ACAD E M I A -REPUBLICII POPULARE R O M î N E ISTORIA ROMINIEI Comitetul de coordonare: acad. P. CONSTANTINESCU-IAȘI; acad. EM. CONDURACHI; acad. C. DAICOVICIU; acad. A. OȚETEA; acad. D. PRODAN; |acad.M7ROLLER|; T. BUGNARIU, I. NESTOR,GH. ȘTEFAN, membri corespondenți ai Academiei R.P.R.; prof. univ. L. BÂNYAI; prof. univ. M. BERZA; prof. univ V. CHERESTEȘIU; fc^ZuniT^T. CĂMPINAl; conf. univ. V. MACIU; conf. univ. GH. MATEI; conf. univ. ȘT. PASCU: conf. univ. V. POPOVICI. Secretar: N. FOTINO, BD URA A C A D E M I EI RE P U B L I C II POP U L A RE R O M î N E ACADEMIA REPUBLICII POPULARE R O M î N E ISTORIA R0MIN1EI I COMUNA PRIMITIVĂ < SCLAVAGISMUL PERIOADA DE TRECERE LA FEUDALISM Comitetul de redacție al volumului: acad. C. DAICOVICIU, redactor responsabil; acad. E. CONDURACHI, L NESTOR, membru corespondent al Academiei R.P.R., GH. ȘTEFAN, membru corespondent al Academiei R.P.R.. redactori responsabili adjuncți. Secretar: M. D. MATEI. EDITURA ACADEMIEI R E P U B LICIT POPULAR E R O M î N E 19 6 0 Lucrările tehnico-știin^ifice au fost efectuate 1. I. RUSSU, E, COMȘA șl A. MATROSENCO CUVÎNT ÎNAINTE Revoluția culturală din patria noastră, parte integrantă a procesului de construire a socialismului, care se desfășoară sub conducerea Partidului Munci- toresc Romîn, a determinat un mare avînt în dezvoltarea activității științifice. Istoriografia marxist leninistă din țara noastră a reușit într-un timp relativ scurt să efectueze studii și lucrări științifice asupra diferitelor etape și evenimente din trecutul poporului romîn, să lămurească o serie de feno- mene și evenimente din istoria Romîniei insuficient studiate, ignorate sau înfățișate denaturat de istoriografia burgheză. Succesele obținute de noua istoriografie romînească au făcut cu putință trecerea la întocmirea unei mari sinteze, cu adevărat științifice, a Istoriei Romi- nici. Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Romîn a subliniat că în fața istoricilor noștri stă sarcina de mare răspundere « de a elabora, cu forțele unui larg colectiv de cercetători științifici, o Istorie a Romîniei care să sintetizeze, de pe pozițiile învățăturii marxist-leniniste, tot ce s-a realizat la noi pe tărîmul științei istorice și să însemne un pas înainte în dezvoltarea acestei științe, îndeosebi în soluționarea unor probleme de bază ale istoriei noastre —• probleme ale procesului de formare a poporului romîn, ale istoriei contemporane, ale periodizării istoriei ». ★ Istoriografia romînească a parcurs un drum lung și complex. începuturile sale datează încă din epoca feudală, fiind reprezentate prin cronici și letopisețe. Pe lîngă meritul de a servi ca izvoare interne autentice, operele unor cronicari ca Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce conțin unele idei valoroase ca: originea comună a romînilor din cele trei țări romîne, unitatea lor de limbă și cultură, însemnătatea luptei împotriva cotropitorilor. în istoriografia romînească din epoca feudală un loc deosebit îl ocupă Dimitrie Cantemir, erudit de faimă europeană. Lucrările sale: Descrierea Moldovei) Hronicul vechimii a romîno-mol do vlahilor și altele depășesc modul descriptiv de a înfățișa evenimentele istorice, caracteristic cronicarilor. La sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea, lucrările lui Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior, exponenți ai Școlii Ardelene) aduc o contribuție însemnată la cercetarea trecutului patriei. Ei pun accentul pe originea latină a poporului romîn și încadrează istoria romînilor în ansamblul istoriei popoarelor vecine. Școala Ardeleană, în ciuda anumitor exagerări, a jucat un rol important în formarea conștiinței naționale a poporu- lui romîn. Dezvoltarea gîndirii istorice premarxiste din țara noastră atinge apogeul în perioada de avînt a luptei antifeudale, care culminează cu revoluția din 1848 și cu înfăptuirea Unirii Principatelor. In Cuvîntul pentru deschiderea cursului de istorie națională în Academia Mihăileană, rostit în 24 noiembrie 1843, Kogălniceanu considera drept « o greșală de căpetenie » reducerea istoriei la « biografia domnilor » și punea accentul pe rolul poporului — izvor al tuturor faptelor de seamă din trecutul țării. Cel mai însemnat reprezentant al gîndirii istorice progresiste din secolul al XlX-lea a fost democratul revoluționar Nicolae Bălcescu. Partizan al răstur- nării pe cale revoluționară a regimului feudal-icbăgist, el a imprimat lucrărilor sale un caracter militant, făcînd din cercetarea istoriei o armă de luptă împo- triva forțelor sociale reacționare. N. Bălcescu a formulat idei valoroase privind structura socială a țării, situația economică și politică a diferitelor clase, fapt care l-a ajutat să se apropie de înțelegerea rolului maselor populare în istorie, al luptei de clasă, reușind astfel să scoată în relief — pentru prima dată în isto- riografia țării, în lucrarea sa Mersul revoluției în istoria romînilor — însemnă- tatea istorică a revoluțiilor. In Magazinul istoric pentru Dacia, Nicolae Bălcescu a inițiat publicarea de documente din istoria social-economică și politică a poporului romîn. Istoriografia romînească din a doua jumătate a secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea este dominată de activitatea laborioasă a unor istorici ca B. P. Hasdeu, Al. Odobescu, Al. Papiu Ilarian, Gh. Bariț, Gr. Toci- lescu, A. D. Xenopol, N. lorga, I. Bogdan, D. Onciul, R. Rosetti, C. Giurescu și V. Pârvan, dintre care unii (A. D. Xenopol, N. lorga, V. Pârvan) s-au bucurat de un renume mondial. Această pleiadă de istorici are incontestabilul merit de a fi elaborat o serie de studii și monografii ample, privind în special istoria vieții politice, istoria culturii, examinînd, în același timp, și o seamă de aspecte social-economice ale istoriei patriei. Preocuparea acestor istorici s-a concentrat cu precădere asupra problemelor evului mediu și epocii antice din istoria țării, în această perioadă au fost scrise lucrări de sinteză, în care istoria Romîniei a fost privită în strînsă legătură cu istoria țărilor vecine. De asemenea s-a depus o susținută activitate de culegere și publicare de documente, cronici și diferite alte izvoare și s-a acordat însemnătate dezvoltării științelor auxiliare ale istoriei. Trebuie subliniat în același timp că istoriografia burgheză din Romînia a aparat interesele de clasă ale burgheziei și moșierimii și a avut la bază concepții idealist-metafizice. Mai ales în perioada crizei generale a capitalismului, ea a recurs uneori intenționat la ascunderea și falsificarea adevărului istoric. Ignorarea legilor obiective care guvernează dezvoltarea societății, exagerarea importanței eroilor și a personalităților, minimalizarea, adeseori negarea rolului maselor populare în făurirea istoriei, precum și insuficienta preocupare, uneori neglijarea studierii epocii moderne și mai ales contemporane sînt principalele, vicii și neajunsuri ale istoriografiei burgheze romînești. Astfel, realizările obți- nute de vechea istoriografie n-au putut fi folosite la elaborarea științifică a istoriei patriei decît reconsiderate pe baza materialismului istoric. VI Istoricii marxiști s-au călăuzit după cunoscuta teză a lui Engels potrivit căreia « întreaga istorie trebuie studiată din nou, condițiile de existență ale diferitelor formațiuni sociale trebuie cercetate în amănunt, înainte de a încerca să se deducă din ele concepțiile politice, juridice, estetice, filozofice și religioase etc. care le corespund ». ★ în condițiile puternicei înrîuriri exercitate de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, ca urmare a victoriei leninismului în mișcarea muncitorească din țara noastră prin crearea Partidului Comunist din Romînia, s-au creat p re mi- zele apariției istoriografiei marxiste în Romînia. Aprecierile științifice elaborate în documentele P.C.R. asupra istoriei poporului romîn, asupra mersului luptei de clasă, asupra perspectivelor dezvoltării sociale a Romîniei au constituit un îndreptar deosebit de prețios în studierea istoriei țării noastre. în această vreme s-au făcut primele încercări de periodizare a istoriei Romîniei în lumina mate- rialismului istoric și au fost publicate unele lucrări de istorie avînd o orientare marxistă. Dar numai după eliberarea Romîniei de sub jugul fascist și instaurarea regimului democrat-popular, în urma profundelor transformări revoluționare din țara noastră, s-au creat condiții prielnice dezvoltării științei istorice marxist- leniniste. Documentele Congreselor Partidului, ale plenarelor C.C. al P.M.R., lucrările tovarășului Gh. Gaeorghiu-Dej, cuprind aprecieri profund științifice asupra istoriei patriei și formulează limpede sarcinile principale ale istorio- grafiei marxistdeniniste. în anii 19+5—19+8 au fost elaborate lucrări de istorie în care se pro- movează concepția materialistă a istoriei și se popularizează evenimente impor- tante și figuri de seamă din istoria patriei, a mișcării muncitorești din Romînia. Reorganizarea Academiei R.P.R. în 19+8, a institutelor de istorie din Bucu- rești, Cluj și Iași, crearea Institutului de istorie a partidului de pe lîngă C.C. al P.M.R. și reforma învățimîntului au dat un puternic impuls cercetărilor știin- țifice în domeniul istoriei. Istoriografia marxistă din țara noastră, situîndu-se consecvent pe poziția clasei muncitoare, a desfășurat o luptă permanentă împo- triva curentelor reacționare în istorie. Un rezultat pozitiv al istoriografiei marxiste romînești l-a constituit apariția în 1917 a manualului de Istoria Romîniei, realizat de un colectiv de istorici sub conducerea acad. M. Roller, reeditat în forme îmbunătățite în 1932 și 1936. Cu toate lipsurile sale, inerente unui astfel de început, el a adus o contribuție deosebită la cunoașterea istoriei patriei și a stimulat cercetarea științifică în domeniul istoriei, fiind primul manual elaborat în lumina învățăturii marxist- leniniste și a documentelor partidului nostru. Analiza marxistă a fenomenelor și evenimentelor istorice, importanța acordată rolului maselor populare în istorie, periodizarea istoriei patriei după criteriul succesiunii modurilor de producție, deosebesc fundamental acest manual de lucrările de sinteză din trecut. Politica înțeleaptă a partidului și statului față de intelectuali, a ușurat și stimulat procesul de clarificare ideologică a celor mai valoroși istorici de formație veche și a asigurat totodată formarea unor cadre tinere de noi cercetători, fapt care a avut o mire însemnătate pentru dezvoltarea științei istorice din R.P.R. Pe baza numeroaselor documente și izvoare scoase la iveală și publicate în mod sistematic în zeci de volume în anii puterii populare și a materialului VII documentar acumulat de vechea istoriografie s-au întreprins noi cercetări orien- tate în primul rînd asupra problemelor fundamentale ale istoriei Romîniei. S-a trecut la studierea pe un plan larg a istoriei mișcării muncitorești și a istoriei partidului marxist-leninist al clasei muncitoare din Romînia. Rezultatele acestor cercetări au fost publicate în revistele Studii) Analele Institutului de istorie a partidului de pe lîngă C.C. al P.M.R., Studii și cercetări de istorie veche precum și în alte periodice de specialitate, sau sub forma unor lucrări monografice separate. Au apărut lucrările acad. C. Daicoviciu consacrate istoriei Daciei; ale acad. Em. Condurachi referitoare la coloniile grecești de pe țărmul Mării Negre; ale lui Barbu Cîmpina privind apariția relațiilor feudale, feudalismul timpuriu, crearea statelor feudale romînești și centralizarea lor; ale acad. A. Oțetea despre descompunerea feudalismului, răscoala populară din 1821, istoria economică din prima jumătate a secolului al XlX-lea; ale acad. P. Con- stantinescu-Iași, unul dintre primii noștri istorici marxiști, care a elaborat studii privind istoria culturii romînești, legăturile cu Rusia și Bulgaria, precum și studii de istoria contemporană a Romîniei. ★ Realizările noii istoriografii romînești au creat premizele elaborării unei opere de înaltă ținută științifică — tratatul de Istoria Romîniei (în cinci volume). In opoziție radicală cu istoriografia burgheză care nu recunoaște caracterul obiectiv al legilor de dezvoltare a societății omenești — deoarece aceasta ar însemna recunoașterea inevitabilei prăbușiri a capitalismului — pentru noi, autorii Istoriei Romîniei) istoria e o știință care se întemeiază pe cunoașterea și studierea legilor de dezvoltare a societății umane. La baza alcătuirii lucrării noastre au stat principiile materialismului istoric, singura concepție științifică, care a dat răspuns la problemele teoretice și metodologice fundamentale pe care le ridică cercetarea și interpretarea științifică a fenomenelor social-istorice, transformînd astfel istoria într-o știință în adevăratul înțeles al acestui cuvînt. In lumina acestei concepții, istoria Romîniei, privită în strînsă legătură cu istoria popoarelor vecine, a fost studiată « ca un proces unitar guvernat de legi necesare în toată uriașa lui varietate de aspecte și contradicții », al cărui motor de dezvoltare îl constituie — după cum arată V. I. Lenin — contradicțiile interne. Astfel concepută, istoria patriei noastre nu a mai fost privită ca o îngrămădire haotică de evenimente și fapte întîmplătoare, un rezultat al activi- tății diferitelor personalități, ci ca un proces continuu de transformare și de succesiune a formațiunilor social-economice, care reprezintă etape ale dezvol- tării progresive a societății omenești. în stabilirea legăturii și interdependenței ce există în întreaga diversitate a evenimentelor și fenomenelor trecutului, studiate de știința istorică, concepția materialistă a istoriei a pus la îndemîna cercetătorilor noștri un criteriu obiectiv, riguros științific, arătînd că factorul determinant în dezvoltarea socie- tății omenești îl constituie modul de producție a bunurilor materiale. Noi știm că «modul de producție al vieții materiale — după cum sublinia Marx — determină procesul vieții sociale, politice și spirituale în general ». Concepția materialistă a istoriei demonstrează totodată interacțiunea care există între bază și suprastructură în procesul dezvoltării societății, fapt care impune reliefarea, în cadrul lucrării de față, a rolului activ al suprastructurii. Clasicii marxism-leninismului, dezvăluind dialectica dezvoltării modului de producție, au arătat că forțele de producție constituie elementul cel mai VIII mobil, cel mai revoluționar al modului de producție, că ele atrag după sine schimbarea relațiilor de producție, care la rîndul lor joacă un rol activ în dezvoltarea forțelor de producție. Oamenii, producătorii bunurilor materiale, constituie forța productivă principală, hotărîtoare. Una din tezele fundamentale ale materialismului istoric, aplicată cu consecvență în elaborarea Istoriei Romîniei este că masele populare —• producătorii bunurilor materiale și culturale, purtătorii progresului social — sînt adevărații creatori ai istoriei. Colectivul de autori și cel redacțional a ținut seama, firește, și de rolul personalităților, care au contribuit prin activitatea lor la grăbirea sau la frînarea mersu- lui istoriei. Materialismul istoric, în opoziție cu teoriile burgheze, demonstrează că lupta de clasă străbate întreaga istorie a societății împărțită în clase anta- gonice. Cercetarea apariției și formării claselor sociale pe teritoriul patriei noastre, a luptei dintre sclavi și stăpînii de sclavi, dintre iobagi și feudali, dintre proletariat și burghezie, studierea rolului istoric al clasei munci- toare, care a ridicat pe o nouă treaptă lupta poporului romîn pentru eliberarea socială și națională, înfăptuind, sub conducerea partidului, revoluția socialistă victorioasă, au constituit o preocupare capitală a autorilor în elaborarea Istoriei Romîniei. In decursul istoriei, lupta maselor exploatate culminează cu revoluția socială, expresia cea mai înaltă a luptei de clasă. Revoluția socială înlătură vechea orînduire, înlocuind-o cu o orîn- duire social-economică nouă, marchează hotarele dintre diferitele forma- țiuni sociaheconomice, stînd astfel la baza periodizării marxist-leniniste a istoriei. Potrivit periodizării marxist-leniniste, istoria Romîniei a fost împărțită în următoarele epoci, corespunzînd fiecare unei formațiuni social-economice: orînduirea comunei primitive, sclavagistă, feudală, capitalistă și socialistă (prima fază a orînduirii comuniste). I. Orînduirea comunei primitive, prima formațiune social-economică, este constatată pe teritoriul țării noastre între circa 600 000 ani î.e.n., de cînd s-au descoperit cele mai vechi urme ale vieții omului, și secolul I î.e.n., cînd apare statul sclavagist începător dac. Din punct de vedere al dezvoltării uneltelor de producție — documente hotărîtoare pe baza cărora se poate reconstitui istoria acestor vremuri —• comuna primitivă cuprinde istoria societății omenești de la apariția primelor unelte de piatră (paleoliticul inferior) și pînă la a doua epocă a fierului, cînd apar primele elemente ale unei societăți împărțite în clase antagoniste. II. Orînduirea sclavagistă începe, de fapt, pe o mică parte a teritoriului țării, și anume în Dobrogea, pe țărmul Mării Negre, în secolul VII î.e.n. Rela- țiile sclavagiste se înfiripează apoi pe teritoriul Daciei în prima jumătate a seco- lului I î.e.n. (statul sclavagist începător dac). Orînduirea sclavagistă se dezvoltă în forma ei clasică pe teritoriul Dobrogei, în secolul I. e.n., iar la nordul Dunării la începutul secolului II e.n. după cucerirea romană. Această orînduire se menține, la nordul Dunării, pînă la sfîrșitul secolului III e.n., iar în Dobrogea pînă la sfîrșitul secolului VI al acestei ere. III. Urmează o perioadă de cîteva secole de trecere spre feuda- lism în cursul căreia pe teritoriul țării noastre au avut loc mari transformări social-economice — în condițiile migrației popoarelor. La sfîr- șitul acestei perioade s-a încheiat procesul de formare a limbii și poporului IX romîn. Orînduirea feudală pe teritoriul patriei noastre cuprinde epoca de la sfîrșitul mileniului I e.n. pînă la mijlocul secolului al XlX-lea. în cadrul acestei epoci se produc: consolidarea și dezvoltarea raporturilor feudale, formarea și organizarea voievodatelor Transilvaniei, Țării Romînești și Moldovei ca state feudale, răscoala de la Bobîlna, centralizarea statului feudal moldovenesc sub Ștefan cel Mare, răscoala condusă de Gh. Doja, nașterea principatului autonom al Transilvaniei, unirea vremelnică a Țării Romînești, Moldovei și Transilvaniei sub Mihai Viteazul, răscoala iobagilor condusă de Horia, Cloșca și Crișan, răscoala populară de sub conducerea lui Tudor Vladi- mirescu. Această perioadă este străbătută ca un fir roșu de lupta eroică, bogată în fapte de vitejie, a poporului nostru împotriva jugului otoman și a altor asupritori străini. IV. Orînduirea capitalistă începe cu revoluția burghezo-democratică din 1848 și durează pîră la victorioasa insurecție armată din august 1944, care marchează începutul revoluției populare din țara noastră. în cadrul acestei epoci s-au petrecut profunde transformări de ordin economic, social-politic și cultural ca: desființarea iobăgiei, Unirea Principatelor și formarea statului național romîn, Războiul pentru independență națională și proclamarea independenței, dezvoltarea capitalismului, formarea și dezvoltarea proletariatului industrial și creșterea mișcării muncitorești maturizată prin pătrunderea și răspîndirea marxismului în Romînia. Capitalismul premono- polist a trecut în faza sa imperialistă de dezvoltare, a avut loc marea lăscoală ță ănească din 1907 și participarea Romîniei la primul război mondial impe- rialist. Victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie — eveniment de importanță epocală în istoria omenirii — a înrîurit puternic creșterea avîntului revoluționar în țara noastră. A avut loc desăvârșirea unității naționale prin unirea Transilvaniei cu Romînia. Un eveniment de capitală importanță pentru destinele poporului romîn l-a constituit crearea Partidului Comunist din Romînia. Ultima fază a orînduirii capitaliste din țara noastră se caracterizează prin accentuarea înfeudării țării capitalului străin, strîns legat de capitalul autohton, prin ascuțirea la maximum a contradicțiilor de clasă, pe fondul crizei generale a capitalismului, prin intensificarea luptei maselor populare conduse de Partidul Comunist din Romînia, împotriva exploatării și fascizării țării. Eroicele lupte ale ceferiștilor și petroliștilor din 1933 constituie cea mai mare bătălie de clasă a proletariatului romîn, organizată și condusă de P.C.R., în răstimpul dintre cele două războaie mondiale. Politica claselor dominante de trădare a intereselor naționale a dus la înfeudarea țării Germaniei hitleriste și la pierderea independenței naționale. Epoca se încheie cu lupta maselor populare organizate și conduse de Partidul Comunist Romîn împotriva fascismului și a războiului criminal anti- sovietic, pentru răsturnarea dictaturii militaro-fasciste și întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste, pentru cucerirea independenței naționale. V. Cotitura spre o schimbare radicală în viața poporului romîn, spre victoria lui asupra claselor exploatatoare și făurirea noii orînduiri sociale, orîn- duirea socialistă (prima fază a societății comuniste) a constituit-o insurecția armată din august 1944, înfăptuită sub conducerea P.C.R. în condițiile favo- rabile create de înaintarea victorioasă a Armatei Sovietice eliberatoare pe teritoriul țării noastre. Insurecția armată reprezintă începutul revoluției populare. Instaurarea regimului democrat-popular la 6 Martie 1945, formă a dictaturii revoluționar- X democratice a proletariatului și țărănimii, sub hegemonia clasei muncitoare, înfăptuirea reformei agrare din 1945, precum și celelalte transformări revolu- ționare petrecute în cursul anilor 1945—1947 au avut drept conținut desăvîrșirea revoluției burghezo-democratice, ca prima etapă a revoluției populare. înlătu- rarea ultimilor reprezentanți ai burgheziei din guvern și răsturnarea monarhiei au dus la proclamarea Republicii Populare Romîne la 30 Decembrie 1947. Instaurarea dictaturii proletariatului a marcat trecerea la etapa socialistă a revoluției populare din țara noastră. Cele două etape ale desfășurării revoluției populare în Romînia au alcătuit, astfel, așa cum sublinia tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej « un proces revoluționar neîntrerupt ». Printre marile realizări obținute în făurirea orînduirii socialiste, sub înțe- leaptă conducere a Partidului Muncitoresc Romîn, au avut o importanță deose- bită naționalizarea principalelor mijloace de producție, trecerea la economia planificată,. la industrializarea socialistă a țării și la transformarea socialistă a agriculturii, desfășurarea revoluției culturale, rezolvarea leninistă a problemei naționale, consolidarea statului democrat-popular. Făcînd bilanțul însuflețitor al înfăptuirilor poporului nostru, Congresul al III-lea al P.M.R. a consfințit victoria socialismului în Romînia și a marcat intrarea în noua etapă de dezvoltare a țării — etapa desăvîrșirii construcției socialiste și a trecerii treptate spre comunism. Periodizării istoriei, stabilită după criteriul științific al succesiunii și dezvoltării formațiunilor social-economice, îi corespunde în linii mari periodi- zarea stabilită după criteriul cronologic, folosită și ea în istoria universală; orînduirii comunei primitive, epoca străveche; orînduirii sclavagiste, epoca veche (antică); orînduirii feudale, epoca medie; orînduirii capitaliste, epoca modernă și parțial contemporană. După cum se știe, Marea Revoluție Socialistă din Octombrie a deschis o eră nouă în istoria omenirii, era revoluțiilor proletare, era construirii socialismului și comunismului. Epoca contemporană a istoriei universale începe cu acest măreț eveniment, care a însemnat o cotitură hotărîtoare în destinele popoarelor lumii, inclusiv ale poporului romîn. Marea Revoluție Socialistă din Octombrie marchează și pentru țara noastră începutul epocii contemporane. ★ Opera de față, întreprinsă ca o sarcină de onoare trasată istoricilor din țara noastiă de către Partidul Muncitoresc Romîn, a putut fi înfăptuită mulțu- mită îndrumării permanente și sprijinului neprecupețit al partidului clasei muncitoare. Istoricii romîni marxiști se simt datori să exprime și cu acest prilej recunoștința lor față de partid. Urmînd indicațiile Congresului al II-lea al partidului, în întocmirea acestei mari sinteze a Istoriei Romîniei s-au folosit toate realizările istoriografiei marxiste din țara noastră; totodată a fost preluat în mod critic tot ceea ce a realizat vechea istoriografie. S-a ținut seama de cele mai noi cuceriri ale științei istorice din Uniunea Sovietică și din celelalte țări socialiste. Au fost consultate de asemenea lucrări mai vechi sau mai noi ale istoricilor din țările capitaliste. La temelia stabilirii sigure a faptelor, în vederea interpretării lor, am așezat docu- mentarea largă și riguroasă prin toate categoriile de izvoare istorice. Conducerea întregii lucrări a avut-o Academia R.P.R. — prin secția ei de științe istorice —•, elaborarea volumelor fiind dusă la îndeplinire de insti- tutele de istorie și arheologie ale Academiei, de facultățile de istorie din XL București, Cluj și Iași, în strînsă colaborare cu Institutul de istorie a partidului de pe lingă C.C. al P.M.R. și cu Școala Superioară de Partid « Ștefan Gheorghiu ». Redactarea lucrării a fost precedată de elaborarea unei tematici amănun- țite, întocmită pe baza unor dezbateri largi» Unele probleme importante ale istoriei patriei noastre — mai puțin studiate sau prezentate controversat în vechea istoriografie — ca de pildă formarea limbii și poporului romîn, crista- lizarea raporturilor feudale în sînul societății romînești (veacul al X-lea —■ al Xl-lea), descompunerea feudalismului în țările romîne, anul revoluționar 1848 și caracterul participării Romîniei la primul război mondial, au format obiectul unor dezbateri largi. Fiecare capitol redactat din Istoria Romîniei a căpătat forma definitivă în urma unor analize colective. Machetele volumelor, pe măsura elaborării lor, au fost supuse unor discuții generale organizate sub egida Acade- miei R.P.R., cu participarea largă a istoricilor, economiștilor, filozofilor, lingviștilor și a altor specialiști din țară. S-a realizat astfel o operă colectivă, marxistă a Istoriei Romîniei, care sintetizează rezultatele istoriografiei romînești pînă în prezent. Sîntem conștienți că, în ciuda eforturilor depuse de colectivele de redacție și de autorii acestei opere, au mai rămas unele probleme insuficient lămurite, care necesită noi cercetări. Comitetul general de redacție și autorii volumelor acestei lucrări sînt convinși că au realizat o operă științifică și educativă de mare însemnătate. După cum se știe, istoria întruchipează experiența multiseculară a maselor. Ea este un mare dascăl. înfățișarea veridică a trecutului țării noastre, a luptelor maselor populare de pe teritoriul ei, a creației lor materiale, culturale și artis- tice înseamnă nu numai îmbogățirea cunoștințelor și lărgirea orizontului cultural al oamenilor muncii, ci constituie un mijloc eficient de educare și cultivare a patriotismului socialist și a internaționalismului proletar. Ea educă masele în spiritul prețuirii mărețelor realizări obținute de poporul nostru muncitor, al dragostei față de patrie și. partidul marxist-leninist care ne călăuzește spre un viitor luminos. Studiul istoriei Romîniei este în același timp o dovadă grăitoare a năzuințelor de veacuri ale poporului nostru pentru pace și prietenie între popoare. Istoria Romîniei confirmă întru totul tezele materialismului istoric despre dezvoltarea societății umane, scoate la lumină capacitatea creatoare și de luptă a poporului nostru. Ea dovedește în mod științific faptul că marile transformări revoluționare care se petrec azi în țara noastră și orizonturile largi ce se deschid în fața poporului romîn, reprezintă rezultatul procesului îndelung și complex de dezvoltare a societății pe teritoriul Romîniei. Străduindu-se să scrie o istorie adevărată, riguros științifică, în lumina concepției clasei muncitoare, redactorii acestei lucrări au urmărit totodată ca expunerea să fie accesibilă și plăcută celor mai largi cercuri de cititori. S-a ținut îndeosebi seama de cerințele tinerei generații, viitorii constructori ai comunis- mului în țara noastră. Comitetul general de redacție ține, în încheiere, să aducă și pe această cale cele mai vii mulțumiri atît instituțiilor care au ajutat într-un fel sau altul la publicarea Istoriei Romîniei, cît și oamenilor de știință din țara noastră, care prin observațiile lor critice, prin sugestii și precizări judicioase au contribuit efectiv la îmbunătățirea și definitivarea operei de față. XII CARACTERIZAREA GEOGRAFICĂ A TERITORIULUI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE Dezvoltarea istorică a poporului romîn este strîns legată de teritoriul pe care el și strămoșii lui autohtoni bau locuit, fără întrerupere, din cele mai vechi timpuri. De aceea este necesară cunoașterea principalelor caractere geo- grafice ale acestui teritoriu, rezultate din așezarea sa, din aspectele și dezvoltarea reliefului, climei, rețelei hidrografice etc., toate acestea cu sensibile influențe, dar nu cu rol determinant, în dezvoltarea istorică a societății omenești de pe teritoriul țării noastre, de la comuna primitivă, pînă la construirea societății socialiste. Problema mult discutată a mediului geografic și a rolului său în dezvol- tarea societății a fost definitiv lămurită de știința marxist-leninistă. « Fertilitatea naturii — spune K. Marx — constituie... o limită, un punct de plecare, o bază » 1 pentru producția socială, în sensul că ea reprezintă condiția necesară în limitele căreia devine posibilă activitatea productivă. în concepția marxistă, « mediul geografic este una din condițiile permanente și necesare ale dezvol- tării societății, influențînd-o în direcția grăbirii sau încetinirii ritmului de dez- voltare a ei ». Influența lui nu este însă determinantă, deoarece schimbările și dezvoltarea societății au loc incomparabil mai repede decît schimbările și dezvol- tarea mediului geografic 2. Influența pe care mediul geografic o exercită asupra societății depinde, ea însăși, de nivelul de dezvoltare a producției materiale. Influența e din ce în ce mai redusă, pe măsura succesiunii modurilor de producție. Dacă pe trep- tele inferioare de dezvoltare a societății, mediul geografic influențează puternic diversele ramuri ale producției, care depind intr-o măsură destul de mare de natura înconjurătoare, pe măsură ce forțele de producție ajung la un nivel înalt de dezvoltare, această dependență se reduce treptat3. Istoricii și geografii burghezi, adepți ai determinismului mecanicist, meta- fizic, au exagerat rolul mediului geografic în viața societății omenești, căutînd 1 K. Marx, Capitalul, voi. III, partea a Il-a, E.S.P.L.P., București, 1955, p. 606. 2 Vezi I. V. Stalin. Despre materialismul dialectic și materialismul istoric, Editura P.M.R., Buc., 1951. 3 Vezi Bazele filozofiei marxiste, Ed. politică, Buc., 1959, p. 441 — 448. XIII să-1 prezinte drept cauza stării de înapoiere a economiei din Romînia burghezo" moșierească. Mediul geografic, în concepția lor, ar fi situat țara noastră printre cele mai înapoiate state ale lumii și ar fi cauzat dependența sa economică și politică de marile puteri capitaliste. Ei aplicau Romîniei cunoscuta caracteri' zare de «țară eminamente agricolă », sortită să rămînă pentru totdeauna în această situație. Această concepție neștiințifică este dezmințită, în chip vădit, de prefacerile epocale din zilele noastre. în mai puțin de un deceniu și jumătate de regim democrat "popular, R.P.R. a devenit o țară industrial-agrară, cu o industrie socialistă, multilaterală, armonios dezvoltată, cu o agricultură de tip nou, precumpănitor socialistă. Dacă în orînduirea capitalistă se pune preț numai pe exploatarea de jaf a bogățiilor solului și subsolului, în scopul asigurării unor profituri maxime pentru capitaliști, în cea socialistă s-au creat, pentru prima oară în istorie, posibilități nebănuite pentru transformarea rațională a naturii, pentru punerea ei în slujba intereselor maselor muncitoare. Sub acest aspect al mediului geografic—care condiționează și influențează, dar nu determină dezvoltarea societății, dimpotrivă el putînd fi transformat sub acțiunea organizată a acesteia — trebuie analizate, în linii mari, condițiile naturale în care a apărut societatea umană pe pămîntul țării noastre, s-a născut și s-a dezvoltat poporul romîn. Poziția Republicii Populare Romîne pe paralela de 45°, care trece prin apro" pierea localităților Oravița •— Tg. Jiu — Mizil, indică una din cele mai impor- tante trăsături: caracterul temperat al climei, reflectat direct și în regimul apelor, răspîndirea solurilor, florei și faunei, repartiția pe zone a diferitelor culturi etc. Tăiată în două părți egale de meridianul de 25° țara noastră este situată în zona de interferență a influențelor oceanice cu cele continentale, fapt care se reflectă foarte bine și în climatul și vegetația sa. Pe continent — privită în ansamblu — Republica Populară Romînă se integrează în Europa centrală, fiind situată însă la zona de tranziție, atît spre Europa răsăriteană cît și spre cea sudică, ale căror caractere fizico-geografice se întrepătrund, imprimînd mediului său natural aspecte specifice. Influențele cele mai accentuate sînt totuși ale Europei centrale. Acestea se manifestă nu numai în Transilvania și în întreg arcul carpatic, ci pătrund, peste Subcarpații Moldovei și ai Munteniei, pînă în Podișul Moldovei, spre est, și în Podișul Getic, spre sud. Vînturile de vest și nord-vest, umede și răcoroase, precipitațiile cuprinse între 550 și 1400 mm, solurile brune de pădure, larga răspîndire a pădurilor de fag, reprezintă principalele caracteristici fizico-geografice ale Europei centrale, care alcătuiesc, din acest punct de vedere, și caracteristica importantă a teritoriului țării noastre. Condițiile geografice ale Europei răsăritene influențează direct Podișul Moldovei, Dobrogea și Cîmpia Romînă, prin nuanțele unui climat mai aspru. XIV cu ierni reci și veri secetoase, predominanța crivățului, precipitații sub 550 mm și chiar sub 500 mm, ale căror consecințe sînt: frecvența solurilor brune (rar, cenușii de pădure) și a cernoziomurilor, extensiunea pădurilor amestecate de foioase și a stepelor de graminee sălbatice, cu colelia ca element specific și cu animale proprii stepelor pontice. Europa sudică trimite influențe slabe, strecurate prin trecătorile Alpilor Dinarici și ale Balcanilor vestici, dinspre Marea Adriatică, pînă în Banat, Oltenia și Dobrogea de sud. Climatul cu nuanțe mediteraneene se manifestă prin dubla periodicitate a ploilor (primăvara și la începutul iernii), prin regimul mai blînd al temperaturilor și prin favorizarea răspîndirii solurilor brun*roșcate de pădure și a elementelor de climă caldă, în floră și faună. Limita de nord a viței de vie, cea de est a bradului alb (în Carpații Orientali) și a fagului, întîlnirea zonei stepelor cu aceea a pădurilor, cu întrepă* trunderi (de unde și posibilitatea unor foarte variate culturi), sînt principalele consecințe ale locului pe care R.P.R. îl ocupă pe glob și în spațiul conți* nentului european. Un element care trebuie luat în considerare, în cadrul așezării fizico* geografice a țării noastre, îl constituie poziția sa pe arcul carpatic, pe fluviul Dunărea și în bazinul Mării Negre, Sub acest aspect, relieful Republicii Populare Romîne este carpatic și carpato*danubian prin rețeaua hidrografică, asigurîndu*și, prin intermediul Mării Negre și al Dunării (această adevărată diagonală a Europei centrale), legături ușoare cu cele mai îndepărtate regiuni ale lumii. Arcul carpatic explică, în același timp, marea diversitate a reliefului, trans- misă (într*o măsură destul de importantă) și celorlalte caractere fizico*geogra* fice, influențînd și varietatea ocupațiilor și a ramurilor de activitate productivă. în ceea ce privește așezarea sa sub raport economic, poziția țării noastre în zona de întretăiere a marilor drumuri europene, dinspre Marea Baltică spre Mediterana orientală sau dinspre Europa centrală și vestică, spre estul și sud* estul continentului, are — și a avut mai ales — o importanță deosebită. în sfîrșit, sub aspect politic, prin desprinderea ei din lagărul capitalist și încadrarea în puternicul lagăr socialist, după cel de*al doilea război mondial, țara noastră este înconjurată de state vecine prietene, cu care întreține strînse relații economice, culturale și politice. Existența sistemului socialist a cărui comunitate de interese, de ideologie și de țel final este astăzi o realitate vie, reprezintă, pentru poporul nostru, siguranța muncii sale pașnice și creatoare. între țările socialiste s-au stator* nicit relații de tip nou, bazate pe principiile internaționalismului proletar și caracterizate prin deplina egalitate în drepturi, prin colaborare tovărășească și ajutor reciproc. Putem conclude, deci, că, prin situarea sa în plin climat continental tem- perat (lipsit de excesivitățile arctice sau tropicale, cu o repartiție favorabilă a XV lungimii zilelor și nopților), ca și prin poziția la Dunăre (axa de circulație foarte lesnicioasă pentru toată Europa centrală și sud-estică) și la Marea Neagră (fereastră a țării spre oceanul planetar), teritoriul carpatic al Republicii Populare Romîne, foarte variat ca aspect, oferă condiții favorabile de dezvoltare poporului romîn. ★ Relieful. Teritoriul Romîniei, rezultat al unei îndelungate evoluții paleo- geografice, se caracterizează prin marea sa complexitate, influențată în bună măsură și de structura geologică, tot atît de complexă. Din înfățișarea de ansamblu a reliefului se desprind totuși trei trăsături esențiale: proporționalitatea, armonia și unitatea de geneză. Proporționalitatea reiese din distribuția relativ uniformă a unităților sale naturale: muntele (peste 800 m altitudine) ocupă aproximativ 30% din supra- fața totală a țării; dealurile și podișurile (între 200 și 800 m), 37%, iar cîm- piile (sub 200 m), 33%. Nu putem vorbi deci de un teritoriu exclusiv muntos (ca al Elveției, de pildă) sau numai de cîmpie (ca al Olandei), sau de dealuri, ci de o îmbinare a tuturor acestor categorii de relief, care se completează reciproc, oferind astfel multiple și variate posibilități economice. Armonia rezultă din distribuția spațială a celor trei unități: Podișul Transilvaniei — sugestiv asemănat de Nicolae Bălcescu cu o cetate — ocupă zona centrală a țării. Culmile Carpaților Orientali, Meridionali și Occidentali domină cu 800—2000 m acest extins spațiu depresionar, lăsînd porți de legă- tură între ținuturile dinlăuntrul și dinafara inelului carpatic, atît pe văi cît și prin trecători de culme, folosite intens, din cele mai îndepărtate timpuri. «Contraforturile cetății» sînt reprezentate prin dealurile subcarpatice mai scunde decît munții, cu care închid o serie de depresiuni intens populate. Periferic, culmile largi și însorite ale podișurilor și suprafețele netede ale cîmpiilor, întregesc armonia reliefului Romîniei completînd-o cu ultima și, în același timp, cea mai joasă treaptă a edificiului carpatic. Spațiul muntos, din zona centrală, alcătuit dintr-un adevărat mozaic de roci (metamorfice, eruptive, sedimentare) se completează, astfel, în mod firesc, prin unitățile periferice de podiș sau de cîmpie, alcătuite aproape exclusiv din sedimente, toate de proveniență carpatică. în evoluția sa, inelul carpatic a suferit înălțări succesive, concomitente cu lăsările axiale ale bazinului Transilvaniei (central) sau ale depresiunilor peri- ferice. Rețeaua de rîuri, cu obîrșiile în Carpați (cele mai viguroase — Oltul Mureșul, Someșul — chiar în interiorul inelului carpatic) a luat o înfățișare radiată, fiind principalul agent de umplere a depresiunilor cu sedimentele cărate din munți. Tot ea a fost aceea care a modelat ulterior relieful, după ce XVI întregul teritoriu ocupat astăzi de țara noastră a devenit uscat, dîndu-i, în linii mari, înfățișarea actuală. De aici și cea de-a treia trăsătură a reliefului Romîniei: neîndoielnica sa unitate de geneză. La o analiză mai atentă, se constată că lanțul Carpaților se integrează în seria munților mijlocii, mult mai puțin înalți decît Alpii, deși fac parte din același sistem de încrețire. înălțimile de peste 2000 m sînt rare, iar cele de peste 2500 m apar cu totul excepțional, numai în cîteva masive (Făgăraș, Parîng, Retezat, Bucegi). Altitudinea medie a celor trei ramuri carpatice oscilează între 1100—1300 m în est, 1500—1700 m în sud și între 800—1000 m în vest. (Și în Carpații Occidentali există însă masive care depășesc 1500 și chiar 1800 m: Biharia, Muntele Mare, Vlădeasa etc.). Varietatea petrografică (mai ales rezistența față de eroziune a rocilor) și gradul foarte accentuat de frămîntări tectonice, alături de îndelungata acțiune de modelare a agenților externi (cu deosebire a apelor), explică principalele trăsături specifice ale Carpaților. Este vorba, în primul rînd, de numărul mare al trecătorilor, de vale și de culme, joase (Prislopul, cu 1414 m din Carpații Orientali și Vîlcanul cu 1630 m, Novaci-Sugag cu 2120 m din Carpații Meridionali, sînt cele mai înalte), utilizate din vremuri îndepărtate și accesibile atît pentru șosele cît și pentru căi ferate. Acestea au asigurat legături permanente și lesnicioase poporului romîn, așezat pe ambele laturi ale Carpaților. A doua trăsătură importantă a Carpaților o constituie prezența numeroa- selor depresiuni intra- și pericarpatice, dintre care cea mai extinsă este Depre- siunea Transilvaniei. Bine adăpostite, avînd un relief dominant deluros, sau depresiuni intramontane, protejate de influențele climatului continental excesiv, ușor de apărat și legate între ele, aceste depresiuni reprezintă cele mai vechi vetre de formare a poporului romîn, care s-a întins apoi pe toată aria geogra- fică a edificiului carpatic. în sfîrșit, cea de-a treia trăsătură, rezultat al evoluției în timp a relie- fului carpatic, este dată de extensiunea mare a suprafețelor de eroziune, plane sau larg vălurite (în masivele Biharia, Muntele Mare, Muntele Șes, Poiana Ruscăi, Semenic, Retezat, Șurianu etc.) însorite, favorabile așezărilor umane perma- nente, care urcă, însoțite și de culturi agricole, pînă la 1200—1300 m. Acestea lărgesc foarte mult spațiul locuit al Carpaților, astfel că nu se poate vorbi despre viduri demografice, nici măcar sezoniere. « Nedeile » și urmele toponi- mice care le amintesc, răspîndite în întreg lanțul muntos, marchează locul vechilor «tîrguri », la care populația de pe ambele versante ale Carpaților se aduna anual, pentru schimburi de produse. Aceasta constituie încă o dovadă a legăturilor vechi și permanente, intrate în tradiție, dintre diferitele regiuni carpatice pe care munții noștri nu le separă ci, dimpotrivă, le apropie. Carpații au numeroase trecători, care-i taie în toate direcțiile așa cum îi «taie» principalele artere ale rețelei hidrografice și cum îi traversau vechile n - c. 1001 XVII drumuri, legînd podișul intern al Transilvaniei cu teritoriile extracarpatice din est, sud și vest. La aceste trăsături oarecum generalizate se adaugă altele, care dau o notă specifică fiecăreia dintre cele trei ramuri muntoase principale, înlănțuite pe teritoriul Romîniei. In Carpații Orientali se individualizează astfel tripla dispoziție zonară petrografică: lanțul eruptiv Oaș-Gutîi-Țibleș-Călimani-Harghita, în vest; munții cristalini, cu rare petice de sedimentar vechi (Maramureș-Rodna-Bistrița) în centru, ca axă mediană longitudinală, întreruptă la izvoarele Trotușului; munții flișului, foarte fragmentați, în est, începînd cu Obcinele Bucovinei și terminînd cu Munții Prahovei și ai Bîrsei. Paralelismul acestor trei șiruri de culmi explică numărul mare de depresiuni (Maramureș, Glod, Bilbor, Borsec, Toplița, Giurgeu, Ciuc, Țara Bîrsei, Domele, Cîmpulungul-Moldovenesc, Dărmănești, Intorsura Buzăului), intens populate, unele din ele numite pe drept cuvînt « țări », cu urme de viață umană neîntre- ruptă, din cele mai vechi timpuri și pînă în zilele noastre. Complexitatea petrografică și evoluția bazinelor interne explică impor- tantele bogății ale subsolului: minereuri complexe, mangan, fier, sare, cărbuni, turbă, roci pentru construcții, ape minerale, la care se adaugă bogățiile solului: păduri, pășuni, terenuri de cultură, în măsură să asigure mijloacele de trai pentru populația care, în unele depresiuni, depășește, ca densitate, 70—80 loc./km2. Rețeaua hidrografică cu sectoare longitudinale (largi și populate) și trans- versale (înguste, cu aspect de defilee) asigură nevoia de apă a populației și legă- tura între Transilvania, Moldova și Muntenia, prin circa 15 trecători de intensă și străveche circulație, cîteva dintre ele fiind însoțite astăzi de linii ferate: Șetref, Vatra-Dornei, Ghimeș-Palanca, Predeal. Carpații Meridionali, alcătuiți din roci mai dure, se caracterizează printr-o masivitate mai pronunțată, cu cele mai mari înălțimi ale țării: 2543 m în Făgăraș, 2518 m în Parîng, 2510 m în Retezat, 2507 m în Bucegi. Largile suprafețe de eroziune au favorizat dezvoltarea unor bogate pășuni alpine, și ca urmare, un păstorit intens și foarte vechi. Depresiunile sînt mai puține, însă bine conturate (Loviștea, Petroșani, Hațeg), cu o populație foarte deasă. Trecătorile care izolează între ele masivele (Turnu Roșu-Cozia, Lainici, Cazane-Porțile de Fier) sînt joase și intens folosite pentru circulație. Păstoritul, cu caracter pendulator, utilizează și nume- roasele poteci, pe lîngă cîteva păsuri de înălțime (Vîlcan, Novaci-Sugag, Bran) unele cu șosele cunoscute încă din timpul stăpînirii romane. Depresiunea Petroșani reprezintă cel mai important bazin carbonifer al țării, atît ca rezerve cît și ca loc în producție. Carpații Occidentali, din Dunăre și pînă în valea Someșului (Munții Bana- tului, Poiana Ruscăi, Munții Apuseni), au ca trăsătură esențială marea lor varie- tate de roci (șisturi cristaline, eruptiv vechi și nou, sedimentar vechi și nou) XVIII foarte frămîntate, de care se leagă izolarea în masive, scufundarea inegală a acestora, numărul mare de depresiuni, unele în formă de culoare: Timiș-Cerna, Bistra, Mureș, altele în formă de golfuri: lezeriș, Lugoj, Zarand, Beiuș, Vad- Borod, Șimleu, lara etc. Formele glaciare lipsesc; sînt în schimb foarte extinse și surprinzător de netede suprafețele de eroziune, în contrast cu văile umbrite și adînci. Subsolul deosebit de bogat: aur, argint, bauxită, fier, mangan, minereuri complexe, cărbuni, a făcut posibil mineritul, încă din timpuri străvechi. Plaiu- rile însorite, favorabile așezărilor și culturilor pînă la 1200—1300 m, și nume- roasele depresiuni, explică densitatea mare a populației, cu așezări statornice permanente, din cele mai vechi timpuri. Așa s-au impus și legăturile strînse, neîntrerupte și tot atît de vechi, dintre populația muntelui și cea a șesului Tisei, rezultate din necesitatea schimbului de produse diferite, fenomen asemă- nător și pentru celelalte catene carpatice de pe teritoriul țării, în legătură cu depresiunea Transilvaniei, Podișul Moldovei, Podișul Dobrogei, Cîmpia Dunării. Arcul Subcarpaților, cu extensiune neîntreruptă de la frontiera nordică a țării și pînă în valea Motrului, însoțește, prin culmi paralele (în general), Carpații Orientali și Meridionali, închizînd cu aceștia un adevărat lanț de depre- siuni: Nemțișor, Cracău-Bistrița, Tazlău, Onești, Vrancea, Bisoca-Niculele, Slănic, Cîmpina, Pucioasa, Cîmpulung, Arefu, Călimănești, Novaci, Polovragi, Tîrgu Jiu, Tismana, cu densități ridicate de populație (80—100 loc./km2). Alcă- tuiri din formațiuni puțin rezistente (marne, argile, gresii, nisipuri) puternic încrețite, Subcarpații au generat un relief cu înălțimi mijlocii (500—600 m), excepțional mai mult (900—1000 m), evoluat, cu nenumărate fragmentări trans- versale și longitudinale, în lungul cărora s-au stabilit, foarte de timpuriu, impor- tante căi de comunicație. Subsolul este foarte bogat în zăcăminte minerale de lagună (sare, petrol, cărbune), la care se adaugă, ca resurse economice, pădurile, bogăția animală, pomicultura, viticultura și cerealele (în depresiuni). Subcarpații constituie și treapta intermediară, de trecere, din munte către regiunile periferice de podiș și de cîmpie ale țării. Ei lipsesc pe latura vestică a Carpaților Occidentali, fiind înlocuiri printr-o fîșie relativ îngustă, de dealuri de eroziune și acumulare: Piemonturile Vestice, foarte prielnice așezărilor ome- nești și culturilor: vii, pomi fructiferi, cereale, plante industriale, cu unele impor- tante bogății în subsol: cărbune, bitumen natural. In centrul reliefului carpatic de pe teritoriul țării noastre se situează cea mai extinsă arie depresionară: Depresiunea Transilvaniei, cu o suprafață de peste 21 000 km2. Născută prin prăbușire și desăvîrșită prin eroziune, Depresiunea Transil- vaniei prezintă aspectul de podiș fragmentat de ape, cu înălțimi care se mențin, în general între 500—800 m (periferic se întîlnesc și culmi de 900—1000 m, iar pe văile largi ale Mureșului, Someșului, Oltului, sub 300 m). ii* XIX Un lanț aproape neîntrerupt de depresiuni marginale (de eroziune) înles- nește trecerea spre zona muntoasă înconjurătoare. Cele mai importante dintre acestea sînt: depresiunea Țării Oltului, a Sibiului, Apoldului, Secașului, Alba lulia-Turda, Hășdate, Almașului-Agrij, lad-Bîrgău, Sovata-Praid, Odorheiului și Homoroadelor. Și aceste depresiuni se caracterizează printr-un relief colin ar sau de cîmpii înalte cu terase, favorabile agriculturii, cu zăcăminte de sare și de cărbuni în subsol