dară vă întreb ca cestiune de fapt prin statute, are consiliul de administraţiune dreptul ca să vînză moşiile în trei luni? îl are plin şi întreg, precum are iarăşi dreptul, fără a motiva, de a refuza Împrumutul. Domnilor, să vedem acum în practică cum se înţelege, cum are să fie pus în lucrare acest grozav drept ? Ya să zică după teoria iniţiatorilor are să fie un fel de guvern patriarhal, compus de oameni buni, nemuritori, oari au să esercite părinteşte aceste drepturi! Are să rămînă în puterea discreţionară a consiliului de administraţiune să împrumute sau nu, să vînză sau nu ! Acesta este un fapt pe care nu-1 pot tăgădui iniţiatorii şi fondatorii institutului, oricare ar fi opiniunile şi partitele lor. Şi uitaţi, domnilor, că spre formarea acestei societăţi s-au adunat oamenii politici ai ţărei din toate partitele. Pentru realizarea scopului comun fiecare partit a venit în ajutor cu armele sale. Guvernul a venit cu circulările sale, cu notele sale la agenţii diplomatici din străinătate; partitul ordinii a venit ou moşiile sale neipotecate, cu greutatea de poziţiune şi de avere; partitul radical a venit cu întrunirile (aplauze J, cu meetingurile sale. Fiecare a venit cu armele ; fiecare a venit cu mijloacele sale, şi toţi la un loc am zis : Să apărăm ţara... (întreruperi.) Nu fac ironie ! Zic din contra: Bravo ! Domnilor iniţiatori, bine aţi făcut! Dară, odată acest tribut de admiraţiune plătit, trebuie să dăm fiecăruia partea sa de activitate şi de inteliginţă în conceperea ideii ce a prezidat la formarea projectului de asociaţiune şi în modul său de aplicaţiune. Y-a spus domnii Yernescu şi Boerescu că autoritatea draconiană dată prin statute consiliului de administraţiune pentru a vinde în scurt termen moşiile datornicilor neesacţi nu se va aplica decît în mod discreţionar şi foarte rar, facultatea aceasta fiind lăsată numai spre a deprinde pe datornici a fi oameni de euvînt, numai spre a-i moraliza. Ia să vedem acum cum l-au înţeles şi acei fondatori cari nu sînt în această Adunare. Domnilor, iată ce s-a zis într-o adunare ţinută la Atheneu în privinţa viitorului consiliu de administraţiune : „Sînt român, proprietar care pot să împrumut, şi cînd va veni un alt proprietar român să se împrumute, am să văd mai întîi este solvabil? Face proprietatea lui cît vrea să se împrumute ? Fiindcă este şi pe pelea mea răspunderea”. 277 Pînă aci, sînt, drept; dară iată ce se mai zice : „Am să mă informez ce fel de om este? Şi ce are să facă cu banii aceia ? Şi-i deschid apoi credit pe cît cred că o să aibă trebuinţă”. (Aplauze, întreruperi.) Domnul A. Catargiu: Cine a zis? Domnul Brătianu! Nu ştiu. Domnul G. Chiţu: Să se informeze ca să nu fie jucător de cărţi, risipitor aceasta a înţeles, iară nu cum voiţi dumneavoastră să interpretaţi. Apoi, mai adaogă : „Şi cînd va veni termenul şi nu va plăti, am să-î zic : plăteşte că te esecut; iară cînd voi vedea că din cauza unei nenorociri nu poate să plătească, atunci am să-i deschid încă credit, n-am să-i vînd moşia’ ’. (Aplauze.) Domnul Gr. lepureanu: Ei, apoi? (Zgomot.) Să-mi daţi voie, onor. domn Grigore lepureanu, să vă fac o întrebare dumneavoastră tocmai: vă rog dară să-mi spuneţi cînd ar fi acel consiliu de administraţiune în mina oamenilor unui partit, socotiţi dumneavoastră că toţi acei oameni cari vor fi în capul consiliului au să fie ei aşa de îngeri încît să facă o adevărată dreptate între amici şi între inimici? Şi pe d-altă parte, cînd ar fi din alt partit va fi aşa de evang [hjelic încît să aibă măsura dreaptă şi pentru adversarii lor? De esemplu, eu nevoiaş de a mă împrumuta, cînd m-aş duce la un oarecare partit cunoscut de adversar mie şi aş zice : Aman ! mi se vinde moşia ! Nu credeţi că tocmai atunci el are să-şi zică : Acum ne-a venit apa la moară; e vremea să-I frecăm ! Şi o să mă frece. (Ilaritate.) Asemenea şi eu cînd aş fi în consiliul de administraţiune, iată mă dau pe mine de esemplu, spre a nu mi se face imputarea că fac personalităţi, şi cînd ar veni cineva care nu-mi place, credeţi că nu-i voi aplica, legea dură? Gîndiţi-vă dară, domnilor, la consecinţe; gîndiţi-vă că administra-ţiunea asociaţiunii poate să nu fie totdeauna în mina amicilor dumneavoastră, că prin urmare nu este bine ca toţi proprietarii din ţară să fie puşi la discreţiunea unei singure administraţiuni, unei singure societăţi într-o ţară ca a noastră, unde numai proprietatea financiară * este o forţă. Un consiliu dară de administraţiune care ar avea în mina sa pe toţi proprietarii ipotecaţi, v-aţi gîndit unde poate să ajungă ? Domnul G. Mânu: Cine-1 alege? Domnul St. Fâlcoianu: Cine are să fie in consiliul de administraţiune? (Zgomot.) Negreşit nu domnia-voastră. Dară las la o parte întreruperile şi urmez. Ei, domnilor, cred mai nemerit să fie mai multe grupe, mai multe societăţi, ca să nu aibă putere formidabile cum poate să o aibă un consiliu de administraţiune unic. V-a spus însuşi onor. domn Stolojan, nu [?], cbiar guvernămîntul Eusiei a fost silit să trateze cu societatea din Polonia. Iată ce putere are o mare asociaţiune economică şi unitară. Domnilor, nu vă faceţi iluziuni; interesele economice ale unei ţări sînt forţa acelei ţări; Staturile Unite ale Amerieei cea forte, cea republicană, unde cetăţenii nu merg la alegeri ca turmele de oi, un preşedinte de republică, sînt cîţiva ani, şi un guvernămînt republican au avut lupte de ani întregi ca să zdrobească puterea, influenţa bancelor americane. Cetiţi * Citeşte: funciară. 278 pe Toque viile 10 şi veţi vedea- ee luptă mare a fost între republică şi între bance. Asociaţiunile financiare în secolul al nouăsprezecilea sînt o mare iorţă, care de multe ori dictează guvernelor şi naţiunilor. De aceea nu voiţi dumneavoastră să dăm asemenea institut în mîna străinilor. Dară, precum nu voiţi şi nu voim să dăm această forţă în mîna străinilor, tot asemenea nu voiesc să o dau nici în mîna partitelor, într-un chip aşa de puternic, încît să se poată zdrobi unele pe altele. Domnul L. Eraclide: Cui să o dăm? Yoi dară să împărţesc această forţă, să nu mai poată funcţiona ca o singură macbină de resbel. Aşadară, voiesc mai multe societăţi şi prin urmare mai multe consilie de administraţiune, care să n-aibă altă misiune decît de a administra bine afacerile asociaţiunilor, fără nici o putere politică, prin urmare fără să fie o machină politică cum va fi un singur consiliu; şi aceasta o susţin cu atîta mai multă credinţă că în projectul domniei-voastre, o mai repet, am văzut dispoziţiuni draconiane, cari nu se găsesc în nici o legislaţiune şi pe care cu toate acestea domnia-voastră voiţi a le da consiliului acestuia de administraţiune. Acum, domnilor, după ce am vorbit despre formele din afară, despre organizaţiunea exterioară a institutului, am să vin la fondul, la scopul întreprinderii, la partea financiară a projectului. în redacţiunea primitivă, domnia-voastră aţi fixat 5% dobîndă, apoi peste cîteva zile, aţi suit-o la 8%; dară această grabnică schimbare nu ne arată o putere mare de convicţiune, o cunoştinţă reale şi statornică despre starea financiară şi despre mijloacele cu care voiţi să scăpaţi proprietatea îndatorată. îTu ne arată această schimbare o versatilitate care trebuie să ne facă pe noi a ne gîndi de zece ori mai nainte de a vota cifrele propuse ? Cinci şi apoi opt! Dară pentru ce aţi refuzat projectele anterioare ale străinilor ? Se propunea o dobîndă de 7 % şi domnia-voastră anul trecut nu aţi primit. în noul domniilor-voastre project v-aţi zis : Trebuie să dăm proprietarilor o dobîndă mai uşoară decît le cereau străinii şi aţi pus dobîndă la 5 la sută ; acum deodată veniţi şi urcaţi la 8 la sută. Apoi cu cele 80 de centime care aţi pus pentru cheltuielile de administraţiune, cu alte 25 centime la sută, cu alte al duoilea 25 centime la sută, nu vedeţi că aţi suit cheltuielile la o cifră neauzită în nici o asociaţiune din lume? Capitaliştii străini cari voiau să facă speculaţiune nu cereau mai mult decît dumneavoastră, şi cînd ştiţi şi trebuie să ştiţi că în Germania nicăiri nu se suie cheltuielile la mai mult decît mult un cuart la sută, sumă în care ades se coprinde şi chiar amortismentul! Este, domnilor, un fapt constatat şi acesta este marele merit că la asociaţiuni între proprietari cheltuielile de administrat sînt minime. Onor. domn Pascal ne zicea că administraţiunea creditului fonciar din Prancia costă duoă milioane; dară acesta este un exemplu de imitat ? Ce, voiţi să înfiinţaţi credite fonciare spre a salva proprietatea, ori a pune în slujbe pe toţi cei ce alerg dupe funcţiuni, cum s-a făcut la monopolul tutunului, unde o armată întreagă de indivizi, toţi cîţi erau pe la uşele ministerelor şi ale altor autorităţi au venit acolo, şi acum mănîncă peste un milion pe an. Yoiţi să facem aşa şi la creditul fonciar? Dară în Germania nu este aşa; acolo, fiindcă societăţile sînt mici, ele asemenea au mici cheltuieli, şi cînd voi veni la articole voi arăta cheltuielile fiecării societăţi în parte. Consiliarilor le daţi cîte duoi napoleoni pentru fiecare şedinţă, şi notaţi bine : în vederea multelor lucrări, mai cu seamă la început, nu are 279 să fie numai o şedinţă sau duoă pe săptămînă, ci cel puţin trei sau patru şedinţe. Ta să zică fiecare consiliar va lua patru sau cinci mii de franci pe an. Apoi le mai daţi 20 la sută din beneficiu ; şi apoi ce aţi mai adoptat ? Şi pe lingă toate aceste cheltuieli de 80 centime, de 25 centime la sută, apoi se va reclama de ia proprietari şi toate cheltuielile de estimaţiune şi altele, şi dupe toate acestea li se opreşte şi 3 ia sută, pe care ziceţi eă-i veţi înapoia diipe 25 ani sau 40 de ani, însă fără nici o dobîndă. Ei, domnilor, eu nu vă cer să-mi daţi cei 3 la suta pe 30 sau 40 ani, ci să mi-i daţi numai pe 15 ani fără dobîndă; şi dupe expirarea celor 15 ani, deşi voi fi dator să vă înapoiez acel capital, cu toate acestea eu voi sta mai bine decît acela ce mă va fi împrumutat. Acest sistem pe care l-aţi luat dumneavoastră, adică de a opri atîta la sută fără dobîndă, a fost adoptat şi în unele părţi ale Germaniei, dară în urmă a fost respins ca nedrept. Domnilor, toate aceste cheltuieli s-au regulat în chipul cel mai precis în projectul de lege, dară nu s-a regulat tot aşa şi modul, mijloacele şi putinţa cu care să se poată scompta şi scrisurile fonciare în chipul cel mai ieftin şi mai sigur. Şi o recunosc că nici se putea. De aceea, vă zic, nu vă faceţi iluziune; proprietarii vor perde la început foarte mult cînd vor merge să vîndă scrisurile lor de gagiu. Poate numai acei proprietari cari nu vor avea proprietăţile lor îngreuiate decît numai pentru a patra sau a treia parte din valoarea lor şi vor putea să aştepte duoi sau trei ani de zile, numai asemenea proprietari vor putea, aşteptînd, să complecteze scrisurile lor cu un preţ mai favorabil; toţi cei[l]alţi însă cari vor fi siliţi de creditorii lor vor fi nevoiţi a le vinde cu orişice preţ, şi astfel acestora institutele de credit le vor fi de foarte puţin ajutor, şi din anul întîi mulţi proprietari vor fi reduşi la expropriatiunea silnică. în adevăr, puind 8 la sută dobîndă, 1 şi jumătate la sută cheltuielile, adăugind 1 la sută amortismentul, mai puind cheltuielile de estimaţiune, de pungă, cheltuielile făcute cu drumurile pentru seomptare, vedeţi că aceasta are să urce anuitatea pînă la 11 şi chiar 12 la sută. Mai adăo-gaţi deosebirea între cifra nominală şi cifra reală şi veţi vedea că chiar de la întîia anuitate mulţi proprietari se vor vedea în neputinţă de a o răspunde, căci această anuitate are să covîrşească cu mult venitul moşiii ipotecate. Domnilor, ca sistemul asociaţiunii prin proprietari să fie bun, trebuie mai întîi ori guvernul, ori societatea să intre, cum a zis domnul Boerescu, în înţelegere cu capitaliştii din ţară — şi recunosc că avem capitalişti; îi avem chiar între membrii din comitetul de delegaţi — ca să hotărască măcar aproximativ cu cît ne pot scompta scrisurile fonciare, să ne spună cel puţin un maximum de scompt, de exemplu, din o mie de galbeni în Pfandbriefe cîţi bani ne-ar da sunători ? Şi aşa voi zice : mai bine este să punem dobîndă, chiar cînd prin scompt s-ar lua 600 galbeni din 1 000 galbeni valoare nominală în Pfandbriefe. Atunci cel puţin, proprietarul care nu datoreşte decît o sumă corespunzătoare valoarei a treia sau a patra parte din moşia ce face 12 000 galbeni poate să ia Pfandbriefe şî de 6 000 de galbeni, deşi în realitate nu va primi decît patru mii, însă, avînd să plătească numai o dobîndă mică, va putea să o plătească din veniturile moşiii, astfel îşi va putea păstra proprietatea şi pentru viitor. Din contra, din început puind dobîndă de 8 la sută şi admiţînd şi cheltuielile enorme din project, din început creaţi o monstruozitate financiară fără exemplu în lume. Şi apoi, daţi-mi voie să vă fac o observaţiune : 280, sub Yogoride banca fonciară a Moldovei împrumuta cu 7 şi lua amortisment 3 pe 17 ani şi în care intrau toate cheltuielile. Aşa pentru una mie galbeni sunători, te îndatorai să plăteşti anual o sută de galbeni în curs de 17 ani; şi astfel la anul 1871 şi 1875 au să se emancipeze în Moldova proprietarii de moşii de un împrumut peste 850 000 de galbeni ce au vărsat banca în Moldova. Se cuvine ca astăzi dupe 16 ani de progres, de unirea ţărilor, proprietatea să se poată împrumuta în eondiţiuni mai grele decît sub Yogoride ? Aşadară, mai nainte de toate trebuie să reduceţi dobîndă iarăşi la 5, mult la 6 la sută, căci încai cu această dobîndă mai mică avem viitorul, avem probabilitatea că acel care se împrumută îi va fi cu putinţă a-şi plăti anuităţile. Acum, domnilor, dupe ce am avut onoare a vă spune în ce condiţiuni înţeleg eu să se voteze acest project, declar că voi sprijini projectul, că voi îndemna pe toţi oamenii mei ca să-l voteze ; însă vă conjur ca acei cari ţineţi ca acest project să se traducă într-o lege binefăcătoare, nu votaţi unitatea, nu votaţi amestecul caselor cu moşiele, împuţinaţi cheltuielile, să slăbiţi autoritatea draconică a consiliului de administraţie şi în sfîrşit, domnilor, reduceţi dobîndă. Fiţi siguri, domnilor, că dacă veţi face ca această lege să fie primită cn bucurie de ţară, fiţi siguri că veţi găsi şi proprietari cit se poate mai mulţi cari se vor asocia, şi capitalişti cari vor scompta, căci tărîmul este pregătit mai ales peste Milcov. Şi, cum v-a spus excelentul nostru agent de la Berlin, dacă Pfandbriefe-le noastre vor fi, dupe formă şi dupe conţinută, conform cu sistemul prusian, fiţi siguri că vor găsi plasement pe pieţele germane. Şi aci încă o mică rectificare. Baportul nostru ne mai zice că domnul Bosetti ne face cunoscut că există în Prusia o tendinţă de întrunire a tutulor asociaţiunilor de proprietari într-o singură mare societate. Domnilor, între tendinţă şi între fapt, între projectarea şi schimbarea unui regim care domneşte de sute de ani în mai multe provincii ale Germaniei, este o mare diferenţă ; şi apoi nu trebuie oare a ne întreba de nude vine astăzi tendinţa aceea de unificare? Ea vine dintr-un interes politic, şi însuşi domnu[l] Roşetti mai la vale în raportul său, dupe ce spune că există acea tendinţă, apoi o combate. Şi aci eu voi face apel la domnul Maiorescu, care cunoaşte bine împregiurările din Prusia, să vă spună dacă acea tendinţă este a proprietarilor sau [a] guvernului prusian ! Domnilor, voi sfîrşi cum a sfîrşit şi onor. domn Yernescu : să nn-şi facă proprietarii iluziune cum că votîndu-se acest project au să găsească peatra filosofală pentru plata datorielor lor; aceasta să nu o erează. Cu toate acestea, aceasta nu poate să ne împedice ca să votăm projectul aso-ciaţiunii române, dară să-l votăm cu maturitate, să-l votăm nu numai cum a zis onor. domn ministru de interne 11: peptănat, dară să-l votăm şi cu unghiele tăiate, ca să nu zgîrie, şi cu dinţii piliţi, ca să nu muşte. (Aplauze.) Şi în fine să-l votăm aşa ca să fie binefăcător şi la sfîrşitul sfârşitului toţi să-l votăm, pentru că destul am cercat cu străinii; să cercăm o dată şi cu românii. (Aplauze prelungite.) în şedinţa din 2 martie. Replică lui Gr. Argetoianu 12. Domnilor, nu mă pot pune pe tărîmul unei eestiuni personale cu domnu [1] Argetoianu, pentru simplul cuvînt că eu nici m-am gîndit 281 ţ să-i fac ieri verio imputare. Dară fiindcă domnia-sa, în cestiunea păsuirii arendaşilor... Domnul Argetoianu: Vă înşelaţi, n-am sprijinit-o; nici n-am înat cuvîntul in acea cestiune. De aceea m-am adresat la domnia-sa şi i-am zis că Moldova nici după şapte ani de secetă n-a făcut ceea ce a făcut Oltenia, fără să voiesc să pun nicidecum cu aceasta persoana domniei-sale în joc. înţelegeţi foarte-bine, domnilor, că în o cestiune atît de serioasă ca aceea care ne-a ocupat ieri să pot găsi argumente îndestule spre a fi susţinută ori combătută,, pentru ca cineva să nu aibă trebuinţă a face personalităţi. Dezvoltă un amendament13 la articolul 1. Domnilor deputaţi, îndată ee am venit pe tărîmul articolelor, îndeosebi lipsesc toate cestiunile şi personale, şi pasionate. S-a votat cu o mare majoritate luarea în consideraţiune a projectului creditului fonciar. Camera, ca şi ţara s-au pronunţat în principiu pentru sistemul asociaţiuni! prin proprietari. Scopul şi voinţa şi a acelor cari sînt pentru o singură societate şi a acelor cari sînt pentru mai multe societăţi este ca Dumnezeu să binecuvînteze aceste societăţi ca şi ele să prospereze, pentru salvarea proprietăţii române. Iată scopul şi dorinţa şi a mea, şi sînt încredinţat şi a fiecărui din noi. Aşadara, dacă deferim de opiniuni în privinţa unităţii şi în privinţa privilegiului, este că şi acei cari nu admit aceste idei au o convicţiune tot atît de respectabile ca şi convicţiunea acelor cari susţin unitatea şi privilegiul. Noi aceştia cari am subscris amendamentul ce vi s-a citit credem şi credem că experienţa de sute de ani făcută în Germania vă poate arăta isingurul sistem care poate face ca să prospereze această instituţiune şi la noi. De aceea regretez foarte mult că onor. domn Blaremberg a venit şi a interpretat rău vorbele mele, ducînd discuţiunea pe tărîmul politic şi zicînd că, apărînd sistemul pluralităţii, eu aş voi să cer de la dumneavoastră separatismul economic al ţârei. Domnilor, acei bieţi moldoveni bătrîni, generaţiunea trecută, ne-am făcut dovada la 1857 despre sentimentul nostru unionist şi nu avem trebuinţă din nou să venim să facem profesiune de credinţă în această materie, adică dacă noi, moldovenii, voim Unirea sau neunirea. Am avut onoare a vă spune în şedinţa trecută că pentru Unire, pentru fericirea ca să dăm mina cu dumneavoastră, românii de dincoace de Milcov, am făcut prea multe sacrificie ca să putem vreodată a ne retrage. (Aplauze prelungite.} Nimeni nu regretă faptele juneţe! sale. Nimeni nu-şi şterge cu buretele trecutul său politic. Iată, domnilor, profesiunea de credinţă a moldovenilor bătrîni, oricare ar fi deosebirea de opiniuni politice şi de opiniuni constituţionali ce ne-ar deosebi. Domnul Gr. Ventura: Şi a acelor tineri. Sînt încredinţat de aceasta. Dară am vorbit de bătrîni, fiindcă imputarea s-a adresat bătrînilor, şi îndeosebi mie, acela care la tribuna Moldovei am propus Unirea, mie aceia care cel dinţii, şi fac apel la onor. nostru preşedinte să-şi aducă aminte, am venit de peste Milcov aci, şi la 1857 şi la 1859, să cer Unirea imediată şi, aşa fiind, tocmai mie, zic, nu mi s-ar putea imputa că chiar prin somn mi-ar trece visul de separatism. 282 Am zis numai atît: s-a făcut unirea politică, s-a făcut unirea administrativă, judecătorească, financiară, s-a făcut în toate Unirea. Dară, domnilor, am fost 400 de ani despărţiţi, am avut şi avem şi acum o gospodărie, o sistemă de agricultură care se deosibeşte de sistemul muntenesc. Aceasta a spus-o foarte bine şi nemerit onor. domn Manolacke OostacM în savantul şi veridicul său raport14. Agricultura noastră a moldovenilor este o agricultură mare; în Ţara Eomânească există o agricultură mică. în Oltenia este asemenea o agricultură mare, care seamănă mult cu a Moldovei, şi moldovenii şi oltenii avem trebuinţă de un capital de exploatare foarte mare, cînd în Ţara Eomânească mai nu este trebuinţă de un capital. Am fost arendaş în Ţara Eomânească şi ştiu că arendaşii aci pot să vină pe moşie numai cu un băţ în mînă, şi avînd un mic credit sau o sumuliţă modestă, pot să pună moşia în exploatare, căci ţăranii cultivă toată moşia cu sistemul dijmei. în Moldova nu este tot aşa. Dumneavoastră aveţi sistema dijmei; tot pămîntul se dă sătenilor, luînd proprietarul din trei una, şi chiar una şi una; de exemplu la moşiile din giurul Bucureştilor. Am fost şi eu arendaş la moşia Văcăreşti, unde nu am pus un galben afară de garanţie, în Moldova, la o moşie de 1 000 de galbeni arendă, trebuie cel puţin 2 000 de galbeni capital pentru exploatare. Fac apel la toţi cîţi s-au ocupat de agricultură în Moldova să vă spună dacă sînt eronat în arătările mele. Iată, domnilor, pe ce tărîm am cerut pluralitatea, punîndu-mă pe tărîmul economic, nu cel politic. Am spus că peste Milcov anevoinţele agriculturei sînt altele decît cele de aici. Tot aşa am văzut în Oltenia sistemul de agricultură mare întocmai ca în Moldova, de exemplu la domnul Filişanu şi alţii, şi acolo trebuie un capital mare pentru exploata-ţiunea moşielor, întocmai ca în Moldova. Ce ne sărăceşte pe noi moldovenii ? Acele capitaluri mari cari se cer pentru exploatare. Şapte ani d-a rîndul, domnilor, eu n-am putut scoate după moşia mea nici atîta cît mă costau cheltuielile exploatării, şi cînd luam după recoltă patru mii de galbeni, în aceeaşi toamnă trebuia să le pun iarăşi în pămînt; anul trecut am pus şase mii de galbeni la arăturile de toamnă şi alcătuirea muncii, şi dacă în anul acesta nu voi avea recoltă bună, trebuie să pun opt mii de galbeni, întocmai ca la jocul de cărţi. Iată aceasta e situaţiu-nea economică şi agricolă a provincielor Eomâniei. Aşa dară, acum după ce am răspuns domnului Blaremberg, vin să vă arat ce voim noi a se modifica la articolul 1. Domnilor, greşala principală a acestui project este că principiul care este împrumutat de la Germania se altoieşte pe principiul creditului francez, acela pe care onor. majoritate anul trecut nu l-a voit şi pe care ţara nu-! voieşte. în Franc ia nu este societate de proprietari, acolo este societate de capitalişti, sistem pe care nu l-aţi voit, nu-1 voim şi nu-1 voieşte nici ţara. De aceea anul trecut nu s-a adoptat cererea domnului Herz, ci s-a făcut un project tip; pentru ce s-a respins şi aceasta ? Ca să nu-1 ia străinii? Dară fiind primit putea să-l ia şi românii; dară în fine acel project a căzut şi v-aţi hotărît a-1 înlocui cu sistemul asociaţiunii proprietarilor, cu sistemul german. Aşa fiind, de ce dară nu vă ţineţi de acest sistem în toată întinderea, în toată organizaţiunea sa? Ei bine daţi-mi voie să vă spun că cea dintîi condiţiune a sistemului german este pluralitatea instituţiunilor, este libertatea proprietarilor d-a se asocia între ei şi d-a se face solidari numai în mici grupe, numai cu proprietarii unei circumscripţiuni determinate. în zadar domnu[l] Blaremberg vine 283 şi sprijine unitatea, vorbindu-ne de cele ce se petrec în Francia. Greşala cea mare este ca, după ce luaţi sistemul german în principiu, apoi îl deznaturaţi în organizaţiune, împrumutând şi introducând dispoziţiuni de la creditul foneiar francez, copiind, pot zice, din euvînt în euvînt projectul domnului Herz. Dară nu merge una cu alta ! Şi voind a face aceasta, ştiţi la ce rezultat aveţi să ajungeţi ? La acelaşi ca cum aţi lua un salcî m şi aţi altoi pe el pere bergamote, şi aşa la sfârşitul sfârşiturilor, cînd veţi căuta rodul, nu veţi avea nici floarea salcâmului, nici perele bergamote. S-a zis că pluralitatea nu există în alte ţări; mă însărcinez să vă dovedesc că în Germania fiecare provincie îşi are societatea sa. Se zice că pentru Silezia. s-a făcut o escepţiune, pentru că era o provincie cuce-rită. Prea bine ! Dară Prusia Orientale ? Dară Brandemburgul, domnule Blaremberg, care este baştina familiei Holienzoiern, acolo fost-au provincii cucerite ? îfu, domnilor, au fost provincii cuceritoare şi cu toate acestea ele au societăţile lor speciale. Am auzit pe onor. domn Verneseu sprijinind unitatea societăţii pe puterea cuvintelor domnului Bover. Mai în urmă însă tot domnia-luî mi-a spus că n-a făcut decît a reproduce cuvintele domnului Iepureanu, care ar fi zis că Boyer este în contra pluralităţii; daţi-mi voie să vă arăt că domnii[1] Boyer este din contra un partizan înflăcărat al pluralităţii. Iată propriele sale cuvinte : „Limitaţiunea asoeiaţiunii este făcută pentru proprietăţile unei singure provincii fără privire sau solidaritate cu asociaţiunile altor provincii vecine sau depărtate ale aceluiaşi stat, măcar că toate aceste provincii sînt organizate în acelaşi mod. Această limitaţiune face mai uşoare şi mai sigure evaluaţiunile? garanţieie şi surveilenţa * reciprocă necesară între împrumutaţi”. Iată principiul general care a prezidat la înfiinţarea fiecăreia societăţi din Germania: asociaţiunea şi solidaritatea între proprietarii unei 1 singure provincii, fără să se uite la alte provincii, fie de aproape, fie de departe, măcar că toate provinciele sînt organizate în acelaşi chip. Aşa este, domnilor, şi la noi, toate provinciele noastre sînt organizate politic, administrativ, judecătoresc într-un fel, în acelaşi calîp **; dară asemenea şi la noi, pentru ca asociaţiunea între proprietari să poată prospera trebuie ca ea să fie organizată pe baze de încredere, trebuie să aibă în capul institutului oameni de consideraţiune, oameni stimabili, oameni cu greutate, oameni cu oarecare avere, oameni cunoscuţi de proprietarii cari voiesc să se asocieze între dânşii şi să dea garanţie unul pentru altul. Aşa este spiritul tutulor asociaţiunilor în Germania, unde sînt asociaţiuni de proprietari. Dară unde este asociaţiune de capitalişti, a ! acolo este altceva, acolo se urmează ca în Francia, acolo este unitate. Şi apoi, domnilor, ia să vedem ce ne zice şi domnul Hutter, carey de nu mă înşel, a dirijiat mult timp una din aceste societăţi din Germania : ,,Proprietar ii unui district sau ai unei întruniri formează o societate, prin care ei se îndatorese mutual şi solidar de a îndemîna pe de o parte fiecărui proprietar îndeosebi capitaluri etc. Fiecare proprietar are dreptul de a intra în asociaţiune în timpul celor întîi cinci ani de la înfiinţarea instituţiunii. La caz cînd verio cîţiva proprietari voiesc să intre în asociaţiune dupe termenul fixat, Pfandhriefe-le, emise de ei formează a doua serie”. * Supravegherea, din îr. surveillance. ** Calup, calapod. 