ISBN 973-36-0078-4
    KIRÁLY FRANCISC
  CONTACTE LINGVISTICE
 Adaptarea fonetica a împrumuturilor româneşti de origine maghiara
EDITURA FACLA Timişoara, 1990
„... fiind în permanent contact între ele, e normal ca popoarele să ia unele de la altele nu numai modele pentru obiecte şi activităţi, ci şi numele cu care acestea sînt cunoscute44.
                   AL. GRAUR
                CUVlNT ÎNAINTE
    Ideea elaborării unei lucrări cu titlul Adaptarea fonetică a împrumuturilor româneşti de origine maghiară sau cu un titlu asemănător (Fonetica împrumuturilor româneşti de origine maghiară), chiar dacă nu s-a formulat în mod explicit, sîntem convinşi că are o vechime apreciabilă. Necesitatea unui studiu cate să examineze latura fonetică, m.ateriaiă a- împrumuturilor a trebuit sa se contureze încă din primele perioade ale cercetărilor legate de raporturile lingvistice româno-maghiare, iar lipsa unei lucrări de acest fel s-a resimţit în lingvistica românească pînă în zilele noastre. Dealtfelabsenţa acestei lucrări explică
—  măcar în parte -— întîrzierea peste măsură a unei priviri de ansamblu asupra împrumuturilor româneşti din maghiară.
    Cercetarea sub raport fonetic a împrumuturilor este de neconceput sau cel puţin hazardat pînă cînd nu dispunem de studii ample în domeniul lexicului şi al bilingvismului. Apariţia in ultima vreme a lucrărilor Etymologisch-historisches Wörter-buch der ungarischen Elemente im Rumánischen (unter Be-rücksichtigung der Mundartwörter) şi Bilingvismul în comuna Suatu, elaborate de Tawvls L., respectiv de Balázs L., au creat baza absolut necesară investigaţiei noastre. Publicarea, tot în anii apropiaţi de noi, de către Emese Kis a cărţii încadrarea substantivelor de origine maghiară în sistemul morfologic al limbii române ne-a fost nu numai imbold şi model de cercetare temeinică, ci şi un real ajutor (cu toate deosebirile pers-pectivelor, unghiurilor de examinare).
    Luci'area de faţă înmănunchează rezultatele cercetărilor noastre întreprinse, într-un răstimp mai lung, asupra foneticii
5
împrumuturilor româneşti de origine maghiară. Ea doreşte să se alăture lucrării lui L. Tamás, care se ocupă de compartimentul lexical, şi volumului semnat de Emese Kis, care dezbate problemele încadrării morfologice a împrumuturilor din maghiară, şi, în acest fel, să închidă „cercul*' format de lexic —■ morfologie — fonetică. Desigur, acest „cerc“ s-ar putea lărgi prin cercetarea adaptării semantice, prin examinarea laturii stilistice a împi'umuturilor, dar existenţa celor trei lucrări pe compartimentele arătate reprezintă o bază suficient de solidă pentru elaborarea unui studiu de ansamblu despre influenţa limbii maghiare asupra limbii române.
     Convieţuirea timp de secole dintre români şi maghiari a dus în mod firesc la o influenţă reciprocă între limbile celor doua popoare. Din punct de vedere strict cronologic, influenţa maghiară urmează imediat pătrunderii elementelor vechi slava în limba română. Studierea raporturilor lingvistice româno-ma-ghiare, datorită complexităţii, vechimii şi importanţei împrumuturilor pentru istoria limbii, a constituit Una din preocupă-rile constante din lingvistica românească. Dintre aspectele multiple şi diverse ale influenţei maghiare, cel fonetic, deşi foarte important, a reţinut atenţia cercetărilor mai mult incidental şi sporadic. Lipsa unui studiu de sinteză asupra laturii materiale a împrumuturilor explică şi prezenţa numeroaselor inexactităţi în investigaţiile consacrate influenţei maghiare. Cunoaşterea insuficientă a schimbărilor suferite de lanţul fonetic al cuvintelor îmrumutate lasă multe nedumeriri maz ales în domeniul etimologiei împrumuturilor. Din dorinţa de a înlătura, pe cît ne-a fost posibil, unele inexactităţi — trecute pînă acum din-tr-o lucrare într-alta -— cercetarea noastră a dobîndit, prin forţa lucrurilor, un anumit caracter critic. Sperăm însă că observaţiile şi precizările pe care le-am făcut, ori de cîte ori faptele înseşi reclamau acestea, s-au menţinut în limitele obiectivitătii.
     Lucrarea noastră porneşte de la ideea că trăsătura cea mai frapantă a unei limbi este pronunţarea, iar impresia fonetică ocupă un loc aparte în perceperea mesajului. Consecinţa care rezultă în mod firesc de aici este că influenţa limbii materne lasă, sub aspect fonetic, o puternică amprentă asupra elementelor de altă origine, ceea ce se concretizează în nenumărate schimbări în corpul fonetic al cuvintelor împrumutate. Despre toate aceste schimbări, datorită cercetărilor nesistematice, din cauza unor începuturi mereu repetate, există în momentul de faţă doar cunoştinţe fragmentare. Din acest motiv se simte nevoia alcătuirii unei expuneri organizate şi complete asupra fo~
6
néticii împrumuturilor. Cercetarea noastră a urinării descoperirea mecanismului care operează îndepărtare a particularităţilor străine din etimon şi asigură adaptarea, în planul fonetic, a împrumuturilor. Pe tot parcursul lucrării am căutat să nii facem o simplă ordonare, clasificare a materialului, ci să ne ridicăm deasupra faptelor concrete şi să ajungem la concluzii şi elemente teoretice de o importanţă mai largă.
     Bogăţia şi varietatea faptelor examinate ne-au impus, în nenumărate rînduri, să trecem dincolo de hotarele fixate iniţial cercetării noastre şi să dezbatem, pentru O' înţelegere mai clară a foneticii împrumuturilor, probleme legate de teoria împrumutării, metodologia cercetării împrumuturilor etc. Ne-am străduit să delimităm împrumuturile propriu-zise de faptele care nu se pot încadra decît în domeniul bilingvismului şi să evidenţiem şi în cadrul împrumuturilor deosebinle de natură ccdita-tivă (uneori chiar prin modalitatea de glosare a lor). Cercetînd aspectul fonetic al împrumuturilorr am căutat, deopotrivă, să răspundem şi la întrebările care se ridică în legătură cu influenţa maghiară în compartimentul fonetic al limbii române. Pe baza unor argumente, pe care le credem probante, am separat influenţele reale de cele presupuse, dar nefondate.
     Cu atenţie deosebită am urmărit întocmirea şi valorificarea cît mai completă, atît in text, cît şi în note, a bibliografiei problemelor cercetate.
     In majoritatea lucrărilor de pînă acum, împrumutul era supus, în funcţie de concepţia şi scopul cercetătorului, fie unei analize descendente, fie uneia ascendente. Prima are ca punct de plecare limba-sursa, iar a doua: limba care încadrează elementul extern. Desigur, fiecare metodă în parte poate da rezultate bune, dar folosirea excesivă a uneia poate genera, şi a şi generat, după cum vom demonstra în corpul lucrării, cercetări unilaterale. Mulţimea problemelor pe care le ridică îm-pi'umuturile necesită o examinare complexă, bilaterală, în care cercetătorii, pentru a nu atribui o particularitate în mod greşit altei limbi decît celei căreia îi aparţine în realitate, este obligat să uzeze de cunoştinţe cît mai largi privitoare la ambele limbi. Metoda descendentă şi cea ascendentă lasă neexploatată fîşia cea mai importantă pentru înţelegerea faptelor, şi anmne: zona în care cele două limbi se intîlnesc, linia de sudură în care nu mai poţi pătrunde cu cunoştinţe dintr-o singură limbă. chiar dacă ele sînt excelente. Exploatarea acestei zone a nimănui şi a ambelor limbi, în acelaşi timp, este pasul important care trebuie făcut. Metoda de cercetare, care, aşa cum am ară-
7
tat, trebuie să fie de dublă viziune, a asigurat, sperăm, şi obiectivitatea necesară întreprinderii noastre.
     Sîntem convinşi că anumite aspecte cuprinse în cercetarea noastră nu.sînt încă elucidate definitiv,, dar ne place să credem că, dacă azi influenţa maghiară este mai bine cunoscută, la aceasta au contribuit şi cercetările noastre.
     Ne îndeplinim şi aici plăcuta datorie de a exprima sentimentele noastre de caldă recunoştinţă tuturor celor care, prin sugestiile şi observaţiile lor competente, au contribuit la îmbunătăţirea lucrării în nu puţinele etape ale realizării sale.
Ianuarie, 1980.
  KLF.
                         DUPĂ ZECE ANI 1
     Zece ani de zile înseamnă, poate, mai mult în viaţa unei cărţi decît în viaţa unui om. Să nu dai omului cît poate duce, dar cărţile cît pot suporta?!
     Data definitivării manuscrisului: 13 decembrie 1979 (nu am fost superstiţios, dar nici noroc nu am avut). Volumul CONTACTE LINGVISTICE (adaptarea fonetică a împrumuturilor româneşti de origine maghiară) a fost depus, la Editura Facla, în ianuarie 1980 (conform contractului nr. 591/1979). Referatele ştiinţifice, semnate de doi oameni de
o rară competenţă, au parvenit în martie 1982. Manuscrisul a intrat în lucru. Datorită unei sesizări, s-a oprit culegerea şi manuscrisul a fost retrimis „conform înţelegerii verbale [!] la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste în 29 noiembrie 1982“ (adresa nr. 1 117).
     Cînd s-a văzut că referenţii „nu se orientează14, mi s-a selectat bibliografia (salvată de mine în fel şi chip în note) şi mi s-a cerut o schimbare de fond (să tratez şi adaptarea cuvintelor trecute din română în maghiară). Am refuzat categoric, pentru că era o absurditate şi un semn de incompetenţă (în 1982 apăruse, la Budapesta, un masiv volum, semnat de Bakos F,, care tratase deja amănunţit ceea ce mi se cerea!). In noiembrie 1985 am făcut o întîmpinare a C.C.E.S., dar răspunsul... „dura“. Era clar că volumul trebuia „blocat“ neapărat. Motivele? Au fost două (oare care a apăsat mai mult?).
     1.       Nu putea să apară un volum sub semnă tui’a Király, care amintea cuiva de un alt... Király (şi aşa, fără să ne cunoaştem, am fost „declaraţi rude“).
     2.       Contacte lingvistice (dintre români şi maghiari) a trebuit blocat, asemenea contactelor dintre oameni şi ţări!
9
I
      Deşi în deceniul trecut au apărut cîteva contribuţii demne de reţinut care vizează subiectul nostru, sugerând soluţii noi, am dorit, din motive lesne de înţeles, ca volumul să apară fără nici o schimbare, în forma definitivată după primirea referatelor ştiinţifice.
      Am pus, cu durere profundă, doar două chenare negre...
                                               Referenţi ştiinţifici:
                | Acad. Al. Graur j J Prof. dr. doc. Kelemen Béla |
Ianuarie 1IW0.
  Fr. K.
BIBLIOGRAFIE*
Aclame seu, Adaptarea
Alexics, Magy. el. ALR II2, voi. I, II, III
ALRT II
Arvinte, Terminaţia Asbotb, Magy. szók AUT
Avram, Durata Balázs, Accentul
= Gh. Adamescu, Adaptarea la mediu a neologismelor, în Analele Academiei, Memoriile secţiunii literare, seria III, tom. VIII, 1936—1938, p. 49—124.
= Alexics György, Magyar elemek az oláh nyelvben, Budapest, 188tf.
= Atlasul lingvistic român, Partea a II-a (ALR II), cie Emil Petrovici, v.ol. I, II, 1956, voi. III, 1362.
= Texte dialectale, culese de Emil Petro-\rici, supliment la ALR II, Sibiu-Leip-zi g, 1943.
= V. Arvinte, Terminaţia de plural -ană a unor substantive neutre, în SCL, X, 1959, nr. 2, p. 213—239.
= Asbóth Oszkár, Az oláh nyelvbe átment magyar szák, în NyK, XXVII, 1897, p. 325—341; 428—448.
:= Analele Universităţii din Timişoara. Seria ştiinţe filologice, Timişoara, 1963—.
= Andrei Avram, Durata vocalelor şi perceperea accentului în limba română, în SCL, XVII, 1966, nr. 3, p. 263—269.
= L. Balázs, Accentul în cuvintele româneşti de origine maghiară, în CL, IX,
   1964, nr. 1, p. 67—74,
      *       Lucrările citate o dată sau de două ori au fost menţionate doar în note, cu trimiterile complete.
11
 Balázs, Aspecte
 Balázs, Bilingvismul
 Bárczi, Magy. hangt.
 Bárczi-Benkő-Berrár, Magy. nyelvi.
 Bárczi, MNyE
 Bárczi, Szókincs
 Becker, Sprach.
 Benkö, A hangsúly
 BénkŐ, A ly hang Berikő, MNyt.
 BL
 Blédy, Influenţa
 Bloomfield, Languáge Bogrea, Pagini
 Breban, Note Breban, Regionalism.
 : Balázs Ladislau, Aspecte ale interacţiunii limbilor. Relaţii lingvistice româno-maghiare, în StUBB, series Philologia,
 1965, p. 80—92.
 ; L. Balázs, Bilingvismul în comuna Sua-tu, Cluj, 1964 (lucrare în manuscris).
 : Bárczi Géza, Magyar hangtörténet, ed. a Ií-a, Budapest, 1958.
 Bárczi Géza — BenkŐ Loránd — Ber-rár Jolán, A magyar nyelv története, Budapest, 1967.
 Bárczi Géza, A magyar nyelv életrajza, Budapest, 1968.
 Bárczi C-éza, A magyar szókincs eredete, Budapest, 1951.
 H. Becker, Der Sprachbund, Leipzig, 1948.
 Benkő Loránd, A hangsúly hangmó-dósító hatása a keleti magyar nyelvjárásokban, ín NyÉ, nr. 17, 1958, p. 53— 85.
 Benkö Loránd, A magyar ly hang története, ín NyÉ, nr. 1, 1953.
 Benkö Loránd, A magyar nyelvjárás-történet, Budapest, 1957.
 Bulletin linguistiQiie, I—XVI, Bucureşti—Paris, 1933—1948.
 Géza Blédy, Influenţa limbii române asupra limbii maghiare. Studiu lexicologie, Sibiu, 1942.
 L. Bloomfield, LGnguage, New-York, 1933.
 Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi indice de Mircea Borcilă şi Ion Mării, Cluj, 1971.
 V., Breban, Note despre influenţa maghiară asupra limbii române, in CL, III, 1958, p. 219—225.
 V. Breban, Culegerea, studierea şi includerea regionalismelor în Dicţionarul limbii române, în LR, XIII, 1S64, nr. 4, p. 331—337.
12
 Byck şi Graur, Influ-
 . enţa pluralului
 Cazacu, Studii CL
 Coteanu, Elemente Coteanu, Morfologia
 DA
 Damian, Adatok pensusianu, ILR, I, II
 Deroy, L’emprunt
 DEX
 DI
 Dimitrescu, Introducere
 DLR
 DM
 DR
 Drăganu, Despre tî>u
 Jacques Byck şi Alexandru Graur, Influenţa pluralului asupra singularului substantivelor şi adjectivelor în limba română, în Jacques Byck, Studii şi articole, Bucureşti, 1967, p. 49—92. (Vezi BL, I, 1933, p. 14—57.)
 B. Cazacu, Siudzi de dialectologie română, Bucureşti, 1966.
 Cercetări de lingvistică, Cluj, 1956—.
 I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1961.
 I. Coteanu, Morfologia numelui în pro-toromână (română comună), Bucureşti, 1969.
 Dicţionarul limbii române, seria veche, Bucureşti, 1913—1949.
 Damian István, Adatok a magyar-román kölcsönhatáshoz, în NyF, LXVII, 1912.
 Ovid Densusianu, Istoria limbii române, voi. I, Originile, voi. II, Se olul al .XVI-lea, Ediţie îngrijită de prof. univ J, Byck, Bucureşti, 1Ö61.
 Louis Deroy, L'emprunt, linguisiique, Paris, 1956.
 Dicţionarul explicativ al limbii române, [Bucureşti], 1975.
 Dicţionar invers, Bucureşti, 1957,
 Florica Dimitrescu, Introducere în fonetica istorică a limbii române, Bucureşti, 1967.
 Dicţionarul limbii române, serie nouă, Bucureşti, 1965-—.
 : Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, 1958.
 Dacoromania. Buletinul Muzeului limbii române, I—XI, Cluj, 1921—1949.
 N. Drâgaau, Despre t>a şi dispariţia acestuia în româneşte, în ,,Omagiul lui
 I. Bianu din partea colegilor şi foştilor săi elevi“, Bucureşti, 1927, p. 137—156.
13
 Drăganu, Românii
 Drimba, Materiale
 Drimba, Note FD
 Fónagy, A hangsúlyról Für, Az í-zés Gáldi, Jövevényszó.
 Gálffy és Márton, Tájszók
 Garde, L'accent Gămulescu, Elementele
 Ghergariu, Note
 Gheţie, Repartiţia graiurilor
 Graur, Etimologii Graur, Notes Graur, SLG Graur, Tendinţele Guţu Romalo, Morfologie
 - Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX—XIV pe baza toponimiei şi a ono-rrtasticei, Bucureşti, 1933.
 : VI. Drimba, Materiale pentru studiul raporturilor lingvistice româno-maghia-re, în CL, V, 1960, nr. 1—2, p. 115—130. : VI. Drimba, Note etimologice, în LR, XIII, 1964, nr. 1, p. 77—81.
 = Fonetică şi dialectologie, Bucureşti, 1958-. = Fónagy Iván, A hangsúlyról, ín NyÉ, nr. 18, 1958.
 : Für István, Az í-zés állapota a mai magyar nyelvjárásokban, Szeged, 1930.
 ■ Gáldi László, A szlavisztikai jövevényszókutatás néhány problémája, ín „A Magyar Tudományos Akadémia Tudományos Közleményei", Budapest, XII* 1958, p. 125—142.
 ; Gálffy Mózes és Márton Gyula, Tájszók Kalotaszegról és környékéről (Glosar dialectal din regiunea Izvorul Crişidui Repede şi împrejurimi), în Studii de lexicologie, Cluj, 1965, p.7—154.
 : Paul Garde, L’accent, Paris, 1968.
 Dorin Gămulescu, Elementele de origine sîrbocroată ale vocabularului dacoromân, Bucureşti—Pancevo, 1974.
 L. Ghergariu, Note lexicale, în LR, XI, 1962, nr. 5, p. 541—542.
 Ion Gheţie, Cu privire la rejxirtipia graiurilor dacoromâne, în SCL, XVII, 1964, nr. 3, p. 317—346.
 Al. Graur, Etimologii româneşti, [Bucureşti], 1963.
 Al. Graur, Notes sur Ies diphtongties en roumain, în BL, III, 1935, p. 15—53. Al. Graur, Studii de lingvistică generală, variantă nouă, Bucureşti, 1960.
 Al. Graur, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968.
 Valéria Guţu Romalo, Morfologie structurală a limbii române (substantiv, adjectiv, verb), Bucureşti, 1960.
14
 Hristea, PB
 lancu, Pálatalizarea
 II,
 Jordán, Diftongarea
 . lor da n-Manoliu, Introducere
 Iordan, LRC
 Iordan, Stilistica
 Iordan, TR
 Iordan, Un fenomen
 Jakobson, Affinités
 Kálmán, Ny elv j. Kelemen, împrumuturile
 Király, Cantitatea
 Király, Etimologia
 .Király, Precizări Kis, Cons. iem.
 Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii, articole, note, Bucureşti, 1968.                               ,
 Victor lancu, Palataîizarea dentalelor în limba română, 1975.
 Introducere în lingvistica, elaborată de un colectiv condus de acad. prof. Al. Graur, ed. a IlI-a, Bucureşti, 1972, lorgu Iordan, Diftongarea lui e şi o accentuaţi în poziţiile ă, e, Iaşi, 1920.
 Iorgu Iordan — Maria. Manoliu, Introducere în lingvistica romanică, Bucureşti, 1965.
 I. Iordan, Limba română contemporană, [Bucureşti], 1954.
 Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, 1944.
 Iorgu Iordan, Toponimia românească, [Bucureşti], 1963.
 Iorgu Iordan, Un fenomen fonetic românesc _ dialectal: ă neaccentuat >. a, in. RF, I, 1927, p. 117—154.
 R. Jakobson, Sur la théorie des affinitás phonologiques des langue.% m Tron-betzkoy, Principes, p. 351—365.
 Kálmán Béla, Nyelvjárásaink, Budapest, 1966.
 B. Kelemen, Unele aspecte ale împrumuturilor maghiare în limba,' română, în CL, XVI, 1971, nr. 1, p. 17—27.
 F. Király, înir-o problemă controversată în lingvistica românească: ce fel de raport există între cantitatea vocalelor şi accentul cuvintelor?, în CL, XIII,
 1967, nr. 1, p. 63—73.     • - ,         ' ;
 : F. Király, Etimologia şi împrumut urile. Despre unele 'împrumuturi maghiare, în LR, XVI, 1967, nr. 5, p. 407—411.
 F. Király, Precizări etimologice, în LR, XIII, 1964, nr. 6, p. 557—568.
 Emese Kis, Oglindirea evoluţiei consoanelor■ tematice maghiare -iy şi «ny in tema substantivelor româneşti de origi-
 1;5
 Kis, încadrarea
 Kis, Sufixul -ăn
 Kniezsa, SzlJöv Lőrincz, Adalékok
 LR
 Macrea, Probleme Macrea, Studii Macrea, SLR Martmet, Economie '
 Márton Corelaţia
 Márton, Mnyt.
 Márton, Observaţii
 Mărdărescu, Observaţii
 Mândrescu, El. ung.
 MNy
 MNyA
 ne maghiară, în CL, VII, 1962, nr. 2, p. 305—313.
 Emese Kis, încadrarea substantivelor de origine maghiară în sistemul morfologic al limbii române, Bucureşti, 1975. Emese Kis, Sufixul-üa, în cuvintele de origine maghiară în limba română, în CL, V, 1960, nr. 1—2, p. 75—85.
 Kniezsa István, A magyar nyelv szláv jövevényszavai, I, Budapest, 1955.
 = Lőrincz Jenő, Adalékok a magyar bilabiális v hang történetéhez, ín MNy, LVII, 1961, p. 81—82.
 : Limba română, Bucureşti, 1952 ■—.
 : D. Macrea, Probleme de fonetică, Bucureşti, 1953.
 : ti. Macrea, Studii de istorie a limbii şi a lingvisticii române, Bucureşti, 1965.
 ; D. Macrea, Studii de lingvistică română, Bucureşti, 1970.
 : André Martinét, Economie des change-ments phonétiques. Traité de phonolo-gie dia-chronique, Berná, 1955.
 : Márton Gyula, Cu prémre la corelaţia dintre accent şl durata vocalelor în împrumuturile româneşti ale graiului ceangău din Moldova, în SCL, XVII, 1966, nr. 1, p. 81—86.
 Márton Gyula, Magyar nyelvjárástan [curs universitar, manuscris].
 Gyula Márton, Observaţii asupra încadrării vocalelor ă şi i în împrumuturile româneşti ale limbii maghiare, în Omagiu Rosetti, p. 539—542.
 Maria Mărdărescu, Observaţii asupra structurii acustice a vocalelor(o) şi (a)din graiurile dacoromâne, în SCL, XVII, 1966, nr. 4, p. 419—423.
 S. C. Mândrescu, Elemente ungureşti în Zimba română, Bucureşti, 1892.
 Magyar Nyelv, Budapest, 1905—.
 A magyar nyelvjárások atlasza, I rész (1—129 térkép), Budapest, 1968.
16
MNyj
MNyr
Moldován, ARN
Murádin, Észrevételek
Neiescu, Cantitate şi accent
Neiescu, Un arhaism
NyÉ
NyF
NylrK
NyE
Omagiu Iordan Omagiu Rosetii Pamfil, Lexicul
Papp, Hangtan Paul, Pi'inzipien Pătruţ, Contribuţii
Pătruţ, Delabializarea
 Magyar Nyelvjárások, Budapest, 1955—. Magyar nyelvőr, Budapest, 1872—. Moldován Gergely, Alsó fehér vármegye román népe, ín Alsófehér vármegye monográfiája, I2, Nagy-Enyed, 1893, p. 725— 1048.
 Murádin László, Észrevételek a magyar e~a féle hangok történetéhez} ín MNy, LX, 1964, p. 376—379.
 P. Neiescu, Există legătură între cantitate şi accent? Observaţii asupra cu-tnntelor de origine românească în limba maghiară şi asupra celor de origine maghiară din limba română, in CL, III, 1958, p. 135—142.
 P. Neiescu, Un arhaism în fonetismul din graiul bănăţean, în CL, VIII, 1963, nr. 1, p. 45—58.
 Nyelvtudományi Értekezések, Budapest, 1953—,
 : Nyelvtudományi Füzetek, Budapest. 184a—.
 Nyelv- és Irodalomtudományi Közié-mények, Cluj, 1957—.
 : Nyelvtudományi Közlemények, Budapest, 1862—.
 Omagiu lui Iorgu Iordan cu prilejul împlinirii a 70 de ani [Bucureşti], 1958. : Omagiu hii Alexandru Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, 1965.
 Viorica Pamfil, Elemente regionale în lexicul „Paliei de la Orăştie“, în CL,
 III, 1958, p. 227—248.
 Papp István, Leíró magyar hangtan, Budapest, 1966.
 : H. Paul, Prinzipien der Sprachgeschich-te, ed. a V-a, Halle, 1920.
 : I. Pătruţ, Contribuţii slave şi maghiare la formarea subdialectelor dacoromâne, în CL, III, 1958, p. 63—74.
 I. Pătruţ, Despre delabializarea consoanelor finale în limba română, In R3,
 VI,  1962, nr. 1, p. 19—25.
2 — Contacte lingvistice, ISBN 973-36-0078-4
  17
I
 Pătruţ, Influences
 Pătruţ, Influenţe Pătruţ, împrumuUiri Pătruţ, Structura
 Pătruţ, Veîarele
 Petrovici, Bilabialis v
 Petrovici, Corelaţia
 Petrovici, Cons. rot.
 Petrovici, Evoluţie
 Petrovici, Note
 Petrovici, O particularitate
 Petrovici, Simbioza
 Philippide, OR, I, II PLG
 I. Pătruţ, Influences slaves et magy a-res sur les parlers roumains, în RS, I, 1958, p. 31—43.
 I. Pătruţ, Influenţe maghiare în limba română, în SCL, IV, 1953, p. 213—220. I. Pătruţ, „împrumuturi prin filieră“, în CL, X, 1965, nr. 2, p. 327—336.
 I. Pătruţ, Despre structura morfologică a verbelor româneşti de origine slavă, în CL, VIII, 1963, nr. 2, p. 229—237.
 I. Pătruţ, Velarelc, labialele şi dentale-le palatalizate, în DR, X2, 1941—1943, p. 298—308.
 Emil Petrovici, A magyar bilabialis v hang kérdése, în MNy, LII, 1956, p. 6— 26.
 E. Petrovici, Corelaţia de timbru a consoanelor dure şi moi în limba română, în SCL, I, 1950, nr. 2, p. 172—232.
 E. Petrovici, Corelaţia de timbru a consoanelor rotunjite şi nerotunjite în limba română, în SCL, III, 1952, nr. 1, p. 127—185.
 E. Petrovici, Evoluţie fonetică, substituire de sunete sa,u adaptare morfologică? (în legătură cu tratamentul lui o final în elementele slave ale limbii române), în CL, VI, 1961, nr. 1,'p. 25—29. E. Petrovici, Note etimologice, în CL, VIII, 1963, nr. 2, p. 291—300.
 E. Petrovici, O particularitate a fonetismului maghiar oglindită în elementele maghiare ale limbii române, in SCŞT, seria III, V, 1954, nr. 3—4, p. 439—475. E. Petrovici, Simbioza româno-slavă în Transilvania, în „Transilvania11, an. 73, 1942, nr. 2—3, p. 148—156.
 Al. Philippide, Originea românilor, T, Iaşi, 1925; II, Iaşi, 1928.
 Probleme de lingvistică generală, Bucureşti, 1959 —.
18
Polivanov, La perception Popovici, Scrieri
Puşcariu, LR, I, II RF
RFRG
Roeeric-Alexandrescu, Fonost a tistica
Rosetti, ILR
Rosetti, împrumuturi
Rosetti, Introducere
RRL
RS
Rusu, Contribuţii Rusu, Probleme
Rusu, Schiţă Sala, Contribuţii
 E. Polivanov, La perception des sons d’une langue étrangere, în TCLP, an 4, 1931, p. 70—96.
 Iosif Popovici, Scrieri lingvistice, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi indice de Maria Purdela-Sitaru şi Livia Vasiluţă, Timişoara, 1979.
 Sextil Puşcariu, Limba română, voi. I: Prârire generală, Bucureşti, 1940; voi. II: .Rostirea, [Bucureşti], 1959.
 Revista filologică, Cernăuţi, 1927—. Jîeuisia de filologie romanică şi germanică, Bucureşti, 1957—.
 Alexandra Roccric-AIexandrescu, Fo-nostatistica limbii române, Bucureşti, 1968.
 Al. Rosetti, Istoria limbii române, I, de la origini pînă în secolul al XVII-lea, [Bucureşti], 1978.
 Al. Rosetti, Slavo-romanica. împrumuturi maghiare prin intermediul slav, în SCL, I, 1950, fasc. 1, p. 88—90.
 Al. Rosetti, Introducere în fonetică, ed. a iV-a, Bucureşti, 1967.
 Revue Roumaine de Linguistique, Bu-carest, 1956 —.
 Romanoslavica, Bucureşti, 1958—.
 Gr. Rusu, Contribuţii la problema consoanelor finale labializate în graiuriie dacoromâne, în CL, XIII, 1968, nr. 2, p. 227—235.
 Gr. Rusu, Probleme de fonetică şi fonologie dialectală. în legătură cu pala-talizarea dentalelor în graiuHle dacoromâne, în CL, XI, 1966, nr. 2, p. 345— 353.
 Gr. Rusu, Schiţă a sistemului fonologie-, al graiului bistriţean, íu CL, IV, 1959, nr. 1, p. 61—73.
 Marius Sala, Contribuţii la fonetica istorică a limbii române, Bucureşti, 1970.
2*
19
 Sala, Sufixul -şug
 Saussure, CLG Schönfelder, Probleme
 SCL
 SCŞt (Cluj)
 SCŞt (Iaşi)
 Seche, Adaptarea
 Sfîrlea, Variantele,
 SMFC
 StUBB Suciu, DIT
 Sulán, A kétnyelvűség
 Sulán, Magyar -ó Şiadbei, Proteza Szabó, Az Istanbul
 Szab'i, Magy e~a
 : Marius Sala, în legătura cu originea sufixului românesc -şug, în Omagiu iordan, p. 763—764.
 : F. de Saussure, Cours de linguistique générale, Paris, 1968.
 ; Karl-Heinz Schönfelder, Probleme der Völker- und Sprachmischung, Halle. 1956.
 : Studii şi cercetări lingvistice, Bucureşti, 1950—.
 Studii şi cercetări ştiinţifice (Cluj), Seria III, Ştiinţe sociale, 1950—.
 : Studii şi cercetări ştiinţifice. Filologie, Iaşi, 1950—.
 : Mii’cea şi Luiza Seche, Despre adaptarea neologismelor în limba română literară (Unele consideraţii generale}, I, în LR, XIV, 1965, nr. 6, p. 677—687.
 Lidia Sfîrlea, Variantele cuvintelor în Dicţionarul limbii române, în LR, XIII, 1964, nr. 4, p. 316—331.
 Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, I—-VI, [Bucureşti], 1959—1972.
 Studia universitatis Babeş-Bolyaî. Se-ries Philologia, Cluj, 1956—.
 Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, voi, I, A-N, voi. II, O-Z, [Bucureşti, 1967; 1968]. Sulán Béla, A kétnyelvűség néhány kérdéséhez, în MNy, LIX, 1963, nr. 3, p. 253—265.
 Sulán Béla, Magyar — ó> szláv în NyK, LXIV, 1962, p. 209—221.
 I. Şiadbei, Proteza vocalică, I, în RFRG,
 I, 1957, p. 145—155,
 Szabó T. Attila, Az Istanbul—, illetőleg a Malomba-tipusú helynévkölcsönzés kérdéséhez, în MNyj; VII, 1961, p. 2— 22.
 Szabó T. Attila, A magyar e és a-féle hangok történetéhez, în MNy, LVIII, 1962, nr. 1, p. 10—20.
20
 Szabó, Magy. tört. nyelvi. Szabó, Tnyt.
 Tamás, EhW
 Tamás, Etimologii Tamás, HSR
 TCLP
 ŢDRG
 Todoran, Dialectologie
 Todoran, Fenom. diai. Todoran, GV
 Todoran, Lexicul
 Todoran, NL Todoran, Note Tohăneanu, Studii
 Szabó T. Attila, Magyar történeti nyelvtan, I—II, III, Bucureşti, 1962.
 Szabó T. Attila, Történeti nyelvjárástan [curs universitar, manuscris],
 Lajos Tamás, Eiymologisch-historisch.es Wörterbuch der ungarischen Elemente im Rumănischen (unter Beriicksichti-gung der Mundartwörter), Eudapest,
 1966.
 Tamás Lajos, Cîteva etimologii de cuvinte dialectale, în SCL, IX, 1958, nr
 I,  p. 93—99.
 Tamás Lajos, Hungaro-Slavo-Rumenica, Ín „A Magyar Tudományos Akadémia Nyelv- és Irodalomtudományi Osztályának Közleményei'4, XIII, 1958, nr. 1—4, p. 289—308.
 Travaux du Cercle linguistique de Pra-gue, Praga, 1929—.
 H. Tiktin, Rumanisch-deutsches Wörterbuch, Bucureşti, 1903—1924.
 : R. Todoran, O problemă de dialectologie istorică: ?>s şi íj>z É/raiur?-le moldoveneşti, ín Cl, X, 1965, nr. 1, p. 85—95.
 R. Todoran, Despre un fenomen fonetic românesc dialectal: a protonic >a, In SCL, V, 1954, nr. 1, p. 63—85.
 : Romulus Todoran, Material dialectal.
 II. Graiul din Vîlcele (raionul Turda), in Materiale şi cercetări dialectale, I, 1960. nr. 29—126.
 = R. Todoran, Despre influenţa maghiară în lexicul graiurilor româneşti din Transilvania, în Omagiu Rosetti, p. 921—927.
 -   R. Todoran, Note lexicologice, în CL, VIII, 1963, nr. 2, p. 300—311.
 = R. Todoran, Note etimologice, în SCŞt, (Cluj), II, 1951, nr. 1—2, p. 346—357.
 : G. I. Tohăneanu, Studii de stilistică eminesciană, Bucureşti, 1965.
21
Treml, Lehnwörter, I, II
Trem], Wortakzent
Troubetzkoy, Principes UJb
Vasiliu, Fort. ist.
Vasiliu, Fonologia Vasiliu, Sufixul -ui
Vendryes, Le langage Weinreich, Languages
Zdrenghea, Limba
L. Treml. Die ungarischenLehnwörter im Rumănischen, I; II, în UJb, VIU, 1928, p. 25—51; IX, 1929, p. 274—317.
L. Treml, Der dynamische Wortakzent der ungarischen Lehnwörter im Rumănischen, în BL, II, 1934, p. 34—66.
N. G. Troubetzkoy, Principes de phono-logie, Paris, 1957.
Ungarische Jahrbücher, Berlin, 1920—. Em, Vasiliu, Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Bucureşti, 1968.
Em. Vasiliu, Fonologia limbii române, Bucureşti, 1965.
Laura Vasiliu, Sufixul verbal -ui şi compusele lui, în SMFC, IV, 1967, p. 113—142.
J. Vendryes, Le langage, Paris, 1921.
U. Weinreich, Languages in Contact, ed. a V-a, Haga, 1967.
M. Zdrenghea, Limba română vorbită de saşii din Cîlnic, în SCŞt (Cluj), II, 1951, nr. 1—2, p. 328—346.
 ABREVIERI
arh.   = arhaic(ă)               
capit. = capitolul               
bănăţ. = bănăţean                
bulg.  = bulgar(ă)               
cf.    = confer                  
dial.  --- dialectal             
dr.    = dacoromân(ă)            
fr.    b= francez(ă)             
gr.    = greacă                  
h.     --- harta                 
lat.   = latin(ă)                
magh.  = maghiar(ă)              
pct.   --- punct(ul) cartografic 
pl.    --- plural                
reg.   = regional                
rom.   = român(ă)                
rus.   •= rus(ă)                 
sg.    , --- singular            
sl.    --- slav(ă)               
src.   --- sîrbocroat(ă)         
subst. = substantiv              
tc.    = turc(ă)                 
ţi g.  --- ţigăneso              
V.     = vechi                   
23
                 PROBLEME ALE ADAPTĂRII FONETICE
      Cercetarea relaţiilor lingvistice dintre limba română şi limbile vecine, dacă încadrăm aici şi primele constatări datorate nespecialiştilor, precedă formarea lingvisticii româneşti ca ştiinţă independentă. Interacţiunea dintre limba română şi cea maghiară, avînd o vechime şi o complexitate deosebită, ocupă un loc aparte în şirul acestor relaţii. Primele lucrări vrednice de luat în seamă despre influenţa limbii maghiare asupra limbii române datează de pe la mijlocul secolului al XlX-lea1. Deşi subiectul s-a bucurat de o atenţie constantă din partea cercetătorilor şi rezultatele obţinute sînt meritorii, totuşi ele nu ne pot satisface decît, cel mult, cantitativ. Cu toată vechimea acestor preocupări, lingvistica românească nu dispune încă de un studiu de sinteză despre împrumuturile în discuţie. Cauzele care ar putea explica — măcar în parte — situaţia actuală sînt multiple şi se regăsesc şi în lingvistica altor ţări. Pe de o parte, această stare se datoreşte faptului că „primele generaţii de lingvişti comparatişti n-au admis teoretic decît împrumuturile lexicale, sfera preocupărilor extinzîndu-se asupra celorlalte compartimente ale limbii doar în ultimele decenii ale secolului trecut, pe de altă parte, unei alte împrejurări cunoscute: s-au dus discuţii vii în jurul unei serii întregi de probleme teoretice în loc să se acorde atenţia cuvenită studierii fenomenelor concrete2“. Credem că nu întîmplător rezultatele la care s-a
     1 Cf. Breban, Note, p. 219; Todoran, Lexicul, p. 921.
     2 Márton, Observaţii, p. 539. Vezi şi Sulán, A kétnyelvűség, p. 254,
24
ajuns sînt atît de diferite, iar părerile — în unele cazuri — chiar opuse3. Urmărirea unui scop fără perspective şi a unei false probleme (superioritatea uneia dintre limbile în contact) a dus la analiza pur cantitativă a faptelor, neglijîndu-sc aspectul esenţial: calitatea, valoarea împrumuturilor. Astfel se explică interesul scăzut manifestat faţă de adaptarea fonetico-fo-nologică, morfologică şi semantică a împrumuturilor de origine maghiară din limba română. Rarele excepţii din accastă perioadă sînt cu atît mai meritorii4.
     Intensificarea şi lărgirea preocupărilor lingvistice în ultimele decenii au dus la apariţia unor lucrări care oglindesc complexitatea procesului de influenţă lingvistică. Pe lîngă articole-'5 cu o problematică mai restrînsă, s-au realizat cîteva lucrări cu pretenţii justificate de a fi analizat multilateral un compartiment mai mult sau mai puţin cercetat pînă acum. Remarcăm astfel cele. două teze de doctorat, elaborate în anii 1962—1964, la Facultatea de filologie din Cluj-Napoca, de către Kis Emese (încadrarea substantivelor de origine maghiară în sistemul morfologic al limbii române) şi de Balázs László (Bilingvismul în comuna Suatu), Prima lucrare, publicată în 1975 cu acelaşi titlu, dar într-Q structurare şi teoretizare nouă, este o temeinică examinare şi exemplificare a complexităţii procesului prin care
     3      Cf. Alexics, Magy. el., respectiv Mândrescu, El. ung.; o prezentare comparativă a acestor două lucrări la Asbóth Oszkár, Magy. szók. O trecere în revistă a lucrărilor elaborate în perioda anilor 1850— 1910, referitoare la influenţa reciprocă dintre limbile maghiară şi ro-işână, cu observaţii critice, găsim în articolul semnat de Damian István, Adatok. (Ştefan Damian se opreşte asupra lucrărilor lui Jerney J., Roesler R., Hunfalvy P., A. Cihac, Gh. Alexici, S. C. Mândrescu, Asbóth O., V. Stan, I. Popovici, I-L Tiktin). Pentru valoarea unora dintre aceste contribuţii, cît şi a altora, nediscutate de Şt, Damian, vezi L. Treml, Lehnwörter. (Despre această lucrare în care se analizează contribuţia lui Budai-Deleanü, I. E. Râdulescu, Jerney J. Roesler R., Hunfalvy P. A. Cihac, Gh. Alexici, Gr. Moldován, S. C. Mândrescu, Asbóth O., Şt. Damian, vezi recenzia lui N. Drăganu în DR, VII, P. 195—213.) Cf. şi Balázs, Bilingvismul, capit. Privire istorică asupra studierii relaţiilor lingvistice româno-maghiare. Alături de aceste lucrări, se remarcă în mod deosebit contribuţia adusă în acest domeniu de dicţionarele etimologice ale limbii române.
     4      Vezi contribuţiile lui Alexics, Magy. el., Densusianu, HLR, I, II;
G.  Pascu, Sufixele româneşti, 1916; N. Drăganu, Elemente ungureşti, în DR, III, p. 7.10—721, IV, p. 750—767, VI, p/'245—305;' .Puşcariu. LR, I, II;'Pătruţ, Velarelc etc.
     5      Adăugăm la cele citate sub 1, articolele: Pătruţ, Influenţe; Idem, Contribuţii; Idem, Influences; Neiescu, Cantitate şi accent; Pamfil, Lexicul; Tamás, HSR; Kis, Sufixul-&\i; Drimba, Materiale; Balázs, Accentul; Kelemen, împrumuturile etc.
25
limba română încadrează morfologic substantivele preluate din maghiară. A doua lucrare, care se ocupă de bilingvismul ma-ghiar-român, valorificată parţial în studiile apărute şi în curs de publicare integrală, „scrisă cu multă pricepere, merită toată atenţia, fiind prima monografie, do proporţii mai mari, consacrată acestei probleme**6. Cu toate obiecţiile formulate, realizarea cea mai valoroasă din această etapă este cartea lui Tamás Lajos: Etymologisch-historisches Wöríérbuch der ungarischen Elemente im Rumănischen. Lucrarea, consacrată elementelor lexicale, valorifică aproape toate contribuţiile aduse pînă astăzi în acest domeniu. Este regretabil că într-o lucrare atît de valoroasă s-au strecurat neclarităţi care puteau fi evitate relativ uşor7.
      Acest scurt istoric al cercetărilor legate de influenţa limbii maghiare asupra limbii române sugerează o concluzie care abia dacă mai reclamă o argumentare, şi anume: necesitatea unei lucrări de sinteză asupra transformărilor fonetice suferite de împrumuturile din maghiară în română. Desigur că şi în acest domeniu dispunem de contribuţii8 valoroase (studii, articole), dar lipsa unei cercetări sistematice a dus la rezolvarea unor probleme apărute accidental (legate de unele teme de altă natură: dialectologie, etimologie, limbă literară etc.) şi, implicit, la lipsa unui studiu de sinteză9. Dacă în domeniul lexicului
     6       Gy. Márton, Cu privire la studierea influenţei limbii române asupra limbii maghiare, în StUBB, XII, 1967, fasc. .1, p. 37.
     7       Vezi recenziile: B. Kelemen în CL, XII, 1967, nr. 2, p. 323—327;
H,  Mihăescu în RRL, XII, nr. 3, p. 259—262; Al Marosi în LR, XVIII,
1968, nr. 1, p. 93—94 şi F. Király în AUT, 1968, p. 288—292.
     8 Gh. Alexici se opreşte asupra unor transformări fonetice suferite
de împrumuturile din maghiară în Magyar elemek az oláh nyelvben în MNyr., XVII, 1888, nr. 3, p. 155—165. Ovid Densusianu, discutínd împrumuturile din maghiară, descrie, foarte sumar, şi transformările lor fonetice mai importante, cf. ILR, I, p. 240—242. Al. Rosetti în ILR, p. 429—430 prezintă cîteva din trasformările fonetice ale împrumuturilor mai vechi. La aceste observaţii de „sinteză14, se adaugă articole consacrate unei singure schimbări fonetice (de ex. E. Petrovici, O particularitate) şi diferitelor etimologii (vezi lucrările indicate sub 3,4 şi 5). O menţiune specială merită numeroasele observaţii de natură fonetică făcute de L. Tamás la majoritatea articolelor cuprinse în EhW. Ca observaţie generală, rămîne valabilă afirmaţia lui VI. Drimba că „fonetica s-a urmărit cu totul incidental şi sporadic" (Materiale, p. 116), iar rezultatele la care s~a ajuns sînt, în unele cazuri, de calitate discutabilă (Gh. Alexici, de exemplu, susţine: magh.              -sig> rom. -şog
{!]>-şuîî).
     9       Pentru necesitatea unei priviri sistematice asupra integrării
fonetice a cuvintelor ele altă origine, problemă neadîncită nici de ling-
26
-şi -a-1morfologiei-situaţia, prin lucrările lui L; Tamás şi Emese Kis, s-a schimbat, în cel al foneticii golul persistă. Prin elaborarea lucrării de faţă am dori să contribuim la eliminarea acestui neajuns.
    : Rezultatele relativ modeste ale cercetărilor mai vechi se datorează unui punct de vedere unilateral. Ca şi în cazul lexicului, unde se urmărea cu insistenţă un element secundar: numărul cuvintelor împrumutate, în domeniul fonetic se accentua originea străină a termenilor şi a elementelor lor componente. Pe primul plan era aşezat un element lingvistic extern: originea, şi neglijat criteriul esenţial, intern: încadrarea în sistemul limbii române10. Această concepţie se oglindeşte, de fapt, pînă astăzi în însăşi denumirea acestor cuvinte ca împrumuturi, termenul este inexact (împrumutat(l) din alt domeniu), accentuează un aspect lateral şi scapă esenţa fenomenului, dar, fiind atît de folosit şi răspindit, consacrat prin tradiţie, credem ca încercarea de a-1 schimba este fără sorţi de izbîndă. Menţinerea lui însă nu ne poate împiedica să-i dăm un sens nou, prin care să insistăm asupra integrării totale a cuvîntului în regimul .'.limbii noi. Integrarea unui cuvînt de altă origine declanşează un proces complex în care atît caracteristicile limbii ipiiiâne, cît şi cele ale altei limbi, prin intermediul cuvîntului înecare apar, joacă un rol important. Integrarea este un fapt pozitiv în limbă, rezultat al acţiunii sistemului limbii primitoare asupra unei unităţi fonetice desprinse dintr-un alt sistem. Intensitatea cu care se acţionează asupra noului element este în raport direct cu diferenţele existente între structura limbii care . preia şi cea a limbii-sursă11. Aşadar, structura unei limbi nu reclamă ,,din oficiu“ schimbări în corpul fonetic al cuvîntului nou, ci numai atunci cînd apar deosebiri de caracteristici care sg lovesc de rezistenţa şi acţiunea restricţiilor limbii primitoare. Din moment ce natura procesului de adaptare depinde de deosebirile dintre cele două sisteme, şi nu de structura lor luată izolat, ccrcetarca foneticii împrumuturilor impune cunoaşterea caracteristicilor ambelor limbi. Ştergerea deo-
 vistiea generală, vezi observaţiile lui U. Weinreich, Languages, p. 28.
 O  prezentare teoretică largă, cu exemplificări, şi o bogată bibliografie a problemei contactelor lingvistice găsim la Emil Petrovici, Interpénó-tratioTi des systernes linguistiques, în Actes du Congres internaţional des linguistes, Bucarest, 28 aoüt—septembre 1967, I, Bucarest,
 1969, p. 37—73.
      10 Saussure, CLG, p. 42.
      11 Weinreich, Languages, p. 61—63.
27
n
sebirilor în procesul adaptării nu se realizează printr-o nesocotire totală a particularităţilor străine. Importaftt este pentru limbă cîştigul pe care îl realizează prin împrumut, şi pentru aceasta notele convenabile din cuvîntul supus adaptării se exploatează la maximum. Se ştie că limba română nu suporta vocala o în poziţie finală. în elementele de origine slavă, în locul unui -o (final), ca ó cerinţă a adaptării, apare în română -d: sită<v. sl. sito, vadră<v. si. vedro etc. Dacă în procesul adaptării s-ar neglija calităţile elementelor componente ale cu-vîntuluî nou, atunci şi în locul lui -ó din maghiară ar trebui să apară în română un -ă şi nu ~ău sau ~eu: copîrşău<kopors0, hîrdău<hordó, hălăştău, heleşteu <halastó etc. în maghiară însă -ó este, de fapt, un ő (dial. ou) şi astfel se explică reflexul său din română (-ău). In neologismele în care apare un -o, acesta, sub accent, devine q vocală semilungă şi este redată în limba română prin ou : birou<fr. bureau (în limba populară, chiar ~ău : birău). Sistemul limbii române impune evitarea lui -o, dar modalităţile de evitare sînt în funcţie de soluţiile sugerate de notele caracteristice ale diferitelor feluri de o. Tot atît de adevărat este şi faptul că substituţia unui fonem străin nu depinde numai de calităţile acestuia, ci şi de particularităţile, baza de articulaţie din limba care preia. Dacă n-ar fi aşa, atunci un ü, ar trebui să fie redat la fel în limbile care nu-1 cunosc şi nu cu u de spanioli şi italieni, cu i de greci şi sîrbi, cu iu de români şi englezi12 etc. Sistemul acţionează cu maximum de economie: exploatează în chip propriii, specific notele convenabile din caracteristicile străine!
     Deosebirile fonetice dintre cele două sisteme între care se realizează împrumutul se concretizează în lanţul fonetic al cuvîntului pe cale de a fi împrumutat. Prin urmare, în cercetarea foneticii împrumuturilor se impune cunoaşterea la fel de amănunţită atît a sistemului limbii primitoare, cit şi a celui care e sursa împrumutului13. Numai în felul acesta se pot detecta deosebirile care există între două sisteme şi mecanismele prin care aceste deosebiri sînt evitate, dînd naştere unui cuvînt adaptat limbii primitoare. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că şi sistemul se schimbă, o deosebire existentă la un moment dat putînd să nu mai apară într-o altă etapă a evoluţiei celor două limbi. De exemplu, azi între v. maghiar şi v românesc nu există nici o deosebire importantă, dar în perioada primelor împru-
        Graur, SLGt p. 406.
     13 Suîăn, Magyar-ó, p. 221.
28
 muturi -asemenea deosebiri existau14. Trebuie, deci, să ţinem cont de deosebirile dintre sistemele existente în perioada realizării împrumutului. împrumutul este rezultatul unui proces, iar forma sa depinde de elementele care participă la acest proces. împrumutarea este procesul, lupta dintre cerinţa sistemului şi caracteristicile cuvîntului străin, iar împrumutul este rezultatul procesului. Integrarea totală a unui cuvînt este rezultatul, acţiunii convergente dintre cerinţele sistemului şi notele convenabile din complexul fonetic, din cuvîntul limbii-sursă. Elementul nou odată încadrat în sistemul unei limbi nu mai contează ca un „împrumut64, ci se rînduieşte între cele vechi şi îşi motivează existenţa prin opoziţiile pe care le realizează faţă de celelalte cuvinte. Subaprecierea aspectului fonetic a avut şi alte urmări, nu mai puţin grave. Nediferenţierea cuvîntului adaptat, integrat, de cel neadaptat, neintegrat, a dus la confundarea cuvîntului străin cu cel împrumutat. Drept urmare a acestei neseparări, cele doua categorii de cuvinte erau considerate în bloc şi, crescînd astfel numărul cuvintelor ,,îm-prúmutate44, se sugera o concluzic deformată asupra importantei anumitor influenţe15. Pentru a ajunge deci la concluzii valabile, conforme cu realitatea lingvistică, trebuie sa separăm cu maro grijă cuvintele împrumutate (care s-au supus unei adaptări morfologice, s-au încadrat în sistem — prin schimbări mai mari sau mai mici —, nu mai sînt simţite ca străine şi, de. la o vreme, participă la evoluţia normală a limbii) de cuvintele străine (care nu sînt integrate sistemului, se trădează á fi străine, sînt relativ recente, adaptate incomplet şi au o circulaţie relativ restrînsă16). Efectuarea unei astfel de operaţii nu este uşoară, avînd în vedere complexitatea fenomenelor, dar calitatea materialului, astfel obţinută, răsplăteşte din plin strădaniile cercetătorului. Procedînd în acest fel, desigur, nu vom mai încadra între împrumuturile româneşti cuvinte ca: oprou-
 ioăsăg „păsări de curte“, hiiticc „ouăle picioarelor", cötélvereu
 c r                                                                        r
 „frînghier44, gyöngy virág „lăcrimioară44, seplős „pistruiat44 etc.17
      14      Sextil Puşcariu insistă asupra faptului că „atunci cînd examinăm reflexele româneşti ale unor sunete străine trebuie să ţinem seama de Valoarea lor sonică pe vremea şi în regiunea împrumuturilor11 (LR,
 lly p. 208).
      15 Király, Etimologia, p. 407.
      16       Gh. Adamescu consideră eă „pentru ca un cuvînt nou să ajungă a fi la fel cu alte cuvinte ale limbii se cer trei condiţii: 1) Să se înlocuiască sunetele care lipsesc în limba noastră. 2) Să i se dea un accent. 3) Să i se dea o formă gramaticală11 (Adaptarea, p. 72).
      17 Vezi recenziile indicate la nota 7.
29
(pentru deosebirea dintre cuvînt străin şi împrumut, a se vedea prezentarea largă în capitolul următor).
     Examinarea împrumutului trebuie să se facă întotdeauna din perspectiva sistemului limbii în care s-a încadrat, şi nu rupt de context, izolat. Calificarea unui fenomen lingvistic drept influenţă trebuie să se bazeze pe o analiză prealabilă a particularităţilor limbii (şi nu numai a celor ale limbii comune) care preia cuvântul şi numai atunci să căutăm explicaţia în alte limbi cînd aici nu găsim un răspuns acceptabil. Trebuie să plecăm, prin urmare, de la structura limbii spre fenomenul examinat, şi nu invers, căci altfel riscăm să luăm aparenţa drept realitate. Notele străine dintr-un cuvînt nou ies în evidenţă numai printr-o raportare la ceva, iar acest ceva este sistemul limbii primitoare. Analiza componentelor cuvîntului nou este faza a doua, care nu poate preceda prima fază, cea a cunoaşterii cerinţelor limbii primitoare. în cele mai multe cazuri numai în aparenţă se pleacă de la elementul străin spre sistem; cunoaşterea sistemului este o condiţie care se consideră satisfăcută „ab initiott şi se trece direct la examinarea faptelor. Cuvîntul nou se adaptează la ceva, sau rămine străin faţă de ceva; fără a avea un element la care raportăm, nu putem formula deosebirea conţinută în cuvîntul nou. Deosebirea poate să apară numai în momentul în care există posibilitatea unei comparaţii între două lucruri, două fenomene, două sisteme. In cazul împrumutului însă nu se raportează tot timpul întregul sistem al unei limbi la întregul sistem al altei limbi, ci numai un compartiment sau altul (fonetic, morfologic, lexical etc.). Aşezarea particularităţii străine pe un plan superior cerinţelor limbii primitoare este o greşeală de metodă care se întoarce împotriva esenţei procesului de împrumutare. Aceasta nu înseamnă că o influenţă externă nu se poate transforma într-o condiţie internă. Palatalizarea dentalelor din Transilvania credem că este rezultatul unui astfel de proces. Gr. Rusu susţine că „ ... tendinţa spre palatalizare a existat şi s-a manifestat în interiorul limbii române înainte ca ea să ajungă în contact cu alte limbi“18 şi, deci, nu se datorează influenţei maghiare. Afirmaţia este valabilă numai în parte şi numai dacă facem abstracţie de limita în timp a unor fenomene, de modificările naturii accstora în evoluţia lor istorică, uneori sub influenţă externă. între tendinţa spre palatalizare în limba română, în general, despre care vorbeşte Gr. Rusu, şi fenomenul palatalizării
     33 Rusu, Probleme, p. 352.
30
   dentalelor, limitat la o parte a teritoriului lingvistic românesc, există multe asemănări, dar şi deosebiri suficiente pentru a nu le confunda (grad de intensitate, răspîndire, cronologie etc.). Privind istoricul fenomenului, părerea formulată de I. Pătruţ merită o atenţie deosebită: „Fără îndoială că sunetele transilvănene t' şi d', 111 stadiul de astăzi, sînt de origine maghiară, însă începutul palatalizării dentalelor în Transilvania nu este o influenţă maghiară4419. Vechimea palatalizării este mult mai mare şi se datorează slavilor cu care românii au venit în contact în aceste ţinuturi20. Palatalizarea într-un grad mai mic s-a menţinut pînă la stabilirea unor relaţii mai strînse între români şi maghiari, după care ,,de Ia maghiari au învăţat românii să rostească aceste dentale mai palatal, cam aşa cum se rostesc ungureşte ty şi gyii2X. Al. Rosetti şi Al. Graur afirmă hotărît că'palatalizarea dentalelor este o influenţă a graiurilor maghiare22. Din cele prezentate mai sus reiese că în diferite etape de dezvoltare a limbii române s-au suprapus straturi diferite de palatalizare a dentalelor. Dacă palatalizarea ca tendinţă generală şi palatalizarea dentalelor ■ în perioade mai vechi nu se da-toresc influenţei maghiare, în cazul concret al palatalizării dentalelor din nord-vest această influenţă nu poate fi contestată23. Ea s-a putut impune în forma sa caracteristică în regiunea amintită^ tocmai datorită faptului că un fenomen asemănător exista deja în ţesătura limbii române. Pe baza acestui exemplu,: care, aşa cum vom arăta, nu este singurul, se poate afirma, aproape fără nici o rezervă, că în limbă nu se întîmplă nimic fără să existe condiţiile interne necesare. Influenţele din diferitele compartimente sînt admise pentru că în limbă există un fenomen asemănător sau apropiat, într-un stadiu latent sau puţin avansat24. A căuta explicaţia fiecărei schimbări, fiecărei inovaţii dintr-o limbă în împrumuturi înseamnă a subestima
        19 Pătruţ, Influenţe, p. 211; Idem, Influences, p. 36.
        20 Petrovici, Simbioza, p. 148—156; Idem, Corelaţia, p. 216./
        21 Pătruţ, Influenţe, p. 212.
        22      Al. Rosetti, Slavo-romanica. VII. Sur la palatalisation des occlusi-ves dentales dans Ies parlers roumains de Transylvanie, în BL, X,
t 1942, p. 123; Graur, SLG, p. 125. Recent, Al. Rosetti inclină să considere palatalizarea dentalelor „o evoluţie spontană a graiurilor româneşti'" (ILR, p. 690).
        29 Pentru schimbările fonetice legate de o stare de bilingvism, cf.
   G. Ivănescu, O nouă teorie despre formarea limbilor romanice şi despre cauzele schimbărilor limbii, în „Revista de filologie romanică şi germanică11, V, 1961, nr. 2, p. 265.
        'li Graur, Tendinţele, p. 11, 33.
31
capacităţile creatoare din limba respectivă, înseamnă, adică, o contestare a dinamicii compartimentelor sale25. limba acceptă influenţa într-un fel propriu şi în măsura în care aceasta corespunde tendinţelor ei de dezvoltare26. Aceste influenţe externe pot intensifica (cum e cazul palatalizării dentalelor în trecut), sau modera acţiunea tendinţelor interne27 (existenţa lui ty, gy în vorbirea maghiarilor face ca dentalele palatalizate din părţile de nord-vest să aibă o bază de rezistenţă mai largă în faţa presiunii limbii literare româneşti).
      După cum se ştie, nici un compartiment al limbii nu este absolut închis, ci este doar mai receptiv sau mai puţin receptiv faţă de elementele străine. Teoretic, deci, influenţa este posibilă în oricare din ele28. în ceea ce priveşte acceptarea elementelor străine, sistemul fonetic ocupă un loc intermediar între lexic şi morfologie. în procesul de interacţiune dintre două limbi în contact strîns pot avea loc şi împrumuturi de foneme2?. De exemplu, sub influenţa limbii române, graiul ceangău şi-a completat sistemul fonetico-fonologic cu vocalele ci şi C3Ct. în partea cealaltă a ţării, după cum arăta I. Pătruţ, sub influenţa limbii maghiare, „graiul crişean are un fonem-consoană mai puţin decît limba literară si celelalte graiuri, fonómul ?“31. Desigur, fenomenul preluării unui fonem, cum uşor şe poate- constata, se întîmplă foarte rar şi în condiţii deosebite. Impunerea unui fonem presupune ca în cuvintele împrumutate randamentul fonematic, încărcătura sa funcţională să fie capabilă .să: străpungă sistemul fonologie străin. Pentru aceasta însă şi în sistemul nou trebuie să existe condiţii favorabile: să se asigure posibilităţile necesare realizării unor opoziţii. In locul acestei soluţii, oarecum la limita maximă a influenţei, limba, în majoritatea cazurilor, preferă evitarea dificultăţilor ridicate de cuvântul străin, prin mijloacele sale interne, prin substituire de su-
     25 Cf. Graur, SLG, p. 124, 242, 475.
     26 Jakobson, Affinitás, p. 351 şi urm.
     27 Weinreich, Languages, p. 25.
     28      Pentru interferenţele posibile între două sisteme diferite cf. Weinreich, Languages, p. 3.
     29       Un sunet străin în cuvintele din prima fază a influenţei este un semn al neadaptării fonetice. In momentul în care prin frecvenţa sa el se impune, realizează opoziţii fonologice în noua limbă, nu mai este un element străin, este un împrumut şi nu mai serveşte la delimitarea cuvîntului străin de împrumut.
     30 Cf. Márton, Observaţii, p. 542.
     31      Pătruţ, Influenţe, p. 215; Idem, Influences, p. 39; Rusu, Probleme, p. 350.
32
nete32, adaptare morfologică33 sau prin îmbinarea acestor două procedee.
     După cum arată Louis Deroy, „la premiere adaptation que subit un mot cmprunté est phonétique et, dans une certaine mesure, phonologique“34. Părerile lingviştilor însă, în privinţa ordinii in care se realizează adaptarea fonetica, nu sînt unanime. Alţii, cu argumente la fel de numeroase, susţin întîie-tatea adaptării morfologice33. Ambele tabere, în dorinţa unei simplificări, a unei clarităţi de ordin metodologic, teoretic, neglijează varietatea deosebită a faptelor concrete. Asemenea unui eercctător care, studiind o limbă străină, surprinde particularităţi şi nuanţe nesesizate de propriii ei vorbitori, prea familiarizaţi cu ele pentru a le mai observa, tot astfel limba care se îmbogăţeşte prin mijloace externe sesizează cele mai mici nuanţe, identifică cu exactitate elementele străine sistemului său şi le elimină în procesul adaptării. înlăturarea particularităţilor neconvenabile se face în ordinea descreşterii importanţei lor. Cu cît o particularitate este mai izbitoare, deci mai opusă sistemului propriu, cu atît mai repede se acţionează asupra ei, indiferent din care compartiment face parte (fonetic sau morfologic). Tocmai din această cauză, afirmaţiile categorice, privind primordialitatea, în această succesiune, a adaptării intr-un compartiment sau altul, surprind, cu atît mai mult, cu cît cele două aspecte sub care se realizează nu rareori se întrepătrund, se condiţionează reciproc (adaptare morfonoiogică).
     în cazurile concrete trebuie să acceptăm că primează unul sau altul dintre aspectele adaptării, în ansamblu însă, prin forţa
     22      U. Weinreich distinge în cadrul interferenţei fonetice patru tipuri de transformări diferite: a, subdiferenţiere (Under differenciation of phonems), cînd două sunete din limba sursă sînt confundate de vorbitor. pentru că în limba sa nu Ic corespund două foneme distincte;
b,   prediferenţiere (Over-differenciation of phonems); cînd se impune o distincţie fonologică după modelul sistemului limbii sursă;
c, re interpretarea distincţiilor (Reinterpretation of distinctions): atribuirea unor valori distinctive trăsăturilor redundante din limba sursă;
d, substituirea de sunete (Actual Phon substitution): subtituirea de sunete în sensul strict al termenului, cf, Languages, p. 18—19. în schimb, Sulán Béla vorbeşte de substituţie fonetică bazată pe percepţie (per-cepciós hanghelyettesítés): cînd se substituie un .sunet dintr-o limbă complet necunoscută, şi de substituţie fonetica articulatorie: cînd se substituie un sunet dintr-o limba-sursă cunoscută măcar la nivelul bilingvismului pasiv, cf. A kétnyelvűség, p. 257.
     33 Petrovici, Evoluţie, p. 25—29.
     134 Deroy, L’emprunt, p. 235.
     35 Király, Cantitatea, p. 71.
3  — Contacte lingvistice, ISBN 973-3G-007B-4
  33
lucrurilor, adaptarea fonetică — chiar dacă este vorba de o j. primă adaptare-încercare — se realizează mai repede. Cei ce i susţin primordialitatea absolută a adaptării morfologice confundă importanţa procesului pentru limbă cu ordinea sa în vorbire. Nu trebuie să uităm că, de fapt, şi schimbările morfologice sínt de natură fonetică30. Schimbările fonetice se răs-frîng şi asupra indicilor de ordin gramatical. încadrarea sub aspect morfologic, ci şi adaptarea fonetică, exploatează, deşi în măsură mai mică şi nu în toate cazurile, posibilităţile oferite de complexul sonor al etimonului37. Structura fonemelor din partea a doua a etimonului poate coincide, parţial sau total, cu forma anumitor mărci gramaticale româneşti, ceea ce determină interpretarea grupului fonetic, de la sfîrşitul cuvântului maghiar, drept un sufix sau o desinenţă din română. Presiunea sistemului morfologic se concretizează sub aspecte diferite, în funcţie de natura acustică a fonemelor din etimon38. Aspectul unui sufix, de exemplu, depinde nu numai de grupul fonetic interpretat drept sufix românesc, dar şi de felul consoanei care precedă acest grup (-or după un sunet palatal apare ca -er)39. Cuvintele de tipul pl. büt’öcuri ,,ouăle picioarelor1,1, d’önt’ucuri „bibilici^, ziidşiguri ,,zarzavaturi“40 trebuie să le tratăm separat, întrucît ele sînt forme hibride (fonetism maghiar
—    desinenţe româneşti), caracteristice bilingvilor. Un vorbitor român, bun cunoscător al limbii maghiare, poate pronunţa uşor un ö sau un ü iar în cazul acesta el îşi concentrează atenţia asupra realizării raportului gramatical. De altfel aceste forme pot să aparţină tot atît de bine şi unui maghiar care vorbeşte bine româneşte (în acest caz sînt împrumuturi din română?41). Aceste cuvinte însă nu sînt împrumuturi, ci forme hibride care oglindesc două sisteme lingvistice şi două baze de articulaţie la acelaşi vorbitor. De aici reiese şi constatarea că împrumutul nu se realizează de către bilingv, ci — prin intermediul lor — de către vorbitorii unilingvi.
     36 Graur, SLG, p. 276.
     37 Putruţ, Structura, p. 235.
      38 Cf. Suíán, Magyar-ó, p. 220; Kis, încadrarea, p. 33.
     20      Ecaterina Ionascu, Sufixele -ar si -as la numele de agent, în SMFC, I, 1959, p. 77—84.
     40 Kis, încadrarea, p. 36, 70—71.
     41      In unele cazuri subiectul chiar precizează: ,,Se zice aşa după ungurime (ca ungurii)“, „Nu ştiu cum le zice româneşte11, în ALR, II2, voi. II, h. 278, pct. 260; h. 292, pet 325. Alteori îşi dă seama c-ă termenul nu e românesc: ,,Subiectul pretinde că vezăiiu se zice după limba germina11, h, 281, pct. 365.
34
     Una din problemele cele mai interesante în cercetarea împrumuturilor sub aspect fonetic este delimitarea faptelor de bilingvism de împrumuturile propriu-zise în vorbirea bilingvului. Elementul lexical extern, în momentul în care ajunge în vorbirea bilingvului, este supus unui proces fonetic cu rezultate de natură diferită. Acelaşi principiu: economia42, comoditatea, tendinţa de a reproduce cu efort minim cuvîntul nou, impune bilingvului cînd îndepărtarea, cînd menţinere a unui element străin! In cazul în care fonemul străin diferă doar sub un aspect neesenţial, printr-o nuanţă fără importanţă deosebită (de exemplu: un număr mai mare de vibraţii), de fonemul limbii materne, bilingvul realizează acest fonem din urmă şi neglijează diferenţa existentă între ele. In cazul însă în care fonemul străin diferă total de fonemele limbii sale, bilingvul preferă realizarea fonemului străin, pentru că, în acest fel, el cheltuieşte efort mai puţin (fiind obişnuit cu pronunţarea lor), decit ca căutarea soluţiilor de adaptare. Aşa se explică, de altfel, şi faptul că fonemele străine prea apropiate, asemănătoare cu cele româneşti, se învaţă mai greu decît cele care diferă suficient şi nu se pot interpreta, confunda cu un fonem românesc. Prin urmare, bilingvul realizează numai o parte a procesului de adaptare fonetică: şterge anumite particularităţi, nuanţe, dar nu operează substituţia fonemelor tipice limbii străine. Deci, înainte ca termenul să primească în a doua parte a sa semnele încadrării morfologice, suferă din partea bilingvului o oarecare filtrare de natură fonetică43. Intrucît aceste schimbări sînt puţin sesizabile, datorită faptului că se realizează printr-un proces de interpretare, unii au considerat că încadrarea morfologică se realizează înainte ca să fi acţionat procesul de adaptare fonetică. La formarea impresiei că cerinţele__inGidtQlogice se satisfac înaintea oricărei modelări fonetice^ contribuie şi faptul că în cazul morfologiei nu avem a face cu un proces de adaptare de durată, ci cu o încadrare realizată printr-o acţiune de o clipă, dintr-o dată şi cu oscilaţii, variante mai puţine44. Această adaptare fonetică parţială şi încadrare morfologică, efectuată de bilingv, face din elementul lexical extern un cu-
      42 Weinreich, Languages, p. 24.
      43 Sulán, A kétnyelvűség, p. 264.
      44      Apar şi aici variante, dar în număr limitat şi cu existenţă efemeră: pl. oxîtone — oxitoane, etimonuri — etimoane etc. După L. Gher-gariu „Cuvîntul oxiton trebuie să fie înregistrat în dicţionarele noastre ca adjectiv, oxiton -ă, iar la plural oxitone, nu oxitoane, cum greşit e dat în DL şi DM“, în Note lexicale, în LR, XI, 1962, nr. 5, p. 542.
3*
35
vînt străin, un posibil împrumut. Dacă am considera că aceste cuvinte sînt deja împrumuturi, aceasta ur însemna că orice cuvînt folosit chiar şi numai o singură dată, cu totul ocazional, accidental, ar trebui considerat cuvînt românesc, împrumutat, pentru că orice cuvînt întrebuinţat in vorbire intră în mod obligatoriu într-un raport gramatical.
      A considera că toate faptele lingvistice folosite de bilingvi sînt străine ar fi tot atît de greşit ca şi interpretarea tuturor acestor fapte drept împrumuturi. Bilingvul, pe lîngă un număr relativ mic de cuvinte, străine, „împrumuturi^ personale, se foloseşte şi de un număr însemnat de împrumuturi, cuvinte devenite româneşti. In transformarea cuvîntului străin în împrumut, rolul persoanei bilingve este redus. Adaptarea fonetică începută de bilingv este continuată ele monolingv care înlătură fonemele străinu menţinute încă de bilingv. în cazul vorbitorului unilingv, presiunea sistemului limbii materne asupra fonemelor străine este mai puternică. Unilingvul operează substituţia fonemelor străine cu foneme româneşti, asigură o circulaţie mai largă termenului, transformă cuvîntul străin în_îm-prumut. Schimbările fonetice, în momentul în care trec de la subiectul la care au apărut şi în vorbirea colectivităţii, se transformă dintr-un fenomen fizic intr-unui social. Colectivitatea unilingvă, în practica lingvistică de toate zilele, constrîngc bilingvul să accepte şi el formele cu fonemele străine substituite, să folosească şi el împrumutul şi nu forma străină. In aceiaşi sens poate acţiona şi bilingvismul colectiv, care nu acceptă orice element din limba persoanei bilingve45. Adaptarea fonetică a elementului lexical extern este un proces de durată, !a care colaborează în proporţie diferită atît bilingvul, eît şi uni-lingvul. încadrarea morfologică este o operaţie cere se interpune între adaptarea fonetică făcută de bilingv şi cea aparţinătoare monolingvului. încadrarea morfologică făcută de bilingv, după cum se poate observa, se face încă în faza de cuvint străin şi ca va fi sau nu consacrată numai după adaptarea fonetică asigurată de către colectivitatea vorbitorilor. Cînd ur.i-lingvii nu acceptă cuvîntul folosit de bilingv, el se menţine la nivelul ,,împrumutului“ personal şi astfel se explică prezenţa
        în acest sens trebuie să subliniem mai ales contribuţia bilingvului pasiv. E firesc ca un bilingv pasiv care spune: „pricepem fientre-haţ, da nu putem să lo spunem in rumârieşfe11 să nu poată pronu/iţa nici fonemele străine. Cf. Zdrenghea, Limba, p, 331.
36
cuvîntului străin40 alături de împrumutul de acccaşi origine în vorbirea bilingvilor. într-un împrumut In limba maghiară, în sensul dat de noi termenului, adaptarea nu se poate referi numai ia aspectul morfologic sau numai la cel fonetic.
      împrumutul are ca punct de plecare totdeauna o iniţiativă personală, care se extinde In cazul acceptării sale de cătrc o colectivitate mai largă1'7. In cazul împrumuturilor realizate prin contact direct, marginal sau interregional — cum este acela al cuvintelor maghiare pătrunse în limba română —, primul contact al celui care va iniţia preluarea unui termen va fi cu aspectul fonetic al cuvîntului.
      După J. Vendryes: „La produelion et la reception sont deux phenoménes d egale importance dans le langage, puisque, pour qu'il y ait langage, il faut au moins deux interlocuteurs et quo la parole est destinée â étre entendue“48.