și cu o populație romînească deasă și foarte veche, căreia, mai tîrziu, i s-au suprapus, local (Depresiunea Odorhei, Homoroade, Sibiu), prin colonizări, secuii și sașii. Tot în acest adevărat uluc depresionar sînt așezate unele din cele mai importante orașe ale Transilvaniei: Cluj, Alba lulia, Sibiu, Făgăraș, Odorhei, Bistrița. Structura geologică și înclinarea generală a stratelor au diferențiat, prin evoluția reliefului, trei subunități ale Podișului Transilvaniei, cu trăsături specifice. a. Podișul Someșan, situat în nord, prezentînd o serie de insule din cris- talin răzlețe (Preluca, Ticău, Măgura Șimleului, Vîrful Codrului) cu formațiuni de calcare și gresii dure, dau un relief fragmentat. Această regiune este favora- bilă pomiculturii, creșterii animalelor cît și culturilor de cereale sau plante industriale. Acest podiș reprezintă și poarta largă de legătură a Transilvaniei cu regiunile din nord-vestul țării. b. Cîmpia Transilvaniei, cu poziție centrală, între Someș și Mureș, denu- mită astfel pentru funcția sa economică de regiune cerealieră, prezintă un relief colinar, mai puțin împădurit, cu văi largi, mature, cu iazuri în lungul lor și cu versanți supuși alunecărilor de teren, împotriva cărora se duce, în pre- zent, o luptă organizată. Formațiunile geologice ascund în subsol foarte mari rezerve de sare și de gaz metan. c. Podișul Tir navelor, în sud, între Mureș și Olt, este mai accidentat în est, unde ajunge pînă la 900-—1000 m altitudine și mai evoluat — respectiv mai coborît — în vest (500—600 m). Văile mari (Mureșul, Tîrnavele, Hîrti- baciul) însoțite de terase, formează principalele axe de circulație și de aglome- rări umane. Versanții abrupți, cu expunere sudică, oferă condiții foarte bune pentru viticultură. în subsol se găsesc însemnate zăcăminte de sare și gaz metan, ca și la nord de Mureș. în exteriorul arcului carpatic se desfășoară alte două podișuri întinse, cu formațiuni orizontale sau ușof înclinate (Podișul Moldovei), ori cu acumulări masive de pietrișuri, cărate din munți (Podișul Getic). în Podișul Moldovei relieful de dealuri înalte, de culmi netede, separate prin văi adînci (din Podișul Sucevei și al Bîrladului) alternează cu acela colinar, coborît (în general sub 300 m), cu văi largi, însoțite de lacuri (Depresiunea Jijiei) sau cu aspect de cîmpie înaltă, fragmentată de pîraie (cîmpia Covurluiului). XX Zonele de contact dintre diferitele subunități, cu înșeuări care înlesnesc legătu- rile dintre ele (Dersca, Bucecea, Ruginoasa, Bîrnova) alături de culoarele largi ale căilor, înregistrează cea mai mare densitate a așezărilor (sate mari, tîrguri și orașe). Interfluviile înalte din Podișul Sucevei sau din bazinul superior al Bîrladului și-au păstrat învelișul de pădure, cu ochiuri de poieni, favorabile creșterii animalelor. Pomicultura găsește de asemenea condiții optime de dez- voltare. în depresiunea Jijiei, Platforma Covurluiului și colinele Tutovei stăpînesc culturile de cereale, plante industriale și vii. Podișul Qetic, mai înalt în nord (500—700 m) și mai coborît în sud (300— 500 m) este străbătut de numeroase văi, adînci în nord, și largi, însoțite de terase, în sud. Satele se țin lanț pe văi, dar urcă și pe culmile plane sau ușor ondulate. Subsolul bogat în petrol, cărbune, sare (unele descoperite recent) completează economia bazată pe pomicultură și creșterea animalelor din nord cît și cerealieră-viticolă din sud. Influențele mediteraneene în climă oferă condiții foarte favorabile culturilor viței de vie, nucilor, castanilor comestibili și ale altor plante de climă caldă. în seria podișurilor se înscrie și Dobrogea, cu un relief mai accidentat în nord, unde resturile unor străvechi munți abia dacă depășesc 300—400 m altitudine. Cele cîteva văi largi (Taița, Telița, Slava) adăpostesc numeroase sate. Pădurile (în petice), viile, pomii fructiferi și numeroasele bogății ale subsolului formează importante resurse economice. în sud, relieful de adevărată platformă apare ca o cîmpie înaltă (200—250 m) slab vălurită, brăzdată de văi seci, încătușată în depozitele de loess sau în calca- rele sarmatice de la baza acestuia. Este un domeniu cerealier, potrivit și pentru creșterea oilor cu lînă fină și semifină. Deși problema apei potabile se rezolvă destul de greu, densitatea așezărilor omenești trece de 50 loc./km2. Fîșia de litoral, cu țărmuri joase, la nord de Capul Midia și cu faleze în sud, pe lingă centrele portuare, adăpostește și frumoasele stațiuni balneare care se întind de la Mamaia pînă la Mangalia. O notă specifică a întregii Dobroge o dă mulți- mea limanurilor . fluviatile și maritime, unele dintre ele, deosebit de impor- tante pentru pescuit. Adevăratele cîmpii sînt însă: Cîmpia Tisei din vest și Cîmpia Romînă din sud, mult mai extinsă pe teritoriul țării noastre. Ambele se caracterizează prin altitudini mici (sub 200 m și chiar sub 100 m), cîmpuri netede, cu numeroase crovuri și văi largi, frecvent inundate la creșterile mari. Amenajările hidro- tehnice vechi și mai ales cele recente au îndepărtat aproape complet acest neajuns, favorizînd și irigațiile, necesare în sud, unde secetele se prelungesc uneori pînă la 2—3 luni. Pe cîmpurile înalte, satele sînt mai rare, din cauza lipsei de apă; în lungul văilor ele se țin însă lanț. Agricultura cerealieră, cu specializări locale formează baza economiei, la care se adaugă creșterea bovinelor, a porcinelor și a păsărilor (în vest), pescuitul (în sud) și chiar unele resurse ale subsolului, recent descoperite (petrol). XXI Cele mai joase și în același timp cele mai tinere unități ale reliefului țării sînt, în sfîrșit, luncile și Delta Dunării, cu întregul lor complex de bălți, zone inundabile, ostroave, grinduri de nisip etc. valorificate pentru piscicultură, grădinărit, orezării, prelucrarea stufului și a lemnului de esențe albe. în concluzie, marea varietate a formelor de relief, toate sau aproape toate favorabile așezărilor (unele—în trecutul istoric—chiar pentru mari aglome- rări umane, ca de pildă depresiunile), cu nenumărate și prețioase resurse în subsol, oferă posibilități multiple de dezvoltare a vieții economice, posibilități pe care regimul de democrație populară le valorifică, rațional și științific, punîndu-le la dispoziția oamenilor muncii, în scopul ridicării necontenite a nivelului lor de trai. Celelalte elemente fizico-geografice, proprii teritoriului R.P.R., sînt și ele tot așa de favorabile. Clima temperat-continentală (prin așezarea țării pe glob) este influențată în mare măsură și de relief, care impune o dispoziție zonară pe verticală, ca și unele diferențieri între unitățile dinafara și dinlăuntrul arcului carpatic. Temperaturile medii anuale între 11°C în sud și—2°C pe vîrful Omul, scutesc teritoriul țării și de iernile excesiv de reci, și de verile toride. Extre- mele absolute (—38,5° la Bod și + 44,5° la Ion Sion) sînt și ele reduse în comparație cu aceleași valori pe glob. Precipitațiile, mai bogate în munți și vestul țării (rezultat al maselor de aer umed dinspre Oceanul Atlantic), se mențin între 600 mm în Cîmpia Tisei și 1100—1400 mm în arcul muntos (mai ales pe versanții vestici). în est, se resimte accentuarea continentalismului prin influențele anticiclonului eurasiatic, avînd ca urmare reducerea precipitațiilor medii anuale, pînă la 450—550 mm în Podișul Moldovei, sub 400—500 mm în Cîmpia Romînă și chiar sub 300 mm în Dobrogea. Secetele sînt destul de frecvente în aceste regiuni, dar există și posibilități de combatere (irigații, perdele forestiere). Căldurile și uscăciunea de la începutul lunii iulie grăbesc coacerea păioaselor și îmbogățesc grîul în gluten. în Banat și Oltenia, slabele influențe dinspre Mediterană se manifestă prin dubla periodicitate a ploilor și prin reducerea numărului zilelor de îngheț (față de restul țării). Repartiția lunară, cu maximele în mai-iunie, generalizate aproape pe întreg teritoriul R.P.R., are o deosebită importanță pentru desfășurarea, în bune condițiuni, a ciclului vegetativ al plantelor de cultură. Rețeaua hidrografică reflectă influențele reliefului prin distribuția sa radiară, centrifugă, precum și pe cele ale climei, prin variațiile de nivel și debit. După obîrșii, toate apele mari ale țării sînt carpatice (excepție face numai Dunărea), iar prin colectorul comun sînt danubiene (cîteva mici excepții în Dobro- gea). Dunărea trasează artera hidrografică cea mai importantă, navigabilă pe toată lungimea ei din țara noastră (1075 km). Șiretul, Prutul, Mureșul, Oltul XXII Someșul, Jiul, sînt rîuri viguroase, cu debit favorabil utilizării în hidroenergie și prin amenajări, chiar în navigație. Majoritatea arterelor din spațiul muntos carpatic dețin importante resurse hidroenergetice, captate parțial sau în curs de captare pe Ialomița, Bistrița, Bîrzava, Someșul Rece, Valea Sadului, Crișul Repede, Moldova, Rîul Mare. Numai Dunărea, la Cazane-Porțile de Fier, deține o putere de peste 1 500 000 kW. în zonele de șes, apele se pretează foarte bine la irigații (Ialomița, Argeșul etc.). Rețeaua minoră, cu văi scurte, din Podișul Moldovei, Dobrogea, Cîmpia Romînă, înregistrează mari oscilații de debit și de nivel provocînd inundații la topirea zăpezilor și în timpul ploilor torențiale, dar scăzînd aproape complet în perioadele de secetă accentuată (Jijia, Bahlui, Bîrlad, Călmățui, Mostiștea, Vedea, Desnățui etc.). Rețeaua hidrografică a țării se completează prin cele peste 2 000 de lacuri, foarte variate ca origine și caractere fizico-chimice, majoritatea reduse ca supra- față, utilizate în piscicultură, irigații, terapeutică etc. Este demnă de remarcat unitatea rețelei hidrografice (toate arterele sînt drenate de Dunăre — direct sau indirect — și toate au trăsături comune) cores- punzătoare teritoriului carpatic, tot așa de unitar, pe care îl drenează. Solurile înregistrează aceeași dispoziție în zone concentrice, pe verticală, ca și relieful și clima Republicii Populare Romîne, întrunind, pe o suprafață relativ restrînsă, o mare varietate de tipuri, de la cele de tundră înaltă, din dome- niul pășunilor alpine, pînă la nisipurile semimobile din Oltenia sau din sudul Moldovei (astăzi în curs de fixare). Ariile cele mai extinse sînt ocupate de solurile montane de pădure, solurile brune, de cernoziomuri, cu o fertilitate ridicată. Suprafețe mai restrînse ocupă solurile azonale (solonceacuri, lăcoviști, rendzine etc.). Vegetația, sensibilă la cele mai mici variații climatice, reflectă și ea aspectele generale ale reliefului, înregistrînd aceeași zonalitate pe verticală. Domeniul pajiștilor alpine și subalpine, situat deasupra altitudinii de 1700—1800 m oferă condiții foarte favorabile păstoritului. Pădurile etajate după exigențele față de climă și sol (conifere, făgete, stejărete, șleauri de deal, păduri de luncă etc.) ocupă suprafețe apreciabile. Locul multora dintre vechii codri este trădat doar de toponimice: Codrii Vlăsiei, Teleorman (pădure nebună), Țara Silvaniei, Bucovina (făget), Ilfov (ariniș). Defrișările masive au cuprins la început șesurile, în căutarea terenurilor agricole, apoi dealurile și munții. în unele regiuni (Vrancea, Maramureș, Munții Apuseni) în timpul regimului burghezo-moșieresc a fost practicată o exploatare de jaf a pădurilor. Patrimoniul național al pădurilor, cu lemn prețuit în industrie pentru valorificarea sa superioară, se bucură astăzi de o grijă deosebită din partea regimului de democrație populară. Centura periferică a silvostepelor și stepelor, extinsă în Depresiunea Jijiei, bazinul mijlociu al Bîrladului, sudul Moldovei și al Dobrogei, Cîmpia Romînă, XXIII parțial Podișul Getic și Cîmpia Tisei, cu o insulă centrală în « Cîmpia » Transil- vaniei, sînt aproape exclusiv antropogene. în prezent se găsesc rar sub formă naturală, fiind înlocuite, în majoritatea cazurilor, prin culturi. Esențele albe și stuful luncilor, bălților și Deltei Dunării, puțin folosite în trecut, au început să fie valorificate rațional abia în anii regimului democrat-popular. în privința faunei, care se leagă strîns de zonele de vegetație, trebuie menționată marea varietate și bogăție a animalelor de interes vînătoresc și îndeosebi a mamiferelor specifice pădurilor central-europene. în trecut, pădurile de pe teritoriul patriei adăposteau zimbrul, bourul, castorul (brebul), azi dis- păruți. Cîteva dintre speciile de animale pe cale de dispariție (ursul, căprioara, cerbul carpatin, rîsul), prin vînatul irațional, practicat sub regimul burghezo- moșieresc, au fost puse sub ocrotirea legilor, iar unele sînt înmulțite în crescă- torii. De remarcat este și fauna piscicolă foarte bogată din rîuri, lacuri, bălți, Delta Dunării și apele teritoriale ale Mării Negre. Se valorifică mai ales speciile de sturioni (morunul, nisetrul, păstruga etc.) prețuite pentru icrele negre și pentru carnea lor, precum și peștii din lacurile dulci, foarte multe amena- jate special, și din rîurile de munte, în care s-au creat, în anii puterii populare, numeroase păstrăvării. Atît flora cît și fauna țării noastre numără o serie de endemisme, speci- fice teritoriului carpatic, respectiv așa-numitei provincii bio-geografice « dacice » La ansamblul de condiții fizico-geografice (așezare, relief, climă, ape, soluri, floră și faună) favorabile dezvoltării vieții omenești, se adaugă bogățiile subsolului, foarte variate unele din ele, exploatate din timpuri străvechi, ca și acelea nu mai puțin importante ale solului. Subsolul țării noastre conține rezerve foarte importante de petrol, căr- bune, gaze naturale, resurse energetice necesare dezvoltării industriei sale, cărora li se adaugă potențialul hidroenergetic. Fierul, aurul, argintul, mercurul, cuprul, zincul, plumbul, bauxita, mine- reurile radioactive, manganul etc. sînt metalele cele mai frecvent întîlnite, cu deosebire în Carpații Orientali și Occidentali. Imense cantități de sare, cu exploatări de multe milenii, pietre de con- strucție, caolin, argile refractare, gipsuri, ape minerale și multe altele comple- tează seria așa de bogată și de variată a resurselor subsolului. Ca resurse naturale ale solului, cele mai valoroase sînt: lemnul, pajiștele alpine, pășunile de luncă, animalele de interes vînătoresc și peștele. Adăugind posibilitățile unor culturi foarte variate de cereale, plante indus- triale și alimentare etc., ale pomiculturii și viticulturii cît și creșterii animalelor, avem oglinda fidelă a adevăratului potențial economic al țării noastre. Sub aspectul adevăratului său potențial economic, teritoriul patriei noastre este deci favorabil, nu în primul rînd prin valoarea cantitativă a unor resurse naturale, cît mai ales prin marea varietate a acestor resurse. «Nu fertilitatea XXIV absolută a solului, ci diferențierea sa, varietatea produselor este aceea care formează baza naturală a diviziunii sociale a muncii și care îl stimulează pe om, prin alternarea condițiilor naturale în mijlocul cărora trăiește, să-și amplifice propriile sale nevoi, aptitudini, mijloace de muncă și moduri de muncă »\ Nu toate aceste posibilități au fost însă valorificate totdeauna și în aceeași măsură pe teritoriul în care s-a născut și s-a dezvoltat poporul romîn. în timpul comunei primitive, vînatul foarte variat al pădurilor, peștele rîurilor și al lacurilor, fertilitatea naturală a solurilor, au oferit resurse foarte bogate de trai comunităților de oameni ale căror urme se găsesc pretutindeni, de la Dunăre și Mare pînă în cele mai ascunse depresiuni ale Carpaților. Bogă- ția naturală a mijloacelor de trai era deci singura categorie a condițiilor natu- rale exterioare ale vieții societății, care a fost valorificată în comuna primitivă: prețioasele săpături arheologice din ultima vreme pun în evidență, fără îndoială, această valorificare. Cealaltă categorie a resurselor naturale: rîuri navigabile, căderi de apă, lemn, metale, cărbuni, petrol, a început să fie folosită treptat, după apariția societății diferențiate pe clase. în orînduirea sclavagistă, pe lîngă bogăția de cereale, viță de vie, lînă, pește, miere, ceară etc., pe pămîntul Daciei se exploatau — și înainte și după cucerirea ei de către romani — mari cantități de aur, argint (Munții Apuseni), sare (Podișul Transilvaniei și Subcarpații Olteniei), marmură (Poiana Ruscăi), fier, aramă (Banat, Hunedoara și Munții Apuseni). în « Corandele » romane de la Roșia Montana se mai văd și astăzi urmele dălților cu care sclavii tăiau stînca dură, purtătoare de aur, iar tăblițele cerate atestă folosirea muncii sclavi- lor în aceste exploatări: în multe din vechile ocne de sare s-au format mai tîrziu lacuri, care dăinuie pînă astăzi (Ocna Mureșului, Cojocna, Turda, Tîrgu Ocna). în feudalism se îmbogățește varietatea produselor solului și subsolului, valorificate, fără să se acorde însă importanța cuvenită decît acelora care adu- ceau venituri mari statului feudal, feudalilor laici și clerici. Cultivarea pămîn- tului era efectuată mai mult de munca iobagă, extracția metalelor prețioase și a altor minereuri practicată atît cu iobagi, cît și cu robi, erau în atenția clase- lor exploatatoare doar în măsura satisfacerii intereselor lor. Petrolul, cărbunele, gazele naturale, resursele energetice și o serie întreagă de minereuri erau în cea mai mare parte necunoscute sau ignorate, neputîndu-se vorbi de o valorificare a lor. Deși capitalismul pătrunde cu întîrziere pe teritoriul țării noastre, și relațiile capitaliste se împletesc cu rămășițele feudale, totuși se resimt curînd efectele economiei sale anarhice, în exploatarea de jaf a petrolului și pădurilor, în părăsirea ca «nerentabile » a unor mine de metale feroase sau neferoase, cărbuni etc., în neglijarea gazului metan, în dezvoltarea inegală a diferitelor regiuni. 1 K. Marx, Capitalul, voi. I, ed. a IILa, E.S.P.L.P., Buc., 1957, p. 522. XXV în ciuda multiplelor și prețioaselor resurse naturale de care dispune țara noastră, Romînia burghezo-moșierească se caracteriza totuși printr-o economie foarte înapoiată, care o situa în categoria țărilor dependente de marile țări capitaliste și de monopolurile internaționale. Adevărata valorificare, complexă și rațională a întregului potențial eco- nomic al patriei a fost posibilă și a început să fie pusă în aplicare, într-un ritm rapid, numai după instaurarea regimului de democrație populară, în scopul realizării bazelor tehnico-materiale ale construirii socialismului și ale ridicării nivelului de trai material și cultural al poporului muncitor. Populația R.P.R. a totalizat, la recensămîntul din 21 februarie 1956, 17 489 450 locuitori. Calculele din 1 iulie 1958 apreciază populația Romîniei la 18 058 604 locuitori. Densitatea populației atinge deci 76 loc./km2 (la 1 iulie 1958) față de 60,1 loc./km2 în 1930 și 67,9 loc./km2 în 1941. Calculate pe regiuni administrative, aceste valori sînt însă inegale, osci- lînd între 54,1 loc./km2 în regiunea Hunedoara (cu mult spațiu muntos împă- durit) și 106,4 loc./km2 în regiunea Ploiești. Regiunea București, împreună cu orașul București, ajunge pînă la 149,8 loc./km2. Delta Dunării și culmile muntoase înalte înregistrează cele mai scăzute densități, fără a se putea însă vorbi de viduri demografice. Sub raportul componenței naționale a populației, recensămîntul din 21 februarie 1956 dădea următoarea situație: din totalul de 17 489450 locuitori romînii erau în număr de 14 996 114, urmați de maghiari (1 587 675) răspîndiți cu precădere în Transilvania; germani (384 708) în Banat, regiunea Sibiului Tîrnavelor, Orașului Stalin și Bistriței; evrei (146 264) în orașele Moldovei și ale Transilvaniei; ucraineni, ruteni, huțani (60 479) în Maramureș și nordul Moldovei; sîrbi, croați, sloveni (46 517) în Banat; ruși (38 713) în Dobrogea de nord și sporadic în Moldova; tătari (20 469) aproape exclusiv în Dobrogea; turci (14 329) tot în Dobrogea; bulgari (12 040) în Banat și în lungul Dunării; alte naționalități și nedeclarați (182 124). Unității geografice îi cores- punde un popor romîn tot așa de unitar, folosind aceeași limbă, din Dobrogea pînă în Maramureș, micile deosebiri regionale trecînd aproape neobservate. Trebuie subliniat faptul că traiul și lupta comună, timp de secole, au cimentat legături strînse de prietenie între poporul romîn și minoritățile națio- nale, întărite astăzi prin drepturile egale acordate locuitorilor Republicii Populare Romîne de către regimul de democrație populară. întreaga istorie a poporului romîn a dovedit capacitatea lui creatoare, spiritul de inventivitate, eroismul în luptă, puterea de sacrificiu, dragostea fierbinte de patrie, perseverența în muncă, dîrzenia și optimismul său, alături de ospitalitatea și de dorința de a trăi în pace cu toate popoarele lumii. Dezvoltarea continuă a vieții economice, după instaurarea regimului de democrație populară, rezultă și din creșterea rapidă a orașelor (34 orașe cu XXVI peste 25 000 locuitori) ca și în procesul foarte activ de urbanizare a satelor. La 1 iulie 1958, 31,7% din totalul populației Republcii Populare Romîne locuia la orașe, față de numai 23,6% în 1941, sau 21,4% în 1930. Reorganizarea vieții economice și politice, după eliberarea țării de sub jugul fascist, a impus cu necesitate o nouă împărțire administrativă a teritoriului său, în scopul de a se crea unități economice puternice. înlocuindu-se vechile împărțiri administrative, pe județe și plăși (inegale ca suprafață, număr de populație, posibilități economice și cu multe dificultăți de ordin administrativ), s-au creat 16 regiuni administrativ-economice, cărora li se adaugă și zona preorășenească a orașului București. Acestea totalizează, împreună, 198 raioane, 171 orașe (dintre care 36 de subordonare regională) și 15 221 sate, organizate în 4314 comune. Sub toate aspectele sale: așezare, relief, mediu demografic, resurse naturale etc., Republica Populară Romînă se bucură de condiții favorabile dezvoltării sale economice. PREFAȚĂ Volumul de față, cu care se deschide seria volumelor din Istoria Romîniei, înfățișează în paginile sale dezvoltarea societății omenești pe teritoriul Republicii Populare Romîne, de la apariția omului pe pămîntul patriei noastre, pînă în sec. al X-lea din era noastră, cuprinzînd, prin urmare, o durată de timp de aproximativ 500 000—600 000 de ani. E istoria celor două mari etape ale trecutului nostru îndepărtat: a epocii societății comunei primitive (pe care, obișnuit o numim istoria străveche) și a epocii sclavagiste (istoria veche) continuată cu perioada de legătură și de tranziție a acesteia spre epoca feudalismului. Elaborarea acestui volum reprezintă strădaniile istoricilor și arheologilor romîni marxiști, care prin acest rod al muncii lor au ținut să-și îndeplinească cuvenita datorie față de poporul muncitor și să realizeze, în cît mai bune condiții, partea ce le revenea din sarcina de cinste pe care le-a trasat-o, la Congresul al II-lea, Partidul Muncitoresc Romîn, prin glasul tovarășului Gh. Gheorghiu-Dej. Prezentînd acest volum marilor mase de cititori, credem de cuviință să-1 însoțim cu cîteva lămuriri și precizări. începem cu observația că volumul de față constituie prima operă de sinteză generală asupra istoriei străvechi și vechi a Romîniei, scrisă de specia- liști. în același timp, lucrarea e și prima expunere istorică asupra acestei părți a trecutului nostru, scrisă de pe pozițiile marxiste ale științei istorice și socotim că această coincidență nu e întîmplătoare. Numai cu metoda de muncă proprie marxiștilor se putea realiza o asemenea operă, printr-o cola- borare tovărășească, în colectiv. într-adevăr, datorită condițiilor de lucru create de regimul nostru de democrație populară și mulțumită lărgirii continue a orizontului științific de pe urma sprijinului Partidului Muncitoresc Romîn și al Guvernului, posibilitățile XXIX de muncă și creație ale oamenilor de știință din țara noastră au crescut într-un mod cu totul excepțional, în toate domeniile. Numeroasele publicații periodice, monografii și opere de sinteză, apărute în ultimii 15 ani, dovedesc cu prisosință această stare de lucruri. Așa s-a putut ajunge și la elaborarea acestui prim volum din Istoria Romîniei, ca o operă colectivă de mare însemnătate. La alcătuirea ei și-au dat contribuția lor directă sau indirectă toți istoricii și arheologii noștri, de la cei mai tineri la cei mai în vîrstă. Principiul muncii în colectiv l-am aplicat prin adoptarea unor puncte de vedere unitare, prin alcătuirea în comun a tematicii, prin discutarea, în colectiv, a fiecărei contribuții. Același scop l-am urmărit și prin supunerea textului machetei unei dezbateri largi de specialiști și cunoscători ai problemelor generale de istorie, filozofie, economie etc. Din aceste dezbateri colectivul de redacție, ca și redactorii înșiși, au reținut orice observație și critică justă, pozitivă, menite să contribuie la întregirea și îmbunătățirea textului original. Aplicarea metodei colective de lucru nu ne-a împiedicat totuși să respectăm individualitatea și stilul personal al diferitelor redactări renunțînd la ideea de a uniformiza peste strictul necesar o operă care tocmai prin contribuțiile personale ale specialiștilor capătă deplina autoritate științifică. Au fost admise chiar și opinii personale de strict ordin profesional cu care nu toți membrii colectivului de redacție sînt poate, de acord, consi- derîndu-le pe acestea ca ipoteze de lucru prielnice să ducă la noi cercetări și la ulterioare limpeziri. întreaga noastră grijă s-a îndreptat, în schimb, asupra unității de vedere în ce privește tezele fundamentale ale materialismului istoric, străduindu-ne să explicăm fenomenul istoric, așa cum se desprinde el din cercetarea riguroasă și competentă a materialului documentar, prin prisma învățăturii marxist- leniniste despre lume și societate. în această privință, dascăli ne-au fost clasicii marxism-leninismului, Partidul Muncitoresc Romîn și istoriografia sovietică, în lumina materialismului științific istoria străveche și veche a țării noastre nu mai apare ca o înșiruire haotică a diferitelor « culturi », populații, sau stăpîniri, ci ca o succesiune, în timp și spațiu, a diverselor orînduiri, a fazelor și a etapelor acestora, decurgînd, pe linie, în general, progresivă, din dezvoltarea necontenită a forțelor de producție. Autorii acestui volum au studiat înainte de toate, în lumina concepției materialismului istoric, dezvoltarea forțelor de producție și rolul decisiv al maselor populare ca făuritori ai istoriei. Au fost eliminate din viziunea istorică hiatusurile și teoria catastrofelor, ca teze ce priveau, cel mult, clasele și domniile exploatatoare, scoțîndu-se în evidență, în asemenea cazuri, prezența de totdeauna pe scena istoriei a maselor producătoare de bunuri materiale și culturale. Nu va surprinde, de aceea, pe nimeni că istoria cuprinsă în acest volum nu reduce totul la rolul precumpănitor al mi grațiilor sau al influențelor străine,. XXX nici la misiunea providențială a cutărei sau cutărei cuceriri. Teoria marxistă a demonstrat convingător că adevăratul resort al mersului înainte sînt forțele interne și firul dezvoltării în continuare al acestora. Procedînd așa nu înseamnă că s-a neglijat factorul extern, nici că a fost tratată istoria patriei noastre ruptă de aceea a regiunilor vecine sau a popoarelor cu care a avut și cel mai mic contact. Dimpotrivă, autofii s-au străduit, să dea o imagine justă a tot ceea ce ne-a legat de vecinii noștri, subliniind aspectul reciproc, mutual, al acestor relații, insistîndu-se firește, ori de cîte ori era cazul, asupra spe- cificului unității social-culturale de pe cuprinsul teritoriului carpato-danu- bian, care e vatra și locul de naștere a poporului romîn. Concepția marxistă despre mersul istoriei nu admite nici operarea cu « enigme » istorice. Pe acestea, am căutat să le limpezim, potrivit adevărului istoric. Conducîndu-se după concepția marxistă la interpretarea fenomenelor istorice, autorii s-au ferit să cadă în greșeala unei aplicări mecanice a acestei teorii verificate ca singura științifică, considerînd-o ca o călăuză în explicarea realităților și situațiilor specifice din sînul societății de pe teritoriul patriei noastre, atît în prezentarea epocii comunei primitive, cît și în caracterizarea epocii sclavagiste de tipul preclasic, limitate din sînul societății dacice, sau clasice-provinciale-romane, precum și în înfățișarea complexei perioade de trecere spre feudalism. Sesizînd formele variate ale acestor orînduiri, nu au scăpat, firește, esența lor. Sîntem pe deplin conștienți că nu am reușit să realizăm întru totul ceea ce ne-am propus să facem. Criticile și sugestiile ce vor veni, ne vor ajuta să îndreptăm deficiențele, fie în lucrări speciale, fie la o nouă ediție. în ceea ce privește caracterul lucrării de față, autorii s-au străduit ca și acest volum să întrunească cele două calități ce trebuie să caracterizeze întreaga operă de Istorie a Romîniei: să fie o carte ce se adresează maselor largi de cititori menținîndu-se, însă, pe o înaltă treaptă științifică. Nădăjduim că și această parte a istoriei noastre să constituie pentru toți cei care o vor citi un izvor de patriotism și de învățătură. Pentru a asigura temelia științifico-documentară a lucrării lor, redactorii au recurs în elaborarea capitolelor respective, în primul rînd, la informația sigură a izvoarelor, folosindu-le critic, și numai în al doilea rînd la scrierile istoricilor moderni. Dintre izvoare, pomenim îndeosebi bogatele rezultate ale cercetărilor și săpăturilor arheologice, numeroase și de mare importanță tocmai pentru aceste epoci, executate, mai ales, în ultimii zece ani (o hartă a punctelor cercetate pe cuprinsul țării învederează deslușit superioritatea acestor investigații recente, față de cele din trecut). Surselor literare, epigrafi.ee, numismatice etc., cunoscute mai de mult sau puse acum, pentru prima oară, la contribuție, li s-a acordat o mai susținută atenție. O prezentare critică și destul de minuțioasă a diferitelor categorii de izvoare am considerat-o nu numai utilă, dar și necesară, pentru întregul volum. XXXI în legătură cu izvoarele arheologice, trebuie să mai subliniem că ele nu numai că au devenit în ultimii ani tot mai numeroase, dar și faptul că cercetările arheologice au fost îndreptate, planificat, asupra unor perioade total sau mai mult neglijate în trecut. Ne mulțumim să relevăm dintre șantiere pe cele de la Baia de Fier, Hăbășești, Trușești, Sărata-Monteoru (comuna primitivă), Qrădiștea Munce- lului, Popești (perioada geto-dacă), Histria, Porolissum (epoca sclavagistă gr eco- romană), Sărata^Monteoru (necropola slavă), Morești, Qarvan-Dinogetia, Capidava (epoca feudală timpurie), Suceava, București (epoca feudală). Tot astfel, în vederea unei orientări mai bune și a unei întrebuințări mai cuprinzătoare a izvoarelor nescrise și scrise, s-au întocmit, ca lucrări pregătitoare, repertoare și culegeri de materiale, fie tipărite, fie în manuscris. Privitor la materialul ilustrativ cu care am însoțit textul expunerii (hărți, schițe, planșe, fotografii, desene), observăm că el servește un îndoit scop: documentar și instructiv. Hărțile ușurează urmărirea în spațiu a diferitelor culturi, așezări, formațiuni politice, populații și triburi, așa cum apar acestea în cuprinsul volumului, reflectînd, desigur, stadiul actual al cunoștințelor și informațiilor noastre. Am renunțat intenționat la încărcarea hărților cu prea multe amănunte. Din lucrările predecesorilor, ale istoricilor și arheologilor burghezi, romîni sau străini, am acceptat tot ce era bun și valabil recunoscîndu-le, multora dintre ei, meritele însemnate ca cercetători și chiar deschizători de drumuri în unele domenii. Nu ne putem opri aici decît pe scurt (și fără a intra în o analiză mai pro- fundă a operelor lor), asupra cîtorva din acești predecesori, aparținînd gene- rațiilor trecute. Dintre conaționali amintim, în primul loc, pe un Al. Odobescu, cel dintîi director al Muzeului Național de Antichități (1864) și întemeietorul disciplinei arheologice la Universitatea din București, autorul remarcabilei lucrări despre Tezaurul de la Pietroasa (1900) și primul organizator al cercetă- rilor pe teren. Urmașul său la catedră și muzeu, Qr. Q. Tocilescu, are marele merit de a fi executat o serie de cercetări și săpături și de a fi adunat, pentru prima oară, știrile antice despre populația geto-dacă, într-o lucrare intitulată Dacia înainte de romani (1880). El și-a încununat opera prin publicarea (în colaborare cu alții) a monografiei asupra Monumentului de la Adamklissi (1895). în Transilvania, în aceeași perioadă, activa ca fecund scriitor despre Dacia pre- romană și post-romană învățatul C. Qooss, redactorul și azi utilizatei Chronik der Archăologischen Funde Siebenburgens (1876). Un I. Andrieșescu, profesor de arheologie «preistorică» la Universitatea din București (1927—1945) poate fi considerat ca unul care a pus bazele cercetării științifice a așezărilor din epoca străveche. Același merit îl are și cercetătorul clujan Șt. Kovdcs în studierea exemplară a culturii comunei primitive, a arheologiei perioadei migrațiilor și a numismaticii. Un loc de frunte îl ocupă în cercetarea trecutului nostru îndepărtat V. Pârvan, profesor de istorie antică la Universitatea din București și directorul XXXII Muzeului de antichități. Prin lucrările lui de amploare pe teren (săpăturile de la Histria, de pildă), ca și prin publicațiile lui științifice din domeniul antichi- tăților greco-romane el și-a creat un nume respectat în țară și străinătate. Dintre acestea, ținem să relevăm seria de studii publicate în «Analele Academiei Romîpe » despre rezultatele obținute de dînsul la diferitele șantiere (Histria, Ulmetum etc.) și lucrarea începuturile vieții romane la gurile Dunării (București, 1923). Opera lui de căpetenie rămîne însă monumentala monografie despre lumea geto-dacă (Qetica, 1926), bogată în idei și fapte noi prezentate sistematic într-un tot închegat, și școala arheologică pe care a creat-o în jurul Muzeului de antichități și al Catedrei de istorie antică din București. Cu toate că, atît V. Pâr van cît și ceilalți predecesori amintiți, aveau în activitatea lor istoriografică o orientare idealistă, multe din rezultatele și concluziile la care au ajuns pot fi valorificate de istoriografia marxistă, ceea ce mărește valoarea aportului lor la cunoașterea istoriei străvechi și vechi a țării noastre. Numărul îhvățaților străini cărora le sîntem îndatorați pentru unele rezul- tate și lămuriri strict profesionale privind istoria trecutului nostru îndepărtat e destul de mare. Ne mulțumim să menționăm aici doar pe unii din generațiile anterioare, vrednici de a fi semnalați, fie pentru operele lor de sinteză în care se cuprinde și teritoriul țării noastre, fie pentru lucrările referitoare în întregime sau parțial, la vechea Dacie (ca Th. Mommsen, J. Dechelette, J. Jung, R. Paribeni, C. Patsch, C. Jirecek, L. Niederle). De prețios ajutor ne-au fost — după cum s-a spus — lucrările specialiș- tilor sovietici în istoria străveche și veche, în special ale acelora care s-au ocupat cu probleme privind trecutul țării noastre ca: Tatiana S. Passek, A. I. Briusov, P. P. Efimenko, A. A. Jessen, V. D. Blavatski, T. D. Zlatkovskaia, B. A. Rîbakov, M. A. Tihanova, I. I. Liapușkin, P. S. Tretiakov și mulți alții. Tot atît de utile au fost lucrările unor specialiști din țările de democrație populară ca: Hr. Danov și G. Kazarow (R. P. Bulgaria), J. Eisner, J. Boehm și Jiri Neustupny (R. S. Cehoslovacă), N. Fettich și F. Tompa (R. P. Ungară), Wl. Antoniewicz (R.P. Polonă) și alții. E de la sine înțeles că, la redactarea diferitelor capitole au fost utilizate în mod critic și rezultatele obținute de cercetătorii istorici și arheologi ai vremurilor noastre, din țările capitaliste, eliminînd din contribuțiile lor tot ceea ce era retrograd și neconform cu concepția științifică despre dezvoltarea istorică. Tocmai de aceea sîntem obligați să atragem atenția cititorilor asupra rostului și valorii pe care le reprezintă lucrările citate în subsolul pagi- nilor și în Bibliografia selectă de la sfîrșitul diferitelor părți sau capitole. Acestea sînt menite să arate, pe de o parte, sursa unor informații pentru noi, iar pe de altă-parte, calea documentării mai largi, pentru cititorii care se interesează de problema respectivă. Cu excepția lucrărilor scrise de istoricii marxiști (la noi după 23 August 1944), ele nu pot fi considerate decît ca materiale de pură documentare, fără nici o angajare în ce privește teoriile și interpretările greșite ce le conțin. III - C. 1001 XXXIII Am vrea să spunem cîteva cuvinte în legătură cu generația noastră mai vîrstnică de istorici romîni. în general, înzestrați cu o pregătire profesională superioară, istoricii antichității și arheologii romîni de astăzi au fost, în mare parte, tributari și ai curentelor idealiste din istoriografia romînească, urmînd mai mult sau mai puțin fidel pe maeștrii lor din trecut. Accentuarea perma- nentă a rolului populației băștinașe, respingerea unor teorii cu substrat rasist sau naționalist-șovin, recurgerea consecventă la dovezile culturii materiale caracte- rizează în mod pozitiv lucrările multora din această generație. Victoria de la 23 August 1944 a oferit istoricilor noștri, capabili de a înțelege uriașa cotitură produsă prin această victorie, posibilitatea largă de a cunoaște concepția marxistă despre istorie. îndemnul necontenit al Partidului clasei muncitoare a găsit cea mai mare parte a oamenilor de știință romîni hotărîți de a se înrola în rîndul intelectualilor ce lucrează în slujba poporului. Nu greșim cînd afirmăm că printre aceștia, între cei dintîi, au fost arheologii și istoricii noștri. Sfătuiți de Partid, animați de dorința sinceră de a sluji poporul, arheologii și istoricii noștri s-au îndreptat din pri- mele zile ale patriei eliberate spre știința marxist-leninistă despre societate. Seria de monografii istorico-arheologice ieșite de sub tipar în ultimii 10 ani, numeroasele studii și articole publicate în revistele de specialitate din țară și din străinătate, comunicările și referatele ținute la diversele conferințe și con- grese naționale sau internaționale de arheologii și istoricii noștri stau mărturie vie a acestei activități viguroase de nouă și rodnică orientare. Fie-ne îngăduit să pomenim aici doar unele din aceste lucrări, ca: La Transilvanie dans VAntiquite (Bucarest 1945) și Cetatea dacică de la Piatra Roșie (Buc. 1954) ale acad. C. Daicoviciu; Histria I scrisă de acad. Em. Condurachi, prof. D. Pippidi și colaboratori; Hăbășești (Buc. 1954) de VI. Dumitrescu și colaboratori; Izvoare (Buc. 1957) de R. Vulpe; Capidava (Buc. 1958) de Gr. Florescu și colaboratori; Contribuții la istoria Transilvaniei în sec, IV—XIII (Buc. 1958) de K. Horedt; Oltenia romană (Buc. 1958) de D. Tudor; Limba traco-dacilor (Buc. 1959) de I. I. Russu; Contribuții arheologice la cunoașterea dacilor în nordul Dobrogei (în Studii și referate privind istoria Romîniei, I, Buc., 1954) de Gh. Ștefan; Asupra începuturilor metalurgiei aramei și bronzului în R.P.R. (în Studii și referate,.I, Buc., 1954) și La necropole slave d’epoque ancienne de Sărata^Monteoru (în Dacia, I, 1957) de I. Nestor; Les Daces a Vepoque romaine ă la lumiere des recentes fouilles arch. (în Dacia, N. S., I, 1957) de M. Macrea; Cercetări arheologice în Transilvania (în Materiale și cercetări arheologice, II, 1956) de Dorin Popescu; Săpăturile arheologice de la Balta Verde și Qogoșu (în Materiale și cercetări arheologice II, 1956) de D. Berciu și E. Comșa; Slavii pe teritoriul R.P.R. în sec. VI—IX în lumina cercetărilor arheologice (în SCIV, X, 1, 1959) de Maria Comșa; Le paleolitique dans la R.P.R. ă la lumiere des dernieres recherches (în Dacia, N. S., I, 1957) de C. S. Nicolăescu-Plopșor; Cetățuia de la Stoicani (în Materiale și cercetări arheologice, I, 1953) de M. Petrescu-Dîmbovița; XXXIV Napoca în lumina inscripțiilor (în Omagiu L. Kelemen, Buc. 1957) de A. Bodor; Contribuții la cunoașterea tezaurelor de argint dacice (Buc. 1956) de O. Floca; Penetrazione commerciale e circolazione monetaria nella Dacia prima della conquista (în Ephem. Dacorom., X, 1945) de B. Mitrea. Bogatele rezultate ale cercetărilor și studiilor făcute după 23 August 1944 au impus inaugurarea a două mari organe periodice: Studii și cercetări de istorie veche (SC IV) din care au apărut pînă acum 20 de volume și Materiale și cerce- tări arheologice din care au ieșit 6 volume. Vechea revistă Dacia scrisă în limba franceză a fost, de asemenea, continuată în o serie nouă, redactată în limbi străine ajungînd pînă în prezent la trei numere. Strădaniile lor sincere și serioase, depuse în însușirea teoriei materialiste despre istorie au dus, fără îndoială, la înjghebarea acestui colectiv de istorici și arheologi care a întreprins și dus la sfîrșit prezenta lucrare. Scopul și caracterul tratatului de Istorie a Romîniei justifică, după apre- cierea noastră, în destulă măsură, întinderea pe care am dat-o primului volum. Lăsînd la o parte faptul că — precum s-a amintit — această lucrare e prima operă de sinteză elaborată de specialiști asupra celor două epoci de la începutul istoriei omenirii, însăși importanța acestor două epoci pentru istoria noastră impune o mai largă tratare a lor decît se acordă, de obicei, în marile tratate din trecut, pentru care comuna primitivă nici nu era socotită ca făcînd parte din istorie, ci ca o perioadă în afara ei, o preistorie. Colectivul de redacție a apreciat, în schimb, că limpezirea începuturilor societății omenești de la noi, cu diferitele faze și etape atît de specifice tocmai ținutului carpato-danubian, constituie cea mai bună cale spre înțelegerea dezvol- tării istorice din epocile următoare. Fără cunoașterea profundă și multilaterală a perioadelor ce premerg și pregătesc terenul, cum este lunga epocă a comunei primitive, epocă în care s-a așezat temelia civilizației umane, greu s-ar putea explica apariția primelor relații sclavagiste și înfiriparea statului începător în sînul societății geto-dace pe la începutul veacului I î.e.n. și crearea culturii avansate la care a ajuns poporul dac în preajma cuceririi romane. Importanța deosebită pe care o reprezintă societatea împărțită în clase antagoniste și în speță sclavagismul clasic greco-roman, orînduire fără de care — în general — nu se poate închipui nașterea societății moderne și a socia- lismului, ne-a obligat, pe lîngă alte motive, să dăm o întindere corespunzătoare și coloniilor grecești de pe litoralul Mării Negre și epocii sclavagiste romane din ținuturile noastre. Problema de căpetenie a istoriei îndepărtate a poporului nostru — formarea limbii și poporului romîn •— cerea iarăși o temeinică demonstrare a rădăcinilor adînci din care s-a zămislit poporul romîn: fondul dacic și hotărîtoarea înrîurire romană. în interesul lămuririi acestei etnogeneze și a înlăturării greșitelor opinii în legătură cu ea, i-au fost consacrate capitolele întinse din iii* XXXV partea a IV-a a volumului, privind perioadele migrațiilor și a așezării slavilor pe teritoriul patriei noastre, aceștia din urmă alcătuind, prin asimilare, al treilea component la formarea poporului romîn. Punctul nostru de vedere în privința datei și a locului formării limbii și poporului romîn (pe la sfîrșitul primului mileniu e. n. la nordul Dunării) a fost concretizat în paginile capitolului VI al părții a IV-a, care încheie întregul volum. Considerăm că îndelung dezbătută chestiune a originii poporului nostru a găsit, în actuala stare a cunoștințelor noastre, o soluție științifică justă, în gene- ral, căreia cercetări ulterioare îi mai pot aduce, firește, completări și precizări de amănunt. Asupra periodizării adoptate pentru istoria străveche și veche nu e nevoie să insistăm prea mult. La temelia acestei periodizări stă criteriul concepției materialismului istoric: succesiunea orînduirilor. In stabilirea începutului și sfîrșitului fiecărei orînduiri am ținut seamă de realitățile din sînul societății acestui teritoriu și nu am adoptat mecanic o schemă sau cronologie tip. In același fel am procedat și cu diviziunile strict profesionale, arheologice. Tocmai de aceea, călăuzindu-ne după concepția marxistă despre dezvoltarea societății «istoria fiind concepută ca un proces unitar, guvernat de legi necesare în uriașa lui varie- tate de aspecte și contraziceri »1, noi am văzut în structura societății dacice din ultimele două secole ce premerg cuceririi romane o formă specifică, necla- sică, a statului sclavagist începător, de tip militar, în care caracterul sclavagist se manifestă în forme inițiale, iar unele trăsături ale orînduirii gentilice mai stăruie încă atît în domeniul vieții economice, cît și al celei social-poli- tice. înfiriparea relațiilor sclavagiste în sînul societății geto-dace și apariția în germeni a unui stat bazat pe existența unor clase antagoniste sînt evidente încă de pe la începutul veacului I î.e.n., perioadă cînd descompunerea comunei primitive poate fi considerată ca terminată. Conduși de același principiu de aplicare a marxismului la fenomenul istoric, am stabilit sfîrșitul perioadei îndelungate de tranziție spre feudalism în secolul al X-lea e.n., deși germenii acestei orînduiri se ivesc chiar mai devreme, fie în condițiile vieții sedentare agrare, fie în acelea ale traiului păstoresc. Legate tot de secolul al X-lea apar și primele mențiuni despre existența formației începătoare feudale și a poporului romîn. In munca lor, redactorii au primit un sprijin valoros din partea unor insti- tute de cercetări și a unor specialiști care prin informațiile și observațiile lor critice, scrise sau orale, au contribuit efectiv la îmbunătățirea lucrării. De aceea e o plăcută datorie a noastră să aducem vii mulțumiri și pe această cale Institutului de istorie a partidului și Școlii superioare de partid « Ștefan Gheorghiu » al căror ajutor a fost deosebit de binevenit în tot cursul efectuării lucrării de față. 1 V. I. Lenin, Opere, voi. XXI, E.S.P.L.P., Buc., 1955, p. 43. XXXVI De asemenea, mulțumim Secției de paleoantropologie a Centrului de cercetări antropologice din București, colectivului antropologic de la Filiala Iași a Academiei R.P.R., Laboratorului de morfologie animală a Universității «Al. I. Cuza » din Iași, Catedrei de anatomie a LM.F. Cluj, precum și tuturor specialiștilor, care prin contribuția lor au făcut ca lucrarea de față să fie la curent cu cele mai noi descoperiri și realizări ale științei romînești sau de peste hotare în disciplinele pe care le cultivă. Un cuvînt de mulțumire se cuvine să adresăm Prezidiului Academiei R.P.R. și Ministerului Invățămîntului și Culturii pentru sprijinul larg ce Lau acordat în tot cursul elaborării acestui volum Comitetului de redacție, în general, și colaboratorilor noștri în special. Comitetul de redacție Nota: Materialul ilustrativ și documentar (hărți, desene, fotografii) a fost întocmit în birourile de desen ale Institutului de arheologie din București și ale Institutului de istorie din Cluj, în laboratoarele fotografice ale acestor două institute precum și în cadrul diferitelor șantiere arheologice. XXXVII IZ V OARE 1. IZVOARELE ARHEOLOGICE In accepțiunea de azi a cuvîntului, arheologia (de la gr. archaios = vechi și logos4ogia = știință), ca disciplină aparte a științei istorice, nu e mai veche de prima jumătate a veacului al XlX-lea. Ea constituie un important izvor de informații asupra epocii străvechi și vechi din istoria omenirii, dar nu mică e contribuția ei și la cunoașterea epocilor mai tîrzii, a celei medievale, îndeosebi. In ce privește epoca străveche (a comunei primitive), lipsită de celelalte izvoare (cum ar fi, de pildă, scrierea, ce însoțește, după cum se știe, în general, stadiul civilizației), se poate spune că aproape totalitatea informațiilor pe baza cărora ea poate fi reconstituită este pusă la dispoziție de știința arheologiei. Așa se și explică împrejurarea că înainte de constituirea arheologiei ca știință istorică, istoria comunei primitive se reducea, în bună parte, la legende și mituri, sau era înlocuită cu speculații întemeiate pe cunoștințele privitoare la populațiile actuale cu tehnică primitivă. Deseori, se nega pur și simplu existența unui stadiu primitiv în dezvoltarea societăților omenești sau acesta era considerat ca nefăcînd parte din istoria propriu-zisă, fiind relegat în așa-zisa preistorie. în legătură cu aceasta * trebuie să spunem că, deși urmărește același scop, ca și arheologia în general călauzindu-se după aceleași principii, arheologia comunei primitive, cu metodele ei proprii de cercetare, s-a constituit ceva mai tîrziu ca o ramură a științei istorice, și anume abia prin a doua jumătate a secolului trecut. Adîncindu-și și lărgindu-și mereu bazele metodologice, ea și-a definit tot mai clar obiectul în secolul nostru, influențînd, totodată, puternic și metodele de cercetare ale arheologiei sclava- giste (clasice) și feudale. E neîndoios că la ridicarea pe o treaptă atît de înaltă a valorii arheologiei comunei primitive a contribuit în cea mai mare măsură apariția lucrării fundamentale, tocmai pentru această epocă, a lui F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, în anul 1884, în care cea mai veche și în același timp și cea mai lungă epocă a societății omenești a fost XXXIX organic integrată în istoria omenirii în lumina concepției materialist-dialectice despre lume și societate. Ținînd seama, prin urmare, pe de o parte, de importanța deosebită pe care o deține arheologia comunei primitive, ca disciplină științifică, pentru lămurirea istoriei celor mai îndepărtate vremuri ale omenirii, ca și de valoarea primordială a metodelor ei de cercetare, ne vom ocupa în prima parte a acestui capitol mai ales de scopul, conținutul și de metodele acesteia, valabile în cea mai mare parte și pentru arheologia epocilor următoare. Obiectul științei arheologice, în general, este: sesizarea, descoperirea, studierea și valorificarea istorică a rămășițelor păstrate în pămînt (dar, uneori, și la suprafața lui) în vederea reconstituirii, pe baza indicațiilor precise oferite de acestea, a istoriei dezvoltării societății omenești. Aceste rămășițe reprezintă desigur numai resturi materiale, care au rezistat în măsură variabilă, după locuri și împrejurări, de-a lungul mileniilor și secolelor, acțiunii distrugătoare a agenților chimici și fizici. Ele sînt ca atare în mare măsură elemente ale culturii materiale, dar nu trebuie pierdut din vedere că sînt adesea purtătoare și a unor variate și importante elemente ale suprastructurii societăților respective, pentru care servesc de asemenea în irulte privințe drept documente directe. E necesar să precizăm, însă, că, alături de arheologie, la îmbogățirea, înțelegerea ori adîncirea cunoștințelor noastre asupra istoriei comunei primitive (și a celei sclavagiste și feudale în parte), mai contribuie și alte ramuri ale științelor naturii sau sociale, considerate, în speță, ca științe auxiliare ale arheologiei. Nu întotdeauna se poate face însă o distincție clară între ceea ce alte discipline științifice decît arheologia aduc independent ca izvoare pentru reconstituirea istoriei comunei primitive și ceea ce ele pun doar mai limpede în lumină în acest scop. O situație deosebită printre științele care completează datele arheologiei se cuvine totuși să fie făcută geologiei și etnografiei. Prima, studiind din punct de vedere fizic și structural evoluția învelișului solid al globului pămîntesc- de-a lungul erelor geologice pe care le-a stabilit, constituie un izvor de seamă, în mare măsură independent de arheologie, al istoriei comunei primitive nu numai prin aceea că fixează cadrul general al istoriei pămîntului în care se înscrie și istoria omenirii, dar stabilește — prin metoda stratigrafică mai ales — și succesiunea exactă în timp a diferitelor strate de roci, în care s-au păstrat, ca și celelalte relicve ale dezvoltării vieții, și resturile activităților omenești pe care le caută și le cercetează arheologia. Paleoliticul de pildă nu a putut și nu poate fi studiat fără ajutorul datelor pe care le pun la dispoziție geologia și științele ei anexe (printre care mai ales paleontologia). Cea de-a doua — etnografia — luată în sensul mai vechi dat acestei denumiri, de studiu pe bază de observație directă a vieții populațiilor trăind încă în orînduirea comunei primitive, oferă un bogat material comparativ pentru mai buna înțelegere a modului străvechi de viață primitivă. Metoda XL comparativă, cum a fost numită o vreme (a nu se confunda cu metoda com- parativă — tipologia — proprie arheologiei), adică studiul comparat al datelor arheologice referitoare la comuna primitivă și al datelor etnografice, reprezintă un izvor al istoriei comunei primitive străvechi, deosebit de prețios, dacă este mînuită cu atenția cuvenită. Astfel, societățile actuale cu o tehnică primitivă nu pot fi considerate ca niște fosile ale trecutului îndepărtat, oarecum ca exemple vii ale stărilor străvechi, deoarece au avut și ele istoria lor, de multe ori foarte frămîntată, au fost în numeroase cazuri în contact cu societăți mai dezvoltate, au trăit și trăiesc adesea în condiții speciale și ca atare nu pot fi echivalente cu socie- tățile care au parcurs în trecut dezvoltarea de la comuna primitivă la civilizație. Nu este mai puțin adevărat că aceste societăți primitive actuale au reținut în multe privințe și lasă să se discearnă, la un studiu atent, numeroase trăsături ale vieții materiale și ale suprastructurii din trecutul îndepărtat al omenirii, care, comparate cu datele directe puse la dispoziție de arheologie, aruncă o lumină asupra acestora din urmă și ușurează foarte adesea interpretarea lor. Lewis H. Morgan a descoperit ginta studiind pe irochezii din America de Nord, iar numeroase unelte străvechi descoperite de arheologie nu pot adesea să fie determinate mai exact în întrebuințarea lor reală decît cu ajutorul observațiilor etnografice, în timp ce atîtea alte urme, pe care arheologia le întîlnește mutilate sau numai în urme necomplete în pămînt, nu pot fi reconstituite decît apelîn- du-se și la observațiile făcute « pe viu » de către etnografie. Pe de altă parte, în vremea noastră, studiul societăților primitive actuale a fost extins conside- rabil prin aplicarea cercetării arheologice și la trecutul lor, astfel încît, o dată cu dezvoltarea acestor cercetări, care se află încă la începuturile lor, istoria societății primitive va căpăta cu adevărat adîncimea perspectivei universal-istorice. Resturile materiale care s-au păstrat din timpul orînduirii comunei primitive și pe care le sesizează sau le caută și le studiază arheologia sînt de mai multe categorii, care pot fi clasificate în mod divers, după criteriile aplicate. Ele pot fi numite cu un termen generic monumente, în măsura în care se au în vedere ansambluri de astfel de rămășițe și pot fi împărțite după un criteriu exterior în fixe și mobile. Monumentele fixe, care au fost întocmite sau clădite în sau pe pămînt în vremile străvechi, și ca atare nu au circulat atunci și nu pot fi nici astăzi mișcate din locul lor, sînt reprezentate prin așezări, fortificații, diferitele categorii de întocmiri funerare sau de cult (cimitire, tumuli, megalite, sanctuare, temple), piste sau drumuri și altele. Cele mobile cuprind toate obiec- tele create de munca omului în procesul producerii bunurilor materiale sau ca manifestări ale suprastructurii societății sale, și care au un caracter mișcător, au putut circula în vechime și pot fi și astăzi mișcate din ansamblul monumental în care se găsesc. Intră în această categorie cu precădere uneltele de muncă, materiile prime, podoabele, armele și altele. O categorie deosebită printre resturile mobile este reprezentată de rămă- șițele faunei și florei, în care se cuprind resturile animalelor și plantelor folosite XLI de om pentru hrana sa, sau care au trăit doar numai în cuprinsul sau în preajma așezărilor omenești străvechi și au influențat această viață — fiind și ele influențate de ea. Aici se alătură în sfîrșit și resturile fizice ale omului însuși, de cele mai multe ori numai resturile osoase ale sale (scheletul), care și ele constituie o parte a rămășițelor arheologice și fac parte dintre izvoarele arheologice. Desigur că orice clasificare mai amănunțită a monumentelor sau resturilor arheologice trebuie să țină seama în primul rînd de locul și funcția pe care ele le-au avut în cadrul modului de producție al societății de la care ele ne-au rămas și să pună în evidență trăsăturile caracteristice ale acelui mod de producție. Metodele de bază ale arheologiei, care laolaltă constituie procedeele de cercetare științifică proprii acestei discipline istorice, sînt în număr de trei și sînt definite ca 1) metoda stratigrafică; 2) metoda tipologică (sau comparativă în sens restrîns) și 3) metoda chorologică. Fiecare din ele se referă la o anumită latură și operează pe un anumit plan al cercetării arheologice, cu scopul de a trage concluzii de ordin istoric din resturile materiale, negrăitoare prin ele .