284 Vedeţi, domnilor, dupe cele zise, eă principiul cel mai elementar, cel esenţiale al acestor asociaţiuni este libertatea de a se asocia, de a forma mai multe societăţi. Să vedem acum ce ne zice şi onor. domn Eosetti, pe care se întemeiază onor. domn raportore spre a susţine că domnul Eosetti se exprimă în favoarea unităţii; să vedem dacă zice şi domnia-sa aşa : ,,Cît despre organizarea generale a creditului foneiar, mă voi mărgini a observa că aci fiecare provincie în parte are institutul său de credit... Dacă ar fi să se transplînte principiele acestei organizaţiuni la noi, va trebui să avem în privire şi diferinţa circumscripţiunilor teritoriali în raport cu mărimea şi cu populaţiunea lor, precum şi cu întinderea de mijloc a proprietăţilor, care este mai mare decît aci”. Domnul Eosetti, după ce vă vorbeşte de tendinţa de unificare din Prusia, apoi zice în cuvinte clare eă în ţara noastră trebuie să luăm în vedere circumscripţiunile teritoriali, căci proprietăţile în Eomânia sînt mult mai mari decît cele din Prusia şi prin urmare trebuie să avem mai multe circumscripţiuni. în Francia, domnilor, de ce nu se poate face aceasta? Pentru că acolo proprietăţile imobiliare sînt foarte îmbucătăţite şi nu s-ar putea face o asemenea asociaţiune. Iată ce zice tot domnu[l] Hutter, a cărui broşură aş dori să se tipărească pentru ca publicul să cunoască mai bine aceste aşezăminte în toată organizaţiunea lor; să nu i se impună idee false; să ştie cum, în Germania, asemeni societăţi funcţionează de sute de ani, şi aşa să cunoască acea funcţionare care a salvat proprietatea din Germania. De ce dară să nu o luăm şi noi de model această organizaţiune, cum a luat-o leşii, cum a luat-o Galiţia, Khersonul, şi pretutindeni a produs efectele cele mai salutarie? Iată ce zice: „Proprietatea este foarte împărţită în Francia. Instituţiunile de credit ca acele prusiane au fost înfiinţate pentru manţinerea proprietăţilor celor mari. înfiinţarea unor asemenea instituţiuni în folosul proprietăţii celei mici este iarăşi foarte cu putinţă şi ar fi un lucru de dorit în mai multe ţări, însă în Francia necesitatea lor nu seamănă a fi bine simţită”. Şi mai departe: „întemeindu-mă pe observaţiunile mele şi cunoştinţa ce am dobîndit de starea lucrurilor în timp de un an, nu-mi rămîne decît a arăta lămurit foloasele ce ar rezulta pentru Moldova prin statornicirea unei asemenea instituţiuni. în Moldova sînt proprietăţi mari şi instituţiunile de Pfană-briefe sînt înfiinţate în interesul proprietăţilor celor mari. O bună organizaţiune asigură întreprinderii concursul capitaliştilor din afara, mai ales al celor din Germania, unde siguranţa ce înfăţişează ipotecele asupra mo-şielor din Moldova este cunoscută mai mult decît aiurea, şi cu drept euvînt apreţuită”. Să vedem acum dacă şi în Francia nu s-a ridicat glasuri multe în favoarea societăţii germane. Hu voiesc să vă obosesc, domnilor, cu cita-ţiuni, dară totuşi vă rog sa luaţi seamă la cele zise în sînul înclietei făcute de Consiliul de Stat la care au luat parte bărbaţii cei mai eminenţi ai Franciei, foşti miniştri, proprietari mari, banehiari, notari, profesori etc., şi toţi aceşti oameni eminenţi cari au pus temeliile creditului foneiar din Francia, toţi recunosc că, unde sînt proprietăţi mari şi unde este primit 285 principiul solidarităţii, trebuie ca asociaţiunea să fie întemeiată pe provincii, căci sufletul unor asemenea asociaţiuni este o încredere mutuale între asociaţi. Este cu neputinţă de a se pretinde ca cei de la Dorohoi să cunoască pe cei de la Mehedinţi; este peste putinţă să-i puneţi pe toţi într-un calîp. Daca voiţi dumneavoastră să faceţi societăţi cari în adevăr să poată aduce ajutor proprietăţii, lăsaţi-le libertatea, daţi-le caracter de persoane civili, daţi-le un regim ipotecar privilegiat, dară nu veniţi să-i siliţi pe toţi ca numaidecît să intre în o singură şi unică asociaţiune. Cu modul acesta veţi face ceea ce n-a putut izbuti nici chiar Erederic cel Mare, care a luat pe toţi proprietarii din Silezia şi cu sila a voit... Domnul G. Brâtianu: Am auzit toate acestea şi ieri. Regret, onorabile domnule Brătianu, că sînt silit să vorbesc şi astăzi despre aceeaşi materie ; însă, fiindcă ieri le-am expus într-un mod generale, astăzi trebuie să vi le spun într-un mod detaliat. Acum, domnilor, vin la cestiune, dacă această asociaţiune trebuie să se facă numai între proprietari [i] de moşii sau daca trebuie să concure şi proprietarii de case. în toată Germania nu veţi găsi, afară numai de Bavaria, unde este o bancă care, pe lingă operaţiunile de împrumut, ipotece, întinde acţiunea sa şi la asigurări în contra grindinei, în contra focului, care este şi casă de scornpt, casă de cruţare etc., pentru că guvernul i-a dat toate aceste drepturi cu scop de a o pune în poziţiune să poată împrumuta pe proprietari cu dobîndă ieftină; în Germania, repet, aceste asociaţiuni nu sînt instituite decît numai spre a veni în ajutorul proprietarilor de moşii, iară nu si al celor de case. în anul trecut şi majoritatea şi minoritatea au înţeles aceasta, şi de aceea raportul domnului lepureanu, care este o expunere veridică a opiniunilor majorităţii şi minorităţii, ne arată că ambele opiniuni nu avea altceva în vedere decît mijlocul de a pune pe proprietarii de moşii împovăraţi de datorii în poziţiune de a-şi putea salva moşiile lor. Şi acum, deodată, ca din senin, propuneţi o asociaţiune amestecată de duoă eleme-mente diverse : proprietarii de moşii şi proprietarii de case legaţi prin solidaritate. Pentru a vă proba că aceasta nu se poate, nu vă voi cita exemplele din Germania, în care nicăiri acest sistem nu este admis, dară vă voi cita exemple din Francia, de unde dumneavoastră aţi împrumutat în mare parte projeetul domniilor-voastre, şi fiindcă v-aţi întemeiat nu o dată pe opiniunea unui eminente economist din Francia, domnul Wolowski, ei bine, astă dată voi ebema şi eu în ajutor pe domnul Wolowski. Iată ce zice domnia-sa în încbeta făcută de Consiliul de Stat. Domnul preşedinte al Consiliului de Stat pune această întrebare domnului Wolowski: ,,Admiteţi proprietăţile zidite?7’ „Domnul WoloivsM. Le exclud în chipul cel mai formale. Este o diferenţă de făcut între creditul teritoriale şi creditul urban; şi pentru aceasta este o raţiune ca punctul de purcedere al asociaţiunilor noastre trebuie să fie soliditatea neperisabile a gagiului. Negreşit incendiul Ham-burgului (şi aşa, adaog de la mine, aduceţi-vă aminte şi de incendiul de Bucureşti) nu se întîmplă des într-un secol, dară este destul de a se putea avea frica că un eveniment chiar improbabile ar putea face să dispară gagiul, pentru ca să fie o sporire în închinarea capitalului. Noi credem dară că instituţiunile ele credit teritoriale trebuiesc a se mărgini a lua ca punct de purcedere pământul, pentru că el este un gagiu care nu pere. 2S6 Proprietăţile zidite din oraşe pot fi objectul de operaţiuni şi de asociaţiuni deosebite, ceea ce s-a făcut în Germania”. Aceste, domnilor, le zice domnul Wolowski. Nu mai vorbesc acum de nemţi, dară voi chema în sprijinul meu mărturii române. Ni se zice, domnilor, că casele sînt asigurate şi prin urmare pot intra în asociaţiune cu moşiile. Eu voi lua de exemplu şi ca martur nu societăţi străine, ci o societate de asigurare naţionale, şi pentru care, o spun din toată inima, fac felicitările mele fondatorilor acestei societăţi, şi îndeosebi onor. domn B. Boerescu. Să vedem ce zice societatea naţionale Dacia în această privinţă? Iată am aci o poliţă de a societăţii, în care se prevăd tocmai cazurile acelea prevăzute de domnul Wolowski. Iată ce zice: „Se esclude asemenea din asigurare acele riscuri, adică acele pagube de incendiu cari vor proveni din resbel sau revoluţiuni”. Mai sînt şi alte cazuri de cari se feresc societăţile, de exemplu cutremurele etc. Ei bine, daca fiecare casă are duoă sau trei cazuri unde ele nu se asigurează, şi cari sînt cazurile cele mai grozave, precum şi resbelul din afară, resbelul din întru, cutremurele, cum dumneavoastră, proprietari de moşii, cari voiţi să vă conservaţi moşiile, puteţi să admiteţi a pune moşiile dumneavoastră, cari rabdă şi cutremur, şi resbel civile, şi rezbel din afară, moşii în pămînt neperisabile, cum zice domnul Wolowski, cum aţi putea primi să le puneţi alăturea cu casele ? Cum socotiţi dumneavoastră , cînd aceasta nu se face în Germania, în Polonia, în Eusia, astfel făcînd, Pfanăbriefe-le dumneavoastră au să fie negoţiabili pe pieţele Germaniei? Negreşit, domnilor, nu vor fi primite şi nu veţi găsi proprietari cari să primească a pune moşiile lor alături cu casele. Dacă vor fi proprietari cari să primească aceasta, să-i lăsăm să o primească; dară lăsaţi-mă pe mine, pe proprietarii cari sînt fricoşi, să nu fim obligaţi a pune moşiile noastre alături cu casele. Iată, domnilor, de ce zic că nu pot să primesc unitatea, jugul cel grozav, care e mai teribile decît al lui Prederic cel Mare. Nu voi să-mi impuneţi prin lege a-mi pune moşia mea alături eu casele. Daca domnul Argetoianu voieşte să pună moşia sa alăturea cu casele mele din Iaşi, eu primesc; dară eu nu voi pune niciodată moşia mea alături cu casele domniei-sale... (Ilaritate.) Domnul Argetoianu:. Eu primesc. Aşadară, fără a face glume, mă rezum şi zic : voiţi sistemul proprietarilor germani? Să-l primim; însă să-l primim aşa cum funcţionează el de sute de ani şi cum a salvat moşiile proprietarilor din Silezia, din Galiţia, din Kerson, în fine a salvat proprietăţile atîtor ţări. Vă temeţi de alte credite, de creditele de capitalişti francezi, nemţi? Apoi atunci de ce le luaţi de model în totul, şi nu faceţi altfel decît le schimbaţi firma ? Căci după ce aţi zis : societate solidară de proprietari fonciari, apoi luaţi cel blăstemat project al domnului Herz şi-l copiaţi din cuvînt în cuvînt. Mi-am îndeplinit, domnilor, o datorie de convicţiune întemeiată pe studie lungi făcute în ţara de unde luaţi acest sistem. Acum, faceţi cum voiţi; însă eu vă spun că ucideţi acest sistem chiar de la început, fiind la un loc casele cu moşiile, şi atunci nu nouă, cari ne împotrivim la o monstruozitate, ni se va putea zice că am ucis această instituţiune, ci acelora cari voiesc să pună într-un calîp toate sistemele, şi ţara aceasta să o facă să nu răsufle decît printr-o singură machină pneumatică care se chiamă Bucureşti. (Aplauze.) In şedinţa din 3 martie. în favoarea propunerii lui G. Grădişteanu. 287 Aş ruga pe onor. Cameră, în interesul acestui project şi al grăbirei lucrărilor noastre, să binevoiască a primi propunerea domnului Grădiştea-nu. Puneturile cari au mai rămas în dezacord cu principiul admis s-ar putea mai curînd hotărî într-un comitet decît în şedinţă publică. In şedinţa din 5 martie. în replică cu G. Brătianu şi C. Blaremberg15. Domnilor, voi răspunde şi onor. domn Brătianu şi onor. domn Blaremberg şi mă voi sili să fiu cît se poate mai scurt, deşi onor. domn Brătianu s-a întins asupra eestiunii întregi. Domnilor, să ne întrebăm mai întîi ce luptă a fost aci? Yotul Adunării a dovedit că o imensă majoritate a fost pentru projectul asociaţiunii proprietarilor, şi diferenţa a fost numai în privinţa organizării; erau unii, între cari mă număram şi eu, cari cereau ca unele articole să fie modificate, de exemplu, cum erau acelea relative la unitatea sau pluralitatea institutului. Ei bine, această cestiune s-a tranşat prin votul ce s-a dat de o mare majoritate asupra articolului 1. Aşadară, astăzi nu avem să mai discutăm alt sistem; avem să discutăm numai despre modul cel mai nemerit ce trebuie să găsim ca societatea aceasta să se traducă în fapte pozitive şi să vină în ajutorul proprietarilor teritoriali astăzi ruinaţi. Onor. domn. Brătianu vine şi zice : Dară, daca societatea nu va corespunde la scopul său, ce este de făcut? Trebuie ca dupe acum să luăm măsure, zice domnia-sa, ca nu cumva să se ceară despăgubiri. Mai întîi, domnilor, vă voi spune că într-un articol care vine mai la vale se fixează epoca constituirii şi a funcţionării, cel puţin a uneia din societăţi. Dară să punem cazul că societăţile vor merge rău. Ce despăgubire au să ceară ? Şi ce despăgubire li se cuvine ? Ce pagubă au să aibă acele r societăţi? Capitaluri nu pun, sacrificie n-au să facă. Ţara va face cel întîi sacrificiu căci ţara dă fiecăriia din acele asociaţiuni cîte un milion şi jumătate cu o dobîndă mică. Tot ce se poate întîmpla mai rău ar fi ca statul să peardă ori dobînda, ori o parte din capital; dară despăgubire nu încape, pentru că aci nu dăm o concesiune nimenui, ci sînt numai nişte proprietari cari se asociază şi cari nu vor face nici o cheltuială cu banii lor, ci cu banii statului. Aşadară, socotesc că nu trebuie să se admită acest amendament, căci daca societatea nu va corespunde scopului ei va fi dizolvată, şi nu poate să fie nici o pagubă, pentru că nu văd putinţa de a se întîmpla vreo pagubă cuiva. Prin urmare voi răspunde onor. domn Brătianu că îngrijirea deputaţilor moldoveni, şi mai cu deosebire a proprietarilor moldoveni, al căror domnia-sa se face interpret, că această îngrijire nu este întemeiată. în adevăr, sînt unii din proprietarii moldoveni cari ar fi voit să fie acordată mai iute putinţa de a găsi banii de la o societate de capitalişti, însă ţara, marea majoritate, nu a voit aceasta. Yotul Adunării este dovada cum că se crede că este aşa; şi dacă este aşa, să ne întrebăm unde este mai mare putinţă de realizarea acestei societăţi într-un chip eficace? Cît pentru mine, eu cred cum că aceasta va fi tocmai Moldova, pentru că acolo tărîmul este pregătit, pentru că acolo a existat o bancă, pentru că în partea aceea a ţârei s-a vărsat peste 850 000 galbeni la proprietari, pentru că, în fine, acolo mulţi din proprietari prin acea bancă s-au salvat. Pe urmă, la noi, în Moldova, este şi o educaţiune formată între banchiari; se joacă mai mult asupra efectelor publice, acolo ban-chiarii sînt mulţămiţi dacă la o afacere, la un număr de hîrtii, prin jocul 283 de bursă cîştigă un sfert la sută la bursă. îfu este nici o parte din Europa şi nici din America unde banchiarii să nu joace la bursă, şi tocmai aceasta ne dă nouă drept de a crede cum că vom putea realiza foarte curînd această societate; aceasta o .zic, dacă este ca să fac o afirmaţiune contra altei afirmaţiuni care s-a făcut. Şi daca este pe afirmaţiuni, pot să vă afirm că sînt 4—5 zile de cînd am primit mai multe depeşe din Brăila, din Vaslui, din Huşi, cari nu se împotrivesc decît la sistemul de unitate; nici unii nu s-au rostit în contra sistemului de asociaţiune de proprietari, şi aceasta sînt în drept să o afirm, pre cît depeşele cari au putut să-mi vină mă asigură că chiar în timpul actuale, în Iaşi, sînt proprietari cari deja se ocupă cu instituirea societăţii. Domnul Gr. Sturza: Aşa este. Şi chiar onor. domn Sturza, care a depus un amendament, vedeţi că vine şi va afirmă aceasta; şi cred că nu mă înşel că societatea din Iaşi va fi constituită înainte chiar de a se pregăti tărîmul acesta. Dară, domnilor, v-aş ruga foarte mult să lăsaţi la o parte acest amendament, care nu are nici un temei, care nu are nici o greutate. Şi apoi acei proprietari ce au să fie ? Au să fie ei capitalişti ? Au să fie din aceia cari sînt obicinuiţi a reclama şi a cere despăgubiri ? Proprietarii români au să cuteze ei vreodată să vină înaintea Camerei, înainte ţărei şi să zică că au păgubit, cînd vor şti foarte bine că nu vor fi în stare a dovedi ceea ce au păgubit? în această privinţă cred că nu poate fi cea mai mică bănuială. Dacă însă este vreo intenţiune de a se reveni asupra articolului 16, care este votat deja> atunci este altă cestiune; dară nu cred că acesta poate să fie sentimentul propunătorilor acelui amendament. Este o îngrijire exagerată, pe care eu nu o împărtăşesc, şi de aceea v-aş ruga să mergem înainte, căci în urma unei lucrări care a ţinut atîtea zile objecţiunile rădicate contra multor articole s-au înlăturat, şi astăzi a aderat la ele chiar acei cari făceau objecţiunile. în cît priveşte partea a doua a cestiunii, adică în privinţa proprietăţilor urbane, de a nu se zice nimic prin această lege, socotesc că n-au dreptate acei cari propun aceasta, căci şi proprietatea urbană e tot atît de respectabile ca şi proprietatea teritoriale şi prin urmare avem tot interesul a o dezvolta. Am combătut solidaritatea între proprietatea urbană cu proprietatea teritoriale, fiindcă era incompatibile; însă nu e mai puţin adevărat că şi proprietatea urbană se află în suferinţă, şi dacă nu este în suferinţă ca proprietatea teritoriale, totuşi are trebuinţe ca prin asociaţiuni să ajungă a găsi capitaluri ieftine cu cari să poată schimba faţa oraşelor, care este de nesuferit. Trebuie dară ca avantagiele pe cari le dăm proprietăţii rurale să le dăm şi proprietăţii urbane, să recunoaştem necesitatea de a se putea constitui societăţi, cari se vor prezenta la Cameră cu statutele lor. Trebuie dară, domnilor, să păstrăm principiul acesta, mai cu seamă pentru că am zis că nici o societate alta decît acea înfiinţată prin legea de faţă nu va putea să emită scrisuri fonciare. Prin urmare, fiindcă se zice aceasta într-un chip pozitiv prin lege, trebuie în acelaşi timp să zicem că nu se face imposibile asociaţiunea între proprietarii urbani tot pe bazele de organizare a legii de faţă, adică pe baza scrisurilor fonciare. Socotesc că prin aceasta nu jicnim nici un drept, ba din contra, asigurăm un drept proprietăţii urbane, care este tot atît de respectabile ca şi proprietatea teritoriale. în replică cu Gr. Sturza 16. 19 - c. 595 289 Onor. domn Sturza n-a studiat bine Gestiunea, căci a confundat un articol cu altul. în articolul de faţă se zice atîta: că capitalul de revire-ment se formează şi din preţul vînzării bunurilor care au devenit proprietatea societăţii. Onor. domn Aslan a avut dreptate cînd a zis că nu voieşte ca prin articol să se prejudice o cestiune de principiu, adică principiul dacă societatea are dreptul sau nu de a cumpăra imobile. Aceasta este o cestiune de discutat şi o vom discuta mai tîrziu, cînd vom ajunge la articol [ul] care o conţine. Acum însă, pentru liniştirea dumneavoastră, sînt dator să vă spun că domnul Sturza n-a citit modificările ce le-am făcut mai jos. î?oi am făcut, domnilor, tocmai ceea ce este în sistemul băneei fonciare din Kerson ; am admis straful, sechestrul, somaţiunea şi numai ca tiltima rat/io sa se facă vînzarea. Acum este întrebarea : bine e ca societatea să cumpere imobile sau nu? Eu cred, domnilor, ca e bine, şi e bine tocmai în scopul de a scăpa pe proprietari de pericolul solidarităţii; căci, domnilor, închipuiţi-vă o moşie mare, care se scoate în vînzare; nu sînt muşterii, sau e numai unul care dă un preţ ridicol. Voiţi dumneavoastră ca societatea să nu poată urca acea moşie pînă la suma ce i se datoreşte şi cu chipul acesta să scape pe toţi proprietarii asociaţi de îndatorirea solidarităţii pentru pagubele ce ar rezulta cînd o moşie s-ar vinde eu un preţ mai mic decît suma ce proprietarul acelei moşii datoreşte? Onor. domn Aslan a confundat duoă lucruri: domnia-sa zice ca nu vrea să cumpere acei cari fac parte în consiliul de administraţiune. Aceasta e altă cestiune. Dară tocmai per-miţînd societăţii de a cumpăra moşii pe seama ei, înlăturăm pericolul acel mare, de care se fereşte atît domnul Aslan, cît şi noi, adică că societatea neputînd cumpăra cine ar împedeca pe membri ca în numele lor propriu sau să pună un om de paie ca să cumpere pentru dînşi? Pe cînd din contra, recunoscînd societăţii dreptul ca pe de o parte să cumpere spre a rnu se vinde moşia pe nimica, iară pe de altă parte să vînză spre a nu periclita capitalul împrumutat, cu chipul acesta putem înlătura eventualităţile de care se îngrijeşte onor. domn Aslan. Dacă s-ar fi admis ca această societate să se fondeze de străini, atunci cu drept cuvînt n-ar trebui să se permită acelei societăţi să cumpere, pentru că nu voim ca străinii să devie proprietari pe teritoriul român; însă, odată ce s-a admis asociaţiunea proprietarilor români, altceva este această societate. Aşadară tocmai spre a înlătura orice pericol s-a permis societăţii de a cumpăra, ca astfel să suie preţul vînzării şi să scape pe societate de pagube. Pe marginea amendamentului lui N. Constandachi17 ş.a. Yă rog, domnilor, să luaţi bine seama; aci este cheia projectului; nu trebuie să ne facem iluziuni şi să nu ne despărţim acei cari şîntem pentru acest project. Ce este aci? Cum a zis domnul ministru de finance, s-a susţinut înfiinţarea a trei societăţi de proprietari, în trei diviziuni mari ale ţărei, acolo unde sînt centruri în cari în adevăr s-ar putea forma cîte o societate. Acum onor. domn Costandachi vine şi propune ca cele 3 milioane să se împartă între toate societăţile cari se vor forma. Ei bine, daca se va primi acest amendament, atunci să vă spun ce se va produce în practică : ar putea fi aceasta şi un mijloc frumos chiar de a juca acele 3 milioane ; ne vom asocia patru sau cinci proprietari la Podul Iloaiei sau la Codru Herţa şi vom lua parte din acele 3 milioane. Să se formeze o asociaţiune compusă de trei inşi şi apoi să meargă la Ministerul de Finance şi să zică : Dă-ne şi nouă o parte din subvenţiune... (Zgomot.) Aşa este, domnilor,. 29.0 şi aşa este şi cu termenul de un an pe care-1 cere domnul Costandaehi. Dară, cînd se vor forma acele trei societăţi în cele trei centruri mari şi vot merge la minister a cere subvenţiunea, ministrul cu drept cuvînt le . va răspunde : Staţi mai întîi să vedem cîte societăţi se vor forma în cursul acestui an, ea să ştim eît trebuie să dăm de fiecare societate. O voce: Mai bine să nu se dea la nici una. Ei bine, daca nu veţi da nimic, atunci ce se va întîmpla? Aceste societăţi se vor forma, vor face cheltuieli de instalare şi nefăcînd nimic vor fi în drept să vină şi să vă ceară despăgubire. (Zgomot.) Domnilor, noi nu înţelegem aşa : noi înţelegem că ceea ce am votat să fie un lucru serios. în Silezia, cînd s-a format societatea, Frideric cel Mare a acordat duoă sute de mii de talere, şi alte state unde s-au format asemenea institute au dat păduri, moşii şi bani. Negreşit că subvenţiunea statului, oriunde a fost dată, s-a dat la două la trei sau la mai multe institute, după cum s-a fost hotărît prin legi, iară toate cele[l]alte institute cari s-au format în urmă s-au format pe socoteala lor proprie. Yă rog dară, domnilor, să nu ne despărţim tocmai la acest punct, ei să mergem împreună şi aci, căci aci este tocmai cheia legii. în şedinţa din 6 martie. La articolul 64 (56). Domnilor, în sinul comitetului delegaţilor mi-am permis să objectez contra acestei redacţiuni, care poate să dea loc la o rea aplicare, şi mi s-a răspuns că aci nu este alt nimic decît să recunosc societăţii dreptul creditorului de a putea urmări şi nicidecum altfel decît în condiţiunile prevăzute. Cu toate acestea socotesc că ar fi bine să se şteargă acele cuvinte : „afară de drepturile cari aparţin oricărui creditor”, pentru că scopul societăţii nu este de a vinde, ci de a salva moşiile, şi vînzarea este numai ca ultima măsură. Vă rog dară să ştergeţi din articolul 56 cuvintele : „afară de dreptul care aparţine oricărui creditor” pentru că, principiul fiind pus în articolul 38, acum nn avem decît a regula aplicarea lui, şi nu trebuie să-l mai punem încă o dată. Vă rog asemenea să nu primiţi a se zice aci: „in caz de întîrziere societatea va putea”, ci să se zică : „în caz de întîrziere societatea va face. ..” etc. cele prevăzute aci, şi aci se regulează apoi deosebitele faze prin care societatea va trebui să treacă spre a ajunge la vînzarea imobile-lui. Scopul societăţii nu poate să fie altul, domnilor, decît să-şi aibă asigurate anuităţile sale. Aşadară, vă rog să ştergeţi de aci cuvintele „de va putea”, şi să se zică curat: „în caz cînd împrumutatul nu va plăti anuităţile, societatea va procede la sechestrarea şi vînzarea imobilelui ipotecat conform regulelor ce urmează”, să se zică : „dară că nu poate, dară că va” etc.18 Domnul G. Vernescu: Domnilor, eu aş admite voios cele ce zice domnul Kogăl-niceanu, dară vă mărturisesc că nu înţeleg ce poate să-l facă pe domnia-sa a cere schimbarea aceasta de redacţiune. Căci în adevăr articolul citit aci de domnia-sa nu are a face deloc cu articolul 64. Aceste duoă articole cuprind lucruri cu totul deosebite. în articolul dintîi se proclamă exigibilitatea creanţei din partea societăţii şi în cazul al duoilea se arată drepturile debitorelui în acest anume caz. Ce zice acest din urmă articol? Zice bine pentru proprietari şi domnul Kogălniceanu voieşte să-l facă să zică rău. Zice că această societate are mai înainte de toate şi ea drepturile tuturor creditorilor, dară că mai are încă şi nişte drepturi excepţionale pe cari le au toate societăţile de asemenea natură. Domnul Kogălniceanu însă se fereşte de dreptul comun, nu voieşte 291 să recunoască societăţii acel drept. Apoi s-a mai auzit aceasta? Pentru noi ca acestei societăţi, căreia îi dăm pentru siguranţa ei nişte drepturi de detalie excepţionale, să nu-i acordăm dreptul comun? Şi pentru ce voieşte domnul Kogălniceanu să facă aceasta? Pentru o idee greşită. Crede domnul Kogăl-niceanu că, de îndată ce se va recunoaşte societăţii dreptul comun, apoi ea numaidecît are să vînză de la întîia neplată imobilele fără a da proprietarilor voie de a uza de toate înlesnirile cari se prevăd pentru dînşii în această lege mai nainte de a ajunge la vînzare? Domnul Kogălniceănu propune un remediu cu totul draeonian: domnia-sa zice ca îndată să sechestreze, unde noi zicem că poate să proceadă la sechestru, căci rămîne societăţii facultatea dea nu sechestra dacă va vedea că are a face cu un proprietar a cărui moşie ar putea răspunde oricînd suma datorata. Fiţi siguri că societatea nu va vinde niciodată cînd anuitatea se va acoperi eu venitul. Prin urmare redacţiunea legii este în favoarea debitorilor. Replică lui G. Vernescu. Onorabilele domn Vernescu poate să aibă drept eînd susţine că ideea emisă de mine se înţelege chiar din spiritul legii, fiindcă domnia-sa este acela care a redijat această lege ; eu însă cred că nu este destul ca domnia-sa să înţeleagă singur aceasta, ci ar trebui s-o înţeleagă tot aşa şi lumea întreagă; şi fiindcă eu nu pot să înţeleg aşa acest articol, apoi nu cred că-1 Va înţelege şi lumea întreagă şi nu-1 vor înţelege nici aceia cari vor fi chemaţi să aplice legea. Cînd se face o lege, trebuie să se facă aşa cum să se înscrie într-însa toate principiele într-un mod lămurit, încît la aplicarea ei să nu mai încapă nici un dubiu. Apoi, dacă aţi pus acest principiu, atunci nu înţeleg de ce aţi pus acest articol care negreşit are să sperie pe proprietari; de ce aţi zis că orice trimestru neplătit la scadenţă dă drept etc. ? Pentru ce daţi în mina administraţiunii o putere draconiană, căci proprietarii nu se asociază ca să vîndă proprietăţile lor, ci ca să le scape tocmai de asemenea nenorociri ? ?Şi daca este aşa, apoi atunci binevoiţi a redije acest articol aşa încît se poate înţelege de toată lumea astfel cum ziceţi dumneavoastră; căci eu vă mărturisesc că, deşi domnul Vernescu zice că-1 înţelege aşa, eu unul nu-1 înţeleg. Să fim dară lămuriţi, să spunem oamenilor într-un mod pozitiv ceea ce se va face, precum în toate părţile lumii se face... (Zgomot.) Dumneavoastră care vă interesaţi ca acest sistem să fie bine primit nu puneţi dispoziţiuni elastice, căci slăbiţi scopul, slăbiţi reuşita acestui sistem... (Zgomot, întreruperi.) în fine, domnilor, primesc cuvîntul poate, dară să se ştie că mai tîrziu am să vin cu un amendament prin care voi zice că vînzarea este măsura extremă. Propune un amendament la articolul 72 (67). Domnilor, propun un amendament ca aliniat [al] 2-lea la acest articol în următoarea coprindere : „Daca însă în ajunul zilei fixate pentru vînzarea imobilului proprietarul va răspunde rămăşiţele şi cheltuielile datorite, vînzarea nu va avea loc şi sechestrul se va rădica” 19. Voci: Bine! Replică ministrului de finanţe. Domnilor deputaţi, domnu[l] ministru de finance, din punctul de vedere al legii esistente a timbrului şi înregistrărilor şi din pn netul de vedere al datoriei domniei-sale de a fi mai înainte de toate apărătorul veniturilor statului20, are dreptate. însă, domnilor, şi noi avem dreptate. Am putea foarte bine să cerem pentru această instituţiune nouă, şi pentru necesitatea ce este de a se desărcina proprietatea teritoriale, care e 292 forţa cea mare a statului, să cerem un beneficiu de la stat, dară nu-1 cerem. Cerem însă, domnilor, să nu ni se împovăreze condiţiunea actuale, şi iată cum : de esemplu, voim să facem un împrumut de la societate de 100 galbeni, mergem la tribunal şi cerem înregistrarea obligaţiunii pentru suma de 100 galbeni către societate ; ce voi lua eu în realitate ? Yoi lua 100 de galbeni în numerariu ? Nu. Yoi lua turtii de 100 de galbeni, pe cari va trebui să le scomptez ca să iau numerariu. Ei bine, după toate probabilităţile, precum este şi în Germania, şi în toate părţile, are să fie o scădere în scomp tar ea scrisurilor fonciare, pe care scădere noi o socotim la o treime din 100. De aceea cerem ca în timp de 5 ani de zile să nu plătim taxa de înregistrare decît numai pe numerarul ce vom realiza, adică să plătim înregistrarea pe suma de 66. Aceasta, domnilor, nu este un mare sacrificiu ce face ţara, este o dreptate ce se face. Aşadară, vă rog, şi cer şi de la acei domni deputaţi cari sînt proprietari foneiari, şi de ia cei[l]alţi, să se uite la interesele cele mari, la cari se uită toate ţările pentru rădiearea proprietăţii teritoriale, şi daca ar fi centime sau un franc la suta de lei să nu se uite la el. Şimulţămesc domnului ministru de finance că a consimţit la scăderea propusă prin amendament. Domnul ministru de finance: N-am consimţit. Atunci se schimbă cestiunea. Noi nu cerem să se reducă taxele în general, ci cerem să plătim înregistrarea numai pe ceea ce primim, adică pe 66 din sută. Altminteri ce fel de proteeţiune aţi dat dumneavoastră acestui institut ? Milionul ? Dară acela d-abia să ajungă pentru cheltuielele de instalare a societăţii. Şedinţa din 7 martie. La articolul 34 din statutele Creditului funciar rural21. Au fost oameni, din cari am fost şi eu, cari n-au combătut societatea proprietarilor, dară au zis că de vreme ce s-a luat sistemul german de normă trebuie să ne folosim de experienţa germanilor, introducînd organizarea societăţilor lor de la A pînă la Z. Iată domnilor, cum e în Germania. Aci sînt în faţă duoă interese deopotrivă respectabili. Sînt de o parte proprietarii cari se asociază şi-şi pun ipotecă moşiele lor, dînd în mîna societarilor cari îi reprezintă, în mina consiliului de administraţiune titlurile ipotecei lor. După aceea consiliul de administraţiune mobilizează acele titluri, le preface în scrisuri fonciare, scrisurile acelea se vînd în piaţă şi sînt cumpărate de acei ce devin debitorii lor. Detentorii însă neapărat au în această societate interese de multe ori opuse cu totul de ale societăţii proprietarilor. Dară care este interesul principale al detentorilor de obligaţiuni? Este ca scrisurile cari sînt în mîna lor să reprezinte pînă la para obligaţiunile ipotecare cari sînt în casa societăţii proprietarilor, şi prin urmare şi aceşti detentori de obligaţiuni sînt interesaţi de buna administraţiune a proprietarilor, pentru că au interes netăgăduit să vadă că consiliul de administraţiune al proprietarilor nu emite mai multe scrisuri fonciare decît au obligaţiuni ipotecare. De aceea, la toate asociaţiunile de asemenea natură, şi germane şi ruseşti, sînt duoă autorităţi mari: este consiliul de administraţiune al proprietarilor asociaţi şi este comitetul detentorilor de scrisuri fonciare. Acest comitet numeşte pe delegaţii săi cari asistă la anularea titlurilor, cari priveghează ca direcţiunea proprietarilor asociaţi să nu emită mai multe titluri decît obligaţiunile ce are în casă etc. 293 Prin urmare, administraţiunea asociaţiunii de proprietari nu poate să fie compusă decît de proprietari, de la cari proprietari nu se poate reclama alte titluri decît acte ipotecare de ale proprielor lor moşii. Şi de aceea, domnilor, la secţiunea a patra se vorbeşte, după cum veţi vedea, de adunarea detentorilor de scrisuri fonciare speciale şi deosebită de aceea a proprietarilor, cari acum s-a făcut întocmai după cum sînt alte societăţi analoage din Germania şi Rusia, precum este şi aceea de la Kerson — să v-o arate domnul raportatore, dacă voiţi, din cuvînt în cuvînt, căci are textul *—, şi societatea detentorilor numeşte comitetul sau direcţiunea lor, care are glas deliberativ în şedinţele proprietarilor împrumutaţi ; privegliează la darea de socotele, căci e interesul lor ca nu printr-o rea administrare să se frustreze valoarea, buna-credinţă a scrisurilor fonciare. Pe ce dau oamenii bani ca- să ia scrisuri fonciare? Pe siguranţa că au aceeaşi valoare. Iată de ce s-a modificat articolul astfel, adică că societatea aceasta a proprietarilor trebuie să aibă un consiliu de administraţiune ales dintre dînşii, şi să vină cu titluri ale moşiei sale, nu străine; scrisurile de gagiu se cer de la cei cari compun comitetul detentorilor. Iată sistemul. Domnul N. Aslan; Dacă se rădică asemenea observaţiuni în sinul Adunării, greşeala nu este a noastră — şi nu voi să acuz pe nimeni — , domniile-voastre singur ziceţi că s-a făcut modificări pe cari noi nu le cunoaştem, dară sînt silite, fiindcă aşa ni s-a pus lucrurile ... Este votul Camerei ca delegaţii să se adune să facă modificări, unde să poată veni toţi deputaţii cari vor voi. Depune un amendament la titlul XI al statutelor 22. Domnilor, la titlul XI am următorul amendament : r ,,Articolul.. . Detentorii de scrisuri fonciare în întîia lor întrunire vor preciza prin anume regulament funcţionarea comitetelor lor, precum şi a delegaţilor acestora, în limitele legii şi statutelor creditului fonciar. Xeîntrunirea detentorilor de scrisuri fonciare sau nefuncţionarea comitetului lor nu va putea împedeca activitatea direcţiunii şi a consiliului de administraţiune al proprietarilor asociaţi”. Acest nou articol şi titlu se explică prin sine. în adevăr, se poate întîmpla ca detentorii de scrisuri fonciare să aibă încredere în activitatea societăţii şi să nu se adune. Ei bine, această neadunare să nu poată îm-pedica activitatea societăţii şi a direcţiunii sale. în şedinţa din 9 martie. Replică lui N. C. Aslan23. Eu am ascultat pe onor. domn Aslan cu respect chiar cînd făcea eestiune personale şi-l rog la rîndul meu să binevoiască si domnia-sa a mă asculta- cu acelaşi respect. Sînt 14 zile, domnilor, de cînd discuţiunea aceasta urmează şi dacă vreodată în verio eestiune şi preşedintele şi majoritatea a ţinut seamă de drepturile minorităţii şi a lăsat minorităţii tot timpul ca să se exprime în cea mai mare libertate, aceasta a fost în cestiunea de faţă. în cit se atinge de persoana mea şi de opiniunile mele, onor. domn Aslan acum ca şi altădată face o eroare. X-am fost contra projectului, căci am votat luarea lui in consideraţiime, căci am zis : oricare să fie opiniunile mele în privinţa cutării sau cutării lacune, să cercăm cu românii, căci am cercat destul cu străinii. (Aplauze,) O voce: Aţi combătut privilegiul. 