      Receptarea cuvîntului străin este un proces activ. Dacă e adevărat că „limba se organizează diacronic şi funcţionează sincronic"49, atunci tot aţît de adevărat este că vorbitorul este în primul rînd un reproducător, un „imitator** al faptelor lingvistice existente. Reproducerea şi fixarea în memorie a unui element străin proiectează pe primul plan aspectul fonetic. Prima .acţiune a vorbitorului între auzirea cuvîntului extern şi încadrarea lui în limbă este strădania sa de a reproduce complexul sonor al acestuia50. Aici e cazul să amintim de o altă opinie destul de raspîndită, potrivit căreia vorbitorul ar tinde spre o imitare absolută, întrutotul fidelă formei străine, realizînd-o sau nu, în funcţie de posibilităţile sale. Această teză neglijează două lucruri importante: a) esenţial în împrumut este sensul, şi nu complexul sonor, forma, b) vorbitorul nu este un simplu imitator, ci el recreează de fiecare dată elementul străin intr-o formă sau alta. Deosebirile care apar între forma pronunţată de subiectul A şi cea receptată de subicctul B se explică prin diferenţa care există între procesul vorbirii şi cel al ascultării. Cel care emite lucrează pe două planuri, realizează două faze aproape simultane: una articulatorie şi alta acustică. Subiectul
      “ Vezi recenzia lui .VI. Marosi la IChW, în LR, XVIII, 1968, nr. 1,
p. 93.
      41 Deroy, L'emprunt, p. 191.
      43 Vendryes, Le langtiage, p. 21.
      45     E. Coşeriu, Sincronia, diacronia e história, Montevideo, 1938 (apud Dimitrescu, Introducere, p. 23).
      50 Vezi Paul, Prinzipien, p. 394 şi urm.; Bloomfiekî, Languarje, p. 445 ÍÍ urm.
37
carc receptează, prin forţa lucrurilor, nu poate urmări mişcările articulatorii interne ale vorbitorului şi sesizează numai faptele concretizate în faza acustică, deci rezultatul, nu procesul. în momentul în care ascultătorul devine vorbitor şi doreşte să reproducă cuvîntul auzit, el este obligat să parcurgă drumul în sens invers. Va trebui să plece de la treapta a doua, de la sunetele auzite şi din acestea va deduce mişcările articulatorii necesare pentru realizarea aceluiaşi mesaj. Aici însă ies în evidenţă neajunsurile pricinuite de faptul că faza articulatorie a rămas necunoscută subiectului care ascultă. Calitatea reproducerii este în raport direct cu capacitatea vorbitorului de a transforma faza acustică receptată într-o fază articulatorie nouă. Dar, cum vorbitorul nu poate urmări mişcările articulatorii şi nici nu reţine absolut fidel faza acustică, el deduce, din elementele acumulate, ceva care seamănă şi cu ce a auzit şi cu ce este obişnuit să audă, conform bazei sale de audiţie31. Este adevărat că societatea nu se împarte în vorbitori şi ascultători5-' şi, deci, pentru ascultător sînt relativ cunoscute şi mişcările articulatorii care dau naştere unităţilor acustice, dar în cazul unui enunţ realizat într-o limbă străină lucrurile stau altfel. Dacă un fonem este necunoscut pentru ascultător, este evident că nici mişcările articulatorii care-1 produc nu-i sînt familiare53.
      Structura fonetică a cuvîntului extern este receptata aproximativ, se reţin cîteva elemente capabile să formeze o schemă pe care vorbitorul o întregeşte spontan în spiritul limbii sale54. Eforturile depuse pentru reţinerea învelişului sonor sînt mult mai limitate în realitate decît se crede de obicei. Deşi cel care încearcă să pronunţe este convins că rosteşte ceea ce a auzit, impresia aceasta este falsă. El a creat, fără să fie conştient de acest lucru, o variantă, mai apropiată sau mai îndepărtată, a prototipului. Distanţa care separă cele două forme se explică prin aceea că subiectul ,.aude în limba sa“ termenul străin, înregistrează de pe altă bază de audiţie forma străină. Faza a doua, cea a redării, pronunţării, vine să accentueze distanţarea. Un lucru auzit aproximativ se concretizează în pronunţare şi mai pu^in fidel din cauza altei baze de articulaţie. Ceea ce
     61 Iordan-Manolii], Introducnre, ,p. 25; Fónagy Iván, A nyomaték hangos vetületi?, ín NyK, J,X1V, p. lijfi şi urm.
     w Fónagy, A hangsúlyról, p. 3 şi uim.
        Schönfelder, Probleme, p. Dl—52.
      5* Pentru cl (“osebirea dintra perceperea sunetelor unei limbi complet necunoscute şi alta cunoscuţii aproximaţiv, cf. Polivanov, La per-ception, p. 79—9ű; Sulán, A kétnyelvűség, p. 257.
38
 trebuie să subliniem aici este câ, încă din această fază, distanţa intervenită între cele două jorms este egală cu drumul parcurs spre încadrare. îndepărtarea de model este — în acelaşi timp, şi în primul rînd — o apropiere de sistemul propriu.
      Din cele arătate pînă aici reiese, credem, cu suficientă evidenţă importanţa de care ar trebui să se bucure cercetările legate de rolul bazei de audiţie şi de articulaţie in procesul împrumutării. Includerea acestor doi factori în şirul celor care explică împrumuturile este cît se poate de firească, dacă observăm că adaptarea începe chiar prin faza receptării cuvin-tului nou. Deosebirea care apare între forma emisă şi cea receptată nu se poate explica, decît în cazuri patologice, prin incapacitatea unui individ de a pronunţa, de a reproduce un sunet sau altul din model. Nu calităţile şi posibilităţile organelor audiţiei sau cele ale articulaţiei diferă155, ci modul în care ele se folosesc intr-o limbă ori alta56. Modul de folosire se concretizează în baza de articulaţie care nu este altceva decît „totalitatea deprinderilor articulatorii ale vorbitorilor unei limbi într-o etapă dată a dezvoltării acesteia, deci se poate însuşi şi, ce-i drept, cam greu, dar şe poate modifica<<r’7. Baza de articulaţie nu este un bun dat din naştere551, ci rezultatul unui efort depus — în majoritatea cazurilor inconştient — în miile de exerciţii pe care le face vorbitorul. Prin aceste încercări tot mai reuşite se ajunge la obişnuirea organelor de vorbire59 cu anumite poziţii, cu mişcările necesare pentru formarea diferitelor sunete şi legarea lor într-o unitate oarecare00. Dacă un român „nu poate“ pronunţa un a («) din cuvintele maghiare, aceasta nu se întîmplă din cauza incapacităţii aparatului său fonator, ci pentru că sistemul vocalic al limbii sale n-a reclamat bazei de articulaţie să se modeleze şi pentru formarea acestei vocale. Paradoxal, dar tocmai limba şi-a fixat anumite limite în felul de pronunţare. O limbă formată pe o bază de ar-
      65 în legătură cu teoriile privind tendinţele fonetice „înnăscute", cf. observaţiilor lui Iorgu Iordan la opera lui J. v. Ginneken, în Lingvistica romanică, Bucureşti, 1960, p. 51.
      s<; Schönfelder, Probleme, p. 51—52.
      57 Balázs, Bilingvismul, p. 38.
      55 Graur, SLG, p. 399—407.
      59 După cura arată Emil Petrovici: „Obişnuinţele, deprinderile accs-tea în articularea sunetelor vorbirii, învăţate în copilărie, care constituie ceea ce lingviştii numesc bază de articulaţie, numai cu mari sforţări pot fi înlocuite tîrzin prin alte deprinderi articulatorii, caracteristice unei alte limbi străine“ (Simbioza, p. 150).
      “ Vezi Petrovici, Simbioza, p. J40—150; Papp, Hangtan, p. 165—1C6.
39
ticulaţie la rîndul ei a „deformat*', a orientat într-o anumită direcţie posibilităţile organelor de vorbire. Cristalizarea unui sistem fonetic duce la obişnuirea organelor de vorbire cu anumite mişcări articulatorii şi la neclezvoltarea altora. Neavînd anumite sunete în registrul sonor al său, nici aparatul fonator nu a fost specializat pentru formarea lor. Limba nu valorifică toate posibilităţile fiziologice date pentru formarea laturii materiale a cuvintelor131. Legătura care există între baza de articulaţie şi baza de audiţie nu este greu de observat. Vorbitorul aude ceea ce este obişnuit să şi pronunţe, adică, fără să vrea, face o permanentă raportare la sunetele limbii sale. Cele două baze sînt într-o interacţiune permanentă. Ele nu sînt constituite odată pentru totdeauna, ci se dezvoltă într-o sincronizare aproape perfectă, influenţîndu-se reciproc.
     Prin urmare, atunci cînd se apelează la baza de articulaţie şi de audiţie în explicarea unor particularităţi sau a unor transformări fonetice, aceasta nu este o încercare gratuită. Rezervele formulate faţă de teoria bazei de articulaţie, care după unii ar fi o formulă goală, mistificatoare, aducînd mai multă ceaţă decît lumină, nu sînt întemeiate^’. Iniprumutul, un element străin prin origine, obligă particularităţile bazei de articulaţie şi de audiţie, puţin sesizabile în cazul elementelor proprii, să iasă la suprafaţă şi să-şi dezvăluie existenţa. Aceasta calitate a împrumuturilor de a obliga sistemul limbii la o acţiune mai evidentă demonstrează şi avantajele cercetării acestora pentru cunoaşterea m'ai adîncă a sistemului, în cazul nostru, acela al limbii române.
     Rezervele formulate faţa de teoria bazei de articulaţie an, totuşi, darul de a semnala caracterul sporadic şi nu o dată superficial al cercetării acestui fenomen. Din cauza greutăţilor care se ivesc la tot pasul în explicarea anumitor transformări fonetice, cercetările se opresc de cele mai multe ori Ia nivelul constatărilor: sunetul cutare se transformă în sunetul cutare. Dar aici se răstoarnă ordinea firească, logică a lucrurilor. Sunetul nou este punctul final, rezultatul, efectul unei cauze. Pentru a cunoaşte într-adevăr procesul şi a înţelege mai bine rezultatul, cauza trebuie descoperi tăM. în acest sens, baza de articulaţie şi cea de audiţie pot asigura un teren mai solid cer-
      61 Papp, Hangtan, p. 70.
      ^ Pentru o prezentare mai largă a diferitelor păreri ef. Philippide, OR, 11, p. 245—310.
      Graur, SLG, p. 275 şi urm.
40
 'Citărilor şi un caracter mai obiectiv rezultatelor obţinute^. Daca numai echilibrul sistemului ar impune schimbările fonetice — cum susţin unii — alunei un sistem odată echilibrat ’rirar mai trebui să sufere nici o schimbare1*3. Sistemul se creează pe o anumită bază, evoluează împreună şi sc influenţează reciproc.
 •r-r Particularităţile fonetice ale unei limbi ies în evidenţă în mod deosebit atunci cînd se găsesc faţă în faţă două sisteme rezultate din. două baze de articulaţie diferite. Procesul împrumutării dezvăluie în chip convingător nu numai existenţa acestor sisteme, dar şi lupta lor pentru a-şi menţine unitatea, individualitatea. Termenul vizat pentru împrumut, reprezentant al unui sistem extern, de la primul contact cu el şi pînă la adaptarea sa definitivă, ilustrează, prin schimbările fonetice succesive pe care le suferă, deosebirea existentă intre două sisteme. Corpul străin este supus unei presiuni permanente în vederea înlăturării particularităţilor sale, tipice limbii din care a provenit. Schimbările fonetice sînt mai rumaej^af>aâa..cazul-îin- ■ phimuturilőFTeatizatc?'~pritY'bili rig v ism popular, decit ín cel al ; _cu.YÍntelor savante care respectă in mai/mare măsură aspectul i ; fonetic ai prototipului151*. De exemplu magh. hűtlen (diai., hitleri) > rom. hülean, hiclean, ficlean, iclean... tnclean; raagh. mesterség>rom. meşterşig, meşterşig, meşterşug, meşteşug. Evitarea obstacolului se face prin înlocuirea sunetului neobişnuit CU un sunet apropiat din sistemul propriu. Dificultatea nu se limitează Ia o vocală sau o consoană, ci poate să rezide într-un grup de sunete sau într-o succesiune neobişnuita a lor. La aceste greutăţi în adaptarea fonetică a cuvintelor externe contribuie şi faptul că cele mai multe dintre ele sînt preluate din-tr-o formă de singular, iar singularul etimonului îşi exercită mai intens presiunea asupra formei împrumutului87.
 ! Schimbările fonetica care intervin în adaptarea unui cu-vînt străin sînt de natură sincronică şi nu diacronică. Nu avem Un proces de evoluţie fonetică, ci numai unul de substituire fonetică1®. Ne găsim deci în faţa unor schimbări succesive pa
      M G. Ivănescu, Las lois fondamunlăles de Vtvolution Hngut:<tiqi-e, în Ades du Xc Congres internaţional des linijuisl.es, Bucarcst, 28 -aOvX-septembre 1967, I, Bucarest, 1969, p. 247—251.
                      Cf. Saussure, CI.G, p. 198—210; Vasiiiu, Fon. ist., p. 7—15.
      Ctr Iorgu Iordan, Mots savants et viots popidaires, în BL, IV, 1936, P. 3—14.
      C7 Kis, Încadrarea, p. 61—99.
      13      In această privinţă tratamentul aplicat în procesul împrumutării se aseamănă cu schimbările fonetice suferite de regionalisme sub pre-
plan sincronic care nu pot fi confundate cu schimbările diacronice,' după cum nici cinematica (aparenţa mişcării) nu se poate confunda cu dinamica63. împrumutul va lua parte la evoluţia limbii respective numai după încadrarea sa70, căci tocmai astfel so cxplică presiunea mai intensă a sistemului asupra cuvîntului străin71. Dacă dementele proprii ale unei limbi evoluează treptat şi participă la crearea şi evoluţia sistemului, cele externe, la venirea lor, se găsesc în faţa unor compartimente formate, cu structuri proprii. Dinamica sistemului acţionează continuu şi aproape neobservat asupra elementelor proprii, dar cu urmări evidente, dovadă fazele diferite ale unei limbi. Caracterul mai pregnant al modelării elementelor alogene se explică prin dorinţa de a şterge, pe cît posibil mai repede, deosebirile dintre nou şi vechi. Încadrarea împrumuturilor presupune parcurgerea — măcar în parte —■ a drumului făcut de-a îungul secolelor de cuvintele moştenite în domeniul schimbării fonetice. Schimbările fonetice din procesul adaptării nu sînt, de regulă şi in esenţă, altcer^a decît proiectarea pe plan sincronic a schimbărilor fonetice efectuate de limbă pe plan diacronic, cu scopul de a asimila şi sub raportul formei noul cuvînt. Legile fonetice cristalizate de-a lungul veacurilor acţionează concentrat şi în timp redus asupra elementelor externe72. Adaptarea fonetică este presiunea sistemului limbii-receptor, prin baza de articulaţie, asupra sunetelor şi contextelor fonetice străine pentru a le apropia de celc rezultate din evoluţia sa istorică.
     în cazul cuvintelor preluate din limba maghiară, schimbările care se impun pot fi destul de numeroase dacă avem în
siunea limbii comune. Iată ce spune B. Cazacu: „In privinţa schimbărilor înregistrate în domeniul foneticii, trebuie subliniat faptul că aceste schimbări au un caracter special: ele nu s-au petrecut pe calea unei evoluţii organice, ci pe calea imitaţiei, a adaptării pronunţării din limba comună şi a înlăturării treptate a fonetismelor regionale". (Siudii, p. 119).
     69 Vezi Note asupra cauzalităţii în limbă, în PLG, V, 1967, p. 7.
     70      După încadrarea sa totală în limbă, rolul împrumutului în cunoaşterea foneticii limbii care-1 preia scade simţitor. Dacă pînă la încadrare, prin schimbările fonetice pe care le recepta, scotea în evidenţă vocalele, consoanele, grupurile fonetice inexistente sau puţin obişnuite, succesiunea schimbărilor fonetice etc., după încadrare nu mai prezintă interes deosebit, întracît sc confundă cu restul lexicului care i! domină. {Cf. La zi ci u s Gyula, Bevezetés a fonológiába, în NvK, LXVIII, 1931, p. 25).
     71 Petrovici, Evoluţie, p. 25—26.
     73 Cu toate că schimbările fonetice din procesul de adaptare se desfăşoară într-un interval de timp mai limitat, ele nu şochează, pentru că alternanţa formelor vechi şi noi camuflează procesul.
42
 şedere că sistemele celor doua limbi nu numai că diferă, dar, ţii unele cazuri, chiar se ,,opun“. Analiza contrastivă a sistemelor celor doua limbi în contact ne dezvăluie schimbările posibile in procesul de adaptare73. în fiecare sistem distinct există foneme, grupuri de foneme care nu se regăsesc în sistemul celeilalte limbi. Altele, care sînt comune, diferă prin frecvenţa şi distribuţia lor. Iată numai cîteva din deosebirile mai impor-rtnntc7‘t dintre caracteristicile fonetice ale sistemului limbii ma-Şhiare, care ies în evidenţă la o comparaţie cu sistemul limbii române şi reclamă un proces de adaptare. Accentul maghiar Se află pe prima silabă73. Accentul românesc nu cunoaşte această rigiditate, poate sta pe oricare din silabele cuvintelor, nu are un loc fix, în sensul că nu trebuie să cadă obligatoriu pe aceeaşi silabă in toate cuvintele. Sistemul vocalic70 al limbii maghiare cuprinde 14 vocale, iar al limbii române 7. întregul ... ■sistem vocalic maghiar are un caracter labial mult măi pro- 1 nunţat decît cel românesc (din cele 14 vocale 9 sînt bilabiale: a (=â), o, ó, u, îi, ö, ö, ii, Ü, 5 nelabiale: d (=a)77 e (—e), é, ir
 i, iar în română găsim numai 2 labiale şi 5 nelabiale). Seria anterioară este mult mai bogată decît cca românească: e, é, K t, o, o, ii; Ü, iur în română: e, i. Vocalele a, o, ii sînt inexistente .în româna (aici apar însă ă şi î). Maghiara cunoaşte opoziţia de cantitate, indiferent de accent, cu valoare fonologică: a—â, 0—6, u—ú, e—é, i—-i, â—o, ii—ű78. Limba română nu cunoaşte opo-
       73 Weinreich, Languages, p. 25.
       71      Alte deosebiri vom semnala cu. ocazia discutării fiecărui fonem în. parte.
       70      Numai cauze de ordin afectiv pot fixa accentul pc altă silabă {de exemplu; nem tessékelték ki, hanem kidobták „nu l-au poftit să iasă, ci l-au dat (aruncat) afară)'*. Dintre cele două componente: ki „afară‘v şi dobták „l-au dat (aruncat)'1 se accentuează a doua, care exprimă esenţa acţiunii şi satisfacţia sau mîhnirea vorbitorului. Intr-o singură localitate (Lujerdiu) din Cîmpia Transilvaniei se accentuează, sub influenţa limbii române, de fiecare dată silaba penultimă a cuvîntului!
       76      în cercetarea contrastivă a celor două sisteme nc folosim în primul rînd de lucrările lui Papp, Hangtan ţi "Vasiliu, Fonologia.
       77      Semnul de egalitate indică fonemul corespunzător, dar nu şi identitatea lor absolută.
       75 Trebuie prccizat că opoziţia a-ă, c-c în trecut nu se prezenta sub forma acraală. După cum se poate observa, fonemele opuse azi diferă nu numai cantitativ, dar şi prin gradul de apertură: a este mai în-
 chis dexât á şi este şi labial (â), e este cu un grad mai deschis decit <?.
 In trocut (şi azi dialectal) opoziţiile erau pur cantitative: a-a, á-á, e-<?
 şi e-é. Numai după suprimarea treptată a Ini a, â, e, et s-a ajuns la reorganizarea pcrechilor rămase dezechilibrate şi în felul acesta a rezultat opoziţia de azi: a-â şi e-é (deci ele sînt false perechi după cantitate Şi grad de deschidere).
43
 ziţia cantitativă cu valoare fonologică. în română lungimea unei vocale' este condiţionată de prezenţa accentului, In maghiara însă cantitatea sporită apare şi fără accent. Sistemul consonantic maghiar, cu 25 de consoane (p, b, t, d, k, g? f, v, sz (=rom. s), z, s (=rnm, ş), zr, (=rom. j), h, j (=rom. i), c (—rom. ţ), dz, cs (=6), dzs (=dz), ty (=t") gy (=d"), l, r, m, n, ny(=n')> prezintă suficiente deosebiri. Nu cunoaşte opoziţia: consoană dură
 —   consoană moale, în schimb posedă şi aici opoziţia cantitativă, ceea cc face ca să avem şi consoane lungi pe lîngă cele 25 scurte: szál ,,fir“, száll „zboarăDispune de consoanele ty. gy, ny, ăz etc. cu valoare fonematică, nu cunoaşte Jn schimb k\ g' (alofonelc lui c, g) din română. Raportul de frecvenţă dintre vocalele şi consoanele maghiare este de 41,91/58,09, iar între cele româneşti: 49,4/49,7479. limba maghiară suportă mult mai greu, mai ales la început de cuvînt, gruparea consoanelor: magii, barázda (rom. brazdă) <v. si. brazda, magh. szolga (rom. slugă) <v. sl. sluga*'1. De aici reiese că în cazul lui gy, ty etc. nu avom g+yM sau d-l-j, i+j, pentru că în acest caz n-ar putea sta la începutul unui cuvînt maghiar32. Atît vocalele amintite, cît şi celelalte au o altă distribuţie decît în română ^de exemplu, -o în limba maghiară are o frecvenţă deosebită, iar în limba română -o apare doar în cîteva cuvinte şi la vocativ, din ce în ce mai rar). Aceste deosebiri se înmulţesc dacă luăm în seamă şi etapele mai vechi ale limbilor în discuţie. în cazul unui împrumut din se colul al XVI-lea sîntem obligaţi să căutăm explicaţiile în caracteristicile limbii de atunci. De exemplu, v maghiar în perioada amintită avea un caracter bilabial care explică evoluţia lui iH-a>.oa din magii. avas>rom. Oaş etc.83. în alte cazuri, numai cunoaşterea formelor dialectale poate explica satisfăcător aspectul noului cuvînt românesc. De exemplu, în explicarea rom. bilei trebuie să plecăm de îa forma păstrată de graiurile maghiare: bulcsú, bolcsú şi nu de la forma în ülni tă în limba literară: búcsú, cum s-a procedat dteodată*4.
      711 Roccric-Alexandre seu, Foíiostaíistíca, p. 31. Dimitrie Mficrca (în Froble.mc, p. 33 si în Studii, p. 41) indică un raport de 45,l6-'54,84, iar 7VI. Grumăzescu, în Studiu asupra, foneticii statistice a limbii române, p. 1432 constată un raport de 47,2Öft2,74 (apud Roceric-Alcxnndrescu. Fonostatistiea, p. 31).
      88 Barezi, Magy. Hangii, p. 139—140.
      RI RoseVli, ILR, yj. 430.
      s“ Papp, Ilanotan, p. 90.
      83 Potrovici, O particularitate, p. 439—475.
      i>1 Cf. Alexics György, Magyar elemek az oláh nyelvben, in MNyr, XVII, 1888, nr. 3, p. 159, vezi şi AUT, 1968, p. 2Ö5—298.
44
   Bupa cum se vede, deosebirile nu sînt nici puţine, nici negli-
   ■ jabile în procesul de împrumutare.
        Pe lîngă deosebiri, găsim şi particularităţi care pot apropia sistemele celor două limbi (şi interferenţele aici îşi găscsc un ţeren larg)85. Limba română are un sistem fonetic destui de variat; nu reclamă o terminaţie exclusiv vocalică sau numai consonantică; are un sistem accentologic clastic. Toate acestea îi permit să ,,românizeze“ relativ uşor cuvintele străine80. în alte cazuri, o tendinţă internă aproape nesesizabilă iese în calea unei particularităţi străine. De exemplu, vocalele româneşti, sub lovitura permanentă a acccntului, se lungesc şi prin aceasta se apropie de vocalele lungi din maghiară, asemenea diftongilor româneşti reduşi prin monoftongare la o vocală mai bogată în cantitate®7: oa>o-iS. Asemănările dintre sistemele celor două
                       C
   limbi, datorită contactului, devin tot mai numeroase, iar deosebirile se atenuează treptat. Şi limba română, chiar dacă în riiăsură mai redusă, caută să evite aglomerarea consoanelor (te, crn. gn, mn, str, zdr etc.)sű. Particularităţile fonetice ale graiu-
   , rilor româneşti din nord-vest: e, o, t', d', n’ etc.80 scad si mai
   ■                                        t <                            '
   műit 'numărul sau gradul deosebirilor dintre celc' două sisteme
. Kj,„contact. Cunoaşterea graiurilor care ajung în contact arătă ca ,cele două forţe opuse în procesul de interferenţă (stimulii ^rezistenţa)31 se întretaie tot mai rar, se resping tot mai pufii). înlăturarea deosebirilor este o necesitate de sistem, dar Rezolvarea ei concretă depinde do natura faptelor existente în vorbire. O deosebire la nivel de limbă comună poate să nu fie, acelaşi timp, un obstacol la nivel de subdialect, grai etc. Ase-, îtiănarea, existenţa unor note comune între elementele supuse adaptării şi rezultatele lor reiese şi din reversibilitatea03 transformărilor fonetice reciproce: magh. -6>-ău (számadó> <ămă~ iar rom. -cm>magh. -ó (nătărău>netero, fătărău> fataró);
   ^   85 Jakobson, Affinitás, p. 351—365.
        *« G. ivânescu şi L. Leonte, Fonetica şi morfologia neologismelor Române de origine latină si romanică, în SCŞt (Tasi), VII, !9j(3, îasc. 2, Ş. 1.
        87 Woini-eich, Languages, p. 22.
        88 Rusu, Schiţă, p. 65.
»    ’ so E. Petrovici, Note slavo-române. Tratamentul grupurilor canso-
   ’hantice iniţiale în elementele slave ale limbii române, în DR, p. 335— 352; Sfîrlea, Variantele, p. 328; Ioana Vintită-Rădulescu, Împrumuturile lexicale si situaţia timpurilor consonantice în textele româneşti din se-ţoîele aí XVII-lea— al XVIII-lea, în SCL, XIX, 1963, nr. 5, p'. 5G5—50.fi.
        00 Coteanu, Elemente, p. 97 şi urm.
        31 Weinreich, Languages, p. 63.
        32 Sulán, Magyar -ó, p. 221.
45
 magh. e>rom. ă {engedni> îngădui), rom. â>magh. e-(căţel >
 > kecel, nătărău>7ieteró); magh. e>rom, î (m entenî> niintui), rom. ?>magh. e, i (clrlan> kerlán, kirlcm)93 etc. Preluarea unul cuvînt este uşurată şi de faptul că adaptarea se face relativ lent, în mai multe etape, printr-o apropiere treptată, dovadă mulţimea variantelor"'4. Iată im singur exemplu: magh. bőség> >rom. biuşag, bivşag, beuşag, bzşag, hiuşug, beuşig, belşug. Adaptarea bruscă are ]oc foarte rar, atunci cînd particularitatea este atît de pronunţată, îneît numai o intervenţie radicală poate s-o înlăture. Contactul lingvistic român-maghiar sc concretizează, pe plan fonetic, în înmulţirea poziţiilor de ocurenţă ale fonemelor limbii române si nu în împrumuturi de foneme. Este interesant de observat că formele mai puţin adaptate se îniîl-nesc în părţile în care pătrund împrumuturile şi cu cît ne îndepărtăm de aceste zone, cu atît vor fi mai frecvente variantele mai apropiate de cea acceptată de limba literară (dacă ajunge pînă acolo), care, de obicei, nu sînt cunoscute în regiunea unde au pătruns la început95.
      Dacă zonele cele mai apropiate de limba maghiară sînt cele mai bogate în elemente străine, în momentul slăbirii influenţei tocmai acestea pierd o mulţime de cuvinte. Vorbitorii români bilingvi din aceste locuri detectează cu mare uşurinţă aceşti termeni, mai ales că nici nu sînt adaptaţi total, şi, printr-o folosire tot mai rară, Ii elimină. In operaţia aceasta sînt ajutaţi şi de faptul că, aici, împrumuturile au fost mereu readaptate şi, drept consecinţa, prezintă un fonetism mai nnuS(î.
     93 Pentru alte exemple şi precizări cf, Márton., Observaţii, p. 540. K firesc ca o vocală să nu aibă un singur reflex cînd trece în altă limbă. Ea apare totdeauna într-un context fonetic, cel puţin de întinderea unui cuvînt, care îşi exercită influenţa asupra vocalei. De fapt, nu e, a etc., se transformă, ci e sau a etc. într-o vecinătate fonetică dată. Există o permanentă tentaţie de a descompune sunetele limbii vecine în elementele lor componente şi a lua din ele nota convenabilă în situaţia concretă care apare la un moment dat {elementele articulatorii străine sînt respinse prin neselectarea reflexelor fonetice străine, iar celelalte sînt acceptate chiar prin reţinerea reflexelor fonetice).
     S4 „Sînt, de obicei, mai sărace în variante cuvintele moştenite^ care s-au cristalizat relativ uşor într-o formă oarecare, pe cînd termenii de origine obscură şi împrumuturile, necesitînd un proces de adaptare, au circulat şi mal circulă adesea sub zeci de variante lexicale" - afirmă Lidia Sfîrlea în Variantele, p, 319.
     65 Breb an, Note, p. 222—223. Şansele de pătrundere în cazul unei variante mai puţin adaptate sînt mult mai limitate ciad în spatele zonei de contact există o masă compactă de unilingvi, decît atunci cînd ne aflăm în faţa unei insule lingvistice.
     ss Weinreieh, Languages, p. 6Ü,
46
  '-'Formele pătrunse în regiunile mai îndepărtate şi în limba literară se menţin mai mult pentru că ele n-au trecut direct aici, ci printr-o fază pregătitoare, aceea a subdialectelor, deci pă-_ trund ca termeni ai subdialectului românesc şi nu ai unei limbi străine.
       Cele prezentate mai sus ne permit desprinderea următoa-
  relor concluzii:
       1.      Cercetarea împrumuturilor ne înlesneşte o cunoaştcre mai profundă a sistemului limbii române.
       2.      împrumutarea declanşează o activitate mai vie în unele compartimente ale limbii, prin care se resping elementele străine.
       3.      împrumutul se întîlneşte de obicei cu un proces analog care îi înlesneşte pătrunderea în limbă.
       4. Faptele trebuie cercetate în evoluţia lor.
       5.      Analiza atentă a transformărilor permite o cronologi-zare relativă a lor şi fixarea etimologiei directe şi nu una „prin filieră".
       6.      Pentru o cunoaştere cît mai completă a cuvintelor provenite din limba maghiară, trebuie să se cerceteze atît .împrumuturile, cît şi cuvintele străine, care ne dezvăluie aspecte din procesul complex al adaptării.
       7.      Delimitarea cuvîntului străin de împrumut este o condiţie sine qua non a unei cercetări la obiect.
       8.      Capacitatea unei li,mbi de a include, prin adaptare, cuvinte străine subliniază viabilitatea sistemelor sau subsistemelor sale.
                                   CUVÎNT STRĂIN - ÎMPRUMUT
     A considera că toate cuvintele înregistrate dc dicţionarele, glosarele, atlasele lingvistice ale unei limbi fac parte în aceeaşi măsură din lexicul idiomului respectiv este la fel de greşit ca şi cum am accepta că dicţionarele (glosarele, atlasele lingvistice etc.) înmănunchează totalitatea vocabulelor folo site într-o limbă sau alta. Operele lingvistice în discuţic sînt totdeauna incomplete, fiind depăşite dc bogăţia şl complexitatea faptelor existente în limbă. în acelaşi timp, ele cuprind, în măsură mai mică, şi elemente care dc fapt nu se subordonează aceleiaşi limbi. Observaţia din urmă e valabilă mai ales în legătură cu lucrările care nu interpretează, ci înregistrează materialul lingvistic. Înregistrarea fidelă a cuvintelor pronunţate de subiecţi (ca răspunsuri la întrebarea anchetatorului) este o cerinţă de prim ordin în geografia lingvistică. Principiile întocmirii atlaselor lingvistice nu coincid însă cu cele ale redactării dicţionarelor şi, drept consecinţă, nici materialul cuprins In ele nu poate să coincidă în întregime. Vasile Breban, refe-rindu-se la aceste probleme, afirmă, pe drept, că „pentru ca un cuvînt dintr-o limbă oarecare să poată fi considerat ca intrat intr-un grai al limbii române, el trebuie să aibă o anumită vechime, să formeze o arie în graiul respectiv şi să se fi adaptat
                                       Ia fonetismul lui. De aceea, cuvinte ca cömiives, cu care s-a
                                                    c'
răspuns pentru „zidar11 în punctele 325 şi 334 din ALR II, h. 220, osíolós, pentru ,,tîmplar“ în punctele 316 şi 325, h. 222, nu vor fi cuprinse în dicţionar. Ele sînt cuvinte maghiare, neadaptate la fonetismul limbi române. înregistrarea lor în atlas este Insă
48
«oreetă, ea fiind în conformitate cu metoda şi cu normele care stau la baza adunării materialului pentru hărţile lingvistice**1.
                                                                                     Este însă interesant de observat că, în dicţionarul său,
                                                                                L. Tamás înregistrează aceste forme (osto/oş si cömüvqs) drept
                                          e c                c'
cuvinte româneşti de origine maghiară (variante la axtăluş şi chimiieş), citind exact aceleaşi hărţi şi puncte cartografice ca
şi V. Breban. Părerile celor doi lingvişti sînt cît se poate de clare şi categorice. Totuşi, care este adevărul? Sînt sau nu sînt aceste forme elemente componente ale lexicului limbii române? Formularea unui răspuns presupune o incursiune în problemele legate de teoria împrumutului.
     Prima constatare care se impune este aceea că, poate, în nici un alt sector al lingvisticii terminologia tehnică, bazată pe metafore, nu este atît de imprecisă, nediferenţiată ca în cel al împrumutului. Neclaritatea din domeniul terminologiei constituie un obstacol evident în acest sector al lexicologiei. Termenii: împrumut, preluare, trecere, mutare, cuvînt străin etc., s^-au impus în partea a doua a secolului trecut, aproape în acelaşi timp cu formarea lingvisticii ca ştiinţă, şi polisemantismul lor, caracterul lor insuficient de tehnic i-a împiedecat .să oglindească fidel progresele din lingvistică. Astfel, deşi în lingvistica românească s-a acordat o atenţie constantă cercetării cuvintelor de altă origine, termenii legaţi de împrumutul lingvistic cunosc, uneori, o apropiere sinonimică nepermisă în terminologia tehnică. Acesta este, printre altele, şi cazul termenilor: împrumut şi cuvînt străin, care se concurează inutil în desemnarea aceluiaşi fenomen lingvistic: integrarea unui cuvînt de altă origine în lexicul românesc. Faptul câ nu se face deosebirea necesară, existentă între aceşti termeni, reiese şi din aceea că vorbim despre influenţele străine care s-au exercitat asupra limbii române, înţelegînd prin aceasta cuvintele româneşti provenite din alte limbi. Aşadar, lucru cît se poate de interesant, în lingvistica română se foloseşte termenul de ,străim2 prin care se marchează nu atît raportul unor cuvinte cu sistemele limbii române, cît mai ales sursa externă din care acestea provin. La nivelul actual al cercetărilor, nu se mai pot include toate elementele de altă origine în aceeaşi categorie şi denumite, în bloc, prin termenii cum sînt cuvînt străin sau influenţă străină.
                                                                                 Nu tot ce are o sursă externă în limba română este şi element străin şi, invers, nu toate elementele de altă origine de
     1 Breban, Regionalism, p. 333.
     2 Iordan, LRC, p. 64.
 4 — Contacte lingvistico, ISBN ?73-36-0078-4
  49
pe teritoriul lingvistic românesc sînt elemente componente ale compartimentului limbii române! Acest principiu întemeiat pe realitatea însăşi trebuie să fie respectat şi in lucrările consacrate faptelor izvorîte din interacţiunea lingvistică. Este, credem, indiscutabil că nu pot îi aşezate pe aceeaşi treapta doua fapte de limbă pe care practica lingvistică de toate zilele le diferenţiază net din punct de vedere valoric, calitativ. Prin urmare, trei cuvinte, cum ar fi: oraş, csárdás si cömüves nu pot
                                                             c'
beneficia de aceeaşi atenţie şi, implicit, de acelaşi calificativ, întrucît nici valoarea lor în realizarea, comunicării nu este aceeaşi. Toate sînt „străine11, de origine maghiară, dar primele doua sînt şi româneşti, pe cînd al treilea este intr-adevăr străin, străin limbii, vorbitorilor ei. Dacă oraş are o răspîndire şi o întrebuinţare generală, da naştere la derivate pe teren românesc, este adaptat din punct de vedere fonetic şi gramatical, iar ceardaş se foloseşte în mod constant pentru a denumi un fapt cunoscut, dar necaracteristic românilor, termenul al treilea, ccmiiveş, nici nu este cunoscut (s-a înregistrat în trei puncte
anchetate: de două ori In nord-vestul ţării şi o dată, cu aspectul fonetic puţin schimbat: corniişş, în ... părţile Ciucului),
nici nu se modelează românei din punct de vedere fonetic. A considera că tot ce provine din surse externe este străin poate duce la denaturări şi la subaprecierea forţei creatoare a limbii române. Astfel, dacă ne-am orienta numai după originea părţilor componente, cuvîntul fierăstrău ar trebui considerat „stră-in“, pentru că atît radicalul, cit şi „sufixul15 sînt de origine maghiară. Realitatea este însă alta. Cuvîntul este românesc, format pe teren românesc din elemente împrumutate din maghiară3. Structura fonetică a cuvîntului (cu e sau ie şi grupul consonantic sír) demonstrează clar că nu avem un împrumut direct din magh. fűrész ,,scie“ (care a dat în mod normal: fi-riz). Din cele prezentate mai sus, reiese, sperăm, destul de clar că dacă lingvistul are obligaţia de a înregistra fiecare fapt de limbă, tot atît de obligat este să respecte şi să consemneze şi diferenţa reală dintre ele. Lingvistica nu se poate mulţumi să „inventarieze41 pe acelaşi plan toate elementele obiectului său, ci, tot ca o cerinţă a ştiinţei, trebuie să prclucreze, sâ grupeze, să cîntârească materialul adunat1. Această diferenţă calitativă
     3 Hristea, PE, p. 33R—343: CL XVIII (1973), nr. 2, p. 251—252.
     4      Este adevărat că un cuvînt sau altul, o variantă sau atta a aceluiaşi cuvînt poate primi o valoare deosebită în cercetările etimologice, semantice etc., dar valoarea sa generală nu poate să fie alta decît cea
50
 ■ •aelementelor de limbă trebuie să-şi găsească o reflectare clară şi în terminologia tehnică a domeniului respectiv.
       în lingvistica românească o oarecare diferenţiere s-a schiţat doar în domeniul neologismelor. Cuvintele intrate mai nou în limbă şi conformate cerinţelor limbii române sînt considerate împrumuturi neologice, iar cele care nu îndeplinesc condiţiile reclamate sînt incluse in categoria barbarismelor. Nici acest termen nu este fericit ales, dovadă faptul că a început să cadă în desuetudine. Se preferă sugerarea deosebirilor prin neologisme şi .,. neologisme5. Pentru cuvintele de altă origine din etapele mai vechi ale dezvoltării lexicului românesc nu s-a impus decît diferenţierea: general răspîndit şi regionalism, pro-vincialism, Această distincţie însă arc în vedere numai aria de răspîndire a termenului. Regionalismul este un cuvînt românesc şi nu cuvînt străin! De exemplu: magh. tokăny (<rom. iocanâ6) este regionalism, a devenit cuvînt maghiar şi nu se simte ca un element străin, intrus. In situaţie asemănătoare se găseşte cuvîntul rom. darab (<magh. darab), care e regionalism, dar e cuvînt devenit românesc. Pe de altă parte, cuvîntul _biittÖc „ouăle picioarelor^ (<magh. bütyök) — folosit în cîteva localităţi aproape de graniţa vestică a ţării — nu este termen românesc, ci un cuvînt maghiar de care uzează uneori bilingvii români. Prin urmare, nici termenul: cuvînt străin, nici cuvîntul regional nu ne ajută în redarea diferenţei valorice a cuvintelor de altă origine. Folosirea termenului: străin pentru a marca elementele de altă origine e inutilă pentru că fiecare împrumut este de origine străină, iar regionalismul nu se referă în mod obligatoriu la un împrumut: arină este chiar un cuvînt moştenit şi totuşi e regionalism în română. Faptul că majoritatea împrumuturilor sînt regionalisme nu ne îndreptăţeşte să includem în această categorie şi cuvintele care apar la anumiţi vorbitori, dar nu respectă cerinţele sistemelor limbii române (fonetic, morfologic etc.).
       în etapa actuală a ştiinţei noastre, la nivelul cunoştinţelor do azi în domeniul împrumuturilor se impune o operaţie de revizuire, de regrupare, de precizare a termenilor consacraţi intr-o fază depăşită a cercetărilor lingvistice. Terminologia trebuie să oglindească progresele investigaţiilor şi, la rîndul ei,
 pc care o d.ştigă prin rolul îndeplinit în realizarea mesajului, a comu* nicării.
       5      I. Iordan, Neologisme si... neologisme, în LR. XI (1962), nr. 3,. p. 232—291.
       6 Bárczi, Szókincs, p. 24; Király, Etimologia, p. 409.
4
51
să asigure criterii precise de diferenţiere şi de sortare „pentru masa cuvintelor de altă origine, care numai aparent formează un tot, compus din piese egaîe.
      Se impune o grupare şi o denumire separată: 1) a cuvintelor pătrunse din alte limbi, care s-au adaptat la sistemul fonetic şi la cel morfologic, sînt folosite mai des, nu numai ocazional, dau naştere la derivate şi nu mai sînt simţite de vorbitori ca fiind de altă origine; 2) o a doua categorie o formează cuvintele de altă origine, care satisfac aproape aceleaşi criterii ca şi celc din categoria precedentă, dar se folosesc numai pentru a denumi aspecte caracteristice poporului din a cănii limbă provin; 3) în sfîrşit, a treia categoric cuprindc cuvinte caro nu satisfac condiţiile menţionate mal sus: au foneme străine în corpul lor, nu corespund morfologic, se folosesc ocazional, iar subiectul, fără să fie specialist, îi poate preciza cu uşurinţă originea. Plecînd de la raportul existent între cuvîntul de altă origine şi sistemul limbii care-1 preia, considerăm că specificul celor trei categorii de cuvinte s-ar putea reda prin termenii: I) împrumut, 2) citat lexical, 3) cuvînt străin. Deci termenul străin va indica insuficienţii integrare fonetică, morfologică etc.. a cuvîntului de altă origine, poziţia sa străină faţă de cerinţele limbii române şi nu originea străină a cuvîntului (ceea ce nu spune nimic pentru că împrumuturile nici nu pot fi decit „străine", de altă origine)7. Ca fiecare grupare, clasificare, şi cea propusă de noi are o doză de arbitrar, dar altfel nici nu g posibilă o sistematizare, pentru că, de fapt, fiecare cuvînt este egal numai cu sine însăşi, nu coincide sub toate aspectele cu nici un alt cuvînt. Astfel, sînt unele cuvinte carc se află îa hotarul dintre cuvînt împrumutat şi cuvînt străin, formînd un fel de grup de trecere. Cuprinderea unor asemenea termeni în-tr-o categorie sau alta comportă numeroase dificultăţi. Un termen tehnic care să denumească aceste cuvinte din zona de tre-
     7       în lingvistica germană pentru a marca diferenţa valorică a cu-
vintelor dc altă origine, raportul lor diferit cu noul sistem cu care au
venit în contact (împrumut — cuvînt străin), se folosesc chiar mai multe
cuvinte: Lehmvort, Entlehnung, Lehngut, Fremdwort etc. Lingviştii maghiari folosesc termenul de jövevényszó pentru împnirmtt şi idegen szó pentru cuvînt străin. Mai rar, pentru prima categorie do cuvinte, pen-
tru împrumuturi, se foloseşte şi denumirea de meghonosódoitszó „cuvînt împămîntenit1', dar, avind o slabă frecvenţă, nu s-a impus ca termen tehnic, cf. Lörincz Jenő, Jövevényszó vayy kölcs'ónszóY in MiVy, LXIV, p. 86—88 (In secolul trecut, ÉHer József Károly a folosit, pentru a denumi cuvîntul străin, termenul bitang „bastard11, vezi Mollay Károly, Jövevényszó — kutatások 1915-íől lrJ51~ig% ín MjYy, LIV, 1958, p. 147).
52
 ^cere nu există, iar încercarea unei delimitări stricte s-ar asemăna cu dorinţa de a împrejmui un teren pe nisipurile ■ miş-
  ■ eătoare.
        Gruparea cuvintelor de altă origine în categoriile: cuvînt 'împrumutat, citat lexical, cuvînt străin nu cunoaşte un singur .-criteriu general valabil. Delimitarea lor devine posibilă numai .datorită împletirii mai multor criterii, care au însă o valoare inegală. De exemplu, criteriul răspîndirii termenului este destul de relativ. Este indiscutabil că termenul trebuie să formeze o arie de răspândire, dar aceasta poate să fie mai largă sau mai rcstrînsă. Acest criteriu are o valabilitate mai mare în structurarea categoriilor: termen dialectal — termen com.un şi mai puţin în: împrumut — cuvini străin (vezi observaţiile la rom. amin)8. Nici criteriul morfologic nu poate garanta total dreptul cuvîntului la denumirea de împrumut. După cum arată U. Weinreich9, este posibil ca un enunţ să conţină miele elemente care aparţin altei limbi decît restul părţilor alcătuitoare. Aceste elemente transplantate intră în mod obligatoriu în anumite raporturi gramaticale, dar prin aceasta nu devin încă împrumuturi, ci forme hibride: radical străin şi flective româneşti: ~büt'öcuri „ouăle picioarelor", zâiidşiguri „legume41 etc. Se pare ca ccl mai sigur criteriu, fără să se renunţe ia contribuţia celor discutate mai sus, este cel fonetic, mai bine zis: cel fonologie10. Este un lucru cunoscut că trăsătura cea mai frapantă a unei limbi este pronunţarea, felul sunetelor sale11. Un ö, ü, a (ă) etc, (la care se pot adăuga variantele lor lungi: d, ű etc.) „demască'4 imediat pentru vorbitorul român provenienţa externă a unui cuvînt sau a altuia. Atunci cînd în partea materială á cuvîntului nu apar foneme necunoscute limbii care preia, rolul criteriului fonetic scade simţitor şi apare pe primul plan criteriul geografiei lingvistice, morfologiei, derivării
        s Interesant este de observat ca acest criteriu al circulaţiei apare absointiwit la un lingvist maghiar de seamă. Hor.ger Antal în A jövevényszó fogalma, în MNy XXXVI, 1940, p. 12î—127, consideră că împrumutul este termenul ujuns în limba comună, iar cuvîntul străin este un element extern mai puţin răspîndit sau un regionalism. Exagerarea a rfus în acest caz, după cum uşor se poate constata, la suprapunerea termenului regionalism cu cel de cuvînt străin.
        11 Cf. V.'t-iiireirh, Languages..., p. 0—7.
        10 Bárczi, Szókincs, p. 26.
        11      T. Elwert, Das ziveisprachíge Individuum. Ein Selbxtzougnis, M,‘îinz, ISfiO (citat după Maria Iliescu, Pe marginea unor lucrări recente. ăc>pre bilingvism, în SCL XV, 1964, p. 250). Recunoaştem un străin nu după gramatica de care s& foloseşte, ci după învelişul sonor al cuvintelor sale.
etc. Aici criteriul formal (fonetic) este suplinit de criteriul funcţional (frecvenţa, răspîndirea), ele ajungînd, in alte cazuri, să se îmbine. Astfel, dacă împrumutarea lui mai (<magh. mdj „ficaţi), meşter (<magh. mester) sau ham (<mqgh. hám) nu ridică aproape nici o problemă sub aspectul adaptării fonetice (componentele fiind interpretate drept foneme româneşti), ia alte cazuri şirul fonemelor poate solicita substanţial procesul de modelare fonetică: vizitiu (<magii, vezető), hîrciog (<magh. hörcsög), ciumurlui (<magh, csömörleni „indigestie") etc. Adaptarea fonetică serveşte fapte mai numeroase pentru istoria limbii decît adaptarea morfologică sau cuvintele străine. Desprins de sistemul vechi, cuvîntul extern devine o unitate izolată şi, astfel, expusă acţiunilor faţă de care nu se mai poate apăra12. Rezistenţa sa are un grad sporit sub aspect fonetic, dar în acelaşi timp şi sistemul fonetic al limbii române este mai puţin deschis elementelor străine, ceea ce duce la un lanţ de transformări, cu trepte succesive: de la eliminarea unui fonem străin pînă la adaptarea totală a cuvîntului (inclusiv, fără să fie absolut obligatorie, supunerea cuvîntului la transformările fonetice ale graiurilor româneşti, mai apropiate sau mai depărtate de locul pătrunderii lor)13. Menţinerea unui fonem străin, caracteristic limbi-sursă, este un semn evident al cuvîntului străin14. Includerea cuvintelor cu fonem străin între împrumuturile unei limbi este o uniformizare a valorilor, infirmată de realitate. Iată astfel de cuvinte străine şi variante incluse în dicţionarul lui L. Tamás: asztalos>ostoloş ,,tîmplar“, befött>
>  beföüt ,,eompot“, biirvágó (lit. bor vágó) > biirvagău „potri-cală44, bütyöky- biitiöc „ouăle picioarelor", cukorborsó>íúcor-bopóu „mazăre41, f őispán > föspán, foăşpan „prefect41, gyöngy -tyúk>d’önt’uc „bibilică41, gyöngyvirág> gyöngy virág (sic!) „lăcrimioară44, jégverenvyiegv^r^ni „gheţărie14, kötélverö>cötelve-
reu „fringhier44, köldök>toidöc, cöüdüöc „bîrsă44, öszvér>özver „catír“, sövény>şilvien „gard de nuiele14, $zeplös> seplöş „pistruiat44, törpe > törpe „pitic44, vőfély>vöfiu, vöiifiu „cavaler de onoare44 etc.
     Subsumarea acestor cuvinte categoriei de Împrumut dezvăluie o altă confuzie frecventă în domeniul cercetării relaţîi-
     12 Balázs, Bilingvismul, p. 39 şi urm.
     ia Cî, Todorun, Fenam, dial., p. 63—85.
     14    Desi^uv, în afara cazului cînd limba sau graiul care împrumută cuvîntul n-a împrumutat cumva, prin alte zeci de împrumuturi, şi fonemul respectiv. Dar, după cum se ştie, ö, ő, fi, ii, ó etc. sînt substituite <le vorbitorii români monolingvi.
54
 ■•fr^ör lingvistice: se pune semn de egalitate între proces şi rezul-: -tat, între împrumutare şi împrumut. împrumutul este punctul . final, rezultatul, încheierea procesului în cazul unui cuvînt. -Dacă procesul începe, dar nu parcurge toate etapele necesare şi, din cauze diferite, se întrerupe, ne găsim în faţa unui cuvînt străin şi nu a unui împrumut. Cu alte cuvinte, fiecare împru-; mut a fost cînăva cuvînt străin, dar nu fiecare cuvînt străin ajunge împrumut1-'’. Cuvîntul ele altă origine, în prima etapă a ■existenţei sale pe teren românesc, este, în raport cu sistemul limbii noi, un cuvînt străin, un „împrumut" individual bene-iiciir.d de contribuţia a două sisteme prin bilingvul care-1 foloseşte. Cuvîntul străin devine împrumut cînd se supune cerinţelor limbii în care a ajuns şi iese din sfera retrinsă a umd grup limitat de bilingvi. Faptul că astfel de cuvintc ajung în dicţionarele consacrate împrumuturilor se explică nu numai prin aceea că hotarul dintre împrumut şi cuvîntul străin e destul de labil, ci mai ales din cauză că nu se respectă suficient deosebirea dintre „împrumuturile4* individuale, fapte de „parole", şi împrumuturile colective, fapte de ,,langue“. Aşa cum —remarcă L. Gáldi, fără această diferenţiere şi Fata pădurii, înregistrat la un subiect bilingv, ar trebui inclus între elementele împrumutate de limba maghiară din română10. Unele din cuvintele înşirate mai sus sînt trecute ca variante la cuvîntul titlu din dicţionar, de ex. fiişpan, föűspán la fişpan „préfect", dar „nu întotdeauna asemănarea sau identitatea cu etimonul -justifică includerea formei printre variante. Forme vechi sau regionale, total neadaptate sistemului românesc şi preluate de indivizi izolaţi de la vorbitorii unei limbi străine cu care au venit nemijlocit în contact, nu pot fi luate în considerare. De exemplu, asztalos (pronunţat exact ca în limba maghiară), deşi utilizat sporadic de unii ardeleni, nu va figura ca variantă la a.ităluş, căci nu este, în esenţă, o formă românească4'17. L. Tamás consideră, după cum arată şi exemplele de mai sus, că şi cuvintele sau variantele lor total neadaptate, dar înregistrate în atlas (!), chiar şi o singură dată, sînt elemente româneşti. Se pare însă că nici L. Tamás nu este întrutotul convins de argumentele sale, pentru că nu este consecvent în includerea cuvintelor străine din atlasele româneşti în dicţionarul său. Iată ci-teva din aceste forme netransferate de el din atlas în dicţionar;
         15 Bárczi, Szókincs, p. 24.
         16 Gáldi, Jövevényszó, p. 159.
         17 Sfîrlea, Variantele, p. 323.
55
                                                                                gombostű> gomboştulS, -tüuri ,,ac cu gămălie1' (ALR II2, voi. Ií, h. 523); takarodj>tocorod" ,,marş!“ (ALR II2, III, h. 666); íe-
glaéyetö>téigloeigetöi, pluralul lui teigloéigetiéu „cărămidar^ oriCncri                                       >ncnc«irt
                                                                                preluat şi de L. Tamás, (ALR Il2, II, h. 515); zöldség >zöüd$i-
guri „legume14 (ALR II2l I, h, 186) etc.
     In preluarea unui cuvînt se pot distinge două faze10:
     a. Cuvîntul de altă origine ajunge în vorbirea bilingvilor şi devine cuvînt străin (formă hibridă, de tipul: zöudsi-guri).
                                                                                b) Cuvintul străin devine împrumut prin adaptarea sa totală de către vorbitorul monolingv (eventual bilingv 5x1-
     Aceste două etape cu rezultate diferite arată că trebuie separate faptele de bilingvism de ccle datorate monolingvilor. Bilingvul nu trece neapărat dincolo do faza cuvîntului strâin, el nu operează cu substituţia de sunete, nu exclude din vorbirea sa sunetele străine21, dcoarece pentru el nici nu sînt străine. Bun cunoscător al ambelor limbi, el mînuieşte aproape cu egală uşurinţă mijloacele de exprimare caracteristice celor două.limbi şi nu este obligat să transforme, să modeleze cuvîntul străin. Pentru el pronunţarea lor aşa cum le aude nu prezintă nici o greutate, avînd o bază de articulaţie obişnuită şi cu formarea sunetelor străine limbii materne. Bilingvismul este terenul pe care încolţeşte împrumutul, dar roadele apar numai în perioada finală, prin contribuţia monolingvismului. Aspectul fonetic al formelor folosite de bilingvi, prin contactul acestora cu limba-sursă, este mereu reimprimat, reîmprospătat în memoria vorbitorilor şi nu are capacitatea de desprindere necesară spre a evolua altfel decît în cadrul sistemului care-1 ţine sub presiune.
     In cazul bilingvilor nu avem a face cu o încadrare a termenului de altă origine, ci cu o includere momentană care îşi poate avea obîrşia în comoditatea vorbitorului sau, pur şi simplu, în faptul că ,,nu-i vine în minte“ în clipa respectivă ter-
     18     O dovadă în plus că aceste forme aparţin bilingvilor este şi faptul că subiectul a răspuns prima data cu un cuvînt românesc: acuţ şi pe urmă s-a „corectat": gomboştil-tiiuri.
       Vezi precizarea lui Fagarasi Miklós in lucrarea lui Gáldi L., Jövevényszó, p. 146.
     20     Avem în vedere tot timpul contactul lingvistic direct şi bilingvismul popular (cf. Balázs, Bilingvismul, capit. Eta-pele bilingvismului).
     21     ’Zuc Hauptova, A szlovák nyelv magyar jövevényszavainak ■néhány problémája în MNy, T,VI. p. 172—181. Autoarea accentuează că termenii care menţin fonemele maghiare ö, ü, necunoscute limbii slovace, nu sînt împrumuturi, ci cuvinte străine.
56
 “"rríchúl românesc necesar. într-o asemenea situaţie, pentru a ieşi . din impas şi a continua dialogul, vorbitorul recurge la un „si-:üönim‘‘ din limba „a doua“, cunoscută de el destul de bine.
 - Guvint-c i<> străine sînt rezultatul unor situaţii de moment, soluţii individuale cu existenţă efemeră. Nu întîmplâtor rnajorita-. teă lor au o singură sau, în cel mai bun caz, două-trei atestări. ■'7'De exemplu: aptojószág>ăproiosag-2 „orătănii*, arany ér>ára-nier „hemoroizi**, bandagazda> băndă-găzdă „şef de echipă“, be-cslnáit> bécinalt ,,anghemaht“, fiâkeros> fidcăru? ,,birjarw, hát-gerinc > hútgherínt „coloană vertebrală", ideges>idegheş „ner-v6s“, kegyelem>chéghelem „iertare^, peches>peţdieş „ţanţoş®, ^0gălyos>rogdioş „contagios‘% szîvbajos> sivbaioş „epileptic", szurkos vászon>súrcos văson „pînză gudronată", újesztendő> ''■■\ifaestendiéu?3 „anul nouK etc.
                                                                                 Í;. După cum sc poate observa, aceste cuvintc cuprind fonetisme străine mai puţine decît cele din seria precedentă, totuşi ■: irit se pot încadra în categoria împrumuturilor. Aceasta nu nu-; mai din cauza frecvenţei lor cu totul reduse, ci şi datorită fap-ţu’ui că nu satisfac nici alte cerinţe ale limbii române. De
 ■ - -exom pi u: accentuarea unora este improprie românei24, áproio-şat/, ăranier, bécinalt etc.; unele din formele înşirate aici şi re-fiiâte. după L. Tamás, printr-o notare simplificată apar în pronunţare cu fonetisme stridente pentru română: sivbaiaş este de fapt sivbniaş, deci cu a şi nu a, ăproiosag apare în realitate ca
             O C1           o
   öpröuLOUsag, deci cu o, ou şi nu ă şi o, rogăios ca rogaioş, adt':ă c con ^                  C   n          ’                 c n
   o formă hibridă mai mult dccît probantă pentru trecerea bilingvului de la un sistem la altul. Tot împotriva încadrării lor între împrumuturi vorbesc şi cuvintele: băndă-găzdă, súrcos va-son (de fapt două cuvinte!), care, prin aşezarea determinantului în mod obligatoriu înaintea determinatului (nu din cauze dc
                                                                                                                                                  _ L —
                                                                                       Ti De fapt, forma înregistrată în ALR, II2, h. 361 este óprouiousag,
                                                                                                                                                 e erţrt o
   pe rá re L. Tamás o „simplii) că“ în ăproiosag, cu accentul pc prima vo-caii'., şi o trece drept cuvînt titlu în dicţionar, deşi subiectul dc !a pct. 325 precizcază: „Aţa se spune ungureşte". L;i fel de âraniar e „simpli-
             I
   ficüt.“ din oron'er, despre care subiectul zice că e pe „ungureşte".
?3 Subiectul bilingv indică, de îapt, o pereche „sinonimică": „uies-
rowiânesc, ceea ce nu l-a împiedicat pe L. Tamás să înregistreze primul ■element din vorbirea bilingvului drept cuvînt românesc.
      24 Vezi capitolele dedicate accentului şi raportului dintre cantitate ^i accent.
ordin afectiv), oglindesc o particularitate caracteristică limbii maghiare.
     Bilingvul amestecă în vorbirea sa cuvinte din limba maternă şi din limba vecină, aşa îneît se poate afirma că nu cuvîntul trece dintr-un sistem in altul, ci vorbitorul pendulează Intre două sisteme. Monolingvul selectează şi încadrează cuvîntul străin în limba sa maternă. El efectuează saltul calitativ 111 procesul împrumutării, transformînd uncie cuvinte străine in împrumuturi.
     Schimbările fonetice esenţiale intervin în momentul trecerii cuvîntului de la bilingvi pe teritoriul monolingvilor. Acurn etimonul nu-şi mai poate exercita atracţia pe planul formei şi, în acelaşi timp, baza de articulaţie a monolingvilor impune filtrarea particularităţilor din cuvîntul străin. Astfel se explică şi faptul că în ţinuturile cu bilingvi mai mulţi se exercită, pe lingă cea lexicală, şi o interferenţă fonetică, bilingvul preluînd elemente articulatorii din limba-sursă. în alte locuri interferenţa se concretizează pe plan lexical şi nu se cunoaşte interferenţa fonetică2*. Bilingvul, capabil să formeze oricare din sunetele celor două limbi, aşază problemele fonetice pe ultimul plan, iar unilingvul este constrîns să inverseze ordinea şi să acorde* o atenţie sporită laturii fonetice a cuvîntului. Termenii de altă origine pătrund mai repede în zona bilingvilor, dar nu lasă aceleaşi rădăcini ca şi cele care ajung dincolo de aceste ţinuturi. în acelaşi timp, cele adaptate total în afara ariei bilingvismului, deşi s-au impus mai greu, se răspîndesc şi se menţin: ele sînt cuvinte româneşti, împrumuturi din maghiară şi nu cuvinte străine. Dăm numai cîteva din cele care azi în nord-vest nu mai circulă, deşi, cîndva, au pătruns pe aici: alcătui, belşug, bîlci, heleşteu, hoit, meleag, raită, viclean, vizitiu etc.2G. în locul unora dintre acestea, se folosesc tot cuvinte de origine maghiară: hamiş pentru viclean, cociş pentru vizitiu etc., dar ele n-au m;ú putut influenţa situaţia cuvintelor din regiunile monolingve, unde împrumuturile s-au amestecat şi s-au confundat cu restul vocabularului.
     In unele cazuri apare clar procesul de traducere realizat de bilingv. Observînd că unul din elementele cuvîntului (euvint compus în maghiară) există şi în română, el operează substituirea unei părţi întregi din cuvîntul maghiar: Jdröl>• bíró„>eraib;-
       Weinrcich, Langtiage, p. 56.
     20 Breban, Note, p. 223,
53
rău „judecător regesc”, kiskarácsony > chişcrăciun21 „crăciunul mic11, mestergerenda> meşter grindă „grindă principală1* etc.
      în delimitarea împrumutului de cuvînt străin nu trebuia subapreciată nici reacţia subiectului vorbitor faţă de fenomenul lingvistic-8. Foarte des, mai cu seamă în timpul anchetei dialectale, subiectul ţine să precizezc şi originea cuvîntului, mai ales atunci cînd ar dori să răspundă cu un termen românesc, dar nu şi-l poate aminti, deşi „îl are pe limbă44, şi se simte obligat să folosească un cuvînt din limba a doua, pe care o cunoaşte. Desigur că nu în toate cazurile precizările făcute corespund cu situaţia reală. Astfel despre un cuvînt ca vezătiu (—vizitiu) subiectul spune că e din germană, în realitate e de origine maghiară (<vezető). Dar aici importantă este nu originea maghiară sau germană a cuvîntului, ci faptul că subiectul îl simte de altă natură decît restul cuvintelor cu care operează. Lăsăm să urmeze acum citeva din mulţimea observaţiilor de acest fel: La întrebarea indirectă pentru maşină de secerat subiectul nu găseşte cuvîntul românesc necesar şi spune „după vorba ungurească: orotogéipU2S (<aratógép)- pentru otic se indica estica,
dar „cuvîntul estică e unguresc4430 (<esztike); pentru grîu de
calitate întîia: grău elsőrendű „învăţat de la maşinişti care erau c ţ
toţi maghiari4431 (< el sórendű); lăcrimioara „ungureşte se zice d"ön'd"virag“3s (<gyöngyvirág)-, pentru trijoi: „luheri e spus
după ungurime'4, „cred că luheri e cuvînt unguresc11, „luhără zic ungurii4433 (<lâhere)- pentru ziar: „uişag i se spune după ungu-rime1434 (<újság) etc. Pe unele din aceste cuvinte, pe care vorbitorii le simt străine, neintegrate, L. Tamás le înregistrează drept împrumuturi (estică, gyöngyvirág) etc., pe celelalte, deşi nu se deosebesc: prin nimic (vezi şi părerile subiecţilor), le omite
(orotőgéip, elsőrendű etc.). După această analiză a unor cazuri ■ Í              c'
concrete, găsim întemeiată observaţia că în dicţionarul lui Ta-
     27      în legătură cu etimologia lui crăciun, vezi precizările lui Al. Graur îrt „România literară11, anul III, 1970, nr. 2; Graur, Etimologii, p. 78—80.
     28      B. Cazacu, Despre reacţia subiectului vorbitor faţă de fenomenul lingvistic în Studii, p. 41—56. Teofil Teaha, Observaţii asupra interpretării faptelor de limbă de către subiectul vorbitor într-o anchetă dialectală, în LR, XVII (1968), nr. 2, p. 155—161.
        ALR Ut, I, h. 57, pct. 325.
      10 Ibidem, I, h. 23, pct. 172.
     31 Ibidem, I, h. 84, pct. 334.
      32 Ibidem, III, h. 641, pct. 325.
      2:1 ibidem, I, h. 139, pct. 2Ü5, 249, 260.
      31 Ibidem, IV, h. 926, pct. 260.
59
más „ . .. se atribuie limbii române nu numai cuvinte care apar doar în unele graiuri ardeleneşti, dar şi cuvinte existente numai în vorbirea bilingvilor româno-maghiari“35. Prin urmare, nu trebuie să credem că numai printre neologisme sînt cuvinte străine (Neologisme şi... neologisme), ci şi printre cuvintele vechi ele există în număr destul de mare (împrumuturi şi.. . „împrumuturi41). Nu trebuie, deci, să confundăm neologismul cu termenul străin şi nici cuvîntul străin mai vechi cu împrumutul, deşi cuvintele vechi, fireşte, sînt mai bine reprezentate în categoria împrumuturilor.
      între cuvînt străin şi împrumut nu există un hotar precis, nu există un criteriu absolut pentru gruparea lor. Chiar cel fonetic, deosebit dc eficient, reclamă uneori corelarea sa cu celelalte criterii, mai ales cu acela al răspîndirii. Operaţia este necesară în primul rînd atunci cînd un cuvînt de altă origine vino aproape fără schimbări fonetice, pentru că seamănă mult cu un cuvînt potenţial sau real din limba primitoare36. Un cu-vînt străin, dacă reuşeşte să se bucure de o circulaţie mai mare ■—■ ceea ce asigură şi integrarea sa fonetică, morfologica.etc. —-poate trece în categoria împrumuturilor. Cuvîntul de altă origine străbate un drum lung de la completa neadaptare pînă la adaptare totală, pînă la integrarea sa în noua limbă.
      O categorie de cuvinte care formează oarecum tranziţia între cuvintele străine şi împrumuturi este eea a citatelor lexical ey7. Componentele acestei categorii sînt cuvinte care denumesc, în cazul nostru, realităţi specifice maghiarilor, dar eare, datorită convieţuirii îndelungate, sînt cunoscute şi de români. Unele, din domeniul administraţiei şi cel al relaţiilor oficiale, datorită limbii oficiale a epocii, s-au răspîndit destul de mult. Pătrunzînd şi în operele literare, ele ajung să fie cunoscute destul de bine, dar sînt folosite numai atunci cînd se evocă vremuri şi fapte din trecut. Altele se referă la lucruri, folosite
        LR, XVII, 1968, nr. 1, p. 20, nota 14, Această nediferenţiere din lucrarea lui Tamás surprinde cu atît mai mult, cu cît încă în seeaîul trecut S. Mândrcscu aplică deja criteriul valoric în gruparea elcmercu.'-lor de ,-iJtă origine. Cf. Mândrcscu, Ki. ung.; Asbóth, Magy. szók, p. 321—■ 448. Şi M. Seche, apreciind lucrarea în ansamblu, consideră că una din scăderile dicţionarului este aceea că înregistrează „serii întretfi de elemente neadaptate, înregistrate la românii din Ungaria sau la un«urii din România1* (Schiţă de istorie a lexicograjiei române, voi. ir, Bucureşti, 1969, p. 276).
        Weinreich, Language, p. 48.
      37     Ij. P. Krysin, în Inojasycnije slova v sovrenumnom rus kom ;a-zylce, Moscova, 1908, p, 46 şi urm,, numeşte acestc elemente lexical:-: cuvinte exoticc.
60
de maghiari în anumite domenii, care, trecînd şi la vecini, au ajuns in limba română şi denumesc un fel, un tip anumit de instrument, obiect etc. Ele se folosesc, se citează pentru a ilustra, a sugera — şi prin originea cuvîntului — că e vorba de un lucru cunoscut, dar de provenienţă maghiară etc.: alispân> aliş-pan „subprefect14, băro>barău „baron*4, csángó>ceangău, csárdás > ceardaş, csikós >cicăuş „herghelegiu4^ dolmány > dulman „dolinán41, főispán>fişpan „prefect44, forint (florint)>forint, (florint) „florin11, grój >grof, gulyás > gulaş, hadnagy > hotnog „locotenent4', kuszâr>husar, lăngos>langaş, pâlinka>pălinca31’, paprikás > papricaş, sz é ke ly > sac ui, szolgabírö> solgăbirău „pretor41, vármegye y-varmegliie „comitat44 etc.
    Nici aceste cuvinte nu au o răspîndire egala: ceardaş, grof, husar, sînt mai bine cunoscute, cicăuş, dulman mai puţin, var-meghie, solgăbirău, alişpan erau mai cunoscute în trecut, gulaş, papricaş, langoş sînt râspîndite şi azi. Unele dintre ele, prin forţa lucrurilor, sînt mai legate de evenimentele din trecut şi dispar treptat, reapărînd uneori în operele literare pentru a sugera epoca, Incul desfăşurării acţiunii (vezi barau39, dolman, fiter la T. Popovici în Setea).
    Citatele lexicale nu se abat de la cerinţele fonetice satisfăcute de împrumuturi. Ele diferă doar în privinţa răspîndirii şi, mai ales, prin frecvenţa lor limitată, ceea ce se datorează apariţiei rare a noţiunilor, obiectelor pe care le exprimă. Iabl, în opoziţie, a) cuvinte străine, b) regionalisme, c) citate lexicale şi d) împrumuturi general răspîndite:
a) bütiöc         b)  al dăm aş              c) csárdás cl) belşug
    cutelvercu        beteşug            husar               lacăt
    özver             feredsu            lo.ngoş             pildă
    sivbaioş          musai              papricaş             şoim
    törpe             şanfâ              varmeghe           viteaz
    Contactul nemi jlocit dintre popoare* şi limbi generează procesul de împrumut bilateral, iar rezultatul, în funcţie de etapele parcurse din proces, poate să fie cuvînt străin, împrumut (regionalism, citai lexical, cuvînt general răspîndit). Pentru ştiinţa
     33      în ţinuturile mai îndepărtate de regiunea contactului lingvistic
direct, palincă înseamnă: o ţuică foarte tare, o ţuică fiartă cie două ori
(după obiceiul maghiarilor).
                                                                                        m De remarcat că un astfel de cuvînt, cînd pătrunde într-o operă
literară, poate síi aiungă, prin lectura operei, în lexicul pasiv al mai
multor vorbitori decît atunci cînd avea o existenţă reală.
61
TT
 limbii fiecare cuvînt prezintă interes, dar tocmai ştiinţa nu se
 poate mulţumi să opereze cu un material inform. Gruparea,
 clasificarea faptelor este un pas important de la descriere la
 interpretare, Ia cunoaşterea cit mai adîncă a situaţiei reale din
 limbă, unde elementele se întrepătrund, dar nu se află toate pe
 aceeaşi treaptă. Delimitarea lor este anevoioasă, dar necesar;!,
 chiar dacă cerinţele de ordin metodologic marchează, uneori,
 mai clar hotarul — în realitate mai puţin categoric — dintre faptele supuse analizei.
 ACCENTUL
     Deşi problemele accentologice din limba română sînt de o complexitate deosebită (sau, poate, tocmai pentru aceasta), lingvistica românească nu dispune încă de un studiu de sinteză asupra accentului, nici din punct de vedere descriptiv şi nici din cel istoric1.
     Capitolele consacrate accentului în diferite tratate — de obicei destul de reduse şi ca întindere şi ca problematică — nu răspund la numeroase întrebări ridicate de bogăţia implicaţiilor pe care le are accentul în domeniul foneticii, lexicului, morfologiei şi al sintaxei. Dificultăţile numeroase ivite în încercarea de a descoperi, în varietatea extrem de mare a faptelor concrete, existenţa unui sistem au făcut ca un timp prea îndelungat rezultatele să se situeze la nivelul generalităţilor sau să se constate pur şi simplu câ „Pentru a stabili locul accentului în cuvintele româneşti nu există reguli"3.
     Este vrednic de remarcat că, deşi situaţia, privită în ansamblu, este mai puţin satisfăcătoare, adaptarea împrumuturilor maghiare din punctul de vedere al accentuării lor s-a bucurat de o atenţie deosebită3. Acest fapt se datorează, desigur, contrastului prea frapant dintre accentul fix din limba maghiară şi
     1      Em. Vasiliu a elaborat o lucrare de acest gen, dar, după cîte ştim, autorul n-a încredinţat-o încă tiparului; cf. E. Vasiliu, Autcre-ferat asupra lucrării: Accentul în limba română, Bucureşti, 1Ö57, p. 1-
     2 Gramatica limbii române, voi. I, Bucureşti, 1954, p. 9(5.
     3      Treml, Wortakzent, p. 34—66; Neioscu, Cantitate şi accent, p. I3.i— 142; Balázs, Accentul, p. 67-7-1; Király, Cantitatea, p. 63—73; Kelemen, Împrumuturile, p. 25; Kis, Incadrarca, p. 32, 38—-39.
     accentul liber din limba română. Rezultatele la care s-a ajuns sînt demne dc reţinut, dar cunoaşterea încă limitată a naturii accentului românesc şi a sistemului său s-a răsfrînt negativ şi asupra dctectării mecanismului care impune o accentuare sau alta în cazul împrumuturilor.
     Contribuţiile de ordin teoretic privitoare la accent realizate în anii din urmă, atît în domeniul lingvisticii generale, cît şi în cel al lingvisticii româneşti, permit o pătrundere mai adîncă în mecanismul accentului şi, deci, şi în sistemul accentuării împrumuturilor din maghiară4.
