EUGEN JEBELEANU
SCRIERI l
EUGEN JEBELEANU
POEZII
INIMI SUB SĂBII
Bucureşti —
1974
EDITURA MIHERVA
Coperta: Constantin Guluţă
!
Lui
Pablo Neruda
Toate drepturile rezervate Editurii Minerva
ZĂPADA
[In loc de prefaţă]
Nu pot decît să cad, să mă aştern pentru voi, să fac trepte dim creşterea propriei mele căderi.
Sînt iarba iernii. Semănată din golurile dintre stele, din durerea fără sfîrsit a lumii, din speranţele tremurătoare, din orizonturile în care omul singur se afundă ca un semn de întrebare şi-n care, der veacuri, armatele beznei se prefac în făină, pentru foamea neantului.
Tremur, căci sînt o harfă în mina vibrînd de frig a omenirii, îţi învălui mormîntul iubitei cu o pulbere de marmoră provizorie.-Nu pot mai mult. Eu sînt gresia si catifeaua.
Fac linişte pe unde mă aştern.
Sînt bufniţa de ghiocei a iernii, cu fulgi mulţi şi cu inima cît un purice, căci strînsă am fost totdeauna între dispariţie şi înviere,, între geamătul toamnei şi leagănele de nuiele ale primăverii.
Nu sînt făcută să durez (ce durează?). Dar feld-mareşalului încruntat îi ţes o bonetă pe o ureche şi bustului marelui demagog chel — pletele rîvnite tinerilor.
VII
Trebuie să bandajez oamenii căzuţi lup tind pentru puritate. E datoria mea, şi mîinile mele tremură atingîndu-i. Insă cei a căror în-gîmfare este, uneori, mai lungă decît însăşi statura lor, cu pieptul lor strălucind de oglinzi, se saltă totdeauna deasupra mea, macu-lîndu-mă.
Destinul meu e să fiu palidă, de-a lungul atîtor meridiane, îngrozită că trebuie să învălui atîta mizerie, atîtea noi masacre, atîta neagră prostie, atîtea crime. Trebuie să acopăr sînge. Cît e de greu sîngele, cu toate că-l suge pămîntul prin atîtea guri. Pămîntul care durează, căci vampir e pămîntul.
Aud cîntecele Anului nou, dar şi geamătul roşu al răniţilor, dîr-dîitul celor rămaşi fără de case, rostogolitul de plumb şi pucioasă al războiului dus acolo departe, simt neliniştiţii sîni ai omenirii um-flîndu-se, puternici, sub vălurile mele, ca sub răsuflarea unei îndelungi speranţe.
Paraşută a lumii aş vrea să fiu, legănîndu-mă în zare, coborînd deasupra aşezărilor omeneşti, anonimă păpădie, mesaj liniştitor.
Culege-mă în pumnul tău, strînge-mă tare, dă-mi focul sîngelui tău, fă-mă bulgăre incandescent, mai fierbinte decît o grenadă care ia foc, şi aruncă-mă în inimile oamenilor nepăsători, ticăloşi, inconştienţi sau laşi.
Şi dacă în inimile acestora se va mai găsi o sămînţă cu aripi, oricît de ascunsă, — voi face să izbucnească, poate, un bujor.
Iar braţului celui care, neapărat, îmi ascultă îndemnul, îi voi da strălucirea marmurii, conturul luminii.
V^/^-A    Am^HA    &^\-d>tyJ^ ^
jt^O^     /^As.    /±t^*4K      kjL ^(A^.
C ~        A *   M       f ' <
X^A^^*-^^^      /WAaw^M     >vtCAAwv   Av^vTtC #
INIMI SUB SĂBII
POEME
(1 9 3 4)
EV
1186
Patruzeci de goarne tari. Slavă-n fiecare. Toţi poartă-n munţi frunţi de cezari. Totuşi, cîntec li-i de hoţi.
Puncte iată-n groasa zare ; ei sînt. Ţi-ar veni să rîzi : mici pioni pe-un şah de mare, ei, Împărăţiei gîzi.
Cresc ca florile. Raşi paşi se aud. Cinci suliţaşi drum deschid, şi, mici de stat, arme mari doar i-a-nălţat.
5
(Cîntul lor a fost să fie, dus pe leaturi, de urgie.)
în săltatul blînd, de cai, alb rotind floritul strai, văd şi-acum rotita palmă : înălţare şi sudalmă.
Ceilalţi toţi aceiaşi par : frîu-n mîini, ca un pahar. Sub sprîncene-unite-n frunte, aripi frînte-n sus să-nfrunte.
Soarele s-a prins aprins ciucure-n vîrf de opincă ; cred şi-n ei să fie, şi-ncă încrestînd mînii, nu lins.
Ochii lor, ca secerile, le deschid drept trecerile. Trecerea lor o leşie lasă ţară grea — pustie.
Acum ani cam vreo opt sute, pe-o împărăţie veche slăvi sunau, necunoscute.
Mai departe,
dăinuiesc doar în ureche
şi în carte.
SENIOR DE CEAŞCĂ
în evul sur (Domn : Dagobert),
lucea un principe incert ;
cu ochi de ape şi victorii,
calm braţu-n şold, în unghi de glorii.
Treaz, părul fîn de stele muşcă. La cizme, de cocoşi albi creste. (Zăresc din turn sărind neveste, să moară lîngă piept şi puşcă.)
El reteza cu braţul drept floarea din stînga, de sub piept, şi-o arunca peste oblînc cu ochiul drept pe sînul stîng.
7
f
(Calul de gheaţă şi tăcere, săltînd prin burguri blestemate, cu-o fugă-n dinţi şi cu-o muiere cu deltă de lalea, pe spate.)
Mari degete de ornic, gene priveau şi fecioreau izvoare. Dar ochii scoici clipind alene, — se răsturnau, plutind, fecioare.
Văd timp de bătălii. Leat mediu. Cu alţii-n fier şi-n gînduri grave,
dădu si prinţul un asediu, SFÎRŞIT PRINCIAR
pe undeva, prin mlaştini slave.
Rentors în timp pribeag. Schimbat. Prinţul : sluţit în bătălie.
Sfîrşitu-acesta nu l-am dat ; el plînge-n smalţ şi-n veşnicie.
Şi pajurile de rugini întoarnă o primă toamnă. Coastele, ca naiuri trec prin brocarturi. Peste rîpi, o goarnă va aştepta de-acum ogari şi-alaiuri.
Prin slab sideful pleoapei, spart : un lac ; fără-adîncimi şi trist de-albastru încă. De muşchi, coturni aduşi din ţară frîncă, ieri : blînzi şi mici. Azi, cad şi se desfac.
Un praf de-argint mîngîie pieptul. însă dantele pal s-au risipit. Un rar opal la dreptul inelar, între sprîncene, o tăcere plînsă.
9
Un snop de aur crud desprins de craniu, — drag fîlfîit de steag. Calm zbor, de cretă, întoarce peste frunte frunze straniu, rotind afund o trestie de floretă.
Iar umbra care se reîntorcea, ca minutarul unui ceas, pe tîmple, a stat acolo, să nu se întîmple ) vestejire în palori de nea.
CIUMĂ
Flori de aramă negre răsar pe pîntec : cupă
mai albă decît pînă cînd au cernit-o soli ;
au nefiresc sfîrşitul blînzi, mortuari atoli.
Iată, trupul se-afundă ; ei — pată — cresc şi după.
Ochi de venin cresc ca o halucinaţie, printre alăturate două clopote de zăpadă şi fără glas. Mă caut. Dar regăsesc la vintre o spaimă cunoscută. Un tîrg. O canonadă.
Fricile galopează, cad, se înalţă : fluturi. S-arunc mîinile, ca pe nişte mănuşi, aş vrea. O moarte peste suliţi de timp. Paftale scutur ; sfîrşitu-afară-n săbii ; în tîrg : de hîdă stea.
11
Un trup cimpoiu, aprinse cratere-n mătrăgună, un fum de boală şi de cărbune. Peste ziduri, durere cunoscută şi azi, cu gropi şi riduri, această-afurisită rotulă-n brume : luna.
ANOTIMP ARMAT
Leagănă toamna fesuri — ceşti roşii — cu flotele norilor pe cerul cianură. Ca o cenuşă, pletele spahiilor căzură din crengi, cu frunzele-n inimi.
în zale verzi, cresc brazii, ca să-i văd la subţiori cu cruci legitimaţi, în toba din azur, bate-un prăpăd de beznă arabă. Iarba dă soldaţi.
Ma clatină cămile de paragini, prin oaze de oglinzi să dea-n hegiră. Văzduhul din atlazuri îmi resfiră steaguri de muzici veştede, în pagini.
13
Jerbele-n cimitir urzesc turbane şi-mi strigă ochii de captivi din vii. Stinsele bătălii numai prin jar de savane pîlpîie-n somn cu făclii*
ARC
Adoarme în crăciunul filelor fruntea şi nici o pasăre de batistă. Din reîntoarceri numai ofilirea-aici stă, uimită ca un cor.
ÎNDEMN
Havuzul cerului stropeşte spadă ; încremenitul cavaler sub ea. Bronz înverzit sub rece acoladă, plecat grumaz tăceri nu străpungea.
Fruntea cădelniţă nu-i vitejească. Bufonul stă, nu senioru-n rugă. Coif soarele, nu dungile de slugă. Neagră, sutana e călugărească.
Rostogolirea piatra o cunoaşte. Săgeata melci nu vrea să contureze. Călugării prin vulpi şi prin asceze te-or silnici să faci din oase, moaşte.
17
Roteşte-arătătorul de lumini, din bărbi ia-ţi mătură pentru coturn şi dîrz smulgînd inelul lui Saturn, din popi fă constelaţii de jivini.
TĂLMĂCIRE
Scuturarea roşie în seară, printre-argintării din fag de cer. Stelele căzînd se fac de fier ; din pămînt, fîntîni se desfăşoară.
Sub sprinceana muntelui urnesc ochiul viu. Trupul îngheaţă-n noapte. Vechile, întrebătoare şoapte întretaie spade şi rănesc.
Luna-n cerc o lebădă tăcută ; nuferii o rotunjesc în joc. E un evantaliu-n istm de foc, — stinsă-n zori şi-n noapte desfăcută.
19
Jos, se naşte viaţa prin sfîrşire, spre a săvîrşi un cerc deplin ; zorile vor izbucni un crin cu cenuşă-n gura lui subţire.
IN ZORI, VEDENIE
Terestra toropeală, stelara agonie.
Cum zarea — braţe f rin te —   nu le cuprinde-n cleşte. Purpură-n zori, în noapte o catifea tîrzie, spre slava cui, cînd încă luceafărul sticleşte ?
Inelul frînt, o parte gravează paşi de beznă ; păduri de aer verde închid tălăngi de vînturi. Cealaltă jumătate spre zori desfoaie gleznă, în deşteptări de codri cu-aripi şi de avînturi.
Cascade — grîu — pe pod (tuciu de umbre) mor, delfini.
Moi palmi de trepte arcate sunt con ospitalier.
De sus cînd va ajunge cristalu-n roţi de spini,
mori crud vor măcina-n gînd faini de-argint spre cer.
21
Un măr căzu greu — ghioagă — 'ntre ochi de-Apocalips. Cine-i ? — străjer nu strigă. Luceafăr : stea codată. Cînd albia s-o-ntoarce-n spirală încă o dată, va arde jar stelar iar, sub sîn, alib, mat, de ghips.
NELĂMURIT
Tălmăcitori de semne sînt prea mulţi. Grele-ndoielile ; apar ca faruri. Multiplicat acelaşi gînd asculţi, — faţă de clovn voalată sub calcaruri.
Vreau purităţile din ape şi din cer. Albastrul depărtat fuge şi minte. Gînd haiduceşte înflorite flinte descarc, nu cad cortine de eter.
în diamant, incendii. Stinse-n noi. Sufletele răstoarnă şi sluţesc. Ochii de-otravă-n hrube amîndoi, reflux vioriu chemînd, îl înverzesc.
23
Apus — flori oxidate — prin lentile. (Nimeni nu ştie). Ştergeţi acuarela. Cum calcă seara, e şi nu. Gazela se şterge cu copite ude-n file.
NECUNOSCUT
Clipe sub cupe boltite trec. Blînd, seara-i o coamă clătinătoare de-aramă. Stelele : nedumerite.
Lespezi. Vuirea sub ele neauzită-i să ţipe. Nedumerite aripe las întrebărilor mele.
Cînd luna-i spic sau pălărie, deasupra, cu galbeni în fund, cînd cască o uşă rotund şi-ntoarse plecări întîrzie ;
25
izvor să fii, şi cu hangere, cînd tot rămîne precum fu, acestei seri sîni de mistere să-i afli sau să-i tai, de nu.
Iar aerul ca o ferigă apleacă-ţi-1 cu anii tăi ; primi, nesunaţii zurgălăi, suna-vor sub zări ce nu strigă.
MULATRA
Părul roşu de-ntomnări : plîns de zări, şerpi de cavaluri. Degete în fluturări : palmieri în vînt, în valuri.
Pentru-acest lianîc lac, toată smoala veacurilor. Rîs a dat şiragurilor albul platinei un vrac.
Golfuri de aramă-n joc : tuciu de seri pe albul cîntec. Sună luni rotunde-n pîntec pentru-mpărăţii de foc.
27
i
L
Pentru clara lume, ca vis de nea, un nor înalt : fruntea. Porumbeii-n salt, lin pălind, vor luneca.
Darabane-n bani dansînd, flăcări armele în ceartă. Spre apus, se sting pe rînd reci garoafe. Nunta-i moartă.
Căci te vor sori şi ninsori, sfîşiindu-te. Şi latră jderi de-argint în închisori, pasăre în vis de piatră.
BURĂ DE DIMINEAŢĂ
Oglinzi domoale-n rotogol albeau şi aburite fiecare-n parte. Ca toate dimineţile, aceleaşi, moarte şi reci şi mătăsoase, calm pluteau.
Străbaterea-i curata-n marmori, reci ca sinul norilor în zori de gheaţă. Fîntînă-i jucătoare mers săltat, întruchipare mare pod în faţă. Prin trecătoare trebuie să treci.
Iarnă de stele, zid, albă pădure, cum n-a mai fost. Ultimul lor călcîi e vîrf clătinător. Ajung întîi.
29
iii
Şterg ochii lor. Dar mie cine ? Pure loviri. Nu plîng. Lacrimă orice stea.
Cum preschimbat e tot. Rîd clar în ape. Aicea eu, afară raza mea. Mie nimic. Ga sidefate clape, o dimineaţă oştile-şi schimba.
SCHIMBARE FINALA
Lumini serale liniştite şi cer acelaşi nu mai vreau. Să cadă pieile-osîndite în închisori, ce nu mă au.
Iar mîna, care scrie, fie stea verde cu degete cinci, ca suliţi stînd, nu ca opinci în mlaştinile de vecie.
Cîntec ce-o să se frîngâ lîngă turn lung lucind, va fi ceas mort. La ora fără număr plîngă cei ce-au ştiut că n-o să-1 port.
31
iîf
In mine am destule ; dor.
Şi sînt mai strimt. Brîu — le~nconjor.
Stau şi privesc : orbite mici
cuib drag tăcutelor furnici ?
Nu. Drept cred vieţii gemene şi-n lumi ce n-or să pregete şi-n osu-acestor degete, — semn tare, clar, de cremene.
BAL DE MOARTE
AUTOPORTRET
Gura surîde-n mini. Garduri dinţii căzuţi. Viaţă, pierdută pe-o stea, nu, să nu mă săruţi.
Arcul din braţ nu mai ştie corbi să rotească în păr. Fumegă ninse ca melcii bucle de var fără scări.
Şi în uitatele poze, printre platani, în ocheane, bolţile aeriane veştede-n apoteoze.
35
Rochia stea stins foşnea. (Poate-un frunziş cu un tril). Glasul de-atunci nu mai mi-1 simt aburind ca o nea.
Norii-n volane marchize dau evantalii de moarte mîinii facînd semn departe paşilor mici, de caise.
Fruntea pe umerii cumpeni lin subţiază arare, pe sub reci suliţi de tuşuri, cîte-un incendiu, o mare.
Leprei din soare-mpărat, de toate razele tuns, capul se pleacă surpat pletelor lungi ca un plîns.
SE ÎNTRECEAU PĂDURILE
Se întreceau pădurile de-amurguri în foc, cu celelalte, altădată lăcuste verzi. Era o toamnă beată. Se clătina văzduhul peste ruguri.
Cerul de cărămizi trecea-n garoafe şi-ucideri fîlfîiau sub piei de unde, încît pe drum chiar, ars de jar, nu praf ci limba cerului de sfeclă se ascunde.
De pom, iată, se-atîrnă în miresme lîncede şi în iarba ca o ploaie tăcută, pieptănată : omul. Iezme frîng fruntea ca pe-un snop si sfoara o îndoaie.
37
Cucul se miră apoi două luni şi le coboară, ca pe un capac. Acuma, zările sunt grele de tăciuni ; sunt blestemate, poate. Toate tac.
Doar vîntul şi-a-ntocmit din trestii
harpe de sticlă încă verde.
Cîntă subţire şi lung, ca pe oase.
Omul din pom are acum un cer de
cocleală, peste pleoapele lăsate — storuri joase.
Cînd însă vînt pluti-n păr cu galere j
mai putrede ca amintirea-n mort, MOARTE ca o caisă capul se desprinse în tăcere şi a oftat ecou sub toamna cort.
Dar trupul sus fără de cap a stat şi-a legănat pe gît, ca pe-o columnă, o rază şi o boltă de cobalt. Dinţii porumbului i-au rotunjit cunună.
Osîndiţi în umbre toţi, poposim pe ţărmuri ude. Soarele să-1 prinzi de roţi vrei. Şi fuge şi n-aude.
Trup ceţos. Atît de sprinten ieri (azi mai uşor e parcă), roagă norilor o barcă, agăţată-n roşu pinten.
Fuge. Şi fugim cu ea. Apele cu bani cocliţi sună peste tălpi de stea fugi de ieniceri pieriţi.
39
Toţi necunoscuţi. Şi singuri. Nu mai e nici plîns. Doar zece palide, din soare, linguri ne mai vin. încolo, rece.
CÎNTEC CU MINE
Don Rodrig Diaz de Bivar plîns de frigul din iaz şi din var
Iarna pereţilor trecu aseară prin mine, să mă lase alb de spaime. Beteli de drum cu călăreţi de ceară păreau că vor din zbor să mă îngaime.
Vorbii cu mine, bănuind : Dar dacă ? (în pom, foşneau cu limbi de linişti ore) Nu mai eram, nici cît în madrepore sepia soarelui cînd se îneacă.
în staniu, zîmbetul chema alt glas, de sfîşieri, prin nord cu căprioare. Ca raza-n spadă scăpătam. Rămas bun coastelor palmieri clătinătoare î
Cipreşi în irişi îmi cerneau cu ploi
doar morţi de brom, plutind fără de steme.
O trenă de urît mă lua-napoi
cu pasări de tornade şi de vreme.
în fiecare-albeam şi eram el, ferestre nu puteau să mă cuprindă, încremeneam în umbra din oglindă, sub estuar cu frigul de oţel.
(în marmori, codri-nscriu cu crengi furtuni şi le-albăstresc cu fulgere şi şarpe ; să-mi tai arterele şi ca pe harpe un cînt să sui — frunză-n crep de cărbuni).
Cîntec din două strofe : sarcofag din mîngîieri, ca triste piei de ciute. De opt ori fulger fuge-n scări tăcute. Grafitul stă la jumătăţi de prag.
Doar pentru mine hohot de corolă, cînd vin paji negri-n staţia a treia Şi-un bot de goarnă umedă-n cameea de lacrimă-nflori o luciolă.
43
Munţii urcînd ca bouri, suflă cu-acelaşi stol de var deasupra coamei. Flautul e-n mesteceni şi plînge cu zăpada din coaje, care trece-n elanii foşti aicea, cînd va, sub cerul gol.
Dar nu se mai pot prinde cuvinte, care-acum împodobesc falange de leş cu reci brăţări, cînd trec în curcubeie otrăvile cu mări şi oasele-n inele sînt şterse de simun.
TIMPUL MORT
Stelele au patine şi sparg, trecînd, ferestre. E-n orişice caisă cîte-un apus cu liră. Toată grădina cîntă. Păsări tac şi se miră. Arcuşul stelei plînge pe viola din poveste.
Părul pădurii umflă cimpoaie. Umbre mor ca preşurile. Frunzele cad, ca nişte palme. E o holeră-n toamnă. Tăcerile îşi vor lăsa baletul, ca să uimească lacuri calme.
Ţările tremurate frunze sub ape-acu, întoarse, spun legenda cu gnomii cît o cuşmă. Cucul a luat parfumul copilăriei cu văzduhul, smuls din urmă repede ca o puşcă.
44
In ochi, ca-n ghioc greu de oceane, stă strîns sunetul doar, trist bucium de mare, al somnului florii fără deşteptare, al paşilor dusului mînz.
AMINTIREA
Ca un răsuflet, cobor, înalt cîmpia cu caii tot mai depărtaţi. Se sting sub ierburi fără argaţi, ca o singurătate de smalţ.
Harapnicul şi-a pierdut şopîrlele toate şi curge-n gîrlele plînsului. Arar mai sclipesc coifurile turlelor înecate. Codri, cît zborul ieri, par azi de mărar.
Orele moarte-au căzut în monede, în care mai bat uneori tobe ducale. Dar săniile trec peste bărbi, se prăvale treptat vulturul şi nu se mai vede.
46
De ceară, urechile vor căuta-n scoici arse tipare, dinţii petale-n izvor lunecînd printre mărgăritare,
Pămîntul, luînd de pe buze macii-n apus îi va trece, amfiteatru-n ceruze întristînd gura cu rece.
Găsindu-mă fără chimval, mă voi vrea, de groază,-n tablouri, ^pQj spre a lua din culori steaguri şi ecouri,
pentru timpul rămas singur pe cal.
Nu-mi va rămîne pasu-n lespede, nici cît pantoful lunii-n foi de ape, cînd balul cerurilor veşted e. Sprîncenele în muşchi or să se-ngroape.
Ochi stinşi — cişmele — vor dormi sub arcuri, ca nişte amfore sub braţe danaide. Vor spune mai mult decît noi în parcuri mestecenii cu rîuri şi silfide.
Cînd din melancoliile chipului cu mască de luturi se vor încolăci flori în spirale pe scuturi, fără glas fi-vor soliile.
48
CÎNTECELE REGILOR DE JOS
(1932 - 1944)
pf
RĂSCOALA
Revoltat sînt pe mine că am răbdat atît. Pe  ţara  asta,  că  rabdă încă. Laţul mi-a ajuns pînă sub gît, prostia ne pune juguri şi ne mănîncă.
Cerul e ca o cerneală şi nu am scris nici unul dreptatea cu el sau cu sînge. Pumnul stă doar în cuget închis... Ajunge !
Astăzi am văzut întors oraşul, sprijinindu-se ca un scaun pe turle. Nu ştiu de ce în mine vrăjmaşul măririi  a sunat  furtună pe surle...
53
Haideţi ! Caii aplecaţi ca o prăbuşire ne vor sălta trupurile uşoare, dar săbiile fi-vor raze amare, cunună punînd fiecărui mire.
Astăzi, conduşi. Dar de cine ? Otravă, nu lotuşi scuip silnic. Decoratelor ruine le dau cu tocu-n dos, zilnic.
Merele de pe umeri să zboare în coşurile marelui seceriş ! Coasele clar cîntătoare fulgere ochii deschişi !
Mîine ? O ştiţi. De Dreptate. Pentru tine, pentru oricine, pentru suflet şi pentru cea care vine, pentru Libertate !
Steaguri — o hemoptizie — incendieze copacii. Puşca o vreau ciocîrlie, ciocănind zărilor crăcii.
Şiruri de-armată, ca-n carte rînduri de slove drept puse, vor repezi — tare tuşe — gloanţele-n putreda parte.
Ca pe nişte popi îmbătaţi, sub mitraliere să clatine drepţii noştri soldaţi, oamenii vechi, strîmbe datine.
Ceru-1 vreau smuls ca o piele, ca un apus sîngerînd. Pentru oricare gînd, cîndva ucis, latre stele !
Ah, cum vor curge vitrinele care-şi rîd azi de maţe ! Vor ţîşni-n sus ca albinele domnii cu burtă de raţe.
Şi-odraslele lor, domnişoarele, ca-ntr-o apă corăbiile, vor fi găini bune-n săbiile lungi, scăpărînde ca soarele.
în pieptu-mi va răsări un ceas de fier şi veninuri. Inimi n-au fost. Nu vor fi Foc ! Pentru alte destinuri.
Fraţilor, văd numai sînge — Şi feţele noastre-ascuţitele... Foame ? Să rîd... nu mai plînge ! Mîine, la şolduri, ca peştii zvîcni-vor cuţitele...
1932
54
în loc de şaluri bete-n parfumuri foarte scumpe şi-n loc de coliere, la gît să punem funii. Afară, scuipă cîţiva muşcate, pe cînd unii iubesc de la etaje trotuarele în tumbe.
Zambilele din carne împrăştie-le, ca o prinţesă crinii de pe blazon sub ghilotină, cînd moartea vine-n noapte, negresă de Cacao, pe nuferii din tîmple cu mîini ca o morfină.
Sirenele, iubire, nu-s doar în mări virgine pentru melancolia-ţi cu cearcăne de fier. INVITAŢIE Coşuri de fabrici suie virilităţi spre cer,
ţipînd spre burta bolţii-n sirene de uzine.
Surîsu-ntinde aripi, să prindă din urechi
grădinile-amintirii cu şoapte şi cu lac ;
dar inima ta piere-n durere ca un rac
în chihlimbarul unui ostrov cu-amurguri vechi.
întinde-mi mîna ca pe-un regat capitulat. Seniorii-şi iau panaşul din cozile de cai, tu ţi-ai pierdut colanul, inelele şi n-ai să-mi dai decît brăţara unui surîs uitat.
Ridică-te din ierburi, priveşte cerul şi înalţă-n vîntul aspru splendidul tău oval, cînd norii-şi liberează negrele herghelii să poţi opri din fugă trăsnetul ca pe-un cal.
Şi pinteni dînd tăcerii, prefă-te în ecouri ca să te-mparţi în codri, pe cîmpuri şi-n oraşe cu-o dărnicie plină, de ploaie uriaşe, din care-or să răsară cîmpiile cu bouri.
1934
Să spînzurăm poeţii de harfele din limbi sub darabana primului soare cu săgeţi, din rochia ta să sfîşii flamuri cu-aprinşi ereţi, doamnă curtenitoare, şi pulpele să-ţî schimbi.
56
Orele-ngălbenesc.
Poate-ntr-o ţară de foc, călătorind întotdeauna, statuile-ar păstra faţa iubitelor, nestinsă ca luna.
Cîntăreţii-ar muri mult mai simplu în braţele lirelor, decît între paranteze, oprind pe umerii-amantelor timpul, întors din trecut, să ofteze.
TRECUT decembrie 19 3 4
Cascade — agonii ale apelor, batiste — hohot al primei despărţiri, primăverile duse pe bulevarde, fîlfîie lîngă voi, subţiri.
Nu m-am uitat decît pe mine, niciodată pe voi, niciodată. Risipiţi oglinzile, care mi-arată arborii stinşi.
O, şi durerea de-a crede că iubitele se mai gîndesc la vremea ce nu se mai vede.
58
Primiţi-mă, blînde fecioare, ca-n anii în care-mi dictaţi salbe de rînduri supuse pentru părinţii uitaţi.
Noi nu aşteptăm nici un răspuns ; pentru
iertarea
păcatelor
noastre.
decembrie 19 3 4
REÎNTOARCERE
N-aţi mai murit, frumoaselor, din cabaretele roşii de ţipete. Sînii voştri surpaţi imploră, »palizi, un scripete.
Să vă ridice nu poate
nici cel mai plecat gentilom.
Toamnele,
toamnele voastre prădate cad în oceanul de rom.
Razele moi din jartieră
suie doi sori în hoteluri,
cînd pulpele se deschid ca o tabacheră,
cu plînsul incendiind pernele.
60
ARS POETICA
ATLAS
Nu se mai vede sub hîrtie din inimă mai mult, decît o gură, ca o rană vie, în goana unui tren de fumuri.
Rămînă zîmbetul aşa : pasăre afundată-n aer, cu cîntecu-ntors fără ea, mişcînd păduri în dezolare.
Faţa-necată-n ceara zilei
îşi pierde-n toamne-adînci tiparul.
Pe-obrajii clătinaţi în file,
umbroşi,
caută-ţi tăcut masca şi varul, aprilie 19 3 5
Spre fluviile cu fluiere lichide
îmi curge mîna, să-ţi mîngîi faţa de brume,
iată de o mie de ori pierdută sau întîlnită-ntr-o amară neştire.
Renaşti pe-o insulă, stăpînitâ de-o niînă mai vie decît amintirea. Eu te înconjur ca lacrima cearcănul stins al copilăriei.