însele cum li se spune, ce ni s-au păstrat din trecut. Astfel, metoda stratigrafică, împrumutată de arheologie de la știința geologiei dar mult dezvoltată de ea, este folosită în procesul descoperirii și scoaterii din pămînt* a rămășițelor vechi. Ea se întemeiază pe adevărul simplu că în pămînt urmele mai vechi sînt cuprinse în stratele mai de jos, iar cele mai noi, în cele de sus. Aceasta desigur în cazul în care nu s-a produs o deranjare ulterioară a ordinii naturale în care diferitele strate s-au format sau depus succesiv. Cu ajutorul metodei stratigrafice se capătă așadar un prim cadru al succesiunii în timp a diferitelor manifestări de viață omenească, prin observarea simplei lor etajări în pămînt. Metoda stratigrafică dă astfel cele mai sigure indicații cu privire la cronologia relativă (adică simpla succesiune în timp) a acelor mani- festări, care, după cum trebuie reamintit, nu conțin prin ele însele nici un indiciu cert al raportului în timp dintre ele (nu poartă dată în ani, iar alte criterii de înscriere a lor în timp nu sînt absolut probante). Ținînd seama de împrejurarea că nu poate exista o știință a istoriei, acolo unde nu există o noțiune certă a succe- siunii în timp a fenomenelor, este evident că metoda stratigrafică este totodată și fundamentală și de o deosebită valoare științifică pentru arheologie. Un aspect mai dezvoltat al metodei stratigrafice este acela care stabilește, cu certitudinea necesară, nu succesiunea în timp a diferitelor manifestări de viață omenească ci coexistența, contemporaneitatea neîndoielnică a lor, prin aceea că asigură folosirea sau prezența în același timp a unor diferite elemente din același strat sau din același ansamblu arheologic (locuință, mormînt, depozit etc.). Metoda tipologică reprezintă aplicarea principiului evoluționist la studiul monumentelor arheologice și caută a stabili, prin comparație, pe de o parte tipuri, pe de altă parte succesiunea lor în timp, aceasta numai pe baza analizei XLII structurii și formei schimbătoare a acelor monumente, fie că e vorba de obiecte {unelte, arme, podoabe etc.), fie de monumente propriu-zise (locuințe, așezări, morminte etc.). Pornind de la principiile — juste în sine, dar care nu trebuie generalizate fără control — că formele mai simple, mai rudimentare, sînt mai vechi și cele mai complicate, mai elaborate sînt mai noi, și că o formă nouă păstrează tot mereu elemente ale celei vechi din care se dezvoltă — metoda tipologică’ reușește adeseori singură să determine ordinea în care s-au succedat în timp diferitele variante ale unui tip (de ex. formele de topoare,- săbii ș.a.m.d.). Desigur că o certitudine deplină a concluziilor întemeiate pe metoda tipologică nu se realizează decît în cazul în care cel puțin unele din treptele seriei tipologice stabilite sînt fixate cronologic și pe alte căi (de pildă — mai ales — pe cale stratigrafică, dar eventual și prin datări absolute). Reiese așadar că metoda tipologică singură nu poate să ducă decît la rezultate prealabile, ipotetice, care au nevoie de o confirmare cu ajutorul altor metode. întemeindu-se în mare măsură pe analiza formală, metoda tipologică a fost dezvoltată în arheologia burgheză pe linia unui scop în sine, rupîndu-se monumentele de viață, de funcția și rolul lor în cadrul orînduirii sociale în care s-au născut, ca și cum seriile tipologice ar fi avut o viață proprie a lor, independentă de evoluția forțelor .și a relațiilor de producție care le determină existența și variația. De aceea, știința arheologică sovietică a criticat cu vigoare și succes, de pe pozițiile mate- rialismului dialectic și istoric, această fetișizare a tipologiei de dragul tipologiei și a arătat că metoda nu-și păstrează utilitatea decît ca un mijloc de cercetare, legat strîns de celelalte metode de investigație istorico-arheologică și orientat către fenomenele de viață socială care determină evoluția formelor în cuprinsul seriilor tipologice. Cea de-a treia metodă proprie și fundamentală a arheologiei este cea geografică, sau, cum i se spune cu un termen creat de Haeckel în 1866 și aplicat de el în științele naturii, chorologică (de la gr.— chora « spațiu, regiune »). Ea se întemeiază pe cartarea, înscrierea pe hartă a diferitelor tipuri sau ansambluri arheologice, stabilindu-se astfel arii sau zone de răspîndire ori distribuție, pe baza cărora se pot trage concluzii variate, de ordin cronologic, social-economic sau etnic. Diferitele hărți care însoțesc acest tratat și care înfățișează răspîndirea .geografică a unor tipuri de monumente sau a unei culturi materiale ilustrează aplicațiile acestei metode și cunoștințele noi pe care ea le mijlocește. Și de data aceasta este evident că o hartă arheologică, indiferent de amploarea datelor pe care le consemnează, nu poate avea o valoare în sine, ci trebuie interpretată și geografic și arheologic-istoric în lumina elementelor puse la dispoziție de celelalte metode de cercetare din acest domeniu. Materialele (adică monumentele de orice categorie) pe care arheologia le scoate la lumină sau le sesizează, le clasifică și le studiază cu ajutorul metodelor pensabilă pentru informațiile cu privire la istoria, geografia și etnografia Daciei în secolele IV—VI e.n. Folosită cu mare precauție și controlată necontenit cu alte izvoare, ea constituie un izvor de temelie al istoriei Daciei în perioada amintită. lordanes a fost depășit cu mult de Procopios din Caesareea, considerat drept cel mai însemnat izvor literar al istoriei imperiului bizantin în vremea lui lustinian (ed. Dindorf, în Corpus scriptorum historiae Byzantinae, Bonn; Haury, Procopii Caesariensis opera omnia, 1912, ed. critică). De un interes deosebit LXI pentru istoria veche a țării noastre sînt știrile privitoare la anți și sclavini care își făcuseră apariția în cîmpia Dunării (De bello gothico, III, 14; IV, 25) sau despre gepizi și longobarzi și raporturile lor cu imperiul (ibid., III, 33). Și mai impor- tantă este lucrarea De aedificiis (Bonn, 1838; G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei Romînilor, voi. XV, București, 1938, text, traducere și comentarii), scrisă între anii 558—560. Vasta operă de fortificare a graniței dunărene a imperiului, inclusiv capetele de pod de pe malul romînesc al fluviului, reprezintă ultimul efort al Bizanțului de a apăra teritoriile sale din Peninsula Balcanică. Un izvor prețios pentru istoria ultimelor decenii ale secolului al Vl-lea, îndeosebi pentru luptele dintre slavi și bizantini în cîmpia Munteniei este Stra- tegicon-ul atribuit lui Maurikios. Din păcate textul n-a fost reeditat și nu posedăm o ediție critică. Numeroase știri cu privire la luptele dintre bizantini, slavi și avari în perioada dintre 582—602 se găsesc în Historiae ale lui Theophylactos Simocattes, din sec. VII (ed. Bonn) și în Chronographia lui Theophanes Mărtu- risitorul din sec. VIII (ed. De Boor). Deși aceste opere n-au o valoare deosebită din punctul de vedere al concepției, care este evident cea teologică, ca izvoare sînt foarte prețioase prin știrile pe care le conțin asupra sclavinilor din șesul Munteniei, asupra organizării, obiceiurilor și modului lor de viață. Un alt izvor care nu este lipsit de interes pentru sec. VII, legenda Sfîntului Dimitrie din Tesalonic (Migne, Patrologia Qraeca, voi. CXVI: Acta S. Demetrii, Miracula II, cap. V, par. 195—196), înregistrează mișcări de populații între valea Dunării și Tesalonic. în veacurile următoare istoriografia bizantină nu mai înregistrează decît cu totul întîmplător evenimentele din teritoriile situate la nord de Dunăre. De-abia începînd cu secolul al X-lea aceste teritorii încep să atragă din nou atenția scriitorilor din Bizanț, însă termenii livrești, învechiți, sub care sînt cunoscute ele — Sciția, Sarmația etc. — nu pot lămuri realitățile etnografice. Dintre scrierile secolului al X-lea atenția trebuie îndreptată către lucrările lui Constantin al VH-lea Porfirogenitul (912—959): De thematibus (ed. A. Pertusi, Roma, 1952, text și traducere în limba italiană), în care se cuprind excerpte din Ștefan din Bizanț (sec. al V-lea) și din Hierocles (sec. al Vl-lea), și mai ales De administrando imperio (ed. C. Moravcsik, Budapesta, 1949, text și traducere engleză), care cuprinde informații asupra pecenegilor și maghiarilor. Acum sînt menționate, în legătură cu teritoriile în care își făcuseră apariția popoarele amintite, numele rîurilor Brutus (Prut) și Seretus (Șiret), dar nu apare nici o informație despre romîni. Kecaumenos (sec. XI) deschide seria scriitorilor bizantini care vorbesc despre vlahi și despre originea lor. în afara cronicilor bizantine, avem de men- ționat și cronica rusă Povest vremennîh let, atribuită lui Nestor (C. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei Romînilor, voi. VII—Cronica lui Nestor, București 1935, tra- ducere și comentar istoric), în care volochii, formă slavă răsăriteană pentru vlahi, apar alături de slavi ca locuitori ai teritoriului ocupat apoi de maghiari, știre LXII care concordă cu informațiile din cronica notarului regelui maghiar Bela (Ano- nymus), despre care vezi cap. respectiv din voi. II al Istoriei Romîniei. Ieșit la iveală prin săpături arheologice sau prin desco- Izvoarele epigrafice per|r| întîmplătoare, materialul documentar epigrafic constituie, de fapt, un izvor scris de cea mai mare valoare. Variate și ca formă (inscripții pe piatră, pe bronz, plumb, pe table de lemn, pe obiecte de lut sau de metal, ștampile sau însemnări scrise prin incizie sau numai cu o materie colorată) și ca fond (inscripții cu caracter public sau privat, profan sau religios), izvoarele epigrafice reflectă mai direct și — cu puține excepții — mai autentic decît izvoarele literare propriu-zise realitatea vieții din trecut, atît în domeniile variate ale vieții publice, cît și în acelea de toate zilele ale vieții omului particular. Interesul pentru aceste monumente ale antichității s-a manifestat foarte de vreme, încă din evul mediu (deși nu întotdeauna din îndemnuri de ordin științific), dînd naștere la culegeri (în manuscris sau mai tîrziu tipărite) de inscrip" ții, limitate la anumite regiuni sau la anumite probleme. La o adunare și editare sistematică, organizată, a tuturor inscripțiilor gre- cești și latinești (singurele care interesează și istoria veche a țării noastre) nu s-a ajuns decît în sec. XIX, prin editarea celor două colecții mari de inscripții: a) Corpus Inscriptionum Qraecarum (CIQ) de Aug. Boeckh (voi. I—IV + Indices, 1828—1877), înlocuit foarte curînd cu publicația, în condiții superioare, a colec- ției intitulate Inscriptiones Qraecae (IQ), în mai multe volume, fiecare volum cuprinzînd inscripțiile unei regiuni, avînd și o editio minor (ambele în curs de publicare), b) Corpus Inscriptionum Latinarum (CIL), în 16 volume (ultimul cuprinde așa-zisele diplome militare, descoperite peste tot). Din aceste două colecții, voi. III, tom. I—II + suplimentele (1873—1902) din CIL cuprinde inscripțiile latinești, iar voi. XVI diplomele militare desco- perite pînă în 1902 (inscripțiile) resp. 1955 (diplomele) pe cuprinsul țării noastre, în fostele provincii Dacia și Moesia dobrogeană. Inscripțiile ieșite la iveală după 1902 și publicate în diferite reviste sau lucrări din țară sau străinătate, ca și diplomele militare de după 1955 sînt, de obicei, regulat publicate în anexa Annee Epigraphique (AE) a revistei franceze « Revue Archeologique », ce apare la Paris. O culegere a inscripțiilor ieșite de pe teritoriul Olteniei după anul 1902 pînă în 1958, dă D. Tudor, în Suplementul epigrafic al lucrării sale Oltenia romană, București, 1958, p. 379—432. Alta e situația cu inscripțiile grecești descoperite în Dobrogea (puținele inscripții grecești din Dacia sînt cuprinse în CIL, III sau în Annee Epigr.). Ele n-au fost nicicînd strînse laolaltă și nici măcar toate publicate, încît cercetătorul istoriei Dobrogei, cînd e vorba de inscripțiile grecești, are sarcina anevoioasă de a și le căuta și reuni singur fie din unele culegeri parțiale (ca Dittenberger, Syllogae Inscr. Qraecarum, I—IV, ed. a 3-a, 1915—1924), fie din numeroasele LXIII publicații cîteodată inaccesibile. O parte din ele (cele mai noi) se pot găsi acum în diferitele publicații (reviste sau lucrări de specialitate) ce apar în țară, iar unele din ele republicate fie în acel AE, fie, mai ales, în Supplementum Epigraphicum Qraecum, editat cu începere din 1923 de J. J. Hondius la Leiden, iar după moartea acestuia de A. G. Woodhead. Cît privește însă inscripțiile grecești (dar și latinești) descoperite mai de- \ mult în Dobrogea, cele provenind de la Tropaeum, Callatis, dar mai ales din Tomis, au fost editate de Gr. Tocilescu fie în Archaeologisch-epigraphische Mitteib ungen aus Osterreich (I, 1877, p. 73; III, 1879, p. 40—46; VI, 1882, p. 1—52; VIII, 1884, p. 1—34; XI, 1887, p. 19—70; XIV, 1891, p. 10—37; XVII, 1894, p. 81—113; XIX, 1896, p. 79—111, 213—229), fie în unele lucrări de ansamblu ca Monumente epigrafice și sculpturali ale Museului Național din București, București, 1881—1908, ori Fouilles et recherches archeologiques en Roumanie, București, 1900. Scurtă vreme după moartea lui Tocilescu începe activitatea de arheolog militant a lui Vasile Pârvan, care avea să ducă la publicarea fără întîrziere a inscrip- țiilor descoperite în principalele așezări explorate: Ulmetum și Histria. în primul caz, rapoartele de săpături cuprind și texte epigrafice scoase la iveală de-a lungul mai multor campanii (AAR, s. II, t. XXXIV, MSI, p. 497—607; t. XXXVI, MSI, p. 245—328, 329—420; t. XXXVIII, MSI, p. 265—304), în cel de-al doilea singurele rezultate publicate sînt memoriile epigrafice cunoscute sub numele de Histria IV și Histria VII (AAR, t. XXXVIII, MSI, 1916, p. 533— 732; ARMSI, s. III, t. II, mem. 1, 1923). Trebuie să arătăm, totodată, că deși din inscripțiile grecești ori latine privind istoria noastră veche, cele mai multe au fost găsite chiar pe teritoriul țării, altele s-au descoperit în locuri felurite ale Greciei, ale bazinului pontic, ori ale imperiului roman și publicate în altă parte. Unele din acestea interesează chiar direct evenimente petrecute pe teritoriul țării noastre, altele prezintă cu ele numai o legătură mijlocită. Și într-un caz și în celălalt cunoașterea lor e indispensabilă, dat fiind că nu o dată întîmplări sau instituții insuficient cunoscute pe baza documentelor de la noi se lămuresc cu ajutorul documentelor aflate pe alte meleaguri. Cercetătorul istoriei noastre vechi găsește deci o înlesnire în împrejurarea că, pînă la 1940, inscripțiile refe- ritoare la istoria Daciei, descoperite în afara hotarelor acestei provincii, au fost strînse de A. Dobo în lucrarea intitulată Inscriptiones extra fines Pannoniae Daciaeque repertae ad res earundem provinciarum pertinentes, editio II, emmen- datior, Budapest, 1940. De asemenea, munca lui e ajutată de culegerea de docu- mente epigrafice interesînd întreaga lume romană, publicată cu regularitate — în mai sus-pomenita VAnnee Epigraphique. De un folos tot atît de mare sînt, de altă parte, culegerile de inscripții antice descoperite în unele teritorii vecine cu țara noastră, cum ar fi cele întocmite la sfîrșitul veacului trecut de V. V. Latîșev: Inscriptiones antiquae orae septen^ trionalis Ponti Euxini, Qraecae et Latinae (Petropoli, 1885—1901; voi. I, ed. a 2-a, LXIV 1916), sau, în zilele noastre, de G. Mihailov, sub titlul: Inscripționez Qraecae in Bulgaria repertae (voi. I, Sofia, 1956; voi. II, Sofia, 1959). Atît de prețioase pentru cunoașterea altor regiuni ale Izvoarele papiriacee , . ’ . i . . a , i . lumii antice, izvoarele papiriacee sînt ae o importanța redusă pentru studiul istoriei noastre vechi. In fapt, un singur papir latin ne dă informații utile în legătură cu situația ținuturilor dunărene în anii imediat anteriori sau imediat următori războaielor dacice din 101—106: așa-zisul « papir Hunt », descoperit în Egipt și publicat de A. S. Hunt sub titlul « Register of a Cohort in Moesia », în Raccolta di studi in onore di Qiacomo Lumbroso, Milano, 1925, p. 265 urm., de curînd reeditat — cu numeroase lecțiuni noi, dar nu întotdeauna sigure — de R. O. Fink în studiul Hunt’s pridianum: British Museum Papyrus, 2851, « Journal of Roman Studies », XLVIII, 1958, p. 102—116. Printre izvoarele istoriei noastre vechi se numără și Izvoarele numismatice . ai' -iii~ 1 i monedele. E vorba atît de monedele bătute de orașele și statele dinafara granițelor Daciei și pătrunse în Dacia pe calea schimbului cu populațiile de aici, cît și de cele bătute pe teritoriul țării de coloniile grecești de pe litoralul dobrogean și, pe o anumită treaptă a dezvoltării lor economice și sociale, de sciții stabiliți în Dobrogea și de daco-geții din stînga Dunării de jos. Descoperite fie prin săpături, fie întîmplător, izolate sau în «tezaure », monedele aparțin propriu-zis grupului izvoarelor arheologice și doar legendele ce le poartă cele mai multe din ele îndreptățesc încadrarea lor în izvoarele scrise, așa cum se face aici. Importanța lor documentară e cît se poate de mare, contri- buind la o mai justă și mai adîncă înțelegere a structurii social-economice și politice a societății umane de pe teritoriul țării noastre, întregind în chip fericit tocmai acele laturi ale dezvoltării societății pentru care izvoarele literare sînt atît de zgîrcite. In afară de valoarea statistică a multora dintre ele, monedele servesc, apoi, de cele mai multe ori, și ca unicele criterii de datare a unor complexe arheologice. Pentru studiul monedelor străine (grecești, macedonene, romane etc.) cercetătorului îi stau la dispoziție tratatele clasice de numismatică ale unor Head, Babelon, Cohen, Mattingly ș.a. Monedele emise de Histria și Callatis începînd din sec. V—IV î.e.n. pînă în sec. III e.n. au fost studiate și publicate de Behrendt Pick în opera intitulată Die antiken Miinzen von Dacien und Moesien (Die antiken Miinzen Nord" Qriechenlands, I, 1), Berlin, 1898; cele dinTomis, în continuarea aceleiași lucrări, de K. Regling (Die antiken Miinzen Nord-Qriechenlands, II, 1, Berlin, 1910). La rîndul lor, monedele căpeteniilor scite din Dobrogea au fost publicate de M. Sutzu, Contributiunea numismaticei la istoria antică a Romîniei transdunărene, în Am Ac. Rom., Mem. Secț. Istorie, tom. XXXVIII, 1915—1916, p. 523—531 (vezi și V. Canarache, în SCIV, 1 (1), 1950, p. 213—257). V — c. 1001 LXV Cît privește monedele (numai de argint) bătute de triburile geto-dace în anumite momente ale istoriei lor, imitînd un model străin (îndeosebi mone- dele macedonene), fără să fi. făcut obiectul unei culegeri generale, au fost clasi- ficate și studiate mai ales de următorii cercetători: 1. E. A. Bielz, Die dakische Tetradrachmen Siebenbilrgens, Archiv des Ver. fur Sieben. Landeskunde, XI, 1874, p. 465 și urm. 2. Moisil Const., Monedele dacilor, BSNR, XV, 1920, p. 59—78. 3. K. Pink, Die Munzprăgung der Ostkelten und ihrer Nachbarn, Budapest- Leipzig, 1939. 4. O. Floca, Monnaies « daci^ues » du type Hunedoara. Les tresors des mon~ naies de Rădulești et de Sălașul de Sus, în Dacia, XI—XII, 1945—1947, p. 71—104+9 pl. în afară de text. Ca și pentru epocile precedente, moneda romană și apoi bizantină rămîne și pentru perioada de după 271 și pînă în secolul al X-lea un prețios izvor istoric. Aceste documente, folosite cu prudență și măsură, pot, pe de o parte, să fie utilizate la datarea complexelor arheologice, iar pe de alta la documentarea relațiilor de schimb între populațiile de pe teritoriul țării noastre și imperiu, într-o vreme cînd informațiile referitoare la această epocă sînt rare și vagi. Pentru studiul monedelor romane de la Aurelian și pînă la Teodosiu I inclusiv și pentru imperiul de apus pînă la 476 putem folosi lucrarea cunoscută a lui Cohen, voi. VI—VIII. Pentru monedele împăraților de la Constantinopol, începînd cu Arcadius și pînă la Anastasius exclusiv, vom face apel la catalogul deja învechit al lui J. Sabatier: Description generale des monnaies byzantines, Paris, 1862. Monedele emise în acest răstimp sînt în curs de cercetare și publi- care în noile cataloage de monede romane publicate de British Museum. Monedele bizantine începînd cu Anastasius și pînă la căderea Constanti- nopolului sînt studiate în întregime în lucrarea lui W. Wroth, Catalogue of the Imperial Byzantine Coins in the British Museum, 2 voi., Londra, 1908, iar parțial în lucrarea lui J. J. Tolstoi, BusaumuucKue Monembi, S. Petersburg, 2 voi., 1912—1914, începînd cu Arcadius și pînă la Mihail al III-lea (843—867). Pentru monedele anonime de bronz, emise de împărați bizantini din secolul al X-lea, se va ține seama de contribuțiile aduse de M. Thompson (The Athenian Agora, II. Coins Roman-Venetian, Princeton, 1954) în ceea ce privește atri- buirea lor la diferiți împărați, începînd cu loan Tzimisces. Probleme de numismatică privind trecutul țării noastre au fost discutate în diferite publicații, printre care și unele de specialitate cum au fost Buletinul Societății Numismatice Romîne, I, 1904, XLI, 1947 și Cronica Numismatică și Arheologică, I, 1920—XIX, 1945. în ultimii ani, Academia Republicii Populare Romîne a luat inițiativa publicării unui nou periodic de numismatică, Studii și cercetări de numismatică, al cărui prim volum a apărut în 1957 și în care sînt dezbătute toate problemele în legătură cu această disciplină. LXVI Pentru a încheia această enumerare a izvoarelor istoriei noastre vechi, nu se pot trece cu vederea, cînd e vorba de cetățile grecești din Dobrogea, nume* roasele exemplare de unități metrologice (așa-numitele «ponduri»), desco- perite în săpăturile din Histria, Callatis și Tomis, ori în teritoriile acestora. O prezentare a lor de ansamblu se poate găsi în studiul lui C. Moisil, Ponduri inedite sau puțin cunoscute din Histria, Callatis și Tomis, publicat în « Studii și cercetări de numismatică », I, 1957, p. 247—293 (cf și contribuțiile lui C. Preda, Ponduri antice inedite de la Callatis și Histria, ibid., p. 297—305 șl Contribution â Vetude du systeme ponderal d’Histria, Dacia, N.S., II, 1958, p. 451 —461). LISTA ABREVIAȚIUNILOR AA AAR A Arh ACMI ACMIT ActaAnt ActaArch ActaEthn ActaOrHung a£ AEM AIIN AISC AnD AnnEp AntHung AO AR ArchHung ArchKdzl ARMSI ARMSȘ ARS BASPR — Archâologischer Anzeiger. — Analele Academiei Romîne. — Arta și Arheologia, Iași, I —XIV, 1927—1938. — Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1915, 1942, 1943, — Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, pentru Transilvania. Cluj, I-VI, 1928—1931—1938. — Acta Antiqua, Budapesta. — Acta Archaeologica, Budapesta. — Acta Ethnographica, Budapesta. - - Acta Orientalia Hungarica. — Archaeologiai Ertesito. — Archăologisch'Epigraphische Mitteilungen aus Oesterreich. — Anuarul Institutului de Istorie Națională, Cluj, I —VII, 1922—1938. — Anuarul Institutului de Studii clasice, Cluj, I —V, 1928—1948. — Analele Dobrogei, I —XII, 1920—1938. — Annee Spigraphique. — Antiquitas Hungarica. — Arhivele Olteniei, Craiova, I —XIX, 1922—1948. — Arheologicke Rozhledy. — Archaeologia Hungarica. A Magyar Nemzeti Muzeum Regeszeti Kiadvănyai. Acta Archaeologica, Musei Nationalis Hungarici, — Archaeologiai Kdzlemenyek. — Academia Romină. Memoriile Secției Istorice, seria II, 1886/1887 — 1916/1919, seria III, 1922/1923-1944/1945. — Academia Romînă. Memoriile Secției Științifice. — Analele RomînO'Sovietice. — American School of Prehistoric Research Bulletin. LXIX BCH BCMI BerRQK — Bulletin de Correspondance Hellenique, — Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, I —XXXVIII, București. — Deutsches Archăologisches Institut, Berichte der Rdmisch'Qerma- nischen Kommission, BMJV — Buletinul Muzeului jud. Vlașca «Teohari Antonescu», București, I—III, 1935-1945. BMM BSA BSH — Buletinul Muzeului Militar, — Annual of the British School at Athens, — Academie Roumaine, Bulletin de la Section Historique, Bucarest, 1912—1947. BSNR — Buletinul Societății Numismatice Romîne, București, I—XII, 1904 — 1947. BȘtAc BZ — Buletinul Științific al Academiei R,P,R. — Byzantinische Zeitschrift. CAH > CIL CRAI CSHB — Cambridge Ancient History, — Corpus Inscriptionum Latinarum, — Comptes-rendus des seances, Academie des Inscriptions et Belles-Lettres — Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae, DA — Dictionnaire des antiquites grecques et romaines sous la direction de Ch. Daremberg et Edm. Saglio. Dacia — Dacia, recherches et decouvertes archeologiques en Roumanie, Bucu- rești, I-XII, 1924 —1947; N.S., I, 1957 ;N.S., II, 1958; N. S., III, 1959. DolgCluj — Dolgozatok-Travaux de la Section numismatique et archeologique du Musee National de Transylvanie, Cluj, I —X, 1910—1919. DolgSzeged — Dolgozatok-Travaux de l’Universite Fr, Joseph, Szeged. ED ESA — Ephemeris Dacoromâna, București-Roma, I —X, 1923 — 1945. — Eurasia Septentrionalis Antiqua, FHQ FoliaArch FrQrHist — Fragmenta Historicorum Qraecorum. — Folia Archaeologica, — F. Jacoby, Die Fragmente der Qriechischen Historiker, Berlin-Leyden 1923. QQM — Qeographi Qraeci Minores, IQ IQB IQRR ILS IMFAN — Inscriptiones Qraecae. — Inscriptiones Qraecae in Bulgaria repertae, — Inscriptiones graecae ad Res Romanas pertinentes, — Dessau, Inscriptiones latinae selectae, — nseecmuH Mojidaecxoeo &iijiuajia AKadeMuu Hayx. CCCP, « Izvestiia-lnstitut» — Izvestia, Bulletin de l’Institut Archeologique Bulgare, JQAI JRS — Jahreshefte des Oesterreichischen Archăologischen Instituts in Wien. — The Journal of Roman Studies, KS — XpamKue coo6iqeHun llHcmumyma ucmopuu MamepuanbHou Ky/ibmypu. LXX Materiale — Materiale arheologice privind istoria veche a R.P.R., voi. I (1954); Materiale și cercetări arheologice, voi. II (1956); voi. III (1957); voi. IV (1957); voi. V (1959); voi. VI (1960). MQH MQHAA MIA — Monumenta Qermaniae Historica. — Monumenta Qermaniae Historica, Auctores Antiqui. — Mamepuajibi u uccnedoeaHun no apxeojiozuu CCCP. NZ — Numismatische Zeitschrift. PA PIR PMMB PZ — Pamătky Archeologicke. — Prosopographia Imperii Romani. Sec. I —II —III. — Publicațiile Muzeului Municipiului București. — Prăhistorische Zeitschrift. RE — Pauly-Wissowa, Real'Encyclopădie der klassischen Altertumswissen- schaft. rEq R$L RevPhil RH RHSEE RIR RdmMitt — Revue des Etudes Qrecques. — Revue des Etudes Latines, — Revue de Philologie, de Litterature et d’Histoire ancienne. — Revue Historique. — Revue historique du Sud-Est europeen, Bucarest, I —XXIII, 1924—1946,. — Revista istorică romînă, București, I —XVII, 1931 — 1947. — Mitteilungen des Deutschen Archăologischen Instituts. Romische Abteilung. Roska Repertorium RPAN — Erdely regeszeti repertoriuma, Cluj, 1942. — Revista de preistorie și de Antichități Naționale, București, I —IV,. 1937-1940. SA SAntr SBWien — CoeemcKaR apxeoaoeua. — CoeemcKast aumpononozun. — Sitzungsberichte der kaiserlichen Akademie der Wissenschaften Philosop hisch'historische Klasse. SCIM SCIV SCN SCȘCluj SCȘIași SEQ SHA Syll — Studii și cercetări de istorie medie, București. — Studii și cercetări de istorie veche, București. — Studii și cercetări de numismatică, București. — Studii și cercetări științifice, Cluj. — Studii și cercetări științifice, Iași. — Supplementum Epigraphicum Qraecum. — Scriptores Historiae Augustae. — W. Dittemberger, Syllogae Inscriptionum Qraecarum. TQ1M — Tpydbi eocydapcmeeHHoeo ucmopuuecKoeo Mysen. VDI — BecmHUK ăpemeu ucmopuu. ZfN — Zeitschrift fur Numismatik. LXXI PARTEA I ORÎNDUIREA COMUNEI PRIMITIVE CAPITOLUL I CONSTITUIREA ȘI CONSOLIDAREA COMUNEI PRIMITIVE. GINTA MATRIARHALĂ. EPOCA PIETREI «... această antichitate primitivă va rămîne în orice caz o epocă istorică de cel mai mare interes pentru toate gene- rațiile viitoare, pentru că formează temelia întregii dezvoltări superioare de mai tîrziu, pentru că are drept punct de plecare desprinderea omului de lumea animală și drept conținut învingerea unor greutăți pe care oamenii asociați ai viitorului nu le vor mai întîmpina niciodată ». F. Engels 1. APARIȚIA SOCIETĂȚII OMENEȘTI ȘI ÎNCEPUTURILE ORGANIZĂRII GENTILICE MATRIARHALE. EPOCA VECHE ȘI MIJLOCIE A PIETREI (PALEOLITICUL ȘI MEZOLITICUL) Paleoliticul sau vîrsta veche a pietrei își poartă numele de la două cuvinte grecești: palaios « vechi » și lithos « piatră »; el îmbrățișează « antichitatea primi- tivă », prima și cea mai lungă epocă din istoria omenirii, care începe o dată cu apariția omului, cuprinzînd primele etape ale orînduirii comunei primitive. Din punct de vedere geologic, paleoliticul corespunde în general epocii glacia- țiunilor — pleistocenului — din cuprinsul perioadei cuaternare \ în epoca veche a pietrei, spre deosebire de epoca nouă a pietrei, adică de neolitic, uneltele de muncă au fost lucrate numai din piatră cioplită, din lemn și din os, fără a se cunoaște șlefuirea și găurirea pietrei, olăritul, creșterea anima- lelor și cultivarea plantelor. Cercetarea paleoliticului se întemeiază pe interpretarea obiectelor de piatră și de os, păstrate în pămînt pretutindeni pe unde au trăit și muncit stră- vechii noștri înaintași. Astfel, uneltele de piatră descoperite în stratele geolo- gice ale perioadei cuaternare, alături de oasele fosile ale marilor mamifere dispă- rute și ale omului, au dovedit marea vechime a omului și a culturii sale. Ținîndu-se seama de schimbările climei, florei și faunei și de evoluția înfățișării fizice a omului însuși, paleoliticul a fost împărțit în inferior, mijlociu și superior. Ca timp, paleoliticul a început cu aproximativ 600 000 de ani în urmă și a sfîrșit acum vreo 10 000 de ani. Primele înjghebări ale societății omenești apar și se dezvoltă treptat, o dată cu desprinderea omului din lumea animală. 1 Geologic, cuaternarul — ultima și cea mai scurtă perioadă din istoria pămîntului — este împărțit în două epoci: pleistocenul sau epoca glaciațiunilor și hdlocenul sau actualul. 3 Teoria evoluționistă a lui Charles Darwin care a demonstrat că omul este rezultatul dezvoltării unei specii de maimuță antropoidă, a fost confirmată deplin în ultimul deceniu al veacului trecut și mai ales în secolul nostru, prin descope- rirea unor oase fosile, care arată neîndoios procesul de transformare a unor antropoide în om. Ch. Darwin a scos în evidență rolul schimbării mediului fizic și al selecției naturale în acest proces. Ele constituie doar premisele biologice ale antropo- genezei. Procesul complex al antropogenezei poate fi pe deplin lămurit numai pe baza materialismului istoric. In lucrările lor, clasicii marxism-leninismului au demonstrat rolul hotărîtor pe care l-a avut munca în acest proces complex de transformare (vezi p. 6). A fost astfel înfrîntă concepția idealistă, pusă în slujba claselor exploa- tatoare, potrivit căreia omul ar fi o creație a divinității, concepție care secole de-a rîndul a împiedicat adevărul să iasă la lumină. Cele dintîi mijiri ale vieții pe pămînt, simple organisme ca: algele, celen- teratele și moluștele, apar abia în a doua jumătate a erei arhaice sau protero- zoice (era timpurie a vieții). In era următoare, primară sau paleozoică (era veche a vieții), apar primele vertebrate: peștii, batracienii și reptilele, care la începutul erei secundare sau mezozoice (era mijlocie a vieții) se dezvoltă pînă la forme uriașe. Spre mijlocul erei secundare apar mamiferele, care domină cele două perioade următoare — terțiară și cuaternară — ale ultimei ere, cea cainozoică (era nouă a vieții), eră în care apar, se dezvoltă și se răspîndesc primatele 1. încă în partea de sfîrșit a perioadei terțiare (pliocen) cunoaștem printre primate o maimuță antropoidă — Oreopithecus — care reprezintă cea mai veche mărturie a unei direcții evolutive a maimuței către umanizare. înălțimea de circa 1,30 m, ținuta dreaptă, lipsa cozii, forma craniului cu regiunea frontală mai dezvoltată și structura dinților, îmbină la oreopitec trăsăturile maimuțelor superioare, cu cele care se vor dezvolta mai tîziu la om. Și alte maimuțe terțiare ca Dryopithecus, Sivapithecus și Bramapithecus sînt considerate ca rude înde- părtate ale omului și ale maimuțelor antropomorfe actuale (gorila, cimpanzeul și urangutanul). Resturi fosile ale unor maimuțe, ca Macacus florentinus și Dolichopithecus, sînt cunoscute și la noi, în asociația faunistică pliocenă de la Mălușteni (r. Mur- geni, reg. Iași). Prezența acestor maimuțe fosile pe un areal destul de vast, din centrul și mai ales din sudul Europei, areal ce include și țara noastră, semna- lează posibilitatea existenței și aici a unor primate superioare de tipul oreo- pitecului (ca acel descoperit în vecinătatea noastră, în R.S.S. Moldovenească) și al udabnopithecului din Gruzia. 1 Termenul de primat corespunde în clasificarea zoologică denumirii ordinului din care fac parte: omul, maimuțele antropoide, precum și toate celelalte familii de maimuțe inferioare. 4 Apariția și evoluția propriu-zisă a omului se petrec în perioada cuater- nară, caracterizată prin repetate și profunde schimbări ale climei. Începînd cam de acum 600 000 de ani, datorită scăderii temperaturii, care a dus la schimbarea climei atît în emisfera boreală cît și în cea australă, s-au îngrămădit periodic stra- turi de zăpadă care s-au transformat în puternice învelișuri de gheață — calotele glaciare — de peste 2000 m grosime, care — în ceea ce privește continentul european — înaintînd dinspre înălțimile scandinave înspre sud, au acoperit o bună parte din Europa nordică. Prin schimbarea climei, s-au petrecut puternice prefaceri în mediul natural. Multe din speciile de climă caldă ale florei și faunei terțiare au dispărut, altele s-au retras spre sud ori s-au adaptat noilor condiții de viață. Au apărut apoi noi genuri de mamifere: Elephas «elefantul», Equus «calul» și Bos « boul». Transformările din lumea viețuitoarelor au culminat cu apariția genului Homo «omul», fapt care îndreptățește și denumirea de perioadă antropozoică (perioada vieții omului -1) pentru că o dată cu cuaternarul, mersul transformărilor geologice ale pămîntului se împletește cu istoria genului uman. Prin cercetări făcute în munții Alpi, s-a stabilit existența a patru mari faze glaciare: Qunz, Mindel, Riss și Wurm, despărțite între ele prin trei faze interglaciare, reprezentînd oscilații climatice mai calde. La rîndul lor, glaciațiunile au fost împărțite în cîte două și chiar trei stadii glaciare, separate între ele prin interstadii. Glaciațiunile cu stadiile lor corespund înaintării ghețarilor, iar interglaciațiunile și interstadiile corespund retragerii ghețarilor. Datele în ani pentru cele patru glaciațiuni, stabilite ipotetic cu ajutorul unor metode complicate astronomice, au o valoare aproximativă de orientare și sînt (rotunjite) următoarele (de fiecare dată referindu-se la începutul glacia- țiunii respective și reprezentînd numărul de ani scurs de atunci pînă în zilele noastre): Giinz circa 600 000, Mindel circa 480 000, Riss circa 240 000, Wiirm circa 120 000. în stratele geologice de la începutul cuaternarului s-au descoperit în sudul și estul Africii resturi fosile din scheletele unor antro- poide numite Australopitecine (maimuțe sudice, lat. australis «sudic» și gr. pithecos « maimuță »); una din aceste maimuțe (Zinjanthropus boisei) fiind mult mai apropiată de om decît oricare dintre celelalte maimuțe, fosile ori actuale, poate fi socotită astăzi prima verigă de legătură între mai- muțe și om. Mai apoi, ne sînt cunoscute unele forme mai evoluate decît cele ale australopitecinelor. Această etapă este reprezentată de o ființă care îmbină trăsăturile maimuțelor antropoide cu trăsăturile omului și a fost numită de aceea Pithecanthropus (omul-maimuță). Primele unelte. Istoria propriu-zisă a omenirii începe din clipa în care maimuțele antropoide încep a-și făuri unelte de muncă. « Munca este prima con- diție de bază a vieții omenești în genere și anume în asemenea măsură, încît, 1 După cuvmtul grecesc anthropos « om ». 5 într-un anumit sens, trebuie să spunem că ea ba creat pe om însuși » \ Folo- sind la început bețe, bolovani de aruncat sau pietre ascuțite, așa cum le găseau în natură, antropoizii trec de la activitatea instinctivă la cea conștientă, care duce la făurirea voită a uneltelor și prin aceasta realizează primii pași spre eliberarea de sub forțele stăpînitoare ale naturii. « Nici o mînă de maimuță — ne spune Engels — n-a făcut vreodată fie și cel mai grosolan cuțit de piatră 2. . . Munca începe o data cu făurirea uneltelor » 3. De aceea, maimuța care și-a eliberat mai devreme mîinile, prin evoluția de la mersul în patru labe la cel în două picioare, și ale cărei mîini au început a munci cu adevărat, nu mai este maimuță, ci om. Pitecantropii sînt ființe umane în devenire. Primele oase din scheletele lor s-au descoperit în 1891—1892, la Trinil în Java. Alte forme de pitecantropi ca: Pithecanthropus robustus (omul-maimuță robust), descoperit tot în Java, Sinanthropus pekinensis (omul-maimuță de la Pekin) descoperit la Șu-Ku-Tian în China, Atlanthropus mauretanicus (omul atlantic mauretan) descoperit la Ternifine în Algeria și o formă mai evoluată Homo Heidelbergensis (omul de la Heidelberg) descoperit în Germania, se deo- sebesc între ele numai prin unele detalii. Fruntea îngustă, teșită, cu arcadele supraorbitare dezvoltate, îi apropie pe pitecantropi de marile maimuțe. Cu mersul drept, însușire pentru care pitecantropului din Java i s-a dat numele de erectus (lat. erectus «drept», «în picioare») înalți de 1,60—1,70 m și avînd media capacității craniene între circa 900 și 1050 cm3, pitecantropii reprezintă ființe care mai păstrează trăsături asemănătoare maimuțelor, dar la care apar și caractere care îi apropie de formele umane: dentiția, aspectul feței, oasele nasului, dezvol- tarea regiunii occipitale și gradul de dezvoltare a diverșilor lobi cerebrali. Studiul creierului după mulajele endocraniene arată că pitecantropii foloseau un început de grai articulat. Prin aceasta ei se îndepărtează de antropoidele fosile și se apropie mai mult de formele umane evoluate... Miile de așchii de piatră cioplită, descoperite la Șu-Ku-Tian și așchiile și toporașele de mînă de la Ternifine au arătat că pitecantropii cunoșteau uneltele de muncă, iar păturile groase de cenușă de la Șu-Ku-Tian dovedesc că ei folo- seau și focul. Cu ajutorul focului se îmbunătățește simțitor și hrana, care începe a fi consumată friptă sau coaptă. Prin foc omul își «procură noi.mijloace de hrană, ca, de pildă, rădăcinile și tuberculele făinoase, coapte în cenușă fierbinte » Dar trecerea de la hrana crudă la aceea pregătită cu ajutorul focului a avut și un rol covîrșitor în dezvoltarea biologică a omului. Mai gustoasă, mai ușor de mistuit și asimilat, carnea friptă a avut o puternică influență « asupra creerului care primea acum cantități mult mai mari de substanțe necesare pentru nutriția 1 F. Engels, Rolul muncii în procesul de transformare a maimuței în om, în Dialectica naturii, Buc., Ed. politica, 1959, p. 153. 2 Ibidem, p. 154. 3 Ibidem, p. 159. 4 F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, E.S.P.L.P., Buc., 1957, p. 24. 6 și dezvoltarea lui ca înainte, ceea ce i*a dat posibilitatea să se perfecționeze din generație în generație mai rapid și mai complet » L Oasele de animale vînate de sinantrop, găsite împreună cu uneltele și celelalte resturi, confirmă teza lui Engels, după care: «omul nu a putut deveni om fără să consume carne » 2. Perioada de dezvoltare a hominizilor3 pînă la apariția Paleoliticul inferior; neandertalienilor aparține din punct de vedere geologic antropogeneza; primele , . , . . r . . d a aii. 1 . , ; . pleistocenului inferior și mijlociu, începînd am glaciar unelte (circa 600 000— \ . A A 120 000 ani) țiunea Giinz și durînd în unele locuri pînă în ultima interglaciațiune Riss-Wurm, iar arheologic paleoliticului inferior. La rîndul său, paleoliticul inferior se împarte în mai multe trepte de dezvoltare culturală 4. Aceste trepte sînt: Protopaleoliticul (primul paleolitic) cunoscut și sub numele de «cultura de prund », a fost descoperit în mai multe locuri: în Africa (de ex. la Kafu în Uganda, la Olcloway în Tanganica, în Algeria și în Maroc); în Asia de sud-est (de ex. la Padjitan în Java, Irrawady în Birmania și Soan în Pakistan); în Europa (pe coasta Portugaliei și lîngă Viena). Aceste prime culturi umane, ca și cele de mai tîrziu, au primit numele locurilor unde au fost descoperite întîi: Kafuan, Oldowayan, Padjitanian etc. Uneltele de muncă aparținînd « culturii de prund » nu sînt altceva decît niște bolovănași de rîu (ce puteau fi ținuți în mînă) avînd cioplită la un capăt o muchie tăioasă pentru lovit, tăiat, răzuit și scobit, precum și unele așchii anume cioplite pentru a fi folosite în diferite munci. Ca timp, paleoliticul începe să se dezvolte în Africa în partea superioară a depunerilor geologice aparținînd primului mare pluvial, corespunzător primei glaciațiuni europene Giinz, iar în Asia de sud-est mai tîrziu, abia în al doilea pluvial, corespunzător glaciațiunii Mindel. Abbevillianul și Acheuleanul. Uneltele de prund protopaleolitice evoluează mai apoi către toporașele de mînă în forma sîmburelui de migdală, lucrate prin lovituri date pe ambele fețe, formă și tehnică ce caracterizează Abbevillianul 1 F. Engels» Dialectica naturii, Ed. politică, București, 1959, p. 159. 2 Ibidem, p. 15 9. 3 Folosim, pentru a desemna pe toți pitecantropii (« oamenii-maimuță »), termenul provizoriu de hominizi, pentru a sublinia natura lor umană, manifestată în lucrarea uneltelor, folosirea focului etc. și pentru a reaminti că în transformarea lor mai departe au început să acționeze legile sociale (Nota red.). 4 Aici, ca și în restul părții I, referitoare la orînduirea comunei primitive, se folosește termenul de cultură, în primul rînd în sens arheologic, ca totalitatea elementelor specifice ale vieții materiale (unelte, arme etc.) sesizabile pe cale arheologică, dar totodată și într-un înțeles mai extins, acela al trăsăturilor de ordin cultural general ce se pot reconstitui cu ajutorul acelei părți din cultura materială, care s-a păstrat și poate fi descoperită și valorificată cu aju- torul metodelor folosite de arheologie. în felul acesta se stabilesc aspecte deosebite de cultură, care coexistă sau se succed în timp și caracterizează, chiar în cuprinsul acelorași orînduiri social-economice, formele sau ritmul deosebit în care s-au dezvoltat diferite comunități umane. Oamenii, care au creat diferitele culturi ni se înfățișează istoric prin intermediul acestora și sînt numiți pentru o mai clară identificare și deosebire, după numele convenționale ale cul- turilor (« aurignacieni », « cucutenieni » etc.) (Nota red.). 