     Limbile exploatează în chip diferit posibilităţile oferite de organele dc vorbire. Dacă franceza ridică la rang pertinent na~ zalitatea, maghiara: cantitatea fonemelor, româna face acelaşi lucru cu accentul. Valoarea distinctivă, fonologică a accentului românesc se datorează caracterului său liber care-i permite diferenţierea unor perechi de cuvinte din punct de vedere semantic sau gramatical (dar numai accentul mobil obligatoriu: tipic
—   tipic, duduie — duduie, veselă — veselă, ară —- ară, cintă — cîntă etc.). Reprezentanţii cercului lingvistic de la Praga considerau că funcţia esenţială a accentului este realizarea acestei opoziţii între perechile de cuvinte formate din acelaşi lanţ fonetic5. Valoarea opoziţională a accentului însă este exploatată destul de rar de limba română. Numărul acestor perechi de cuvinte, diferenţiate numai prin accent, este relativ redus. Chiar şi cele existente apar, de regulă, în contexte diferite, ceea ce excludc ivirea unor confuzii în realizarea comunicării. In şirul împrumuturilor din maghiară nu am găsit nici măcar o pereche minimală diferenţiată numai prin accent. Aşadar, valoarea fo-nernatică a accentului este mai mult o funcţie specială a accentului (numai a accentului mobil obligatoriu) şi nu una generală; nu interesează deci realizarea împrumuturilor din maghiară (nici accentul liber general, nici cel mobil facultativ: gingaş -gingăş).
     Funcţia generală a accentului, indiferent că este vorba de limbi cu accent liber (română, rusă) sau accent fix (maghiară, franceză), este cea contrastivă8. Accentul earaeterizează global cuvîntul, deşi se realizează într-o unitate inferioară, în silabă. Cuvînt lipsit total şi totdeauna de marca accentului nu există.
     *     Garrîe, L’acrent', Márton, Corelaţia, p. 81—86; Avram, Durata, p. 26.'!—269; Guţu Romalo, Morfologie, p. 58—G6, 104—105, 131—159.
     5 Garcle, L’accent, p. 109.
     ® Gardo, L’accent, p. 11.
64
P'**ww$Ceeasta se explică prin trăsăturile . fiziologice _ale procesului f"' . yqrbirii. Accentul se realizează deplin o singură dată într-un f. . Gayînt. In cazul funcţiilor distinctive, opoziţia se realizează în L_i acelaşi punct din lanţul vorbirii: tare — dare, corp — corb, î 'sare — zare etc. Hotărîtoare este, deci, în realizarea distincţiei, existenţa sau absenţa intr-unui şi acelaşi loc a. contrastului
------şurd-sonor. în schimb, la accent nu se pune problema dacă el e
      sau nu într-un punct dat, ci unde există, pentru că de lipsit nu poate lipsi. Accentul, element contrastiv, caracterizează unităţi t. ■ mai mari: cuvintele* iar opoziţia surd-sonor, de exemplu, seg-. jnente minimale: fonemele. Consoana sonoră este în opoziţie cu consoana surdă într-un punct dat, accentul însă nu este, prin forţa lucrurilor, niciodată în contrast cu absenţa sa în aceleaşi condiţii. Sonoritatea este deci trăsătură opoziţională, iar accentul una contrastivă. La opoziţia distinctivă prezenţa sau absenţa í ; fonemului respectiv în alt punct al lanţului vorbirii nu intere-:     ş'ează, dar la accent, trăsătură contrastivă, prezenţa într-un loc
                                                                              V ; impune şi absenţa sa din alt punct al aceleiaşi ambianţe fonetice: „la présence d’une syllabe accentuée suppose néeessaire-
                                                                           Dîcnt quc toutes les autres syllabes sont inaccentuées: le trăit ; V ^ accent» ne peut se manifester plus d’une fois(<7. Funcţia con-trastivă a accentului fiind: aceeaşi, atît în limba română, cît şi în cea maghiară, interesează în mai mare măsură procesul adap-?:y ţârii accentologice a împrumuturilor de origine maghiară.
      ;.■■■ Dacă accentul românesc se aseamănă în ceea ce priveşte funcţia sa generală cu cel diti maghiară, contrastul puternic dintre ele se datorează locului ocupat de accent- în cuvintele acestor două limbi. Accentul din limba maghiară se află de fiecare dată,, fără excepţie, pe prima silabă a cuvîntului, este un accent fix. în limba română plasarea sa nu depinde de limita unităţii accentuate, ci de structura internă a cuvîntului, nu este întotdeauna pe aceeaşi silabă în toate cuvintele, este un accent liber. Accentul fix şi accentul liber sînt, prin urmare, două variante ale unui singur fenomen cu valoarea contrastivă. Atunci cînd locul accentului depinde de criteriul fonologie ne găsim în faţa accentului fix, iar cînd fixarea se face în funcţie de criteriul gramatical accentul este liber. Rolul jucat de criteriile fonologice se poate observa mai ales în opoziţia: accent fix în limba A — acccnt fix, dar pe altă silabă, în limba B. Dacă criteriile fonologice ar fi identice în ambele limbi, locul accentului în cuvintele lor ar fi totdeauna pe aceeaşi silabă. Crite-
               1 Garde, L’acccnt, p. 10.
        5 — Contacte lingvistice, ISBN 972-36-0078-4
  65
riile íonologíce diferă însă şi astfei aw'm iimbrcu accent fix pe prima- silabă (fetona, ceha), pe ultima silabă (fraftöeza, armeana), pe penultiiîia 'silabă (polona) !şi pe- :Antept»nulthna silabă (macedoneana). Limbarnâghiară se încadrează printre limbile cu accent fix-pe'-'prima"sfydbfc Aşadar,- nu funcţia,- ci locul-accentului diferenţiază în primul' rînd’ aceste limbi.                         ;    ■  ■
      Ifi' limbile cu accent liber, structura morfologică determină locul abceiîtului:: „Dans Ies langues â accent líbre, Ta'écerít du mot est la réalisatron dés propriétés accentuelles des morphémes que le composent“8, Accentul liber are la baza, ca factor determinant, morf emul. Din acest raport determinant dintre accent şi morfem în aceste limbi reiese şi funcţia accentului liber; în-vedéreazá structura morfologică a'cuvântului, céea ce áccentul fix nu poate să facă tocmai datorită absenţei acestei legături dintre accent si morfem9. Limba română are un accent liber şi plasarea sa întotdeauna pe radical (aproape fără excepţie1 pe una dintre ultimele două silabe ale acestuia) vine să delimiteze în structura numelui radicalul de flective10,
      Locul accentului în cuvintele româneşti nu este imprevizibil, cum laisă unit să se înţeleagă; plasarea accentului nu este cîtuşi de puţin capricioasă, ci depinde de coaeţiunea cerinţelor accentologice şi morfologice. Dacă -'în limbile cu: accent fix; formularea legii după care acţionează attentul este simplă, în concordanţă cu simplitatea sistemului, în schimb, în limbile cu accent liber, este cît se poate de firesc să nu avem o singură lege pentru toate cazurile éöftcre-te, pentru că şi sistemul este complex şi- variat. Nu există o singură lege a accentuării în româneşte, dar această nu înseamnă că nu există „reguli de accentuare".' Bogăţia faptelor nu sé poate înghesui într-o singură lege. Structurile morfologice ale cuvintelor sînt mult mai diferite decit criteriile fönologice ín limbile cu accent fix, ceea ce se concretizează în reguli accentologice în limbi cu accent liber, şi în regulă (evéritual, cîteva excepţii) în limbile cu accent fix. Radicalul cuprinde mai multe unităţi accentuabilex\ dar numai una din aceste unităţi se impune ca loc al accentului. Accentul, element suprasegmental; cu funcţie contrastivă, are o importanţă mai redusă în limbă decît trăsăturile relevante. Rolul său mai limitat i-a permis ca şi sistemul său să
     8 Garde, L’accent, p. 112.
     9 Garde; L’accent, p. 109.
     10 Guţu Komalo, Morfologie, p. 58.
     11 Garde, L'accent, p. 13—22.
66
 ifiéi mai puţin, rigid, mai puţin -ânehis şi sá^si-permită-,p oare-.-căre oscilaţie, dar, de obicei, numai în limitele ultimelor două silabe din radical.                                              .■ ,
      Accentuarea cuvintelor româneşti presupune deci o .bună cunoaştere a structurii lor morfologice prin care se identifică .unitatea (sau unităţile) accentuabile. In'limba română ( Ultimele .două silabe ale radicalului silit, de obicei, ambele, accentuabile. -Există, prin urmare, nu numai o unitate accentualpilă (silaba), ci o zonă accentuabilă (două silabe). Alegerea uneia dintre cele 4ouă silabe posibile pentru locul. accentuării pare să fie determinată de capacitatea accentuată diferită dintre ele. De obicei, Această dublă posibilitate şe; reduce, în cazul cuvîntului; concret, la una singură. Explicaţia ar fi că „Les notions de place del’ac-’^entuation eţ de force accentuelle sont, pqur ainsi dire/dans -un rapport dialectique, elles n’.onf de sens que l’une par rap-.port â l’autre. La place ne se i-ealise que şi la force le permet, la force ne se manifeste que par la réalisation de la place“12-Deşi cauzele care hotărăsc alegerea uneia dintre cele două silabe nu sînt complet cunoscute, se pare că în română criteriul morfologic: se. combină, cu criteriul 'fonologie, şi, astfel,, particularităţile fonemelor (durata, gradul de deschidere etc.) pot contribui la alegerea silabei, pentru b^zşa. accentului! Mulţimea criteriilor (morfologice, accentologice, fonetice),/, care se interferează în alegerea silabei capabile să poarte accenţiil în română, lasă impresia unui drum capriciós şi imprevizibil. Cunoaşterea structurii cuvîntului sub toate aspectele sale demonstrează însă ca fixarea accentului este rezultatul unei opţiuni (care presupune criterii) şi nu o acţiune întîmplătoare. ‘                  ■
      Din dorinţa firească de a formula reguli cît mai puţine ş? cît mai cuprinzătoare, se susţine că „în limba română există tipuri de accentuare bine conturate. Tipurile fundamentale (şi, în acelaşi timp, cele mai importante regüíi) de ;accentuare sînt -următoarele: 1. Cuvintele terminate în consoarte sînt oxitdne. 2. Cuvintele terminate în vocale sînt paroxitone. Cuvintele împrumutate intră ,în categoria acestor tipuri şi anume atît de repede, incit, în majoritatea cazurilor, adaptarea ia sistemul ac-■centologio precede chiar adaptarea lor la sistemul forţetic“13. Este indiscutabil că cele mai multe cuvinte româneşti intră în aecste două categorii,; dac cuvintele rămaşe în afara lor sínt
      12 Garde, L’accent, p. J.29.                           ,
      13 Balázs, Accentul, p. 74. Mai puţin categoric, aceeaşi idee se sus-
 ţine şi în îndreptarul ortografic, ortoepic' şi de punctuatie, Bucureşti, 1971, p. 25.-                            ; '              1
 prea nurneroase pentru a putea fi considerate excepţii. Iată oîteva eremple pentru categoria cuvintelor care nu se încadrează în regulile citate:
     A,      Cuvinte tenninate în consoane, dar neaccentuate pe ultima' silabă: •
     1.      Substantive: abur, articol, cleric, cintec, clopot, deget, depozit, director, doctor, examen, famnec, fluier, leagăn, martor, număr, păianjen, spectacol, sprijin, tovarăş, urlet, vultur, zîm~ bet etc.
     2.      Adjective: ager, galben, geamăn, proaspăt, putred, sprinteri, ţeapăn, vesel, zdravăn etc.
     B.      Cuvinte terminate în vocală, dar neaccentuate pe penultima silabă:                                      >.
     1; Substantive: cameră, cinepa, circiumă, cumpănă, fabrică, flacătă, fluture, foarfece, ginere, inimă, margine, mătură, nasture, păcura, pătură, piedică, pieptene, practică, pulbere, salcie, seceră, sîmbătă, uliţă etc.
     2. Adjective: limpede, repede etc.
     După cum s-a putut observa şirul acestor „excepţiiK cuprinde atît elemente moştenite, cit şi împrumuturi, mai -veehi, şi chiar neologisme. Cauzele accentuării lor pe silaba antepe-nultimă şi penultimă' trebuie 'câutate deci în structura internă (morfologică) şi nu în criterii externe (terminaţie).
     împrumuturile" din maghiară servesc şi ele suficiente astfel de „excepţii11:    '
     A.      Cuvinte terminate în consoană şi neaccentuate pe ultima silabă, ci pe penultima: agriş, badoc „tinichea44, batăr „inâ-car“, biriş „argatu, lacăt, leveş „supă4*, nemeş „nobil",, notăraş „notar14, sodăş „chezaş14, şogor „cumnat44, vancoş „pernă14 etc.
     B.      Cuvinte tenninate în vocală şi neaccentuate pe penultima silabă, ci pe antepenultima: ciucure, ciutură „ţeava pipei*,. hehelă „ragilă“, panglică, ratotă „omletăK, tabără, videiă „va-drăK etc.
     C.      Cuvinte terminate în diftong şi accentuate totdeauna pe ultima silabă din cauza duratei din această silabă: craşcadâu „comerciant*1, făgădău „han", hinteu „caleaşcă“, lepedeu „cearceaf “, sămădău „supraveghetor peste păstori44, şuteu „brutar®, trancaí&u „prostănac", zăblău „tînăr -viguros, mîneăuu etc.
     Academicianul lorgu Iordan are în vedere caracterul mai complex al faptelor de limbă şi susţine, pe drept, că limba română are „cuvinte accentuate pe fiecare dintre cele trei silabe (începînd de la ultima) şi, cu toate că majoritatea o alcâ-
  68
tuiesc, probabil, paroxitonele, celelalte două categorii sînt destul de bogate, pentru a stabili un echilibru, fie şi aproximativ, intre aceste grupuri de cuvinte”14.
     Din cele prezentate mai sus, reiese că în limba română „terminaţia44 nu poate ii considerată ca un criteriu absolut în alegerea locului pentru stabilirea accentului. Dacă în lucrări cu o destinaţie mai largă (din dorinţa simplificării lucrurilor), o generalizare pe baza terminaţiei în accentuare e obişnuită, într-o cercetare a structura accentologice româneşti terminaţia ar fi un criteriu aparent.
     limbile cu accent liber au un sistem aecentologio determinat de structura morfologică a cuvîntului, mai precis de proprietăţile accentuate ale morfemelor din radical. Faptul că, adesea, coincide accentul, astfel determinat, ca cel stabilit după s,terminaţie* este firesc, morfemul cu proprietăţi accentuabile mai puternice se află în ultima sau în penultima silabă. Dăm cîteva exemple grupate după criteriul: accent-radical şi nu după terminaţie:15
     1.       Radicalul bisilabie: accentul pe ultima silabă a radicalului, indiferent dacă se termină cuvîntul în vocală sau în consoană: albină, aramă, bărbat, fereastră, guvern, nădejde, nepot, nevastă, pământ, problemă, tractor, valoare, zăpadă etc.
     2.       Radical trisilabic: accentul pe ultima silabă a radicalului: adăpost, capitală, dezvoltare, fenomen, împrumut, perspectivă, săptămină, sentiment, sindicat, transformare, ţărănime, unitate, viitor etc.
     3.       Radical bisilabie: accentul pe prima silabă a radicalului (chiar dacă cuvîntul se termină în consoană): abur, clopot, cumpănă, margine, martor, meşter, număr, pagubă, scaun, sfredel, sprijin, suflet, tehnică, vultur etc.
     4.       Radical trisilabic: accentul pe a doua silabă a radicalului (deşi multe se termină în consoană): articol, conducere, depozit, director, domeniu, examen, istorie, păianjen, prăpastie, prieten, reducere, spectacol, tovarăş etc.
     Situaţia este asemănătoare şi în cazul cuvintelor cu patru sau cinci silabe în radical. Ambele categorii realizează, cu rare excepţii, numai accentuarea pe ultima sau penultima silabă a radicalului:
                                                                                   14 Iordan, LRC, p. 157—158 (cele trei silabe accentuabile sînt de îapt două, dacă avem în vedere că numai radicalul poate fi accentuat).
     “ Vezi Guţu Romalo, Morfologie, p. 291—299 ; 322—324.
69
■ ' Ív:Radical*cu pateu silabe: :
     - d) : activitate               b) atitudine
            corespondent               înţelegere
     2. Radical cu cinci silabe:
        a) îmbunătăţire                b) organizaţie
-          universitate                civilizaţie'            1
     Tendinţa romanei dd     a marca   hotarul dintre    radical şi flec-
tive’ reiese mai vizibil în     cazul  împruinuturilor. Cuvintele preluate care nu respectă cerinţa                    de a fixa accentul aproape de
limita radicalului sînt simţite ca avînd o structură străină şi se acţionează asupra lor pentru schimbarea accentului conform cerinţei limbii române. Astfel, „în cazurile puţin numeroase cînd accentul e despărţit de flectiv prin două silabe neaccentuate, se constată tendinţa de a-I apropia de flectiv în acea'zonă a paradigmei in care flectivul e realizat pozitiv — cf. rádió { radiouri, rádióul etc.“16.
     Trebuie remarcat1 că şi In cazul cuvintelor în caro vorbitorii interpretează, evident greşit, o parte accentuată a radicalului-— pe baza asemănărilor de iormă — drept fleetiv,. pentru a evüa- wt flectiv accentuat- se formează & noaaîoi'inăj,eo-rectă‘‘, fără flectiv accentuat: soră — surorii mele ~ sorei melc, noră — nurorii mele, norei mele. Partea considerată ■ desinenţă .(-ori) fiind accentuată, se opune sistemului; radical accentuat.— flectiv neaccentuat. Falsa desinenţă impune o formă nouă cu accentul pe radical: (sörei, nórei)17. Analiza ultimelor exemple subliniază legătura dintre structura morfologică şi accentuarea cuvintelor în limba română.
     împrumuturile din limba maghiară, dacă nu rămîn la nivelul cuvintelor străine, se supun acestui sistem de fixare a accentului din română. Acccntul lor ocupă Ultima său penultima silabă a radicalului. Cele care nu respectă această cerinţă, nu sînt adaptate, se încadrează în categoria cuvintelor străine. Dealtfel, în procesul preluării formelor, cuvintele mai lungi din maghiară sînt-reduse, de obicei, la două-trei silabe:’ kereskedő > eraşcadău ,,eomerorant“, keresztül>crăstul „peste, prin" etc. Căderea vocalei şi reducerea, numărului de silabe: nu se poate izola de locul accentului.. Silaba cea mai îndepărtată de accent, cea care este, mai puţin marcată, pierde vocala.
     Cuvintele maghiare intrate în limba română oferă şi ele accentului o zonă accentuabilă, în limitele celor două silabe de
     ‘•,S .RQniaîPv.Mpî'/ftZgie,.J>-.6.0., ,                         .
     17 Guţu lîo^nalp, Morfalogip, p. .59...                 . ,
(70
ia-sfirşitul radicalului. Alegerea unei silabe, ca loc al accentului, depinde de proprietăţile accentuate:iale'elementelor componente din cele două silabe alăturate: Prin urinare, dacă zona accentuată e determinată de structura morfologică, alegerea în limitele zonei se hotărăşte de calitatea fonemelor din silabele în discuţie (grad de deschidere, cantitate etc.) şi de natura accentului românesc (intensitate plus cantitate). Accentul exploatează calitatea fonemului şi se plasează pe acea silabă (din cale două accentuabile) care îi oferă o realizare mai uşoară, mai rapidă. Se impune, deci, sa vedem care e natura şi care sînt cerinţele accentului românesc.
      Prin accent se înţelege de obicei mai degrabă un efect decît o cauza: „Accentul este scoaterea in evidenţă a unei silabe din cuvînt prin pronunţarea ei mai intensă sau pe un ton mai înalt1*18.
      Aşadar, în cuvînt, un continuu fonic şi articular, se stabileşte, printr-o distribuţie diferenţiată a forţei expira torice, un contrast între silabele care-1 compun13. Accentuarea introduce în lanţul vorbirii o articulaţie suplimentara care se concretizează în cadrul unei silabe şi este .proprietatea întregului cuvînt. Daeă îri privinţa efectului cei mai mulţi lingvişti împărtăşesc aceeaşi părere,. în ceea ce priveşte însă elementele prin care se realizează această „scoatere'în relief punctele de vedere diferă. Reliefarea unei silabe este'consecinţa, efectul, iar accentul nu constă numai din intensitatea forţei expiratorice, prin care o silabă devine accentuata. Dacă „prin accent înţelegem punerea în valoare ă unei silabe020, atunci hotarul între accent şi accentuare este inexistent, iar confuzia, posibilă.
      Accentuarea nu este altceva decît intensificarea, în procesul formării sunetelor, a activităţil0r muşchilor „intercostales interni44, care se concretizează în cuvînt prin intensitatea, cantitatea sau înălţimea mai mare a unei silabe21. Intensitatea, cantitatea, înălţimea sînt, pe plan acustic, formele de manifestare ale unui plus de energie de natură fiziologică. Ele se împletesc de obicei în proporţii diferite şi de aceea unii înţeleg prin accent intensitate, alţii înălţime sau cantitate. De aici şi denumirea de accent dinamic (de intensitate), în maghiară, engleză, accent muzical (melodic), în lituaniana, sîrbocroata, accent cantitativ (de durată), în italiană, rusă. Th. Iieinermann nici nu
      M //,, p. 75.
      59 Cf. Garde, L’accent, p. 3.
      20 Dimitrescu, Introducere, p. 39.
      21 Cf. Fónagy, A hangsúlyró}, p. 52.
se foloseşte de termenul accent, numai de cei trei factori dinamici capabili. să reliefeze o silabă: intensitate, înălţime, du~ rată22. Cercetările din ultimul timp au dovedit că: „... distincţia dintre accentuat şi neaccentu.at (în planul audiţiei) se bazează pe un complex de factori de importanţă diferită, printre care intensitatea fizica nu joacă, neapărat, rolul principal, chiar în limbi considerate ca avînd un accent de intensi-tate“23.
     Pentru a realiza contrastul: accentuat-neaccentuat, limba se foloseşte de particularităţile fonetice prezente in orice enunţ: intensitate, înălţime, durată24. Diferitele limbi, în funcţie de particularităţile lor, recurg la unul sau la altul din aceşti trei factori. Mai bine zis: îi combină în proporţii diferite şi, după cum unul sau altul e predominant, se creează impresia că e vorba de un acccnt dinamic, de unul cantitativ sau de unul muzical, deşi ele nu se găsesc nici o dată în stare „purâ“. Dacă intensitatea şi înălţimea se opun într-o măsură mai mare, cantitatea este prezentă simultan în oricare dintre ele şi, nu rareori, chiar predomină25. Cantitatea, durata contribuie la realizarea accentului, dar, în unele limbi, cum e maghiara, printr-o desprindere constantă, poate îndeplini şi alt rol. Deşi cantitatea în maghiară are în primul rînd valoare distinctivă (pe plan lexical; kar „braţ14 — kár „pagubă*, ken „unge“, — kén „şulf“, kor ,,vîrstă“
—   kór „boală*4, tör „rupe“ —=■ tőr „pumnal", furat ,,foraj“ — furat „face pe cineva să foreze", füzet „caiet11 — fűzet „determina pe cineva să broşeze”, irat „act“ — írat „pune pe cineva să scrie“; pe plan gramatical: várna „ar aştepta“ — várná „l-ar aştepta*, embere „omul cuiva£t — emberé ,,al omului^26, totuşi nici accentul maghiar nu este ferit total de implicaţii cantitative. Şi în limba maghiară vocalele scurte se lungesc în silabe accentuate57, dar lungirea rămîne sub treapta pereeptibi-lităţii pentru vorbitorii, maghiari. Această nesesizare a canti-
   ’ ' 22 Cf. Th. Ileinermann, Grundlage.n der phonativen Hervorhebung (Betonung) int Französischen, Bielcfeld-Leipzig, 1934, p. 32 (apud Fónagy Iván, A hangsúlyról, p. 1).
     23 Avram, Durata, p. 263.
     24 Vezi Gardc, L’accent, p, 51.
     85 Cf. JV. I. Zinkin, Vospriiatiie undarcniia v slovah russlcogo ía-
                               nn^n                                   a
zyka, ín Izvestiía AkademLi Pedagogiceskih Nauk, LIV, 1954, p. 61;
D. B. Fry, Duration and Intensiiy ax Psyhical Correlates of Lingvistic Síress, ín „Journal of the Acoustical Society of America", XXVII, 1955, nr. 4, p. 765—768 (citat după Avram, Durata, p. 263).
     sg cf, Papp, Hancrian, p. 108.
     ™ Cf. Fónagy, A hangsúlyról, p. 71.
72
făţii sub accent e sprijinită şi de deprinderea vorbitorilor maghiari de a folosi cantitatea cu valoare fonematică, desprins, independent de accent. Limba română, ea şi limba maghiară, fire un accent de intensitate, dar nu diferenţiază, nu izolează cantitatea de accent în măsura în care o face limba maghiară. Durata, cantitatea, neavînd o altă funcţie, se poate împleti şi mai strîns cu intensitatea în accentul românesc. Acelaşi lucru se întîmplă, chiar în măsură mai mare, în greaca modernă, portugheză, engleză etc.28. Trebuie deci observat că între accentul românesc şi cel maghiar diferenţa nu este aşa de mare precum se crede. Ambele sînt de intensitate, ambele cunosc şi cantitatea, ambele au un loc „fix“ (româna la grupa numelui; la verb, nu, dar nici nu prezintă interes în cercetarea de faţă)20. Ele diferă puternic în ceea ce priveşte locul: în maghiară accentul este totdeauna pe prima silabă, iar în română, pe ultima sau penultima silabă a radicalului.
      O diferenţă există şi în ceea ce priveşte calitatca accentului în cele două limbi în discuţie. Accentul maghiar este mai intens, mai puternic, accentul românesc mai puţin intens, dar -mai legat.de cantitate. Intensitatea, energia cu care sunetul este articulat30 este relativă, ea nu se împrumută, ci se imită. Cantitatea, durata e absolută, ea se poate prelua. Acest lucru face posibil ca nepotrivirea în ceea ce priveşte locul accentului în cuvintele străine să se rezolve cît se poate de firesc în procesul adaptării. Accentul românesc, strîns legat de cantitate, găseşte în cuvintele maghiare vocale lungi sau cu un grad mai mare de deschidere care îi satisfac cerinţele de ordin cantitativ. Românii, obişnuiţi cu cantitatea numai sub (în) accent, nu sesizează separat în cuvintele maghiare: accent (+cantitate) şi cantitate. Ei fac o subdiferenţiere31, disting un singur fenomen în loc de două, şi sesizează durata doar cu valoare de accent. Dacă în română cantitatea apare numai unde este accentul, vorbitorii români, în mod firesc, „auă“ accentul acolo unde, în cuvintele de altă origine, se află cantitatea, lungimea mai mare. Cantitatea din accentul românesc, o cerinţă internă din
      58 Cf. Garde, L’accent, p. 52; D. B. Fry, Duration and Jntensity.. ■ > p. / (35—768.
      2n întrucît verbele de origine maghiară se încadrează în conjugarea a IV-a din română, care se caracterizează în primul rînd prin accentuarea Electivelor, accentul lor nu este un rc2ultat al adaptării fonetice, cum nici flectivcle accentuaie nu sînt de origine maghiară, Cf. Guţu Komáin, Morfologie, p. 152—153. Vasiliu, Sufixul -tiz.
      30 Rosetti, Introducere, p. 99.
      31 Weinreich, Languages, p. 18.
limba noastră,, exploatează • posibilitatea - oferită de cantitatea străină,,-prin care rezolva contrastul prea mare în ceea ce- priveşte- la,cui. accentului, în etimonul străin şijn, cuvintele româneşti, 'Accentul în cuvintele adaptate va fi acolo unde în română poate să apară cantitatea: una din silabele zonei accentuate.
     Cercetînd toate cuvintele cu cantitate din. dicţionarul lui L. Tamás, am constatat că realizarea cantităţii maghiare, ca accent românesc este o realitate care cu greu se poate contesta3-. Iată doar cîtcva exemple din: cele peste o mie, cuprinse în lucrarea amintită: árpakása>arpăcdş, barât>bârăt „prieten11, bav-kács > bircáci „destoinic, abil!t, bátor >bâtăr „măcar, deşi(i) csai-I0>ceatlău, gyalu>gealău, határ>hotár, kalapács y^clăpăci „ciocan41, maradék>mărădic „urmaş", példá>pildă etc.
     Se poate conchide că în limba română cantitatea nu se opune accentului, din contra: este unul din elementele prin Care se realizează accentul. Nu trebuie, deci, să punem întrebarea: cantitate sau accent, ci: în: cadrul accentului, care dintre ele prevalează în situaţia dată: cantiiătea, intensitatea, sau gradul de deschidere, pentru că ele la un Ioc — dominînd cînd una cînd alta, in funcţie de structura etimonului — formează ..accentul*. Este interesant de observat, în acest sens, că în silaba finală, indiferent de întinderea silăbică a cuvîntului, exclusiv cantitatea este marca accentului: „La quantité, merre en syi • labe finale, n’est-pâs un trăit distincţii, mais ün traiţ accen-ttiel<t33. ’                                            ■'
     In cuvintele - de origine1 maghiară aceâşta se verifică pe deplin (chiar dacă apare şi altă vocală lungă în corpul cuvîn-ttilui): '' '               '                    i r        . !/r;
     1. Bisilabice’: bir o > birău, csákó > ceacău „chivără kan-
csó>canceu „cană1*, kendő>chindéu ,,năframă“vmerő>mereu etc.,                      .    .
     2. Trisilabicc: „ jogadó>făgădău. „hanlt, istálló >iştalău „grajd11, koporso>copîrşău ,,sicriu'lepedő >lepedeu „cearşaf", téglázó>teglQzáu „fier de căicat", tekenö>tichineu „cóvaítá‘£ etc.
     Cantitatea din maghiară nu trebuie raportată numai la vocalele lungi. Legătura dintre cantitatea maghiară şi accentul românesc nu se poate limita la ă maghiar sau ó, ú, ű, i, chiar dacă ele domină în această privinţă. Am văzut mai sus că în
     32     Pentru diversele păreri, vezi capitolul Raportul dintre cantitatea vocalelor maghiare şi accentul românesc.
     33 Garde, L’accent, p. 158.
74
re'alizarea accentului un anumit rol îi revine şi gradului de deschidere a cavităţii bucale. Se ştie „că durata vocalelor depinde în oarecare măsură şi de gradul lor de deschidere, cele închise avînd o durată mai redusă decît cele rostite cu un grad de deschidere mai mare“14. Dacă această vocală cu o cantitate mai raare, datorită gradului de deschidere, se află în zona accen-tuabilă română, ea se va realiza ca vocală accentuată, chiar dacă în cuvînt apare şi o „vocală lungă4*. Astfel, un cuvînt ca iŢiagh. kénytelent dialectal kînytelen, nu se poate încadra printre excepţii, care .se abat de 3a raportul stabilit între cantitate si accent. Gradul de deschidere mai mare a lui e (—rom. e) îi
                               ■ u                           C.
                                                                           asigură o cantitate mai marc, m opoziţie cu i, vocală închisă, astfel e, fiind şi în zona accentuală, poartă accentul: chitite ân (e acc. >ed) „obligat15. Cantitatea din zona accentuală s-a
realizai ca accent, deşi există şi- o vocală lungă în corpul fonetic al cuvîntului.
     în cuvintele în care. nu apar vocale lungi, gradul de deschidere, vocala deschisă formează baza viitorului accent din limba română. Dacă toate vocalele au acelaşi grad de apertură, vocala din silaba ultimă, Sau, mai rar, penultimă devine accentuată; .                 . .......
     1.     Bisilabiee; balcancs> bocanci „bocanc4', beteg>betedg „bolnav15, bolonă>bolînă „nebun4*, csapat>ciâpot „ceată**, darab >darab „bucatămérték>mertíc „măsură** etc.
     2.     Trisilabicc: deberke>bedeârcă „vas (în formă de butoiaş", fedeleş> fedeleş „butoiaş pentru apă44, . feleletyfeleleú't „răspuns11 katona>cătană ^soldat** etc. ;
     Sistemul accentologic românesc, detectînd în structura etimonului elementul necesar realizării accentului: cantitatea, gradul de deschidere etc., realizează adaptarea accentologică în zona convenabilă limbii române:
     1.     Substantive cu radical bisilabie: accentul cade pe ultima silabă a radicalului (indiferent de terminaţia vocalică sau consonantică): ablak>obloc „fereastră4*, borona>boroană „grapă*1, csurgó > civrgău „şipot14, határ >hotar, istráng > iştran,g „ştreang**, tolvaj >tîlhar, vâros> oraş etc.
     2.     Substantive cu radical trisilabic, accentuate pe ultima silabă a radicalului: adamăny>adămană „dar**, alamozsna>ală-viojnă „pomană1*, áldomás > aldămaş, csalaviádé > ciolomadă „porumb de nutreţ4*, kalamâjka>călămaică „gălăgie4*, mulat-
     34 Márton, Corelaţia, p. 84.
75
eág> mulăceag „petrecere11, tarbonca> tărăboanţă „roabă“, vasaló >văşălău „fier de călca t“ etc. ;
     3.     Substantive cu radical bisilabie: accentul se află pe silaba îutîî din radical (chiar dacâ unele se termină în consoană): csutora> ciutură, „ţeava de la pipă", kamat > cavuítá, kasztéi castan „dulap", kántor > cantor „dascăl (de biserică)", la-kat>lacăt, lăngos>langoş, nemes>nenwş „nobil", tábor>tabără etc.
     4.     Substantive cu radical trisilabic; cu accentul pe a doua silabă a radicalului; ablaicas>ablacăş „geamgiu11, ármádia>ar-madie „armadă“, csimota>cimotie „urmaş“, éklézsia>eclejie „parohie44, kurátor > cor ator „epitrop**, mészáros >misarăş „măcelar*, napszámos > napsamoş „zilier", szaludlas>săcalâş „tun mic“ etc.
     Adjective:
     1.     Adjective cu radical bisilabie, accentul pe ultima silabă a radicalului: bolond>bolind „nebun*, csaló > cealău „impostor", gyengés (zsengés)>gingaş, hitlen>viclean, vitéz>viteaz etc.
     2.     Adjective cu radical trisilabic, accentul pe ultima silabă a radicalului: balgatag>bălgătag „năuc", haragos>hărăguş „supărat®, kénytelen > chitilean „obligat", oriâs> uriaş, örökös> >uricaş „moştenitor14 etc.
     3.     Adjective cu radical bisilabie şi cu accentul pe prima silabă a radicalului: babos>boboş „pestriţ", csdmpăs>ciampaş „scălîmb“, hamis>hamiş „rău, perfid", mérges > mir ghes „nervos* etc.
     4.     Adjectivele cu radical trisilabic, accentuate pe silaba a doua, sînt extrem de rare: ellenes>aleaneş „duşmănos*. Unele, care s-ar putea încadra aici ca număr de silabe, sînt atestate o singură dată şi adaptate insuficient. Se datoresc bilingvilor şi, nesatisfâcînd criteriile împrumutului, intră în categoria cuvintelor străine. De exemplu: ragályos>rogaioş „contagios".
                                         c n
     împrumuturile din maghiară cu un număr mai mare de trei silabe în radical sînt destul de puţine.
     1.     Substantive cu patru silabe în radical, accentuate pe ultima silabă a radicalului: ceremonia>ţeremonie „ceremonie^, harangozó >hărăngăzău „crîsnic", (meg)hatalmazăs>hătălmăzaş „procură11, permetezö>perinetezeu „pulveriza tora.
     2.     Substantive cu patru silabe în radical, cu accentul pe penultima silabă a radicalului: attestáció>atiştaţie „atestare", bugyellăris> bughilarăş „portofel", filegoria> filigorie „pavi-
76
lionK, kontignátió > contignaţie „etaj", patikárius > poticarăş v,farmadst“.
     Observaţia, privind numărul limitat al substantivelor mai lungi de trei silabe, este valabila, chiar într-o măsură mai mare, şi.în ceea ce priveşte adjectivele.
     1.      Adjective de patru silabe în radical, accentuate pe silaba penultimă a radicalului: reguláris > regulare ş ,,regulat14.
     Altele se datoresc, ca şi în cazul celor trisilabice, bilingvilor şi sînt, deci, forme străine: református >réformátos „reformat^. Menţinerea accentului pe prima silabă şi dezvoltarea unui accent pe silaba a treia, unde există o vocală lungă, arată că termenul n-a străbătut decît jumătate din drumul care duce spre împrumut şi rămîne, prin urmare, la nivelul cuvintelor străine.
     2.      Adjectivele cu patru silabe în radical şi cu accentul pe ultima silabă a radicalului sînt aproape inexistente; komédiás > 'ycomedieş „comediant64.
     Din cele prezentate reiese că, şi în domeniul accentului, ca în toate compartimentele limbii, există reguli care grupează faptele. Desigur că sînt şi excepţii. Ele pot să apară insă numai acolo unde există un sistem de la care se produc abateri. In cazul accentului, element suprasegmental, cu un sistem mai puţin rigid, excepţiile pot fi mai numeroase, fără însă să depăşească anumite limite. Legile nu sînt absolute, iar excepţiile ■sînt fireşti, pentru că limba este un fenomen social în permanentă devenire şi nu un mecanism artificial, un edificiu construit din prefabricate egale.
     Din această elasticitate’ a sistemului său accentologic limba română face un mijloc prin care-şi îmbogăţeşte posibilităţile de nuanţare în comunicare. Astfel, în cazul dubletelor accen-tuaîe, avem două silabe, în limitele zonei arătate, cu aceleaşi proprietăţi accentuate, realizindu-şe cînd una, cînd alta ca silabă accentuată. Dacă la început ele sînt sinonime perfecte, mai tîrziu se pot diferenţia, una din ele primind un spor de natură semantică, stiiistică cte. Acestea sînt cuvintele în care locul accentului este „imprevizibil'1, dar ca dublete apar numai la nivelul dacoromânei. In graiuri ele au doar una din cele două accentuări posibile. Acelaşi vorbitor exploatează numai una din ■cele două posibilităţi oferite de zona accentologică. Dealtfel şî accste oscilaţii în accentuare se petrec tot în limitele radica-Ixdui: aripă—aripă, bolnav—bolnav, letopiseţ—letopiseţ, mizer—
77
mizer, preot'—preot,, sculptor—sculptor, tiran—tiran, vultur—. vultur, zefir—zefir35 etc.
      Cuvíntéle împrumutate, caracterizate'prin accent mobil facultativ36, îşi1 datorează unul din accentc etimonului din care provin, iar cclălalt accent e dezvoltat pe teren romanesc. Pentru că acceptul de origine străină se situează în zona accento-logică românească, ei sé pöate menţine, alternînd cu cel dezvoltat în română, şi formează, în felul acesta, o mare parte din dubletele accentuale româneşti. Astfel de dublete găsim şi în împrumuturile din maghiară: bádog> bádog — bádog, badúc „tiriichca“, bérlés>bérli$ — berliş „căptuşeală", gyengés (zsen-gés)^gingaş — gingaş, kupeOcúpet — cupei „şperţar“, pánt-lika> pănglică — panglică etc.
      Élasticitatea sistemului nu înseamnă însă că în domeniul accentului. e posibil orice şi că limitele de realizare nu sînt marcate.
      în afara zonei acccntuale, formată de cele două silabe de la sfîrşitul radicalului, accentul apare foarte rar în cuvintele româneşti. Cuvinte ca prepeliţă, veveriţă, accentuate pc aate-penultima silabă a radicalului „prezintă Ov-ntru noi difieul-tăţi“37 in pronunţare. Această accentuare apare în exemple mai numeroase la cele în -iţă, dar şi. aici se observă tendinţa űe a accentua pe ultima silabă ,a radicalului: chiculiţă, romanţţă etc. In preluarea cuvintelor din maghiară, a^are^deei, ca o tendinţă firească selectarea, cuvintelor cu silabe mai puţine şi cu accentul pe ultimele silabe ,ale radicalului. Âvînd în.vedére acest criteriu, nu putem considera decît forme, străine cuvinte ca: aprójószág>ăproiosag „orătănii0, aranyér>aranier „hemoro-izi“3s, bandagazda> bandăgâzdă „şef de echipă", fiákeros > fid-căruş, „birjar", hátgerinc > hâtgherinţ „coloană vertebrală^, ide-ges>idegheş „nervos", kegyelem> chégelém „iertare0, szívbajos > sivbaioş „epileptic*1, szomorúfűzfa > somorufiţfo „salcie pletoasă", túlságos >tulş<igoş „excesiv^.
      Accentul cuvintelor împrumutate din maghiară n-a modificat structura accentologică românească. în cazul unor euvinto româneşti se presupune o schimbare a accentului sub influenţă
      55 G. T. Tohăneanu, Studii, p. 116—124,
      36 Cf. AUT, VI, 1968, p. 296.'.
      37 Iordan, LRCr p. 157.
      38    De altfel şi Tamás L. preia observaţia subiectului anchetat care spune că e pe „ungureşte"!
78
inaghiară:    grădiiiâygrădină, >hîrtie>hîrtie, mărită>măriţă,
suspin>suspin, sughit >sughit?9 etc.-: Ipoteza^. mai - alss dacă avem în vedere şi criteriul geografiei lingvistice (răspîftdirea numai prin Ardeal), nu poate fi; exclusă, dar nici dovedită total, influenţa maghiară e posibilă, dar elefnentul hotărîtor, intern, care a creat posibilitatea acestei duble accentuări, este elasticitatea sistemului accentologic românesc în* cadrul radicalului. Aşa cum arată Romulus Todoran, existenţa altor cuvinte româneşti, cu structuri fonetice aproape la fel, accentuate pe prima silabă (poăină, brudină-, gădina), au pefrnis o accentuare nouă a cuvintelor în discuţie40.
     Sistemele limbilor sînt diferite. Deosebirea dintre limbile în contact, oricît de mare ar fi ea, se reduce, totuşi,' în cadrul unor relaţii lingvistice mai îndelungate. Acest lucru se poate constata şi la nivelul graiurilor româneşti şi maghiare din Ardeal. Se ştie că limba maghiară are un sistem accentologÎG foarte închis. Accentul e pe prima silabă şi acesta se impune imediat şi în cadrul împrumuturilor făcute de ea41. Sub influenţa limbii române însă, acest accent, lipsit de mobilitate, devine, în graiurile răsăritene maghiare, un element lingvistic mai dinamic. Astfel, în comuna Lujerdiu, din Ardeal, accentul tuturor cuvintelor maghiare este pe silaba penultimă'12, ceea ce dovedeşte că împrumutul e posibil în oricare compartiment al limbii 43. Tot în aceste graiuri, vocalele sub accent sînt mai lungi decît în alte părţi44. Acest lucru se datorează influenţei accentului românesc, strîns legat de cantitate, asupra celui maghiar din Ardeal. Dinamizarea accentului maghiar din graiurile estice este o dovadă că nu există obstacole de netrecut în calea împrumutului, indiferent de limba care preia.
     In concluzie, se poate spune că distanţa dintre accentul cclor două limbi în contact nu este atît de mare cum se crede de obicei. Deosebirile, care se reduc de fapt la locul accentului, se ,,macină“ în procesul adaptării cuvintelor maghiare la sistemul accentologic al limbii române. Sistemul accentologic românesc, care exploatează calităţile fonemelor străine: cantitatea, gradul de deschidere, asemănările cu corpul fonetic al
     29      Pătruţ, Influenţe, p. 216; T. Teaha, Graiul din Valea Grisului Negru, Bucureşti, 1968, p. 31.
     40 Todoran, NL, p. 306.
     41 Blédy, Influenţa, p. 12.
     12 Kálmán, Ny elv j., p. 87.
     Becker, Sprach., p. 39.
     ,4 Benkö, MNyt, p. 94.
unor cuvinte din română etc., fixează un nou Ioc de accentuare a cuvintelor împrumutate. Astfel se explică accentuarea lor în partea finală a radicalului şi nu aşa cum credea Traian Costa: „în timp, ce în limba maghiară se accentuează întotdeauna prima silabă, în româneşte, aceleaşi cuvinte (dacă nu devin feminine* maghiara n-are genuri), trec.de cele mai multe ori accentul pe ultima silabă. Poate că aşa a accentuat mai de mult şi limba rnagMară[!?]w45.
     Schimbarea locului ocupat de accent în cuvintele împrumutate din maghiară este rezultatul procesului de adaptare pe teren românesc. In acest proces al presiunii sistemului accen-tologic din limba română, caracteristicile fonemelor din etimonul extern, convenabile accentului românesc, sînt valorificate pe deplin.
      *'■* Traian CosUi, Cuvinte maghiare în limba română, în CV, I, 19401 nr. 2, p. 35.
                                   RAPORTUL DINTRE CANTITATEA VOCALELOR MAGHIARE Şl ACCENTUL ROMÂNESC
     Cercetările privind raportul dintre cantitatea vocalelor şi accentul cuvintelor se bucură în lingvistica românească de o atenţie deosebită. Numeroasele articole apărute în acest domeniu reprezintă aproape tot atîtea păreri, începînd de Ia negarea categorică a oricărei legături pînă la admiterea unui râport de la cauză la efect între cantitatea şi locul accentului.
     în cele ce urmează dorim să formulăm cîteva observaţii cu privire la unul din aspectele acestei probleme atît de controversate: ce relaţii există între cantitate şi accent în împrumuturile lexicale dintre limba română şi limba maghiară?
     Datorită faptului că locul accentului în limba maghiară este fix — întotdeauna pe prima silabă, prin urmare accentul cuvintelor împrumutate de maghiară din alte limbi nu-i pot impune alt loc — şi pentru că limba română nu cunoaşte cantitatea cu valoare fonologicâ, cercetările de pînă acum — cu excepţia a două dintre ele, asupra cărora vom reveni amănunţit — s-au referit exclusiv la raportul dintre cantitatea vocalelor maghiare şi locul accentului în cuvintele împrumutate din limba română, neglijînd specificul vocalelor accentuate româneşti şi consecinţele acestuia în tratarea vocalelor din eti-moanele maghiare.
     în cercetările avînd ca obiect adaptarea cuvintelor maghiare, unele referiri la influenţa limbii române asupra celci maghiare, deşi aceasta e, în primul rînd, o problemă a lingvisticii maghiare, sînt absolut necesare. Influenţa fiind reciprocă,
ti — Con tac le lingvistico, ISBN 073-56-0078-4
  81
este vorba de un proces bilateral în care faptele se împletesc extrem de strîns. Astfel, se poate afirma, fără exagerare, că limba română începe adaptarea viitoarelor împrumuturi încă pe teren lingvistic maghiar. Sub influenţa limbii române, graiurile maghiare estice, chiar dacă nu-şi pierd anumite particularităţi caracteristice limbii maghiare, le reduc totuşi la proporţii care înlesnesc în mare măsură realizarea împrumuturilor. De exemplu, vócalelé lungi, sub influenţa română/ devin semi-lungi, accentul este mai legat de cantitate etc.; întrucît toate aceste fapte servesc, indirect, viitorul proces de adaptare pe teren românesc, nu se poate face abstracţie de ele.
      Atenţia constantă acordată de lingvişti problemei în discuţie s-a concretizat în formularea unor păreri pe cît de categorice pe atît de opuse. Referindu-se la accentul cuvintelor de origine maghiară din limba română, L. Treml afirma, acum mai bine de patru decenii, că „nu există nici o legătură cauzală între vocala accentuată românească şi cantitatea maghiară**1. Pornind de la o cercetare amănunţită asupra variaţiei de durată a fonemelor limbii române, prin care constată, între altele, că vocalele accentuate sînt mai lungi decît cele neaccentuate, P. Neiescu susţine, într-un articol publicat în 1958-,, existenţa unei strînse legături între vocalele lungi din limba maghiară şi poziţia accentului în cuvintele preluate din această limba. Întrebîndu-se dacă exista legătura între cantitate şi accent, autorul afirmă hotărît în concluziile articolului; „ .,. există o legătură cauzală între cantitatea maghiară şi. accentul românesc şi invers,. între accentul românesc şi caniitatea maghiarăCele două păreri prezentate mai sus, prin poziţia fermă a celor doi lingvişti, se exclud reciproc, iar opoziţia lor totala a făcut ca cercetările referitoare la această problemă să fie continuate. Intr-un articol4 din 1984, după cîteva referiri la: problemele generale ale sistemului de accentuare din limba română, pentru a explica procesul complex al fixării - accentului, L. Balázs ajunge la o concluzie prin care sugerează existenţa unei căi de mijloc între cele. două păreri âtît de deosebite: „Adevărul se află cam la mijloc între cele două păreri extreme, căci influenţa cantităţii se manifestă în cadrul unuia dintre tipurile accentologice, iar tipurile accentologice n-au o valabilitate ge-
     1 Treml, Wortakzent, p, 50.
     2 Neiescu, Cantitate şi accent, p. 135—142.
     8 Neiescu, Cantitate şi accent, p. 140.
     * Balázs, Accentul, p. 67—74.
82
neţală<<5. O astfel,de rezolvare? a.problemei se pare..că.a-a;£ost acceptată de nici una din părţile opuse, întrucât la Conferinţa naţională de lingvistică românească (1—13 octombrie 1964) discuţiile se reiau de la început. Cu acest prilej, L. Tamás prezintă comunicarea: Accentuarea cuvintelor româneşti de origine maghiară, în care, revenind asupra ideii exprimate în 1934, face cîteva precizări şi, respingind concluziile la care a ajuns P. Ne-iescu, susţine constatarea cunoscută, după care .legătura între cantitatea maghiară şi accentul românesc — legătură dealtfel foarte importantă — nu poate ° fi numită cauzală decît cu rezerve serioase*17. Luînd cuvîntul în cadrul discuţiilor, P. Neiescu a subliniat încă o dată legătura strînsă dintre cantitate şi accent, arătînd că statistica obţinută pe baza exemplelor date de Li., Balázs, în articolul eitat.de noi, serveşte, de fapt, teoria cauzalităţii, întrueît majoritatea cuvintelor în discuţie oglindesc, prin locul accentului, legătura cu vocalele lungi maghiare. Con-testîndu-şi reciproc rezultatele cercetărilor întreprinse, lingviştii amintiţi au rămas pe poziţiile iniţiale, exprimînd, în acelaşi timp, dorinţa lor de a asculta şi alte opinii în această chestiune. O prima intervenţie îi aparţine lui Gy. Márton, : care, într-un articol8 apărut în 1966, studiază minuţios corelaţia dintre accent şi durata vocalelor în împrumuturile româneşti ale graiului ceangău din Moldova. Fără să se pronunţe în favoarea unuia sau altuia dintre cei doi lingvişti aflaţi în controversă, ;autorul, care de fapt urmăreşte numai un aspect al discuţiei, şi anume raportul de la. accent la cantitate (transformarea vocalei accentuate din română în vocală lungă în maghiară), ,nu şi raportul de la cantitate la accent (transformarea
       5 Balázs, Accentul, p. 69.
       6       De altîel, observaţiile formulate de L. Balázs nu ocupă o petiţie de mijloc între cele două păreri extreme, ci ele coincid, mai ales în privinţa concluziilor, cu cele ale lui L. Tamás. Printre altele, L. Balázs admite „influenţa cantităţii11, dar o subordonează acţiunii „tipurilor accentologice", ceea ce înseamnă, implicit, negarea raportului de cauzalitate dintre cantitate şi accent (vezi Accentul, p. 60). Ace astă idee coincide, cu deosebiri care nu ating esenţa problemei, cu cea formulată de L. Tamás: „...eu nu tăgăduiam orişice legătură intre cantitate şi accent, ci spuneam numai că această legătură nu are caracter cauzal" şi,
» continuă L. Tamás, „fără a nega legătura între cantitate şi accent subliniam importanţa acţiunii tipurilor accentologice (acum aş spune mai exact: morfoaccen toîogice) în stabilirea accentului cuvintelor împrumutate din maghiară". (L. Tamás, Accentuarea cuvintelor româneşti de origine maghiară, p. 1 [luerarc în manuscris]).
       7 In manuscrisul comunicării amintite, p. 4.
       6 Márton, Corelaţia, p. 81—86.
83
vocalei lungi din maghiară în vocală accentuată în română), acceptă observaţiile lui P. Neiescu în legătură cu corelaţia dintre accent şi durata vocalelor în cuvintele de origine românească în limba maghiară.
     După o atentă analiză succesivă a vocalelor a, e, o, u, şi i, se conchide că efectul accentului românesc în lungirea vocalelor din împrumuturile lexicale româneşti ale limbii maghiare, deşi „depinde în mare măsură de o serie întreagă de factori lingvistici"3, se poate constata la toate vocalele, chiar dacă nu în proporţii egale. Astfel, în legătură cu vocala á (a lung) se constată că „se iveşte aproape exclusiv numai în poziţia accentuată"10. iar înlocuirea lui o cu ó se produce „numai în poziţie accentuată"11.
     Materialul lexical care a ocazionat concluziile atît de diferite ale lingviştilor citaţi a fost destul de variat nu numai sub aspectul cronologiei, ci şi în ceea ce priveşte repartizarea lui teritorială. P. Neiescu cercetează un număr mare de cuvinte, de la primele împrumuturi pînă la 191812, iar Márton Gyula examinează raportul în discuţie în împrumuturile româneşti ale unui grai. Consideraţiile pe care le vom face în cele ce urmează sînt prilejuite de notele divergente din articolele amintite şi de studierea unor împrumuturi mai recente din limba română.
     Se întîmplă, şi nu rareori, ca un vorbitor, folosindu-se de o altă limbă decît cea maternă, să fie acuzat de „accent străin** pentru anumite abateri de la sistemul limbii respective. Aşa cum uşor se poate observa însă, de cele mai multe ori aceste „scăpări" ale subiectului vorbitor nu sînt de ordin accentologic, ci caracterizează felul în care sînt pronunţate şi legate între ele diferite sunete. Aşadar, şi cel care accentuează corect poate fi învinuit de „accent străin". Cum se explică această generalizare a sensului: de la greşeală de accentuare pînă la greşeli de orice fel în pronunţare? Deosebirea care apare între accentuarea corectă şi cea stigmatizată se datoreşte pe de o parte distanţei care separă două baze de articulaţie, iar pe de altă
     8 Márton, Corelaţia, p. 86.
     30 Márton, Corelaţia, p. 82.
     11 Márton, Corelaţia, p. 83,
     12      Pentru a ilustra raportai dintre accentul românesc şi cantitatea
vocalelor maghiare în împrumuturile din limba romană, P. Neiescu se foloseşte de prima parte din lucrarea lui G. Blédy, Influenţa, iar pentru clementele maghiare, de cercetările lui S. C. Mândrescu, sintetizate în El. ung.
84-
parte, nepotrivirilor care se ivesc între o bază do articulaţie străină şi baza de audiţie proprie, cea a limbii materne. Fiecare limbă are un specific al său în realizarea aspectului sonor al comunicării, mai mult sau mai puţin îndepărtat de cel al altor limbi. Intre unele limbi, cum e cazul românei şi al maghiarei, particularităţile din anumite compartimente ale lor ajung la un contrast total. Aceasta se întîmplă, de exemplu, în cazul accentului. In limba română el dispune de o libertate relativ mare, se plasează de obicei pe una din silabele ultime ale radicalului şi poate servi la diferenţierea semantică şi gramaticală a cuvintelor, avînd, deci, rol fonologie (dar numai accentul mobil obligatoriu). Accentul maghiar este fix, cade întotdeauna pe prima silabă şi nu are rol fonologie.
      După cele expuse anterior, apare ca un fenomen normal dificultatea vorbitorilor care se găsesc în faţa celor două sisteme accentologice, opuse total prin caracteristicile lor. Cercetarea mijloacelor de îmbogăţire a limbilor a dovedit că împrumuturile se realizează nu numai între limbi înrudite, dac şi între cele destul de îndepărtate. în cazul din urmă însă, obstacolele sînt mai numeroase, dificultăţile de un grad sporit, procesul preluării caracterizîndu-se printr-o complexitate mai mare. Elementul lingvistic preluat, purtînd amprenta sistemului limbii din care provine, se simte ca un „corp străin“ şi este supus unui adevărat „tratament" de adaptare la normele noului sistem. Comparînd părţile componente ale cuvintelor magh. hűtlen şi rom. viclean se constată că punctele comune sînt aproape inexistente, deşi primul este etimonul celui de al doilea. Dacă vom urmări însă istoria acestui cuvînt, prin etapele sale intermediare de la magh. diai hitlen>rom. hicleăn, ficledn13 etc., pînă la forma sa literară vicleăn, vom observa că nu s-a înîtmplat nimic inexplicabil. Aspectul literar al cuvîntului este un rezultat al acţiunii legilor limbii române, iar variantele sale sînt tot atîtea straturi care s-au suprapus înconjurînd „corpul străin44 şi adaptîndu-1 întru totul sistemului limbii noastre.
      O       etapă deosebită din şirul celor care formează procesul de adaptare o reprezintă schimbarea accentului. La preluarea unui cuvînt străin — din cauza împrumutării lui, în majoritatea cazurilor, din aspectul vorbit al limbii — primele greutăţi se ivesc chiar la receptarea lui de către baza de audiţie nouă, neobişnuită cu particularităţile bazei de articulaţie străine14. Elemen-
      13     Cf. B. Cazacu, Fagini de limbă şi literatură veche, Buc., 1964, p. 169.
      14 Cf. Iordan — Manoliu, Introducere, p. 25.
85
tul cél mai s tr i dent (chiar dacă nu e cél mai important şi cel mai'dificil) din complexul sonor al unui cuvînt, care incomodează evident auditorul, este accentul, desigur, numai, atunci eînd locul lui diferă mult de cel reclamat de sistemul accentologic al limbii care rcceptează. Eforturile cerute vorbitorului de către accentul străin sînt mari şi îi solicită în măsură deosebită atenţia asupra unui element căre, în majoritatea cazurilor, nu contribuie la conţinutul mesajului, neavînd rol fonologie15. Din Cauză că pretinde o atenţie prea mare în corn paraţie cu rolul îndeplinii în comunicare, se ajunge la o tratare diferenţială a iui, aşa cum se întîmplă şi cu alte fenomene caracterizate prin această disproporţie. In cazul în care accentul străin se opune total sistemului accentologic din limba care primeşte cuvîntul, locul lui se schimbă sub presiunea noului sistem. Dacă însă accentul străin se abate doar de la noul sistem de accentuare, fără să i se opună total, este tratat cu oarecare îngăduinţă, ceeâ ce-i prelungeşte existenţa. Aşadar, din cauză că rolul accentului în comunicare este extrem de redus (avem în vedere nümai accentul cuvîntului) şi pentru că atenţia vorbitorului este orientată spre clemente de care realizarea comunicării depinde într-o măsură niult mai mare, accentuarea unor cuvinte străine scapă de sub control vorbitorul. Aceste cuvinte, neglijate în privinţa accentului, circulă cu „aedeniu! străin". Cară eteri zînd' o abatere frecventă, sintagma „accent străin" Se generalizează^ mareînd abaterile în general de la pronunţarea obişnuită a limbii respective, chiar dacă ele nu se referă'neapărat la natură1 accentului! în unele cazuri acest ,,defect", menţinerea accentului originar, se transformă într-un avantaj pentru cuvintele de acest fel, cît şi pentru limba care împrumută. Fenomenul se poate constata, de exemplu, în cazul unui număr considerabil de dublete accentuale, unde unul din termeni îşi menţine accentul iniţial, „străin", ceea ce-1 salvează de la omofonie şi îi asigură, prin aceasta,- dreptul de a fi menţinut. Avantajul limbii de pe urma unei asemenea situaţii este evident16, ea dispunînd de un mijloc de a-şi îmbogăţii posibilităţile de exprimare şi de nuanţare a conţinutului comunicării.
     u O dovadă grăitoare pentru valoarea lingvistică redusă a accentului este şi lipsa accentului grafic în majoritatea limbilor. De aici reiese şi mai clar dorinţa vorbitorului de a economisi atenţia solicitată de accent şi de a rezolva eventualele confuzii cu ajutorul... contextului!
     16 Vezi Tohăneanu, Studii, p. 116—124.
86
     Observaţiile de jpînă- acum, de ordin ceva mai general, Jj,e înlesnesc analiza corectă a raportului dintre accentul, limbii române şi acela al limbii maghiare. Aceste limbi dispun de sisteme accentologice care diferă, atît în privinţa mobilităţii şi a locului11 ocupat în cuvînt, cît şi, în parte, în privinţa funcţiei pe care o îndeplinesc. Ca urmare a acestei situaţii, în limba maghiară toate împrumuturile din română, ca şi cele din alte limbi, sînt accentuate pe prima silabă, de exemplu: dúlcsáca< du;ceaţă, búletin<buletin, szóra <soră. (în cazul ultimului exemplu, deoarece cuvântul are radical monosilabic în limba română, accentele coincid.)
     Atunci cînd limba română împrumută cuvinte din maghiară, adaptarea lor se realizează printr-un proces mai complex datorită şi caracteristicilor multiple ale accentului românesc. Se impune, în primul rînd, deplasarea accentului dc pe prima silabă şi fixarea lui pe una din silabele cerute de sistemul accentologic românesc. Desprinderea accentului originar se efectuează eu destulă uşurinţă, fără să provoace schimbări de natură semantică sau gramaticală, deoarece accentul maghiar nu are valoare fonologică, Dacă schimbarca accentului e posibilă, se iveşte problema criteriului după care se face noua distribuţie a accentului în aceste cuvinte. Stabilirea noului accent se realizează oare exclusiv şi mecanic pe baza criteriilor impuse de sistemul accentologic românesc, sau există un element cu trăsături apropiate în cele două sisteme, care să permită identificarea anumitor legături în ceea ce priveşte alegerea locului nou pentru accent? Credem că un astfel de element este tocmai cantitatea, care, chiar dacă există şi independent de' accent în anumite limbi (magh. cehă etc.), apare totuşi constant ca susţinătoare a accentului .Sîntem convinşi că
     17      Se susţine că în limbile în care accentul este pe prima silabă a cuvîntului rolul lui ar ii să semnaleze „începutul unui nou cuvînt“ în vorbire. Această valoare a accentului fix de pe prima silabă a cuvintelor ni se pare cel puţin discutabilă. In primul rînd pentru că în majoritatea limbilor cunoscute accentul nu e pe prima silabă şi, cu toate acestea, delimitarea cuvintelor în propoziţii nu cere un efort special. In al doilea rînd, apariţia acestei funcţii de a diferenţia unităţile lingvistice în vorbire pare un nonsens, întrucît aici nu se accentuează fiecare cuvînt în parte (ar fi ca o silabisire la nivelul propoziţiei, cf. Puşeariu, LR, II, p. 179); din contră, ele îşi pierd în largă măsură autonomia iniţială în favoarea unei unităţi mai mari {sintagmă,^ propoziţie etc.). Credem că nu greşim, după cele arătate mai sus, dacă afirmăm, în opoziţie cu alte puncte de vedere (cf. ÎL, p. 94), că în limba maghiară accentul nu are rol fonologie, ci contrastiv.
87
nu este lipsit de importanţă nici faptul că funcţiile'pe care le îndeplineşte în unele cazuri accentul în limba română sînt satisfăcute în limba maghiară de două elemente: accentul şi cantitatea. Lipsa valorii fonologice a accentului maghiar este suplinită de cantitatea vocalelor, care are această valoare. Exista deci, un punct, comun, cel puţin parţial, între accentul românesc şi cantitatea maghiară şi în ceea ce priveşte funcţia lor!
   Dupâ cum am văzut, limba maghiară dispune de un acccnt care, din pricina poziţiei sale rigide, nu se poate încadra perfect In limba română. Are, în schimb, vocale diferenţiate din punct de vedere cantitativ, ceea ce se poate constata şi în limb-) română, dar numai în cazul vocalelor accentuate. Acestea din urmă sînt întotdeauna 'mai lungi decît cele neaccentuate (fără ca această diferenţă de ordin cantitativ să dea naştere la corelaţia: vocală scurtă — vocală lungă, corelaţie cunoscută în limba maghiară: a — á, e — é, i — i, ö —-ő etc. şi care are valoare fonologică: tart „el ţinew —■ tárt „deschis", kár „braţ — kár „pagubă“, t&r „sparge" — tör „pumnal" etc.18). Cantitatea mai mare a vocalelor în limba română e strîns legată de accent1’’. Nu este de mirare, prim urmare, faptul că, atunci cînd limba română s-a găsit în faţa unui accent incomod, ea şi~a orientat, accentul spre vocalele cu o cantitate mai- mare, 'pe tare- le-a simţit a fi accentuate, conform legăturii strînse dintre cantitate şi accent în română. Vorbitorii români, nedeprinşi să sesizeze diferenţa de durată izolată de accent, interpretează cantitatea străină drept accent20. Prin stabilirea accentului pe vocalele lungi, caro, datorită acestui fapt, rămîn mai lungi şi. în limba română, s-au înlăturat inconvenientele accentului străin şi, în acelaşi timp, s-a rcspectat şi legătura dintre locul accentului şi durata vocalei accentuate. Ca o concluzie parţială, putem afjnna că accentul are drept urinare lungirea vocalelor respective, dar, atunci cind cantitatea există deja, el nu ezită să ocupe acest loc convenabil. Vocalele lungi, prin durata lor deosebita, atrag accentul care simte nevoia unui suport material mai solid.
      Un exemplu care probează pînă la evidenţă existenţa legăturii strînse între cantitate şi accent ni-1 oferă limba latină. Cu toate că latina avea un accent liber, situaţie moştenită. în
      ls Vocalele lungi încep să iie marcate în scrierea maghiară înce-pînrî din secolul ai XVIl-lea, dar s-au dezvoltat cu secole înainte. Cf. Bárczi-Benkö-Berrár, Magy. nyelvt,, p. 164—165.
      13     P. Neiescu, Contribuţii la studiul variaţiei de durată a fonemelor limbii române, în CL, j, 105(3, p. 65—79.
      !0 Cf. Neiescu, Cantitate şi acccnt, p. 136.
88
parte, de limbile romanice, acesta nu dispune însă de o independenţă absolută tocmai din cauza cantităţii. Dacă în cuvintele latineşti vocala penultimă era lungă, aceasta impunea şi fixa-
                                                                -L       S-
rea accentului pe silaba penultimă, de exemplu: cant ars, habere, dar viridis, integrum etc. Cei care au cercetat acest raport au ■arătat că: „...legătura dintre vocala din silaba penultimă şi ■accent este una dintre cele mai vechi relaţii obligatorii după care se organiza structura prozodică în latină"21. Numai după ce cantitatea se defonologizează, datorită accentului dinamic, accentul scapă de condiţiile impuse strict de cantitate, care i se subordonează. Accentul devenit astfel liber cumulează şi rolul fonologie îndeplinit pînă atunci de cantitatea vocalelor. Deşi în limbile romanice natura relaţiei analizate apare mult schimbată, totuşi nici uneia dintre ele nu-i este străin simţul cantităţii, iar accentul, în general, nu este scutit de implicaţii cantitative. A. Martinét, vorbind de accentul din portugheză, constată ca o particularitate frapantă a acestuia natura sa prin excelenţă cantitativă, concretizată într-o disproporţie ieşită din comun între vocalele accentuate şi cele neaccentuate. Observaţii de acest fel nu lipsesc nici în legătură cu natura cantitativă a accentului din limba franceză22, bulgară23, cehă24. Aceeaşi strînsă legătură dintre accent şi lungime vocalică este susţinută de lingviştii E. Sievers, O. Jespersen, A. Forchammer, M. Grammont, A. Schmidt, O. v. Essen, Benkő Loránd25.
      Oprindu-ne la, situaţia din limba română — unde, cum a demonstrat P, Neiescu încă în .1958, în articolul la care ne-am referit, există o strînsă legătură intre cantitate şi accent — considerăm, după toate observaţiile făcute pînă acum, că nu e necesar să revenim asupra materialului analizat şi nici asu-
      21      lordan-Manoliu, Introducere, p. 71; tot aici se arată (p. 71) că „Sub influenţa acccntului dinamic, vocala pronunţată cu mai multă intensitate se lungeşte... iar vocala din silabele neaccentuate se scurtează: Cantitatea vocalei devine subordonată accentului şi se defonolb-gizează [s.n. — F.K.]“, ceea ce se întîmplă şi in. cazul adaptării împrumuturilor venite din maghiară {cu precizarea că, uneori, accentul românesc găsea deja In etimon vocala lungă necesară plasării sale).
     22      Cf. Martinét, Economie, p. 172, şi B. Spang — Thomsen, L'ac-cent en franţais moderne, în Etudes romanes déáiées ă A, Blinkenberg, Copenhaga, 1963, p. 192 et passim.
      "3 Gh. Bolocan, Opoziţia de cantitate în limba bulgară, în Omagiu Rosetti, p. 74.
     24      Gh. Ciplea, Accentul şi lungimea vocalică în elementele de origine română din graiurile cehe din Banat, îri CL, XI, 196G, nr. 2, p. 211.
      -■* Cf. Benkő Loránd, în A hangsúly, p. 64—65, unde dă o vastă bibliografie a problemei.
89
    pra concluziilor ia care s-a ajuns-, întrucît ele> ni se par- conforme cu-realităţile lingvistice:      .
         Existenţaumii raport de la cauză la: efect între cantitatea din- maghiară şi accentul românesc este dovedită şi de cercetările statistice. în limba română accentul este inseparabil de cantitate, aceasta fiind una din formele de concretizare a accentului. Ca element component al accentului, cantitatea nu se opune, nu este un factor extern tipurilor accentologice, ci unul din criteriile care contribuie la realizarea1 acestor tipuri de accentuare în cadrul cuvîntului. Dacă în limba maghiară accentul se desprinde vizibil de cantitate, în română accentul este şi cantitate, iar cantitatea, o parte a accentului. Analizînd cauzele \ care duc la stabilirea accentului în cuvintele româneşti de origine maghiară, L. Balázs face o cercetare statistică întemeiată pe ideea că accentul şi cantitatea sînt două elemente separate care se pot uni sau Opune în procesul fixării locului de accentuare în limba română. Fără să aibă în vedere caracterul ca.n~ titaiiv al accentului românesc şi realizarea sa;în radical (la nume), L. Balázs ajunge la concluzii pertinente privind raportul dintre cantitate şi accent. Fără să susţină teoria relaţiei cauzale1 dintre cantitate şi accent (él distinge net tipul accentologic, pe de o parte, şi cantitatea pe de altă parte},-autorul nici nu o contestă- total, demonstrînd, în statistica sa, că vocalele lungi maghiare se realizează-ca "vocale accentuate româneşti în proporţie de -78,89VÖ26- Aşa cum arată P. Neiescu -—acest procent destul de mare devine argument pentru raportul cauzal dintre cantitatea maghiară 'şi accentul românesc27.
         Pentru a confirma sau infirma, total sau parţial, statistica lui L. Balázs şi teoria cauzalităţii dintre accent şi cantitate, susţinută de P. Neiescu, am procedat şi noi la ó cercetare statistică bazîndu-ne pe aceleaşi criterii pe care le-a avut în vedere L. Balăzs, dar. aplicate la un număr sporit de cuvinte şi la un material mai variat28, extras din dicţionarul lui L. Tamás. Din cele 2 830 de cuvinte din dicţionar, considerate de Tamás ca avînd la bază etimoane maghiare, am renunţat, fireşte, la împrumuturile monosilabice şi la verbe23.
         ZB Balázs, Accentul, p. 72. In teza să de doctorat Bilingvismul, acelaşi autor indică un procentaj de aproximativ 80%.
         27 Cf. CL, XII, 1967,-nr. 1, p. 64.
         28      L. Balázs ia în discuţie o parte din cuvintele de origine maghiară din DM şi împrumuturile din. maghiară în graiul satului Voivozi, punctul cartografic 325 diri AL.R-II2, cf. Accentul, p. 69. -
         29      Excluderea verbelor se explică nu numai din cauza accentului lor liber mobil (cí. Balázs, Accentul, p. 70), ci şi din alte motive, Ver-
 90
     Pentru a opera cu-un material-asemănător sub/aspect-calitativ cu cel al lui L. Balázs, am renunţat şi la cuvintele fără voqale ,,lungi deşi, după cum am arătat, unele vocale scurte, datorită gradului lor de deschidere, pot avea un spor cantitativ care e capabil să determine locul accentului în cuvînt. Iată cîfceva exemple din această categorie: becsület>biciuleti „cinste11, cinterem> ţintirim „cimitir14, hirte len> hirtileân „instantaneu köpenyeg>căpeneăg ,,manta“ etc.                     .
     După cum se poate observa, vocala magh. e (=e):din zona
accentuală devine vocală accentuată (este mai lungă decît ő, ii, i etc.).                                        -
     Am exclus, de asemenea, cuvintele cu toate vocalele lungi: úcn'ú>aghieu „tun“, bérlés> berliş „căptuşeală", csárdás>cear-daş, mártás >mărtaş ,,sosK, rántás >Hntaş, szíjgyártó> sighiar-tău „curelar", téglázó > teglăzău „fier de călcat" etc.
     Nici aceste cuvinte nu pot fi tratate nediferenţiat. Am văzut că vocalele finale lungi, şi nu numai în limba română, sînt
0 marcă a accentului.
     în sfîrşit. pentru a evita orice interpretare subiectivă, ám renunţat şl la cuvintele cu accentul nemarcat în dicţionarul iui L. -Tamás (chiar şi atunci cînd cunoaştem accentuarea1 unora dintre 'elé): álkörmös>arculmeş „(un fel de) sirop", bálház> >balhaz „sală de dans<£, csatorna>cetîrnă ,,eanal“, kăpolna> >căpîlnă „capelă", oitalom>oltalvi „protecţie" etc.
     După această operaţie, din cele 2 830 de cuvinte, cîte înregistrează, în total, dicţionarul lui L. Tamás, s-au desprins
1 163 de etimoane cu vocală lungă care, conform raportului dintre cantitate şi accent, trebuia sa devină locul accentului românesc. în urma analizei fiecărui cuvînt în parte, s-a putut constata că 1 053 de forme, adică 00,55% din cele 1 163, dovedesc
bele, după cura am arătat în altă parte, se încadrează. în conjugarea a IV-a şi realizează aproape totdeauna paradigme cu radical neac-centunt, iar cele carc realizează, paralel, şî paradigme cu radical accentuat sînt reduse ca număr de silabe; în cele mai multe verbe de origine maghiară numai o silabă provine din. etimonul maghiar (de ex. bir(ui),< < bir) şi astfel ies din sfera discuţiei noastre. Chiar şi în rarele cazuri tind verbele au şi O paradigmă cu radical accentuat şi cu un corp fo-hetic mai amplu, accentul se plasează aproape de sfîrşitul' radicalului şi exploatează calităţile fonemelor din etimon: engc.d(ni)>îngădui, pró-i>âl(ni)>probălui (alături de îngăduiesc, probăluiesc) etc., cî, Guţu Róni alo, Morfologie, p. 337-—338. Verbele de origine maghiară sînt relativ puţine şi .cele mai răspîndite sînt acceptate cu paradigme totdeauna accentuate pe flective. •, .       >■
                                                                                                                                              m
 existenţa unui raport de la cauză la efect între cantitatea vocalei rimgkiare şi accentul românesc/
      în privinţa raportului în discuţie, un exemplu excelent ni se pare a fi perechea de cuvinte maghiare csikós „herghelegiua şi csíkos „vărgat". După cum se poate observa, structura fonetică a celor două cuvinte este aproape identică. Singura deosebire dintre ele constă în faptul că în primul cuvint o, iar în al doilea i slnt lungi (ó, i). Aşadar cele două cuvinte îşi datorează individualitatea deosebirii cantitative dintre vocalele o—i. După trecerea lor pe teren lingvistic românesc, această deosebire se menţine, dar ca o deosebire de accent: csikos>ci-căuş — csikos> cicoş! Interpretarea cantităţii maghiare drept accent de către vorbitorii români este evidentă (magh. o'>rom. ău, carc atrage accentul, iar magh. z>rom. i accentuat). Dacii deosebirea cantitativă n-ar fi fost astfel înregistrată, cele două cuvinte ar fi trebuit să ajungă în română la acelaşi complex sonor şi la acelaşi accent (ambele etimoane sînt bisilabice, ambele se termină în consoană, ambele au accentul pe prima silabă). Numai cunoaşterea particularităţilor din etimon lămureşte accentuarea lor diferită.-Natura cantitativă a accentului românesc şi legătura dintre cantitatea maghiară şi accentul românesc?0 găsesc o ilustrare deosebit de evidentă în aceste două cuvinte, dar nu mai puţin clar apar şi în alte sute de exemple.