Negresă eşti sau melancolizezi soarele, vărsîndu-ţi-1 în valuri pe umărul oval ? Lasă-mi urechile ca nişte scoici să le-ascund lîngă picioarele mai lungi decît aşteptarea.
62
63
Totdeauna, poate ar fi trebuit să fim mai aproape de noi cu un pas. Noapte bună, dragoste de atlas. Să dormim.
aprilie 19 3 5
ALTFEL
Nori de cămăşi, pat şi hîrtie. Nimic mai mult, cînd sîntem goi şi plictiseala întîrzie. Ceasul alunecă-napoi.
E toamnă, pomii-şi desfrunzesc mătăsurile obosite. Ai plînge — şi rămîne plînsul un plic închis peste orbite.
De-ar trece-acuma cineva încet, ca timpul, pe sub casă, de lîngă tine-aş luneca să-mi caut paşii-n umbra joasă.
65
Steaua de zori se face sură şi piere-n vesta mea, deşartă. Dar ochii, încă... — Ochii-mpletesc cîte-o armură pe fiecare haină moartă.
august 19 3 5
OSPICIU
Şi mama sta pe-o bancă neagră, eu o chemam cu mîna mea. Şi mama sta pe-o bancă neagră, privea tăcut şi n-auzea.
Grădina lin rotea zîmbind statui de oameni şi de fauni, la pîndă stînd calmi după pomi, c-un scaun marmora să-şi spargă.
k
Cuminte, mama aştepta să vină ora — şi să plece. Apusul încerca s-o-nece — şi nu puteam s-o fac să vadă.
67
L
Mîna pe inimă ţineam ; clipea ca pleoapa mamei mele. O lacrimă cădea pe geam, eu nemişcat după perdele.
Şi mama sta pe-o bancă neagră, eu o chemam cu mîna mea. Şi mama sta pe-o bancă neagră, privea tăcut şi n-auzea.
Ea nu ştia — şi aştepta, noaptea-ncepuse-ncet s-o ude.
Poarta de fier îmi închidea ^T„^^TT__
.... LUMI PIERDUTE
mama topita-n întuneric.
— Să nu-i şopteşti nici un cuvînt, e obosită — şi aşteaptă. I-a-ntunecat fruntea un vînt, a lunecat o treaptă.
1935
Pădurile verzi ale mării mă cheamă tulburătoare, cu legănătoare frunzişuri, cu-adînci cornuri de vînătoare.
Lungi fructe cu solzi lin alunecă sub frunzele marilor ape, ce-şi fîlfîie fosforescentele ramuri ce-n veci nu se-ntunecă.
O, codrul de valuri din mare mă cheamă la balul uitării, la balul tăcerii mă cheamă, s-adorm în hamac de uitare.
69
i
Şi ştiu că e totul acolo ; sînt ochii iubitelor moarte sau numai ai celor văzute în vis sau într-o cetate.
Neruginite de toamne
se clatină frunzele-albastre, j fluide şi surîzătoare, | în seninătate de astre.
Eu, însă, un pom al pămîntului, o neagră plantă amară,
născut cu o mie de-alţi arbori PLOILE LUMII
sub fum şi lavă murdară,
Îmi scutur tăcut cîte una |
din frunzele mele de scrumuri, să fug aş vrea din oraşul uriaş,
şi-aştept să mă smulgă din noapte, pe care-n noapte ploaia-şi revarsă zdrenţele
din lacrimi şi hohot furtuna, şi uncje orbi cu surîsuri timide
cumpără tainic, cu beţele, paşi.
I
Vai, toate stelele-au pierit înecate, nici o geană de-argint nu mai clipeşte prietenos, făcînd semn cerşetorilor : I Somn bun, regi ai Azilului de noapte !
Un vînt de-nnoptare mi-aduce triburi de lacrimi — şi pleacă. Veniţi, vă cuprind eu pe toate, ■ profunde susure de sare...
Privind spre lumile mării ce cheamă legănătoare, cu nemuritoare frunzişuri, cu-adînci cornuri de vînătoare.
1937
71
Vă simţeam de mult rătăcind de la un capăt la altul al lumii, neînţelese, plutind pe-atîtea feţe obscure.
Duhuri tremurătoare,
o, voi, lacrimi căzute
în ceaiu-ngheţat al săracilor,
vă strîng în mine pe toate.
Lacrimi tăcute şi grele
şterse cu palma, furiş, [
lacrimi — mărgele amare, DUPĂ LUPTĂ
sclipind lîngă ochii închişi — j
Să fug aş vrea, dar rămîn în mine cu voi, nevăzute ploi, şipote grav desfăcute de pe un cer de suspine —
şoptind : surioară lună, luminile nu-ţi mai răsfrînge, cînd trupul meu e un singur ochi, un ochi imens care plînge...
1938
Da, va veni iarăşi vremea, dar atunci va fi mult prea tîrziu cînd pe-ntinsul pămîntului vor fîlfîi iarăşi macii.
Plecîndu-se ca să-mi şoptească, unu-mi va spune : — Trezeşte-te... De jos, de sub frunzele veştede, leneş voi cere : mai lasă-mă...
— Acuma e mult prea tîrziu şi n-aş mai putea să mă scol aşa cum sunt, aproape gol, doar c-un veston de pămînt.
73
— Nu vezi ? îmi scapă inelul din deget, de parcă-i o frunza,
dar dacă-o să stau jos, cuminte, \ iarba-mi va ţese o pînză —
şi tot ce a fost voi uita :
şi anii puţini şi pustiul
şi lacrima care-a sclipit
sub astrul de fier stins al căştii
şi macii tîrziu fluturînd atît de tîrziu reveniţi,
ca nişte păsări trimise CÎNTEGUL LOR
de un crepuscul uitat..
1 9 40 (după căderea Franţei) j
î
' Oh, vom mînca şi astăzi, ca să trăim...
Gîrboviţi, atenţi, deasupra blidului, necunoscuţi de palmierii de aur ai soarelui, oh, vom mînca
j şi astăzi, ca să trăim...
I
Numai atît, totdeauna ?... Aud, într-o lume de piatră, de pretutindeni, un vaiet : Aşteaptă, aşteaptă...
Cîte-o manta-ntunecată I din cea mai scumpă tristeţe
| ne-au dat la toţi — şi ne vine
i pe osul golaş, de minune.
75
L
Ei şi-au păstrat cîte-o blană lucioasă ca luna, pămîntul cu roade, şi cerul şi vîntul ca să le mîne corăbiile...
Iar noi aşteptăm, oglindiţi în apele tulburi din bliduri, un crin să răsune odată, o trîmbiţă neprihănită
prin secol de-aici să ne cheme,
mai sprinteni ca luciul săgeţii, VESTITOARE A
scăldaţi în oceanu-aurorii, mai drepţi ca porfirogeneţii !...
Şi-aşa cum stăm aplecaţi deasupra mesei, ca sălciile, adeseori, pe nesimţite, si lacrimi amestecă fălcile..
1 94 1
Cerul cu pleoapă de viorea se-apleacă, aproape s-atingă pămîntul, şi-o pasăre, ciripitoarea mea stea, îmi spune : îţi va veni şi ţie rîndul.
Fii binevenită, lumină cu pene, slăvit să-ţi fie pliscul de aur, sînt leoarcă de lacrimi pînă la gene şi-o să îngheţ de-o să stau mult aşa.
Apleacă-te blîndă asupra mea şi-aşează-te mică pe umărul drept, nu peste frunte şi nici peste piept : mîinile cruce-1 apasă destul.
77
Oh, sînt de viaţă amar şi sătul, şi copleşit de cruci şi pămînt.
Du-mă-n leagănul tău blînd de vînt, , pasăre, inimă fîlfîitoare !
Ciocănitoarele astea de fier
fruntea mi-nconjură cu frunze de tuci,
şi-n arbori, cucii sînt muţi şi năuci, j nu ne mai ţin socoteala de mult.
Mai spune-mi vestea, cu drag te ascult, bulgăr de foc cu ochi de mărgele,
veni-mi-ar să-mi vie mai repede rîndul, QUASI-FRIVOLĂ să-mi steie carîmbii cu vîrful spre stele !
1942
Un cîntec delicat ţi-aş scrie la fel mănuşii de-antilopă în care-ascunzi petala mîinii rîvnită de o Europă,
l
! Şi care-n părul tău feeric
. e-un nufăr rotunjind rubine,
o lună mică-n întuneric aprinsă numai pentru mine...
Dar se deschide o fereastră în casa joasă de alături şi văd acum o mînă-albastră | cu degetele nişte mături,
79
f
cerşind, îmbătrânită, viaţa, neîntîlnită niciodată pe sub hamacuri de păianjeni, pe lîngă soba îngheţată,
printre fotografii pălite sau lîngă soarele, ce nu e în încăperea întristată decît o palidă gutuie —
Şi simt atunci că spre-al tău soclu să zbor nu pot de-aş fi chiar zeu.
Oh, lasă-mă-n loc de monoclu VEACUL DE GRATIE
lungi fulgere să port mereu !
1 9 4 2 9
In memoria lui Sergiu Ludescu
N-am cunoscut decît vîrtejul frunzelor pe-o Europă cuprinsă de flăcări... Ascuns după gratii de lacrimi, simţeam la călcîi legănată ghiuleaua tăcută a lunii.
Ocnaş în cămaşa tărcată de umbrele-albastre ale naiului, cînd lumea lucea înzăuată priveam prin ferestrele umede, visînd escadroane de stele...
Năuc sub prăvala trompetelor, în toamnele reci şi ceţoase, plecam cu amica mea Inima
81
la balul paltoanelor roase, ca să dansez totdeauna după o orgă de plînsete...
Mereu răsunau de afară
un ropot de tobe, o grindină-n vînt,
oraşe culcînd la pămînt.
De liră-mpiedecîndu-mă-n rînd,
pe-o pîine băteam toba mare...
mă ajungea — azi el însuşi un faun — trăgîndu-şi piciorul răpit dintr-un scaun.
Doar ne priveam şi păşeam înainte, împrăştiaţi ca făina orbilor, pe sub un cer de foc şi nisipuri, călăuziţi de planetele corbilor — şi ne-nflorea o rouă pe chipuri.
Oh, dar mai mult ca de toate,
la fiece pas mă loveam
de mormintele voastre, prieteni lunateci,
de absenţele voastre, zei tineri sălbateci, zburaţi de pe ram înspre noapte.
Vă risipeaţi luminoşi ca florile, roată, şi eraţi florile cele mai stranii : căutaţi printre lacrimi neregăsiţi niciodată, creşteaţi în jos ca năzdrăvanii...
Arar, mai revenea cîte unul din voi, dar jocul de foc cumplit îl vrăjise. Plecase, visînd la basmul lui Ulise, cu ochii lucind ca stelele-n plop — şi se-napoia tăcut şi ciclop.
Pe toţi îi pierdeam, pe toţi i-am pierdut... Şi-acum,
un fluviu de lacrimi de-aş fi, n-aş mai putea
să-ntorc pe nimeni din drum,
de după codrul de scrum la lumină,
decît vîrtejul cu frunze de fum —
doar adierea zădărniciei...
Ghiuleaua lunii mi-atîrnă pătată,
durerea înalţă,, pustie, o stîncă
şi ochii mi se-mpăienjenesc deodată.
Prefă-te, liră mohorîtă,-n lopată
şi sapă-mi o groapă tăcută şi-adîncă...
1942
Şi cel ce la codrul cu fauni visase şi ia licornul pierdut printre stele — scăpat din vîrtejul de frunze-nroşite,
82
SFÎRŞIT
TREBUIE
Nu mai pot să scriu nici un rînd şi nu-mi mai vine-n gînd nici un gînd. Simt oboseala lumii-ntregi în mine şi-aştept să vină moartea — şi nu vine, cu cai de negură şi cu căpestre, creionul ăsta să i-1 dau de zestre, să scrie ea ce văd şi nu pot scrie din lume, printre lacrimi, pe hîrtie...
1 943
Dac-aş muri şi-aş fi pămînt,
ar creşte iarba pe mine.
Totul ar fi
cît se poate de bine.
Dar mai trăiesc,
tot mai trăiesc
în lumea asta ca fiara
şi trebuie
vai, trebuie
s-apăs eu lutul cu gheara. 1943
84
CEEA CE NU SE UITĂ
(1945)
CEEA CE NU SE UITĂ
Dacă voi uita tot ce-am îndurat,
Nu voi mai urî niciodată.
Dar cum singurul meu bun e memoria,
O memorie de optsprezece carate,
Şi cum ura-i singura iubire
Cu care m-aţi învăţat voi, capete-ngrăşate,
N-am să uit niciodată nimic,
Sub luna aceasta, şi ea îndopată.
Nimic, niciodată — e tot ce aţi dat Tinereţii noastre scuturată de friguri, Clătinată de foame ca marea-ntre diguri, Subţire şi slabă ca o umbră de vînt, Purtîndu-şi inima-n pumni ca pe-o flacără, O inimă sfîşiată şi fără cuvînt Printre bijuteriile voastre, ce ţipă şi scapără,
89
Inima noastră-ngropată de voi De mult la Capul Bunei Speranţe.
Cum voi putea, schiloade stanţe, Prin voi să răzbun în veci de veci Plînsul acela din ochii reci Ai mortului tînăr în albe sandale, Sandalele sparte şi fără aripe, Hainele roase, pe care-anotimpul Cu sceptre de apă şi plete de jale Le destrăma şi el încă o dată ?...
Nu, nu fugiţi, amintiri din tenebre,
Amintiri ale mizeriei mele !
Nu pot să uit nici patul de-atunci,
Patul acela fără saltele,
Care-mi săpa gratii pe spate,
Trecîndu-mă-n Africa, zeu peste zebre.
Flămînd, m-aruncam în somn ca sinucigaşii,
Legănat în fiece noapte de-un gînd
în plasa lui de-adîncă răcoare :
De nu m-aş mai trezi,
De nu m-aş mai trezi nicicînd...
Tîrziu, nălucile somnului mă cuprindeau. Sfere visam lunecînd peste mine, Cai de izvoare, oameni-tulpine Cu gene de vînt, la mesele pline... La mesele pline î...
Gemînd, mă trezeam Certîndu-mă : „Nu plînge-n somn.
E ruşine..."
Cu foamea-n braţe mă deşteptam...
Un ceai de soare luam c-un corn de lună
Şi-apoi, mai străveziu decît un geam,
în zorile ce abureau a pîine
Trudit mă coboram din Calea-Laptelui
Pe bulevarde sure, ce răsună
Ca un galop de herghelii de piatră.
De la ferestre-mi trimiteaţi saluturi, Surori de chinuri, prietene flămînde, Cu ochii mari şi somnoroşi de fluturi Mîngîietori ai frunţii mele triste, îmi amintesc de voi, De voi şi de mîhnirea Cu care urmăreaţi cum talpa-mi ruptă Cu dărnicie împărţea cetăţii Napoleoni turnaţi în huma toamnei...
îmi amintesc, o, şi de tine, Stela, De saltul tău în gol de la mansardă, De părul aruncat ca un blestem, De pumnii strînşi şi acuzînd pe cine, Şi de poşeta larg rîzînd alături, Cu patru lei în gura ei de umbră...
Şi iarăşi mă revăd plecînd spre seară La marginea oraşului ce-adoarme. Lin aţipesc colibele, pe rînd ; Broaşte ţestoase-ncremenite tainic .;. Adie vîntul, le sărută ochii Şi le vrăjeşte... Singur, într-o curte,
90
91
Stă ceferistul orb. E-n întuneric
De cincisprezece ani. Salcîmul lasă
Un pumn de lacrimi peste ochii-albaştri.
Fochistul se gîndeşte-acum la flăcări, La flăcările care l-au orbit, Surîde şi oftează : „Asta-i viaţa..." Lui i s-a dat lumină mult prea multă... O scară-1 suie apoi pe-acoperiş Şi-acolo, printre umbre, orbu-ascultă Cum — fluierînd încet, ca din trecut — Se-ndepărtează trenurile-n noapte.
Glasuri pierdute, răsunaţi în mine Ca bulgării pe un sicriu de lemn Purtat peste o lume de ruine... Vieţi risipite, vă păstrez cenuşa Fierbinte-n pumnii mei ca într-o vatră...
Şi iată-mă din nou în alt văzduh. Sui scările clădirii pînă-n cer, Tocmit să stau închis într-o cabină A celui mai măreţ dintre ziare Şi, rezemat în coatele lucioase, Să glăsuiesc la megafon mulţimii.
Suflete, nu te frînge cînd — superb — Răsună glasul meu, străin de mine, Şi-mparte lumii pe sub stolul stelelor O pleavă de reclame comerciale !...
Crunt orator al veacului de zgură, Priveam în jos talazurile-oraşului De oameni, de lumini ce se roteau, De umbre fîlfîind, de zbateri mute, Un uriaş ocol de blănuri ninse, Purtate legănat pe umeri goi, Mîini mlădiate scăpărînd comete, Pîntece grase ferecate-n aur — Un rîu fosforescent de putregaiuri, O preumblare calmă şi rotundă...
Şi am văzut apoi
Cum, tunete pornind din zare, rîul Unda cea grasă şi-o schimbă în grabă Ca pe o blană care-a năpîrlit.
Pe străzile oraşului treceau,
împinşi spre fronturi, tineri cot la cot,
Mînaţi de-un răpăit de darabane,
Şi-n drumul lor ce se topea în zare
Se risipeau cu toţii ca un fum,
Un fum amar neridicat la cer,
O ceaţă strecurată printre cruci...
Să nu mai văd, mîna Ia ochi duceam.
Dar fluviul, dedesubt, purta din nou
Pe groasa-i piele vechile vedenii
Calm revenite la aceeaşi viaţă,
Cu fulgerări de pietre şi cu blănuri,
Cu solzi de-argint, cu rîsuri de cristaley
Un rîu fosforescent de putregai,
Un cerc knens zîmbind ca o brăţară,
O fericire calmă şi rotundă...
92
93
Dar eu nu uit nimic. Eu sînt strigoiul Din plină zi, cu buze de cenuşă, Gel ce-şi deschide vinele şi vede Că nu mai curg în ele decît lacrimi Din plînsul celor răstigniţi de voi.
Priviţi-mă, dar nu vă mai miraţi : Părul albit la douăzeci de ani Sînt crengile copacului tristeţii, Prin ale cărui umbre se resfiră Fantoma primăverilor pierdute, Năluca tinereţii gîtuite...
SURÎSUL HIROSHIMEI
(1958)
Aţi aruncat capetele noastre Ca pe nişte zaruri sub pămînt, Nişte zaruri cu trei găuri albastre : Gura şi ochii ce nu mai sînt Şi care-azvîrlite, în orice chip, Vă ies totdeauna cu noroc bun.
Gurile noastre de vînt învelite N-au preţuit cît o gură de tun...
Ca să trăieşti cumplit numai o dată, .Să mori eşti nevoit de mii de ori. Inima mea ascultă-nfiorată : Cei ce s-au dus nimica nu mai vor...
Morţi neştiuţi, purtaţi-mă pe yînturi, Căci eu sînt cel ce vrea şi pentru voi Topor să fie, flacără cu gheare Sau o pădure-n mers răzbunătoare !...
:martie-august 1 9 4 4 Bucureşti-Naipu.
94
ÎNTÎLNIREA CU HIROSHIMA
Lui Kaoru Yasui
Pămînt, pămînt tăcut. Tăcută,
cu pielea pîrjolită, cu statura goală,
iertare, Hiroshima...
Iertare pentru fiecare pas
ce-atinge-o rană, rupe-o cicatrice...
Iertare pentru fiece privire,
ce — chiar de-i mîngîioasă — doare...
Iertare pentru fiece cuvînt
ce tulbură vâzduhu-n care-ţi cauţi
copiii,
noroadele de prunci pe veci pierduţi. Mormînt
inexistent... Vînt... vînt... vînt... vînt...
97
Şi glasul lor, acum încet sunind, ^ Cj_
. A    .      .    . — Pofteşte, prietene,
dm zi in zi mai stins, .      . r
.   . şi vezi ce-a fost,
numai in amintire...
^   .   . . ce e,
O, cimitire
şi povesteşte...
inexistente... inexistente...
De vrei să plîngi, să nu poţi strînge-n braţe
măcar o urnă, un mormînt măcar...
Unde ţi-s pruncii, Hiroshima ? Poate în oceanul
de-argint nepăsător... Poate-n cavoul infinit al cerului...
Sau, poate, chiar pe-acest pămînt pe care-1 calc...
Fiece pas ce-1 fac, îl fac cu teamă... Fiece palmă de pămînt ascunde-un catafalc... Parc-a strigat pămîntul călcat de mine : — Mamă...
Oh, aripi dă-mi, văzduhule de smalţ, să fiu uşor ca tine, să mă-nalţ, să nu ating cu pasul nici o rană, să taie-aripa-mi cerul, îngereşte...
...Dar, scăpărînd din miile-i de răni, se-apropie de mine Hiroshima, se-apropie şi se înclină lin şi-mi face semn :
98
r
Printre coline,-oraşul stă privind... O mamă e oraşul ce priveşte şi vrea să vadă totul... Iată unul din rîuri scăpărînd : ai zice : un peşte
sclipindu-şi solzii, bot în bot c-un altul, la fel de marc ca şi celălalt, doar mai posac, căci fratele-i răsfrînge o şcoală în şerpuitoru-i fald ;
SFÎRŞITUL ZILEI
(5 august 1945)
Se înserează. Zi fierbinte, pleacă !... Desculţă, umbra de pe munţi coboară şi-ţi tot coseşte pletele de foc. Fugi, zi fierbinte, fugi !... Coboară, seară..
Fierbinte zi, infern portocaliu, pecetie curgînd pe-oraşul, leoarcă de năduşală, du-te... Soarele în mare şi-afundă şi el răsturnata barcă,
din care — sfîrîind pe mute ape ce-ncep să-nvie încet ca nişte plante de arşiţă culcate — se răstoarnă poveri, poveri de-aprinse diamante...
o şcoală de copii, atîta tot... dar dimineaţa cînd se prind de mină cîntînd, copiii — rîde-ncet şi rîul şi-ntinereşte apa iui bătrînă.
Lin îşi roteşte-oraşul ochii lungi, ca nişte-aripi de umbră, desfăcute, ce către mare-alunecă încet. Oraşului i-s toate cunoscute,
şi vrea să ştie de-s la locul lor. Apune soarele ca-ntotdeauna, şi rîurile-s şapte lungi beteli de aur moale : nu lipseşte una..
Respiră marea... văluri străvezii... Mai fulgeră din soare cîte-o rază scurt săgetînd. Oraşul stă, priveşte.. Pe cine 1-a rănit ? Un om oftează.
100
îşi şterge faţa gînditor pescarul... Cu o batistă atîrnînd pe frunte, e rege-acestor ape nesfîrşite, în zdrenţe şi cu tîmplele cărunte...
Din cîrpa-i de pe frunte, grea coroană, pe chip i se prelinge nu sudoare, ci plumb topit, plumb, boabe ale trudei, ce, şiroind ca plînsul, pică-n mare...
Peşti de mătase, peşti pumnale-albastre, peşti de opal, de vînt, peşti lungi de-oţel... De vină cine-i că pescarul are năvodul rupt şi peştii-i fug din el ?...
Stă Hiroshima şi priveşte mută : pescarul e în apă ca oricînd şi ca oricînd sudoarea-i pică-n boabe şi cearcăne-are apa, tremurînd.
Iar a oftat. „De ce oftează omul ?" se-ntreabă Hiroshima tresărind... Şi-acum din valuri se ridică luna şi — jumătate — omul e de-argint...
Şi plasa lui tîrîtă înspre casă
e-o pînză de paing de-argint curat.
Şi se întreabă iarăşi Hiroshima :
„De ce-a oftat ? De ce ? De ce-a oftat ?..."
Nici un cuvînt. Cu marea stînd în faţă înveţi să taci într-una, an de an... Că eşti — oftatul doar îţi aminteşte... E scump cuvîntul pentru cel sărman.
Tu, noapte blîndă, ce întinzi o plasă de stele pe muncita lume, noapte liniştitoare-a trupurilor, soră, ce faci din vuietele zilei şoapte,
te-apropie... Acuma, ca să vadă, se-nalţă Hiroshima-n raza lunii, şi se opreşte pe cetatea veche cu umbrele rotindu-şi mut păunii.
Umbre şi oameni. Zgomotele zilei ce, înainte de-a pieri, cresc încă. Umbre şi oameni. Umbre gîrbovite ce poartă în spinarea lor o stîncă :
bătrînii din aziluri... se întorc la casa care nu-i a lor, pustie, ţinîndu-se de mîini cum fac copiii speriaţi şi muţi, fără copilărie.
Trist Hiroshima îşi întoarce capul... Umbre şi oameni. Oameni înhămaţi, trăgîndu-şi ricşele de plumb spre grajduri, pe jumătate morţi şi dezbrăcaţi.
102
103
Roţi ce-ameţesc, roţi, umbre iuţi de roţi, roţi de maşini, lung fulger diavolesc, ce-şi rîd de goana bietului om-cal şi pîinea de la gură i-o răpesc...
spre tine-mi trag povara, zi de mîine... Paşi depărtîndu-se... om fără vatră... Harfe-ale foamei, coaste străvezii, întindeţi-vă acum pe-un prag de piatră !.
Amurgu-şi ţese umbrele grăbit.
Lungi umbre de oameni-umbre. Umbre-adînci
de case-nalte, umbre de cutii
de lemn, în care te tîrăşti pe brînci.
Priveşte către stele muncitorul bătrîn, zăcînd pe patu-i de granit. Cu pumnii descărnaţi e-un zeu de fildeş, de lumi făuritor şi părăsit...
Albastră seară... Templele lucesc cu solzi de-aurării şi lac roşcat. Surd vuiet de uzine, mări închise... Priveşte-adînc oraşul nemişcat.
Dar cine trece podul-curcubeu ce-n apă salbe viorii aruncă ? De-abia se mişcă... Hiroshima-1 vede : „Nici azi bătrînul n-a găsit de muncă..."
Se-ntoarnă spre zeiţa-Stea. Din pipă trei nori albaştri-i dă. Tuşeşte-ncet... E haina-i şah de petece, sub cerul de steîe-nmiresmat ca un buchet.
Nisip de oameni curge din uzine... Se trag obloane, scrîşnete de fier... Şi negustorul întorcîndu-şi cheia cu grijă-o ia ca pe un giuvaer...
Cresc stele-n apă... Tremură tăcute... Cînd n-ai mîncat, ce chin e să le vezi... O transparentă farfurie-i apa cu mii şi mii de boabe de orez.
— Vino,-l îndeamnă apa... Tainic, şoapte de el doar auzite. Şoapte... — Vino... Noapte de august... ape cu sirene... Se smulge-ncet bătrînul. — Nu. Lumino,
104
ca pe capacele
a mii şi mii de mari sicrie-ncălecate, munţi grohăind.
NOAPTEA, SOMNUL
Dorm oraşele lumii... satele lumii dorm. Dorm
cu nările-n somn dilatate
de-nnebunitoarea
duhoare-a cadavrelor,
cu coastele frînte de bombardamente,
cu chipul sfîşiat de reflectoare...
Se-ntorc gemînd în somn şi căutînd
un adăpost mai bun
decît sub casca infernală-a cerului.
Se-ntorc gemînd şi dorm
înăbuşindu-se,
cu capetele-n grote de beton, asupra cărora se prăbuşesc,
Au mai rămas pe străzi, doar felinarele, îndoliate
ca nişte văduve fără nădejde.
însinguraţi,
copacii
înnebunesc de spaimă
în sfîşiatele cămăşi de forţă
ale frunzişurilor...
Nimeni,
vai, nimeni
nu-i ia cu ei în adăposturi... ar vrea să se smulgă din loc, îşi scutură capetele, îşi blestemă vitriolaţi rădăcinile.
Oh, noapte bună !
Fie măcar această noapte
o noapte bună...
Dorm oraşele lumii... satele lumii dorm...
Pe cine va izbi în noaptea asta sabia ?
Oh, Doamne Dumnezeule ! Pe nimeni...
106
107
sigur că pe nimeni... Războiul e sătul...
Dorm oraşele lumii... satele lumii dorm.
Văzduhul îşi caută chipul, îşi pipăie rănile.
Încearcă tremurînd să se tămăduiască.
Electricieni transparenţi
se-nalţă pe stîlpi nevăzuţi,
acordă sîrmele-albastre
legînd între ele stelele,
le-ascultă oftatul,
le şterg de praful de puşcă.
Noaptea cu mască de cloroform răsuflă tăcută. Dorm oraşele
VISELE ORAŞULUI
şi satele lumii...
Visează-acum oraşul
vise
Pe-o rogojină de culoarea lunii, adoarme Hiroshima...
născute din Durere sau
din Bucurie,
căci şi una,
şi cealaltă visează...
Senină,
Bucuria vrea să zămislească prunci care să-i semene, în vreme ce Durerea, schimonosită de atîtea chinuri, să nască vrea
prunci mai frumoşi decît amara-i faţă...