294 In am combătut privilegiul, nu am vorbit nimic de privilegiu; am combătut unitatea, şi aci sînt dator să recunosc că majoritatea cea mare a binevoit, în interesul instituţiunii, să primească opiniunea minorităţii. Aceasta face un mare merit majorităţii; majoritatea a ţinut seamă de toate opiniunile mele. .. Donmul N. C. Aslan: Prea bine: dară de ce nu lasă libertatea discuţiunii? Dumneavoastră vorbiţi în fond chiar acum. Domnul vicepreşedinte 24: Rog pe domnnjl] Kogăliiiceanu să se ţină în ces- tiunc. ' Sînt în eestiune, domniile preşedinte, şi nu fac decît a răspunde din cuvînt în cuvînt la argumentele domnului Aslan; şi de aceea vin şi zic cum că vă rog să închideţi discuţiunea, pentru că niciodată nici onor. domn Aslan, nici altul nu vă va lămuri să votaţi în contra acestui project, precum nu a putut să vă lămnrească eruditul şi convinsul domn A. Go-lesett. Fiecare din minoritate a luat cuvîntul şi a vorbit zile întregi, şi acnm ce se voieşte! Se voieşte de către domnul Aslan să vorbească dnoă ore. Apoi cum socotiţi dumneavoastră, onor. domn Aslan, că vorbind dumneavoastră dnoă ore aveţi să convingeţi pe Adunare şi să faceţi ca această Adunare din 83 bile albe să vină şi să dea 83 bile negre în urma discursului dumneavoastră? Apoi atunci socotesc, onorab. domnule Aslan, că ar trebui să vă fie chiar dumneavoastră ruşine ea să mai faceţi parte din această Adunare. (Aplauze.) Şi de aceea cer închiderea discuţiunii 25. „Monitor', 1873, nr. 60, p. 492, col. 2 — p. 493, col. 5; nr. 61, p. 496, col. 3— p. 497, col. 2; nr. 62, p. 502, col, 5; p. 503, col, 2 — 5; nr. 63, p. 509, col. 5; p. 519, col. 5 — p. 520, col. 2; nr. 65, p. 5-32, col. 5 — p. 524, col. 1, 4; p. 525, col. 2 — 4, 5; nr. 66, p. 533, col. 4 — 5; p. 534, col. 4 — 5; p. 535, col. 1; nr. 67, p. 542, col. 5; nr. 68, p. 545, col. 2. NOTE 1 1 Cînd a fost întrebat de preşedinte dacă va vorbi pentru sau împotriva proiectului, urmind regulii parlamentare care cerea succesiunea oratorilor pro şi contra, K. a spus: „Şi dumneavoastră domnule Grădiştene sînteţi pentru, dară sînteţi contra multor articole, şi eu sînt de opiniunea dumneavoastră. Aşadară sînt pentru luarea în consideraţiune, dară sînt contra unor articole”. Vezi proiectul in „Monitor oficial”, nr? 54, p. 418 şi urm. 2 F. J. B. Josseau, avocat şi om politic francez (1817 — după 1877). A scris Trăite du Credit Foncier, 2 voi., ediţia a III-a, f. 1., 1873. 3 Vezi supra, cu privire la banca Moldovei, p. 135, nota 6. . 4 Ministerul Nicolae Golescu, care îl avea pe I. C. Brătianu la Ministerul de Interne, Finanţe şi ad interim la Război — format la 1 mai 1868. 5 Gr. Argetoianu, raportorul comisiei, spusese că o asemenea instituţie e absolut necesară la noi, căci proprietăţile sînt ipotecate şi trebuiesc găsite capitaluri pentru achitarea datoriilor. 6 Vezi Oratorie I, partea a Il-a a seriei de faţă. 7 Vezi Proiect de lege şi de statute pentru Creditul funciar din România, prezentat guvernului român in decembrie 1872, Bucureşti, 1872 (exemplarul de la Biblioteca Academei a aparţinut lui Nic. Ceaur Aslan). A fost întocmit de nn grup de financiari europeni de la Preus-sische Boden Credit Actien Bank (Berlin), Union Bank (Viena), baronul S. Şina (Viena), Antoiiie Ralli (Londra), Deniere, preşedintele Camerei de comerţ din Paris. Din partea română au participat: Menelas Germani*, Jacques Poumay *, Em. Hillel Manoach, Joseph Halphon, Th. Negroponte, Jacques Ellias, Th. Mehedinţeanu, D. S. Rodocanachi *, Şt. Ioanide (* mandatarii). 295 8 Ironia lui K. este aici muşcătoare. Replica aceasta i se dă mereu lui Sganarelle, burghezul cel zgîrcit din Vamour medecin de Moliere. Fiica sa, Lucinda, este bolnavă şi el, în căutare de leacuri, plăteşte în dreapta şi stingă vecinilor pentru sfaturi medicale. Încîntaţi că îi pot stoarce bani, aceştia 11 complimentează cu aceste cuvinte. 9 L. F. Wolowski (1810 — 1876), om politic francez de origine poloneză. Profesor de economie politică. în 1852 a întemeiat în Franţa Creditul funciar. A scris, între altele: La question des banques (1864), La question monetaire (1869), Vor et Vargent (1870). 10 Vezi, pentru lucrarea lui Toqueville despre America, supra p. 146, nota 5. 11 Lascăr Catargiu. 12 Gr. Argetoianu spusese că K. „făcînd confuzie cu numele meu, după cum a făcut o confuziune completă cu ideele domniei-sale”, a afirmat că moldovenii după şapte ani de secetă n-au cerut scutire, în vreme ce oltenii, după un an, au cerut aşa ceva. G. A. mai adăugase acru că el este astăzi debitorul statului, dar K. „a fost de mai multe ori, nu o dată”. 13 „Se autoriză formarea de societăţi de credit fonciar cu scop de a procura proprietarilor de moşii, care vor voi să se împrumute cu ipotecă, putinţa de a se libera de datorie prin anuităţi cu lungi şi scurte termene. Aceste societăţi se vor bucura de drepturile şi vor fi supuse regulilor determinate prin legea de faţă”. Alături de K. amendamentul fusese subscris de Vladimir Ghica, V. Pogor, V. Vlădoianu, P. Milo, G. Racoviţă. 14 Project de lege asupra Creditului fonciar din România, f. 1., f. an, f. tip., 21. p. 15 G. Brătianu dezvoltase un amendament făcut împreună cu V, Ghica, Gr. Gostachi, A. Mavrocordat şi I. Iamandi: „în nici un caz şi sub nici un pretext aceste societăţi de credit fonciar nu vor fi autorizate a reclama de la stat nici un fel de despăgubire penţru acoperirea pierderilor ce ar fi încercat”. G. B. spusese că fără această măsură de prevedere cele trei milioane date de stat noii creaţii instituţionale riscă să se piardă. C. Blareinberg combătuse amendamentul de mai sus susţinînd că „propune un ce care nu poate avea fiinţă”, căci şi ţăranii vor deveni proprietari la 30 de ani de la aplicarea legii rurale, vor deveni membri ai creditului funciar. Gr. Argetoianu, în calitate de raportor, precizase că într-o şedinţă a comitetului de redactare s-au făcut unele modificări în proiect, „cu consimţămîntul şi concursul mai multor deputaţi”, între care şi K. x\stfel la articolul 2 se adăugase: „Se vor bucura de drepturile şi vor fi supuse la îndatoririle prevăzute prin această lege şi asociaţiunile ce se vor forma între proprietarii de imobile urbane. Aceste instituţiuni nu vor opri înfiinţarea unora sau mai multor bănci ipotecare supuse regimului dreptului comun”. Gr. Sturdza, G. Brătianu şi alţii făcuseră un amendament: „Aceste bănci nu sînt în drept sub nici o formă sau pretext de păgubiri să ceară de la stat despăgubire”. Ideea fusese dezvoltată, după cum am văzut mai sus, şi de G. Brătianu. Amendamentele au fost respinse cu 47 de voturi împotrivă şi 40 pentru. 16 Grigore Sturdza precizase împrejurările cind proprietarul nu achită la termen cotele ipotecii. După trei termene întîrziate se puneau amenzi şi se instituia o curatelă care dădea proprietarului 1/3 din venit şi 2/3 societăţii; la al patrulea termen moşia era scoasă la vinzare. Aceste principii stăteau la baza funcţionării băncii funciare din Kerson, la care comitetul de redacţie se referise adesea. Or, în cazul de faţă ele fuseseră omise, încît Gr. Sturdza observase pesimist că „toate aceste dispoziţiuni s-au exclus de către comitet şi a făcut din banca foneiară ce este a se înfiinţa la noi o bancă de speculaţiuni, dînd societăţii dreptul de a cumpăra moşii în termen de un an”. 17 N. Gostandachi, M. Gornea, A. Polizu, Gr. Costachi depuseseră următorul amendament: „împrumutul de trei milioane ce va deschide guvernul se va împărţi dopotrivă între toate societăţile de credit fonciar ce se vor constitui în puterea legii de faţă pînă în termen de un an”. Amendamentul a fost respins. 18 Sugestiile lui K. au fost respinse. 19 Amendamentul a fost acceptat. 20 Ministrul de finanţe explicase că în comitetul delegaţilor s-a cerut ca proprietarii care au contractat împrumuturi să fie scutiţi de taxa de timbru şi de înregistrare sau măcar să beneficieze de o reducere a acesteia. El era împotriva acestei facilităţi. Gr. Argetoianu făcuse un amendament: „Societarii înscrişi pentru incripţiunea ipotecilor către societate vor fi scutiţi în termen de cinci ani de o a treia parte din dreptul [sic] de înregistrare”. Fusese primit cu 39 de voturi pentru şi 29 împotrivă. 21 Articolul 34 din statute prevedea că consiliul de administraţie este format din 12 membri aleşi de adunarea generală. O treime din aceşti administratori erau luaţi dintre străinii domiciliaţi în România. Numirea se făcea pe cinci ani. 22 „Societatea se referă la articolul din [loc gol — n.n.] pentru toate dispoziţiunile neprevăzute în statute, mai cu seamă acelora cari privesc la jurisdicţiunea arbitrară pentru contes-taţiuni, supravegherea guvernului printr-un comisar, precum şi pentru toate drepturile şi imunităţile ce această lege conferă creditului funciar rural”. Amendamentul a fost primit. 296 23 N. C. Aslan ceruse să se continue discuţia, în primul rînd ca să se audă şi opinia minorităţii, şi îşi exprimase regretul că K., care făcea parte din ea, era la tribună gata a cere închiderea discuţiilor: „îmi pare rău că văd la tribună pe domnul Kogălniceanu gata a cere închiderea disctiţiunii. Domnia-sa, care a fost alături cu noi ca să combată acest project de lege [...]”. K. a replicat: „Nu, nu este esact”, dar Aslan a insistat: „Vă rog, domnilor, lăsaţi discuţiunea să continue!” K. impacientat însă a amintit: „Sînt astăzi 14 zile”. Si Aslan, lămurit, a exclamat: „A! Aşa merge treaba!” 24 G- Gr. Cantacuzino. 25 Proiectul a fost primit cu 72 de voturi pentru şi 26 împotrivă. Necesitatea constituirii creditului funciar era acut resimţită de proprietarii de moşii. Iată situaţia cîtorva dintre ei, parlamentari, şi împrumuturile solicitate: Proprietarul Proprietatea Suma cerută Venitul Valoarea proprietăţii G. Gr. Cantacuzino Negraşi (Argeş) 80 000 14 266 213 990 Panait Filitti Stîlpeni (Buzău) 50 000 14 687 222 312 Menelas Gherman Miclăuşu (Buzău) 25 000 6 775 101 625 Ion Ghica Săbieştii Vechi (Dîmboviţa) 24 000 3 200 48 000 Ion Văcărescu Văcăreşti (Dîmboviţa) 85 000 13 512 202 680 Dim. Ghica Dobreni (Ilfov) 50 000 60 000 900 000 G. Mânu Aprozi (Ilfov) 40 000 23 500 353 500 I. G. Brătianu Valea Mare, jumătate (Muscel) 13 605 1 995 29 937 Goleştii Goleşti (Muscel) --- 21 522 322 830 Ştefan Greceanu Măgula (Prahova) 50 000 24 400 381 000 D. A. Sturdza Ghilăveşti (Tecuci) 25 000 9 928 148 920 G. Vernescu Stîlpuşi Gornea (Vîlcea) 50 000 8 296 124 444 (cf. Prima societate de credit funciar român din Bucureşti, Bucureşti, 1873, p. 83 şi urm.). în favoarea acordării unui credit pentru repararea spitalului din oraşul Neamţ * Domnilor, se înţelege foarte bine că o asemene moţiune1 nu se poate trămite la secţiuni, pentru că şi ieri şi alaltăieri au fost cereri mult mai mari, de milioane, şi toate acele s-au hotărît să se trămită la comisiunea budge-tară; şi de aceea vă rog ca şi această cestiune să o recomandaţi acelei comisiuni. Şi să nu se creadă că această cestiune este neînsemnată, pentru că aci e vorba de a se închide un spital care noi acei ce îl cunoaştem ştim că este un spital din cele mai frumoase şi mai bune, care a costat milioane, dară care de cînd s-a dat Epitropiei Sf. Spiridon ameninţă a se ruina cu totul... Domnul preşedinte al consiliului: S-a prefăcut anul trecut, numai tavanuril mai sînt de reparat. Ya să zică pentru lucru de nimic ar fi a compromite funcţionarea acestui spital. De aceea rog ca această moţiune să se trămită la comisiunea budgetară 2. „Monitor”, 1873, nr. 70, p. 564, col. 4 * Şedinţa din 14 martie 1873. 297 N O T E 1 Se pornise de la o interpelare făcută de I. Agarici, care anunţase că comisia bugetară a respins creditul pentru repararea spitalului din oraşul Neamţ. El citise* o telegramă trimisă de dr. Radu: „în momentul acesta a căzut toată bagdadia (tavanul) unui coridor de la secţiile catului de sus; cele[l]alte bagdadii ameninţă căderea lor. Neşte asemenea cheltuieli nefiind prer văzute în deviz, vă anunţăm urgent”. 2 Gazul a fost trimis la comisia bugetară. Reclamă studii prealabile pentru luarea în discuţie a proiectului privind construirea unui pod de cale ferată care să facă joncţiunea liniilor ferate române cu cele turceşti* Domnilor, nu putem să facem nimic alt decît să ne unim cu toţii eu opiniunea domnului Boerescu1 căci înainte de toate trebuie studiu făcut în cestiunea aceasta, şi pentru ca să se poată face studie este de mare trebuinţă ca printr-un vot să declarăm că este de utilitate publică această lucrare. Şi apoi vom vedea ce mai este de făcut, căci eu, de exemplu, nu voi vota facerea acelui pod decît numai atunci cînd voi vedea că el are să ne ducă la Constantinopole, iară daca va avea să ne ducă numai pînă la Yarna, atunci nu-1 voi vota. Daca însă astăzi vom veni noi şi vom declara printr-un vot că construirea acelui pod este de utilitate publică, este cu totul altceva decît a vota chiar construirea lui2. „Monitor”, 1873, nr. 72, p. 578, # col. 5. * Şedinţa din 15 martie 1873. NOTE 1 Vasile Boerescu, în calitate de raportor, spusese că pentru podul care urma să facă joncţiunea liniilor ferate româneşti cu cele turceşti (Giurgiu — Rusciuc) erau necesare studii prealabile, atît de partea românească, cît şi de cea turcească. 2 Discuţia a fost închisă. Intervenţie la proiectul prin care se modificau unele articole ale legii privind monopolul vînzării tutunului * Domnilor, prin articolele 1 pe cari le-aţi votat, vedeţi că nu s-a atins nici una din dispoziţiunile legii organice, nu s-au lovit întru nimic interesele regiei. Eu am aderat la aceste modificări, propuse de persoane din cari unele au votat chiar în contra monopolului, căci ele s-au făcut cu consimţământul onor. domnului Vernescu şi domnul Eraclide 2. * Şedinţa din 16 martie 1873. 298 Domnilor, ce este acest articol3 ? Ce interese loveşte el ? Loveşte interesele contrabandiştilor; nici mai mult nici mai puţin; şi cari contrabandişti? Tocmai aceia de care legislatorul a voit să scape ţara. Prin lege s-a oprit ebreilor de prin sate de a fi debitanţi de tutun, ei însă au devenit contrabandişti... Domnul Gr. Sturza: Atunci puneţi in lege că numai domiciliele ebreilor să se calce. Regret că domnul Sturdza mă întrerupe. Domnia-sa trebuia să aibă puţină pacienţă şi ar fi văzut unde voi să ajung. Aci, domnilor, se atinge de acei colportori cari au gazde de tutungii şi poartă asupră-le numai cîtăţimi mici, se plimbă prin oraşe şi fac debitul ilicit. Contrabandiştii mari stau acasă, au organizaţi vagabonzi, cari aceştia merg^ cu tutunul prin sate şi oraşe şi zic trecătorilor : Cumperi tutun bun? îl prind agenţii regiei. Peste Milcov, contrabandiştii aceştia nu ştiu nici chiar româneşte; îi prind agenţii regiei, dară amendele prevăzute de legea primitivă, şi care prin modificările ce vi se propun acum s-au redus, nu se pot aplica... Domnul Gr. Sturza; Aceasta priveşte la partea a duoa. Rog să nu fiu întrerupt, domnule preşedinte. Am dreptul să vorbesc aşa cum cred eu începînd cu partea a duoa şi sfîrşind cu partea întîia, începînd de la Z pînă la A. Eu ascult pe toţi, niciodată nu întrerup, şi cer să nu fiu întrerupt. Reviu la Gestiune. Pentru acei oameni cari fac contrabanda aceasta ascunsă şi pe cari nu e posibilitate a-i pedepsi, negreşit că dumneavoastră, cari sînteţi de bună-credinţă, nu veţi face altminteri decît a primi aceea ce este în dreptul comun; şi căci aci regia nu propune alt decît ceea ce însuşi domnul Yernescu a propus. Yine acum observaţiunea aceea că numai preşedintele de tribunal să poată da autorizaţiune spre a se face o percheziţiune. Şă vedem daca este practic aceasta. Cine face contrabanda, domnilor? ÎTeapărat că aceia nu sîht decît nişte oameni fără căpătîi, nişte vagabonzi, cari umblă prin mahalale sau pe la sate cu o mică cantitate de 5 sau 10 kilo tutun; cînd ei sînt prinşi, sînt supuşi la o amendă de 70 franci. Cum voiţi dumneavoastră să meargă agentul regiei la reşedinţa districtului, în depărtare uneori de cîte trei sau patru poşte, unde, dupe ce va da petiţiunea preşedintelui, să aibă o amînare poate de şapte sau opt zile, în care timp contrabandistul a putut a lua cunoştinţă despre percheziţiunea ce-1 ameninţă şi a putut să-şi ascundă tutunul sau să lase să i se găsească o oca mimai. Ei bine, pentru a găsi o oca de tutun, agentul trebuie să cheltuiască 70 franci sau şi mai mult. Apoi domnilor, cu modul acesta nu se descopere contrabanda, şi a stărui a se menţine dispoziţiunile legii în vigoare, în privinţa contrabandei, este a nu voi monopolul. Aceia cari doresc aceasta au toată dreptatea : eu modul de a descoperi fraudele prin preşedintele tribunalului nu putem ajunge decît la acest rezultat; orice cercetare este cu neputinţă. în projectul guvernului se pusese ca magistratul să nu poată refuza autorizaţiunea de a face perchiziţiune domiciliară decît întemeiat pe motive. Dară noi comitet am opinat să se prefacă acest articol, să rămînă numai atîta, că magistratul este dator imediat, în şedinţă plenar ie, să zică : primesc, ori nu; pentru ce? Pentru ca să lipsească orice bănuială de rea-credinţă şi pentru ca să nu aibă timpul contrabandistul a afla despre perchiziţiunea ce are să i se facă, ; m Să vă dau un exemplu, domnilor : pe malul Dunării se face contrabanda cea mai grozavă, se vinde tutunul prost pentru calitatea cea mai bună. Orieit de bună ar fi calitatea tutunurilor regiei, aibă chiar aroma tutunurilor din Yirginia, nu poate să reziste acestei contrabande. Mergeţi la Belvedere, vedeţi atelierul de acolo, vedeţi că se întrebuinţează numai români, cari se plătesc cu cîte duoi şi patru franci pe zi. Cum voiţi ca o administraţiune care suportă aşa mari cheltuiele, care plăteşte statului 10 milioane pe an, cum voiţi să poată concura cu contrabandiştii cari debitează pe malurile Dunării, prin sate şi oriunde găsesc un particular pe care să-l poată înşela f Nu poate regia să lupte cu contrabanda. Dară se zice că domiciliul se calcă, că este inviolabile dupe Consti-tuţiune; însă de cine se calcă ? De un agent judecătoresc, de judele de pace; şi apoi aceasta nu e ceva obligător, este facultativ, poate să refuze autorizaţiunea; dară ceea ce se cere este ca refuzul sau autori-zaţiunea să o pronunţe chiar în ziua aceea, şi apoi socotiţi dumneavoastră că regia întrebuinţează totdeauna aceste mijloace, că ea calcă toate casele ? Dară eu vă pot dovedi că în curs de şase luni de zile, în Bucureşti, nu s-au călcat decît 10 sau 15 case; în sate, deloc; căci a cercat, şi văzînd că o costă mai mult, n-a mai voit să facă nici o călcare. Apoi, domnilor, amendele sînt ale statului, numai tutunul este al regiei şi din acela numai a treia parte, căci celălalt se dă descoperitorului contrabandei. Vedeţi dară că regiei nu-i daţi nimic dîndu-i mijloace pentru descoperirea contrabandei, ci serviţi interesele statului. De aceea, domnilor, eu v-aş ruga să binevoiţi a vota acest articol, fiindcă el aduce un bine statului, pentru că se pune în poziţiune regia de a putea administra monopolul, căci altfel nu o societate de oameni, ci o societate de îngeri încă nu ar fi stare să manţină şi să administreze monopolul. T Pe marginea articolului 30. Domnilor, acest articol4 nu este cerut, ci impus. Onor. domn Vernescu a insistat foarte mult, şi cu drept cuvînt, de a se introduce în lege această modificare, ca regia să fie obligată pe lingă cele [ljaltetutunuri să aducă şi mahorcă, care se întrebuinţează la spălatul oilor, fiindcă, deşi prin lege se dă voie proprietarilor să o aducă, însă nici unul nu o aducea, fiindcă costa mult. Ei bine, acum regia este îndatorată să aibă depozite de asemenea tutun şi să-l vînză ieftin5. „Monitor”, 1813, nr. 13, p. 581, col. 2 — 3. NOTE 1 Se prevedea modificarea articolelor 6, 17, 22, 23, 24 şi 30 ale legii pentru monopolul vînzării tutunului. Aceste modificări preconizau o serie de măsuri punitive contra celor care ar fi comercializat tutun fără autorizaţia regiei monopolurilor. Se exceptau cantităţile pînă la 100 g tutun, 50 g tabac, 25 de ţigări. Se fixa cuantumul amenzii de care erau pasibili contravenienţii şi se preconiza confiscarea mărfii deţinute în chip ilicit. în localităţile fără tribunale, ordinul de percheziţie putea fi dat de judecătorii de pace. Apoi termenul de notificare al concesionarului către cultivatorii de tutun era mărit de la 10 la 25 de zile. 2 G. Vernescu spusese că modificările sînt sugerate de concesionari pentru evitarea contrabandei şi că legea nouă tinde să le suprime, nu să le rezolve nominal. Adăugase apoi că trebuie întrebaţi şi aceştia dacă primesc, căci e vorba de un contract. G. Gantili (nu Eraclide!) voise să ştie dacă modificarea termenului de notificare de la 10 la 25 de zile e agreiată de concesionari. 300 3 La articolul 1 al proiectului G. Brătianu propusese ca autorizaţia de percheziţie să fie dată numai de preşedinţii tribunalelor. Gr. Sturdza ceruse ca, după ce s-a procedat la percheziţie, dacă nu s-a găsit nimic, regia monopolurilor să fie obligată la o amendă de 1 000 de lei. Amîndouă propunerile au fost respinse. 4 Articolul 2 al proiectului prevedea obligativitatea pentru regia monopolurilor de a crea in toate reşedinţele de judeţ şi plăşi depozite de mahorcă pentru spălatul oilor, la un preţ inferior celui pentru tutunul de fumat. 5 Proiectul a fost primit cu 50 de voturi pentru şi 18 împotrivă. 301 Sesiunea 1873— 1874 Discurs asupra situaţiei interne a ţării. Pe marginea proiectului de răspuns la mesajul tronului * Domnilor deputaţi, de mai mulţi ani puterile legislative ale statului,, adică Adunarea şi Senatul, au fost adoptat, drept mod de a răspunde la discursul tronului*, modul uzitat în timpii normali de către marele dascăl al popoarelor moderne în materie parlamentară şi constituţionale: Parlamentul Engliterei. în toţi anii din urmă s-a răspuns domnitorului într-un chip încît majoritatea şi minoritatea să se poată întruni în aceleaşi simţiminte de devotament către tron şi către persoana aceluia care conduce destinatele Eomâniei. în anul acesta cel puţin mie mi se pare că onorabila comisiune a amestecat în adresă mai multe cestiuni cari sînt cu totul ale guvernului: cestiuni ministeriali, şi cari prin urmare ar fi putut, cum s-a făcut şi în anii trecuţi, să se trateze îndeosebi. Aceasta mă pune pe mine în poziţiune şi în necesitate, ca membru ăl opoziţiunii, de a nu da votul meu acestei adrese. Dintîi voi vorbi, dacă mă pot esprima astfel, despre partea stilistică a acestei adrese. Domnilor, daca undeva se poate zice că în lumea aceasta totul este relativ, negreşit este cînd se susţine că binele sau răul unei ţări provine din durata lungă sau scurtă a unui guvern. Ţara se poate resimţi şi în bine şi în rău de această durată; aceasta depinde de cine compune acest guvern. Şi aci fac abstracţiune de onorabilele persoane cari ocupă astăzi scaunele ministeriale; eu susţin o pură teză filosofică, dacă mă pot pronunţa aşa, fără cea mai mică personalitate. Cînd guvernul este compus de nişte oameni cari sînt la înălţimea misiunei lor, cînd toate actele guvernului lor se traduc în acte folositoare pentru ţară, negreşit că atunci este cea mai mare fericire pentru ţară de a avea cît se poate mai mult un asemenea guvern. într-adevăr, domnilor, cînd un domnitor are fericirea sau norocul de a vedea în guvernul său un Cav [o jur, negreşit că atunci trebuie să se fericească şi pentru ţară şi pentru tron. Cu asemenea oameni în capul afacerilor publice, provinciile, ducatele, marcbizatele Italiei devin Italia; regele merge la Soma. Asemenea guverne şi oameni cari le compun trec la nemurire. * Şedinţa din 22 noiembrie 1873. 302 Am văzut asemenea ce a făcut în Germania marele bărbat al veacului, principele Bismark. Din acea formă geografică numită Confede-raţiunea Germaniei, a făcut o Germanie, una şi mare, şi pe regele Wilhelm l-a pus mai presus de nori. în asemenea condiţiune, negreşit că Germania se poate aplauda că destinatele ei de atîţia ani se conduc de principele Bismark. Din contra, cînd un guvern este rău compus, cînd miniştrii nu se ocup deloc de interesele vitali ale ţărei, cu cit va dura mai mult, cu atîta nefericirea pentru ţară va fi mai mare. N-am nevoie să vă citesc multe nume din istoria popoarelor străine; mă voi mărgini la două esemple. Yeţi recunoaşte că miniştrii din timpul lui Ludovic XV au pregătit revoluţiunea care a adus căderea lui Ludovic al XVI[-lea]. Miniştrii ultimului rege de Neapole au adus căderea acestuia. Ştiţi cum regelui, bine sau rău, i s-a lipit numele de regele Bomba2. Chiar în ţara noastră ştiţi că am avut miniştri cari au durat domnii întregi; astfel sînt Villara 3, loanidis 4... O voce: Ioanid nu a fost ministru. A fost mai mult decît ministru, a fost consilier în sfatul administrativ, şi a dominat acest sfat! Vedeţi, domnilor, că aserţiunea coprinsă înprojeetulde adresă, adică că Adunarea se felicită de durarea ministerului actual, în sine poate să fie combătută tot atît de puternic cît este sprijinită. Ca teză, ea are afirmaţiuni, dară are şi negaţiuni. Dara vin la fond. Mai înainte de toate văd că ministerul pune în gura domnitorului espresiuni de mulţumire ce resimte de primirea strălucită ce s-a făcut domnitorului nostru în străinătate 5. Nici putea, domnilor, să fie altmintrelea ! Avem un domnitor care face parte din familia cea mai ilustră şi mai puternică din lume, şi nu ar fi domn al României că încă ar fi fost bine primit înălţimea-sa. Şi mai nainte de a fi domnul nostru, a fost bine primit şi în palatul de la Schoembrun, şi la Tuileries, şi la Madrid, şi oriunde a călătorit. Ca domn al României, măria-sa a mai fost minunat primit şi la Livadia, şi la Paris. Aşadară, nu avem decît să fim foarte măguliţi de acea primire, dară să nu dăm acestor primiri o însemnătate politică şi care ar avea aerul a se raporta la starea de lucruri actuale. Să nu zicem orbeşte că ne felicităm de încrederea ce inspiră puterilor garante starea actuale a României. Eu declar că nu mă voi uni cu această aserţiune, şi iată de ce : pentru că n-are nici un temei. Nici un ministru nu va zice şi nu a zis că inspiră neîncredere puterilor străine. Tot aşa slab, şi mai slab, este paragraful care susţine că relaţiunile noastre esterne sînt cele mai satisfăcătoare. Acest cuvînt, domnilor, este stereotip în toate adresele, şi am văzut acest cuvînt zis dimineaţa de unii miniştri, cari seara au fost siliţi să se retragă, tocmai pentru că acele relaţiuni nu erau deloc din cele mai satisfăcătoare. Onorabila comisiune ne zice să ne bucurăm şi noi de afirmaţiunea ce ni se face că relaţiunile noastre din afară sînt de minune. Eu mi-aş permite să întreb pe onorabila comisiune : primitu-a cel puţin această asigurare sub beneficiul de inventariu sau s-a pus simplu la afirmaţiunea crede şi nu cerceta? Comunicatu-s-a comisiunei cartea relaţiunilor noastre diplomatice ? Are comisiunea certitudinea ca nicăieri pre orizontele politic al 303 Bomâniei nu este cel mai mic nor ? Eu socot ca onorabila comisiune nu Ta putea afirma. ISFu mai tîrziu decît în anul trecut, fostul ministru de externe, astăzi agentul ftostru diplomatic la Viena 6, ne spunea, şi într-un chip convingător, că relaţiunile noastre cu străinătatea erau departe de a fi satisfăcătoare, şi ne spunea aceasta cu durerea adevărului. Ei bine, de atunci nu văd că situaţiunea s-a schimbat. Hu am avea decît să întrebăm pe agenţii noştri în străinătate, cum stau domnia-lor ? ce rol joacă ? ce importanţă li se dă? ce primire găsesc, mai ales cînd se atinge de drepturile ţărei? Ministrul de externe negreşit ştie mai multe decît mine în această materie, dară nu poate opri pe cel mai puţin ştiutor ca să nu se resimţă şi el de relaţiunile noastre exterioare, cari deloc nu sînt satisfăcătoare. Avem declaraţiunea formală de la unii din agenţii noştri că unele puteri nu ne mai poartă interes ; de la alţii că sîntem şterşi cu desăvîrşire din lista acelor state şi ţări cari atrag atenţiunea puterilor. De la alte guverne nu găsim decît o complectă indiferinţă. Cum dară putem să zicem că relaţiunile noastre exterioare sînt din cele mai satisfăcătoare? Ştim foarte bine că de mai mult timp nu mai avem fericirea de a avea tre-buitoarea, neapărata bunăvoinţă a înaltei Porţi. Cum dară, domnilor, se poate zice că relaţiunile externe sînt din cele mai satisfăcătoare, cînd tocmai înalta Poartă vine şi dă acestei afirmaţiuni cea mai eclatantă dezminţire ? Chiar în zilele trecute aţi citit în ziarele străine şi pămîntene nota înaltei Porţi prin care se susţine că Principatele Bomâne nu au decît nişte mici privilegie care li s-au dat în mod graţios de către sultani, şi pe urmă revine la concluziunea că Principatele nu au dreptul de a încheia convenţiuni cu puterile străine. Eu mulţumesc foarte mult comisiunii că susţine sus şi tare drepturile ? seculare şi neîntrerupte cari le-a avut şi le are Bomânia de a încheia convenţiuni. Dară, odată ce am zis aceasta şi vom afirma cu toţii acest drept al ţărei, nu sîntem oare în drept şi în datorie să ne întrebăm : cum se întîmplă şi de unde vine această nenorocire naţionale ca noi astăzi să cădem în dizgraţia înaltei Porţi ? Domnilor, nu am să fac aici istoria relaţiunilor noastre seculare cu Poarta; hu am să vă arat ce datorim înaltei Porţi, dar veţi mărturisi cu toţii că sub scutul înaltei Porţi au trăit strămoşii noştri şi au conservat existenţa noastră politică, cînd în cursul seculelor alte naţiuni mai puternice şi-au perdut pe a lor. Asemenea ştiţi cu toţii că de la transformarea noastră politică, de la 1857, toate actele naţionali ale noastre s-au recunoscut de Poartă cu cea mai mare bunăvoinţă. (Aplauze.) Şi toate puterile garante binevoitoare nouă. .. ; şi defiez pe oamenii cari au purtat cîrma ţărei să spună dacă Napoleon III, de neuitată memorie pentru noi, nu ne zicea totdeauna : Bespectaţi pe înalta Poartă; fiţi în respectul legăturilor ce aveţi eu dînsa, căci acolo este mîntuirea, adevărata indepen-dinţă a Bomâniei. (Aplauze.) Ei bine, înalta Poarta vine astăzi şi ne contestă dreptul cel mai mare, un drept pe care, nu voi vorbi de veacurile trecute, de documentele găsite de domnul Exarcu 7, ca cei scăpătaţi cari scot hrisoavele strămoşeşti, voi vorbi numai de la 1834 încoa. în aceşti 40 ani, pe cînd Principatele erau separate chiar, au avut pururea dreptul a încheia tractate cu puterile străine, şi sub Ghica vodă, şi sub Ştirbei, şi sub Grigorie Ghica 8, şi sub Cuza. Este asemenea cunoscut că de patruzeci de ani Bomânia încheia convenţiuni cu puterile vecine şi Poarta nu a zis nimic. Ba avem chiar 304 convenţiuni cu înalta Poartă, convenţiunea telegrafică încheiată la 1857, şi în toate acestea Poarta nu a zis nimic. Şi tocmai acum, după 40 de ani, ea vine şi ne contestă acest drept neprescris şi neprescriptibile, şi pe ce cuvînt? ,,Fiindcă această infracţiune la condiţiunea autonomiei Principatelor ar putea într-o zi să vateme intereselor celor de al treilea şi să dea motiv de reclamaţiuni”. Yedeţi pe ce motiv înalta Poartă ne contestă acest drept, că am putea noi să ieşim din poziţiunea puternică, tare, care ne-a asigurat-o Tractatul de la Paris, aceea de a nu avea decît o politică românească, iară nu turcească, nici grecească, nici germană, nici franceză, de a rămînea sub garanţia colectivă a Europei, şi plecîndu-ne unei influenţe esclusive am putea să abuzăm de acest drept, încheiînd convenţiuni, cari convenţiuni să lovească interesele celor [ljalte puteri garante sau unora din ele. în faţa acestui sistem plin de conflicte, ia să ne întrebăm : cum înalta Poartă vrea să revină la un timp la care nu mai poate reveni, la timpul firmanelor, al hatişerifurilor, la timpul intervenţiunilor ? Aceasta vine pentru că şi noi nu am fost prudenţi în politica noastră interioară. De-o bucată de timp, deşi conservatori, am adoptat o politică aventurieră. Mai multe dăţi am văzut cînd ministerele întregi, cînd miniştri izolaţi, făcînd să răsară cuvîntul magic de independinţă. Dară nu sîntem independinţi ? Nu sînt în Germania regi, mari duci, cari nu au drepturile de independinţă şi de suveranitate ce le are domnul nostru? Noi, în ţara noastră, avem poştele noastre, telegrafele, armata noastră, avem putere legiuitoare, avem codul civil, codul penal al nostru etc.; avem o pozi-ţiune puternică făcută prin tractate. După aceste tractate, cînd una din puteri ne-ar ataca, cele[l]alte puteri sînt datoare să vină în ajutorul nostru, şi nu sîntem mulţumiţi cu această independinţă de fapt, vrem indepen-dinţa absolută, nepregătiţi, cu atîtea cestiuni nerezolvate în întru, cu o situaţiune deplorabile şi morală, şi materiale, şi financiară; cu ţara sfâşiată şi împărţită în tabere ostile una alteia, s-a făcut a răsuna cuvîntul de independinţă, pentru ca în urmă să devenim mai dependinţi de toate împregiurările, de poftele celor puternici, cari voiesc să pună mîna pe noi; pe cînd astăzi dependinţi, de voiţi, nimeni nu poate a ne ataca fără să izbucnească un resbel european. Iată pentru ce şi Poarta vine şi, la încercări imprudente de a rupe legăturile noastre seculare, ne răspunde contes-tîndu-ne dreptul cel mai mare, cel mai esenţial. închipuiţi-vă, domnilor, într-o epocă unde interesele materiale primează totul, să nu avem dreptul de a încheia nici convenţiuni poştali, nici telegrafice, de extradiţiune, de vămi etc.; să fim siliţi a regula aceste cestiuni prin convenţiuni încheiate la Oonstantinopole. Aceasta, o mai repet, nu poate fi. După o asemenea tristă stare de lucruri, dacă mai credeţi că relaţiunile noastre interioare * sînt din cele mai satisfăcătoare; dacă credeţi că putem merge astfel cu înalta Poartă fără pericol pentru drepturile noastre strămoşeşti, atunci cei ce sînt de această opiniune voteze adresa. Eu nu voi vota şi rog pe toţi colegii mei să nu o voteze. Domnilor, aci nu este cestiune de partid, este cestiune de ţară, este cestiune de viitorul naţiunii noastre. Cînd va fi ţara lovită, cei ee sînt mai conservatori, aceştia vor păţi mai mult decît acei ce ar avea numai un desag în spinare. * Citeşte: exterioare. 