      Deoarece toate constatările noastre ne-au conturat acelaşi raport cauzal dintre cantitate şi accent, stabilit de P. Neiescu,. ne simţim obligaţi, pentru a sublinia valabilitatea ideii, să analizăm „excepţiile44 care par să nu respecte transformarea cauzală a cantităţii în accent şi pe care L. Tamás le crede suficient de puternice pentru a infirma raportul în discuţie. în prealabil, însă, dorim să arătăm că în limba română nu numai cantitatea vocalelor din împrumuturile maghiare au cauzat plasarea accentului pe silabele respective, dar că şi vocalele lungite, In cuvintele româneşti, din cauza afectului, dezvoltă un accent nou. Această lungire a vocalei, rezultat al colaborării dintre durată, înălţime şi intensitate, dă naştere la un accent deosebit de puternic care domină accentul vechi, iar în uneie cazuri chiar îl înlătură. Iată cîteva exemple: biniii... şor, stăă-teám spurcat31 ete. Dependenţa strînsă dintre lungirea sunete-
     50 Kis, Sufixul -ău, p, 78.
                                                                                        81 Cf, Iordan, Stilistica, p. 51—75; Mioara Avram, Note asupra accentului ca mijloc de diferenţiere semantică in limba română, în Oma-
92
ff Joi*'1 şi accent este atît de strînsă şi constantă' îri cît se poate caii Tacteriza, aşa cum arată Iorgu Iordan, drept o legătură, „ca de
i   . la cauză Ia efect"32.
    •              Consta tind că legătura cauzală dintre cantitate şi accent
    .nu se poate nega nici în cazul accentului obiectiv şi nici în cazul ’■ ■ celui afectiv, vom încerca să explicăm cuvintele care scapă acestui raport, în sensul că unei vocale lungi maghiare nu-i ;   «corespunde o vocală accentuată              în limba română. De Ia înce-
    put se poate afirma, fără drept             de tăgadă, că majoritatea ho~
 >  turîtoare a cuvintelor împrumutate se conformează transformării şi că exemplele utilizate              în sprijinul existenţei acestui
    raport sînt nu numai cantitativ superioare celor care se opun, ,dar că şi în ceea ce priveşte caracterul lor probant avantajul v e de partea primului grup de cuvinte. Existenţa excepţiilor, cu toate concluziile pe care le generează, nu poate infirma, nici în cazul acesta, caracterul legic al raportului stabilit. Cauzele care provoacă abaterile de la legea generală sînt multiple şi de natură diferită. în primul rînd, nu se poate stabili o ordine , strictă în care se succed diferitele etape ale adaptării cu-77- vintelor. Fiecare termen pe cale de a fi împrumutat se prezintă cu anumite particularităţi de ordin fonetic, morfologie etc., iar r sistemul limbii cate preia acţionează în primul rînd asupra particularităţii străine mai stridente, care nu la toate cuvintele se află în acelaşi compartiment. Sînt situaţii cînd adaptarea la sistemul morfologic precedă pe cea fonetică sau, în majoritatea cazurilor, ,dacă fonetica nu iese în prim plan, ele se întrepătrund şi se realizează simultan.
         Cei care susţin că unei vocale lungi ar trebui să-i corespundă totdeauna o vocală accentuată, pentru a admite caracterul cauzal al transformării, neglijează complexitatea procesului de adaptare. Dacă s-ar face — de fiecare dată — în prima etapă adaptarea la sistemul accentologic, atunci, cu siguranţă, s-ar exclude aceste neconcordanţe. Dar, după cum se ştie, cerinţele de ordin fonetic, morfologic etc. în adaptare se realizează într-o ordine mereu schimbată, iar acţiunea deplină a uneia poate face inutilă intervenţia alteia. Fără această alternanţă în adaptare, nu ar exista nici cuvinte cu accent „străin5* alături de cele
  • cu accent „corect“, nu ar fi dispărut diferenţa de cantitate la o vocală care trebuia să primească accentul etc.
    giu Iordan, p. 53—58; G. I. Tohăneanu, Consideraţii cu privire la stilul artistic al' iui I, Creangă, în voi. Eminescu-Creangă. Studii, Timişoara, 1965, p. 210.
         32 Iordan, Stilistica, p. 57.
93
■
    -   Öin cele 1 163 de cuvinte ar vocale lungi, 'H O, adică 9,45«/b, nu au accentul pe fosta vocală lungă maghiară. Dacă unele dintre ele sînt într-adevăr „excepţii1*, în sensul că nu beneficiază încă, pentru evoluţia lorv de o explicaţie satisfăcătoare sub toate aspectele (de exemplu: bdnat>bănat33 „supărarert, céduládţidiilă^ „biîetu, pálinka >palincăiS etc.), în schimb, cele mai multe sînt excepţii aparente. Multe dintre; acestea din urmă sînt cuvinte simple sau compuse în maghiară, cunoscute, numea de vorbitorii bilingvi, au o circulaţie foarte1 redusă şi; nu slnt adaptate suficient la cerinţele limbii române' nici sub raport accentologic, nici sub alte aspecte. Dăm cîteva-,' exemple din multele posibile (unele depistate deja ca elemente străine după 'faptul că accentul lor nu este în zona âccentologică românească, în ultimele două silabe ale radicalului; neadaptarea unora este confirmată încă o dată prin aceea că nici cantitatea nu este transformată în accent):     apró jószág’ > áproiosag „orătănii
aranyér>áranier „hemoroizi11, bandagazda>bândăgazdă „şef de echipa", bejött>béföiit „compot11, cukrászt ţilcras „cofetar4*, ■pincer>pinţăr „paharnic; chelner'”0, segéd> séged „calfău, sin-tăry-şinter „hingher.";. szeplős>séplösveréby>véreb „vrabie“ etc.                             - !...
    Menţinerea' accentului pe prima silabă indiferent' de numărul silabelor, lipsa substituirii vocalelor ö, Ü, răspfridirea lor extrem de redusă (atestate de puţine-ori), sínt tot atîtea argumente pentru caracterul străin al acestor termeni, în asemenea condiţii, absenţa raportului cauzal dintré cantitatea .maghiară şi accentul românesc este fircască şi întăreşte îŞi^ea convinge-
     33    Schimbarea din magh. bănat în rom. bánót poate să-fie rezultatul analogiei. Presiunea unor forme, extrem de numeroase terminate în -cit, ca Zűcat (alături de lávát), lătrat, păcat, spălat etc,, a putut să determine apariţia formei bânăt. Apropierea cuvîntului de zona adjectivelor în -út (om cu bárjai) a putut să consolideze orientarea accentului pe ultima silabă. De altfel, în. cazul opoziţiei raagh, d-a- şi e-e abaterile, in sensul că devine vocala acccntuată românească o şi nu d, e şi nu é, nu; trebuie să ne surprindă prea mult. In maghiara contemporană acestea sini false perechi de opoziţii cantitative. După cum vom arăta în capitolul consacrat vocalelor, ele se opun nu atît datorită diferenţelor cantitative, cit, mai ales, caracterului ne labial al lui á şi labial al lui a. în limba maghiară veche ele nu érau perechi corelative.
     31    închiderea lui é>i în graiurile maghiare, estice a putut înlesni accentuarea pe u în română şi chiar trecerea Iui i>u: ţudulă.
     25    în ucraineană (limba-sursă a cuvîntului maghiar) accentul se găseşte pe aceeaşi silabă a termenului pe care e şi în româna!
      Subiectul anchetat pentru ALB şi în cazul acesta ţine să, precizeze că termenul e „cam după ungurim-i" (citat după Tamás, EhW.).
:94
rea că locul acestor cuvinte este în categoria „elementeldr străi-ne“. Prin urmare, trecerea cantităţii maghiare în accent este nu numai o cerinţă a limbii române, ci chiar un criteriu, care ■— alături, de altele ■— ne îndreptăţeşte să considerăm drept străine, şi nu împrumutate din maghiară, acele cuvinte în cadrul cărora transformarea amintita nu se realizează. în alte cazuri, prezenţa accentului româncsc în alt loc decît ne-ara aştepta, după poziţia vocalei lungi din etimonul maghiar, ar putea să pună sub semnul întrebării chiar originea maghiară a cuvîntului. Acesta este cazul, probabil, şi al „excepţiilor^: ăreri-da—arendă, gallér—guler etc. Precizăm că depistarea făcuta de noi s-a bazat numai pe legătura dintre cantitate şi accent. Acest lucru ne-a determinat să verificăm indicaţiile date pentru originea acestor cuvinte de dicţionarele etimologice ale
 - limbii române. Verificarea aceasta, ulterioară analizei noastre, a arătat, că, în cazul primului cuvînt, majoritatea lexicografilor români susţin originea slavă a termenului, ceea ce arată şi valabilitatea criteriului folosit de noi. In cazul celui de al doilea cuvînt, se pare că numai Ţikti'n (şi, mai puţin, hotărît, Al. Ciorănescu) formulează rezerve faţă de sursa maghiară a termenului, indicînd pe ultimul plan şi un" etimon maghiar. Transformarea a>u în împrumuturile de origine maghiară este însă, după cît ştim, necunoscută. In cazul acesta, ori cuvîntul nu este preluat din limba maghiară, ori are la bază altă formă» şi nu gallér. Explicarea din maghiară a termenului este atît de înrădăcinată, preluată fără ezitare în lucrările de specialitate, îneît punerea sub semnul întrebării şochează tocmai pentru că ne-am obişnuit să-i cunoaştem „în mod sigur “ originea. Pare posibil ca în ambele .limbi — atît în maghiară, cît şi în română —■ să fie de origine germană (Goller> rom. guler, magh. gallér) sau să fi venit la noi din maghiară, dar într-o perioadă cînd în maghiară o, din forma germană, se mai menţinea (sec. XV)37. în ambele cazuri, trecerea lui o la u este mai firească decît magh. a>rom. u. Desigur, daca nu este de origine maghiară, problema raportului dintre cantitate şi accent în cadrul acestui cuvînt devine o falsă problemă.
       Mai multe exemple arată o transformare a vocalelor lungi
*  încă pe teren lingvistic maghiar care motivează apariţia accentului românesc în alt loc decît ar indica „vocala lungă'"..După cum se ştie38, é şi ű maghiar trec dialectal la i. In cazul acesta
       ^ Bárczi. Magţt. hnnţjt., p. 4n.
       & Kálmán, Nyelvj., p. 84—87.
95
cantitatea vocalei e (e), avînd un grad' mai-mare de apertură,
domină cantitatea lui i şi devine vocala, accentuată în română. Deci tot cantitatea se transformă în accent, dar nu cea a vocalei „lungi14 (care a devenit mai închisă), ci a vocalei „scurte" (care are un grad mai mare de deschidere): magh. dial.: ipillet (lit. épület)>rom. ipalét „edificiu*, kítelen (lit.kénytelen)>rom. chitiîeăn ,fobliga.tli,míhely (lit. műhely)>rom. fmihéi „atelier1* etc.
     Trecerea lui e (e) în ea sub accent, In locul lui i, este sprijinită şi de faptul că e se află în zona accentologlcă românească (kitelen> chitiîeăn şi nu *chîtilen).
     Tot aici se mai impune discutarea a doua categorii de cuvinte strîns legate între ele, care de asemenea se abat de la regula „cantitate-accent“, dar prin aceasta, paradoxal,5 subliniază existenţa unui raport cauzal.
     Prima categorie cuprinde cuvinte cu vocale finale lungi, dar netrecute în vocale accentuate româneşti: magh. dial. bol-csú (lit. búcsú) >rom. bilei, gálickő>rom. galiţcă „sulfat de pia-trâ“, ringh5>rom. ringlă „renglotă", szajkó>rom. sdică_„gaiţăii, tilinkó>Tqm. tilincă, viganó>rom. vigân „rochie" etc. Ultima vocală a fiecărui cuvînt este lungă, ceea ce-ar fi-trebuit sâ dea în română un diftong accentuat (~ău sau -én). Acest diftong lipseşte însă din formele româneşti, şi, urmare firească, nici accentul nu este pe silaba ultimă, ci pe penultima. Prin urmare, nu raportul dintre cantitate şi accent lipseşte, ci o parte din cuvînt care ar trebui să corespundă lui ó; ú, ő. Trebüié explicată aşadar dispariţia acestor vocale cu cantitate sau absenţă corespondentului lor românesc. Două sînt cauzele care ar putea explica această dispariţie a vocalelor lungi. L’a unele, cum arată şi variantele galascău, vigănâu, vocala lungă, în prima fază a existenţei lor pe teren lingvistic românesc, a putut trece în ~ău, iar mai tîrziu, simţindu-se ca un sufix augmentativ-peio-rativ, a fost desprins şi s-au refăcut substantive fără acest „su-iix“: ^bîlciău>bîlci, ^galiţciiuy- galiţcă etc.'în cazul altora, de exemplu tilincă, forma românească ar putea rezulta dintr-o variantă tilinka, care în maghiară circulă paralel cu tilinkó (la fel vigana şi viganő).
     A.doua categorie însumează cuvinte cu vocale finale scurte, dar realizate în română ca diftongi sub accent: hămfa> harafău ,,orcic“, pâlca>palţău ,,joardă, băţ“ etc.
     Explicaţia pentru apariţia lui -ău la cuvîntul palţău, valabilă şi pentru celelalte forme care se pot include aici, a dat-o
96
  P. Neiescu: „Ultimul exemplu (palţău) a intrat in categoria cuvintelor maghiare terminate în ó, primind terminaţia -ău. Dc altfel un a scurt maghiar se apropie ca timbru de o, pronun-ţîndu-se ca un fel "de o deschis (o), fapt ce a putut da naştere
  la confundarea lui cu ó> -âu“39.
       De la prima categorie de cuvinte dispariţia vocalelor cu cantitate sporită (saú a rezultatului lor) a dus la plasarea accentului pe altă silabă decît cea finală, la a doua categorie apariţia cantităţii (prin analogie), concretizată In diftong, atrage în mod automat accentul pe silaba finală a împrumutului. In ambele cazuri raportul dintre cantitate şi accent este cauzal, indiferent dacă se realizează negativ (prima categorie) sau pozitiv (a doua categorie).
       In cazul magh. muszály > músai „în mod necesar“, care îşi datorează accesul în operele literare tocmai caracterului său regional, devenind în acest fel mái răspîndit şi mai puţin. ,1 regional, credem că accentul pe prima silabă are o motivare de ordin afectiv. Dorinţa de a „accenttia“ (!), de’ a sublinia o cerinţă, pe care am vrea-o neapărat împlinită, face ca partici-parear-noastră afectivă intensă să se concretizeze în accentuarea primei părţi a cuvântului, a primei silabe. Acest accent, semn al participării intense, apare şi atunci cînd cuvîntul are alt accent obişnuit, folosit în cazul cînd termenul nu are încărcătura emoţională la care ne-am referit (spúrcnt—spurcat), în cazul lui musai, care de fiecare dată arată o insistenţă excesivă, acest accent afectiv s-a fixat definitiv pe prima silabă, devenind, prin frecvenţă, accent obiectiv.
       In alte cîteva cazuri formele accentuate pe fosta vocală lungă alternează, frecvenţa fiind aproximativ identică, cu variante avînd locul de accentuare schimbat: hatâi-os> hotârăs şi hotă-riş „limitrof”, zápor> zápor şi zăpăr „aversă" etc.
       în această oscilaţie rolul principal îl joacă analogia, atracţia formală a altor cuvinte (vezi şi golyóbis> goiobiş „bilă“, kanális>canaliş „canal" etc., după cele româneşti In -ÎŞ). împletirea adaptării fonetice cu cea morfologică are ca punct de plecare asemănarea dintre etimonul străin şi unele cuvinte (sau
• părţi de cuvinte) româneşti40. De exemplu magh. melegágy >
  > vielegăr „răsadniţă". La interpretarea lui -ágy ca rom. -ar (bălegar, cuibar etc.) a contribuit prezenţa lui á în maghiară
       M Neiescu, Cantitate şi accent, p. 140.
       :0 Pătruţ, Structura, p. 235.
   7 ~ Contacte ]ingvistli-e, ISBN 973-36-0078-4
  97
şi a lui a accentuat în română: şi în acest, caz cantitatea-trece in accent41.
      limba română marchează raportul ;dintre cantitate şi accent şi prin aşa-numitele procedee accentuale negative42. Ace.st lucru se concretizează în închiderea gradului de apertură la vocale neaccentuate: a neaccentuat > a (în subdialectul moldovean -ă neaccentuat se înclnde şi mai mult, devine ă, vocală intermediară între ă şi î), e neaccentuat >î‘: basmă, dar băsrriă-luiă; apă, fîntină, dipărtişor43 etc. Reducerea gradului de deschidere înseamnă, implicit, şi economie în cantitatea vocalelor (în opoziţie cu lungimea celor accentuate, chiar şi în neologismele mai răspîndite: ir. bureau> birou şi popular birău4i). în graiurile maghiare cu care româna a ajüns în contact, su’o influenţa vorbirii românilor, maghiarii reduc din intensitatea accentului45, lungesc simţitor vocalele sub accent40 şi, tot ca uzi rezultat al modelului românesc, vocalele neaccentuate se închid47, i'ar cele accentuate se pronunţă cu cavitatea bucală mai deschisă48 (sub accent: ii, o, ö>ű, 6, o; e>e; ncaccentuaţ: e>e-r -p şi -ó>~ő, -o etc.43. Dialectele trăiesc o viaţă mai dinamica,, mai intensă. La mobilitatea mai mare a graiurilor maghiare estice, contribuie în mod simţitor influenţa limbii romanţ iar rezultatul se concretizează în apropierea realizată între sistemele ajunse în contact.
      între exemplele care „vorbesc împotriva caracterului cauzal al corelaţiei dintre cantitate şi accent“ — cum afirmă L. Tamás ■— se numără şi cuvîntul kibaş „vicios?. Acest cuvînt, după L. Tamás, ar fi trebuit să fie accentuat hibăş, conform magh. hibás. Pentru explicarea accentuării pe prima silabă, cercetătorul invocă analogia cu gingaş, tistaş. Cu aceasta răspunsul dorit a fost doar amînat, întrucîi aceste exemple sînt tot excepţii de la corelaţia cantitate-accent şi, la rîndul lor, cer şi
     41 Kis, încadrarea, p. 163.
     42      Garde, L’accent, p. 57. Autorul acestei lucrări susţine că şi armonia vocalică din limba maghiară ar fi tot un procedeu accentuai ne-g.itiv (ibidem, p. 62—66).
     ** Petrovici, ALRT, II, p. 174.
     44 Vezi şi forma moştenită încotro, dialectal încătrău.
     15 Cf. Balázs, Bilingvismul (eapit. Accentul).
     ir’ Benkö, MNyt., p. 94.
     . 47 Márton, MNyt.
     4!t Márton, Mm/t.- Murádin, Észrevételek, p. 378—379.
     4a Pentru efectul accentului maghiar asupra formării sunetelor (lungire, diftongarc, mărirea gradului de deschidere) cf. Bárczi-Benkö-Ber-rár, Magy. nyelvt., p. 92.
98
ele o explicaţie (gingaş <gyengés, tistaş <tisztás). Excluderea acestui cuvînt din şirul exemplelor amintite se poate face, fără să negăm şi analogia, printr-o raportare a lui la forma substantivală hibă ,,defect*. Substantivul hibă este mult mai frecvent şi mai important decît adjectivul hibaş. Cum accentul la hibă < hiba nu putea sa cadă decît pe prima silabă, derivatul respectă situaţia din radical. Un alt cuvînt, analizat chiar de L. Tamás, deşi azi nu prezintă urmele corelaţiei dintre vocala lungă şi accent, în prima etapă a pătrunderii sale prezenta o formă corespunzătoare corelaţiei stabilite: magh. szakállas „tun mic“> >sgcălăş (>săcăliiş), deci un â>d (>â). „Excepţia” aceasta este mult mai importantă decît pare la prima vedere. Prin ea se poate dovedi că s-a respectat corelaţia dintre cantitate şi accent în prima etapă — şi pe noi aceasta ne interesează în discuţia de faţă — iar, în altă ordine de idei, exemplul arată că adaptarea în cele mai multe cazuri nu este definitivă50. Dacă ín prima etapă s-a respectat o cerinţă a adaptării: cantitatea a trecut în accent01, în etapa a doua s-a satisfăcut o cerinţă mai puternică a sistemului de derivaţie (accentuarea sufixului). Aşadar, nu în toate cazurile cind constatăm, azi, lipsa efectti-lui aşteptat înseamnă că el n-a existat niciodată. Procesul adaptării este atît de complex, îneît, nu rareori, o etapa poate să şteargăf să acopere rezultatul altei etape, pentru o apropiere şi mai mare de sistemul limbii.
     L. Tamás îi reproşează lui P. Neiescu că, dintre grupurile de termeni studiate pentru a ilustra raportul dintre cantitate şi accent, neglijează pe acela al cuvintelor care în maghiară au numai vocale scurte. Această omisiune este însă întrutotul motivată, pentru că cercetările sale se limitează la raportul dintre vocalele lungi şi accentul cuvintelor şi, prin urmare, analiza cuvintelor numai cu vocale scurte depăşeşte hotarele subiectului propus. Cu toate acestea, şi exemplele din această categorie merită o examinare, întrucît diferenţe cantitative există şi între vocalele scurte. Unele din vocalele scurte dispun de o cantitate mai mare, de exemplu: e faţă de e. Analizînd struc-
tura cuvîntului beteag < magh. beteg, cu ambele vocale scurte, L. Tamás explică locul accentului în cuvîntul împrumutat ex clusiv prin tipul accentologic românesc. Dar accentul e pc si-
         53 Cf. G. Ivănescu, Din fonetica evolutivă a limbii române cu. cî-
teva discuţii de fonetică generală, Iaşi, 1935, p, 14—15.
     'J1 Avram, Durata, p. 26i>.
r
99
laba.doua pentru că această"silabă cuprinde diftongul. Dup.£ cum se ştie, faţă de vocalele simple, diftongii dispun de uu avantaj cantitativ52 şi, de cele mai multe ori, ei sint accentnaţi-Fixarea locului de accentuare este strâns legată de locul diftongului. Explicînd apariţia diftongului ea în cuvîntul beteag, explicăm şi fixarea accentului pe ultima silabă. Unui e din limba
maghiară, notat în mod obişnuit e, îi corespunde „uneori în limba română diftongul ea, care, datorită caracteristicilor saler se apropie destul de, mult de vocala maghiară53. Aceeaşi înlocuire se poate constata şi in cazul cuvintelor: .alean < elleni v viclean<hitlen, feleleat <jelelet „răspuns" etc. Dezvoltarea Iui e în ea se întîlneşte nu numai în adaptarea împrumuturilor, dar ea 'apare şi în unele graiuri ale limbii române55-; Existenţa în   limba româna     veche a    unui   e, caracteristic pentru „grăbirile' nordice*59, a                                                 putut, contribui Ia transformarea lui e în ea
       ■ .                                                                                                c c
m    cuvintele împrumutate       şi la  fixarea accentului            pe                                  diftong,
care reprezintă o vocală cu o cantitate sporită (e).
                                                          t
    ; Discutarea „excepţiilor“ a reuşit, credem; ^â’ dem'Oiîs treze că ele nu formează o opoziţie care să poată contesta valabilitatea unei legi generale. Nu trebuie să uitănf că/pe iîngă faptul că nu există legi absolute şi, deci, abateri pot óricínd apărea, unele din excepţii sînt maghiarisme, forme care s-au oprit la o fază de preaăaptare, iar de aici pînă la aădptdre şi intc-
      62 Cf. Al. Rosetti, CUeva probleme de fonetică a limbii române, în SCL, V, nr. 3—4, p. 435—436.
      53 Vocala maghiară e(e) sub accent românesc se deschide 1 şi mai c                                                               '
mult. Acest spor este marcat In română prin diftong (cf. Puşcariu, LRr II, p. 20i—205). Deschiderea mai pronunţată a putut să înceapă înc.i in maghiiu'â tot sub influenţa accentului şi, pe «rină, s-a răspîndit şi în silabele neaccentuate (cf. Murádin, Észrevételek, p. 377—378). Nu pare-exclusă nici ipoteza după care rom. ea ar reprezenta pe e din vechea magh iară, care în graiurile estice s-a putut menţine mai mult timp (în vechea maghiară perechea lui e nu era é, ci e, cf. Papp, Hangtan, p. 74).
      5< Vezi şi Treml, Wortakzent, p. 63.
   '  55 A. Avram, Interpretarea grafiei chirilice a primelor texte româ-
neşti, în SCL, XV, 1964, nr. 1, p. 31.
      5C AL Jonaşcu, Din nou despre evoluţia vocalelor accentuate e şi
o  în poziţie ă, e, în SCL, X, 1959, nr. 4, p. 588.
      57      Cuvîntul cííes< magh. csillés fiind un termen tehnic, se bucură de un „respect" mai mare din partea vorbitorilor, in sensul că elementele etimonului nu sînt supuse unui riguros proces de adaptare (c nu trece la rom. é). Accentul se menţine pe prima silabă. La aceasta a putut contribui şi geminata (11) care, fiind neobişnuită pentru români, este auzită ca un l simplu, dar cu lungirea vocalei imediat anterioare: *ci-
100
grare este încă o cale destul de lungă, de exemplu: âcar, acár < <akăr, „ori, chiar dacă14, cileş^' „vagonetar'4 <csillés etc.
     •     Dacă românii nu sînt deprinşi să sesizeze diferenţa de durată izolată de accent, maghiarii nu pot concepe ca un cuvînt să fie accentuat pe o altă silabă decît pe prima, indiferent de numărul silabelor şi de structura cuvîntului. Fixarea automată a accentului, totdeauna pe prima silabă, şi în cazul cuvintelor preluate, arată că aceste vocabule sînt împrumutate „fără accent1*58. Limbile cu accent fix nu admit introducerea unui element care se opune structurii lor printr-o libertate nepermisă. Această rigiditate în privinţa accentuării duce la neglijarea accentului originar şi la fixarea unui accent propriu în cazul cuvintelor împrumutate. Stabilirea unui accent „din oiiduu, pe prima silabă, exclude posibilitatea menţinerii şi a accentului vechi al cuvîntului. Cele două accentc nu pot coexista într-un singur cuvînt şi se menţine cel impus de noul sistem. Ce se intîmpîă însă cu accentul originar? El nu poate să dispară fără nici o urmă, întrucît diferenţa existentă între o vocală accentuată şi alta neaccentuată este evidentă şi atrage atenţia vorbitorilor limbii care împrumută. în cazul limbii maghiara, subiecţii, fiind obişnuiţi cu plasarea imediată a accentului pe prima silabă şi cu distingere a diferenţelor de natură cantitativă, nu interpretează deosebirea dintre cele două vocale drept accent, ci ca o diferenţă cantitativă în favoarea vocalei iniţial accentuate. Rezultă din cele constatate pînă acum că, din cauza accentului fix din maghiară, vocalele accentuate din cuvintele împrumutate de această limbă din română sînt interpretate c<) vocale lungi, accentul este identificat cu unul din atributeie
leş>cile$: deci o parte din cantitatea geminatei (caic s-a redus în română) este transmisă vocalei care o precedă. Alături de lungimea vocalelor sub accent, limba maghiară (asemenea rnmânej) cunoaşte şi lungimea cauzată de consoanele care urmează vocalei. înaintea consoanelor 1, r, jf-i) şi a nazalelor, mai ales e şi n, dar şi celelalte vocale, sc pot t\
lungi substanţial. In coarticulaxea vocalei şi a unei lichide, între celc două elemente are loc un proces de fuziune care se concretizează intr-un transfer de cantitate din lichide în vocala precedentă. Aceste lungiri sub accent şi înaintea anumitor consoane sînt mai evidente în graiüriic maghiare transilvănene, începînd din secolul al XVI-lta, ceea ce se poate cxpiica, măcar în parte, şi prin contribuţia influenţei româneşti, cf. Bâr-czi-Benkö-Bcrrár, Magi/, nyelvt., p. 165—167; Szabó, Tnyt.
     58       A$a cum vom vedea mai jos, în cazul accentului nu avem o „pierdere" propriu-zisă, deoarece accentul originar este tratat drept cantitate. In cazul genului însă, care este o categorie complet necunoscuta limbii maghiare, caracteristicile respective la cuvintele împrumutatf Unsese total.
101
sale:cu cant itat ea. De pildă59: krédit <credit, alimentă-ra < alimentară, proprietăr <proprietar, definitivăt.<definitivat, szekretâr < secretar etc. La o examinare superficială, s-ar.putea crede că e şi a din cuvintele româneşti trec în é şi á în maghiară datorită asemănărilor de timbru destul de mari. Că lucrurile stau altfel se poate uşor constata şi din exemplele de mai sus: secretar> szekretâr şi nu *székrétár, proprietar >pro-prietăr şi nu *proprietar, deci e neaccentuat>e (=e), iar é>é
(credit>krédit). Desigur, cxcepţiile nu sînt rare nici aici, dar ele rămîn excepţii şi se explică printr-o „serie întreagă de factori lingvistici"60.
     Una din cauzele care dau naştere la excepţii este aceea că tendinţa schimbării cantităţii în accent, .şi invers, nu acţionează liniar, în toate cazurile în acelaşi timp, ci treptat, de la cuvînt la cuvînt, iar în această desfăşurare a procesului pot apărea ezitări, respingeri de moment şi chiar forme care se sustrag, temporar sau definitiv, „legii generale44.
     Procesul de interferenţă lingvistică dintre română şi maghiară nivelează deosebirile prea marcante , din „sistemele lor, ceea ce s-a putut vedea şi în raportul dintre cantitate şi accent. Daca intre vocala lungă maghiară şi, vocala obişnuită românească raportul cantitativ este de 2 :1, între vocala lungă maghiară din dialectele estice (unde ea pierde din. cantitate61) şi vocala românească accentuată (caro cîştigă în cantitate62) diferenţa este aproape inexistentă (ambele ajung la im raport de 1,5 ;1 faţă de vocalele scurte şi neaccentuate). In aceste con-
     ;i1) Pentru exemplele care ilustrează acest proces, vezi şi articolele citate mai sus (Neiescu, Cantitate şi accent; Márton, CoreZaţio, şi Szabó, Magy. tört. nyelvi., p, 73—74.
     ü0 Márton, Corelaţia, p. 86.
     (Î1 Reducerea cantităţii vocalelor lungi în unele graiuri maghiare nu destramă valoarea fonologică a opoziţiei: vocală scurtă — vocală lungă. Pierderea cantităii se mişcă între anumite hotare, iar în conştiinţa vorbitorilor nu lasă urme, ei cred că rostesc o vocală lungă, deşi, în realitate, pronunţă o vocală semilungă. Pentru vorbitorii unei limbi, cantitatea nu înseamnă o durată exactă, ci una relativă, Caracterul lung şi accentuat al vocalei nu se analizează în organele de audiţie, ci în sistemul nervos central (cf. Fónagy, A hangsúlyról). Accentul odată cuplat cu cantitatea se percepe tot acolo şi după reducerea cantităţii vocalei. Această constatare e dovedită şi de cercetările fonetice experimentale: subiecţii indică acelaşi loc de accentuare în cuvintele înregisti-ate, deşi durata vocalelor do sub accent a fost redusă intenţionat cu ajutorul aparatelor (cf. Avram, Durata, p. 268).
     62 Cf. Balázs, Aspecte, p. 82.
102
diţii perceperea cantităţii maghiare ca accent în împrumuturile româneşti de origine maghiară este mai mult decît o schimbare firească, este o cerinţă.
     în concluzie, fără să avem pretenţia unei soluţionări definitive, indiscutabile a naturii raportului dintre cantitate şi accent credem totuşi că, prin observaţiile formulate mai sus, am făcut un pas spre cunoaşterea mai adîncă a relaţiei dezbătute, care, deşi a fost discutată în legătură cu împrumuturile lexicale, nu constituie o influenţă, ci o cerinţă a legilor interne ale limbii.
                     VOCALELE
                              a(=á)
     Vocala a (=«) este unul din sunetele caracteristice ale limbii maghiare1. Datorită frecvenţei sale deosebite (din o sută de sunete ea apare de 23 de ori-, ocupînd locul al doilea după e (=e), care are o frecvenţă de 26/100), o găsim destul de des
în structura etimonului cuvintelor româneşti împrumutate din maghiară. Din cauza absenţei sale din română şi, îa acelaşi timp, datorită apropierii ei evidente de unele sunete româneşti, vocala maghiară a este supusă unui rapid proces de adaptare.
     A în maghiară este o vocală velară, labială, scurtă, deschisă şi formează pcrechea scurtă din corelaţia a—â. După cum se ştie, cele două vocale: a (=â) şi á (=a) nu se deosebesc numai sub aspect cantitativ, ci şi calitativ. Vocala a este cu un grad mai închis decît â şi are un caracter lahial. Aceste deosebiri dintre cele două vocale maghiare sînt valabile şi pentru raportul existent între magh. a (=«) şi rom. a (căreia îi corespunde magh. a). în acelaşi timp, magh. a nu coincide nici cu rom. o, o, de care diferă nu numai prin locul de articulare şi printr-un
grad de deschidere mai mare, ci şi prin caracterul ei mai puţin lahial. Datorită acestor deosebiri dintre a din maghiară, pe de o parte, şi a, cît şî o, o din română, pe de altă parte, considerăm că transcrierea prin â este cea mai potrivită3.
     1     Vocala ă apare în maghiara după secolul al X-îea. La Înccput grafemul o nota atît vocala o, cît şi pe «. Din partea a doua a secolului nl XIV-lea se generalizează redarea vocalei â cu litera a. Vezi discuţiile ample legate de istoricul vocalei d la Bârc2i, Magy. hangt., p. 25— 28, 43—45, 54—58.
     2 Papp, Hangtan, p. 80.
     a Alături de transcrierea prin â — folosită, printre alţii, de I. Po-povici si Márton Gyula (Scrieri, p. 105; Observaţii, p. f>40) — găsim şi
104
      Vocala a din etimoanele maghiare, datorita caracteristicilor sale comune atît cu a, cît şi cu o din română, este redată în împrumuturile româneşti prin a, ă, o (e, i, u) etc., în funcţie de poziţia sa în cuvînt, de caracteristicile sunetelor vecine, de vechimea şi răspîndirea termenului etc. Tendinţa vorbitorului de a descompune1 sunetele străine şi de a scoate în relief cînd una, cînd alta din caracteristicile lor iese în evidenţă şi în acest caz. Procesul de subcliferenţiere face ca fonemul străin (o) sâ fie „confundat* de către vorbitorul român cu unul din fonemele româneşti apropiate ca structură (a, ă, o ctc.).
                                     A-
                                  a-> ci-
      ln împrumuturile mai vechi, răspîndite şi în afara zonei lingvistice bilingve, vocala ă este redată prin a în română. Notarea cu aceeaşi literă (o.) a lui â în maghiară şi a lui a în română nu trebuie sâ ne facă să credem că â maghiar se menţine ca atare în română în exemplele ca alkotni> alcătui, ap-râd>aprod?. Iată şi alte exemple, mai puţin răspîndiţe, în care ă din maghiară este redat prin rom. a-: adomány >adărtiană, „don“, alamoz$na>alămojană „aumânea, asztalos>astaluş ,,me-nuisier* etc.
                                  a-Z> o-
      în cîteva exemple, de obicei în cuvinte mai noi şi mai puţin răspîndite, apare şi reflexul o- în loc de a-: ablak>obloc „íenétre“, asztag>ostog „meule“, atracél>otrăţel, varianta lui atrăţel „bourrachew etc.
  notarea a (Philippide, OR, II, p. 3) şi o (în ALR etc.). Notarea prin o
         0                               c                                c
poate lăsa falsa impresie că magh. â este un simplu o deschis (Philippide, OR, 11, p. 4). In realitate a este mal apropiat de rom. a, dar caracterul său labial, neasociat la noi cu a, ne face să-l raportăm la vocala labială cea mai apropiată: o. Prin urmare, nu trebuie să punem somn de egalitate intre magh. ă şi rom. o din părţile de nord-vest alc
ţârii, care provine, de regulă, din rom. oa, prin monoftongare, sau, în alte cazuri, este sunetul românesc care încearcă să redea magh. ă. Rom. o este numai aproape identic cu magh. ă (cf. MNy, XXXVII, p. 3o9).
e.
Rom. o este mai închis decît magh. d (cf. Papp, Hangtan, p. 180).
      4 Puşcării], LR, II, p. 202.
      Al. P-osetti, vorbind despre reflexele lui ă maghiar în română, consideră ca „neaccentuat, cl este conservat numai la iniţială: matfh.
105
     Două cuvinte cu o-, considerate de unii de origine maghiară6, merită o atenţie specială. Este vorba de termenii ocnă şi ojog „balai pour le fourneau“, care, deşi sînt atestate încă de timpuriu şi au o răspîndire dc-stul de largă, nu prezintă un a-, cum ne-am ii aşteptat, ci un o-, Este evident că în cazul acestor cuvinte nu poate îi vorba de un. fonetism mai nou, de o readaptare sub influenţa bilingvismului7. Existenţa unui o- în loc de a- este o dovadă că, în limba română, aceste cuvinte nu sînt do origine maghiară, ci de origine slavă. Nici unul, nici altul nu constituie excepţie de la â->a-, cum s-ar părea, ci se încadrează între împrumuturile slave cu un o~ etimologic®.
                                  â- >■ -
     în cazul unor verbe s-a considerat, din cauza unei false analize, că a- este prepoziţia de la infinitiv şi, în acest fel, au luat naştere dubletele fără o-: agyusztălni>adiusta şî (a)distă-lui „ajuster, farder“, apasztani > apesti şi pesti „s’attarder“. De la astfel de forme procesul s-a extins, ulterior, , şi la substantive: ado>aăău şi dau ,,impot“, asztalos> astăluş şi stăluş „mc-nuisiera etc.
     Apare şi fenomenul opus, proteza lui a, în cîteva exemple: gyémánt>ghemant, aghimant ,,diamant“, leves>leveş, ale-veş „potage“, nyerni> mirui, amirui „gagner“. Explicaţia pentru apariţia lui . a- are două surse posibile, fără să fie exclusă împletirea lor. A- poate să fie articolul â din maghiară pe care românii îl percep ca şi cum ar fi legat de cuvîntul la care se referă: a gyémánt ,,diamantul“, a leves ,,supa“, sau un simplu a protetic (vdrui şi amirui, după formele de tipul amăgi9).
alkotni, apród > ár. alcătui, aprod". După cum se poate însă observa, vocala ă nu se menţine nici în poziţia iniţială: în formele maghiare este d- (în scrierea obişnuită notat prin a), iar în formele româneşti apare a-şi nu ă-. Faptul că atît magh. d, cît şi rom. a se redau prin aceeaşi literă (a) nu trebuie să ne deruteze (cf. Rosetti, ILR, p. 430).
     6 Vezi DM.
     7 Weinreich, Languages, p, 60.
     9      DLR. şi DEX renunţă pe drept Ia etimonul maghiar akna şi indică v. sl. OKNO pentru ocnă, dar la ojog continuă să dea îorma magh. azsag. Pentru discuţiile legate de etimologia lui ojog, vezi Tamás, EhW.
     8      Cf. Şiadbei, Proteza, p. 145—155; N. Drăganu, Etimologii, în DR, VI, p. 245—246.
106
-A-
                -á- în poziţie accentuată10>-o-
     Acest reflex apare deosebit do frecvent: bánata bcniat „con-trariété", darab>dărcib „morceau^, gazda>gazdă, îakat>lacăt, marha>marhă „bétail“ etc.
                              -ii- > -o-
     Mai rar, şi de obicei în cuvinte puţin uzitate şi slab râs-pîndite,          accentuat:  ablak>obloc „fenetre“, gaz>goz
„bale“, szappan>sopon ,,savon“.
     In cazul lui boconci (< bakancs, care s-a impus în romána Jiterară drept formă de pl. bocanci, cu singular refăcut: bocanc) o se datorează readaptării împrumutului în zonele de bilingvism. Presiunea etimonului cu â (bakancs), prezent în conştiinţa lingvistică a vorbitorilor din zona de contact, face ca a din bocanci să fie relabializat, apropiat de ă: boconci.
                            -â->-oa~
     împrumuturile cu acest reflex sînt relativ puţine: bakter>
>  bnactăr „garde de nuit“, gyanta > ghioantă „résine“, kard >
>  coardă „sabre'1. După S. Puşcariu, în astfel de exemple are loc o descompunere a lui ă în elementele sale componente care în română se rostesc succesiv; oaLl. Este greu de stabilit dacă avem a face cu un proces de descompunere sau cu o difton-gare condiţionată a lui o (magh. «>rom. o>m) în condiţiile obişnuite în română (o acc. în poziţie ă, e). Faptul că oa apare şi în cazuri în care nu poate fi vorba dc diftongare condiţionată (csatt>cioat ,,barette“) pare să confirme afirmaţia liü S. Puşcariu. în majoritatea cazurilor însă credem că avem în faţă dif-tongarea condiţionată din română care a putut exploata şi caracterul labial al vocalei ă din maghiară.
     10    Este vorba, desigur, dc poziţia accentuată în română. Accentul maghiar, din cauza locului său fix pe prima silabă, nu-şi poate dezvolta o zonă de acţiune. De altfel, vocalele iniţiale sînt în poziţie forte datorită locului pe care H ocupă şi mai puţin din cauza accentului maghiar. Accentul maghiar nu-şi exercită influenţa pentru că românii impun accentul Jor cuvintelor împrumutate, iar locul acestuia depinde de zona accentologică românească.
     11 Puşcariu, LR, II, p. 201.
107
                     ă+m, •n.+cons.^-î
     Reflexul î este înregistrat de galamb > golîmb „pigeonw, karang>harîng „cloche“. Această schimbare apare însă şi în faţa altor consoane şi chiar în poziţie neaccentuată: kancsó> >cînceu „cruche“, kopasztó >copistău „racloir des tanneurs“. Nu lipsesc nici formele nesupuse acestei schimbări: kanta>can-tă „vase d’argilea, mandula> mandula „amande“. Alteori ă a fost preluat ca o şi transformat, ulterior, în u: daroc>doroţ, durui „gros drapa, galamb > golumb.
                    -ă- neaccentuat
     Exemplele sînt numeroase: darab >dărab „morceaua, îa-kâs>lăcaş „demeureu, szăllăs> sălaş „logement“, számadó>să-mădău „régisseur". Uneori rom. ă poate proveni dintr-o formă dialectală maghiară cu « în loc de o. Graiurile maghiare din Cîmpia Transilvaniei cunosc procesul de asimilare: ă, d—o> <$, â—â1-, iar acest ă (provenit din o)>rom. ă: áldamás (lit. áldomás) > aldămas „vin du marché“, gabanás (lit. gabonás) > gu-bănaş „grenier“.
     O dovadă că rom. ă provine dintr-o formă cu â, în loc de o, este nu numai prezenţa unor variante româiieşti cu a: al-damaş, adalmaş, ci şi apariţia lui a sub accent, unde, evident, nu poate proveni din o; katona (lit. katona) >cătană „soldat^, árak (Ut. árok)> arac „fossé“, zabala (lit. zabola)> zăbală „mors*. iPrin urrhare: o în maghiară a trecut, dialectal, la â, iar în româna magh. ă apare normal, în funcţie de accent, cînd a (cătana), cînd ă (aldăinaş). Aceasta nu înseamnă că din magh. o nu poate rezulta în română un â (de pildă: homvk>hămucă „sabie"), ci doar că la baza cuvîntului românesc poate sta şi o formă dialectală maghiară cu ă.
     Pe teren românesc, ă (trecut la a) devine foarte des, prin asimilare sau disimiîare, e: halastó> hălăşteu>(h)eleşteu> salâ-ta> şălată> şelată „salade“.
                    -d- neaccentuat >-Calată doar cîteva din numeroasele exemple posibile: határ>
>  hotar, katlan13>cotlon „foyer de chaudiére“, patika>potică „pharmacieuy szakács> socaci „cuisinier“. Redarea lui â prin o
    12 Bárczi — Benkö — Berrár, Magy. nyelvt., p. 157.
    13 Nu katalan, cum se oxplicfi în DLRM; vezi DEX.
108
  este sprijinită şi de pronunţarea sa mai închisă (a) în graiurile maghiare: csalamácié, gaz (pentru csalamádé şi gaz)14.     .  : -
       Excepţiile nu lipsesc de la nici una din schimbările fonetice amintite la -ă-. Ele apar cu precădere în prima silabă a cuvintelor, carc e mai rezistentă faţă de presiunea limbii noi. în felul acesta se explică prezenţa dubletelor: kancsâ>cănceit. şi cunceu „cruche“, paprika>poprică şi paprică ,,pimentK, sza-ai?o> săbău .şi sabău „tailleur“ etc.
                                    -d->-
       Sincoparea se înregistrează destul de rar: kctlap>elop ,,chupeau“ kalapács>clăpaci „marteau**.
              După consoanele palatale c, g, i,’i etc. (în scrierea obişnuită notate cu cs, gy, j—ly, ny), ă trece, prin faza intermediară la e, i: csalni>celui „tromper", gyatu>gelău, gilău (gealău) _,,nibot“, saroglya> şăriglă, şeriglă, şireglă, şireaglă, şiriglă „cui ■de charette“ etc.
                                       -A
       Fiind în poziţie neaeeentuatâ, reflexul acesta apare firesc şi frecvent: gazda> gazdă, példa>pildă, pu.izta> pustă etc.
                                   -c >-âu
       Cînd apare în poziţie finală, ă nu cunoaşte şi transformarea sa în -0. Dacă în poziţie iniţială şi medială ă este redat "frecvent ca o, mai ales în zonele influenţate mai puternic de limba maghiară, în poziţie finală reflexul o nu apare. Se ştie ■că una din caracteristicile limbii române este absenţa aproape totală a lui -o. Pînă şi în neologisme -o este trecut la -ou şi, popular, chiar la -ău: fr. bureau> birou (> birău), panneau>panou (>panău). Şi formele mai puţin răspîndite — la care ne-am
  ii aşteptat să apară -o, dacă nu exista această restricţie din partea limbii române — cunosc terminaţia -ău. Trecerea lui -â îa -ău, mai ales dacă avem în vedere că magh. -â se pronunţă mni închis, mai labial, aproape de o. este firească. Astfel, în atlasul lingvistic maghiar găsim înregistrată forma hámfa11’ (cu « închis, pentru hámja), iar glosarele regionale atestă varianta
       14 Cf. MNyA, h. r>0, pct. 20; h. 78, pct. 5.
       15       h. 150, pct. 1.
109
záblou10 (pentru zabla, zabold), ceea ce explică trecerea lor la hamfău „volée* şi zablauă fzăbaW|„morsu.
     Iată şi alte exemple cu -ă>-ău: kaloda>călădav, „pince ă pied“, karfa>corfău „parapet*, pcUca>palţăii „bâton“, sámfa > şamjău „embauchoir“, szikla>ţiclău „pic“.
     Majoritatea lor prezintă şi variante în -ă: calodă, corfa, şamfă, după cum cele terminate în -ă au dublete cu -ău: gubău, şargău etc.
                              -a>(-ă)>-e
     Ca şi în poziţie medială, vocala ă după consoanele palotaié (sau un i dezvoltat pentru a evita hiatul în maghiară) trece la e: ármádia.>armadie „armée", bánya>baie „mine*4, eklézsia>
> eclejie „paroisse“.
                                  -â>-
     Dintre exemplele care se pot cita aid amintim: árpakása> >arpăcaş „gruau (d’orge) mondé ou perlé“, palănta>pălant, paiantă „plantu, paripa>parip „cheval“ etc.
     Dispariţia lui â este accidentală şi la fiepare cuvînt are o explicaţie aparte. La arpăcaş partea a doua a cuvîntului a putut fi apropiată de rom. caş. în alte cazuri explicaţia trebuie căutată în cerinţa limbii române, de a se marca diferenţa dintre singular şi plural, dintre masculin şi feminin. Astfel şarg „fauve“, parip apar pentru a indica masculinul. Forma masculină şarg a apărut pe teren românesc pentru a forma opoziţia cu femininul şargă, care provine diréct din magh. sárga. Consacrarea magh. sárga drept feminin românesc se datorează schimbării lui -ă>ă. In aceeaşi situaţie se găseşte şi cionc „mu-tilé“ care se opune împrumutului cioancă(< csonka), interpretat de români ca o formă feminină. Gaci e o altă formă de singular refăcută după un împrumut considerat, din cauza terminaţiei sale, o formă de plural: gatya>pl. gace „caleţonu (iT/^ +a>c-fe) şi, pe urmă: sing. gaci — pl. gace (ca tălmaci—tăl-mace, trăgaci—trăgace etc.).
     Şi aceste exemple dovedesc existenţa unei legături strînse între fonetică şi morfologie precum şi faptul că morfologia selectează toate elementele convenabile din aspectul fonetic al etimonului (sárga>fem. rom. şargă, gatya>pi. rom. gace etc.).
     le GáJífv és Márton, Tájszók., p. 7—154.
110
      Una din problemele cele mai discutate. înJegătură cu .împrumuturile maghiare este prezenţa lui -o la numeroasfe cuvinte care in limba-sursă nu aú un -â. De exemplu: öárd> bardă, darab>dăvabă, lăb>labă, talp>talpă, vâm>vamă etc. .
      Explicaţiile formulate pînă în prezent pentru înţelegerea acestui fenomen fonetic sînt numeroase şi măcar unele dintre ele merită să fie reţinute. Unii17 lingvişti au crezut că -ă apare datorită faptului că aceste împrumuturi ar fi venit prin mijlocire slavă. în ultimul timp s-a dovedit că explicaţiile prin „filieră11 slavă, cel puţin în cazul împrumuturilor din maghiară, sínt greu de acceptat. După cum s-a arătat, nici în cazul verbelor cu -ui18, nici în cel al formelor cu v în loc de iu19 nu tre buie să căutăm neapărat o explicaţie în faptul că ar fi fost intermediate de către limbile slave. Pe de altă parte, unele, dintre aceste cuvinte cu ~ă sînt mult mai noi decît perioada în care ar fi putut avea loc preluarea prin slavă: fodră „plissure“, corlată „balustrade14 etc. Alţi cercetători20 au considerat că explicaţia trebuie căutată în particularităţile celor două limbi în contact. Kis Emese reuşeşte să dea o explicaţie valabilă pentru un număr destul de mare din aceste cuvinte.. Autoarea pleacă de la formele maghiare cu sufixul posesiv -«>rom. -ăi lâba> >îabă, talpa> talpă. Autoarea insă îşi dă seama că nu se pot lămuri toate formele prin sufixul posesiv -ă şi atunci încearcă o soluţionare prin formele de instrumental, circumstanţial, genitiv arhaic etc. (kosár, instr. kosárral > kosárra > rom. diai. co-şară „panieru; bárd, poses. arh. *bárda> rom. bardă; *váma>
>  vamă. Aceste ultime explicaţii, bazate uneori pe forme ne-atestate, ni se par forţate, cu atît mai mult cu cît, în acest fel, rămîne nelămurită alternanţa formelor cu -ă şi fără -a în aceleaşi locuri (dărab—dărabă)21. Este cunoscut şi faptul că variantele cu -â sînt mai răspîndite în. afara zonei bilingve, iar cele fără -ă circulă mai ales în nord-vest. Explicaţia acestei stări se consideră a fi aceea că în părţile unde apar formele cu -ă românii cunosc mai puţin maghiara şi au interpretat posesivul drept nominativ,, jar în celelalte părţi, cunoscîndu-se maghiara, s-a impus forma de nominativ22. Cunoaşterea sau ne-
     11 Drăganu, Românii, p. 596; TDRG.
     18 Ghergariu, Note, p. 541—542.
     13      Petrovici, Bilábiális v, p. 7 (vezi tot aici, p. 11—20, părerile Iui Tamás L. şi Benkő L.).
     20 Byck şi Graur, Influenţa pluralului, p. 49—92; Kis, încadrarea substantivelor, p. 126—128.
     21 Ambele exemple sînt din Maramureş, cf. Tamás, EhW, p. 2S0.
     22 Kis, încadrarea substantivelor, p. 125 şi urm.
111
cunoaşterea limbii, maghiare are Intr-adevăr un rol, dar nu în sensul arătat aici. Dacă numai cunoaşterea limbii maghiare ar determina existenţa celor două forme, atunci                  dărab—dărabă
n-ar putea apărea în acelaşi loc pentru că vorbitorul nu poate să ştie şi sâ nu ştie, în acelaşi timp, limba maghiară. Pe de altă parte, dacă aceste forme sînt în funcţie de cunoaşterea limbii maghiare, cuvintele fabő, talpă, vamă etc. ar trebui să aibă in nord-vest variantele *lab, Halp, *vam etc. pentru că subiectul putea să-şi dea seama că are în faţă o formă de nominativ sau posesiv (genitiv)23. Se ştie că formele labă, talpă, vamă sînt general răspîndite^-1 şi nu prezintă dubletele presupuse, iar altele nu se pot explica din posesivul maghiar (boltă, cariata271). în acelaşi timp, unele dintre aceste cuvinte au pătruns şi în alte limbi,' dar fără să aibă o terminaţie vocâlică28.
     în explicarea főnnel or cu -â, J. Byck şi Al. Graur porncsc de la presiunea sistemului limbii române şi arată că majoritatea singularelor amintite sînt forme refácuté după plural: sg. darab — pl. darabé, nou sg. dărabă, magh. dob >pi. rom. tobh^ singular refăcut tobă etc. Este indiscutabil că această explicaţie-trebuie preferată, cu atît mai mult cu cît procesul de analogie putea fi sprijinit şi de împrumuturile cu -ă etimologic'(<Wt): gazdă, pildă, pustă etc. Nici acest. ţ>rocos -însă nu poate explica toate împrumuturile tenninate în -ă. Sînt unele, cum ar fi oca ,,cause“, keszeg> chesacă, lakat> lăcată şi lacăt la care „este-imposibil să admitem o influenţă a pluralului*27. Dintre aceste* ocă se explică din magh. oka (ofc-fsuf. poses, -a)28, iar chesaca din etimonul keszege, Alţii, pentru a explica o formă sau alta din acestea cu -ă, aduc în discuţie forme de acuzativ29, formaţia de postverbal30 etc. După cum se vede, unele împrumuturi din această categorie se pot explica, fié pornindu-se de la un etimon cu sufixul posesiv, fie prin influenţa pluralului românesc^
     m Folosim terminologia românească pentru denumirea cazurilor, improprie maghiarei, dar avantajoasă în prezentarea faptelor de împrumut- Ceea ce sugerăm prin „genitiv" e, de fapt, o formă-cu sufix posesiv.
     f* Cf. Tamás, EhW; ALRM, I, h. 254.
        înainte de i, -â ar fi trecut Ia -e (bolt, pos. boltja, deci i+o).
     28      în graiul german din jurul Sibiului, Iui korlát din maghiari ü corespunde korlot, cf. Tamás, EhW, p. 270.
     27 Byck şi Graur, Influenţa pluralului, p. 77.
        DLR, s.n.
     aPe hasna L. Tamás îl explică din magh. acuz. hasznot (EhW, p. *11)13 A
        TR.DG-. .s-cwiă este postverbal de la sămălui.
112
 iar altele se opun ambelor soluţii preconizate. Aşa cum ara’tS J. Byck şi Al. Graur, apariţia frecventă a unui -ă în împrumuturile româneşti este „un fenomen general, care n-â fost încă explicat şi care face să planeze o îndoială asupra valorii tuturor exemplelor de origine maghiară citate aici4431.
       Se pare că există o tendinţă mai largă în limba română în care s-au putut încadra atît cuvintele maghiare cu sufix posesiv, cît şi singularele refăcute după plural. Această tendinţi
 —   care ar explica toate formele în discuţie — ar fi pronunţarea oclusivelor finale româneşti cu un apendice exploziv, concretizat la unele împrumuturi în -â3S. împotriva explicării tuturor formelor cu -ă printr-un -ă din maghiară vorbeşte şi faptul că acest -ű apare şi la împrumuturile de altă origine, care în limba-sursă au o terminaţie consonantică. Aceste împrumuturi, cu -ă în română, se termină în limba-sursă, aproape fără excepţie, în oclusivă: fr, bonbon>bomboană, cachet>caşetă, rus. cobot> ciubotă™, ţig. baxt>baftă, beng>bengaM etc. Prin urmare, problema lui -ă neetimologic nu se pune numai în cazul împrumuturilor din maghiară şi nu se explică numai prin complexul sonor al etimoanelor. Tendinţa de a pronunţa oclu-si vele cu un element vocalic suplimentar a dat naştere la -ă care, apoi, a putut fi exploatat de limbă drept un suport mai rezistent pentru marcarea opoziţiei: singular — plural. Aceasta este, de altfel, şi o cerinţă a limbii noastre pentru că „printre limbile romanice, româna este limba care prezintă diferenţierile cele mai marcate între singular şi plural"35. Astfel se explică şi aspectul împrumuturilor din maghiară. Cele terminate în -ă şi general răspîndite, fie că vin cu suf. pos. -a, fie fără terminaţie vocalică, sînt împrumuturi mai vechi şi s-au încadrat mai temeinic în această tendinţă (talpă, vaină). Celelalte forme la care avem alternanţă de tipul: dărab—dărabă, lacăt— lăcată sînt împrumuturi mai noi, prima formă oglindind maî
       31- Byck şi Graur, Influenţa pluralului, p. 77.
       32     Vezi A. Rosetti, Re marq urs sur la detente des acclusiues rouvioi-nes en fin de mot, în BL, I, 1933, p. 58—88; Treml, Lehnwörter, li, p. 313. După L. Balázs, „drimbă se poate explica pe cale pur fonetică, din necesităţi pur articulatorii, explozia lui b fiind însoţită de un ele-
 * ment asemănător cu ă“ (Bilingvismul, capit. Lez ic).
       33     Hristea, PE, p. 327, le consideră forme de singular refăcute după plural.
       34     Byck şi Graur, Influenţa pluralului, p. 77; DLRM, DEX pentru baflă indică etimonul tc. baht, deci tot un cuvint cu terminaţie consonantică (dentală).
       ai Byck şi Graur, Influenţa pluralului, p. 92.
  E — Contacte lingvistice, ISBN 973-36-0073-}
 113
 fidel etimonul, iar a doua marcînd încadrarea' într-o ■ tendinţă mai largă din limba română. In acest fel, se, poate înţelege şi absenţa variantelor la talpă, samă şi prezenţa în acelaşi Joc a lui dărab—dărabă. Tendinţa îşi exercită presiunea dinspre centrul teritoriului lingvistic românesc şi variantele apar acolo unde ea întilneşte opoziţia unei alte tendinţe, contrare. Maghiara nu cunoaşte articularea suplimentară a unor consoane finale.
     După cum s-a putut constata la reflexele lui â în împrumuturile româneşti, această vocală nu afectează decît cantitativ structura vocalică a limbii române comune, ridică frecvenţa vocalelor a, ă, o, u, % e, i şi a diftongilor ău şi oa. In ceea ce priveşte rolul jucat de â în sistemul vocalic al subdialectelor de nord-vest şi sud-vest părerile diferă fundamental. G. Weig-and pretinde că în unele părţi din Banat „oricare a accentuat este reprezentat printr-un o deschis, care la timbru seamănă complet cu ungurescul aííZS. In schimb, I. Popovici susţine că â din aceste localităţi „este cu totul diferit de magh. au37. l. Iordan, referindu-se la aceeaşi particularitate din Banat, afirmă că în aceste localităţi „întîlnim un fenomen fonetic, care iarăşi nu poate, fi decît de origine străină, adică ungurească: á este redat prin ă, întocmai ca a scurt din limba maghiară**, iar ceva mai jos conchide că „şi d bănăţean e de atribuit tot influenţei maghiareK3S. In ceea ce priveşte părerea lui G.Weigand, trebuie să observăm că el confundă magh. â cu rom. Oj cît despre
deosebirile dintre ă din maghiară şi â din Banat şi istroromână, precizările lui I. Popovici trebuie luate in seamă39. La acestea, adăugăm o singură observaţie: existenţa lui d în Banat este condiţionată de fiecare dată de accent! Schimbarea fonetică e condiţionată, cauza este internă (accentul), prin urmare şi efectul (â) trebuie considerat un fapt intern.
     Alta este însă situaţia, lui o atît în Banat cît şi în nord-
vest, mai ales. Cu toate că nici în privinţa originii Iui o păre-
                                                                e
rile nu sînt unanime, nici unul dintre cercetători nil exclude total rolul influenţei maghiare. Gr, Rusu consideră că rolul principal în apariţia lui o în graiurile din Ardeal l-a jucat tre-
     w Cf.Philippide, OR, II, p. 3.
     37      Popovici, Scrieri, p. 157; I. Popovici preci2ează: „nicăieri n-am găsit sunetul unguresc a (a închis) păstrat în nuanţa maghiară.. ,‘-(P- 105).
     “ Iordan, Un fenomen, p. 146—147.
     38      Cf. Scrieri, p. 105—106. Vezi şi S. Puşcariu, Studii istroromâne, II, Bucureşti, 1926, p. 61 şi urm.; Cazacu, Studii, p. 99.
cerea timbrului labial al consoanelor asupra vocalei a, iar influenţa maghiară a avut „fără îndoială un rol important, dar nu cel determinant040. I. Pătruţ41 şi, mai puţin categoric, R. To-
dopan42 susţin că o se datorează limbii maghiare. Trebuie să c
subliniem că aici prin influenţă nu trebuie să înţelegem un împrumut de fonem! După cum am arătat atunci cînd am analizat magh. a şi rom. o, între cele două foneme există deosebiri
suficiente (loc de articulaţie diferit, caracter labiai asemănător, dar nu identic). Rom. o nu este un â maghiar împrumutat
(â este mai mult un fonem medio-posterior, iar o, posterior).
                                                        C
Contribuţia maghiarei constă în aceea că diftongul vom. oa, sub influenţa vorbitorilor maghiari, se reduce şi în vorbirea românilor la o43. Dacă acest o44 ar fi acelaşi cu ă din maghiară, îm-c                         e                                          .
prumuturile maghiare făcute din română nu ar reda oa cu o, ci cu â: dar vezi coadă>kóda, mioară>viióra, noatin>nótin, toacă>t6kaVl, şi nu *kada, *miara etc.
      In limba maghiară, â esţe o vocală vclară, nerotunjită, deschisa şi lungă, formînd pereche cu vocala scurtă a (ă). Diferenţa cantitativă dintre ele este baza opozţiei lor fonologice: kar „braţ“ — kár „pagubă“. Magh. ă se deosebeşte de rom. a sub aspectul duratei, á este mai lung decît a. Raportul cantitativ dintre cele două foneme este de aproximativ: U/z—1. Datorită faptului că în română cantitatea este subordonată accentului, vocala lungă din maghiară: d este interpretată, cu rare excepţii, drept vocală accentuată48. La apropierea dintre magh. t
      40 Rusii, Schiţă, p. 65.
      41 Pătruţ, Contribuţii, p. 72.
      12      R. Todoran, Cu privire la repartiţia graiurilor dacoromâne, în LR, V. 1956, nr. 2, p. 47.
      43 Pentru răspindirea lui o, vezi Glieţie, Repartiţia graiurilor, n. 340;
Gr. Brîneuş, Graiul din Oltenia, în LR, XI, 1962, nr. 3, p. 258. Cu totul izolat (cf. ÁLRT, p. 214—217) apare o în loc de a acc.! Este vorba ori de
extinderea pronunţării lui oă>o, ori de un fapt de bilingvism înaintat
                                   e
(Comuna Mihăileni, din părţile Ciucului).
      44 Mărdărescu, Observaţii, p. 419—424
      45 Cf. Blédy, Influenţa, p. 13 şi urm.
      46      Dacă sínt mai multe vocale lungi într-un cuvînt, se realizează, ca vocală accentuată, în mod firesc, numai una dintre ele, cea, din poziţia favorabilă accentului românesc.
 8'
115-
á şi rora. a contribuie şi faptul că, sub influenţa limbii române care mr cunoaşte cantitatea cu valoarea fonologică, in graiurile maghiare estice, vocalele lungi (â) devin, prin, reducerea cantităţii lor, vocale semilungi (d). Această reducere a cantităţii determină înlocuirea în graiurile maghiare estice a opoziţiei lung— scurt cu cea semilung—scurt. (Pierderea totală a diferenţei dintre vocalele lungi şi cele scurte ar determina dispariţia uneia din notele cele mai caracteristice ale limbii maghiare: opoziţia cantitativă cu valoare fonologică. De aceea, reducerea oscilează între anumite limite; vocala á se opune, cel puţin .sub varianta sa semilungă, lui a (a): ă—âl). Vocala maghiară ă se apropie şi mai mult de rom. a care, în părţile de nord-vest, sub influenţa maghiară, devine ceva mai lungă (ü)37. Desigur că şi vocala á cunoaşte mai multe reflexe în română, pentru că schimbările fonetice nu sînt fapte izolate, ci „contextuale".
                                     Á-
                                  â->a-:
c'Udamds (áldomás aldămaş „vin du marché", árasztani>arăs-tui „mettre sous l’eau“, árpakása > arpăcaş ,^ruau*4, ásó > a£ău, arşău „béche'4.
     Mai rar, á->—: ámi tani > mit ui „tromper“. Â- s-a interpretat ca prepoziţie la infinitiv: *umitui — a mitui (ca şi emésztenie amistui — a mistui).
     Cîteva exemple atestă un a protetic48: bânat> abănat „cer-titudeK (bănat), nyereség >amiruşag „lucre“ (mirişug), nyerni>
>amirui „obtenir“ (mirui).
                                    -Á-
                           ~â~ accentuat>-a-:
adomány (lit. adomány) > adămană „don41, lyánya > baie „mine1*, barát> barat „ami", dohány> dohan „tobac“.
     ‘7 Cf. Balázs, Aspectc, p. 30—02.
     48 La unele exemple, alături de proteza lui a, pe teren românesc, i-ar putea lua în discuţie şi rolul articolului maghiar: a bánat > abănat.
116
                           -á->-ea~:                         -- -
bârd>(bardă) bearăă „dolabre0, szám>(samă) seamă „nombre“, vilăg>(vilag) vileag „en public14.
     După părerea lui S. Puşcariu, atunci cînd „lungimea unui á izbeşte urecHea românului, el a fost despicat în doi a, din c-are, prin diferenţiere, poate rezulta diftongul ea; ung. vilag> >*vilaag>vileagui0. Exemplele arată însă că â nu trece constant la ea. De ce ar surprinde ă numai în unele cazuri, iar în alte zeci de exemple nu? La primele doua exemple prezenţa variantelor cu a în loc de ea arată că asimilarea etimonului cu d a parcurs drumul firesc (ă>a). Formele cu ea de tipul seamă sînt creaţii ulterioare,: singulare refăcute după pluralr'°. în ultimul exemplu (tileag), ea se pare că se datoreşte consoanei l care, în română, alături de r, lungeşte pînă la diftongare vocala următoare: strâng>ştreangf vrasc> vreasc, salam>saleam, după oare şi világ > vileag7'1. Nu trebuie scăpată din vedere nici presiunea formelor cu -eag (vezi DI).
                          -a- neaccentuat >-â-:
bânat>bănat32 „contrariété“, lámpás> Idmpa^ „lampe", szállás > sălaş „logement", szămad<5>sămădău „régisseur44, (fel)íá-madni>tămădui „revivre“.
     Cînd în silaba următoare apare o vocală palatală, -ó-> (á>) -e-, -Í-: májoló>megheleu „repas de baptéme", mállasztó>me-lesteu „bâton qui sert â remuer la bouillie de maîs“, mángoló>
> (mîngălău), minghelău „rouleau“,
     în interiorul primei silabe, ca şi în cazul lui a, apar excepţii de la trecerea -á->-a-: bádog > badoc „fer-blanc“, hă-l0>halău ,,carrelet“, pálinka>palincă „eau-de-vîe", pdlca> pal-ţău „bâton“. Aceste forme cu a în loc de ă sînt concurate puternic de variantele cu ă: hălău, pălincă, pălţău.
                                    A,
     Schimbarea are loc înaintea unui grup consonantic în care, de obicei, primul element este un n, m, r, dar pot apărea, la
     40 Puşcariu, LR, II, p. 204. Cf. Kelemen, împrumuturi!?, p. 21.
     50     Cf. Byck şi Graur, Influenţa pluralului, p. 52. Nu se exclude nici posibilitatea de a fi o formă hiporcorcctă (prin analogie cu sară—seară).
     51 Idem, ibidem, p. 53.
     62 Al. Rosetti consideră că á urmat de îi este redat prin 5“ (ILR, p. 429). Exemplele pe care le dăm arată că schimbarea á >ă apare şi în faţa altor consoane, în absenţa accentului.
117
fel de frecvent, şi alte consoane53. Se. pare că accentul nu joacă nici un rol, întrucît schimbarea are loc atît în poziţie acccn-tuâtă cît şi în poziţie neaccentuată (ba chiar cu o frecvenţi mai mare în această ultimă situaţie): bántani> bîntui^* (bântui} „importuner4*, mágia (măglya)>mîglă (magia) „tas“, mártás> >mîrtaş (mártás) ,,sauce“, mátkáié >mîtcălv.u (mătcălău) „féte-populaire“, rántás > rîntaş (răntaş) „roux“.
      Şi în cazul acestor forme cu -ă->i, s-a considerat că avem a face cu împrumuturi prin filieră slavă55. Variantele acestor cuvinte dovedesc că -ă->a şi, pe urmă, prin analogie cu aite zeci de cuvinte româneşti, ă>i: rántás> răntaş>nntaş°e.
      Foarte rar:              săntikâlni> şontîcălui (şonticăi) „boi-
tiller“, tárogatóé torogoată „clar in ette hongroise“.
      53 Dcci nu numai înainte de nt, cum lasă să se înţeleagă Al. Rosetti în ILR, p. 429.
      64 Marius1 Sala consideră că trecerea lui d la î din maffli. bánt > rom. bîntui „se explică uşor prin existenţa unui n implosiv, carcera slab“ (Contribuţii, p. 53).
      55 Cf. Rosetti, ILR, p. 430; S. Puşcariu, DR, VI, p. 524; Drăganu, Românii, p. 596.
      5B După cum arată Al. Procopovici, „în bântui ă poate să fi apărut pe calea adaptării cuvîntului, în cadrele obişnuinţelor articulatorice ale limbii româneşti. Apoi î a putut să ia locul lui ă (bantui), pentru ’râ înainte de n+cons. a fost mai obişnuit cel dinţii..DR, VI, p. 1155. însuşi Sexül Puşcariu, în DR, III, p. 388 susţine că: „Din ung. bántani avem bântui, cu prefacerea regulată a lui a ncaccentuat în a, şi apoi bîntui, cu dezvoltarea ulterioară a lui ân în îîi ...“. Curios este insă că acelaşi autor, Ia acelaşi verb, după ce explică magh. â>ă>î, pentru explicarea răspîndirii cuvîntului şi a prezenţei suf. -ui, apelează la o formă slavă *bantuja (DR, VI, p. 524). De fapt, -ui, sufix: extras din verbele de origine slavă, devenind productiv în română,.s-a ataşat mai ales la verbele împrumutate, deci şi la cele venite din maghiară (cf. Ghergariu, jYofr?, p. 542), Trecerea Iui ă în t se regăseşte şi la találni .> (în/-tălni>întîlni, acceptat ca fiind de origine maghiară atît de S. Puşcariu (DR, VI, p. 523), cît şi de N. Drăganu (care crede că este din ung. -talán „poate", cf. Românii, p. 597). In trecerea lui a la i, în întâlni—întîlni şi bântui—bîntui, cele două euvinţe parcurg acelaşi drum. şi nu diferă prtvi mult nici în privinţa frecvenţei. Se pare chiar că întîlni e folosit mai des decît bîntui; iîitittti c termen al limbii comune; bîntui este frecvent în limbajul poetic. Aşadar şi afirmaţia că răspîndirea generală a unor verbe cu -uz ar fi un argument pentru pătrunderea lor prin filieră siavă trebuie privită cu rezerve. Aceste verbe sînt de fapt împrumuturi mai vechi, încadrate la -tii, iar cele mai noi {sau altele readaptate în zonele de contact) apar mai des cu -i (piszkálni >piscâli „remuer“, saj-nălni>$ăinăli ,,regretter“) sau -ij-ui (ciuinurli—ciumurlui „avoir des nansées“, forosli—jorostui ,,souder“).
      De altfel, Laura Vasiliu, după ce prezintă diferitele păreri emise în legătură cu oigmea sufixului -ui, conchide: „Reţin originea slavă a su-
118
    Asemenea lui a, -ă- diipă o coansoană palatală' (sau un i dezvoltat ulterior) trece, prin faza a, în -e-57: betyăr>bicher ,.coquin“, csăbulni > cebalui „troubler“, komédiás > comedieş „comédien*, mátyás > mâtieş ,,geai“ etc.
                                    -A
    în poziţia finală â apare extrem de rar in limba maghiară (de exemplu hurrá ,,hourraa). Nici unul din împrumuturile româneşti nu are la bază un etimon maghiar cu -ă şi, deci, nu dispunem nici de exemple pentru tratamentul acestui sunet în poziţie finală.
    Schimbările lui a, datorită asemănării sale cu a, sînt mai puţin complexe ca în cazul lui â. Cuvintele maghiare cu á împrumutate de limba română ridică frecvenţa vocalelor româneşti: a3S, ă (î, e, i) şi a, diftongului ea.