7 (Abbeville, localitate în Franța) care începe a se dezvolta în timpul primului interglaciar Giinz-Mindel, durînd și în timpul glaciațiunii Mindel. Abbevillianul este urmat de Acheulean (Saint-Acheul, localitate în Franța), care ia naștere în al doilea interglaciar (MindeLRiss). Toporașul de mînă, ușor de mînuit, era o unealtă universală pentru lovit, tăiat, cioplit, despicat, rîcîit și găurit. Paralel și chiar în asociere cu Abbevillianul și Acheuleanul, ale căror unelte caracteristice păstrează însăși miezul pietrei din care au fost lucrate, se dezvoltă și unele tehnici de cioplire a uneltelor din așchii; o tehnică mai veche, Clactonianul (Clacton*on*Sea, localitate în Anglia), prezentă încă din protopaleo* litic și o alta mai nouă Levalloisianul (Levallois, localitate în Franța), care începe o dată cu Acheuleanul. Atît cultura acheuleană a toporașelor de mînă bifaciale, cît și cea clactoniană cu unelte de așchii, evoluează în timp pînă în ultimul interglaciar Riss-Wurm. La începutul cuaternarului, lanțul Carpaților suferă o Paleoliticul în Romînia . w n \ r .1 ai ridicare treptata de peste 1000 m; pe virrunle înalte apar apoi ghețarii. Urmele acestora — circuri glaciare și morene — sînt pre- zente în toate masivele care depășesc 2000 m altitudine; Parîng, Retezat, Făgăraș, Bucegi, Rodna etc. Prin înălțarea Carpaților, lacurile care acopereau o bună parte din Oltenia, Muntenia, Transilvania, Moldova de Jos și Cîmpia Panonică, se retrag în regiuni din ce în ce mai joase. Puhoaiele apelor devin mult mai active, umplînd lacurile cu pietrișuri, nisipuri și mîluii, în care mai apoi, datorită ridicării scoarței pămîntului, apele își adîncesc văile, luînd astfel naștere podișurile, dealurile și terasele, peste care vînturile și apele de șiroire aștern mantaua măcinișului glaciar, loessul. Cele mai vechi dovezi de viață și muncă omenească descoperite în vecină* tatea țării noastre sînt: toporașele de mînă și așchiile abbevillo*acheuleene de la Luka Vrublevețkaia pe Nistru în R.S.S. Moldovenească; cîteva toporașe de mînă acheuleene din R. S. Cehoslovacă și unele așchii clactoniene din R. P. Polonă și R. P. F. Iugoslavia. Protopaleoliticul (circa 600 000—480 000 ani). în primul glaciar — Giinz — clima era temperată, aproape de cea actuală. La noi încă mai trăiau mamifere de climă caldă: mastodonții(Mastodon borsoni, M. arvernensis), elefanții (Elephas planifrons, E. meridionalis), rinocerul etrusc (Rhinoceros etruscus), cămila de la Olt (Camellus alutensis), pantera cu colții lăți (Machairodus latidens). Homi* nizii trăiau în cete, prin păduri, pe marginea apelor, fără a avea locuințe și îmbră* căminte, hrănindu*se cu vînat, fructe, semințe și rădăcini. Ipoteza prezenței hominizilor pe pămîntul romînesc este sprijinită de unele descoperiri de pe valea Dîrjovului (r. Slatina, reg. Pitești) unde s*au găsit recent cîteva unelte de prund și așchii tăioase lucrate din cremene. Ne aflăm într*o vreme cînd apele Oltului depuneau pietrișurile de Cîndești în lacul în retragere și mai apoi pe terasele înalte. De pe valea Dîrjovului și de pe terasele înalte ale 8 Oltului ne sînt cunoscute resturi fosile de elefant sudic, elefant vechi, cămilă,, rinocer etrusc și cal sălbatic. Clima prielnică dezvoltării plantelor și vînatului,. precum și silexul, au atras pe marginea acestor ape cetele nomade de hominizi, culegători și vînători, ale căror unelte de muncă încep să fie acum descoperite. Uneltele de prund se aseamănă cu formele oldowayene africane, avînd strînse legături și cu protopaleoliticul asiatic. Abbevillianul (circa 500 000—435 000 ani). La Dîrjov s-au găsit și cîteva toporașe de mînă lucrate din bolovani de silex și cuarțit, prin tehnica de cioplire bifacială, caracteristică culturii abbevilliene. Experiența multimilenară a dus la stăpînirea tehnicii de prelucrare prin cioplire și la crearea unei anume forme de unealtă de piatră, tehnică și formă care s-au transmis apoi din generație în generație ca un bun social cîștigat. Tehnica aceasta a cioplirii bifaciale, prin care se realizau toporașele de mînă, deși ca aspect pare cu totul primitivă, repre- zintă un stadiu destul de avansat la care ajunseseră strămoșii noștri îndepărtați. Acheuleanul (circa 435 000—180 000 ani). Tot pe valea Dîrjovului s-a descoperit și primul toporaș de mînă, corespunzător formei și tehnicii de cioplire acheuleană. Aceleiași culturi i se atribuie și un toporaș de mînă cioplit pe o singură față de la Căpușul Mic, lîngă Cluj. Clactonianul (circa 540 000—120 000 ani). Cele mai multe unelte clacto- niene, contemporane cu protopaleoliticul și abbevillianul, s-au descoperit de asemenea pe valea Dîrjovului și pe valea Oltului la Slatina. La Mitoc pe Prut,, în depunerile ultimului interglaciar Riss-Wiirm, s-a descoperit o vatră de foc, pe care se aflau așchii naturale cu vîrf ascuțit și margini tăioase, culese din prundul văii Prutului, alături de așchii obținute prin cioplire clactoniană inten- ționată. Așchii răzlețe de același tip s-au găsit și în carierele de pietrișuri din preajma Bucureștilor, la Dobromira și Fărcașele în regiunea Craiova, la Valea Lupului lîngă Iași și la Giurgiu. Levalloisianul (circa 360 000—120 000 ani). Unelte levalloisiene s-au descoperit în pietrișurile terasei inferioare a Prutului de la Ripiceni, aparținînd sfîrșitului interglaciarului Riss-Wiirm, în carierele de pietriș din preajma Bucu- reșțiului și la Giurgiu. ★ Descoperirile paleolitice timpurii din Romînia arată prin urmare că pămîntul țării noastre, care oferea în acele îndepărtate vremuri condiții optime de locuire,, a fost cuprins în zona pe care s-au petrecut etapele timpurii ale antropogenezei. Protopaleoliticul și abbevillianul de la Dîrjov alcătuiesc astăzi verigi de. legătură ale Europei cu Africa și Asia, în ciuda opiniei reprezentanților arheologiei rasiste, care, luînd în considerație vechile răspîndiri geografice ale culturilor cu toporașe de mînă și cu așchii, susțineau că încă din paleoliticul timpuriu grupurile umane de pe continentul nostru erau separate din punctul de vedere al culturii materiale — unii mai înaintați, alții mai înapoiați. Aria de răspîndire 9 a toporașului de mînă cuprinde nu numai vestul și centrul Europei, ci și țara noastră, R.S.S. Ucraineană, R.S.S. Armeană, sudul Asiei și întreaga Africă. Fig. 1. — Unelte paleolitice din piatră cioplită și din os. 1, bolovan de prund, cioplit sumar la unul din capete (unealtă de prund), proto- paleolitic, Valea Dîrjovului; 2, așchie grosolană, cu retușe pe unele laturi, clacto- nian, Valea Lupului; 3, « vîrf de mînă răzuitor» musterian, lucrat dintr-o așchie retușată, Ohaba-Ponor; 4, răzuitor musterian, Ripiceni; 5, vîrf de suliță în formă de frunză, retușat pe ambele fețe: tehnică « szeletiană », lozășel; 6, «vîrf de mînă » musterian, de la Baia de Fier; 7, cuțit lucrat dintr-o lamă căreia i s-a teșit o latură prin retușe, aurignacian mijlociu, Ceahlău-Dîrțu ; 8, răzuitor cu partea lucră- toare realizată prin retușarea capătului unei lame, aurignacian mijlociu, Ceahlău- Dîrțu ; 9, vîrf de suliță lucrat din os, prin șlefuire, aurignacian mijlociu, Baia de Fier. Este fără îndoială greu să reconstituim, în stadiul actual al cunoștințelor, cum se desfășura viața în paleoliticul timpuriu. Ultimele cercetări arată că unii 10 PL IIL Descoperirile din epoca paleolitică. dintre australopiteci au fost primii făuritori de unelte. Hominizii apar ca niște ființe care posedă caractere umane, cîștigate într-o lungă perioadă de evoluție, în care comportarea instinctivă a început să se transforme în una conștientă. La sinantropi constatăm o adăpostire mai durabilă în peșteri și folosirea focului. Înfruntînd greutăți și lipsuri, ei își duceau viața și munca în comun, luptînd împotriva forțelor naturii. Vînătoarea se practica în colectiv strîns unit, izbutindu-se astfel să se vîneze chiar rinoceri și cai sălbatici. Ne aflăm în fața celor mai primitive comunități umane, ce nu ajunseseră încă la un început de diviziune a muncii și la care singura formă de proprietate era cea obștească. Munca, obținerea hranei și apărarea în comun sînt trăsăturile fundamentale, care reprezintă relațiile din sînul acestor prime comunități. Trăind izolate, cu un nivel scăzut al forțelor de producție, aceste cete primitive umane erau lipsite, la începutul închegării lor, de o reglementare socială a raporturilor dintre sexe. In acest stadiu, munca în formă rudimentară, cu unelte cu totul primitive, era prea puțin productivă. Totuși munca repetată și continuă, hrana accentuat carnată, au avut drept rezultat dezvoltarea creierului și deci o mărire a capacității de gîndire. Mersul drept, cu capul sus, a creat condițiile apariției gîndirii și a graiului articulat care, oricît de primitiv și sărac, reprezenta un mijloc de comunicare în procesul muncii colective. « Oamenii în devenire au ajuns să aibă a-și spune ceva unul altuia » 1—iar gîndul neputînd să fie exprimat decît prin cuvînt, a apărut vorbirea. Făurirea și folosirea uneltelor de muncă, cunoașterea focului și apariția graiului La apropiat pe hominizi între ei, despărțindu-i definitiv de lumea animală și contribuind astfel la un început de închegare a comunității primitive. Elementul nou, care a permis ieșirea din animalitate, se datorește înlocuirii «incapacității de apărare a individului izolat prin puterea unită și acțiunea comuna » \ . în acest moment selecția naturală, care a avut un rol atît de însemnat în dezvoltarea formelor premergătoare omului, începe să cedeze în fața noului factor hotărîtor — societatea omenească. Paleoliticul mijlociu (cir- ca 120 000 — 100 000 ani) începe a se dezvolta în cursul ultimei interglaciațiuni și cu deosebire în primul stadiu al ultimei glaciațiuni, depășindu-1 uneori. Glaciațiunea Wiirm, cu deosebire, a avut o puternică înrîurire asupra dezvoltării de mai tîrziu a omenirii, prin impunerea unor noi forme de muncă și viață. Omul paleoliticului mijlociu este Homo primigenius (omul prim-născut) sau omul de tip Neandertal, numit astfel după locul descoperirii din 1856, Neanderthal în Germania. El este adevăratul urmaș al hominizilor: scund, îndesat, 1 F. Engels, Dialectica naturii, Ed. politică, București, 1959, p. 156. 2 Idem, Originea familiei, a proprietății private și a statului, E.S.P.L.P., București, 1957, p. 36. 11 cu capul mare, avînd o capacitate craniană de 1200—1600 cm3, cu fruntea teșită^ față largă, arcadele supraorbitare proeminente, orbite mari rotunde, falca de jos lipsită de bărbie, vînjos, cu mersul drept, puțin adus de spate. Cultura paleoliticului mijlociu este cunoscută sub numele de cultura musteriană (Le Moustier, localitate din Franța). Originea musterianului se află Fig. 2. — Maxilar inferior de om fosil de la Baia de Fier. în cea mai evoluată tehnică de așchiere a paleoliticului timpuriu, în Levalloisian și în tehnica cioplirii bifaciale, acheuleene tîrzii. în lupta cu natura oamenii creează noi unelte, noi forme de vînătoare, culminînd cu obținerea artificială a focului. Toate acestea au permis o creștere a densității populației, care a dus la ocuparea peșterilor de înălțime, nefolosite înainte. Noile condiții de viață sînt strîns legate de vînătoare și de adăpostul natural al peșterilor. Ele s-au datorat creării unor unelte de muncă mai ascuțite pentru a străpunge vînatul, mai tăioase pentru a spinteca și tăia carnea și a curăța pieile animalelor ucise. Două unelte mai de seamă caracterizează paleoliticul mijlociu: vîrful și răzuitoarea. Vîrful era un cuțit ușor de mînuit fără a fi pus în coadă; pentru acest motiv el a fost numit « vîrf de mînă ». Prin subțierea bazei se putea folosi și ca vîrf de lance. Răzuitoarea, o uneltă în forma literei « D », se folosea la răzuitul pieilor pentru îmbrăcăminte și la cojitul lemnului verde pentru bîte, măciuci și cozi de lance. Folosirea și păstrarea focului cucerit din natură știm că erau cunoscute încă din paleoliticul inferior, după cum dovedesc vetrele de cenușă ale sinan- tropilor de la Șu-Ku-Tian. în paleoliticul mijlociu însă, oamenii realizează 12 marea descoperire a producerii focului pe cale artificială. « Focul prin frecare a fost invenția prin care oamenii au pus pentru prima oară în slujba lor o forță neînsuflețită a naturii » x. Stăpînirea focului îi face pe oameni să nu se mai simtă legați numai de regiunile de climă caldă, ca înaintașii lor. Dovezile materiale ale existenței musterianului în țara noastră sînt cunoscute mai ales în peșteri, dar și în așezări sub cerul liber. La Baia de Fier și Boroșteni în Oltenia, la Ohaba-Ponor, Nandru și Peștera în Transilvania, ca și la Cheia în Dobrogea, ocuparea peșterilor corespunde unei perioade climatice reci și anume stadiului glaciar Wiirm I. Animale nordice ca mamutul (Elephas primi' genius), rinocerul siberian (Rhinoceros antiquitatis ), renul (Răngifer tarandus) și mîncăciosul gulo (Qulo'gulo), apoi ursul, leul și hiena peșterilor (Ursus spelaeus, Felis leo spelaea, Hyaena spelaea) prezente în peșterile cercetate, mărtu- risesc aceasta. Cărbunii vetrelor de foc arată apoi că în vremea aceea pădurea de conifere coborîse pe văi și podișuri, luînd locul pădurilor de foioase. Clima fiind rece și uscată, culesul satisface mai puțin nevoile de hrană și vînătoarea joacă un rol tot mai mare. In vreme ce musterienii de la Baia de Fier vînau mai ales ursul de peșteră, cei de la Ohaba-Ponor vînau calul, iar cei de pe malul Prutului, de la Ripiceni-lzvor, vînau mamutul. De asemenea, erau vînate și alte animale. In vetrele de locuire întîlnim oase de hienă, de leu de peșteră, lup, rîs, bour, zimbru, asin, țap de munte, antilopă tătărască, cerb cu coarnele mari, certfnobil, capră neagră, căprioară, ren, rinocer siberian și altele. Tehnica vînătorească la care ajunseseră musterienii peșterilor le îngăduia să atace numai mamuți tineri, în vreme ce musterienii de la Ripiceni-lzvor vînau obișnuit mamutul, indiferent de vîrstă. Stratele resturilor de locuire musteriană ating la Baia de Fier grosimea de 1,40 m, iar la Ohaba-Ponor și Nandru-Peștera Curată pe cea de 2 m, ceea ce denotă o îndelungată locuire. Musterianul peșterilor noastre de la Baia de Fier și Ohaba-Ponor păstrează la începuturile lui, prin tradiție, unele unelte mai vechi, anume toporașe de mînă care amintesc formele acheuleene. Spre sfîrșitul dezvoltării musterianului, la Nandru, la Mitoc și Ripiceni-* Izvor, toporașele de mînă devin mai zvelte, mai subțiate, căpătînd forma de frunză cu vîrful ascuțit; ele erau lucrate printr-o cioplire bifacială mai îngrijită și au fost atribuite în timpul din urmă unei anumite culturi — cultura vîrfurilor ascuțite în formă de frunză. Este vorba însă mai degrabă de o treaptă mai înaintată în evoluția tehnicii cioplirii bifaciale. încep a se folosi și unelte de os, străpungătoare pentru cusut veșmintele de blană și săpăligi de mînă pentru scosul rădăcinilor. Musterianul peșterilor noastre se apropie în multe privințe de paleoliticul alpin (descoperit în peșterile Alpilor și în munții Biikk din R.P. Ungară), caracterizat prin numeroase așchii și spărturi de cuarțit și o mare proporție 1 F. Engels, Dialectica naturii, Ed. politică, București, 1959, p. 93. 13 de oase ale animalelor vînate față de unelte. Micul număr al armelor de piatră ne arată că în practica vînătorească a vremii armele de lemn ocupau un loc principal. Excepțională pentru cultura acelor timpuri este o vatră de foc dublă de la Ohaba-Ponor. Aici, în jurul unor lespezi de la intrarea în peșteră, au fost clădite din piatră două vetre de foc rotunde, cu marginile înalte, în interiorul și în jurul cărora s-au găsit cărbuni, cenușă, unelte și oase arse, Musterianul teraselor e contemporan în partea sa de început cu cel al peșterilor, așa cum dovedesc mamiferele de climă rece de la Ripiceni-Izvor ca: mamutul, rinocerul siberian și renul, Silexul de Prut a permis realizarea unor unelte de o mare perfecțiune: toporașe, vîrfuri de mînă și râzătoare. Și aici se foloseau unelte de os. Primele resturi fosile umane musteriene aflate la noi în țară, sînt trei falange descoperite la Ohaba-Ponor și atribuite lui Homo primigenius; la acestea se adaugă un craniu, un fragment de mandibulă și alte oase ale scheletului unei femei în vîrstă de 40—45 ani de tip Homo sapiens fossilis (omul fosil de tip actual), avînd unele caractere negroide și cîteva trăsături mai vechi, descoperite la Baia de Fier. Coroana măselelor (foarte tocită), arată, că hrana vegetală, mai ales rădăcinile, jucau un rol important în alimentarea colectivității musteriene de la Baia de Fier. Apariția unui tip de om cu caractere pronunțate de neoantrop (om nou) în cadrul acestei culturi, nu trebuie să pară îndoielnică. Descoperirea de la Baia de Fier nu a rămas izolată. In musterianul superior din peșterile de la Staroselie (Crimeea) și Șani-Dar (Irak), s-au descoperit mai apoi scheletele unor copii, forme de trecere între omul Neandertal și omul de tip actual și apropiate mai mult de Homo sapiens. Tot în mediu musterian s-a descoperit un rest fosil de Homo sapiens și în peștera Sfîntului Procop din Boemia. Pe temeiul acestor descoperiri se sesizează mult mai concret trecerea de la omul Neandertal la omul de tip actual, înlăturîndu-se în mod definitiv părerile unor antropologi burghezi, care lasă să se înțeleagă că Neandertalul ar reprezenta pe strămoșul unor rase numite de ei inferioare, în timp ce umanitatea « evoluată » — europoizii — ar fi derivat dintr-o altă formă umană, superioară, care ar fi. trăit concomitent cu Neandertalul în alte regiuni ale lumii vechi. Aceste descoperiri ne arată că procesul de antropogeneză în plină evoluție începe a se desăvîrși încă din paleoliticul mijlociu, cînd apar neîndoielnic formele cele mai apropiate de neoantrop și chiar neoantropul; omul fosil de la Baia de Fier constituie dovada că și pămîntul țării noastre a intrat în aria în care a avut loc încheierea acestui proces atît de lung. Omul și cultura sa materială au făcut în paleoliticul mijlociu un important pas înainte. Omul știa să învingă greutățile din jurul lui și să lupte împotriva forțelor naturii. Peștera Muierilor de la Baia de Fier, largă, călduroasă, lipsită de curențb cu intrarea însorită, putea adăposti la nevoie o colectivitate umană de peste 14 200 de suflete. Săpăturile au arătat că primii ocupanți au fost urșii peșterilor, care își găsiseră aici bîrlogul. în cimitirul lor —locul de retragere pentru moarte — s-au .putut număra, numai pe podeaua peșterii, resturile scheletice a 183 urși. Pentru a pune stăpînire pe această peșteră omul n-a acționat izolat. O întreagă comunitate a dat lupta pentru smulgerea peșterii din ghiarele urșilor. Armele, curajul și organizarea n-ar fi dus la nici un rezultat, dacă omul n-ar fi stăpînit focul. Urșii nu au putut fi izgoniți decît cu ajutorul fumului, așa cum se procedează și astăzi pentru a-i sili să iasă din bîrlog. După cum arată oasele de animale arse din jurul vetrei de la Ohaba-Ponor, omul folosea focul nu numai pentru căldură, ci și pentru fript carnea; fără îndoială că el cocea și rădăcinile și tuberculele. Focul a dat omului și lumină. Cavitatea articulară a oaselor șoldurilor de urs, retezată cu grijă pentru a i se lăsa doar un mîner de prins, a fost primul opaiț care, alimentat cu grăsime, a dat lumina necesară în negura peșterii, după acoperirea pentru păstrare a focului neadormit. Vînătoarea neîntreruptă și sistematică, mai ales cînd era vorba de animale mari ca mamutul și rinocerul, sau fioroase ca ursul și leul peșterilor, cerea contribuția colectivă a bărbaților. Pentru a se aproviziona mai ușor cu carne, vînătorii se așezau uneori chiar în preajma locurilor prăpăstioase, de unde prăbușeau vînatul mînîndu-1 prin hăituială, cum este cazul de la Ripiceni-Izvor. Acolo, într-o restrînsă săpătură s-au găsit resturile scheletelor a douăzeci de mamuți. Celelalte aspecte ale muncii: pentru pregătirea hranei și a veșmintelor, paza focului și a adăposturilor și culegerea fructelor, erau sarcini care reveneau celor rămași la vatră și în special femeilor, al căror rol începe să crească. în sînul comunității primitive se produc astfel mari prefaceri în relațiile sociale. Se ivesc primele elemente ale diviziunii naturale a muncii (între sexe), acumulîn- du-se o experiență mai bogată în obținerea mijloacelor de trai. După unii arheo- logi, acest început de diviziune naturală a muncii este demonstrat de însăși formele de unelte musteriene — vîrful fiind o armă întrebuințată mai ales de bărbat la vînătoare, iar răzătoarea folosită de femeie în muncile « gospodărești ». Oasele animalelor vînate, descoperite atît în stratele musteriene din peșteri, cît și în cele din așezările de aer liber, sînt nenumărate. Raritatea coastelor și vertebrelor față de oasele lungi și de craniile sparte pentru obținerea măduvii și creierilor, arată că ceata de vînători aducea pentru cei rămași « acasă », spre a fi pregătite și mîncate în comun, părțile cele mai cărnoase ale vînatului. Grija pentru cei rămași la treburile «gospodărești » este evidentă. Uneori vînatul greu, ca mamutul de la Holboca de lîngă lași, fiind răpus departe de tabără, întreg grupul vînătoresc se deplasa acolo, nepărăsind locul decît după ce rămînea numai scheletul. Dezvoltarea continuă a creierului, a conștiinței omenești, a graiului și a întregii structuri fizice a omului, duce, prin creșterea capacității de activitate mai organizată și de gîndire, la lărgirea sferei de cunoaștere. Apar unele înce- puturi de suprastructură: o anumită reprezentare despre legăturile dintre oameni, 15 manifestată în grija de morți, care sînt îngropați chiar în peșterile locuite, și în unele preocupări pentru înfrumusețare, după cum arată cîteva bucăți de oxid de mangan de la Ripiceni-Izvor. Putem presupune că relațiile sociale au început a se preciza în conștiință sub forma ideii de rudenie. E vremea în care s-a produs un început de reglementare a relațiilor dintre sexe, prin oprirea raporturilor dintre părinți și copii. Se pun așadar cu încetul bazele celei mai primitive forme a societății gentilice: comuna gentilică matriarhală. Femeia a ajuns să ocupe în viața socială a comunității un loc însemnat în aprecierea descendenților ei ca mamă, dar mai ales datorită rolului ei economic. Acest progres din sfera socială a dus din punct de vedere biologic, în scurtă vreme la trans- formarea omului de tip Neandertal în Homo sapiens. La sfîrșitul paleoli- ticului mijlociu, pe baza acestor constatări, se poate vorbi de apariția, în formă rudimentară, a premiselor comunității gentilice. ...... . In primul interstadiu al glaciatiunii Wiirm (Wiirm I—II), Paleoliticul superior a ° (circa 100 000—10 000 începe evoluția paleoliticului superior, care cuprinde apoi ani) restul duratei acestei ultime glaciațiuni, depășind-o chiar într-o anumită măsură. Deși clima oscilează, mai blîndă în interstadii și mai aspră în stadiile glaciare, în linii mari se mențin aceleași animale cunoscute omului din paleoliticul mijlociu. Răcirea și încălzirea repetată a climei a provocat pendularea geografică a mamiferelor, ceea ce a dus cu vremea la o adaptare a lor la aceste variații ale mediului. De aceea nu este de mirare că în acest cadru fizic mereu în schimbare nu se remarcă prea mari prefaceri în compunerea vîna- tului care interesa pe om; trecerea de la cald la rece se făcea treptat și ca atare adaptarea la mediu se petrecea în timp. Nu tot astfel se întîmplă cu omul. Puternica dezvoltare a muncii colectivităților neandertaliene a sporit eliberarea omului de instinctele animalice. Omul se descătușează în și mai mare măsură de supunerea față de condițiile mediului fizic. Această luptă colectivă — îndelungată și fără preget — a dus la încheierea procesului de devenire al omului, la apariția lui Homo sapiens. Omul Neandertal dispare cu totul, locul lui fiind luat de urmașul său direct Homo sapiens fossilis, reprezentat prin mai multe tipuri fizice, care schițează într-o oarecare măsură viitoarele trunchiuri rasiale. In Europa, în cursul aurignacianului sînt cunoscute tipurile: Combe-Capelle, Cro-Magnon, Gri- maldi și Predmost, iar în magdalenian tipurile • Chancelade și Oberkassel. Deși deosebite între ele, aceste tipuri au o serie de trăsături comune funda- mentale, care subliniază și în această epocă omogeneitatea speciei umane. Din rîndul neandertalienilor, înainte de apariția formelor specializate (tipul La Chapelle), apar încă de la sfîrșitul interglaciarului Riss-Wurm tipu- rile premergătoare lui Homo sapiens fossilis. Intr-o peșteră din muntele Cârmei (Israel) s-au descoperit forme de tranziție, care păstrează unele caracteristici neandertaliene primitive, dar la care apar proeminența bărbiei și dezvoltarea regiunii frontale. Acestea sînt caracteristicile noi, care se dezvoltă la formele 16 sapiens, în vreme ce regiunea arcadelor supraorbitare, caracteristică Neander- talului, se reduce foarte mult. Capacitatea craniană se menține în aceleași limite ca și la Neandertal, cu deosebirea că, din punct de vedere calitativ, creierul prezintă predominanța lobilor frontali față de cei occipitali. Scheletul feței se scurtează și structura dinților se modifică, reprezentînd o adaptare la un mod de alimentație mult mai evoluat, în urma pregătirii hranei cu ajutorul focului, Aceste deosebiri calitative reprezintă din punct de vedere funcțional și o dezvol- tare a graiului și a capacității de gîndire, reflectate în varietatea uneltelor și în manifestările de artă. în țara noastră, primul rest fosil uman din paleoliticul superior, a fost descoperit în peștera Cioclovina (regiunea Hunedoara), E vorba de o cutie craniană de Homo sapiens fossilis, aparținînd unei femei de 30—40 de ani, apro- piat de tipul uman fosil de la Pfedmost din Cehoslovacia și reprezentînd o ramură a tipului Cro-Magnon. Craniul provine din stratul de cultură aurigna- ciană cunoscut în această peșteră, și anume un strat aurignacian în care apar și unele elemente de caracter musterian. Alt rest fosil este un frontal descoperit la Giurgiu în aluviunile ostrovului Mocanu, la 9 m adîncime, în timpul lucră- rilor pentru construirea podului de peste Dunăre. Frontalul aparține tot unui Homo sapiens fossilis, de sex feminin și în vîrstă de circa 40 de ani. Este de amintit și un fragment de femur de Homo sapiens fossilis descoperit la Peștera, (corn. Măgura, reg. Stalin). Tehnica cioplirii silexului se perfecționează în paleoliticul superior; apare desprinderea lamelară. Bulgărul de cremene — nucleul — se descojește și apoi, printr-o izbitură în curmeziș, capătă un plan de lovire, din marginea căruia se scot apoi, prin lovituri verticale de jur împrejur, așchii înguste și lungi — lame cu două laturi tăioase. Dezvoltarea continuă a culturii și necesitățile unei vieți de un nivel din ce în ce mai ridicat, duc la inventarea unei întregi serii de unelte ușoare, potrivite pentru tot soiul de munci. Lamele sînt cuțite bune cu două tăișuri. Apar răzuitoare lucrate pe așchii și pe lame sau frînturi de lamă, dăltițe de diferite tipuri pentru șănțuitul coarnelor, oaselor și lemnului, ferestraie, străpungătoare, vîrfuri de săgeată. Din oase, din fildeș și din coarne de ren și cerb se șlefuiesc vîrfuri de suliță, harpune pentru pescuit, pumnale și străpun- gătoare. Pentru fiecare tip de unealtă se creează mai multe forme, din ce în ce mai bine adaptate la specificul muncii. De reținut este că din paleoliticul superior cunoaștem peste 100 de forme de arme și unelte și chiar unelte pentru făurit unelte. Aplicînd mecanic schema stabilită pentru paleoliticul apusean, în trecut s-a admis și la noi — pentru paleoliticul superior — prezența acelorași etape de dezvoltare ca și în apusul Europei, și anume aurignacianul, solutreanul și magdalenianul (numite așa după localitățile Aurignac, Solutre și La Madeleine din Franța). Noile cercetări au schimbat însă aceste încadrări. Paleoliticul supe- rior din țara noastră reprezintă în linii mari o singură cultură și anume cultura 2 — c. 1001 17 aurignaciană, cu trei faze de dezvoltare: aurignacianul inferior, aurignacianul mijlociu și aurignacianul superior de tip răsăritean. Aurignacianul inferior (100 000—80 000 ani) reprezintă trecerea de la paleoliticul mijlociu la paleoliticul superior. El mai păstrează unele forme și tehnica de lucru musteriană în obținerea așchiilor și a vîrfurilor bifaciale în formă de frunză, fiind caracterizat însă prin noua tehnică de lucru, cea lamelară. Cea mai bogată așezare descoperită la noi este cea de la losășel (r. Gura Honț, reg. Oradea). Aici, pe dealul Vîlcelelor și pe Prosea s-au descoperit două ateliere de cioplire a opalului, rocă ce se găsește în stare naturală în imediata apropiere, pe Plopăt. Nucleele prismatice, lamele și o daltă ne arată trecerea la tehnica lamelară, în timp ce subzistă din plin tehnica de cioplire clactoniană și muste- riană, fără a lipsi cîteva vîrfuri bifaciale, în formă de frunză. Săpăturile de la Ceahlău (reg. Bacău) sînt singurele care au adus lumină în ceea ce privește încadrarea cronologică a aurignacianului inferior din țara noastră. în depunerile geologice aparținînd interstadiului Wurm I—II, pe umărul unei vechi terase înalte, s-a descoperit la Cetățica un strat de cultură cu unelte de caracter aurignacian inferior, în care au apărut și așchii cio- plite în tehnicile mai vechi clactoniană și musteriană și vîrfuri în formă de frunză. în acest interstadiu al glaciațiuniiWurm s-au petrecut mari prefaceri. Grupele de oameni, legate pînă aci mai mult de adăposturile din peșteri, le părăsesc pe acestea o dată cu încălzirea climei, pentru a se așeza sub cerul liber. Pămîntul era cutreierat în lung și lat de cetele de vînători. Sîntem la o largă răspîntie de întîlnire a diferitelor grupe umane, purtătoare ale variatelor aspecte culturale din dezvoltarea paleoliticului mijlociu, așa cum le-a apucat schimbarea vremii în izolarea lor mai largă, sau mai restrînsă. Vechile tradiții tehnice de cioplire, clactoniană, levalloisiană și musteriană și tehnica cioplirii bifaciale, se întîlnesc cu noua tehnică de desprindere lamelară. Cu acest amestec neînchegat pornește paleoliticul superior de pe teritoriul țării noastre. Omul, însușindu-și noua tehnică lamelară și noile tipuri de unelte, își însușește și felul de a le folosi în noile practici vînătorești și gospodărești, de care lua cunoștință pentru prima oară, prin noile relații. Descoperirile de la losășel, Ceahlău și Mitoc lasă să se întrevadă că purtă- torii acestor culturi nu erau numai urmașii musterienilor din peșteri. Revenirea la vechea tehnică clactoniană, a cărei urmă se pierduse în paleoliticul mijlociu, și apariția bruscă a tehnicii lamelare, sînt aporturi noi datorite infiltrării lente a unor cete de vînători străini de locurile noastre. Ca fenomene de importanță social-economică, trebuie subliniate începuturile de « specializare » în produ- cerea unor unelte de muncă. Anumiți « meșteri » ai comunităților ce locuiau aproape de zăcămintele de silex, stăpîni pe tehnica prelucrării uneltelor, se deplasau sezonier în preajma acelor zăcăminte și începeau a lucra pentru grupul lor și pentru « schimb ». Ne 18 aflăm în fața unui schimb întîmplător, în care ca și la popoarele primitive actuale, nu se punea în cumpănă valoarea bunurilor schimbate. Era mai degrabă un schimb de daruri. Mulțimea rămășițelor de prelucrare, în raport cu cele cîteva unelte întregi e o dovadă sigură că la losășel ne aflăm în fața unor astfel de locuri de prelucrare a pietrei. Piesele întregi sînt rare, fiindcă o dată lucrate erau folosite sau transmise altor colective din regiuni mai sărace sau total lipsite de roci potrivite. Și losă- Fig. 3. — Unelte paleolitice din piatră cioplită, din aurignacianul răsă- ritean inferior și mijlociu, de la Ceahlău. 1 — 4, cuțitașe din lame cu o latură teșită; 5, dăltiță; 6, răzuitor-dăltiță ; 7, răzuitor pe vîrf de lamă scurtă. șelul nu este un caz izolat. Asemenea locuri de prelucrare a armelor de vină- toare și a uneltelor sînt cunoscute și în alte părți, de pildă în Cehoslovacia la Moravany-Dlha și în Austria la Achenheim. Această atît de veche « speciali- zare » în lucrarea uneltelor de piatră ne arată că tehnica înaintată a paleoliticului superior începea să nu mai fie la îndemîna fiecăruia. Cercetările etnografice ne arată că anumite forme de unelte și arme nu puteau fi executate de orice membru al colectivului primitiv. Din sînul colecti- vității încep să se ridice unii « meșteri » care știu să realizeze cu măiestrie crea- toare formele cele mai practice și desăvîrșite ale uneltelor și armelor. Așa cum o* 19 arată F. Engels este vorba de o «îndemînare deosebită în făurirea armelor și uneltelor », care « poate duce la o vremelnică diviziune a muncii » x. Progresul atît de rapid al tehnicii lucrării uneltelor de piatră în paleoli- ticul superior poate fi înțeles și printr-o astfel de « specializare ». Aurignacianul mijlociu (circa 80 000—70 000 ani). Caracterizată prin unelte derivate din lame, cultura aurignacianului mijlociu apare în partea de început a depunerilor geologice aparținînd stadiului glaciar Wiirm II, cînd clima pornește iarăși a se răci și pe crestele Carpaților încep a se forma din nou ghețarii. O vreme rece și uscată, în care înghețul și dezghețul macină pietrele, iar ghețarii geluie v'ăile munților. Această fază a fost descoperită pe terasele mijlocii ale văii Bistrița la Ceahlău, în strînsă succesiune cronologică față de aurignacianul inferior de la Cetățica. Este reprezentată prin două strate de locuire: primul mai slab, docu- mentat prin cîteva vetre de foc, în jurul cărora au apărut unelte aparținînd tehnicii lamelare: cuțite și răzuitoare. Lipsesc dăltițele. Unele așchii mai păstrează urmele tehnicii musteriene de cioplire. A doua fază de locuire se întinde pe o suprafață largă, reprezentînd nu un simplu popas vînătoresc, ci o temeinică așezare de vînători. Vetrele sînt largi și puțin albiate, avînd în jurul lor gropi pentru păstrarea focului. în numeroase alte locuri s-au mai descoperit urme de așezări în aer liber din aurignacianul mijlociu. Dintre cele cercetate prin săpături trebuie amintite ca mai importante cele de la Vădastra (r. Corabia, reg. Craiova) și de la Mitoc. Aurignacianul mijlociu nu lipsește nici din peșteri. La Baia de Fier, la Băile Herculane, la Boroșteni, la Cheia, Cioclovina și Ohaba- Ponor, s-au găsit și cîteva lame de silex, simple, fără vreo formă caracte- ristică. Singur aurignacianul de la Peștera e mai bine reprezentat, avînd pe lîngă lame și cîteva răzuitoare. E vorba de o locuire de scurtă durată sau de simple refugii temporare. La Baia de Fier s-au descoperit și cîteva vîrfuri de suliță lucrate din os șlefuit. Peste vetrele de locuire ale aurignacianului mijlociu de la Bistricioara, tot pe valea Bistriței, s-a identificat o fază aurignaciană mijlocie finală, cu unele forme de unelte mai evoluate și cu începuturi de îndreptări abrupte pe marginea lamelor. Vetrele de foc sînt mai adîncite și căptușite cu pietre. Spre deosebire de etapele de dezvoltare paleolitice de pînă aci, în care se foloseau pentru unelte numai roci locale, în această fază apare, destul de sporadic, și silexul cretacic de Prut, fapt care vestește primele legături cu Răsăritul. Numărul dălților crește surprinzător. Se vînau cu deosebire bourii. Lupta dintre nou și vechi se încheie ca întotdeauna în favoarea noului, în aurignacianul mijlociu, prin evoluție, dispar vechile tehnici de cioplire clac- 1 F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, E.S.P.L.P., București, 1957, p. 159. 20 toniană și musteriană, ștergîndu-se cu desăvîrșire și urma tehnicii de cioplire bifacială; primează deplin tehnica lamelară. Aurignacianul superior (circa 70000—8000 î.e.n.) L Către sfîrșitul depu- nerilor geologice ale stadiului glaciar Wiirm II și la începutul interstadiului Wiirm II—III, pe terasele de pe valea Bistriței, cu deosebire la Ceahlău « Pe Podiș » și la Bistricioara « La lutărie », s-au descoperit urmele de locuire ale purtătorilor unei culturi mai înaintate, cunoscută în timpul din urmă sub numele de gravettian (după La Gravette, localitate din Franța). Ținînd seama că această cultură se leagă strîns de descoperiri răsăritene, ar putea fi. numită cultura Kostenkiană, avînd în vedere că ea a fost descoperită pentru prima oară în 1879 la Kostenki pe Don și este venită la noi și în centrul Europei dinspre răsărit 2. întinsele săpături de pe valea Bistriței, au avut darul să limpezească în amănunte această ultimă fază de dezvoltare a paleoliticului superior, care a fost împărțit în 3 etape. Deși nu există prea mari deosebiri între ele din punct de vedere al stadiului social-economic, totuși se poate vorbi de un aurignacian răsăritean inferior, unul mijlociu și unul superior. In aurignacianul răsăritean inferior spre deosebire de etapele culturale anterioare, apare pentru prima oară vîrful de tip « La Gravette », unealtă cunoscută și în aurignacianul superior apusean. Domină răzuitoarele ceva mai scurte și dăltița are mai multe tipuri. Dar. ceea ce este mai important în această fază, este faptul că silexul cretacic de Prut atinge dintr-o dată proporția de 50%. Ținînd seama de întinderea ariilor de locuire, de data aceasta nu mai este vorba de unele ușoare legături cu Răsăritul, ci chiar de o puternică migrație a unor grupuri vînătorești, dinspre răsărit. Ne aflăm în fața unei culturi noi, care se grefează pe aurignacianul mijlociu cunoscut pe terase și în peșteri. Pe suprafața largă a Podișului de la Ceahlău se observă o concentrare a taberelor de vînători în timpul aurignacianului răsăritean mijlociu, care se dezvoltă în interstadiul Wiirm II —Wiirm III. Uneltele au o tendință de micșorare. Predomină vîrful lucrat din lame înguste, cu o latură teșită și se înmulțește numărul dăltițelor. Proporția silexului de Prut crește, depășind 60%. în aurignacianul răsăritean superior, se accentuează micșorarea uneltelor, dar proporția silexului de Prut scade, revenindu-se la folosirea rocilor locale. Animalele vînate de aceste cete de vînători de pe valea Bistriței erau: bourul, zimbrul, calul și renul. Predomina bourul. Aurignacianul răsăritean de la Ceahlău nu este o insulă izolată în cuprinsul țării noastre. Astfel, treapta inferioară a lui este cunoscută mai demult în peștera 1 Prelungirea duratei aurignacianului superior răsăritean pînă la 8000 î.e.n. este ipo- tetică (Nota red.). 2 Pînă la lămurirea acestei probleme de terminologie, se va folosi aici, în loc de denu- mirea curentă de gravettian, cea de aurignacian superior răsăritean, sau pe scurt aurignacian răsăritean (Nota red.). 21 de la Ripiceni (în stratul III de cultură), unde aflăm și următoarea faună: calul, zimbrul, cerbul, renul, hiena, lupul, vulpea, iepurele și marmota. Cel mijlociu este cunoscut în aceeași peșteră de la Ripiceni (în stratul V) și în stratele I din așezările de la Dealul Viei din satul Buda (r. Buhuși, reg. Bacău) și Cremenea (reg. Stalin). Ca faună, la Ripiceni avem în această fază: zimbrul, calul, renul și vulpea, iar la Buda: bourul și renul. în ceea ce privește aurignacianul răsăritean superior, el este cunoscut în peștera de la Ripiceni (în stratul VII), însoțit de o faună săracă (e prezent doar calul) și în peștera de la Gura Cheii-Rîșnov, unde fauna cuprinde: urs de peșteră, vulpe, lup, cerb, capră, cal, mistreț și păsări. Aurignacianul răsăritean de la noi se leagă strîns de descoperirile din bazinul Donului, analogiile dintre unele etape de dezvoltare mergînd uneori pînă la asemănări perfecte. Așezate în calea acestei migrații, populațiile din țara noastră au fost influențate primele de noua cultură superioară. în cadrul acestei culturi întinse în spațiu, cuprinzînd în afară de țara noastră și R.P. Ungară, R.S. Cehoslovacă, Austria, nordul și estul R.P. Bulgaria, și durînd în timp de la sfîrșitul stadiului Wiirm II pînă în perioada epiglaciară, încep a se desprinde unele caractere locale. Crescute din trunchiul răsăritean în primele trepte de dezvoltare, mlădițele acestei culturi sînt ușor de recunoscut. Mai apoi, în izolarea lor pe văile intramontane ale Bistriței la Ceahlău și a Buzăului la Cremenea, ele încep să aibă spre sfîrșit o evoluție proprie, care le deosebește nu numai de trunchiul din care au pornit, dar și între ele. Răspîndirea aurignacianului răsăritean nu este uniformă pe tot întinsul țării. Zona lui de influență cuprinde — după cunoștințele actuale — nordul Moldovei (valea Bistriței și a Prutului) și sud-estul Transilvaniei (Cremenea, Gîlma și Rîșnov), unde sînt prezente diferitele lui trepte de dezvoltare. Sînt însă regiuni întinse, unde această influență nu a pătruns, după cum documen- tează așezarea de la Tincova (r. Caransebeș, reg. Timișoara). Aici avem un aurig- nacian local, contemporan cu aurignacianul răsăritean mijlociu, dar neafectat de influența acestuia. De asemenea, la sud de Carpați aurignacianul mijlociu local se prelungește în forme simple, necaracteristice, pînă în preajma holocenului, fără să existe cea mai vagă dovadă de influență orientală, cum este cazul cu așezarea de la Malul Roșu de lîngă Giurgiu, unde s-au descoperit, într-un strat dinspre sfîrșitul depunerii ultimului loess, urmele unor locuri de prelucrare sezoniere pentru pregătit unelte din silex adus de peste Dunăre și cu așezarea Poiana Roman (corn. Lapoșu, r. Mizil, reg. Ploiești), unde s-au descoperit iarăși bogate urme de lucrare a uneltelor. De predilecție, cetele de vînători aurignacieni răsăriteni își alegeau popasurile și așezările de mai lungă durată pe terasele din lungul apelor, cu deosebire pe cele mijlocii, ca la Ceahlău. Uneori, dar numai spre sfîrșit, sau coboară pe terasele inferioare, ca la Ceahlău și Cremenea, sau urcă pe înălțimi, ca la Cre- menișul Ceahlăului și la Gîlma de la Sita Buzăului. în unele cazuri ei au făcut îndelungi popasuri vînătorești și în peșteri, ca la Ripiceni și Rîșnov. 22 Incepînd cu aurignacianul răsăritean, tehnica vînătorească se perfecțio- nează ; apar sulița dințată, lațul, capcana, propulsorul, cresc forțele de producție, sporește populația și se împuținează vînatul. Terenurile de vînătoare se cet din ce în ce mai întinse. Noi ginți se desprind din colectivele gentilice din centrele cu o populație mai densă, migrînd spre alte meleaguri mai prielnice, cunoscute din peregrinările lor vînătorești. Trecerea de la adăposturi ușoare, colibe și corturi, la locuințe mai statornice și spațioase, a permis așezarea și în regiuni mai puțin potrivite pentru locuire, dar mai bogate în vînat. Dinspre răsărit, triburi de vînători purtători ai acestei culturi, se infiltrează, fie ocolind Carpații, fie prin păsurile lor, spre centrul și sud-estul Europei, creînd o unitate culturală de mare întindere geografică. Uneltele cioplite din paleoliticul superior au ajuns în această etapă la o înaltă perfecțiune, cerînd o materie primă de cea mai bună calitate. Silexul cretacic era adus de la mari depărtări. Din valea Bistriței de la Ceahlău, pînă pe malul Prutului la Mitoc, în linie dreaptă, este o cale de aproape 140 km. Ceea ce se întîmpla la noi nu este un caz izolat. In Cehoslovacia se folosea cremenea îndepărtată de Baltica, iar la Kostenki se aducea silex dinspre apus, de pe valea rîului Oskol, de la o depărtare de 80 km. E o necesitate a progresului tehnic în lucrarea uneltelor. Relațiile reciproce, prin pendulări și migrații, sînt foarte întinse; datorită lor și stadiului de dezvoltare același, se ajunge la o uniformizare a uneltelor de muncă pînă într-atîta, încît privite izolat, este greu să se facă deosebiri între ele pe o arie geografică extrem de întinsă. In paleoliticul superior se poate vorbi de însemnate succese în domeniul organizării sociale. Fără o astfel de organizare ar fi greu de înțeles concentrarea mai multor tabere de vînători în același timp, în bazinul Ceahlăului pe Bistrița — sau la Kostenki pe Don. Mai multe tabere de vînători pe un loc restrîns, ales în mijlocul spațiului comun de vînătoare, înseamnă luptă comună și muncă colectivă pe bază de temeinică organizare. Stadiul cetei primitive fusese depășit, apare acum ginta matriarhală care se întemeiază pe înrudirea prin sînge după mamă. Se îngrădesc și mai mult legăturile dintre sexe în sînul ginții, în favoarea unor relații cu membrii altor ginți, ceea ce duce la o apropiere și înțelegere a diferitelor grupe răzlețe de oameni. Așa se explică apariția exogamiei (căsătoria între membrii unor ginți diferite). Căsătoria fiind în grup, doar mama era cunoscută. Astfel, rolul social al femeii- mame crește, ea fiind aceea după care se socotea apartenența la gintă (prin descendență matriliniară). O imagine apropiată de ceea ce reprezenta în paleoliticul superior stadiul orînduirii gentilice timpurii poate fi mijlocită de pildă de viața și cultura Tasma* nienilor, care își dobîndeau mijloacele de trai, ca și oamenii din paleoliticul superior, prin cules, vînătoare și pescuit și care nu admiteau căsătoria în sînul ginții. 23 Se întărește folosirea în comun a zonelor de vînătoare. Forțele de producție cresc, se ajunge la o oarecare stabilitate; taberele de vînători își întocmesc bordeie, de mari proporții săpate în pămînt. Noile relații sociale întăresc năzuința spre frumos. Femeile și chiar bărbații încep a se găti. Se poartă podoabe făcute din dinți de animale, cum s-au descoperit în peșterile de la Ohaba-Ponor și Rîșnov și scoici marine, aduse de la sute de kilometri. întrebuințarea roșului pentru înfrumusețare e în floare. Vînătorii de pe valea Bistriței foloseau hematita adusă de la mari depărtări, din Transilvania. Gîndirea începe a se îmbogăți cu noțiuni abstracte. Se dezvoltă o viață spirituală, oglindită în primele manifestări de artă: desene, gravuri și picturi, precum și sculpturi în os, corn și fildeș și figurine modelate în lut și arse. Unele dintre aceste manifestări stau în legătură cu magia vînătorească; figurinele repre- zentînd femei documentează și ele începuturile gintei materne. O figurină primitivă, cioplită din piatră, cunoaștem de la Lapoșu. Apar astfel primele manifestări primitive ale credințelor religioase, în care, datorită nivelului încă rudimentar al forțelor de producție și al relațiilor sociale, atît lumea externă, cît și însăși societatea omenească se reflectau într-un chip fantastic, în gîndirea oamenilor, sub forma unor reprezentări magice și a convingerii că între diferitele ginți și anumite animale sau plante ar fi existat legături de rudenie și o anumită solidaritate (totemism). O practică magică în legătură cu procesul producției vînătorești s-a întîlnit și la noi, în așezarea de la Buda; acolo, pe o înălțime care domină valea Bistriței pînă la orizont, vînătorii depuneau picioare de bour retezate și oase de ren. într-o proporție redusă, Buda reprezintă un « loc de cult » ca și cel de la Ambro- zievka (lîngă Marea de Azov), unde s-au depus oasele a peste 1000 de zimbri, poate în credința că prin aceasta vînatul nu se va împuțina sau animalul se va lăsa prins mai ușor. în perioada de retragere a calotei glaciare aparținînd stadiului Wiirm III (circa 15 000—8000 î.e.n.), care reprezintă sfîrșitul ultimei glaciațiuni, o dată cu începutul retragerii calotei de gheață și a topirii ghețarilor de pe vîrfurile munților, ursul peșterilor începe a dispare. Leul și hiena peșterilor se sting, de asemenea mamutul, rinocerul siberian și renul urmează spre nord retragerea ghețarilor, țapul de munte și capra neagră urcă înălțimile prăpăstioase ale Car- paților. Ca animale de vînat rămîn doar: cerbul, căprioara, capra neagră, bourul, zimbrul, mistrețul, iepurele și păsările. împuținarea vînatului și schimbarea treptată a climei, care se apropie de cea actuală, dau naștere altor forme de viață. Stabilitatea relativă anterioară dispare. Omul începe a cutreiera mai frecvent și mai departe în căutarea hranei. Ca urmare a schimbărilor climatice, o parte din vînătorii de la sfîrșitul paleoliticului urmăresc și ei spre nord prada lor obișnuită, renul, în vreme ce alții rămîn pe loc, adaptîndu-se noilor condiții de viață, trăind mai greu, dar tot din vînat și cules. Prin retragerea turmelor de animale lupta pentru existență devine mult mai aspră, dar viața omenească 24 își urmează calea. Și fiindcă paleoliticul nu s-a încheiat pretutindeni cu aceeași fază de dezvoltare, iar Europa ai cărei locuitori se deplasau în parte spre nord-est, primea în schimb aporturi umane din sud, sud-est și răsărit, e ușor de înțeles de ce în această vreme găsim aspecte culturale atît de variate. Aurignacianul răsăritean dăinuiește la Ceahlău, ca și la Cremenea, pînă tîrziu. In această vreme popularea este mai intensă. In ceea ce privește materia primă, încep să domine iarăși rocile locale; legăturile cu centrele de aprovizionare îndepărtate, cu roci de bună calitate încetează. In complexul aurignacian răsă- ritean de sfîrșit de la Ceahlău, cu deosebire în așezarea de la Boful Mic, se fac simțite unele influențe magdaleniene (ultima fază a paleoliticului superior din apusul Europei). Printre formele care trădează aceste influențe sînt de amintit străpungătoarele, lamele trunchiate, ferestraiele, o unealtă triunghiulară și creș- terea masivă a numărului dălților pentru prelucrarea osului. De asemenea, se accentuează microlitizarea (reducerea dimensiunilor) la vîrfurile cu latura teșită. O vreme s-a socotit că în Europa, între paleolitic și Mezohticul. Perioada neoHțic nu a existat o continuitate de viață, ci o pauză postglaciară (circa / 7 . 7 i 7 . 