109
r
VISUL PESCARULUI BĂTRIN
Oh, oasele... picioare... şi mîini şi ochi...
şi somnul însuşi... durere, doar durere... înşelătorule... te ştiu... Dă-mi peştii-n veci neprinşi...
Sînt şi eu un copil, un prunc,
nelegănat de nimeni,
decît de valuri,
de valurile batjocoritoare...
O luntre sînt de oase...
alunecă pe lîngă mine peştii şi mă ating şi eu răsun
din toate fluierele albe — un cîntec,
un cîntec de durere şi de viaţă.
Fără tristeţea mea, cum ar putea să fie atîţia oameni fericiţi ?
înşelătorule, dă-mi peştii în veci neprinşi... O luntre sînt, de oase...
de zeci de mii de ani eu stau în valuri,
cosit mereu de-albastrele lor coase.
O luntre sînt, ce-i smulsă de furtună şi clătinată ca un om ce-i gata să vomite de foame...
Bureţi îmi sînt picioarele de gheaţă...
Ce grea e marea...
Cum îmi apasă pieptul... Ce grea e
110
111
pentr-un pescar cu plasa ruptă şi tălpile
ca pielea roasă-a stîncii care geme. Cum îmi apasă pieptul clătinătoarea fiară verde...
Fiară, o fiară, fiară, fiară !
Dă-mi peştii mei puţini
în veci neprinşi,
dă-mi tinereţea mea, amară
cum ţi-i sărutul,
însă întreagă, neclătinătoare,
dă-mi tinereţea mea
învăluită într-un singur
năvod,
însă întreg...
dă-mi zalele
de sfoară
ale trudei mele...
Dar ce aud ?
Din buciume vestindu-mi,
şi-aruncă marea peştii ne-ncetat
către bordeiul meu...
De peşti,
răsună-ntreg bordeiul ca de bani...
Şi iată-acuma,
iat-o...
şi umbra tinereţii mele. Apropie-te, vino, mereu spuneai că ţi-este foame... Bine-ai venit...
ia peşti cîţi vrei, ia peşti cît poţi căra...
Mie mi-i silă, nici să nu-i mai văd...
Prea mulţi sînt,
mult prea mulţi...
Uite, năvodul chiar,
el însuşi fuge, să nu-i vadă,
se-ascunde pe-unde poate. E prăpăd
de peşti...
Oh, nu doresc atîta, nu, n-am dorit atîta...
Înşelătorule,
dă-mi doar atîţia peşti cît e nevoie să pot trăi,
şi-un peşte de orez pe lîngă ei, şi două cizme-nalte pîn-la şold, şi-o stea de mare ca să-mi lumineze adîncurile verzi, în care m-afund din ce în ce... Şi-n inimă,
surîsul pruncilor ce-adorm sătui...
112
Rîpi de oglinzi ce curg, rîpi de oglinzi cu line rîuri unde poţi să prinzi argint, din care ies păuni cu ochii de şerpi, de floare, de femei, cu rochii de pajişti roze-albastre, surîzînd ca marea...
— Treci acuma înotînd în mare chiar...
„Şi-n viaţă nu ştiam..."
— Cum ?... nu ştiai să-noţi ?... Poţi şi prin geam...
VISUL MUTILATULUI DE RĂZBOI
Se leagănă odaia, lunecînd... Parc-ar avea picioare, odaia... Desigur, are...
Nu le zăreşti... dar să se mişte cum ar putea altfel ? Odăile-au picioare ce-1 poartă uşurel...
Se leagănă odaia lunecînd spre rîpi de-oglinzi ce curg, rîpi de oglinzi,
cu line rîuri care merg şi ele
(nu-i rîu să meargă fără de picioare...).
Surîsuri... şoapte... alge legănate...
Şi trupul printre ele-ncet străbate...
— Dar mi-am lăsat picioarele-n război.. •—• Picioarele ? Dar altele ai, noi... încearcă...
Raze-i curg, tăcut, mănunchi,
pe fruntea asudată, pe genunchi,
şi din genunchi, ies trandafiri, cresc foi,
şi-i înfloresc genunchii amîndoi
şi rîpile de-argint se-nflăcărează...
— Vezi, nu credeai... înoată,
nu-nţelegi
114
115
Rîpi, fluvii, şoapte...
— Picioarele-s întregi... întregi...
întregi...
— Da, sînt întregi...
Dar, Doamne, vin acuma către ele puşti, rînduri-rînduri... Cu picioare grele, vin puştile spre el... —- Fugi !
— Stai !
— Fugi !
— Stai !
Voci ce se-nfruntă : blînde, mînioase.,
— înoţi lin printre puşti... Nu scoate-o vorbă ! Esti mîntuit...
Prin rîpi de-argint înoţi,
o, fericire î
Picioarele-s întregi... întregi... întregi.
Şi-n urmă, undele melodioase...
VISUL OMULUI-CAL
(Un drum fără sfîrşit, pe care merg, cu paşi egali, atrase ca de o ţintă pe care numai ele o cunosc, herghelii fără de număr. Omul-cal se află, simultan, în   urma   cailor,   pe  drumul   necunoscut,   şi   pe   străzile   cunoscute din
Hiroshima).
Cai, fraţi ai mei... copite, cai... copite... voi care mergeţi zi şi noapte, cai... copite... cai... ochi care nu privesc decît doar înainte...
Nu azvîrliţi în mine
cu grindinile voastre de copite.
Sînt omul-cal,
sînt numai bătături,
fiece deget
e un inel cu-o piatră de granit.
117
Taifunurile, arşiţa şi ploaia
şi un sobor cu gheare nevăzute
mi-au smuls
tot ce aveam :
un nor de haină ruptă
şi patru
cămăşi de piele bine jupuită
şi carnea, cîtă-a mai rămas sub ele.
Mi-au mai lăsat călcîiele,
călcîiele-copite,
nepotcovite şi îndurerate
şi scăpărînd ca pintenii de stele.
Nu mă goniţi, priviţi-mă în ochi, cu ochii voştri de femeie, mari, şi arătaţi-mi cum să-nvăţ
să-mi bată inima din nou în ritmuri regulate,
cum s-o pornesc cînd simt că nu mai bate sau — cînd răsună ca un clopot —- cum s-o fac să nu se sfarme-n cale.
Trec roţile pe lîngă mine,
trec roţile acestui timp turbat,
sălbatec ca un leopard,
cu pete de ulei şi de benzină,
pătat de sînge...
Trec roţile şi, fără să m-atingă,
mă nimicesc.
Oh, cai... copite... cai... copite... cai... oh, sunetele clare de copite...
copite cu potcoave,
potcoave care-oricum vă apără
şi care, uneori, cînd sînteţi odihniţi,
răsună argintiu precum
o dimineaţă după ce-a plouat...
Nu pot, nu pot,
nu pot să mai alerg ca oamenii ! E prea mult pentru două picioare de om.
Mi-s sfîşiate tălpile
de colţii pietrelor-căţele
şi arse
de mucurile de ţigări aprinse, spinarea mi s-apleacă zi de zi, nu pot să mai alerg ca oamenii...
Luaţi-mă-ntre voi şi-adăpostiţi-mă în grajdul vostru, alături
de scuturile crupelor lucioase. Nu cer nimic,
doar, poate, un pumn de-ovăz — dar arătaţi-mi cum să fac să-mi bată inima din nou în ritmuri regulate,
cum s-o pornesc cînd simt că nu mai bate sau — cînd răsună ca un clopot — cum s-o fac să nu se sfarme-n cale. Fiţi voi măcar îndurători, voi care mă priviţi
118
119
cu ochii voştri înţelepţi şi blînzi,
cu ochii voştri mari, de flori deschise,
Primiţi-mă-ntre voi...
Mă mulţumesc cu orişice,
staţi, cai, staţi, fraţi ai mei !
Am şase mînji acasă... Am şase, şase mînji...
(Caii s-au oprit, căci — şi omul-cal de-abia acum îşi dă seama — au ajuns în faţa lunii. Luna e o găleată cu apă argintie. Hergheliile se adapă. Fiece cal, îndată ce bea, e înghiţit de lună. Nici unul se pare că n-a auzit cuvintele omului-cal. Ultimul, însă, întoarce capul spre om, cu înţelegere, făcîndu-i semn că poate să-1 urmeze. Apoi, îşi apleacă grumazul, se adapă şi el şi se face nevăzut. Omul-cal e gata să bea, dar, în timp ce s-a aplecat asupra găleţii, zăreşte reflectat printre stelele clătinate în apă, Pămîntul şi pe cei şase copii. întregul trup îi e zguduit. Dacă va bea din lună n-o să-şi mai revadă niciodată copiii şi Pămîntul. Se ridică şi, îndepărtîndu-se de lună, porneşte, gîfîind, înapoi spre casă. Ecoul paşilor săi acoperă muzica sferelor.)
VISUL NEGUSTORULUI
Toamnă şi frunze de aur...
frunze picînd
pe două
case de fier,
pe două case de bani
ce cresc ne-ncetat.
(„Creşteţi, oh creşteţi
pînă la stele,
fermecătoarelor !cc
„Stelele-au zimţi...
ce scăpărătoare monede fără stăpîn !")
Sună văzduhul întreg tulburat :
— Le va-ngropa şi pe ele-n tezaur !
(— Taci! nu te priveşte !
Unde-s contabilii ? Uite, începe să plouă...)
121
Şi cade o ploaie pe una din case, duruie-o ploaie de oase, de cranii, de tibii j  („Se-ntorc de pe cîmpul de luptă. Cine spunea că n-or să revină ?iC)y şi e un ropot de tobe, de tobe, de cranii şi tobe,
şi osemintele galbene-au luciu de aur
şi tobele bat, şi ropotul
ploii tot bate, tot bate,
şi osemintele toate
în ropot de tobe căzînd,
pe-acoperişul casei de fier,
cum îl ating,
se preschimbă-ntr-o ploaie de aur, într-o fecioară ploaie de aur cu plisc de erete, cu plete învăluind, şerpuitoare, casa de fier,
păzind-o cu gheare de aur.
Pe pieptul pătrat cu sîni monstruoşi de aramă
al casei de fier,
luceşte-o emblemă de aur
pe care stă scris :
„DE NEDOBORÎT".
Şi lin,
cum ai purta
din creştetul cerului
pîn-la pămînt
un piepten de ape,
ploaia se mută lucind pe cealaltă casă şi — melodioasă acum — începe să cînte cu altfel de glasuri,
r
i
f
; şi cade pe cealaltă casă de fier ce creşte într-una
j o ploaie de-orez şi de perle,
I o ploaie de stropi de orez şi de perle,
| de-orez şi de lacrimi,
j de lacrimi şi perle,
de lacrimi, de lacrimi, de lacrimi...
Şi casa de fier le bea
şi tot creşte spre stele,
tot creşte ca sora ei bună...
Şi-orezul, şi lacrimi, şi perlele, ! căzînd pe acoperişul
casei de fier, se preschimbă
într-o fecioară ploaie de aur,
fără de ochi şi fără urechi,
păzind cu ghearele-i , casa de fier...
Şi-adînc îngropată
în pieptul de fier
al casei de bani,
o emblemă de aur ! arată cuvintele :
I „DE NEDOBORÎT".
j Surde brîie de piatră
I păzesc colosale
I ca nişte mamuţi
! grelele case,
în vreme ce-o muzică
de milioane
de neobosite maşini foşnitoare de calculat
ţese-o maramă de cifre şi semne cetăţii ce, bînd ploi de aur, s-avîntă mereu, să soarbă şi stelele — şi muzica, iată, şopteşte şi ea
122
123
stăpînului caselor negre aceleaşi tainice vorbe : „DE NEDOBORÎT",
Un crîncen atlet cu cap de granit, nepăsător,
cu muşchi ondulmd de monede, stă-ntins de-a curmezişul cetăţii ca un al doilea zid şi-n ochii lui se răsfrîng cuvintele :
„DE NEDOBORÎT".
ca nişte capete,
ca nişte capete de oameni,
umplînd de-o linişte fără de margini
stăpînul,
care se-afundă adînc, tot mai adînc, ca-ntr-un hamac legănător, în plasa
de muzici ademenitoare,
în plasa foşnitoarelor maşini de calculat..
Un vuiet, însă, ca din mii de trombe de vijelii se-abate pe oraş şi-acum — priveşte ! — casele de lemn ale săracilor
sînt smulse ca nişte aripi de fluturi
şi azvîrlite
în oceanu-n spume.
„Războiul" — se gîndeşte negustorul,
în timp ce grindini, ploi arzînd, de-obuze,
încep să curgă şi peste cetatea
în care se-află casele de fier.
Cad pe cetatea-i ploile de-obuze
şi nu o pot pătrunde
dar, atingînd-o,
se preschimbă, iată,
în grele pungi rotunde,
ce zuruie şi se rostogolesc
124
r
i
} cu o putere aceeaşi, într-una;
: fără sfîrşit.
VISUL POETULUI
în amintirea poetului Sankitshi Togue, victimă a bombardamentului din Hiroshima.
(înconjurînd  cu  privirea  munţii  Japoniei,  poetul  vorbeşte  cu  el însuşi).
Munţii aceştia-s de cremene, frunţile lor înfruntară milioane de ani, cutremure — aspră tiară nepăsătoare ce sfîşie norii. Nimic nu-i în stare să dea un altfel de chip cremenii, stîncii, granitului, să le prefacă în altceva. Muntele-i munte
(cutremuru-i poate schimba numai jeţul) închis în graniţa lui,
Priveşte şi cheamă, de nu crezi în toate acestea,
de nu crezi în statornicia
Muntelui,
cheamă odată,
cu glasul celei mai mari,
al celei mai lungi dintre văi,
cu trîmbiţa cea mai adîncă a văii...
de nu crezi în ceea ce-ţi spun,
strigă odată (să vezi, să încerci),
strigă odată, din toţi plămînii ecourilor,
cheamă odată, cît poţi de tare,
din toate umbroasele goarne
ale prăpăstiilor,
strigă odată, hai cheamă,
să vezi dacă poţi să trezeşti,
măcar pentru-o clipă,
Ciclopul,
ciclopul de piatră al muntelui... încearcă, răcneşte !...
Tăcere, căci strig : — Hei, Fujiyama !... (Ecouri... ecouri... stîncile-mi înapoiază, nepăsătoare, inelele vocii...) Nelogodit, în lumină,
muntele stă neclintit.
126
127
sieşi egal,
pururi acelaşi, bătrîn şi totuşi de-a pururea tînăr, cu pletele lui de cascade, pletele lui de zăpezi, revărsate pe umeri...
Statornicie a pietrei, salut !
Aşa vei rămîne de-a pururi
ca însăşi încrederea-n viaţă a omului.
Tu poţi fi sfărmat, Fujiyama,
dar nu prefăcut...
Piatra rămîne-va piatră.
GLASUL DEMONULUI DIN A XX-A VALE Nu !
Pot să prefac într-o vale
orişice munte.
Pot să prefac orice munte
într-un nimic răsturnat,
o piramidă a golului
cu creştetu-n jos,
o colosală
cupă de beznă !
Din fluviile ce împart, încete,
tipsii adînci de umbră şi răcoare
sau din cascadele
sărind ca nişte iezi din stîncă-n stîncă,
pot face, la un semn,
splendori nebănuite,
încremenirea însăşi,
silex şi oase,
argintii schelete...
Sînt cel ce poate face
să curgă pietrele,
128
I cel care poate să preschimbe
| un munte
| într-un monstru
j de gelatină,
i meduză
j ce tremură pe-o plajă muribundă...
! POETUL
j Cine eşti tu ?
[ Cine e acel ce-mi vorbeşte
I cu glasul minciunii ?
| GLASUL DEMONULUI DIN A XX-A VALE
1 Sînt cel ce cască pîlnii-n epiderma
planetei,
umplîndu-le c-un vin nepreţuit
din viţele albastre-ale arterelor...
Fosforescentul plantator sînt,
al codrilor stufoşi de dinamită..,
Sînt fermierul
artezienelor fîntîni
de ţăndări de oraşe
şi de rubine-n flăcări, şi de oase.
Sînt plantatorul
miraculos
al palmierilor exploziilor...
Nu e meridian,
de la banchize la ecuator,
pe care să nu pot
să fac să crească
penajele plantaţiilor mele.
Zămislitor sînt
129
al unei alte lumi, cu pîlnii fără fund şi oameni mai puţini. Eu însumi sînt Pîlnia ce suge,
polipul | celei de-a douăzecia văi \ a vremurilor noastre. j Prăpăstiile f pline pîn' la buze t de noapte [ mă-mbată. ţ Urăsc tot ce e munte. |-
POETUL Urăşti lumina.
GLASUL DEMONULUI DIN A XX-A VALE |j
Dacă vrei... f Urăsc ce suie, f urăsc ceea ce-ncearcă f să se-nalţe. f Strîng dinţii | cînd aud j cum ciripind luminile în zori j şi fîlfîind din aripi crude încă —
se-nalţă ■
şi poleiesc
pereţii verticali —
oglindă sclipitoare,
ţîşnind din fum şi ceaţă,
spre care milioanele de oameni
privesc reînviate
şi-şi regăsesc surîsul.
Surîsul lor... cît îl urăsc de-asemeni... E-n el atîta
nesăbuită-ncredere-n lumină, atîta
credinţă-n ceea ce
li se năzare că-i statornicie
în drumul lor ducînd pe strimta scară,
pe care eu
neîncetat le-o rup
şi care, totuşi, suie-ntr-una...
Urăsc surîsul
care pluteşte
chiar şi pe faţa
muribundului,
ce speră
să mai trăiască dacă nu o zi,
măcar un ceas.
Urăsc surîsul vostru,
căci şi el
se-nalţă
cu aripile gata să-şi ia zborul. Iată de ce arunc asupra voastră blestemul dezolării ! Blestemu-ngrijorării ne-ncetate, de care-atîta sufăr ! Asupra voastră, semnul neliniştit al Văii î
130
131
r
POETUL
(vrea să spună ceva însă renunţă ; ochii îi sînt înlăcrimaţi, dar sunsul nu-părăseşte. Noroade de păsărele s-avîntă sfîrîind din lacrimile sale, si poetul le priveşte, surîzînd, pînă undeva unde ştie că el nu va mai ajunge...)
ZORILE
(6 august 1945)
Senină, dimineaţa... Acum, pornesc la drum | cu spiţele de soare speranţele. Acum,
i foşnind îşi spală marea mătăsurile-albastre,
| din care ţărmul smulge lungi broderii de astre...
j Acuma se deşteaptă oraşul şuierînd :
i _ Te pomeneşti că-s oameni ce-n pat or mai fi stînd..
; Hamalii unde-s ? Ziua nu se năştea din noapte
| cînd ei porniră,-n cîrcă ducîndu-şi cîte şapte
poveri, ca şapte turnuri de fier zăcînd pe fier...
Şi unul, înainte, cînta, zîmbind la cer...
Acum, din scoica roză a beznelor ies zorii...
în vuiet de metale, acuma muncitorii
nasc fulgere, cascade, şi strîng tăcut din dinţi
sub ploile de stele ce-i cărunţesc, fierbinţi.
Ca de-un galop, sonore, pavajele răsună.
Trec mamele cu pruncii-n spinare, împreună,
f
133
şi boncăne galenţii de lemn, ducînd spre munci femeile grăbite cu somnoroşii prunci. E dulce greutatea şi mică eşti, distanţă, cînd ştiu că în spinare povara e speranţă.
Speranţe se-ntretaie cu zorii prin oraş : speranţe fără margini, cu pasul uriaş, speranţe mici ce-ajută să te mai ţii în viaţă, speranţe-iederi care în jurul tău se-agaţă, în zori, iar către seară te părăsesc din nou. Speranţele tăcute, speranţele-ecou, speranţele crescute cu pruncii,-o viaţă-ntreagă, tari rădăcini, speranţe care de viaţă leagă... Speranţe zămislite de ochi de muribunzi, nespusele speranţe pe care le ascunzi...
Speranţe... Mutilatul, ieşind din vis, tresare
şi-i tot pe-o rogojină, şi tot fără picioare.
Şi-ar vrea în vis să-noate din nou şi să viseze
ce nici în zorii-aceştia nu i-au trimis : proteze.
Şi plînsu-n gît îi suie, dar îl sugrumă : nu !
Şi-1 doare amintirea picioarelor acu...
Se vede-ntreg în luptă... război... în Filipine...
E el acel ce-aleargă ?... şi-aleargă pentru cine ?...
Şi-n urmă prăbuşirea... spitalul... şi apoi...
Oh, unde-i cel ce teafăr plecase la război ?
De-atunci, în el se zbate un zumzet ca de muşte,
întunecate gînduri ce-aşteaptă doar să muşte
şi care şi acuma greoi îi dau ocol...
Priveşte mutilatul, tăcut priveşte-n gol...
...Dar pe tavanul negru — minune ! — creşte-o pată
de soare cît o frunză de toamnă legănată,
o pată de lumină, uşoară ca un duh...
— E soare bun afară şi-albastru în văzduh...
Şi mutilatu-acuma privirile-şi aţine
spre frunza-i de lumină, şi parcă-i e mai bine.
I-anină-un strop de soare, pe frunte, în sălaş..
Speranţe se-ntretaie cu zorii în oraş...
Acuma, ambulantul, bătrîn din cale-afară, ce n-a mîncat nici dînsul şi nici nepoţii-aseară şi-orezul în bomboane-aurii 1-a prefăcut — şi-mpinge căruciorul şi iese la vîndut.
Pe biciclete-n goană, în gură cu o goarnă, trec slugile la treburi, revin şi iar se-ntoarnă, ca nişte îngeri negri căzuţi, dar căutînd în pulberea din zare Speranţa tremurînd...
Departe, unde munţii împăduriţi şi-arată spinarea sub lumina de toamnă argintată, în inima pădurii, acolo unde nu-i nici zi şi nu-i nici noapte, şi n-ai putea să spui dacă-i afară soare sau se întinde bezna, lumini fac tăietorii însîngerîndu-şi glezna. Le sîngerează talpa, un cer de bătături, le sîngerează pumnii pe iutile securi. Sub piele, omoplaţii lucesc ascuns ca nişte securi, ce pot toţi codrii pămîntului să-i mişte. Şi dîrele de sînge-n pădure fac cărări şi iată-acum şi zorii vin după ei călări... Cum ar putea în beznă tăind să-nainteze de nu ar fi aceste lumini de-a pururi treze, ce scapără din sînge, din ochi, din dinţii strînşi din cremenea izbită de pumn, din ochii plînşi,
134
135
şi care, istovindu-şi puterea, fac să-nvie din arborele negru cosit de fier, făclie, din noaptea izgonită — un răsărit trufaş ?...
Speranţe se-ntretaie cu-nsîngeraţii paşi...
în mare despicîndu-şi cărare, bărci se-avîntă
şi fiecare barcă-i lăută care cîntă.
Şi, muţi, sau împletindu-şi cîntarea cu a lor,
pescarii-şi desfăşoară năvodul lucitor
ce-n gîndul lor se-ncarcă de-o pradă grea cum nu e
şi nu va fi vreodată sub soarele ce suie...
Gă-s pînzele zdrenţoase pe putredul catarg ?
Le peticeşte cerul cu-albastrul lui în larg
şi poate că din marea ce sălbile îşi sună, !
în asfinţit sui-va un templu ud de lună |
din care-o să se-audă mîngîietor un glas :
— Ţi-i greu năvodul astăzi... poţi face un popas...
Vezi, sînt şi zile-n viaţă ce trec fără de jale...
Te du la tine-acasă, bătrîn şi frînt de şale,
şi-umflatele picioare întinde-le cît vrei,
şi dacă simţi că truda te ţine în bordei, \ că tremuri din tot trupul cînd mîna pui pe plasă, şi că ţi-ar face bine de-ai sta o zi în casă şi ai rămîne-alături de-ai tăi o zi, — rămîi
cu toţi copiii-n preajmă veghind la eăpătîi..." [
| i \
„Copiii..."
CĂLĂII
în partea cea mai neatinsă-a lumii, acolo unde n-a trecut războiul, acolo unde
se ştie despre ceea ce-i războiul din cifrele înscrise în registre, acum,
stăpînii lor treziţi îşi iau cafeaua cu gesturi măsurate, de echere.
Nu-i unul să zîmbească, nu mai poate
nici unul să zîmbească, demult...
fiece zîmbet costă o avere,
fiece zîmbet poate să stîrnească
oricăruia din ei
hemoragii de aur,
fiece zîmbet poate-oricînd să surpe
137
secretul echilibru al acestor cetăţi fără de stele, imense orgi de piatră-n care suie un sînge monoton de ascensoare...
Fiece pas al lor uimeşte-ntocmai
cum ar uimi un pas făcut de-un idol
cu pulpele de marmoră, prin care
— după milenii lungi de-ncremenire —
ar luneca şopîrle mici de sînge
şi-n care muşchii minerali ar prinde viaţă...
în fiecare seară,
maşinile-i conduc pînă la paturi, le scot cu gesturi măsurate haina, îi iau în braţe, îi întind cu grijă şi le cronometrează-n taină somnul.
Un sînge ordonat le-mbujorează arareori, cu mare chibzuinţă, profilurile de metal cromat.
Acum, îşi beau cafeaua şi privesc, toţi în acelaşi timp,
din cînd în cînd, tăcuţi spre cronometre privesc din cînd în cînd spre cronometre.
(Văzduhu-nspăimîntat îşi schimbă faţa...)
138
îşi beau cafeaua şi vorbesc cu glasul unor profesori care pregătesc serbarea de sfîrşit de an spunînd : — Vor fi fâră-ndoială numeroşi copii!
(în cuibul lui de raze transparente, luceafărul de zi e mut şi palid.)
— Deocamdată (spune cineva) e doar o încercare. Nu vor fi mai mult de..,
(Albi de groază stau pereţii, o năduşeală rece-i înfioară !...)
— Iar cei ce-or să rămînă-n viaţă (spune acelaşi glas echilibrat) vor face,
doar arătîndu-şi faţa celorlalţi, să nu mai fie om în univers ce-ar îndrăzni să ni se-arate altfel decît sub chip de fiară-asculiătoare...
(Aleargă vîntul deznădăjduit şi caută s-aducă, nori de piatră, răgaz să pună timpului, să stea. Un ocean văzduhu-ar vrea să fie, să-nece timpul care-1 săgetează, să-nece aripa morţii ce-1 străbate. Opreşte timpul ! E un urlet cerul. Opreşte timpul !
139
i
Dar timpul zboară, stelele pălesc, şi-s toate cronometrele cu el şi toate cronometrele bătînd la fel, la fel, la fel, la fel, la fel, cu-aripi de aur alergînd tăcute, cu dinţi de aur viaţa măcinînd-o...)
(Oh, blestemată fie ziua, ceasul...
căci le-am trăit şi eu fără să ştiu,
fără să ştiu, vai, ce se pregăteşte,
fără să pot să urlu din o mie
de guri : — Feriţi copiii ! Duceţi-i în grabă
acolo unde botul căprioarei
nu-i încă ars de nitroglicerină,
acolo unde ochiul de metal
al monştrilor tăcuţi n-ajunse încă,
acolo unde pruncii
cu cozi de mînji şi cu breton cuminte, ucişii prunci,
nu pot să mai ajungă niciodată...)
Privindu-şi degetele terminate
în lungi butoane roze, transparente,
un mag al cifrelor vesteşte calm :
— Mai au întocmai încă trei minute.
NOAPTEA SOARELUI
(Speranţele aleargă cu pumnii strînşi la tîmple, speranţele se-ntreabă din ochi : „Ce-o să se-ntîmple ?" speranţele ducîndu-şi la buze-un deget pal se-ndepărtează...
— Taci !...)
Ca un pumnal ce sfîşie o piele, un avion alunecă pe cer.
Opt şi un sfert !
Mai mult, nici o secundă.
Un trăsnet !
Deodată, toate ceasurile-au stat,
141
cu limbile-ngheţate ca-ntr-o gură încremenită.
Timpu-a murit. Cine
dărîmă cerul şi oceanul şi-oraşul ? — Taci !...
O gheară-a scăpărat şi-a sfîşiat din creştet pin' la talpa lui albastră muiată-n apa mărilor văzduhul.
Urlînd, încovoiat, împotrivindu-se, văzduhul zămisleşte
sicrie de cenuşă, mari dricuri ce se surpă*
flăcări şi cenuşă,
şi leagă cerul şi pămîntul
cu stîlpi de flăcări şi cenuşă.
Plouă cenuşă pe oraşu-n flăcări.
Nourii-nuferi au încremenit.
O moarte
nemaicunoscută
i-a prefăcut nu-n ploaie,
ci-n jerbe de cenuşă otrăvită.
Unde-s copiii ce-i priveau ?
(„Taci, taci !")
142
Piatra — blestem ! — se umflă, putrezeşte,
îşi clatină puterea, nu mai poate,
nu mai e în stare, nu, să se păstreze
în frontierele-i de milioane
de ani... Un animal e-acum şi ea
cu pori, un animal ce-agonizează,
topindu-se sub apăsarea morţii...