                                      e(£)59
     între vocalele limbii maghiare, e are cea mai mare frecvenţă (26/100). în faza actuală a limbii, formează pereche cu e şi este o vocală palatală,, nelabială, scurtă şi deschisă. Deşi opoziţia dintre e şi é se bazează pe diferenţa de durată (vocala é este lungă), între cele două foneme există şi o deosebire de apertură: e este cu un grad mai deschis decît é. Această nepo-
fixului. Nu cred însă că este necesară filiera slavă pentru verbele maghiare cu corespondente slave întrucît în nici unul din. verbele respective nu apare grupul o+n [,.. ]. Filiera slavă e posibilă, aşa cum e posibil şi ca verbele în discuţie să fi intrat direct din maghiară. In acest din urmă caz, au fost adaptate cu sufixul rezervat împrumuturilor, -ui, aşa cum s-a întîmplat în mod incontestabil cu verbele maghiare fără corespondent slav, sau, mai tîrziu, cu alte verbe străine redate în româneşte cu -ui. (Su/ixul -ui, p. 114).
        Todoran, NL. p. 309.
     58     In ceea ce priveşte pretinsul rol jucat de magh. a şi ă în rom. 5. prolonic>a (bărbat — barbat), vezi contraargumentele aduse de R. Todoran în articolul Fenom. diai., p. G3—85 (pentru discuţia de faţă, mai ales p. 76—82).
     59     preferăm transcrierea cu e în loc de 3 pentru a putea diferenţia vocala magh. e de varianta arhaică şi dialectală, mai deschisă, rnagh. § şi de rom. ş. Respectăm însă tradiţia cu ? tn text.
119
trivire în' privinţa gradului de deschidere a cavităţii bucale se explică prin faptul,că, iniţial, ele făceau parte din perechi diferite: e—e şi é~~é. Numai după dispariţia, cel puţin din limba comună, a lui e şi eeo, au devenit perechi, prin reorganizarea sistemului vocalic, elementele rămase libere: e—é. Dacă ă s-a deosebit de vocalele limbii române prin lungimea sa neobişnuită, vocala e se distinge de acestea mai ales prin gradul său de deschidere, grad care, arhaic şi dialectal, ajunge (în maghiară!) la e şi chiar la a61. Magh. e nu coincide cu rom. e, care
este cu un grad mai închis, dar se apropie substanţial de rom. dial. e, fără ca ele să fie însă identice sub toate aspectele62.
                                           E-
                                        e->a-
     în lingvistica românească din ultimele decenii un loc de seamă îl ocupă cercetarea împrumuturilor lexicale63. Aceasta preocupare, cunoscută şi în lingvistica altor ţări64, se datorează nu numai unei cerinţe fireşti, cunoaşterea cît mai completă a acestui compartiment extrem de bogat şi variat, ci şi faptului că împrumuturile pot înlesni cercetări deosebit de utile şi pentru domeniul foneticii. Aşa cum a demonstrat E, Petrovici intr-un studiu exemplar05, rezultatele obţinute în urma unei astfel de cercetări sînt la fel de importante pentru fonetica ambelor limbi între care s-a realizat împrumutul, în unele cazuri chiar mai folositoare limbii din care se împrumută. Cum se explică acest lucru?
     Se ştie că elementele străine, o dată cu pătrunderea lor, aduc o mulţime de particularităţi, unele caracteristice în gene-
     co Márton Gyula, în MNyt, arată că e în secolele al XV-lea şi al XVi-Iea era încă destul dc răspindit.
       Papp, Hangtan, p. 74, 180; Kálmán, Nyelv)., p. 87, 89. Maşîi. ă este aproape un n din română.
     62 Balázs, i4speeíe, p. 86.
     ClS Pe lîngă un număr însemnat de studii şi articole publicate în revistele noastre de specialitate, au apărut cîteva lucrări de o întinderi? mai mare: G. Mihăilă, împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Bucureşti, 1960; H. Mihăieseu, Influenţa ftrecească asupra limbii román:’ pînă în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1966; Tamás, BhW; Gămulescu, FAementele; Kis, încadrarea etc.
     GJ Vezi, de exemplu, Fokos Dávid, Jövevényszúkuíatások, în -Vţ/K, LV (1954), p. 3—59.
     lîr> O particularitate, p. 439—47o"; Idem,Biíűb/áZis v, p. 6—26.
120
 ral limbii din care provin, iar altele specifice iiumai etapei in care s-au efectuat împrumuturile respective. Dacă, în mod'obişnuit, particularităţile din prima categorie nu ridică probleme .speciale, cele din categoria a doua reclamă din partea cercetătorilor o atenţie şi o informare deosebită. Faptul că, în examinarea particularităţilor fonetice ale etapelor mai îndepărtate, întimpinăm dificultăţi mai mari, decît în alte cazuri, are izvoare diferite. In primul rînd, nu rareori este foarte greu, şi uneori e chiar imposibil, să separăm exact ce aparţine cuvîntului din limba-sursă de ce i s-a adăugat de către limba în care s-a încadrat. în al doilea rînd, scrierea — din cauiza mobilităţii sale mai reduse — nu a oglindit prompt, în toate etapele limbii, schimbările survenite în aspectul vorbit60.
       Una din consecinţele cele mai importante ale notării tradiţionale este absenţa fixării unor particularităţi fonetice în aspectul scris sau, în cel mai bun caz, folosirea unei litere existente pentru două realităţi fonetice distincte. De aici apare, ulterior, necesitatea interpretării diferitelor grafii07. La necunoaşterea totală sau parţială a acestor particularităţi, marcate aproximativ sau deloc la vremea lor în scris, contribuie şi faptul că etapele următoare le înlătură treptat şi aşază asupra lor straturile noi ale inovaţiilor. Aceasta se întîmplă, printre altele, şi in cazul limbii maghiare, întrucît ea şi-â format relativ repede o tradiţie grafică, bazată pe un alfabet care nu acoperea în întregime, mai ales la început, cerinţele aspectului vorbit68.
       în scoaterea îa lumină a acestor particularităţi, cercetarea ştiinţifică a unei limbi poate primi un ajutor preţios din partea idiomurilor cu care ea a ajuns în contact. Acest ajutor dévine posibil din cauză că două limbi în contact nu au, de obicei, nici .aceeaşi tradiţie grafică şi nici acelaşi registru sonor. O particularitate fonetică a limbii maghiare, care, din cauza impunerii sale treptate, n-a ajuns, în conştiinţa vorbitorilor, pe treapta diferenţierii totale de alte fapte apropiate sau care, din cauza învantarului nesatisfăcător al alfabetului său, rămîne neconcre-ibiată grafic, în momentul pătrunderii sale, prin intermediul unui cuvînt împrumutat, în altă limbă, poate să se fixeze, aici, şi Sn scris. Vorbitorii care împrumută un cuvînt cu particula-, ritâţi dc acest gen sînt în situaţia de a le sesiza mai uşor, căci
       (io Ve2i discuţiile legate de ea-e, ~u etc. în lingvistica românească <Vasiliu, Fon. ist., p. 80—84, 154—157) şi ö-ü, l-ly-j în lingvistica raa-Shinră (Barezi, Magy. hangt., p. 14—16, 159—161).
       «7 Rosetti, ILR, p. 451—460, 717—720.
       68 Bárczi, MNijE, p. 95—101.
pentru ei laptele sînt. noi, şi— avînd posibilităţile'-grafice necesare— ei.pot să redea diferenţa şi în scris. Astfel se explica conservarea anumitor particularităţi dintr-o limbă străină, chiar atunci cînd, în limba care le-a generat, ele nu fuseseră consemnate, iar-in etapele, sale de dezvoltare mai noi ele nu mai dăinuie. Aceste particularităţi „pietrificate”, care nu mai evoluează împreună cu sistemul de unde s-au desprins, menţinute secole de-a rîndul în împrumuturi, devin un izvor indirect pentru fonetica istorică a limbii din care a pornit cuvîntul preluat00. Desigur, nu numai cuvintele împrumutate altor limbi, ci şi, cele preluate din limbile cu care s-a ajuns în contact pot ocaziona astfel de observaţii pentru fonetica istorică. De aceea, nu ni se pare forţată afirmaţia acad. Bérezi Géza după care, în cercetarea istoriei vocalelor maghiare, lingviştii s-au bazat mai ales pe învăţămintele desprinse din împrumuturile lexicale70.
     Deşi problemele de ordin metodologic — privitoare la exploatarea acestei surse indirecte pe care o constituie împrumuturile lexicale pentru fonetica istorică — n-au fost încă cercetate la nivelul dorit, s-au cristalizat totuşi, în abordarea lor, două modalităţi oarecum opuse71.
     Fiecare împrumut poate fi supus, în funcţie de concepţia şi scopul cercetătorului, unei analize descendente sau, dimpotrivă, uneia ascendente72. Prima are ca punct de plecare limba străină din care provine împrumutul, iar a doua are în vedere mai ales structura limbii în care se încadrează noul termen. In ultima vreme cercetarea ascendentă se impune tot mai mult. Aceasta se explică prin faptul că ea urmăreşte stabilirea locului ocupat de împrumut în noul sistem. Folosirea metodei descendente se restrînge treptat mai ales la investigaţiile etimologice. Desigur, fiecare metodă în parte poate da rezultate bune, dar folosirea excesivă a uneia poate genera, după părerea noastră, o cercetare unilaterală. Este indiscutabil că sistemul limbii care preia joacă rolul principal, dar acesta nu acţionează asupra unui element „neutru", fără nici o individualitate. în acelaşi timp, se ştie că un sistem nu şterge de fiecare dată toate particularităţile străine ale cuvîntului împrumutat: dacă n-ar fi aşa, nici influenţele în domeniul foneticii n-ar
    69 Emil Petrovici, Graiul caraşoocmîor, Bucureşti, 1935, p. 99.
    70 Bárc2i, Szókincs, p. 25.
    71 Gáldi, Jövevényszó, p. 125—142.
    72 Idem, ibidem, p. 131.
122
fi posibile73. Mulţimea problemelor pe care le ridică împrumuturile necesita o examinare complexă, bilaterală, în care cercetătorul, pentru a nu atribui o particularitate în mod greşit altei limbi decît celei căreia îi aparţine în realitate, este obligat să uzeze de cunoştinţe cît mai largi privitoare la ambele limbi. în acest fel, în analiza concretă a împrumuturilor româneşti de origine maghiară, vom putea evita ca o particularitate să fie trecută, în mod arbitrar, cînd pe seama limbii române, cînd pe cea a limbii maghiare74.
în lucrările de specialitate din lingvistica românească se menţionează, dc obicei fără nici o altă precizare, că e-, neaccentuat, din elementele de origine latină, maghiară, turcească, devine a-73. O observaţie, deosebit de importantă pentru înţelegerea celor ce urmează, găsim însă la Ov. Densuşianu: „E iniţial a trecut în mod constant la a înaintea unui r: arici <eri-cium.. ,“76. Dintre cuvintele moştenite, alături de arici, se mai aduc, de obicei, în discuţie următoarele: arunca<eruncare, ara-mă Saramén (—aeramen), astîmpăr<extempero, asudare<ex-sudare şi compusele cu eccum: acest < eccum. istum, aceK.ec-cum illum, aci < eccum hic etc.77. Formele cu a- provenite din etimonuri care au un r după e- se explică prin capacitatea lui r de a lungi vocala din vecinătatea lui şi, prin aceasta, de a-i modifica gradul de deschidere şi locul de articulaţie (vocalele mai deschise sînt mai lungi), ceea ce se concretizează în trecerea lui e- la a-. Această explicaţie se impune şi pentru rom. aramă. Credem că în trecerea de la aeramen la aramă nu este nevoie să presupunem forma *aramen, ci ae>e78 şi e--f-r>a-. Deci evoluţia formei se încadrează în tendinţa e~+r>a- şi nu trebuie să apelăm la asimilarea ae-a=a-ă79. O soluţie cu o zonă de acţiune şi cu o capacitate explicativă mai mare trebuie preferată uneia cu o valabilitate accidentală. Exemplele cu ex-trebuie să fie scoase din această categorie80. Ele se explică ori
    73 Weinreich, Language, p. 14 şi urm.
    74     Pentru astfel de cazuri în compartimentul lexical, cf. Király, Precizări, p. 558—559.
            Rosetti, 1LR, p. 368, 430; Dimitrescu, Introducere, p. 75.
    78 Densusianu, 1LR, H, p. 20.
    77 Vezi lucrările citate în notele 75, 76 ţi 80.
             's Iordan-Manoliu, Introducere, p. 76; Omagiu Rosetti, p. 569.
       Densusianu, ILR, I, p. 70.
       Em. Vasiliu, Evoluţia lat. cx- în limba română, în S.O.L., VI (1955), ni*. 3—4, p. 239—253. Autorul ajunge la concluzia că limba română nu dezvoltă o vocală înaintea grupului consonantic şi nu insistă asupra trecerii !ui e- în a-.
123
din adverb, ori dintr-un alt etimon, de exemplu: asudam < adsudare81 sau assudaré62. Astimpăra presupune neîndoielnic pe extemperares3, dar cum ex~ a dat în mod regulat altceva decit a-, credem că vocala iniţială din această formă este un a protetic dintr-o fază ulterioară. Forma atestată st împărSi < extern -pero este o dovadă în acest sens. Evoluţia lui e- la a- în compusele eu ecce şi eccum, şi ea foarte veche, este condiţionate tot de lungirea sa şi fixarea unui nou loc de articulaţie de către consoana următoare85 şi întăreşte tendinţa de a transforma pe e- >o~ în limba română. De altfel, cuvintele cu e- în limba română sînt într-un număr redus80 şi, aproape toate, sînt neologisme sau împruturi cărturăreşti mai vechi.
      Tendinţa de a schimba pe e- în a- nu a dispărut total în perioada dintre evoluţia lui e- la a- în elementele moştenite şi pătrunderea împrumuturilor din maghiară. Ea este prezentă şi în cuvintele preluate din alte limbi decît maghiara, încadrate înainte ori chiar după împrumuturile maghiare. De exemplu: slavon: íeremiinú dini>Armindeni sau toponimicul Afrimeşti < Afrim(+-eşti)<tc. Efrim, care nu se deosebeşte prin nimic în tratarea lui e- de magh. Egyed>Adftid&1. în cazul cuvintelor gr. ergatos>rom. argat, te. emanet>rom. amanet, unii cercetători presupun un fenomen de asimilare e-a>ci-a- pe teren românesc sau în limbile din care aceste cuvinte provin®8, iar la substantivul erete>arete, o disimilare88, Se pune întrebarea, deşi este vorba de transformări combinatorii (sau tocmai pentru aceasta!), de ce două procese opuse dau acelaşi rezultat? Credem că şi în cazul schimbărilor combinatorii caracteristicile sunetelor îşi au rolul lor, iar procesele în discuţie sînt mai puţin „spontane" şi mai motivate decît se crede de obicei. Cuvîntul arete ajunge la a- şi nu la i-, u-, o- datorită lui e-+r (care putea fi baza procesului de disimilare). Nu greşim, deci, dacă sus-
    81 H. Mihăeseu, Limba latină în provinciile dunărene ale imperiului roman, Bucureşti, 1960, p. 187.
    «2 Cf. DM, DEX.
    83 Rosetti, ILR, p. 189.
       Densusianu, ILR, II, p. 18.
        Al. Procopovici, Eccum, în DR, I, p. 162—185.
    *8 In legătură cu frecvenţa lui e- în limba română, cf. Roccric-Alo-xandrescu, Fonostatistica, p. 39—13.
    87 Iordan, TR, p. 337.
     88      Florica Dimitrescu, Introducere, p. 75; Mihăeseu, Influenţa grecească p. 121; DA.
    89      Pentru amanet vezi ţi TDRG, DEX, iar pentru arete cf. FD, VT, p. 279.
124
ţinem că această tendinţă a trecerii lui e- în a- a acţionat, cu intensitate sporită sau mai redusă, în toate etapele de dezvoltare a limbii române.
       Intr-un articol de o valoare deosebită în domeniul cercetării raporturilor lingvistice, Szabó T. Attila, vorbind despre istoricul vocalelor maghiare e şi a, readuce în discuţie transformarea lui e- în a- în cuvintele româneşti de origine maghiară şi neagă orice legătură cu transformarea similară din elementele moştenite90. Autorul, folosindu-se de substituirea Iui e- cu
  a- în cuvintele împrumutate din maghiară, demonstrează avantajele cercetării împrumuturilor româneşti pentru limba din care ele au fost adaptate. Se constată astfel că a- românesc nu poate reprezenta un e- simplu din maghiară, ci o vocală cu un grad mai deschis, e- sau chiar ă~. Pe baza acestei substituţii
  fonetice, autorul face interesante observaţii cu privire la vechimea lui e- şi a- în limba maghiară şi la răspîndirea lor în dialectele acestei limbi.
       Dacă rezultatele la care a ajuns autorul sînt întrutotul valabile pentru fonetica istorică a limbii maghiare91, în ceea ce priveşte fonetica istorică românească, propunem cîteva precizări şi completări. De altfel, însuşi autorul subliniază că el nu consideră ca definitive rezultatele la care ajunsese atunci92.
       Din cele precizate de noi mai sus, reiese, credem, destui de clar că o izolare totală a acestor transformări din elementele moştenite de schimbarea similară pe care o constatăm în cuvintele împrumutate nu se poate face, chiar dacă ele nu sînt întrutotul identice. Deosebirile care apar între transformarea lui e- în a- în cele două categorii de cuvinte nu sînt de esenţă, ci de nuanţă. Este posibil ca, în perioada împrumutării acestor cuvinte, limba maghiară să fi prezentat în anumite ţinuturi nu numai e-, ci şi un ă-. Acest fapt are importanţă pentru limba maghiară, în timp ce pentru limba română existenţa unui e-
           este deja importantă. Dacă vocala era şi mai deschisă (ă l. aceasta nu putea decît să înlesnească şi mai mult adaptarea fo-, netică a împrumuturilor. Transformarea lui e-+r este o tendinţă internă a limbii române în care s-a încadrat şi substituirea lui e- maghiar93. Transformarea aceasta nu se datorează c
         S?abó, Marni. ş~a, p. 16. al Vezi şi. contribuţia lui Murádin, ‘Észrevételek, p. 376—379.
      M Szabó, Magy. t;~a, p. 20.
         Márton, Corelaţia, p. 84.
125
deci în întregime împrumuturilor maghiare, ci este o coacţiune a factorilor interni şi externi94. în momentul pătrunderii lor, aceste împrumuturi cu g- au găsit pe teren românesc o ten-
dinţa într-o fază mai puţin activă — prezentă totuşi şi în împrumuturi de altă provenienţă —, care intră din nou în acţiune pentru a modifica şi pe e-, la fel cum se întîmplase şi în cazul
                            C
elementelor moştenite. Aşadar, nu tendinţa propriu-zisă trebuie atribuită influenţei maghiare, ci reactivizareá şi lărgirea ei. într-adevăr, numărul cuvintelor de origine maghiară cu această schimbare a lui e- în a- întrece cu mult pé cel al cuvintelor moştenite şi împrumutate din alte limbi, cu acelaşi fenomen fonetic. La aceasta a putut contribui şi faptul că e- din
limba maghiară apare destul de frecvent şi înaintea lui l, care, asemenea lui r, lungeşte vocala vecină93.
     Iată cîteva exemple din categoria cuvintelor cu e->a- extrase din lucrarea lui L. TamăsDe: agriş „verjus, raisih vert“ < egres, alean „contre“ <ellen, aleaneş „ennemi“ < ellenes, ale-bzui ,,arrangeru < élóbbözni,, ălegădui „cănt'enter, satisfaire“ < {megelégedni, alenşig „ennemiu<ellenség, cUenzui „contredire“ < ellenez, elenz, aleti „prés de, devant, vers“ < előtt, a leu „arr-hes, gageli<elő, alitău „bouchoir, plaque de cheminee“ < elită, aluaş „domestique, laquaîs" <eíüős, aradat „origine0 < eredet, aracZui „partir, se mettre en route“< ered, arastul „transmettre* <ereszt, ardău ,,garde-foréts“ <erdó-őud, ardobgirău „juge de foréts“ < erdöbiró, arneu „báche, banne“ < ernyő, astiuz „ustensilei eszköz, aşchiut „échevin“<esfcüdt97.
     In cazul verbului alentui, o variantă mai veche a lui ielen-tui „annoncer“, găsim aceeaşi schimbare ca şi în cazul lui armindeni < slavon, leremiinu dini, ceea ce dovedeşte, încă o dată, continuarea afirmării tendinţei existente pe teren românesc. Alteori, o falsă analiză devine un argument pentru substituţia lui e- cu a-. De exemplu: -mistui ,,digérer“(<emész-teni) are o variantă mai veche: arrăstui din care a- a fost identificat cu prepoziţia a de la infinitiv: a mistui. Mai mult, I. Şi-abdei crede, evident greşit, că în amistui avem un exempiu
    94 Pătruţ, Didabializarea, p. 23.
                     Márton, Corelaţia, p. 82; Byck şi Graur, Influenţa pluralului, p. 53.
    98 Tamás, EhW.
       I. Negrescu, Cantitatea devenită accent in limba română, în „Arhiva", XXVIII (1921), p. 235.
126
pentru ci- protetic08. Cazul lui amistm mistui nti este1 izolat (vezi şi resteu<eresztő). Afereze lui a- se constată şi la variantele: legădui, legătui pentru alegădui. O atenţie aparte merită formele aîeşteu şi aring, variantele lui heleşteu „vivier“ şi hering ,,harengu, în care, înaintea evoluţiei lui e- la a~, au loc şi alte schimbări în limba română: halastó > hălăşteu> heleşţeu> eleşteu>aleşteu. Prin urmare, e din heleşteu a apărut şi a ajuns în poziţie iniţială pe teren românesc, căci în maghiară nici nu avem e- în etiraqn. In acest caz, -e, chiar dacă nu este din maghiară, trece la a-, deci nu poate fi vorba de exercitarea vreunei influenţe, ci de o evoluţie internă. In cazul cuvintelor adeli „allécherK < édeleg şi ardămăli „mériter“ < érdemel, ■— care prezintă în maghiară un é, şi nu c —- trecerea la a- se poate datora atît unei forme dialectale, cît şi analogiei cu cele care au e-99.
     Toponimice cu e->a- extrase din lucrările lui I. Iordan100 şi Coriolan Suciu10L: Aciliu<Ecsellö, Adjud< Egyed, Aghireş< Egeres, Agîrbiciu<Egerbegy, Agriş<Egres, Agrişteu<Egrestâ, Aiud'<Enyedt Alecuş < Elekes, Ardeova< Erdő falva, Ardeu< Erdő, Aşchileu < Eskűllő, Ateiu <Etei etc. Şi în cazul toponimelor găsim forme cu e->a-: Elesd> Aleşd.
     Din cele înfăţişate mai sús desprindem următoarele concluzii mai importante:
     1.     Transformarea lui e- în a- este veche în limba română si n-a încetat să acţioneze nici în perioada împrumuturilor maghiare mai vechi.
     2. împrumuturile maghiare cu e->a- se încadrează în
această tendinţă şi o lărgesc.
     în cuvintele mai noi din maghiară, situate aproape de periferia vocabularului, handicapate şi de absenţa unei circulaţii mal largi, e- nu mai trece la a-, ci la rom. e-: emelet >emeleti „étagetf, erdőbér> erăebir „cens des forets“, esernyő> eşerneit ,,parapluie“ ctc.
    38 Şiadbei, Proteza, p, irjl. Desigur, putem găsi şi astfel do cazuri cu a protetic sau cu un a provenit, prin falsă analiză, din articolul maghiar: adăuş „haletant“<fű/ dühös, ale.veş, alături de leveş „potage“, „saupe* <(a) leves. Pentru a- înainte de l, cf. DR, VI, p. 245.
    99    O „concidenţă" interesantă: ţi în dicţionarul lui L. Tamás cele mai puţine cuvinte sînt înregistrate la litera E. Majoritatea lor, ca şi cele din DEX, sînt împrumuturi relativ recente şi chiar rcîraprumuturi: emelet' „étage“<emelet, estenă „bergerie“<es2te«a<rom. stină.
    100 Iordan, TR, p. 50, 140, 337 şi urm.
    101 Suciu, D1T.
127
     Mai rar, apar. variante cu.,a-, e-, i- sau. cu e->—: eklé-zsia>eclejie, iclejie, clejie „paroisseH, emyó>ameu (h)emeii, irneu „bnnno*.
                                        -E-
     în interiorul cuvîntului, indiferent de poziţia accentului, e >rom. e: fedeles >fedeleş „barillet á eau paysan“, feredó>fe-deu „bain“, kezes > chezaş ,,garant", mester>meşter.
     Trecerea magh. e în rom. e, pe lîngâ faptul că este vocala cea mai apropiată din seria corespunzătoare românească, este înlesnită şi de faptul că magh. e se pronunţă, cu precădere în silaba neaccentuată, ceva mai închis (e) în unele graiuri maghiare din Transilvania102. în aceeaşi direcţie poate acţiona şi prezenţa unui e şi mai închis (e, asemănător cu rom. e) în părţile locuite de secui, iar pe CImpia Transilvaniei, în ţinutul Că-latei103.
     în poziţie accentuată magh. e apare adesea că ea: beteg> beteag „maiadé", ellen> alean „contre*, nem>neam „peuple“, genre“ etc.
     Realizarea magh. e ca ea în română-poate să fie rezultatul coaeţiunii mai multor factori (aparţinători limbii-sursă sau limbii primitoare). în primul rînd, vocala magh. e se apropie de rom. ea prin gradul său de deschidere, iar accentül românesc care lungeşte vocalele) adaugă la gradul de apertură şi cantitatea necesară pentru ca e>ea104. în al doilea'rînd, sufixele româneşti -ean, -eag, prin asemănare sub aspect formal şi plasarea lor în aceeaşi parte a cuvîntului, au grăbit trecerea unui e
       în ea, cu atît mai mult cu cît româna cunoaşte, dialectal, şi
schimbarea inversă: ea>e.
                            c.             .
     In poziţie neaccentuată, ceva mai rar şi sub accent, e din interiorul cuvîntului, trece la i: betyár > bicher „coquin“, ci-mer>ţrmir „armoiries4*, vezetö> vizitiu ,,cocher“ etc.
     Vocala e-f-n, m, r-f-cons.>î105: engedni >îngădui, menteni> >mîntui, pergelni>pîrgălui „griller14, perzselni>pirjoii etc.
     împrumuturile maghiare din româna, acolo unde nu s-a
     502 Kálmán, Nyelvj., p. 84; Márton, MNyt.
     103 Kálmán, Nyelvj., p. 29; Márton, Corelaţia, p. 82.
     104 După S. Puşcariu, „durata neobişnuită (...) şi apertura, exagerată pentru urechea românului, a unor vocale străine poate produce înlocuirea lor prin diftongi". Idem, Lft, II, p. 204. Gh. Alexici consideră că e>eo se datorează consoanei palatale precedente (cf. Magy. el., p. 116).
     103 Densusianu, ILR, I, p. 240; Rosetti, ILR, p. 430.
128
împrumutat şi rom. îm, atşstă reversibilitatea schimbării (î>e)107: cîrlan>kerlan, descintă>deszkentál etc.
     După consoane dure, ş>ă: büntetnie bintătui „puijirK, re-szelnierăzălui ,,limer“, stelázsiestălaj „étagéreu, zsepe,jăb ,,poche“ etc.                                                        L.
     în cîteva exemple eeă, şi, prin disimilare cu qu din siiaba următoare, devine a: ébresztőé ebrastău ,,réveille-matiij.“, hcc-kedâehaţcadău ,,grand jars“, kereskedőé craşcadău (creşcă-■dău) „maquignon“ etc.
     Sincoparea lui e apare rar şi de obicei între oclusivă rşi lichidă : deréké dric, keresztül > crăstul „â traverse de“ etc.
     Este ştiut că limba maghiară nu suportă grupurile coriso-nantice şi le evită prin variate procedee (sau, dacă le'menţine, introduce o vocală proteică pentru micşorarea obstacolului în pronunţare): germ. Strdngeistráng (dar în rom. ştreang) sl. brazda>barázda (rom. brazdă}^ sl. jetsliejászol (rom. ieslă) etc, G. istrati consideră că păstrarea, unor forme ca derept, dirept, direptate (în loc de drept, dreptate), în zonele de contact cu limba maghiară, s-ar putea explica prin influenţa maghiară. Actorul crede că cerinţa de a evita menţinerea grupului ..consonantic în împrumuturi şi de a împiedica formarea altora prin sin-copare s-ar fi transmis din maghiară şi vorbitoriioi- români. Astfel „lesile, în locul literarului iesle, trebuie explicat prin influenţa limbii maghiare, despre; carc se ştie că evită grupurile consonantice prin introducerea, în interiorul lor, a unei vocale0108. După cum arată însă h„ Tamás, aceleaşi tendinţe au, în cele două limbi, rădăcini diferite, ceea ce nu exclude coincidenţa lor în anumite caruri, şi explică deosebirile dintre ele (maghiara preferă proteza_ vocalică, româna intercalarea vocalei intre componentele grupului consonantic)109. Tendinţa spre silabă deschisă motivează ;.prezenţa. unei vo.cale neetimologice între consoanele cuvîntului românesc0110.
     ioc Márton, Observaţii, p. 540.
     i°7 Blédy, Influenţa, p. 13.
     1Ú8 G. Istrate, Despre însemnătatea cercetărilor dialectale, In SCL, Vi, 1955, nr. 1—2, p. 113.
     109 Tamás, HSR, p. 301—302.
     110     Pentru reducerea grupurilor consonantice în limba română (vrednic-vrenic) şi apariţia unor vocale între două consoang (Silvas-tru-Silivestru), vezi Sala, Contribuţii, p. 20. In legătură cu un exemplu dat, tot aici, de M. Sala, se impune O precizare. Rom. felehert. ..palonni-er“ a fost împrumutat din forma dialectală magh. felekére a' cuvîntu-lui magh. felhérc (cf. MiVy.4, voi. I, h. 151) şi, deci, apariţia Hiî e între
l    h nu trebuie căutată în limba română. Exemplul dovedeşte însă că varianta cu grupul consonantic evitat convine sistemelor ambelor limbi.
9 — Contacte îingvistiee, ISBN 973-SS-M78-4
 129
•   -Vocala -ey-^ă: csipke>cipcă „dontelieM, derce>derţă „ia~ rihe'de;^on“, gesztenye>ghistitî& „châtaigne“, zsemle> jimblă „pain blanc“ etc.                                     -
     în cuvintele străine, adică neadaptate, -e apare şl' după consoanele dure ca -e (s magh■.): ide > ide ,,par ici iâ“, ime> >7me „voilâ0, törpe > törpe „nain^ etc.
     Vocala e din graiurile dacoromâne este mai difuză111 decît
magh. e (?) şi nii este împrumut din maghiară. Răspîndirea lui « în română112, mult peste zona posibilă în cazul interferenţelor . fonetice dintre cele două limbi, este un alt argument împotriva ipotezei că ar fi preluat din maghiară113.
     Magh. e (s), în urma adaptării sale în cuvintele împrumutate, a contribuit la ridicarea frecvenţei vocalelor româneşti: e, a, ă, i, 1 şi a diftongului ea. Prezenţa sa în zonele unde există un e în română (provenit dintr-un ea mai vechi) a putut contribui, eventual, Ia rezistenţa lui e în faţa tendinţelor de închidere         şi nu merge). -
      Vocala é, din corelaţia maghiară e-é, face parte din seria celor palatale, nelabiale, lungi şi, după gradul de apertură, mijlocii. După dispariţia perechii sale e (asemănătoare eu rom. e), s-a cuplat cu e, de care diferă nu numai prin lungime, cantitate, dar şi printr-un grad mai mare de închidere. Dacă e dispare datorită unui proces de deschidere114, fosta sa pereche é cunoaşte, dialectal, încă de prin secolul al XII—XIII-lealls, procesul opus: închiderea. Trecerea lui é în i este unul din fonetismele cele mai vechi şi mai cunoscute în graiurile maghiare
     111 Mârdăresci], Observaţii, p. 422.
     112      Coteanu, Elemente, p. 83—84, 98, 112; Ghcţie, Repartiţia (râturilor, p. 336.
     113 Weinreiob, Languagex, p. 56.
     514 Vocala e, o palatală, nelabială, scurtă, mijlocie {fonem pásírat azi Je, secui, ]a cei din Călata etc.), în limba comună, datorită deschiderii sale treptate, ajunge să coincidă* în jurul secolului al XVI-lea, cu vocala e din maghiară, cf. Benkö, MNyt, p. 90 şi. urm.
     115 Bárczi-Benkő-Berrár, Magy. nyelvt., p. 178 şi urm.
           c
130
din Transilvania şi Bihor116. Această tendinţă de închidere, ală -t uri de faptul că é este nu numai mai lung decît rom. e, ci şi mai închis cu o nuanţă, explică redarea magh. é(>í) mai-1 ales prin rom. i. Datorită faptului că i românesc poate reda ktît pe é cit şi pe i din maghiară, este greu de precizat cînd avem la baza cuvîntului românesc un etimon cu é şi cînd o formă dia-lcctală cu Ú Fiind vorba de împrumuturi realizate prin contact, este firesc să avem în vedere şi formele dialectale maghiare cu i în loc de é (képe.kípe rom. chip), chiar dacă şi é putea să treacă direct la rom.-î.
                                         É-
     Dripă cum am arătat la e->a-, în cîteva împrumuturi mai vechi şi é~>a: édeleg>adeli „allécher“, érdemelnie ardamăli „mtÍTiter“, Etesd > Aleşd etc.
     La început de cuvînt, é->i-: ék>ic, élesztőé Uistűit „le-vaintt.                                         .
     In cuvintele-mai noi, folosite mai aies de bilingvi, é > -e-: ébresztőéebrastău „réveille-rhatin“, égszin>ecsin ,,-bléu clair“.
     ín interiorul cuvîntului, mai ales sub accent, -é->-e-: célé étel, jéleejel, pecsétepecet „tache“ etc.
     Alteori, tot sub accent, -é-e-ea-: beszéde beseadă „con-ve.rsation", léceleal, melléke meleag, vitézeviteaz etc.
     La trccerea lui é în ea a putut contribui, alături de accent, Influenţa pluralului, analogia cu sufixul -eag, eventual prezenţa consoanei l în faţa vocalei.
     S. Puşcariu, la fel ca în cazul lui ăeea, explică é>ea prin ,.de?picare“: é > ’’ee>ea (filear <fillér „centiéinc partié d’un florin41)117. Nici în acest ultim caz cantitatea nu este însă percepută de români sub aspectul unei durate neobişnuite, ci doar ca vocală semilungă, obişnuită în română sub accent şi după 2, r.
     110 Für, Az í-zés, p. 344.
     117 Puşcariu, LR, II, p. 204.
131
/t,CeJe mai multe exemple oglindesc schimbarea e>; (şl datorită; formelor; dialectale maghiare cu i, în loc de é) : .bér > bír, fejsték>je$tic: „teinture“, hitelen119 (lit. kénytelen)>chitiîeăn „obligú", kép>chip, példa>pildă etc. Pe teren românesc, acest é>i(>í), sub influenţa unui -u (apendicele labial al consoanei ocíusive}.,. a trecut la u1IU: betegség>betegsig, hetesig, beteşugu
>beteşug „maladie", mesterség>meşterşig, meşteşîg, meşteşugul meşteşug. Credem că tot prin asimilare cu u se explică şi formele: bélja>bulfeu „chevillest£, kimélni>chimului „mé-nager“.
     Cu totul rar (r-f-)e>î: rét>rít „pré“. Ceva mai des: r+é> >ă: prédálni>pradălv20 „pilier11, részes>răzeş, rétes>rătişe „galette feuilletée“.
                                     -É
     Frecvent, -é>-eu: bujjbelé> buibelev. „robeM, kanapé> canapea „bahtjt servant anssi de lanc ă dosu, paraplé>parapleu „parapluie“, plé(h)>pleu „fer-blanc, tole“ etc.
     Uneori, -é>-a: kalarábé>călărabă „chou-raveK. Aceeaşi schimbare apare şi în csokoládé> ciocoladă 1(chocolat“, limonádé >lemonadă „citronnade". -Aceste „neologisme*1 s-au încadrat în grupa substantivelor terminate în -â datorită influenţei formelor rom. ciocolată,, Umonată, pătrunse pe alte căi.
     Cuvintele străine prezintă un -é>-e: áperté>aperte „sans détour“.
     Vocala maghiară é sporeşte apariţia vocalelor e, i, a (î, uj şi a diftongilor ea şi eu în cuvintele româneşti.
                                i(i)i(I)
     In maghiară ambele vocale sînt palatale, nelabiale şi în-cîţise. Singura deosebire clintn? ele constă în lungimea lor diferită, ceea ce asigură şi opoziţia, fonematică din cadrul act.stei
     118 Für, Az í-zés.
     113 Cf. Sala, Sufixul -şug, p. 763—7(î4.
     iso Verbul poate fi însă tot atît de bine şi un derivat românesc (pradfi-fsuî. -âli}, cf. Todoran, GV, p. 88.
132
perechi:1 ir „ecritu / ir „onguent“. In graiurile maghiare dîh Transilvania, vocala lungă i se pronunţă scmilung şi, în felul acesta, se aseamănă cu un i românesc sub accent; Româna nici nu aplică un tratament, diferit celor două vocale din maghiară în împrumuturile în care ele apar. Atunci însă cînd i de fapt i (semilung, în regiunile, bilingve), apare în zona accentologică spccifică limbii române, tocmai datorită asemănării sale cu vocalele accentuate româiaeşti (seinilungi), se realizează ca un i accentuat. Iată cîteva exemple probante pentru constatarea că cele două vocale au acelaşi regim în împrumuturile româneşti: istâll0>iştalău „bouverie“ — iz>iz ,,goűt“, csikos>cicăuş „gardien de haras<{ — csikós>cicoş ,,zébré“, cinterem>ţinţirivi „cimetiere“ —■ c.imer>ţimir „armoiries" etc.
                                      I-, I-
     In mod normal, i-, i->i: inas>inaş „apprenti;<, ir>ir ,,on-guent“, irk:t> ircă „cahier**, iz>iz etc.
     Unele împrumuturi prezintă şi- varianta cu i-> —: instán-cia>inştanţie, ştanţie „petition", istálló >iştălău, ştalău „bou-verie“ etc. Explicaţia pentru aceste variante fără i- (in-) trebuie s-o căutăm în fonetica sintactică: în inştanţie>în ştanţie, în iştalău>în ştalău.
                                     -I-, -f-
   •    Iii interiorul cuvîntului i, t>i: bir&> birău, bizni>bizu csizma> cizmă, hiba>hibă „faute“, kin>chin etc.
     Alături de formele cu i, cuvintele în cai-e i se găseşte după consoane dure sau înainte de r+cons., cunosc, regional, şi variante cu î: birtok>birtoc, bîrtoc „propriété", címer>ţimir, ţî-mir ,.armoiries“, rizskása >rişeaşn, rişca ş ,,riz'’! etc.
     în strămaghiară (perioadă care îşi a re limita superioară în secolul al X-lea), alături de i, există şi un i (velar), un sunet asemănător cu î din limba română. Dacă unii se îndoiesc de prezenţa lui i chiar şi în strămaghiară, de exemplu Welich, alţii, dimpotrivă, consideră că i s-a menţinut, cel puţin dialectal, şi în maghiara veche (sec. X—XIV)121. In sprijinul acestei afirmaţii se invocă toponimicul românesc Ciuc. Prezenţa lui u
     121 Bárczi, Magy. hangt., p. 28—29.
133
în accst toponimic ar dovedi existenţa unui i in etimonul maghiar. Acest i, din cauza lui c, după care în română nu poate sta o vocală velarâ, a trebuit să treacă la ti şi nu Ia î. Dacă vocala n-ar fi fost velară, ci palatală, ar fi trebuit să se: menţină şi în română ca i şi să nu devină u122. Prezenţă lui u în loc de i, după cum am arătat în altă parte123, se explică nu prin adaptare, ci prin evoluţia ulterioară a cuvîntului în română. Fără să negăm posibilitatea menţinerii lui i 'în maghiară; la nivelul dialectal, chiar şi după secolul al X-lea, trebuie să arătăm că împrumuturile româneşti cu u nu pot proba existenţa unui i în ctimpanele lor din maghiară (ceea ce, fireşte, nu înseamnă absenţa totală a acestui sunet în graiurile maghiare mal conservatoare). Se ştie că şi magh. szidfni) avea în trecut un i ve-lar12g în locul celui palatal de astăzi. Înseamnă oare aceasta că în rom. sudui „jurerK primul u îşi are originea în i din maghiară? Atestările cuvîntului în română (şi numărul lor este suficient de mare pentru a putea constitui lin argument) infirmă această ipoteză. Textele noastre vechi atestă formele sidiii, si-dalmă.(<iicuz. szidalmat) ,,injures“, siduiesc, siduiţorm efc Desigur că notarea cu i, în joc de u (cum ne-âm aşteptă după ipoteza z>rom. u), nu se datorează unei dif icultăţi'de ordin gra-femic. Iar dacă alfabetul permitea atît notarea, cu i, cit şi cu u, scrierea cu i arată că sunetul din etimonul măghiar corespundc unui i, şi nu unui u, din română. Apariţia formelor sîdui, si-duesc, şi, mai ales, sudui, este un indice de evoluţie: magh. i> rom. i>î>u. Drept concluzie la această analiză, cităm părerea lui VI. Drimba: „sudui şi sudalmă au fost bine explicate, respectiv, din magh. szidni şi szidalom (acuz. szidalmat). Dar u din rădăcină nu se poate explica din i al cuvintelor maghiare respective, ci [ ... ] se datoreşte unei evoluţii pe teren românesc, şi anume prin trecerea lui i la î (datorită lui s precedent) şi apoi prin asimilarea acestui î la n din sufixul -Hi al verbului; evoluţia fonetică a formei actuale sudalmă se datoreşte influenţei verbului suduiai'-,(i. Prezenţa variantelor cu i în prima fază a circulaţiei cuvîntului şi generalizarea ulterioară a formelor cu « in română confirmă trecerea magh. i>rom. i>î>u. Dacă ipo-
     IW Idem, ibidem, p, 28.
     m Vezi AUT, VIII (1970), p. 195—204.
     12i Barezi, Magy. hangtp. 28—29.
     1M Drimba, A'ote, p. 80—81.
     1215 Idem, ibidem, p. 80.
134
teza magh. i> rom. u ar fi valabilă, prezenţa formelor sidui, sidalmă pe teren românesc n-ar avea nici o motivare. ^Istoricul evoluţiei suf . rom. -sug pledează tot pentru‘magh. ‘i > romii-î>u. Sufixul maghiar -aéglí7, dialectal -sig, apare în formele mai vechi ale împrumuturilor româneşti ca terminaţie: -şig (beteşig, meşteşig). Extrasă prin detectarea formei interne a împrumuturilor (preluarea formei maghiare derivate, alături de cea nederivată, permitea acest lucru: beteag — betegşig, meşter — meşter şig), terminaţia -şig devine sufixul rom. -şig.1;iS. Trecînd printr-o fază intermediară cu -şîg (beteşig), se impune sub forma -şug şi la alte cuvinte decît cele de origine maghiară : ieftiîtşug, prieteşug, vîrteşug (alături de beteşug, meşteşug). Trecerea lui î la u se explică prin asimilarea: -şigu> -şugu, -şug1'-"3. L. Tamás, fără să presupună un i, arată că é sau i du pa o spirantă palatală trece uşor la u: csiperke > ciupercă, csípni >
>ciupi, -ség> ~şugm. (DA şi DEX dau etimonuriie bulg. purka, srb. pecurka, respectiv bulg. cupja, srb. cupaiidin care sc explică şi ii din formele româneşti.)
     Sincoparea lui i este la fel de rară ca şi a celorlalte vocale: bécsitök>biştoc (bicitoc)- „potironu, kilincse cline iu (chilmciJ „loquet“.
                                       -I, -I
     La singularul substantivelor şi adjectivelor româneşti, terminaţia i este neobişnuită. Cerinţele de ordin morfologic (de exemplu, evitarea confundării cu desinenţa sau cu articolul i) impun evitarea lui -i din împrumuturi, fonnîndu-se, în consecinţă, un nou singular cu -u131: kifliy pl. chifti, nou sing. chi-flu“ „croLssant“ (alături de chiflă — chiflie, din germană). După acest tip şi: lékri>lecru „corsage“, prezli>prezlu ,,cha-pclure“.
     127 Sufixul maghiar -ség este cie origine substantivală, cuvînt independent, pînă în perioada primelor documente in limba maghiara, şi înseamnă: Colină, morman, ci. Horpácsi lllós — Ballázs János, A -súg, -ség képző eredetéhez, în MNy, XLÎX. 1953, p. '51.
                  m în Crişeana apare şi azi sub forma -xiţ), vezi Rosetti, ILR, p. 431.
     ,sa Sala, Sufixul -şug, p. 763—764.
     ian Treml, Lehnwörter, Ii, p. 288.
     131     Iorgu Iordan arată despre categoria aceasta de cuvinte că „Toate sînt nume de lucruri, prin urmare de genul neutru, ceea ce aduce cu sine. aş zice, automat, finala ii, singura posibilă morfologic vorbind" LRC, p. 83.
135
     -In cuvintele străine -i.se menţine: ferbU>ferbli(]cu dc carteş), kqjmsli> canţaşli .„guâţre*.
  , .,.Vocala i din .cele doua limbi în contact,, româna ai maghiara, face parte din categoria suiieteior despre care'se spune că sínt la f?l, coincid. Dc aedea^ nici îh procesul împrumutării nu ridică probleme deosebite. Magţi. i,i, sunete foarte frecvente îrx limba-syrsă (după cum am arătat, dialectal şi é132 trecé în i: kép >kip>.chip), contribuie la frepvenţa mai mare a vocalei i(îj .u) atît în poziţie accentuată; ciţ şi în cea neaccentuată. .
                            O (o)               :
     Vocala o împreună cu i (i scürt) formează grupul redus al vocalelor maghiare care au cîte un corespondent românesc cu aceleaşi trăsături cantitative şi calitative. în maghiara o este o vocală velară, labială, scurtă şi cu o deschidere ^mijlocie. Este perechea scurtă a lui 6 (o) de care nu diferă l decît sub raport cantitativ. Această diferenţă are valoare fonematică: kor „vîr-s<ă“ / kór „boală“. Intrucît o din rom A na şi maghiapănu diferi, schimbările pe care le înregistrează o în împrumuturi se dato rose sunetelor vecine, poziţiei sale în cuvînt. în anumite cazuri, schimbarea lui o intervine, chiar în graiurile maghiare şi nu în procesul preluării cuvîntului. De exemplu, rom. cătană ,.soldat“ prezintă.un a care nu şe poate explica din magh. ka-toúa, ci numai din forma' dialectală katanăm.
                                   O-
    în mod normal, o->o~: oka (ok-f süf. poses.)>ocă „catise“, o/cos >ocoş ,,senséK, olaj>olói ,,huile“ etc.
    Accidental, o->a~, u-: odaveszni>adăvăsi „gaspiller“, oltani > altui, ultui ,,enter“.
    Cauzele trecerii lui o- în a- sînt diferite. La primul exemplu se pare că asimilarea a acţionat. Ori „a din silaba a doua, ori a de Ia infinitiv (poate chiar ambele) au determinat transformarea lui o- în a-. Apropierea de prepoziţia a de la infinitiv (a adăvăsi) a dus şi la a->—aăăvăsi>dăvăsi (a dăvăsi). Verbul al doilea prezintă în Ardeal şi în Moldova ó > o, u fol-
    132 Alături de é>í, şi ü, e, ö, u, etc. >t; é, ő, ü>í, ci. Márton, Mnyt.
    ’3S Kúlrnán, Nyelvj., p. 38.
136
iot,- ultui, hullui),- iar în Muhfe'riia (prin disimilare 6-0 >a-o: bitóié altói, ori prin; asiiiiilare: a oltóié ti altoi) > s-a răspindit* sul} forma altoi15*. -         '       ; '              ;            f     ■
                                       -o- .
     De regulă, ~ö->^ö-; csoporté ciopor „foiile^ koporsóé co-pîrşău „corcucíIw, kovács > covaci ,,forgeron“, lângos > langoş ,,sorte de galette*1 etc. .:j                      ,         •
     -Mai far, -o-e~oa-: babonaeboboană ,,supet'stition“v boglyáé boagke ,,meuie de foia“, targoncaetărăboanţă „brouette" c'tc. Diftongarea lui o sub accent este condiţionată dc â, e din silaba următoare. In acest fel unele împrumuturi din maghiară sc alătură cuvintelor moştenite sau împrumutate (înaintea celor maghiare) în care metaÎonia lui este foarte frecventă135.
     Rar, -o- acc,>u; borzolnieburzului „hérisser“, csordáé eciurdă' „foule“, kóstolni> cuştuli „goüter“v sonkáéşuncă. „jambon^. Transformarea lui o neaccentuat>w. este rară şi se
datoreşte, de obicei, asimilării (burzului, huréuzatt,). >         ....
     Se înregistrează-şi -o->-ă-: bosszú> hasait „rancune“, _fo-gadâefăgădău ;,auberge“, tábor > tabără „camp“:
     Trecerea lui o neaccentuat în d este o veche transformare în română la carc se supun şi îrorumutui'ile maghiare (cu unele excepţii)136, -■                                                      1
     în unele cazuri ă din împrumuturile româneşti poate să reprezinte nu o formă cu o, ci una cu a (ă) din maghiară. Se' ştie că una din particularităţile ceîe mai răspnîdite din-graiul maghiar din Clmpia Transilvaniei este trecerea lui oea(â}l37, dacă în silaba precedentă se găseşte un a sau â : a, a.. .0 ea, á . a (adomány >adomány - don**, hăromehâram ,,trois“, lakodalomé elakaăalom „demeure“).; Acést proces de ‘asimilare, asemănător cu rom. (î-a>a-aias (bărbate barbat), se extinde şi asupra cuvintelor în care elementul inductor (a, ă) nu mai apare:.mu-rokemurak „carotte“13'i; Intrucît atît a,1 cît şi o .din maghiară
     1,1 Cf. ALR, voi. 1, h. 218.
     . ia,-; iordan, Diftongarea-, Sala, Contribuţii, p. 120—123. lî0 Sala, Contribuţii, p. 128—129. ni Kálmán, Nyelvj., p. 38, 87.    .
     1:!S Rosetti, ILR, p. 502.
     ia» Vrednic de reţinut este şi faptul că aceeaşi extindere se. regăseşte şj la procesul amintit, (lin română. Alături de exemplele de tipul bărbat — barbat, mălai — malai, prin analogie apar şi forme ca făcut, bătut. I. Iordan crede că a din categoria a dona de e.vémple se dato-
137
pot să-treacă, în poziţie neacoentuată, în română la â; este greu de-.determinat totdeauna cu precizie dacă la baza formei româneşti stă un etimon cu o sau cu a. Cuvintele maghiare, fiind împrumuturi realizate prin contact, chiar dacă o şi a pot trece la fel de bine în ă, impun sâ aducem In discuţie nu numai formele literare, ci şi pe cele dialectale: adomány, adamány> >adămană „don, usure(t.
      în cazul magh. dial. katana (lit. icatona) > cătana „soldat11 Zabala (zabola)>zăbală „mors“, a, sub accent, nu poate proveni dintr-o formă cu o, ci numai din una cu a (a accentuat trece obişnuit în rom. a), ceea ce îndreptăţeşte şi presupunerea câ unele împrumuturi cu ă provin din variante dialectale maghiare cu a în loc de o (a neaccentuat trece obişnuit la rom. a). Nu este, deci, exclus ca şi adămană să provină din adomány, nu numai din adomány. O altă dovadă că puteau fi preluate şi formele cu a, alături de cele cu o, este şi faptul că magh. katona, deci forma literară, a dat rom. cătună (cu o accentuat >u) şi circulă în părţile vestice, unde nu .se cunoaşte în maghiară o>a. Tot astfel se explică şi a din oraş (<magh. dial. şi arhaic tt?âra.<>140; azi lit. város ,hvill£‘VdiaL-i>-áras^_____-...
      In „contextul" o+n, m, r, Z+cons. >£; dial. arh. bolcsú>
>  bilei „féte de village“, bolond> bolind „fouw, csatorna> ce-tîmă „gouttiére", domb>dîmb, gond>gind etc.
      Redarea lui o prin î, în condiţiile arătate, nu are loc numai în poziţie accentuată, ci şi în poziţie neaccentuată: hordó> >hîrdău, porkoláb >pîrcălab, tolvaj>tîlhar, tornâc> tîrnaţ etc.
      Tendinţele unor schimbări fonetice dintr-o limbă îşi pot prelungi efectul şi peste limitele perioadei în care au acţionat. Zecile de cuvinte care au înregistrat aceeaşi schimbare impun transformarea specifică şi altor cuvinte care pătrund în limbă după ce tendinţă a încetat să acţioneze. ‘Analogia este prelungirea, ccoul tendinţelor fonetice. Astfel,; credem că nici în cazul rom. gînd nu trebuie să apelăm la teoria „prin filieră“ pentru a explica prezenţa lui 1 Pentru ca româna să aibă î în acest cuvînt. nu trebuie să presupunem neapărat că gînd a pătruns prin „intermediul slav“ împreună cu termenii care prezentau
rează influenţei externe (Cf. Un fenomen, p. 145). Alături de argumentele aduse împotriva acestei păreri (vezi Todoran, Fenom. dial., p. 76— Í52). considerăm că si evoluţia procesului de asimilare din maghiară, cu două aspecte simetrice cu cele din română, arată că nu trebuie să izolăm exemplele de tipul bărbat de cele pe care le reprezintă făcut, şi câ ambele categorii se datoresc asimilării, unei cauze interne.
      Hu Petrovici, O particularitate, p, 452.
138
un v.sl\o>ínHI. Obişnuinţa de a transforma pc o înainte 'de
         X.
n+cons. a acţionat şi mai tirziu, ceea ce a făcut ca unele împrumuturi maghiare să fie supuse aceluiaşi tratament ca şi cuvintele preluate într-o perioadă mai îndepărtată. De altfel, variantele cuvintelor împrumutate arată că nu s-a trecut direct la formele cu é, ci prin faze intermediare cu o, u, ăH‘: bulei (bîlcl), bolund (bolind), ţomb (ţîmb), dămb (dîmb), gănd (gînd), hăr-dău (htrdău), pârcălab (pîrcălab), tanúit (tîmaţ). Din magh. tolvaj avem chiar două împrumuturi. Forma veche ’*tulwajlK, pătrunsă în prima etapă, a dat interjecţia rom. dial. tulai, iar forma general răspîndită tilhar a apărut mai trziu din "tolwaj (<                în concluzie,  gînd, asemenea celorlalte împru-
muturi discutate aici, este un împrumut din maghiara145. Diferenţa dintre gînd, tilhar şi restul împrumuturilor constă doar în ceea ce priveşte circulaţia lor. In răspîndirea largă a primelor este indiscutabil că textele noastre religioase, în care apăreau cu o frecvenţă mare, au avut un rol de seamă.
     în urma consoanelor palatale o>i:          nyomorékénimuric
„estropié“, patyolatépotilat „batiste*.
     Cuvîntul Tomâiiesc Şir prezintă un i şi nu un i cum ne-am aştepta după etimonul magh. sor. Variantele cuprind însă şi forme cu î: şir. Dacă şir nu este cumva rezultatul unei false
     1,1    Al. Rosetti, „Cuvîntul a pătruns deci în limba română prin intermediul slav, ca şi verbele de origine maghiară în i: hîntui..ILR, 4. 430. Vezi şi observaţiile lui S. Puşcariu în DS, VI, p. 524.
     l4S S. Puşcariu, în DR, III, p. 388, acceptă că e posibilă ,,dezvoltarea ulterioară a iui ăn în în". Deci gond > gănd > aînd. Trecerea prin faze intermediare motivează şi prezenţa variantei tâlhar alături de tilhar. în acest lei găsim şi răspunsul la întrebarea ridicată, de Al. Graur: „Un lucru nu a fost luat în consideraţie: de ce avem varianta tâlhar? Cf. paralela tUmaci-tălmaci, magh. tolmács" (Etimologii, p. 156). In ceea ce priveşte etimologia cuvîntului. Ai. Graur consideră ca tilhar este format pe teren românesc de la verbul tz/hut+suf. -ar, jar tîlhui „este fără îndoială de origine maghiară**, (loc. cit.). Maghiara insă nu cunoaşte uiţ verb care să cxplice pe rom. iîlhuî. Aşadar verbul românesc presupune mai întîi împrumutul substantivului tilhar (< tolvaj). Magh. tolvaj, cu grupul fonetic -aj interpretat apropiat de suf. rom. ~ar, sufix caracteristic numelor de agent, trece la rom. tîlhar. In acest îel forma românească cîştigă o aparentă formă internă tilh- şi -ar care poate da naştere verbelor rom. tîlhui (sau tîlhări). Prin urmare, verbele sînt formate pe teren românesc, iar derivarea tîlh+suf. -ar este numai o aparenţă, creată de procesul de adaptare, care apropie un cuvînt străin de formele şi construcţiile cele mai frecvente din limba carc preia, i-n petrovici, O particularitate, p. 451.                 '
     114 Barezi, Magy. hangt., p. 42.
     140 Graur, Etimologii, p. 126.
139
aiialize,.din £m2ag(<magh, sereg), ín care; românii puteau vedea un derivat: şir -j-suf. -eag, atunci i din Ş.irecig putea să de-'t'ermine î> i şi în şir. Nu este însă imposibil să avem în faţa noastră chiar o formă hipercorectă şir (în loc de şir, cu un i considerat pronunţare dialectală după ş dur116).
     După j (==i), -o->-e~: majorănna> măierană ,,marjolaine“, ‘majorsăg>măierşag, ,volaille“.                     'ţ\..
     Cînd primele două silabe cuprind cîteun iorma românească de multe ori nu-1 menţine decît pe,unul din ele: borOs-tydn> broştean „lierre“, morogni> murgui „murmurer", okosság > ocşag,,raisonnement“.
     Alteori sincoparea are loc între oclusivâ şi lichidă: csatolni cetlui „garroter‘\
                                         -O
     în poziţia finală o nu apare în maghiara. literară. Dialectal însă chiar şi ~a poate trece la -o. în Cîmpia Transilvaniei şi Săcuime, d—a>á—o: lába> lábó>_rom. labcL „patiâ"1^7.
     Un o din maghiară,'fără să fie absolut identic cil o din română148, este considerat similar cu acesta şi Supus modelărilor cunoscute de el în română. în acest fel sporeşte frecvenţa sunetelor o, u, ă, î, i, e şi a diftongului oa.
                                      ó(ö)
     Perechea lui o, vocala ó, este volară, labială, lungă şi, după gradul de deschidere, mijlocie. Datorită lungimii sale, ea ' diferă atît de ö din maghiară, cît şi de cel din română. Vocala ó a apă-> rut în vechea maghiară, în jurul secolului al X'II-îea540, şi a rezultat, mai ales, din monoltongatea'diftongilor (uu>ou> ó). Am văzut că — în cazul perechilor, vocalice care nu diferă calitativ, ci numai cantitativ (de exemplu: i—i, în opoziţie cu e—é etc.) — cele două vocale sînt tratate în acelaşi chip în procesul adaptării. Diferenţa cantitativă, cu valoare pertinentă în
     115      Al- Graur consideră că şir nu e de origine maghiară (cf. Etimo-
logii, p. 147—150).
     1,7 Vezi observaţiile făcute la -a.
     148 Puşcariu, LR, II, p. 43.
     119 Barezi, Magy. hangt., p. 96, 151.
 J 40
maghiară, dintre: vocalele unei perechi nu se' menţine în română şi njci nu dă naştere, la: vocale calitativ diferite. Atît :i, cît şi i trec, de regulă, la i. Cantitatea mai mare a. lui i determina doar interpretarea sa ca vocală accentuată, dar nediferenţiată calitativ de i ne accentuat (kin>c!iiti şi istálló > i-ştal&u). Dii'e-renţa calitativă dintre .reflexele româneşti, ale vocalelor unei perechi oglindeşte o diferenţă de aceeaşi natură din limba-sursă (e—é: viestere meşter şi példaepüda). Cum se explică însă că ó are alt tratainciit décit o,. deşi formează o pereche bazată doar pe diferenţa cantitativă? Firesc ar fi ca atît o, cît şi o, în aceleaşi condiţii, sâ aibă acelaşi reflex în română. Deosebirea dintre o şi <5 ar trebui să se oglindească în aceea că vocala lungă se realizează mai ales ca vocală accentuată150. Numeroase exemple din Împrumuturile din maghiară arată însă deosebiri calitative importante între reflexele lui o şi 6: csorda^ ciurdă „troupeauw, alkotnie alcătui,              csíkosé cicoş
,,zéhré“, dar adósság>adăuşag „dette“, csikósécicăuş ,,gardien de haras£í, koporsóé copir său „cereeuil" etc. Dacă în poziţia finală o>oU (şi mai tîrziu, prin diferenţiere ajunge, pe teren românesc, la -ău), aceasta .este o cerinţă,a sistemului fonetic şi morfologic al limbii române151. Pentru iransformarea.ini ó în ău în interiorul cuvîntului, chiar şi în poziţie neaccentuată, nici limba română, nici limba literară măgniară nu ne oferă soluţia necesară. Explicaţia acestei schimbări a lui ó în ău se află într-o particularitate fonetică a graiurilor maghiare din care am preluat împrumuturile în discuţie. Am arătat mai sus că ó a apărut în vechea maghiară prin monoftongarea unor diftongi. Azi, cei mai mulţi dintre lingviştii maghiari .consideră că acest proces de monűftongare, deosebit de activ'mai ales între secolele al XII-lea şi al XlV-lea, nu â acţionat cu aceeaşi intensitate în toate graiurile maghiare. Dezvoltarea inegală a graiurilor a făcut ca unele dintre ele, printre care şi cele transilvănene, mai conservatoare, să menţină pînă azi fază ou1'3'-atît în poziţie finală, cît şi în interiorul cuvîntului. Rom. -mi
         In poziţie finală maghiara nu cunoaşte decit -ci. Dacă dialectal apare şi un -o, această vocală este un a secundar, dc exemplu; a>o <lába>lábo >labă).
      m Iiis, Sufixul -ău, p. 77.                         1
      132     Sulán, Magyar -ó, p. 215—216; alţii, iară să excludă total- posibilitatea conservării fazei vechi, consideră că ou este rezultatul unui nou proces de dii'tongare din perioada sec. al XVl-lea — XVíII-lea. (CI. Barezi, Magy. hangL, p. 99, 157.). Răsptndirea largă a lui ou cît şi redarea sa în cele mai vechi împrumuturi prin ău în română arată că nu ^
1'41
 are la baza acest óu din etimoanele maghiare şi în acest fel se explică'prezenţa sa nu numai în poziţie finală, cL şi în mijlocul cuvîntului. Variantele dialectale ale dtorva împrumuturi din maghiară prezintă şi acum, ca o dovadă a situaţiei din trecut, diftongul1'-ou: csăko> ceacou, ceacău „shako“, kopo>copou, copări, ' copoi „Hmiér“. Faza următoare, evoluţia lui ou >ău, a avut loc pc teren românesc153 şi are ca rezultat evitarea unei succesiuni de două elemente labiale (nesuportată nici azi in neologisme: birău ,,biroú“, pcincm „panpu“, tablău „tablou14 etc.). Explicaţia propusă de, S. Puşcariu, după care ó>rom. oo>ou> >aulT>4, ar fi valabilă dacă ó ar ajunge în fiecare caz Ia ău, pentru că nu se poate ca 6 într-o situaţie să fie străin limbii române, iar în. alta, nu. Ar rămîne, deci, neexplicate cazurile în care -o nu se ,,despică“ în oo (>ou> ou). Pornind de/la situaţia din graiurile maghiare, vom găsi răspunsul şi la întrebarea dc ce unele cuvinte româneşti au diftongul ău, iar altele, nu, acolo unde în maghiara literară avem un ó. Un ou din maghiară este redat prin ou155 (>mt) in limba română, iar atunci cînd in română ajunge un 6 fără să fie. diftongat, el este tratat eu un o obişnuit158 (asa cum se întîmplă şi cu i, i), cu atît mai mult cu cît vocalele lungi, sub influenţa limbii române, îşi pierd din Iungfrne încă în maghiară157.                          -
                                           Ó-
      Foarte rar, o~ neacc.>w: óriás>uriaş „géant“. In cuvintele străine, bilingvii, obişnuiţi cu deosebirea cantitativă, menţin
 poate contesta continuitatea lui-ou îii unele graiuri maghiare. Aceasta nu exclude, fireşte, apariţia urtor forme noi cu {diftongul oit, ca rezultat al unei schimbări mai recente. .
      153 Philippide, Oft, II, p. 77.
         Puşcariu, LR, II, p. 59, 114, 119, 379.
      1'‘6 Arvinte, Terminaţia, p. 214—215.
      156 In poziţia finală, după cum arată V. Arvinte (Terminaţia, P- 215): „Nu-i exclus ca in unele cazuri [s.n.] magh. ó (vocală lungi şi nu diftong) să fi devenit -ou şi apoi ~aă şi prin încadrarea morfologică la declinarea a Il-a românească.'*
      151 Româna' nu are decit puţine cuvifite moştenite cu -ou (şi aeolea monosilabici: bou, nou}, iar restul formelor cu -ou sînt variante ale împrumuturilor maghiare (gealou-gealău „rabot“, samtartou-samtartău „comptable", zablou-zăbţău „jcune gargon vigoreux“ sau neologisme:
142
lungimea lui ó (alături de o altă vocală lungă interpretată; c,u o vocală accentuată): órásé ouraş „joaillier"..                         1
                                  -Ö j ^
                                  i ' < ! -ó->-o-: apródeaprod „page“, drót-e drot „ fii de fer“, próbálnieprobălui ,,essayeru, sógoré Şogor „beau-frere*** etc.
      -ó-e-oa-: csókáé cioacă ,,choucas<4, hajtóka> hăitoatix „revers'1.
      La metafonia lui ó în astfel de exemple, pe Ungă factorul intern, a putut contribui şi unul extern care a acţionat în acelaşi sens. Diftongarea lui o accentuat sub influenţa lui ă din silaba finală s-a putut realiza mai uşor, pentru că o lung din etimon are ca notă comună cu diftongul românesc durata mai mare. Tendinţa din limba română a acţionat in condiţiile necesare diftongării (o acc. în poziţia ă) şi a exploatat, cum era şi firesc, avantajele oferite dc lungimea lui o din etimon.
      -ó-e-ău- l -eu-: adósságé adăuşag „dette", csikósé cicăuş „gardien de haras“, csókáé ceucă, căucă „choucas“, pokepăuca, poc ,,araignée41, tâtetâut, tot „Slovaque“ etc. Formele cU ăujeu oglindesc variante dialectale maghiare cu ou, caracteristice mai ales'părţilor din nord-vestul ţării.15-8 Variantele cico.% ciocă, poc, tot, prbvin din zonele în care graiurile maghiare nu cunosc diftongarea.
      -ó-e -u-: bódulnie budului „errer*, rózsáé rujă ,,rose“.
                                  -Ö
      -óe-üu I ~eum: bíró> birău, fogadóéfăgădău „auberge11, halastóé heleşteu, hălăştău, hálóé halău „carrelet“, hintó ehin-teu, hintău ,,carosse“, koporsóé popîrşcm, copîrşeu ,,cercueil“, szubóesăbău „tailleur“, tâetău, teu etc.
      După cum se poate vedea din exemplele date, în locul unui -ó găsim nu numai -ău, ci şi -eu. Trebuie să subliniem că toate formele din această categorie prezintă terminaţia -ău şi numai cîteva au şi varianta în -eu. Unele circulă exclusiv cu -ău: bi-
cadou, stilou, panou otr-, Cf. DI. Chiar şi cuvîntul moştenit încotro > in-ct'trou > incătrău.
         Kálmán, Nyelvj., p. 84, 86.
      15a In prima etapă, aceste împrumuturi apăreau cu terminaţia -ou: itnjodou, copou, sabou e(c., apoi au fost menţinute doar dialecticul.
143
rău',' făi}ădăttr hag&u, iar altele,-deşi terminaţia, -ău nu le este străină, s-au impus mai ales sub varianta in -eu: heleşteu, hin-teu etc. Cum se explica această vâriaţie a; lui '-ău / -eu la unele exemple (copîrşău, copîrşeu, tău, teu etc.)?
     Emese Kis a supus unui examen minuţios aceste împrumuturi cu terminaţia -ău / -eum. Autoarea arată că apariţia lui -cu alături de ou poate avea cauze multiple. Iată cîteva dintre ele. In, graiurile maghiare cuvintele care denumesc _ instrumente prezintă şi o terminaţie veche -teu>té. Treeind în română, aceste forme cu -eu sau -g pot ajunge în mod firesc ,1a -eu. Tot 311 graiurile maghiare ajunse în contact- cu limba română se cunosc'nu numai variante cu ou pentrú cuvintele cu -ó (csation; hágou>ceatlău, 7lagau), dar şi forme cu oii, -eu, eu fko-porsöü, asséu) din care se explică normal rom. -eu (copîrşeu,
aşeu)m. Reţînînd aceste soluţii, vom1 încerca şi o altă, explicaţie pentru alternanţa ău/eu. După cum am arătat, toate variantele cu -eu cunosc şi terminaţia -ău, pe cînd .cele cu -au sînt concurate rar, unele chiar de loc, de variante,cu ~eu. în acelaşi timp, -ău apare la împrumuturile maghiara în.-â (dial. cm): iiIlo>Uău, ileu ,,enclume“, feredó^feredeü' „baiu'4, nneszeló> meseleiiy ■ mesălău ^brossé ábadigeonner.les murs“ etc.-Terminaţia j-ő (-&Ü) ,a; trgcut prima dată în rom.: -eu, iatf.pejuiană, in funcţie de natura consoanei sau a vocalei anterioare, a început să prezinte oscilaţia -eu / -ău. Caracterul dur sau palatal al consoanei precedente, aspectul palatal sau nepalatal al vocalei din -silaba premergătoare, armonia,,silabică1G“, asimilarea sau dlsi-milarea au impus alternanţa -kit / -ău pe teren românesc. Faptul că această alternanţă rămîne fără urmări pe plan semantic n-a putut decît să contribuie la răspîndirea schimbului facultativ dintre -eu şi -ău: meseleu: memlăii. In româna -ău / -eu nu se mai leagă strîns de terminaţia etimonului, cî apkre în funcţie de natura sunetelor precedente. In acest fel se explică şi apariţia lui eu alături de au, ca variantă poziţională, la împrumuturile cu etimon în -ó(-oU). Aşa cum observă şi Emese Kis: „După semioclusiva c şi,.în general după consoane sau grupuri de consoane palatale (cf. formele arşeu, copîrşeu, heleşteu) apare numai varianta în eu (cf. ,rom. canceu DA)“lftî.
     SM Kis, Sufixul -ău, p. 7f>—84.
     lkl Idem, ibidem, p. 7't—31.
     ii:2 CÍ. Sala, Contribuţii, p. C2.
     lc:) Kis. .iSn/iXîiî -âu, p. 79.
144
Prin- urmar<% în-explicarea lui -ău j -eu la împrurmiţurile din maghiară trebuie să avem în vedere nu numai etimonul, ci şi natura sunetelor româneşti atît în limba comună, cît şi în grâ-’ iuri164.         '                    '1
     Din aceste împrumuturi numeroase, terminate în -ău, s-a extras în română sufixul ~ău, folosit pentru formarea numelor de agent, nume de instrumente; şi, în sfîrşit, cu valoare depreciativă (lingău, mîncău, mestecau, limbau etc.). ■
     în două exemple se pare că ~o (ou)>ov: kóró>corou~rsuf. rom. -os>corovos ,,ligneux“, pánkú> jjancovă ,,chou“. în primul caz însă v poate sâ aparâ pentru evitarea hiatului, iar în cazul exemplului al doilea originea maghiară a termenului este nesigură105. L. Tamás sugerează o explicaţie prin formele vechi magh. pănkoch, ponkoh.
     ~6>~e: egzsekució>jecutíe, jucuţie ,,exécution“1Gn, kom -inen.ció> cominţie „accord<(, kontignncia> contignaţie ,,étage“, prédikáció^ predicaţîe „sermon“ ■ ctc. Vocala -6 trece în -e din cauza lui „iot" care apare în faţa sa (-iie).
     Vocala ó din maghiară ridică numeroase, probleme în procesul adaptării. Magh-, 6 diferă de o din română nu numai sub aspect cantitativ, dar şi în privinţa distribuţiei. Adaptarea lui ó duce ía sporirea frecvenţei vocalelor u, o, e şi a diftongilor ău, eu (pu) şi oa., Sufixul românesc -ău are ca punct de plecare tot magh. -o.                                                    ,
      Limba română nu cunoaşte vocala ö şi cu atît mai puţin pe ő. In maghiară ele sînt vocaie palatale, labiale, semideschise. Ö este perechea scurtă a lui ő (lung). Diferenţa cantitativă din-tré 5 şi ő are valoare distinctivă în limba maghiară: tör „rupe“/ tör „pumnal*1. In română, fiind necunoscute, <5 şi ő sînt tratate la fel. Singura deosebire constă în aceea că reflexul românesc aî lui ö apare mai des sub accent. Fonemul străin limbii române se menţine numai în cazul cuvintelor străine: befőtt>
      m In funcţie de un şt dur sau palatal putem avea în unele părţi ar.şuu, iar în altele arsett. Pentru au > e«, vezi DR, IV, p. 766; DR, VIT p. 264.
      165 Vc"2i părerile diferite în EhW, p. 589. De altfel, împrumuturile cu -ou provin din limbile slave (cf. DR, VI, p. 368).
      1IB Todoran, NL, p. 307.
 20 ~ Contacte lingvistice, ISBN Jfr3~36-0078“4
 145
>  beföüt „compot“, öszvér > őzver „mu|et“, törpe > törpe ,1painit~ eta Vocalele* ö şi ó unesc caracteristici care la vocalele .româneşti se exclud (nu pot fi în acelaşi timp labiale şi pala tale: ö,
o, ci numai labialele o, u, ori palatale: e, i). In procesul adaptării se evită articularea palatal-labinlă simultană şi se „segmentează", se redau succesiv aceste caracteristici: eu, iu, De cele mai multe ori însă se reţine numai una din notele componente, iar în funcţie de natura acestoia apare e, i, o sau u în împrumut167.
                                       O-, Ö-
     o-, ő->u: örök>uric ,,proprieté“, charte de donation“, örölni>urlui „égruger14. De obicei, aici se aminteşte şi rom. uliu168 dar etimonul împrumutului nu este ölyv1™, ci magh. dial. Ulii „autour“. Prin urmare, ii->u- şi nu 0->u (Ulii>uliu).
                                      -Ö-, -Ö-
     -Ö-, -ő->e; bölcső>belceu „berceau44, bőség>bel$ug, gőzös > ghezăş ,,train“, költség>chelciug ,,dépense“. Vocala e (< o, o) poate să treacă-, sub influenţa suneteior- învecinate, în ă: gyűlölni > gilelui > gilălui ,,haîr“, köpenyeg> chepeneag > că -peneag „manteau44.
     -o-, -ő->i: gyötörni>gitrui „harcéier*, kőmives>chimiie-i „magon“, külön>chilin „séparé“, örök>uric „propriété41.