7 8000—5600 î.e.n.) (un hiatus, de unde teoria hiatusului). Se deschidea astfel drumul ipotezei după care neoliticul nu s-ar fi dezvoltat și aici treptat, ci s-ar fi datorat unei noi imigrări de populații, care ar fi. venit cu el gata format. Cercetările din secolul nostru au dovedit că viața societăților omenești nu s-a întrerupt în Europa la sfîrșitul paleoliticului, ci a continuat, dezvoltîndu-se, chiar dacă această dezvoltare a fost și ea legată de mișcări complexe ale grupurilor omenești. Studiile geologice, paleontologice, paleoclimatice și paleobotanice au precizat caracterul modificărilor petrecute în mediul fizic în perioada de trecere de la perioada cuaternară la cea actuală, ca și etapele lor. Arheologia a descoperit numeroase urme de activitate omenească din acest răstimp, stabilind pas cu pas continuitatea de viață între epoca paleolitică și cea neolitică. In felul acesta s-a precizat noțiunea de mezolitic (gr. mesos « mijloc ») ca perioadă de tranziție — în timp, ca și din punct de vedere al dezvoltării societății omenești. Cadrele periodizării timpului scurs între etapa finală a paleoliticului și neolitic au fost stabilite cu ajutorul datelor privind fazele de retragere treptată — cu unele opriri—■ ale calotei glaciare Wiirm din Europa și al celor privind modificările, de asemenea treptate, pe care le-a suferit clima. Periodizarea relativă s-a stabilit prin studiul evoluției vegetației, cu ajutorul analizei polenului de plante în depozite stratigrafiate și prin cel al etapelor de formare a Mării Baltice^ iar cea absolută, în ani, prin numărarea varvelor (strate subțiri de mîl depuse anual de apele provenite din topirea ghețarului) și prin determinări cu ajutorul metodei carbonului radioactiv. Se știe astfel astăzi, că între începutul topirii — și deci al retragerii către nord — a ghețarului Wiirm, început datat aproximativ pe la 15 000—14 000 î.e.n., 25 și topirea ultimului său rest continental în Peninsula Scandinavă la circa 6800 î.e.n., clima a parcurs și ea o evoluție, de la regimul arctic din timpul glaciațiunii, la unul mai blînd denumit subarctic, care durează — cu oscilații — pînă la oprirea temporară a calotei glaciare pe linia indicată de morenele finale din Finlanda și Suedia centrală (stadiu numit fini glacial și datat în jurul anului 8000 î.e.n.)» Clima continuă a se încălzi, capătă — după cum se spune — un caracter pre-boreal, în răstimpul de topire a ghețarului de la stadiul finiglacial pînă la dispariția lui completă (deci între 8000 și 6800 î.e.n.), pentru ca apoi să devină și mai caldă și uscată în perioada dintre 6800 și 5500 î.e.n. (perioada boreală). Noile condiții au determinat desigur și o treptată adaptare a societății omenești, adaptare pe care marile progrese realizate în paleoliticul superior au făcut-o posibilă. Documentarea arheologică a arătat, pentru continentul european și în linii mari, că în perioada subarctică formele de viață caracteristice pentru paleoliticul superior continuă, ușor modificate și transformîndu-se încet. Se clasifică de aceea descoperirile din acest răstimp ca ținînd încă de paleo- liticul superior: vînătoarea renului a jucat atunci încă un rol foarte important. Pentru astfel de manifestări termenul de epipaleolitic (oarecum: paleolitic întîr- ziat) este într-o oarecare măsură potrivit, deși nu este vorba de o dăinuire lipsită de adaptări noi a formelor de viață din paleoliticul superior h Incepînd cu perioada pre-boreală, noile condiții climatice, geografice, de faună și de floră încep să se facă în mod hotărît simțite: omul începe a-și adapta în chip tot mai creator cultura la ele. In această perioadă se dezvoltă culturile de caracter propriu-zis mezolitic, cu trăsături proprii și reprezentînd o nouă formă de viață, care pregătește trecerea la neolitic. Deoarece modificările climatice se produc mai devreme în regiunile sudice și din ce în ce mai tîrziu în regiunile mai apropiate de ghețar, este evident că primele regiuni au depășit mai curînd condițiile perioadei glaciare (ce se mani- festase în cuprinsul brîului tropical prin perioade pluviale) și au creat mai timpuriu forme de cultură mezolitice, ce s-au transmis apoi spre nord. In Europa se întîlnesc în perioada mezolitică în primul rînd culturi micro- litice, de cele mai multe ori cu microlite geometrice; una din cele mai timpurii, dezvoltată din magdalenian în Europa vestică și de sud, este azilianul, iar altele fac parte din marele complex cunoscut sub numele de tardenoasian (după localitatea Fere en Tardenois, Franța). Acestea par a pătrunde dinspre sud. In regiunile mai nordice se dezvoltaseră, pe bază magdaleniană tîrzie, culturile cu săgeți pedunculate, dintre care cea mai importantă în vecinătatea noastră este cea swideriană și care, după ultimele date, durează pînă în vremea boreală. 1 Unii cercetători sînt de părere că întreaga dezvoltare a vieții societăților omenești din perioada post-glaciară, pînă la nașterea formelor de viață neolitice propriu-zise, trebuie considerată și denumită epi'paleolitică, După acești cercetători, separarea unei perioade de tranziție mezolitică nu ar fi justificată. Pentru considerentele arătate în text sccctim indicat să menținem mezoliticul ca perioadă de tranziție între paleolitic și neolitic (Nota red.). 26 Culturile de caracter tardenoasian sau swiderian sînt caracterizate mai ales prin folosirea generalizată a arcului și săgeții. Paralel se dezvoltă un alt complex în care toporul (cu coadă) din piatră cioplită începe a juca un rol din ce în ce mai mare. Este grupul Maglemose, numit așa după o așezare din insula Seeland (Danemarca). In Franța îi corespunde etapa veche a campignianului (după localitatea Campigny). Trebuie notat însă că toporul primitiv este cunoscut și în «tardenoasianul pontic » din Crimeea și din regiunea bazinelor inferioare ale Niprului și Donului din U.R.S.S. Desigur că grupuri epipaleolitice întîrzie în multe locuri și sînt doar treptat - treptat absorbite sau înlocuite de cele mezolitice. Același lucru se va întîmpla mai tîrziu cu acestea din urmă, în raport cu cele neolitice. Ceea ce caracterizează perioada mezolitică și o deosebește de cea epipaleo- litică este răspîndirea aproape generală, dacă nu chiar inventarea arcului, inven- tarea toporului propriu-zis, a bărcii lucrate dintr-un trunchi de arbore (monoxyla) și domesticirea primului animal, a cîinelui. Tot din această vreme se cunosc și primele locuințe-colibe construite la suprafața pămîntului din pari și crengi, ca și primele cimitire. Economia este întemeiată pe vînătoarea făcută altfel și vizînd alte animale ca în paleolitic, pe pescuitul foarte dezvoltat (cu noi unelte, printre care plasa și vîrșile) și pe culegerea de asemenea foarte dezvoltată, care va duce treptat la recoltare. Tipul de om însuși, homo sapiens recens, se diversifică, acum dezvol- tîndu-se și sub-rasele brahicefale. Azilianul (circa 12 000 —8000 î.e.n.). La Băile Herculane, în peștera Hoților, s-au descoperit trei vetre de refugii vremelnice ale unor vînători și pescari aparținînd ca timp perioadei de retragere a ghețarilor. Locui- torii acestei peșteri foloseau în muncă unelte mărunte de cremene: cuțitașe, răzuitoare, dăltițe. Lama celui mai mare cuțitaș abia atingea 5 cm, unele din ele avînd mai puțin de 2 cm. Lipsa formelor geometrice și prezența unor cuțitașe cu o latură teșită arcuit, alătură această cultură de Azilian (după Mas d’Azil, peșteră din Franța). Cum nu se poate vorbi de un azilian de tip apusean sau de o filiație directă din vreo cultură paleolitică anterioară de la noi, cultura de la Băile Herculane este considerată pro- vizoriu ca un Azilian local, avînd strînse legături cu o descoperire asemănătoare din Muntenegru, de la Crvena Stijena = Adăpostul Roșu, unde se constată o influență a epipaleoliticului nord-african de tip Ibero-Maurisian. Swider lanul (circa 9000—6000 î.e.n.). Tot atît de fără legătură în trecut este și apariția unei puternice așezări swideriene (după localitatea Swidry Wielkie din R.P. Polonă), în masivul Ceahlăului, într-o poiană numită « La Scaune », la o altitudine de 1328 m. Această cultură își are probabil originile în cultura hamburgiană superioară din nord-estul Germaniei, ea însăși derivînd din paleo- 27 liticul superior apusean și anume din Magdalenian. De aci s-a răspîndit, cuprin- zînd R.P. Polonă centrală și nordică, întinzîndu-se apoi pînă în bazinul superior al Volgăi și coborînd pe neașteptate pînă în Ceahlău. Unele cuțitașe cu latura teșită arcuit, răzuitoarele scurte, rotunde sau cu partea lucrătoare piezișă, de tip Fig. 4. — Unelte swideriene din piatră cioplită, de la Ceahlău-Scaune. 1—3, vîrfuri de săgeată cu peduncul pentru prins în coadă; 4, dăltiță; 5 — 6, cuțitașe cu latura teșită; 7, răzuitor oblic. azilian și unele dăltițe cu carac- ter magdalenian sînt un înde" părtat ecou al dăinuirii elemem telor magdaleniene și aziliene apusene. Swiderienii cunoșteau toate uneltele obișnuite în paleoliticul superior. Sînt însă mult superiori celorlalți contemporani ai lor, prin faptul că sînt primii care folosesc din plin arcul și săgeata la vînătoare, în atac și în apă- rare. După cum sulița paleoliti- cului superior, aruncată cu în- demînare pînă la 30—40 pași, depășise lancea paleoliticului mijlociu, care permitea atacul și apărarea numai la 2—3 pași, tot astfel săgeata trasă cu arcul a depășit înzecit sulița, repre- zentînd cea mai desăvîrșită armă a omului primitiv. Inventarea arcului repre- zintă una din cele mai inge- nioase realizări tehnice în istoria culturii epocii de piatră. Precizia țintirii și mărirea distanței de la care se putea ataca prin lovituri repetate, îl puneau pe om în afara pericolului fiarelor, cu care altădată era nevoit să dea piept și au lărgit sfera preocu- părilor vînătorești. Turmele de reni dispărînd, vînătoarea prin hăituială, care ducea cu ușu- rință la adevărate masacre, se practica din ce în ce mai greu. Cerbii, căprioarele, zimbrii — vînat mai vioi și mai sprinten, trăind în ciopoare restrînse — trebuiau urmăriți și atacați de la distanță. De aci răspîndirea și perfecționarea arcului și săgeții care își au epoca de maximă înflorire în swiderian. O dată cu mărirea distanței și precizia țintirii cu arcul și săgeata, s-a lărgit sfera preocupărilor vînătorești. Alături de animale mari, nu întotdeauna ușor de vînat, acum au început să cadă pradă și păsările. Vînătoarea cu arcul devine astfel o ramură principală de producție, iar vînatul un nesecat izvor de hrană. 28 uivitujNEA geologică ANI înmii CLIMA SUBDIVIZIUNI GEOLOGICE FORMA TIUNI GEOLOGICE EVOLUȚIA cursurilor’deape FA UNA: mamifere. OMUL C U L T U R A MA T E RIAL AȘEZĂRI Șt LOCURI DE DESCOPERIRE ====: P L E / S T £ C E /V \h O L O C E N V IN EURASIA Șl AFRICA j /N ROMÎNIA <0 N X C U A T E R N A A -ANTHROPOZO/C 4 5 6 8 10 20 120 De la rece și uscata la cea actua !ă Rece și uscată * * G!< atl antic BOREAL PRE80REAL DRVAS NOU (Subarctic) ALLEROD Arctic DRVASULCHI ic ia tiu nea IV WURM stadiul 3 Aiuvium Soluri vegetale Turbă Ultimele depuneri In peșteri Loessu! nou 3 Straturile superioare din peșter: A /uvium ! recente ; A luvionarea j puternică u albiilor minore ! Sculptarea celei ! mai Joase terase Fauna actuală predomină cerbul ' E lementele \ de chmă rece în j dispariție 1 j Faună rece ! Eîephas primigemus i Rhinoceros antigui- ) ta tis | Ursus spelaeus. ■ Huse na spelaea. Fetiș leo, Gulo-gulo, Equus caballus Fossilis 8 os primigenius Bison priscus j Răngi fer tarandus 1 Cervus eMphus ' Cervus moaaceros HEOAMFHR o P / N E \ [ P/7/rr^^ SNU/dVC O LV OP HOMO SAPIENS RE CENS OBERKASSEL CHANCELADE N E OL / TIC TIMPURI U <^WlD(flM ROT rt-SlLCUTA l— 12 1 sălcuța; COTO FE N1 1 GUMELNIȚA," IV CERNAVODA II- |(PR0T0-;A) CUCUTENI w III (Bl . |v(HORODISTEA FOLTESTIII A1 <$• ii 111 j MCOUll Jupalnu'. 111 H H | i | f/stm-j Morminte cu ocru .4ăX/ ! $ I PPVH'P / /■ / 7/7 / 44 7y^ / ^■7 A( 4^477^ iAWAl 223 ZZZ2 a i .Periam" 7 & Scara 50 100 z> z -c ■Î 's o StU { ■' ■ > ' V'SJ V ii !’ i! ,< . .1 «r:.. '-ii ?...il ">.. om Cultura Glina H! Cultura eu ceramică deco- ratăprin împunsături suc codire Cultura Monteoru Cultura Te! Cultura Verbicioara Cultura Periam-Peclca ComplexulBi/ri- Potik - Costișa Cultura GiriaMare Cultura Otomani GS3 Cultura Wietenberg \4 '- S i-j; ;J M ? (' * * c V ‘ * /« »»**“*» a , , O x - *x - ♦ » v tf -Vs <« f fIîvaV Ws W« ’’; > î i.'îșĂiare^x- \. ‘ p. ■9, •x ■®—-. i*»%»»«*'t******®****.J^^ ^Ter Vz-’-W^ ^5/ 1 • • • ’4&k^T7ia sy « • • ■§ X/\L/X/ * s » Ș jSf'Jp ^>1^74 Cri 177%7W s® R PI. IX. Răspîndirea culturilor din epoca bronzului. ,‘P.S »k*n v c#-- nale ale aceleiași culturi. Este de admis că purtătorii acestei culturi erau deja angajați în procesul de schimb, al metalului nou, dacă nu chiar eventual direct în producerea lui (în Oltenia, la Baia de Aramă). Din acest punct de vedere, ipoteza care s-a făcut mai demult că aceste triburi făceau parte dintr-un grup întreg de populații, ale căror așezări înșiruite din Alpii răsăriteni pînă la Dunărea de jos constituiau tot atîtea verigi ale unui lanț de «stațiuni de schimb», avea o oarecare îndreptățire. Olăria culturii Glina III-Schneckenberg reprezintă în multe privințe, din punctul de vedere al tehnicii și ornamentării ei, un regres față de epocile anterioare. Bogatul decor al olăriei neolitice sau de tranziție se reduce acum la cîteva elemente mai mult de caracter plastic (printre care așa-numitele găuri-butoni sînt cele mai caracteristice). în schimb, această olărie introduce în mod decisiv formele mai noi ale ceștii și cănii, și părăsește strachina întinsă pentru castronul adînc. Peste tot, dar mai frecvent se pare în aria transilvăneană, ornamentul făcut cu sfoara continuă a fi folosit, pentru a dispare în genere o dată cu această etapă. Figurine de lut ars reprezentînd femei și bărbați, ca și mai adesea animale (mai ales cornute mari și mici) se întîlnesc în această cultură, desigur ca o moștenire a perioadelor anterioare și ca un semn că noile reprezentări religioase nu se cristalizaseră încă. Minia- turi în lut înfățișînd topoare de luptă și care se purtau eventual ca amulete, ori erau dedicate în vreun loc de cult, ne semnalează rolul jucat de această armă, cea mai importantă în această vreme, cînd, după cum se pare, noile arme de bronz nu se răspîndiseră încă. Ritul de înmormîntare al culturii Glina III-Schneckenberg este cunoscut parțial din aria Schneckenberg unde se găsesc morminte plane în cutii făcute din lespezi de piatră, în care morții erau înhumați în poziție chircită (de ex. la Hălchiu, Ghimbav, Codlea etc.). De obicei s-au găsit cîte două sau trei schelete în aceeași cutie, reprezentînd înmormîntări fie concomitente, fie succesive, cu care prilej se îndepărtau spre pereții cutiei oasele predece- sorilor. Toate aceste morminte aparțin unei faze mai tîrzii a culturii Glina III-Schneckenberg, și pot fi legate mai degrabă de începuturile perioadei următoare. Rămîne așadar ca un fapt încă greu de interpretat împrejurarea că nu s-au găsit cimitire în preajma așezărilor vechi ale triburilor Glina III-Schneckenberg. Această situație nu este modificată nici de mormîn- tul izolat de inhumație în poziție chircită, descoperit la București-Fundeni. Sfîrșitul acestui complex cultural este strîns legat de evoluția ulterioară, care se diver- sifică pe arii diferite în spațiul ocupat de el. Va trebui așadar să se discute această pro- blemă cu prilejul prezentării culturilor din perioada următoare. Cultura cu ceramică decorată prin împunsături succesive este cunoscută în Transilvania din numeroase locuri, mai ales pe baza unor materiale ceramice culese întîmplător. Ea a fost numită de unii cercetători germani Furchenstichkeramik, și deosebită de cultura Coțofeni (denumită de ei Linsenkeramik = « ceramică decorată cu pastile »). Amîndouă au fost socotite în chip tendențios de către promotorii teoriilor rasiste, drept documente ale expansiunii « popoarelor nordice » în Transilvania și mai departe, pînă în Grecia. Aceste interpretări neștiințifice au fost spulberate la timp de cercetarea romînească, dovedindu-se că întreg acest complex nu a avut o origine nordică, ci dimpotrivă una locală, îmbinată cu influențe cultu- rale sudice și răsăritene și cu mișcări de triburi răsăritene — așa cum s-a arătat aici în chip repetat. Ceramica împodobită cu împunsături succesive este caracterizată prin linii adîncite — incizate — nu prin tăierea pastei încă moale a vasului dintr-o singură trăsătură, ci prin înfigerea repetată a vîrfului instrumentului, formîndu-se astfel canale înguste cu pereții în scări, care rețin mai bine substanța albă încrustată în aceste incizii. Ea pare, după cum s-a arătat deja, să reprezinte o fază mai tîrzie a culturii Coțofeni. Lucrul este dovedit și de împrejurarea că există o serie de așezări în care ea apare singură, fără a fi însoțită de cea decoratei « cu pastile » (Coțofeni propriu-zis). Faza cu ceramică decorată cu împun- sături succesive este puțin cunoscută, deoarece nu a fost studiată decît printr-o singură 99 săpătură făcută la Clinic, r. Sebeș, unde s-au cercetat cincisprezece locuințe. Unele desco- periri recente semnalează pătrunderea acestei faze și în regiunea muntoasă a Olteniei (în raionul R. Vîlcea), Fig. 20. — Sabie de bronz desco- perită la Apa, fapt care ar explica absența din acele locuri a culturii Glina III și ar sublinia încă o dată sincronismul, cel puțin parțial, între cultura Glina III- Schneckenberg și complexul tîrziu Coțofeni caracterizat prin ceramica decorată cu împunsături succesive. Nu se poate preciza pentru moment pe ce cale și de unde a pătruns noua tehnică de decor, însoțită și de unele motive (mai ales triunghiuri hașurate, dispuse astfel încît să rezulte un decor în stea sau în cruce); este de presupus însă și o componentă sud-vestică venită prin Serbia și Slovenia. La Cîlnic s-a putut constata o așezare grupînd probabil circa 20 de locuințe rectangulare, construite din împletituri de nuiele și chirpici, cu cîte două încăperi, prevăzute cu vetre, cuptoare de foc și gropi de provizii. Animalele domestice erau reprezentate prin cornute mari și mici și porci; se vîna cerbul, căprioara și porcul mistreț. Prelucrarea pietrei prin cioplire și șlefuire, ca și a osului și cornului, furniza cea mai mare parte a uneltelor de bază. Metal nu s-a găsit. Acestei prime etape —-după cum s-a văzut încă insuficient cunoscute — îi urmează a doua perioadă, s-ar putea spune pe- rioada principală a epocii bronzului. Pe fondul culturilor primei etape, prin dezvoltări locale în primul rînd, dar și prin încru- cișări de influențe greu de urmărit încă, se formează culturi locale cu arii mai restrînse, dar dotate cu o mare capacitate de expansiune, culturi care își cristalizează treptat caracterele lor proprii, fiecare din ele delimitîndu-și de asemenea trep- tat teritoriile, triburile respective aflîndu-se în continuă fric- țiune, și în parte întrepătrunzîndu-se între ele. Se poate pre- supune, fără teamă de a greși, că ne găsim în fața constituirii unor uniuni tribale mai strîns închegate. Caracteristic pentru toate aceste culturi din perioada a doua, cea mijlocie și principală, a epocii bronzului, este faptul că ele se dezvoltă fără întrerupere — deseori în aceleași așezări — deși foarte probabil nu totdeauna pașnic și nestingherit, o vreme mai îndelungată și pînă la un moment, în care situații ce vor fi discutate mai tîrziu vor face să se întrerupă evoluția de pînă atunci, așezările să fie părăsite și evenimentele să capete un curs care le va da carac- terul unei faze de trecere la perioada de tranziție către epoca de fier. în aria culturii Glina III-Schneckenberg din prima etapă se dezvoltă în Oltenia o cultură locală care și-a căpătat nu- mele de cultura Verbicioara. Mai tîrziu, pătrund în Oltenia, venind din regiunile învecinate ale bazinului Dunării mijlocii, triburile purtătoare ale culturii Qirld-Mdre. în Muntenia, regiunea de cîmpie este ocupată de cultura numită Tei. în 100 regiunea de dealuri a Munteniei, se constituie cultura Monteoru. Ea va cuprinde și o parte din Moldova. în Dobrogea nu cunoaștem încă culturile ce se vor fi Fig. 21. — Vase de lut ars, caracteristice pentru diferite culturi din epoca bronzului. 1, București-Tei (cultura Tei); 2, Verbicioara (cultura Verbicioara); 3, Cîrna (cultura Gîrla- Mare); 4, Saeș (cultura Wietenberg); 5, Rotbav (cultura Wietenberg); 6, Vărșand (cultura Otomani). dezvoltat în această vreme; este posibil ca ele să fi derivat din aspectul desco- perit recent la Cernavoda al culturii Horodiștea-Foltești. în podișul Transilvaniei se constituie, cuprinzîndu-1 treptat în întregime, cultura denumită Wietenberg, 101 în bazinul inferior al Mureșului, se dezvoltă, în legătură cu teritoriile înveci- nate ale R. P. F. Iugoslavia și R. P. Ungară, cultura Periam^Pecica. în partea Fig. 22. — Figurină antropomorfă repre- zentînd o femeie îmbrăcată în rochie lungă și largă, găsită la Cîrna (cultura Gîrla Mare). de sud a Banatului și în legătură cu dez- voltarea din aria Verbicioara din Oltenia, ia naștere în condiții încă neclare un grup denumit Vatina, a cărui evoluție se deta- șează de cea a culturii Periam-Pecica. La nord de bazinul inferior al Mureșului, în spațiul dintre munții Apuseni și cursul superior și mijlociu al Tisei, dar extinzîn- du-se pînă în Slovacia răsăriteană, se dez- voltă cultura Otomani. Cultura Monteoru este cunoscută mai ales prin săpăturile îndelungate făcute la Sărata-Mon- teoru (r. Buzău), dar și din alte locuri, de ex. la Poiana pe Șiret, Costișa în r. Buhuși etc. Ea s-a format pe fondul Glina III-Schneckenberg, des- prinzîndu-se anume din faza inițială a acestui complex și asimilînd eventual elementele Cucuteni B (varianta Monteoru) din regiunea de dealuri de la cotul Carpaților. S-a dezvoltat de-a lungul a două etape principale, fiecare cuprinzînd mai multe faze, care au putut fi identificate strati- grafie în așezarea eponimă. Este o cultură a regiu- nilor de dealuri, reprezentanții ei necoborînd decît în mod excepțional și tîrziu, în ultima ei perioadă, în cîmpie (ca de ex. la Tinosul pe Pra- hova, și la Ploiești-Triaj). Desigur că în acest spațiu extinderea purtătorilor culturii Monteoru a fost barată de triburile culturii Tei. Faza cea mai veche a culturii Monteoru este deocamdată cunoscută numai din regiunea cuprinsă între bazinul superior al Dîmboviței și bazinul superior al Buzăului și este foarte probabil că în această arie a și luat naștere. De aici ea se răs- pîndește repede în Moldova, începînd chiar din cea de-a doua fază de dezvoltare a ei. După cum au arătat descoperirile făcute în 1958 și 1959 în cursul săpăturilor de la Costișa (r. Buhuși)1, cultura Monteoru pătrunde în acea parte a Moldovei ceva mai tîrziu și suprapune un aspect cultural deosebit, documentat la noi și în stepa Jijiei (la Corlăteni și Trușești de ex.) și legat de o cultură care în Ucraina subcarpatică este cunoscută sub denumirea de Bilîi-Potik. Această cultură deosebită va trebui numită pentru teritoriul țării noastre (spațiul de la nord de cursul mijlociu al Bistriței și de cel superior al Bîrladului) cultura Costișa. La începutul.ultimei sale perioade, cultura Monteoru pare a se fi extins totuși Săpături încă inedite. 102 și în regiunea ocupată mai îndelung de cultura Costișa, după cum sugerează un vas tipic găsit la Trușești. Tot atunci este posibil ca ea să fi radiat și dincolo de Prut în R.S.S. Moldo- venească, unde un vas caracteristic a fost găsit într-un cimitir de la Coinceni (r. Fălești). Fig. 23. — Morminte de inhumație, grupate pe familie, dintr-unul din cimitirele de la Sărata-Monteoru (cultura Monteoru). Dincolo de Carpați ea este documentată prin cîteva vase găsite izolat în raioanele Stalin și Sf. Gheorghe, aparținînd ultimei ei perioade și ajunse acolo probabil ca import într-un mediu Wietenberg. Altfel se prezintă însă situația în cazul descoperirii recente și încă inedite — a unei așezări de tip Monteoru vechi (fazele 2 — 3, deci din vremea expansiunii acestei culturi), la Ciomortan (Lutoasa), r. Ciuc, în bazinul superior al Pîrăului Negru, nu departe de Brețcu, chiar în preajma pasului Oituz. Urme asemănătoare s-au găsit și la Leț, pe cursul mijlociu al Pîrăului Negru. Avem de-a face de data aceasta cu o pătrundere a unui grup de purtători ai culturii Monteoru, pe drumul Trotușului și al Oituzului, dincolo de munți. Nu se știe cît va fi dăinut această extindere dincolo de munți a triburilor Monteoru, dar faptul că în regi- unea respectivă este documentată și cultura Wietenberg arată cu toată claritatea că la un moment dat ele au fost respinse de către purtătorii acestei ultime culturi. Triburile culturii Monteoru au ocupat de obicei piscuri apărate prin însăși configurația și poziția lor naturală, fără însă a le fortifica decît într-o fază mai tîrzie (la Monteoru, la începutul ultimei perioade). Pe înălțimile și terasele joase din jurul acestor piscuri se instalau pînă departe pilcuri de locuințe, mici « cătune », ai căror locuitori se deplasau în cursul vremii în cuprinsul anei întinse a acestor așezări complexe, mutîndu-și totodată și cimitirele respective. 103 La începutul ultimei perioade, cind piscul se întărește cu un șanț artificial, grupul retras aci își instalează chiar și cimitirul pe pantele dealului. în preajma „acropolei" sau, în răstimpul de primejdie amintit, chiar direct pe ea, se găseau și sanctuarele. Folosirea pietrei la construirea platformelor pentru locuințe și într-un caz, eventual, și pentru un Fig. 24. — Vase de lut ars, caracteristice pentru diferite faze ale culturii Monteoru, descoperite la Sărata-Monteoru. turn de supraveghere, ca și pentru îngrădirea „sanctuarelor", este o trăsătură a culturii Monteoru care a putut fi studiată în parte la Sărata-Monteoru. în legătură cu acest lucru trebuie relevată folosirea tehnicii prinderii bolovanilor în lut, pentru a forma parapete armate cu stîlpi și grinzi de lemn, precum și a celei a construirii unor socluri formate din casete de lespezi umplute cu pietriș mare. Sînt primele construcții de acest gen întîlnite la noi și este probabil că amănuntele lor tehnice au fost împrumutate din sud. Triburile Monteoru se ocupau cu agricultura primitivă și cu păstoritul și erau angajate intens în schimbul la mari distanțe. Nu se știe în ce măsură au exploatat chihlimbarul de Buzău, este însă probabil că au folosit, pentru întrebuințare proprie și pentru schimb, sarea din regiunile cu saline sau ape sărate din aria lor de răspîndire. Topoarele de luptă și măciu- cile lucrate din piatră continuă a fi folosite încă în mare măsură, ca și arcul cu săgeți avînd 104 vîrful din silex cioplit sau din os: singura armă de bronz frecventă este doar pumnalul, sabia lipsind cu totul din această arie. Sulițele de bronz sînt rare și de mici dimensiuni. De asemenea topoarele de luptă, de tip local sau aduse din Transilvania. în genere, uneltele de piatră și de os joacă încă un rol destul de mare în toate fazele culturii Monteoru. Este de subliniat întrebuințarea constantă a cuțitului curb de piatră. Ceramica culturii Monteoru a avut de-a lungul întregii ei evoluții ca forme princi- pale cana, ceașca, castronul și vasul de provizie. O trăsătură distinctivă și de oarecare ori- ginalitate o constituie folosirea în fazele mai vechi a unor forme dezvoltate de vase-rață (askoi), cu corpul ridicat și « ciocul » foarte lat, întrebuințate foarte probabil mai ales pentru libații. O altă formă de vas, tot atît de distinctivă și de originală, este aceea a așa-numitului vas de ofrandă (s-a găsit foarte frecvent în morminte, dar și în sanctuarul de pe «Cetățuie »), cu corpul prelung, fundul ascuțit (pentru a fi înfipt în pămînt) și gîtul în formă de pîlnie. în rest, ceramica Monteoru se distinge prin modelarea deosebită a terților ceștilor și cănilor, trase de obicei din buza vasului și prezentînd o evoluție continuă de-a lungul celor opt faze ce s-au putut deosebi. Toarta așa-numită lunată nu pătrunde în acest mediu decît la sfîrșitul primei perioade. Ornamentarea era realizată în principal prin incizie și relief. De-abia în ultima perioadă, alături de motivele geometrice-liniare folosite pînă atunci, se adaugă și spirala. Tot atunci se răspîndesc și proeminențele modelate în peretele vasului prin împingere dinăuntru, ca și canelurile înguste. Printre alte obiecte lucrate în lut ars, merită o mențiune specială așa-numiții « căței de vatră » (suporturi pentru frigări) cu extremitățile modelate în formă de capete de animal (berbec de obicei). Din punct de vedere antropologic, printre purtătorii culturii Monteoru elementele mediteranoide sînt dominante; apar și unii mediteranieni sudici, cu talia sub 1,50 m. Se mai întîlnesc în plus mediteranoizi de variantă nord-balcanică, proveniți probabil din metisajul dintre mediteranieni și proto-europoizi, aceștia din urmă provenind din vechi autohtoni sau din grupe răsăritene din cercul înmormîntărilor cu ocru roșu. Sînt atestați de asemenea și brachicrani curvooccipitali și cîțiva planoccipitali, de origine eventual central-europeană. Cultura Tei, numită așa după o așezare de pe malul lacului Tei din București, este răspîndită în principal în Muntenia, unde ocupă, potrivit cu documentarea existentă astăzi, regiunea de cîmpie de la sud și vest de Călmățui, pînă pe linia Dunării și spre Olt, unde a fost oprită de presiunea peste Olt a culturii Verbicioara. Spre nord, spre Carpați, ea pătrunde pînă în preajma regiunii de dealuri la sud de Tîrgoviște, pe valea Dîmboviței, într-o fază mai veche a ei, un grup Tei a pătruns, probabil pe Dîmbovița și Prahova, și dincolo de munți, unde în țara Bîrsei sînt cunoscute mai multe puncte cu resturi arheologice de acest tip. în acest din urmă spațiu ea este apoi, curînd, înlocuită de cultura Wietenberg. în Muntenia (și desigur și în bazinul Oltului superior), cultura Tei deplin formată succede în timp complexul Glina III-Schneckenberg, pe care în mod sigur, după cum arată și structura culturii Tei, îl absoarbe. Nu se poate însă rezolva problema formării culturii Tei numai cu ajutorul presupunerii că ea reprezintă o dezvoltare a complexului Glina III-Schneckenberg. O serie de trăsături ale culturii Tei, printre care cea mai importantă este ornamentica spiralo- meandrică a ceramicii, nu se pot explica prin substratul Glina III-Schneckenberg, unde ele lipsesc. Descoperiri recent făcute la Cernavoda, care se leagă de altele din Bulgaria dintre Dunăre și Balcani, arată că aria de formare a culturii Tei a cuprins și unele spații de la est și sud de Dunăre, unde ea a luat naștere tot pe un fond de caracter general Horodiș- tea-Foltești, contaminat însă acolo cu o tradiție neolitică tîrzie mai persistentă și cu un puternic curent de influențe sudice, greco-egeice, transmise în ultima etapă prin Macedonia, în felul acesta, răspîndirea din nou la nordul Dunării, după o perioadă relativ lungă de eclipsă perioada de tranziție și etapa Glina III-Schneckenberg) a ornamentării spiralo-meandrice, 105 cu motive în cea mai mare parte deosebite de cele neolitice, își găsește o explicație istoricește mai justă decît cea care se întemeia pe ipoteza transmiterii ei locale, din neolitic pînă în această perioadă înaintată a epocii bronzului. Totodată, cultura Tei se dovedește a fi fost mediul care, pentru regiunile de la răsărit de Olt și de Carpații apuseni a format una din verigile de legătură cu sudul balcanic și greco-egean. Sabia miceniană de import de la Roșiorii de Vede se situează în aria culturii Tei și aparține vremii de existență a acesteia. în cultura Monteoru, elementele de decor spiralic apar de-abia la începutul ultimei ei perioade, cînd se importă la Sărata-Monteoru vase de lut din cultura Tei. Se va vedea că și pentru cultura Wietenberg din Transilvania trebuie admisă o componentă înrudită. în felul acesta, grupul Tei se dovedește a fi avut o importanță deosebită și un rol istoric din cele mai active, și ca mijlocitor către sud, și ca element formativ. în cîmpia Munteană s-au putut deosebi trei faze de dezvoltare ale culturii Tei, dintre care ultima reprezintă deja etapa ei de sfîrșit. După descoperirile de la Cernavoda trebuie să se mai presupună încă cel puțin o fază de început, corespunzătoare perioadei de formație la sud și est de Dunăre — dar care nu este exclus să fi existat și la nord de Dunăre în Mun- tenia — și de încorporare a grupului Glina III. Așezările culturii Tei, dintre care un număr destul de mare s-au identificat și în parte și cercetat pe teritoriul orașului București și în imediata lui vecinătate, se instalau de obicei pe terasele joase sau mai înalte ale apelor. Cele care au putut fi studiate mai atent s-au dovedit a reprezenta simple « cenușare », grămezi de întindere restrînsă — ca niște movile joase — de resturi de locuire și cenușă. Este forma tipică de așezare a unor grupuri de păstori seminomazi, care practicau într-o oarecare măsură și agricultura primitivă — formă care va deveni aproape generală și caracteristică în perioada de trecere spre epoca de fier. Locuințele se arată a fi fost construite mai mult din material lemnos ușor (împleti- turi de nuiele și stuf), uneori însă s-au întîlnit și construcții pomostite cu chirpici. în rest, această cultură este încă puțin cunoscută și studiată, prezența ei fiind semna- lată mai ales prin olăria caracteristică, cuprinzînd în special cești și vase mari de provizii, primele decorate în tehnica împunsăturilor succesive, iar celelalte cu striuri făcute cu mătura și cu ornamente în relief. Cîteva obiecte de bronz, ce i se pot atribui, arată încadrarea culturii Tei în legăturile de schimb. Poziția ei cronologică este definită prin aceea că suprapune stratigrafie cultura Glina III — și deci îi succede în timp — și prin faptul că la Sărata-Mon- teoru fragmente de vase din faza a doua a culturii Tei (din cele patru deosebite mai sus) s-au găsit în straturile aparținînd începutului ultimei perioade a culturii Monteoru. Nu se cunosc încă morminte care să poată fi atribuite în mod cert culturii Tei. Doar un mormînt cu schelet în poziție chircită, descoperit recent (1959) la Smeieni, în regiunea de izvorîre a Călmă- țuiului, pare a-i aparține. Cultura Verbicioara a fost identificată de-abia în 1949 în așezarea complexă de la Verbicioara, r. Plenița. Ea suprapune stratigrafie în așezarea de la care și-a primit numele un nivel Glina III și este răspîndită aproape în întreaga Oltenie, de la Dunăre pînă în regiunea de dealuri. Originea ei este vestică, faza ei inițială legîndu-se strîns de complexul Periam- Pecica și de cel numit Vatina. Ea a pătruns așadar dinspre nord și nord-vest în Oltenia, unde nu a absorbit se pare fondul local mai vechi Glina III, ci l-a împins spre est, spre Olt. în Oltenia este cunoscută aproape numai prin cercetările de la Verbicioara, din care se vede că a folosit așezări pe înălțimi lesne de apărat, întărite la un moment dat și cu șanțuri artifi- ciale (ca la Verbicioara și Sălcuța). Conținutul ei și aspectul general corespunde la început în linii mari cu cel al culturii Periam-Pecica cu care se dezvoltă paralel, de-a lungul a patru faze principale, o a cincia fază reprezentînd de fapt perioada de tranziție spre hallstattul timpuriu. Cultura Verbicioara are totuși o evoluție proprie, față de cea Periam-Pecica, prin aceea că a stat, începînd de la un anumit moment, în legătură cu formarea și dezvoltarea complexului Vatina. Nu i se cunosc cimitirele: la Verbicioara s-a găsit un mormînt de 106 inhumație în poziție chircită, așa că se poate admite că ritul de înmormîntare al purtătorilor ei a fost la început -- ca și la culturile surori Periam-Pecica și Vatina — cel al inhumației. Dintr-o fază mai tîrzie a culturii Verbicioara (a 3-a) s-au descoperit însă în așezarea eponimă și două morminte de incinerație în urnă. In timpul fazei a 3-a a culturii Verbicioara a pătruns pînă acolo și o ceașcă din ultima perioadă a culturii Monteoru. Cultura Periam-Pecica. Numită așa după descoperirile făcute în două așezări din Banat și Crișana în bazinul inferior al Mureșului (raioanele Sînnicolau Mare și Arad), cultura Periam-Pecica este răspîndită în Banat între bazinul inferior al Mureșului, Tisa și Dunăre. Ea este înrudită în parte și se dezvoltă — tot în parte — paralel cu culturile de la începutul epocii bronzului din bazinele Tisei mijlocii și al Dunării mijlocii (la sud de Budapesta), dintre care cea mai studiată este cea reprezentată prin descoperirile de la Toszeg, pe Tisa mijlocie în R. P. Ungară. Acest grup (Toszeg-Periam-Pecica) prezintă o importanță deose- bită și prin aceea că, pe baza dezvoltării sale, stabilită stratigrafie în așezările de la Toszeg și Pecica, s-a încercat și se încearcă încă o periodizare mai amănunțită și mai exactă a epocii bronzului din spațiul cuprins între Munții Apuseni și Dunărea mijlocie. S-a văzut mai sus că un aspect timpuriu al acestui complex pătrunde și în Oltenia unde se dezvoltă sub forma culturii Verbicioara. Se presupune că faza cea mai veche a culturii Periam-Pecica este documentată numai în spațiul de la Tisa mijlocie unde este cunoscută sub numele de cultura Nagyrev (atestată și în cel mai de jos strat de la Toszeg). în Banat ea ar fi pătruns într-o fază imediat urmă- toare, cu care începe locuirea din așezările de la Periam și Pecica. După alte presupuneri, ea s-ar fi dezvoltat și în R.P.F. Iugoslavia și la noi pe un fond neolitic tîrziu de caracter Sălcuța-Bubanj. Este însă de admis că și această cultură, ca și alte complexe culturale de la începutul epocii bronzului din bazinul Tisei și Dunării mijlocii, a luat naștere pe baza culturii din perioada de tranziție cunoscută sub numele de Baden 1 din regiunile respective și care reprezintă acolo un aspect înrudit și paralel cu cultura Coțofeni. Nu este încă limpede ce rol a jucat în acest proces grupul Coțofeni din Banat. Oricum, cultura Periam-Pecica pare să reprezinte rezultatul unei sinteze complexe, nelămurite încă deplin, în care însă, după avizul tuturor cercetătorilor, noi elemente sudice — presupuse la un moment dat a fi de-a dreptul anatoliene, dar precizate în ultima vreme a proveni mai degrabă din Grecia helladică și din Macedonia — au jucat un rol important. Aceste aporturi sudice, au putut fi răspîndite în parte prin cultura de tranziție, mai nouă ca cea Baden-Pecel, denumită Vucedol (în Slovenia) și Zdk (în R.P. Ungară), care este semnalată în toată aria Baden și a pătruns și în Oltenia de-a lungul Dunării, de unde a fost probabil împinsă înapoi de complexul Glina III-Schneckenberg. Considerat în ansamblu, complexul Toszeg-Pecica reprezintă una din cele mai vechi culturi ale epocii bronzului din sud-estul Europei centrale, dezvoltîndu-se de-a lungul a șase faze, dintre care cinci documentate la Pecica atestă locuirea îndelungă în aceeași așezare, dar nedepășind ca durată limitele epocii mijlocii a bronzului. în etapele sale finale este din ce în ce mai mult acoperită de expansiunea grupului Otomani și a celor Bjelo-Brdo și Vatina, cu care se pare că se amestecă o vreme în diferite sectoare ale ariei sale de răspîndire. Conținutul ei prezintă trăsăturile obișnuite ale culturilor bronzului timpuriu și mijlociu din acest sector al Europei; uneltele de piatră și os se folosesc și aici destul de frecvent, alături de bronz, care pătrunde însă mai bogat în această regiune de mare circulație. Noul metal era prelucrat și în așezările culturii Periam-Pecica, după cum dovedesc tiparele descoperite în ele; se turnau pumnale și mai ales topoare cu gaura transversală pentru fixat coada. Micul tezaur de podoabe de aur de la Rovine (v. mai departe), aparține unei faze mai tîrzii din 1 Cultură pentru care cercetătorii maghiari au propus recent denumirea de Pecel. 107 evoluția culturii Periam-Pecica. Perlele de faianță au pătruns în număr mare și în această arie. De asemenea chihlimbarul. Ritul de înmormîntare al acestei culturi, cunoscut din mai multe cimitire din R.P. Ungară, în 'regiunea de vărsare a Mureșului în Tisa, iar la noi în țară la Beba Veche, r. Sînnicolau Mare, a fost acela al inhumației în poziție chircită și în morminte plane fără movile. în fazele mai tîrzii apar sporadic și morminte de incinerație. Ceramica este caracterizată mai ales prin folosirea constantă a vaselor cu două torți și a cănilor, a străchinilor și a vaselor de provizii, și prin decorul sobru, liniar-geometric; elementele spiralice, ca și canelurile, pătrund în fazele finale, o dată cu influențele Otomani și Vatina. Laolaltă cu celelalte grupe culturale din bazinul Tisei și Dunării mijlocii, cultura Periam-Pecica a jucat, după cît se învederează, un rol important îh geneza, pe bază de influențe sudice și răsăritene, a unor noi forme de unelte, arme și podoabe de bronz, care s-au transmis apoi pînă departe în centrul și nordul Europei. Cultura Vatina. Acest grup cultural, numit după o localitate din Banatul iugoslav, este răspîndit în Banat și mai spre vest, pînă în Sirmia și Slovenia. în stadiul actual al cercetărilor el este greu de separat pe de o parte de cultura Periam-Pecica, pe de alta de cea Gîrla-Mare. Sînt însă suficiente indicii că el s-a desprins la un moment dat — greu încă de precizat — din grupul Periam-Pecica, acesta din urmă rămînînd să se dezvolte ca atare doar în bazinul inferior al Mureșului. Grupul Vatina se constituie pare-se și în strînsă legătură cu cel Verbicioara din Oltenia, după cum arată înrudirea strînsă dintre el și fazele mai noi ale culturii Verbicioara, ca și prezența acesteia din urmă în Banatul romînesc nordic. într-o măsură greu de asemenea de precizat, cultura Vatina a contribuit și la constituirea grupului Gîrla-Mare, cu care și în timpul existenței lor paralele o vreme, se amestecă în chip foarte complicat. Totuși, elementele caracteristice Vatina se pot separa, mai ales în ceramică, unde cănile cu o toartă și cu proeminențe, ceștile cu două toarte (« lunate » sau cu butoni) și cu picior gol înăuntru, farfuriile cu picior înalt « cu ferestre », amforetele și capacele conice cu ramă, reprezintă forme specifice. Decorul este sobru, format din elemente rectiliniare și spiralice. Pe unele forme, într-o fază nedeterminabilă, s-a folosit și decorul făcut cu șnurul. Plastica joacă un rol foarte redus. Dintr-o fază mai veche a culturii Vatina se cunosc morminte (de luptători) de inhu- mație, cu săbii și topoare de luptă de tip vest-transilvan —est-ungar. în legătură cu o fază mai nouă, se vorbește de cimitire de incinerație, dar este posibil ca adesea grupul Vatina să fie confundat cu cel Gîrla-Mare. Cultura Vatina, puțin cunoscută și studiată, prezintă o importanță deosebită, deoarece în perioada de sfîrșit a epocii bronzului, ea pare a fi avut o mare putere de expansiune spre răsărit, prin Oltenia, unde cultura Verbicioara în ultima ei fază capătă aspecte Vatina din ce în ce mai marcate. De asemenea, ea a jucat probabil un rol important în formarea noilor culturi din hallstattul timpuriu. Cultura Qîrla-Mare, denumită așa după unele descoperiri ieșite la iveală la Gîrla-Mare, r. Cujmir, este de fapt doar o ramură a unui mare complex cultural, răspîndit în bazinul Dunării mijlocii și în unele zone din nord-vestul Peninsulei Balcanice. Complexul este caracterizat prin ritul incinerației și printr-o cultură materială cu trăsături proprii, cunoscută în spațiul amintit în diferite variante locale. Acestea se pot grupa în trei aspecte principale dintre care două mai nordice, răspîndite între Tisa mijlocie și Dunăre (grupul cunoscut sub numele mai vechi de Lovasbereny și mai nou de Vâtya), respectiv la apus de Dunărea mijlocie (grupul numit al ceramicii încrustate nord- și sud-pannonice) și al treilea mai sudic, răspîndit de-a lungul cursului Dunării de la Szeremle la vale, denumit în genere, după două cimitire din R.P.F. Iugoslavia, grupul Bjelo-Brdo-Klicevac. Acest din urmă grup se răspîndește, tot de-a lungul Dunării, și dincoace de Porțile de Fier, în Oltenia și în nord-vestul Peninsulei Balca- nice, din preajma Sofiei pînă la Morava. 108 Originea grupului Bjelo-Brdo-Gîrla-Mare (cum ar putea fi numit) este obscură, necercetată mai atent și oricum, încă nestabilită. El reprezintă în orice caz o sinteză mai tîrzie, din bronzul mijlociu, și cuprinde în afară de fondul local de la Dunărea de mijloc, din care a luat naștere și este greu de precizat (elemente pannonice, Vâtya și eventual Periam-Pecica prin Vatina), și o componentă sudică, de asemenea încă greu de precizat, care se manifestă mai ales în decorul spiralic și meandric al ceramicei și în statuetele de lut, despre care se va face mențiune mai jos. în Oltenia, grupul Bjelo-Brdo-Gîrla-Mare este intrusiv, nu se formează local, ci se răspîndește gata format dinspre apus și acoperă se pare în regiunile pe care le ocupă, mai ales în imediata vecinătate a Dunării, dar și în restul cîmpiei, o fază timpurie a culturii Verbi- cioara, pe care astfel o împinge spre nord. Se cunosc în Oltenia mai ales cimitire ale culturii Gîrla-Mare și anume numai din regiunea joasă de bălți și de dune inundabile, din apropierea Dunării, spre răsărit pînă la Orlea, pe lacul Potelu. Lucrul poate fi întîmplător, deoarece în aceste părți apele șivînturile au dezvelit cimitirele și au dus la descoperirea lor. Resturi ale culturii Gîrla-Mare, descoperite mai la nord, în regiunile de limita dintre cîmpie și dealuri (la Verbicioara, Orodelu și Sălcuța) trebuie interpretate ca documente ale unei expansiuni, eventual mai tîrzii, a acestei culturi în spațiile respective. Așezări ale culturii Gîrla-Mare se cunosc foarte puține (de ex. la Balta Verde) și nu au fost cercetate deloc la noi. în schimb s-au făcut săpături în unele cimitire, anume la Balta Verde și Ostrovul Mare, în r. Vînju Mare și la Cîrna, r. Gura Jiului. în acest din urmă loc s-a dezvelit în întregime partea de cimitir nedistrusă încă de apele bălții Nasta (116 morminte); s-a putut aprecia astfel că la origine cimitirul va fi cuprins cca 200 de morminte. Lipsa unor cercetări în așezările acestei culturi, cunoscută astfel aproape exclusiv din morminte de incinerație, îngreunează precizarea în amănunte a conținutului ei și a activităților productive ale purtătorilor ei. Totuși, tendința de a ocupa cît mai larg cîmpia, instalarea unor cimitire îndelung folosite — ceea ce denotă un grad înaintat de sedentarism — unele repre- zentări religioase ce pot fi deduse din obiecte de cult cunoscute, fac plauzibilă teza curentă după care ne aflăm în fața unor triburi de caracter predominant agricol. Puține arme de piatră (topoare de luptă), sau de bronz (pumnale) le pot fi atribuite, astfel încît ele nu par a fi avut o activitate războinică prea dezvoltată, ci s-au răspîndit prin presiunea pe care o exercită de obicei cultivatorii cu o solidă tradiție tehnică și organizatorică. Au folosit însă și topoarele de luptă de bronz din seria vest-transilvăneană, după cum arată descoperirile recente (1958) din cimitirul de la Cruceni, r. Ciacova, în bazinul mijlociu al Timișului. Nu știm ce rol vor fi jucat în eventuala exploatare a zăcămintelor de minereu de cupru de la Bor și Maidan- Pek. în morminte se găsesc rare podoabe de metal — multe au fost distruse în focul incinerării, în aria acestei culturi și aparținînd vremii ei se plasează tezaurul de podoabe de aur (falere decorate și inele de buclă) de la Țigănași, r. Vînjul Mare, ceea ce ne arată că triburile res- pective aveau putința să obțină prin schimb lucruri de preț; decorul de inspirație miceniană al falerelor, care își are corespondențe pe ceramica culturii Gîrla-Mare, dovedește în plus că se găseau în legătură strînsă cu regiunile sudice. După cum s-a amintit, cultura Gîrla-Mare este cunoscută mai ales din cimitirele plane de incinerație, care se înfățișează ca adevărate « cîmpuri de urne », în care osemintele morților, arși pe ruguri în altă parte, erau de regulă așezate în urne și îngropate. Urnele erau de obicei acoperite cu un capac și însoțite adeseori de vase secundare și de alte obiecte de ofrandă, toate arse de asemenea în focul rugului. Cîmpul de urne de la Cîrna a arătat că se practica exclusiv incinerația. S-au descoperit și morminte duble; nu s-au putut deosebi cartiere mai sărace și mai bogate, gruparea mormintelor în cimitir fiind făcută probabil pe familii și de-a rîndul. Antropologic, în cimitirul de la Cîrna a fost identificat în proporție de 68% un tip gracil, probabil de talie mică și mediteranoid. în proporție mult mai mică apar și tipuri mai robuste. 