20 - c. 595 305 Aşadară, aci trebuie ca toţi,. împreună cu miniştrii, să ne gîndim serios ce este de făcut spre a reaşeza buna armonie cu înalta Poartă şi să nu ne jucăm cu frazele, cu cuvinte cari sînt frumoase tipărite, dară cari nu schimb starea critică în care ne-a adus politica aventurieră care se urmăreşte de cîţiva ani. Domnilor, voi trece acum la un alt paragraf din adresă, unde se zice că, atunci cînd o ţară este bine în întru, ea este respectată în afară. Be-cunosc că aci s-a proclamat un adevăr absolut. Dară, domnilor, aşa este cînd o naţiune este unită în întru, cînd armonia există între guvernanţi şi guvernaţi, cînd bogăţia naţională se dezvoltă în ţară, cînd mulţumirea sufletească animă toate clasele societăţii, cînd totul este în progres şi în legalitate, cînd mari şi mici ne strîngem mîna, o ! atunci putem zice că sîntem tari în întru şi că nu avem să ne temem de nimic în deafară, şi am putea brava chiar pe înalta Poartă. Dară, domnilor, aceasta nu este, şi nici projectul de adresă, nici discursul tronului nu o constată. Discursul tronului ne vorbeşte de o mulţime de lucruri şi o mulţime de cestiuni secundare, cari, dupe mine, nici nu s-ar cuveni să se coprinză într-un discurs al tronului, care trebuie să aibă un caracter cu totul înalt, să îmbrăţişeze numai generalităţi şi acte de o importanţă superioară; să dea seama, în fine, de situaţiunea ţărei în totalitatea sa politică. Ei bine, tocmai aceasta este cu desăvîrşitre omisă din discursul tronului. Ni se vorbeşte că are să se îmbunătăţească sistemul penitenciar; aceasta trebuie să bucure mult pe acei ce vizitează puşcăriele. Ni se vorbeşte asemenea cum că expoziţiunea de la Yiena9 a avut un rezultat foarte măgulitor. Ei, aci sînt dator să recunosc că în stilul înflorit al onor. comisiuni nu a putut să caracterizeze mai bine acest rezultat decît zicînd ca a fost măgulitor. r în adevăr, acei cari au căpătat de la binevoitoarea dărnicie a guvernului austro-ungar medalii trebuie să fie foarte măguliţi de a putea pune la dreapta şi la stînga mărfurilor lor reprodueţiunea medaliilor. Dară oare tot această mulţumire o vor simţi şi aceia cari au să plătească banii cheltuiţi, şi cheltuiţi înduoit decît s-a votat cu mare greu de Cameră ? Dara oare pentru aceia cari vad periclitîndu-se din zi în zi prosperarea şi propăşirea agriculturei, comerciului şi industriei acest rezultat este măgulitor ? Cum ! domnilor, se cheltuieşte aproape 400 000 lei, tot atît cît a cheltuit Belgia, şi fără nici un folos practic, şi se vorbeşte de rezultate măgulitoare ? Dară nu vedeţi că ţara în loc să prospere în industrie, aceasta scade? Puţina industrie ce o avem în ţară este moartă. Eabricele de hîrtie, de sticlă, de pei, toate stau închise, nu esistă nici o singură manufactură care mai lucrează. Comerciul nu mai este în mîna noastră ; mica industrie în mai mult de 90 la sută este în mîna străinilor, şi cu toate acestea se zice că expoziţiunea noastră a căpătat un rezultat măgulitor ! Domnilor, mă opresc aci, pentru că nu socotesc că trebuie să intrăm în amănunţimi. Am voit numai să fie* rezervele mele în privinţa cuvîn-tului de măgulitor, cestiunea este deschisă, cînd vom avea să vedem ce s-a făcut cu banii cheltuiţi atunci vom vorbi mai mult. După ce vi s-a vorbit de expoziţiune, de închisori, vi s-a mai vorbit de 80 biurouri telegrafice cari au a se înfiinţa pe liniile căilor ferate. Aceste biurouri lucrează de ani; nu se atinge acum decît de a se primi şi depeşi particulare, precum se face pretutindeni, în alte ţări, la b birourile * Fac? 306 telegrafice ale căilor ferate. Vedeţi, domnilor, ce cestiuni importante tratează adresa. Dară de ce ea nu ne vorbeşte şi de cestiunea cea mai gravă, dupe mine, şi ridicată în anul trecut de mulţi onorabili conservatori din majoritate, de ce nu ni se vorbeşte de starea deplorabilă a pbpulaţiunilor noastre rurale, de împuţinarea elementului românesc în populaţiunea ţârei, de sărăcia populaţiunii rurale, căci aceasta este una din cestiunile cari din zi în zi devin mai grozave ? Onor. domn ministru de interne 10 mai întîi trebuie să o ştie că populaţiunea satelor scade într-un chip îngrozitor. Şi cînd zic populaţiunea satelor, zic populaţiunea românească, fiindcă din nenorocire populaţiunea oraşelor celor mari nu este tot românească. Domnilor, anghina, variola şi frigurile împuţinează într-un chip spăimîntator populaţiunea, şi mai mult decît toate boâlele fizice, apoi o împuţinează boala morală, starea de deznădejde, care este astăzi starea normală a ţăranilor. Aci, domnilor, nu fac popularitate. Popularitatea pot să o facă acei cari sînt aleşi în colegiul al 4-lea, nu eu ; eu sînt proprietar mare. Domnilor, în anii din urmă, ţăranii au fost supuşi la un sistem de dări şi mai ales la un sistem de împliniri cari sperie, cari dezesperă lumea. Cineva trebuie să trăiască la ţară ca să vadă soarta care este făcută ţăranilor noştri. în timpii vechi erau patru sferturi; în timpul fanarioţilor erau 12; dară ţăranul cel puţin ştia că avea la trei luni sau pe lună un sfert şi ştia cît are să plătească pentru acel sfert; astăzi ţăranul nostru nu mai ştie ce are să plătească. Din începutul anului şi pînă la sfîrşit, chiar în ziua de Paşti, el este urmărit, fără să ştie pentru ce. Domnul M. Costachi: Din cauza progresului. Se poate ! Decît numai domnul Manolache Costachi uită un lucru, că acest progres nu s-a făcut în privinţa reformei dărilor, s-a făcut în sporirea lor. Domnul M. Costachi: Şi în una, şi In alta. Eu nu aş voi să intru în luptă cu domnul Manolache Costachi spre a cerceta progresul pe care-1 atacă şi cauza pentru care nu s-a făcut nici o reformă în privinţa dărilor. Ţăranul nu pătimeşte de progres ; el pătimeşte de menţinerea dărilor vechi sporite cu alte noui. Dacă măcar s-ar fi reformat aceste dări şi s-ar fi putut pune pe ţăran în poziţiune de a şti măcar cît are să plătească pe an sau pe lună, tot bietul om ar avea cugetul liniştit. Dară astăzi el plăteşte întruna şi fără a şti pentru ce plăteşte. El plăteşte cînd fură casierul general, cînd fură amploiaţii poştei. Domnul M. Costachi: Legea comunală. Şi dacă onor. domn Iepureanu va voi Ia [sic] o interpelare, cînd vom vorbi despre progresul făcut, despre sistemul împlinirilor, atunci eu îi voi răspunde şi în privinţa legii comunale. Acum voi zice numai un cuvînt. Domnul Iepureanu a zis că legea comunală ar fi cauza situaţiunii ţăranilor. îmi voi permite şi eu a adaoge : să binevoiaseă domnia-sa a pune alături şi regulamentul comptabilitaţii (ilaritate) şi atunci le vom discuta şi vom aviza împreună ce este de făcut spre îndreptarea stării nenorocite a populaţiunelor noastre, şi amîn-duoi uniţi în constatarea răului, cred că ne vom uni şi în mijloacele de vindecare. 307 Am cunoscut în Moldova boieri foarte respectabili, bătrîni regulamentari, cari deloc nu erau demagogi, nici chiar democraţi sau amici ai opincel; ei bine, îndată ce ei deveneau miniştri, se prefăceau şi erau cei mai călduroşi apărători ai îmbunătăţirei clasei sătenilor, şi aceasta o făceau pentru cuvînt că pe atunci singuri ţăranii erau materia impozabilă, ei purtau toate sarcinele. Aceasta făcea că orice boier vinea la guvern, din interesul fiscului, cruţa materia impozabilă, se silea ca stupul să nu se golească de tot de struguri * de miere. Astăzi, de cînd s-au întins dările pe toate clasele societăţii, ne uităm cu nepăsare la ţăranii noştri şi puţin ne pasă daca chiar mai au puţină cenuşe în vatră. Onor. domn Manolache Costachi, care călătoreşte foarte mult prin ţară şi care-şi îngrijeşte singur moşia domniei-sale, ştie negreşit, ca şi mine, că numărul vitelor s-a împuţinat într-o proporţiune spăimîntătoare. în satele unde vedeai o sută de pluguri ieşind pe brazdă, astăzi nu am găsit nici 20. Tot pe onor. domn Manolache Costachi îl rog să vină a mărturisi împreună cu mine că acele moşii de cîmp, bogate în locuri de păşunare a vitelor din Moldova, precum şi moşiile de munte din Ţara Eomânească, cari mai nainte se dedeau cu arendă cu duoă sau trei mii galbeni, astăzi aceste moşii d-abia se pot arenda cu cîte patru sau cinci sute galbeni, şi aceasta numai pentru că nu mai sînt vite. Iată, domnilor, cestiunea cea gravă, care trebuie să ne preocupe şi pe noi ca deputaţi, şi pe domnii miniştri; să lăsăm dară toate cele[l]alte cestiuni mai puţin importante la o parte ; să amînăm projectele închisorilor, telegrafelor şi cele[l]alte, şi să ne ocupăm cu toţii de a găsi mijloace prin cari să scoatem pe ţăran din starea mizerabilă în care se află astăzi, să oprim împuţinarea populaţiunii, şi de cauza căror rele nu suferă numai rţăranul, dară sufere şi proprietarul, şi după aceasta şi arendaşul. Domnilor, atît în Moldova cît şi în Ţara Eomânească, mai nainte exista o clasă de industriali agricoli, mare, puternică, înflorită; aceasta era clasa arendaşilor. îmi aduc aminte cînd sosea epoca de a se da moşiile statului sau ale clerului în arendă, veneau la metropolia din Iaşi, unde pe atunci se strigau moşiele, veneau cîte 500 sau 600 de arendaşi; fiecare scotea din chimirul său cîte o pungă plină cu galbeni şi o trîntea pe masă, care curînd devenea un munte de aur. Aş dori să mergeţi astăzi la Iaşi sau să întrebaţi dumneavoastră pe comisarii guvernului cari au asistat Ia ultimele strigări ale moşiilor de acolo, să vă desfăşure durerosul specta-eul la care asistau. Cîţiva bieţi arendaşi se mai prezintă, şi acestora li se rumpe inima cînd sînt nevoiţi să mai scoaţă zece galbeni, căci şi aceştia nu sînt ai lor. Şi ceea ce se întîmplă astăzi în Moldova se va întîmpla în curînd şi în Ţara Eomânească. Aceasta dovedeşte îndestul pericolele cari ameninţă marea, singura noastră industrie : agricultura. De aci apoi a provenit că preţul muncei noastre s-a scumpit, că arendaşul este silit să vîndă productele sale cu preţuri mari, şi aşa Eomânia nu mai exportă productele sale agricole în ţârele străine decît cînd este o mare lipsă în cele[l]alte centruri de producţiune. Şi aşa, ca să putem vinde grînele noastre, sîntem siliţi să rugăm pe Dumnezeu ca să nenorocească alte ţări şi alte naţiuni. Iată, domnilor, cestiunea cea mare care trebuie să ne preocupe. * Citeşte : faguri. 308 Pentru mine, nu mă voi întinde mai nainte, pentru că nu voiesc să fac politică de actualitate şi să intru în luptă cu onorabilii domni miniştri în privinţa cutărui sau cutărui act, punîndu-mă să descriu cutare strîmbă-tate, cutare abuz izolat. Sper că onor. Cameră, că onorabila majoritate, care este solidară cu starea lucrurilor actuale, va atrage serioasa luare-aminte a domnilor miniştri asupra situaţiunii şi-i va îndemna de a veni eît mai curînd cu projecte de legi cari să echilibreze budgetele noastre nu adăo-gînd la peste 19 milioane de biruri noui — lucru neauzit în toată lumea —, ce am votat în mai puţin de duoi ani şi cari au sporit dările cu 22 la sută, ci scăzînd cheltuielele neproductive şi de prisos, să cruţe acele milioane cari le aruncăm cu mîna largă în toate părţile, să facă legi şi în contra diurnelor scandaloase cari se dau. O voce : Scandaloase ? Sînt în drept să zic scandaloase, şi cu ocaziunea unei interpelări voi proba aceasta. Ouni am zis, să vină ministerul cu projecte de legi, fie chiar şi cu reforma legii comunale, dacă credeţi că ea are să pună un capăt relelor cari bîntuie populaţiunile noastre, soarta ţăranului, soarta sa financiară, igienică, materială şi morală, şi aşa să putem măcar acum pune o opreală la această decadenţă înspăimîntătoare a populaţiunii române. Am zis u. (Aplauze.) „Monitor”, 1873, nr. 257, p. 2 268, col. 2 — p. 2 269, col. 1. NOTE 1 1 Mesajul tronului (textul integral în D. A. Sturdza, op. cit., I, p. 691 şi urm.) se deschidea cu aprecierea optimistă că „în tot acest timp armonia n-a încetat a domni între marile puteri ale statului”. Stabilitatea introdusă prin profesarea principiilor conservatoare de către guvernul Lascăr Catargiu a permis a se pune „temelia unei reorganizaţiuni serioase”. Aceste realizări impuneau constatarea că, „tare înlăuntru, un guvern va fi totdeauna respectat în afară”. Relaţiile externe ale României erau apreciate a fi „din cele mai satisfăcătoare” şi ca dovezi se invocau : buna primire ce i se făcuse domnitorului în călătoria efectuată în vară în străinătate, în special în Austria, interesul pentru pavilionul românesc al expoziţiei de la Viena, Încheierea convenţiei poştale cu Rusia. Ga realizări în sfera politicii interne erau remarcate : modificările legii consiliilor judeţene, ■care avea să aducă, fără discuţie, „îmbunătăţiri reclamate de toţi”; sporirea bugetelor serviciului telegrafic (care a permis deschiderea a 80 de noi oficii telegrafice pe lîngă staţiile de *cale ferată). Asupra organizării penitenciarelor, puterea executivă aştepta sesiunea de faţă ca să propună un proiect de lege care „va putea generaliza sistemul moralizator al muncii”. La capitolul judecătoresc se preconizau continuarea activităţii comisiei care pregătea modificările codului de procedură civilă, ca şi aducerea în discuţie a unui proiect care să precizeze „condiţiunile cerute pentru frumoasa şi delicata carieră de magistrat”. Despre lucrările publice mesajul se pronunţa la fel de încrezător. Legea prestaţiunii ‘dăduse „rezultate satisfăcătoare” ; lucrările portuare se efectuau cu succes 1a Giurgiu, Brăila, Galaţi. Realizarea cea mai notabilă rămînea, indiscutabil, extinderea reţelei de căi ferate, de care se puteau bucura acum „cei neavuţi [...], cu aceeaşi înlesnire ca şi cei avuţi”. Ea contribuise, deopotrivă, la dezvoltarea comerţului, la întărirea legăturilor „între diferitele centruri de poporaţiune [de] la o margine la cealaltă a ţării”. Cuvinte frumoase se spuneau şi despre expoziţia de la Viena : „Rezultatul ce am obţinut este foarte măgulitor pentru noi, cînd vedem numărul însemnat de medalii şi recompense ce au dobîndit mai cu seamă producţiunile noastre agricole”. Legea organizării armatei, promulgată în anul precedent, dăduse rezultate ce puteau fi anunţate „cu mîndrie”, căci „armata permanentă, acea teritorială, miliţiile şi gardele orăşeneşti, toate aceste elemente ale puterii noastre armate, au răspuns la apelul ce li s-a făcut cu am adevărat zel patriotic”. 309 Doar capitolul financiar era înfăţişat în culori cenuşii. Deşi legea de impunere asupra băuturilor spirtoase „a dat rezultate peste toată aşteptarea”,, criza generală care bîntuia finanţele europene dusese la „distrugerea creditului general” al ţării: „Această criză fără precedente prin întinderea şi durata ei a provocat pentru Un moment şi pentru întîia oară o depreciere unanimă a efectelor noastre publice”. Comparat Insă cu fenomenul sesizabil în străinătate, românii nu aveau decît „a se felicita” de „soliditatea creditului” lor. în doi aiii şi jumătate, guvernul, de comun acord cu Corpurile legiuitoare, a învins şi rezolvat numeroasele şi marile „dificultăţi care apăsau greu ţara şi tezaurul public” (prin emiterea împrumutului domeniai şi sporirea „graduală” a veniturilor statului cu cca 19 milioane anual). Mai ram în ea, ca o problemă deschisă, găsirea fondurilor „pentru a acoperi golul constatat în sesiunea trecută”. Mesajul se încheia cu pomenirea legii privitoare la alegerea mitropoliţilor şi episcopilor, prin care ,js-a reaşezat biserica română pe vechea temelie pe care. o pusese canoanele ecumenice? şi datinile naţionali”. Agenda legislativă care aştepta sesiunea de faţă avea să ducă, dacă deputaţii rămîneaii „uniţi într-o singură cugetare şi o singură voinţă”, la „întărirea şi prosperitatea” patriei. Răspunsul la mesaj relua, într-o formă mai scurtă, ideile mesajului, îneuviinţîndu-le. Se adăuga doar că sesiunea prezentată avea să pună in centrul dezbaterilor ei situaţia instrucţiunii publice. 2 Regele Bomba: Ferdinand I de Bourbon (1751 — 1825), rege al Celor Două Şicilii. 3 Alexandru Villara, mare vistier, de origine grecească. In 1806 —1812 colaborează cu trupele ruseşti de ocupaţie. Participă la revoluţia din 1821, după care fuge la Braşov. Revin* în timpul domniei lui Grigore Ghica şi este arestat de turci în 1823. Eliberat, activează în Societatea filarmonică. A participat la redactarea Regulamentului organic. S-a aflat în fruntea Departamentului finanţelor intre 1835 şi 1837, In domnia Ini Alexandru Ghica, al cărui oponent a devenit în cele din urmă. A deţinut o vreme contracte de exploatare a unor venituri ale statului; şi a încheiat, ca reprezentant al Ţării Româneşti, convenţia comercială cu Moldova (în 1835); de asemeni, a participat la negocierile pentru unificarea vamală din 1846. A lansat nn vas sub pavilion românesc pe Dunăre, „Mariţa”, care a ajuns la Constantinopol şi căruia Cezar Bolliac i-a dedicat poezia „La cea dinţii corabie românească”. A candidat, fără succes, la tronul Ţării Româneşti în 1842. Administraţia rusească l-a socotit „şef ai intrigilor” care au precedat alegerea ca domn a lui Gheorghe Bibescu. în 1843 a devenit ministru al justiţiei. Stigmatizat de Iordaehe Golescu în „Mavrodinada” (1845) pentru părtinire în procese şi cupiditate. în 1847 era ministru de interne. A fugit din ţară în urma revoluţiei din 1848. Criticat ca sfetnic apropiat al lui vodă în broşura La principaute de Valachie sous le hospodar Bibesco (ediţia a Il-a, 1848). Despre el la I. C. Filliti, Domniile române sub Regulamentul organic (1834— 1848), Bucureşti, 1915, passim. f 4 D. Ioanid, slujbaş prin 1842 căruia K. se pare că ii acordă, totuşi, o importanţă prea mare (ibidem, p. 266). 5 Caro! a efectuat această călătorie în lunile iunie-augiist 1873, fiind însoţit de Petre Mavrogheni şi Vasile Boerescu. Vezi D. A. Sturdza, op. cit., p. 682 şi tirm. 6 Gheorghe Gostaforu. 7 Vezi infra p. 339, nota 4. 8 Alexandru Ghica (1834—1848) şi Barbn Ştirbei (1849—1856)j domni ai Ţarii Româneşti Grigore Alexandru Ghica, domn al Moldovei (1849—1856). 9 Vezi şi partea a IV-a a volumului, p. 63 şi urmr. 10 Lascăr Gatargiu. 11 Vezi şi cele două discursuri următoare. Depune un amendament la proiectul de răspuns pentru mesajul tronului. îşi defineşte atitudinea faţă de guvernul Lascăr Catargiu * La acest paragraf1 propun nn amendament în coprinderea următoare r „Adunarea deputaţilor s-a simţit fericită d-a se vedea ajunsă la a treia sesiune ordinară a legislaturei sale, şi aşa să poată pentru a treia oară asigura pe î. V. de adîncnl şi nealterabilul său respect şi devotament către persoana î. V. şi către tronul constituţional”. * Şedinţa din 23 noiembrie 1873. 310' Permiteţi-mi, domnilor, să esplic pentru ce propun acest amendament. îi propun, domnilor, pentru că în projectul comisiunii se vorbeşte că se află Adunarea fericită d-a se găsi în faţa aceluiaşi minister trei ani d-a riadul. Domnilor, în urma declaraţiunii care onor. domn preşedinte al consiliului2 a făcut-o ieri, atunci cînd a cerut închiderea discuţiunii, domnia-sa cu franeheţa care-1 caracteriza a venit şi a zis aceste cuvinte foarte expresive şi care urmează să vedem dacă Camera le admite. A zis : ,,Domnilor, legile de mai înainte erau mai bune; legile actuale, dacă nu le veţi preface, au să aducă peirea societăţii noastre”, şi apoi domnia-sa a caracterizat într-un mod mai accentuat cari legi sînt de reformat. A zis : „anume codul civil, şi codul penal s-a luat şi s-a copiat după texte străine, franţuzeşti, nemţeşti, sviţere” etc. înainte de a răspunde la această declaraţiune, domnilor, voiesc să răspund la imputarea care cu ocaziunea discutării acestui articol onorab. domn ministru primar a adresat opoziţiunii. Domnia-sa a zis : ,,ştim ce voieşte opoziţiunea; este : scoală-te tu să ne punem noi”. Permită-mi domnul prim-ministru să-i întîmpin că la vîrsta noastră, după ce atîtea ori ne-am aflat în foc, unul în contra altuia, permită-mi să-i zic că a venit timpul, deşi diferind de opiniuni, să ne respectăm unii pe alţii şi sa nu ne imputăm unii altora că opoziţiunea care o facem nu este de principii, ci de locuri. Oare nu ştie onorabilele prim-ministru că, tocmai pentru a ajunge a ocupa locurile acelea, calea cea mai nimerită numai este calea opoziţiunii ? Ce ! Domnul ministru mă socoteşte aşa de naiv, că dacă aş voi să vin la putere să aleg tocmai calea opoziţiunii? Domnul preşedinte: Sînt dator a aminti domnului Kogălniceanu că, sub regi-mele constituţional de care ne bucurăm, ministeriele nu se pot forma pe altă cale decît pe acea indicată de Constituţiune. Nu veniţi dară să aruncaţi o acuzaţiune pe care sper că domnii miniştri o vor releva, că adică, capriciul şi bunul plac ar fi care decid în alegerea miniştrilor, iară nu principiile sacre înscrise în Constituţiune. Cu tot respectul care datoresc preşedintelui Adunării, vă voi întîm-pina că nu recunosc nimenui dreptul de a da cuvintelor mele alt simţ decît acela care rezultă din chiar rostirea lor. Domnul preşedinte*: Atunci binevoiţi a vă explica. Domnul ministru de externe4: Da, esplicaţi-vă. Aceasta o fac : s-a zis că noi facem opoziţiune pentru a ocupa locurile ministeriale; rog dară pe domnul ministru de externe să binevoiască a nu mă întrerumpe, precum eu niciodată nu-mi permit a-1 întrerumpe pe domnia-sa ; nu are dreptul domnia-sa să-mi fie dascălul cuvintelor mele; sînt prea bătrîn ca să nu ştiu cum trebuie să vorbesc ! Yorbesc larg şi deschis cînd socotesc că trebuie să fac aşa, şi menajez cînd cred că se cuvine a menaja. Prin urmare, menţinîndu-mă pe tărîmul de prudenţă pe care sînt pus, voi vorbi cum voi binevoi să vorbesc, Camera va alege şi va hotărî. S-a- zis că noi facem opoziţiune pentru locuri. Am onoare a răspunde că lupta opoziţiunii contra onorab. j>rim-ministru, care reprezintă guvernul, nu este nicidecum o luptă de scaun, ci de principii; domnia-sa, cu franeheţa care-1 caracteriză, a zis ieri în mod clar — nu pentru mine, care eunosc de mult opiniunele domniei-sale politice, dară pentru alţii cari nu Ie cunosc încă — că legile de mai nainte erau mai bune decît cele prezinte, şi a precizat domnia-sa anume legile rele, anume codul civile şi codul pe- 311 nale. Ei, cînd mi-am permis să-i amintesc că onorabilul său coleg de la externe, onorab. domn Boerescu, este unul din redactorii acestor legi, domnia-sa a zis că aceasta este o intrigă ce voiesc a stîrni între miniştri. Pac apel la domnul Lascar Catargiu şi-l întreb : aşa se discută ? Cum ! cînd eu am apărat codicele civil şi penal5, făcute de ilustraţiunile baroului nostru, a magistraturii, a facultăţilor noastre : domnii Bosianu, Yernescu, Oreţescu, Boerescu, n-am avut eu alt scop decît de a pune intrigă între miniştri ? Nu, domnilor miniştri; nu intriga [ne] îndemna să facem, să apărăm legile actuale şi să chemăm în ajutorul nostru chiar colegi de ai domniilor-voastre, [motivul] este că ţinem la aceste legi, este că le privim ca fructul gemelor celor mai mari ale secuiului, ca legile cari au făcut mărirea şi înflorirea altor staturi şi le-au pus în capul civilizaţiunii moderne. De aceea eu sînt convins că, dacă ar fi să se reformeze aceste legi, cel întîi care va veni să apere aceste legi va fi profesorele de la universitate, omul de ştiinţă, va fi acela care a conlucrat la confecţionarea acestor legi, va fi domnul Boerescu, căci numai prin ştiinţa sa, ca şi domnul Lahovari6, au ajuns să ocupe astăzi bancele ministeriale. Am şi altă credinţă, că, din acea parte a Adunării, dreapta, acei juni cari stau acolo, cari pun mai presus de pergamentele strămoşeşti diplomele lor universitare, aceştia vor fi cei dintîi cari vor protesta contra sfărîmă-rii legilor ce au învăţat pe bancele şcoalelor moderne şi se vor împotrivi unor legi putrede şi moarte pentru totdeauna. Şi ce legi erau acele ? Codul Caragea 7 pentru Ţara ^Românească, şi pentru Moldova codul penal al lui Ioniţă Sturza 8, un domn care ştia atîta carte cît îi trebuia spre a iscăli şi care, dacă-mi este permis să vă aduc o anecdotă a timpului de atunci, şi-au fost numit de ministru sau de logofăt mare, cum se zicea pe atunci, r un om ce nu avea alt merit decît acela că tramitea la palat, în fiecare duminică, cîte un blid din bucatele favorite ale familiei Sturza : varza cu slănină. Aşadară, cînd se critică operile ştiinţei, cînd se loveşte legile naţiunilor celor mai civilizate, cînd se zice că aceste legi aduc derăpănarea societăţii, cînd aceasta se proclamă la tribuna ţărei de primul ministru, acel care este chemat să aplice tocmai aceste legi liberale, tocmai princi-piele liberale şi binefăcătoare ale Constituţiunii promulgate chiar de domnia-sa, cînd vine şi ne zice : Daţi de o parte legile noui şi să reluăm pe cele vechi, nu înţelege domnia-sa că este între mine şi domnia-sa, între opoziţiune şi între minister, nu o luptă de scaune, ci un proces de principie? Este ştiinţa modernă în faţa ignoranţei vechi; este lumea nouă în faţa lumei vechi. Iată, domnilor, deosebirea ce esiştă între opiniunile şi principiele noastre şi între domnul prim-ministru, care totdeauna a vorbit şi a crezut că trebuie să revenim ia cele trecute. Aceasta este şi cauza pentru care, cînd domnul Catargiu a venit la putere, eu m-am unit spre a protesta cu oamenii cu cari difeream în opi-niuni, dară cari, ca şi mine, vedeau în venirea domnului Catargiu la putere un pericol pentru principiile liberale. Nici o altă cauză m-a deosebit şi mă va deosebi totdeauna de onor. domn prim-ministru. Niciodată l-am combătut personalmente, niciodată l-am răsturnat, niciodată i-arn succedat la putere; dară pururea i-am făcut opoziţiune cînd l-am văzut că voieşte a restatorniei lucrurile şi ideile vechi. De aceea şi acum îl combat cînd îl văd că aruncă în faţa ţărei cuvintele incendiare, că mîntuirea ţărei nu este 312 decît în revenirea la legile vechi. Drapelul nostru este drapelul societăţii moderne; drapelul domniei-sale este al societăţii vechi! Iată de ce voim ca cestiunele ministeriale să fie înlăturate din adresă. Stăruiesc dară a propune să facem o adresă prin care să arătăm numai devotamentul nostru către domnitor, iară nu să facem laudă unui guvern care zice sus şi tare că răul stă în legile moderne, cînd răul nu stă decît în reaua lor aplicare. Hu este de vîrsta mea să vin să fac ceea ce fac deputaţii cei tineri, adică să fac interpelări, să intru în amănunţimi de fapte izolate, de adrese administrative etc. în discursul meu9 am atins numai două cestiuni, cestiunea exterioară şi am rugat pe miniştri să se ocupe cu noi de starea mizerabilă a populaţiunilor noastre, care este însuşi viitorul nostru ca naţiune. N-am atacat dară întru nimic pe onorabilul ministru de interne, nu am intrat în amănunte. Pentru ce dară de la înălţimea băncei ministeriale ni se zice că voim să ne punem în locul domniilor-lor. Dară ce mare fericire este acum acolo ? Nu ştiu şi eu cît este de grea poziţiunea miniştrilor în împregiurările nenorocite de astăzi, in lipsă de oameni, în lipsă de amploiaţi buni şi reaua aplicaţiune ce se face ordinelor şi legilor? Şi apoi se zice că facem opoziţiune ca să devenim miniştri? ! încă o dată declar că nici prin minte nu mi-a trecut să fiu ministru? şi dacă aş voi să devin nu sînt eu cel din urmă în ţara aceasta. Cum au ajuns alţii, aş putea să ajung şi eu. Dară ambiţiunea mea nu stă aci, cum am zis ; nu fac opoziţiune pentru ca să ajung la banca ministerială. Şi apoi cum este posibil ca opoziţiunea să ajungă la putere, cînd ministerul are dreptul de dizolvare? Şi aci nu tăgăduiesc dreptul guvernului de a dizolva o-Cameră. Şi eu, cînd nu am avut majoritate în Cameră, cînd făceam parte din ministerul prezidat de domnul Dimitrie Chica, am dizolvat Camera şi am făcut apel la ţară 10. Nu tăgăduiesc dară dreptul ministerului, dară susţin că, chiar ca opoziţiunea să ajungă a avea majoritate, încă nu va ajunge la putere, fiindcă Adunarea ar putea fi dizolvată. Chiar cuvîntul tronului ne ameninţă de dizoluţiune, arătîndu-ne aceasta ca o spaimă, în caz cînd armonia nu ar domni ca pînă acum. Aşadară, iată că nu va ajunge opoziţiunea la putere. Aşadară, pentru ce acest cuvînt că facem opoziţiune ca să ajungem la putere? Domnilor, în faţa declaraţiunilor caracteristice ale domnului ministru preşedinte, îmi permit a întreba pe domnul raportor u, fiul ştiinţei, care a ajuns aici numai cu titlurile ştiinţei, îl întreb : îi mai convine domniei-sale cuvintele ,,pe baza princip ie lor conservative, în spiritul Con-stituţiunii liberale?” Dacă-i convine, voteze această adresă. Eu însă nu voi vota şi, precum nu votez articolul I, nu voi vota nici pe al doilea. Replică lui Gr. Ventura, Al. Lahovary şi T. Maiorescu 12. Domnilor, din toate discursurile cari s-au ţinut astăzi ea să se răs-punză la cele zise de mine, rezultă că la toate argumentele mele nu s-a răspuns decît prin atacuri personale. Nu voi răspunde acum la aceste personalităţi, o voi face la timpul său. Dară, domnilor, la toate mă aşteptam, la toate, numai la un lucru nu mă aşteptam : la ruşinea de a auzi pe domnul Yentura spunînd că părinţii domniei-sale m-au învăţat să fiu liberal. .. (Ilaritate.) La această ruşine vă mărturisesc încă o dată nu mă aşteptam. Mă mărginesc —- condus de un sentiment de bună creştere — a arăta domnului Yentura mirarea mea de a-1 vedea deznaturînd, într-un 313 chip atît de .flagrant, adevărul despre rolul important al părinţilor domni-ei-sale în ţară şi în societatea noastră. Vin acum la fondul cestiunii. Sînt fericit, domnilor, că am auzit de pe banca ministerială pe domnul ministru Lahovari afirmînd că în ceea ce priveşte legislaţiunea noastră ministerul nu se va atinge de dînsa decît spre a-i aduce oarecari modificări, ce experienţa a dovedit că trebuiesc introduse. Voi avea onoare a-i spune încă domniei-sale hă ieri, de pe banca ministerială, nu s-a cerut numai modificările de cari a vorbit domnia-sa acum, dară s-a zis curat că legile vechi în general erau mai bune decît cele de astăzi... (Zgomot.) Pot să vă citesc, ca să va convingeţi că aşa a zis ieri domnul preşedinte al consiliului, chiar cuvintele sale reproduse de un jurnal ministerial, de jurnalul „Presa”, şi atunci veţi vedea că aşa a zis domnul ministru preşedinte, specificînd anume acele legi rele şi le-a numit în special, adică codul civil, codul penal, procedura penala etc. Astăzi însă mă arăt mulţumit cu decîaraţiunile domnului ministru al justiţiei şi cti acelea ale domnului Maiorescu. în adevăr, domnilor, nici nu putea să facă altfel decît ce au făcut, şi sînt sigur că nici majoritatea acestei Camere n-ar îngădui vreodată ceea ce a propus domnul Lascar Catargiu, căci nici Dumnezeu, nici ţara aceasta întreagă n-ar îngădui vreodată ca domnul Lascar Catargiu să-şi pună în lucrare sentimentele sale personale. Pentru personalităţile ce mi s-a făcut, vă repet că cred nedemn de discuţiunea aceasta de a mă pune pe tărîmul acesta. Va veni vremea cînd voi avea să caut şi eu datoriele multora către stat, ale multora cari astăzi sînt cu totul insolvabili, pe cînd eu tot mal am ceva cu ce să plătesc ce datoresc 13. „Monitor”, 1873, nr. 258, p. 2 275r col. 2—5. NOTE 1 Vezi discursul precedent. 