Lungi, rîurile toate au plesnit
ca nişte-artere,
încearcă bîjbîind prin beznă,
sugrumate-ncearcă
prin bezna arzătoare
să-şi regăsească albia pierdută.
Oştirile tulpinelor de bambus gem secerate, arse, se chinuiesc zadarnic să se ridice
ca nişte colosale coloane vertebrale ale pădurii — care nu mai e...
Un sînge negru-ntunecă văzduhul... văzduhul,
la faţă vînăt, gata-i să-şi dea duhul, se-neacă...
plîngînd, leşie varsă peste-ai lui,
peste oraşul lui,
şi-şi caută prin iadul
de flăcări negre
ochiul,
pierdutu-i ochi de aur. , 143
Vai, unde
sînt oamenii
şi unde, unde sînt
şi aşezările-omeneşti :
de lemn sărac, de piatră, de beton ?
Cheamă văpaia, să răspundă ea,
cheamă pe ucigaşi...
şi cheamă Crima
cu pletele de flăcări,
cu mîinile-i de ştreanguri,
cu capu-i de satîr ascuns în beznă !
Ele să-ţi dea răspunsul.
Nimic nu văd... doar simt
cum se topeşte totul...
să clănţăne de spaimă dinţii beznei, o mie
de braţe omeneşti arzînd înalţă
ca o mie de torţe fruntea
cu colosale tîmple de lumină,
a soarelui,
o suie, lin o suie,
o mîngîie,
o şterg de năduşeală şi de sînge, şi-o pun să lumineze chipul oraşului ucis
şi să dezvăluiască faţa Crimei...
Pînă
şi platoşele caselor de bani
curg ca o lavă neagră
din care aurul se scurge-alunecînd
şi se strecoară
în vipere lichide
acolo de-unde a fost răpit :
în măruntaiele ascunse-ale pămîntului...
Oraşul nu mai e... Taci, nu striga... Ţi-s buzele de scrum. Oraşu-i, tot, în beznă, ecourile-s toate de cenuşă... Dar nu ! Priveşte ! Smulgînd-o
din caierul de întuneric şi de vaiere, cu o sforţare care face
144
VOCILE
CÎNTEC DE POMENIRE PENTRU MORŢII NEŞTIUŢI
Oh, pomeniţi-i pururi pomeniţi-i pe morţii neştiuţi din Hiroshima : pe gîrbovul pescar ce-şi împletise un nou năvod făcut din ochi de soare, prin care
petalele oceanului sclipeau
ca nişte violete parfumate ;
pe omul-cal căzut în faţa casei
în clipa-n care surîzînd spre prunci
le arăta un animal ciudat,
o veche bicicletă cumpărată,
spunînd : — Cu ea, mai pot s-alerg un
pe mamele ucise lîngă leagăn ;
pe cei ucişi în vreme ce munceau ;
pe fata care peste-un sfert de oră
şi-ar fi văzut logodnicul, plecat
de patru ani pe front şi-ntors rănit
149
pe cei nefericiţi ce se rugau
în templele cu umbre de izvoare ;
pe pruncii care nu s-au mai întors
din şcoli şi ale căror şorţuri mici,
ce-acum se leagănă în vînt orfane,
cu mult mai triste-s decît însăşi moartea...
Oh, pomeniţi-i, pururi pomeniţi-i pe morţii neştiuţi din Hiroshima...
Şi nu uitaţi pe cei ce i-au ucis.
UN GLAS
Lăsaţi-mă să plîng, căci a murit
Speranţa...
I A fost asasinată hi plină zi, acum...
i Aduceţi-mi din beznă cea mai cernită haină
I şi-aşterneţi-mi pe faţă un văl imens, de fum î
A vrut să-mbrace pruncii, şi iat-o : goală, mută, ucisă-n faţa noastră sub reci dărîmături... Un ocean mi-aduceţi fierbînd, greu, de cucută, să-1 beau, să-mi stingă sila mîhnitei mele guri !
O, mare ! Împrumută-mi să-mbrac a tale zale si-naintînd cu ele, sclipind spre ucigaşi,
i
151
să-i scuip cu milioane de valuri infernale,
să-i îngenunchi în faţa Speranţei moarte — laşi !
Tăcere. Marea tace. Tac zările. Pustiu. Şi ucigaşii-n taină, ca viermii graşi, se zbat grăbiţi să o ridice, s-o zvîrle în sicriu.
Dar inima Speranţei din mîini le-a şi zburat !
GLASUL UNEI FEMEI
Daţi-mi copilul — orişicum ar fi — de-ar fi să fie : cu chipul de fiară,
oricum ar fi să fie —■ daţi-mi copilul orişicum ar fi,
de nu se poate pentru-ntreaga viaţă
(pentru această jpăcătoasă viaţă
şi-atît de scurtă, chiar de-ar fi de-un veac),
măcar pentru o zi,
pentru o zi,
atîta cît să vie
spre mine, cum venea,
cu braţele întinse, ca de orb,
cu degetele pale, de petale.
153
Daţi-mi copilul, chiar de-ar fi să fie cu chipul ca de fiară : îi voi ieşi în cale şi-mi va surîde... îmi va surîde...
de-ar fi la chip ca fiara chiar,
îmi va surîde,
şi-i voi deschide uşa,
de-ar fi să-i fie chipul
oricum...
Daţi-mi copilul, daţi-mi copilu-oricum, dar nu cenuşa, daţi-mi copilu-oricum, dar nu nisipul.
Ştiu, s-ar putea
să-i fie altă faţa,
dar cînd va plînge,
îl voi recunoaşte,
şi, ca să nu mai plîngă,
voi stinge luna
(în întuneric chipul nu se vede),
şi dacă va zîmbi,
un zîmbet cît de mic,
îmi va preface lacrimile toate
în cerul înstelat...
Dar nu-mi daţi cerul fără el,
albastrul cer de-oţel neîndurat,
nu, nu mi-1 daţi...
Daţi-mi copilul...
Fără de el, sînt stelele nisip,
fără de el, sînt stelele cenuşă :
o pleavă-nşelătoare ce se scurge
fără de rost
de mii de ani
din sacul destrămat al nopţii...
Daţi-mi copilul, daţi-mi copilu-oricum, daţi-mi copilul, orice fel de chip ar fi să aibă...
Stau în dulap hăinuţele şi-aşteaptă...
li vor rămme mici...
154
Şi sîntem goi şi ne cuprinde teama. Unde e tata ? Unde este mama ?
. Nu ne vedem nici între noi deloc
şi jocul nu ne place, nu e joc.
Ce deasă ceaţă, vai ce ceaţă mare. Oh, azvîrliţi-ne, voi, o cărare.
Nu mai cunoaştem drumul către casă Şi ceaţa este deasă, deasă, deasă...
CORUL COPIILOR UCIŞI
Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă deasă... Nu mai cunoaştem drumul către casă...
Sîntem uşori şi ceaţa e ca fumul,
Vai, unde-o fi, unde s-ascunde drumul ?
Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare. Unde-i cărarea, doamnă-nvăţătoare ?
Sub talpă n-avem nici un drum... plutim... Vai, unde-i casa ? cum să nimerim ?
156
VOCILE PASĂRILOR DIN HIROSHIMA
CINE-A VĂZUT... ?
— Unde, unde-s ?
— Cine ?
— Unde, unde-s ?
— Cine, cine ?
— Unde-s ?
— Cine, cine ?
— Oamenii...
— Nu ştiu. Uite fulgi de cenuşă... Au zburat toţi...
— Unde, unde ?
— Nu ştiu. Să ne facem cuibul.
— Unde, unde, unde, unde, unde ?...
Cine-a văzut pe ucigaş şezînd
şi după ce-a ucis,
alăturea de victimă, ani lungi ?
Cine-a văzut pe cei ce-au sugrumat
copiii-n faşă,
plimbîndu-se fumînd nepăsători
şi ochii aţintindu-şi surîzînd
în ochii mamelor orbiţi de lacrimi ?
Cine-a văzut pe cei ce, prefăcînd
într-o sahară de cenuşă
nu o cetate, nu doar case,
nu străzi doar, nu doar templele
de veacuri,
ci prunci de-o zi —
mai vîntură şi azi cu paşii lor
158
159
cenuşa sfîntă,
stîrnind nori grei, rîzînd,
cu genele împovărate,
nu de polenul lotuşilor, nici
de rouă,
ci de cenuşă ?
Cine-a văzut un om, dar om, un om
ce-ar mai putea să umble şi nu s-ar prăbuşi ca un copac trăsnit, ştiind că praful ce i se-aşterne
pe botul cizmelor, nu este praf, ci pulberea copiilor ucişi ?
Cine-a-ntîlnit un om care-a ucis şi care-n urmă face statisticile propriilor crime, chemîndu-şi victimele la radioscopii ca să le vadă
palmierii măcinaţi ai coastelor şi-apoi c-un gest să le arate drumul — Plecaţi acasă, sînteţi morţi...
Cine-a văzut făptura
care să fie-n stare să mai treacă,
fără să simtă că e gata
să înlemnească,
pe locul unde-aprinşi de torţa sa,
în jeţurile roase ţintuiţi,
în scrum se prefăcură paraliticii...
Cine-a văzut,
cine-a văzut pe omul ce-i în stare s-arunce focul peste surdomuţi şi-apoi să stea ascuns, privindu-i cum sînt sfîşiaţi de flăcări şi cum plîng şi vor cu lacrimile lor să stingă focul ?
160
Noi nu-1 scăpăm din ochi, căci îl cunoaştem. E cel ce lasă pe argintul plăjii mari urme, gropi amare, cel ce-i obişnuit
să calce, sfărîmînd fără-ncetare...
E cel ce cariază
măselele pămîntului
şi le plombează-apoi
cu cranii, cu rotule omeneşti,
cu tibii, c-unf ciment de cimitire.
GLASUL CELOR OPTZECI DE MILIOANE
Noi l-am văzut,
noi îl cunoaştem,
noi îl vedem şi-1 auzim mereu,
noi, cele vreo optzeci
de milioane.
Noi îl cunoaştem,
îl ştim prea bine şi-1 simţim,
căci stă în casa noastră nepoftit,
călcînd prin ea-ncălţat şi pîngărind-o,
scuipîndu-ne amuletele străvechi,
sfărmînd surîsul zeilor
şi presărînd peste cerneala
scrisorilor pe care le trimite
în ţara lui
cenuşa celor ce ne-au zămislit.
Noi îl vedem mereu. Noi îl cunoaştem. El e acela care ne-ntinde nervii
ca să-i prefacă, după plac, în harfe, să-i bucure urechea... el e
acel ce face
din nervii-ntinşi, cînd vrea, sîrme ghimpate, coarde cu spini,
pe care cîntă moartea cu-arcuşul ei de-obuze şuierînd. El e acel ce face din tranşee sicrie —
şi giulgiuri foarte ieftine
din voaluri moi de gaze-asfixiante...
El e acela ce ne făureşte
manşete
civilizate, .
manşete de fier,
stropite cu vreo patru stropi
de levănţică...
162
163
El e acel careta stirpit bizonii
cu bărbi de magi asirieni
şi a făcut .
din scurtele pumnale ale coarnelor ■-.—
cuiere.
El e cel ce ucide poezia.
El a stîrpit pe indieni.
c-un uragan de foc
luînd trofee glorioase : arcuri
şi-un fluviu lung de sînge şi de pene...
îl ştim, e-acelaşi, el e :
cu pieptul albăstrit de tatuaje,
cu călcătura grea ce lasă
pe plaje
mari urme, gropi amare. Noi îl cunoaştem, îl cunoaştem bine —
GLASUL CENUŞII
el, însă, nu, pe noi !
• Nu ştiu a cui sînt, toţi s-au preschimbat în mine; Nu ştiu cine sînt, sînt însă. Uşoară sînţ şi grea ca un blestem, sînt piatră şi..sînt viaţă neajunsă.
Nu vă jucaţi:, cu mine, ucigaşi, v-alunec printre degete, sînt vie, zvîrliţi-mă-n ocean ; e-n van : , în cupa voastră sînt, şi sînt leşie.:
Fugiţi 1 Căci sînt cenuşă, pot intra ca umbra lunecîndă pe sub uşă şi să mă cern pe chipul vostru-n somn, şi să vă dau sărutu-mi de cenuşă.
165
şi — în sfîrşit ! — cînd falnic mi te-ai ivi în şa, lin m-aş tîrî spre tine, mi-aş face blana blîndă, şi, surîzînd, la pieptu-ţi căzînd —
te-aş sfîşia !
CUVINTUL JAPONEZULUI CĂTRE ASASINI
Nu pot să fiu prieten cu tine,-n veci nu pot !
Mi-ar creşte, dac-aş face-o, lungi gheare, aspru bot,
mi-ar creşte colţi de fiară prădalnică, mi-ar creşte
îa cele patru labe apucătoare cleşte —
şi m-aş tîrî cu ele-n păduri, şi aş pîndi
an după an, şi lună de lună, zi de zi...
Urlînd aş sta acolo, sub mutul corn de lună
cu inima-mi ca iadul în care jalea sună
şi-ni care, despletite, scrişnesc tăcute furii
ce propria lor carne şi-o dau mîncare gurii...
Pîndind aş sta, ferindu-mi făptura-ntunecată
de soare şi de lună, de apa ei curată...
Cu ochii mei de fiară, lungi ani aş sta la pîndă
166
GLASUL MUNCITORULUI
Pentru Marie-Claude Vaittant-Couturier
Voi înălţa cetatea din nou... Cuprindeţi-vă mîinile,
şi iată pumnii mei : sînt arşi
mai de demult. S-au învăţat cu focul,
cu varul nestins, cu gurile de iad
ale cuptoarelor. Războaiele-au trecut
peste coloana-mi vertebrală
de mii de ori, şi-n locul fiecărei
vertebre sfărîmate, au crescut
o sută de inele mai mult, o sută
de sclipitoare
şenile de calcar.
Urăsc războiul, însă nu şi lupta.
Spinarea mea e-un arc subpămîntean
ce-azvîrle lumii
planetele de fier şi de cărbuni, dar creştetul mi-i neîncovoiat, grumaz îmi e furnalul
bătut de vuituri libere, iar păru-mi şiroind de nădujeală luceşte-n noapte, uneori, ca stelele... Sînt şi fierarul,
încununat de-un paşnic nimb de jar în care pîlpîie
garoafe, umbre, fluturi, constelaţii...
Potcoavele pe care
le făuresc
aşteaptă ca nişte
danturi de uriaşi
să-ntîmpine c-un zîmbet
galopu-nvingător al aurorei.
înlănţuiţi-vă, voi, braţe arse !
Voi face
din mîinile-mpletite noduri de fier
şi poduri o să fac
din strigătele voastre de durere,
pe care-o să le-ntind
peste oceane.
Iau zîmbetul tăcut de pe obrazul ucişilor — şi-1 reînviu, şi fac din el din noii surîsul vieţii.
Iau scrîşnetul mîniei
şi fac din el oţel călit, ce zbîrnîie,
şi roţi dinţate, ce sfărîmă crima.
168
169
Iau amintirea
şi fac din ea beton,
făclii şi scuturi.
Iau lacrimile orbilor şi fac
din ele ochi de veghe-ai lumii-ntregi.
Iau sîngele nevinovat, nu-1 las pămîntul să ni-1 soarbă, şi fac din el o oaste de steaguri şi le fîlfîi de-a pururi vii, pe lume.
Iau tot ce-i suferinţă, tot ce-i muncă, şi le prefac în bucurie şi într-o nouă speranţă...
Eu nu pot fi ucis. Sîntl pretutindeni. Cu toţi cei care suferă şi luptă voi înălţa cetatea din nou. Inlănţuiţi-vă, voi, braţe arse !
Şi, iată, primul zid se şi înalţă !
SE-NALŢĂ OCEANUL
...Şi iată oceanul se înalţă
cu coasta lui lucind din milioane
de răni şi amintiri, smulgînd marama
cenuşii — şi se zguduie văzduhul,
clintindu-şi cărămizile-i albastre,
şi, plăgile surpîndu-şi, îi răspunde
fratele Hiroshimei : Nagasaki,
cu golful lui cătuşă-n loc de brîu,
şi sora-i roabă şi ea : Yokohama,
Shimonoseki, iadul de furnale,
cu mii de coarne împungînd tăria,
dragoni de-aprins metal, ce-şi ondulează
solzi de pucioasă, de venin şi fier...
Şi hohoteşte marea cea mai mare din cîte sînt, înaltă pîn' la cer*
171
Marea Sudorii,-amară şi sărată, mereu crescînd din rîuri milioane ; din vadu-atîtor chinuite frunţi : de minieri ce-şi scuipă la Jawata plămînii ; de ţărani, stînd îngropaţi ca nişte zei ai foamei, pîn' ia brîu, în tristele plantaţii de orez ; de sclavii japonezi din Okinawa, de palii oameni-cai ce trag la ricşe pe ocupanţii-n perne răsturnaţi... Şi oceanul, nechezînd, se-nalţă cu furie, spre cer zvîrlindu-şi şaua, şi oceanul scînteie de zale, de zale şi de trîmbiţi, înspumate, de gurile-i turbate, infernale —
şi iată-acum pe asasini se-abate !
Se-ab>ate oceanul pe-asasini, ştrigînd spre. rîurile de desculţi* spre cei nevinovaţi, tăcuţi şi mulţi :
— Luaţi-mi armele, izbiţi în ei ! întreaga mea otravă, tot veninul, turbarea mea luaţi-o din adîncuri, amarul meu, veninul meu perfid,, prăpăşţiile-mi negre-ale mîniei !
Priviţi-mă ! Arterele-mi deschid,
să curgă tot veninu-mi, să-i"înece' !...
Şi urlă oceanul înspumat :
— Să plece ucigaşii !
Şi-şi zvîrle-n hohot armele la mal !..,
SURÎSUL PESTE MOARTE
Pentru Chieko Watanabe
Şi iată-aud acuma glasul celor
trecuţi prin flăcări < .
cum se-mpleteste într-un singur glas,
un singur glas sunînd cum sună fierul*
cum sună stolurile de oţel fierbinte
şi fiecare glas e ca o sabie
încovoiată care se-nvîrteşte
deasupra ucigaşilor, sclipind—
şi toate împreună se înalţă
peste cenuşă ca un nimb al vieţii...
Şi iată-le (o, vulturi mari şi-albaştri, suiţi, suiţi !) cum prind să se rotească, cum se rotesc crescînd fără-ncetare, cum se răsfrîng în ocean, săpîndu-i mari guri rotunde, veşnic rotitoare,
173
ce dau porunci talazului să crească, să suie stîlpi de trombe pin' la stele, ca să măsoare înălţimea Crimei.
Şi iată cum
zbucnind deodată ca din milioane
de arcuri zbîrnîind —
ca milioane de săgeţi, sărmanii
se-adună într-un singur snop de fier,
ce se roteşte pe pămînt de strajă,
cu ochi de raze lungi zvîcnind spre tîmple,
şi îndreptaţi mereu spre ucigaşi.
Şi vin desculţii, ne-ncetat, sorbind
cu-o nemaiîntîlnită sete cerul,
ca pe un vin din struguri de azur.
Şi cei mai mulţi nu de pe creste-apar,
ci din adîncul văilor, dini, neguri,
acolo unde munca naşte-n chinuri
o zeitate-n veci nepieritoare :
Speranţa-Luptă,
Visul de ne-nfrînt,
Speranţa ce se-nalţă ne-ncetat,
Speranţa care nu poate să fie
ucisă niciodată,
Speranţa pentru toţi cei strînşi în lanţuri.
Şi cei mai mulţi se caţără din văi,
din văile unde-s cărbunii beznei,
pe care milioanele de oameni
îi scot scrîşnind, mereu ameninţate
de rînjetul mitralierei,
îi scot gemînd de veacuri, ca să stoarcă
din ele sîmburi lungi de diamante, lungi lacrimi de lumină-ncremenită, o rouă ce li-i smulsă ne-ncetat şi care-mpodobeşte sînii crimei şi răcoreşte Demonului chipul.
Şi iată,
un sărac cu trupul gol
de bronz şi-nalt pînă la cer, cum e
doar zeul uriaş din Kamakura,
un om sărac
îşi spintecă obrazul,
îşi spintecă obrazul, deschizîndu-şi
cincizeci de guri — şi sîngele nu curge...
cincizeci de guri pe care le îndreaptă,
ca pe cincizeci de peşteri infinite
spre cele patru zări,
şi dă un strigăt,
un strigăt ca un tunet bubuind,
mult mai puternic decît glasul bombei :
— Hei, fraţi ai mei !
Şi ocean spre ocean îl duce, vuind, ca pe-o corabie purtată de-un fulger,
din continent în continent, şi munţii, legînd ecouri de ecouri, fac să se rotească strigătul în jurul pămîntului, şi pe pămînt, trecînd din ţară-n ţară, străbătînd văzduhuri, pe unde glasul omului e liber şi se-nfrăţeşte cu al ciocîrliei... şi străbătînd prin ţări unde văzduhul vărgat e şi s-aude zornăind
174
175
ca lanţurile,
şi unde chiar şi luna aurită e o ghiulea...
— Hei, fraţi ai mei !
Ca la un semn,
uzinele întregului pămînt,
pădurile şi fluviile,
secerătorii aplecaţi pe spice,
tăcuţii înţelepţi
ce vor să prelungească
bătaia inimilor omeneşti -—
şi-ntorc deodată faţa spre faţa Hiroshimei,
Sfîntă milă,
şi tu, mînie,
solidaritate
a celor mulţi şi tari,
şurîsuri blînde,
salut, o, miliarde
de inimi fîifîinde ce răspundeţi !
— Hei, fraţi ai noştri ! Sîntem lîngă voi !
şi cellalt ca de fildeş însorit (priveşte, Demone, şi-nmărmureşte)
se-nalţă Hiroshima, lin surîde
(oh, zîmbetu-i care-a trecut prin moarte !...),
surîde Hiroshima, scut punîndu-şi
deasupra leagănelor braţu-i ars,
surîde Hiroshima şi arată
cu ochii-i negri către ucigaşi —
şi-mparte arme, arme ale vieţii,
pe care ucigaşii nu le văd,
pe care nu le pot zări vreodată,
semnale şi stindarde,
lumini cu căşti înalte de văzduhuri,
urmate de-amintirile desculţe,
de nevinovăţiile ucise,
lumini ce-n bezne dînd, înaintează,
lumini ce-naintează surîzînd...
Hiroshima—Bucureşti, august 1 9 5 6 —august 19 5 8
Se-nalţă oceanul şi salută
şi fluturii cenuşii-au tresărit...
Şi-acum, te uită :
din propria ei plagă răsărind,
ţîşnind înaltă ca dintr-un vulcan,
ca dintr-un trandafir de scrum fierbinte,
se-nalţă Hiroshima peste lume
(oh, chipul ei, care-a trecut prin moarte !).
C-un ros obraz la fel ca faţa lunii
176
ORATORIUL ELIBERĂRII
(1959)
PERSONAGII
1. POVESTITORUL
2. AMINTIREA
3. LIBERATORUL
4. CĂLĂUL (luînd, rînd pe rînd, înfăţişarea diferitelor calamităţi : zbir, beznă, temniţă, foamete, rege, moarte) ECOURILE
COR
COR VORBIT COR DE COPII
ORCHESTRA
Azi. Pace. Sjirşitul unei zile îmbelşugate. Bărăganul : ultimele sunete ale muncii. Rostogolitul undelor Dunării. Majestuoasă, răsuflarea împăcată a mării. Foşnetul pădurilor în care se aud ultimeU ciripituri ale păsărilor ce vor adormi. împletindu-se cu acestea, vuietul din ce în ce mai îndepărtat al oraşelor, poleite pe nesimţite de o lumină nouă. Se-cera lunii. Linişte. Pauză aproape imperceptibilă, apoi :
CORUL
(amplu, cu seninătate)
Vreme de astăzi, pace, o, muncă
încununată de spice !...
Iată, veni secerişul cel paşnic L.
183
Vreme-a culesului, toamnă de aur, linişte-a spicelor grele, binevenită fii, toamnă de aur, toamnă vegheată de stele.
ECOU (glasuri de copii)
De roşii stele !
ALT ECOU
(glasuri de femei)
De roşii stele !
ALT ECOU (glasuri de bărbaţi; puternic)
De roşii, eternele stele !
POVESTITORUL Cîntaţi,
cîntaţi mergînd înainte
cu faclele roşii ale snopilor.
(puternic subliniat de orchestră)
Dar nu uitaţi !...
UN ECOU Dar nu uitaţi !...
ALT ECOU Dar nu uitaţi !...
POVESTITORUL
Dar nu uitaţi ce-a fost pin-a rodit bucuria.
COR VORBIT
(sacerdotal)
Apropie-ţi pasul, făptură ţîşnită
din undele-adîrici ale Luptei !
Apropie-ţi pasul, copil şi iubită,
ţîşnită din marea Durerii!
Apari,
pavăză,
armă,
şi strajă !
Apari,
furioasă
şi blinda !
Cu genele tale de suliţi,
cu ochii mai mari decît cerul,
apari, strajă prietenă !
COR ŞI ORCHESTRĂ Apari, Amintire !
COR VORBIT
Ca să cunoaştem preţul de aur
al secerişului nostru,
ca să cunbaştem preţul de astăzi
al Bucuriei,
apari, Amintire !
184
185
ORCHESTRA ŞI COR FĂRĂ CUVINTE (sunete de oceane rostogolindu-se)
AMINTIREA
(impetuos )
Iată-mă ! Sunt !
ORCHESTRA
(meditativă, apoi)
AMINTIREA
Ia-mă de mîna şi vino cu mine, povestitorule.
POVESTITORUL Unde mă duci ? Spune ? Unde ?
AMINTIREA
în ţara asta cum a fost cîndva,
cînd bieţi secerătorii culegeau
nu boabele de grîu, ci lacrimi mari,
cînd domn erau călăul şi gîrbaciul...
Cînd ne mureau copiii cei mai buni,
pentru ca liberi să fiţi cei de azi
şi somnul blînd şi drepţi să crească pruncii.
Vino cu mine ca să vezi ce-a fost
şi să auzi. Priveşte. Ce vezi ?
POVESTITORUL
E noapte. Nu văd. Dar aud un glas.
UN ECOU
Noapte, noapte, noapte-amară, noapte lungă, noapte fiară, noapte ce ne strîngi în gheară, noapte, noapte... noapte peste-ntreaga ţară.
ALT ECOU Biată ţară !
UN ECOU
Nu luceşte-o stea, nu lună, întunericul s-adună, lanţuri grele-n beznă sună, Sună, sună... Trăsnetele se adună !...
ORCHESTRA
(sugerînd clipele premergătoare furtunii)
AMINTIREA
Priveşte. Parc-a scăpărat ceva... Ţi-i mîna rece. Spune, ce zăreşti ?
POVESTITORUL
Nu e lumina lunii, nu sunt stelele,
nu-i soarele ce luminează ţara,
ci e războiul care pîrjoleşte,
şi sabia călăului ce fulgeră
şi gura-i de pucioasă care spune :
186
187
CĂLĂUL
Să nu mai fie soare-aici nicicînd.
Soboli să fiţi, popor ce se tîrăşte,
bătrînii să muncească pentru mine,
iar tinerii-n războiul meu să plece,
să facă scrum din soare — sau să piară...
(ropot de tobe) CORUL
(ca un cîntec de leagăn şi de mormînt)
Cine o să mai învie ochii tăi de cer curat, palidă copilărie, miel tăcut, înjunghiat ?
ECOU
(cor de femei; sfîşietor)
Oh, floare-a noastră, cea mai crudă floare, oh, inimă rămasă fără soare, oh, grai sărman, rămas fără cuvinte, nepricepută gură...
(mai departe,  cîntec fără  cuvinte,  un murmur tragic cîntat cu dinţii strînşi)
POVESTITORUL (cu indignare)
Unde-i răzbunătorul, unde e,
unde-i Dreptatea ? Spune-mi, Amintire.
AMINTIREA
Priveşte-o. Luptă, urmărită. O vezi ?
POVESTITORUL O flacără văd.
CORUL
(semeţ)
Ca un şoim de pară !
POVESTITORUL Văd o lumină doar.
CORUL Toţi o-nconjoară !
AMINTIREA
Toţi o-nconjoară
da, toţi o-nconjoară.
S-o apere mulţimile-o-nconjoară,
pe cînd călăul s-o reteze vrea.
O vezi ?
POVESTITORUL
O văd, o văd. < i * E flacără.
188
189
AMINTIREA (ca o vîlvătaie ce sare peste ea însăşi — de fiecare dată mai sus — de trei ori)
E OM ! OM ! OM !
POVESTITORUL
Care ţi-e numele, văpaie sfîntă ? Rosteşte-1, să-1 cunoască Universul !
UN ECOU Liberator !
ALT ECOU Partid !
ALT ECOU Popor !
ALT ECOU Partid ! Partid !