109 Ceramica este reprezentată printr-un număr relativ variat de forme; decorul ei se distinge prin tendința de a cuprinde în chip organizat cît mai mult din suprafața vasului și prin folosirea unor motive spiralice și mai rar meandrice, care au fost comparate cu « fireturile » cusute astăzi pe costumele țărănești din regiunile respective. Se întîlnesc și vase, sau numai torți de vase, modelate în chip de pasăre; este foarte probabil că în reprezentările religioase și eventual în miturile purtătorilor acestei culturi, o anumită pasăre (rața sau lebăda) juca un rol important, după cum se vede de altfel și din faptul că protome de astfel de păsări trag carele de la Dupljaja. Destul de numeroasele statuete de lut ars, descoperite în morminte, și prezentîndu-se într-o stilizare caracteristică (partea inferioară în formă de clopot — rochie « cloche »), reprezintă o trăsătură specifică a acestei culturi și pot fi considerate ca un element de tradiție maternă, legat de cultul fecundității. Amănuntele ținînd de cultul solar nu lipsesc însă nici ele, așa că putem bănui o întîlnire de credințe legate de pămînt, cu altele de caracter solar — îmbinare ale cărei amănunte mai concrete ne sînt necunoscute. Cultura Gîrla-Mare, destul de unitară ca aspect în Oltenia, nu depășește ca atare în acest spațiu perioada mijlocie a epocii bronzului, chiar dacă elemente ale ei vor fi jucat un rol în geneza complexă a culturilor ulterioare, din perioada de sfîrșit a bronzului și de la începutul epocii fierului. Și acest grup este prins așadar în vîrtejul evenimentelor care au marcat sfîrșitul epocii bronzului. S-a presupus că grupul Gîrla-Mare ar reprezenta o populație tracică sau ilirică, dar după cum se va arăta nu putem dovedi existența unor astfel de cristalizări lingvistice în epoca respectivă. Pe de altă parte, la sfîrșitul epocii miceniene (începînd din secolul al XlII-lea î.e.n.), în cadrul migrațiilor care cuprind dinspre nord Grecia continentală și sînt legate într-un chip oarecare de mișcarea triburilor doriene, pătrund acolo și unele elemente de cultură materială care își au originea în complexul Bjelo-Brdo-Gîrla-Mare, fapt care, independent de presu- punerile neconcludente încă pe care le poate prilejui (ramură proto-doriană, sau grup proto-iliric însoțitor al dorienilor) — și asupra cărora nu se poate insista aici — subliniază importanța istorică deosebită a acestui complex, care o vreme a cuprins și o por- țiune periferică din spațiul țării noastre. Cultura Otomani x. Numită așa după un complex de așezări de la Otomani, r. Marghita, reg. Oradea, această cultură a ocupat spațiul cuprins între cursul inferior al Mureșului, Munții Apuseni și Tisa. în această arie s-a și format probabil, tot pe fondul Baden din perioada de tranziție, dar primind se pare și unele influențe din aria Wietenberg, din podișul Transilvaniei. Mai tîrziu, în cursul evoluției sale, cultura Otomani depășește spre vest cursul Tisei, cum arată descoperirile din dreapta acestui fluviu de la Toszeg și Fiizesabony și cea mai îndepărtată spre vest, de la Hatvan. Și spre nord cultura Otomani se extinde dincolo de Tisa, pînă în Slovacia răsăriteană (pînă la Barca lîngă Kosice în valea Hernadului). Deși se mai poartă încă discuții cu privire la originea și vechimea ei, ultimele cercetări făcute în mai multe așezări și cimitire de pe teritoriul țării noastre (mai ales la Vărșand și Socodor în r. Criș, la Pir în r. Tășnad și la Sîntion, r. Oradea) și în Republica Socialistă Cehoslovacă (cu precădere marile săpături din așezarea întărită și din cimitirul de la Barca lîngă Kosice) au demonstrat carac- terul ei local, vechimea ei destul de mare în cuprinsul perioadei mijlocii a bronzului, precum și faptul că a avut o evoluție relativ îndelungată, cu mai multe faze încă insuficient deter- minate și studiate. Ocupînd o arie geografică importantă prin vecinătatea ei cu regiunile bogate în zăcă- minte de minereuri din Carpații apuseni și nordici și prin căile de comunicație care o stră- băteau, triburile culturii Otomani practicau agricultura și creșterea vitelor, locuind în așezări stabile și adeseori de lungă durată, cum arată împrejurarea că ele conțin mai multe nivele de 1 Cercetătorii cehoslovaci o numesc tot așa; cei maghiari îi spun cultura Fiizesabony (după o așezare de pe Tisa mijlocie). 110 locuire (de ex. la Otomani trei nivele principale, la Barca patru, la Sîntion de asemenea patru). Un tip deosebit de așezare s-a putut constata la Socodor și Vărșand, unde în jurul unui grup central de locuințe și la o oarecare distanță de ele, alt șir de locuințe așezate în cerc formau un fel de inel de protecție. Aspectul actual al acestor așezări [o movilă (resturile grupului central de locuințe) înconjurată de un val (dărîmăturile cercului exterior de case)] au dat o vreme impresia greșită că ar fi vorba de așezări întărite cu șanț și val circular. Este vorba totuși de un mod de organizare a așezărilor construite pe terenuri joase, determinat de motive de precauție, defensive. Purtătorii culturii Otomani au folosit pentru așezare și piscuri întărite cu șanț și val (de ex. « Cetățuia » de la Otomani și cea de la Barca). Nu știm, în stadiul actual al cercetărilor, dacă fortificarea așezărilor a fost folosită încă de la începutul acestei culturi, sau de-abia într-o fază mai tîrzie a ei. Cultura materială a acestui grup prezintă aceleași trăsături generale, ca și celelalte deja trecute în revistă, cu aceeași folosire largă a uneltelor de piatră și de os și cu o activitate de prelucrare a bronzului în mai toate așezările, învederată de tiparele de turnat găsite în ele. Această din urmă activitate a fost însă în această arie mai intensă, deoarece, după cum arată descoperirile, grupul Otomani a avut posibilitatea să-și procure cu mai multă ușurință și în cantitate mai mare metalul necesar. Pornind de la aceste posibilități, grupul Otomani a creat — după cum reiese tot mai limpede din studiile făcute în ultima vreme — în primul rînd seria de tipuri de arme de bronz din grupul așa-numit « tracic ». în acest spațiu, cuprin- zînd nord-estul R. P. Ungare, Slovacia de răsărit și nord-vestul țării noastre, s-au produs săbiile, topoarele de luptă și « apârătorile de braț » de tipurile cunoscute dintr-o serie întreagă de depozite, dintre care cele mai importante sînt cele de la Apa, r. Satu Mare, Valea Chioa- rului (fost Gaura), r. Șomcuța Mare și Hajdu —Sâmson și Zajta în R. P. Ungară. Uneori ele s-au găsit și în morminte ale culturii Otomani. Aceste piese se disting adesea și prin ornamentul lor bogat, spiralic și rectiliniar. De aici ele s-au răspîndit pînă departe în diferite direcții. Această producție intensă de arme de bronz, relativ neobișnuită în vremea discutată, în aceste părți ale Europei, subliniază caracterul mai agresiv, mai războinic al triburilor Otomani, care — după cum se va arăta mai jos — se manifestă și printr-o puternică tendință de expansiune, printr-o presiune constantă asupra grupurilor înconjurătoare. în așezări și cimitire s-au găsit de asemenea numeroase podoabe de bronz și de aur, care subliniază bogăția deosebită a acestor triburi. Ceramica grupului Otomani — ale cărei tipuri principale sînt tot ceașca (cu o toartă), strachina, castronul și vasul de provizii — se distinge prin unele caractere proprii în ceea ce privește formele și decorul. Ceștile și cănile cu o toartă și cu gura oblică amintesc vechiul fond Baden, dar și cultura « ceramicei cu împunsături succesive » din Transilvania. Decorul spiralic, însoțit adesea (mai tîrziu) de caneluri și proeminențe și combinat cu ele într-o manieră proprie exclusiv acestei culturi (peretele vasului este el însuși modelat în caneluri și proemi- nențe, care servesc drept «suport», respectiv puncte de sprijin și de concentrare ale deco- rului spiralic incizat), caracterizează ceramica Otomani încă din etapele ei vechi. Prin acest decor spiralic ceramica Otomani se leagă strîns de cea a culturii Wietenberg, învecinate spre răsărit; legăturile cu acest din urmă grup se manifestă și prin prezența frecventă în așezările Otomani din Crișana, a unor fragmente de vase provenite foarte probabil prin import din aria Wietenberg, după cum în această din urmă regiune pătrund armele de bronz de tip « tracic ». Ritul de înmormîntare al triburilor Otomani este cunoscut dintr-o serie de cimitire cercetate atît pe teritoriul ungar și slovac, cît și la noi în țară. La Pir s-au dezvelit în ultimii ani 31 de morminte dintre care 30 de inhumație în poziție chircită și numai unul de inci- nerație (în urnă). în cimitirul de la Barca (Slovacia de est) ritul este exclusiv al inhumației. De asemenea în cel de la Megyaszo (în R. P. Ungară), unde s-au descoperit 225 schelete chircite. în cimitirul de la Hernâdkak (în R. P. Ungară) din 137 morminte numai trei au 111 fost de incinerație, în timp ce în cimitirul est-slovac de la Streda pe Bodrog, aparținînd unei faze mai tîrzii a culturii Otomani, deja 52% din morminte sînt de incinerație. Reiese așa- dar că și în grupul Otomani incinerația pătrunde mai tîrziu, dar după cum se pare mai intens. în fazele sale mai tîrzii, cultura Otomani manifestă o mai mare tendință de expansiune, presînd asupra spațiului de la Mureșul inferior, unde elemente ale sale se găsesc în amestec cu grupul Periam-Pecica și cu cel Vatina, ceea ce dă naștere la influențări reciproce, greu de definit deocamdată. Urcînd pe Mureș, grupul Otomani pătrunde pînă la Deva. în nord, el se infiltrează pe drumul Someșului pînă spre poarta Meseșului. Și în aria Otomani, viața relativ stabilă și cu dezvoltare organică încetează la firele epocii mijlocii a bronzului — în împrejurări care se vor discuta mai jos. Tipul antropologic al populației Otomani de pe teritoriul țării noastre nu poate fi indicat deocamdată decît pe baza determinării a două schelete de la Pir, judecind după care elementul brachicefal, de nuanță alpină — combinat cu unele trăsături nordice și meditera- neene — pare a fi fost foarte bine reprezentat. Cultura Wietenberg h Numită așa după așezarea de pe dealul Wietenberg (numit și « Dealul Turcului ») pe malul Tîrnavei Mari lîngă Sighișoara, această cultură reprezintă grupul caracteristic pentru epoca mijlocie a bronzului din podișul Transilvaniei, pe care îl ocupă în întregime și fără a-1 depăși în nici o direcție. Este cunoscută mai ales prin materiale desco- perite întîmplător și puțin studiate. A luat naștere foarte probabil pe baza fondului local al culturii Coțofeni și al celei cu « ceramică cu împunsături succesive», dar primind — cum s-a menționat deja — dinspre sud-est, prin cultura Tei, influențe care i-au determinat aspectul deosebit. Centrul mai restrîns de formare nu i se cunoaște încă, sînt însă indicii că el a fost cîmpia Transilvaniei de unde apoi grupul s-a extins în întreaga provincie, absorbind probabil grupurile Schneckenberg și Tei și respingînd pătrunderile Monteoru din sud-estul ei. Trebuie avut însă în vedere, în legătură cu procesul și cu regiunea de formare a culturii Wietenberg și faptul că o serie de elemente arheologice aparținînd epocii bronzului, din Transilvania, nu sînt studiate și nu au fost încă încadrate în evoluția acestei epoci. Astfel, la sud de linia Mureșului, mai exact în Făgăraș, în Țara Bîrsei și în Secuime, există unele elemente ceramice, legate de manifestări similare din fazele timpurii ale grupelor Verbicioara și Monteoru; sînt descoperiri întîmplă- toare, al căror context cultural nu se cunoaște. S-ar putea ca ele să aparțină unor etape încă necunoscute din formarea culturii Wietenberg. De asemenea, la nord de linia Mureșului este documentat, tot prin descoperiri întîmplătoare, un grup din care fac parte vasele găsite la Gornești și Suciul de Sus, dar care a mai apărut și în alte locuri. Este vorba de o cera- mică decorată cu ornamente spiralice de o factură foarte evoluată și rafinată, executate mai ales prin excizie. Este foarte probabil că acest grup, necercetat, reprezintă un element sudic, de origine imposibil de precizat deocamdată. Faptele amintite arată că în procesul formării culturii Wietenberg au participat eventual și elemente care astăzi scapă analizei. Cultura Wietenberg a fost răspîndită destul de dens în Transilvania, unde numărul localităților în care s-au găsit astfel de urme se cifrează astăzi la circa 180, fapt care ar putea denota o oarecare desime de populație. Grupul Wietenberg a avut o dezvoltare mai îndelun- gată, în mai multe faze, care însă din lipsa unor cercetări mai atente se pot doar bănui, dar nu preciza în mod cert. Așezările Wietenberg se găsesc atît pe terasele joase, cît și pe plaiuri înalte sau în peșteri; nu se cunosc așezări întărite sau cu nivele mai numeroase de locuire; este posibil ca păstoritul să fi jucat în acest grup un rol mai mare. Prezentînd în general aceleași caractere ca și culturile contemporane din jurul ei, grupul Wietenberg se distinge în primul rînd printr-o activitate războinică mai accentuată, manifestată 1 Păstrăm aici această denumire, deoarece ea s-a încetățenit în literatura de specia- litate universală. 112 prin folosirea topoarelor de luptă și a « apărătoarelor de braț » din bronz, cunoscute în aria ei prin descoperiri izolate sau prin depozite (ca cele de la Turda și Ighiel, r. Alba) și prin cea a săbiilor. în legătură cu acestea din urmă este semnificativ că triburile Wietenberg par să fi avut o predilecție deosebită pentru săbiile lungi, de împuns, cum se dovedește prin faptul că aici s-au descoperit săbii de tip Boiu (r, Orăștie) și nu mai puțin de 7 săbii miceniene importate, în timp ce lamele de tip Apa nu au pătruns. Printre uneltele de piatră folosite încă, întîlnim iarăși cuțitul curb (secera), element care subliniază legătura mai strînsă a acestei culturi cu regiunile învecinate spre sud și răsărit (ariile Glina III-Schneckenberg, Monteoru, Tei). în al doilea rînd, cultura Wietenberg se distinge prin ceramica ei, care în faza de matu- rizare este caracterizată prin folosirea generalizată, în cadrul unei bogate decorații, a orna- menticii spiralice și meandrice, în motive și combinații foarte evoluate, adesea cu caracter de simboluri solare și executate în tehnici variate (incizie, împunsături, ștampilate, incrustație). Formele — cuprinzînd căni cu o toartă, străchini, castroane și vase de provizii — prezintă adesea contururi particulare, distingîndu-se printre ele mai ales strachina cu patru colțuri trase în sus, apoi vasul-rață (askos) și amfora. O a treia trăsătură deosebitoare a culturii Wietenberg este înfățișată de ritul de înmor- mîntare folosit de purtătorii ei și care a fost acel al incinerației (în urne), după cum s-a putut constata din unele morminte găsite izolat, dar și din cimitire, dintre care unul lîngă Ocna Sibiului a fost semnalat mai de mult, iar altul descoperit recent (1958) în orașul Bistrița. Se pare că încă din fazele ei timpurii cultura Wietenberg a folosit acest rit de înmormîntare, prin care ea se alătură așadar nu de grupele ce-i sînt imediat învecinate, ci de cele mai înde- părtate din bazinul Dunării mijlocii. în general, deși înrudită cu grupele vecine, cultura Wietenberg își păstrează o indivi- dualitate proprie bine conturată și se arată chiar relativ refractară la contaminări. Cultura Wietenberg se dezvoltă și ea tot în cuprinsul perioadei de mijloc a epocii bron- zului din țara noastră, pe care de asemenea nu o depășește. Faza ei cea mai tîrzie, în care, ca pretutindeni, decorul format din caneluri începe să joace un rol din ce în ce mai mare, reprezintă și de data aceasta un aspect de tranziție, din care se va naște aspectul de cultură materială Noua, care va caracteriza ultima perioadă a epocii bronzului din această provincie. A treia perioadă a dezvoltării epocii bronzului pe teritoriul țării noastre este reprezentată tocmai de evenimentele care se petrec după sfîrșitul relativ brusc al evoluției culturilor înșiruite mai sus. La noi în țară aceste evenimente se reflectă în constituirea pe un spațiu foarte întins a unei culturi denumite Noua, care încheie epoca bronzului prin faptul că genetic se leagă de dezvoltarea anterioară dar totodată pregătește oarecum terenul pentru perioada următoare, de trecere către prima epocă a fierului (hallstattul timpuriu). înainte de a încerca să vedem cum s-a dezvoltat în cadrul general istoric viața triburilor din epoca de bronz de pe teritoriul țării noastre este necesar să reamintim pe scurt datele cunoscute cu privire la cultura Noua. Cultura Noua, A fost numită așa după o suburbie a Orașului Stalin, unde s-au desco- perit mai de mult morminte cu un inventar caracteristic. Cunoscută la început cu deosebire din morminte, ulterior documentarea referitoare la cultura Noua s-a îmbogățit și prin desco- periri făcute în așezări sau prin depozite de vase de lut și de obiecte de bronz. Cultura Noua s-a răspîndit în Moldova și Transilvania, înglobînd probabil și o parte a Munteniei de est. Aria sa s-a extins spre răsărit pînă la Nistru în R.S.S. Moldovenească și spre nord pînă în regiunea subcarpatică a R.S.S. Ucrainene. 8 — c. 1001 113 în Transilvania, cultura aceasta este cunoscută îndeosebi prin cîteva morminte de incinerație și mai ales prin mormintele de inhumație de la Noua, Morești, r. Tg. Mureș, Teiuș, r. Alba, Cluj și Cașolț, r. Făgăraș. Numai în mod sporadic s-au descoperit și cîteva așezări aparținînd purtătorilor acestei culturi. Purtătorii culturii Noua, după cum o dovedesc descoperirile din Moldova, sălășluiau în așezări mici, constituite din movile plate sau nivelate, cunoscute sub denumirea de cenu- șare (zolniki), din cauza marii cantități de cenușă din cuprinsul lor, provenită în mare parte de la arderea colibelor, construite mai mult din crengi, nuiele și trestie și mai puțin din vălătuci. Resturile de locuințe și de vetre, păstrate pe loc, ca și pietrele de rîșnițe in situ, dintre care unele de mari dimensiuni, numeroasele obiecte de os, ceramica, în cea mai mare parte fragmentară, și numeroasele oase de animale domestice și mai puțin sălbatice din cuprinsul acestor cenușare, ne arată că ele corespund la una sau mai multe locuințe simple, grupate, în care au trăit familii de crescători de vite, care practicau în mai mică măsură și agri- cultura primitivă și care sălășluiau pe locurile adăpostite din preajma terenurilor bune pentru creșterea vitelor. Alte ocupații ale lor erau vînatul, pescuitul și unele meșteșuguri casnice. Trecerea de la așezările întinse ale cultivatorilor de plante și crescătorilor de vite din epoca propriu-zisă a bronzului la sălașele în care predomină creșterea vitelor stă în legătură cu dezvoltarea producției din epoca respectivă. Agricultura primitivă ne mai putînd face față nevoilor crescînde ale membrilor societății tribale patriarhale, s-a intensificat creșterea vitelor, care reprezenta un important izvor de hrană și de bogăție, fiind poate și factorul determinant în procesul de acumulare de bogății. Așezările culturii Noua din Moldova au continuat a fi locuite și în perioada imediat următoare acestei culturi, după cum o dovedesc ceramica și celelalte resturi de locuire din cuprinsul cenușarelor cercetate. Etapele acestea din evoluția cenușarelor din Moldova se caracterizează în primul rînd prin diferite specii ceramice (cești cu toarte cu butoni sau creste) și apoi prin obiecte de os, care sînt mult mai numeroase decît acelea de piatră, silex, lut ars și bronz. Stadiul de dezvoltare social-economică a triburilor din această vreme se reflectă și în cimitirele grupului Noua din Moldova (Trușești, Piatra Neamț) și din Transilvania, carac- terizate printr-un inventar sărac, compus în general din unul sau două vase, brățări și ace de bronz cu protuberanțe pe corp și cîteva oase de animal. Populația Noua era și ea amestecată din punct de vedere antropologic. în Moldova predomină covîrșitor formele dolico-mezocefale, reprezentate prin tipul proto-europoid atenuat, printr-un tip cu afinități nordice precum și prin unele, mai puțin numeroase, elemente mediteranoide. Formele brahicefale sînt aici extrem de rare. Frecvența lor crește însă în mod apreciabil în Ardeal, după cum reiese din examinarea craniilor descoperite la Cluj. Brahicefalii alpini sînt extrem de rari, se întîlnesc însă mai frecvent în populația Noua din Transilvania, unde și mediteranoizii apar mai des. Ca și în restul Europei, în țara noastră epoca bronzului Forțele și relațiile reprezintă de asemenea etapa în care, pe baza dezvoltării de producție i . ~ 1 • • i petrecute în epoca neolitică și datorita metalurgiei bron- zului, progresul realizat în cîmpul forțelor de producție își găsește manifestarea cea mai caracteristică în folosirea unor anumite unelte și arme lucrate în bronz. Aceste unelte și arme sînt în primul rînd toporul și secera, pumnalul și sabia — cu observația că toporul se prezintă sub două aspecte, cel al toporului de lucru și cel al toporului de luptă. Noua materie primă a impus desigur forme 114 noi pentru uneltele și armele care erau cunoscute deja din perioadele anterioare, cînd erau lucrate din piatră și os» Engels a caracterizat epoca fierului, drept cea « a săbiei, a plugului și a toporului de fier » L Această caracterizare este — în ceea ce privește sabia și toporul — tot atît de valabilă și pentru epoca bronzului. Este foarte semnificativă împrejurarea că numărul și varietatea armelor tinde să egaleze și uneori să depășească pe cel al uneltelor, fapt care dă epocii bronzului un aspect războinic destul de accentuat. Specific pentru spațiul nostru este că — așa cum se petrece de obicei, în regiunile periferice ale diferitelor arii tribale și unionale — sabia se dezvoltă destul de repede din pumnal, în diferite forme și variante. Săbiile de tip Apa, din nord-vestul țării, pentru împuns și lovit și prevăzute cu mîner de bronz, țin de zona de atingere între culturile Wietenberg și Otomani și de caracterul, se pare foarte agresiv, și de tendințele de expansiune ale triburilor din ultima arie amintită. Lamele de tip Boiu, din podișul Transilvaniei, pentru împuns și avînd un mîner de bronz pe care se aplicau plăsele de lemn sau os, se găsesc în aria culturii Wieten- berg, dar pot să fie în legătură cu zonele de fricțiune între ariile Monteoru și Verbicioara cu cea Wietenberg. O serie de lame lungi (adevărate răpi ere) de tip micenian sînt cunoscute în mai multe exemplare din Transilvania și printr-un exemplar din Muntenia, de la Roșiorii de Vede. Este puțin probabil ca luptători veniți din sud, din aria de expansiune a civilizației miceniene, să fi pătruns la nord de Dunăre și de Carpații Sudici; mai degrabă ne aflăm în fața unor arme importate pentru calitatea lor deosebită și de un tip care le făcea mai potrivite pentru împuns. în afară de sabia miceniană de la Roșiorii de Vede, nu se cunosc la sud și răsărit de Carpați pînă în prezent săbii din această vreme. La Sărata- Monteoru și în alte așezări ale aceleiași culturi s-au descoperit doar cîteva pum- nale. în rest, în această arie s-au folosit topoarele de luptă, de cele mai multe ori lucrate încă din piatră. Trebuie semnalate de asemenea, pentru majoritatea culturilor din această epocă, măciucile sferice de piatră, cu gaură pentru prins în coadă. Același centru transilvănean și nord-est ungar care a creat săbiile de tip Apa a realizat și un nou tip de topor de luptă din bronz, despre a cărui răspîn- dire pînă în Germania și pînă la Marea Baltică se va vorbi mai jos. Recent (1958) un astfel de topor s-a găsit și în Moldova, la Borlești, r. Buhuși, în aria culturii Monteoru; este posibil să fie vorba de o piesă ajunsă acolo prin schimb, deoarece acest tip de armă a ajuns pînă la Niprul mijlociu (regiunea Kiev) și pînă la văr- sarea Bugului răsăritean (Nikolaev). Tipul toporului de lucru folosit în regiunile noastre este cel așa-numit plat (o lamă care se prindea în despicătura cozii) dar mai ales — și acest lucru este caracteristic — cel cu gaură pentru coadă, dispusă transversal față de axul lamei — de fapt adică tipul de topor care s-a păstrat pînă astăzi și a constituit 1 F. Engels, op, cit,, p. 162. 8* 115 de la început rezolvarea cea mai potrivită a acestei unelte în metal* El imo- biliza însă o cantitate însemnată de metal, de aceea nu s-a putut generaliza și menține; formele mai dezvoltate ale toporului plat (cele zise «cu ari- pioare») și apoi toporul cu gaură longitudinală pentru coadă (celtul), care cereau o cantitate mai mică de metal, l-au înlocuit la sfîrșitul epocii ce se discută aici* în răstimpul acesta se petrece și realizarea în metal a primului tip de seceră cunoscut în Europa, anume, în regiunile noastre, secera așa-numită cu buton, > deoarece se prindea în coadă cu ajutorul unei proeminențe turnate o dată cu lama, la baza ei* Spre sfîrșitul epocii se dezvoltă și primele forme ale secerii cu limbă de înmănușare, în timp ce secera cu cîrlig, răsăriteană, se va răspîndi de-abia în epoca următoare. Trecerea aceasta de la « cuțitele de recoltat» (cosoare) lucrate din piatră și os, la secera propriu-zisă de metal — fie ea și de un tip încă rudimentar — este indiciul cel mai elocvent al progresului făcut în domeniul cultivării plantelor (agricultura primitivă) și al măririi suprafețelor cultivate. Secerile de metal timpurii sînt însă rare în țara noastră; în afară de miniaturile (servind ca bare) din depozitul de la Deva (v. mai jos), nu s-ar mai putea menționa deocamdată decît o seceră de la Tei (București) și un fragment din micul depozit de la Medgidia, aparținînd unui moment tîrziu din cuprinsul epocii. Foarte răspîndite sînt în schimb așa-numitele cuțite curbe din piatră (adeseori gresie), care continuă în epoca bronzului, în formă evoluată, cosoarele de recoltat din neoliticul tîrziu, cînd ele se lucrau mai ales din silex. Aceasta dovedește că pătrun- derea uneltei de metal în acest sector al activității productive a fost încetinită de insuficiența rezervelor de metal și de orientarea folosirii lor către sectorul uneltei majore, am spune, — toporul — și al armelor* Și de data aceasta este însă necesar a se sublinia larga folosire, de-a lungul întregii epoci, a unor unelte de piatră (printre care sînt de amintit și numeroasele rîșnițe de mînă), din os și din corn (de ex. sule, pumnale, săpăligi etc.), moștenite din epoca precedentă și perfecționate acum. Trecerea sumară în revistă a uneltelor de bază ale noii epoci — toporul de bronz îngăduind defrișări mai masive și o puternică dezvoltare a meșteșugurilor legate de prelucrarea lemnului (plugul primitiv de lemn, carul primitiv folosit la transporturi mai lesnicioase a unor cantități mai mari de recoltă și de alte bunuri), secera, toate legate între ele și semnalînd laolaltă în primul rînd extin- derea suprafețelor cultivate, față de epoca neolitică — ca și a armelor principale (pumnalul, sabia și toporul de luptă), destinate apărării comunităților constituite împotriva atacurilor din afară, dar devenind în anumite împrejurări și mijloace ale unei expansiuni agresive, conturează cu suficientă claritate caracterele funda- mentale ale modului de viață din epoca bronzului, cu rezerva sau mai exact cu adaosul, că elementele de producție păstorească se reflectă mai puțin în ele și trebuie urmărite pe baza altor indicii. Printre acestea din urmă, pot fi amintite resturile de așezări întîlnite în Transilvania pe plaiuri situate la peste 1000 m 116 altitudine, ceea ce dovedește o folosire a pășunilor înalte (de către purtător culturii Wietenberg). Meșteșugurile transmise în această epocă de tradiția neolitică (torsul, țesutul, olăritul, prelucrarea lemnului, a osului, a pietrei, a pieilor și altele) își păstrează, dezvoltîndu-se, caracterul lor casnic. Printre noile aplicații ale unora din ele, trebuie menționată în primul rînd lucrarea plugurilor de lemn și a primului mijloc de transport cu tracțiune animală, care se răspîndește în această vreme — carul. Deși nu s-au descoperit la noi documente directe care să ateste lucrarea și folo- sirea carelor, totuși faptul că încă din perioada de tranziție se cunosc din regiuni învecinate indicii certe ale pătrunderii lor în Europa centrală și de răsărit (minia- tura de lut de la Budakalâsz în R. P. Ungară, descoperită recent, și unele desco- periri de astfel de modele în lut sau chiar de roți de lemn din U.R.S.S. x), ca și împrejurarea că în aria culturii Gîrla-Mare s-au găsit la Dupljaja în R.P.F. Iugoslavia două care votive (miniaturi în lut), iar din alte culturi se cunosc și la noi în țară roți de lut provenind de la astfel de modele, ne dovedesc folosirea acestui vehicul. Există în afară de acestea și de la noi din țară și din regiunile imediat învecinate, încă din perioada de tranziție, dovezi ale domesticirii calului și ale înhămării sale, ca și ale înjugării boilor, astfel încît și din acest punct de vedere folosirea tracțiunii animale (la plug, la car și eventual la alte procedee de transport) poate fi socotită atestată. Piese laterale de la zăbale (așa-numitele psalii) lucrate din corn s-au descoperit la noi în așezări ale culturilor Periam-Pecica, Monteoru, Wieten- berg și Otomani. Trei piese de acest fel s-au descoperit în 1958 într-un strat aparținînd culturii Noua la Cavadinești, r. Berești. O serie întreagă de consi- derente arată pe de altă parte că în aceste regiuni calul nu a fost folosit ca animal de călărie decît de-abia mai tîrziu, începînd cu prima epocă a fierului. Meșteșugul prelucrării metalelor prezintă după cum s-a arătat deja, aspecte și condiționări mai complexe. Știm din cercetări făcute în alte părți (în Austria de sus mai ales) că în vremea care ne preocupă reducerea minereului se făcea chiar la locul de extracție a lui și metalul obținut era pus în circulație sub formă de bare, de lingouri, care de multe ori căpătau forma unor obiecte curente (coliere, topoare etc.); el se schimba însă și sub forma de bucăți în formă de turtă. Un depozit de bare-coliere descoperit la Deva ne dovedește pe de o parte existența unei activități extractive în regiune, pe de alta, forma în care metalul circula în procesul de schimb. Dar în Transilvania metalul mai circula și sub forma de topoare cu gaura transversală, dintre care un foarte mare număr s-au găsit acolo fie izolat., fie reunite în depozite, ca de pildă cel de la Vîlcele (= Baniabic, r. Turda) sau cel de la Beșineu (r. Gheorgheni). Un depozit de astfel de topoare, 1 Deosebit de importante sînt cele patru roți de lemn pline găsite în 1949 în apro- piere de Dnepropetrovsk, într-un mormînt cu ocru roșu din movila Storojevaia Moghila, v. A. I. Terenojkin, Kypzan CmopooiccGCiA MoeuAa, în Arheologhiia, Kiev, V, 1951, p. 183 și urm. Alte două roți de lemn asemănătoare s-au aflat în 1952, în aceleași condiții, pe rîul Molocinaia în reg. Zapcrojie. v. A.I. Terenojkin, PacKovKU Kyp2auoG 6 domine pexu Moaouhou g 1952 m KS, 63, 1956, p 70 și urm. și compară și SCIV, X, 1, 1959, p. 164—165. 117 descoperit la Predeal, atestă folosirea acestei căi de legătură între Transilvania și Muntenia pentru transmiterea din trib în trib a acestui fel de produse caracteristice epocii, din regiunile miniere dinspre apus către regiunile lipsite de zăcăminte. Un depozit de coliere găsit la Sinaia confirmă acest din urmă lucru. Nu avem dovezi directe, scoase din observații făcute chiar la locurile de extracție, că în această vreme se vor fi. exploatat și zăcămintele din Oltenia (Baia de Aramă). Numărul relativ mare de topoare de aramă din perioada de tranziție și de la începutul epocii bronzului cunoscute din această provincie nu ar putea con- stitui el singur un indiciu suficient, deoarece s-ar putea ca el să se datorească vecinătății zăcămintelor de aramă din regiunile apropiate ale R.P.F. Iugoslavia (Bor, Maidan-Pek). Dar frecvența relativ mare în Oltenia a unui anumit tip de topor- ciocan de piatră (prins în coadă cu ajutorul unei șănțuiri ce-1 înconjură), care se știe că era folosit în special pentru extragerea și prelucrarea minereului sau a sării și apare în toate regiunile unde acestea erau extrase, ne îngăduie să socotim că și zăcămintele din Oltenia au fost exploatate în vremea aceasta. Depozitul descoperit întîmplător într-o așezare a culturii Glina III din Ostrovul Corbului, lîngă Turnu Severin, și conținînd topoare plate de bronz, miniaturi de astfel de topoare (bare-obiecte) și topoare de bronz cu gaura trans- versală, cea mai mare parte din ele nefinisate, dovedește o activitate metalurgică foarte timpurie în aria aceasta bogată în zăcăminte. Un alt depozit, descoperit mai de mult, probabil la Maglavit (r. Calafat) și încă inedit, format din coliere- bare, atestă și el circulația metalului mai mult sau mai puțin brut în aria culturii Glina III din Oltenia. Topoare plate și cu gaura transversală s-au găsit și într-un depozit descoperit la Schitu (r. Drăgănești-Vlașca) în Muntenia. Exploatarea zăcămintelor de aramă din Banat (în Munții Almăjului și ai Semenicului) este făcută probabilă de observația că în lutul din care s-au lucrat unele vase aparținînd culturii Verbicioara s-au găsit amestecate sfărîmături mărunte de minereu de aramă. Desigur că o anumită specializare a triburilor care se ocupau, în regiunile muntoase bogate în zăcăminte de minereuri de aramă, cu extragerea și reducerea acelor minereuri se va fi produs destul de timpuriu. Ea corespunde altor genuri de restrînse specializări ale activității productive, intervenite în această vreme la alte triburi, în funcție de creșterea generală a nivelului forțelor de producție, și potrivit cu posibilitățile oferite de mediul natural — fie că este vorba de inten- sificarea activității agricole sau păstorești, fie că se referă la exploatarea unor bogății naturale (sare, chihlimbar, diferite roci etc.). Deși acest fenomen con- stituie una din premisele celei de-a doua mari diviziuni sociale a muncii (sepa- rarea meșteșugurilor de restul activităților productive), nu se poate vorbi totuși încă de o astfel de diviziune socială a muncii, pentru care nu existau încă în epoca aceasta condițiile social-economice. Un al doilea aspect al meșteșugului metalurgiei este acela al prelucrării metalului brut, prin topire și turnare în tipare, sau numai prin ciocănire la cald, 118 în vederea obținerii unor piese finite (unelte, arme, podoabe). Din perioada care ne preocupă, nu există indicii care să ateste — ca fenomen general — existența unor meșteri ambulanți, care să fi cutreierat arii mai întinse pentru a lucra și schimba în diferitele așezări obiectele cerute. Nu se cunosc de asemenea nici mari turnătorii. Ambele aceste fenomene se vor întîlni de-abia mai tîrziu, spre sfîrșitul epocii bronzului și mai ales în hallstattul timpuriu. Este exclusă de aceea implicit și existența unor eventuali «negustori ». în schimb, avem dovezi de prelucrare locală, în diferitele așezări, desigur de către meșteri speciali- zați într-o oarecare măsură, a metalului obținut prin schimb. în așezările mai intens cercetate s-au găsit documente ale acestei activități. Pentru a cita aici numai cîteva exemple, la Glina, lîngă București, încă dintr-o fază relativ timpurie a epocii, a ieșit la iveală un tipar de lut pentru un topor; la Sărata-Monteoru s-a găsit o turtă mică de bronz brut, precum și tipare pentru turnat topoare și alte obiecte de bronz, la Pecica de asemenea tipare pentru topoare. Nu se poate vorbi nici în legătură cu aceste manifestări de o diviziune socială a muncii, ci doar de o oarecare specializare meșteșugărească, ca o expresie a unei parțiale și episodice diviziuni a muncii în cadrul comunităților familiale, gentilice și tribale. Dar metalul a mai îndeplinit și o altă funcție, se pare tot atît de importantă ca și aceea de materie primă pentru unelte, arme și podoabe, anume pe aceea de mijloc de schimb» După cum se știe, prima mare diviziune socială a muncii, petrecută în perioada de tranziție de la epoca neolitică la cea a bronzului, a creat premisele economice ale unei activități de schimb propriu-zise, prin speciali- zarea diferitelor triburi în una din ramurile principale ale activității de producere a mijloacelor de hrană și de îmbrăcăminte, agricultura și păstoritul. Proprietatea obștească — gentilică — asupra mijloacelor de producție, fusese pînă acum, cu excepția posesiunii personale a unor obiecte mobile, de obicei general accesi- bile, relația dominantă în cuprinsul societății omenești. Acum ea suferă primele restrîngeri prin trecerea vitelor — devenite și la păstori (prin laptele, lîna, pieile etc. și prin forța de tracțiune pe care le furnizau) și la agricultori (unde se folo- seau și la tracțiunea plugului) mijloace de producție de importanță sporită și deosebită — în proprietatea marilor familii, care încep a se detașa, ca celule economice, înlăuntrul organizației gentilice. Vitele devin cu vremea și mijlocul cel mai curent de schimb și își păstrează această funcțiune pînă tîrziu. Dar alături de ele, prin însuși chipul în care el se produce și circulă și prin mania bilitatea sa, metalul începe să joace un rol din ce în ce mai mare de echivalent de schimb. Sub formă de turte de mărimi oarecum standardizate sau sub formă de obiecte — unelte (topoare, seceri) și podoabe (mai ales inele, brățări și coliere) — arama sau bronzul circulau nu numai ca bare de metal, ci serveau și ca echivalente de schimb, ca o formă de obiect-« monedă », și în genere ca simbol al averii. Așa se explică de ce, încă din epoca aceasta, unele piese de acest fel nu sînt finisate sau în orice caz nu prezintă urme de folosire practică. Desigur că în afară de aramă și bronz, o funcție asemănătoare revenea și aurului și — mai 119 puțin — argintului* Acest din urmă metal devine cunoscut și folosit pentru podoabe în regiunile noastre încă din perioada de tranziție de la neolitic la bronz și este întîlnit destul de rar și în cursul epocii bronzului (topoarele de argint de la Perșinari, un inel de buclă de la Sărata-Monteoru etc*)* Un rol deosebit și o importanță excepțională a avut intensificarea în această epocă a exploatării aurului, din Transilvania mai ales, dar și din alte regiuni ale țării* Metalul prețios se obținea desigur prin spălare și prin culegere de pepite, nu prin minerit, și a fost folosit local, dar și pentru schimb* Relațiile de schimb dintre triburi ca și intensitatea și aria lor de desfă- șurare se reflectă nu numai în răspîndirea metalelor, ci și în alte fapte sesizate arheologic* Dacă lăsăm la o parte influențele reciproce dintre diferitele arii de cultură materială, care merg uneori pînă la « exporturi » directe de vase de lut ars, și atestă un contact strîns și un schimb intens de bunuri materiale și de experiențe între ele — constatăm în plus unele legături mai îndepărtate, a căror semnificație depășește istoria locală* Astfel, deși lucrul nu a fost suficient studiat și consemnat ca atare, este foarte probabil că o ramură a marelui drum al « chihlimbarului », care unea coastele mării Baltice — unde se recolta această prețioasă rășină fosilă — cu diferite centre mediteraneene, atingea și regiunile noastre. Drumul despre care vorbim a fost deschis la începutul epocii bronzului și deși cea mai mare parte a schimbului nu traversa țara noastră, ci o ocolea pe la vest, nu este mai puțin adevărat că trebuie admisă și o oarecare participare a spațiului carpato- dunărean la aceste legături. Chiar dacă numărul destul de mare de perle de chihlimbar găsite în mormintele de la Sărata-Monteoru s-ar datora doar unei exploatări a zăcămintelor de chihlimbar din munții Buzăului (ceea ce nu este de loc sigur), totuși prezența unor arme tipic transilvănene și est-ungare în bazinul Oderului pînă în Pomerania, ca și alte legături ce se pot constata între culturile epocii bronzului de la noi și cele de pe coastele Mării Baltice trebuie puse în legătură cu drumul chihlimbarului. In schimb, descoperirea unor arme similare în bazinul Elbei (în R. S. Cehoslovacă și Saxonia) trebuie pusă în legătură cu schimbul legat de exploatarea zăcămintelor de aramă și de cositor din ultimele regiuni amintite. Legăturile cu sudul, cu spațiul grecesc și est-mediteranean (helladic și micenian în vremea care ne preocupă), au fost desigur tot atît de intense. Una din cele mai grăitoare dovezi arheologice ale acestei situații este constituită de importul intens la noi în țară al perlelor de faianță lucrate în sud, în Egipt sau poate mai degrabă în aria helladico-miceniană. Producerea acestor perle, dintr-o materie care reprezintă forma cea mai rudimentară în care s-a realizat sticla pentru întîia dată în lume, constituia pe atunci un secret al ariei medi- teraneene. Ele au fost exportate în mare număr în Europa continentală și în Anglia, dar mai ales în partea est-centrală și răsăriteană a continentului. La Sărata-Monteoru ele abundă în morminte; în 1958 s-au putut aduna numai 120 dintr-un singur mormînt peste 400 asemenea perle care tiveau îmbrăcămintea decedatei. Ele se cunosc și de la Poiana pe Șiret și din alte părți din țara noastră. Mai sus a fost prilejul de a se aminti săbiile miceniene ajunse prin schimb la noi în țară, precum și alte elemente care dovedesc strînsul contact cu lumea sudică — balcanică, greacă și egeică (decorul spiralic și altele). Din punctul de vedere al organizării sociale, s-a arătat că încă din perioada de tranziție de la neolitic la epoca bronzului se petrecuse, ca urmare a dezvol- tării forțelor de producție și a trecerii în proprietate privată a unora din mijloacele mobile de producție, transformarea gintei materne în gintă paternă (patriarhală). Acest fenomen cuprinde în sine, prin înseși determinantele sale, începu- turile îndepărtate ale destrămării încete a orînduirii comunei primitive (gentilice). Ginta patriarhală se cristalizează la începutul epocii bronzului — în legătură cu stabilizarea noii economii — și se dezvoltă mai departe. Că lucrurile stau așa reiese nu numai din relațiile de proprietate, așa cum se reflectă ele în descoperirile arheologice, dar și din unele practici funerare caracteristice. Înmormîntările duble (bărbat și femeie), ca și cele cuprinzînd pe mamă și copil, întîlnite încă din perioada de tranziție și necunoscute înainte, arătaseră deja legătura mai strînsă dintre soți și scoaterea în relief a funcției de procreație a femeii-soție, ambele trăsături impuse de rolul crescut al bărbatului și de tendința sa de a-și asigura stăpînirea asupra soției ca prcgenitoare și asupra copiilor -ca urmași. înmormîntările duble sau triple, concomitente sau succe- sive, ca cele de pildă din cutiile de piatră ale culturii Schneckenberg (v. mai sus p. 99) demonstrează de asemenea închegarea mai strînsă a familiei bilate- rale — posibilă numai în condițiile patriarhatului, precum și — ca o expresie a aceleiași realități — dorința bărbatului de a menține și în lumea celor morți aceeași dependență a soției și copiilor și de a-și asigura și în acea lume stăpîni- rea asupra capacității de procreare a soției « cumpărate ». Aceleași relații se reflectă și în mormintele de inhumație din cultura Monteoru, cercetate mai complet la Sărata-Monteoru, unde sub cercuri de pietre (care delimitau oarecum un fel de «cavouri ») s-au găsit înmormîntați succesiv, grupați, membrii ai cîte unei familii (bărbat, soție și copii). Bărbatul căpăta întotdeauna un anumit loc în cuprinsul grupului, fiind înmormîntat cu o grijă deosebită și cu o marcată sobrietate în ceea ce privește ofrandele mărunte. Pe de altă parte, bogăția uneori destul de mare a ofrandelor întîlnite în mormintele de femei, ca și atenția cu care formele ritualului erau păzite cu prilejul înmormîntării lor, ne arată că poziția femeii era încă ridicată, — de data aceasta în limitele constrîngerii patriarhale, ca o manifestare a solicitudinii soțului și a protecției pe care familia ei o acorda fetei căsătorite. Fenomenul cristalizării și dezvoltării patriarhatului nu a avut însă caracterul unei treceri nemijlocite și nici nu a fost uniform: aceasta se vede din dăinuirea unor elemente mai mult sau mai puțin importante de tradiție matriliniară în 121 unele comunități din epoca bronzului. Au existat însă desigur și tendințe de constituire a marii familii patriarhale, care înlocuia în mare măsura ginta, ca celulă economică. Apariția și dezvoltarea lentă a proprietății private — în parte sub forma proprietății de familie mare, în parte sub cea a familiei mici și numai în mică parte sub cea individuală — a dat naștere unei oarecare diferențieri de avere și sociale. Ea nu a putut depăși însă anumite limite pe care i le trasa proprie- tatea obștească asupra principalelor mijloace de producție. Printre indiciile arheologice care reflectă această situație se poate menționa în primul rînd faptul că, deși la noi nu s-au descoperit încă înmormîntări « princiare » din această vreme ca în alte părți (cum este de ex. grupul celor din Germania centrală), totuși tezaurul de la Perșinari, în valea superioară a Dîmboviței, cuprinzînd un pumnal lung de aur masiv și cîteva topoare de luptă de argint, documentează existența unor elemente « aristocratice » repre- zentative, menite să simbolizeze forța și strălucirea comunităților tribale respective. Lucrul reiese din împrejurarea că ne aflăm în fața unor arme lucrate din metal prețios și deci ineficace practic, ci folosite ca insigne de rang și sim- boluri ale puterii și din aceea că relațiile generala ale epocii nu ne permit să admitem că ele vor fi fost proprietatea unui individ sau a unei familii izolate. In lumina acestor relații trebuie judecate și acele descoperiri arheologice care au răsunet nemijlocit în sfera socială. Sînt de menționat aici în primul rînd o serie de descoperiri formate din podoabe de aur, ca de pildă tezaurul de la Șmig, r. Mediaș, cel mai modest de la Rovine, r. Pecica și cel de la Țigănași, r. Vînjul Mare. Acestora li se alătură—depășindu-le cu mult ca importanță — tezaurul celebru astăzi în toată lumea de la Țufalău, r. Sf. Gheorghe, care alături de un număr greu de precizat de topoare mari și masive de aur (probabil că au fost cinci), cuprindea și numeroase obiecte de podoabă. Dacă la Rovine ne putem gîndi la podoabele de colier — nu prea bogate — pe care o femeie mai înstărită și le-a ascuns într-o ulcică de lut, celelalte tezaure — dintre care cele de Șmig și Țufalău au cuprins și cîte o bucată de aur brut —■ ar putea fi socotite drept avutul vreunor meșteri aurari, dacă nu s-ar opune hotărît cantitatea extraordinară de aur care a constituit tezaurul de la Țufalău și prezența acolo a topoarelor de ceremonie. Balanța înclină astfel către inter- pretarea ca tezaure tribale. Alături așadar de mici « averi » familiale și personale, ne-am afla și în fața unei acumulări de caracter colectiv, reprezentînd bogăția și puterea tribului sau a uniunii și folosind în relațiile de schimb, dar și în cele «politice », dintre diferitele mari formațiuni tribale. Tabloul schițat aici își găsește o confirmare și în repartiția ofrandelor din cimitirele acestei vremi, cercetate pînă acum. Fără ca variația de bogăție a acestor ofrande în diferitele morminte să ofere contraste prea mari, se remarcă totuși —• desigur că adesea și în funcție de norme rituale și de pietate — 122 o deosebire între mormintele mai bogate și altele mai sărace. Printre diferitele și numeroasele exemple care se pot cita, merită a fi menționat cazul unui mormînt de copil (de circa 10 ani) din cîmpul de urne de la Cruceni în Banat în care s-au găsit 18—20 de obiecte de bronz. Deși diferențierea prin avere — prin posesiune de bunuri personale — nu atinsese proporții care să pună în primejdie temeiurile comunei primitive, ea exista totuși. în acest cadru și-a găsit probabil loc și robia patriarhală, în mod firesc și necesar restrînsă la exploatarea în cadrul gospodăriei a prinșilor din războaie. Lucrările de fortificații, amenajarea așezărilor, construirea sanctuarelor și alte lucrări de mari proporții, care cereau un efort colectiv, se executau de comunitățile gentilice și tribale, pe baza solidarității de comună primitivă și constituie tocmai o ilustrare a existenței și tăriei ei încă nezdruncinate. Se poate de aceea trage concluzia că diferențierea socială nu atinsese proporții prea mari, că în genere doar unele vîrfuri din conducerea triburilor și a uniunilor de triburi, ca și unele vîrfuri militare, se distanțaseră într-o oarecare măsură de restul masei tribale. Surplusul de producție — agricolă, păstorească și de bogății naturale —• se arată a fi fost realizat și folosit în foarte mare măsură în cadrul obștesc, schimbul însuși păstrînd încă un caracter pronunțat colectiv, neindividual. Organizația de comună primitivă, întemeiată pe gintă, marea familie patriarhală și trib, își păstra așadar suficientă forță, pentru a nivela tendințele de depășire ale formației gentilico-patriarhale de început, care se vor fi manifestat desigur — și cu o intensitate mai mare — în grupurile care, în anumite regiuni și împrejurări, se orientau mai accentuat către economia păstorească și activitatea războinică. în condițiile acestea, fenomenele de început de destrămare a orînduirii gentilice se încadrează între granițe destul de precise. Diferențierile sociale, legate fie de acumulări de bunuri personale, fie de strîngerea organizației tribale și unional-tribale și de activitatea războinică, își găsesc o contragreutate și o limită în proprietatea încă obștească asupra solului (ogoare, pășuni, ape și păduri) și în rolul pe care ginta îl deține încă în raporturile ținînd d’e înrudire (de ex. cele reglementînd căsătoria) și cele organizatorice și religioase. S-a arătat că însăși economia, constituirea unor arii Suprastructura . . ... . .. . j v culturale cu caractere proprii și cu teritorii strict delimi- tate, deși variabile în timp, la care se adaugă și indiciile referitoare la activi- tatea războinică, oferă suficiente temeiuri pentru concluzia că în această epocă s-au format relativ vaste uniuni de triburi înrudite, cărora trebuie să le presu- punem o mai mare stabilitate și o organizare mai strînsă ca ale celor anterioare. Ansamblul situației, ca și faptele de amănunt cunoscute ne obligă să admitem că organizarea lor avea caracterele unei democrații militare de tip incipient, activitatea războinică nefiind — și neputînd fi încă — o ocupație neîntreruptă, iar luptele urmărind în primul rînd apărarea și eventual extinderea teritoriului 123 unional și nu jaful organizat. Democrația militară nu atinsese așadar faza ei de dezvoltare « furtunoasă ». După cum ne arată cu precădere așezările mai bine cercetate (ca de ex. cele de la Sărata-Monteoru și de la Otomani), avem de-a face în fiecare caz cu o organizare tribală, grupată în jurul unuia sau mai multor puncte de refugiu, acestea fiind întărite și lecuite neîntrerupt, probabil de o gintă mai importantă; nimic nu lasă se să întrevadă că aceste poziții centrale și mai înalte, în jurul cărora se instalau pînă departe pîlcuri de locuințe, mici « cătune », vor fi fost ocupate de un grup de conducere propriu-zis sau de o aristocrație. In preajma refugiului, sau în anumite condiții chiar și pe el, se găseau și sanc- tuarele tribale (ca de ex. la Sărata-Monteoru). Strînsă legătură și comunitatea de cultură materială și de manifestări suprastructurale pe care o constatăm între diferitele așezări din fiecare arie culturală sprijină concluzia că diferitele triburi din acele arii erau organizate într-o uniune de triburi, care desigur că a avut organele de conducere obiș- nuite, anume adunarea poporului, sfatul uniunii și șefi militari (cu funcție intermitentă —, numai în cursul războaielor). în timpul luptelor mai grele adunarea poporului lua forma adunării cetelor sub arme. Sînt germenii acelei suprastructuri social-politice, «cea mai înaltă organizare la care orînduirea gentilică putea în genere să ajungă » x, pe care, pentru perioada finală a procesu- lui de destrămare a orînduirii de comună primitivă, Engels a denumit-o democrație militară. z\rta din epoca bronzului are în mare măsură un caracter geometric- ornamental. Rarele reprezentări figurale, de caracter realist (capete de berbeci modelate în lut sau alte motive animaliere lucrate în corn sau os, unele fiind de păsări), nu reflectă decît în mică măsură reprezentări magice sau religioase, ci mai degrabă nivelul mai ridicat al conștiinței sociale, care impunea de pildă o împodobire aproape generală a uneltelor și ustensilelor casnice (ceramică etc.) — și trebuie să ne imaginăm că și a locuințelor înseși, prin elemente de artă arhitectonică — ca o expresie a relațiilor noi de familie și de trib. Simțul frumosului se manifestă și în forma și împodobirea armelor, întruchipînd în acest domeniu de gîndire și simțire atașamentul individului sau familiei față de relațiile comunitare în care se găseau încadrați. Totuși, nivelul încă scăzut al forțelor de producție și relațiile sociale de caracter patriarhal primitiv cores- punzătoare, caracterul încă empiric, neștiințific al cunoștințelor dobîndite în domeniul metalurgiei, al agriculturii și al creșterii animalelor domestice, au lăsat încă un loc destul de larg acelei răsfrîngeri fantastice a lumii externe și a vieții sociale în conștiința purtătorilor culturilor din epoca bronzului de la noi, — care este religia. Aceasta capătă acum, în raport cu epoca neolitică un caracter nou, prin aceea că structura economică și modificările intervenite 1 F. Engels, Originea familiei, a proprietății privite și a statului, ed. a IV-a, E.S.P.L.P., București, 1957. p. 145. 