2 Lascăr Catargiu. 3 Dimitrie Ghica. 4 Vasile Boerescu. 5 Vezi Alexandru Ioan I. Codice civile, Bucureşti. 1865; Alexandru loan I. Codice penale şi de procedură criminale, Bucureşti, 1866 (adnotat de G. N. Fratoştiţeanu, Bucureşti, 1895, ediţia a Il-a, cu deciziile înaltei curţi de casaţie). Comentarii la C. C. Angeîescu, Unificarea legislaţiei Principatelor Unite sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, in voi. Cuza Vodă. In memoriam, Iaşi, 1973, p. 363 — 408. 6 Al. Lahovari ocupa portofoliul justiţie!. 7 Vezi Legiuirea Caragea, Bucureşti, 1955 (ediţie critică). 8 Vezi Codică ţivilă sau politicească a Prinţipatului Moldovii, Iaşi, 1833. 9 Vezi discursul precedent. 10 Vezi partea a Il-a a volumului. 11 Titu Maiorescu, 12 Gr. Ventura spusese că amendamentul Iui K. nu este altceva decît aruncarea mărului discordiei între ,,junii conservatori’’ şi ,,retrograzi”. Tentativa însă nu avea să-i reuşească: ,,Iată ce răspund eu domnului Kogălniceanu, acei uriaş al elocuenţei române, eu pigmeu, [î]i răspund ca, precum şi părinţii noştri au păstrat ideile liberale, tot astfel vom păstra şi noi, le vom păstra ca şi dumneavoastră care vă chemaţi liberali şi care deveniţi demagogi”. K. voise modificarea adresei pentru a redeveni ministeriabil; se adresase pentru aceasta pînă şi cancelarului german Bismarck, încheiase Gr. V. veninos. 314 Al. Lahovary spusese că K. li consideră, pe eî şi pe Maiorescu, ca aîlîndu-se pe băncile ministerului ca reprezentanţi ai ştiinţei şi ai „progresului modern”. Legile elaborate în 1864 erau bune, desigur, dar se dovediseră perfectibile, căci după 10 ani „am putut să vedem lacunele şi defectele unei reforme civile şi penale cam grăbită”. Guvernul actual nu venea cu ,,o legisla-ţiune concepută de o singură cugetare şi promulgată printr-o singură voinţă” — îşi continuă el înţepăturile. ,,Cît pentru jurământul ce am dat Constituţiunii, să fie liniştit domnul Kogăl-niceanu. Să nu ni se vorbească nouă de jurăminte, căci noi ştim a le respecta”. Ti tu Maiorescu spusese că comisia nu primeşte amendamentul lui K., deoarece acesta acuza Camera că se lasă manevrată de actele guvernului fără diseernămînt. Or, Camera se dovedise un organism independent, cu oameni de stat capabili, aşa cum, in alte rînduri, îi elogiase ‘Chiar K. 13 Amendamentul lui K, a fost respins. Vezi şi discursul următor. Pe marginea proiectului de răspuns la mesajul tronului. Asupra politicii externe a României. Depune un amendament * Domnilor, sînt dator a. mulţumi onor. ministru de externe 1 pentru tonul cu totul parlamentar şi de perfectă curtenie cu care a binevoit a-mi răspunde ieri, un ton care cu atît mai mult face contrast cu discuţiunea subjectivă şi personale cu care am fost onorat din partea colegului său de la interne 2. STu socotesc că ar scădea întru nimic prestigiul puterei ese-cutive şi demnitatea Camerei cînd discuţiunile noastre ar fi objective şi depărtate de toată personalitatea. Yoi pune în aplicaţiune această maximă, avînd onoarea a combate paragraful 4 din projectul de adresă 3. Onor. domn ministru de externe a binevoit a mă mustra cu perfectă curtoazie pentru ce nu am dat importanţa politică ce merită buna primire făcută domnitorului nostru şi, totodată, cu mult spirit, mi-a zis că eu am voit să fac o deosebire maliţioasă între primirea făcută unui membru al unei familii ilustre şi acea cuvenită domnitorului Eomâniei. Sînt dator să mă apăr de această gratuită imputare. Am avut onoarea şi rara fericire de a fi mai mult de un an colegul onorabilului ministru de esterne 4; în acel an pentru prima dată, după rest atomicii ea unei bune armonii în relaţiunile noastre esterioare, domnitorul nostru a făcut o călătorie în străinătate, şi a fost primit cu distine-ţiunea ce se cuvenea şi ilustrului membru al familiei Hohenzollern, şi domnului românilor, şi la Yiena, şi la Paris, şi la Livadia 5. Yoiagiul acesta făcut pentru prima dată de domnul românilor avu un caracter mare politic; cu toate acestea nu am căutat să tragem din această primire o accentuare în favoarea ministerului. Yoiagiul făcut acum nu este în condiţiunile acelui de atunci, este un voiagiu obicinuit, care se face si se va face, şi doresc să se facă de multe ori de către domnul nostru; dară el nu are pentru noi importanţa politică care a voit să i-o dea onor. domn ministru de externe, comparîndu-1 cu voiagiul lui Victor Emanoil. Voiagiul la Viena al regelui Italiei, fost rege al Piemontului, care a luat cu sabia toate provinciele italia ne supuse Austriei, devenind oaspetele imperatorului Austriei, înţelegeţi bine eă avea o însemnătate şi o importanţă politică nu numai pentru Italia, dară pentru tot continentul european. * Şedinţa din 23 noiembrie 1873. 3î5 Prin urmare, ministerul Italiei a făcut bine de a pus în gura regelui Italiei că se felicită despre voiagiul făcut la Yiena şi Berlin ; acest voiagiu,. în adevăr, însemna o întreagă schimbare a echilibrului european. Acest voiagiu era un răspuns partitei ultramontane din Francia şi tutulor acelora cari visează restauraţiunea puterei tiiliporale a papei şi îmbucă-tăţirea Italiei. Acest voiagiu le zicea dară : împăratul Austriei a fost duşmanul meu şi spada victorioasă a împăratului Germaniei, ca şi spada fostului meu duşman, amicul meu de astăzi, sînt cu mine ! Prin urmare, nu poate să fie nici o analogie între voiagiul regelui Italiei şi între voiagiul domnului nostru. Cît pentru aluziunea ce mi se atribuie că aş fi făcut la deosebirea ce s-ar fi făcut între membrul unei ilustre familii şi între domnitorul românilor, această deosebire nu am facut-o, şi în zadar s-ar încerca domnul ministru să mă pună pe un teren de necuviinţe. îmi voi permite numai a adăoga că şi noi cunoaştem uzagiele curţilor şi ştim foarte bine ceremonialul ce se face la primirea unui suveran. Domnilor, vin acum la partea arzătoare a discuţiunii şi aci mă voi pune iarăşi pe un teren cu totul objectiv, prudent, mărginit, spre a nu ridica furtune. Am zis că situaţiunea noastră exterioară nu o găsesc din cele mai plăcute ; am zis că în privinţa agenţilor noştri am avea multe de întimpinat; am zis că agenţilor noştri, unora cel puţin, nu le rîvnesc po-ziţiunea. Atît am zis, şi domnul ministru mă îndeamnă ca să precizez şi să spun anume câzurile. Ei, domnilor, într-un stat mic ca al nostru, noi cari avem necesitate să respectăm toate puterile străine, noi cari trebuie să nu atacăm pe nimeni, să drămăluim fiecare vorbă, este foarte greu să spun în public, la tribună, că cutare sau cutare agent al nostru se află în cutare sau cutare ^oziţiune, că cutărui agent i s-a răspuns în cutare mod. Cînd aş face una ca aceasta, ce aţi zice, domnilor ? Neapărat că m-aţi lua de un smintit, cel puţin în materie de politică sau de diplomaţie. Eu, domnilor, în această materie am zis destule cuvinte pentru ca onor. domn ministru de externe să mă înţeleagă. Am vorbit cu domnia-lui limbagiul augurilor, cunoscut domniei-sale. însă, fiindcă domnul ministru voieşte fapte, îi voi face o singură respectuoasă întrebare : pentru ce generalul consulat al Germaniei astăzi nu mai poartă titlul de agînte diplomatic pe eare-1 purtau mai nainte domnul de Radovici şi corniţele de Keyserling ? Iată că trag numai niţel perdeaua, dară atîta numai; nu voi aluneca mai mult pe acest tărîm ! 'Vin acum la relaţiunile noastre cu înalta Poartă. O, aci, domnilor, onor. domn ministru ne-a citat cuvinte magice, cari niciodată nu pot să lase animele noastre fără să vibreze. Y-a spus : Nu sîntem supuşii Forţei! Sîntem naţiune liberă i Nu avem să ne umilim ! Yom ţine sus drapelul naţional! Dară cine a zis contrariul? Dară eu mai nainte de dumneavoastră am zis că voi vota articolul din adresă care afirmă dreptul României de a încheia convenţiunL Onorabilul nostru raportatore6 vine şi zice că vom vota convenţiuni, conform drepturilor noastre vechi. Ei bine, am zis şi eu tot aşa mai nainte : vom vota convenţiuni cari ne vor conveni! Dară faptul pozitiv este acesta : că nu sîntem în relaţiuni bune cu înalta Poartă, şi am venit pînă a o vedea că ne contestă acest drept. Ce ne mai zice onor. nostru raportatore ? Domnule Kogălniceanu, ai citat pe Cavour şi pe Bismark, dară un Bismark şi un Cavour intr-o 316 situaţiune atît de complicată şi atît de periculoasă nu ar fi ridicat Gestiunea. Aşadară, domnia-sa ne zice pe de-o parte că Adunarea este fericită de asigurarea ce i se dă că relaţiunile noastre sînt cele mai bune, şi totdeodată nu ne ascunde că pe orizontul nostru este un mare nor, dară că patriotismul reclamă ca noi să nu-1 vedem ! Cestiune de apreciare. Eu socotesc că patriotismul este tocmai acela să venim şi să zicem guvernului că neînţelegerile dintre noi şi Poartă le considerăm ca o nenorocire pentru noi şi că cea mai mare dorinţă a ţârei este ea între noi şi Poartă să fie cea mai bună înţelegere •— încă o dată vă declar — pe tărî-mul respectului atît al tratatelor noastre ca naţiune liberă, cît şi al legă-mintelor noastre seculare cu înalta Poartă. Domnul ministru a venit şi ne-a zis, cu multă franeheţă : Nu tăgăduiesc că esistă nota aceea 7; este un nărav rău din partea cancelariei otomane, care ne tratează ca supuşi! în faţa acestei declaraţiuni, voi repeta respectuoasa mea întrebare : Pentru ce în curs de 40 ani Poarta nu ne-a negat dreptul de a încheia convenţiuni? La aceasta nu mi-aţi răspuns, domnule ministru, mărginin-du-vă a zice : Noi nu voim neînţelegeri. Noi nu înţelegem să rupem legăturile noastre, însă sîntem independinţi de Poartă ! Şi eu declar că sîntem; da, sîntem independinţi de fapt, căci dependinţa noastră nominală face Eomâniei o situaţiune mai independinte decît a multor staturi suverane cu numele. Această dependinţă ne dă avantaje, foloase şi drepturi cari multe naţiuni nu le au. De esemplu, cînd am fi atacaţi de o putere, după tractate, vin şase puteri ca să ne apere. Care stat are asigurat un asemenea ajutor? Nici unul. Ş-apoi cuvîntul de independinţă nu s-a zis de astăzi; s-a mai zis, cu imprudenţă, şi altă dată. Aci poate iară mi se va zice că fac râu că vorbesc fără probe. Domnul ministru poate să-mi zică : Cereţi actele şi veţi vedea care este politica noastră. Domnul ministru de esterne: Da. Bog pe domnul ministru să-mi spună daca în diplomaţie, înainte de a veni la acte, nu sînt şi convorbiri, şi uverture confidenţiali, cari sînt adesea mai imprudente decît chiar notele scrise ? Pentru că conversaţiu-nile intime se răstălmăcesc în multe feluri. Apoi iară, fără a mă depărta din regulele de prudenţă politică în care sînt hotărît a mă ţine, întreb daca acest euvînt de independinţă 8 nu a dat loc şi altă dată 1a- greutăţi diplomatice; daca domnul ministru de esterne nu-şi aduce aminte că a fost un ministru care a făcut oareşicari uverturi unui oarecare ministru străin; că apoi acel ministru a fost silit să-şi retracte cuvintele ? Domnul ministru nu-şi mai aduce aminte că un alt ministru a avut iarăşi misiunea secretă de a face uverturi asupra cărora iarăşi a revenit. Iată, domnilor, ceea ce mă face de a trata de imprudenţă mare orice încercare de o independinţă iluzorie, mai ales în starea actuală a Europei şi a ţârei noastre. Astăzi, ridicînd cuvîntul magic al independinţei, susţin că nu facem decît a ne expune la o mai mare dependinţă. De aceea rog pe guvern şi fac apel la patriotismul domnilor miniştri ca, cu respectarea drepturilor noastre de naţiune liberă şi autonomă, să se silească a restatornici buna armonie cu înalta Poartă, şi această armonie, fiţi siguri, se va restatornici în ziua cînd se va declara, dupe 317 aceste bănci, că noi nu înţelegem a rnpe nişte legăminte seculare, cari ne-au păzit pe noi şi ţara noastră în picioare, în vreme cînd alte state mai puternice au căzut, şi aceasta mulţumită prudenţei părinţilor noştri, cari, ca să menţină existenţa noastră naţionale, au ştiut a se conforma cu timpurile, cîteodată plecîndu-şi capul, altă dată stînd dîrji şi tari, cînd era timp de a se arăta dîrji şi tari. Iată de ce [î]mi permit a propune următorul amendament: Dupe euvîntul de „satisfăcătoare” : ,,Şi vom fi fericiţi, Prea înălţate Doamne, de a afla că, mulţumită patriotismului şi prudenţei politice a ministerului, s-au restatornicit şi bunele noastre relaţiuni cu înalta Poartă, pe baza respectului atît al legă-mintelor noastre seculare cu dînsa, cît şi al neprescriptibilelor noastre drepturi de naţiune liberă şi autonomă”. ,,Monitor”, 1873, nr. 259, p. 2 282, col. 1 — 3. NOTE 1 Vasile Boereseu, în adevăr, fusese plin de amenitate replicînd criticilor lui K. îl numise ,,vechi diplomat”, ,,vechi om politic”, ,,omul nostru de stat”, ,,bun român şi consumat om de stat”, dar respinsese pas cu pas aserţiunile acestuia spunînd că în fond singurul punct nevralgic erau relaţiile cu Turcia. 2 Lascăr Catargiu observase tăios că intervenţia lui K. nu era decit o piesă în campania de ocupare a ministerului, căci după credinţa sa K.,,a încercat toate căile pentru a ajunge aici [...] toată acuzarea pe care o face domnul Kogălniceanu nu ţinteşte decit la schimbarea ministerului”. 3 Vezi supra, p. 309, nota 1. 4 în guvernul Dimitrie Ghica, între 16 noiembrie 1868 şi 21 ianuarie 1870. r 5 Carol a fost la Livadia ca invitat al ţarului între 6 şi 10 august 1869, unde, după pro- pria mărturisire, fusese ,,obiectul celei mai afectuoase primiri” (D. A. Sturdza, op. cit., I, p. 525, 526). La 26 august a plecat intr-o călătorie in Occident, al cărei scop subsidiar era materializarea unui proiect matrimonial. Vezi calendarul călătoriei la acelaşi autor, p. 526 şi urm. 6 Titu Maiorescu. 7 Vezi discursul de la p. 302. 8 Ideea obţinerii independenţei faţă de Poarta Otomană s-a vehiculat cu insistenţă în 1873. Majoritatea oamenilor politici au rămas însă reticenţi considerînd că nu existau încă toate condiţiile, în interior şi în afară, pentru realizarea acestui act de importanţă vitală (problema a fost dezbătută în şedinţa Consiliului de Miniştri din 10/22 ianuarie 1873). Vasile Boereseu, la care se pare că face aluzie K., a fost cîştigat imediat în favoarea proiectului de independenţă, Foaia pe care o conducea, ,,Pressa”, militase în acest sens încă din 1870. Pe marginea proiectului de lege privind trecerea controlorilor contribuţiilor directe în subordinea comitetelor permanente* Sînt fericit că onor. domn ministru de finance 1 ne-a pus prin declara-ţiunea domniei-sale pe un tărîm unde putem combate acest project fără ca această combatere să aibă un caractere politic. Domnilor, eu sînt cu totul de opiniunea domnului Agarici2 şi cred că din toate părţile vom fi tot aşa. Mai întîi controlorii aceştia s-au cerut Şedinţa din 26 noiembrie 1873. de guvern numai pentru un an, sînt cîţiva ani de atunci. După aceea s-a mai prelungit pe un an; s-au desfiinţat şi apoi s-au reînfiinţat. Onor. domn ministru zice că mai multe consilii generale au primit aceşti controlori. Acesta nu este un argument; argumentul îl văd în acele consilie generale care au avut curagiul să refuze ; acolo văd eu adevărul. Pentru ce au refuzat? Pentru duoă împrejurări: întîi, consiliele generale nu mai pot lua asupra lor toate sarcinile ce li se aruncă pe toată ziua. Astăzi veniturile consilielor generale au ajuns a nu se mai întrebuinţa în scopul legii consilielor generale. Toţi impiegaţii consilielor generale îndeplinesc mai în genere sarcine de ale statului. Astfel şi veniturile lor, în loc să se întrebuinţeze la îmbunătăţiri locale, să întrebuinţează în cheltuieli pentru casa statului. De aceea vedem că aceste zecimi adiţionale care se percep au ajuns a fi o sarcină pentru contribuabili, căci este o dare mai cît darea principală, să urcă la 60 la sută din acea dare. Acestea, domnilor, sînt lucruri foarte grave cînd se va face statistica budgetelor comunale; în ţara noastră ar trebui să se zică că venitul statului este nu de 60 milioane, ci de 100, pentru că, precum a zis domnul Agarici, tot acel pozunar plăteşte, unul sub denumirea comunale, altul judeţeană, şi altul de stat. Statul dă sarcina asupra judeţelor, judeţele asupra comunelor, fără să cerceteze dacă comunele mai sînt în stare să plătească. Am auzit pe domnul ministru zicînd că aceşti bani se vor da din prisos, dară unde mai este prisos ? Mai esistă astăzi vreun folos pentru comune ?... Domnul ministru de finance: Au folos mai ales comunele urbane. Să vedem însă la ce întrebuinţează folosul. Aşadară, domnilor, viu să zic pentru numele lui Dumnezeu ! mai cu seamă la începutul lucrărilor noastre, să luăm o cale regulară pe care să ne întîlnim cu toţii. Aci nu este cestiunea de liberali, de democraţi, de reacţionari, aci e cestiunea de bani, pe care-i plătesc şi cei din dreapta ca şi cei din stingă, şi acei cari sînt aci şi acei cari nu sînt aci. Aceasta e o cestiune practică, pentru rezolvirea eăria trebuie să fim uniţi cu toţi, precum aţi văzut că deunăzi din toate grupele politice, precum domnul Brătianu, domnul Ionescu, domnul M. Oostachi şi eu, şi chiar domnul ministru, am venit cu toţi şi am zis : situaţiunea financiară este rea. Aşadară să lăsăm la o parte diferitele opiniuni de partit şi să ne întîlnim cu toţii pe tărîmul principielor solide şi de natură a scăpa ţara din această gravă situaţiune. Aceste principie sînt ale economiei mari şi bine chibzuite, să lăsăm, domnilor, la o parte visurile, iluziunile, să ne ocupăm numai de realitate, căci numai astfel această Cameră se va putea recomanda înaintea ţârei. Onorabilul domn ministru a zis : Domnilor, dacă e aşa, daca sînt rele, dacă sînt abuzuri, apoi nu e vina mea, căci Camera a votat. Ei bine, domnilor, eu voi zice la rîndul meu că, tocmai pentru că Camera a votat, acum să nu mai voteze într-un mod atît de pripit şi neregulat ca pînă acuma. Binevoiţi, domnilor, a observa că această Cameră, în sesiunea trecută, a votat un număr de legi aşa de mari şi de grozave, încît, dacă vom lua legile votate în toate parlamentele din Europa, sînt sigur că numărul lor va fi cu mult mai mic decît numărul legilor votate la noi. Eu unul sînt sigur că nici ministerul, nici dumneavoastră nu aveţi cunoştinţă de toate legile cîte s-au votat; cît pentru mine, vă mărturisesc, domnilor, că nici nu ştiu ce legi am votat, căci n-am avut timpul nici să le citesc. Aşadară, domnilor, să ne înţelegem cu toţi asupra acestei cestiuni şi să deosebim bine atribu-ţiunile ce incumbă statului de acele cari incumbă consilielor judeţene şi 319 consilielor comunale. Şi să nu căutăm vindecarea răului în sporirea numărului funcţionarilor, căci fiţi siguri că cu cit veţi spori numărul funcţionarilor, cu atît veţi înmulţi numărul abuzurilor. (Aplauze.) Prin urmare, domnilor, conchid şi zic că să rezervăm aceste cestiuni pentru cînd ne vom ocupa cu budgetul statului; atunci vom vedea ce avem de făcut, astăzi însă vă conjur să nu mai votaţi nişte sporiri de cheltuieli cari, departe de a aduce vreo îmbunătăţire, contribuiesc la secarea şi sărăcirea acestei ţări 3. (Aplauze.) ,,Monitor”, 1873, nr. 260, p. 2 288, col. 2—3. NOTE 1 Petru Mavrogheni, ministrul de finanţe, spusese că în comisie s-a hotărît ca controlorii să se menţină, dar să fie trecuţi în sarcina statului. 2 Ion Agarici îi considera doar o povară pentru judeţe şi crearea lor contravenea legii de percepţiune. 3 Proiectul a fost luat în consideraţie. în legătură cu ancheta parlamentară cerută pentru verificarea administraţiei municipalităţii Bucureşti * S-a ridicat o eestiune personale *, persoana care s-a crezut în drept r de a vorbi a cerut cuvîntul şi a vorbit şi persoana cea[l]altă asemenea a răspuns; incidentul dară s-a închis, cum foarte cu drept a declarat şi onor. nostru preşedinte. Acum însă, cînd vine o altă eestiune, cînd domnul prim-ministru vine şi vă propune să numiţi o anchetă parlamentară, atunci cestiunea ia un caracter cu totul grav şi cred că o asemenea eestiune nu se poate [a]-viza îndată, şi încă fără diseuţiune. Domnilor, mă asociez şi eu cu totul la propunerea domnului prim-ministru, însă vă rog să nu procedaţi imediat la numirea acelei comisiuni de anchetă, ci să binevoiţi a înscrie acea propunere la ordinea [de zi] a secţiunilor, unde să se cerceteze de urgenţă, şi apoi să hotărîm o zi cînd are să vină şi în şedinţă publică, ca să o discutăm şi să vedem ce are de făcut acea comisiune 2. îl combate pe G. Brătianu. Domnilor, eu aş vrea de la început să degajez discuţiunea actuale de orice personalitate şi să ne bucurăm cu toţii cum că ministerul însuşi vine şi ne propune o anchetă parlamentară, căci eu nu cred ceea ce presupune onor. domn Brătianu, că ministerul, în acord cu Camera, ar voi ca această anchetă parlamentară să cerceteze cestiuni personali. Cestiunea între onor. domn loanide şi aceia pe cari domnia-sa i-a denunţat într-un mod atît de nedeterminat, fără să-i numească, nu poate să facă objectul unei cercetări parlamentare. Ancheta parlamentară are un scop mai înalt şi * Şedinţa din 29 noiembrie 1873. 320 mai folositor pentru comuna. Bucureşti. Prin urmare, comisiunea ce se va alege are să cerceteze cum şe întîmplă, cum se face că comuna Bucureşti, comuna capitalei, comuna cea mai bogată în venituri şi cu dările cele mai mari, merge din deficit în deficit, din datorie în datorie, din împrumut în împrumut ? Şi aci, domnilor, este un interes, nu numai al populaţiunii din Bucureşti, dară al ţărei întregi; căci, dacă comuna Bucureşti va merge tot aşa, are să ajungă la faliment, şi acest faliment ţara are să-l acopere, căci capitala ţărei nu se poate lăsa falită. Iată, domnilor, cum înţeleg eu ancheta parlamentară; să vină să cerceteze situaţiunea administrativă, financiară a comunei Bucureşti, să ne pună în poziţiune a vedea această situaţiune, cauzele cari au adus-o, pe oamenii cari, ori din incapacitate, ori din rea purtare, au făcut ca lucrurile să ajungă aci. Scopul principale însă al anchetei parlamentare nu este să caute cestiunea personale. Este un interes generalmente simţit să ştim ce este de făcut cu comuna Bucureşti, care a ajuns să înspăimînte lumea. „Monitor”, 1873, nr. 263, p. 2 307, col. 2, 5 — p. 2 308, col. 1. NOTE 1 Se discuta proiectul de lege privind majorarea taxelor comunale la Bucureşti. în unanimitate (trei membri) comisia, prin glasul raportorului, N, Ioanid, respinsese proiectul. G. Brătianu, felicitînd comisia, observase că asemenea proiecte nu remediază situaţia generală a ţării. După opinia lui, erau necesare două acţiuni energice: libertatea în alegeri şi austeritatea financiară (adică stoparea oricărui impozit nou). Lascăr Catargiu replicase necăjit că în sesiunea actuală G. Brătianu făcuse din orice proiect depus pe masa Adunării o chestiune politică. Amintise apoi că Ioanid, raportorul comisiei, în sesiunea precedentă semnalase delapidări la municipalitatea Bucureştilor şi-l invitase pe ministrul de justiţie să trimită un reprezentat al parchetului acolo. La faţa locului însă N. I. nu a putut indica nici o prevaricaţiune. N. I. a făcut din aceasta o chestiune personală şi s-a explicat: fusese ajutor de primar al Bucureştilor şi „am văzut cum se fac lucrurile”. După ce îl incitase pe ministrul justiţiei să facă ancheta, şi-a dat seama că îi e ,,cam frică de răspundere”. Se retrăsese din consiliu căci fusese ameninţat ,,ca să fie dat pe fereastră”. Nu spusese că se delapidase, precizase N. I. bonom, „ci am spus curat pe româneşte că se fură”. în încheiere N. I. îşi exprimase speranţa că în curînd se va lua în discuţie o lege a responsabilităţii funcţionarilor, care putea, prin aplicare, îndrepta situaţia „încurcată” a municipalităţii Bucureştilor. 2 Lascăr Catargiu considera „cestiunea gravă” şi propusese instituirea unei anchete parlamentare pentru investigarea situaţiei financiare a municipalităţii capitalei. Deşi apăruse obiecţia lui K., Adunarea a votat constituirea comisiei: G. Mânu, G. Vernescu, T. Maiorescu, A. G. Golescu, A. Ştirbei. Al şaptelea membru nu întrunise numărul cerut de voturi (73) şi se procedase la o nouă alegere. între cei propuşi figura şi K., care a obţinut zece voturi. Asupra relaţiilor dintre majoritate şi minoritate în Adunare * Domnule preşedinte, negreşit că nici dumneavoastră, nici onor. minister şi mai cu deosebire nici onor. majoritate, în dreptatea sa, nu va susţine cum că eu în această Cameră vin să ridic discuţiuni tulburătoare sau că vreodată am atacat personalitatea cuiva; şi fac apel la memoria * Şedinţa din 7 decembrie 1873. 21—c. 595 32 321 dumneavoastră că chiar deunăzi, cînd discuţiunea între onor. minister şi mine s-a pus pe un tărîm personal *, deşi aveam dreptul, deşi mi-era dată vocea ca să răspund, nu am răspuns, pentru ce ? Pentru că mai nainte de toate socotesc că şi guvernul, şi majoritatea, şi minoritatea, dacă ne punem pe terenul bunei-cuviinţe şi cu dorinţa ca să dezvoltăm în această Cameră adevărata practică a regimului constituţional, nu trebuie să lăsăm ca discuţiunile noastre să degenere în personalităţi. Tot aşa şi astăzi mă voi povăţui de aceste consideraţiuni înalte şi voi căuta să mă stăpînesc... voi zice cuvîntul cel mai parlamentar, voi căuta să stăpînesc durerosul sentiment ce am avut cînd am auzit pe un onor. domn deputat, tînăr, de abia intrat în această sesiune în Cameră, chemat prin urmare de a face stagiul parlamentar, cînd am auzit că vine domnul M. Cornea 2 şi zice că minoritatea se impune Camerei ţărei, şi încă prevede şi momentul cînd se va impune ţărei, întrebuinţînd cuvîntul greu, foarte greu de batjocură şi zicînd că minoritatea îşi bate joc de majoritate. Domnilor, niciodată nu am încuviinţat ca din minoritate, şi am avut onoare de mai multe ori să zic că minoritatea şi opoziţiunea este multicoloră, nu este unită prin acelaşi drapel şi aceleaşi principie, nu am încuviinţat să iasă un glas care să lipsească de respect către majorităţi. Cu atît mai mult nu încuviinţez cînd din majorităţi, care o poate zdrobi, iese un cuvînt mare ca acesta că minoritatea îşi bate joc de majoritate. De aceea, mulţumesc domnului Maiorescu 3 că a ridicat vocea sa, şi cînd mulţumesc domnului Maiorescu pentru aceasta o fac cu siguranţă că toate vocile din majoritate cari se respectă vor protesta contra acestor cuvinte. Domnilor, dacă este ca discuţiunile noastre să urmeze pe acest tărîm, să se zică că minoritatea îşi bate joc de majoritate şi majoritatea de minoritate, vă întreb : unde este respectul ? Bog dară şi fac apel la lealitatea bine cunoscută a preşedintelui nostru să nu uite că minorităţile ' mai cu seamă sînţ puse sub protecţiunea biuroului; că numele biuroului şi al preşedintelui4 se lipesc totdeauna cînd este vorba a apăra minoritatea contra unui esces de zel din partea unui deputat care crede că reprezintă majoritatea. Am onoare a cunoaşte multe persoane din majoritate şi cred că nu se vor uni la vorbele de „bătaie de joc” aruncate de domnul Cornea, opoziţiunea cu atîta mai mult trebuie cruţată căci este mică, şi dacă este mică, pentru ce-i aruncaţi asemenea cuvinte? S-a zis că unul sau duoi din minoritate vor să ţină în loc lucrările majorităţii. Domnilor, şi eu fac parte dintr-o secţiune şi fac apel la domnu [1] preşedinte al consiului, care asistă totdeauna la lucrările noastre, să vă spună dacă nu aude la noi discuţiuni serioase. îfu voim să oprim carul ţărei, dară cînd este vorba de discutarea legii comunale, care este temelia legilor, şi cînd este vorba să introducem unele modificări în o asemenea lege, trebuie să ne gîndim la toate, pentru că legile de sus se aplică jos, reformele de jos devin împreună reforme generali ale statului. De aceea, rog pe onor. majoritate să nu ne pună în poziţiune a nu putea discuta. Şi cît pentru mine, cînd voi vedea că am nenorocirea să difer de opiniu-nile altora, dacă mi se va zice că-mi bat joc, atuncea nu-mi rămîne decît să iau pălăria şi să mă duc afară sau în alt loc unde nu se pot auzi asemenea cuvinte, cari nu se zic nicăirea şi cu atît mai mult nu ar trebui să se zică în Cameră, şi din partea unui coleg care zice că reprezintă majoritatea şi vorbeşte în numele ei. 322 Ei bine, cînd avem aci nn biuron, cînd este guvern şi majoritate, pentru ce se întrebuinţează asemenea cuvinte ? Cum 1 Deputaţii juni ne impută că nu am respectat jurămintele, că am făcut loviri de stat, juni veniţi cu principie liberale, şi apoi vin nu cu discuţiunea, nu cu puterea convicţiunii, ci cu bătaie de joc! îmi pare rău că domnul Cornea a întrebuinţat asemenea cuvinte; şi nu avea nevoie să le întrebuinţeze, căci Dumnezeu i-a dat destul talent şi putea să-l întrebuinţeze într-alt mod decît rostind cuvinte ca acelea pe cari le-a întrebuinţat5. „Monitor11, 1873, nr. 267, p. 2 329, col. 4 — 5. NOTE 1 Vezi supra p. 310. 3 M. Cornea spusese că „o neînsemnată minoritate îşi bate joc de majoritate”, se rosteşte „cu dispreţ” asupra ei şi amintise de G. Vernescu, N. Ionescu şi alţii. In mod concret el se referise la lucrările secţiei a Il-a a Adunării, compusă numai din membri ai minorităţii şi care refuza să-şi numească un delegat, Incit lucrările comisiilor Adunării stagnau. El propusese ca, dacă în termen de trei zile această secţie nu-şi desemna delegatul, comisia să se întrunească şi fără el. „Cu chipul acesta vom pune capăt tendinţei minorităţii de a-şi bate joc de majoritate”, încheiase el sentenţios. 3 Titu Maiorescu, membru al majorităţii, spusese că în cuvintele lui Cornea trebuie apreciat doar „zelul de a vedea lucrările noastre grăbite pentru binele ţării”. 4 Dim. Ghica. 