     ö+r-f cons.>z: görcs>girci „crampe44, hörcsög > hír ciog ,,hamster“. Pentru ő>í, nu avem exemple.
     -ö-, -ő->u: cölep (lit. cölöp)>tuleap ,,pieu“, cÖvek>tuveac „piquet4i, csömörleni> ciumurlui „avoir des nausées44, likőr>li-cur „liqueur44.
     Cînd, într-un cuvînt, se succed mai multe silabe deschise, avînd, de obicei, aceeaşi vocală, numărul silabelor se reduce, prin sincoparea uneia din vocale: gyötörni>~giturui>gitrui „harceler14, őrölni> urului > urlui „égruger44.
     ~ö->-o~: bécsitök > bicitoc „potiron“, kőles> coleşă „bouil-lie14 (de mais)41, tölcsér > tol cer ,,cntonnoir“. Pentru ö>o exemplele sînt puţin convingătoare. De pildă erdőbiró> ardobghirău ,,juge des forets“ este semnalat o singură dată (cf. EKW).
     -Ö-, -ő~>iu: dög>diug „charogne44, lőre>liuri ,,piquette“.
     Ili7 Puşcariu, LR, II, p. 200—301; Iordan, LRC, p. 84—88; DR, IV, p. 130.
     1<iî; Densuşianu, ILR, I, p. 241; Rosetti, ILR, p. 430.
     1,J’9 Din űlyv trebuia să rezulte un *uiu sau 'uiv.
146
                                      -ö, -ö
     -ö, -o>eujău: bölcső>belceu „berceau“, eresztő^ resten, răstău „cheville latéralc de joug“, f eredő >feredeu, feredău ,,bainJ, lepedő>lepedeu, lepedúu „drap (de lit)", meszelö>me-seleu, mesălău „brossé â badigeonneru, üllő>ilau, ileu „en-clume“.
     Exemplele din această categorie de cuvinte au. un -ő ín ionba maghiară literară. Aceasta însă nu înseamnă că la baza formelor împrumutate de limba română stau totdeauna etimoa-ne cu -Ő. Sub influenţa limbii române, vocalele lungi, chiar şi sub accent, sînt realizate, în unele graiuri estice, foarte aproape de vocalele cu cantitate obişnuită. Astfel, în Cîmpia Transilvaniei ő>ö: lepedő>lepedő. Prin urmare, nu este exclus ca unele forme să aibă ca punct de plecare ctimoane cu -ö (lepedő > lepedeu). In acelaşi timp, graiurile maghiare cunosc şi ele diferite transformări ale lui ö şi Ő. De exemplu: <5> >ii, ö>ii, ö>i etc. Aceasta înseamnă că împrumuturile româneşti ţuveac, diplău, dipleu „réne(s)tt, fibirău „sous-préfet de district*' etc. pot proveni Ia fel dé bine şi din formele cu ö, ö şi din cele cu ii, i: covek, cüvek> ţuveac; gyeplő, gyeplii>diplău, dipleu; főbíró, jibiró> fibirău. O delimitare precisă este imposibilă, pentru că aceste vocale pot avea acelaşi reflex în română: ö, ü>u; â, u>ău(eu; â, z>i.
     Ca în cazul lui -ó, nici la exemplele cu -o>eujău. nu trebuie să neglijăm situaţia din graiurile maghiare din care le-am preluat. în maghiară, ő apare între secolele al XII-lea şi al XlII-lea, ca urrnare, de regulă, a unui proces de monofton-gare170. După Cum se ştie, „vocala lungă maghiară â se pronunţa altădată ca un diftong, anume ca eii. Acesta a trecut apoi prin faza öii la ö“m. In graiurile periferice, mai puţin receptive faţă de inovaţii, fazele premergătoare lui ő s-au putut menţine timp îndelungat. Pentru lepedő, de exemplu, atlasele atestă formele lepedő, lepedoű, lepedeu1'2. Din eu sau öü, prin diferenţierea celor două elemente labiale, se explică firesc rom. eu. în funcţie de caracterul sunetelor precedente, in-
     170 Bárczi, Magtj. hangt., p. 92.
     111    Arvinte, Terminaţia, p. 220. Vezi şi Petrovici, O particularitate, p. 460; Kis, Sufixul -ău, p. 79.
     172 Pentru pronunţarea cu -eu, -öü, -ii, -ő a cuvîntului lepedő, vesd Szabó T.A. — Gálffy M. '■— Márton G>C Huszonöt lap „Kolozsvár vidéke népnydvi térképé“-bál, Cluj, 1944, h. XI.
i0:
147
tră în variaţie liberă cu -ău, Interesant este de observat că, fără să fie o regulă generală, variantele cu -ău apar mai des îft -ţinuturile îndepărtate de zona împrumutării. Frecvenţa împrumuturilor terminate în -eu / -ău i-a determinat pe vorbitorii -români să desluşească forma internă'a cuvintelor respective şi să1 extragă, treptat, un sufix românesc nour -ău / -eu. Împreună cu Emese Kis, considerăm că „stadiile fonetice ori stadiile de relicte dialectale ale diftongilor magh. -öü, óu s-au păstrat în aspectul fonetic al sufixului rom. -ău / -eu. Punctul de plecare în explicarea aspectului fonetic al acestui sufix îl constituie variantele de difttíhgi maghiari cu elementul vocalic anterior (nerotunjit sau rotunjit) care a dát apoi diftongul rom. -eu sau ău- cu elementul vocalic anterior sau medial nerotun-jit“173.
     O dovadă că terminaţia -eu I -ău începe şă fie interpretată ca sufix -ău I ~eu, este şi faptul că, la unele . îţnprumuturi, apare un nou singular alături de „derivatul" .cu ăujeu: felező> >felezeu, felezău, nou sg. (variantă) felează, „bălai large servant â netoyer le blé vanné".
     -ö, -ö>iu: natura complexă a lui -ö, -ö se oglindeşte şi prin redarea sa cu -iu17*: feredő>’firidiu, feredeu „bain“, me-rő>meriu, mereu „continuu14, vezető>'vizitiu, vezeteu „cocher44.
     Vocalele maghiare o şi ő se transf.ormâ.în procesul adaptării conform cerinţelor limbii romane, în u, e, i, if o, eu, iu şi.-ău17r’.
     în poziţia finală -eu şi -ău satisfac şi condiţiile reclamate de încadrarea morfologică. Prin adaptarea; acestor cuvinte cu ö, ő, şi a,celor cu ii şi ű din maghiară, limba română îşi creează de timpuriu mijloacele pe care le va folosi cu;frecvenţă mult mai mare în preluarea etîmoanelor cu ö, ü din franceză şi germană.
                                  h, ú (ti, u)
     în sistemul fonetic maghiar vocalele u şi ú sînt velare, închise şi labiale. Calitativ, u nu diferă de Ú; opoziţia lor se ba-
     m Kis, Sufixul -ău, p. 81.
     l7< Iordan, LRC, p. 85—8G.
        Graiurile româneşti cunosc ca variante facultative un öo, üot dar gradul lor de palatalizare nu atinge nivelul ö, ü (cf. E. Petrovici. Fenomene de sinarmonism în fonetica istorică românească, in CL, U, 1957, p. 98).
148
zează pe deosebirea de cantitate: u e scurt, iar ú, lung. Atît u cît şi ú sînt interpretate în împrumuturi ca un u românesc; De un tratament diierît se bucură -doar ú de la sfîrşitui cuvîntului, care. asemenea lui -6, este rédafc prin -ău atrăgînd asupra sa şi accentul. Celelalte schimbări :1a care sînt supuse u şi zi sînt identice-cu cele cunoscute de u din română.
                                    U-, Ü-
     u-, ú->u: ujjas >uioş „veste des paysens“, unitárius > imitare ş ,,umtaire“, újság>uisag „journal“. Prin asimilare, u>o: udvar> odor ,,cour“.
                                   -U-, -Ü-
     -u-, -Ű-> -ii-:     bunda> bundă „pelisse“, ceruza> ţeruză
,,crayon“, muszăj>musai „necesité", búsnlni> buşlui „tröu-faler'1', csúf>óiuf ,,paillassc“. In cîteva cazuri, cînd cnvîntul prezintă mai multe silabe deschisei, numărul acestora se reduce prin sincoparea vocalei din silaba mediană: bi'isulni>bufului>
>  buşlui „troubler®, siirolni >şuruhd>şurlui „r écurer
     -u-, -ú->-o- (>oaj: kulcsár >coicer „intendent'1, kurátor> ~>coratăr „curateur", koszorúba> cosoroabă110 „sabliere hau te44.
                                    -U, -Ü
     -Ú, -u>ăUjeu: bornyú>borneu „havresac“, bosszú > băsău „eolere“, falu>fălău „village", gyalu>gealău „rabot**, tanú> >tanău „temoin“.
     Lingvistul maghiar Pais Dezső consideră că şi etimoanele care azi prezintă un -u (falu, gyalu), aveau cîndva un -îi. O
     Kli Sensul şi structura fonetică a cuvîntului românesc ne determină sa credem că etimonul nu este nici koszorú(fa) dat în DEX, EhW, nici bultf. krtta+suf. -oabă, presupus de S. Puşcariu (cf. DR, III, p. 835). împrumutul realizat prin contact direct adesea redă nu un nominativ, ci
o  formă sufixată. Desprins direct dintr-o unitate mai mare (propoziţie, frază), cuvîntul koszorúba „în formă de i cruce, împletit, una peste alta“ {< koszorú „cunună“+suf. -ba ,,ln“), căruia vorbitorii români nu i-au descoperit forma internă, a fost menţinut ca atare. Pentru alte împrumuturi de acest gen, mai ales toponimice, vezi Szabó, Az istambul, p. 3—22.
149
dovadă în sprijinul acestei. ipoteze, care pare plauzibilă, ar ii chiar prezenţa lui -ău la corespondentul lor din română (falău, gealăuj177. Credem însă că nu trebuie să plecăm nici în acest caz de la ii173, ci de la'forme dialectale cu ou (<im). Magh. ú este rezultatul monoftongării lui uu, care a cunoscut două evoluţii: uu > ú sau uu> ou (> o)179. Maîtîrziu, în unele cazuri ú>u: juluu>jalú>jalu. Se pare că în părţile în care romina a împrumutat cuvinte, formele intermediare cu -ou erau mai rezistente şi mai frecvente. Terminaţia -ou explică în chip firesc prezenţa lui ău la formele corespunzătoare româneşti: jaluum>jalou>ţalău; *tanuulsi >* r tanou>tanău etc. Aceasta nu înseamnă că toate împrumuturile din aeeastă categorie provin din variante cu oum. Terminaţia „ău (-eu), o dată formată, închegată, a putut să absoarbă apoi cuvinte cu cele mai diferite terminaţii .. .“18a. Ca şi în cazul lui -o, caracterul dur sau palatal al sunetelor vecine determină apariţia cînd a lui -ău, cînd a lui -eu (bosszú>băsău, dar bomyű>boi'neu).
     Numeroase exemple dovedesc că în . cazul împrumuturilor realizate prin contact desprinderea acestora din aspectul vorbit  al limbii vecine face ca la baza  lor să stea  forma de acuzativ                                                          şi nu cea de nominativ, în acest fel, se explică faptul că, în
cîteva împrumuturi româneşti, -u şi -ú nu mai apar îa poziţie finală si nu trec Ia -ăuf-eu: bút (acuz. lui bú)>but „contra-riété“, 'kaput (acuz. lui kapu) > căput „portré1*.
     -ú> —: Cuvîntul românesc bîld, provenit dintr-o formă veche şi dialectală bolcsú, bulcsú, bulcsu (lit. búcsú „féte de village“) ar fi trebuit să aibă fonna *bîlceu sau *bîlcău. Absenţa lui -euf-ău poate avea două explicaţii. Este posibil să fi existat o formă cu -eujău, dar,, fiind simţită, probabil, ca un derivat cu sufixul augmentativ184, depreciativ -ăujeu, prin
     177     Pais Dezső, Irányelvek a magyar hangtörténet tárgyalásában, ín MNTy. XLVI, 1950, p. 10L
     178 Vezi cele constatate la -ó.
     179 Bárczi. Magy. hangt., p. 94.
     lbti Bárczi, Magy. hangt., p. 44.
     m Bérezi, Maffy. hang., p. 94.
     W1 In acest fel a, putut ajunge magh. dîui. vălu (lit. vályú) > rom. valău „auge“ şi nu mai esté necesar să aducem în discuţie forma cu -<>■■ diai. válló, való (cí. EhW, p. 844), ráspindite în ţinuturi îndepărtate de zona contactului român-maghiur.
        Kis, Sufixul ~ău, p. 81.
     184 Alexics,, Magy. el., p. 159.
150
 falsă analiză, s~a-aj uns Ia uivnou radical: ~bilceu> bticv, Nu. este exclus însă ca românii să fi interpretat etimonul maghiar cu -ú, -u drept o formă românească articulată: bîlciu(l), nou sg. nearticulat Mici.                            ■-:
      In discuţia atît de controversată a istoriei lui -u din română1®5 mai mulţi lingvişti se opresc şi asupra influenţei maghiare. E. Petrovici, I. Pătruţ susţin contribuţia influenţei maghiare în delabializarea consoanelor finale româneşti în zonele c u un contact mai strîns. .dintre limbiie română şi maghiară. Astfel, E. Petrovici consideră că „în mica arie cu consoane nc-rotunjite din părţile oraşelor Cărei şi Satu-Mare prccum şi în regiunile învecinate cu Secuimea, dispariţia rotunjirii consoanelor finale se datoreşte probabil unei influenţe maghiare"180. Referindu-se tot la aceste probleme, Í. Pătruţ susţine că în aria mică din nord-vestul ţării influenţa maghiară nu poate fi negată. Zona aceasta este mărginită din toate părţile româneşti de aria consoanelor labializate..şi, ceva mai jos: ,,La fel de probabilă este pierderea rotunjirii consoanelor finale sub influenţa maghiară în Secuime şi în părţile învecinate0187. A iţi cercetători, printre care P. Neiescu şi Gr. Rusu, neagă contribuţia influenţei maghiare în delabializarea consoanei finale. P. Neiescu consideră că, dacă s-ar ii exercitat o astfel de influenţa, atunci aceasta ár fi trebuit să dueă la delabializare mai ales în subdialectul crişean, influenţat mai puternic de maghiară, or în acest subdialect, după cum se ştie, consoanele nu-şi pierd caracterul labial188. Gr. Rusu împărtăşeşte teza lui P. Neiescu şi susţine că procesul este „ . .. determinat de unele tendinţe interne de dezvoltare a graiurilor dacoromâne .. .“t80.
      Atît în limba română, cît şi în limba maghiară, aproximativ în aceeaşi perioadă, în jurul secolului al XlII-lea, se constată amuţirea tot mai puternică a lui -u (şi -£) în poziţie finalălfW. în ambele limbi evoluţia procesului a fost lentă, inegală şi cu
      ifcs Pentru teoriile privind menţinerea sau dispariţia Iui -u final în română, vezi Rosettî, ILR, p. 711—733. Rusu, Contribuţii, p. 227-—1î3j. iw Petrovici, Cntis. rot., p. 154.
 ,     187 Pătruţ, Delabializarea, p. 22; cf. şi CL, III, 1958, p. 64; RS, I,
 19ă£, p. 32.
      188 P. Neiescu, O problemă de fonetică istorică; originea lui „u final" in limba română, în CL, IT, 1957, p. 159—179.
      1B'J Rusu, Contribuţii,. P- 235.
      J30 Rosetti, ILR, p. 713; Petrovici, Cons. rot., p: 151, 153; Barezi, Magy. hangt., p. 20—24.
151
éqóüri’ înţîrziâtteâii ünelé graiuri191. -Procesul din ’célfe'- două liirifca 'á fost asemănător, deşi avea în fiecare din acestea rădăcini Oferite. Âtfolo îiisă unde cele două'procese s-au întîlnit, în zonele cu o interferenţă mai puternică, ele s-au dinamizat reciproc, ceea ce a putut dúcé Iá'delabializarea mái rapidă în un éle părţi din teritoriul lingvistic românesc. în acest sens, considerăm'ca afirmaţia lui ’ Í. Pătruţ, după cáré rezultatul acestui procés, în unele părţi, reprezintă ,,coacţiunea factorilor interni şi externi“, corespuhde realităţii.
     Vocalele tó şi ú din limba maghiară nu ridică probleme deosebite în procesul de adaptare a împrumuturilbr din maghiară. Ele îşi limitează acţiunea măi ales la sporirea frecvenţei vöcalelor româneşti u, o şi a; diftongilor ău, eu.
                                ii (ii) Ű (fi)
     Româna nu cunoaşte vocala ii. In maghiară, ii şi ű sînt vocale palatele, labiale, închise. Ele se deosebesc doar prin durată,, prin cantitate (în opoziţie cu -a—á, e—é ea re diferă şi sub aspect calitativ). Diferenţa.,de cantitate dintre ü (scurt) şi ú (lung) serveşte pentru distincţia fonologică de tipul: füzet „cale — fűzet „pime pe cineva să broşeze*'. Vprbitorii limbii române, care nu cunosc în limba loi; valoarea diferenţiatoare a cantităţii, sesizează deosebirea de durată dintre ü şi ű numai ca diferenţa dintre o vocală rieaccentuată şi alta accentuată (se-milungă în română). Atunci cînd ű găseşte condiţii prielnice (riu este concurat de o altă vocală lungă în zona aceentoiogică) se realizează ca vocală accentukţă, în rest, amböie sînt supuse aceluiaşi regim de adaptare şi au acelaşi reflex în română: szűcs>suci(u) „pelletier£C — sütő> şuteu ,,boulanger“; becsii> >biceu „estimation“— gyűszű> ghişeu „dé“f fűző>fizau ,.la-cet“ — különy chilin „séparément“. După cum se pűate observa chiar din aceste cîteva exemple, românii, neobişnuiţi cu vocale palatale-labiale, le descompun şi valorifică numai una din caracteristicile lor sau, mai rar, pe amîndouă, dar nu simultan, ci succesiv1*12. Astfel se explică reflexul i (caracter palatal),
     ™ Rusu, Contribuţii, p. 235; Szabó, Ai agy. tört. nyelvi. I—u,
p. 3C—30.
     I!1- După cum remarcă Sextil Puşcariu:......descompuse apar ade-
sea vocalele ii şi ö, simultaneitatea articulaţiei palatale şi labiale e redată printr-o succesiune dinapoi spre înainte. In loc de ii avem iuu (f-fiV li, p. 200—201).
152
u (caracter labial) şi eu (palatal şi labial, dar în două elemente succesive).                                         . _
                              U-, Ü- ■
              ülés> iliş „séance1'1, üllő>Üeu, Hău „ericlume“, iiru>ireu „mouton“.
     ü->u-: ülü>uliu „autour14, iljeg (lit. üveg)> niagă „verre* Pentru u- > i, u nu dispunem de nici un exemplu.
                              -Ü-, -Ü-
     -Ü-, -ű->-u-: süket>şuchiat „sourd“, süldő> şuldeu „le-vrauţ**, sziics >suci(u) ,,pelleiier“, sziiksétf> sucşig „besoin“.
     -ii, -ü-> -i-: biintet7ii>bintătui „puniru, jűrészyjiriz „hchr, hutlen> viclean „perfide", kőműves>chimiieş „magon*4, mii-hely > mihei „atelier*. Intre aceste exemple sînt însă cîteva care puteau prezenta încă în graiurile rhaghiare u>i. i: firiz, Mtlen, kâmives, ntihej şi, deci, alături de trecerea ü, ű>i să reţinem ca posibilă şi i, i> i.
     Redarea iui ii, ă prin i sau u este, după cum arată I. Iordan, „ ... perfect logică, întrunit ii seamănă cu i (dar şi cu u), căci are elemente fonetice de-ale ambelor acestor vocale .. .“1M. Trebuie să subliniem şi de data aceasta că procedeele la care recurge româna pentru adaptarea împrumuturilor rămîn aceleaşi în cazul unui fonem străin, indiferent de diversitatea lim-bilor-sursă. Astfel, un ű din franceză este redat prin i sau iu, adică întocmai ca sunetele corespunzătoare din maghiară (fr. bureau>birou, cuvette>chiuvetăiM, magh. büntetni>bintatui, gyülés> ghiuliş.
     Cuvîntul şalău (süllő) ,,sandre“ prezintă, în loc de u, un a, a cărui apariţie se datorează unei schimbări ulterioare, dovadă că există şi varianta şui eu. în cuvintele străine ii e menţinut: süveny (lit. sővény)>şilvien ,,porchis“.
                              -Ü, -Ű
9
   -ü>-iu: betű>bechiu ,,lettre“, foyófű>foiofiu ,,pervenchew, szegfü> sacfiu „oeillet“.
     183 Iordan, LRC, p. 85.
     IIH Idem, ibidem, p. 84—85.
     ‘Trecerea lui -ii în -iui are-loc „şi datorită sunetului;. dar mai ales faptului că limba noastră are un sufix -iu destul de răspîndit.. ,“135. Terminaţia împrumuturilor a fost apropiată de vorbitori dc un element obişnuit pentru ei, sufixul -iu. ■ -ii>-euj-ău: csengettyű> cingeteu, cingătău „sonnaille*» ■fergettyű>fergheteu, jergătău „verrou‘‘. Pentru ii>-iu, -euj-ăuf nu avem exemple acceptabile (vezi: diiszü, dészii, lit. gyűszű,>
 > ghişeu ,,dé“).
     In explicarea împrumuturilor româneşti în -eu[-ău trebuie să avem în vedere, eventual, şi faptul că formele maghiare vechi, menţinute dialectal, prezentau în loc de tyü un -teu> >-té19C, iar é trece în mod firesc la -eu în română107.
     In cîteva cuvinte străine -u> —. De exemplu: borízű>
 > boriz: mere de boriz „pomine aciduíée“. Dispariţia lui -ü nu este un rezultat al procesului de adaptare, ci din contră. Bilingvul, cunoscînd foarte bine forma internă a cuvîntului, ştia că -Ű are valoarea lui de din limba română şi l-a tradus (borízű =■ de boriz). De fapt, aşa cum arată L. Tamás Ia cuvîntul boriz, termenul a fost înregistrat o singură dată la românii din Ungaria.
     Vocalele maghiare tişi ü, necunoscute limbii române, au îost înlocuite prin i, u şi prin diftongii iu- eujău a căror frecvenţă a sporit pe această cale.
        Idem, ibidem, p. 86.
     398 Cf. Kis, Sufiaml -ău, p. 79, Bárczi, Magy. hangt., p. 95—9î\ lil7 Pentru alternanţa formelor -ett/-ău, vezi Kis, Sufixul -áur p. 75—85.
                 CONSOANELE
                           b (b)
     Majoritatea consoanelor din împrumuturile maghiare sînt interpretate drept consoane româneşti. Bilabială, oclusivă, sonoră 6 face parte din acest grup al consoanelor maghiare. Intre 1) din maghiară şi cel din română nu există o deosebire vrednică de semnalat. In pronunţarea lui b dc către doi vorbitori români pot apărea deosebiri mai mari decît între b din maghiară şi aceeaşi consoană din română. Trebuie să observăm însă că, spre deosebire de limba română, maghiara nu cunoaşte consoanele cu timbru pal a tal. Deci nu există un b' alături de b1.
                                    B-
      b->b-: bătml > bănat ,,regret“, bănya>baie u mine“, beteg> beteag „malade“, be?'> bir ,,impât“, biro> birăa etc.
      Rar, b->p~: bécsitök>bicitoc, picitoc ,,potiron“. In părţile care cunosc fenomenul palatizării labialelor, b arc aceeaşi •soartă ca şi b din română: békasó>(bicaşău, bicaşj, bgicaş, bd’icaşeu, g’icaş ,,caillou“.
      1     E. Petrovici, „Dcpalatalizarea'' consoanelor înainte dc e in Murj-tenia, md-estul Transilvaniei şi în dialectul istroromân, în CL, V, 1960, p. IC.
155
                               “B-
     -b->-b-: hámbár> hambar „caisse“, hiba> hibă „falite14, jobbágy>iobag „serfu, szabâ>săbău ,,tailleurí(, tâbor>tabără etc. După cum arata exemplul iobbâgy> iobag, româna nu ţine cont de diferenţa dintre consoanele scurte şi cele lungi din maghiară.
     în cîteva exemple se poate semnala prezenţa unui b cpen-tetic: komló>comblau (comlâu) ,,levure“, zsemle> jimblă ,,pain blanc". Intercalarea unui b între elementele grupului consonantic ml este un fenomen cunoscut de multe limbi8. De altfel, forme ca zsemble, zsemblekâsa „semouleK sînt semnalate şi în graiurile maghiare.
     Termenul înregistrat de DA găvânaş, care ar prezenta un b>v} nu există în realitate. După cum arată N. Drăganu'J, forma corectă este găbănaş<gabonâs „grcnier".
                               -B
     -b>-b: darăb>darab . „pic;ce“, domb>dîmb, galamb>go-lumb „pigeon.tt, zab>zob ete.
     -b>-p: Debilitatea consoanelor finale face ca sonora să fie schimbată cu perechea sa surdă: comb>ţîmp, ţîmb „gigot“,. clarab>dărap, dărab „picce“, domb>dhnp, dîmb. Trecerea lui -b în -p apare şi în graiurile maghiare; comb >comp, lăb>
>  láp etc. Oscilaţia dintre surda şi sonoră, mai ales în poziţie finală, este un fenomen obişnuit.
     în cîteva cazuri apare un -b care poate fi rezultatul analogiei sau al preluării unei forme sufixate din maghiară: halom> >holumb, holum „petit colline“j prém>primb, prim „bordűré*, torom (lit. torony) >torumb „tour d’une égliseu. La holumb, -t> poate fi analogic după sinonimul dîmb, dar vezi şi tărîm-tă-rhnb. In acelaşi timp, este foarte posibil să avem a face cu forme sufixate maghiare: halomba „în 1 grămadă", halomba’,
     2     Cf. DR, II, p. 599. Epenteza unei consoane apare şi la grupurile mr, nr, ar, sZ, vezi ÎL, p. 86. Ivlarius Sala consideră că este vorba de marcarea limitei silabelor: tc. damla>rom. dambla (Cf. Contribuţii, p. 24). Sextil Puşcariu susţine câ m se „despica" în rab (Cf. Lii, LI, p. 120—122).
     3     Cî. DR, VI; p. 276. Forma gavăUaş din DA este rezultatul confundării slovelor care redau 6 şi v (E, B).
156
 diái, halombü' „din grămadă" > holuvvb; toromba „m turn“, to-rombú „din turn“ (lit. torony+-ba, -ból)>torumb.4
      Puţinele transformări înregistrate de consoana t>, mobilitatea sa redusă se datorează nu numai faptului câ nu diferi de rom. ti, dar şi rolului mai important pe care îl joacă, în general, consoanele faţă de vocale în structura corpului fonetic al cuvintelor, în realizarea funcţiilor distinctive5.
     Consoana c şi-a ocupat relativ tîrziu locul printre fonemele limbii maghiare. După cum arată Bárczi G., chiar dacă pe un teritoriu restrîns (în valea superioară a Tisei) era cunoscută, ea s-a impus definitiv priii intermediul cuvintelor împrumutate, In secolele al Xl-Iea — XII-lea, c din împrumuturi era încă substituit cu t (nértíici)> német „neamţ", dovadă că sunetul c nu era încă fixat în sistemul consonantic maghiar0. Dfeşi putea să apară, spontan, şi pe teren maghiar din t-f sr, constituirea el ca* fenomen apare o'dată cu numărul mare de împrumuturi cu c7. Consoana c din maghiară, asemenea celei din română, este semioclusivă, dentală şi surdă. Structura lor asemănătoare explica şi numărul mic al schimbărilor suferite de c în procesul împrumutării.
      c->ţ-: cedutci>ţidulă „biliéi1*, cel>ţel „but“, cimer>ţimir „armoiries“, combyţînip „gigotli.
  boncolni>bonţăli ,,dísséquor“, kocha>coţcă „dé;t, targonca>tărăboanţă „brouettea, vincellér>vinţeler „vigneron".
                                                                           9
      4 Cf. Szabó, Az Istanbul, p. 4.
      5 Sfîrlea, Variantele, p. 32(5.
      6 Bárczi, Magy. hangt., p. 111.
      7     Pe de altă parte, prin africatizarea Iui sz (=s) din împrumuturi
se sporeşte frecvenţii lui c: v. sí: $vcklu> cékla, kosori>kacdr (româna
le-a împrumutat tot din v. sl., dar a menţinut s: sfeclă, caso'r).
                 c
                     c
157
     -c->-s-: heckedö> hascadău, haţcadău „coureur de filles* kaîicka (lit. kalitka) >căliscâ, căliţcă (câlitcă) ,,cagett kapca>capsă, captă ,,capelat“, kocka>coscă, coţcă „dé“. Dubletele dialectale cu s apar spor.adic, iar trecerea semioclusivei c la constrie-tiva s se datorează vecinătăţii unei consoane ocluşive. Este un proces de diferenţiere pentru a uşura pronunţarea grupului Ic, pi.
     -c->-c-: Mai rar, c trece în c fără să aibă o explicaţie unitară8: barlacin (baltacin)>bortocin(ă) „esparcette“, lucema> lucerna, luţărnă „luzerne“. Aceste schimbări, după cum arată Lidia Sfirlea, apar şi la împrumuturile din alte surse: „Interesantă este soarta consoanei ţ, care, în variante vechi şi regionale, apare ... înlocuită prin s (madrasă ,,madraţă“), .. ,“s.
     ~c- >-ţ: daroc>duruţ „bure“, lánc>Iqnţ, piac>piaţ ţ,mar-ché“, sdnc>şanţ etc.
     In cazul■■■rom.-bibie credem că avem un nou singular de la pl. rom. bibid (şi nu c (=ţ)>c: bibic>Yom. bibic „panneau^).
     Schimbările suferite de c sînt puţine la număr şi limitate la forme regionale.                          r    ,
      Consoana cs este o africată surdă. Papp I. aşază cs între africatele dentale surde, dar precizează câ, de fapt, se articulează (împreună cu dzs, s, zs) ceva mai în spate decît dentalele propriu-zise (t, d, l, r şi n)10. Kálmán B. şi Márton Gy. o caracterizează, pe drept, ca o consoană alveo-palatală11. în împrumuturi, cs este identificat cu c existent în cuvintele româneşti.12
     8 Cf. Tamás, Etimologii, p. 93—9i-
      w Sfîrlea, Variantele, p. 326.
     19 Papp, Hangtan, p. 97.
      11 Kálmán, Nyelvj., p. 42; Márton, Mnyt.
      12      Consoana 6 din română se defineşte ca prepalatală, africa tă surdă (cf. Gramatica limbii române. Bucureşti, 1954, voi, I, p, 72) sau ca africată alveolo-palatală surdă (cf. Texte dialectale, Oltenia, Bucu-
                         c
158
1
                                           cs-
     cs- > c-: csákó > ceacău „shako“,. csatorna> celîrnâ ,,canal“, csizma> cizmă, csoport> ciopor „troupeauK, csorda>cinrdă etc.
     Dialectal, cs->ş: csipke >cijxă, şipcă „dentelle*4. . Această schimbare este foarte rară în poziţia iniţială.
                                          -cs-
     -cs->~e:     bölcsö>beiceu „berceau“, hörcsog>hírciog
„hamsterí{, kcmcsó>éaneeu „cruche“, pecsét>pecei ,,tache“, tölcsér>tolcer „entonnoir^.
     Trecerea lui cs în frica ti va ş (>]} apare mult mai des în interiorul cuvîntului decît în poziţie iniţială: bicska> brişcă, bişcă, bicică „canif“, kucsma> cu.pvxí> cujmă „toque51, mocskolni > moşcoli, mocicoli „salir“, zsacskó (zacskó) >jaşcău „blague (â tabac) “. Distanţarea semioclusivei cs de oclusive (k, in, etc.) prin. trecerea sa la s13 (=ş) se atestă şi în maghiară: kucsma, magh. dial. kus-ma.
                                           -cs
     -cs>-c: bakancs> pl. bocanci „godillot41 (cu singular refăcut: bocanc), gÖrcs>girci „crampe“, kalapács>clăpaci „mar-teau“, korcs > corci „hybride*.
     Debilitatea consoanelor finale se oglindeşte şi în cazul lui -cs: gynlc$>giolci, dar mult mai des: giolgi, giulgi „toile (de lin) fine", sonorizare sub influenţa lui g-:4; bekecs > becheci, mai frecvent: becheş ,,paletot fourréu.
     Consoana cs a contribuit în primul rînd la apariţia mai frecventă a lui c în cuvintele româneşti şi, prin simpla sa prezenţă, a putut sprijini rezistenţa lui c din subdialectul crişean15. »
reşti, 1967, p. XXIII). în Tratat de lingvistică generală. Bucureşti, 1971, p. 253, consoana c apare ca africată, surdă, anterollngualâ, dorsală.
     Kálmán, Nyelvj., p. 42—44.
     “ Cf. Puşcariu, LR, II, p. 104.
     15 In afara subdialectului muntean şi crişean, toate celelalte subdialecte transformă pe c: mold. I, bán. s, maram. c.
                                                                                       159
i
                                         d (d)
     Intre magh. d, oclusivâ, dentală, sonoră, şi rom. d nu se constată nici o deosebire esenţiala, ceea ca explică şi identificarea lor de către vorbitorii* români.
                                      D-
    d->d~: darab>dărab „morceanutt, dezsa>dejă „cuvc“, domb> dîmb, drót>drot „fii de fer“ etc. t
    d->t-: dob>tobă „tambour44. Disimilarea faţă de consoana sonoră din silaba următoare apare în puţine exemple. Uneori, <1 al etimonului ajunge în poziţia iniţială doar în română şi poate trece şi la t~: odaveszni>adăvăsz>da,văsi>tăvăsi „dé-penser41.
                                        -Ü-
     ~d~>-d~: áidani>aldui „bémr“, csorda> ciurdă „troupeau“, Joga cl ó > făgădă u „auberge44, példa> pildă etc.
     ~d->-t~: apadék > hapatic, hăbătic, hăbădic „bois mort“, (mcg)elégedni>ulegădui>legăăui, legătui „contenter“, iăbâa>
>lobdă, loabdă, loptă ,,balle££. Trecerea lui d în t în legădui>
> legătui se poate datora analogiei cu [(lega) legat, legătură, iar în cazul lui loptă, explicarea aceluiaşi fenomen este posibilă atît prin asimilare în română, cît =şi printr-un etimon magh. lapta, lopta.
. Dicţionarele limbii române înregistrează verbele omonimice dé origine maghiară: alkotni>alcătui ,,créer“ şi alkudni>(a se) alcătui „s’entendre, convenir“. L. Tamás susţine ca e vorba de un singur împrumut: alkotni>alcătui „eréei“‘ care, în contact cu a (se) tocmi, a ajuns să aibă şi o formă de reflexiv: a se alcătui15. Din magh. alkudni, arată Tamás I/., ar fi trebuit să avem *alkudui, 'aîcudi, *alc&dui, *alcădi. Explicaţia e ingenioasă, argumentele sînt posibile, dar fără valoare absolută. Din punct de vedere semantic, toate avantajele sînt de partea, etimonului indicat de dicţionarele româneşti (alkudni> (a se)' alcătui „s’entendre, se concerter, conveniri). Din punct de ve-
     15 Tamás, HSR, p. 289—292.
160
dere formal, însuşi L. Tamás admite posibilitatea schimbării lui alkudni în *aIcădui. După cum am arătat, pentru trecerea lui d>t, mai ales prin analogie, avem şi alte exemple. Vorbitorii români, în primul rînd cei din ţinuturile mai îndepărtate de zonele cu contact direct, au putut considera pe *alcădui şi -alcătui (<alkotni) o pereche asemănătoare cu legădui — legătui. Prin urmare, *alcădui, datorită analogiei cu alcătui, a putut trecc pe ci în £ şi în acest fel cele două verbe ajung la o forma identică, păstrînd diferite: sensul şi diateza. Schimbările fonetice au determinat suprapunerea formală a celor două verbe maghiare în părţile unde maghiara se cunoaşte mai puţin. Termenul de (a se) alcătui circulă în Moldova, Muntenia şi sudul Ardealului17, în timp ce în vestul ţării, unde limba vecină este mai bine cunoscută, s-a impus forma álcázni „tomber d’accord" (<alkuszik, pers. a III-a de la alkudni). In concluzie, considerăm că înregistrarea separată a lui alcătui „créerM şi alcătui „s'entendre“ corespunde realităţii din spaţiul lingvistic românesc. Verbul alcătui „s’entendre“ îşi menţine sensul originar, iar forma sa înregistrează d>t, prin analogie cu alcătui „créer“.
     în subdialecte, d poate prezenta aceleaşi schimbări ca si d din celelalte cuvinte româneşti: fedő> fedeu, trans. fed’eit, băn. fedzeu, fedeu „couverele“.
             bolondságé bolonciag ,,folie“, szabadság>săbăceaa „permissionu. De fapt schimbarea are loc în maghiară, unde oclusiva d+fricativa s apar în_ pronunţare contopite într-o semioclusîvă: cs (c) sau ccs (c)13. România a adaptat, prin urmare, o formă din aspectul vorbit: szabaccsâg>săbăceag. în-tr-o formă ca sâpadt~>şapot „pâle“, cu o circulaţie redusă, d este asimilat complet în maghiară cu t următor13, sápadt >sci-patt şi de aici şapot.
                                            -D
     -d>-d: aprod>aprod, bărd>bardă20, bolond> bolind „fou“, cseléd>celed ,,serviteur“, gond>gînd etc.
     -d>-t: húzzad (imperativ, pers. a Il-a sg., de la húzni ,.tirer“)>huzat „ho hisse!“
     11 Idem, ibidem, p. 290.
     18 Papp, Hangtan, p. 143.
     18 Idem, ibidem, p. 137.
     î0 Pentru -ă, vezi cele arătate la -a.
11 — Contacte lingvistice, ISBN S"3-3fi-0D78-4
 161
     -ă>~: bolond> 'bolind, dar şi boiuri„fou“, probabil súb in-fluenţa sinonimului, nebun, prezent în conştiinţa vorbitorului.
     Consoana d se menţine aproape în'.toate împrumuturile. Destul de rar, datorită: analogiei sau poziţiei sale mai slabe în cuvînt, trece în corespondenta sa surdă: t.
     Consoana dz din maghiară este o semioclusivă, dentală, sonoră — asemenea lui dz din subdialectele moldovean, bănăţean etc.— reprezentáld perechea sonoră a lui c (=ţ). Poziţia lui dz în sistemul consonantic maghiar este precară. Randamentul funcţional scăzut al consoanei se află în raport direct cu frecvenţa sa cu totul redusă. Este, de altfel, singura consoană care nu poate sta la începutul unui cuvînt din limba maghiară21. In celelalte poziţii începe să apară în prima parte a secolului, al XVI-lea şi provine mai ales din africatizarea lui z şi zz1'2-. Frecvenţa sa ştearsă din limba maghiară explică şi faptul că printre împrumuturile făcute de română nu găsim nici un exemplu sigur care să aibă la bază un etimon maghiar eu dz. Tamás L. aduce în discuţie doar magh. cendzárpénz (szen-zálpénzj pentru ţinzar „maquignon“ şi cenzarpenz „courtage“. Originea maghiară a lui ţînzar este contrazisă cu bune argumente de V. Bogrea23, iar cenzarpenz — atestat o singură dată, deci puţin important — nu reclamă neapărat o raportare la forme cu dz din maghiară.
     Consoana dz nu are nici un rol în procesul realizării împrumuturilor din maghiară.
      Din punct de vedere calitativ, dzs, nu diferă de cs.decît prin sonoritatea sa. Prin urmare, e tot o consoană africată, al-veopalatală24. în ceea ce priveşte însă frecvenţa sa în cuvintele maghiare, dzs se găseşte aproape în aceeaşi situaţie ca şi dz.
      21 Papp, Hangtan, p. 90.
      22 Bái'czl, JVC agy. hangt., p. 258—159.
      23 Bogrea, Pagini, p. 290.
      21 Vezi !ji cele arătate la cs.
                           dzs (dz)
162
 Constituirea lui dzs ca fonem în maghiară se datorează cuvintelor împrumutate care aduceau un dzs în lanţul lor fonetic25. Consoana dzs nu s-a generalizat nici pînă azi, iar funcţionalitatea ei continuă să fie modestă20. In etimoanele împrumuturilor româneşti dzs apare foarte rar, Neavîndu-1 în sistem pe dzs, româna îl transformă în g sau j: fmdasa >jrrigie, fingé, jinje „tasse“.
      Oricntîndu-ne după forma actuală a cuvîntului magh. lándzsa, tot aici ar trebui să încadrăm şi rom, lance „lance". Prezenţa lui c însă face mult mai plauzibila explicarea sa din varianta maghiară mai veche láncsa (<ital. landa)'21.
      Nu este exclus ca unele împrumuturi româneşti care prezintă un g sau j să fi avut la bază un etimon cu dzs, şi nu cu gy. Maghiara pare să fi cunoscut, înaintea fonologizării Iui dzs, mai ales sub influenţa cuvintelor împrumutate din turcă în preajma secolului al XVT-lea-8, şi alte împrumuturi cu dzs. In aceste împrumuturi mai vechi, dzs a trecut treptat, pînă în secolul al XVI-lea, la gy. Dialectal, dzs s-a putut menţine încă niuit timp, ceea ce face posibilă explicarea unor împrumuturi româneşti din variante dial. arh. cu dzs-J. Astfel, rom. gealău, jaiău pot proveni la fel de bine din dzsalu sau gyalu30. S-ar părea chiar că formele cu j (<dzs) sînt mai vechi, dar, fiind simţite ca regionale (apăreau în zona în carc g>j), ele s-au impus printr-o formă hipercorectă cu g31. Această explicaţie este posibilă, dar nu şi neapărat valabilă, întrucît atît dzs, cît şi gy pot trece la g, j, fără să avem un criteriu sigur de delimitare a ba^ei lor. Fapt e că şi azi în anumite graiuri găsim destul dc frc-cvent forma cu dzs32.
      Consoana dzs are un rol cu totul redus în procesul adaptării împrumuturilor din maghiară. Se conturează însă, în mod firesc, o întrebare: este oare o simplă coincidenţă faptul că atît în subdialectul crişcan, cît şi în limba maghiară, în mod practic, c este fără pereche sonoră? I. Pătruţ consideră că absenţa lui g din Crişeana se datorează influenţei maghiare33. Gr. Rusu
      -5 Bárczi, Magy. hangt., p. 112.
      26 Idem, ibidem, p. 158.
 ,    -1 Cuvîntul poate să aibă etimologie multiplă In română (italiană
   maghiară). Vezi în acest sens: DA, DM şi Breban, Note, p. 221.
      28 Barezi, Magy. hangt., p. 158.
        Bárczi-Benkö-Berrár, Magy. Txyclvt., p. 117 şi urm,
      30 Bárczi, Magy. hangt., p. 120.
      31 Király, Etimologia, p. 409.
      3- Kálmán, Nyelvj., p. 46.
      33 Pătruţ, Influenţe, p. 215, idem, Influences, p. 39.
163
neagă rolul influenţei maghiare şi susţine că g>j se datorează unei tendinţe interné34. Existenţa unei tendinţe interne este în afara oricărei discuţii^ dovadă că g se schimbă, paralel cu c, în toate celelalte subdialecte române (cu excepţia subdialectului muntean): mold. z, băn, z, maram. gr35. în subdialectul crişean transformarea Iui g merge însă pînă la confundarea cu j, iar c sc menţine, dar fără pereche sonoră. Credem că şi în acest caz avem în faţă un rezultat al co acţiunii factorilor interni .şi externi. Existenţa fenomenului se datoreşte tendinţei interne, iar nuanţa, influenţei externe. Ca şi în cazul celorlalte subdialecte, procesul a pornit dintr-o tendinţă interna, descrisă de Gr. Rusu, dar desfăşurarea lui mai intensă a fost sprijinită de situaţia lui cs-dzs din maghiară. Influenţa maghiară nu a determinat, d a grăbit, a susţinut realizarea acestei tendinţe. Maghiara are un c şi o pereche sonoră dzs negeneralizată, extrem de sporadică, iar în unele epoci complet inexistentă; Crişeana —- valorificînd o tendinţă internă, impulsionată de situaţia din limba vecină — ajunge să menţină pe â, care în celelalte subdialecte se schimbă o dată cu g, şi să piardă perechea lui sonoră: g. Simetria magh, cj(dzs): crişean cf(g) este o coincidenţă-numai în sensul că procesul din română, izvorit dintr-o tendinţă internă, a întîlnit o situaţie din maghiară care i-a sprijinit desfăşurarea.
     Labiodcntala, fricativă, surdă, f din limba maghiară prezintă aceleaşi caracteristici ca şi rom. f. Puţinele schimbări înregistrate de f sînt mai ales de natură combinatorie şi au caracter regional, asemenea cuvintelor în care apar.
     /->/-: fakalân>jăcăîeţ3G, jătyol> fachiol ,,voile“, fedeles>
>fedeleş ,,baríllet“, (~)féle>jel „sorte“, fogadó>făgaâău „au-berge“.
     3t_ Rusu, Probleme, p. 350.
     3j Todoran, Dialectologie, p. 85—95.
     36 Pentru identificarea terminaţiei -ân cu suf. -an şi schimbarea sa cu suf. -pi, vezi DR., II, p. 601; DR, III, p. 714.
                     F
164
    f->h~:fartolni> fărţăli, fortoi, har toi „gîisser de cote“, fojtani>foitui, fuitui ,,suffoquer“ + suf. rom. -ealâ>fuitueaiă> hultuială, forspont>forşpont, hoşpont ,,dénoneiation“. Toate variantele cu li apar în Moldova. Nu este exclus oa ultimul exemplu să fi pătruns direct din germană. In părţile care cu -nosc palatalizarea labialelor, f înainte de iot trece la h’, I37: fűrész (ăial. firisz, firéz, firiz)>h’irez, hiris, sir ez, alături de fi-riz ,,scieK.
               cifra>ţifră „pare“, gyufa> ghiufâ „allumctte“, hâmfa> hamfău ,,voléew, $ifon>şifon „armoire“.
     -/>-/: csúf>ciuf ,,Iaid‘(, gróf>grof.
     Consoana f nu ridică nici un obstacol în procesul adaptării. Schimbările pe care le comportă sînt secundare.
     Consoana magh. g, la fel ca rom. g, este oclusivă, velară şi sonoră. Neavînd alte caracteristici deoît rom. g, schimbările pe care le înregistrează se datoresc poziţiei sale în cuvînt.
    g->9-: galamb>golumb „pigeon“, gaz>goz „bale“, gond> >gîndj gróf>grof etc.
    gr-j-voc. palatală>g’ şi, în unele părţi, chiar d’, g: gesz-tenye>ghistină, ad’istină, gestină „châtaigne", gőzös>ghczăş, ghiezăş, gezeşu „train“. Trecerea lui g+voc. palatală în g’ nu c nici generală, nici colectivă. Formele cu gh(e, i) sînt rostite
    m Macrea, Studii, p. 65—76.
                           F
                                                                                ■F
               g
                      G
165
de unii g\ mai aproape de cuvintele româneşti, iar la alţii se menţine g:iS.            ' u -                    •'
     g->b-: golyva>bolfă ^tumeur", gordon>burdună, gur-dună „contrebasse“. După cum arată N. Drăganu, trecerea Iui g->b- se produce şi în cuvinte de altă provenienţă decît maghiară33. Numărul acestor împrumuturi cu g->b- este sporit şi de procesul de asimilare: gomb>bumb „bouton“, gombos(tű) >bumbuşca „épingle‘\ gömbölyű >bwntbuliu „rond", guba>
> bubău, gubău „manteau“.
                                        -G-
                csurgo>ciurgău „fontaine", fogadni> făgădui, h;ngos> lungoş „sortc de galette“, tagadni > tăgădui etc. -g->-b~: targonca>tărăboanţă „tombereau“. g+olem. palat. > 9' (d', g): csiger, csigér>cighir, cid’er, ciger „piquette“, boglya > boghie, boad’e ,,meule de foin“.
                                        G
     ~9>~9:   beteg>beteag ,,malade“, bitang> bitang „bâs-
tard“, hörcsög >hîrciog ,,hamster“, vilúg> vileag „monde".
     -g->-c: Neutralizarea opoziţiei c—g apare des în poziţie finală: bádog>badog, badoc „fer-blanc“, bitang > bitang, bitanc ,.bâtard‘c, vendég >vindic, vindig invité“.
     Etimoanele maghiare cu g adaptate în română au sporit frecvenţa consoanelor g, b, c, g’ (d’, g) din această limbă.
                                x
                                   gy (d”)
     Consoana gy din maghiară este o africată palatală, sonoră. Formează o pereche corelativă cu ty (t"), are valoare fonematică şi nu constituie doar o variantă palatalizată (ci') a lui d40. Nu este o oclusivă palatală, ci o africată. Limba română nu cunoaşte un fonem care să coincidă cu magh. gy. De aceea, în funcţie de
     38 Vezi Puşcariu, LR, II, p. 12.
    w Cf. DIÎ. V, p. 335.
     40 Papp, Hangtan, p. 96.
166
diferitele epoci în care au pătruns^ împrumuturile,--româna- a încercat să redea un gy printr-o consoana cit mai apropiată'din sistemul său fonologie existent în epoca respectiyă (g, g! etc.).
                                            GY-
     gy->fh (î): gyalu>geaîău, jalău ,,rabotu, gyanú>ginăn, jinău ,,soupgon“, gyolcs> giulgi, jolj „toile (de lin) fine'1, gyötörni gitrui, jitrui ,,harcelcrrt etc,
     gy~>g- (d’j: gyalog>ghialog, d’alog „â pied<(, gyémánt> >ghemant, d’eviant „diamant“, gyuja>ghiufă, d’ufă vallu-mette“ etc»
     Redarea diferită a lui gy în aceste două categorii de exemple are o explicaţie de ordin cronologic11. împrumuturile din prima categorie, cu o răspîndire mai largă în trecut sau azi, sínt mai vechi decît cele cuprinse în categoria a doua, care au o circulaţie mai limitată nu numai în timp, ci şi în spaţiu. Cuvintele cu gy>g fac parte din primul strat de împrumuturi din maghiară. în această perioadă, sec. XII—XVI, după cum reiese din formele adaptate, consoana cea mai apropiată din limba română era g42. Dovadă că gy> g este şi faptul că aceste împrumuturi suferă, în subdialectul crişean, acecaşi transformare ca şi celelalte cuvinte româneşti: g>ji3. Prezenţa regulată a formelor cu g arată că, în perioada preluării lor, zonele nord-vestice pe unde au pătruns nu operaseră încă schimbarea g> j. altfel ele ar fi trebuit să se impună peste tot cu j sau cu o altă consoană decît gu. în acelaşi timp, fonetismul acestor împrumuturi mai vechi impune şi observaţia că, în perioada preluării lor, graiurile vestice nu cunoşteau încă palatalizarea tranzitivă45 a dentalelor. Altfel, ţinînd cont de indicele de evoluţie din graiurile româneşti prin care au pătruns, toate împrumuturile cu gy ar trebui să cunoască doar reflexul românesc g’
     11 Tamás, Lehnirörtcr, II, p, 300—301.
     4- Pătruţ, V clare Ic, p. 298—308; Petrovici, O particularitate, p. 542.
     4J Cf. Gheţie, Repartiţia graiurilor, p. 332—333.
     <4 In cazuri izolate, individuale, g se poate datora şi fenomenului de hipercorectitudine (zsengéi,>jmoaş>gingaş), dar in cazurilp prezentate mai sus avem a face cu o categorie de cuvinte care prezintă o trecere regulată, o normă. Evident, numeroasele forme cu 0 nu pot fi considerate hipercorecte, false regresii. Vezi şi Vasiliu, Fon. úf., p. 179—180.
     *5 lancu, Palatalizarea, p. 27—43.
167
(d’). împrumuturile cu g’ (d’j sînt dintr-o perioadă mai apropiată de noi, cînd elementele cefe mai apropiate de gy erau rom: g’ (d’j. Ele nu pot fi anterioare secolului ai XVI-Iea pentru că palatalizarea den talelor doar în jurul secolului al XVI-lea înregistrează trecerea de la articulaţia suplimentară, intranzitivă (t\ d'), la cea tranzitivă, mutativă ft’, d’J16. Formele cu ci', prin forţa lucrurilor, nu pot fi anterioare dezvoltării lui d’ din nord-vest. In concluzie, prezenţa variantelor de tipul: gealău, jalău—ghelău se-, datorează faptului că termenul a fost împrumutat de două ori, în epoci diferite,adaptat cu mijloacele de care dispunea româna în perioada respectivă. Altele, împrumutate o singură dată, prezintă, în funcţie de epoca de pătrundere, ori g (j), ori g’ (d’).
    în părţile unde nu se cunoaşte palatalizarea dentalelor, formele cu d’, considerate, prin falşă analiză, ca fiind rezultatul palatalizăţii, sînt refăcute pentru a dpbîndi o formă „co-rectău cu d. Astfel se explică prezenţa lui d acolo unde în etimon este gy: gyeplö>(d’iplău>) diplâu ,,guide“.
                                          -GY-
     -gy~>-g-■(-)-): agyag>agiag,' ajag „argile*, hagyma>lm-gimă, hajmă „échaloteK, megyes>megieş, mejeş(iţă) „vcdsinM1.
     Cîteva exemple prezintă şi varianta cu ş: haşma sau had-nagy> hotnogi, hodnoj, kotnoş „conducteur“ etc. Prezenţa lui ş se poate datora ambelor limbi. S. Puşcariu arată că gm>şrn: hasmă4S. Consoana gy poate trece (eventual prin dzs), la zs (=j) şi pe teren lingvistic maghiar: hozs {<hogy ,,comme“), monzsa (<mongya, aspectul vorbit al lui mondja, pers. a lil-a de la mondani ,,dire“). Toponimicele de origine maghiară prezintă şi ele forme cu ş, j pentru gy: Nuşfalău (< Nagy falu), Najlac ( <N agyiak )iS.
     -gy->-g(-&’-)■' ágyú>aghieu, ad’eu „cannon0, bugyellă-ris>bughilarăş7 bud’ilarăş „portefeuille“, rongyos> rond'oş „déchiré“.
     1,6 Idem, ibidem.
     47 Cf. Petrovici, Lingina román helynél- < M. Lengyc.n, în NylrK, I, 1957, p. 27—31.
     iK Vezi LR, II, p. 134.
     40 Moldovuin, ARM, p. 750; Sueiu, D1T, p. 430.
168
                                  -GY
     -yy>-g (-})■ fânagij, jonagy> Jăhwgi, furnoj ,fmaire de viliágé, hadnagy >hotnogi, hod.7ioj „condueteur41, 'hölgy > helge „hermine*.                                              . ;    :
     -gy>-g’ (-d'): hegy>heghi, hed’ nvignobles“. ,
     Alteori -gy dispare datorită faptului că terminaţia -ágy este înlocmtă cu sufixul rom, -ar: melegágy > vielegar, dar şi melegaghiu, melegad- ,,serre chaude“.
     O problemă mult discutat în lingvistica românească este aceea a rolului jucat de consoanele ty gy, ny din maghiară în palatalizarea dentalelor din părţile vestice ale teritoriului lingvistic românesc50. Este un lucru cunoscut că subdialectul cri-şean şi cel bănăţean se caracterizează, între altele, şi prin transformarea dentalelor d, t, n în consoane palatale. Gradul de palatalizare din. Crişeana se apropie foarte mult de palatalele maghiare, iar în Banat, de cele şîrbeşti. înseamnă oare aceasta că originea acestei transformări trebuie căutată în cele două limbi vecine? După cum am arătat şi în altă parte51, considerăm, alături,.de alţi lingvişti"'2, că româna a cunoscut în toate timpurile ."o tendinţă de palatalizare. Asemenea altor tendinţe, palatalizarea a foşt mai activă sau .mai. puţin, activă în diferite epoci şi cu :Urmări diferite, variabile de la o consoană sau de la o pereche de ;cpnsoane la alta, O tendinţă stinsă la un moment dat poate să fie reactivizată într-un alt moment, datorită unor cauze interne sau externe53. Straturile de palatalizare din epoci diferite, şe cumulează, ceea ce face, de exemplu, ca dentalele-româneşti să prezinte Ori forma t', d’y n\ ori să ajungă, în graiurile bănăţene, chiar africate: c, ârA. La tendinţa de palatalizare existentă în limba română s-au adăugat, în epoci diferite, influenţe din limbile vecine care au contribuit ia nuanţarea< rezultatelor în ţinuturile apropiate de zona de contacta t\ d? în nord-vest, dar 6, ă în sud-vest. Dacă procesul are o rădăcină' internă, rezultatele diferite din română, dar asemănătoare tocmai situaţiei, din: cele două limbi vecine, nu se pot explica doar.
     50      Pentru istoricul cercetării acestei particularităţi fonetice, Vezr lancu. Pálatálizarear p. 23—43,
     51 Cf. LR, XVIII, 1969, nr. 5, p. 463.
     52 Rusu, Probleme, p. 325; lancu, Palatalizarea, p, 23—43, 103—110.
     M Vezi cele arătate Ia «- >a-,
     54      Coteanu, Elemente, p. 102—103. Vezi, tot aici, ţi forme intermediare între cele două faze: ^ > care arată o tendinţă de eToIuţie de1 la i' la c.
169.
 printr-o dezvoltare internă spontană55. Tendinţei spre „o slabă articulare palatală"56, existentă în română, i s-a adăugat o influenţă’slavă cáré a făcut ca articulaţia suplimentară palatală sa fie mái1 accentuată, dar tofc intranzitivă: tl, d\ n*57. Acestor straturi generale li s-a suprapus în graiurile crişene şi bănăţene un nou strat regional datorită influenţei pala talelor maghiare, respectiv sîrbeşti. Influenţele maghiară ai sîrbească au adincit5* procesul de palatalizare şi, prin coacţiunea factorilor interni şi externi, palatalizarea dentalelor devine tranzitivă şi cu un specific aparte în cele două subdialecte: t’, d’ şi c, ă. In concluzia, ceea ce se poate datora influenţei maghiare şi sîrbeşti nu este însăşi palatalizarea dentalelor, ci nuanţa diferită pe care o prezintă rezultatul procesului în cele două zone din vestul ţării. Or, acest lucru trebuie considerat firesc. Consoanele palatale, spre exemplu cele maghiare: ty, cjy, ny, şz-au exercitat atracţia chiar şi prin receptarea lor din .vorbirea maghiarilor. Şi aceasta cu atît mai mult, cu cît procesúl intern era suficient de evoluat pentru ca vorbitorii români să apropie consoanele cu un grad sporit de articulaţie suplimentară palatală din propria lor limbă de cele palatale din limba maghiară.
    ' După cum arată primele împrumuturi cu magh. gy>y, palatalizarea dentalelor româneşti nu ajunsese îrică, în această perioadă, pînă la stadiul său tranzitiv. Altfel, am fi avut numai gyyg’fd'), nu şi §(j). După un răstimp de contact mai strîns între română şi maghiară, palatalizarea româneasca s-a intensificat, apropiiiidu-se, prin rezultat; ţot mai' mult de pala-talele maghiare, ceea cc a făcut ca în: împrumuturile noi gy > >rom. g\ d’.
      55      Contrar părerilor sale anterioare care admiteau originea străina a acestui proces, Aî. Rosetti susţine în momentul de faţă că „... repartiţia dialectală a faptelor pare a pleda mai degrabă pentru o evoluţie spontană a graiurilor româneşti" (ILR,. p. 690). După cum am arătat Ţnai sqs, cauzfl care a declanşat procesul e internă, „spontană", dar toe-tYiii i calitatea şi repartiţia diferită în două zone apropiate, în contract, arată că au intervenit şi factori externi. De altfel, nici Al. Rosetti nu •neagă total rolul influenţei străine în palatalizarea consoanelor româneşti. Influenţa străină s-a exercitat incîireet,; prin creşterea, sub influenţa slavă, a rolului jucat de „vocalele prep al atale, care sînt cauza fenomenului11 {/LR, p. 309).
     30 Ianctx, Palatalizarea, p. 39.
      57 Ci. Pătruţ, Contribuţii, p. 66; E. Petrovici, Corelaţia, p. 172—232.
      58      lancU, Palatalizarea. p. 42. Această adîncire, trecerea la faza mutativă, permite, contrar celor susţinute de E. Vasiliu (Fon. ist., p. 181), să se stabilească o cronologie relativă a procesului de palatalizare a dentalelor.
170
     O        ultimă observaţie în legătură cu palatalizarea dentalelor. E. Petrovici susţine că den talele din sud-estul Ardealului s-au depalatalizat sub influenţa consoanelor t, d, n din maghiara3''. Acest lucru nu este exclus din punct*, de vedere teoretic, dar, practic, pare puţin probabil. Intr-adevăr, în maghiară, alături de ty, gy, ny, există şi fonemele nepalatale t, d, n, dar, pentru ca ele să ducă la depalatalizarea dentalelor româneşti, ar trebui să admitem că între dentaîele din sud-estul Ardealului şi cele din. nord-vest există, aproape acecaşi distanţă ca între magh. d-gy, t-ty, n-ny. Numai dacă există o disproporţie de acest grad în palatalizarea dentalelor puteau românii să confunde dentaîele puţin palatalizate din graiul lor cu dentaîele nepalatalizate din ]imba maghiară. Nu dispunem însă de dovezile necesare pentru a susţine o palatalizare atît de diferită în română şi credem că explicaţia trebuie căutată în altă parte.
     împrumuturile maghiare din primă perioadă a contactului lingvistic român-maghiar sînt sporadice, de aceea puţinele forme cu gy>§ n-au putut sprijini menţinerea lui g din subdialectul crişean. Redarea lui gy prin g’ (d’) in perioada urmă-roare a contribuit, alături de cele arătate la dzs, chiar la slăbirea poziţiei, şi aşa precară, a acestei consoane în nord-vest.. La slăbirea poziţiei lui g a mai putut contribui şi faptul că maghiarii, care nu-1 au pe g, pronunţă 2SC0 (—j) în cuvintele româneşti cu g: borangic > boránzsik, baránzsik, burándsik; fu-git>fuzsit(os), dar gy pentru g’61 (inexistent, ca şi perechea sa k’, în maghiară): unchiaş>ungyiâs, pirghie>purgyci, gheată> >gye£a6? etc.
     Consoana gy63 a cunoscut un tratament diferit în împrumuturile din maghiară în funcţie de epoca pătrunderii acestora.. Alături de ridicarea frecvenţei lui g (j) şi, într-o măsură mai mică, a lui g’, ea a contribuit la nuanţarea palatalizării denta-lelor în vestul ţării şi, prin aceasta, la formarea şi frecvenţa: lui ă\
      59     Cf. „Depalatalizarea“ consoanelor înainte de e în Muntenia, sud-estul Transilvaniei ţi în dialectul istroromân, ín CL, V, 1960, p. 19—20.
      60     I. Gheţie, Africatele c şi g în textele bănăţene scrise cu litere latine şi ortografie maghiară din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, în LR, XV, 1966, nr. 1, p. 38.
      t! Desigur că gy apare şi pentru d' care se confundă cu gr în subdialectele din nord-vest.
     62 Blédy, Influenţe, p. 18 şi urm.
      83     Este o consoană simplă, asemenea lui ty, ny, sz, cs etc, ţi nu <7-fy (cum apare la Al. Rosetti in ILR, p. 430) sau g+i (cum indică Ov. Densusianu în ILR, I, p. 241).
171
                       h(h)
     Constrictivá laringală Surdă h din maghiară şi din română se aseamănă nu numai súb aspectul notelor caracteristice, dar şi în ceea ce priveşte istoricul apariţiei lor în sistemul consonantic al celor două limbi. în privinţa originii lui h în română şi maghiară, nici pînă azi nu s-a ajuns lă cTpărere unanim acceptată. în ceea ce priveşte româna,' majoritatea lingviştilor susţin originea slavă64 a lui h, iar părerea lui Gr. Brâncuş, după care consoana în discuţie ar proveni din. substrat65, este primită cu rezerve, întrucît exemplele care ar trebui să probeze această teză sînt „termeni ioarţe rari şi cu etimologii nesi-gure“C6. Şi în maghiară apare Ti în cîteva cuVinte mai vechi, dar originea lor este tot atît de incertă67 ca şi a celor din română, citate de Gr. Brâncuş. Se pare că şi în maghiară h este un împrumut, pătruns o dată cu cuvintele din limbile vecine, dar întrebarea privind originea acestui sunet nu a primit încă un răspuns convingător60.
     Conform teoriei compatibilităţii lingvistice pe care o susţinem, pătrunderea unui fonem de altă origine p’oaln avea Joc numai atunci cînd în sistem există un loc liber, iar limba cunoaşte deja ca sunet, ca'variantă fonetica, ceea "ce se va főne-miza prin contribuţia cuvintelor străine. Prin urmare, fonemul nou exista potenţial prin sunetul h, caro apare spontan atît în română, cît şi în maghiară, ca, de altfel, în orice limbă69. Ridicarea sa la rangul 'de fonem, posibilitatea‘ de a intra în contrast.70 se datorează cuvintelor împrumutate de cele două limbi, în care Ti avea o frecvenţă destul de rriaf-fe. Graţia frecvenţei mari a lui h în cuvintele împrumutate, fonemul — potenţial atît în română cît şi în maghiară — a devenit un fonem rea] în sistemele consonantice ale celor două limbi.'îh eonciuxio; nu h- se împrumută, ci sub influenţa fonemulúi străin sunetul h, existent în limbă, cîştigă o distincţie relevantă. Româna şi maghiara întărcsc poziţia lui h şi prin împrumuturile reciproce (rom. 7iora>magh. iiora, rom. 7mraM>magh. huntbfv' etc.).
     04 Rosetti, ILR, p. 35Ö, 389; Graur, Tendinfelé, p. 33.
     65 Gr. Brîncuş, Originea consoanei h din limba româna, în SCL, XII, 196-1, nr. 4, p. 471—477.
     w Sala, Contribuţii, p. 159.
        Bárczi, Magy. hangt., p. 122—123.
     88 Bárczi-Benkö-Berrár, Magy. nyelvt., p. 111.
     f Cf. Puşcariu, LR, II, p. 198.
     70 Cf. Weinreich. Languages, p. 27.
     71 Blédy, Influenţe, p. 51.                                         •
17‘2
       h->h-: hágó>hagciu „montce“, halastó>heleşteu „vivier“, határ > hotar, háló> halău „carrelet41, hintó> hinteu „carrosse“.
       Pentru a se evita un fonetism simţit ca regional, hitlean, cu h etimologic din magh. hitlen (hűtlen}, este refăcut sub forma ficlean şi viclean „perfide1”3. Alteori h- dispare: iclean, eleşteu, alău, otar etc.
       La numeroase Împrumuturi din maghiară apare un h- cave se explică printr-o pronunţare aspirată a vocalei iniţiale în graiurile româneşti. Alături de forme ca rom. harmăsar, haripă pentru armăsar, aripă, apar, pe teren românesc, şi variante cu h- ale împrumuturilor din maghiară: ârpakăsa>arpăcaş>har~ păcaş „gruau (d'orge)mondé ou perlé“, ásó>arşeu> harşeu „béchc", őrölniy urlui> hurlui „égruger“ etc.
       Prezenţa în cuvintele româneşti a unui h care se explică nu prin etimon, ci prin pronunţarea aspirată, prin fonetică sintactică sau prin dorinţa de a evita hiatul, este încă o dovadă că româna a putut fi familiarizată cu pronunţarea respectivei consoane înainte ca aceasta să devină fonem.
                                         -II-
       -h->-h~: dohány>dohan (1tabac“, felekére > feleherţ ,,pa-]onnier“, lóhere>luhar „tréfle\ mihej (műhely)>mihei „ate-lier*1.
       Ca şi în poziţia iniţială, cu totul rar, h din interiorul şi de lă sfîrşitul cuvîntului poate trece la f: marha>marhă ,,betaih\ marfă ,,niarehandise“, terh>tearh ,,chargeu, tearfâ „trous-seau“73.
       Formele hipercorecte, cu f în loc de h, s-au impus alături de cele cu h, datorită sensului diferit pe care.l-au primit.;
       ri Cf. Puşcariu, LR, II, p. 197. Amintim, doar ca o curiozitate, că G. Wei9.and pune pe seama influenţei albaneze (!?!) apariţia variauU-lor cu h~: huîpe, holbară pentru vulpe, volbură {cf. Hetco György, A bereityómenti román nyelvjárás, Belényes, 1912, p. 21). E. Petrovici arată • că aceste variante cu h- au apărut datorită rostirii bilabiale a lui v: i’olbură>ruolbură>holbtiră (Petrovici, O particularitate, p. 44Ö). Prezenţa dubletelor hulpe-vtdpe Jiolbură-volbură a putut întări convingerea că dintre hiclean-viclean ultima formă este forma corectă, iar hi-clean s-a considerat o formă dialectală cu lablala palatalizată (viclean-hidean).
       1S Cf. DR, IV, p. 783—785.
-H
     Împrumuturile cu -h din maghiară sînt ca şi inexistente. Faptul se explică prin aceea că -k nu se pronunţă în limba maghiară. Astfel méh, juh se pronunţă mé „abeille44, ju „mou-tonuT4. în cazul lui terh>tearh, prezenţa lui r a putut sprijini menţinerea lui -h, dacă termenul nu este cumva de origine slavă în română73. Tearfâ se poate datora şi formei de posesiv din maghiară: terhe >tearfă, ca şi juha (génit, lui juh)>inhă ,,tige (de fer ou de bois) reliant Ies mancherons de la charrue“.
     Consoana h din maghiară a contribuit la consolidarea lui h în română70 şi, in măsură mai mică, la sporirea frccvenţei lui /. In ceea ce priveşte distribuţia lui h, maghiara a întărit mai ales poziţia lui Ti-77.
      In alfabetul maghiar de azi, atît j, cit şi ly notează aceeaşi consoană frica ti vă palatală sonoră din maghiara comună: i. In fazele mai vechi ale limbii, ly şi j oglindeau două realităţi fonetice diferite: V şi i. întrucît ly se confundă cu j doar în jurul secolului al XVI-lea, cînd în relaţiile lingvistice româno-maghiare se încheiase deja o etapă importantă, iar forme cu V şi chiar l pentru ly (i) se mai pot întîlni şi azi în graiurile maghiare, vom trata separat împrumuturile cu j de cele cu ly în etimon. Examinarea separată a lui j de ly va înlesni şi explicarea unor forme româneşti cu l care, evident, nu pot reprezenta un ly (=i).
      Consoana j din maghiară coincide cu rom, i(i) şi, în acest fel, redarea sa în împrumuturi nu creează dificultăţi.
     74 Papp, Hangtan, p. 174.
     7:' Vezi DR, IV, p. 784.
     76 Graur, TendinţeZe, p. 33.
     77      După cum reiese clin cercetarea minuţioasă făcută rle Viorica Parofil, în „Palia de la Oră-ştle'- cuvintele maghiare cu h- sînt mai frecvente decît cele slave, (Cf. Contribuţii la studiul statistic al lexicului românesc. Structura lexicală a „Paliei de la Orfiştieîn Studii de lexicologie, Cluj, 196Ö, p. 15")—231).
3 74
 J-
     j->i~: jelenteni> ieleniui ,,annoncerK, jóbbágy> pl. iobagi, sg. refăcut iobag ,,serf, corvéable“, jószág>iosag „biens, chcptel®. Formele maghiare cu d’-, g’-: d’ălăntui, ghelenlui se pot datora formei diai. magh. gyelent f—jelent), iar gy trece regulat, în împrumuturile mai noi, la g' (d')ll\
     -j->-i-:  fojtani > foi tivi „bourrer", jujkâs> fuicaş „fou,
 eonfus", hajtani > hăitui. Rom. borneu ,,havresac“ nu redă magh. borjú, ci forma bornyú. De aici şi prezenţa lui n în loc de î. La fel, rom. butaş ,,marcotte“ provine din magh. diai. hutás şi nu din bujtás etc. Alteori însă, tot datorită formelor dialectale, apare iţi): kőmijes (lit. kőműves)>vom. chimiieş „ma-ţon“, iljeg (lit. üreg) > rom. uiagă „verrc".
     -j>-i: máj>mai „foie“, muszáj>musai ,,il faut“, olaj> >oloi „huile11.
     Magh. j este interpretat drept rom. i(—i) şi sporeşte apariţia lui i (=i) în cuvintele româneşti.
     Magh. k asemenea rom. c este o consoană oclusivă, velară, surdă. Redarea sa prin c în împrumuturile maghiare este, deci, firească. Atunci cînd în loc de k apare rom. k’ (chi, che), aceasta sc datorează lui i, e din vecinătatea lui k în etimonul maghiar.
      k->c~: kalap>clop „chapeau", kan-csó>canceu „cruchc”, katlan10 > cotlon „foyer des chaudicre“.
      7S S. Puşeariu explică d' direct din j (DR, IV, P- 1378—1379).
      70 Nu katalan cum apare în DM.
                           J
                         J
                 K
 175
     Fără să fie o schimbare generală, k>Jc* de obicei înainte de i, e. Maghiara nu cunoaşte consoana ky, dar succesiunea fc-f-e, k+i a putut crea Ia vorbitorii români impresia unui k’ din propria lor. limbă. Aceasta nu înseamnă că toate formele notate cu chi, che se pronunţă km. Destul de des chi, che redau doar un k>c înainte de i, e81. Aceste forme cu k>c sau Jc’ pot forma dublete în graiurile româneşti. O dovadă că magh. fc + e,
i este identificat cu rom. k’ este şi faptul că în nord-vest, unde rom. Jc’ coincide cu f, împrumuturile maghiare cu k + e, i prezintă şi forme cu V: kép > chip, băn. kip, trans. t’ip „aspect, forme“, kendő> chincleu, kindeu, t'indeu „mouchoir de téte‘\ kezes > chezaş, kezaş, t’izes „garant*1.
     Un caz interesant prezintă variantele lui contăş „şorte de pelisse des boyards“ (<magh. diai. kőntes, lit. köntös): clentuş ciintuş. Este evident că magh. k+e, i (din magh. diai. kent ou, kintes) a fost apropiat de k’ din cuvintele vechi româneşti şt s-a parcurs drumul în sens invers: k’ > cV <cl.
                              -K-
- -k->-e-:   lakat> lacăt, lakâs>lăcaş etc.
     Şi în poziţie internă k+e, i poate fi menţinut sau apropiat de k’ al cuvintelor româneşti mai vechi: rekeaztâ>rechesteu, rekest’eu „écluse14.
                              -K >v
     -k>-c: cövek>fuveac ,,piquet“, ék>ic „coin“, nyomorék> >nîmUric „estropié". Faptul că magh. fc>rom. k’ nu apare numai înainte de i, e ni-1 dovedeşte magh. telek>telechi, lelec, telet’ „terrain".
     -k>-g: mellék>meleag ,,région“, nyomorék>niumurug, nimuric „estropié". In cazul acestor forme, cu -g în loc de -c, trebuie să avem in vedere şi contribuţia analogiei (vileag, şi-reag, zabăug etc.).