124 în relațiile de producție au determinat axarea ei în principal, după indiciile de care dispunem, pe adorarea forțelor naturii. Acest lucru își găsește expresia cea mai clar documentată în cultul soarelui — ceea ce nu înseamnă că nu vor fi fost adorate și alte manifestări ale naturii înconjurătoare (furtuna, fulgerul cu trăsnetele, poate luna și stelele, vînturile ș. a.), fără însă ca documentarea arheologică de care dispunem să ni le semnaleze cu aceeași netezime. Pe de altă parte, elemente relativ importante ale cultului fertilității legat de relațiile de caracter matriliniar din neolitic, se mențin în noua epocă, mai active în unele grupuri culturale, și mai atenuate în altele. O serie întreagă de motive ornamentale întîlnite în ceramica și în podoa- bele epocii par a nu lăsa nici o îndoială asupra rolului pe care soarele îl juca în categoria de reprezentări aflate în discuție. Cercuri, cercuri cu cruce (« roata solară »), spirale etc. nu fac decît să amintească sub diferite aspecte astrul dătător de lumină și căldură și ajutător al recoltelor și pășunilor. O placă de lut (de fapt o mare vatră de 2 X 2 m) cu motive spiralice, din așezarea de la Wietenberg, înfățișează într-un chip mai complex și greu de deslușit în amănunte același lucru. Unele indicii sugerează reprezentarea eventuală a mișcării calendaristice a soarelui și lunii. Carele votive de la Dupljaja trase de păsări (carul solar!), nu pot fi despărțite de același cerc de reprezentări, deși se poate discuta asupra identității personajului din unul din ele (bărbat în rochie feminină!). La Sărata-Monteoru, un loc de cult orientat spre apusul soarelui, cu mici « altare » de lut și cu ofrande constînd din cereale și carne de animale, se leagă de numeroasele motive ornamentale întîlnite pe vasele din această așezare și reprezentînd fără îndoială soarele. In aceeași așezare un « sanctuar » mai mare, înconjurat de pietre și ocupînd o arie de peste 20 m în diametru, zace încă la o adîncime de 2—4 m în pămînt și nu a fost dezvelit decît în mică măsură. In cimitirul de incinerație de la Cruceni, r. Ciacova (cultura Gîrla-Mare), vasele auxiliare așezate lîngă urnă erau dispuse pe un segment de cerc cuprins între nord-est și sud-est, deci orientate către poziția variabilă a soarelui în funcție de anotimpuri. Vîrtejele de spirale sau motivele « în stea » care ornează discurile topoarelor de luptă din grupa Apa, ca și multe alte amănunte cunoscute din materialele arheologice de care dispunem, constituie o suficientă atestare și ilustrare a cultului solar în faza lui încă primitivă, puțin abstractizată. Alături de aceste manifestări, se găsesc însă în unele grupe și elemente care semnalează prelungiri neolitice. Statuetele feminine de lut ars din aria Gîrla-Mare, dintre care cele mai perfect realizate sînt cele găsite în morminte la Cîrna, ca și ornamentica mai puțin « solară » a ceramicii acestui grup — de caracter predominant agricol pare-se — îngăduie presupunerea unor supravie- țuiri matriliniare, chiar dacă tipul statuetelor este influențat de civilizația mice- niană. Decorul statuetelor din cultura Gîrla-Mare îngăduie să se presupună că îmbrăcămintea purtătorilor ei era bogat împodobită cu broderii și ornamente 125 aplicate. Unele figurine de lut ars, semnalate în ultima vreme și din aria culturii Otomani, pot fi puse în legătură cu aceleași tradiții matriliniare. In cadrul unor reprezentări cristalizate încă din neolitic, populațiile din epoca bronzului își îngropau morții și la noi în cimitire situate în preajma așezărilor. în felul acesta, existența paralelă a așezării celor vii și a locului de vie- țuire mai departe, în anumite forme, a celor morți, capătă o expresie concretă bine conturată. Grija față de cei morți era obligația de neocolit a celor rămași în viață, și prin îndeplinirea riturilor de înmormîntare, rudele celor decedați se îngrijeau pe de o parte de asigurarea condițiilor de existență în « lumea morți - lor » a celor dispăruți, iar pe de altă parte se preocupau de determinarea unei atitudini favorabile a acelora față de ei (prin depunerea de ofrande în mormînt și prin îngrijirea acestuia), iar în unele cazuri luau măsuri ca cel decedat, a cărui ostilitate era presupusă și temută din diferite motive, să fie împiedicat de a reveni (ca strigoi) pentru a face rău. Aceste măsuri constau în ciopîrțirea cadavrului, în alte practici rituale probabile, dar negăsindu-și o expresie concretă neechivocă în observațiile arheologice și chiar în îngrămădirea de bolovani peste mort. Cimitirele din epoca bronzului aveau un caracter tribal; se poate presupune că și sanctuarele, cîte se cunosc pînă acum, întruneau de asemenea pe adoranții unui întreg trib. Nu există nici un indiciu referitor la existența unor sanctuare unional-tribale. Ritul de înmormîntare pare a fi fost la populațiile din epoca bronzului, la început, în general, cel al inhumației, de obicei în poziție chircită și în cimitire plane, adică fără movile (tumuli). Acest din urmă amănunt merită să fie subliniat cu oarecare insistență deoarece el este semnificativ din mai multe puncte de vedere. în adevăr, populația din perioada de tranziție numită a înmor- mîntărilor cu ocru roșu, care a participat în măsură importantă la formarea noilor grupări tribale în regiunile extracarpatice ale țării noastre, dar și a unora din interiorul arcului de munți, a folosit în ritualul său tipul de mormînt tumular; dispariția aproape totală a acestui obicei în epoca bronzului ne dez- văluie și ea asimilarea deplină a acestui element în noile sinteze tribale și culturale. Faptul este cu atît mai semnificativ, cu cît este posibil, și în unele cazuri probabil, ca unele grupuri ale populației înmormîntărilor cu ocru roșu să fi supraviețuit ca atare pe alocuri pînă la începutul epocii bronzului. La răsărit de aria culturală în care se înscrie țara noastră, în regiunile de stepă și de silvostepă dintre Volga și Prut, populațiile amintite își păstrează și de-a lungul epocii bronzului ritualul tumular — legat se pare mai mult de modul de viață păstorească. El este folosit în epoca bronzului și în nordul și centrul Europei fie continuu, fie episodic: se consideră chiar că grupul așa-numit danubian (în bazinul Dunării mijlocii și superioare și în cadrilaterul boemian) din bronzul mijlociu a jucat — cum va fi prilejul să se vadă mai tîrziu — un rol în desfășurarea istorică a evenimentelor din epoca bronzului din Europa centrală și chiar din regiunile noastre. 126 O serie de probleme avînd un răsunet deosebit în sfera interpretărilor privind concepțiile despre lume și viață și în cea a evenimentelor istorice, se pun în legătură cu practicarea ritului incinerației în epoca bronzului. Prima este aceea a semnificației acestui rit prin raport cu cel al inhumației. Distrugerea corpului celui mort prin ardere (și totodată de cele mai multe ori și a ofrandelor ce i se dădeau !), presupune desigur o altă viziune asupra raportului dintre învelișul material și « dublul », « umbra » mai mult sau mai puțin materială și ea, a ființei umane. Acest aspect al problemei trebuie reținut în cadrul discuției asupra acestui rit, în care opiniile pendulează între o interpretare pur utilitară (motive de igienă) și una spiritualistă (o nouă « religie », de caracter abstract- spiritual), în sensul că este vorba de o reprezentare mai abstractă asupra rapor- tului dintre cele două presupuse componente ale ființei umane. Un alt grup de probleme se ridică în legătură cu momentul și împrejurările în care acest rit apare și se răspîndește. Știm că în Europa el este folosit sporadic încă din neolitic — fără a se putea preciza deocamdată în ce regiune a lumii își are cea mai veche origine. în perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, incinerația s-a folosit sporadic și la noi în țară, după cum s-a dovedit prin descoperirea unui mormînt cu acest rit pe Măgura Tomii de la Cîrna, aparținînd culturii Coțofeni. în epoca bronzului, unele grupe culturale de la Dunărea mijlocie (în R. P. Ungară) îl folosesc ca rit principal, în forma depunerii resturilor arse în vase de lut (urne) îngropate în cimitire (« cîmpuri de urne »). La noi în țară, unde pînă în prezent nu s-au cercetat decît puține cimitire din această epocă, ritul de incinerație cu cîmpuri de urne este caracteristic pentru grupul Gîrla-Mare și pentru grupul Wietenberg din Transilvania. Observații mai precise s-au putut face în aria culturii Monteoru, al cărui rit general de înmormîntare era inhumația. Unele descoperiri inedite din valea superioară a Dîmboviței ne semnalează pentru cea mai veche fază a culturii Monteoru, ritul inhumației în cutii de piatră —- deci în concordanță cu ceea ce știm despre grupul Schneckenberg-Glina III, mai vechi. Pe de altă parte, la Sărata-Monteoru s-a descoperit din faza imediat următoare, un rug de ardere a cadavrelor (necercetat încă în întregime), dar fără a se cunoaște pînă astăzi de nicăieri vreun mormînt cu urnă din această fază. Ținînd seama de împrejurarea că spre sfîrșitul primei perioade a acestei culturi este documentat ritul inhumației (s-a dezgropat la Sărata-Monteoru un întreg cimitir din această fază) și că el este folosit și în continuare pînă la sfîrșitul acestei culturi (cu rezervele ce se vor face imediat), se poate presupune că rugul amintit reprezintă altceva (sacri- ficii?) și nu modul obișnuit de înmormîntare. Incinerația se întîlnește la Sărata-Monteoru, în condiții particulare, de-abia în ultima fază de existență a culturii respective, cu alte cuvinte spre sfîrșitul epocii bronzului propriu-zise. S-au descoperit anume în cimitirul de inhumație aparținînd fazei amintite de la Monteoru un număr restrîns de morminte de incinerație în urne (procentul lor față de cele de inhumație se situează în jurul 127 a 10%). Toate erau ale unor copii. Situația aceasta s-a confirmat și în cimitirul aceleiași faze a culturii Monteoru, de la Balintești, satul Cioinagi, r. Berești, și anume atît în ceea ce privește proporția dintre mormintele de inhumație și cele de incinerație, cît și în privința faptului că numai copiii erau înmormîn- tați în acest din urmă chip. Este îndreptățită așadar concluzia că în această regiune culturală, ritul incinerării pătrunde —• ca o practică nouă) ce se aplică deocamdată numai la copii, unde abaterea de la tradiția moștenită putea fi socotită mai puțin gravă — doar la sfîrșitul dezvoltării acestui grup. Se va vedea că grupa Noua, care urmează culturii Monteoru, continuă a păstra tradiția inhu- mației, cu izolate abateri către ritul incinerației. Pe de altă parte, așa după cum s-a arătat mai sus cu prilejul descrierii culturilor respective, raportul dintre folosirea celor două rituri principale de înmormîntare (inhumația și incinerația în urne), se arată a fi fost același ca la Monteoru și în culturile Verbicioara, Periam-Pecica și Otomani. Problema folosirii ritului incinerației în epoca bronzului prezintă o impor- tanță istorică deosebită, deoarece, după cum se va vedea, perioada următoare, a hallstattului timpuriu, este caracterizată în Europa prin mari mișcări de populații, în care rolul cel mai activ îl joacă triburi caracterizate, printre altele, tocmai prin ritul incinerației și prin cîmpurile de urne respective. încadrarea lingvistica a populațiilor din epoca bronzului Dezvoltarea istorică și r . 1^11 1. . ... . . nu se poate race desigur pe baza de documente directe, sfîrșitul epocii bronzului 0 deoarece nu ni s-au păstrat monumente locale de limbă din acea vreme. Totuși, cu ajutorul amănuntelor cunoscute ale dezvoltări istorice generale și al studiului comparat al limbilor din continentul eurasiatic, s-au putut formula unele ipoteze, care reprezintă un răspuns corespunzător stadiului actual al cercetărilor la o astfel de întrebare. Deplasările și restruc- turările de triburi, ca și transformările economice și culturale petrecute în perioada de tranziție de la neolitic la bronz au coincis în timp cu apariția primelor elemente de caracter indo-european în Grecia și Asia anterioară. Pe de altă parte, lingvistic și istoric-cultural s-a putut face plauzibilă ipoteza că desfacerea diferitelor ramuri ale grupului de limbi indo-europene s-a petrecut cam într-o vreme care ar corespunde cu cea menționată. în sfîrșit, local nu se cunosc mai tîrziu evenimente și împrejurări care să poată fi puse în legă- tură cu o transformare lingvistică de asemenea natură și proporții, în timp ce în epoca fierului — încă de la începutul ei prin cele ce se reflectă în poemul homeric Iliada (unde sînt amintiți tracii indo-europeni) — avem știri precise că în aceste regiuni locuiau populații de limbă indo-europeană. Este de aceea plauzibil să se admită că triburile din epoca bronzului de pe teri- toriul patriei noastre vorbeau deja în cea mai mare parte a lor o limbă indo- europeană, substratul anterior, neolitic, urmînd a fi atribuit altui grup lingvistic (pre-indo-european), de caracter fie «jafetitic » (caucazo-basc), fie mediteranean. 128 în ce măsură unele grupe neolitice de la noi au participat la însăși constituirea trunchiului lingvistic indo-european (care și el s-a format desigur istoricește, evolutiv, pe arii mai largi) — cum s-a presupus de unii învățați — este mai greu de stabilit în stadiul actual al cunoștințelor noastre. în ultima vreme, din ce în ce mai mulți cercetători înclină să admită că un rol important în răs- pîndirea graiurilor de tip indo-european l-au jucat triburile de păstori răsăriteni cu înmormîntări cu ocru roșu și cu ceramică decorată cu șnurul, a căror inter- venție a fost hotărîtoare și pe teritoriul patriei noastre în epoca de tranziție — așa cum s-a subliniat și aici, mai sus. Dacă există așadar temeiuri suficiente pentru a admite ipoteza că la trecerea spre epoca bronzului s-a făcut și la noi pasul hotărîtor către formarea și răspîn- direa graiurilor de tip indo-european, nu tot atît de îndreptățită apare ipoteza după care încă din acea vreme și pînă la sfîrșitul epocii bronzului, am putea vorbi despre o diferențiere care să permită denumirea de traci — sau în regiunile mai vestice de iliri — (grupele istorice ale indo-europenilor din aceste regiuni) pentru populațiile de pe teritoriul țării noastre. Este mai probabil că o astfel de diferențiere lingvistică specifică a intervenit mai tîrziu, în urma unor noi restra- tificări de triburi și a unor noi dezvoltări de ordin cultural general și lingvistic, care au intervenit după sfîrșitul epocii bronzului — după cum se va vedea, mai ales în prima perioadă a epocii fierului (hallstattul timpuriu). După cum s-a mai amintit, grupele culturale discutate în cele precedente pe baza informației arheologice existente, destul de inegale și în genere insuficiente, s-au format în general la începutul epocii bronzului, prin diferențierea fondului relativ unitar care luase naștere în perioada de tranziție de la neolitic la epoca bronzului și care prezenta, în fazele premergătoare cristalizării epocii bronzului, aspectele regionale de mare răspîndire geografică cunoscute de la răsărit spre apus sub numele de Horodiștea-Foltești (Gorodsk-Usatovo), Coțofeni și Baden. Această bază comună, ca și influențele venite în toate sectoarele din aceleași medii, cel estic și cel sudic, precum și complexele legături reciproce care au existat necontenit între diferitele arii, au determinat și caracterul înrudit, și în multe privințe asemănător, al tuturor grupelor ce s-au putut deosebi pe teritoriul țării noastre și în regiunile învecinate. A mai fost prilejul de asemenea în chip repetat să se arate, că toate culturile regionale despre care s-a vorbit s-au format aproximativ în aceeași vreme, chiar dacă pentru unele din ele nu putem încă preciza aspectul inițial sub care au apărut și nu putem afirma că au luat naștere absolut concomitent. Fapt ră- mîne că ele se dezvoltă în linii mari paralel și au fost — de asemenea în general — expuse la aceleași vicisitudini. Legătura istorică dintre ele se manifestă și prin aceea că toate grupele încep a se transforma mai repede, a intra oarecum într-o perioadă de neliniște, cam în aceeași vreme, pentru a dispărea, aparent brusc, de asemenea, cam în același timp. Formarea și dăinuirea lor se încadrează așadar într-un răstimp anumit, care din punct de vedere istoric reprezintă desigur o 9 — c. 1001 129 etapă bine conturată în desfășurarea generală a procesului istoric din aria carpato- dunăreană. încercarea de a descifra sensul istoric al formării, dăinuirii și dispariției grupelor culturale din epoca bronzului propriu-zisă, presupune și pe aceea de a le integra în dezvoltarea istorică generală a lumii mai largi din care ele se arată a fi făcut parte, cu care prilej vor trebui precizate — pe cît posibil — și principalele jaloane de cronologie absolută (adică în ani solari) ale existenței lor. S-a arătat aici, în partea referitoare la perioada de tranziție dintre epoca neolitică și cea de bronz, care au fost în mare — și atît cît ele pot fi deslușite în stadiul actual al cercetărilor — evenimentele istorice care au însoțit trecerea la epoca brom zului. Trebuie reamintit că ele se încadrează în fenomenul larg al răspîndirii populațiilor de limbă indo-europeană în Europa. Cristalizarea culturilor epocii de bronz s-a arătat a fi fost strîns legată de contactul, mai direct sau mai ocolit, cu spațiul sudic greco-egean și macedonean. S-a observat încă de mult că o serie întreagă de legături unesc grupele din epoca bronzului din spațiul nostru cu acel nivel cultural și cronologic din Grecia, care este cel mai bine reprezentat prin mormintele zise « regale » de la Micene. Data acestora este bine stabilită cam pe la mijlocul sec. al XVI-lea î.e.n. prin raportare la elemente din Creta, datate la rîndul lor cu ajutorul crono- logiei absolute egiptene (aceasta din urmă ea însăși fiind fixată pe cale astrono- mică). Trebuia precizat însă în care moment din dezvoltarea epocii bronzului din Europa centrală și sud-estică, se situează legăturile cu complexul de la Micene. S-a putut stabili, cu oarecare aproximație, că este vorba de începutul fazei mij- locii a bronzului nostru, astfel încît, prin apreciere, s-a presupus că faza tim- purie, inițială, a epocii bronzului din regiunile noastre a putut începe pe la 1700 î.e.n. în ultima vreme însă, pe baza identificării unor contacte mai strict delimi- tate cu epoca bronzului din Macedonia, există tendința de a se data primele începuturi ale epocii bronzului din regiunile mai apropiate de aria egeică (Periam- Pecica etc.) încă de pe la 1800 î.e.n. Cu aproximația de rigoare, am avea așadar un criteriu de cronologie abso- lută pentru cele mai vechi cristalizări ale vieții epocii bronzului în regiunile noastre, între circa 1800—1700 î.e.n. Ele ar sta astfel, cronologic dar și istoric, în legătură cu formarea, în Grecia, a culturii bronzului mijlociu (numită hella- dicul mijlociu) și ca atare cu etapele de formare a culturii miceniene, etape reflec- tînd transformările produse în aria egeană în urma infiltrării acolo a primelor populații de limbă greacă. Pentru a stabili, oricît de aproximativ, data la care culturile epocii bron- zului propriu-zise de la noi iau sfîrșit, este necesar în primul rînd a desluși, cu ajutorul documentelor arheologice, cum și în ce împrejurări s-a produs « dispa- riția » culturilor amintite. S-a văzut că pretutindeni, aceste culturi prezintă fiecare o fază tîrzie de multe ori nu destul de clar delimitată, dar care totuși arată peste tot o 130 dezvoltare cam în aceeași direcție. în ceramică, decorul format din caneluri și proeminențe începe a predomina, ornamentarea bogată, proprie mai înainte fiecărui grup în parte, se pierde treptat, torțile cu creastă sau cu un buton la partea superioară se răspîndesc tot mai mult și apoi asistăm la încetarea locuirii în așezările adesea îndelung folosite pînă atunci și la apariția, pe spații întinse, a unor culturi noi, anume grupul Noua din Transilvania și Moldova și un grup cam asemănător, care a început a se distinge de-abia în ultima vreme, în Muntenia și Oltenia. Paralel cu aceste transformări în ceramică, se observă și apariția unor tipuri noi de podoabe de bronz (ace, pandantive, brățări etc.) și totodată o grijă mai mare de apărare a așezărilor, precum și adoptarea mai timid sau mai hotărît a ritului de înmormîntare prin incinerare. Economia triburilor pare a se resimți și ea în sensul că păstoritul ia o dezvoltare din ce în ce mai mare. în așezările mai bine cercetate, de ex. la Sărata-Mon- teoru, se poate urmări cum în ultima fază a culturii respective se fortifică așezarea, apare incinerația și se dezvoltă în ceramică trăsăturile care duc către cultura Noua. Aceasta din urmă părăsește modul de așezare vechi și trece la o viață orientată mai mult spre păstorit, cu așezări de tipul « movilelor de cenușă » (cenușare, zolniki). S-a constatat însă, atît în stepa Jijiei la Corlăteni, r. Dorohoi, și Trușești, r. Trușești, cît și pe Prut, la Cavadinești, r. Berești, că la baza cenu- șarelor culturii Noua descoperite acolo, se găsește și un nivel inițial de locuire de caracter Costișa sau Monteoru tîrziu. De altfel, și la Poiana pe Șiret, după locuirea Monteoru (cu toate fazele) urmează și un nivel Noua. Aceste fapte, laolaltă cu transformările din înseși așezările vechi ale culturii Monteoru — men- ționate mai sus — arată că la baza noii culturi ce ia naștere stau elemente și de populație și de cultură materială ale etapei anterioare. Se schimbă așadar modul de viață — din cauze care rămîn să se precizeze. O evoluție asemănătoare pare a se fi petrecut și în Oltenia, unde la Orodel, r. Plenița, un aspect tîrziu, modificat deja în sensul general Noua, al culturii Verbicioara, s-a găsit într-o așezare de tipul cenușarului. Pentru Transilvania nu se poate constata pentru moment decît că acolo cultura Noua se dezvoltă pe baza culturii Wietenberg. S-a pus și se pune încă problema, care au fost cauzele care au determinat această evoluție și acest sfîrșit al culturilor epocii bronzului mijlociu din spațiul care ne interesează. O teorie mai veche, care vedea în aceste fenomene efectul unei migrații și al pătrunderii în spațiul nostru a populațiilor culturii lusaciene (Lausitz) din Europa nord-centrală, s-a dovedit a fi în contradicție cu faptele. O altă ipoteză, după care ar fi vorba de invazia purtătorilor culturii numite «tumulare» din epoca mijlocie a bronzului din Europa centrală, care ar fi răscolit triburile din bronzul mijlociu din spațiul de la răsărit de Dunărea mijlocie, nu pare a putea fi luată în considerație, mai ales din cauză că formele 9* 131 de cultură materială noi, presupuse a fi fost introduse aici de triburile « tumu- lare», iau naștere în însuși acest spațiu, în fazele mai tîrzii ale culturilor locale și sînt transmise de aici înspre Europa centrală. Nu există pe de altă parte indicii în sensul unei presiuni venite dinspre răsărit (din spațiul de la est de Prut) în vremea aceasta. Mai apropiată de adevăr pare să fie concepția mai nouă, după care toate transformările în discuție stau în legătură cu prelimi- nariile europene (continentale) ale așa-numitei migrații egeice, care în secolul al XlII-lea î.e.n. pustiește aria egeică și spațiul de răsărit al Mediteranei, pînă în Asia Mică, Siria, Palestina și Egipt. In Europa este vorba de mișcările triburilor purtătoare ale culturii numite «a cîmpurilor de urne » — înrudite numai cu cele lusaciene, dar for- mate mai la sud, în răsăritul Europei centrale probabil, pe căi încă nedeslușite. Evenimentele istorice, transformările culturale și migrațiile triburilor au fost, pe plan european, foarte complexe și nu sînt încă lămurite. Care a fost cauza, ce a pus triburile în mișcare —determinîndu-le tot- odată să treacă la o perioadă de continuă activitate războinică — nu se știe încă. Mai verosimilă pare în stadiul actual al cercetărilor ipoteza după care este vorba de un proces în esența lui intern, care a angajat — fiind poate grăbit și de factorii climatici — triburile din spațiul dintre Carpații Răsăriteni, cei Nordici, Dunărea mijlocie și Adriatica. In acest spațiu se poate urmări și naș- terea, din fondul epocii mijlocii a bronzului, prin perioade și culturi de tranziție diferite, a noilor culturi care vor caracteriza hallstattul timpuriu și vor fi răspîndite o dată cu roirea acelor triburi. Această roire războinică se desfășoară, datorită contracurentului născut în urma pătrunderii triburilor europene în Grecia și Italia, în condiții în care metalurgia bronzului —■ ajunsă la maxima ei dezvoltare — va ceda treptat în fața pătrunderii noii metalurgii, cea a fierului. In felul acesta, momentul cronologic în care se situează dispariția, prin transformare relativ rapidă, a culturilor epocii bronzului din spațiul nostru poate fi circumscris mai de aproape. Ținînd seama de împrejurarea că primele infiltrări în Grecia sînt semnalate pe la mijlocul secolului XIII î.e.n. și că ele aduc acolo deja forme de cultură materială specifice perioadei de tranziție dintre bronzul propriu-zis și hallstattul timpuriu, se poate admite că procesul care a inclus încetarea locuirii în așezările bronzului s-a petrecut cam în sec. XIV—XIII î.e.n. Perioada de dezvoltare relativ liniștită a triburilor de agricultori și crescători de vite primitivi din epoca bronzului a durat așadar, în spațiul țării noastre, circa 400 de ani. In acest răstimp metalurgia bronzului a pus bazele unei dezvoltări care, în perspectivă universal-istorică, a reprezentat primul pas decisiv pe calea care va duce în secolele și mileniile următoare la situarea Europei — și implicit și a spațiului ocupat de țara noastră — în fruntea dezvoltării social-economice și culturale a întregii lumi. 132 BIBLIOGRAFIE L Lucrări teoretice F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, E.S.P.L.P., București, 1957. II. Lucrări generale Andrieșescu, L, Asupra epocii de bronz în Romînia (extras din BCMI, 1915), București, 1916. Berciu, D., Arheologia preistorică a Olteniei, Craiova, 1939. Despre apariția și dezvoltarea patriarhatului pe teritoriul R.P.R., în SCIV, I, 2, 1950, p. 52-82. Daicoviciu, C., La Transylvanie dans Vantiquite, București, 1945. Nestor, L, Der Stand der Vorgeschichtsforschung in Rumănien, în 22, BerRQK, 1933. Pârvan, V., Qetica. O protoistorie a Daciei, București, 1926. Popescu, D., Die fruhe und mittlere Bronzezeit in Siebenbiirgen, București, 1944. Passek, T. S., CmoxHKa xoMapoecxou xyjibmypbi na cpedneM Rnecmpe, în KS, 75, 1959, p. 154—162. Sorokin, V. S., Hoebie apxeoAoeuuecxue daHHbie k eonpocy o paseumuu dpeeiieu ceMbu3 în SA 1959, 4, p. 10-18. III. Lucrări speciale 1. Pentru metalurgia aramei și a bronzului și pentru diferite categorii de obiecte de metal: Berciu, D., Cercetări și descoperiri arheologice în regiunea București, în Materiale, II, 1956, p. 491—562 (la p. 501—503, depozitul de la Schitul Pîngălești). Berciu, Ion, Depozitul de bronz de la Ighiel, în Apulum, I, 1939—1942, p. 24 — 38. Dumitrescu, Vladimir, Funde aus der zweiten Periode der Bronzezeit im Bezirk Arad, în Dacia, VII —VIII, 1937 — 1940, p. 127—131 (tezaurul de la Rovine). Rapiere en bronze de type mycenien, trouvee au sud-ouest de Bucarest, în Dacia, V-VI, 1935-1936, p. 169-173 (Sabia de la Roșiorii de Vede). Nestor, I., Die verzierten Streităxte mit Nackenscheibe aus Westrumanien, în Marburger Studien, Darmstadt, 1938, p. 178—192. Etude sur V exploitation prehistorique du cuivre en Roumanie. Le depot de barres- colliers de Deva, în Dacia, IX —X, 1941 — 1944, p. 165 — 181. Asupra începuturilor metalurgiei aramei și bronzului în R.P.R., în Studii și referate, voi. I, 1954, p. 41—61. Niculescu-Otin, C., Contribuțiuni la metalurgia antică a cuprului în țările locuite azi de Romîni, în Academia Romînă, Publicațiile fondului Vasile Adamachi, nr. XXXVIII, București, 1913. Popescu, Dorin, Depot de bronzes de Apa, în Dacia, VII —VIII, 1937 — 1940, p. 119—125. — Exploatarea și prelucrarea metalelor în Transilvania pînă la cotropirea romană, în SCIV, II, 2, 1951, p. 27-44. Prelucrarea aurului în Transilvania înainte de cucerirea romană, în Materiale, II, 1956, p. 196-250. Popescu, Dorin și Valeria, Asupra tezaurului de aur de la Ostrovul Mare, în SCIV, VI, 3-4, 1955, p. 865 — 881. 133 Zaharia, Eugenia, Die Lockenringe von Sărata-Monteoru und ihre typologischen und chronologischen Beziehungen, în Dacia, N.S., III (în curs de publicare). 2. Pentru încadrarea lingvistică: Devoto, Giacomo, Storia delle lingue romane e storia linguistica delta Romania, în Omagiu lui lorgu Iordan, București, 1958. Russu, I. L, Limba traco-dacilor, București, 1959. Georgiev, Vl., TpaKUUCKUHtn e3UK, Sofia, 1957. 3. Pentru cultura Glina III-Schneckenberg: Prox, Alfred, Die Schneckenbergkultur, Kronstadt, 1941. ¥ ¥ Bucureștii de altădată, București, 1959 (mormîntul de la București—Fundeni). 4. Pentru cultura ceramicii, «cu împunsături succesive»: Roska, Mârton, Az aeneolithikum kolozskorpădi L jellegu emlekei Erdelyben (Die aeneoli- tischen Funde von der Qattung Kolozskorpăd 1. in Erde'ly (Siebenbiirgen), în Kdzlemenyek, I, 1941, p. 44 — 99 cu hărțile de la p. 85, fig. 34 — 35, care sînt reproduse, cu modificări, și în Roska Mârton, Repertorium, p. 327 și 329. 5. Pentru cultura Monteoru: Dunăreanu-Vulpe, Ec., La necropole de Vage du bronz? de Poiana, în Dacia, V —VI, 1935 — 1936, p. 151-167. Nestor, I., Raport general asupra săpăturilor de la Sărata-Monteoru, în Raport asupra activi- tății științifice a Muzeului Național de Antichități în anii 1942 și 1943, București, 1944, p. 20-29. 6. Pentru cultura Verbicioara: Berciu, D., Probleme ridicate de săpăturile arheologice din Oltenia (1949—1951), în SCIV, V, 3-4, 1954, p. 343-360. 7. Pentru cultura Gîrla-Mare: Berciu, D., Catalogul Muzeului arheologic din Turnu Severin, în Materiale, I, 1953, p.589 —691. Berciu, D. și Comșa, Eugen, Săpăturile arheologice de la Balta Verde și Qogoșu (1949 și 1950), în Materiale, II, 1956, p. 251-489. Dumitrescu, Vl., Necropola de incinerație din epoca bronzului de la Cîrna, (în curs de publicare). Dumitrescu, Vladimir și Nicolăescu-Plopșor, C. S., Statuetele din epoca bronzului desco- perite in necropola de la Cîrna —Dolj, în Oltenia, IV, 1944. Garasanin Milutin, V., Neolithikum und Bronzezeit in Serbien und Makedonien, în 39. BerRQK, 1958, p. 1 — 130 (și pentru cultura Vatina). 8. Pentru cultura Periam-Pecica: Roska, Mârton, Asatds a Nagy-Sănczon, în DolgCluj, III, 1912, p. 1 — 58. Milojcic, Vladimir, Zur Frage der Chronologie der friihen und mittleren Bronzezeit in Ostun- garn, în Congres International des Sciences prehistoriques et protohistoriques. Actes de la IlI-e Session, Ziirich, 1950, Ziirich, 1953, p. 256 — 278. 134 9. Pentru cultura Otomani: Roska, Mârton, Cercetări la Cetățuia de la Otomani, în ACMIT, 1926—1928, Cluj, 1929, p. 192-205. Popescu, Dorin, Cercetări arheologice in Transilvania, în Materiale, II, 1956, p. 43 — 152. Hâjek, Ladislav, Zur relativen Chronologie des Aeneolithikums und der Bronzezeit in der Ostslovakei, comunicare (hectografiată) ținută la sesiunea din Nitra a Comisiei pentru eneolitic și epoca veche a bronzului, între 23— 27.IX. 1958 (pentru Barca). 10. Pentru cultura Wietenberg: Roska, Mârton, A kolozskorpădi II. jellegu kulturfacies kerdmiai emlekei Erdelyben (Die kera* mischen Reste der Kulturfazies Kolozskorpăd II), în Kdzlemenyek, IV, 1—2, Cluj, 1944, p. 22-42. Horedt, K., Die Wietenbergkultur, în Dacia, N. S., IV, (în curs de publicare). 11. Pentru cultura Noua: Horedt, K., Cercetările arheologice din regiunea HoghiZ'Ugra și Teiuș, în Materiale, I, 1953, p. 798-814. Petrescu-Dîmbovița, M., Contribuții la problema sfirșitului epocii bronzului și începuturile epocii fierului în Moldova, în SCIV, IV, 3 — 4, 1953, p. 443 — 486. Smirnova, G. I., TIoceACHue no3due6poH3oeo2o eeKa u pauneeo otceAesa eo3Ae c. MazaAa^ VepuoeuițKou oăAacmu, în KS, 70, 1957, p. 99—107. Meliukova, A. L, JJaMHnimiKU cku^cko2o epeMenu Aecocmenuoeo cpednezo JlodHecmpoebH, în MIA, 64, p. 5-102. 12. Antropologie: Necrasov, Olga și Cristescu, M., K usyueuuio aiimponoAoeuuecKux munoe pyMbiHCKoeo HeoAuma u HanaAa naAeoMemaAAUuecKoii onoxuy în SAntr, 1959, 2, p. 51 — 60. Necrasov, Olga, Considerații asupra populațiilor din vîrsta pietrei și de la începutul vîrstei metalelor de pe teritoriul R.P.R. în Omagiu acad. C. Daicoviciu, p. 415 — 429. Maxuviilian, C., Studiul antropologic, al craniilor de la Poiana (epoca bronzului), în Probleme de antropologie, voi. V (în curs de publicare). Necrasov, O. și Cristescu, M., Studiul antropologic al scheletelor descoperite în comuna Pir, aparținînd culturii Otomani, în An. St. Univ. Iași, V, 2, 1959 (în curs de publicare). Cristescu, M., Contribuție la studiul antropologic al unor schelete de la sfîrșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului în Moldova, în Anuarul Muzeului istoric al Moldovei, I (în curs de publicare). Russu, I. G., Șerban, M. și Farkaș, F., Date somatometrice asupra populației din strada Banatului (din epoca bronzului) în Revista de Morfologie normală și patologică, 1, 1958, p. 51-59. Rapoarte de săpături Monteoru: în SCIV, I, 1, 1950, p. 52-56; II, 1, 1951, p. 159-168; IV, 1-2, 1953, p. 69 —86; VI, 3 — 4, 1955, p. 497 — 506 (pentru cultura Monteoru). Poiana: în SCIV, II, 1, 1951, p. 181 — 185 ; III, 1952, p. 196 — 198 (pentru cultura Monteoru). Verbi.cioara: vezi lista rapoartelor șantierului la p. 89 (pentru cultura Verbi' cioara). 135 Cir na: în Materiale, III, 1957, p. 189 —200; V, 1959, p. 265 — 273 (pentru cultura Gîrla- Mare). Corlăteni: în SCIV, II, 1, 1951, p. 72 — 73; III, 1952, p. 89 — 93 (pentru cultura Noua). Trușești: în SCIV, III, 1952, p. 75-83; IV, 1-2, 1953, p. 23-27 și 29-37; V, 1-2, 1954, p. 17-27; VI, 1-2, 1955, p. 172; în Materiale, III, 1957, p. 203-215 (pentru cultura Noua). Larga Jijia: în SCIV, III, 1952, p. 52 — 55 (pentru cultura Noua). Andrieșeni: în Materiale, V, 1959, p. 329 — 336; VI, 1959, p. 121 —123 (pentru cultura Noua). Valea Lupului: în Materiale, III, 1957, p. 169 —171; VI, 1959, p. 208 (pentru cultura Noua). Nicoleni: în Materiale, VII (în curs de publicare), (pentru cultura Noua), Piatra Neamț: în Materiale, VI, 1959, p. 360 — 361 și 366 — 367 (pentru cultura Noua). Cavadinești: în Materiale, VI, 1959, p. 453 — 464 (pentru cultura Noua). CAPITOLUL III ETAPA MIJLOCIE A DESTRĂMĂRII ORÎNDUIRII COMUNEI PRIMITIVE. PRIMA EPOCĂ A FIERULUI Epoca fierului reprezintă a patra mare etapă a istoriei orînduirii comunei primitive. Ea cuprinde două perioade. Pentru prima se mai folosește în chip convențional și denumirea Hallstatt (după o localitate din Austria de sus), iar pentru a doua denumirea Latene (v. cap. V). Prima epocă a fierului se împarte într-o perioadă timpurie cuprinzînd două faze numite Hallstatt A și Hallstatt B, într-o perioadă mijlocie sau Hallstatt C și alta tîrzie denumită Hallstatt D. Ca durată, prima epocă a fierului de pe teritoriul Romîniei începe aproximativ pe la jumătatea sec. al XH-lea (1150) î.e.n. și ia sfîrșit în regiunile de la sud de Carpați și în Dobrogea pe la 450 î.e.n. Cronologia aceasta absolută a întregii epoci și a fiecărei perioade sau subperioade în parte se stabilește în raport cu momentul încheierii epocii bronzului și cel al începutului celei de-a doua epoci a fierului (Latene), precum și pe baza legăturilor cu culturile contemporane din zona mediteraneană (Grecia, Italia) și din Europa centrală și a importurilor de obiecte grecești; acestea din urmă pătrund, începînd cam de la sfîrșitul sec. VI î.e.n., din ce în ce mai intens spre interiorul teritoriilor triburilor locale. Epoca fierului este mai bogată în progrese decît toate celelalte epoci ale istoriei societății primitive. Se restrînge acum și mai mult spațiul geografic al comunei primitive. Grecia și apoi Italia trec pe treapta civilizației sclavagiste. Contactul dintre triburile rămase încă în orînduirea de comupă primitivă și centrele de civilizație mediteraneană și ale Orientului a constituit un factor important în accelerarea ritmului dezvoltării social-economice a acelor triburi. O dată cu răspîndirea folosirii fierului, la început sporadică, apoi concentrată în anumite centre sau zone geografice bogate în minereuri de fier, și mai ales după generalizarea metalurgiei fierului, s-a realizat un uriaș progres în dome- niul forțelor de producție. într-adevăr, după difuziunea metalurgiei fierului și asimilarea cunoștințelor tehnologice necesare, societatea omenească a intrat într-un ritm de dezvoltare necunoscut pînă atunci: «progresul era acum irezistibil, mai rar întrerupt și mai rapid », spune Engels h Aceasta se datora 1 F. Engels, Originea familiei, a proprietății private si a statului, E.S.P.L.P., București, 1957, p. 162. 137 avantajelor extraordinare pe care le oferea noua materie primă, largii răspîndiri a minereurilor de fier față de acelea de cupru și cositor, relațiilor mai strînse dintre triburi și cu statele sclavagiste, precum și nivelului mai înalt de viață și al cunoștințelor, la care se ridicaseră aproape toate comunitățile tribale care trecuseră prin epoca bronzului, cum fusese cazul și al acelora de pe teri- toriul patriei noastre. In dezvoltarea social-economică a triburilor și uniunilor de triburi se petrec restructurări adînci. Evoluția unora a fost mai rapidă, iar a altora mai înceată, dezvoltarea inegală accentuîndu-se pe la jumătatea mileniului I î.e.n. Centrele de cultură se deplasează. Ele nu coincid totdeauna cu cele cunoscute în epoca precedentă. Ariile culturale sînt mult mai vaste în comparație cu cele din epoca bronzului, corespunzînd noii trepte a dezvoltării istorice. însăși structura culturii materiale a primei epoci a fierului se modifică față de trecut, cu deosebire după ce fierul a început să înlocuiască bronzul în lucrarea uneltelor și armelor. Același fenomen se petrece și în suprastructura epocii. în epoca hallstattiană are loc procesul înlocuirii treptate, mai întîi a armelor și apoi a uneltelor de bronz cu cele de fier. Fierul dădea, într-adevăr, « unelte tari și tăioase, cărora nu le-a putut rezista nici o piatră și nici unul din metalele cunoscute », după cuvintele cu care sublinia F. Engels însemnătatea noului metal \ care a reușit să înlăture «tirania bronzului ». în domeniul agriculturii nu s-a întîmplat însă nimic esențial. Brăzdarul de fier rămîne încă nedocumentat în prima epocă a fierului. Nu este însă exclus ca triburile din Dobrogea și din regiunile învecinate de pe stînga Dunării să fi adoptat de la greci unelte și metode superioare pentru lucrarea pămîntului. Pe teritoriul Romîniei, abia a doua epocă a fierului reprezintă cu adevărat epoca brăzdarului și a toporului de fier. Aceasta nu înseamnă însă că progresul tehnologic realizat prin folosirea într-un ritm accelerat a fierului nu a transformat treptat și profund condițiile de trai ale societăților omenești din această vreme. Fierul era la început — așa precum fusese și bronzul —• rar și scump. El s-a răspîndit încet, dar de îndată ce oamenii și-au dat seama de avantajele noii materii arime, « cea mai însemnată din toate materiile prime care au jucat un rol revoluționar în istorie » 2, și au fost acumulate și difuzate suficiente cunoștințe tehnologice, folosirea fierului s-a efectuat într-un ritm extraordinar de rapid. Abia trecuseră aproximativ trei secole de la începutul difuziunii metalurgiei fierului din centrul său de origine (vezi mai jos) și aproape toată Europa intrase în plină epocă a fierului. Aceeași răspîndire, lentă la început, se constată și pe teritoriul Romîniei. O lungă perioadă cuprinsă aproximativ între 1150—-800 î.e.n. constituie o vreme de tranziție, în care se petrece pro- cesul de adoptare și de răspîndire a noii metalurgii. Doar în această perioadă timpurie se poate vorbi de un ritm scăzut al dezvoltării sociale, fiindcă îndată 1 F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, p. 162. 2 Ibidem. 138 după răspîndirea metalurgiei, triburile locale au pășit și ele pe calea acelui progres irezistibil, pe care îl sublinia F. Engels și care se desfășura într-un ritm mai rapid decît în toate celelalte epoci de pînă acum. Prezența primelor obiecte mărunte de fier este documentată pe teri- toriul țării noastre.prin urme de rugină de fier ce s-au descoperit pe unele obiecte de bronz din depozitele de la începutul primei epoci a fierului; în Banat s-a găsit o sabie de fier de tipul celor ce se lucrau obișnuit din bronz, iar în depozitul de la Hida (r. Jibou, reg. Cluj) s-a găsit un cuțit de fier cu mîner de bronz. Cu cît ne apropiem de începutul secolului al VUI-lea î.e.n. cu atît numărul obiectelor de fier sporește, dar, cu toate acestea, fierul nu a devenit înainte de 800 î.e.n. un produs local, bazat pe exploatarea sistematică a minereurilor de fier, nu numai pe teritoriul Romîniei, dar nici în Europa centrală. Această întîrziere era provocată de două împrejurări: a) greutățile tehnologice de obținere și folosire a fierului; b) intensificarea excepțională a metalurgiei bronzului care, astfel, putea face față cerințelor sporite în domeniul producției de arme și unelte ale unei societăți aflate atunci pe o înaltă treaptă de dezvoltare. Așa se explică faptul că perioada timpurie a primei epoci a fierului se caracterizează tocmai printr-o neobișnuită dezvoltare a metalurgiei bronzului, atît în restul Europei cît și pe teritoriul țării noastre. Prima epocă a fierului ni se înfățișează cu o sumă de trăsături proprii, deosebitoare față de epoca bronzului, nu numai prin metalurgia fierului, care a avut de luptat la început cu mari dificultăți. Se cerea, de pildă, nu numai stăpînirea tehnicii reducerii minereurilor de fier, dar și a unei tehnici noi de prelucrare a obiectelor de fier. Pe cînd bronzul se lucra prin turnare, fierul a fost folosit sub forma fierului brut, moale, prin ciocănite la cald. La început au fost imitate în fier forme de unelte și arme de bronz, apoi au fost create altele noi, mai ușor de redat în noul metal. Pentru a avea un fier utilizabil, era nevoie iarăși ca el să nu conțină decît numai un anumit procent de carbon (cel mult 0,5—-1%), ceea ce cerea cunoștințe tehnologice foarte înaintate. Originea și răspîndirea metalurgiei fierului în stadiul actual al cercetărilor, oamenii de știință au căzut în general de acord în a considera ca centru de ori- gine al metalurgiei fierului — hotărîtor pentru Europa — teritoriul cuprins între Marea Caspică și platoul anatolian și că hittiții din Asia Mică au fost aceia care au reușit să cunoască prima dată (încă din secolul al XlV-lea î.e.n.) metalurgia fierului, pe care ei au pus-o în principal în serviciul scopurilor lor militare. De aici și grija lor deosebită de a păstra secretul tehnologic — cum reiese și din corespondența regilor hittiți cu fara- onii egipteni. Puterea militară și politică a statului hittit s-a bazat tocmai pe avantajele noului metal. Negoțul cu fier devenise un monopol de stat. Abia după prăbușirea puterii hittite, pe la 1200 î.e.n. și numai în decurs de două secole, metalurgia fierului s-a difuzat de-a lungul Mediteranei. După alte două 139 sute de ani, triburile din Europa centrală și central-răsăriteană au început și ele să dezvolte o metalurgie proprie, folosind bogatele zăcăminte locale de minereuri de fier. In cadrul epocii fierului Europa va trece înaintea Orientului. Pe ce căi a putut pătrunde metalurgia fierului pe teritoriul Romîniei? Una dintre acestea este calea cimmeriană sau calea Caucazului și a stepelor nord-pontice. La sfîrșitul sec. al XlII-lea î.e.n. statul hittit este desființat, în urma atacurilor marii coaliții a triburilor și a uniunilor de triburi de pe coasta de vest a Asiei Mici, a celor din bazinul Mării Egee și a grecilor-ahei. Triburile de pe coasta de vest a Asiei Mici participante la « marea invazie egeică » au atacat în două rînduri și Egiptul. Izvoarele egiptene le numesc « popoarele mării » sau « oamenii mării ». în împrejurările create de dispariția puterii hittite, se petrec și alte evenimente cu caracter secundar, dar legate de difu- ziunea metalurgiei fierului în Balcani și pe teritoriul țării noastre. Atunci este arsă Troia cîntată de poemele homerice (arheologic Troia VII a, cum s-a sta- bilit prin săpăturile de după al doilea război mondial). Concomitent sau puțin mai tîrziu, din nord-vestul Balcanilor coboară spre Grecia dorienii, care găsesc acolo o cultură a fierului; începe înaintarea frigienilor din Balcani spre Asia Mică; în sec. IX—VIII î.e.n. statul Urartu, din podișul Armeniei și Transcaucazia, devine unul dintre puternicele state sclavagiste din antichitate; grupul de triburi de călăreți nomazi sau seminomazi, de pe litoralul nordic al Mării Negre, înrudite cu cele iraniene și cu cele tracice și cunoscute de greci sub denumirea de cimmerieni, iar de izvoarele asiriene sub cel de « gimirai » face repetate incursiuni în Transcaucazia (unde atacă la sfîrșitul sec. VIII î.e.n. statul Urartu) și în Asia Mică, distrugînd statul frigian (începutul sec. VII î.e.n.) și cucerind Lidia, pe la jumătatea sec. VII î.e.n., în unire cu trerii tracici, veniți din Balcani. Toate aceste triburi au asimilat o parte din moștenirea civilizației hittite și au contribuit la difuzarea metalurgiei fierului. Prin poziția geografică a teri- toriului lor și prin desele lor incursiuni în Asia Anterioară, cimmerienii au fost aceia care, peste Caucaz și stepele nord-pontice, au putut transmite spre Europa central-răsăriteană (în aria tracică) și centrală, cunoștințe tehnologice privind metalurgia fierului, și forme proprii de cultură materială înrudite cu cele din Caucaz (cultura Koban) sau din complexele din Anatolia și Iran. Prin filiera cimmeriană se poate explica prezența celor două topoare plate de fier cu « brațe » laterale descoperite în 1956 la Bîrlad. Exemplarele din Caucaz și de pe Niprul mijlociu jalonează pătrunderea unui asemenea tip de topor dinspre Anatolia centrală, unde hittiții turnau în bronz forme asemănătoare încă din sec. XIV- XIII î.e.n. Nu este lipsită de semnificație istorică împrejurarea că cele mai vechi topoare plate de fier de tipul celor din Caucaz, R.S.S. Ucraineană, R.P.R. și Europa centrală, apar în medii culturale de la sfîrșitul perioadei hallstattiene timpurii și începutul celei următoare, aproximativ prin sec. VIII î.e.n., adică în momentul cînd în aceste regiuni se trece definitiv la prima epocă a fierului, prin 140 inițierea exploatării minereurilor locale. Același moment este caracterizat în Europa central-răsăriteană prin apariția unor piese de harnașament, de bronz sau fier Fig. 25. — Unelte de bronz din perioada timpurie a primei epoci a fierului, descoperite în cea mai mare parte în depozite. 