AMINTIREA
Priveşte-1 bine. Luminează noaptea cu mii de fluturaşi, pe care scrie :
COR VORBIT
„Pîine, Pace, Libertate !" „Pîine, Pace, Libertate !" „ Pîine, Pace, Libertate !".
(după invocarea imperativă a acestor cuvinte, motiv orchestral, sugerlnd liniştea aparentă, apoi — un trăsnet)
POVESTITORUL
Oh, iată iar Călăul. Vorba „Pace"
îi surpă jeţul, îi încruntă zbirii.
Aleargă după flacăra luminii,
s-o-nece-n marea nopţii furioase.
Şi ce văd, vai !
Căzut-a cineva...
Cine-i femeia ?
Pletele i-s negre
ca penele de corb.
Cine e, spune,
să spun mai departe !
Mîndru i-e chipul.
Văd şi butucul.
Te uită,
o duc spre butuc. Merge spre moarte.
AMINTIREA Fără de teamă, merge spre moarte.
190
191
COR VORBIT
Strînsă-ntre crucile încîrligate, dreaptă-ntre crucile încîrligate, merge spre moarte. Spre moarte, spre moarte !...
POVESTITORUL Dreaptă-i.
Călăul, proptit în secure (vai, cum sclipeşte securea, ca luna,
ca luna ce-alunecă peste morminte,
nepăsătoare), :
călăul proptit în secure-i şopteşte :
CĂLĂUL
încă nu-i prea tîrziu.
Dă-ne un nume,
un nume doar spune
şi peste grumaz (cît de alb ţi-e grumazul), nu o să cadă sărutul securii. Braţele pruncului or să-1 înconjure.
AMINTIREA Te uită. Stă mută, stă mută... (pauză încordată) Dar nu !
ORCHESTRA (colocviu sfîşietor între viorile care plîng, sugerînd sentimentul matern, şi instrumentele de suflat sugerînd sentimentul datoriei)
POVESTITORUL
Buzele-i freamătă,
buzele-i freamătă !
Auzi,
a strigat :
ECOU
; (vehement)
\
\ Trăiască Partidul !
i
i
ORCHESTRA
(motiv orchestral: repercutarea ecoului din stincă-n stîncă,  din   ocean   în   ocean,  din  seminţii  în seminţii.   Talazuri pînă-n  stele.  Apoi,  linişte încordată)
\ POVESTITORUL
l
| Oh, de-aş putea să-ntorc repede capul,
să nu văd, să nu văd, să nu văd !
AMINTIREA Sunt lîngă tine. Priveşte.
POVESTITORUL
Călăul ridică securea ! A fulgerat.
ORCHESTRA
(sunet încordat, de tobă, sugerînd căderea capului.  Pauză. Apoi...)
192
193
ORCHESTRA ŞI COR FĂRĂ CUVINTE (,.. un vaier al tuturor copacilor lumii rămaşi în picioare, pentru copacul doborît)
AMINTIREA
De ce întors-ai capul ?
N-ai văzut
tot ce se cuvenea...
POVESTITORUL Oh, povesteşte-mi tu, stăpîna mea...
AMINTIREA
Din sîngele nevinovat, ţîşnit-a un om, şi încă unul, o mie de-oameni sîngele-a născut. Pornesc la luptă, iată-i...
COR VORBIT
O mie de capete,
o mie de-oameni noi, mai drepţi ca spada, trasă din pîntecul înfiorat al tecii. O mie de flamuri
ce nu se văd, dar luminează ţara, o mie,
de luptători pe viaţă şi pe moarte, toţi pentru viaţă, împotriva morţii,
o mie
de luptători în locul celui dus, în locul fiecărui luptător căzut, a zămislit norodul înc-o mie ! O mie
de luptători trimişi de cei umili
s-alunge bezna, moartea şi războiul
şi să răzbune lacrima şi chinul.
Pornesc la luptă, iată-i,
cu ceilalţi împreună
şi-i întovărăşesc
toţi ochii plînşi de veacuri.
(crescendo cu fiecare vers)
li văd cum trec neînfricaţi de gloanţe, de cazne şi de fiarele închisorilor, cum zvîrle-n beznă boabe de lumină, cum spintecă-ntunericul cu pumnii, cum săgetează noaptea cu rachete ce zboru-şi iau din darnicul lor sînge.
AMINTIREA
Un codru de fiare-i pe urmele lor. Auzi-le paşii...
(sunetele unei goarne surde)
POVESTITORUL (cu oroare şi furie)
Chipuri hidoase de fier, ochi de-otravă, făpturi ale beznelor, cum vă numiţi ?
194
UN ECOU
(acesta,  cit şi ecourile  următoare, ' răspund foarte repede şi maşinal, ca un apărat de înregistrare a cifrelor)
Minciună.
ALT ECOU Trădare.
AL TREILEA Tortură.
AL PATRULEA Moarte.
{sunetele goarnei se înteţesc. Mînioase, cornuri de vînătoare. Trăsnete.)
AMINTIREA
Ascultă lupta dintre zi şi noapte, cumplita luptă surdă-n care omul dă ochi cu Fiara şi cu fierul laş. Ascultă glasul blestemat al Fiarei :
CĂLĂUL
Un nume dă-ne, Sîrbu Filimon, şi eşti mai liber decît ciocîrlia ce se avîntă ciugulind din stele.
(sfîrîit de aripi săgetînd înaltul cerului, triluri de ciocîrlii)
CĂLĂUL
Un nume dă-ne, Sîrbu Filimon. Spune-1, ascult :
UN ECOU
Partidul să trăiască !
(imediat, subliniind sacadat cuvintele, răpăit de m\ ir aliere)
CĂLĂUL
Un nuine, doar un nume, Donca Simo î
ALT ECOU Partidul să trăiască ! (răpăit de mitraliere)
CĂLĂUL
Un nume, Petre Gheorghe, dă-ne unul, şi-o să mai vezi de zeci şi zeci de ori albastrul mării, pomii grei de floare şi faţa de fecioară a luminii. Un nume pentr-o viaţă : viaţa ta !
Un nume pentru mii şi mii de zile î
ORCHESTRA
(sunete îndepărtate de harfe, glasuri de femei ca & irezistibilă chemare, suavă, plină de melancolie)
196
197
1'
CĂLĂUL Un nume doar !
AL TREILEA ECOU Partidul să trăiască ! (răpăit de mitraliere)
ORCHESTRA
(lamento, la început, apoi crescînd din ce în ce si transformînd jalea ajunsă pe ultimele creste într-un vuiet nesfîrşit, care aşteaptă un semn ca să se prefacă în forţă)
POVESTITORUL
Cu dinţii-i de mitralieră, bezna mai seceră lumina, mai ucide. Dar fiii soarelui, vitejii jioştri, învestmîntaţi în zale de-auroră, înaintează neînfricoşaţi... Un zîmbet au, de parc-ar auzi de undeva o trîmbiţă-a victoriei, o taină minunată a vieţii... Ce-aud vitejii noştri ?
(în tot timpul cît sînt spuse cuvintele de mai sus, un vuiet ca al unui rîu de fier)
AMINTIREA
Cu oştile-i )de raze, Aurora,
trecînd prin noapte şi prin ploi de săbii,
se-apropie de inimile noastre.
(zvonul unei mari bătălii ce se dă în apropiere)
CORUL
Se-apropie, se-apropie lumina, izbind în noapte, mîngîind copiii, se-apropie, se-apropie lumina,, trecînd prin norii negri ai îbătăliii ! Lumina sfîntă, o, lumină sfîntă, trecînd prin gloanţe sîngeră şi cîntă, şi cîntă ! şi cîntă ! şi cîntă !
POVESTITORUL
Din greul lui palat cu stînci de beznă rînjind călăul strigă :
CĂLĂUL
îmi pun coroana, iată,
coroana mea de aur,
un neînfrînt castel cu metereze,
păzit,
de mii de străji turnate în oţele, de mii de braţe, grele de inele, îmi pun coroana şi întorcîndu-mi capul un pic,
o fac să strălucească
mai înspăimîntător decît
o mie, şi-nc-o mie, şi-nc-o mie
de paloşe
198
199
cu buzele-nsetate de sînge !
Cine îndrăzneşte s-o atingă — vie !
(foarte scurta pauză, apoi vuiet de luptă apto-piindu-se din   ce în ce.   Pe urmă,   paşii gărzilor muncitoreşti,   îndreptîndu-se   încadrate   de şuierul gloanţelor, spre palat.)
POVESTITORUL
De plumb e încă noaptea şi haină... Cu piepturile goale, fiii vieţii se duc tăcuţi spre vizuina fiarei. De la Carpaţi şi pîn5 la ţărmul mării un singur glas sînt toţi, şi toţi răspund Ia sacrul nume de LIBERATOR Toţi împreună, sînt fără de moarte. Prin ei grăiesc mulţimile tăcute, ei dezrobesc pe toţi cei strînşi în lanţuri, şi-n lanţuri au murit atîţi din ei... Războiul stă la pîndă să-i doboare, duşmanii lor îşi pun, ca să-i înşele, nelegiuite, mii de obrăzare.
AMINTIREA
îi luminează steaua-n care cred...
(ritmul paşilor devine din ce în ce mai apropiat însă nu puternic)
POVESTITORUL
Oh, inima cum bate, cum mai bate, de parcă în ghiocul ei s-au strîns bătăile de inimi, milioane, ale întregului norod robit.
(scurtă pauză)
Tăcere !... Au ajuns în faţa porţii... Liberatorul bubuie ,în poartă ! Se clatină palatul, ameţit ca de-un cutremur...
(bubuituri)
CĂLĂUL
Cine clinteşte zidurile nopţii ? Cine-a-ndrăznit ? Răspunde ! Dă parola
LIBERATORUL Viaţă !
UN ECOU Viaţă!
ALT ECOU Viaţă !
CORUL Viaţă !
CĂLĂUL Nicicînd !
(cu mînie)
Am un cuvînt : Mormînt !
200
201
CORUL II vei avea !
POVESTITORUL
...Şi celălalt ce-n jurul frunţii are o roată, cine este ?
LIBERATORUL Dar pîn-atunci,
aruncă-ţi ochii-n jurul tău şi-ascultă cum, val de val, mulţimile tot vin, urmîndu-mă, se-ndreaptă către tine să-ţi potopească-n furie palatul.
POVESTITORUL Dar cine-naintează-n rînd cu ei ?
COR VORBIT
Eroii
ucişi de ştreang, de gloanţe, de secure, înmormîntaţi de vii în închisori, ucişi în cazne...
POVESTITORUL Cine e acel
pe fruntea căruia se-ncolăcesc lungi rădăcini de flăcări şi-o încing într-o cunună arzătoare ?
ECOU Doja !
ECOU Horia, Horia !
POVESTITORUL
Şi omu-acela-n negru îmbrăcat, cu pleoape grele, cine e ?
ECOU Bălcescu !
POVESTITORUL
Pe toţi îi văd, pe toţi îi văd mergînd cu viii-n lupta mare, străvezii şi tari precum lumina zilei. Toţi răspund chemării goarnei de asalt.
ECOU 1907 !
ALT ECOU Toţi aici !
ECOU
Ilie Pintilie ! Petre Gheorghe !
202
203
Filimon Sîrbu î Donca Simo ! Roaită !
ALT ECOU
Prezent ! Prezent ! Prezent ! Prezent ! Prezent !
CĂLĂUL
Opriţi-vă ! Opriţi-vă ! Napoi î
LIBERATORUL
în van. Nimic tu nu mai poţi opri. Din matca lor ies rîurile toate şi mă.urmează, aşteptînd să spun o vorbă doar, ca să-şi prefacă apa în şerpi de-oţeî, să te încolăcească. Şi marea vînătă de furii şi-arată-naintînd spre tine c-un bubuit, înăselele de stînci, să te zdrobească ! Fiece munte al ţării un amnar e, ce zămisleşte-un cer de roşii stele. Decapitaţii-şi poartă capii-n mîini, în timp ce împuşcaţii-naintează cu pieptul lor de gloanţe ciuruit şi străbătut de razele de soare ca mii de suliţe scăpărătoare.
Ascultă cum
se zguduie din temelii pămîntul, se crapă zidurile ocnelor, şi nechezînd
(zgomotele unui galop eroic)
încălecaţi de-ai noştri vestitori,
sirepii zorilor se-nalţă,
tără zăbale, sforăind se-nalţă
şi în galop nebun pornesc spre tine,
potop care-n potcoave-o să te sfarme.
(trîmbiţe  pornind  din  toate  zările.  Steagurile autorii pocnind  desfăşurate  în  vîntul  dimineţii care se  iveşte. Galopuri)
POVESTITORUL
Copiii vieţii-acum dărîmă poarta !...
(pauză iluminată)
Oh, ce lumină-a izbucnit pe ţară de parcă Bucuria trîmbiţează, din trîmbiţe de soare... Libertatea,
descătuşată, arma ia în mînă şi-ntreg norodu-o inimă şi-un trup e cu cei ce-au sfărîmat domnia beznei, purtînd în frunte steagul aurorei.
(scurtă pauză)
Oh, Amintire, mîna dă-mi şi cîntă
cu mine-un cînt ce-1 cîntă-ntreg văzduhul
din trîmbiţe şi harfe lungi de soare,
un cînt de biruinţă şi de luptă,
pe care veşnic îl voi asculta :
204
205
CORUL
(fără pauză, ritmul unui marş eroic, unanim)
Luminează, soare, ţara, sus, tovarăşi, arma-n mîini ! Şoimii ţării, comuniştii, sfarmă cuiburile nopţii !
Luminaţi, tovarăşi, ţara, liberaţi-o, fiii mei ! Sună goarnele de luptă, puneţi mîinile pe arme !
Luminează, soare, ţara, sfarmă lanţuri şi cătuşi ! Trîmbiţe, vestiţi lumina Inimile 5nfrînt-au moartea !
(Azi. Secerişul. Zorii unei zile de toamnă bogată. Bărăganul cu movilele de aur ale griului scăpărînd de rouă. Respiraţia ritmică şi adîncă a mării care precede clipa deşteptării cînd ţărmul o va chema să-i dea săruturile de aur. în depărtare, zvonul ce nu se stinge niciodată, al marilor uzine, al cascadelor, al vieţii. Primele raze ale soarelui şi — deodată ! — glasul ciocîrliilor suind pe ele în spirală ca nişte vrejuri fulgerătoare. Firea întreagă ascultă cîteva clipe, încremenită, zborurile de sunete aproape nefireşti.)   Apoi, ca  de argint :
CORUL COPIILOR
Fii slăvit, izvor al păcii, Soare ce ne dai lumini, tu ce sui căldura vieţii în copii şi-n rădăcini !
CORUL FEMEILOR
Fii slăvită-n veci, lumină, Pace-n veci slăvită fii, tu ce creşti copiii noştri, spice-nalte, aurii !
CORUL BĂRBAŢILOR
Fii slăvită, Libertate ! Slavă celor ce-au luptat, ca să cînte ciocîrlia în văzduhul liberat !
COR GENERAL
Slavă, slavă, pururi slavă, celui ce ne-a dezrobit ! Slavă, slavă, pururi slavă neînvinsului Partid !
(Cîntecul creşte la nesfîrşit. E un cîntec al biruin-tei, vestind asalturile imediate şi pe cele viitoare. Ostile zorilor se alătură uriaşei respiraţii melodice, izbucnind de pretutindeni. Sunetele noilor oraşe suindu-şi harfele de piatră spre cer; ale marilor uzine, ale hidrocentralelor, ale sirenelor muncii. Cîntecul nu se isprăveşte niciodată. El poate fi auzit şi după ce cîntăreţii vor fi tăcut.)
Sinaia 19 5 9
206
CÎNTECE ÎMPOTRIVA MORŢII
(1963)
PROLOG
Ştiu, Moarte, nu eşti singură. Mizeria
de-atîtea ori ţi-i geamănă, încît
mă-ntreb : tu o conduci sau ea te-ndrumă ?...
Iţi seamănă ca două picături,
ca două lacrimi de spălătoreasă
ce se apleacă pe sicriul albiei
în care nu-şi dă seama ce mai spală :
cămăşi sau giulgiuri, pruncul nou născut
sau pe bătrînul mort ce nu mai cîntăreşte
mai mult decît un prunc.
Nu, nu eşti singură. Luceşte
privirea ta lividă, ameninţătoare
şi-atîta de nesigură, în ochii Tiraniei
ce trăieşte doar ucigînd.
Nu, nu eşti singură,
211
Nu, nu eşti numai una. E faţa ta o prismă
cu mii de-oglinzi, cu mii de patinoare,
cu trape şi cu ochi adinei de mlaştini,
cu arbori telepatici care-ascund
în ramuri ştreanguri, împletite din
făgăduieli magnetice-orbitoare,
din vipere electrice-mpletite
cu fire lungi de lună, ştreanguri care
sortite sînt să fie coliere
la gîtul tău de marmori străvezii,
Candoare, şi la gîtul tău fragil,
Naivitate, nu o dată frînte
de labele înmănuşate ale
Perversităţii.
Nu, Moarte, nu eşti singură... Zbîrcita
Meschinărie, trupul său de gnom,
cu degetele-i scurte, ar vrea să facă
din fiecare om o stîrpitură,
ar vrea să calce, să chircească, să sfărîme,
să facă ploşniţe cu-aripi din toate
aceste rîndunele, care
unesc pe oameni şi înalţă cerul :
din inimile mîndre omeneşti...
şi-n locul lor, s-aşeze-un vierme palid...
un vierme de pămînt, de seînduri ude...
...Şi-apoi şi Foamea... Foamea dirijată, şi controlată cu-aparate radar, tăcuta Foame, Foamea ce-i lăsată cu bucurie să se tot întindă, amara Foame, Foamea ce se naşte din pîntecul imens de vîlvătăi
şi fum al piramidelor de grîu
şi de cafea, aprinse la un semn
al unui pumn de oameni prea sătui...
Nu, Moarte... cine-a spus că ochii tăi
sînt două peşteri fără de sfîrşit
îngreunate de-o.adîncă beznă
ce iscă numai beznă ? Ştiu,
ştiu, Moarte, n-a avut dreptate... ştiu...
Invidia fiică ţi-i şi ea, şi nu e neagră. Verde este ca fierea, verde şi înecăcioasă cum e pupila verde a pucioasei, cum e pupila verde a pisicii sălbatice, şi verde cum e verde cocleala, ce se zămisleşte numai săpînd în pielea bronzului, într-una. Dar Lăcomia ? Nici ea nu e neagră. Ce roze fălci şi cît de lustruiţi aceşti obraji, ca două uriaşe şi însorite, calde hemisfere ! Şi ea, şi ea-i fiica ta, o, Moarte. O ştii prea bine, ţi-e şi ea fiică, deoarece-n statura-i se ascunde nu numai un stomac, ci milioane, şi-n fiecare, hrana şi căldura a milioane de înfometaţi...
Ştiu, Moarte, nu eşti singură. Atîtea odrasle ai, şi-atît de credincioase, şi-atîţia slujitori, încît adesea te pierzi în ei sau printre ei — sau ei se pierd în tine. Nu poţi fi lovită şi doborîtă-atîta de uşor. Statura
212
213
ţi se întinde uriaşă-n văi,
şi ca sa te privim în ochi o dată,
pe tine, doar, teribilă, dar una,
noi trebuie să curăţăm pămîntul
întîi
de-odraslele şi slujitorii tăi.
CA SĂ POT APĂRA
Ca să pot apăra mai bine această viaţă,
veniţi şi perindaţi-vă prin faţa mea,
voi, fonixi transparenţi, victime
rechemate din camerele de gazare.
Voi care, ani de zile, aţi ieşit,
c-un foşnet surd de groază prin
gîtlejele oribile-ale coşurilor
de crematorii —-
reînviaţi, împrumu tîndu-mi
ultima voastră şoaptă,
transmiteţi-mi întreaga voastră spaimă,
nedumerirea, lacrima, atunci neputincioasă,
acuma explozivă.
împrumutaţi-mi rîurile-aprinse ale sîngelui vostru,
ca nişte cai sălbatici, refuzînd să se prefacă-n fum...
215
Nu-mi daţi un uragan de glasuri devenind un ocean suprauman, ci ajutaţi-mă
să fac să se audă şoapta fiecărui copil, din milioanele de prunci ucişi, şoapta
atît de asemănătoare şi de alta decît a celorlalţi copii.
Daţi-mi această lună mică de cîrpă a copilului,
rostogolită cu el odată
în pojarul cuptoarelor.
Această mică lună de cîrpăy
pe care pruncul,
mergînd neştiutor spre moarte,
i-a-ntins-o, surîzînd,
călăului,
spunîndu-i :
— Poţi să te joci cu ea pînă mă~ntorc...
Să reînvie,
ca să transpară şi să palpite pe această hîrtie la fel ca apa morţilor în zare, vara, suflarea ultimă — aici eternă — a bătrînilor,
a celor ce mergeau la moarte bolnavi de inimă, tîrîndu-se în patru labe cu deznădăjduitele lor bărbi. Să se mai dea o dată peste cap, în hohotul de rîs al paznicilor, astmaticii moşnegi ! Şi saltu-acesta
cu adevărat mortal,
să fie viu aici pe totdeauna.
Infăţişaţi-mi
ochii negri, cu scăpărări astrale, ale acelui luptător necunoscut, cu coşul descărnat al pieptului făcut din seceri albe şi care înainte de-a muri s-a mai încăierat o dată : cu leii flăcărilor.
Daţi-mi şi pletele
a patruzeci de fete-asasinate :
plete-mpletite-n cozi de toate felurile,
ca rîurile cînd se-nvolbură sau ca
secara, sau
stacojii ca toamna,
sau ca un cîntec ondulat
de flaut negru.
Şi să nu poată fi un om
pe-acest pămînt
sau pe-orişicare altă planetă
să nu strige,
de groază şi de milă, şi iubire, chiar dacă n-a avut nicicînd o fată : — Dar e chiar părul fetei mele !
Şi daţi-mi chipurile vii
ale-asasinilor
ca să le pot preface în
neant.
Veniţi şi ajutaţi-mă să fac pe omul Om să stea de strajă şi chiar şi-n somn
216
217
să-i fie pletele, cabrate de memorie, mari cataracte
ce cad în noapte arătînd abisul şi izbutesc să facă ziua mai luminoasă.
CONFESIUNE
Te înţeleg mai bine decît mulţi, căci am trăit aceeaşi vreme : ştiu jalea paşilor desculţi, odaia gheaţă, uşa care geme
şi bucuria de-a simţi aripi crescîndu-mi lungi, de azurii cerneluri şi grija de-a putea să înfiripi o masă îngheţată, de mezeluri...
şi spaimele de mic copil, bolind de nervi, şi cerul plin de stele şi stelăria de păduchi foind şi-acel război şi chinurile-acele,
219
castanele sălbatece din pîini,
:şi paiele cu ele-amestecate,
rşi-acele urlete de cîini
murind de foame-n străzile-ngheţate,
şi soba rece, astru de granit, sclipind cu duşmănie, spunîndu-mi : — Este ger cumplit ? Şi ce o să mai fie !...
Fitilul ars al lămpii fără gaz,
şi lecţia rămasă nesfîrşită,
şi geamu-n zori sticlind de-un alb atlaz
întins de mîna iernii aburită,
şi palma dată de un profesor
pe faţa-mi slabă şi cam nespălată
din pricină că nu era uşor
s-avem săpun, decît doar cîteodată.
Te înţeleg mai bine decît mulţi, căci am trăit aceeaşi vreme, ştiu jalea paşilor desculţi, odaia gheaţă, uşa care geme.
STRADA GĂRII 30^
In casa asta-n care — mic — am stat,, să nu mai locuiască nimeni niciodată. Să nu mai locuiască nimeni, niciodată,
între pereţii-aceştia nu cu mult mai largi decît un dric.
Nimeni să nu se mai întindă niciodată
între pereţii-aceştia orbi,
aici, unde, în nopţi de iarnă, obrajii
mi-erau îmbujoraţi
numai de buna zînă Febra,
şi unde-nflăcărata Scarlatină şi Igrasia palida
mă-nvăluiau
în focuri şi-n mătăsuri curgătoare.,.. Să nu se mai întindă nimeni niciodată
221
pe-aceste duşumele
ca nişte rîuri îngheţate
pe care mă-necam de tuse
şi unde adormeam cu-alţi trei, ai mei, alături.
Nimeni să nu mai stea în încăperea
aceasta, fără de ferestre,
doar c-un oblon-acordeon,
pe valurile căruia
în noapte
după ce-1 coboram,
îşi petreceau mîinile nevăzute,
iscînd un cînt de fier,
bezna şi spaimele.
Nimeni să nu-şi mai plimbe paşii
niciodată,
pe sub acest tavan
spre care
rahitici îngeri de funingine
suiau cununi de scrum legănătoare.
Să nu mai locuiască-n veci de veci
nimeni aici ;
pecetluită fie uşa
de lacrimile mari, fosforescente,
ale copilului de-atunci
şi luminată de un fulger
— al meu, de-acum —
pentru ca nimeni niciodată,
să nu-i mai calce pragul...
XX
Veac uituc, veac plin de amintiri (plin de amintiri
ca un zid gigantic plin de trandafiri stelari şi plin de o lepră nemaivăzută),
veac cu pieptul spart, cu pieptul împodobit,
strivit, ciuruit,
de-atîtea decoraţii meritate
şi nemeritate : stele,
explozii, ordine, dezordine, victorii, morminte, primejdii
(cu-cu :
cu-cu ! îmi mai dai un an, o zi, un minut ?...) Veac cu pieptul spart, prin care — cînd tuşeşti — scuipi, vuind, azur, speranţe, talazuri, miliarde de stropi : rînduneîe,
223
bujori, zori, aer condiţionat, avînturi necondiţionate, heralzi ai soarelui, aerosoli, imnuri, cuvinte descătuşate, libertate, iubire, oameni, înainte !
O, veac cu pieptul spart, te-aud tuşind, grohăind şi cu celălalt glas,
scuipîndu-ne, murdărindu-ne,
cu bubuitul tunurilor,
cu perfidia cancerului,
cu plămînii vărsaţi ai flăcărilor, cu
vîlvătăile împrăştiate ale plămînilor,
cu vulcanii tăi atît de activi, radioactivi,
cu lava asasină, cu slava asasinilor,
cu leşie, cu simfoniile stronţiului,
cu strigătele negre ale crimei,
cu geamătul palid al agoniei,
cu plămînii pe care
îi împrumuţi de la oamenii-n lanţuri,
ca să li-i scuipi în faţă.
dar nu peste livezile înflorite,
prăbuşeşte-le, dar nu peste «Cina cea de taină»,
prăbuşeşte-le,
dar nu peste cina copiilor, pe aceştia — nu !
Prăbuşeşte-le, dar nu ca un orb.
Nu ca un orb !
Veac uituc, veac plin de amintiri (plin de amintiri ca un zid gigantic plin de trandafiri stelari şi de-o lepră nemaivăzută) scutură-te, prăbuşeşte-ţi tot ce nu mai trebuie să ţii-n picioare, te-ajut şi eu,
prăbuşeşte-ţi tot ce te-apasă,
nimiceşte-ţi monstruoşii tăi negi explozivi,
prăbuşeşte-ţi plăgile acestea
cu solzi de aur,
prăbuşeşte-ţi plăgile, lepra,
224
OH, ANIMALELE...
Oh, animalele —
cit de frumoase sînt...
Cît de frumoase sînt nu prin
creasta de rubinii căpşuni
a cocoşului...
sau prin blana
de-amurg fosforescent
a vulpii...
sau prin botul, atît de roz şi nepătat de farduri al pisicii...
sau prin eleganţa coamei de cascadă
a calului...
sau prin bunătatea
micului ochi zbîrcit al marelui
elefant...
sau prin performanţele acrobatice nespeculate,
ale atîtor pui de veveriţă, care se-aruncă-n cele mai paradoxale hamacuri de văzduh, şi nu-şi frîng gîtul niciodată,
şi totdeauna uită să facă o cît de neînsemnată chetă... sau prin botul fumegînd, de minunată gospodină, a vacii,
care ne-aduce în fiecare zi, la domiciliu,
în punga ei, rotundă ca o lună de nylon roz
cu nu ştiu cîte zbenghiuri, calea atît de simplă, netranscendentală, a laptelui...
sau prin acest bujor zbîrlit
care păzeşte casa
şi care nu mă latră
decît ca să-mi aducă-aminte
că-i un pui de dulău...
Nu, nu prin toate-acestea,
şi nu prin multe altele
sînt animalele atîta de frumoase...
Ci prin această
fire a lor,
prin caracterul lor,
prin faptul că un cîine
rămîne totdeauna un cîine...
El nu vrea niciodată să fie altceva,
el, după o furtună,
226
227
se scutură de ploaie,
dar nu de blană, nu de el,
el nu vrea niciodată
să pară altceva
decît ce e.
In el poţi, liniştit,
să ai încredere...
Şi calul de asemenea...
El e un cal, căci el
te poate răsturna,
dar totdeauna
numai în felul calului
şi niciodată ca o cămilă, bunăoară,
sau ca un măgar...