5 M. Cornea şi-a retras propunerea şi discuţia s-a închis. Intervenţie în problema diferendului între Sinod şi Corpurile legiuitoare* Cerusem cuvîntul în cestiune de regulament, dară aş dori să vorbesc după ce va vorbi domnul ministru [al] cultelor x, ca să nu crează domnia-sa că aş voi să anticipez întrueîtva asupra dreptului domniei-sale de apărare________ Domnul ministru [alj cultelor: N-am nici o bănuială, puteţi să puneţi cestiunea de regulament. Aş dori, domnilor, după ce domnul ministru va vorbi, căci îndată ce a fost interpelat dreptul domniei-sale de a răspunde este incontestabil, aş dori ca în urmă să iau cuvîntul şi cere ca această cestiune să nu se trateze în şedinţă publică K Aceasta, domnilor, e o cestiune de cunoştinţă **, o cestiune de religiune, şi sub început mi-a părut rău cînd am văzut că se tratează în public, fie prin ziare particulare, fie prin „Monitor”. De aceea, după ce va răspunde domnul ministru, voi veni să cer şedinţa secretă. Cere şedinţa secretă. Domnilor, întîi voi să ştiu dacă voi avea fericirea d-a mai găsi încă nouă deputaţi cari să susţină propunerea mea de şedinţă secretă, ca să o pot prezintă în conformitate cu regulamentul. Voci: Sînt zece deputaţi. Voci; Cer cuvîntul. * Şedinţa din 11 decembrie 1873. ** Citeşte : conştiinţă. 323 Cer şedinţă secretă, domnilor, atît pentru întîia propunere sau întrebare pusă de onor. domn Ionescu, eît şi pentru a duoa; pentru întîia fiindcă poate toată lumea nu se va putea mărgini în tonul de înaltă mode-raţiune, atît a interpelantelui, cît şi a onor. domn ministru al cultelor. Pentru a duoa cestiune, aceea a egumenatului şi aceea a schitului din muntele Atos, iarăşi voi cere şedinţa secretă, nu pentru ceea ce priveşte cele petrecute cu călugărul şi cu Sinodul şi cu metropolitul de Iaşi în privinţa schitului, ci în privinţa principiului coprins într-un regulamentul Sinodului, care desfiinţează patronatul unui metropolit al ţării în ţară străină, şi fiindcă mai există un asemenea patronat la care nici un român nu poate renunţa. De aceea, fiindcă este o cestiune foarte delicată, cutez să eer şedinţa secretă. Nu voi să zic un cuvînt mai mult, dară şi miniştrii şi deputaţii de peste Milcov ştiu ce patronat înţeleg eu, şi acel patronat se desputerniceşte prin teoria emisă de sîntul Sinod; şi fiindcă patronatul acesta nu are numai caracter religios, ci consacră şi drepturi sacre ale naţiunii, de aceea cer şedinţa secretă, pentru că nu voiesc să dau drept altora de a contesta nişte drepturi seculare ale ţărei noastre. Iată pentru ce cer şedinţa secretă; nu pentru a provoca scandal, ci din contra, pentru a-1 împedica. Prin urmare, după ce am vorbit aşa, rămîne la onorabila Cameră să [ajprobe sau nu; eu mi-am făcut datoria. Pe urmă îmi rezerv dreptul d-a vorbi în fond. După refuzul guvernului de a se ţine şedinţa secretă. Voi avea onoare la timp să răspund domnului Poliz la pofta ce are de a se închide discuţiunea spre a-mi închide mie gura, închizîn-du-i-o şi eu pe a domniei-sale într-o cestiune eare-1 doare... (Zgomot.) Domnul Polizu: în care cestiune ? Spune! Cînd va veni timpul acela o voi spune. , Sînt dator, domnilor, mai întîi de toate să rog pe domnul ministru preşedinte, de-i este cu putinţă, cu temperamentul pe care domnia-sa îl are, ca atunci cînd eu am onoare de a vorbi înaintea domniei-sale să asculte cuvintele mele, lăsînd de o parte personalitatea mea. A zis domnia-sa adineauri că eu aş fi cerut şedinţă secretă pentru că nu m-aş putea modera vorbind în public, în Cameră 3. Dară tocmai domnia-lui, care este atît de puţin moderat în această Cameră, care de cîte ori ia cuvîntul admonestează pe toţi în stînga şi în dreapta, nu poate să-mi impute mie nemoderaţiune. Eu am fost întotdeauna foarte moderat, eu voi da dovadă prin cele ce voi zice în această cestiune că nu uit niciodată de a fi. Eegret foarte mult, domnilor, că sînt în poziţiunea de a voi în public într-o cestiune în care domnul ministru preşedinte însuşi a zis: Domnilor, gîndiţi-vă că religiunea trebuie cruţată, că Sinodul ţărei trebuie a nu fi atins. Apoi, tocmai fiindcă voiam ca prestigiul religiunii să nu fie cîtuşi de puţin micşorat criticîndu-se în public faptele cutărui sau cutărui mare prelat, tocmai fiindcă voiam ca prestigiul Sinodului să nu fie împuţinat, diseutîndu-se daca el ca corp religios a făcut bine sau rău în o cestiune, tocmai pentru aceea voiesc ca aceste lucruri să nu se discute în şedinţă publică. Fiţi siguri, însă, domnilor, că eu nu [sic] mă voi sili să fiu foarte moderat. Cu toate acestea vă întreb fără osebire pe toţi acei cari aţi citit prin „Monitorul oficiale” şi prin jurnale corespondinţa dintre Sinod şi metropolitul Moldovei, pe toţi cari aţi văzut cum metropolitul Moldovei a fost dat pe mîna unui prefect, nu sînteţi convinşi dumneavoas- 324 stră, cari ca conservatori vă întemeiaţi şi pe tradiţiuni, că în ochii mnl-ţimei,'că în ochii plebei această corespondinţă a împuţinat prestigiul religios? Aţi auzit adineauri pe domnul ministru [al] cultelor, omul prob, omul, onest, zicînd domnului Ioneşcu : Cum ai putut domnia-ta să faci o aşa de gravă acuzare contra unui funcţionar fără să aduci probe? Şi l-a şomat ca numaidccît să aducă şi probe. Apoi domnilor, dacă Sentimentul domniilor-voastre s-a revoltat cînd s-a pus în cauză un funcţionar, oare sentimentul dumneavoastră şi al ţărei întregi nu se revoltă cînd vede că s-a pus în cauză un metropolit prin articole, prin ziare oficioase, prin corespondenţe? Nici o injurie, nici o critică, nici o caricatură nu s-a cruţat a se face cînd sîntului Sinod, cînd metropolitului. Dară după ce am zis atît, mă opresc aci, tocmai pentru că nu voiesc.,. Domnul Şt. Fălcoianu: Dară domnia-ta ai rădicat pe un metropolit între jandarmi4. Domnul vicepreşedinte: Vă rog, domnilor, să nu întreriipeţi. ' * ' Domnule preşedinte, vă rog să vă fac o întrebare : dacă ne vom pune pe acest tărîm, ca mai pe fiecare din foştii miniştri, pentru că azi sînt deputaţi, să venim şi să-i oprim ca deputaţi de a vorbi pentru cele trecute, sub euvîntul că ei ca miniştri au făcut cutare său cutare act, atunci unde ajungem cu această discuţiune ? Şi cînd am mai termina noi această discuţîune dacă eu m-aş apuca acum să urmez pe domnul Fălcoianu, lăsînd la o parte Gestiunea actuală, ca să-i spui domniei-sale pentru ce am arestat pe acel metropolit ? Şi de ce folos are şă fie penţru ţară ca eu să las cestiunea Sinodului şi cestiunea dreptului bisenctei noastre, ca să alerg după culise cu domnul Fălcoianu şi să mă apuc a vorbi de. alte cestiuni, cari*nu sînt în discuţiune? Ei, domnilor, cînd onor. domn Fălcoianu voieşte să afle această istorie, să binevoiască a veni cu mine într-o seară la Ateneu , măcar că în viaţa mea mam fost acolo, ca să-i ţiu un discurs în cestiunea aceasta şî să-i fac şi biografia acelui metropolit, şi să-i mai spui şi altele multe... ’ DomnuFŞt. Fălcoianu: De ce hu le-ai spus atunci? • Pentru Că domnia-ta sugeai lapte atunci... (Mare ilaritate.) Domnul Şt. Fălcoianu: Şi ce culpă este de a fi tînăr? Domnule preşedinte, eu nu voiesc ea şedinţa acestei Camere să se transforme într-una din acele tragedie ale lui Euripide şi ale lui Eschile, cînd din vreme în vreme vorbea şi. chorul, mai cu seamă cînd ceea ce vorbeşte chorul e studiat mai dinainte şi înadins. Eu dară vă rog să faceţi a tăcea chorul... (Rîsete.) Domnul Şt. Fălcoianu: Protestez la aceste cuvinte: eu nu sînt din ehor şi am întotdeauna opiniunile mele. Domnul vicepreşedinte: Vă rog din nou, domnilor, a nu mai întrerupe şi a face linişte. Voi ruga atunci pe domnul preşedinte al consiliului, ale cărui cuvinte poate să aibă mai mult echo decît ale mele în această Cameră, ca să facă să se dea discuţiunii caracterul serios ce ea merită a avea. Domnul preşedinte al consiliului: Camera are preşedinte şi vă puteţi adresa la domnia-sa: cît despre mine, vă voi răspunde eu la timp... (Ilaritate.) în sistemul constituţional ştiu că sînt duoi preşedinţi: unul electiv, caiA este al Camerei, şi altul moral, care este şeful cabinetului. 325 Dară, domnilor, las această la o parte şi zic : fericiţi făcătorii de pace, şi exprim toată recunoştinţa mea acelora cari s-au silit şi au izbutit să împace conflictul dintre metropolitul Moldovei şi sîntul Sinod. Domnilor, noi am votat o lege organică 5 şi această lege este făcută de societatea civilă. Legea aceasta statorniceşte două punturi: întii păstrează stătu quo în biserică, păstrează stătu quo metropoliţilor şi ierarhilor; al doilea, pune principiul cum că nici un regulament nu se poate executa fără ca ministrul să-l supuie sancţiunei domneşti. Onor. ministrul cultelor singur a recunoscut şi a zis că este pus acolo ea să apere legile civile, că atunci cînd găseşte că un regulament calcă spiritul sau litera legii civile, atunci domnia-sa nu-1 supune la sancţiunea domnului. -Nu vin eu să pui cestiunea pe tărîmul faptelor şi să zic că ministrul a făcut bine sau rău de a supus cutare reglement la sancţiunea domnească. Dacă domnia-sa a crezut cum că regulamentul care a dat loc la conflictul dintre metropolit şi Sinod era o cestiune canonică sau o cestiune exterioară, aceasta iarăşi nu voi să o discut, zic numai că ceea ce s-a petrecut trebuie să ne servească de lecţiune pentru viitor. Mine un alt Sinod compus de alţi părinţi, sub cuvîntul că va face un regulament de disciplină spirituală, sub nume că întemeiază cestiuni de rang între sînţiele-lor, vor hotărî despre organizarea din afară a bisericei, vor desfiinţa episcopii, vor pune un episcopat sub juridicţiunea altuia; sau va lua pe metropolitul Ungro-Yalahiei şi îl va supune ascultarei celui din Moldova, ori va face altfel de schimbări, afară cu totul din a sa competinţă şi din legile civile. . în ţara noastră, domnilor, totdeuna organizarea bisericei, clasificarea metropo.liţilor şi episcopilor şi chiar atribuţiunile lor s-a făcut de. către puterea civile... Domnul C. Brăiloiu; Atlt mai rău I , La 1842, domnitorul Sturza a prefăcut toate şcoalele episcopatelor din Moldova; a luat de la episcopia de Huşi şi a dat la Koman şi a luat de la episcopia de Boman şi a dat la Iaşi. La 1863 s-a creat de către puterea laică episcopia Dunării de Jos şi pînă în ziua de astăzi încă această episcopie nu figurează între episco-piele cari se cunoşteau ab antiquo de patriarhul de la Constantinopole. Am auzit pe domnul Brăiloiu zicînd aceste cuvinte: atît mai rău; domnia-sa s-a dus cu platonismul domniei-sale la starea bisericei din America. Aş fi cu totul de opiniunea domniei-sale, dară Constituţiunea noastră zice că biserica ortodoxă este dominantă, că episcopii români sînt membri de drept ai Senatului. Să ştergem dară din budgetul statului milioanele cari se dau pentru biserică, să lăsăm pe fiecare comunitate să plătească episcopii şi preoţii săi. Dară pe cită vreme la noi biserica este strîns legată cu societatea civilă, pe cită vreme religiunea ortodoxă este religiunea dominante şi preoţii şi miniştrii bisericeşti sînt plătiţi de stat, Adunarea ţărei are tot dreptul, cum au făcut şi părinţii noştri, să ţină acest tact şi această sistemă; şi voi susţine totdeauna că societatea laică este mai presus de organizarea bisericei... Domnul C. Brăiloiu: Nu sîntem de sistema domnului Bismark. Domnul Bismark este acel mare om care apără societatea în contra clericalismului. Domnul vicepreşedinte: Domnilor, lăsaţi dialogurile şi urmaţi, domnule Kogălni- ceanu. 326 Cînd m-ar întrerupe un altul, nu m-aş mira, dară cînd însuşi domnufl] Brăiloiu vine şi iese din moderaţiunea, din prudenţa şi din tactul său, apoi cum voiţi să mai urmez ? Domnul C. Brăiloiu: Cer cuvîntul în cestiune de regulament. Domnul preşedinte: Domnul Kogălniceanu are cuvîntul, nu puteţi să-l între-rupcţi... (Zgomot.) Domnul C. Brăiloiu: Domnul Kogălniceanu a cerut cuvîntul să vorbească în contra închiderii discuţiunii şi vorbeşte în fond. Domnul preşedinte: Domnilor, să vă lămuresc cum s-a petrecut lucrul. Se ceruse închiderea discuţiunii asupra propunerii domnului Kogălniceanu de a se trece în şedinţă secretă şi domnia-sa a zis atunci că, voind să scutească timpul Adunării, retrage moţiunea. Prin urmare, dispărînd moţiunea din discuţiune, nu mai era necesitate de a vota asupra închiderii discuţiunii. Rog pe domnul Brăiloiu să fie om al vîrstei sale. îsTu am un cap atîta de mare ca să pot răspunde la toate întreruperile, şi mai ales cînd întreruperea vine de la o personalitate atît de gravă, atît de importantă, care stă de o oră aci la discuţiune şi mă întrerupe acum ca să-mi zică că am cerut cuvîntul contra închiderii discuţiunii şi vorbesc în fond... Domnilor, şi eu sînt de sînge, nerve şi vine, şi cum voiţi să ţin cu toate mtrerupţiunile ? Rog pe Cameră să binevoiască a mă ierta că trebuie să-mi aduc aminte unde am fost întrerupt... Domnul preşedinte: La domnul Bismark. Eu nu vorbeam de domnul Bismark, domnule preşedinte. Domnilor, statul nostru totdeauna şi-a păstrat dreptul de domina-ţiune asupra bisericei sub toate regimele. El a fost zelos apărător al puterii laice; şi orice transformare a avut statul nostru, totdeauna metropoliţii, episcopii s-au ales de puterea laică, şi organizarea metropoliilor şi episcopatelor s-a făcut de societatea laică. Fie domnul singur, fie cu sfatul său constituţional sau cu sfetnicii şi senatorii lui, domnul singur a regula-mentat eondiţiunea bisericei noastre. Am auzit pe domnul ministru zicîndu-vă că nu puteţi pretinde de la domnia-sa să intre în discuţiunea canoanelor. De acord cu domnia-sa; însă eu Pidalion 6, cu canoanele în mină, vă voi dovedi că sînt duoă feluri de canoane; cînd e vorba de canoanele de dogmă, de credinţa intimă, în adevăr nu putem intra în discuţiunea lor. Dară ia să vedem, sînt oare toate canoanele numai de dogmă ? Sinoadele, cu împăraţii în cap, şi încă cu împăraţii idolatri, regulau eon-diţiunea biserieelor şi o schimbau după timpuri şi nevoi. Dară ceea ce nu voim noi este ea tocmai corpul care este chemat să apere religiunea, tocmai acela să devină instrument al pasiunilor. (Aplauze.) Nu mă uit la metropolitul Moldovei, dară mă speriu de consecuenţe cînd văd că sîntul Sinod alunecă pe tărîmul politic, pentru a interpreta legea civilă, legea care i-a dat viaţă. Această lege este votată de domniile-voastre şi, dacă dom-niile-voastre aţi fi voit, aţi fi făcut Sinodul nu de 12 sau 16 arhierei, ci l-aţi fi compus şi din preoţi şi din diaconi, şi din lume laică chiar, şi nimeni nu putea să zică nimic; nimeni nu putea să ne oprească de a vota aşa cum credeam noi, şi potrivit civilizaţiunii veacului în care trăim. Ce face Sinodul ? Zice : Ai duoă cuvinte, duoă calităţi, calitatea de primat şi calitatea de preşedinţă sau precădere. (Cuvîntul de primat esistă, domnilor, la noi, de la 1864, prin urmare de zece ani; cuvîntul de preşedinţă sau precădere esistă iară de zece ani.) Aşadară sub nume de primat eu înţeleg, zice Sinodul, dreptul cutare pentru primat, acela, spre esem- 327 piu, de a impune datoria cutare mitropolitului cutare şi acela de a corespunde direct cu bisericele străine. Apoi nu este aşa. Legea opreşte pe metropolit, chiar cînd este vorba de o cerere în materie de binecuvîntare, îl opreşte să o facă singur, şi trebuie intervenţiunea ministrului cultelor; pentru ce ? Pentru ca nu cumva drepturile laice să fie jicnite. Dară Sinodul a crezut din contra; a crezut că drepturile bisericei vor fi mai la adăpost sub apărarea metropolitului decît sub a ministrului cultelor, şi unii zic că bine a făcut Sinodul, alţii însă susţin contrariul. Ia închipuiţi-vă, domnilor, un lucru. Domniile-voastre mai ales, cari găsiţi că Sinodul bine a făcut, închipuiţi-vă cînd Sinodul ar voi să facă din metropolitul de aci un papă; cînd ar voi din cuvînt de primat, preşe-denţie sau precădere al metropolitului 5 să facă o putere, aceea de a dispune de biserica noastră, de a ne sili pe noi creştinii ori să renunţăm la religiunea părinţilor noştri, ori să primim orbeşte tot ce voieşte Sinodul; cînd aceasta s-ar întîmpla, ar trebui oare ca noi s-o tolerăm ? ISTu neapărat. Prin urmare, ceea ce trebuie să facem este să vedem daca în legea Sinodului esistă vreo lacună, deşi eu unul nu văd acea,lacună; însă, deoarece se susţine că legea aceasta împedică pe ministru, chemat să pro-teje şi să apere societatea civile, de â ţine pe Sinod in frîu şi în marginele autorităţii sale curat spirituale, o asemenea cestiune cred, domnilor, că merită toată atenţiunea unei Camere conservatoare, care tinde a înfrîna spiritul revoluţionar şi a introduce în dispoziţiunile legislative şi în foca-riul intelectuale al fiecărui cetăţean principiele conservatoare de ordine şi de religiune. Aşa fiind, vă întreb, nu se cuvine oare ca noi să venim să zicem că Sinodul nu poate nici într-un fel să iasă din competinţa sa puramente Religioasă, puramente spirituale ? Că urmînd altfel el se scoboară în arena pasiunilor? Iată, domnilor, .cestiunea, adevărata cestiune, care este foarte gravă. în adevăr, ce trebuie să ziceţi domniile-voastre cînd vedeţi buhăoară că nişte sînţi părinţi, care cată să fie esemplul moderaţiunei, cînd îi vedeţi scriind articole de ziare unele mai pasionate decît altele, cine ? Ucenicii lui Christos ! Cînd îi vedeţi dîndu-şi titlul de „înalt Preasînt Stă-pîne” ! astăzi, domnilor, cînd societatea laică ştiţi că a renunţat la toate calificările şi nu se mai intitulează nimeni prinţ, nici logofăt, nici vornic? Şi încă ce trebuie să gîndiţi, ce trebuie să ziceţi cînd vedeţi pe aceşti sînţi părinţi că fac o crimine [sic] unui metropolit pentru că a cutezat a scrie altui metropolit cuvintele : „Frăţia Ta” ? . Mă opresc aci, domnilor, şi rog pe Cameră să gîndească serios la această cestiune şi să ia în cercetare legea Sinodului; să vază daca nu cumva legea aceasta este incompleetă, neîndestulătoare întru a apăra drepturile societăţii laice contra năvălirilor şi uzurpaţiunilor ce un corp spirituale ar fi tentat să-i facă. Şi aceasta, domnilor, sîntem cu atît mai mult datori a o face daca voim să apărăm, să scutim ţara noastră de cerţile religioase, cari ştiţi că în toate ţările au fost şi sînt periculoase; ele vin şi jicnesc forul conştiinţei umane, şi ţara aceasta pînă în ziua de astăzi a fost ferită de luptele religioase. Este ştiut, cu istoria în mînă, că în toate ţările din lume certele religioase e lucrul cel mai grozav; că ele au venit mai totdeauna de la monahi, cari, fiind chemaţi a renunţa la toate dorinţele umanităţii, cu atît mai mult 328 foc se aruncă asupra singurului cîmp ce le rămîne deschis : ambiţiunea, răzbunarea, pofta de a ajunge sus. Ei bine, iată, domnilor, un lucru de care trebuie să ne temem. S-a citat principele Bismark. ÎTumele acesta ar trebui tocmai nouă să ne serve de exemplu, nouă cari nu-1 avem. Dară ia să vedem ce se petrece astăzi în Germania. Germania, domnilor, a triumfat de inemicul ei cel mai spăimîntător, numit soldatul lui Dumnezeu, de Francia, şi iat-o din nou angajată în o luptă şi mai formidabile, contra unui vrăşmaş mult mai teribile, căci acesta nu poartă spada, dară poartă haina neagră a călugărului! Şi ce gîndiţi domniile-voastre că apără guvernul Germaniei?... Apără, domnilor, drepturile conştiinţei umane, drepturile societăţei civile. De aceea, domnilor, orice s-ar zice, eu cred că Sinodul [ui], după cum este el organizat, trebuie să i se dea o lege mai dezvoltătoare, daca voiţi să nu creem la noi societăţi monahali, puteri clericali, puteri jezuitice pe cari le vedem în alte ţări. Mă mărginesc aci şi voi avea onoarea să prezint o propunere pentru modificarea legii sinodale. în cît se atinge de cestiunea schitului de ia muntele Athos, mă ţin încă în rezerva la care de la început m-am hotărît, şi cred că ministrul, cînd va cunoaşte împregiurările, se va sili să şteargă din regulamentul Sinodului articolul desfiinţărei patronatului scaunului nostru metropolitan în locuri străine. Iată, domnilor, propunerea mea : „Propunem ca Camera să binevoiască din iniţiativa sa constituţionale să aprobe următorul project de lege ca ultim aliniat la articolul 15 din legea din 19 decembre 1872. Articol unic. Regulamentele sîntului Sinod cari ar coprinde cestiuni altele decît în materie spirituale, şi îli sferile acele care ar tinde a modifica numărul, condiţiunile şi relaţiunile între ele, ale metropoliţilor şi episco-pilor, astăzi existinte, spre a putea avea caracter esecutoriu, trebuiesc mai întîi a fi votate de Corpurile legiuitoare şi sancţionate de domn”. M. Kogălniceanu, A. Pascal, N. CalimacJi-Catargi, Ştefan Golescu, N. Blaremberg, I. Sturza, A. Stolojan, Dimache Ganea, T. Maiorescur C. Esarcu, D. Cracte, V. UrsacTle 7. „Monitor”, 1873, nr. 272, p. 2 355, col. 5; p.> 2 356, col 2 — p. 2 357, col. 1. NOTE\ 1 2 3 1 Chr. Teii. 2 Se pornise de la o interpelare a lui N. lonescu, care considera că legea Sinodului, votată de Adunare şi sancţionată de domn în vară, contravenea prevederilor constituţionale Iezind autoritatea puterii legiuitoare. Sinodului i se lăsase latitudinea a face regulamentele ecleziastice, dar N. I. considera că acestea trebuie să fie conforme nu numai canoanelor, ci şi legilor civile ale ţării. N. I. adusese în continuare în discuţie cazul schitului Ianicopulo de la Sf. Munte, unde Sinodul numise un superior, în locul rămas vacant, fără a-1 consulta pe mitropolitul Moldovei, care de drept trebuia să se pronunţe în această problemă, deoarece aşezămîntul era o ctitorie a Moldovei, înzestrat în 1853 de către Grigore Alexandru Ghica. Pentru numirea piezişă a superiorului, directorul Ministerului Cultelor, Ghidionescu, primise 1 000 de galbeni mită, după spusa călugărului Antonie Focşeneanu — denunţa necruţător N.î. 3 Lascăr Gatargiu îşi exprimase nemulţumirea că N. lonescu vorbise aproape patru ore atacînd atît Sinodul, cît şi guvernul, iar K. venind cu propunerea de şedinţă secretă avertizase 329- că „poate nu se va modera în această discuţiune”. L. G. încheiase ameninţător că, dacă K, nu se moderează singur, îl va modera preşedintele Adunării, „căci de aceea este domnul preşedinte acolo ca să pună pe fiecare la locul său”. Enervat, K. ceruse cuvîntul în chestiune personală. 4 Aluzie la mitropolitul Sofronie, vezi partea I a volumului, p. 59, nota 4. 5 Pentru legea organică a bisericii vezi supra p. 176 şi urm. 6 Pidcdion, culegere de legi canonice (sfintele canoane ale sinoadelor ecumenice şi locale şi ale părinţilor bisericii, cu tălmăciri alcătuite la 1793 de către Agapie şi Nicodim şi tipărite ia Lipsea pentru prima oară în 1800). Vezi şi Pidalion sau Cîrma corăbiei înţelese a catoliceştii şi apostoleştii biserici a ortodoxilor..tradusă din limba franceză de Veniamin Gostache, mănăstirea Neamţ, 1844, 13 + 521 p. + iL 7 Propunerea s-a trimis în secţii. Asupra creditului de 10 000 000 de lei votat de Constituantă în 1866 oraşului Iaşi * Totdeauna sînt pentru discuţiunea cea mai largă; însă în cestiunea de faţă1 o discuţiune generale este de prisos, fiindcă este o cestiune votată de Constituantă. Bine sau rău, acest vot s-a dat, şi acum nu mai este vorba de a admite sau de a respinge; lucrul este admis deja şi este de datoria noastră să respectăm legile şi să ne ţinem de cuvînt, mai cu seamă această Cameră conservatoare. Iată pentru ce vă rog de astă dată să închideţi discuţiunea, şi cît pentru ceea ce priveşte plata banilor, domnu[l] ministru de finance 2 v-a spus că aceasta se va regula de guvern împreună cu co-misiunea budgetară, iară pînă atunci noi putem să regulăm cestiunea întrebuinţării banilor. Vă rog dară, domnilor, ca tocmai pentru demnitatea ţărei, care trebuie să se ţină de cuvînt şi să respecteze legile votate, să binevoiţi a închide discuţiunea generale 3. Replică lui G. Brătianu4. Onor. domn Brătianu a atins o cestiune care nu poate fi indiferinte pentru noi, cestiunea cruţării banilor publici; şi tocmai aceasta mă face pe mine a sprijini opiniunea emisă de domnul ministru de finance, ca cestiunea financiară să se rezerve la votarea budgetelor. Atunci, domnilor, vom găsi mijloace spre a răspunde această sumă comunei Iaşi, poate prin o rentă perpetuă, prin fixarea unei sume în budget, sau prin facerea unui împrumut la creditul fonciar, acela care dă cu 7 %, opiniune a domnului Manolache Costachi, sau să se dea comunei Iaşi din locurile acele multe cari sînt împregiur şi cari astăzi nu produc nimic. Aşadară, domnilor, să ştergem din acest project3 cuvîntul „anul 1874” şi să hotărîm ca la discuţiunea budgetelor să se trateze această cestiune. Oît pentru cestiunea că domnii deputaţi iaşeni apără interesele locale, nu socotesc că din aceasta trebuie să li se facă o crimă, căci fiecare deputat în această Cameră reprezintă şi ţara şi judeţul său, şi nimeni nu cred să fi voit rău domnului Brătianu cînd a venit şi a întreţinut Camera cu situaţiunea comunei Piteşti... Domnul G. Brătianu: N-am cerut nimica. Aţi vorbit de cestiunea comunei, de domnul Cecropide, aţi făcut o cestiune mare, foarte mare, şi aţi avut dreptate. Alţii au vorbit de alte * Şedinţa din 12 decembrie 1873. 330 cestiuni din alte localităţi. Aşadară nimeni nu poate să vo iască rău nici domnului ministru de finance, care n-a uitat că este şi deputat iaşean, precum şi nici altora cari vin cu o trată * trasă asupra naţiunei de însăşi naţiunea, în Adunarea cea mare, în Constituantă. Cît pentru mine, în cestiunea de faţă, fie Bucureşti, fie Craiova, fie Piteştii sau orice altă localitate, eu găsesc o lege, şi sînt dator a o respecta. Nu este, domnilor, aci vorba de Unire, căci Unirea este săvîrşită pentru totdeauna, este însă vorba de o lege votată de Adunare, care de mai multe ori s-a repeţit şi care pînă în ziua de astăzi din cauza strîmptorării financiare nu s-a pus în lucrare. Prin urmare, tocmai ca să ajungem la un rezultat, sînt de opiniune să ne unim cu propunerea onor. domnului Mânu ®, să se şteargă acele cuvinte din articol, şi cînd va veni budgetul în discuţiune vom regula cestiunea financiară. Aşadară, tocmai pentru ca să ajungem a face din această promisiune un ce practic, să nu rădicăm greutăţi mari şi să hotă-rîm astăzi ce are să se facă cu această sumă, care ori se va capitaliza, ori se va da ca rentă perpetuă, ori se va asigura la banca fonciară, ori se vor da proprietăţi în locul ei; în fine, oricum, se va regula plata acestei sume; eu nu văd în această lege decît o punere în lucrare a votului Constituantei. Combate pe Manolache Gostache7. Propunerea domnului M. Costachi este contra votului ce am dat adineaori de a se lua în considerare, spuneţi mai bine, francamente, că voiţi atunci să amînaţi această cestiune la calendele grece. Insistă pentru continuarea discuţiilor. Domnilor, regret că unii din domnii deputaţi au venit în această cestiune, pe care noi voiam să o tratăm eu sînge rece astfel după cum foarte bine a căutat să facă şi ministrul, au venit în această cestiune în care noi nu sîntem chemaţi decît să hotărîm întrebuinţarea unei sume deja votate, şi au pus-o pe alt tărîm: pe tărîmul politic. Cestiunea politică, domnilor, cestiunea Unirei, toate acestea sînt sfîrşite, şi de mult sfîrşite. Astăzi oraşul Iaşi nu mai este fostul Iaşi, este oraşul X, este un oraş ca toate cele fljalte oraşe din ţară, şi cu toate acestea de îndată ce cineva zice Iaşi, cum ar zice orice alt oraş, de îndată în aceasta se vede stafia aceea a separatismului, care nu se mai află nicăieri. Oraşul Piteşti, Brăila, Zimnicea, Buşii de Vede au voie toate să-şi spună durerilor lor, laşul nu are această voie, şi de cum deschide gura să zică ceva, numai-decît auzi: A! Separatism ! S-a zis că laşul este în doliu. Da domnilor, laşul este în doliu, şi este în doliu pentru că acest oraş, odată înfloritor, centru politic al Moldovei, centrul naţional, literar, astăzi se vede cu totul scăzut; şi nu numai scăzut în importanţa sa politică, pe care acum nu mai poate să_ o aibă cum a avut-o, dară ameninţat chiar în esistenţa sa de oraş român. în Iaşi este o uliţă principale, uliţă mare, pe care sînt numai case mari şi frumoase; toate aceste case locuite odată de boieri, numai de români, astăzi sînt în minele străinilor. Astfel cînd un bătrîn care ar şti ce a fost laşul odată, ce mişcare, ce viaţă era într-însul, ar veni şi l-ar vedea după mai mult timp acum, nu l-ar mai cunoaşte. Negreşit, domnilor, că laşul nu poate de acum să mai fie ce a fost, el nu poate să mai fie un centru politic, dară trebuie să continue de a fi un centru de mişcare naţionale, un centru intelectuale, un centru mare industriale. Cînd Turinul a contenit de a mai fi capitala Italiei, i s-au dat * Poliţă. 331 ca eompensaţiune scoale mari, stabilimente industriale mari, şis-a lăsat ca el să fie reşedinţa a mai multor societăţi însemnate anonime. Ce voim şi noi astăzi să dăm mai cu seamă laşului? O şcoală mare industriale, o şcoală care, după cum a zis foarte bine domnul Ionescu, să dea pînea de toate zilele nu numai societăţii laşului, dară societăţii ţărei întregi.- La espoziţiunea din Yiena încătro te întorceai vedeai: colo un palat industrial al oraşului Kurnberg, colo un palat de machine al oraşului Gottingen, colo o fermă model din alt loc etc. Ce voim şi noi să facem pentru Iaşi? Iată ce voim să facem : să înfiinţăm şcoale reale cari să formeze generaţiuni mai bune, generaţiuni cari să nu alerge numai după posturi, aşa cum vedem acum de vreo trei zile la uşa noastră o populaţiune, un public întreg care aşteaptă, ştiţi pentru ce ? Pentru un post vacant de membru la Curtea de compturi. (Aplauze, ilaritate.) Apoi, domnilor, iată pentru ce noi voim ca în oraşul Iaşi să se înfiinţeze o clasă de industriali de unde să se poată răspîndi lumina peste toată Eomânia; căci nu e Gestiune numai de interesul laşilor, ci de [al] întregei Eomânie, ca să se înfiinţeze o asemenea şcoală în Iaşi după poziţiunea ce o are Iaşii. laşul nu este mai departe decît 15 kilometri de hotarul Basarabiei şi 70 kilometri de hotarul Bucovinei, şi prin urmare acea şcoală fiind înfiinţată în Iaşi va răspîndi razele binefăcătoare şi peste hotarele Eomâniei. Aşadară, nu e vorba aci nici de Unire, nici de dezunire, ci de ,a se rădica un oraş care astăzi este cu desăvîrşire căzut, şi numai din acest punct de vedere ar trebui să ne punem pe un tărîm practic şi să hotărîm ca banii aceştia să se întrebuinţeze pentru nişte lucrări adevărat folositoare, nu numai laşului, ci, pot zice, Eomâniei întregi. Cînd a fost vorba de canalizare [a] rîului Dîmboviţa din Bucureşti, ştiu că nu s-a ridicat nici unul contra acestei lucrări folositoare 8. Ei bine, pentru ce aţi refuza acum laşului, către care sînteţi deja angajaţi prin votul Constituantei, de a canaliza apşoara care infecta aşa de rău o mare parte a acestui oraş? Dară ce mai cer unii din noi ? Pe lîngă ceea ce ar trebui să se cheltuiască din acest milion pentru, alte necesităţi de îmbunătăţire a laşului, să se afecteze din acest milion o sumă şi pentru mitropolia de acolo, care este în ruină şi pentru care la anul 1828 chiar împăratul Eusiei a dat clopotele acelei catedrale. Yedeţi că chiar şi străini au dat ajutor acestei catedrale, şi noi astăzi să o lăsăm să mai stea încă în ruină ! Şi apoi, domnilor-, aci este vorba de un milion de lei vechi sau trei Sute treizeci şi cîteva mii lei noui. Dară dumneavoastră aţi dat 400 000 lei pentru expoziţiunea de la Viena şi nu veţi fi dispuşi să daţi laşului trei sute de mii pentru a se face îmbunătăţiri morale şi materiale, atît de folositoare pentru ţara întreagă ! Este trebuinţă de o şcoală, domnilor, este trebuinţă ca zidirea metropoliei să facem să înceteze odată de a mai fi o ruşine naţionale9, Apoi vine canalizarea, care este una din condiţiunile cele mai neapărate ale salubrităţei publice de acolo. Aşadară, iată ce cerem noi de la dumneavoastră, Cameră conservatoare, vă cerem : şcoală,; biserică şi canalizare, şi oriunde va fi nevoie de asemenea lucrări trebuie să le dăm. De aceea vă rog, domnilor, deputaţi, să votaţi propunerea care este în projectul de lege împreună cu amendamentul domnului Eilipeseu10. Gonstesţă votarea amendamentului depus de A. Catargiu11. Domnule preşedinte, îmi permit a trage atenţiunea dumneavoastră asupra unui articol din regulament, rămînînd în urmă ca dumneavoastră să hotărîţi ce veţi găsi de cuviinţă şi ce veţi crede că este drept. 