   Cîteva împrumuturi cu c provin din. forma de plural a en-
     M Cf. Puşcariu, LR, II, p. 12.
     81 Cf. ALRT, II, p. X.
176
monului maghiar: buták (sg. buta) > butac?2 „emousséK, cipóié (sg. cipó) > tipic „chaussure".
     Magh. k trece în română la c, k’ (t’), g, ridicind, în proporţie diferită, şi frecvenţa acestora.
                                 1(1)
     Consoana magh. I este o laterală, dentală, sonoră. Identitatea caracteristicilor sale cu cele ale lui l din română face ca în procesul adaptării să nu se înregistreze schimbări deosebite. Ca şi în cazul celorlalte consoane, româna nu distinge nici de data aceasta Consoana cu durată obişnuită (l) şi cea lungă (11).
                                   L-
   £->!-: lakás>lăcaş, lânc>lanţ, lepedő>lepedeu „drap (de
Mt)“.
                                  -L-
     -: bolond>bolînd „fou“, ellen> alean „contre, aver-síon“, Haladni > hălădui „avencer, réussír", mellék> meleag.
     Consoana l a fost interpretată drept o consoană forte, dovadă că nil apare -î->-r-83.
     Discuţii aprinse s-au iscat în jurul stabilirii originii lui l din lanţul fonetic al mai multor împrumuturi din maghiară. Este vorba de l din aice (aci) „charpentier", alciui „charpen-ter<!, belşug „abondance1*, bilei „féte de village“, solduş „ga-rant“, şalgău „tailleur de sel genune", tălmaci „conseil municipal etc. L. Tamás susţine că l din. belşug, solduş, şalgău a apărut, datorită procesului de analogie, pe teren românesc84. N. Drâganu arată că: „Lucrul este posibil, dar este discutabil din momentul în care avem atestate şi forme ungureşti cu
     52     Cf. DR, IV, p. 302. Nici aici nu este exclusă presiunea formelor ou -ac din română (tolomac, prostănac).
     83 Sala, Contribuţii, p. 51.
     84     Treml, Lehnwörter, II, p. 308; idem, Az oláh nyelv magyar jövevényeinek másodlagos -1- jéről, în MNy, XXVI, 1930, p. 125—126.
 12 — Contacte lingvistice, ISBN 913-38-0078-4
 177
I. . . <íSi. S. Puşcariu explică prin. teoria ,,despicării “ prezenţa lui l în bilei şi belşug (ú>uu>iu>U: búcsú>bílci; ö>eu>el: böség> belşugP&. E. Petrovici pleacă de la o formă diftohgata din. maghiară şi-l explică pe 2 din u: ,,în forma şalgău, ! s-a dezvoltat din u ca în alte cuvinte de origine maghiară, de ex. în belşug < beu.şug < magh. böüség (forma actuală bőség)''-51. Tot E. Petrovici, discutînd etimologia cuvîntului zalfă ,,coryza“. se opreşte din nou asupra originii lui I: ,,în ce priveşte aspectul fonetic al formei româneşti trebuie remarcat că epenteza unui l în elementele maghiare e destul de frecventă: cf. ács „dulgher11, bőség „belşug“, búcsú „pelerinaj1*, Rakóczy, sovăgn „lucrător în saline", szavatos (szavados) „garant41, tanács „sfat'->rom. aice ,, dulgher41, belşug, bilei, Racolţi (numele principelui Transilvaniei în Evanghelia cu învăţătură de la Băl grad, 1641), şalgău „lucrător în saline11, soluş „garant", tălnaci „sfatul oraşului BistriţaDupă epenteza lui l, forma mai veche românească *eaha a luat aspectul *zalha, devenit ulterior zalfăim.
      Unitatea acestei categorii de cuvinte este aparentă. In uivMe exemple l nu este secundar, epentetic, iar în altele apariţia lui se poate datora ambelor limbi. Ar fi o greşeală de metodă dacă n-am lua în seamă variantele cu l din limba-sursă. Aceasta însă, după cum arată N. Drăganu, nu exclude apariţia lui l şi pe teren lingvistic românesc. în explicarea cuvîntului românesc bîlci, trebuie să avem în vedere formele pe care îe prezintă cuvîntul maghiar búcsú în faza sa mai veche şi în graiurile limbii maghiare. Explicaţia dată de S. Puşcariu, preluată şi de alţii89, pare forţată: ú>uu>íu>il. Formele dialectale maghiare: bolc.m, bulcm sînt acelea care aduc lumina necesară pentru înţelegerea exactă a faptelor. Dc altfel, Titkin înregistrează pentru Moldova şi. Transilvania o formă foarte apropiată de variantele dialectale maghiare: bulciu. Cuvîntul maghiar îşi are originea în împrumuturile turceşti în care un s (=şj>magh. lcsw. Variantele mai vechi boleşti, bulcsú, menţinute dialectal, stau la baza formei româneşti: bîlci. Magh. búcsú de azi se explică prin dispariţia lui I înainte de consoane,
        DR, VII, p. 218.
      S(! Cf. LR, II, p. 115, 120.
      87 O particularitate, p. 453.
      6,5 Note, p. 2E)9—300.
      65 Cf. Dumitrescu, Introducere, p. 101.
      00 Vezi Barezi, Magy. hangt., p. 67.
178
| nu însă înainte de a ii lungit vocala precedentă: buicm>bti-csúni.
            După cum arată şi bulcsú>búcsú, limba maghiară cunoaşte dispariţia lui l, probabil prin faza î>u, încă de prin secolul al Xil-lea02. Cantitatea lui l se transferă — direct, sau pírin l >t> >u — vocalei precedente care, în acest fel, devine lungă. Dispariţia lui l a început în faţa consoanelor dentale, dar fenomenul se lărgeşte treptat înregistrîndu-se şi înaintea altor consoane, în poziţie finală şi după unele vocale scurte. Astfel apar forme ca csolnak>csónak „barque“, 20/d>dial. zod „vert“, ;foZí> diai. Iónt ,,lambeau“ etc.
            Ca o reacţic la acest proces, apar formele hipercorecte, cu l nemotivat etimologic. Printre acestea se numără şi ales, pentru (ies, care explică firesc rom. aice, in timp ce verbul alciui poate fi derivat pe teren românesc83. Rom. tălnaci, reprezintă, probabil, forma metatezată a magh. tanálcs (tanács). Şi pentru belşug se atestă o formă cu l în maghiară, bölség, cu toate acestea nu se poate contesta apariţia lui l din beuşug (<bőü-ség, bőség) şi chiar influenţa unor forme cu o structură fonetică asemănătoare, de exemplu: chelşug94. Dezvoltarea -unui l din u în formele ca belşug, solduş, şalgău în limba română nu se poate nega nici pentru faptul că şi limba română cunoaşte dialectal dispariţia lui l (l>u>—), deci şi ea poate da naştere unor forme hipercorecte, cu l neetimologic. N. Drăganu chiar lt?ga schimbarea lui l din română de cea din maghiară, consi-derînd că în nord-vest l>t>u> — s-ar datora influenţei maghiare95, fără să excludă însă posibilitatea unei evoiuţii interne. Prin urmare, fără să respingem ipoteza apariţiei unui l ne etimologie pe teren românesc, subliniem că şi în cazul exemple-
            91     După cum arată Bárczi G., dispariţia lui l înainte de consoane sau după unele vocale {de exemplu o, ö) a putut avea loc prin labia-li«irea lui l in u, ii, iar u, ü, contopindu-se cu vocala precedentă, să Urnească fosta vocală scurtă. Nu se poate însă demonstra în toate cazurile că l>l>u, şi, deci, nu este exclus ca l să íi lungit direct vocala precedentă prin dispariţia sa (cf. Magy. hangt., p. 129—130).
            92 Benkö, MNyt., p. 78 şi urm.
            M Nu trebuie să excludem nici eventualul rol al lui ácsolni din rare, prin metateză, poate rezulta forma cu 1: alciui. N. Drăganu dă chiar „ung. álcs (>ălcsolni), forma veche a lui ács OóciűZíiá)14, cf. Românii, p. 365—366.
            54 Vezi alte forme cu -Işug, în DI. Gh. Alexici citează un vechi magh. bélség pentru rom. belşug (Cf. Magy. el., p. 39).
            ® Despre l>u, p. 145.
12*
179
lor discutate este necesară cunoaşterea formelor dialectale şi arhaice din maghiară.
     In ceea ce priveşte evoluţia l>í>u> — trebuie subliniat, contrar afirmaţiei lui M. Sala80, că N. Drăganu, deşi invocă pentru toate ţinuturile care cunosc acest fonem cite o influenţă străină, nu exclude nici posibilitatea unei evoluţii interne97. T. Teaha vorbeşte despre o tendinţă evolutivă romanică, despre o dezvoltare internă, dar nu exclude rolul unei influenţe slave98. M. Sala, înaintea lui T. Teaha, admitea în cazul lui l>u o tendinţă a românei spre silaba deschisă", iar mai nou el încadrează această schimbare între tendinţele general romanice100. Desigur, aceasta nu înseamnă că, în zonele de nord-vest, cele două procese, din română şi maghiară, nu s-au putut întîlni şi sprijini reciproc. O dovadă în acest sens ar putea fi chiar apariţia unor forme hipercorecte cu l care se pot explica din ambele limbi.
                                                                   *
                                     -L
                cél>tél „but“, köböl >chibăl „boisseau".
     Consoana maghiară l, datorită structurii sale identice cu rom. I, se menţine aproape fără excepţie în corpul fonetic al împrumuturilor.
           ly (1', iar azi, în limba comună, i)
     După cum am arătat la j (—î), alfabetul maghiar de azi are două semne pentru notarea aceluiaşi fonem'din limba comună: ly, j=i. In trecut însă situaţia era alta; ly şi j oglindeau două realităţi fonetice diferite. Pînă în jurul secolului al XVI-lca, ly nota un V, iar j un i şi numai după ce l’>i, începe să se contureze situaţia de azi, cînd atît ly, cît şi j redau un i. Scrisul a rămas în urmă, ly este o tradiţie grafemică. Intre română şi
     B!î Sala, Contribuţii, p. 18.
     1,7 Drăganu, Despre l>u, p. 146.
     ^ Cf. Despre i (velar) in graiurile româneşti, în SCI/, XVII, 1966, nr. 3, p. 285—292.
     1,0 Gf. Cocul limbii române intre limbile romanice, în SCL, XVI, 1965, nr. 1, p. 54—65.
     1W Cf. Contribuţii, p. 17—18.
180
 maghiară exista încă' înaintea secolului al XVI-lea un contact strîns, dovadă, împrumuturile vechi, ceea ce impune tratarea separată a lui ty Şi j.
      Consoana laterală, palatală, sonoră ly (1‘) a început să apară în urma palatalizării lui l încă în preajma secolului al Xl-Iea101, mai întîi, probabil, ■ numai înaintea lui i sau a unei vocale palatale, iar mai tîrziu, indiferent de natura vocalei următoare, ba chiar şi în poziţie finală. Putînd să apară şi în faţa unei vocale velare sau în poziţie finală102, V din maghiară se opune, prin aceste caracteristici, sunetului corespunzător din română. Ca orice tendinţă, nici 1>V nu s-a desfăşurat liniar, ci cu ezitări, fluctuaţii de la un cuvînt la altul, de la un ţinut la altul. Nu sînt rare nici azi variantele cu Í în loc de ly. Scrierea din secolul al XlV-lea, după cum arată Benkő L., distinge şi grafic l şi V prin l. respectiv ly, li, ii103. In secolele al XV-lea — al XVI-lea tinde să se generalizeze un proces nou, început ceva mai devreme, şi anume: l’>i. Transformarea lui V în i începe, după toate aparenţele, în graiurile maghiare estice, de unde se răspîndoşte şi se impune în limba maghiară comună. Pătrunderea sa în limba literară are Ioc relativ recent, In secolul al XiX-lea104, dar ly, semnul pronunţării vechi, se menţine, alături de j care redă tot pc z. Chiar această pătrundere întîrziată a lui V>i în limba literară arată că schimbarea nu era nici generală, nici colectivă. Unele graiuri, din arii laterale cunosc şi azi faza mai veche; ly (V). Urmărind această evoluţie a lui Z, vom putea înţelege de ce româna poate avea l, li şi i,acolo unde cuvîntul-maghiar prezintă azi un i, şi de ce se scrie azi ly şi j, deşi se pronunţă ambele ea i.
      Datorită faptului că 1>L’> i nu s-a desfăşurat uniform, este greu să stabilim o cronologic, fie ea şi relativă, între împrumuturile cu l, li şi i din română. Se poate admite însă, ca o constatare generală, că împrumuturile româneşti cu l, li, ale căror etimonuri din maghiară au azi un ly(—i), pot fi sau mai vechi sau mai noi, decît cele cu i. Aceasta însă, după cum am precizat, numai ca o constatare generală, pentru că în cazuri » concrete păstrarea unor forme arhaice, precum şi depalatali-zarca altora în maghiară ne contrazice uşor. Iată numai două
      101 Benkő, A ly hang, p. 47.
      51,2 Idem, iblde.m, p. 46—47.
      ins xdem, ibidem, p. 46.
      104 Bárczi, Magy. hangt., p. 161.
181
cazuri, din multele posibile, capabile să- genereze concluzii greşite. Ov. Densusianu consideră că în română cV, gV au trecut la k’, g’ înaintea împrumutării lui făclie şi .miglă pentru că altfel magh. fáklya, máglya ar fi trebuit1 să urmeze drumul ci’, gl’ychi, ghi. Aceste exemple însă nu pot nici dovedi, nici contrazice teoria lui Densusianu. Fáklya şi máglya sînt împrumuturi şi în maghiară. Ele nu s-au, supus imediat ;aceloraşi schimbări ca celelalte cuvinte, răminmd pînă azi, chiar în unele regiuni de contact cu româna, sub'forma fákla şi máglalí,:\ Cu-noxeînd acest lucru înţelegem de ce în formele româneşti apar cl, gl, şi nu chi, ghi. Pe de altă parte, rom. hoit arată clar că provine dintr-o formă cu ly şi nu din. forma actuală din maghiară: hoit.
     Chiar dacă nu dovedeşte că uneori un împrumut cu i poate fi mai vechi decît cel cu l, acest exemplu arată însă că. l>U>i era o transformare neregulată şi cu multe excepţii în timp şi în spaţiu. Chiar şi azi sînt cunoscute graiuri în care l, ly, j coexistă1 M. Pe de altă parte, un împrumut cu V putea trece pe teren românesc la i pentru că şi în română, în preajma secolului al XV-lea, a avut loc transformarea: iurf in im. In acelaşi timp, depalatalizarea lui V şe putea petrece şi mTromână dacă împrumutul cu V a venit după ce rom. V> im. In încheiere, analiza amănunţită a faptelor permite o 'singură concluzie: orice încercare de generalizare în privinţa cronologizării este hazardată, exemplele pro şi contra fiind la fel de- numeroase. Acest lucru este şi firesc dacă avem în vedere că pâlatâUzarea şi depalatalizarea acţionau în acelaşi timp, că graiurile puteau să transmită forme „arhaice“ şi în etape mai apropiate de noi, că romana putea şi ea să palatalizeze sau să depalatalîzeze109 unele forme în perioade mai vechi sau mai noi.
     m Benkö, A bj hang, p, 59; Kálmán, Nyelvj, p. 46,
     100     Murádin László, Az ly- hang a moldvai csángó nyelvjárásban. In NylrJC, IX, 1965, p. 79—98.
     109 E. Petrovici, Distincţia fonologică între trei varietăţi de n $i l •— nedlezaţi, diezaţi şi palatali — in Umba română şi în slavă, în StUBB, III, fasc. 1, 3959, p. 121; Ilie Bărhulcscu, Cuvinte române de origins maghiară cu l‘>i, în Arhiva, XXXII, 1925, p. 124—125.
     jos vezi exemplele de tipul gólya> golie date de S. Puşcariu în DR, V, p. 754—755.
     109     Dacă in unele împrumuturi putem avea un l dintr-o formă maghiară dialectală şi arhaică, în alte cazuri, aşa cum arată S. Puşcariu în LR, II, p. 203, redarea lui l' prin I denotă că împrumutul este „de dată rerentâ".
182
                                         LY-
     ly->i: lyu!caszt0> iucastău „burinK. ' Exista însă şi forme care atestă depalatalizarea lui ly în maghiară: likasztó > Ucas-tăuf licostuu.      '•
                                         -LY-
                                  kályha>caihă „poéle", sólyom>şoim, vályog>
>  răiugă „brique (d’argile) non cuitc“.
     Apare însă şi Í din formă dialectală, arhaică cu l, sau ly clepalatalizat; csorossfa (lit. csoroszlya) >cioroslă „coutre (de charue)“, gólya,>golie „cicogne“, puia110 (lit. gulya)>gulă ,,troupeau de boeufstc, vălu (lit. vályú) > vătău ,,auge (des porcs)“, zsâhja> jale „sauge“.
                                         -LY
     -Zylu>-i: hely > hei „place“, kristály>criştai „cristal“, mS-Kely>mihei 7,atelier“. Aceleaşi cuvinte prezintă şi variante cu î: Jieli, cleştar,, care reprezintă o formă diaî. arh. kristcd, vii-
ii el etc.
     Intrucît şi limba română a cunoscut, aproximativ în aceiaşi timp, o transformare asemănătoare cu magh.                   îm-
prumuturile maghiare cu l, V, i au putut fi încadrate uşor în rîndul cuvintelor româneşti. în analiza fonetismului însă trebuie să avem în vedere condiţiile concrete ale fiecărui împrumut în parte.
                                         m (m)
      Consoana bilabială, nazală, sonoră, m, se „confundă“ cu m din română. Schimbările sporadice pe care le înregistrează se datoresc numai poziţiei sale neobişnuite în lanţul fonetic românesc.
      110 Cf. DU, V, p. 734.
      111     Pentru implicaţiile de ordin morfologic în adaptarea formelor cu !tj, vezi Kis, Conx. tem., p. 30'j—313.
183
                                                  M-
      m->7?i-: melegágy >melegar „serre ehaudett, mesterség >
>meşteşug, muszáj>musai ,,il fautK, műhely>mihei „atelier'4, în regiunile care cunosc palatalizarea labialelor TO-M>rrcnJ> >n\- mérce > mieria > mn’erţă > n’erţă „mesure de céréalesa etc.
                                    -M-
     -m->-W-: cimer>ţimir „armoirés44, cOmb>ţtmp ,,gigota, csizma>cizmă, domb>dîmb etc. Palatalizarea lui m+i apare şi aici: hamis>hamiş, ham’niş, hamn’eşă „malinnemes>nemeş, n’emn’iş „noble“. Se pare însă că în interiorul cuvîntului faza mai înaintată n’ nu apare.
     Sînt dese cazurile cînd în faţa unei consoane labiale se dezvoltă un m epentetic: babér>bobir, bornbir „lauriera, jolyó-fü>foiofiu, foiomfie „pervenche", lopó(tök)>lompău ,,cale-başse44.                  -   •         ■
                                     -M
                             hám>ham, nem>neam, szerszám > sărsam„outih
instrument11.
     în limba română sînt destul de rare cuvintele, terminate în -um, -om, -emn2. în procesul adaptării, şi ca o cerinţă de ordin morfologic, împrumuturile din maghiară pierd sau transformă acest grup fonetic: almăriom>almariu, almar „armoiie“. âristom>arişt, arişte „arréts“, liliom>lilion paradicsomi->porodici „tomate11, petrezselyem>pătrunjel.
     împrumuturile maghiare cu m, în. afara celor cu -um, -om, -em, nu prezintă nici o greutate în procesul adaptării lor. Magh. m contribuie, prin numeroasele împrumuturi în care se găseşte, la augmentarea frecvenţei iui m din română. Etimonul cu grupurile -unt, -om, -em n-a reuşit să impună o altă distribuţie a lui -m în română şi astfel a fost înlăturat.
    112    I. Iordan susţine chiar că limba română nu cunoaşte cuvinte in -um (Cf., LRC, p. 89).
184
 ]
                                              n (n)
                 - ’ /
      Dentala nazală, sonoră, n, din maghiară se rînduieşte printre consoanele Care în procesul adaptării slnt considerate drept identice cu consoanele corespunzătoare din română. Potrivirea dintre caracteristicile celor două consoane îndreptăţeşte această interpretare. Identificarea lui u cu o consoană forte explică absenţa rotacizării lui -n- în împrumuturi şi, în general, rezistenţa lui a înainte de -n-113.
                                          N~
     n->n~: nem>neam, nernes>nemeş, nőtáros, notárus, nótárius > notarăş , ,notaire“.
     Palatalizarea dentalei n se înregistrează, fireşte, şi la împrumuturile care îndeplinesc condiţiile cerute: nevieş, n’emiş, nép>nip, n’ip ,,peuples‘ etc.
                                              -N-
                 bánata bănat, băntani> bîntui, baloncl> bolind ,,fou“, dunna>dună „édredon“.
     Palatalizarea lui n în mijlocul cuvîntului114 poate să apară cu atît mai uşor cu cît n4-voc > n’ şi in unele graiuri maghiare din Transilvania115: fene (dial. fenye)>fene, jen’e „diable“, keszkenő (diai. keszkenyö)> chischineu, chischin'cu ,,mou-choir“, teknő (diai. tekenő, tekenyó) > tichineu, tichin'eu ,,auge“.
     Ca şi în cazul Iui m, înregistrăm şi aici destul de frecvent apariţia unui n epentetic: dúc>dont, duţ „croüte de pain fai-sant saillie“, posadék> poşindic, poşidic „marmaille“.
•   113 Cf. Sala, Contribuţii, p. 52.
     111 Kálmán, Nyelvj., p. 46.
     115 Prin urmare, informaţiile care susţin că maghiara nu cunoaşte palatalizarea dentalelor înainte de e, i (Ci. BL, X, 1942, p. 123) trebxiie revizuite. (Palatalizarea lui n+voc, se cunoaşte şi în alte graiuri maghiare; în graiul palóc, chiar şi t, d, l+i, i se palatalizează. Cf. Kálmán, Nyeli!}., p. 45).
185
-N
     -n>-n: ellen>alean ,,douIeur“, hitien (lit. hűtlen)> vi-clean, kin> chin, kűlön> chilin „séparé14.
     Magh. n contribuie la ridicarea frecvenţei lui ti, iar dialectal n + i, e consolidează poziţia lui n’ în vestul ţării.
     în maghiară, consoana nazală, palatală, sonoră ny are valoare fonematică şi în limba literară, asemenea lui ty, gy etc.
     Evoluţia consoanei n>ny este paralelă, în limba maghiară, cu cea a Iui l > ly, cu deosebirea că ny nu trece la i. Acclaşi paralelism şi aceeaşi deosebire se constată şi în legătură cu schimbarea lui n>rí>i din română. Şi în cazul lui n, trecerea la ti’ a început, probabil, înaintea vocalelor palatale, dar, în-trucît ny apare chiar şi în faţa vocalelor volan.;, acest lucru este greu de dovedit110. Magh. n poate deveni ri şi în poziţia finală După cum se poate observa, paralelismele cu evoluţia rom. n>
>  n’ nu exclud existenţa unor elemente deosebitoare.
     Trecerca rom. n’>i, prin secolul al XV-lea117 (mai puţin în Banat şi sud-vestul Transilvaniei)113, ne permite şi stabilirea cronologiei relative a unor împrumuturi din maghiară. Cuvintele maghiare cu n’ care au pătruns înaintea încheierii evoluţiei ri>i în română au urmat şi ele acelaşi drum şi prezintă azi, asemenea altor cuvinte româneşti; Un i. Ceîe care au intrat după ce procesul ri > i se încheiase în română prezintă în loc de n’ un n. Astfel, szekrény > sieriiii „cércueii“, cu i în loc de n% face parte din împrumuturile maghiare anterioare secolului al XVI-lea. Magh. szekrény ,,a mai fost împrumutat o dată, într-o epocă mai recentă, în care n’,; nemaiexistînd în fonetismul românesc, a fost înlocuit prin ■n.ÎU1!), dovadă diminuti-
     1,0 Benkö, MNyt., p. 99.
     117 Cf. J. Stan, Observaţii asupra evoluţiei n'>i în limba română. in CL, IV, 3959, nr. 1—2, p. 45—59; Neiescu, Un. arhaism, p. 45—58; lancu, PiiiiilaZizarea, p.< 43.
     ilx Galina Ghiţu, Consoana muiată n' in graiurile limbii române, în FD, II, 1960, p. 132.
     ns Puşcariu, LR, II, p. 203.
186
vul rom. secrinel. Forma bănăţenească sic rin’ însă poate fi, atît o formă veche, cît şi un împrumut realizat după secolul al XYI-lea. Ca şi în cazul lui ly, şi aici trebuie examinat fiecare cuvînt în parte, pentru că sînt şi forme cu « printre împrumuturile maghiare vechi.. Cum se explică acest lucru? Evoluţia n>rí în maghiară nu este şi nici n-a fost generală; uneori reacţia faţă de proces a dus la depalatalizarea unor; forme cu rí. Chiar pentru szekrény se cunoaşte şi varianta cu n: szekrin, sau magh. hitvány, dar şi hitván (rom. hitton ,,maigre.“). Se înţelege că în aceste condiţii româna putea împrumuta, încă în perioada cînd cunoştea pa n’ netrecut la i, forme maghiare cu n pe care le-a redat, fireşte, prin n. Astfel, rom. adămană „don* -este unul dintre cele mai vechi împrumuturi şi totuşi prezintă un n şi nu un Fenomenul s-ar putea motiva prin preluarea unor forme cu ii şi nu cu ny. Pe de altă parte, dacă am accepta fără rezerve că formele cu i sînt vechi, atunci un cuvînt ca sigoi, înregistrat o singură dată (ALR II.., voi. 1, h. 27, pct. 284), ar trebui considerat un împrumut foarte vechi pentru că etimonul prezintă rí (szigony) iar în sigoi întîlnim un i. Fireşte că nu avem a face cu un împrumut din fondul vechi, nici măcar cu unul recent, ei cu un cuvînt străin.
     Dintre celelalte împrumuturi cu n’>i mai amintim: bánya > baie, bödöny > imcîăz „toneîet", lepény > lipiiu „galette”, nyomás > imaş.
     împrumuturile mai noi cu ny (rí) pătrund în subdialectele vestice cu rí, cunoscut şi în vorbirea românilor. Atunci cînd aceste cuvinte trec în părţile care nu-1 cunosc pe n’, reflexul pentru rí este n, ni, m.
                                NY-
     ny->rí-, vi-, n-: nyerni>mirui „gagner“, nyereség > miri-şug ,,gain“, n yoinorek > ni mur ic. > ni m uric ,,estropic‘\
     Prezenţa lui m- se explică prin falsă regresie. S-a considerat că formele viríirui, mn’irişug prezintă un m palatalizat şi s-a refăcut o formă hipercorectă cu m.
                                -NY-
     -ny->-n’-, -n-: hornyú (lit. borjú) > born'eu > borneu ,,hav-rcsac“, ernyő>arríeu, arneu „bâehe“, kepanyeg (lit. köpönyeg) > căpen’eag, căpeneag „manteau“.
     32r> Cf. Rosetti. ILR, p. 596, 742.
 187
                             -NY
    ~ny>-n: dolmány > dulman „dolman“, takarmány >tocor~ mán’, tocorman „fourrage", zsákmány > jăcman „pillageí!. Nici împrumuturile mai noi nu vin neapărat cu rí, ci pot pătrunde variantele lor cu n: dial. duhăn (lit. dohány) > duhcm ,,tabac11. Nici în subdialectul crişean nu întîlnim un duharí. Lăsînd l;i o parte faptul că unele din aceste exemple ar putea proveni din variante cu n (dolmány-dolmán), este probabil că prezenţa lui -n se datorează şi intenţiei de a marca mai puternic singularul românesc.
    Adaptarea împrumuturilor cu ny n-a întîmpmat niciodată greutăţi. Graiurile româneşti prin care ele au pătruns cunoşteau atît pe rí cît şi pe n. Prezenţa cuvintelor maghiare cu ny şi împrumuturile cu rí în părţile vestice au putut contribui la dezvoltarea, respectiv la menţinerea lui rí de azi1?1.
                             P (p)
    Consoana oclusivă, bilabială, surdă p este bine reprezen tata în împrumuturile din maghiară.1 Structura asemănătoare a consoanei în ambele limbi face ca schimbările înregistrate de p să fie de natură „contextuală
                                     P-
     p->p~: példa>pildă, pipa>pipă, próbálni>probălui ,,es~ sayer“, puszta > pustă. Rar, în poziţie iniţială, p- trece la perechea sa sonoră b122: pityoka> piciocă, biciocâ „pomme de terre“.
                                     -P-
     -p->-p~: csoport> ciopor ,,foule[t, kalapács>clăpcici „mar-teau“, koporsó > copirşău „cercueil“, szappan > sopoti „savon11.
     121 Vezi cele arătate la gy şi n.
     122     Aceeaşi trecere a lui p în b din párta > hartă „ornament dc rj"i n-peau“ este pusă de Ov. Densusjanu pe scama limbii germane. Cf. ILR,
II, p. 342.
188
In unele cazuri p se sonorizează' 'încă în maghiară, în aspeetui vorbit al acesteia: kébzelni, forma „orală“ a lui képzelni, trece în rom. chibzui123.
     -p>-p: cölep (lit. c0lop)>ţuleap ,,pieufi, kalap>clop „cha-pcau“, kép>chip.
     Consoana p, datorită şi caracterului său „universal**, com-portînd cam aceleaşi caracteristici în nenumărate limbi, nu solicită un efort special în procesul adaptării împrumuturilor.
     Alături de alte consoane (l, nj, dentala, vibrantă, sonoră r, asemenea fostelor geminate 11, nn, rr din elementele latineşti, este tratată ca o consoana forte. Identificarea lui r maghiar cu un fonem forte explică nu numai rezistenţa sa deosebită, ci şi velarizarea vocalelor din urma sa în împrumuturile vechi şi cu o circulaţie mai largă: rât>rît124.
     r~>r~: rântâs>răntaş ,,roux“, része s>răzeş, rét>rít „pré^, rud>rudă „perche“.
      -r->-r~: barát>bărat „amifi, darab>dărab „morceau“, drót>drot „fii de fer“, kard> coardă „sabre“.
      Deosebit de frecventă este epenteza unui r în împrumuturile maghiare: âs0>aşău, arşeu „béche“, élesztő>ilistău, ilustrau „levain“, jószág >iosag, iorsag „cheptel**, mázsa > m-aju, ■marjă11* „quintal“. Acest accident fonetic este obişnuit in gra-
     123 Király, Precizări, p. 563—564.
     ■1?* Sála; Contribuţii, p. 51.
         125 Varianta marjă este citată printre cuvintele cu accidente fonc-
tice de Lidia Sfîrlea în Variantele, p. 327.
                                                -P
                                              R-
                                              R-
189
iurile româneşti, ceea ce explică şi prezenţa lui r în împrumuturile maghiare cu caracter dialectal126. Unele din aceste forme se pot impune şi în limba literală: ferestău — ferestrău.
     S.      Puşcariu consideră că r>ci în magh. zsiaora>rom. jig°-ăievr‘. în alte împrumuturi cu o etimologic maghiară sigură n-am întîlnit schimbarea lui r>d. De altfel, şi prezenţa lui -ie în loc de -a după r sau d ar fi greu de explicat din maghiară. Acccptarea ambelor schimbări (r>d, (d-\-) a>ie) ca „excepţii'4 într-un singur cuvînt ar putea duce la susţinerea unei etimologii eu orice preţ. Etimonul cuvîntului trebuie căutat, probabil, în sursele slave alc altor împrumuturi româneşti.
                                  -R
     -r>-r: bâtor>balăr „quoique“, betyár>bicher „coquin“, bér > bir s,impötu.
     Prin fonetică sintactică -r>-n: batăr cît (care, cum), hatan cît (care, cum). In alte cazuri însă absenţa lui -r se explică prin interpretarea terminaţiei -ar ca sufix şi înlocuirea lui cu un alt sufix românesc (-an): kaptâr>captar>căptan ,,mche‘\ în tratarea lui r din împrumuturile maghiare, * un caz interesant îl reprezintă rom. modru ,,maniere". S. Puşcariu consideră că: „în cuvinte ca (vechiul) Jug iu „prizonier®, modru ,,chip“, Şandru ... din ungurescul fogoly1-8, modor, Sándor .. . nu avem propriu-zis a face cu metatezo, ei cu încadrarea acestor cuvinte străine în categoriile existente, după modele ca socru, codru .. .“129. Această explicaţie ar fi întru totul valabila, dacă etimonul indicat ar fi preexistat împrumutului şi dacă ar
     128 S. Puşcariu explică varianta arşeu a lui astm (< ásó) prin „despicarea" lui s în rş (cf. LR, II, p. 123). După cum arată însă exemplele, r apare şi în faţa altor consoane şi chiar după grupuri consonantice, în locul explicaţiilor particulare, de la o consoană la alta, este preferabilă acceptarea unei explicaţii generale: prin r epentetic, frecvent nu numai în graiuri, ci şi în limba veche (cf. Sfîrlea, Variantele, p. 327). In acest fel se evită şi întrebarea care, dacă am accepta o explicaţie particulară, ar fi absolut motivată: de ce se despică întotdeauna în r consoane şi grupuri consonantice atît de diferite? Dacă ar exista tendinţa spre „despicarea" lui r ar fi greu de înţeles de ce rş>ş în mesterség > mesterşug> meşteşug,
     127 Cf.' DR, VIII, p. 123.
     125 Prezenţa lui l din forma românească arată că în perioada împrumutării cuvîntului etimonul avea încă -2 şi nu -ly. m LR, II, p. 147.
190
fi avut o râspîndire suficient dc largă pentru a ajunge şi în limba română. După cum arată însă L. Tamás, modor a-a impas în maghiară după 1800, ceea ce face puţin probabilă etimologia modor>modrum. L. Tamás consideră că magh. m<kl>
> rtwdru, iar prezenţa lui -ru s-ar explica fie prin epenteza lui r (ca salată — salatră), fie prin analogie cu formele rom. şop — şopru, nostru — nost. Teoretic, ambele soluţii încercate dc L. Tamás sínt posibile, dar, după cum vom căuta să dovedim, nu şi absolut necesarc. Cuvîntul rom. modru poate reprezenta forma sufixată módra („după felul. .în chipul...“) a lui mód din maghiară. Datorită faptului că în cazul împrumutării prin contact împrumutul este extras adesea din lanţul vorbirii, din context, în care cuvîntul apare ca formă schimbată pentru a exprima un raport gramatical, se întîmplă destul de des ca elementul preluat să oglindească un caz oblic şi „nu forma de bazârt a cuvîntului. în felul acesta, alături de mód> mod, româna a putut prelua şi formele módja (mód+suf. poses. -ja)> >modiel31, módra>modru. Forma modru (în loc de *modrd, cum ar fi fost dacă -a>-ă) se datorează analogiei, presiunii cuvintelor cu -ru din română; codru, lotru. O dovadă că drumul presupus de noi pentru módra>modru este mai aproape de realitate ar putea fi chiar lotru care, dacă etimonul dat dc Ov. Densusianu este cel real13-', a trebuit să urmeze aceeaşi cale pînă la forma sa de azi: ser. lotar'>*lotră> lotru.
    Consoana r din împrumuturile maghiare -sporeşte frecvenţa lui r din limba română.
     Consoana maghiară s este o fricativă, alveopalatală, surdă, în împrumuturi se redă în mod firesc prin ş din română. Schimbările pe caro ie înregistrăm la ş, limitate ca număr, se dato-resc poziţiei şi sunetelor vecine din cuvînt.
     230      Pentru discuţiile legate dc etimologia lui modru, vezi EhW, p. 549.
     131 Vezi de exemplu, fodoT>fodor, sau, prin metateza, îodră, „plis-stireu. Varianta jodră ar putea proveni şi din poses. fodra.
         Cf. Densusianu, ILR, II, p. 326. DEX indică pol. lotr care nu exclude explicaţia noastră.
191
                                 s- ;
     s-‘>ş~: sâmfa>şamţă „embauchoir“, sólyom >şoim, sütö>
>  şuteu „boulanger“.
     Prin disimilare, ş~ ajunge s într-un exemplu ca sebes>şe-bef133> sebeş „rapide", iar alături de forma cu s apare <şi varianta cu ţ: sebeş>ţebeş (ca şi sarcă — ţarcă ,,pieK).
                                -S- ■
     -s->-ş-: ásó>asau, arşeu „béche“, jesiek>festic ,,couleur“, hamissăg>hămişag „rusca, laska>laşcă „nouilles4*. Apariţia lui j în loc de ş în variante de tipul fişlog — jijlog ,,caisse“ ( <fislang, jer slóg) se datorează acomodării.
                                 -s
     -s>-ş; csárdás> ceărăaş, egres>agriş, lakás>lăcaş. Poziţia finala arată frecvent j în loc de ş, în variante' ca agriş — agrij, berliş — berlej „garniture“ (<bérlés, bélés).
     Se ştie că limba maghiară a introdus un număr destul de mare de cuvinte latineşti m vorbirea din Transilvania. Prin pătrunderea lor şi în textele noastre religioase, în documente, unele dintre ele au devenit cunoscute şi în afara ţinuturilor de contact direct cu maghiara. Multe din aceste cuvinte pot fi uşor recunoscute datorită faptului că prezintă în loc de s din latină un ş: kalamáris (<lat. calamarius) > călamariş „encrierK, ko-missió (<lat. comissio)> comişie „commission“, numerus (<lat. numerus) >numâruş „numero(d'ordre)!í, restancia (< <lat. restantia)>reştanţie „rest“, summa (<lat. sumroa)>su-mă „quintessence“.
     Prin astfel de cuvinte, limba maghiară, o limbă neromanică, a contribuit, modest, şi la procesul cunoscut sub denumirea de ,,reromanizare“ a românei.
     Ş din împrumuturile maghiare modifică rangul consoanelor ş, j din limba română.
     1M Vezi toponimicul Şebiş şi Sebiş. Aceeaşi schimbare e şi în Se-ncsvdr> Şighişoara >Sighişoara (Cf. Petrovici, O particularitate, p. 447).
192
                             sz (s)
     Constrictiva dentală, surdă, sz dia maghiară are acelcaşi caracteristici ca şi rom. s.
                                   SZ-
     S2->S-; szabó > să bău ,,taiUcuri£, szállás > sălaş, szávnadó>
>ţămădău „comptablo", szidni > sudui ,,jurer“.
              szakáll > ţăcălie „rnouche(au-dessous de la levre in-ferieure)“, szarka>ţarcă „pie“, szikla>ţiclău „pic".
     C. Lacea consideră că prezenţa îui ţ în loc de s ( <sz) arată ca româna a preluat aceste cuvinte „prin filiaţiune săsească1*134. Dubletele de tipul sărsam — ţărţam. „instrument11 ( <szerszám^ par să sprijine părerea lui C. Lacea. Cele cu s au putut fi împrumutate din maghiară, iar cele cu ţ- dc la saşi, care, la rîn-dul lor, le-au preluat tot din maghiara. Aceasta însă nu exclude posibilitatea ca unele forme cu ţ să fie împrumutate di-rcct din maghiara. Nici graiurilor maghiare nu le sînt străine dubletele cu sz (=s)jc (=ţ): bajusz — bajucc „moustaehe“, kolbász —■ kolbâc „saueisse“, kopasz — kopac „chauve“ etc. Ultimul din exemplele citate se regăseşte şi în graiurile româneşti sub două forme: kopasz> copas; kopac>copoţ. Schimbarea lui cu ţ putea avea loc şi pe teren românesc, din moment cc variantele Vechi şi regionale ale unor cuvinte prezintă şi fenomenul opus: s în loc de ţ: madrasa pentru madraţă13''.
                                  -SZ-
     -sz~ > -s-:   bosszii>băsău    „colere",    emészteni  >amistui,
mixtui, keszkenö> chischineu „mouchoir11,
     -sz->-z~: haszna (gen. de la haszon)>hasnâ, haznă „avan-tape*, részes>răzeş. Trecerea lui s la perechea sonoră z apare destul de rar şi se datoreşte sunetelor vecine. De exemplu: sn>
> zn prin acomodare.
    -sz->-ţ~: csâpsza>ceapţă „gifle“, feszító>fiţitău „temple".
     131 DR. III. p. 748.
     135 Cf. Sfîrioa, Variantele, p. 326.
i;i — Contacte lingvistico, isbn sns-36-0078-4
 193
                                          SZ
     ~sz>-s: csósz>cios „garde champétrc", hárász>haras „laiiié dc couleur“, lzopasZ> copos ,,chauve“.
     Magh. sz ridică frecvenţa lui .ţ, z şi ţ în cuvintelc româneşti.
     Atît în maghiară, cît şi în română, consoana t este o ocîu-sivă, dentală, surdă. în procesul adaptării cuvintelor din maghiară, prezenţa Iui t nu ridică probleme deosebite. Nici în limba literară maghiară, nici In graiurile estice t, asemenea lui d> nu se palaializează înaintea vocalelor palatale136.
              tagadni> tăgădui, talp> talpă, tó>tau ,,lac“, tői-c$ér>iolcer ,,entonnoir“.
     -t- > -t-: beteg > beteag „maiadé", halastó > lieleşteu, határ >hotar, hintó>hinteu „carrosse“.
     In subdialectele care cunosc palatalizarea dentalelor, i-fe, i>t’, c, c: betegség> bet’eşig, becejug (beteşug) ,,maladie41, hin-teu>hint’eu, hinceu (hinteu) „carrosse“, emelet(j}e (gen. lui emelet) > emeled „étage“.
     -t->-á-: hajtó> haitău, haidău ,,traqueur; bouvier“, r:\e-ritö>meredeu „sorté de truble“.
     Prezenţa lui t ín ferestrem (ferestău) s-a explicat fie din-tr-un etimon inexistent ^ürésztő, fie prin analogie cu rom. fereastră™7. Epenteza unui r după grupul consonantic si este foarte frecventă în română138, aşa îneît nu apare ca nepărat rsc-
     130 Kálmán, Nyelvj., p. 85, 87, 89.
     137 Vezi pentru diferitele ipoteze Hristea, PE, p. :Î38—.143. na vezi ccle arătate la tratarea lai r.
                 T
194
cesară raportarea lui ferestău la fereastră139. De asemenea, nici explicarea lui t nu reclamă în chip obligator o raportare la fereastră. Magh. fűrész (diai. firísz, firész) > fires, firis, firez-f--f suf. rom. -ău > firisău, fere său. Nu este exclus ca t din ferăstrău să oglindească -tuo de la acuz. magh. fűrészt>ferest-r -f-suf. rom. -ău> ferestău şi cu r epentetic: ferestrău. Chiar dacă absenţa unui ferest în română nu poate infirma această explicaţie, amintim totuşi că t a putut apărea nu numai din. acuz. magh. fűrészt. Consoana t din ferestău se poate ivi după 5 şi în limba română (feresău> ferestău) la fel cum a apărut şi în magh. bosszúság (diai. bosziisdg)> rom. bustuşag „dépit, en-nuíí>“. Deci, magh. fűrész (firész)>rom, fires+suf. -au>fere-■wni >ferestău> ferestrău.
      Uneori absenţa unui t se datorează formei din aspectul vorbit al limbii maghiaro. Astfel, kétszeres se pronunţă kécce-re,'-:w>rom. cheiţereş „métail, caron“, mulaccsăg (aspectulscris: mulatság) > rom. mulăceag ,,delassement“.
                                     -T
      -£>-*£ (-d): barăty-barat „ami, moine*1, bánat>banat, rét> >vît „pre“, drót> drot, drocl „fii de fer“.
      Sínt suficiente exemple cu -1 care arată că româna a imprimi utat forma de acuzativ142 a cuvîntului maghiar (una din formele cele mai frecvente în procesul comunicării): bút (acuz. lui bú)>but ,,obstination“, kaput (acuz, lui kapu)> căput „porte‘‘, választ (acuz. lui válasz) >valóst ,,réponse“. Aceste pxomple sînt o dovadă şi pentru faptul că cci care folosesc aceste cuvinte nu cunosc decit aproximativ limba maghiară. Ei n-au •sesizat forrna internă a cuvîntului şi au considerat acuzativul drt.pt formă de bază. în alte exemple prezenţa lui -t se poate •datora analogiei cu alte cuvinte româneşti. Astfel, după băl-ţat. pătat, vărgat au putut apărea barnát, barna (< bama) .,.bi'un“, tăr cat143 (< tar ka) ,,tacheté“.
      1:13 Th. Hristea consideră că „variantele cu £ şi mai al tis cu grupu! consonantic tr (ferestău, ferestrău etc.)... nu se pot explica mulţumitor rîecît invocîndu-se contaminat^ cu fereast(r)ă ■. (PÉ, P. 340). Vezi m;:: po larg etimologia lui ferăstrău în CL, XVIIT (1973), nr. 2, p. 251—252.
      1,0 Kis, Cons. tem., p. 311.
      141 Fapp, Hangtan, p, 143.
      m Cf. DR, IV, p. 754.
      113 Cf. ALR, II8, voi. II, h. 277.
13*
195
, , Pián falsă analiză a fprmei interne, unele cuvinte cu— f in rrtagjiiară' .au fost considerate forme de acuzativ şi s-au refăcut „nominativele41 fără -t. Formele romaneşti oglindesc această operaţie: gyémánt>ghemant, ad’iman „diamant1*, korlăt>cariată, cariat, corlă „balustrade^.
     Absenţa lui -t se poate datora şi faptului că în maghiară,, atunci cînd face parte dintr-un grup consonantic, sunetul respectiv nu este pronunţat: esopor (csoport)> ciopor ,,fouIe4‘, biz-i:âs (bizvdst)'^-bizuaş „certaineme-nta1'’4.
     Schimbările suferite de t din împrumuturile de origine maghiară se datoresc poziţiei sale din cuvînt. Palatalizarea lui t + e, i se realizează pe teren românesc şi, fireşte, nu poate fi un argument pentru influenţa maghiară în palatalizarea dentalelor româneşti.
      Consoana ty a apărut relatív tîrziu în limba maghiară, în opoziţie cu c, zs, dzs, fonemul magh. ty este rezultatul evoluţiei interne145. El se dezvoltă din t+i, iar prezenţa sa în secolul al XII-lea este aproape sigură141’. Magh. ty este o africată palatală, surdă şi se opunf lui gy, perechea sa sonoră. Români cunoaşte numai la nivelul subdialectelor o consoană foarte apropiată de magh. ty. în nord-vesţ pe V, iar în sud-vest pe c-Magh. ty nu este o oclusivă palatală, ei o africată147, aşadar nu putem considera identici, sub raport calitativ, un ty maghiar şi un t’ românesc. Magh. ly ar putea ocupa un loc intermediar11' intre rom. V şi c. Deosebirile dintre ele sînt însă aproape ne-
     1'M Dispariţia lui î a început in cazurile in care cuvîntului t se adăuga un sufix sau îi unna un alt cuvînt care începe cu o consoană: cső portba >cso porba „in. grupá“, bízvást tudja „desigur că ştie". Maghiara nu .suportă aglomerarea consoanelor şi simplifică grupul consonantic: testvér>tesvir „frate", cizért>azér „de aceea" (Cf. Kálmán, Nyelvj., p. 47). Vezi şi rom, jp,rtJS>jerfă.
     Hí' Bárczi-Benkö-Berrár, Maţ;y. nyclvt., p. III—114.
        Bărcii, Magy. hangt., p. 112.
     5,7 Papp, Hangtan, p. 96,
     1J3 Tamás L. chiar susţine că ty, gy sînt consoane la hotarul intre ucîusive şi afrieate (Cf. „A. Magyar Tudományos Akadémia Nyelv- ss Ii-odalomíuclományi osztályának Közleményei11, IX, 195G, nr. 3—4, p. 32S.
196
însemnate140. Redarea lui t-y'din etimoanele maghiare se face diferit de la un ţinut la altul: în nord-vest prin t’, in sud-vest prin c, iar acolo unde t\ c nu se cunosc, unui ty îi corespunde un k’, t, ti, te, Se ştie că între rom. f si k’ diferenţa este minimă; in nord-vest se şi articulează „absolut la felitl5°, ceea ce explică şi redarea unui ty prin k’ acolo unde nu există V, c. Prezenţa lui t, ti, te în loc de ty se datorează descompunerii consoanei în elementele sale componente de către vorbitorii care nu cunosc nid pe ty, nici pe t\ c. Apropierea dintre ty şi k’ este dovedită şi de faptul că un k', inexistent în maghiară, este î'edat prin ty în cuvintele maghiare împrumutate din română: chică>tyika. De asemenea, un t+e, i> t’ din română se redă tot prin ty în maghiară: povesti>povest’i> magh. povész-tyăl, pieptar > t’eptar > magh. tyeptâr1*1.
                                 TY-
     ty~>t’~, ti-, t-: tyúkyt’ugu, tiugu, tuca „poule**; numărul exemplelor cu ty- este extrem dc redus.
                                 -TY-
     -ty-y-i’-, -ti-, -te-, -k’-: betyár > bit'er, bicher ,/joquin fátyol > fat’ol, jatiol, fachiol „erepepatyolat > pot’Hat, potilat, potelat, pochilat „bntiste“.
                                 -TY
     -ty>-t’, -ti, -k': pereputty > pereput’ . „marmaille", pinty> >pintiu, pinchi „pinson“. Asemenea celor cu ty-, şi exemplele dint această categorie sînt aproape unicate şi au o circulaţie extrem de restrînsă.
     Sub influenţa limbii române, maghiarii din Cimpia Transilvaniei pronunţă un cs în loc de ty1-'2. Aceasta schimbare se
     ,4S 2semîyei János, Palatalizált mássalhantjzók a Kisszamas- vidéki magyar tájszólás román leül Csőn szavaiban, ín NylrK, Xll, 1968, nr. I, p. 25.
        .ALRT II, p. 353; Piitrnţ, Influenţe, p. 212.
        Cf. Blédy, Influenţa.
     K- Vezi ALR ír., voi. II, h. :jf>8, pct. 237. Pentru schimburi paralele româno-maghiart; cf., Balázs, Aspecte, p. 88—89.
197
oglindeşte şi în împrumuturile făcute de limba română: ga-tya>gacsa>Tom. gaci „caleconw, konty> koncs> rom. conci ,,chignonlí, pityóka> picsákat rom. piciocă „pomme de terreu.
     Magh. ty apare destul de rar (mai ales în poziţia iniţială şi finală) în etimoanele adaptate în română. Alături de gy\ şi ny, magh. ty contribuie la conturarea aspectului actual al pa-iataiizării dentalelor din graiurile româneşti153.
                             V (v)
     Dacă am fi tentaţi să ilustrăm cu un singur exemplu importanţa deosebită, atît pentru lingvistica română, cît şi pentru cea maghiară, a cercetării împrumuturilor sub aspect fonetic, atunci ne-am opri fără ezitare la ,,curriculum vitae* al consoanei v. Poate nici una din discuţiile ocazionate de schimbările unei vocale sau alc imei consoane nu s-a cristalizat în rezultate atît de apreciate, acceptate în unanimitate de cercetătorii celor două limbi, ca aceea declanşată de natura consoanei v în împrumutrile româneşti de origine maghiară. In acelaşi timp, istoricul cercetării acestei consoane probează strălucit încă o dată — dacă mai e nevoie — ideea că fonetica împrumuturilor dintr-o limbă poate contribui la înlăturarea unor semne de întrebare din fonetica istorică a ambeior limbi între care s-a realizat împrumutul. Învăţămintele desprinse din evoluţia "faptelor'nu sînt de neglijat nici din perspectiva lingvisticii generale.
     în lucrarea sa A magyar hangtörténet, Bárezi Géza, clasificând modalităţile prin care maghiara evită grupurile consonantici' neacceptate de sistemul acestei limbi, aduce în discuţie şi cuvintele sl. vlach~b, vlasi> magh. oláh ,,valah“, olasz „ita-licm“. Deşi lucrarea apare relativ aproape dc zilele noastre (Budapesta, 1953), autorul, din lipsa achiziţiilor teoretice necesare la ora respectivă în lingvistica maghiară, se simte obligat să recunoască slaba probabilitate a soluţiilor, inclusiv a celei care-i aparţine, preconizate pentru apariţia lui o~ in loc de v-în cele două cuvinte. Unii au presupus că formele slave care au stat la baza împrumuturilor maghiare ar fi fost ulach, ulasi, iar u, prin substituţie, a ajuns la o-. Inexistenţa formelor slave
     1M Pentru problemele legate de palatalizarea dentalelor, vezi cele arătate la yy şi n.
198
cu il l-a obligat pc Barezi Géza să caute altă explicaţie. Soluţia la care se opreşte este aceea ă evoluţiei pe teren lingvistic maghiar (presupune epenteza lui u -prin care se evită efortul cerut în pronunţarea maghiară de vl-): 'vulach, HmlasZ, din care v ar fi dispărut mai tîrzi-u154. Rezervele lui Barezi Géza privind aceste explicaţii s-au dovedit, după cum vom arăta în continuare, a fi întemeiate (totuşi, cum ştiinţa nu constă numai din reuşite depline, ci şi din căutări, din ipoteze, mai mult sau mai puţin inspirate, ele pot avea importanţa lor). în cazul concret al celor două cuvinte împrumutate, Barezi are meritul de a fi presupus, şi pe bună dreptate, un proces de substituţie fonetică şi existenţa unui element labial in formele vechi ale cuvintelor care să explice prezenţa lui o-. Trecînd peste exemplele concrete aduse în discuţie, ipotezele cercetă torului amintit au reuşit să atragă atenţia asupra cunoştinţelor cu totul insuficiente privitoare la fazele mai vechi ale consoanei v din limba maghiară.
      Cauzele care au întîrziat atît de mult cunoaşterea particularităţilor lui v din etapele mai vechi ale maghiarei trebuie căutate in lipsa sincronizării alfabetului folosit în primele secole ale scrisului în limba maghiară şi a registrului sonor din epoca vechii maghiare. Alfabetul latin, impus în secolul al XI-lea, n-a putut acoperi, ca şi în cazul altor limbi, cerinţele unei realităţi noi, ale unui sistem străin, permiţînd în unele cazuri notarea aceluiaşi fonem cu mai multe litere, iar în altele neavînd nici litera strict necesară155. Mai tir/iu, o dată cu evoluţia limbii şi cu perfecţionarea alfabetului, dificultăţile de notare din etapele mai vechi au impus, datorită neredării unui singur fonem cu o singură literă, interpretarea grafiei vechi pentru a descoperi în spatele literei fonemul real din limba timpului respectiv. în acelaşi timp, autorii textelor vechi, sub presiunea alfabetului, cu un registru prea strimt pentru maghiară, nici nu notau întotdeauna elementele vorbirii pentru care nu dispuneau de un semn special. Dacă încercau totuşi să noteze sunetele specifice maghiarei vechi, atunci ele erau identificate aproximativ, datorită neobişnuinţei de a fixa o realitate fonetică aparte, şi le notau în consecinţă (uneori cu semnul fonemului apropiat). Dificultăţile în interpretare izvorăsc tocmai din faptul că fonemele apropiate, cu unele particularităţi comune, au fost notate cu aceeaşi literă. Astfel, pe baza unor asemănări dc suprafaţă,
      141 Idem, MafTjy. hane/t., p. 90.
      lis Idem, MNyK, p. 97.
199
litera u. nota; în acelaşi text, pe u, ú, ü, v, iar s, reda atît sz, cît şi cs156. Numai începînd cu secolul al XV-lea, o dată cu consacrarea semnelor diacritice, intervin schimbări mai importante in ortografia limbii maghiare, prin care se ajunge la un raport
mai firesc şi mai stabil între literă şi fonem: ú~ii, v=ü etc.157. Litera u a continuat şi In etapele următoare să cumuleze notarea lui u şi a Jui v. Acest lucru explică şi sumarele informaţii privind trecutul consoanei v din lingvistica maghiară pînă în jurul anului 1950. Nu se ştia precis dacă redarea cu u şi mai tirziu cu v a consoanci în discuţie corespunde unei realităţi fonetice şi oglindeşte două etape din dezvoltarea aceluiaşi fonem sau dacă notarea nouă (cu v) este doar o izolare şi pe plan grafic de u.
     împletirea strînsă dintre u şi v prin aceeaşi redare grafică (u) nu este întîmplătoare. După cum vom vedea, cauza notării lor identice rezidă nu atît in numărul limitat al semnelor, cît mai ales în caracteristicile comune ale acestor două foneme prin care distanţa dintre ele se reducea simţitor, într-'o etapă mai veche. Dacă grafia maghiară, din cauzele arătate mai sus, n-a putut să dea informaţia necesară privind caracteristicile consoanei notate la început cu u, iar mai tîrziu cu v> clarificarea a venit, totuşi, şi se datorează unei cercetări minuţioase a împrumuturilor româneşti de origine maghiară care aveau în etimon consoana v.
     Limba română, precum se ştie, nu numai că dispunea şi dispune de un alt registru sonor, dar a întrebuinţat, timp îndelungat, şi un alt sistem alfabetic decît limba maghiară. Acest lucru a permis ca în cazul împrumuturilor maghiare (realizate aproape exclusiv din aspectul vorbit) scrierea fonetică romanească să noteze destul de fidel fonemele cuvintelor preluate, fără să fie influenţată de forma scrisă a cuvîntului din limba maghiară. Alfabetul românesc dispunea încă de la început de litere diferite pentru redarea lui ii şi v. Prin urmare, putea să marcheze şi în împrumuturile făcute din maghiară deosebirile dintre cele două unităţi fonctice distincte.
     Inexistenţa consoanei v în cele mai vechi împrumuturi româneşti din limba maghiară, în ale căror etimoane există un (notat fie prin u, fie, mai tîrziu, prin v), duce în mod logic la concluzia că, în primele secole ale contactului lingvistic român-maghiar, cel puţin la nivel dialectal, limba maghiară avea o
     1M Idem, ibidem, p. 97.
     lr‘7 Idem, ibidem, p. 100.
200
consoană îricativă bilabială (w) şi nu una labiodentală (v). Dacă ar fi fost labiodentală, ea s-ar 'ii redat în română prin litera asociată în mod obişnuit cu acest fonem: v (in cel chirilic: B). Dacă lipseşte v în împrumuturile cele mai vechi, în care maghiara de azi notează consecvent un v, în. schimb sînt numeroase formele în care româna prezintă foneme cu caracteristici labiale, acolo unde maghiara de azi notează consecvent un v. Pe lîngâ fricativa labiodentală sonoră (v), româna posedă, ca şi în perioada realizării primelor împrumuturi din maghiară, încă o consoană fricativa sonoră, dar bilabială: u. Fonemul maghiar notat u, mai tîrziu cu v, a fost recunoscut de români ca unui cu caracteristici bilabiale, fiind redat ca atare.
      Cei care în trecut s-au aplecat cu mai mare atenţie asupra împrumuturilor din maghiară au semnalat15S de mai multe ori că, spre exemplu, magh. -ua->rom. o-, dar n-au ajuns mai departe de faza constatării. Cauzele acestei transformări consecvente rămîneau necunoscute şi în continuare. O atenţie aparte merită, totuşi, părerea lui Gh. Alexici, care vorbeşte despre o fricativa labială moale şi examinează diferenţiat adaptarea consoanei în poziţie iniţială, în poziţie post consonantică şi în poziţie finală (vágás > itogaş, o gas, făgaş; tolvaj > tilhar; bév>biu. ,,abondance“). în exemplele în care v din etimon apare după consoană (udvarbiró> odorbiráu „juge de la cour)u), el consideră că v a dispărut pur şi simplu1''0.
      Meritul do a fi luminat cauzele acestei „substituţii*4 revine lui Al. Graur. Cercetînd diftongii din limba română, care apar, în unele cazuri, ca rezultat al adaptării şi în cuvintele împrumutate din maghiară, AL Graur precizează că trecerea lui va- > rom. uă (>o) nu se datorează nici substituţiei şi nici legilor fonetice cunoscute în limba română, ci îşi are explicaţia într-o particularitate a limbii maghiare vechi, în care v se pronunţa mm. Acest iu (a) a pătruns in limba română prin cuvintele împrumutate şi a suferit schimbările normale în funcţie de „contextul4* fonetic în care se afla, dar prezenţa sa se poate deduce cu destulă uşurinţă (wăras > oraş, kowăcs> căuaci „for-geron“, hitwăn> hitioan ,,maîgre“). Deşi articolul a apărut în •1935 şi într-o limbă de mare circulaţie, descoperirea aceasta — importantă nu numai pentru lingvistica românească (întru-
      !;í: Asbóth, Magy. szók., p. 331; Moldován, ARN, p. 750.
      im Alexics, Magy. cl., p. 158.
      ît0 Graur, Notes, p. 46 (pentru alte realizări ale )ui w, vezi p. 24; 47, 4fl); Puşcariu, LR, IJ, p. 17—18.
201
cît' explică fonttá împrumutului), dar şi pentru limba maghiară (căci: scoate la lumină o particularitate a ei pe care alfabetul maghiar o învăluise în ceaţă) — nu s-a bucurat totuşi de o atenţie corespunzătoare. Atît lingviştii maghiari, cît şi cei români-au continuat să ia ca punct de pornire forma actuala cu v {város>oras, vám > vamă) şi să constatc că v- „uneori se păstrează ... alteori nu se conservă1116’.
      Cu ciţiva ani înainte de apariţia articolului semnat de Al. Graur, L. Treml credea că va->o- datorită poziţiei neaccentuate a silabei în cuvîntul românesc10-. Această observaţie este valabilă, dar pentru faza ulterioară a evoluţiei sale. în prima fază avem wa>rom. uă (care se păstrează în unele graiuri româneşti) > o-; iuăras>rom. uărciş>oraş.
      Impunerea definitivă, atît în lingvistica maghiară, cît şi în cea românească, a ideii că în maghiara veche163 exista un w şi nu v se datorează Iui E. Petrovici. La un an după apariţia cărţii lui Barezi G., în care autorul îşi exprima neîncrederea în'explicaţiile date pentru sl. vlach'b, vlasi >magh. oláh, olasz, E. Petrovici publică un studiu, de o valoare ieşită din comun şi din punctul de vedere al metodologiei cercetării, prin care răspunde convingător la întrebările adunate de-a lungul deceniilor privind consoana t> din limba maghiară şi din împrumuturile româneşti161. Pe baza unui material bogat, format mai ales din toponime —■ care sînt ferite în mai mare măsură de efectele readaptării şi, deci, oglindesc stări fonetice mai vechi —-E. Petrovici dovedeşte că în perioada ímprumútaríi unui număr considerabil de cuvinte din limba maghiară în această limbă            nu era o fricativă labio-dentală cum e astăzi, ci o
frieativă bilabialăulC5. Limba română l-a redat pe w maghiar prin um pentru că în perioada respectivă acest sunet îi corespundea în limba română, iar alfabetul românesc avea posibilitatea să-l şi noteze. Dacă în etimon ar fi fost v şi nu w, textele româneşti ar fi prezentat un v, aşa cum vor face mai tîrziu cînd şi etimonul împrumutului aduce cu sine un u (magh. diai. válu, válló>rom. vălău; vilâg>rom. vileag; ve-
     161 Dimitxescu, Introducere, p, 89.
     m Treml, Lehnwörtcr, II, p. 274—-317.
     1D3 prin ^perioada vechii maghiare" ( = ómasy;.ir korszak) se înţelege perioada cuprinsă între sfirşitul secolului al X-Iea şi mijlocul secolului al XVI-len. Cf. Barezi, Magii, hangt., p. 6—7.
     11:1 Petrovici, O particularitate, p. 4l.î9—475.
     1153 Idem, ibidem, p. 441.
        Kelemen., împrumut urile, p. 21.
202
zetó>rom. vizitiu etc.) Desigur că w nu s-a menţinut peste tot ca u; schimbările care au atins restul corpului fonetic al 'cuvîntului s-au răsfrînt şi asupra lui dar aceasta nu înseamnă' că se poate susţine dispariţia lui ti? maghiar. Prezenţa directă a lui w (rom. u) sau indirectă (prin efectele sale asupra sunatelor vecine: a>o, oa) se poate constata de fiecare dată cînd etimonul il avea în structura sa. De exemplu: nu avem nici o tendinţă fonetică care să stabilească trecerea unui á maghiar (=rom. d) în o românesc167 şi, deci, nici oraş nu se poate explica din *draş (care ar rezulta, după căderea lui v- din város). Caracterul labial al vocalei iniţiale din cuvîntul românesc se explică tocmai prin efectul lui w asupra lui a: u;â>rom. uă>o (íüáras>rom. dial. uăraş>uoraş>oraşlss. In aspectul literar al cuvîntului, caracteristicile esenţiale ale primei silabe din forma dialectală se reorganizează într-o singură unitate: o, care nu mai este nici u nici ă, ci o rezultantă a lor. Prezenţa lui ic şi
inexistenţa lui v în faza veche a limbii maghiare se poate deduce şi din împrumuturile maghiare făcute din limbile slave. Neavînd pe v în faza veche, ci numai pe w, în împrumuturile slave care prezentau un v, maghiara nu l-a putut reda decît prin ceea ce poseda mai apropiat: w, dovadă şi formele pentru care Barezi Géza nu găsea o explicaţie valabilă în 1953. [Vocala
o-  din oláh, olasz în loc de v- din formele sl. vlnch'b, vlasi trădează prezenţa lui w maghiar în locul lui i’ din limbile slave, în ediţia a Il-a a cărţii sale, Bárczi G., pornind de data aceasta de la w maghiar, pe care îl consideră un :(3 (sunet foarte apropiat de u) reuşeşte să dea o explicaţie convingătoare şi să înlăture semnele de întrebare privitoare la drumul parcurs de sl. vlacivb, vlasi: consoana v a fost substituită de sunetul bilabial maghiar (notat w sau v) care, pe urmă, trece la o, dovadă şi forma intermediară atestată: ulosim. Deosebirea dintre limba română în privinţa tratamentului consoanei v se poate vedea cît se poate de clar atunci cînd ambele limbi au împrumutat acelaşi termen dintr-o a treia limbă: rom. postav (cu v păstrat) <sl. postavü, iar în maghiară: posztó (<*posztou <posztau< <v. sl. postavu (cu v>u; au>ou>o)170.
     167 Rosetti, ILR, p. 430.
     ies petrovici, O particularitate, p. 443—444.
     109 Cf. Bárczi, Magy. hangt., p. 139.
     '7<i Idem, ibidem, p. 90.
203
      La ecoul deosebit pe care l-a avut acest studiu ai iui E. Petrovici a contribuit şi comunicarea sa, ţinută în. şedinţa Secţiei de Ştiinţa limbii şi literaturii a Academiei Maghiare, din 25 octombrie 1955. Atît textul comunicării, cît şi contribuţiile aduse în cadrul discuţiilor de unii lingvişti maghiari au fost publicate la un loc, în revista „Magyar Nyelv“, ceea ce a permis informarea largă a specialiştilor maghiari171.
      Odată dovedită existenţa lui w cu ajutorul împrumuturilor româneşti, lingviştii maghiari, prin cercetările lor ulterioare, au reuşit sâ furnizeze detaliiie necesare înţelegerii întregului proces de evoluţie a lui iu din maghiară. Intrucit de evoluţia în timp şi spaţiu a fonemului se leagă strîns şi forma unor cuvinte împrumutate de limba română, ea merită atenţie şi din partea lingvisticii româneşti.
      Szabó T. Attila, care in trecut considera câ vd->o se explică prin tendinţele fonetice ale limbii române17-, revine asupra acestei ipoteze şi, aeceptînd fără rezerve rezultatele noilor cercetări, duce mai departe investigaţiile legate de natura consoanei w în maghiară. El consideră că şi în limba de baza fino-ugrică foneticienii pot presupune existenţa unei consoane bi-labiale (w) şi nu a uneia labiodentale (v.)lts. Profesorul clujean face şi o altă precizare deosebit de importantă pentru cercetarea împrumuturilor româneşti din maghiară: graiurile eu care limba română a ajuns în contact păstrează şt în zilele noastre, în anumite poziţii, consoana fricativâ bilabială174. Urmărind problemele legate de notarea lui w în textele vechi, Szabó T. Attila arată că tocmai caracterul bilabial al consoanei a făcut ca prezenţa sa să nu fie sesizată totdeauna, mai ales în vecinătatea. vocalelor labiale în care limba maghiară a fost şi este şi astăzi destul de bogată. Astfel, cuvîntul maghiar ravasz „şiret" apare sub formele: ruuoz (1055), rouoz (1308), rawaz (1342), dar şi ruoz (1135), roaz (1347)175. Consoana fricativa bilabială (ui) n-a dispărut complet niciodată şi există o legătură de continuitate între io din perioada vechii maghiare şi iv al unor
     171 Petrovici Emil, Egy maíjyar hangtani sajátosság lülcröződése (t román nyelv kölcsönazavaiban, în MXy, LIT, nr. 1, p. 6—11; 11—26; leiem, Bilabiális v.
         1TJ Cf. „Erdélyi Múzeum", voi. T.II, fase. 1—4, Cluj, 1947, p- 143—144,
     1,3 Szabó, Magy. tört. nyrlvt., III, p. 71.
     171 Idem, iíntitfm.
     11J Idom, ibidem; Idem, A magyar bilabiális v. nyelvemlékei jelölésének, illetőleg jelöletlenségének kérdéséhez, în MNv, LVI (1960), nr. 1, p. 31—43 (cu o bogată bibliografie a problemei la p. 32—33).
204
graiuri din ţinuturile noastre176. Dacă io a existat în. maghiara vcche iar dialectal se păstrează şi azi, cum şi, mai ales, cînd s-a ajuns în restul dialectelor şi în limba literară ia- trecerea lui u: în v? Această evoluţie interesează şi lingvistica româneasca, deoarece româna a împrumutat cuvinte nu numai din perioada lui w, ci şi clin epoca în care etimoanele se prezintă cu un nou fonem: v. —
      Cauzele trecerii lui u> (bilabial) în v (labiodental) trebuie căutate în sistemul fonetic al limbii maghiare vechi. La începutul acestei perioade (sec. X—-XI)'sistemul consonantic maghiar era într-o evidentă fază de-asimetrie. Consoanele _f, uys, cs nu-şi aveau corelativul lor sonor, respectiv surd. Existau, prin urinare, toate condiţiile, dacă nu şi cauzele177, unor mutaţii importante în acest compartiment. Sistemul consonantic prezenta, astfel, un teren favorabil schimbărilor fonetice îo care impulsurile interne se conjugau eu cele externe. Dacă în cazul lui s (=rom. ş) corelaţia se va realiza prin preluarea lui zs (=rom. j) o dată cu împrumuturile din limbile slave, germană şi latină17*, în cazul'lui f şi w stabilirea echilibrului se va datora evoluţiei interne. In prima parte a perioadei vechii maghiare f era consoană labiodentală surdă, ca şi astăzi, iar u; o bilabială sonora. Că şi în cazul lui a—df—a—a), e—c (z—cj, perechi mai noi (apărute din reorganizarea lui a—a, ă—ă; e—e, é—é, datorită dezechilibrului intervenit prin slăbirea poziţiei iui a şi é), tendinţa spre echilibrarea sistemului şi noua distribuţie a elementelor componente au valorificat caracteristicile lui w pentru a forma o nouă pereche: f—v. Lia aceasta evoluţie, pe lingă necesitatea stabilirii unei opoziţii (surd-sonor), a pu-tiit contribui şi bogăţia excesivă a fonemelor1 labiale din maghiara veche. S-a văzut că în vecinătatea vocalelor labiale w se percepea greu, individualitatea consoanei fiind ameninţată din cauza prea puţinelor note caracteristice care o opuneau celorlalte labiale (nu intîm plato r se contopea adesea cu vocala labială)179. Exista, deci, o dublă cerinţă (formarea perechii:
      17íi Cf. Lőrincz, Adalékok, p. 81—32.
      177 Vasiliu, í’oti. ist., p. 9—15.
      ,7S Knie'/sa István, A magyar zx hang eredete, în MNy, XXIX (1933), 13. 157; Bárczi, AiiVjiE, p. 137. Aceasta nu înseamnă Insâ că- in maghiară nu se cunoştea şi înainte consoana zs. Ea putea să existe ca o variantă loncticft (a lui s), rezultat din acomodare, dar neridicaţ la rangul d« fonem. Deprinderea c!e a forma, pronunţa consoana exista, dar .pasul imporLant de la variantă fonetică la fonem s-a făcut o dată cu impulsul primit din partea împrumuturilor care aveau fonemul: za.
      17S Szabó, Tnyt.
                                                                               2or>
 f—v pentni echilibrul sistemului şi crearea distanţei necesare între w şi restul fonemelor labiale) care tindea spre acelaşi dez-nodâmînt: f—v. Această evoluţie se poate datora, măcar îi> parte, şi unei opoziţii a sistemului consonantic faţă de întărirea procesului de labializare în sistemul vocalic al limbii maghiare din această perioadă180. Deplasarea articulării lui w spre v181 s-a făcut treptat, la început în limitele oscilaţiilor cunoscute la realizarea fonemului în vorbire, iar mai tîrziu printr-i> fază de alternare a lui w cu v care trădează lupta dintre vechi şi nou. Grafiile cu v reprezintă indicele de evoluţie foneticăy scrierea începe să se sincronizeze cu noua realitate fonetică, sâ redea fonemul labiodental sonor din noua corelaţie: f—v1*-.
      Trecerea de la w la v a început, în ţinuturile cele mai vestice ale limbii maghiare, probabil prin secolele al XII—XlH-lea, cînd Începe şi oscilaţia în notare183. Din această zonă, schimbarea iradiază şi se generalizează în regiunile centrale în secolele al XIII—XlV-lea184. In est ea se extinde mult mai tîrziutsr> (secolul al XVII-lea), lăsînd neatinse „insule" (în unele părţi din Ardeal etc.),R0 care păstrează pînă în zilele noastre această particularitate arhaică: w. Tendinţele contrare, manifestate, pe de o parte, prin menţinerea lui w, pe de altă parte, prin impunerea pe acelaşi teritoriu lingvistic a lui v au dus la dualitate, alternanţă liberă între w şi v. Această coexistenţă a lui w şi t; in graiurile maghiare din care româna a efectuat împrumut uri explică -şi structura fonetică diferită a unor cuvinte (cu u şi y), deşi majoritatea lor au fost preluate în aceeaşi perioadă. Datorită contactului îndelungat cu limba maghiară, româna a putut, deci, să preia etimoane din îa2a veche: w, din etapa concurenţei: iu—yv şi din perioada relativ mai nouă: v. Cu toate acestea, datorită existenţei paralele a lui iv şi îj187, în dialectele cu care româna a ajuns în contact mai strîns, stabilirea unei cronologii exacte pentru fiecare împrumut în parte, numai pe baza perioadelor w; w—v; v, ar constitui o greşeală, o ignorare a realităţii: un etimon cu it> putea să pătrundă şi
      m Barezi, Magy. hartfii., p. 144, 155.