Chiar şi bursucul,
pînă şi el, cît e de mic şi gras şi, poate.
prea chibzuit,
el strînge, strînge, strînge
şi iar strînge, fel şi fel
de alimente,
dar strînge doar atîta
cît îi trebuie să iasă
din iarnă,
şi nu mai mult...
el nu exploatează
ceea ce
a strîns...
Dar aţi văzut un cal ambiţios ? Cei de la curse care-ajung întîi ?
Dar e a lor ambiţia ? O, dacă n-ar fi pintenii... De-ar fi să-i laşi în pace, nu ar face decît să pască
şi să privească blînzi, cu înţelegere, şi fericiţi
cum se întrec în goană copiii
sau funigeii duşi de vînt...
sau, poate, s-ar întrece chiar şi ei
ei, caii între ei,
dar fără să le pese
cine-o să iasă
întîiul.
Dar cangurul... ce săritor e la nevoie... cum ne priveşte cu ochii lui isteţi " şi cît de gata-i întocmai ca un chelner priceput
să se apropie în salturi mari de noi,
cu coada lui de frac un pic cam groasă,
să ne servească oricînd
orice-am vrea,
afară de un fel :
de puiul mititel pe care-1 poartă-n şorţ.
El, cangurul,
nu face compromisuri...
Dar antilopa, ia gîndiţi-vă : ea, care are o piele invidiată
228
.229
de-atîtea frumuseţi universale, o piele
mult mai suavă decît un suspin... şi nişte glezne de o delicateţe
ce pot să facă, fără doar şi poate, geloasă nu doar o femeie... ea, antilopa, gîndiţi-vă
şi-apoi răspundeţi : credeţi c-ar putea cu-atîtea daruri să devină în lumea ei o încrezută ? Adică :
să nu mai fie antilopă ?
Şi-apoi, ia spuneţi-mi : oare-aţi văzut vreodată un leu
care să se bată-n piept
răgind «Eu şi iar eu»,
în felu-acesta vrînd să dea să înţeleagă
celorlalţi lei
că el e cel mai tare dintre ei ? Cu neputinţă...
Cînd vrea s-arate că e cel mai tare,
el o şi dovedeşte.
Nu, leii nu pot fi
lăudăroşi.
Dar unii oameni...
PISICUL ŞI FIARA
O crimă s-a produs, mai mică, în noaptea neagră ca un dric : o babă-naltă şi voinică a îngropat, viu, un pisic.
Ucis, pisicu-i în grădină şi-n noaptea neagră ploaia-1 plouă, iar baba ia din oala plină, mîncînd cu mîinile-amîndouă.
Oh, animalele — cît de frumoase sînt...
231
ELDORADO
Să nu tînjiţi Ia aur, să nu-1 vreţi, căci, iată, ei sînt plini de aur
şi-n faţa noastră pier
în secolul acesta
care nu este-al lor.
Cu toate că-n mişcări sînt vii
şi nu sînt nici prea slabi (oricum ai vrea să-i iei),
li-s chipurile galbene de aur ;
o gălbinare stranie de aur
le dă lucirea, strălucirea şi aparenta
glorie crepusculară.
Nici un om sănătos nu poate
să le rîvnească boala...
nici un codru,
oricît de răvăşit de toamnă,
n-ar vrea să li s-asemuie.
Şi nici cea mai sărmană dintre mumii înfăşurată
în bietele-i bandaje —
căci o mumie nu ştie ce-i chinul,
în timp ce oamenii aceştia
cu mari pupile de-aur
simt aţintită asupra lor, întreagă,
ura pămîntului.
Ei au o greutate : cînd bat cu pumnu-n masă, cînd calcă şi
cînd se aşează să mănînce, şi mai ales cînd dorm.
Căci fiecare vis al lor e-un vis apăsător ca aurul.
Sonore li-s vertebrele bolnave,
căci între ele
stau bine-ascunşi
aceşti napoleoni de gheaţă,
reumatismul strălucit al bogăţiei.
Li-i agonia mult mai crîncenă
decît a orişicărui om,
fiindcă li-s plămînii
doi saci de aur greu care-i apasă şi le
gîtuie suflarea.
Şi murîbunzii-aceştia se căznesc atunci
să-şi scuipe greutatea
şi respiraţia le hîrîie, le zornăie,
silindu-se să scape de
neomeneasca apăsare.
Ei ar dori atunci să se prefacă fiecare ban de aur într-un fulg
şi fulgii toţi să se prefacă într-o uşoară zburătoare care să se înalţe, şi să-i dezlege.
232
233
Oh, Eldorado,
roată strivitoare de aur !
O, aur cu sclipiri de salt de leopard, '
pe care l-ai ucis şi care ţi s-a prăbuşit
pe piept
şi-acuma-ţi zace
mereu mai greu pe inimă...
Şi hîrîie plămînii,
respirînd din ce în ce mai silnic,
şi-afară sînt greviştii,
uşori în salopetele de rîndunici j şi numai aurul apasă tot mai greu
în timp ce primăvara BRĂŢARA abia aşteaptă
să sufle-n trîmbiţa-i de luminişuri... |
I
Atîta timp cît pulsul încă-mi bate, e o minune.
E o minune cînd se zbate liniştit ca un pui de tipar sub apa zorilor ce curge lin în toamnă. E o minune-atunci, fiindcă pot munci | tăcut şi liniştit şi cu folos,
ca un zidar
ce chibzuit înalţă ziduri roşii, biblioteci de cărămizi fierbinţi. E o minune-atunci. Atîta timp cît pulsul încă-mi bate, e o minune.
234
235
E o minune chiar şi-atunci cînd bate
înfrigurat,
atunci cînd simt
cum îmi palpită
ca o şopîrlă azurie
ce-mi spune : Fii atent,
păzeşte-te, e o primejdie !
Sau cînd,
chemat de cornul inimii-n alarmă,
zvîcneşte
ca un atac
de mici patrule albastre, mînioase,
gonind independente împotriva
duşmanilor tăi şi ai mei,
Umanitate.
E o minune-atunci.
Neliniştit sau liniştit, o, puls, oricum ai fi, tu-mi eşti brăţară mîndră, o brăţară pe care
nici un miliardar nu poate s-o cumpere, brăţara invizibilă, de-azur încins,
pe care moartea şi duşmanii pot s-o sfarme, dar nu s-o poarte.
COCOŞII ORAŞULUI
Cocoşi ai oraşului,
creasta voastră pune-n mişcare
spiţele soarelui,
smulgîndu-mă din ape de plumb ca pe-o săgeată neaşteptată. Cocoşi ai oraşului...
Dintre transparentele, foşnitoarele-aripi de benzină,
rudele voastre,
claxoanele,
vă răspund.
Cocoşi ai oraşului...
Bună-dimineaţa, sans-culoţi,
vestitori,
rebeli impetuoşi,
cîntînd cei dintîi,
împlinindu-vă neîncetat datoria,
de la-nceput pînă la sfîrşit,
237
voi care faceţi gargară cu beznele,
glasuri mîndre,
nepăsătoare,
decapitate de ghilotina luminii,
şi renăscînd mereu din cenuşa nopţii, din
propria voastră datorie.
Cocoşi ai oraşului,
de mătase, de foc, de victorie,
incendii de aur localizate,
peceţi zburlite,
trîmbiţe civile de pene,
incandescente ape de rubine
în care fîlfîie văzduhul,
semnale ale datoriei,
nepreţuind stropii de aur ai trilurilor,
ipocrizia pisicilor,
chibzuinţă cenuşie a guzganilor,
tîrîitul prudent al bursucului,
ţipătul inoportun al păunului,
coloratele vocalize
ale primadonelor înaripate...
Cocoşi ai oraşului,
cît de aproape îmi sînteţi,
panaşe vulcanice,
limbi ale zorilor
zvîcnite spre cer
din gura cuptoarelor
nestinse nicicînd...
O, voi, cocoşi ai oraşului,
care pîndiţi cu ochii pe jumătate deschişi
ca nişte semilune obosite dar neadormite,
gata să-şi pună cununi de săgeţi,
din care să scapere soarele...
Cocoşi ai oraşului,
astre zburlite, anonime,
brichete în pumnul transparent al dimineţii,
cascade de magneziu
rechemînd din pîlnia infernului
cîrlionţatul cap şiroind de lumină
al lui Orfeu...
aţi suit pe gard, pe zid,
pe fereastra mea,
şi glasul vostru mi-a luminat
roşu odaia :
— Sus !
Şi-apoi din cărămidă-n cărămidă,
ca pe nişte clape de foc,
v-aţi căţărat pe schela
cea mai înaltă
şi, stînd ca nişte flăcări
arteziene
în jurul ziditorilor cu ochii limpezi ce s-au trezit ei singuri cu mult mai înaintea voastră aţi mai cîntat o dată, umflîndu-vă-n explozii de penaje, cu vocile de vijelii de maci, ca nişte sans-euioţi înflăcăraţi, în cinstea lor.
238
r
sau sub
un ocean scînteietor de nea.
ÎNTREBĂRI
Mă-nclin în faţa
marilor monumente,
pe care amintirea le ridică
eroilor, martirilor,
celor care-au căzut pentru ca
din palele-oseminte să se-nalţe
puternicele colonade-mbrăţişate
de iedera suierătoare-a vieţii.
Mă-nclin
în faţa cimitirelor mărunte, pierdute
sub iarba uniformă, sub cîntecul de harnici croitoraşi al greierilor
240
Dar te-ai gîndit la cimitirele
celor scăldaţi în aur ?
Dar te-ai gîndit la cîtâ piatră e
în cimitirele pentru aceia cari
şi după moarte vor să aibă totul ?
Cîtă piatră şi cîte
feluri de marmori, şi cît de alese
şi cu cîtă
grijă tăiate, cioplite, lustruite...
cu cîtă grijă (sfîntă !) aranjate ca
să nu le-atingă
decît pietatea,
doar respiraţia uşoară
a florilor...
Şi ce cavouri,
ce coifuri de bazalt,
cu trepte, cu unghere şi cu bănci,
de piatră (sau de porfir) şi cu
dovlecii de aur ai lucarnelor
şi cu ferestre străjuite de
lungi vrejuri de grilaje împletite,
pentru ca nu cumva
palele mîini de lună cleptomană
să fure-un răposat...
Ce piatră şi cît loc şi ce sforţare
ca să clădeşti aceste case zdravene, solide..
căci e-o sforţare,
241
făcută nu de îngerii ce le păzesc, ci, totuşi, doar de oameni, de mîini de oameni care...
Ei, da : de mîini de oameni care mai locuiesc pe faţa întregului pămînt, în încăperi cu sparte-acoperişuri,
prin care ghilotina toamnelor îşi lasă-n voie
cuţitele vibrante ale ploilor...
în mahalale unde piatra
e-atît de rară încît
o foloseşti drept pernă...
în şubrede colibe care stau
cu boturile pe labe, ca nişte
dulăi ce fumegă de umezeală...
în bietele bordeie de tinichea
pe care vîntul
le clatină întocmai ca
pe nişte felinare sparte,
şi unde geamgiii nu au ce căuta, fiindcă
nu-s locuri pentru ferestre...
Oh, spunermi, poat£ ştii :
de ce atîta piatră
strînsă, îngrămădită,
şi pe atîta spaţiu,
în cimitirele baroce...
şi — printre oamenii cei vii -
de ce atîta moarte-nghesuită
si orata să-i sufoce ?
O, VIAŢĂ
O, viaţă, nevăzută undă, cea care vii, cea care treci, aşa-i că unda ţi-e rotundă, aşa-i că nu mă laşi în veci ?
Aşa-i că nu dispari, ci-ntr-una doar te roteşti, de plumb şi cer, rostogolind ca marea luna în valuri care-n veci nu pier ?
Aşa-i că mă roteşti cu tine şi că o să trăiesc şi eu în lumile-adolescentine ce vor veni mereu, mereu ?..
243
r
Oh, ia-mă-n braţele rotunde, ca pururea să povestesc de lumile ce-ascunzi, profunde,, de cele ce se prevestesc.
FLĂMÎNDUL CARE-MPĂRTE PI INI
Lui Jozsef Attila
Noi nu-ţi mai folosim întru nimic. Ne foloseşti
şi astăzi, ne hrăneşti tot tu
cel care ai trăit
flămînd,
înfrigurat,
flămînd de toată foamea lumii, înghiţind cu noduri
ciorchini imenşi de lacrimi,
respirînd văzduhul greu de fum şi fulgere
al unui timp cumplit.
Tot ceea ce îţi spun acuma nu-ţi mai foloseşte întru nimic.
Căci tot tu eşti cel care vii spre noi
245
(noi nu-ţi mai sîntem de folos întru nimic) aproape gol,
cu mica ta maşină de scris,
cu mitraliera ta civilă,
din care degetele tale lungi şi tremurînd
de electricitatea foamei tuturora,
nasc ploi, semnale, salve, cai în tropot,
lungi herghelii de grîne cu coame răcoroase,
arteziene linii de-uzine adînci, solare,
şi rotitoare milioane
de pîini, pe care ni le-mparţi,
fierbinţi planete una după alta,
tremurător scoţîndu-le
ca dintr-un larg cuptor
din pieptul spart de febră.
Oh, de-ai dormi...
Dac-ai dormi de douăzeci şi cinci de ani şi dacă m-aş putea apropia de tine, pentru-o clipă, să te mîngîi,
cu legănatul blînd al inimii... Dar nu...
Eşti cel care-a luat pe umeri
durerea lumii-ntregi,
eşti cel pe-a cărui faţă plînsul
a devenit un orbitor cristal de săbii,
eşti marele flămînd ce-aduce pîini
şi nu se-atinge de nici una
dintre ele.
Plin de făina stelelor,
eşti tu cel care vii mereu spre noi.
ECOURI...
Spre seară,-n pădure...
De undeva, de departe
simt bubuit greu de tunuri.
Scutură zarea covoare albastre
săltîndu-mi auzul.
Un arbore se apropie
de umărul meu
ciulindu-şi urechile.
Zarea-mi arată sînii-i de obuze,
pulpele grele, de plumb,
acoperite c-un şal lung de umbră,
dinţii scăpărători
de bandă de mitraliere
şi între dinţi
un fir de iarbă pălită.
247
încet se-nnoptează... Aud cum respiră pădurea, Ia gît cu arterele albastre ale pîrîului.
Cu fruntea senină,
trece-o femeie voinică
pe umăr c-un coş
din împletituri de lumină,
cu o cicatrice
ca o gropiţă-n obraji,
cu pruncul de mînă.
Din coşu-ncărcat
cu mere rotunde,
un măr dintre cele mai vesele,
cu gene de rouă,
pe frunte
cu două frunze ca două şuviţe
subţiri, străvezii,
rîzînd se rostogoleşte
umpli nd de parfumuri ecoul.
Femeia se-apleacă,
ia mărul,
şi sînii-i o clipă iviţi, străluminează pădurea ca două ecouri rotunde-ale lunii...
Femeia începe să cînte.
CEEA CE UCID ZARAFII
Vreau să scriu c-aş vrea un sicriu, un sicriu,
dar nu pentru oameni, ci pentru ceea ce ucid unii oameni, în fiece zi...
Un sicriu aerian, transparent, fără panglici, fără dantele, în care s-aştern tot ceea ce ucid unii oameni în fiece zi :
ruşinea cu faţa ei palidă,
omenia tremurătoare cu trupu-i de trestie,.
profilul de lacrimă al milei,
tăcuta demnitate,
liniştea oamenilor bătrîni,
249
încrederea pruncilor în înţelepciunea celor vîrstnici.
Ei, şi-apoi ?
Şi-apoi, să nu cobor sicriu-n pămînt,
ci să-1 ridic sus, peste lume,
cu toate tremurătoarele, mutele, acuzatoarele
lui oseminte,
sunînd la fel armelor
şi să vă-ngrop
sub luminile lor,
asasini !
COPILUL PIERDUT
Am patruzeci şi opt de ani şi asta-i foarte bine. Păcat doar de acest april ce parcă nu-mi mai vine.
Păcat doar de acel copil ce nimeni n-o să-1 ştie care priveşte dintr-un iaz de-oglindă fumurie
spre tîmpla-mi dreaptă grea de scrum, apoi spre tîmpla stîngă şi nu se bucură, şi-ar vrea să plîngă, doar să plîngă.
30 aprilie 19 5 9
251
ZĂPADĂ, TINEREŢEA MEA
MORŢII ACEŞTIA
Zăpadă, tinereţea mea, copilărie pală, mută, tu, care eşti lumină, stea ce piere surîzînd, tăcută,
cazi lin pe mîinile aceste şi lurninează-le mereu, pe tîmple aşterne-te şi peste sprîncene, pe obrazul meu,
pe-ntregul trup aşterne-mi, clară, aceste muzicale oşti şi ocoleşte-mi ochii doară, doar ochii — să mă recunoşti...
Morţii aceştia nu mă iubesc.
Ei mă resping cu fruntea lor
rece ca o lună care mă părăseşte.
Ei mă resping cu dinţii lor strînşi.
Ei mă îndepărtează cu frigul
care-i păzeşte ca o nevăzută sabie.
Cu ochii lor închişi,
ei nu vor să mă vadă.
Buzele lor sunt răsfrînte
şi puţin dispreţuitoare
ca un pergament de nedescifrat
Ele spun : — De-acum înainte,
fă-ţi socotelile fără de noi.
Ele spun : nu.
Sau nici măcar atît.
Nu mai spun nimic,
nu vor să mai spună nimic.
252
253
r
Goi ca stîncile,
morţii aceştia se apără de mine
degajînd frigul ostil,
care — mereu crescînd —
porunceşte :
— Indepărtează-te î
Morţii aceştia nu mă iubesc.
Pentru că nu am ştiut cum să-i apăr...
BUNICUL
Nimic în faţă... totul — înapoi...
Şi să se-ntoarcă-ar vrea de unde-odată
mic, cu picioare strîmbe, a plecat —
şi nu mai poate... Nemişcat priveşte
lung înapoi. în faţă e-ntuneric,
şi paşii au încremenit ca-n faţa
unei prăpăstii sau a unui zid.
Şi, orişice ar fi, el nu mai poate
să facă nici un pas. Ca un copil,
priveşte. Singur. Stă ca un copil,
sau ca un orb. Priveşte... nu mai vede...
Lumini fără de vîrstă-i trec prin faţă
şi fîlfîie cu aripi de zăpadă.
Se face frig... Halatul e-o cascadă
ce-i cade peste umerii aduşi ;
alunecă. Şi-i este frig şi-ar vrea
255
r
să strige după cineva din urmă, şi buzele-i rămîn întredeschise, Nu poate. Şi priveşte înainte — şi nu vede nimic...
VIAŢA
Cum să ne strîngem, cum să facem ca-nconjurînd cu milă, cu drag şi cu putere pe omu-acesta care ni-i luat de umbre şi care ne stă-nainte cu braţele ca două arme îrînte —-
să ridicăm
în jurul lui,
din inimile noastre
un cerc de neînvins,
vibrînd de-o viaţă triumfătoare ?...
Cum să izbutim,
noi, care plutim, cînd vrem, deasupra pămîntului,
la mii şi mii de metri,
să smulgem moartea ce-1 îmbrăţişează
şi s-o zvîrlim la înălţimea de-unde
să nu-1 mai poată-atinge ?
t
257
Cum să facem în lumea
gemînd sub munţi metalici cu aripi monstruoase,
să zămislim o mică maşină
nu mult mai mare decît un canar,
cu penele udate-n lună,
cu două aripi de azur,
care s-aducă-n inima bolnavă
bătînd mereu mai stins
şuierul vieţii ?...
Oh, veniţi şi-ajutaţi-ne toţi
să ridicăm
în jurul acestui om,
ce ni-i răpit şi se îndepărtează
tăcut dintre noi,
un cerc de neînvins,
vibrînd de-o viaţă triumfătoare...
DRAGĂ...
Să spun doar atît : dragă —
şi ceea ce am spus, un cuvînt,
să nu ne unească numai pe noi doi,
să nu fie doar o punte
între mine şi tine,
să nu fie o rază doar,
pe firul căreia noi doi
să ne putem preumbla în voie
ca doi îngeri echilibrişti,
cărora nu le pasă de neant
pentru că-şi dau seama că, oricum,
chiar dacă-ar luneca de pe fir,
nu s-ar prăbuşi,
fiindcă i-ar susţine aripile...
Să spun : dragă —
şi-un miliard de mîini să se unească
şi să-ntindă un pod ultramarin,
259
cu nituri de stele vibrante, un pod,
pe care vrăbii de-azur să ciugulească din pumnii copiilor neînspăimîntaţi meiul luminii ;
să spun : dragă — şi cuvîntul să răsune în labirintele reci ale spitalelor, cu oameni care şi-au pierdut speranţa sau care o aşteaptă —
şi să-i aud răspunzîndu-mi : — Mai stai doar puţin, să ne lăsăm halatele şi să venim şi noi, parcă se luminează... Să spun : dragă,
şi milioane de oameni necunoscuţi, cei pe care nu-i voi vedea niciodată, să mi se-arate, aşa cum sînt, ca nişte păsări de iarnă, neapărate, aproape goi,
în zdrenţe de ploaie şi-n ciorapi
al căror vîrf e-ntr-una tras sub talpă,
căci se destramă-ntr-una —
şi-acest cuvînt al meu,
singur ţesîndu-se, dintr-o iubire infinită,
din fire lungi de jale în zale prefăcute,
pe toţi să-i învesmînte.
...Noapte. Şi vîntul ce tîrăşte vaiere
şi-aripi de-azur muiate-n sînge,
şi luna palidă ca un copil minat de stronţiu...
Oh, dragă, dragă... Trebuie,
încă mai trebuie,
să pun cuvintelor coifuri de fier !
AICI
Pe-aceste locuri unde
lumina bate din aripîle-i fierbinţi
deodată pentru toţi.
Pe-aceste locuri unde grîul se preface
în pîine pentru fiecare om,
şi nu-n şerpuitoare fişicuri de aur
ce se strecoară
în cîteva misterioase buzunare...
Pe-aceste locuri unde Iarna
nu este alba umbră-a morţii.
Aici, pe unde vîntul
nu-i o turbată fiară
ce muşcă din pulpana mizeriei.
Pe-aceste locuri unde muncitorii
— gîndindu-se la umbrele pierite
ale desculţilor, şi ascunzîndu-şi lacrima
fac zi de zi mai multe încălţări
261
pentru copiii şi nepoţii-acelora.
Pe-aceste locuri unde înţelepţii
cetăţii nu-şi pudrează părul
cu praf de puşcă.
Pe-aceste locuri unde
minerul pătrunzînd
în zidurile nesfîrşite-ale cărbunelui,
ştie că nu-şi mai făureşte propriul sicriu,
ci taie uriaşe uşi prin care
şi-nalţă zborul, sfîrîind, lumina.
Pe-aceste locuri unde marea nu sărută
picioarele tiranilor.
Aici, unde Carpaţii îmbrăţişează
în fiecare an o frumuseţe
sporită.
Pe-aceste locuri unde stelele au coborît pe-acoperişul caselor. Aici mi-i patria,
aici, unde Republica-i încununată
cu mari cununi de grîu
şi cu văzduhuri, libere pe veci.
RUE PIERREUSE
Liege, într-o toamnă...
Pe unde-apasă plumbul luminii de leşie şi moartea zilnic prelungită, treceam, iubito, îţi aduci aminte... pe strada strimtă,
cu pietrele ca nişte omoplaţi alăturate,
ca nişte omoplaţi de cocoşat
ce poartă-n spate gîndurile mute
şi seara disperată...
pe lîngă zidurile cenuşii în care
luminile îşi aprindeau roşcate
rănile...
pe lîngă strimta casă-n care sus, la mansardă, sta o femeie
cu mîinile umflate atîrnînd...
pe lîngă poarta
sub care un copil îngrijorat
263
cu fruntea grea, de riduri liniată,
şi cu bărbia-n pumni,
sta dus pe gînduri
ca un bătrîn...
pe lîngă vîntul
ce smulse
din bezna unei încăperi un geamăt — De s-ar sfîrşi odată... Pe lîngă odăiţa unde un pumn
zăcînd pe masa goală luă deodată un cuţit, tăind cu deznădejde bezna ca pe o pîine neagră —
cînd izbucni şi ploaia, şi-acoperişurile toate se treziră şi salutară trăsnetul sunîndu-şi ameninţătoare tobele...
I
t
COSIMINO
Cu miile-i de cîrlionţi în soare, cu barba lui caprină, filozof, stă Marcus-Aurelius pe calu-i, cam de vreo două mii de ani, la Roma ; priveşte
cu ochii-i exoftalmici, gînditor,
văzduhu-albastru,
în timp ce armăsarul de sub el
înalţă, cam de tot atîta vreme,
masiva lui copită,
să nu-1 atingă
aceste libelule sau gîndaci
ce-i zboară pe aproape :
limuzinele.
265
O, Ave Caesar !
Umbra-i, odată cu-nserarea
se-ntinde ca un val peste-oceanul
de-asfalt.
Atîtea s-au schimbat...
Luna
plombează cu argint
măseaua cariată
a Coloseului.
Caracalla priveşte
cu fruntea-ngîndurată de o sută
de bice-ale invidiei
la măreţia criminalilor
de azi.
Cu degetul lor mare, arătînd
ţărîna,
ei ucid
în cîteva minute
ele mii de ori mai mult
decît ucis-a el
într-o viaţă
«Recipe ferrum !»
Cine-a strigat ?
Nu-i nimeni.
Suspine trec ca norii...
Cerul
se umple de sînge...
Tibrul se-nvolbură de umbrele flămînzilor de azi
în haine curăţele ;
au lanţuri invizibile —
o mie nouă sute şaizeci unu...
Marcus Aurelius
ar vrea să-ntoarcă
ceafa lui de bronz,
să vadă ;
nu poate, şi priveşte doar cu coada ochiului... Umbrele se-neacă, apa le duce-ncet la vale... O statuie de băieţel
mai palid decît luna,
mă trage de mînecă
şi-mi şopteşte
ca-n fiecare seară,
cu buze tremurînd,
de marmoră contemporană
«Cumpără-mi, te rog.
un sandviş —
dar cu carne...»
— Desigur, Cosimino...
266
CIVILIZAŢIE
ATÎTA VREME CIT..
Anvers
O crîşmă. Radio. Şi muzică de dans.
Un om, în crîşmă,
Jîngă radio şi lîngă
muzica de dans.
Şi mîinile acelui om,
ce bat în masă
ritmul dansului —
şi faţa omului, încremenită,
o faţă albă de ghilotinat.
Mîinile despărţite
de ceea ce gîndeşte omul. Şi faţa-i albă de ghilotinat.
Veneţia, restaurantul «Anima bella»
Cînd ştii că omu-acesta, chelnerul mărunt
cu faţa matură şi pală,
şi care te serveşte
de fiecare dată înclinîndu-se,
cu o experienţă parcă
de veacuri,
nu are decît doisprezece ani, mai poţi fi liniştit ?
Cînd bine îţi dai seama
că s-a obişnuit să fie un bătrîn,
la doisprezece ani,
cum poţi să mai mănînci ?
268
269
Cînd îţi comanzi friptura şi zăreşti
cum o priveşte-acest copil livid,
şi mai ales (o, mai ales !) cînd te întreabă :
— Nu-i bine friptă ?
Cum mai poţi răspunde ?
Atîta vreme cît copilu-acesta îţi spune c-a venit să fie slugă ca să-şi cîştige viaţa, şi tu îi vezi picioarele cu-aceste vine fragede umflate, şi viaţa-aceea o zăreşti, e drept, însă pierdută, sfîşiată, moartă, o pată-n depărtare, sîngerîndă — cum mai poţi fi în stare să-ţi mîngîi liniştit copiii ?
Atîta vreme cît...
INSULA SANTA MARTA
Azore — Salazar
Ce-i vinovat pămîntul acesta
împrejmuit de un inel de foşnete marine că-mi pare-oribil ? Şi-această dimineaţă
ce-mboboceşte ca un trandafir din ocean, ce-i vinovată că trebuie
să spele-ncălţămintea
acestor vii cadavre de jandarmi,
feroci în uniforme ?
Ce-i vinovat văzduhul, pe care-1 acuz, că-i ciuruit de ochii-aceştia ce bănuiesc şi-azurul ?
271
Privesc lung înspre zare : acolo-i oceanul. L-aud
cum îşi ascute cuţitele.
Un braţ lung de vînt mă cuprinde frăţeşte de după gît şi-mi arată departe lumina, o spadă orizontală : de-acolo veni-vor şi oamenii...
FÎNTÎNĂ ROMANĂ
Tresari, fîntînă, sari, tresari, de-argint, de ape prea-curate, cuprinsă în inelul tău de piatră înverzită şi cleştaruri. Stau lîngă tine, te privesc, o, cît eşti de frumoasă.
Te-aud : eşti şipote de lacrimi ?
Eşti hohote de umbre pale ?
Eşti, poate, bucuria mea nesigură
a călătorului ?