332r- După opiniunea mea, întemeiată pe regulament, majoritatea se numeşte jumătate plus unul din numărul total al votanţilor. împărţiţi acum 81, şi veţi vedea că avem 40 şi jumătate; mai adăogaţi unul şi veţi avea 41 şi jumătate, ceea ce este cu neputinţă, pentru că un deputat nu se poate desface în duoă 12. „Monitor”, 1873, nr. 273, p. 2 363, col. 2-5; p. 2 364, col. 1— 2. NOTE 1 Vezi partea a Il-a a volumului, p. 67 şi urm. 2 Petru Mavrogheni. 3 Discuţia s-a închis după ce proiectul a fost primit cu 51 de voturi pentru şi 39 împotrivă. 4 G. Brătianu spusese că proiectul „nu este în armonie cu situaţiunea financiară a ţării”. 5 Proiectul de lege privind punerea în aplicare a votului Constituantei prin care se acordau laşilor 10 milioane de lei. Banii urmau a se da începînd cu 1 ianuarie 1874. 6 G. Mânu propusese să se suprime cuvintele din articolul 2 care prevedeau ca plata să se facă „cu începere de la 1 ianuarie 1874”. 7 Manolache Costache ceruse ca articolul 3, care stipula distribuţia fondului rezultat din dobînzi pentru lucrări de salubritate şi canalizare a Bahluiului şi Cacainei, înfiinţarea unui institut şi apoi a unui muzeu industrial, să se voteze după ce avea să se stabilească fondul din care urma să se plătească subvenţia. 8 Vezi partea I a volumului, p. 64 şi urm. 9 Mitropolia din Iaşi fusese refăcută după incendiul din 1787 de mitropolitul Iacov Sta-mati (cf. M. Kogălniceanu, Bărbaţi însemnaţi ai bisericii românilor, în „România literară”, 1855, p. 59). A ars din nou în 1827. Noua construcţie, datorată arh. Freiwald, a fost ridicată in vremea mitropolitului Veniamin Costache, în 1833 — 1839, după un plan pe care „Gazeta de Moldavia” din 27 mai 1857 îl considera „de tot smintit”. Curînd după tîrnosire i-au căzut bolţile şi a ajuns o ruină. Restaurată de arh Al. Orăscu şi pictată de G. Tattarescu în 1881 — 1886. Vezi bibliografia asupra ei la N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 456 şi urm. 10 Amendamentul lui G. Filipescu : „Se va întrebuinţa pînă la săvîrşirea reedificării catedralei metropolitane din Iaşi din dobînda capitalului întreg cîte 30 000 lei noi anual. Pînă ia începerea acestei reedificări subvenţiunea de mai sus se va capitaliza”. O comisie formată din mitropolitul Moldovei, primarul Iaşilor, preşedintele Curţii de apel şi preşedintele consiliului general urma să controleze întrebuinţarea subvenţiei. Amendamentul a fost respins. 11 A. Catargiu propusese un amendament ca din dobînzi să se constituie un fond pentru construirea cazarmei de la Copou, sub supravegherea comandantului diviziei militare. Amendamentul a fost primit cu 41 de voturi pentru şi 40 împotrivă. 12 Preşedintele i-a demonstrat că e totuşi majoritar conform regulamentului: „De două cri 40 face 80, plus unul, face 81 : cîţi au fost votanţi; în vreme ce de două ori 41 ar face 82, plus unul ar fi 83, cu doi mai mult decît numărul votanţilor”. Proiectul a fost primit cu 47 de voturi pentru şi 34 împotrivă. Asupra alegerii a doi membri la Curtea de conturi * Domnule preşedinte \ dreptul Camerei de a alege pe candidaţi de membri la Curtea de compturi e necontestat şi nu voi veni eu să-l tăgăduiesc, Dară sînt silit să cbem luarea-aminte a domniilor-voastre asupra unor dispoziţiuni din lege cari ne-ar îndreptăţi pe noi să rugăm pe guvern * Şedinţa din 13 decembrie 1873. 333. ca, dacă crede de cuviinţă, să viu să fac un act de dreptate împreună negreşit cu Camera. Legea Curţei de compturi de la 1863 hotărăşte pe timp de zece ani nişte condiţiuni de admisibilitate pentru membrii de la acea curte 2. Pentru ce o face aceasta? Pentru că presupune legislatoarele că în zece ani se vor forma oameni apţi şi speciali pentru Curtea de compturi. Eu cred că în aceşti zece ani cari au trecut s-au format oameni ţ şi este şi un act de dreptate care militează în favoarea acestor oameni. Sînt persoane foarte onorabile cari se înfăţişează pretutindeni şi reclamă concursul nostru. Pe de altă parte rezultatul votului va fi că vom vedea o mulţime de nume ieşind din urnă, care nu ştiu daca la întîia votare vor întruni majoritatea absolută. în acelaşi timp vedem că sînt la Curtea de compturi un număr de oameni cari poartă toată greutatea asupra lor şi care pînă astăzi nu au avut nici o înaintare. Eu, domnilor, cred că în puterea legii existentă acestor * impiegaţi ar putea să ceară înaintare, voi să vorbesc despre referendarii de la Curtea de compturi. Eeferendarii Curţei de compturi lucrează de sînt 10, 7 şi 5 ani şi cred că mai bine am face să alegem dintre dînşii, cari mai bine deprinşi cu acest serviciu vor contribui mai mult la cercetarea socotelelor, mai curînd şi mai exact, decît introducînd în acest corp nişte persoane cu totul străine de această materie 3. „Monitor”, 1873, nr. 274, p. 2 370» col. 1. * Citeşte: aceşti. NO TE 1 Dimitrie Ghica. 2 Legea despre admisibilitatea şi înaintarea in funcţiile judecătoreşti din 4 decembrie 1864 (sic!) cerea ca postulanţii să fie români, fără cazier, cei cu titluri ştiinţifice străine să le asimileze în prealabil în universităţile din ţară; pentru preşedinte vîrsta minimă era de 35 de ani; membri supleanţi, procurori, 30 de ani; substituţi şi grefieri, 25 de ani. Preşedintele de tribunal judeţean trebuia să aibă minimum 27 de ani, iar membrii, supleanţii, procurorii şi grefierii din aceleaşi locuri, 25 de ani (cf. I. M. Bujoreanu, op. cit., p. 765 şi urm.). 3 Au fost aleşi C. Arion cu 40 de voturi şi Iordache Ganea cu 35 de voturi. Depune un amendament la legea penală si încearcă să-l dezvolte * Am cerut întîi cuvîntul pentru regulament 1, şi acum contra închiderii discuţiunei, şi cer să binevoiţi a nu aproba închiderea discuţiunei, tocmai pentru respectul regulamentului. Dumneavoastră aţi văzut ce s-a întîmplat: după regulament, în timpul discuţiunii, fiecare deputat are dreptul să înfăţişeze un amendament, şi amendamentele cele bune, după opiniunea mea, nu se pot înfăţişa decît tocmai în mijlocul discuţiunii, căci atunci se luminează mai bine conştiinţa noastră. * Şedinţa din 18 decembrie 1873. 334 Amendamentul odată propus, autorul are dreptul să-l sprijine şi pe urmă, pentru a se putea trămite la comisiune, se întreabă dacă sînt cinci cari-1 susţin; apoi comisiunea se pronunţă dacă-1 primeşte sau îl combate. Eu am avut fericirea rară şi regulamentară ca să văd pe comisiune că vine şi combate amendamentul meu 2 fără ca eu să deschid gura şi să zic un cuvînt şi fără şă fi avut fericirea, de aceea am zis fericirea, să găsesc 5 deputaţi cari să-l susţină. Iată-mă dară bătut fără mai întîi să fi mers la resbel. De aceea vă rog, domnilor, faceţi un act de dreptate şi permite-ţi-mi şi mie să zic duoă cuvinte în această cestiune, eu atît mai mult cu cît eu în tot cursul acestei lungi şi mari discuţiuni nu v-am obosit pacienţa prin luarea cuvîntului; şi de aceea vă rog să nu închideţi discuţiunea şi să-mi acordaţi şi mie un cuart de oră spre a vorbi în această importantă lege. împotriva închiderii discuţiei. Domnilor deputaţi, Camera a avut buna-voinţă cînd am cerut să nu se închidă discuţiunea să învoiască continuarea discuţiunii, tocmai ea să-mi permită şi mie să-mi dezvolt amendamentul meu. înaintea mea a fost în drept domnul X. Ionescu să vorbească; dară cred că, după ce aţi avut atîta pacienţă, veţi binevoi a avea şi pentru mine ca să dezvolt şi eu amendamentul meu, asigurîndu-vă că voi fi foarte scurt 3. „Monitor”, 1874, nr. 2, p. 8, col. 3, 5; p. 9, col. 4. NOTE 1 Replica lui K. îl iritase pe preşedintele şedinţei, Dimitrie Ghica; el îi citise articolul 30 din regulamentul de funcţionare a Adunării, care impunea ca orice deputat să ceară, în prealabil sau în şedinţa respectivă, cuvîntul de la preşedinte. Acesta urma să alterneze pe cei care vorbeau pentru cu cei care se pronunţau împotriva unui proiect. Rîndul lui K. era,,foarte departe” şi prin urmare nu-i putea da cuvîntul sărind peste alţi vorbitori înscrişi. 2 La articolul 47 care prevedea: ,,Pentru delicte de presă sînt răspunzători autorul cînd este cunoscut sau cînd se dovedeşte, iară în lipsa lui girantul, editorul” (cf. proiectul de lege, tn „Monitor”, 1873, p. 2 380), K. ceruse să se suprime cuvintele „sau cînd se dovedeşte”. 3 Amendamentul lui K. a fost respins. Intervenţie privind administraţia căilor ferate * Domnilor, interpelaţiunea1 făcută de onor. domn Ventura priveşte linia drumurilor de fer Eoman— Piteşti, iară nu linia Lemberg—Cernăuţi— Iaşi, şi prin urmare nu voi zice nimic spre apărarea acestei linie, a cării administraţiune este confiată ** unui comitet dirigent, compus de români, şi din care am şi eu onoare a face parte. Nu mă voi rosti deloc în privinţa împregiurărilor arătate de domnul Ventura, la care a răspuns intr-un mod îndestulător onor. domn ministru al lucrărilor publice; dară socotesc că trebuie ca rezultat să dăm ţărei un profit din această interpelare şi cred că vom putea ajunge la un ase- * Şedinţa din 11 ianuarie 1874. ** încredinţată, din fr. confier. 335 menea scop cînd vom atrage luarea-aminte a guvernului şi a Camerei asupra unor cazuri mai importanţi decît acele plîngeri zilnice cari sînt nedespărţite de orice instituţiune la început. Trebuie, domnilor, să căutăm a da drumurilor noastre de fer cel mai mare trafic, pentru ca să putem asigura un venit mai mare, spre a putea să scăpăm de milioanele acelea pe cari le plătim în tot anul. S-a făcut multe pentru înlesnirea mijloacelor de a asigura traficul, însă, după părerea mea, socotesc că nu s-a făcut încă destul. Domnilor, în străinătate traficul internaţional sau traficul pe lungi linii are o tarifă cu desăvîrşire escepţionale, diferenţială şi minimă; productele noastre în ţară plătesc foarte mult pînă la graniţă la Iţcani, şi de acolo înainte productele noastre plătesc o tarifă foarte mică, încît comercianţii plătesc în ţară pînă la Iţcani, pot a zice, mai atît cit plătesc în urmă de la Iţcani pînă la Breslau. Trebuie dară, domnilor, ca noi, în privinţa grînelor noastre, să lucrăm necontenit spre a înlesni exporta-ţiunea prin reducerea tarifelor, care în adevăr anul trecut şi anul acesta, recunosc, că s-au mai redus, dară tot mai avem încă ceva de făcut în privinţa înlesnirei traficului de exportaţiune, cît şi în aceea a importa-ţiunii. Căci vedeţi, domnilor, ce se întîmplă astăzi? Marfa din afară ce vine pe linia noastră Lemberg—Cernăuţi—Iaşi, putem să o trămitem pînă la oarecare distanţă mică în întrul ţărei, însă nu putem susţine concurenţa ea s-o trămitem ceva mai departe, la Brăila, şi cu atît mai puţin la Bucureşti, de esemplu, din cauză că pe linia Cronstadt ■* tarifa este cu desăvîrşire mică, încît unui comerciant care trămite marfă din Viena îi vine mai bine s-o aducă*de la Cronstadt cu care în Bucureşti decît pe la Iţcani, din cauză că pe acolo tarifa este prea mare. De aceea, domnilor, cred că ar trebui să facem ceva pentru scăderea tarifelor pe linia Boman— Piteşti, şi pot zice şi pe linia Giurgiu; fiindcă, deşi în adevăr s-a făcut oarecare scădere, cu toate acestea mai sînt articole cari ar mai trebui scăzute, precum este, de exemplu, sarea, care trebuie să iasă nu numai pe la punctările Dunărei, dară şi pe la Iţcani. Sarea, ca să meargă astăzi pe la Iţcani, plăteşte pe linia Mărăşeşti—Boman o tarifă mai mare decît, bunăoară, pe linia Mărăşeşti—Brăila şi Galaţi, ceea ce face o mare îngrămădeală de marfă pe la toate garele, numai pentru exportaţiunea în sus, pe cînd aceasta nu esistă deloc şi pentru importul din străinătate; vagoanele noastre de la Iţcani se întorc mai totdeauna deşerte; de la Iţcani în jos, din contra, se duc totdeauna pline şi merg cbiar în străinătate acelea vagoane. Aşadară, trebuie să ne ocupam cu totul ca să înlesnim cît se poate venirea mărfurilor străine pe liniile române, şi să nu meargă la Cronstadt şi de aci la Bucureşti. Mai sînt şi alte cazuri cari împedică sporirea veniturilor noastre. Aceste cazuri sînt mici, dară, cum se zice, pîrîurile fac rîurile mari. Una din aceste cauze este şi o nedreptate ce se face cu legea timbrului2. S-a comis o greşeală la facerea acestei legi: fiecare factură, cît de mică, se plăteşte cu un franc. închipuiţi-vă dacă cu această taxă este cu putinţă să se trămită pe drumurile ferate tocmai acele mărfuri mici cari la fine dau veniturile mari; este peste putinţă să se trămită struguri, găini, ouă, brînză şi alte articole mici. în Austria, cînd este vorba de objecte de acestea mici, se plătesc numai 5 creuţari, şi la noi un franc. Aceste articole, vă pot asigura, se traduc în sutimi de mii de franci mai puţin în venitul * Braşov. 336 drumului de fer. în adevăr, în noul projeet de lege pentru modificarea legii timbrului, acest caz este observat şi rog pe Cameră să se ocupe de această lege şi să îndrepte răul, căci faptul este mic, dară în realitate sume însemnate se sustrag de la liniile ferate. Mai este încă un caz, căruia domnul ministru de interne poate să-i pună sfîrşit. Acest rău este abuzul care se face cu jugăritul. Domnilor, sînt comune cari au făcut toate chipurile ca să dobîndească garele cît mai aproape de oraş; şi în multe localităţi garele s-au făcut chiar în întrul oraşului. Cînd se aduc mărfurile de la gară şi din oraş la gară, în unele comune garele se consideră ca afară din raza oraşului şi s-a impus o taxă destul de mare pentru mărfuri. Astfel la Iaşi, pentru un colet care nu se poate purta de un om în spate, se plăteşte duoi franci şi jumătate. Nimeni nu poate merge eu o birje sau o căruţă cu un colet fără să plătească de la un franc pînă la trei. Vedeţi cît se împedică trimiterea pe liniele ferate a mărfurilor mici, cari dau tocmai cîtimele cele mari la finele anului, în privinţa acestui caz care este de foarte mare importanţă, îmi permit să atrag toată serioasa atenţiune a guvernului. Domnilor, acum mulţumesc domnului ministru 3 pentru explica-ţiunile ce a dat în privinţa sporului foarte mare ce dă linia Cernăuţi— Iaşi. Pot asigura că din ziua cînd se va deschide linia Iaşi—Dngheni nu vor trece mulţi ani şi noi nu vom mai plăti nici un ban pentru garanţie. Este foarte regretabil că nu s-a pus destulă stăruinţă la această linie să se termine cît mai curînd, căci din ziua cînd se va deschide acea linie nu vor mai fi sume de plată din partea statului, pentru că Odesa importă atît în Europa şi Europa atîta în Odesa, încît două sau trei drumuri vor fi hrănite de comerciul internaţional ce se face între Odesa şi Europa; şi linia noastră Iţcani—Iaşi şi altele vor produce îndestul4. „Monitor”. 1874, nr. 13, p. 66, col. 1—2o NOTE 1 Gr. Ventura interpelase în legătură cu rentabilitatea exploatării căilor ferate; el discutase deficitul de pe linia Offenheim, insuficienţa materialului rulant („mişcător’), lipsa de amenajări feroviare la Brăila şi Galaţi, tarifele exagerate. 2 Vezi legea timbrului din 1872, modificată în 1874, în „Monitor”, 1874, nr. 121, p. 672 şi urm. ** • . 3 George Gr. Cantacuzino. 4 S-a închis discuţia. Asupra dreptului guvernului de a păstra tăcerea în unele probleme de politică externă * Domnilor, onor. domn M. Costachi1 socoteşte că a pus Gestiunea pe adevăratul ei tărîm. Domnia-sa a zis că Adunarea nu poate să oprească pe un deputat de a-şi dezvolta interpelarea. Acesta este un drept incontestabil al fiecăruia. Negreşit că fiecare deputat în patriotismul său, * Şedinţa din 12 ianuarie 1874. 22 - c. 595 337 cum el îl înţelege, trebuie să-şi drămuiască cuvintele; şi rămîne majorităţii cu ocaziunea aceasta, cum a zis domnul ministru preşedinte 2, să vină şi să exprime încrederea. Ea poate să zică : dispensez pe minister de a răspunde; sau să zică : aprobăm cuvintele ministrului cînd ne spune că nu are nimica de zis şi trecem la ordinea zilei. A se zice însă că s-a tratat această cestiune cu ocaziunea răspunsului la discursul tronului, aceasta nu este regulamentar, pentru că. dumneavoastră ştiţi că cu ocaziunea răspunsului la discursul tronului nu se discută cestiuni cari seamănă a implica responsabilitatea ministerului cu datoriele de devotament şi de mare politeţă ce se cuvine domnitorului cînd se votează o adresă. Ministerul ne-a zis atunci că cu altă ocaziune veţi avea tot timpul să interpelaţi pe minister şi să-i cereţi explicări asupra fiecărui punct. Prin urmare, nu se poate nimeni pune în dosul discuţiunilor ce s-au urmat cu ocaziunea votării răspunsului 3 la discursul tronului. Domnilor, în cestiuni ca aceasta ministerul totdeauna este în drept să zică : Domnilor, interesul ţărei cere ca să nu răspundem. Totdeauna are acest drept şi Camera vine apoi şi-şi dă votul său de încredere sau de neîncredere. Cît pentru mine unul, declar că atunci cînd ministerul va veni şi va zice : Domnilor, nu putem să răspundem, nu voi stărui să răspunză; voi zice însă ministeriului că el asumează toată răspunderea situaţiunii ce-şi face. Nu putem noi, domnilor, permiteţi-mi expresiunea, să deschidem cu sila gura miniştrilor. Miniştrii au totdeauna dreptul să vorbească sau să nu vorbească ; cînd vor socoti că binele ţărei cere ca să nu vorbească, miniştrii nu vor vorbi. Iată cestiunea cum trebuie a fi pusă. Dară socotesc că nu putem împedica pe domnul Ionescu de a cere lămuriri în privinţa politicei din afară, cu atît mai mult cînd vedem că toată presa europeană şi din ţară §i din străinătate... Domnul A. Catargiu: Ovreiască! Presa neovreiască, oficioasă, necontenit tratează cestiunea situaţiunii ţărei noastre. Cînd vedem că această cestiune o tratează şi „Le Memorial Diplomatique” care nu este jurnal ovreiesc, şi „Allgemeine Zeitung” care nu este ovreiască, şi „L’Italie” şi altele; ei bine, vom veni şi noi, vom discuta cestiunea şi ne vom arăta părerea. (Aplauze.) Prin urmare, domnilor, domnul Ionescu nu poate fi împedicat în dreptul său de a vorbi. Bămîne însă guvernului apoi de a răspunde sau nu, dupe cum va crede că este în interesul ţărei4. „Monitor", 18U, nr. li, p. 70, coL 5 — p. 72, col. 1. NOTE 1 Nicolae Ionescu îl interpelase pe ministrul de externe asupra politicii externe a ţării. Acesta refuzase să răspundă declarînd că îşi exprimase opiniile în discuţiile care au urmat prezentării mesajului tronului (vezi supra p. 315) şi nu mai avea nimic de adăugat. în această situaţie, preşedintele şedinţei, C. Nanu, şi preşedintele Consiliului de Miniştri, L. Catargiu, considerau neavenită interpelarea lui N. Ionescu. Manolache Costache Iepureanu aprecia drept hazardată poziţia guvernului cînd cerea Camerei: ,, închideţi gura deputatului interpelator pentru că discuţi unea poate fi prejudiciabile intereselor ţării”. în primul rînd, observase M. Costache, nu se ştia dacă N. Ionescu nu va atinge şi alte aspecte care nu fuseseră dezbătute cu prilejul prezentării mesajului tronului sau a răspunsului Camerei. Apoi dreptul de interpelare, conform Constituţiei, trebuia să rămînă ,,sacru”, ,,intact”. Cît priveşte prudenţa care se impunea deopotrivă interpelantului şi ministrului de 338 externe — aceasta rămînea o problemă deschisă. Avertizat de ministrul de externe care invitase la prudenţă, N. Ionescu cu siguranţă avea să se dovedească cumpătat în interpelare; rămînea apoi la latitudinea ministrului de externe să declare că nu are ce răspunde, întrucît îşi exprimase punctul de vedere în discuţiile anterioare privind politica externă a ţării. Camera nu putea, prin urmare, decît să-l invite pe N. Ionescu să renunţe la interpelare sau s-o amine. Nu putea fi însă silit să şi-o retragă, căci ar fi însemnat violarea dreptului său de parlamentar, încheiase M. Costache. 2 Lascăr Catargiu. 3 Vezi supra p. 310. 4 Nicolae Ionescu şi-a dezvoltat interpelarea, care era o suită de întrebări adresate ministrului de externe formulate astfel: ,,[...] este oportun, [...] este politic, [...] este patriotic ca să agiteze prin notele sale, prin jurnalele care sînt, notorialmente, sub patronajul său, prin agenţii care-i trimite în străinătate, să agiteze cestiunea independenţei absolute a României?” în speţă N. I. reproşa trimiterea lui Constantin Exarcu în calitate de agent diplomatic la Roma, după ce lucrase în birourile foii ,,Pressa”, patronată de Vasile Boerescu, ministrul de externe, ca să caute documente în arhivele italiene cu privire la independenţa noastră. N. I. observase sentenţios că nu prin ,,exhumaţiuni arheologice” avem să căpătăm independenţa. El imputase apoi guvernului conservator aflat la cîrma ţării de trei ani că nu publicase în tot acest răstimp nici o corespondenţă diplomatică. în cele din urmă, la propunerea lui Gr. Balş, s-a trecut la ordinea zilei, după ce Camera şi-a exprimat încrederea în guvern. Discurs privitor la situaţia industrială a României * Domnilor, dacă vom lua în mină procesele-verbali de sesiuni întregi, vom vedea că s-a discutat şi s-a votat tot felul de cestiuni, fără ca o singură dată să se vorbească şi să se voteze ceva şi pentru ceea ce pretu-tindenea aiurea face bogăţia unei ţări, pentru industrie. S-au votat sute de mii de franci pentru expoziţiuni de industrie, fără ca în ţara noastră să fie industrie. Douăzeci de fabrice cari sînt înfiinţate prin iniţiativa şi ruinarea unor nebuni, a acelora cari, în loc să dea capitalul cu camătă de cîte 4 şi 5, l-au pus în fabrice, şi între aceşti nebuni sînt şi eu unul; aceste douăzeci de fabrice stau închise, şi noi plătim astăzi cîte 3 şi 4 sute de galbeni unui servitor ca să nu cadă în ruină clădirile, şi plătim şi contribuţiuni pentru o industrie care nu funcţionează. Voi avea onoare să vă dau dovezi despre aceasta cu altă ocaziune. Domnilor, de mai mulţi ani a venit o propunere pentru încuragiarea instituirei în ţară a unei fabrice de hîrtie1. Socotesc că, odată ce discu-ţiunea este pusă aci, trebuie fiecare să venim cu luminele noastre spre a face ca acel început de industrie, care se recunoaşte ca un lucru atît de necesariu pentru ţară, să existe în realitate şi intr-un chip practic. Este pozitiv că cele arătate de domnul Ionescu 2, precum şi objecţiunile făcute de domnul Aninoşanu 3 trebuie să fie luate în serioasă consideraţiune. Este pozitiv că fabrica trebuie să fie făcută astfel incit să cîştige nu numai fabricantul, ci să cîştige şi ţara; pentru că sînt fabrice şi fabrice, şi trebuie să luăm măsuri ca aceasta să fie o fabrică care să dea statului hîrtia trebuitoare şi în condiţiuni bune. Ceea ce nu voi eu, şi rog şi pe domnul Iepureanu 4 să revină, este ca să nu dăm acum o bilă neagră. Mai bine să amînăm două sau trei zile această cestiune, ca să o discutăm matur şi să facem odată ca şi în ţara aceasta să se nască o industrie, fără care agricultura noastră nu ne mai poate fi astăzi de ajuns. * Şedinţa din 14 ianuarie 1874. 339 Domnul Manolache Costachi, care este mare proprietar şi industrial, ştie foarte bine că în ziua de astăzi cine face numai grîu şi porumb pe moşia sa nu o duce departe, şi că numai acela prosperă cu moşia care aduce în ajutorul agriculturei sale şi industria agricolă. Astăzi mai mult industria agricolă susţine pe proprietar. Ceea ce face un proprietar inteliginte cu industria agricolă pentru agricultură trebuie să facă şi ţara pentru sine, pentru că nu mai putem merge înainte. Este peste putinţă ca ţara aceasta să meargă înainte numai cu grîu şi porumb, pentru că trebuie să ne rugăm la Dumnezeu să fie secetă în alte părţi pentru ca să putem vinde cu preţ griul şi porumbul nostru. Iată pentru ce se deşeartă punga noastră, şi cînd se deşeartă punga proprietarilor se deşeartă şi a ţărei. Chiar naţiunile cele mari cari au pus principiul liberului schimb, principiu fatal pentru naţiunile cele mici şi tinere, chiar acelea au înţeles că fiecare ţară trebuie să aibă o sistemă de economie naţionale. Noi vedem că în Germania, care se luptă cu Erancia şi Englitera pe calea industriei, acolo economiştii cei mari predică sistema economiei naţionale, şi chiar partizanii liberului schimb cu încetul încep a reveni. Domnilor, este spectacolul cel mai dureros pentru această ţară ca •ea să trămită peile cu preţuri de nimic peste graniţă şi să le cumpere apoi lucrate cu preţuri foarte mari, cînd ele s-ar putea fabrica în ţară; ca să trămită inul şi cînepa pe un preţ neînsemnat şi să cumpărăm pînza foarte scump. Este dureros cînd avem patru fabrice de postav în ţară5: fabrica lui Băleanu, a lui Grădişteanu, a lui Simu şi a mea, cu care am consumat tot ce am avut, chiar zestrea femeiei mele, averea surorilor, este dureros să vedem că se aduce postav străin ca să se îmbrace miliţienii. Trebuie dară să ne ocupăm serios de această cestiune. Strigăm necontenit că comerciul şi industria se duce, dară ce protecţiune s-a dat industriei, t comerciului nostru ? Avem Ministerul Agriculturei, Comereiului şi Lucrărilor Publice; căutaţi în cancelaria sa şi nu ştiu dacă se va găsi trei dosare cari să se ocupe de aceste mari cestiuni, cari în toate ţările sînt preocu-paţiunea principale, pentru că astăzi comerciul şi industria este preocu-paţiunea principale peste tot locul. Eog dară pe domnul Manolache Costachi... să nu voteze contra, ci şă ne punem cu toţii să îndreptăm. A căzut fabrica lui Asaki6..., dară ce nu a căzut în această ţară î O voceA fost făcută in condiţiuni rele. De ispita* şi ruina Ini Asaki, a omnlni care s-a ruinat eu această fabrică, trebuie să ne folosim cu toţii ca să nu peardă nici oamenii, nici ţara. Dară care ar fi folosul pentru ţară cînd am crea o asemenea industrie ? Am da populaţiunii mijloacele ca în loc să meargă iarna la cîrcimă, astăzi cînd lipsindu-le porumbul şi grîul să duc la cîrciumari şi la arendaşi să se împrumute, ar merge la fabrică şi ar lucra. Am văzut în Moldova ţărani cari pentru o kilă de porumb, în timpul lipsei de la 1865 şi ’66, şi-au angajat munca pe zece ani, şi astăzi, în anul 1874, încă nu sînt plătiţi de dobînda acelui porumb. Aşadară, cînd ni se prezintă o mică ocaziune, să ne ocupăm şi de industria şi comerciul ţărei şi să ne punem ca să facem un lucru practic şi folositor pentru ţară. Eu cred că am găsi mijlocul să ajungem la acest rezultat adoptînd amendamentul domnului Aninoşanu ca principiu. Ce 340: Experienţa. zice acel amendament ? Zice ca fabrica să fie îndestulătoare, să dea toată îiîrtia. Dară acum se zice că acesta este rău principiu. Cine zice ba? Aplicarea principiului cine să o facă ? Să facă ministerul un caiet de însărcinări... 0 voce: Trebuie să-l vedem şi noi. Apoi bine, domnilor, dumneavoastră aţi dat drept ministrului să facă caiet de însărcinări pentru drumul de fer, şi nu îi veţi da dreptul acesta pentru fabrica de Mrtie? Domnilor, aci e cestiunea de interesul vital al ţărei şi trebuie ca atenţiunea Camerei să fie îndreptată asupra resurselor de bogăţie ale ţărei, precum este industria naţională, fără de care nu poate esista nici o naţiune civilizată. Prin urmare, chiar dacă pro-jectul acesta este defectuos, nu trebuie să-l respingem ; şi mai ales domnul M. Costachi, care este un om foarte practic, care totdeauna a tins la buna stare materială, nu trebuie să-lrespingă. Să ne unim cu toţii spre a amina încă pe cîteva zile această cestiune, pentru ca să facem ceva practic. Dumneavoastră ştiţi că în 1865 s-a făcut un contract pentru a se înfiinţa 11 fabrice, ei bine, gîndiţi-vă ce era să fie dacă se înfiinţau acele fabrice, cîte mii de oameni nu se hrăneau dintr-însele. Mulţi strigă în contra monopolului tutunului, şi poate că au dreptate, dară ia ducă-se la fabrica de la Belvedere, să vadă cum 500 de fete de români cîştigă de la un franc şi jumătate pînă la duoi franci pe zi. Ce s-ar fi făcut aceste fete fără această fabrică, cînd astăzi îşi cîştigă hrana într-un mod onest şi demn? Ia în-chipuiţi-vă ce s-ar face ţara noastră cînd ar lipsi grîul şi porumbul, înainte mai era o sferă de avuţie în creşterea vitelor, acum s-a transformat toate în agricultură. Ei bine, agricultura nu poate să acopere toate trebuinţele budgetului. Sîntem o naţiune şi o societate care ţinem să avem toate instituţiunile naţiunilor europene civilizate, şi apoi nu facem nimic ca să putem a ne ţine la înălţimea aceea. Noi, domnilor, în privinţa industriei naţionale trebuie să facem ca toate naţiunile, precum a făcut Yeneţia în secolul de mijloc, precum a făcut Francia în timpul lui Colbert, cum a făcut Prusia şi Busia, susţinînd industriele naţionale pînă cînd au putut prinde rădăcini. Şi eu, cu rizicul de a displace susţiitorilor sistemului liberului schimb, adică lasă să se facă, lasă să treacă, cari zic : ce-mi pasă mie dacă voi cumpăra hîrtia din Englitera, grîul din India, porumbul din America, destul numai ca să fie ieftin; eu cu rizicul de a displace acestei şcoale, voi susţine sistemul protecţiunii industriei naţionale, şi eu socotesc că naţiunea trebuie să se gîndească la viitor. Statul mai înainte de toate trebuie să fie bun gospodar, şi precum bunul gospodar caută pre cît se poate ca moşia să-i dea un venit mai mare, tot asemenea trebuie să facă şi statul. Cum, domnilor, cu mijloacele pe care le avem noi, să nu fim în stare să fabricăm zahărul, pînza, sticla, hîrtia? Să nu fabricăm noi chiar mătasea, noi cari avem duzi pînă şi pe creştetul munţilor? Noi am avut un comerciu de mătase în anii trecuţi foarte întins, şi fiindcă n-am luat nici o măsură de protecţiune rezultatul a fost că s-a discreditat comerciul, amestecîndu-se sămînţa noastră cu cea din Bulgaria şi puindu-se în loc de sămînţă adevărată sămînţă de mac, cînd din acest comerciu intra numai în Ţara Bomânească milioane. Prin urmare, să ne ocupăm serios cu această cestiune şi Dumnezeu ne va ajuta să izbutim. îmi aduc aminte că eram copil cînd s-a deschis fabrica de hîrtie a lui Asachi la Petrodava, şi acest om care avea multe idei bune pusese dasupra inscrip-ţiunea: Fiie o miie. Ar fi fost o miie, domnilor, dacă mulţi ar fi avut curagiul să facă ca acest nenorocit a cărui familie este în mizerie astăzi. 341: Eog dară pe domnul M. Costachi şi pe onorai), guvern să consimtă a ajurna * dezbaterea acestei legi, pentru ca să studiem mai bine eestiu-nea, ca să acordăm întreprinzătorului timpul necesariu ca să facă o fabrică în bune condiţiuni, căci periodul de trei ani este prea mic pentru a construi o fabrică care să lupte cu concurenţa străină şi să fabrice hîrtia trebuincioasă autorităţilor, şi în bune condiţiuni7. „Monitor”, 1874, nr. 16, p. 81„ col. 5 — p. 82, col. 2. * A amina, din fr. ajourner. NOTE 1 Se pornise de la discutarea proiectului de lege privind darea în antrepriză pe 12 ani a furnizării hîrtiei necesare statului. Avea prioritate ofertantul care se angaja să construiască în următorii ani o fabrică de hîrtie în ţară. Preţurile erau obligatorii pentru concesionari vreme de trei ani de la încheierea contractului. Materialele şi ustensilele fabricii erau scutite de vamă pe cei 12 ani ai contractului. Din comisia Adunării făcuse parte şi K. A. Polizu Micşuneşti era raportor. 2 N. Ionescu se pronunţase împotriva proiectului, considerînd că aşa se constituia un monopol. 