      1E1 Bánczi-Benkö-Berrár, Magy. nyelvi., p. J16—117.
      )s:! Bérezi, MNyE, p, 86.
      183 Benkö, MNyt., p. 77 şi urm.
         Bârczi, MNyB, p. 138.
      185 Idem, ibidem; Lőriiicz, Adalékok, v. 81—S2.
      105 Kálmán, Nyelvj., p. 87.
      !i7 Pentru existenţa formelor cu w şi v şi în zilele noastre în dialectele estice, vezi harta nr. 83 clin MNţ/A.
206
  într-o perioadă mai nouă (sec. XVI—XVII), cînd un alt etihaon se prezintă deja cu un v. Fixarea unei cronologii relative devine, totuşi, posibilă datorită atestării lor in perioade;.diferite şi datorită ajutorului dat de alte particularităţi fonetice, care, cuplate cu ic sau v, pot permite o stratificare istorică a lor. .Numeroase exemple188 pe care le vom analiza mai jos dovedesc cu prisosinţă situaţia complexă a consoanei atît în graiurile maghiaro, cit şi, prin reflexele felurite, în împrumuturile româneşti.
       Consoana u1 se afla în situaţie precară mai ales în .poziţie iniţială şi între vocalc cu caracter labial, dar nici în grupurile consonantice nu avea o rezistenţă mai mare. Vocalizarea ei .şi ■contopirea cu vocala vecină, prin trecerea unora din particularităţile sale (mai ales labialitatea) asupra acesteia sau, mai rar, dispariţia totală a consoanei este atestată şi de forma împrumuturilor româneşti. Reflexele lui w în limba română sînt variate, în funcţie de complexul sonor în care se află. Fonemele alcătuitoare ale unui cuvînt nu se adaptează fiecare în parte, ci are loc o adaptare in lanţ. Elementele componente care se întrepătrund în etimon se influenţează reciproc şi m procesul ■adaptării. Nu adaptăm, deci, sunete ,.pure“ şi izolate, ci un ■complex de sunete: adaptarea se face In-nivelul silabei, ai cu-■vîntului şi nu strict la cel al sunetului. Aceasta explică reflexul variat al aceluiaşi sunet din etimoane diferite. Emil Petrovici, eonstatînd la un număr însemnat do cazuri prezenţa lui i în loc de u în română, consideră că în maghiară v ,,cra fie un it dc tipul lui iv francez în oiseau, toit, fie un ii de tipul lui ii francez în huit, tuüe“m. Credem că pentru explicarea lui i din formele româneşti nu este nevoie să presupunem pc lingă u, şi ■existenţa lui ü în formele maghiare. Fonetica istorică maghiară nu confirmă această ipoteză. în explicarea formelor cu i, trebuie să plecăm de la variantele dialectale maghiare în care j f—i} apare în locul lui -w-, -v->—, de exemplu: magh. diaî. kómijes (lit. kőműves) sau /atmije.s130 > rom. dial. chimiieş „zi-
       11,3        dc dicţionarul lui T... Tamás, ne vom folosi dc ma.leria-
  , Iul daosebit de bogat din articolul citat al lui E. Petrovici, de lorcian, TR şi Suciu, DIT.
       19a Petrovici. O particularitate, p. 446, 457.
       11,0     Gálffy és Márton, Tájssók, p. 7—154. Tot de la etimoane cu -j- (în 1 oc de -V-) trebuie să plecăm şi în cazul celorlalte-exemple date de 'E. Petrovici: Kővesd, ■ Tövis, Vvsg etc. Etimoanele di alee taie kiijes, iijeg sînt aloslate des în graiurile transilvănene, -cf. Kálmán', Nyelvj.,
207
 dar"*0?. I>e altfel, acest -j- (rom. i) apare foarte des în limba maghistră pentru a evita hiatul creat de dispariţia lui -w-, în analiza, exemplelor vom avea în vedere, prin urmare, numai w'fu) şi „contextul" fonetic în care se află, fără să presupunem şi existenţa unui iv cu valoarea lui ii.
                                        W-
      wa-, wă~> (uă->uo-)> o-: varga> orgă „tenneur‘i193, vágói1 > Ogaş (făgaş), vármegye> ormegie „comitat'”04, váras (város )> oraş, Vadverem> Odverem195, Vcijasd>Oiejdea, Vasând> >Oşand, Vasláb >Oşlab (Oşlobeni)m, Vasvári>Oşvarău107, Va-rad>Oraăeaws, ':Wáralatt>Orlatm, Váraija> Orlea, *Wârasti>
 > Orăştie200, Vásárhely > Oşorhei etc.
      Pe teren lingvistic românesc ua>ua şi, prin labializare» lui, ă,>uo>o. Prezenţa în pronunţarea din nord-vestul ţârii a formelor uăgaş, Uăradea, Uădeşti ne atestă faza mai veche2”'
 p. 47. Principiul etimologiei directe impune tratarea acestora Ia consoana j: fujás {lit. fúvós) >fuiaş „bourasque“, ciijek (lit. covek)>ţuiac ,.piquet“, üjeg (lit üveg)>uiagá „verre".
      191 Petrovici, O particularitate, p. 457.
      J^ -Bârczi, Magy. hangt., p.' 99—102. Pentru evitarea hiatului prin i. h, v, in română, vezi Rosetti, JLR, p. 5] 6; Iordan, LRC, p. 204—203.
      ^ L. Tamás înregistrează ca o variantă a lui văitău pé oticău. „mesure des meunicrs“< magh. diai. fajíikd, deci şi aici am avea «?a> >o-. Etimologia aceasta are un inconvenient fonetic, ar ii trebuit să fie *oiticăti. Această constatare vine să confirme etimologia dată de DLR: oiic-f suf. -őu.
      164 Este preluat dintr-o zonă unde w s-a menţinut mai mult. Prezenţa lui g' în loc de § pentru magh. gy indică o perioadă mai apropiată de zilele noastre, ol E. Petrovici, O particularitate, p. 452.
         E. Petrovici explică prezenţa Jui -v- prin disimilare: w — u: u- ~~ v (‘tUodttercm > Odverem, *Uăşuarăti> Oşvarău). S-ar putea ca, în cazurile acestea, şi consoana precedentă să-i fi sprijinit menţinerea.
      im pentru forma Vă.jiobeni cf, Iorgu Iordan, TR, P- 360.
      537 Idem, ibidem.
         Vezi forma Orada, dată de I. Iordan, TR, p. 309.
      193 IorgH Iordan pleacă de la si. orîlu, orci+suf. -al. Credem că ambele explicaţii sînt bune, de$i se opun! Avem două toponimice in două ţinuturi diferite care se bazează pe două etimoane, de altă origine, ajunse la acelaşi complex sonor, cf. TR, p. 310.
      aw *W(îras£i>Orâ.ş£ie ne dovedeşte şi faptul că oraş nu provine; clin lit. város, ci din arh. şi diai, wóras (care stă la baza lui *Wárasti).
      301 Petrovici, O particularitate, p. 451.
208
a evoluţiei spre o. In subdialectele mai îndepărtate de această zonă, avem o- nu numai în. scris, ci şi In pronunţare: ogaş, ogaşă alături de făgaş. Subdialectul crişean şi în alte cazuri (înainte de dentale şi palatale) tinde spre formele cu uă202 în loc de un. Delabializarea ar putea fi ceva mai nouă în unele cazuri: uoraş> uăraş203.
     iv->h->f-: vâgâs>hăugaş, hogaş> făgaş. O dovadă ar putea fi şi reversibilitatea transformării: horvât> uorvat „croat*.
     în cîteva exemple w+a, â se pare ca a ajuns la o a: varga> >oargă (dar, aşa cum am văzut mai sus, arc şi varianta, moi vechc, aşteptată: orgă), Vaja> Oaia (în.acest caz avem,de-a face ca o variantă datorată etimologici populare: Oaia, în loc de ^Oia201), Vârca>Oarţa (toponimic, cu varianta diminutivală: Orţîţa) şi Vâr da > Oarda. Ultimele două exemple se explică prin poziţia accentului. In momentul în care accentul se deplasează, avem din nou rezultatul „normal'': Oarţa, dar Giţiţa.
                                  -W-
     -w-+a, ă>-oa-: havas>oaşa „l’alpe", kovács>căoaci „for-geron“, Kővág > Chioag, Kővár > Chioară.
     în cîteva cazuri oa se poate datora dispariţiei lui -v- (încă în etimon sau română): Kóvác$>Koács^^Coaci,. Kávás>
> Koáí> > Coaş, Kovászna > Coasnaw\
     -w- + a, â>-ua-: Csáván>Ceuaş, Kâuâs>Căuaş, Övári>
> Ouariu, Zovány > Zăuan. Menţinerea lui ua se datorează faptului că vorbitorii români au interpretat terminaţiile cuvintelor ~aş, -ar, -an drept sufixe româneşti: -aş, -ar, -an. Aceste sufixe, fiind accentuate în română, au o oarecare independenţă în cadrul cuvîntului, ceea ce se observă şi în adaptare. Asemenea acestor forme „sufixate" şi cele interpretate drept forme articulate l-au menţinut pe ua: Szâva>Sava, llosva>Ilişua.
     Două cuvinte, ambele cu -w-, reclamă o examinare aparte: szavados (lit. szavatos) şi sóvágó. Primul: *szovados>“’sovdtis>
> souduş> soduş-07 „garant“ şi, prin falsă regresie, souduş>
     2(6 Andrei Avram, Trecerea lui /~uo/ la /-uă/ în graiul crişean, in SCL, XIII (1962), nr. ."3, p. 325—337.
     sm Petrovici, O particularitate., p. 452—153.
     ^ Idem, ibidem, p. 456; I. Iordan, TR, p. 372.
     36,1 Kálmán, Nyelvj., p. 47.
        Iordan, TR, p. 357.
     Tr, Treml, Lehnwörter, II, p. 308.
] 4 — Contacte lingvistice, ISBN 873-36-0076-3
 209
>solduş'^s. După sincoparea lui a, evitarea lui ou s-a realizat în două feluri: ou>o şi ou>ol. Al doilea: sóvágó >*şautiăgău> >-''şăuăgăit (nu>u)>"şăogău (uă>o)>*şăiigău, iar prin disi-milare ău-—âu> au—au: şaugău200. Forma şuiagăn credem că trebuie explicată din magh/ diai. sójágó (hiatul format prin căderea lui -v- se evită prin j—i)210.
     Tratamentul lui w după consoană oglindeşte una din caracteristicile cele mai constante ale limbii maghiare: evitarea, dizolvarea grupurilor consonantice211. înlăturarea greutăţilor cauzate de o succesiune de consoane neobişnuită se face prin: a) intercalarea unei vocale între componentele grupului consonantic sau prin b) renunţarea la una din consoane. In cazul consoanei w a fost urmată, de obicei, calea celei de a doua soluţii (de altfel şi în poziţie inter vocalică dispare adesea în est; /uvâs> ficăs> foaş „rafale"). Această tendinţă există şi în limba română, chiar dacă în măsură mai mică-12: a) oltvămj, oltovâny > >oltouan şi, prin absorbirea lui u de către o, olioan; b) fccir-
i-ah/, karoly >coroi ,.6pervierK, Körtvéhjfájn > KörHlyfája-1?‘>
>  Curtifaia.
     Anaptixa (realizată, de obicei, prin reluarea vocalei din silaba prccodentă) poate apărea şi pe teren românesc şi astfel zu devine intervocalic (w + a, ú>oa): hitvány>hitioan „maigre, chétif", H orvát > Hor ouat.
     Dacă succesiunea: consoană-ţ-u este neobişnuită în română, u se modifică: tolvaj>lilhar.
     Cînd în silaba precedentă există o vocală rotunjită (o, u), w-\-a după consoană trece Ia o, u: udvar> odor ,,couru, uclvar-biró > odorbirău „comes curialis“, Udvarhely > Odoríun. ■
     Un grup aparte îl formează toponimicele a căror terminaţie în -vâr, prin analogie,, pe baza asemănărilor de formă, de
     2(15 Petrovici, O particularitate., p. 451, 453, 434; Idem, Ban. n > te, b, p în DR, VIII, p. 180—181; Barezi, Magy. hangt., p. 98.
        Nici explicaţia noastră nu e mai. simplii decît cea dată .dc Petrovici, O particularitate, p. 453, dar am luat in considerare şi cantitatea vocalelor, iar pentru a din au, am sugerat o soluţie poate mai firească decît aceea „prin trecerea Iui ă înainte de accent la ci" (Ibidem, p. 453).
     rlü E. Petrovici îl explica din *s0uâgou>’l:şiiuagău> şuagău> şuiagău. (cu i pentru evitarea hiatului în români), Jbiciem, p. 452.
     -M Bárczi-Benkö-Bcrrár, Magy. nye.lvt., p. J35.
     512 Roccric Alexandrescu, FnnostaUsticci, p. 151.
     213 Bárczi, JVTarji/. hangt., p. 141. ■■■■':
210
structură fonetică, s-a identificat cu sufixul românesc; (i)oară214. în această analogie, prezenţa lui iu a avut un rol important: vxi>oa. Această schimbare analogică nu este altceva decît o adaptare în grup, exploatindu-se, în unităţi mai mari decît fonemul, particularităţile fonetice ale etimonului: Belvár > Be-lioara, Földvár>Feldioara, Hunyadvâra> Hunedoara, Segesvár > Sighişoara etc. O dovadă care susţine această analogie este şi reversibilitatea ei: Căprioara>Kaprévár'2ir>.
                                 -W
                              -w>-u
      în poziţie finală w (u) se menţine de cele mai multe ori: biv (lit. 6d)~'ie> biu ,,abondance(‘, merev (lit. mero)> mereu „stable^. Exemplele cu -u sînt foarte numeroase, deoarece diftongii maghiari (cu -u) s-au menţinut fără întrerupere în dia-lectele transilvănene217.
                                      w, V
       Trecerea de la w la v în liinba maghiară s-a făcut treptat, cele două elemente apărînd o perioadă (în est prin sec. at XIV—XVIl-lca) paralel. Impunerea definitivă a lui v în limba maghiară, întîmplată în zonele noastre pe la sfîrşitui secolului al XVII-lea, n-a însemnat şi generalizarea sa în toate cuvintele şi la toţi vorbitorii. în Transilvania n-a devenit colectiv şi general nici astăzi. Prezenţa simultană a lui iu şi v în împrumuturi se explică, deci, prin realitatea lingvistică a timpului şi a locului respectiv. Românii au putut prelua cuvinte cu ic şi v în acelaşi timp. Astfel se explică şi atestarea timpurie (sec. XIV—XVI) a unor forme cu v: inteaz, vamă. Teoria, după care vamă sau toponimicile: Covăsînţ, Cuvin au pătruns în română „prin intermediul slavilor” este tot mai puţin împărtăşită21*.
       2U Iordan, TR, p. 355.
       215 E. Petrovici, O particularitate, p. 463.
       -16 Bárczi, Magy. hangt., p. 150.
       -’7 Idem, ibidem, p. 99.
       218 Vezi părerile lui L. Tamás şi Benkö I.. la conferinţa lui E. Po-troviei (Cf. Bilabiális v, p. 11—20).
14»
211
Ele reprezintă faza nouă, -indicele de evoluţie fonetică. De altfel, contactul dintre maghiari şi români a avut ecouri pe plan lingvistic după secolul ai XlI-lea, cînd despre o populaţie slavă mai însemnată intre maghiari şi români nu se poate vorbi"10. In acest sens trebuie reexaminate şi verbele împrumutate' din maghiară ,,prin intermediul slav“ÎM.
                                    V
     Împrumuturile cele mai numeroase sînt, cum e firesc, mai recente, din perioada consolidării iui v. Consoana maghiară a fost redată acum, conform caracteristicilor sale, prin labioden-tala românească v. Schimbările la care este supusă consoana în aceste împrumuturi nu se datoresc în acest caz vreunei dificultăţi de redare, ci unor cerinţe ale adaptării lanţului fonetic in care ea este cuprinsă. Este interesant de observat că în noua fază (a lui v) maghiarii nu-1 mai pot pronunţa pe u' (u) şi-l substituie în cuvintele împrumutate clin română prin v! Iată două exemple înregistrate de Géza Blédy3"': vcikisa; vasâny {<rom. uacheşă, lit. oacheşă; uăşan, lit. o.jtean). Ultimul exemplu este, într-un fel, un reimprumut: derivatul uăşan are la bază un împrumut din maghiară: Awas > Oua#> Oaş. La reîntoarcerea cuvîntului, w (u), iniţial existent şi în etimonul maghiar, nu mai este sesizat.
                                       V-
      v->i>~: vadászni>i:ădăsha2-~ ,,chasser“, i'âgâs>văgaş (un împrumut mai nou care, alături de varianta sa mai veche: ogaş şi forma literară: fnga-y, ilustrează bine perioadele de evoluţie
      21S Petrovici, Simbioza, p. 153—155.
      m Credem că nici verbele în -Mi nu trebuie considerate ca intrate ,,prin filiera slavă". Sufixul -ui (ie origine slavă s-;i aplicat la verbele maghiare, la fel c;i Ia împrumuturi de altă origine, pe teren românesc (vezi Vasiliu, SufwruZ -ui). Pentru păreri opuse: cf. Al. Kosetti, împrumuturi maghiare prin intermediul slav, în SCL (1950), p. 83—90: Ghergariu, Note, p. 541—542.
      --’1 Blédy, InVuenţa, p. 91. Pentru alte exemple vezi Petrovici, O particularitate, p, 46.>.
         Cf. ALR, II, voi. I, h. 2216.
‘212
ale consoanei v in limba maghiară), vezető>vizitiu ,,cocher“, világ >i>ileag „monde“.
     v->h-: vâgds>hogaş, hăugaş -(făgaş), vállou (vályú)>ha-lăti (voiau), vándorolni>handralui (văndrăli).
     E. Petrovici susţine: că trecerea iui v>ku>h, prin pierderea vibraţiilor coardelor vocale; volbură>holburâ, vulpe>hulp<! nu are nimic comun cu magh. u>rom. h: tolvaj >tilhitr. Argumentele care susţin această afirmaţie ar fi răspîndirea diferită a celor două categorii de exemple şi faptul că ín elementele latineşti şi slave v>h numai înainte de o, u, î, nu însă şi înainte de ri-'2’1. Izolarea celor două categorii ni se pare prea categorică, într-adevăr, împrumutul tîlhar este răspîndit pe o ario mult mai largă decît măduhă sau hal tur (pentru măduvă şi vultur). Problema care ar interesa în acest c:hz ar fi aceea a acceptării unei forme cu un fonetism aparent dialectal (cu h, în loc dc ?.’) de către limba literară. Explicaţia ar putea fi aceea că varianta cu grupul l + ha (h se poate dezvolta firesc din w, dar parc fonetism dialectal) este preferată celei cu l + ua, grup „neobişnuit în limba română în silaba finală“-24. In cazul împrumuturilor, dc altfel, un fonetism dialectal românesc se poate strecura înfr-o formă literară fiind considerat ca aparţinînd etimonului străin; încadrarea variantelor cu h- în loc de v-, înşirate mai sus, în tendinţa românei de a trece pe v- la h- (în partea de nord şi nord-est a ţării) credem că nu se poate contesta, cu atît mai mult cu cît şi răspîndirea lor coincide cu a celor de altă origine. Dacă trecerea lui v la h are loc înainte de o, u, î, în cuvintele latine şi slave, cele maghiare lărgesc această tendinţa şi la u + a: Izordovân > cor doh an (<cordovan) „cordouanil. Acest lucru nici nu era prea greu, deoarece, perechi ca măduvă — măduhă (unde nu găsim nici una din vocalele: o, u, î) puteau să servească drept exemple şi pentru cele din maghiară.
     Împrumuturile rămase la nivelul graiurilor vór fi supuse şi fonetismului ramificaţiei teritoriale respective. Astfel, la cele cu r + z găsim forme palatalixate2-3 (paralel cu variante nepala-ta liza te): vigan> vígan, higan, zigan, gigán „vifu, vélca> vică, hica, ghică d’îcă ,,quart“ (meyure de grains)“ etc.
     --3 Petrovici, O particularitate, p. 443—446.
        Idem, ibidem, p. 4,îl.
     225 In alte cazuri, un cuvînt cu fonetism originar esle considerat ca fiind o formă palatal izată şi se „corectează1*. Un exemplu de falsă de-palatalizare este hi.tten >hitlcan>hictean>ficlean'> viclean. Varuaifl ni-pcrcorectă s-a generalizat.
213
    v~>b~: verbu?ik>verbunc, berbunc, bărbunc „racolage®, vontató > vontatău, bontătău, butantău225 „tas de foina, vőfély > vifel, bufm „gargon d’honneur*.
                                 -V-
     -v->-v-: kovâcs> covaci „forgeron“, odaveszni>adăvâsL „dépenser‘‘, rovás- > răvaş etc.
     -v->~h~: După cum am arătat la v-, trecerea la h nu se reduce numai la această poziţie, ci apare şi în interiorul cuvîntului: kordovăn>cordohan (cordovan) „cuir de Cordoue“, eso-va>ciuhă „perehe gamic de paille servant de poteau indica-teur“, fuvaros > fuvaruş, juharuş „charretier41227.
     -v->~b~: csavargó> ciovărgău, ciobircâu „vagabond^, he~ verö>hebereu, hever eu „fainéant'1, leves> leveş, lebeşă ,,soupe‘!.
     -v~> —:    hivat al>hioiol ,,officeK, szovárvány (szivár-
vány^ sărăoae „tâtevin“.
     (cons.-f)-r-> (cons.+)~v~: borviz> borviz ,,oau minerale", orvosság> orvoşag ,,rcmede“, törvény>turvin ,,débats“.
     (r-\~) v>(r~\-)f, h: csorva>ciurfă „crépi“, lárva>larjö
„mosqne“, szovárvány > sor han, surhai ,,tâtevini(,
     (cons.-f) u>(cons.) — : Dispariţia Iui v în această poziţie este destul de sporadică. Cauza poate fi atît pronunţarea dialectală maghiară, cit şi adaptarea pe teren românesc: szervusz (diai. szerusz) > seras ,,salutu, ducira > dudöu „broussailles*.
                                  -V
     -v>-v: In forme cu circulaţie sporadică: ív>ív „carnet de quittance", ölyv>ul’v ,,autourw.
     -v> —: telekkönyv>telechim ,,cadastreli. Este o variantă evident mai apropiată de cerinţele limbii române decît tele-
     556 Tamás 7.,., în Etimologii, p, 94, .susţine etimologia vontató>von-íatáu., butăntău şi arată că „lipsa exemplelor     în poziţie iniţială
f ... ! nu poate să constituie o piedică fie ncînlâturat, cînd e vorba de exactitatea etimologiei propuse". Varianta bufiu a !ui vifel vino să susţină părerea lui Tamás L. (r- > b-).
        în cazul ultimelor dona exemple. h se poate datora atît dialectelor maghiare, cît şi graiurilor româneşti. Nu este exclus — din contra, este chiar mai probabil — că avem o suprapunere a tendinţei ambelor limbi de a înlocui pe -v- cu -h-.
214
  chinv. Grupul consonantic -nv nu apare în cuvinte româneşti.
     Etimoanele maghiare cu io sau v preluate de limba română n-au adus schimbări care să modifice structura fonéma-tică a limbii române. Avînd atît consoana u cît şi v\ româna nu şi-a schimbat statutul fonematic sub influenţa acestor cu-vinie alogene. Contribuţia împrumuturilor maghiare cu iv şi v constă în sporirea frecventei unor vocale şi a unor consoane existente deja în română (o, îi, u, v, h, b). Examinarea împrumuturilor româneşti de origine maghiară care aveau în etimoanele lor un w sau v evidenţiază necesitatea valorificării foneticii istorice româneşti şi a celei maghiaro pentru înţelegerea exactă a procesului de adaptare fonetică. In acelaşi timp, fapt subliniat de Al. Graur, S. Puşcariu, E. Petrovici şi, mai recent, o seamă de lingvişti maghiari, cercetarea acestor împrumuturi duce, direct sau indirect, şi la îmbogăţirea cunoştinţelor noastre privitoare la fonetica istorică a ambelor limbi aflate în contact. îmbinarea şi adincirea contribuţiilor apărute pînă acum atît în lingvistica românească, cît şi 111 cea maghiară ne înlesneşte azi o cunoaştere mai exactă a raporturilor existente între etimoane şi împrumuturile supuse analizei.
     In ambele limbi consoana z este o constrictivă dontală, sonoră, Prezenţa sa în structura fonetică a ctimoanelor nu prezintă greutăţi în procesul do adaptare.
    z->z-: zab>zob „avoine“, zabola>zăbală „mors“, zăpor> >zăpor „averse".
     ~z->-z~: bizui > bizui, ci;izma> cizmă, gazda>gazdă etc.
              felező>felezeu, felesă ,,balai large servant â ne-toyer le blé vanné“, jrizura>frizură, frizură ,,frisure‘\ în unele cazuri z>sz(=s) chiar în maghiară, prin acomodare sau diferenţiere: bisztatni (111 scris: biztatni) > bii.to.tni „encourager“, bisztos (scris: biztos)>bizloş ,,súr“.
                     z
                   z
215
                                         -7,
     -z>-z: gaz>gaz „bale“, iz>iz „goút“, köz>chiuz „cour-roie du fleauu.
     Mag-h. z sporeşte frecvenţa lui z şi s din limba română.
                                        zs (j)
      Magh. zs este o consoană alveopalatală, sonoră, din seria constrictivelor. Ea apare relativ tîrziu în limba maghiară, prin secolul al XI-lea, şi îşi datorează ridicarea Ia rang de fonem numeroaselor împrumuturi ; cu zs din slavă, germană şi la-tină"8. Pînă azi, zs apare mai ales in cuvintele împrumutate de limba maghiară2-9, Consoana zs se regăseşte şi în cîteva împrumuturi româneşti de origine maghiară şi se păstrează ca atare (foarte rar, datorită contextului, trecc la perechea sa surdă: ş).
                                          ZS-
     zs->j-: zsákmány>jacrnan ,,pi]lageu, zsăîya>jale „sauge11, zseb>jeb „poche*. Există şi împrumuturi cu ş- care ar putea lăsa impresia că z$->ş, dar ele redau forme dialectale maghiare cu a- în loc de zs: sindely, sindel (zsindely)>şindilă, şindrilă ,,bordeau“, sinór (zsinór) >şinor ,,eordon“.
                                          -ZS-
     -2s-> j: dézsa > deja „baquct*, mázsa > maja „charge“, per-zselni> pirjoii „bruler“. Intr-un exemplu ca rom. rí şea ş ,.riz“, prezenţa lui ş în Ioc de j se datoreşte preluării cuvîntului din aspectul vorbit al maghiarei (riskámj şi nu din cel scris (rizskása). Rom. tuşer „marchand de bestiaux“ atestă schimbarea lui zs > .ş, dar apar şi variantele tu jer, tiujeri, chiujar i etc. ( <tó-zsér).
     s'8 Kniezsa IstViin, A mayi/ar zs liamj eredete, în MNy, XXIX, 1933, I, p. 94—104; II, p. 142—157,
        Bárczi, MNyÉ, p, 137.
216
1
                                            -ZS
      -zs>-?; ánizs>anis „fenouiíi<23°, paizs>paiş „bouclier“. Magh. zs este reprezentat destul de modest în etimoancle preluate de română. Puţinele forme cu zs ridică, într-o măsură neînsemnată, frecvenţa lui j şi ş din română.
                       Se poate ca româna să oglindească o formă magh. emis.
                                                                                                           217
               GRUPURILE CONSONANTICE
      Schimbările fonetice care intervin în procesul de adaptare pot izvorî nu numai din cauza particularităţilor străine ale unei consoane, ci şi din succesiunea cu totul rară, ori complet neobişnuita în română a unui grup de sunete din etimon. Limbile diferă nu numai in privinţa inventarului, a registrului lor de foneme, ci şi în modul în care îşi organizează fonemele în corpul cuvintelor. Un anumit grup consonantic poate fi tot atît de străin limbii care adaptează un cuvînt ca şi un fonem inexistent în propriul său sistem fonetic. După cum arată Al. Graur: „cineva care prezintă româna ca pe o limbă în carc apare grupul iniţial hv, pentru că există cuvîntul hvală, şi fonemul a pentru că există cuvîntul diseur, falsifică situaţia tot atît cît ar face-o un tratat de geografie a României unde s-ar arăta că în ţara noastră trăicsc mastodonţi (de la care ne-au rămas fosile) şi struţi (în grădinile 700l0gice). Cuvîntul hvală a fost poate pronunţat aşa acum cîteva sute de ani (azi toată lumea pronunţă fală), iar fonemul ö, dacă vor fi condiţii favorabile, va izbuti poate vreodată să se generalizeze în româneşte0231. Grupurile consonantice puţin sau deloc cunoscute limbii române sînt înlăturate din cuvînt în proecsul adaptării. în ceea ce priveşte împrumuturile din maghiară, problemele ridicate de grupurile consonantice sînt puţin numeroase. După cum se ştie, limba maghiară nu suportă aglomerarea consoanelor. Cele cîteva cuvinte maghiare cu un grup consonantic iniţial sînt fie dc origine onomatopeică, fie împrumuturi relativ recente232. Grupu-
      5:11 Etimologii' p. 6.
      s:2 Riirezi, Magy. hangt., p. 137.
218
rile consonantice sînt ceva mai bine reprezentate în poziţie internă. Ele apar şi în poziţie finală, dar destul de des, mai ales atunci cînd urmează un alt cuvînt care începe cu. o consoana, se pronunţă numai una din consoanele grupului. Grupurile de trei consoane sînt cu totul rare chiar şi în mijlocul cuvintelor53-'3.
     Evitarea unor grupuri consonantice, chiar dacă în măsură mai redusă decît în maghiară, se întîlneşte şi în limba română. Astfel se explică faptul că „si, tc, cm, gn, mti, vn, str, zdr etc. sînt supuse la cele mai neaşteptate modificări44234 de către vorbitorii români. Iată cîteva din grupurile consonantice schimbate în procesul adaptării cuvintelor de origine maghiară:
     íl>cl] csatló>ceatlău, ccaclău ,,garrot“, hitlen (hătlen)> >hitlean, viclean ,4ncrovant‘‘, izetlen > izecleati „dur, âpre“. Grupul consonantic tl face parte din grupurile cele mai puţin frecvente în limba română23"’. Această slabă poziţie a lui ti îşi are izvorul încă în latină. Româna n-a moştenit cuvinte cu- tl (veţulusyvetlusyueclusyvechi),-. iar în împrumuturi tl urinează, pînă la un punct, dar, desigur, mult mai tîraiu, acelaşi drum ca tl latinesc (tt>cl, dar nu şi cl\ chi: bg. tlaea>clacă).
     kt>pţ: bakter> hoactăr, buptăr ,,gardien“, kukta>cuctă cupt,marmiton“, Şi această schimbare apare frecvent încă în cuvintele moştenite: noctem> noapte.- In graiuri se semnalează şi ftzi: doctor> doptnr, ca şi buptăr, cuptă etc. In-alte cazuri, pentru a uşura pronunţarea, k se evită: kontraktus>contractuş, contrătuş ,,contrat“, la fel ca în rom. ctitor, rostit des fără c-:
     rs>ş: farsang>fărşang, făşang ,,carnaval“, mesterségé >meşterşug, meşteşug ,.métier“. Reducerea grupului consonantic rş la ş uşurează rostirea acestor cuvinte. Evitarea grupului consonantic rş se încadrează într-o tendinţă mai largă din română. Limba română preferă grupurile consonantice simetrice237. Grupul rş este asimetric, din permutarea elementelor sale componente nu rezultă un grup consonantic propriu limbii române (şr).
         în aspectul vorbit-grupurile sînt şi mai rare. Astfel, datorită procesului de asimilare (îs, ts se pronunţă c: batondsáil > holow'.sátt > rom. bóíonriacf „folie", váltsáa> válcsát) > rom. vătceag „rangon" etc.
         Sfîrje.-i, Variantele, p. 327.
         Roceric Alexarídrescu, Frmostatistica, p. 64.
     53s Puşcării), LR, II, 133.
     231      Grupurile consonantice simetrice prezintă douii orientări pasibili : bl./lb, br/rb etc., iar cele asimetrice, numai una singură: bd, rt, r? etc. (Cf. Roceric Alexandrescu, Fcmostatistica, p. 64, 78, 151). Grupul rş i-vită uneori, prin asimilare, şi în maghiară: rs >ss.
219
     gs, ns>ş: betegség> beteşug „maladie“, hitlenség (hűtten-ség)>vicleşug „duplicité“, rokonság>rocoşag ,,parenté“. Dispariţia lui g, n duce la apariţia silabei deschise şi la o pronunţare mai uşoară,
     csrn, gym-^> jm>şm: hagyma> hajmă, haşmâ „échaIote‘‘, kucsma>cujmâ, cuşmă ,,toque“.
     ks>pş, bş, ş: okosság > ocşctg, obşag, opşag ,,raisonnement“, szükség > sucşig, subşîg, supşîg, suşig „besoin44.
     tl>dl>rl: csatlâ>ceatlău>cedlău>cerlău „garrot“, kat-ian>cotlon>codlon>corlon233 „foyer do chaudiere",
     lt>ld, rt: bolt>boltă, boldă ,,inagasm“, töltó>tolteu, tăl-tău, tărtău „panier á bras“.
     Grupurile consonantice finale se reduc adesea: bitang>bi-tang, bitan „bâtardu, holond> bolind, holmid, bolun „fou‘\ ha-talom>hatalm, hatal2i0 „foree“, telekkönyv > telechim „ca-dastrp.“ ctc.
     Evitarea unui grup consonantic, incomod prin ordinea succesiunii componentelor sale, se face nu numai prin reducerea grupului sau prin schimbarea uneia dintre consoane, ci şi prin izolarea consoanelor alcătuitoare. Epenteza şi metateză apar frecvent în procesul adaptării pentru a înlătura, a dizolva un grup consonantic incomod.
     szl>scl:  csoroszla (lit. csoroszlya) > cioroslă, cioroaclu
„coutre“. Epenteza lui c în acest grup consonantic este frecventă în nord-vest: slab-sclab, slânină-sclăninăZil.
     Iată cîteva din numeroasele cazuri de metateză: álclómás> >aldămaş>adălmaş „vin du marché“, áldani>aldui>aduli ,(bénir“, érdemelni>ardăv^ăli>adărmăli „mériter11, borzolni>
>  burzului > buzurlui , .hérisser “, mesterség > meşterşug> merş-teşug> merteşug etc.
     O atenţie aparte merită împrumuturile: alkalom> alcam „ruselí, lakodalom."^lăeâdam, „demeure“, sokadalom> şocodolom, şocodom „foire“.
     N. Drăganu considera că pentru explicarea formei la care au ajuns aceste împrumuturi româneşti trebuie să plecăm de la variante mai vechi din maghiară: alkahn, lukadalm, soka-dalm. Consoana l din grupul consonantic im ar fi dispărut prin l>l>u> —?4\ După cum arată însă variantele şocodolom, so-
       Puşcariu, LR, II, p. 134.
       Cf. DR, VIII, p. 124.
       Puşcariu, LR, II, p. 13").
     2x1 Idem, ibidem, p. 137, 393.
     '2'~ Drăganu, Despre l > u, p. 151 şi urm.
220
codom, soluţia trebuie căutată in altă parte şi nu în formele citate de N. Drăganu. Credem că în. toate exemplele de aici acţionează haplologia. Datorită vecinătăţii a două silabe asemănătoare, mai ales dacă avem în vedere formele dialectale: al-Italam, Icikadulam, sokadalam, silaba a doua -lo- (diai. -la-) a dispărut. Intre cele trei exemple nu există nici o deosebire în felul în care ajung la formele alcavi, lăcădam, şocodom. O deosebire se constată doar în ceea ce priveşte vechimea lor. Ultimul exemplu, şocodom, după cum arată a>o, este un împrumut mai nou decît celelalte două în care a > a, ă. Şi în acest caz se dovedeşte că limba română tinde să scurteze cuvintele prea lungi şi cu o structură monotonă (datorită armoniei vocalice) din maghiară243.
     Grupurile consonantice maghiare, deşi puţin numeroase, dacă nu se bucură de frecvenţa necesară şi în limba română, sînt modelate, asemenea altor elemente străine din etimon, conform cerinţelor sistemului românesc.
        Haplologia apare des şi în alte cazurh f űlcseln! > ízléseim > /<’ -leşui ..raisonner", halasztani^hălăstui^lâstui „ajourner", társasári>*tír-şăşarjy tirşag „canipognon'1 etc;
                                                                                       221
                    CONCLUZII GENERALE
     Ideile care se impun a fi subliniate si la capătul lucrării sînt următoarele:
     1.      Delimitarea cuvîntului străin de împrumut este o condiţie sine qua non a unei cercetări la obiect.
     2.      Capacitatea unei limbi de a include, prin adaptare, cuvinte din alte limbi evidenţiază viabilitatea sistemelor şi a subsistemelor sale.
     3.      Limba îşi subordonează influenţele şi le integrează în tendinţele sale interne generale (foarte active în faţa elementului străin).
     4.      împrumuturile declanşează o activitate vie în unele compartimente ale limbii, prin care se resping elementele străine. In procesul de adaptare nu se substituie orice particularitate străină cu orice element al noii limbi. Există, cel puţin în limitele anumitor perioade, posibilitatea stabilirii unor substituţii regulate, motivate (dovadă şi reversibilitatea schimbărilor în cazul împrumuturilor reciproce).
     5.      Pentru o cunoaştere cît mai completă a cuvintelor provenite din limba maghiară, trebuie să se cerceteze atît împrumuturile, cît şi cuvintele străine, care ne dezvăluie aspecte noi din procesul complex al adaptării.
     6.      Faptele trebuie cercetate în evoluţia lor istorică, avîn-du-se în vedere, permanent, particularităţile lingvistice ale epocii şi zonei în care s-au realizat împrumuturile.
     7.      Analiza atentă a schimbărilor fonetice îiilesneşte, adesea, stabilirea unei cronologii relative pentru împrumuturi şi asigură, mai ales, fixarea etimologiei directe a acestora {nu una
 222
„prin filieră44: etimoane slave pentru împrumuturi maghiare; şi nici una indirectă: etimon literar în loc de o formă populară).
     8.      Adaptarea se realizează la nivelul cuvîntului. Elementele componente care se întrepătrund în etimon se influenţează reciproc şi în procesul adaptării. Nu adaptăm sunete „pure“, izolate, ci un complex de. sunete; se faee o adaptare în lanţ.
     9.      Influenţa se întîlneşte, de obicei, cu o tendinţă internă care îi înlesneşte pătrunderea în limbă. A căuta explicaţia fiecărei schimbări, a fiecărei inovaţii dintr-o limbă în împrumuturi înseamnă o contestare a dinamicii compartimentelor sale. în acelaşi timp, numeroase explicaţii fonetice devin forţate dacă nu se cunosc bine particularităţile etimoanelor.
     10.     Contactul strîns dintre două limbi duce nu numai la influenţe reciproce, dar şi la o dezvoltare convergentă a sistemelor celor două idiomuri (mai ales la nivelul ramificaţiilor teritoriale).
     11.     Cercetarea împrumuturilor ne înlesneşte o cunoaştere mai profundă a sistemelor ambelor limbi aflate în contact.
                      INDICE SELECTIV
FRANCEZA                MAGHIARA                        
bonbon'113              ablak 75, 105, 107              
bureau 28, 98, 109, 153 ablakos 76                      
cachet 113              ács 179                         
cu vette 153            adomány 75, 105, 116, 137, 138  
diseur 217              adó 106                         
huit 207                adósság 141, 143                
oiseau 207              agyag 168                       
panneau 109             ágyú 91, 168                    
toit 207                agyusztálíai 106                
tuiie 207               akna 106                        
                        alamozsna 75, 105               
GERMANA                 áldani 160, 219                 
                        áldomás 75, 108, 116, 219       
Golier 95               alispán 61                      
Strâng 129              alimentára 102                  
                        alkalom 219, 220                
GREACA                  alkotni 105, 106, 141, 160, 161 
                        álkoxmös 91                     
ergatos 124             alkudni 160, 161                
                        almáriom 184                    
LATINA                  ámítani 116                     
                        ánizs 217                       
aeramen 123             apadék 160                      
eccum istum 123         apasztani 106                   
eccum hic 123           áperté 132                      
eccum illum 123         apród 105, 106, 143, 161        
ericius 123             aprójószág 29, 57, 78, 94       
eruncare 123            aranyér 57, 78, 94              
extemperare 123, 124    árasztani 116                   
exsudare 123, 124       aratógép 59                     
noctem 218              árenda 95                       
vetulus 218             áristom 184                     
 224
ármádia 76, liO árok 108
árpakása 74, 110, 116, 173 ásó 116, 144, 173, 189, 190, 192 asztag 105
asztalos 48, 49, 54, 55, 105, 106
atracél 105
attestáció 76
avas 44, 212
azsag 106
babér 184 babona 137 babos 76 boglya 137 bakancs 75, 107, 159 bakter 107, 218 balgatag 76 baltacím 158 bandagazda 57, 78, 94 barát 74, 189, 195 barázda 44, 129 barkács 74 barna 195 bádog 78, 117, 166 bálház 91
bánat 94, 107, 116, 117, 155, 185, 195
bánya 110, 116, 155, 187 bántani 118, 185 bárd 111, 117, 161 báró 61 bátor 74, 190 becsinált 57 bécsitök 135, 146, 155 becsü 152 becsület 91 befőtt 54, 94, 145 békasó 155 bekecs 159 bélfa 132 bér 132, 155, 190 bérlés 78, 91, 192 beszéd 131
beteg 75, 99, 128, 155, 166, 194 betegség 132, 194, 219 betű 153
betyár 119, 128, 190, 197 bíbic 158 bicska 159
bíró 74, 133, 143, 155 bírtok 133 bitang 166, 219 bízni 133, 215
bízvást 196 bódulni 143 boglya 137, 166 bolcsú 44, 138
bolond 75, 76, 138, 161, 162, 177, 185, 219 bolondság 161, 218 bolt 112, 219 boncolni 157 borízű 154 borona 75
bornyú 149, 175, 187 borostyán 140 borvíz 214 borzolni 137, 219 bosszú 137, 149, 193 bő 201, 211 bödöny 187 bölcső 146, 147, 159 bőrvágó 54
bőség 46, 146, 178, 179 bú 195
búcsú 44, 96, 178, 179
bugyelláris 76, 168
bújj belé 132
bujtás 175
buicsú 44
buletin 87
bunda 149
búsulni 149
buta 177
büntetni 129, 153
bütyök 29, 34, 51, 53, 54, 61
cédula 94, 157 cél 131, 157, 180 cendzárpénz 162 ceremónia 76 ceruza 149
címer 128, 133, 157, 184 cinterem 91, 133 cipő 177
comb 156, 157, 184 cölöp 146, 189 cövek 146, 147, 176, 207 cukorborsó 54 cukrász 94
csábulni 119 csákó 74, 142, 159 csalni 109 csalamádé 75, 109 csaló 76 csámpás 76 csángó 61
15 — Contacte lingvistice, ISBN 973-38-0078-4
225
csapat 75 csápsza 193 csárdás 61, 91, 192 csatló 74, 144, 218, 219 csatolni 140 csatorna 91, 138, 159 csatt 107 csavargó 214 csávás 209 cseléd 161 csemete 76 csengettyű 154 csiger 166
csikós 61, 92, 133, 141, 143
csíkos 92, 133, 141
csillés 101
csiperke 135
csipke 130, 159
csizma 133, 159, 184, 215
csóka 143
csokoládé 132
csonka 110
csopor 196
csoport 137, 159, 188
csorda 137, 141, 159, 160
csoroszla 183, 219
csórva 214
csóva 214
csömörleni 54, 146
csősz 194
csúf 149, 165
csurgó 75, 166
csutora 76
darab 51, 75, 107, 108, 111, 156, 160, 189 daróc 108, 158 deberke 75 derce 130 derék 129 deszkentálni 129 dézsa 160, 216     .
dob 112, 160 dohány 116, 173;. 188 dolmány 61, 188 domb 138, 156, 160, 184 dög 146
drót 143, 160, 189, 195 dúc 185 dudva 214 dulcsáca 87 dunna 185 dühös 127
ébresztő 129, 131 Ecsellő 127 Egerbegy 127 Egeres 127 egres 126, 192 égszin 131 egzsekució 145 Egyed 124, 127 ék 131, 176 eklézsia 76, 110, 128 Élesd 127, 131 élesztő 131, 189 elítő 126 Elekes 127
ellen 100, 126, 128, 177, 186
ellenes 76, 126
ellenezni 126
ellenség 126
elő 126
elős 126
előtt 126
emelet 127, 194
emészteni 116, 126, 193
engedni 46, 91, 126, 128
Enyed 127
épület 96
érdemelni 127, 131, 219 erdőbér 126, 127 eredni 126 eredet 126 ereszteni 126 eresztő 127, 147 ernyő 126, 128, 187 esernyő 127 esküdt 126 Eskűllő 127 esztike 59
fakalán 164 fain agy 169 falu 149 farsang 218 fartolni 165 fataró 45 fátyol 164, 197 fedeles 75, 128, 164 fedő 161 féle 131, 164 felelet 75, 100 feleselni 220 felező 148, 215 felhérc 129, 173 feltámadni 117
 226
fene iâS fer/bli 136
 feredő 128, 144, 147, 148
 fergettyű 154
 íerslóg 192
 festék 132, 192
 feszítő 193
 fiákeros 57, 78
 filagória 76
 fillér 131
 findzsa 163
 fodor 191
 fogadni 166
 fogadó 74, 137, 143, 160, 164
 fogoly 190
 fojtani 165, 175
 folyófű 153, 184
 forint 61
 forspont 165
 főbíró 147
 főispán 54, 61
 fölöző 215
 frizura 215
 fujkás 175
 fuvaros 214
 fúvás 207
 fűrész 153, 165, 194, 195 fűző 152
 gabonás 108, 156 galamb 108, 156, 165 gálickő 96 gallér 95 gatya 110, 198 gaz 107, 109, 165, 216 gazda 107, 109, 215 gesztenye 130, 165 gólya 183 golyva 166 gombostű 56, 166 gond 138, 161, 165 görcs 146, 159 gőzös 146, 165 gróf 61, 165 gulya 183 gulyás 61
 gyalog 167
 gyalu 74, 109, 149, 163, 167 gyanú 167 gyanta 107
 gyémánt 106, 167, 196 gyenge 76, 78, 99
 gyeplő 147, íé& gyolcs 159» 167 gyöngytyúk 34, 54 gyöngyvirág 29, 54, 59 gyötörni 146, 167 gyufa 165, 167 gyűlés 153 gyűlölni 146 gyűszű 152, 154
 hadnagy 61, 168, 169 hágó 144, 173 hagyma 168, 219 hajtani 175 hajtó 194 hajtóka 143 haladni 177
 halastó 28, 108, 127, 143, 173, 194
 halasztani 220
 háló 117, 143, 173, 212
 halom 156
 hám; 54, 184
 hambár 156
 hámfa 96, 109, 165
 hamis 76, 184
 hamisság 192
 haragos 76
 harang 108
 harangozó 76
 hárász 194
 haszon 112, 193
 hatalom 219
 határ 74, 75, 108, 173, 194
 határos 97
 hátgerinc 57, 78
 heckedő 129, 158
 hegy 169
 hely 183
 heverő 214
 hiba 98, 133, 155
 hibás 98
 hintó 143, 173, 194 hirtelen 91 hitien 41, 76, 100 hítlenség 219 hitvány 187, 201, 210 hivatal 214 homok 108 hóra 172 hordó 28, 138 hölgy 169
 hörcsög 54, 146, 159, 166 huruba 172 huszár 61
227
husteâd! 161            ........
hűtlen 41, 85, 153, 173; 1Ö6, 213,
   218
ide 130 idegtó 57, 78 íttie Í30 inas 133 instancia 133 ír 133 irka 133
istálló 74, 133, 141 istráng 75, 129 ív 214 íz 133, 216 ízetlen 218
jégverem 54 jelenteni 126, 175 jobbágy 156, 175 jószág 175, 189 juh 174
kalamajka 75
kalamáris 192
kalap 109, 189
kalapács 74, 109, 159, 188
kalarábé 132
kalitka 158
kaloda 110
kályha 183
kamásli 136
kamat 76
kanapé(j) 132
kancsó 74, 108, 109, 159
kanta 108
kántor 76
kapca 158
kápolna 91
kaptár 190
kapu 195
kard 107, 189
karfa 110
karvaly 210
kasztén 76
katlan 108, 219
katona 75, 108, 136, 138
kecel 46
kegyelem 57, 78
kendő 74, 176
kénytelen 75, 76, 96, 132
kép 131, 132, 136, 176, 189
képzelni 189
kereskedő 129
keresztül Í2§ kerlán 46, 129 keszeg 112 keszkenő 185, 193 kétszeres 195 kezes 128, 176 kifli 135 kilincs 135 kímélni 132 kín 133, 141, 186 királybíró 58 kiskarácsony 59 kocka 157, 158 kóda 115 komédiás 77, 119 komló 156 kommenció 145 kontignáció 77, 143 kontraktus 218 konty 198 kopasz 193, 194 kopasztó 108 kopó 142
koporsó 28, 74, 137, 141, 143, 144, 188 korcs 159 kordován 214 korlát 112, 196 kóró 145 kosár 111 kóstolni 137 koszorúfa 149 kovács 137, 201, 209, 214 Kovászna 209 köböl 180 köldök 54 köles 146 költség 146
kőműves 48, 49, 50, 146, 153, 175, 205 köntös 176
köpenyeg 91, 146, 187 köt élverő 29, 54, 61 Kővág 209 Kővesd 207 köz 216 krédit 102 kristál(y) 183 kucsma 159, 219 kukta 218 kulcsár 149 kupec 78 kurátor 76, 149 külön 146, 152, 186
 228
 láb íll, Í40, Iáé
 labda 160
 lakás 108, 176, 177
 lakat 76, 107, 112, 176
 lakodalom 137, 219, 220
 lámpás 117
 lánc 158, 177
 lándzsa 163
 lángos 61, 76, 137, 166
 lárva 214
 laska 192
 léc 131
 lékri 135
 lepedő 74, 147, 177 lepény 187 leves 106, 127, 214 likőr 146 liliom 184 limonádé 132 lóhere 59, 173 lopó(tök) 184 lőre 146 lucerna 158
 lyukasztó 183
 máglya 118 máj 54, 175 májoló 117 majoránna 140 majorság 140 mállasztó 117 mángoló 117 maradék 74 marha 173 mártás 91, 118 mátkáló 118 mátyás 119 mázsa 189, 216 meghatalmazás 76 megyés 168 melegágy 97, 169, 184 mellék 131, 176, 177 menteni 46, 128 mérce 184 mérges 76 merítő 194 merő 74, 148, 211 mérték 75 mester 54, 128, 141 mestergerenda 59
 Mesterség 4i, I3á, ÍÖ4, ' iŐÓ, MS,
     219 mészáros 76 meszelő 144, 147 mióra 115 mocskolni 159 mód 190, 191 morogni 140 mulatság 75, 195 muszáj 97, 149, 175, 184 műhely 96, 153, 173, 183, 184
 napszám 76 nem 128, 184, 185 nemes 76, 184, 185 nép 185 neteró 45, 46 notáros 185 nótin 115 numerus 192
 nyerni 106, 116, 187 nyereség 116, 187 nyomás 187 nyomorék 139, 176, 187
 odaveszni 136, 160, 214
 ok 112, 136
 okos 136
 okosság 140, 219
 olaj 136, 175
 oltalom 91
 oltani 136
 oltvány 210
 órás 143
 óriás 76, 142
 orvosság 214
 ölyv 146, 214 örök 146               *
 örökös 76 őrölni 146, 173 öszvér 54, 61, 146
 paizs 217 palánta 110 pálca 96, 110, 117 pálinka 61, 94, 117 pánkó 145 pántlika 61, 78 paprika 109 paprikás 61 paradicsom 184 paraplé 132
 229
paripa llő                        sápadt iéi                
párta 188                         sárga 110                 
patika 108                        saroglya 109              
patikáriús 77                     sebes 192                 
patyolat 139, 197                 segéd 94                  
peckes 57                         -ség 135                  
pecsét 131, 159                   sereg 140                 
példa 74, 109, 132, 141, 160, 188 sifon 165                 
perepütty 197                     sintér 94                 
pergelni 128                      sógor 143                 
permetező 76                      sokadalom 219, 220        
perzselni 128, 216                sólyom 183, 192           
sonka 137                 
piac 158                          sor 139                   
pincér 94                         sóvágó 178, 209, 210      
pinty 197                         sövény 54, 153            
pipa 188                          stelázsi 129              
piszkálni 118                     summa 192                 
pityóka 188, 198                  súrolni 149               
pléh 132                          süket 153                 
pók 143                           süldő 153                 
porkoláb 138                      süllő 153                 
posadék 185                       sütő 152, 192             
prédálni 132                      szabadság 161             
prédikáció 145                                              
prém 156                                                    
prézli 135                        szabó 109, 143, 156, 193  
próbálni 91, 143, 188             szajkó 96                 
proprie tár 102                   szakács 108               
puszta 109, 188                   szakáll 193               
ragályos 57, 76                   szakállas 76, 99          
                                  szállás 108, 117, 193     
rántás 91, 118, 189               szám 117                  
református 77                     számadó 45, 108, 117, 193 
reguláris 77                      szappan 107, 188          
rekesztő 176                      szarka 193                
reszelni 129                      székely 61                
részes 132, 189                   szekfű 153                
restancia 192                     szekrény 186, 187         
rét 132, 189, 195                 szekretár 102             
rétes 132                         szeplős 29, 54, 94        
ringló 96                         szerszám 184, 193         
rizskása 133, 216                 szervusz 214              
rokonság 219                      szidni 134, 193           
rongyos 168                       szigony 187               
rovás 214                         szíjgyártó 91             
rózsa 143                         szikla 110, 193           
rúd 189                           szivárvány 214            
sajnálni 118                      szívbajos 57, 61, 78      
                                  szolga 44                 
saláta 108                        szolgabíró 61             
sámfa 110, 192                    szomorúfűzfa 78           
sánc 158                          szóra 87                  
sántikálni 118                    szurkos vászon 57         
 230
 szűcs 152, 153 szükség 153, 219
 tábor 76, 137, 156 tagadni 166, 194 takarmány 188 találni 118 talp 111, 194 tanács 178, 179 tanú 149
 targonca 76, 137, 157, 166
 tarka 195
 tárogató 118
 társaság 220
 téglaégető 56
 téglázó 74, 91
 tek(e)nő 74, 185
 telekkönyv 176, 214, 219
 terh 173
 tilinkó 96
 tiszta 99
 tó 143, 194
 tóka 115
 tokány 51
 tolvaj 75, 138, 139, 201, 210, 212 tornác 138 torony 156, 157 tót 143
 tölcsér 146, 159, 194 töltő 219
 törpe 54, 61, 130, 146 törvény 214 túlságos 78 tyúk 197
 udvar 149, 20 í, 210 újesztendő 57 ujjas 149 újság 59, 149 unitárius 149
 ülés 153
 üllő 144, 147, 153 ülü 146, 153 ürü 153
 üveg 153, 175, 207
 vadászni 212
 Vadverem 208
 vágás 201, 208, 209, 212, 213
 Vajasd 208
 vakisa 212
 válasz 195
 válu 202, 213 vályog 183
 vályú 150, 183, 202, 213
 vám 111, 202
 vándorolni 213
 Várad 208
 Váralja 208
 varga 208, 209
 vármegye 61, 208
 város 75, 138, 201, 202, 203, 2C8
 vasaló 76
 Vasánd 208
 Vasány 212
 Vasláb 208
 Vasvári 208
 vendég 166
 verbunk 214
 veréb 94
 vezető 54, 59, 128, 148, 202, 213 viganó 96
 világ 117, 166, 202, 213 vincellér 157 vitéz 76, 131 vontató 214 vőfély 54, 214
 zab 215
 zabola 108, 110, 138, 215 zacskó- 159 zápor 97, 215 zöldsc^g 34, 53, 56
 zsákmány 188, 216 zsálya 183, 216 zseb 129, 216 zsemle 130, 156 zsenge 76, 78
 zsigora 190                     •
 zsindely 216         h
 zsinór 216
 ROMÁNA
 ablacăş 76 acel 123 acest 123 aci 123, 177, 179 Aciliu 127
 adămană 75, 105, 116, 138, 187
 adău 106
 adăuş 127
 adăuşag 143
 adăvăsi 136, 160, 214
 adiusta 106
 231
 Adjud 124, 127
 Afrim 124
 aghieu 91, 168
 Aghireş 127
 agiag 168
 Agîrbiciu 127
 agriş 68, 126, 192
 Agrişteu 127
 alămojnă 75, 105
 alcarn 219, 220
 alcătui1 58, 105, 106, 160, 161
 alcătui2 160, 161
 aldămaş 61, 75, 108, 116, 219
 aldui 160, 219
 alean 100, 126, 128, 177, 186
 aleaneş 76, 126
 alebzui 126
 Alecuş 127
 alegădui 127, 160
 alenşig 126
 alenzui 126
 Aleşd 127, 131
 aleti 126
 aleu 126
 alimentara 102
 alişpan 61
 alitău 126
 almar 184
 altoi 136, 137
 aluaş 126
 amanet 124
 aniş 217
 apesti 106
 aprod 105, 106, 143, 161
 arac 108
 aramă 123
 arádat 126
 arădui 126
 arăstui 116, 126
 a^culmeş 91
 ârdămăli 131, 219
 ardău 126
 ardobgirău 126, 146
 arendă 95
 arete 124
 argat 124
 arici 123
 arină 51, 53
 aripă 173
 arişte 184
 armadie 76, 110
 armăsar 173
 armindeni 124, 126
 arneu 126, 127, 187
 arpăcaş 74, 110, 116, 173 arunca 123
 astăluş 49, 55, 105, 106 astiuz 126 astâmpăra 123, 124 asuda 123, 124
 aşău 116, 144, 145, 189, 190, 192
 Aşchileu 127
 aşchiut 126
 atiştaţie 76
 atrăţel 105
 badoc 68, 78, 117, 166 baftă 113
 baie 110, 116, 155, 187 barău 61
 bardă 111, 117, 161 batăr 68, 74, 190 bălgătag 76
bănat 94, 107, 116, 117, 155, 185, 195
 bărat 74, 116, 189, 195 băsău 137, 149, 150, 193 becheş 159 bechiu 153 bedearcă 75 belceu 146, 147, 159 belşug 46, 58, 61, 146, 177, 178, 179 bengă 113 berliş 78, 91, 192 beseadă 131
 beteag 75, 99, 100, 128, 135, 155,
    166,     194 beteşug 61, 132, 135, 194, 219 bibic 158 bicaş 155
 bicher 119, 128, 190, 197 bicică 159
 bicitoc 135, 146, 155 biciuleti 91 bintătui 129, 153 bir 132, 155
 birău 74, 98, 133, 142, 143, 155 biriş 68
 birou 28, 98, 142, 153 birtoc 133 bistătui 215 bistoş 215 bitang 166, 219 biu 201, 211 bizuaş 196 bizui 133, 215
232
 bilei 44, 58, 96, 138, 139, 150, 151, 177, 178 bîntui 118, 139, 185 bîrcaci 74 boactăr 107, 218 boaghe 137, 166 bobir 184 boboană 137 boboş 76
boconci 75, 107, 159 bolfă 166
bolind 75, 76, 138, 139, 161, 162, 177, 185, 219 bolonciag 161, 218 boltă 112, 219 bomboană 113 bonţăli 157
borneu 149, 150, 175, 187
boroană 75
boroşlean 140
bortocină 158
borviz 214
brazdă 44, 129
budăi 187
budului 143
bughi'larăş 76, 168
buibeleu 132
buletin 87
bulfeu 132
bumb 166
bumbuliu 166
bumbuşcă 166
bundă 149
burzului 137, 219
buşlui 149
but 150, 195
butac 177
butaş 175
caihă 183 camătă 76
canceu 74, 108, 109, 159
cântă 108
cantor 76
capsă 158
captar 190
carfă 110
castăn 76
caşetă 113
călădău 110
căiămaică 75
călămariş 192
călărabă 132
călitcă 158
căpîlnă 91
căpeneag 91, 146, 187 căput 150, 195 cătană 75, 108, 136, 138 căţel 46
ceacău 74, 142, 159 cealău 76 ceangău 61 ceapsă 193
ceardas 50, 61, 91, 192 ceatlău 74, 144, 218, 219 cebălui 119 celed 161 celui 109
cetîrnă 91, 138, 159 Ceauş 209 cheiţereş 195 chelciug 146, 179 chezaş 128, 176 chibăl 180 chibzui 189 chiflă 135 chilin 146, 152, 186 chilinci 135
chimiieş 49, 146, 153, 175, 207
chimului 132
chin 133, 186
chindeu 74, 176
Chioag 209
Chioara 209
chip 131, 132, 136, 176, 189
chischineu 185, 193
chisoagă 112
chişcrăciun 59
chitilean 75, 76, 96, 132
ehiuz 216
ciampaş 76
cicăuş 61, 92, 133, 143
cicoş 92, 133
cighir 166           *
cileş 101
cimotie 76
cingătău 153
cioacă 143
cioat 107
ciocoladă 132
ciolomadă 75
cionc 110
ciopor 137, 159, 188, 196 clopot 75 cioroslă 183, 219 cios 194 ciovărgău 214 cipcă 130, 159
 233
ciubotă 113 Ciuc 133 ciucure 68 ciuf 149, 165 ciuhă 214
ciumurlui 54, 118, 146 ciupercă 135 ciurdă 137, 159, 160 ciur fă 214 ciurgău 75, 166 ciutură 68, 76 cizmă 133, 159, 184, 215 cîrlan 46, 129 clacă 218
clăpaci 74, 109, 159, 188
clop 109, 189
coadă 115
coardă 107, 189
Coaş 209
cociş 58
colcer 149
coleşă 146
comedieş 77, 119
cominţie 145
comişie 192
comlău 156
conci 198
conopei 132
contăş 176
contignaţie 77, 145
contractuş 218
copîrşău 28, 74, 137, 143, 144, 188
copîstău 108
copoi 142, 143
copos 193, 194
coratăr 76, 149
corci 159, 198
cordovan 214
corlată 111, 112, 196
coroi 210
corovos 145
cosoroabă 149
coşară 111
cotlon 108, 219
coţcă 157, 158
covaci 137, 209, 213
craibirău 58
craşcadău 68, 70, 129
crăstul 70, 129
credit 102
criştai 183
ctitor 218
cuctă 218
cupeţ 78
cuşmă 159, 219 cuştuli 137
dărab 51, 75, 107, 108, 111, 112, 113, 114, 156, 160, 189 dejă 160, 216 derţă 130 diplău 147, 168 diug 145
dîmb 138, 139, 156, 160, 184 dohan 116, 173, 188 dric 129
drot 143, 160, 189, 195 dudău 214 dulceaţă 87 dulman 61, 188 dună 185 duruţ 108, 158 duţ 185
ebrastău 129, 131 eclejie 76, 110, 128 ecsîn 131 emeleti 127, 194 erdebir 126, 127 eşerneu 128 etimon 35
fachiol 164, 197 fală 217 falău 149, 150 făcăleţ 164
făgaş 201, 208, 209, 212, 213
făgădău 68, 74, 137, 144, 160,. 164
făgădui 166
fălnogi 169
fărşang 218
fărtălui 165
fătărău 45
fedeleş 75, 128, 164
fedeu 161
fel 131, 164
feleherţ 129, 173
feleleat 75, 100
feleşiu 220
felezeu 148, 215
fene 185
feredeu 61, 128, 144, 147, 148
ferestrău 190, 194, 195
fergheteu 153
feştic 132, 192
fibirău 147
filer 61, 131
filigorie 76
fingie 163
 234
fim 153, 165, 195 fişpan 55, 61 fiţitău 193 fizău 152 foaş 207 fodor 111, 191 foiofiu 153, 184 foitui 165, 175 forint 61 forostui 118 forşpont 165 frizură 215 fuglu 19U fuicaş 175 fuvaruş 214
gaci 110, 198 galitcă 96
gazdă 107, 109, 112, 215 găbănaş 108, 156
gealău 74, 109, 142, 149, 150, 163,
    167,     168 ghemant 106, 167, 196 ghezăş 146, 165 ghialog 167 ghioantă 107 ghişeu 152, 154 ghistină 130, 165 ghiufă 165, 167 ghiuliş 153 gingaş 76, 78, 98, 99 gitrui 146, 167 giulgi 159, 167 gînd 138, 139, 161, 165 gîrci 146, 159 golie 183
golumb 108, 156, 165 goz 107, 165, 216 grof 61, 165 gubă 110, 166 gulaş 61 gulă 183 guler 95 gurdună 166
hagău 144, 173 haitău 194 hajmă 168, 219 halău 117, 143, 173 ham 54, 184 hambar 156 hamfău 96, 110, 165 hamiş 58, 76, 184 haras 194
harîng 108 hasnă 112, 193 hatalm 219 haţcadău 129, 158 hăbădic 160 hăitoacă 143 hăitui 175 hălădui 177 hălăstui 220 hămişag 192 Uămucă 108 hărăguş 76 hărăngăzău 76 hătălmăzaş 76 hebereu 214 heghi 169 hehelă 68 hei 183
heleşteu 28, 58, 108, 127, 143, 144, 173, 194 helge 169 hibaş 98 hibă 99, 133, 156 hinteu 68, 143, 173, 194 hirtilean 91 hition 187, 201, 218 hivotol 214
hîrciog 54, 146, 159, 166 hîrdău 28, 138, 139 hoit 58
holum 156, 157 horă 172 hotar 74, 75, 108 hotărîş 97 hotnogi 61, 168, 169 hurubă 172 husar 61 huzat 161
ic 131, 176           *
ielentui 126, 175 ieslă 129 ilău 144, 147, 153 ilistău 131, 189 iliş 153 imaş 187 inaş 133 instanţie 133 iobag 156, 175 iosag 175, 189 ipulet 96 ir 133 ircă 133 ireu 153
 235
iştalâu 74, 133
istráng 75 iucastău 183 iuhă 174 iv 214 iz 133, 216 izeclean 218
îngădui 46, 91, 128 întîlni 118
jale 183, 216 jăcman 188, 216 jaşcău 159 jeb 129, 216 jecuţie 145 jigodie 190 jimblă 130, 156
labă 111, 112, 140
lacăt 61, 68, 76, 94, 107, 112, 113
lance 163
langoş 61, 76, 137, 166 lanţ 158, 177 larvă 214 laşcă 192
lăcaş 108, 176, 177, 192
lăcădam 219, 220
lămpas 117
leaţ 131
lecru 135
lemonadă 132
lepedeu 68, 74, 147, 177
leveş 68, 106, 127, 214
licur 146
liliom 184
lipiu 187
li uri 146
lompău 184
loptă 160
lotru 191
luhăr 59, 173
luţărnă 158
mai 54, 175 majă 189, 216 marhă 107, 173 măierană 140 mărădic 74 mărtaş 91, 118 mătcălău 118 mătieş 119 megheleu 117 megieş 168
meleag 58, 131, 176, 177 melegar 97, 169, 184 melesteu 117 meredeu 194 mereu 74, 211 mertic 75 meseleu 144, 147 meşter 54, 58, 128, 135 meşteşug 41, 132, 135, 184, 218, 219 miertă 184
mihei 96, 153, 173, 183, 184
mioară 115
mirgheş 76
mirişug 116, 187
mirui 106, 187
misarăş 76
mistui 116, 126, 127, 193 mitui 116 mîglă 118 mîngalău 117 mîntui 46, 128 mocicoli 159 modru 190, 191 mulăceag 75, 195 murgui 140
musai 61, 97, 149, 175, 184
nătărău 45, 46 neam 128, 184, 185 nemeş 68, 76, 184, 185 nimuric 139, 176, 187 nip 185 noapte 218 noatin 115 nopsamoş 76 notarăş 68, 185 număruş 192
oacheşă 212 Oaş 44 oasa 209
obloc 75, 105, 107 ocă 112, 136 ocnă 106 ocoş 136 ocşag 140, 219 odor 210
odorbirău 201, 210 Oiejdea 208 ojog 106 oloi 136, 175 oltalm 91 Oradea 208
236
oraş 50, 75, 138, 201, 202, 203, 208
Orăştie 208
orgă 208, 209
Orlat 208
Orlea 208
orvoşag 214
ostog 105
Oşand 208
oşean 212
Oşlab 208
oxiton 35
paiş 217
palincă 61, 94, 117 palţău 96, 97, 110, 117 pancovă 145 panglică 68, 78 panou 28, 98, 142 paprică 109 parapleu 132 parip 110 partă 188 pălant 110 pătrunjel 184 pecet 131, 159 pereputi 197 permetezeu 76 piaţ 158 piciocă 188, 198
pildă 61, 74, 109, 112, 132, 160, 188 pinchi 197 pipă 188 piscăli 118 pîrcălab 138, 139 pîrgălui 128 pîrjoli 128, 216 pleu 132 poc 143 popricaş 6.1 porodici 184 poşidic 185 poticăraş 77 potică 108 potilat 139, 197
prădăli 132                          •
predicaţie 145 prezlu 135 prim 156
próbáiul 91, 143, 188 pustă 109, 112, 188
raită 58 ratotă 68
răntaş 91, 118 rătişe 132 răvaş 214 răzălui 129 răzeş 132, 193 rechesteu 176 regulareş 77 resteu 127, 147 reştanţie 192 ringlă 96 rişcaşă 133, 216 rît 189, 195 rocoşag 219 ronghioş 168 rudă 189 rujă 143
sacfi.u 153
saică 96
săbăceag 161
săbău 109, 143, 156, 193
săcalăş 76, 99
sălaş 108, 117, 193
sămădău 45, 68, 108, 117, 193
sărăoaie 214
sărsam 184, 193
seamă 112, 114, 117
sebeş 192
secretar 102
secui 61
serus 214
sicriu 186
sită 28
slab 219
slănină 219
slugă 44
socaci 108
sodăş 68
solgăbirău 61
sopon 107, 188       *
soră 87
stălaj 129
suci 152, 153
sucşig 153, 219
sudalmă 134
sudui 134, 193
şalău 153 şamfă 61, 110, 192 şanţ 158 şapot 161 şargă 110 şaugău 209, 210 şăinăli 118
 237
şălată 108 şifon 165 şindilă 216 sinor 216 şir 139, 140 şireag 140 şireglă 109 şocodolom 219, 220 şogor 68, 143 şoim 61, 183, 192 şontîcăi 118 şuchiat 153 -şug 135 şuldeu 153 şumă 192 şuncă 137 şurlui 149 şuteu 68, 152, 192
tabără 68, 76, 156
talpă 111, 112, 113, 114, 194
tanău 149, 150
tăgădui 166, 194
tălmaci 139
tămădui 117
tărăboanţă 75, 137, 157, 166
tărcat 195
tău 143, 194
teglăzău 74, 91
telechim 176, 214, 219
terh 173, 174
tlchineu 74, 185
tilincă 96
tistaş 98, 99
tiugu 197
tîlhar 75, 138, 139, 201, 210, 212
tîrnaţ 138, 139
tîrşag 220
toacă 115
tobă 112, 160
tocană 51
tocorman 188
tolcer 146, 159, 194
torogoată 118
torumb 156, 157
tot 143
trancalău 68
turvin 214
ţarcă 192, 193 ţăcălie 193 ţel 131, 157, 180 ţeremonie 76 ţeruză 149
ţiclău 110, 193 ţidulă 94, 157 ţifră 165
ţi mir 128,. 133, 157, 184 ţintirim 91, 133 ţipici 177
ţîmp 139, 156, 157, 184 ţuieap 146, 189 ţuveac 146, 147, 176, 207
uiagă 153, 175, 207 uioş 149 uişag 59, 149 uliu 146, 153, 214 unitareş 149 uriaş 76, 142 uric 146 uricaş 76 urlui 146, 173
vadră 28 vandră 212 valóst 195
vălău 150, 183, 202, 213 vancoş 68 varmeghie 61, 208 văndrăii 213 văgaş 212 verbunc 214 vălău 150, 183, 202, 212 vălceag 218 văndrăli 212 văşălău 76 vechi 218 verbunc 213 vică 213
viclean 41, 58, 76, 85, 100, 153 173, 186, 213, 218 vicleşug 219 videră 68 vifel 214 vigan 96, 213
vileag 317, 166, 176, 202, 213 vindic 166 vinţelar 157 viteaz 61, 76, 131, 211 vizitiu 34, 54, 58, 59, 128, 148 203, 213 volbură 213 vontătău 2.14 vulpe 213
zăbală 108, 138, 215 zablău 68, 110, 142
 238
zápor 9/, M§ zob 215
SLAVE
brazda 44, 129 cepurka 135 őupati 135 éupja 135 jasli 129 kosorl 157 krăta 149 lotar 191 lotr 191
 ökno ÍÓé pecurka 135 postavu 203 sito 28 sluga 44 sveklu 157 tlaka 218 vedro 28
 TURCÂ
 damla 156 Efrim 124 emanet 124
           CUPRINS
Cuvînt înainte            ...........................................      5
După zece ani             ...........................................      9
Bibliografie              ...........................................     11
Abrevieri                 ...........................................     23
Probleme ale adaptării      fonetice ................................     24
Cuvînt străin — împrumut ............................................     48
Accentul              ...............................................     63
Raportul dintre cantitatea vocalelor maghiare şi accentul
             românesc ...............................................     81
Vocalele                  ...........................................    104
             a(â) ...................................................    104
             ă (a)        ...........................................    115
             e (s)        ...........................................    119
             é (e)        ...........................................    130
             i, i (i, T) ............................................    132
             o(o) ...................................................    136
             o, (Ő)    _  ...........................................    140
             ö, ő, (ö,ö) ............................................    145
             u,ú (u,ü) ..............................................    148
             ü, ű (ü, ü) ............................................    152
Consoanele                ...........................................    155
             b (b)        ...........................................    155
             c (ţ)        ...........................................    157
             cs (c)       ...........................................    158
             d (d) .................................................. 160
             dz (dz) .............................................••••   162
 240
              dzs (díj ....4.uíi;:u:(.»4;kíí.ííííí;uí«.................... íé§
              / (f)         ..............................................    164
              9(9)          ..............................................    165
              gy (d")       .............................................. 166
              h (h)         ..............................................    172
              j(i)          ..............................................    174
              k (c)         ..............................................    175
              1(1)          ..............................................    177
              ly(l',i) ................................................... 180
              m (m)         ..............................................    183
              n(n) .......................................................    185
              ny (n)        .............................................. 186
              P(P) .......................................................    188
              r(r) .......................................................    189
              s (ş)         ..............................................    191
              sz(s) ......................................................    193
              t(t) ....................................................... 194
              ty (t")       ..................................................196
              v (v)         ..............................................    198
              Z(z) .......................................................    215
              zs (j)        ..............................................    216
Grupurile consonantice ............................................ ...... 218
Concluzii generale ................................................ ......    222
Indice selectiv             ....................................... ......    224