O să te mai revăd
în mine oglindită
la fel ca astăzi ?
273
\
Vocale-ale luminii fugare, j înşelătoare murmure-mpletite
cu clarele silabe ale apelor, |
săriţi mereu mai sus,
lungi fulgere de rouă şi de-azur,
acuma cînd se-ntunecă...
Se-ntunecă şi, iată,
crepusculul
te-a prefăcut, fîntînă,
în pasăre decapitată...
Zvîcneşte sîngele, tresare, sare...
Şi oameni palizi,
cu mîinile în buzunarul gol,
privesc la tine ţintă
şi parcă-aşteaptă
să-ţi potoleşti pe totdeauna
zvîcnirea gîtului de piatră-nsîngerată
şi zborul tot mai stins al penelor de ape
ca să se-apropie
— flămînzi tăcuţi —
şi să te-mpartă...
TERRA NOVA
E Terra Nova, jos. Escală. O libelulă-i marea sală de aşteptare, cu cleştare. Afară plouă. ;-n sală-i soare. Un bar, şi-n bar văd o făptură ce pare că-i femeie : gură cu buzele lipite, arse, de-ascunsele-i dorinţi, întoarse din sufletul ce-ar vrea să pară de-anahoret, dar e de fiară, care priveşte către ţapul ce curte-i face, dîndu-şi capul pe spate tandru, şi cu care ar vrea să stea-ntr-o-mbrăţişare băloasă pînă-n zori, drăceşte, cînd buza i se umezeşte, şi-i spune ţapului : «Iubite,
275
ni-s trupurile împletite, tu eşti de fier, eu sînt o fiară, legaţi, noi cucerim o ţară ; de plodurile noastre multe întregul glob o să asculte, căci o s-avem mii de urmaşi, mărunţi, cu gheare şi trufaşi, un furnicar de monştri mici, rozînd din oameni, dînd din bici, şi înmulţindu-se mereu, iubite şi stăpîn al meu.»
I-aud. Şi-n timp ce gură-n gură ei sorb cîte-o înghiţitură din cupa largă, rubinie, eu ies în ploaia cenuşie, mă urc în avion, şi încă mai zvîrlu o privirc-adîncă spre-acest aeroport modern, imens borcan, dar nu etern, în care monştrii, grei de bani, fac socoteli pe mii de ani, în timp ce ploaia din tărie îi roade-ntr-una, cenuşie.
R1URILE SE DEZGHEATĂ
Rîurile se dezgheaţă, troznind ca nişte copaci de cristal. Gu aburul plămînilor îţi scriu rotunde litere fierbinţi în dimineaţă.
Răspunde-mi, iubito, la fel, suflînd peste pămîntul, rece încă, şi peste sînul uriaş de stîncă din care picură un ghiocel.
277
TU EŞTI CA PASĂREA ACEEA
LUMINA
Tu eşti ca pasărea aceea, care, cîndva,-ntr-o zi de vara, cînd ploaia se lăsa din ceruri parcă plutind, atît de rară,
zbură de-afară în odaia în care stam şi, fără veste, în timp ce, albăstrie, ploaia se prelingea lin pe ferestre,
mi se opri pe umeri, mică, şi mă-ntrebă din ochi : — Tu eşti ? şi, nemaiaşteptînd răspunsul, sclipind, pieri pe veci.
Tu eşti...
Lumina — ce bună...
Intr-o odaie neagră,
obrazul transparent al unui copil
adormit pe o mină de lună.
Steaua ce zboară din nicovala serii lovită de un ciocan, — uşoară.
Torpila unei ciocănitori scăpărînd argint
278
279
dintr-un mesteacăn în zori.
Aţa cu care
maşina de cusut a lunii | însăilează
sfîşiatele valuri amare. i
S-a făcut întuneric, —
dar ţi-am sărutat lobul urechii,
şi ţi s-a aprins trupul de aur j feeric
I «AU FOST ŞI VICTIME...»
Din comunicatele militare 1941—42..
| O iubisem şi poate şi ea
mă iubise, căci nu era rea.
Trăiam o vreme de bombardamente,
de camuflaje, de urechi atente
| (o, mult prea atente !).
Săreau în aer lungi trene de trenuri, lumi, omenie, cămine, refrenuri de viaţă, de soare, de rîuri, de zare. Cădea o ninsoare de scrumuri solare, j se clătina mai tot pe picioare.
In vremea aceea, cumplită şi nouă, ce greu era să te ţii doar pe două
281
slabe picioare...
Şi ai căzut, ai căzut... Fără să mori, pentru mine-ai pierit, în bombardamentul de inimi, cumplit...
Şi tot ce a fost între noi, ca un mut, ca un biet mut a plecat, s-a destrămat — un duh de fum prin nori de fum, un strigoi... Şi am rămas singuri — noi doi fără .noi...
MOMENT
Părea că Sena stă pe loc... curgea atît de lină încît desigur aştepta pe cineva întîrziat să vină.
Crezui că eu sînt poate-acel, şi ca un băieţandru grăbii din urmă s-o ajung, tăindu-mi drum pe podul Alexandru.
în toamnă, părul mi-era nins
şi, peste balustradă
mă aplecai, făcîndu-i semn
s-aştepte, c-am ajuns, şi să mă vadă.
283
Sprinceana undei încreţi
fixîndu-mi faţa slaba
şi tîmplele cam argintii —
şi-şi trase pletele, pornind, în grabă...
ÎN FAŢA APEI
Văpăi de frunze... La Paris... (Mi-aduc aminte ca-ntr-un vis) înfriguraţi, puţin şi trişti, treceam pe lîngă buchinişti, dar cu o sete-atît de mare de viaţa noastră ce dispare, de fiecare clipă,-ncît te-nlănţuii de după gît, privind spre Sena ce curgea ca viaţa ta, ca viaţa mea, ca o viaţă a orişicărui... Şi cînd simţii că mi te nărui în braţe,-am stat încremenit
285
1
pe pod, coloană de granit, de plînsul unei iederi strîns...
Şi am ştiut că noi râminem, suind din iederi lungi de plîns.
CHIAR DACĂ
Chiar dacă nu mă iubeşti,
eu o să te iubesc,
cu-atîta mai curat şi mai firesc.
Chiar dacă o să spui :
„Zadarnic, e zadarnic !"
cu-atîta eu mereu voi fi mai darnic.
Chiar de-o să spui :
„A fost o fiară", iară
voi spune : „Unde-i blînda-mi căprioară ?"
Trăind, de-mi spui să tac, eu o să tac.
Dar de-ai muri, urla-voi veac de veac...
287
Iar pescăruşul străveziu, pe care l-ai înălţat din coala ce palpită, aşteaptă seara cînd — fără să ştii prelunga-ţi mînă chinuită.
va săruta
RĂSPLATA
Tu eşti cea care
trezeşti hîrtia
din somnul ei de iarnă.
O faci zăpadă scînteind, sau catifea,
umbră de primăvară, soare,
fierbinţi artere-i dai,
de tuş albastru
navigînd ca viaţa.
Acum,
să unduie începe
şi s-ar spune
că-i un fierbinte şold —
şi-acuma e un golf
cu valuri lungi ce-alunecă.
288
De-ai sta nemişcată,
ai fi o statuie cu zîmbet divin.
Mişcă-ţi, te rog, săgeţile ochilor puţin.
PERPETUUM MOBILE
Aş vrea să-ţi spun lucruri pe care le cunoşti şi lucruri pe care nu le cunoşti, lucruri pe care le cunoşti ca o brăţară care-nconjoară, şi mîna ta şi mîna mea.
Şi aş vrea
să-ţi spun lucruri pe care nu le ştii din zilele ce se vor naşte argintii
Lucrurile pe care le cunoşti
sînt nişte viaducte
cu pulpele bine înfipte-n pămînt
şi celelalte sînt nişte fructe nemaivăzute
cu tainice frunze de vînt.
290
de inimă, de tunuri, de rachete —
şi-atunci m-adun,
m-adun în jurul tău,
şi sînt un centiron
ce-ţi strînge mijlocul,
iar trupul tău un scut e, orbitor,
la adăpostul căruia surîd copiii
cu ochii lungi ca scoicile...
SÎNT FLUVIUL
Sînt fluviul ce-ţi înconjoară şoldul, sînt fluviul cu priviri verzui, cu negre adîncuri în care-mprăştii legănîndu-ţi pletele seminţele de astre parfumate.
O, de-aş putea să fiu
mereu un fluviu
împrejmuit de-aceşti copii
şi de un stol de stele
ce sîngele-şi jertfesc
ca să aprindă o lumină
pe gura rece-a zorilor de zi.
Dar îmi sfîşie undele bătăile
292
Refluxul mării
şi iarăşi fluxul griului acoperindu-ţi sinii mici, cu plăpumi rostogolitoare.
Geloase,
gorganele suspină...
TEZAURE
Gorganele cu sini umflaţi de soare şi eu în umbra lor.
Aproape, fluxul cîmpului foşnind tăiat mi-aruncă la picioare milioane de stropi de grîu.
Refluxul mării.
Şi iarăşi fluxul griului sunînd.
Ai sinii mici
şi-acuma ieşi din mare
şi te întinzi, la soare, lîngă mine,
cu trupul lung sunînd de stele lucii
şi de mărgăritare albăstrii.
294
ciorchini de diamante încă tulburi...
Şi nu mai ştiu ; \ sunt lacrimile tale
I sau ale mele — de fericire —
primăvara noua r...
PRIMĂVARĂ
i
La coada ochiului ferestrei, sclipeşte-o lacrimă de ploaie necunoscută, părăsită de vijelia ce-a trecut. Şi-ntunecimea cade, a căzut...
I
Şi-un bubuit d*eparte, nu de tun, un ultim tunet al furtunii,
deschide-un trandafir, o clipă,-n cer. i
i
Şi-aud cum inima-mi ca un mic mînz roşcat,
cu zgomot de potcoave mici de fier, porneşte să-1 întîmpine
şi-mi scutură, trecînd prin frunze proaspete, [ pe faţă şi pe mîini
296
plini de parfumul zorilor,
cu braţele pline de trandafiri ciudaţi,
cu grele petale ca nişte pleoape,
de care mai atîrnă cîteva boabe de rouă
sau, poate, de lacrimi.
ZIUA CU TRANDAFIRI
Senină şi înaltă,
tu nu-ntîrzii nicicînd,
cu-o roză-ntre dinţii scăpărători,
c-un roşcovan boboc de soare la tîmplă,
cu braţele pe care-ţi joacă
lumini de piscuri, plete
de steaguri rubinii,
răsufletul furnalelor, caligrafia fluviilor înfrăţite
de pretutindeni, frunzişurile de flăcări uriaşe ale cuptoarelor...
Tu nu-ntîrzii nicicînd...
Tu, care vii cu braţele rotunde ca un leagăn de trandafiri adînci,
Tu nu-ntîrzii nicicînd,
cu braţele tale, înmiresmate
de trandafiri...
Nimic şi nimeni nu te poate-mpiedica
să fii la timp
pretutindeni.
Tu ocoleşti întregul pămînt, tu vii întotdeauna trecînd
pe sub arcurile de triumf
ale furnalelor
ce-şi împletesc răsufletul
sau străbătînd prin ploile crucişe
ale gratiilor
urmărită de-o trenă de gloanţe.
Senină şi înaltă,
pururi senină şi înaltă,
cu-o roză între dinţii scăpărători...
întinzi braţele, pe care se mai zăresc, adînc săpate, nişte misterioase brăţări — şi milioane de braţe
se împletesc de jur împrejurul pămîntului, alcătuind o invizibilă
298
299
curea de transmisie,
pe care alunecă mari roze, flamuri purpurii şi dinamită de soare.
Soră-a sfărîmătorilor de lanţuri,
logodnică a timpului ce vine,
binevenită fii,
tu care apari întotdeauna
cu-o roză între dinţi, scăpărătoare.
TREI GINTECE PENTRU UN LUPTĂTOR CUBAN
I
LÎNGĂ ARNALDO
Pe străzile Havanei, sîngele tău tînăr, fierbinte, tumultuos, fraged, o floare de-oleandru, o floare smulsă, însă nu cu rădăcini. Ele-au rămas pretutindeni :
fulgere vibrînd în puşca ostaşului,
cîntece-ale speranţei pe buzele roşii ale crepusculului
ce-anunţă zorile ;
fire de-oţel incandescent
zămislind milioane de spade.
301
Calde sînt mîinile tale asprite de muncă, Arnaldo, un astru ţi-e fruntea : cum străluceşte !
Suavă pentru copiii cu roşii berete,
copiii care te plîng,
strîngînd în braţele lor
trupul sonor al ghitarelor ;
blîndă pentru bătrînii ce descifrează
— acum prima oară —
un firmament scăpărător
de litere-stele ;
implacabilă
ca o pecetie de foc ce arde tenebrele cu pliscuri ascunse...
Lîngă florile tale de sînge,
frunzele Sierrei Maestra,
lîngă obrazul tău tineresc,
umbrele mîngîietoare din Escambray —
şi-alături de ele, o floare,
o floare cu cinci roşii petale ;
de foc, de dragoste,
vibrînd de-o neînfrîntă speranţă,
din munţii cei mai înalţi ai patriei mele...
Havana, 12 seprembrie 19 6 1
II
PE PATUL PUŞTILOR
Pe patul puştilor împletite cu trandafiri, purtată fie-i memoria : majestuoasă şi simplă, sub cortul stelelor.
Prin pieptul lui ciuruit de gloanţe,
iată, el, tînărul
ce n-a cunoscut decît munca,
ne lasă pe cei ce-am rămas
să vedem viitorul.
303
I
Cenuşa, pămîntul
nu pot să-1 nimicească.
El trece pe sub un arc de triumf
necunoscut de vreun rege :
unitele inimi
ale poporului.
Havana, 12 septembrie 19 6 1
i
III
NU LÎNGĂ MOARTE
Cine-ar putea spune că stînd lîngă tine stau lîngă moarte ? Cînd simt cum pumnii mei capătă puterea pietrei ;
cînd sîngele meu curge mai mîndru ; cînd inima mea devine o flacără ; cînd văd mult mai bine acum, căci văd şi cu ochii tăi ;
cînd genele mele acum sînt săgeţi îndreptate spre asasini.
305
Nu stau lîngă moarte. Sunt
lîngă tine şi-aud
cum lacrimile picînd
nu vor să dispară, ci
— strălucitoare stele-trasoare —
se-adună, răzbunătoare,
în cartuşiera de-azur
a Revoluţiei.
13 septembrie 1 9 6 1, la Punta Brava, în drum spre Pinar del Rio
ELEGIE
PENTRU FLOAREA SECERATĂ
(1967)
1
FLORICA
Omoară-te de două mii de ori, şi tot n-o să ajungi s-o mai învii. Făclii aprinde, smulge soarele. Acum, mai tare-i ea decît oricine.
Nu se mai joacă, nu mai vrea prin mii de ape să călătorească. Nu se mai schimbă. E triumfătoare în nemişcarea-i oglindită-n sine.
Ea te-a iubit şi te-a îmbrăţişat de-atîtea ori cît ai dorit. Insă acum s-a liniştit : adîncă. E floare şi e stîncă.
309
IZVOR
AJUTĂ-MĂ
Lacrimile mele curg dintr-un izvor ascuns adînc în nemişcarea ta. Ele se rostogolesc, nu se numără, nu se privesc unele pe altele.
Ajută-mă s-o regăsesc. A plecat nici de două luni, şi ea vrea să se înapoieze, dar trebuie să fiu ajutat.
Desculţe şi oarbe se ciocnesc între ele,
dar, uneori, încremenesc
iscînd un luminiş : cînd tu apari
şi vii spre mine surîzînd prin lacrimi.
Orice ajutor mi-este bun,
îndepărtaţi o umbră, un nor,
poate să fie ascunsă acolo
împotriva voinţei, căci ea vrea să se-n toarcă.
Ajută-mă cu cît de puţin,
cu cît nu cer nici cerşetorii,
ca să pot s-o redau soarelui
pe draga mea, decît lumina mai frumoasă.
310
311
Sînt cel ce iubeşte pămîntul acoperit de ape, sînt cel ce se leagănă la fund cu tine în braţe, aproape.
SÎNT CEL CE IUBEŞTE PĂMÎNTUL
Cît mi-e de ruşine că plîng, cît mi-e de ruşine, cît mi-e de ruşine de ploaia ce mă-neacă în mine.
Cernit de gratii de plîns ce pot face
cu jalea ce mă clatină încolo, încoace.
Nu pot trece prin lacrimi ca un înotător. Sînt cel ce se dă la fund necerînd ajutor.
312
Fiind dintre scumpe cea mai scumpă, eşti noaptea aurului devenit umbră.
TOT CE NU AM FĂCUT
Tot ce nu am făcut cînd mai erai putea să fie o stea, şi este un scai ;
E o lumină răutăcioasă
şi orbitoare,
care-mi topeşte carnea
prin care scheletul transpare.
E o lumină fără de tine şi fără de mine, o lună strălucitoare de ruine.
314
Brăţările de palid metal ce-au cunoscut blinda ei mină aşteaptă doar un semnal să plece la dusa stăpînă.
Nimeni, nimic nu o poate uita, văzduhul încearcă paşii celei plecate la mine din nou să-i întoarcă.
TOATE LUCRURILE
Toate lucrurile rămase de la iubita ce-acum, aici, nu e, aşteaptă tremurînd să fie scoase din scrin, din dulap, de pe cuie.
Locul lor este
acelaşi, de altădată,
dar fiecare ştie o poveste
ce nu poate fi nici murmurată.
Cămaşa ei păstrează parfumul trupului şi aşteaptă, pantoful puţin scîlciat e gata să suie o treaptă.
316
ŞI VIAŢA
IŢI AMINTEŞTI
Şi viaţa care merge înainte
şi fără tine, şi fără tine, şi fără tine,
triumfătoarea viaţă pe ruine,
pe oase şi pe părul tău de lună, pe ceea ce a fost şi pe ce nu e, pe ceea ce coboară, pe ce suie,
pe ceea ce nici nu ştim dacă e,
pe ceea ce nici nu ştim dacă a fost,
şi cu ce rost, şi cu ce rost, şi cu ce rost,
pe ceea ce ai vrea să-ntorci şi nu se poate, pe ceea ce-i aproape şi departe, pe ceea ce desparte.
îţi aminteşti de banul azvîrlit
de tine în fîntîna cunoscută din Roma ?
„Dacă-1 arunci în ea, te vei întoarce..."
Tu ai surîs şi-apoi l-ai aruncat,
parcă spunînd : „Crezi că doar oamenii
mint cînd doresc ceva ?"
Şi banul şi acum te mai aşteaptă...
318
319
CÎND
SÎNT DANIEL
Cînd o să mă zăreşti stînd lîngă tine, să-mi dai o sărutare, chiar de-ar fi mai rece decît marmora, să mă întrebi : „De ce-ai întîrziat ?"
O să-ţi răspund
lipindu-mă de tine : „Pentru că
nu moartea-i cea care m-a smuls, ci viaţa,
şi am venit eu însumi, netrimis
de nimeni, nemaiaşteptînd
sorocul să m-ajungă, ci-ncercînd
să mă desprind de soare, însă nu
fără a-i răpi căldura ce-ar putea
să-ţi înflorească zîmbetul pierit."
Atunci mi-ai spune, poate : „Bun venit..."
320
Sînt Daniel cel aruncat în groapa cu lei.
Voci tainice-mi şuieră : „Ei, acum să te vedem,
ei pe tine sau tu pe ei."
Fiorii mă străbat. Cînd or să vină ? Şi mă tot uit în jur ca să zăresc
o umbră să mă sfîrtece, un leu cu colţi de flăcări, o jivină.
E groapa singură, cu buzele senine nu se aude-un pas afară.
Şi toate fiarele se plimbă-n mine.
321
Eşti contemporană cu străvechii părţi, ai zîmbetul din ultima clipă pe care, necîntărit, îl împărţi.
CÎNT ARUL
Acesta e plumbul, aceasta e marea, | acesta-i cîntarul şi-acesta porumbul.
Poţi să le iei pe toate şi poţi să le cîntăreşti pu indiferenţa unei poveşti străvechi.
Nu mai străbaţi nici un timp,
nici un an nu te-apasă, J nu mai eşti aleasă, nu mai intri în nici un joc. |
Mîna nu-ţi mai tremură, |. spinarea ţi s-a îndreptat, j ceea ce a fost un oftat e un nor ce se-nalţă.
322 I
; ,,J.
RĂPIREA
HAINA
Cu brazii treceai pe lîngă moarte, luîndu-i parfumul, casa noastră porni să se-aplece, desfrunzindu-şi ţiglele pe alei.
Frunzele pluteau picături albastre în ochiul tău devenit o mare fumurie, eu însumi plecasem din mine trecînd pe sub o clătinătoare poartă.
„Acum, fie ce-o fi !" îmi spuneam şi aplecat mergeam înainte, dar încă aducîndu-mi aminte priveam în sus să te zăresc şi nu te mai zăream la geam.
Haina deznădăjduită, aruncată la întîmplare, aşa cum stă pe un scaun, e un cîine chircit care moare.
Din trupul meu care a fost nici o urmă nu a mai păstrat, muiată de umbră este vestmîntul unui înecat.
Toate lucrurile spun : „Ce singură este această haină !" Haina care a fost cîndva haina mea îmbracă oribila taină.
324
325
Netezeşte-o cu degetele tale
tu care m-ai mîngîiat de~atîtea ori
şi ia-mă de braţ şi ia-o
la invizibilii tăi croitori,
unde şi eu o să viu
cu trupul meu străveziu plin de coaste, să-mi teşi un vestmînt mai uşor din a razelor tale oaste.
SĂRBĂTOARE
Inapoiază-te chiar numai pentru o zi, de sărbători, cînd toată lumea se duce acasă, cînd masa e un iaz foşnind de lumini, cînd paharele sînt păsări cîntătoare.
Suflînd în palma ta încremenită, să ţi-o încălzesc cu sărutări, lumini de lebede să-şi ia zborul din singuraticele mele luminări.
327
ÎNTÎLNIRE
RÎNDUL
Unde leii de piatră încep să vorbească, unde pleoapa fîntînilor refuză cătuşa pietrei, unde surîsul
îndepărtează în fiecare seară masca de fier
de pe obrazul însinguratului,
unde bijuteriile cele mai căutate
sînt inelele
din fire de iarbă
cu o nestemată
din triluri de privighetoare,
acolo eşti totdeauna
alături de mine,
iubita mea cu nume de floare.
Şi sîntem cu toţii.
I Iţi venise rîndul după cele trei bătrîne duse,
dintre care celei mai tinere i se adîncise părul de rîu pe o pernă.
I
Şi nu ştiai.
Tu erai tînără. însă luna
se prefăcuse în roată de adîncă fîntînă.
Şi nu ştiai.
Spuneai : — Să mergem la munte, acolo sorb aer
328
329
şi iese un abur de stele. Te aşteptau cele trei.
Şi nu ştiai.
Spusesem : — Dar n-am sărutat copiii. Şi mi-ai răspuns : — Doar nu plecăm pe vecie.
Şi nu ştiai. I
!
GREUL PĂMÎNTULUI
Şi ne-am înapoiat. Eu în urma ta, j şi tu întinsă, plutind înaintea mea.
Ce încruntat e pămîntul
Şi nu ştiai. ŞÎ cît de nepriceput.
Nu ştie să ia în braţe,
nu ştie să păstreze ce a primit.
li scapi printre degete
şi nici nu-şi dă seama
că eşti cu mult mai înţeleaptă
şi decît el mai vicleană.
Te-ai ascuns în el, ca să răsări din braţele-i negre mai albă. Să te reverşi într-o ploaie de plete * de raze, cum n-are el iarbă.
331
Să-1 faci să gîndească puţin
cu circumvoluţiile sale de munţi şi de
şi să vorbească, spunînd
înfrînt : — întoarce-te la ai tăi.
VESTMÎNTUL
Sînt cel care-ţi invidiază
pămîntul
sub care stai,
căci ţi l-ai aşternut pe tine furîndu-mi-1, călcînd în vîrful degetelor (precum umblai cînd îmi păzeai de larmă somnul) ;
tu nu mi-ai dat răgaz
nici să-ntorc capul
şi mi-ai furat pămîntul
sub care trebuia eu să m-aştern.
Nu ţi se potriveşte, în zadar.
E prea mult şi prea greu
şi, totuşi, l-ai îmbrăcat.
Şi nici n-ai mai întors capul să te priveşti în oglindă.
333
| dinspre marea pe care o iubeşti,
din munţii pe care ţi-am sărutat fruntea rece, din cuvintele înţelese numai de noi, j din unghiurile casei unde lumina-şi mişcă păianjenii,
| din ochii crengilor privite ultima oară,
| dinspre străzile unde-ţi aud paşii,
tocurile grăbite să ajungă acasă. | Pe toate drumurile vii,
| pe cele de pămînt, şi de văzduh, şi de apă.
| Eşti în mine şi-n afară de mine.
Dar nu poţi să deschizi uşa.
UŞA
îmi străbaţi toate drumurile,
mi te-ntinzi pală-n bărcile cearcănelor,
te ghemuieşti în inimă,
o faci să tresară în zori cu bătaia celor dintîi clopote
la masă cînd privesc spre pustiul scaun vişiniu, spre seară cînd devin nisip şi scînceşte în mine un cîine gata să se prefacă în lacrimă.
Eşti in mine ca un fîlfîit necontenit de aripi.
Nu pleci niciodată, te întregeşti de pretutindeni din ochiul fîntînilor în care ne-am oglindit,
334
am început să povestesc de zilele, şi acelea rare, cînd în al doilea război mîncam din hoituri mari de cal
şi-am terminat (nu ştiu de ce) spunînd : — Somonul de aseară nu mi-a priit, cu toate că părea petala unei roze.
Tu ţi-ai acoperit cu pumnul
( acelaşi ochi, să nu ti-1 văd.
ALIMENTE t/   , •      n    ' ^
— Era (ai spus) prea proaspăt, poate.
| Şi-aveai în pumni ciorchini de lacrimi.
Poate ar fi fost mai bine — am spus —
de-am fi putut vedea Parisul I nu azi, cam la cincizeci de ani, ci la vreo douăzeci, de aur,
i
cînd anii-s clopote rebele trezind văzduhurile toate şi fete de abanos sau albe îţi rîd, dar nu cu pietate.
Şi-apoi, fiindcă te-am simţit că-ţi duci o mînă tremurînd la ochi, ca spre-a îndepărta un fir de praf, un bob de soare,
336
Cît îl cunosc pe cel care
nu poate să se stingă şi umblă mereu
şi adoarme pe un rug, crezînd că o să devină altul
şi se scoală şi spune : sînt tot eu, sînt tot eu.
CEL MAI NEFERICIT
Cel mai nefericit dintre nefericiţi
este cel care nu mai are nimic să piardă,
cel căruia totul i-a ars
şi care, el singur, nu poate să ardă.
Şi, totuşi, arde pe dinlăuntru fără să piară
şi flăcările sînt nevăzute şi veşnice cu gheare de fiară.
Ar vrea să se stingă şi nu poate şi apa lui este de foc şi umblă ţinîndu-şi fruntea în palme din loc în loc, fără de loc.
338
I
Şi ne-a învăluit an după an,
făcîndu-ne să credem că sînt doar zile
şi după douăzeci de ani
ne spuse : acestea sînt cele douăzeci de file.
Şi n-am avut timp, şi n-ai avut să întrebi nici cel puţin : care ? Retrăgîndu-se, marea cu tine în braţe citea ce nu mai puteam vedea eu din depărtare.
TAINA
Marea avea surîsul albastru,
tu erai în pantaloni albi,
erai o fată, o fetiţă
cu pantaloni de zăpadă de Alpi.
Erai minunea ce-o aşteptasem
de cînd eram mic : o fetiţă mai mare
şi aş fi vrut să rămîi neschimbată
mereu în Mangalia noastră de alge şi soare.
Dar ai alergat spre mine şi am alergat să te întîmpin — şi marea deodată n-a mai stat liniştită, s-a tulburat şi vremea porni mîniată.
340
I
f
Tu care-ai trăit cu ea douăzeci de ani fă socoteala şi adună şi uită-i, de vrei să trăieşti mai departe, şi-adormi pe o rece piatră de lună.
ADORMI
Douăzeci de ani ce pot să fie ? douăzeci de ani, douăzeci de ani, douăzeci de ani trecuţi pe hîrtie nu pot să fie decît douăzeci de ani.
Douăzeci de ani în care-au murit atîţia oameni în atîtea lupte, ce înseamnă douăzeci de ani în şirul mizeriilor neîntrerupte ?
Au trecut ? Ei şi ? spun cei mai tineri — vin alţii, şi noi cei ce n-am fost atunci, avem nenumăraţi ani înainte, şi aceşti ani, încă neîncepuţi, sînt anii în care curge un sînge fierbinte.
342
Un ochi care prin umbrele genelor lui să-mi mîngîie, din cînd în cînd, faţa şi care să-mi spună : lasă, adormi, se va ivi şi dimineaţa.