3 C. Aninoşanu ceruse să se precizeze termenul în care antreprenorul se angaja să construiască fabrica de hîrtie. In proiect trebuia astfel să se specifice că în primul an hîrtia urma să fie adusă din străinătate, dar apoi avea să fie furnizată de noua fabrică. 4 Manolache Costache Iepureanu spusese că „proiectul nu prezintă destule elemente** care să permită Adunării angajarea unor sume însemnate (2—3 sute de mii de lei anual). Era necesar să se specifice capitalul trebuitor noii fabrici, ca şi garanţiile pe care le oferea o atare întreprindere. El se arătase extrem de reticent în legătură cu noua creaţie industrială şi venise la concluziile lui N. Ionescu, că se creează un monopol, şi încheiase astfel: „Nu s-a văzut nicăieri ca pe preţuri necunoscute, cari nu sînt fixate prin libera concurenţă, statul să se îngajeze de mai înainte pe un timp de 12 ani”. In consecinţă declarase că va vota împotriva proiectului *de lege. 5 Pentru toate aceste aşezăminte industriale vezi G. Zâne, V industrie roumaine au cours de la seconde moitie du XIX~e siecle, Bucureşti, 1973, passim; mai vezi Procesul domnului Grigore Băleanu cu statul pentru postavuri, Bucureşti, 1870. D. Simu avusese o fabrică de pielărie la Văcăreşti, pe Dîmboviţa, care în 1864 era deja în inactivitate. 6 Pentru fabrica lui Gh. Asachi vezi partea I a volumului, p. 390, nota 1. 7 Dezbaterea a fost amînată peste trei zile. în favoarea proiectului de lege care preconiza crearea unui fond de despăgubire a proprietarilor ale căror vite urmau să fie sacrificate pentru curmarea epizootiei * Domnilor, şi eu mă unesc cu opiniunea domnului ministru 1 de a se lua legea în consideraţiune şi vă rog, tocmai ca un proprietar de moşie mărginaş cu localităţile din partea Eusiei, care mai cu seamă sînt supuse acestui rău, care este o cauză de mare sărăcie, să binevoiţi a admite legea de faţă, şi daca vom găsi de cuviinţă a-i aduce oarecari modificări, le vom introduce la articole; dară vă încredinţez, domnilor, că această lege este de mare importanţă pentru noi, căci, în adevăr, precum a zis domnul ministru, daca nu vom lua măsuri în contra epizootiei, vom fi * Şedinţa din 17 ianuarie 1874. 342 •expuşi a perde un beneficiu, care la congresul ce s-a ţinut anul trecut în străinătate pentru epizootie ni s-a dat de către Europa cu mare greutate, adică poziţiunea aceea pe care Rusia, cu toată influenţa sa, n-a putut s-o dobîndească şi pentru care noi trebuie să fim recunoscători. Yă rog dară, domnilor, să binevoiţi a lua legea în consideraţie, căci altfel ne vom cauza nouă înşine un rău din cele mai mari2. Replică lui G. Mânu *. Eu aş ruga pe domnul colonel Mânu să binevoiască a asculta argumentele cu care mai mulţi deputaţi, între cari sînt şi eu, venim a arăta col. 2—3. NOTE 1 Se discuta proiectul de buget rectificativ al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. 2 G. Brătianu spusese ca i se pare „curios” ca la discutarea unui buget rectificativ, care de regulă are în vedere „cheltuieli normale”, să se ceară cheltuieli extraordinare. Cînd se va discuta bugetul pe 1875 se poate pune problema oportunităţii construirii unui teatru naţional. Cîtă vreme însă lipseau cazarme, palat de justiţie, palat administrativ, palat legislativ, casă comunală, şcoli săteşti, i se părea — după ce „a scrutat pulsul ţării” — că aceasta nu e dispusă la asemenea cheltuieli „exagerate şi inutile”. 3 S-a primit propunerea comisiei bugetare. Pe marginea bugetului Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice * Domnilor, nu este aci un abuz 1 care era eu totul în puterea guvernului de a-1 reprima. Legea este pozitivă, şi este destul de favorabile comunei cînd hotărăşte că personalul învăţător să fie în comptul statului, căci pretutindeni şcoalele primare se întreţin de comune. La noi, cînd s-a votat legea instrucţiunii publice, s-a pus instrucţiunea primară în sarcina statului, pentru că el a luat averile bisericilor. Legea comunale şi legea instrucţiunii publice s-au promulgat în 1864, va să zică sînt zece ani de cînd, afară de capitala Bucureşti şi duoă-trei alte comune, pretutindeni municipalităţile îndeplinesc, pot zice cu bucurie, aceste sarcine impuse de lege. Şi este natural apoi, domnilor, ca comunele cari au în sarcina lor localurile acestor scoale să aibă acolo pe cineva, un om care să îngrijească chiar de local. Dacă pînă acum nu s-a urmat astfel, dacă a fost împotrivire din partea acestor comune, rău s-a făcut, aceste comune, între care şi capitala, trebuie să plătească ca îndatorite de lege pe aceşti servitori. Ce este acest paşalîc de autonomie prin care o comună se opune la ceea ce este obligată de lege ? Camera hotărăşte, puterea executivă sancţionează şi comuna nu voieşte să se supună. Apoi nu este aşa, domnilor, şi trebuie ca puterea executivă să silească capitala ca să plătească şi acum aceste cheltuieli, după cum le-a plătit în ’65, ’66 şi ’67. O voce: Ministrul a fost slab. Ministrul nu a fost slab, dară s-a lăsat a fi înşelat de cuvintele din legea instrucţiunii publice, care zice: personalul domestic. Aci însă nu este vorba de acel personal, nu se poate înţelege prin acele cuvinte aceea ce voieşte comuna. Şi apoi, domnilor, legea comunală, care este anterioară legii instrucţiunii publice, lasă în sarcina comunelor cu totul toate şcoalele primare publice şi prin legea instrucţiunii publice în urmă s-a venit şi s-a mai uşurat comuna de acele sarcine, pentru cuvintele pe cari am avut onoare a vi le arăta. Prin urmare, cum a urmat atîţea ani comuna Bucureşti şi cele[l]alte comune împotrivitoare, de mai sînt, cum urmează astăzi chiar toate comunele din ţară, să urmeze capitala şi de acum înainte să plătească pe aceşti servitori, şi aceasta încă şi în interesul localului a cărui bună stare cade sub îngrijirea sa. Negreşit că consiliul comunal al capi- * Şedinţa din 20 februarie 1874. 401 talei a putut spre uşurarea sa să dea un vot prin care să caute a scăpa de această cheltuială, oricît de obligat ar fi fost de lege la dînsa; dară eu nu înţeleg cum putem noi, pentru a ne supune numai voinţei unui consiliu, să desfiinţăm o stare de lucruri legală şi care se urmează în toate oraşele din ţară, la Iaşi ca şi la Craiova, la Botoşani ca şi la Galaţi. Toate comunele din ţară în adevăr dau aceşti bani pentru şcolile primare, numai în Bucureşti nu se voieşte a se supune legii. Mă aştept ca domnul Racotă să ia cuvîntul şi să apere pe comună de această cheltuială... Domnul Racotă: îmi voi face datoria, după cum domnia-ta ţi-o faci pe a dom-niei-taîe. Negreşit, nu zic altfel; dumneavoastră veţi apăra pe nedrept, după mine, comuna de această cheltuială, ca consiliar, după cum eu ca mare contribuabil al statului voiesc să apăr pe stat de dînsa. Pe domnul Racotă îl onoră neapărat apărarea ce are să facă consiliului din care face parte, dară şi pe mine mă onoră că apăr pe stat de această cheltuială, care, după lege, nu poate să fie în sarcina sa. în toate ţările şcoalele primare şi toate aceste cheltuieli sînt în sarcina comunelor, numai la noi este altfel. Domnul Racotă dară nu ar trebui să sprijine atît de mult scutirea aceasta pentru comune, cu atît mai mult că cu aceasta ar legitima poate cuvintele domnului Maiorescu, care a întrebat: Oe au făcut conunele pentru şcoale şi biserică? Vă rog dară foarte mult, domnilor, ca să binevoiţi a da un vot prin care să decideţi într-un mod pozitiv ca tot personalul domestic să se plătească de comune, precum aceasta să face de o mulţime de comune din ţară 2. Pledează pentru respectarea votului Camerei de către autorităţile administrative. Domnilor, ia să luăm seama ce facem noi. Admiteţi domniile-voastre cum că în această Cameră să se susţină că în faţa unui vot al Camerii autorităţile să reziste? Apoi nu vă gîndiţi la ce consecinţe veţi putea ajunge ?, Voci: Cer cuvîntul. Daca voi fi combătut ca membru al opoziţiunii, îmi va părea bine, căci ceea ce se va recunoaşte unei persoane morale se va recunoaşte şi particularului. Zece ani de zile legea n-a avut interpretaţiunea care i se dă de comuna Bucureşti. Daca este acum să se dea o altă interpretaţiune, aceea se va face numai prin modul reglementar, ori din iniţiativa Camerei, printr-un projecb de lege, ori din iniţiativa ministerului. în ţara întreagă sînt o mulţime de comune, şi unele are şi ele cheltuielile, în proporţiune, tot atît de mari ca şi aceea de Bucureşti. Ei bine, ele s-au plecat şi au înţeles că statul face mult cînd plăteşte personalul şcoalelor. Domnilor, sub nume de personal domestic, eu nu pot înţelege şi pe sluga care mătură şi aprinde focul. Dară onor. domn Teii vine şi zice: Cu legea în mînă. Să-mi permită domnia-sa, cu tot respectul, a-i zice atunci de ce n-a pus în budget pentru toate comunele această scutire, iară nu numai pentru Bucureşti... Domnul Chr. Tellz: Cer cuvîntul. 402 Poate să zică că a cerut şi că Adunarea a refuzat. Apoi, Adunarea este în dreptul ei să refuze. Nu i se poate tăgădui acest drept de a refuza cînd i se cere o sumă; ea poate zice: nu dau; aşa înţeleg eu, fiindcă legea are duoă înţelesuri. Şi daca este nevoie de modificarea legii, vie atunci guvernul sau oricine din Cameră să ceară modificarea pe calea regulamentară. Dară, pe cită vreme comuna se află în faţa unui vot al Camerei, ea este datoare a se supune. Daca voieşte a se scăpa de această cheltuială, nu are decît să vină, prin mijlocirea domnului ministru de interne, cu un project de lege înaintea Camerei ca să se decidă. Cum se poate susţine aci că comuna Bucureşti rezistă la un \ot poziliv şi formal al Camerei? Domnul C. Vâleanu: Şi altele. Sînteţi din majoritate; puteţi vota acest principiu; mie însă nu-mi convine. Eu nu sînt de opiniunea dumneavoastră, fiindcă aceasta este o interpretare nedemnă.. Yeniţi cu un project de lege sau să invităm pe domnul ministru de interne ca să ne scape de această înduoială, dară astăzi trebuie să ne ţinem de acel vot cum s-a păzit de zece ani mai de toate comunele din ţară, şi de aceea vă rog să binevoiţi a respinge cifra de 13 mii franci; sau dacă credeţi că aveţi dreptul de interpretare, că legea este pozitivă şi că scapă pe comună de această sarcină, sînteţi datori să aveţi gceeaşi măsură pentru cele mai mici comune din ţară, precum o voiţi pentru comuna Bucureşti, şi atunci trebuie să plătiţi slugile tuturor şcoalelor din ţară şi prin urmare să înscriţi în budgetul statului suma de 150 mii lei4. Vorbeşte în numele majorităţii comisiei parlamentare. S-a vorbit, domnilor, foarte mult în această ceştiune, numai majoritatea comisiunii, care a respins cifra cerută de guvern, nu a avut pînă acum putinţa a se rosti în această ceştiune. De aceea cer de la dreptatea dumneavoastră să mă lăsaţi şi pe mine, membru al majorităţii comisiunii, să spun cuvintele mele, care am respins această cifră. Noi, membri ai comisiunei budgetare, ne aflăm puşi într-o poziţiune cu totul fatală dacă se va urma cu sistemul care s-a început, şi mai ales din partea onor. domni miniştri. Domnilor, pentru ce ne-aţi trimis în această comisiune budgetară t Pentru ce ne-aţi cerut să dăm timpul nostru în afară de şedinţele Adunării ? Se înţelege ca să nu dezorganizăm servicii şi să dăm statului toate mijloacele de a merge înainte. Totdeodată, în faţa stării mai mult decît îngrijorătoare a financelor, să facem putiincioasele economii. Acesta este spiritul ce ne-a condus, şi mai cu seamă cu ocaziunea rectificării budgetului pe 1874. Sînt dator să declar că domnul ministru5 a apărat întîi drepturile profesorilor, dară în urmă a recunoscut şi domnia-sa că nu se putea acorda această cifră în faţa necesităţilor financiare ale ţărei. Şi iată, domnilor, cum am făcut noi mai toate scăderile acestea cu eonsimţămîn-tul domnului ministru. Domnul B. Boerescu: Mă iertaţi, eu mi-am făcut rezervele mele, nu am aderat la toate. Cînd am avut onoare de a discuta cu domnia-sa acest budget şi acela al Ministerului de Externe, în sînul comisiunii, trebuie să recunoască domnia-sa că a arătat că era pătruns ca şi noi de necesitatea de a face economii, deşi în adevăr la unele puncte neînsemnate domnia-lui a zis că-şi face rezervele sale. Ei bine, care a fost mirarea noastră cînd am 403 văzut că în Adunare domnia-sa a susţinut toate condeiele mari cari puteau să producă în adevăr economii, şi cu autoritatea domniei-sale, cu talentul domniei-sale, cu ştiinţa domniei-sale le-a şi dobîndit. Aşa a fost cu eliel-tuielele diplomatice, cu suma de 50 000 lei ce i s-a votat ieri; aşa cu sporirea ce cerea pentru adăogarea economiilor, aţi văzut că aci s-a ţinut o discuţiune de trei ore, pe cînd în sinul comisiunii n-a ţinut decît trei minute; aşa şi astăzi cînd am perdut o şedinţă întreagă pentru ca să ştim de trebuie să dăm sau nu 36 000 de lei pentru profesori. Domnilor, noi din opoziţiune înţelegem foarte bine ce a îndemnat pe membrii din majoritate să facă propunerea de faţă — căci această propunere este ieşită din majoritate; noi din opoziţiune fiind botărîţi a lăsa toată răspunderea lucrărilor acestei Adunări asupra majorităţii, mai cu seamă în Gestiunile financiare, de bani —, înţelegem, ni se cere 36 000 pentru acest spor la lefile profesorilor, să-i dăm, dară 36 000 sînt de ajuns? îie putem opri la atîta? Una; şi apoi şi de vom voi, putem să ne oprim aci? Apoi, domnilor, pentru ce atîta timp am sacrificat noi legea, am făcut un act de o mare nedreptate? După cum a mai arătat unii din onor. preopinenţi, în adevăr exista în Moldova legea de instrucţiune publică care întemeiase pentru profesori gradaţiunea — am fost şi eu unul din redactorii ei —, după cum a fost şi în partea de dincoace de Milcov un regulament al şcoalelor, dară nu eu, cred, trebuie să spun domnului ministru de externe, jurist consumat, că o lege nouă abrogă pe cea veche. Era dară în privinţa instrucţiunii publice la noi o legislaţiune separată: regulamentul şcoalelor de aici şi legea de instrucţiune publică din Moldova. S-a făcut însă pentru toată România legea de instrucţiune publică din ’64 şi aceasta nu mai recunoaşte gradaţiunea din legea Moldovei, ci recunoaşte pentru profesori dreptul la înduoirea salariului după 12 ani de serviciu. Iată deosebirea între vechea legislaţiune şi cea nouă: astăzi nu mai există gradaţiunea, există pentru toţi profesorii dreptul la ţ înduoirea salariului primitiv. Acum eu întreb : sîntem noi în poziţiunea să dăm acest drept profesorilor ? Dacă sîntem, să-l dăm; dară atunci să-l dăm tutulor profesorilor fără discuţiune, şi mai cu seamă să-l dăm învăţătorilor săteşti. Căci aţi auzit, domnilor, că astăzi în ţara noastră un învăţător sătesc nu are decît 80 de lei, lei vechi, pe lună, pe cînd celui din urmă dorobanţ al Ministerului Instrucţiunii Publice i se dă 80 lei nuoi pe lună. Apoi, de este să avem milă de verio categorie de profesori, trebuie să avem milă de aceştia, de cei de jos, cari n-au nici o perspectivă de înaintare, n-au nici unul din avantagiele pe cari le au cei[l]alţi şi cari In toată viaţa lor rămîn în aceeaşi poziţiune de unde au început. Am auzit pe domnu [1] ministru zicînd cum că trebuie să mergem după ideele veacului şi că acum nu este vorba de a ne întoarce la feudalitate, •care s-a dus de mult, dară trebuie să căutăm a îneuragia munca şi ştiinţa. Dară aceste frumoase şi atît de amăgitoare cuvinte astăzi a găsit domnia-sa să ni le spună? Oare nu am avut noi alte legi cu ocaziunea discuţiunii cărora aceste cuvinte pronunciate de un ministru ar fi fost aplaudate, nu numai de această Adunare, dară de ţara întreagă? Astăzi vine domnia-sa, •omul de muncă, omul de ştiinţă, să ne spună asemenea cuvinte ? Onor. domn Oatargiu să-mi permită a-i spune că este nedrept cînd .zice că profesorii au palate. Domnul A. Catargi: O zic nu pentru profesori, ci pentru advocaţii profesori, adică aceia cari cumulează. 404 Dacă e vorba despre cumul şi eu sînt cu dumneavoastră (aplauze), căci în adevăr cum s-ar putea invoca gradaţiunea pentru profesorii de facultăţi, şi mai ales pentru profesorii de la facultatea din Bucureşti, cari au ocaziunea a se [de]da la atîtea alte lucrări afară din misiunea lor de profesori ? Domnilor, nu ştiu cum s-a întîmplat ca fostul ministru, negreşit poate pentru că a crezut că trebuie să aplice legea în toată vigoarea, dară zic că nu ştiu cum s-a făcut că domnia-sa a scos pe cei mai buni profesori de la facultăţile ţărei, încît astăzi aceste facultăţi au perdut pe cei mai iluştri profesori; căci unde este domnul Bozianu de la facultatea din Bucureşti, unde este domnul Ionescu şi domnul Maiorescu de la facultăţile din Iaşi? Am combătut adeseori pe domnul Ionescu ca om politic, dară l-am respectat totdeauna ca profesore, fiindcă domnia-sa ca profesore şi-a făcut întotdeauna datoria. Domnilor, nu voi să fac acum o acu-zaţiune fostului ministru zicînd aceste cuvinte, dară voi numai să relevez un fapt regretabile pe care numai nişte scrupule prea exagerate l-au făcut pe domnia-sa a-1 comite; şi cînd zic aceasta este numai ca să răspund domnului actual ministru că în adevăr are toată dreptatea domnia-sa cînd susţine că e o mare nenorocire pentru ţară cînd şcoalele perde pe profesorii lor, şi încă pe cei mai buni; dară vocea domniei-sale trebuia să răsune altă dată, şi nu a răsunat... Aşadară ce avem de făcut noi astăzi la rectificarea budgetului? Avem să ne ocupăm oare de îndreptarea generale a şcoalelor? Avem să ne ocupăm de îndreptarea legii, de îmbunătăţirea poziţiunii profesorilor în toată linia ? Ei bine, domnul ministru actual, care a luat de mult legea prezentată de domnul general Teii, trebuia să o aducă înapoi complectată cu ideile domniei-sale mai practice, şi atunci vedea domnia-sa că noi, şi cînd zic noi, eu cel din minoritate cred că în această cesbiune voi avea onoare a avea cu mine pe mulţi dintre membrii acestei majorităţi, şi atunci, zic, va vedea domnul ministru cum că în privinţa instrucţiunii publice Camera va fi mai liberale decît puterea executivă ; pentru că mulţi din această Cameră sînt încredinţat că-şi vor aduce aminte că au căpătat lumina în aceste scoale, că sînt fii ai acelora cari au înfiinţat aceste şcoale, pe cari ei le-au moştenit de la părinţii lor, şi nu vor voi a lovi cu bîta în numele acelor mari bărbaţi cari au izgonit din ţara aceasta ignoranţa, şi că prin aceste şcoale a putut a se dobîndi de fiii României sentimente de naţionalitate şi de rom ânism. De aceea cred cum că cu toţii vom conveni să ţinem seamă de trebuinţele profesorilor; însă atunci vom cere ca profesorii, cum a zis domnul Teii, să fie profesori, numai profesori şi nimic mai mult. (Aplauze.) Iată pentru ce noi cei din comisiunea budgetară, compusă din mai multe grupe ale Camerei, am zis : Xu este momentul acum ca noi să votăm această cifră care ni se cere 6. „Monitor”, 1874, nr. 51, p. 322, col. 4 — 5; p. 323, col. 1; nr. 53, p. 334, col. 1 — 2. NOTE 1 Se discuta bugetul rectificativ al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice (vezi şi supra) — capitolul privind salarizarea servitorilor de la şcolile primare din Bucureşti din fondurile municipalităţii. 2 Ghr. Teii, susţinut de C. Văleanu, făcuse un amendament: ,,Propun ca să se fixeze rsuma de 70 000 lei pentru plata personalului domestic de la şcolile comunale”; cu alte cuvinte, 405 cei doi se împotriveau ca aceşti slujbaşi să fie în sarcina comunei. De fapt, ideea salarizării de către comună se materializase într-un vot al Camerei încă din anul precedent. Bucureştii însă „rezistaseră” la votul Camerei. C. Văleanu pledase în acelaşi sens, cerînd ca acele comune care s-au supus votului să continue a plăti, iar Bucureştilor, „unde sînt alte sarcini mai mari de purtat”, să nu li se impună ,,acel vot”. Acest îndemn ia insubordonare provoacă replica în continuare a lui K. 3 Chr. Teii fusese ministru al instrucţiunii publice. 4 A fost primită opinia comisiei. 5 V. Boerescu, care asigura interimatul instrucţiunii publice, ceruse ca gradaţiile să se acorde treptat şi în cadrul bugetului rectificativ să se menţină la suma de 36 000 de lei. Dacă s-ar fi acordat gradaţii tuturor celor îndreptăţiţi suma s-ar fi ridicat la 75 000 de lei. 6 S-a admis suma de 36 000 de lei. în favoarea achiziţionării unor tablouri de către muzeul din Iaşi * Domnilor, domnul Brătianu 1 este totdeauna foarte drept, dară astăzi găsesc că nu este drept. Domnia-sa vine şi combate; apoi vorbeşte domnul Văleanu 2 tot în acel sens, şi pe noi nu ne lasă nici măcar să răspundem. Domnul G. Brătianu: Este cestiune oţioasă. Mă voi servi de acest cuvînt la timpul său, nu acum. Iată, domnilor, cestiunea cum este : muzeul din Iaşi posedă de un timp o colecţiune 3 foarte preţioasă de tablouri evaluată de artiştii din Bucureşti la o valoare de mai mult de 200 mii franci. Pentru cei ce se ocupă de pictură, citind numai numele maeştrilor, vor înţelege cit de preţioasă este această colec-t ţiune : este un Salvator Bosa, Murillo, Van Dik etc.; acestea sînt numele ' principali. Proprietarul avea de gînd să lase ca donaţiune aceste tablouri muzeului din Iaşi, însă împregiurări de neavere l-au silit să le vîndă. Evaluarea s-a făcut de 200 000 franci. Domnul G. Brătianu: Aceasta este în fond. Domnilor, niciodată nu am fost dintre acei cari întrerup pe domnul Brătianu, dară de acum înainte mă voi pune alături cu cei ce-1 întrerup. B-am întrerupt pe domnul Brătianu nici cînd a vorbit cîte 4 ore, şi domnia-sa se transformă în preşedinte al Camerei ca să mă întrerupă. Prin urmare mă înscriu şi eu de astăzi între sistematicii întrerupători ai domniei-sale. (Ilaritate.) Domnilor, am ţinut să zic aceste cuvinte şi să vă rog să nu închideţi discuţiunea cel puţin încă cinci minute, ca să dau explicaţiuni, şi Camera va înţelege că este un mare cîştig pentru ţară dacă va vota cifra aceasta. După votul Adunării pentru continuarea discuţiilor. Mai întîi mulţumesc Camerei că a binevoit a lăsa să se continue discuţiunea, fiindcă eu sînt mai dinainte încredinţat că în urma lămuririlor ce se vor da mulţi dintre domnii deputaţi cari au combătut această sumă vor reintra în sine înşile şi vor binevoi a-şi schimba opiniunea. Iată, domnilor, care este cestiunea. De la anul 1860 muzeul din Iaşi se află în posesiune de o colecţiune de tablouri a celor mai mari maeştri. * Şedinţa din 21 februarie 1874. 406 In timp de 14 ani, această colecţiune a servit nu numai la formarea gustului, dară şi la formarea elevilor de pictură cari au ieşit din şcoala de pictură din Iaşi. Posesorul acestor tablouri era otărît, deşi mijloacele materiale ;sînt mici, să dăruiască cu totul aceste tablouri muzeului în care figurează de 14 ani. Dorind a recompensa vecbii servitori ai săi, a fost silit să propună vînzarea guvernului. Guvernul a trămis acolo o comisiune de experţi şi comisiunea a preţuit acele tablouri la 200 000 franci. Stăpînul tablourilor a zis : Mă doare înima să cer această sumă şi iarăşi mă doare înima să văd că aceste tablouri s-ar duce din ţară; le las cu 40 000 franci, dară cu o singură condiţiune, să nu iasă niciodată din muzeul de la Iaşi unde au fost pînă acum şi unde voiesc să rămînă. A fost angajament din partea guvernului a trece această sumă în budgetul anului 1874 şi s-a şi scris directorelui pinacotecei în această privinţă. Dară, văzînd că se întîrzie lucrarea şi că se pune oarecare rea-voinţă, a trebuit străinii să ia acele tablouri din muzeu, şi ei au zis : Noi luăm tablourile. Acum să face întrebarea : Nu este bine să primim aceste tablouri •de la acela care le are, mai ales eînd se face statului preferinţă de a le avea cu 40 000 franci % Aceasta este întrebarea. Yoiţi dumneavoastră să -despoiaţi muzeul din Iaşi de aceste tablouri refuzînd creditul de 40 000 franci ? N-aveţi decît să o spuneţi şi eu atuncea n-am decît să rog pe membrii din comisiunea budgetară să retragă propunerea. îndată ce nu e convicţiunea Adunării de sacrificiul ce face stăpînul tablourilor de a ni le da pe 40 000 lei, pe cînd daca le-ar duce la Louvre ar lua 200 000, eu atuncea aş ruga pe membrii comisiunii a retrage această propunere. însă cred că Adunarea nu va face aceasta, nu va voi ca ţara să fie despoiată de o colecţiune scumpă, o ţară care progresează, o ţară care astăzi are căi ferate, trebuie ca în oraşele ei principale să arate străinilor şi altceva decît numai stradele sale. Muzeele noastre sînt goale, bibliotecele foarte mici, “ţara nu va sărăci daca va sacrifica 40 sau 50 000 lei pentru înavuţirea muzeelor noastre. Dară se zice că cu ocaziunea budgetelor rectificative nu se face aceasta. Aşa este, însă propunerea s-a făcut încă din anul trecut guvernului ca să înscrie suma în budgetul anului 1874 şi numai o scăpare din vedere a fost de nu s-a înscris această sumă. Eegret că generalul Teii nu este aci ca să vă spună că domnia-sa a ordonat înserarea sumei în budgetul pe 1874. Nu socotesc, domnilor, de trebuinţă a mă întinde mai mult şi nu socotesc că vorbind mai mult aş putea să întorc de la otărîrea lor pe acei cari sînt contra acestei alocaţiuni, dară mă mărginesc aci: voiţi domnia-voastră să despoieţi acel muzeu de cea mai frumoasă colecţiune din ţara noastră ? Spuneţi-o şi atunci, cum am zis, eu voi ruga pe colegii mei din «comisiunea budgetară să şteargă această sumă minimă din budget4. „Monitor”, 1874, nr. 54, p. 343, col. 4—5. NOTE 1 G. Brătianu, acru, spusese că nu e momentul pentru achiziţionarea unor asemenea *,lucruri de lux, de frumuseţe” şi că ,,Adunarea trebuie să se îndrepte cu precădere pentru a îndeplini celelalte trebuinţe neapărate ale societăţii noastre; societatea românească nu este în pericol dacă nu va avea în muzeul din Iaşi zece tablouri mai mult”. 2 C. Văleanu ceruse să se termine cu aceste „cheltuieli de gust şi de fantezie”. 3 Colecţia pe care K. se lupta s-o aducă acum în patrimoniul statului aparţinuse lui Costache Negri (vezi partea a IV-a a volumului, p. 39, nota 7). Tablourile se aflau în custodia 407 muzeului din 1861. Zece ani mai tîrziu, în 1871, C. Negri l-a prevenit pe directorul acestei instituţii, Gh. Panaiteanu Bardasare, că intenţionează să-şi retragă tablourile spre a le vinde. Alarmat, aceasta a cerut ajutor lui Chr. Teii, titularul ministerului de resort. Refractar la ideea achiziţonării, ministrul l-a autorizat totuşi pe director să intre în tratative cu C. N. în vederea cumpărării pentru pinacotecă a pieselor, dar ,,avînd în vedere starea financiară a ţării’. Aflat între dorinţa sinceră de a păstra tablourile şi rezistenţa ministrului, directorul, la insistenţele proprietarului colecţiei, face o evaluare a ei pentru suma de 114 150 de lei. C.N., sensibilizat de starea precară a finanţelor ţării, pe care Teii, înţepat, i-o reamintise, reduce suma la jumătate* dar pretinde să nu trateze afacerea decît cu Panaiteanu Bardasare. Teii însă nu era omul care să menajeze susceptibilitatea cuiva; spirit cazon, el cere pur şi simplu Camerei un credit pentru cumpărarea tablourilor, punîndu-1 aşa pe Negri în postura de ,,negustor de tablouri” şi silindu-1 astfel să-şi retragă oferta. Cînd directorul pinacotecii a apelat la el, K., cu toată aversiunea ce o avea pentru Teii — pe care cititorul desigur a sesizat-o în paginile precedente —, îi trimite, la 15 octombrie 1872, o scrisoare cerîndu-i să faciliteze achiziţionarea colecţiei (reprodusă de noi în nota citată). Chr. Teii a rămas surd la apelul lui K. şi lucrurile şi-au găsit rezolvarea abia în vara anului 1874. După cum se vede şi din intervenţia lui K., nici o clipă n-a fost pomenit numele lui Negri. Pur şi simplu a solicitat ministrului instrucţiunii publice un fond de 40 000 de lei pentru achiziţionarea unor piese spre înzestrarea pinacotecii din Iaşi. Odată suma votată, Titu Maio-rescu, titularul ministerului, i-a trimis lui C. Negri o scrisoare plină de deferenţă, în care se spunea între altele: ,,Adunarea deputaţilor a votat un credit de 40 000 lei noi pentru cumpărarea de tablouri în genere, dîndu-le neapărat preferinţă tablourilor ce aparţin unei scoale vechi şi care sînt executate de maeştri renumiţi. [...] Subsemnatul, cunoscînd însemnata colecţiune ce posedaţi şi aflînd că sînteţi hotărît a le desface în străinătate, am onoarea a vă ruga dacă sînteţi dispus a consimţi la dotarea pinacotecilor naţionale cu acele tablouri [...]” (vezi Claudiu Para-dais, Valori ale picturii universale in Muzeul de artă din Iaşi, Iaşi, 1972, p. 40 şi urm. Aici se discută şi soarta colecţiei după 1874, cînd a intrat definitiv în patrimoniul pinacotecii din Iaşi şi cînd paternitatea unor tablouri a fost pusă în discuţie. Lista cu atribuirea din epocă şi cea făcută ulterior, p. 42—44). 4 Cei 40 000 de lei au fost votaţi cu 50 de voturi pentru şi 32 împotrivă. Asupra modului defectuos de aplicare a legii rurale * Eu nu contest1 deloc buna dumneavoastră voinţă şi totdeodată respectul pentru legalitate, dară sînt dator a vă arăta că ordinele dumneavoastră se aplică rău... Domnul ministru de finance 2: Se poate. S-au găsit prefecţi şi subprefecţi cari s-au crezut în drept a face o • nuoă aplicare a legii rurale. Domnul ministru de finance: Citaţi o localitate. Mai întîi este o cestiune de principiu care întotdeauna s-a respectat de la 1864 pînă astăzi. Ministrul financelor, ca şef al domeniilor, este şi el proprietar în faţa legii rurale. Aplicarea legii rurale însă este a ministrului de interne, şi ministrul de finance nu face decît a uza de drepturile ce sînt date fiecărui proprietar. Ministrul financelor prin reprezentantele său numeşte delegaţi şi la comisiunea de plasă, şi la comisiunea de delimitare şi conduce operaţiunea pînă la sfîrşit; dară autoritatea este a ministrului de interne. Ministrul de finance a socotit că are dreptul, pentru că este ministru, să aplice legea rurală pentru moşiile sale, cînd el n-are acest drept. Aceasta ca cestiune de principiu. Yin acum la fapte. * Şedinţa din 21 februarie 1874. 408 Yă voi cita, domnilor, între altele, comuna Ghermăneşti. Această comună şi-a făcut toată lucrarea, a împărţit pămînturile, şi fiindcă pe pămîntul Ghermăneştilor sînt vii şi curăture, locuitorii le-au îmbunătăţit. La anul 1873 s-a comunicat din partea prefecturei către toţi subprefecţii că se pune din nuou în lucrare legea rurale, fiindcă a fost rău aplicată,/şi subprefecţii se pun şi fac un raport unde zic că rău s-a aplicat legea rurale pe dealul cutare sau valea cutare, că cutare parte de pămînt nu are adăpători, că s-a luat de la steul cutare, că s-a strîmbat pămîntul lăsat statului, în fine că ar trebui să meargă pămîntul cutare pînă la Prut etc. Aceasta s-a făcut la mai multe moşii, şi nu mai tîrziu decît în lunele octombre şi noiembre s-a procedat la aplicarea din nou a legii rurale. Acum, domnilor, sînt moşii unde nu s-a aplicat pînă acum deloc legea rurală, de exemplu Scopoşenii, şi sînt altele unde s-a aplicat rău, precum Ghermăneştii, Moşna, Podolenii, Sberoaia. La Sberoaia tot pămîntul a fost pietruit, curăţit de locuitori şi acum se face o nouă aplicare a legii. Yă fac o întrebare : nu este oare un mare pericol sociale de a se recunoaşte puterii executive dreptul de a reveni asupra aplicaţiunii legii rurale % Dumneavoastră ştiţi foarte bine că, odată ce legea s-a aplicat într-un mod administrativ, celor nedreptăţiţi nu le mai rămîne decît con-testaţiunea pe calea judecătorească. După zece ani însă, să vină administraţiunea şi să zică : la moşiile statului rău s-a aplicat legea, s-a asuprit statul, aceasta nu est