OCHIUL TĂU
Norul acesta l-am privit împreună sau era poate altul sau altul. De mi-ai fi lăsat măcar un ochi, al tău, să privim împreună înaltul.
Un ochi al tău, ca să privească din cînd în cînd, pe ascuns, spre buzele mele de var ce nu mai pot să spună decît un cuvînt : de-ajuns.
Să fie cu mine un ochi al tău, doar un ochi
care-n negrele nopţi treze
spre ochiul meu să privească mereu
şi ca pe-un bolnav să-1 vegheze.
344
TE RIDIC IN BRA'I E
MUTILATUL
Te ridic în braţe precum . te ridicam cînd rîul voia să ne-mpiedice-n drum.
Oh, cît de uşoară eşti şi cît eşti de grea, nepăsătoare de ţărînă şi plină de soare, iubită a mea.
Te ţin în văzduh cu braţele-aceste ale mele slabe şi-atît de greoaie ce vor să te-nalţe la stele.
Mîna ta dreaptă, un pic obosită,
e o stea cu cinci raze
pe inima mea ce încă palpită.
Tăindu-mi cu respiraţia ta stinsă viaţa, moartea m-a lăsat fără cuvînt. Ceea ce spun, spun ca muţii prin semne bănuite de vînt.
Caii mei au rămas fără capete, izvoarele mele fără de rădăcini. Găleţile mele ochiane sunt cu lacrimi de care ochii mei sunt plini.
Aştept să treacă fiece zi ca să m-apropii cu o zi de tine, umbra ţi se-aseamănă şi o caut în pădurile nesenine.
346
347
Ce mă silesc să fac e munca unui ciung care încearcă, să-mpingă printre colţi de stîncă, el singur, fără soţ, o frîntă barcă.
PE STREAŞINĂ
Umblu pe streaşină casei unde am locuit cu tine
nu mult după ce se născuse soarele nostru cîrlionţat
(tu ştii prea bine unde am locuit înainte de izbucnirea
luminii în viaţa noastră :
în acea pivniţă cu răsuflet de mucigai
şi cu viaţa trăită pe cartele, viaţă pe puncte, vai.)
Dau ocol ochilor orbi ai fostei noastre odăi, privesc în sus la cerul de piatră înalt, mă uit cu spaimă-n jos la cenuşiile văi de asfalt.
Şi nu sînt decît atîţia metri şi, totuşi, sînt abisuri şi văi.. Vai mie.
349
Şi totuşi, de pe această streaşină, pe care mă clatin,
s-a aruncat flacără albă fără de teamă Ursei.
Scîntei ne-au ţîşnit din inimi, căci îl iubeam, şi lacrimi
se-aninară de urechile noastre cercei. Am zburat pînă-n
fundul văii.
„Ei ?" m-au întrebat ochii tăi, cînd m-am înapoiat. „Trăieşte !" — am răspuns, „Domnul fie lăudat" (Ursei nu păţise nimic, şi un domn îl mîngîia înduioşat).
Şi-acum umblu singur pe-aceeaşi streaşină, astăzi pustie. (Ursei a dispărut de-a binelea, după cîţiva ani, asta se ştie.) Umblu fără îngrijorarea ochilor tăi deasupra străzii-văi, legat de o rază de amintire subţire. Ah, de m-ar tăia în mii şi mii de fire.
Dar strada e jos : „să mă arunc, să nu mă arunc ?" Stau în faţa ferestrei unde dormea cîrlionţatul nostru prunc, stau singur, pe streaşină, în picioare. Şi-mi şoptesc : „să mă arunc, să nu mă arunc ?" „O clipă, mai aşteaptă o clipă, poate apare ea, blinda mea floare, poate tot apare..."
ACUMA
Acuma, cînd sînt fără tine, singur, pustiu, cutreieră-mi această neagră sahară. Solara ta umbră stîrnească-mi nisipul, sau făgăduiască-mi o ploaie ce-1 va preface-n pămînt.
Nu mă lăsa negurii ce mă sugrumă. Să nu mă prefac în noapte eu însumi cu mîinile mele, stîrneşte furtuna cu braţe de ape să mă trezească sau să mă îngroape.
351
ACELA SUNT
AM AVUT
Acela sunt ce pierde totul, sunt cîinele care-şi întinde spre rîul de răcoare botul şi-1 simte că s-aprinde.
Am avut o viaţă de care mi-amintesc, ea nu mai ştie nimic de mine, amintirile sînt nişte urzeli din fire de vînt, lumina lor abia se mai ţine.
Au fost cîţiva oameni, cîteva pahare, copiii care nici nu ştiu cînd au crescut, cîteva geamuri rostogolite din mare şi buzele tale de soare, azi mut.
Am cîteva cutiuţe cu cîţiva dinţi
de lapte ai copiilor noştri care mîine vor fi părinţi
şi cîteva mărţişoare, ale tale, de lemn
şi nesomnul arzător semn.
352
353
Trăiesc nedeosebind
sînii trandafirilor de sînii iernii sticlind,
privirile mele sînt tot mai urîte,
obosite de atîtea litere lichide cîte şi cîte.
NEÎNFRINTĂ
Stai singură-n mormîntul mic pe chip cu o mare nepăsare de moartea ce culege veşnic, de viaţa-n veci risipitoare.
Doar firele de iarbă cînd vibrînd ies din zăpezi, şi vîntul s-abate dinspre mare oftînd, în luntre îţi preschimbi mormîntul.
355
Căci tu eşti
însă cu glasul dincolo de lună. Luna
de forma buzelor tale, plopul
de forma neliniştilor şi speranţelor mele...
ÎN LUNĂ
Un plop în lună departe unde bate vîntul neliniştilor şi speranţelor mele. Plopul în lună sub vîntul ce-mi şuieră prin inima spartă.
Acolo te caut unde poţi fi : pretutindeni.
Eşti dincolo de frunzele zbătîndu-se
în tahicardia lor verde ?
Eşti dincolo de lună unde se aud foşnind
miresmele acestei primăveri
neajunse la tine ?
Cum mi-ai răspunde
de-ai fi în stare...
«Fii tare !...»
356
i
FRUMUSEŢEA
ATÎTEA LUMI
Viermii luceau fîşîind prin hîrtii spunîndu-mi : — O să mai fie... Nu ştiam ce, poate că viaţa,
poate că nici chiar ce viaţa nu ştie. I
Le spuneam : — Lăsaţi-mă doar atît cît să pot vedea printre voi
pe cea fără de care totul e urît, ! un surd copac fără foi.
1
— Las-o, s-a dus, îmi şopteau ei foşnind, noi îţi sîntem astăzi cununa, ■—
dar eu nu te vedeam decît pe tine în adîncul lor labirint, auzeam doar părul tău harfă chemînd luna.
Stai lîngă mine să privim copiii...
Cresc, au crescut, cresc.
Mie mi-a mai scăzut umbra ; ţie — de tot.
Dar umbra nu e decît măsura
a ceea ce făcut e să migreze.
Tu eşti fără de umbră, statornicie vie.
Cît de cumplit e să te simt lîngă, în mine, fără să te văd.
Lipeşte-ţi fruntea şi sprîncenele de fruntea mea,
aşa precum făceam cînd ne jucam de-a bufniţa
şi cînd şi tu şi eu aveam deodată patru ochi.
La fel e şi acum. Ţi-ai înclinat doar pleoapele
iar eu am patru ochi şi văd şi pentru tine.
358
359
Pietrele ude, nimic nu-i condamnat definitiv. Alăturea de tine o să-nfrunzesc
fără de umbră { şi dîndu-ne-mpreună peste cap I vom mai trăi atîtea lumi ;
\
vei spune tot ce nu ai mai putut să spui
cînd umbrele surpau din tine, 1 paletele o să se-nroureze { catifelîndu-se în mîna ta cozi de păuni în zorii zilei.
I
Stai lîngă mine, să privim copiii... GELOZIE
I
| Cînd am intrat în noaptea aceea în mare,
în noaptea ce aluneca spre zori... doi ani sînt doar din noaptea grea de stele, cînd mersul tău nisipu-1 săruta.
!
Căci nu mergeai ; zburai ţinîndu-mă de mînă şi marea ne-a învestmîntat pe amîndoi i şi ne-a săltat stînd nemişcaţi pe valuri,
cu frunţile spre cer alăturate.
\
îţi legănau lichide braţe trupul, strîngîndu-te, vrînd forma să ţi-o fure,
I
361
şi mult mai multe sărutări îţi da amara mare, decît mie.
Atunci, te-am strîns în braţe. Tremurai.
Scrîşneam. De frig ? Am spus : — Ieşim ! — Da hai...
FEBRĂ
Copilul are febră, vino... Apasă-ţi gura ta rotundă pe fruntea-i şi şopteşte-mi : — Lasă, va trece pînă-n zori, fii sigur.
Sînt singur, buzele-mi subţiri au dispărut, mi-i aspră barba, şi chipul mi-i săpat de rîpe, şi sărutarea mea urzică.
Pe mine nu m-ar recunoaşte, deşi sînt viu, cu faţa-mi stîncă. Cu macul gurii tale soarbe-i tu febra, floarea mea adîncă...
i
363
rostogolind atîtea destine, atîta mişcare făcută s-ascundă o singură mută rîndunică străpunsă de-o clipă, o nemişcată clipă — însă aceea, fără de tine.
Şi apoi,
I totul mergînd înainte, înainte,
pletele vieţii ondulînd mai departe un miliard de fire de soare crescînd în locul firului devenit umbră.
ÎNAINTE
Ceea ce trecea — nu ştiam că era viaţa. Credeam că sînt frunzele, zilele, stoluri de păsări, pisica zilei de Joi pîndită de leopardul de Vineri tocurile, febra scăzînd şi urcînd a bulevardelor, adunările, luările de cuvînt, oboseala, odihna, spiţele maşinilor, ale soarelui, banul rostogolit al lunii, noaptea, ziua, noaptea.
Ceea ce trecea — nu ştiam că era viaţa.
Nu ştiam că erai chiar tu cea care treceai printre atîtea mişcări ale monstrului şiroind de stele, printre atîtea biele mişcînd atîtea roţi, printre cîteva rulete de cranii
364
Cuţitul ce xn-a străpuns de sus în jos
mi-i acum şira spinării.
Trebuie — pot altfel ? — să merg drept.
Am o ţinută, aproape corectă încă, prin strălucirea interioară a fierului. Cuvintele roase se aprind de şiroindele tale rubine dureroase.
CUŢITE
Cuvinte roase ca buzele leprosului...
însă, încă, mă pot face înţeles
şuierînd — mîncînd din vînt
pierzînd dinţi pontoane ale podului memoriei
vîrîndu-mi cuţitele cîntecelor cîntate de tine
în inimă
o dată şi încă o dată, şi încă o dată.
Cîtă rezistenţă a zădărniciei...
Cine mă ţine ?
Voinţa ta, poate,
învăluitoare şi tare şi acum...
Cu mult eşti mai puternică şi astăzi
decît această — zi-i — viaţă a mea...
366
Am fost, am fost, am fost cu...
înghite-ţi limba şi tăcere...
Fac amintirile din tine-acum ce vor.
M-acopere un val — şi sînt albastru-acum
şi spun : acum sînt val,
şi altul mă rostogoleşte
zvîrlindu-mă pe-o plajă. Sînt o scoică.
| Arunc, o piatră netedă pe-ntinsul mării,
şi saltă piatra — şi aud un rîs.
| Al tău. De-atunci. Rămas pe ţărm, acolo.
Aveai picioare de lumină zveltă. Te văd în depărtare prin atîtea lumi de atunci,
brăzdînd văzduhul de atunci, pădurile, SĂ POVESTESC Ş* străzile de-atunci,
j ce sînt şi azi, şi nu sînt, fără tine.
Să povestesc amintiri despre tine...
Nu eşti, nu te vei înapoia,
nu eşti plecată numai pentru o mie de ani,
ci pentru...
Să spun : era, a fost, cum nu spun despre brăţara ta din cutie care este...
Şi să merg înainte, să-mi văd umbra întrecîndu-mă, să înaintez împovărat de soare (unde să mă feresc de el ?), scăldîndu-mă în marea lui 1966, şi să fiu viu fără de...
Sînt o pădure de amintiri. E totul numai zvon.
Pădure de-amintiri. De după fiecare arbore m-aşteaptă paşi lungi, rotundele ecouri, elanurile tinere ce nu mai pot ajunge pînă la mine. Şi nimeni, decît eu, ca să le ştie
sonoritatea, frăgezimea, blîndeţea şi neputinţa de a mai zbura. Distanţe. De necuprins...
Să pot surprinde amintirile, dîndu-le carnea mea o să încerc să mă tîrăsc spre tine, prin sîrmele ghimpate ale chinului...
368
Nu poate să fie victorios Urîtul. Inima mea
i
e legată de a ta
IARBA
nevăzută — însă nicidecum pierită, obosită un pic, plină de rouă.
Iarba salută
o primăvară nouă
cu degetele sale subţiri
care sînt ale tale.
O geană de iarbă între două pietre. Eşti adormită numai, viaţa nu dispare.
Tălpile de piatră nu pot să strivească iarba care le va scăpa întotdeauna
Un surîs pe faţa mea aplecată deasupra pietrelor clinteşte cîteva stele, clăteşte apele negre.
370
parfumul lor înecăcios, razele perfid întoarse
atac la baionetă,
insuportabilul parfum al crinilor
care nici ţie nu-ţi plăceau.
Ei mai trăiesc. Ai îngheţat. îngheţ.
MEMORIA
Mi-e frig. Nu mai pot. Amintirea de iarnă definitivă a crinilor, undeva, poate la munte, undeva unde n-o să mai fie de-acum înainte pentru mine nimic.
însă a fost ?
Dar dacă nu ar fi fost, şi totul n-ar fi decît amăgire,
de unde naşte atîta durere ? Fără-ndoială,
din bucuriile dispărute pe veci.
Au fost, şi acum sînt,
însă numai osemintele lor, radiografia
crinilor,
372
i i
LA PINDĂ
I
)
I
Cîţiva, nu puţini, cred, iubita mea, \ că mă voi pulveriza,
stelară cenuşă în ochii indiferenţi !
ai haosului. I
Mă simt prefăcut în cioburi, într-adevăr, f
nu vreau nici să mi le număr,
însă bubuitul verde al mării
este un semnal al absenţei tale,
al prezenţei tale peste
milioanele de pulpe triviale
trase în ciorapi de şampanie.
Sînt prăbuşit, dar nu încă mort —
antenă orizontală a Universului.
Destinul nu va scăpa
nepedepsit de mine.
Sînt la pămînt, însă la pîndă
Şira spinării, ştii prea bine —
mi-a fost lovită nu o dată,
dar sîngele amnarului este scînteia.
Sînt prefăcut în cioburi,
dar nu ghebos.
N-am zbîrcituri pe suflet.
Voi mai aprinde, şi nu o dată,
murdara faţă a întunericului,
să se ruşineze.
Ochii mei sînt păsări
■ce se rotesc şi în somn
neavînd decît un rost :
să descopere şi altceva
decît ceea ce se vede :
frunzişuri de ape,
zmeură în apusuri,
azur în ochii închişi ai pămîntului.
Nu te voi lăsa niciodată singură.
Un arc mi-e spinarea, stau la pîndă. Aşteaptă-mă.
374
Adună-te cu alţi oameni şi dacă nu poţi, adună-te cu nisipul, şi eu, din cîteva linii, îi refac dragostei chipul.
SEMPER
Mare, ce greu te pot vedea, eu, care te iubesc atîta, dacă nu mai este Ea lîngă mine, tu eşti cumplita, urîta.
Tu tragi linii de spume şi-mi spui : e o socoteală pe care o fac în eternitate şi nu iese cu nici o g»eşeală.
Nu lipseşte, spui, nimeni, e doar o ciudată părere, cifrele mele-s aceleaşi la adunări şi scădere.
376
Ce mai vrei, la urma urmelor ?
Ţi-ai trăit viaţa. Unii s-au prefăcut în talere de pămînt
la douăzeci de ani.
Ai fi sperat vreodată să
trăieşti atîţia ani ? Ei, vezi...
Şi, afară de asta, te-a lovit vreun om ?
Nu. O armă secretă. Tăişul ascuţit de vînt neauzit.
ARMA SECRETĂ
Şi toată viaţa cum...
deodată, devenită un ghemotoc, puf de hîrtie
cu literele invizibile, suflate,
o păpădie de nori risipită de vînt.
«Sprijină-te pe umerii lui, şi ai lui, şi ai lui.»
O să încerc.
Unde sînt prietenii ? Preumblă-te prin oraş, s-ar putea să-i întîlneşti şi să-ţi spună o vorbă bună. Oamenii nu sînt răi, au însă grijile şi fericirile lor, ele trebuiesc consumate la focul vetrei sau la răcoarea izvoarelor interioare. Maşinile sînt din ce în ce mai multe, oamenii ies spre sfîrşitul săptămînii din oraş, unii te şi salută, dar măresc viteza.
Nu fi laş — umblă — respiră, fereşte-te de lacrimi — preferă opalele. Ai putea fi un bijutier bun de lacrimi. Fă din durere artă. Transformă sufletul într-un saltimbanc emoţionat. Uitarea. «Trebuie să uiţi.» Şi asta mi-o spun fiinţe
destul de apropiate... Şi eu mă gîndesc tot înapoi.
Mă loveam de un colţ de masă —
îţi spuneam ţie, iubito,
cu toate că nici nu mă durea prea rău.
Dar rămăsese un scîncet, o lacrimă a copilăriei
în mine, aveam nevoie de o mîngîiere.
Scriam,
îţi arătam aceşti viermi muzicali —
opera mea : — Ei, ce părere ai ? Merg ?
Răspundeai : — Dacă merg ? Sînt superbi, grumaji de cai
sălbatici.
Credeai în mine, în mizeria acestui fel de a ne amăgi.
378
379
Artă. Sufeream pentru artă, pentru oameni
ţi-ai dăruit sîngele, şi nu o dată.
Ne-am înşelat. Mîinile tale puse pe piept
au fost primul semnal.
Toţi vroiau să se salveze —
căci ele nu mai unduiau : erau
o spadă. Tăiau. Categorice.
nervuri de harfe — dar nu uita proteinele.
Şi cînt-o puternic, biet orb, pe dusa iubită, lumina ochilor smulsă.
Din nemişcarea ta năşteau trădătorii. „Şi te vor trăda mai întîi cei care-ţi stau aproape."
Graniţa între viaţă şi moarte. Cine alege Moartea ? Numai sinucigaşii.
Sînt atît de puţini, împărţiţi
şi ei între săraci cu duhul şi
cei meniţi cămăşii de forţă.
Aşa cel puţin spun vracii
într-ale sufletului.
Aşadar, orice ar fi, trebuie să aleg
viaţa. Golit de tine, să aleg viaţa.
Ceva în care
cîteva ore eşti treaz, apoi
ca şi mort, pe urmă
din nou treaz, vîrstat de
săptămîni, luni, ani.
Viaţa... un fel de zebră de vînt care
face copii şi-apoi îi mănîncă,
lăsînd să-i numeri liniile mai departe.
Viaţa... Mănîncă şi tu — îmi şopteşte ea —
desigur multă verdeaţă ; e inspiratoare, are
380
cea care, poate, nici nu mai doare. Stă scris pe ea sfîrşit.
Voi face din oasele mele o rocă,
o împletitură subţire de fluiere de soare
să te îmbrăţişez, cîntîndu-ţi.
GREUTĂŢI
Am ajuns cel mai sărac, nu am fost în stare să-ţi aleg o filă de piatră, o lespede, e atîta de greu, e atîta de grea, cum s-o găsesc în aşa fel încît să fie mai puţin apăsătoare.
Copiii îmi spun, însă, că dacă
e mai uşoară, poate fi luată de vînt,
măcinată de morile
ploilor, sfîşiată
de ghearele cîtorva viscole.
Cum să pot cumpăra
o filă de piatră şi cum s-o aştern pe sînii tăi mici şi să-mi spun : asta e ultima filă,
382
şi nici un fel de condică de prezenţă.
Dormeam cînd vream şi nu dormeam cînd vream. Eram în aşteptare.
Trecuseră mai multe milioane de ani şi zeci de milioane de tălpi trecînd mă apăsară. Am aşteptat încă vreo cîteva sute de milioane de ani să-ţi simt lungile tălpi subţiri ! călcîndu-mă.
j Fără de rost.
SUCCESIUNI
Tălpile tale mîngîiau văzduhul.
I ;
Devenisem drum, drum de pămînt, j totul era să scap de sub tălpile trecătorilor ! să mă strecor pe sub ei, să scap de sub apăsarea fiecărui pas
să-mi găsesc liniştea mea de pămînt. j
Căderea frunzelor, cînd era încă soare, mă mîngîia. Castanele lunecînd din
crengile candelabre I făceau să-mi cînte pielea de pămînt. | Nucile ce se desprindeau
din mătăsoasele culcuşuri verzi erau ^ creieri mărunţi de filozofi cinstiţi. S Mai învăţam ceva, neobligat, |
384
VEVERIŢA
Umblam prin pădurea
prin care soarele-şi trimetea sulurile de tămîie
tăiate din cînd în cînd de cădelniţele veveriţelor.
Eram mic printre brazii-catedrale
care mă făceau şi mai mic,
mă gîndeam de atunci la bâtrîneţe,
la ceea ce se isprăveşte,
făceam în gînd lire line din unele nuiele
ce mîngîiau norii,
încercam să zbor să le ating,
să scoată un sunet albastru sau argintiu
(nu reuşeam decît uneori, în vis,
cînd pluteam urmărit de iazme,
întîlnite apoi şi în viaţă —
însă atunci, apăsînd pe o simplă pedală de aer, scăpăm de ele, zburînd mai sus).
Aş fi dorit să rîd, dar nu singur, să-mi pot înclina capul peste umărul cuiva, să pot să întreb, să fiu întrebat şi, alteori, să fiu lăsat în pace,
să înţeleg brazii ce plîng cu lacrimi tulburi, să-mi împletesc şnurul lacrimilor mele cu al lor.
Eram într-o tunică de licean care mă strîngea, ţ şi numărul pe braţ era vizeta puşcăriaşului,
j Insă de pe atunci te presimţeam, flacără bălaie,
| ce-aveai să apari atîta de tîrziu.
| Pasăre-aş fi vrut să fiu
i (mai ales cînd se-auzea fluieratul trenului,
care nu mă lua niciodată)
şi eram de-abia un om mic, un băiat,
ascultînd rostogolindu-se din bărbile izvorului
silabe de cristal, ce şi începuseră
să-mi facă socoteala vieţii. > Cît invidiam melcii lăsînd în urma lor o dîră de platină,
| parfumul cărnos al ciupercilor,
şi mai ales, pămîntul care-şi aşterne cum vrea,
şi doarme fără bromurile pe care de pe atunci le luam.
O, Doamne !...
Şi se însera, şi ecou-şi făcea orgă din
arbori şi repeta : ' O, Doamne !
Fără zgomote, noaptea I cosea pădurea. Ridicam ochii.
O veveriţă
zvîcnise neauzită pe cer şi rămăsese acolo cu pîlpîitoarea ei . coadă de stele.
386
387
îmbrăţişam un copac, sigur că sînt şi copaci femei.
îmi lipeam faţa mea de pielea lui încă fierbinte. Şi mă visam cu tine pe umăr, veveriţă bălaie, colindînd lumea...
CUPRINS
Zăpada   [în loc de prefaţă]........VII
INIMI SUB SĂBII
(1934)
Ev
1186        . . Senior de ceaşcă Sfîrşit princiar Ciumă
Anotimp armat Arc
îndemn Tălmăcire
5 7 9 11 13
17 19
389
în zori, vedenie........... 21
Nelămurit ............ 23
Necunoscut............ 25
Mulatra............. 27
Bură de dimineaţă.......... 29
Schimbare finală .......... 31
Bal de moarte
Autoportret............ 35
Se întreceau pădurile......... 37
Moarte........, 39
Cîntec cu mine........... 41
Strofe............. 43
Timpul mort............ 44
Amintirea        .     . ......... 46
Apoi ............. 48
CÎNTECELE REGILOR DE JOS (1932—1944)
Răscoala ............ 53
Invitaţie............ 56
Trecut............. 58
Reîntoarcere........... 60
Ars poetica............ 62
Atlas ............. 63
Altfel ............. 65
Ospiciu............. 67
Lumi pierdute........... 69
Ploile lumii............ 71
După luptă............ 73
Cîntecul lor...........                                                                  . 75
Vesti toarea............ 77
Quasi-frivolă........... 79
Veacul de graţie........... 81
Sfîrşit ............. 84
Trebuie............. 85
CEEA CE NU SE UITĂ (1945)
Ceea ce nu se uită.......... 89
SURÎSUL HIROSHIMEI (1958)
Întîlnirea cu Hiroshima......... 97
Sfîrşitul zilei ........... 100
Noaptea,  somnul .......... 106
Visele oraşului........... 109
Visul pescarului bătrîn......... HO
Visul mutilatului de război........ 114
Visul omului-cal ..........
Visul negustorului.......... 121
Visul poetului........... 126
Zorile ............. 133
Călăii ............. 137
Noaptea soarelui........... 141
Vocile
Cîntec de pomenire pentru morţii neştiuţi    .     .     .     . 149
Un glas............. 151
Glasul unei femei.......... 153
Corul copiilor ucişi.......... 156
Vocile păsărilor din Hiroshima    . ..... 158
Cine-a văzut... ? .......... 159
Glasul celor optzeci de milioane....... 162
390
391
Glasul    cenuşii    ........... 165
Cuvîntul japonezului către asasini...... 166
Glasul muncitorului.......... 168
Se-nalţă  oceanul .......... 171
Surîsul peste moarte       .    ........ 173
ORATORIUL ELIBERĂRII
(1959)
179
GÎNTECE ÎMPOTRIVA MORŢII (1963)
Prolog
Ca să pot apăra Confesiune Strada gării 30 XX    .    . . Oh, animalele... Pisicul şi fiara Eldorado Brăţara
Cocoşii oraşului Întrebări
O, viaţă.....
Flămîndul care-mparte pîini Ecouri...
Ceea ce ucid zarafii Copilul pierdut Zăpadă, tinereţea mea Morţii aceştia Bunicul
Viaţa .... Dragă...
Aici.....
211 215 219 221 223 226
231
232 235 237 240 243 245 247 249
251
252
253 255 257 259 261
Rue Pierreuse........... 263
Cosimino ............ 265
Civilizaţie ............ 268
Atîta vreme cît.............. 269
Insula  Santa Măria ......... 271
Fîntînă  romană .......... 273
Terra  Nova ........... 275
Rîurile se dezgheaţă.......... 277
Tu eşti ca pasărea aceea........ 278
Lumina............. 279
«Au fost şi victime...»......... 281
Moment............. 283
în faţa apei ........... 285
Chiar dacă............ 287
Răsplata ............ 288
Perpetuum mobile.......... 290
Sînt fluviul............ 292
Tezaure............. 294
Primăvară............ 296
Ziua cu trandafiri.......... 298
Trei cîntece pentru un luptător cuban..... 301
I Lîngă Arnaldo......... 301
II Pe  patul  puştilor........ 303
III Nu  lîngă  moarte........ 305
ELEGIE PENTRU FLOAREA SECERATĂ (1967)
Florica............. 309
Izvor............. 310
Ajută-mă ............ 311
Sînt cel ce iubeşte pămîntul........ 312
Tot ce nu am făcut.......... 314
Toate  lucrurile .......... 316
Şi  viaţa ............ 318
392
393
îţi  aminteşti ........... 319
Cînd ............. 320
Sînt Daniel............ 321
Cîntarul ............ 322
Răpirea............. 324
Haina............. 325
Sărbătoare............ 327
întîlnire ............ 328
Rîndul............. 329
Greul pămîntului.......... 331
Vestmîntul............ 333
Uşa.............. 334
Alimente............ 336
Cel mai nefericit........... 338
Taina ............. 340
Adormi............. 342
Ochiul tău............ 344
Te ridic în braţe.......... 346
Mutilatul ............ 347
Pe streaşină............ 349
Acuma............. 351
Acela sunt............. 352
Am avut ............ 353
Neînfrîntă............ 355
în lună ............ 356
Frumuseţea............ 358
Atîtea lumi............ 359
Gelozie............. 361
Febră.............. 363
înainte............. 364
Cuţite............. 366
Să povestesc............ 368
Iarbă        .     .     .     . '......... 370
Memoria .........*
La pîrrdă............ 374
Semper............. 376
Arma secretă............ 378
Greutăţi ............ 382
Succesiuni............ 384
Veveriţa ............ 386
394
Lector: TRAIAN RADU Tehnoredactor : POMPILIU STAT NAI
Bun de tipar 17.1.1974. Tiraj 1.430 ex. legate 1j1. Coli ed. 8,80. Coli ttpar 25,25.
Tiparul executat sub comanda nr. 1/1503 la întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918", Str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97 Bucureşti Republica Socialistă România