1, seceră cu cîrlig, de la Drajna de Jos; 2, seceră cu buton, de la Șpălnaca ; 3, seceră cu limbă de mîner, de la Tăuteu; 4, topor cu ari- pioare din Transilvania (proveniența necunoscută); 5, cîrlig mare, de la Șpălnaca; 6, topor cu gaură longitudinală (celt), de la Bîrsana (Maramureș); 7, topor cu aripioare formînd prag, loc de găsire necunoscut; 8, celt de la Miercurea-Ciucului; 9, vîrf de suliță, de la Drajna de Jos; 10, lamă de fierăstrău, de la Șpălnaca. (zăbale, psalii, aplice) care au puternice legături genetice cu cele similare din stepele nord-pontice și din cultura Koban, unde triburile cimmeriene de călăreți seminomazi dezvoltau o economie bazată pe creșterea cailor și a turmelor de 141 oi. Aceste piese se deosebesc prin forma lor de cele folosite de triburile locale în epoca bronzului și în perioada timpurie hallstattiană. Paralel cu incursiunile pe care le făceau în Asia Mică și în Asiria, sau și după încheierea acelora, au avut loc mișcări ale cimmerienilor spre vest și sud-vest, precum și peste terito- riul țării noastre. Foarte probabil că la această mișcare au participat și alte populații, în primul rînd tracii. In aceste împrejurări și în conexiune cu feno- menul difuziunii metalurgiei fierului, se răspîndeau pe o vastă arie geografică elementele de cultură amintite mai sus, ca și unele tezaure de obiecte de aur (Mihalkovo, Dalj, Fokoru precum și cele din Transilvania: Boarta, Firiteaz, Biia etc.), atribuite așa-numitului «cerc traco-cimmerian» sau «cimmero- agatirs ». Nu este vorba de o cultură compactă, ci de difuziunea unor elemente care nu exercită o mare înrîurire asupra dezvoltării populației locale, ele fiind relativ repede asimilate. Așadar, în lumina documentării actuale, «ipoteza cimmeriană», prin care se încerca în trecut a se explica « dispariția » culturilor bronzului de la noi, trebuie înțeleasă în legătură cu fenomenul difuziunii metalurgiei fierului și a unor elemente de cultură materială de la sfîrșitul perioadei timpurii a fierului și din cursul celei următoare, dîndu-i-se așadar un nou conținut. In cadrul evenimentelor semnalate mai sus s-a produs probabil și ascunderea unor depo- zite de bronz din sec. al VH-lea î.e.n. Nu mai poate fi valabilă azi, pentru regiunile noastre, nici «ipoteza lusa- ciană » (cultura « cîmpurilor de urne »), după care formarea culturilor fierului de la răsărit de Dunărea de mijloc s-ar fi datorat pătrunderii și aici, în perioada finală a epocii bronzului și în primele perioade ale primei epoci a fierului, a purtă- torilor culturii caracterizate prin ritul de incinerație în vaste cîmpuri de urne (v. mai sus, cap. II). Dar un ecou indirect, ca și acela provocat de evenimentele ce au dus la distrugerea cetăților miceniene, a Troiei și a statului hittit, ar putea să fi provocat ascunderea și pe teritoriul țării noastre a unor depozite-turnătorii din sec. XII—XI î.e.n. Procesul de difuziune a metalurgiei fierului și de fructificare a fondului local din Europa centrală și central-răsăriteană, deci implicit și de pe teri- toriul țării noastre, era grăbit de curentul mediteranean, care începuse să pătrundă mai de mult spre regiunile amintite, pe trei căi diferite, întîlnin- du-se apoi cu cel răsăritean: a) calea elenică, b) calea nord-vest-balcanică și c) calea italică. Prin adoptarea metalurgiei fierului și asimilarea unor elemente ale orîn- duirii statale de tip oriental, Grecia intra pe la începutul mileniului I î.e.n. într-o nouă etapă a dezvoltării sale istorice. Noul metal era cunoscut în Grecia înainte de pătrunderea dorienilor. Prin contactul devenit din ce în ce mai strîns, cu pri- lejul colonizărilor, cu populațiile locale, lumea grecească a jucat un rol pozitiv atît în difuziunea metalurgiei fierului în tot bazinul Mediteranei, cît și în procesul de descompunere a relațiilor de comună primitivă din interiorul triburilor cu 142 care grecii veneau în contact, cum s-a întîmplat destul de timpuriu și pe Țărmul vestic și nord-vestic al Mării Negre. Pe de altă parte, prin mijlocirea dorienilor se realiza, prin vestul Balcanilor, legătura între Asia Anterioară și Europa centrală și est-centrală. Aceleași legături se stabileau prin intermediul fenicienilor, tirsenilor-etrusci și apoi al grecilor, cu bazinul central și occidental ăl Mediteranei, iar prin Italia centrală și nordică, peste Alpi, cunoștințele tehnologice legate de folosirea fierului și elemente de civilizație se difuzau spre centrul Europei. Direct sau indirect, teritoriul țării noastre a fost integrat la începutul epocii fierului, în procesul general al difuziunii noii metalurgii, al formării noilor culturi și al unei restructurări în interiorul comunităților tribale. Alături de procesul autohton al dezvoltării acestor triburi, s-a adăugat și de data aceasta înrîurirea activă a zonei mediteraneene. După cum se vede, cercetările mai noi au infirmat și concepția lui V. Pârvan, după care începuturile îndepărtate ale primei epoci a fierului s-ar fi datorat în țara noastră unui curent « occidental », venit în ultimă instanță din Italia și care ar fi integrat aceste regiuni într-o presupusă arie cultu- rală apuseană. Trecerea la epoca fierului nu a însemnat numai adop- Caracteristicile generale tarea folosirii fierului, care a determinat, de sigur, o ale epocii fierului pe , . . w .. ... . , teritoriul R P R creștere a productivității muncii și a creat premisele unor relații sociale mai evoluate, ci etapa cea nouă a mai avut și alte caracteristici în afară de cele subliniate mai sus. In economie se constată, la începutul epocii fierului, o puternică orientare spre păstorit, care a dus și la o intensificare a exploatării sării, de care se lega de asemenea și o activitate de schimb. Economia păstorească predomină în toate complexele culturale cu caracter de tranziție. Agricultura cade din nou în această vreme pe plan secundar, dar ea își va redobîndi — pe regiuni — primul loc, după ce se vor inventa unelte agricole noi și cînd în interiorul aristocrației tribale îmbo- gățite de pe urma turmelor de vite și a activității sporite a atelierelor și turnă- toriilor de bronz, se va fi petrecut o restructurare. Se petrec din nou frecvente deplasări ale grupurilor tribale, așa cum se întîmplase și în perioada de tranziție de la neolitic la epoca bronzului. Orientarea aproape generală în Europa răsăriteană și centrală către ramura păstorească a producției materiale, precum și abandonarea unor așezări și terenuri folosite pînă atunci pentru agricultură au fost provocate și de înrăutățirea climei, așa cum au dovedit-o studiile asupra climei epocii respective. Caracterul predominant păstoresc al economiei din perioada timpurie a primei epoci a fierului se reflectă și în suprastructură. Așa-numita «turmă » (un mare număr de figurine zoomorfe de lut ars), descoperită la Lechința de Mureș, este o dovadă în această privință. Dacă în epoca bronzului calul fusese folosit în special ca animal de tracțiune, în principal la carele de luptă, în schimb în 143 prima epocă a fierului, cu deosebire după 800 î.e.n., calul devine cu predilecție animal de călărie. Numeroasele piese de harnașament, zăbale, psalii, opritori, Fig. 26. — Vase de lut ars, caracteristice pentru diferite culturi de la sfîrșitul epocii bronzului și din prima perioadă a epocii fierului. 1, Trușești (cultura Noua); 2, raionul Mediaș (cultura Noua); 3, Lechința de Mureș (Hallstatt timpuriu); 4, Mediaș (Hallstatt timpuriu); 5, Verbița (cultura Basarabi); 6, Ferigile (Hallstatt tîrziu). cît și înmormîntările de cai alături de luptător dovedesc cu prisosință că și pe teritoriul țării noastre se petrecuse același fenomen, ca și în restul Europei răsă* ritene, centrale și sud-estice. 144 Spre sfîrșitul epocii bronzului — așa cum s-a arătat în capitolul prece- dent— multe dintre înfloritoarele așezări (ca și cimitirele din vecinătatea lor) sînt părăsite complet. Pe alocuri, ca în valea Dunării oltene, de pildă, ele sînt acoperite de dune. In alte părți, urme arheologice sporadice documentează totuși o conti- nuitate în locuirea vechilor așezări. In unele regiuni —ca în Moldova și Oltenia — se răspîndește un nou tip de așezare, sălașe prezentînd astăzi forma unor movile mărunte, grupate cîte 2—5 la un loc, care se mai cunosc și sub denu- mirea de « cenușare ». Sărăcia documentării și lipsa unor studii de amănunt au dus pe vremuri la formularea ipotezei unei dispariții totale a culturilor epocii bronzului și a pătrunderii dinafară a unor triburi care ar fi. adus cultura fierului. O analiză mai profundă dovedește însă că nu a existat nici o cezură în continuitatea de viață și de cultură de la epoca bronzului la epoca fierului. Documentarea cea mai concludentă în această privință ne-o oferă excep- ționala bogăție a obiectelor de bronz, care arată că metalurgia bronzului din Transilvania, ca de altfel și din restul ariei carpato-dunărene, a atins apogeul său tocmai în cele trei secole și mai bine care au precedat cristalizarea definitivă a culturii primei epoci a fierului din sec. VIII î.e.n. In atelierele și turnătoriile locale au continuat să fie lucrate în general aceleași tipuri de unelte, arme și podoabe, de data aceasta mai evoluate decît cele prece- dente. S-au adăugat, de sigur, și forme noi (căldărușe cu două torți mobile și cești cu o toartă, făcute din tablă de bronz, unele forme de seceri etc.). Toporul cu gaură de înmănușare longitudinală (cehul) se răspîndește foarte mult. Pe de altă parte, o altă serie de elemente de cultură materială, documen- tează deopotrivă o derivare a manifestărilor primei epoci a fierului din acelea ale epocii bronzului. In unele complexe culturale din perioada mijlocie a primei epoci a fierului, ca la Stoicani, de pildă, comunitățile continuă încă să-și inhumeze morții în poziție chircită după ritualul practicat în epoca bronzului. In epoca de care ne ocupăm, democrația militară atinge o Organizare sociala; treaptă mai dezvoltată a organizării sale. O activitaterăzboi- diferențierea dintre . w i rw . A . .1 . ..... mea se destașurase și m etapa mai timpurie a democra- traci și iliri Y v ției militare din epoca bronzului. Sabia și toporul de luptă căpătaseră cea mai largă răspîndire în perioada finală a epocii bronzului și în perioada de tranziție spre aceea a fierului. După adoptarea metalurgiei fierului, războaiele de jaf și îmbogățire se intensifică. « Războiul și organizarea războiului au devenit acum funcțiuni regulate ale vieții poporului », spune F. Engels h Necesitatea purtării războiului, cît și aceea a apărării teritoriului unional-tribal (numeroase așezări sînt acum întărite cu șanț sau val, ca cele de la Mediaș, Teleac 1 F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, p. 164. 10 — c. 1001 145 r. Alba etc.) cereau nu numai o bună organizare, dar și arme multe și eficace. Această ultimă necesitate a constituit — cel puțin la început — unul din factorii hotărîtori ai adoptării metalurgiei fierului. Noul metal dădea sabia, pumnalul și lancea, mai ieftine și mai ușor de procurat în cantități mari. Numărul mare al armelor descoperite în necropola tumulară (cu movile) de luptători de la Balta Verde, în valea Dunării, la sud-est de Turnu Severin, este o dovadă a intensificării războaielor tribale, ca fenomen caracteristic al epocii mijlocii hallstattiene. în această etapă se ridică numeroase cetăți de pămînt, întărite cu șanțuri și valuri de pămînt, acestea avînd uneori în interiorul lor ziduri de piatră, ca, de pildă cetatea de la Verbicioara (r. Plenița, reg. Craiova). Aristocrația militară se desprinde din ce în ce mai mult de masa tribală. Reprezentanții păturii militarilor sînt îngropați în unele cimitire deosebite de cimitirul restului populației, cum este cazul necropolei tumulare de la Balta Verde. Armele de fier (lănci, pumnale, săbii, vîrfuri de săgeată etc.) sînt procu- rate pe calea schimburilor intertribale din centrele metalurgice învecinate, ca și majoritatea podoabelor de bronz și de fier. Comunitățile tribale de pe teritoriul țării noastre aduceau armele și podoabele de care aveau nevoie, din centrele ilirice nord-vest-balcanice, care au avut o activitate excepțional de puternică și îndelungată. De aceea, în cultura hallstattiană de pe o parte a teritoriului Romîniei, cît și în aceea din Europa centrală și din Italia de est predomină pentru multă vreme formele de cultură materială ilirice. De fapt, toată cultura denu- mită Hallstatt în Europa centrală este ilirică. în masa tribală locală se observă o dezvoltare inegală. Unele comunități hallstattiene sînt orientate mai puternic către războaie, avînd arme numeroase și foarte probabil o organizare corespunzătoare. Așa ni se înfățișează spre sfîrșitul primei jumătăți a mileniului I î.e.n. și la începutul celei următoare, triburile din Oltenia, Banat și Transilvania, și, într-o oarecare măsură și cele din zona subcar- patică. Unele grupuri tribale mai avansate ajung să stăpînească spații mai întinse. Altele — sciții ■— pătrund dinafară, în răstimpuri diferite și pe intervale mai mult sau mai puțin lungi, peste populația locală, grăbind, pe plan economic și social, procesul de descompunere a comunei primitive. Organizația gentilico-patriarhală nu atinsese formele sale ultime în epoca bronzului. Ea continuă să se dezvolte în același ritm încetinit și în condițiile inten- sificării metalurgiei bronzului și răspîndirii lente și inegale a fierului, ca apoi, — după difuziunea metalurgiei fierului și cristalizarea definitivă a formelor de viață social-economice proprii primei epoci a fierului — să intre într-un nou ritm, mai viu decît pînă atunci. în prima epocă a fierului se definitivează diferențierea lingvistică și etnică și se delimitează ariile de locuire a celor două grupuri indo-europene: tracii și ilirii. în domeniul culturii^ materiale1 se constată o puternică întrepătrundere între aceste două comunități etnice în părțile de sud-vest ale țării noastre și, într-o măsură mai mică, în cele de vest. Iradieri de elemente de cultură « ilirică » 146 se întîlnesc însă și în răsăritul Romîniei. Fenomenul acesta stă în legătură cu caracterul predominant iliric al culturii hallstattiene central-europene și balcanice, sprijinită pe centre metalurgice însemnate, ca cele din nord-vestul Peninsulei Balcanice și din Europa centrală. Deși multe dintre elementele de cultură mate- rială din Oltenia datînd din perioada mijlocie și tîrzie hallstattiană au o factură ilirică, totuși, ținînd seama și de alte elemente (ca de ex. ceramica), de împreju- rările locale și de răspîndirea excepțional de largă a elementelor culturale ilirice, despre care s-a vorbit mai sus, se poate spune că din punct de vedere etnic cultura primei epoci a fierului de pe teritoriul patriei noastre este o cultură tracică. De sigur că nu pot fi trecute cu vederea întrepătrunderile etno-culturale traco- ilirice. După unii cercetători, ar fi existat pe valea Dunării oltene enclave ilirice x. în perioada aceasta se formează definitiv triburile tracice istorice și se accentuează, cu cît ne apropiem de mijlocul mileniului I î.e.n., delimitarea ramu- rilor nord- și sud-tracice. Documentarea arheologică din ultimii ani dovedește că linia Dunării nu a format o graniță despărțitoare între cele două ramuri și că toată zona de șes din Oltenia, Muntenia și Moldova de sud s-a integrat de pe la jumătatea mile- niului I î.e.n. în unitatea sud-tracică, de care rămîne strîns legată din punct de vedere cultural și istoric, pînă la definitiva cristalizare a culturii geto-dace Latene. înainte de a se fi constituit trăsăturile caracteristice ale Perioada timpurie a prfmei epoci a fierului, triburile de pe teritoriul patriei Hallstattului v. A r v noastre au trăit in forme de viata sociala și economica (fazele A și B) a * moștenite în parte din epoca bronzului, iar în parte anun- țînd o epocă nouă. Perioada de tranziție reprezintă o vreme în care elementele vechi se mențin la un loc cu altele noi, care se vor dezvolta ulterior. în stadiul actual al documentării, două sînt manifestările care reprezintă în chip mai izbi- tor — dar nu singurele —• legătura genetică între trecut și prima epocă a fierului propriu-zisă (Hallstatt C): a) depozitele și turnătoriile care caracterizează mai ales perioada hallstattiană timpurie; b) culturile din Hallstattul timpuriu (AșiB). Depozite și turnătorii. Metalurgia bronzului a atins cea mai mare dezvoltare în Transilvania la sfîrșitul epocii bronzului și începutul Hallstattului, datorită, în primul rînd bogăției în zăcăminte de cupru din această regiune, precum și legăturilor de schimb. Această dezvoltare se reflectă în numeroasele descoperiri de depozite și obiecte izolate de bronz, acestea din urmă putînd și ele să provină tot din depozite. Dintre aceste descoperiri prezintă importanță depo- zitele de la Uriul (r. Beclean), Domănești (r. Cărei), Tăuteu (r. Marghita), Guruslău (r. Zalău), Moigrad (r. Zalău), Suseni (r. Reghin), Fizeșul Gherlei (r. Gherla) și Sîngeorgiul de Pădure (r. Sîngeorgiul de Pădure), precum și marile depozite-turnătorii de la Uioara de Sus (înglobat orașului Ocna Mureșului), care cîntărește peste o tonă, Șpălnaca (r. Aiud), Gușterița (înglobat 1 V. Pârvan, în Dacia, I, 1924, p. 35 — 50. Părerile lui Pârvan au fost adoptate și de alți cercetători romîni. 10* 147 orașului Sibiu), Moigrad (r. Zalău) și Dipșa (r. Bistrița). în inventarul acestora se găsesc adeseori mai multe mii de obiecte de bronz întregi, alături de numeroase turte de bronz și de obiecte rupte, destinate a fi retopite. Fig. 27.— Sabie de bronz, pentru împuns și lovit, cu mîner de bronz terminat în formă de cupă; Hallstatt timpuriu; des- coperită la Cobor (r. Făgăraș). Pe baza studiului unor tipuri caracteristice de obiecte de bronz din inventarul depozitelor și turnătoriilor din Transilvania, s-au stabilit mai multe serii succesive de depozite de bronzuri, dintre care, deocamdată, sînt mai bine cunoscute seriile denumite Uriul-Domănești, Uioara-Șpăl- naca, Moigrad-Tăuteu și Fizeșul Gherlei-Sîn- georgiu de Pădure. Prima din aceste serii, Uriul- Domănești, datată la sfîrșitul epocii bronzului (sec. al XlII-lea î.e.n.) se caracterizează prin anumite tipuri de unelte (seceri cu buton pentru fixat în coadă, topoare cu gaura de înmănușare longitu- dinală (celturi), arme (topoare de luptă) și obiecte de podoabă (brățări și ace), care sînt în strînsă legătură cu tipurile corespunzătoare din NE Unga- riei, SE Slovaciei și Ucraina transcarpatică. în le- gătură cu descoperirile de bronzuri din această serie stau unele unelte, arme și obiecte de podoabă din seria următoare, din prima fază a Hallstattului timpuriu (sec. XII —XI î.e.n.), căreia îi aparțin marile turnătorii de la Uioara, Șpălnaca și Guș- terița, caracterizate prin asocierea de obiecte vechi de la sfîrșitul epocii bronzului cu altele mai noi, de la începutul Hallstattului. După această serie, din prima fază a Hallstattului timpuriu (Halls- tatt A), este cunoscută o altă serie din sec. al X-lea î.e.n. (Hallstatt B) și denumită Moigrad-Tăuteu. Această serie se caracterizează îndeosebi prin for- me mai evoluate ale toporului cu gaură de înmă- nușare longitudinală, seceri cu cîrlig, cazane, cești, polonice, săbii, fibule plurispiralice, ace etc. în fine, în evoluția descoperirilor de bron- zuri din Hallstattul timpuriu din Transilvania s-a mai determinat și seria Fizeșul Gherlei-Sîngeorgiul de Pădure, datată în sec. IX —VIII î.e.n., și cu- noscută deocamdată prin cîteva depozite și unele descoperiri întîmplătoare. Unele din tipurile de obiecte de bronz din aceste serii se întîlnesc și în spațiul dintre Carpați, Dunărea inferioară și Prut, unde metalurgia bron- zului a fost răspîndită mult mai puțin în perioada hallstattiană timpurie, și în mod inegal, cu toate că în Oltenia existau zăcăminte de cupru. Dintre depozitele de bronz din acest spațiu, cel mai important este acela de la Drajna de Jos (r. Telea- jen), compus din peste 240 obiecte de bronz, dintre care 199 seceri. în regiunea de la sud și est de 148 Carpați nu au fost descoperite turte de bronz. Totuși, prezența tiparelor de turnat în desco- peririle de la Logrești-Birnici (r. Gilort), Plenița (r. Plenița), Almăju (r. Craiova) și Holboca (r. Iași), ne indică o activitate metalurgică de atelier și în aceste regiuni ale țării noastre, în general se constată un aflux de obiecte de bronz, al căror tip este de origine tran- silvane-ungară și central europeană, ajunse aici prin schimburile intertribale sau fiind produse uneori și de atelierele locale. în schimb, obiectele de bronz de origine răsăriteană sînt mai puțin numeroase în regiunea extracarpatică. Prezența lor aici se explică prin legăturile de schimb cu triburile din sudul R. S. S. Ucrainene și regiunea subcarpatică a R.S.S. Ucrainene. Seriile de depozite și depozite-turnătorii de la sfîrșitul epocii bronzului și din perioada hallstattiană timpurie de pe teritoriul țării noastre prezintă unele aspecte de caracter regional, în funcție de particularitățile atelierelor locale și de legăturile de schimb cu triburile vecine sau chiar mai îndepărtate. Inventarul bogat și variat al numeroaselor depozite și al depozitelor- turnătorii din Transilvania ne dovedește că s-a dezvoltat aici o producție de obiecte de bronz dintre cele mai importante din estul Europei centrale. Această mare dezvoltare a metalurgiei bronzului din Transilvania a fost probabil în legătură și cu o perfecționare a tehnicii de minerit, care a permis să se extragă cantități mai mari de cupru. Datorită acestui fapt, bronzul a căpătat o largă întrebuințare în producție, fiind folosit nu numai pentru unelte, inclusiv pentru agri- cultură, arme, piese de harnașament și obiecte de podoabă, ci și pentru diferite forme de vase și alte obiecte. Prezența centrelor metalurgice în anumite regiuni, cît și intensificarea exploatării minereurilor de cupru locale trebuie puse în legătură și cu exploatarea sării. Desigur că o activitate metalurgică atît de intensă presupune o specializare a acestui meșteșug, care începe să se despartă acum într-o formă primitivă de agricultură, produeîndu-se cu ajutorul unor mijloace tehnice perfecționate obiecte în serie, dintre care unele erau destinate schimbului. Unii dintre meșteșugari, și probabil și unii mineri, se deplasau dincolo de granițele triburilor cărora le aparțineau, lucrînd pentru comunitățile care aveau nevoie de ei și la care puteau să-și desfacă produsele lor. în depozitele de bronzuri de la sfîrșitul epocii bronzului și începutul Hallstattului se reflectă într-o oarecare măsură procesul de diferențiere social-economică din cadrul socie- tății gentilice patriarhale și ideologia societății respective. Depozitele mai bogate și turnătoriile cu numeroase unelte, arme și obiecte de podoabă, au aparținut probabil marilor familii patriar- hale, ai căror șefi aveau o poziție socială privilegiată, indicată atît prin îmbrăcămintea devenită mai decorativă, prin aplicarea unor piese de bronz, cît și uneori prin anumite semne distinctive de bronz. O serie de obiecte de bronz stau în legătură cu cultul soarelui (de ex. carul de cult de lîngă Orăștie). Ciocnirile cu triburile vecine, provocate de diferențierile de avere, devin frecvente, deosebindu-se din ce în ce mai evident o pătură de războinici înstărită și mai bine înarmată. Este probabil că atît aceste ciocniri cît și eventual marile frămîntări de la vest de teritoriul nostru, au provocat îngroparea numeroaselor depozite și turnătorii. ★ Documentarea actuală îngăduie să sesizăm firul dezvoltării organice, autoh- tone, de la epoca bronzului la cea a fierului, nu numai în Moldova și Transilvania, unde a fost răspîndită în mod cert cultura Noua, ci și în restul teritoriului țării noastre, care, așa cum s-a arătat mai sus, a fost acoperită, deși inegal, în toată perioada de formare a culturilor fierului, de produsele atelierelor metalurgice locale. Deși căile pe care s-a desfășurat acest proces nu pot fi încă urmărite în prezent în toate amănuntele lor, totuși descoperirile de pe aproape întreaga întindere a teritoriului Romîniei ne pun în fața unor manifestări, de data aceasta specific hallstattiene timpurii, a căror verigă imediat precedentă nu a fost însă 149 Fig. 28. — Unelte, arme și podoabe din bronz și fier, din prima epocă a fierului, 1, 2, 5, 8, 11, fibule de bronz, aplică și psalie de bronz folosite la harnașamentul calului și un vîrf de lance de fier, din mormintele de la Balta Verde; 9, fibulă de bronz dintr-un mormînt de la Gogoșu; 3, 4, 6 —7, 10, topor plat, sabie cu un tăiuș, topoare de luptă și zăbală toate de fier, din mormintele de la Ferigile. 150 totdeauna sesizată arheologic, deși firul continuității cu fondul local nu poate fi pus la îndoială. Este vorba de așezări și morminte cu o ceramică neagră sau castanie, puternic lustruită în aceleași culori și ornamentată cu caneluri paralele, așezate orizontal, oblic sau în ghirlande, care acoperă corpul vaselor sau înconjură proe- minențele lor. Cea mai frecventă formă de vas este urna bitronconică (« villa- noviană ») -1, ca cea de la Pecica, în apropiere de Arad, în care s-a găsit un depozit de obiecte de bronz, precum și alte exemplare din Oltenia, Muntenia și Transilvania. Aspectul acesta timpuriu al culturii primei epoci a fierului, caracterizat prin ceramica neagră sau brună lustruită, canelată și fațetată, de factură est-euro- peană, precum și prin așezări-sălașe sau așezări mai întinse și prin morminte de incinerație în urnă, este datat atît prin depozitul de la Pecica, amintit mai sus, cît și prin tipul de fibulă de bronz cu corpul în formă de arcuș de vioară (tip Peschiera 2), descoperit întîmplător la Jupa în Banat și la Orlea în Oltenia, a cărui datare în zona periferică de la nord de Dunăre poate fi coborîtă pînă către secolul al Xl-lea î.e.n., mai ales că și în Grecia se mai întîlnește încă în tot secolul al Xl-lea î.e.n., întocmai ca și în Austria și R. S. Cehoslovacă. In general, acest complex cultural poate fi plasat în prima parte a Hall- stattului timpuriu și corespunde culturii Gâva din R. P. Ungară. Din aceeași perioadă datează și cimitirul hallstattian cu urne funerare, descoperit la Balta Verde, cu forme ceramice mai evoluate decît seria Pecica. Această etapă este urmată de o alta, tot cu ceramică neagră și castanie, canelată foarte fin, care a fost descoperită în mai multe localități din Transilvania, Banat și Oltenia. Din punct de vedere cronologic, noua etapă datează din perioada Hallstatt B și se caracterizează prin aceleași forme de viață ca și etapa anterioară. In Ungaria și Iugoslavia îi corespunde cultura Vâl-Dalj și în Slovacia cultura Podoli. Trecerea spre acest nou aspect se realizează în Oltenia prin complexul numit Vîrtop (r. Plenița, reg. Craiova), care se dezvoltă pe fondul indigen anterior. El este docu- mentat prin așezări cu straturi de cultură conținînd multă cenușă, de unde și denumirea de « cenușare » (« zolniki ») și prin morminte de incinerație în tumuli cu sau fără înveliș de piatră. Tradițiile fondului cultural mai vechi dăinuie pînă către sfîrșitul perioadei hallstattiene timpurii și începutul celei următoare. Aceasta se vede nu numai în manifestările culturii materiale, în special în ceramică, dar oarecum și în ritul funerar. Perioada hallstattiană timpurie se încheie în pragul sec. VIII î.e.n. Tran- ziția către perioada următoare o fac unele morminte de incinerație descoperite la Balta Verde în 1956, în care urnele sînt depuse în gropi în formă de puț, amin- tind astfel pe cele etrusce din Italia din prima jumătate a sec. VIII î.e.n. Un 1 După numele unui cartier al orașului Bologna din Italia de nord (Villanova). 2 După localitatea Peschiera, din Italia de nord. 151 mormînt asemănător cu cele din Oltenia a mai fost descoperit la Blejești, r. Videle, reg. București. Ceramica aparține tot grupei canelate. Perioada mijlocie a Hallstattului (faza C) în Europa centrală și est-centrală se constituie acum definitiv cultura primei epoci a fierului și se practică local extragerea și prelucrarea acestui metal. Perioada de folosire sporadică a fierului s-a încheiat și se trece acum la exploatarea mine- reurilor de fier locale, pentru care nu avem însă, deocamdată, pe teritoriul patriei noastre nici o dovadă directă. Din punct de vedere cronologic, epoca aceasta este cuprinsă între anii circa 800—550 î.e.n. în partea mai veche a acestei perioade se constată o grupă culturală locală, răspîndită pe o mare întindere a țării noastre, grupă care a fost denumită Basarabi, după localitatea cu același nume din valea Dunării oltene (r. Calafat). Descoperirile de la Balta Verde și cele de la Blejești —• amintite mai sus — reprezintă de fapt cea mai veche fază a complexului Basarabi. Acesta este documentat printr-o serie întreagă de descoperiri din așezări și morminte. în Transilvania se cunosc, de pildă, descoperirile de la Tărtăria (r. Orăștie), de la Aiud, Rapoltu Mare (r. Hune- doara) etc. Nu se cunoaște mai îndeaproape caracterul așezărilor, dar săpăturile de pînă acum arată că ele se găseau fie pe locul vechilor așezări, fie în apropierea acestora. Unele dintre ele au un aspect de « cenușar », altele fiind mai întinse, cum ne apare cea de la Popești pe Argeș și cea de la Poiana (r. Tecuci). în privința ritului funerar se constată două grupe de morminte, unele de incinerație, fie « în puț », fie în groapă, ca la Ciurel (București), dar fără tumul, și altele de inhu- mație, cu schelete în poziție întinsă și cu tumuli, ca în necropola de la Basarabi. Prima grupă este mai veche și conține în special ceramică, pe cînd a doua grupa, care pe alocuri durează mai mult, este mai recentă și numără în inventarul său obiecte de bronz și fier (podoabe, arme), care la Basarabi au o factură ilirică. Vasele de lut mai caracteristice sînt urnele bitronconice evoluate, avînd gîtul în general mai strimt, apoi vase cu corpul bombat și gît strimt, căni cu o toartă sau două, cești, străchini larg deschise, cupe cu picior, dezvoltate pe o veche tradiție Vatina-Gîrla-Mare-Vîrtop etc. în decorațiunea vaselor întîlnim spirala și alte motive geometrice. în așezări au fost găsite topoare de fier plate, cu brațe laterale, mai evoluate decît cele din depozitul de la Bîrlad. Purtătorii acestei culturi se ocupau cu agricultura și creșterea vitelor și aparțineau marii comunități etnice tracice. Cultura Basarabi este documentată deopotrivă și în Banatul iugo- slav la Zidovar (Jidovin) pe Nera și în R. S. S. Moldovenească (așezarea și cimitirul de incinerație de la Șoldănești, r. Rezina). în alte regiuni însă apar complexe mai restrînse, avînd particularități locale, care nu rup însă unitatea etno-culturală indigenă. Este vorba de grupa mormin- telor tumulare de la Balta Verde, din a doua jumătate a perioadei Hallstatt C, aproximativ între anii 650—550 î.e.n. Aici au fost săpate 27 de movile funerare. 152 conținînd 66 morminte de inhumație în poziție întinsă. Mormintele de luptători reprezintă 30% față de restul populației. După conținutul mormintelor și ritual, reiese că luptătorii ocupau un loc proeminent în cadrul democrației militare din acea perioadă. Cele mai numeroase arme erau lăncile cu vîrf de fier, după care urmau pumnalele-săbii. Intr-un tumul au fost descoperite resturi de la un car de luptă și zăbale de bronz de caracter traco-cimmerian. In morminte au fost găsite numeroase podoabe de bronz și de fier (fibule, brățări, verigi de picioare, un colier, aplice, spirale etc.), precum și vase de lut, dintre care unele păstrează un pregnant aspect Basarabi, pe cînd armele și podoabele amintite sînt ilirice, ele fiind procurate pe calea schimbului din centrele metalurgice nord-vest balcanice. Aceasta nu modifică însă caracterul etnic tracic al celor îngropați în necropolă, a căror cultură a luat naștere pe fondul local Basarabi, care pe alocuri continuă să se dezvolte și după apariția complexelor tumulare, ca cel de la Balta Verde. Așezările contemporane cimitirului de la Balta Verde și celor din alte părți din țara noastră se găsesc în apropierea apelor. Economia acestor triburi se baza pe agricultură și creșterea animalelor domestice. Prezența numeroaselor arme arată că grupul de la Balta Verde practica războiul pe scară întinsă. In schimb, necropola din aceeași vreme de la Stoicani, r. Galați, cu un inventar ceramic similar celui de la Balta Verde, dar fără tumuli și cu schelete așezate în poziție chircită, după o veche tradiție, dezvăluie caracterul pașnic al populației tracice din sudul Moldovei. Aceeași constatare o permit și unele descoperiri hallstattiene de la Cernavoda. Studiul antropologic făcut asupra materialului osteologic provenit din necropola de la Stoicani a arătat că acolo predomină tipul mediteranean, pe cînd la Balta Verde populația avea un caracter mai amestecat. Complexele funerare de la Balta Verde și Stoicani, ca și așezările din aceeași vreme nu conțin nici un obiect de factură scitică sau grecească. Ele încheie, împreună cu descoperirile similare de pe restul teritoriului țării noastre, către jumătatea sec. VI î.e.n., așa-numita perioadă « prescitică » a Hallstattului C. Grupele culturale din această perioadă au o evoluție Perioada tîrzie a Hali- ir- - 1 - a ii . . ’ . i . zr care se destașoara cel puțin m cadrul a trei etape prmci- stattului (faza D) Y ' a pale (D1} D2, D3), cuprinse aproximativ între anii 550—300 î.e.n. Dezvoltarea lor este inegală ca ritm și ca arie de răspîndire; unele dintre ele nu cuprind întregul teritoriu al țării noastre. Din ce în ce mai mult se resimt în regiunile de sud și sud-est ale Romîniei efectele înrîuririi factorului elenic și, într-o oarecare măsură, ale celui scitic. Triburile din Dobrogea, din sudul Moldo- vei și din cîmpia Munteniei și Olteniei intră, încă de la jumătatea sec. VI, într-un ritm accelerat în ceea ce privește dezvoltarea lor. Ele se integrează din ce în ce mai mult în unitatea culturală a tracilor de sud, diferențiindu-se de restul masei nord-tracice, pentru ca astfel la jumătatea sec. V î.e.n. (pe la 450) să treacă, împreună cu regiunile tracice din sudul Dunării, la a doua epocă a fierului și în 153 cadrul acesteia să pășească treptat pe pragul civilizației. Cultura hallstattiană tîrzie din zona Mării Negre și a Dunării de jos (zona istro-pontică) este o cultură sud-tracică, respectiv traco-getică, încă din a doua jumătate a sec. VI î.e.n. In structura ei se disting două componente: una locală, care evoluează spre forme superioare Latene și una grecească, sub triplul aspect, acela al importurilor, al imitațiilor după modele grecești și al contaminărilor cu fondul indigen. Nu numai în Dobrogea, dar și la nord de Dunăre, ca la Alexandria, Chirnogi etc., mediul cultural traco-getic de la începutul sec. V î.e.n. este pe alocuri atît de puter- nic străbătut — chiar în structura sa intimă — de elementele și de prefacerile provocate de civilizația grecească, încît și din acest punct de vedere integrarea în manifestările sincronice ale lumii sud-tracice nu mai poate fi pusă la îndoială. Trebuie subliniată constatarea că procesul de diferențiere socială, cu cristalizarea deplină a unei aristocrații locale traco-getice, se oglindește clar în descoperirile arheologice. Ne găsim în aceeași vreme (circa 550—300 î.e.n.) în fața a două aspecte culturale deosebite: unul «aristocratic», altul «tradițional», de caracter evident « sătesc ». De fapt, un fenomen similar, cu « morminte » și « burguri princiare », deosebite de așezările și mormintele modeste ale « pătu- rii sătești », se constată în vremea aceasta și în lumea celtică și ilirică clin Europa centrală. Inegalitatea dezvoltării locale și orientarea culturală spre zone geografice diferite a acestei dezvoltări au avut consecințe importante asupra istoriei populației tracice din Carpați și de la Dunărea de jos, pe care încă nu le cunoaștem în amă- nunte. Una dintre aceste urmări a fost aceea că tracii de la Dunărea de jos s-au orientat, începînd de la jumătatea sec. VI î.e.n. și pînă aproximativ în vremea lui Burebista, spre unitatea sud-tracică, din care ei făceau în acea vreme parte integrantă. O altă consecință este aceea că la nord de zona despre care a fost vorba, s-au dezvoltat de la circa 550 la 300 î.e.n. grupe culturale cu particularități specifice, unele dintre ele fiind legate mai mult de zona subcarpatică. In această situație se află grupul tracic din depresiunea Vrancei, de la Bîrsești, r. Vidra, reg. Galați, cu morminte de incinerație în tumuli și cel de la Ferigile din Oltenia de nord, r. Hurez, tot cu tumuli și incinerație. Este deosebit de interesant să se amintească împrejurarea că în ambele necropole se întîlnesc, pe lîngă fondul indigen nord-tracic, dezvoltat pe noi baze, și elemente de factură scitică și numai în chip sporadic elemente de factură grecească. In amîndouă necropolele au fost descoperite pumnale scitice (akinakes). La Bîrsești și la Ferigile a apărut și toporul de luptă specific scitic (un braț secure și celălalt ciocan), alături de toporul cu două tăișuri paralele tracic, descoperit și în depozite (Bîlvănești, r. Turnu Severin) și în alte complexe locale. Cultura hallstattiană tîrzie din perioada sa ultimă (D3, pînă către 300 î.e.n.) din Moldova nordică și centrală, și în special din Transilvania, este de asemenea adînc pătrunsă de influența scitică, și nu de cea elenică. Pe de altă parte, tradiția hallstattiană s-a menținut mai îndelung în zona nord-tracică decît în cea de sud, 154 fapt care a avut iarăși consecințe asupra culturii Latene locale» în zona de care vorbim, ce cuprinde și toată aria transilvăneană, ritmul dezvoltării social-econo- mice a fost mai lent, mai ales la nord de Carpați —■ ca și în valea mijlocie a Tisei, în Ungaria. în această vastă arie geografică a lipsit contactul direct cu civilizația greacă, atît de activ la sud de Carpați și de Dunăre. Fapt este că nici factorul scitic nu a reușit să imprime un mers mai accelerat dezvoltării populației din zona carpato-nord-tracică. Totuși sciții au jucat un rol însemnat în istoria acestor regiuni ale Europei. Sciții și rolul lor în dezvoltarea culturii tracice locale Intervenția factorului scitic în procesul dezvoltării social- economice a populației locale reprezintă un fenomen care se desfășoară paralel cu influența civilizației grecești, cu care se întrepătrunde. Influența scitică nu a avut pro- funzimea celei elenice, dar ea s-a manifestat pe un spațiu mult mai vast. în momentul cînd se constată pe teritoriul Romîniei prezența primelor elemente de cultură scitică —• aproximativ la sfîrșitul sec. al Vl-lea pînă la înce- putul sec. al V-lea î.e.n. — sciții aveau o organizare socială mai avansată decît triburile din Carpați, o cultură mai evoluată și o artă proprie, de stil animalier. Diplomația asiriană a reușit să folosească pe sciți împotriva altor triburi de no- mazi călăreți și anume împotriva cimmerienilor, care au fost înfrînți și ale căror teritorii, pînă la Nistru, au fost ocupate de sciți. în sec. VI și V î.e.n., sciții trăiau încă în cadrul democrației militare, cu trăsături caracteristice, dintre care una era poziția dominantă, conducătoare a «sciților regali» (o parte a sciților nomazi din stepă) față de ceilalți sciți nomazi și de « sciții agricultori » (după știrile date de Herodot) care locuiau în silvo-stepă și reprezentau o populație autohtonă eterogenă, în componența căreia intrau și triburi traco-geto-dacice. în urma unor adînci transformări, petrecute în interiorul societății lor, sciții au înjghebat, în a doua jumătate a sec. IV î.e.n. o organizație statală sclavagistă, al cărei centru se va muta în sec. II î.e.n. de pe cursul inferior al Niprului, în Crimeea, avînd capitala la Neapolis. Cultura scitică s-a format după ce în perioada prepontică unele elemente ale artei lemnului din regiunea Uralilor au intrat în atingere cu civilizația orientală și cea grecească, absorbind și o sumă de trăsături preluate de la populațiile locale din regiunile din nordul Mării Negre. Limba sciților făcea parte din grupa limbilor nord-iraniene a familiei indo-europene, fiind înrudită cu cea medă și persană. Venind în contact cu populațiile tracice din spațiul carpato-dunărean, sciții aveau avantajul față de triburile din zona carpatică și cea pannonică de a poseda o cultură care prezenta deja unele caractere fundamentale ale unei culturi Latene, în sensul de cultură caracteristică pentru cea de-a doua epocă a fierului. Această cultură lua contact pe la 550—500 î.e.n., în Moldova centrală și de nord, în Transilvania și în zona subcarpatică, cu o cultură nord-tracică hallstattiană, încă nealterată în structura ei intimă. 155 Fig. 29. — Unelte, arme și podoabe, de caracter scitic, grecesc și tracic, de la sfîrșitul primei și de la începutul celei de-a doua epoci a fierului. 1, 4, 8, 10, vîrfuri de săgeți ce bronz, cu trei muchii, din mormintele getice de la Zimnicea; 2, aplică scitică de bronz, de la Armășoaia; 3,5, fibule getice de bronz, de la Zimnicea; 6, aplică de bronz reprezentînd un pumnal scitic (akinakes) împreună cu teaca sa, de la Medgidia; 7, pumnal scitic de fier de la Ferigile; 9, oglindă grecească de bronz, cu miner de fier, din sec. V î.e.n., dintr-un mormînt getic de la Cernavoda; 11 —14, aplici de argint aurit, care au servit la împo- dobirea harnașamentului unui cal, din « tezaurul » de la Craiova (mormîntul traco-getic). 156 Alta era, după cum s-a arătat, situația în zona pontică și dunăreană a lumii traco-gete. Traco-geții din zona aceasta se îndreptau în acea vreme — la pas cu restul lumii sud-tracice — spre o cultură Latene tracică. In lumina descoperirilor din ultimii ani din țara noastră și a noilor păreri în știința arheologică sovietică cu privire la problema scitică, fenomenul scitic trebuie judecat pe de o parte în funcție de împrejurarea că avem de-a face cu două zone culturale și militar- politice scitice: una în stepă, a sciților nomazi, și alta în silvo-sțepă, a « sciților agricultori » iar pe de altă parte, ținînd seama de faptul că lumea tracică de pe teritoriul Romîniei se găsea, încă de pe la jumătatea sec. VI î.e.n., într-un proces de diferențiere crescîndă între cele două zone ale sale, cea sudică și cea nordică. ■Cultura hallstattiană nord-tracică a absorbit astfel elemente scitice din silvo- stepă, de caracter încă hallstattian și în care, precum se știe, nu lipsea nici compo- nenta etnică tracică. In prezent învățații sovietici consideră triburile din silvo- stepă doar de cultură scitică și nu triburi scitice propriu-zise, de limbă iraniană. Frecvența elementelor de cultură scitică și pseudo-scitică din zona nord- tracică se explică deci prin raporturile etnice și culturale dintre traci și « sciții » din silvo-stepă. Marea receptivitate față de elementele de cultură scitică a triburilor nord-tracice și prezența, pe de altă parte, a elementelor de cultură tracică în zona de silvo-stepă •— în mai mică măsură și în stepă — nu se pot explica decît prin aceste legături etno-culturale traco-scitice. Tot de zona geografică și culturală nord-tracică din perioada dezvoltării complexului Basarabi-Șoldănești și mai ales a complexului Bîrsești și a celor din Transilvania, trebuie legată și problema agatirșilor, care — dacă este vorba de o populație din Transilvania — par a fi fost traci, după datele arheologice L Fără îndoială că vor fi avut loc și incursiuni scitice spre vest, pînă în Cîmpia Pannonică — peste Transilvania sau mai degrabă pe la nord de Carpați, ca și spre periferia estică a culturii lusaciene, unde se ridicau întărituri cu șanțuri și valuri de pămînt, întocmai ca în spațiul carpato-dunărean. Mulțimea elementelor specifice culturii scitice sau scitoide din zona nord- tracică (pumnale, vîrfuri de săgeți cu trei muchii, oglinzi, cazane, podoabe, piese de harnașament etc.) nu-și poate găsi însă o explicație valabilă decît dacă admitem îndeosebi existența unor legături etno-culturale strînse și de lungă durată între triburile nord-tracice și « sciții » din silvo-stepă. Descoperirile de la Bîrsești și Ferigile sînt concludente în această privință, ca și altele din Transilvania. Grupul de antichități scitice și pseudo-scitice din Transilvania — ca de altfel și cel din Ungaria — este mai compact față de cel din Moldova, unde se cunosc doar descoperirile de la Boureni, Armășoaia și Comarna. Cît privește Transilvania, sîntem în posesia unei bogate documentări, care a sporit în ultimii ani datorită noilor săpături sau descoperirilor întîmplătoare. Amintim aici pe cele de la 1 După alți cercetători ei au fost mai degrabă sciți (v. C. Daicoviciu, în Steaua, 5, Cluj, 1956, p. 113 și urm.); recent, A. Meliukova și alți cercetători sovietici îi consideră tot traci, cf. MIA, 64, 1958, p. 101-102. 157 Simeria, Cipău, Posmuș, Ciumbrud, Saroș-Sonde, Teiuș, Cristești, Comlod, Sf. Gheorghe etc. O analiză mai profundă a descoperirilor din Transilvania — cu tot aparentul lor « scitism » — cît și a condițiilor de găsire a lor și a rolului activ, creator al băștinașilor traci, ne dezvăluie acolo o componentă scitică sau Fig. 30. — Partea superioară a săbiei «scitice» de fier de la Dobolii de Jos. scitoidă mai slabă decît în alte părți ale ariei de răspîndire a culturii scitice sau a elementelor acesteia. Ținînd seama de stadiul actual al dezvoltării arheologiei romînești și sovietice privind problema sciților, o prezență efectivă, etnică, a sciților de limbă iraniană pe teritoriul Romîniei nu poate fi legată decît de acele eventuale incursiuni trecătoare, pe care le-am amintit mai sus. Părerea mai 158 veche — pe care, e drept, unii arheologi încă o mai susțin — că sciții au stăpînit efectiv în Transilvania, devenind o pătură dominantă, pînă către 300 î.e.n», trebuie revizuită. Factorul scitic s-a manifestat însă oarecum deosebit în zona istro-pontică, prin intermediul căreia s-a realizat contactul între restul lumii sud-tracice și civilizația scitică. Sporadicele descoperiri din spațiul danubiano-balcanic (cazanul scitic de la Scorțaru, r. Brăila, psaliile de os de la Tariverde și Istria, pumnalul scitic de la Razgrad, din Bulgaria de nord-est, statuile de piatră care ar putea fi tracice, mai degrabă decît scitice, din Dobrogea), nu documentează prezența efectivă a sciților la Dunăre înainte de Ateas (339 î.e.n.). Din știrile lui Herodot, care scria pe la jumătatea sec. al V î.e.n. în legătură cu expediția lui Darius din 514—513 î.e.n. împotriva sciților, reiese că « Sciția » se găsea la nord și est de Dunărea dobrogeană. La sud de Dunăre se aflau geții, singurii dintre traci care se opuseseră « Marelui Rege ». Documentarea arheologică actuală, referitoare la sfîrșitul sec. VI și prima jumătate a sec. V î.e.n. arată că de o parte și de alta a Dunării se dezvolta în acea vreme o cultură tracică, respectiv traco-getică. Pe plan istoric, aceasta își găsește explicația în faptul că triburile traco-getice și îndeosebi cele traco-odrise se găseau pe aceeași treaptă — dacă nu chiar pe una mai înaltă — de organizare social-economică și politico-militară, ca și sciții nomazi din stepele nord-pontice, cu care aristocrația sud-tracică (inclusiv deci și ramura getică a sa) — și mai ales vîrfurile aristocrației — întrețineau raporturi multilaterale și foarte strînse, oglindite deopotrivă în izvoarele literare și în docu- mentarea arheologică, dar care împiedicaseră așezarea efectivă a sciților în zona indicată. Datorită legăturilor dintre aristocrația sciților nomazi și cea sud-tracică, pe care influența civilizației grecești, ca factor comun și îndelung activ, le-a stimulat mereu, a luat naștere stilul animalier traco-scitic, cu elemente comune artei scitice și celei tracice. In bogatele morminte ale unor « dinaști » sau « prinți » traci de la Dunărea de jos, cum este mormîntul de la Agighiol de lîngă Babadag (v. și mai jos, p. 225), dar mai ales în cele din Bulgaria, au fost surprinse influențe scitice. în coiful de aur de la Poiana-Coțofenești (Prahova) ca și în așa-numitul «tezaur » de la Craiova (mai mult ca sigur un mormînt « princiar » traco-getic) se oglindesc înrîuririle artei scitice, care nu au putut altera însă originalitatea artei tracice. Indiferent de prezența mai redusă sau mai puternică a elementului etnic scit sau scitoid pe teritoriul țării noastre, se poate afirma că sciții au contribuit la intensificarea răspîndirii metalurgiei fierului în spațiul carpato-dunărean și a unor tipuri de arme orientale, fără ca ei să fie inițiatorii culturii fierului clin spațiul amintit. Populația băștinașă se găsea într-adevăr în plină epocă a fierului înainte de a se stabili un contact mai strîns cu sciții. Aceștia au reușit de asemenea să imprime culturii dintre Prut și Tisa mijlocie o anumită coloratură și să contri- buie, deși în măsură redusă, la procesul de trecere spre a doua epocă a fierului. Fără îndoială că de la sciți au putut rămîne și unele numiri de rîuri și persoane, 159 dar originea iraniană a acestora s-ar putea explica deopotrivă și prin înrudirea dintre limba tracă și cea cimmero-scito-iraniană. După cum s-a arătat, procesul istoric a fost puternic influențat și pe teritoriul țării noastre, începînd din sec. al Vl-lea î.e.n. de prezența coloniștilor greci instalați pe coasta de apus a Mării Negre. De aceea, și pentru că orașele grecești se integrează nemijlocit în istoria Dobrogei, în capitolul ce urmează se vor trata coloniile grecești de pe coasta dobrogeană — de la întemeierea lor și pînă la cuceri- rea romană — urmînd ca expunerea privind dezvoltarea populației băștinașe să fie reluată după aceea în cap. V. BIBLIOGRAFIE I. Lucrări teoretice F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, E.S.P.L.P., București, 1957. II. Lucrări generale Berciu, D., Arheologia preistorică a Olteniei, Craiova, 1939. Kossack, G., Problemi cronologici della prima etă del ferro in Italia e nelVEuropa Centrale, în Atti del I Congresso Internazionale di Preistoria e Protoistoria Mediterranea, Firenze, 1950, p. 368 — 390. Nestor, I., Der Stand der Vorgeschichtsforschung in Rumănien, în 22.BerRQK, 1933. Pârvan, V., Q etica. O protoistorie a Daciei, București, 1926. Roska, M., Thesaurus Antiquitatum Transsilvanicarum, tom. I, Praehistorica, Cluj, 1942. III. Lucrări speciale 1. Pentru depozite și turnătorii de bronz: Andrieșescu, I., Nouvelles contributions sur Vage du bronze en Roumanie. Le depot de bronzes de Drajna de Jos et Vepee de Bucium, în Dacia, II, 1925, p. 344 — 384. Berciu, D., Despre apariția și dezvoltarea patriarhatului pe teritoriid Republicii Populare Romîne, în SCIV, I, 2, 1950, p. 52-82. Nestor, L, Ein Bronzedepot aus Moigrad, în PZ, XXVI, 1 — 2, 1935, p. 24 — 57 (depozitul de la Moigrad și problema periodizării). Petrescu-Dîmbovița, M., Depozitul de bronzuri de la Birsana (Maramureș), în AISC, 1949, p. 264-281. Objets hallstatti ens trouves ă Bîrlad, în Dacia, N.S., II, p. 59 — 67. 2. Pentru perioada hallstattiană mijlocie: Berciu, D. și Comșa, Eugen, Săpăturile arheologice de la Balta Verde și Qogoșu (1949 și 1950) în Materiale, II, 1956, p. 320-399, 476-489. 160 Dumitrescu, Vladimir, Darea de seamă asupra cercetărilor și săpăturilor din anul 1943, în Raport asupra activității Mu zeului Național de Antichități in anii 1942 și 1943, 1944, p. 84-87. Meliukova, A. L, naMnmHUKU cku^ckozo epeMeiiu Jiecocmenuoeo cpednezo nodHecmpoebHs în MIA, 64, Moscova, 1958, p. 52 — 76 (grupa Basarabi în R. S. S. Moldo- venească). PetrescU'Dîmbovița, M., Cimitirul hallstattian de la Stoicani, în Materiale, I, 1953, p.157 —211. Rosetti, Dinu V., Tombes ă incineration de Vage du fer et de Vepoque romaine dans la region de Bucarest, în PMMB, 2, 1935, p. 53 — 57 (Ciurel). 3. Pentru perioada hallstattiană tîrzie: Berciu, D., Descoperirile getice de la Cernavoda (1954) și unele aspecte ale începutului formării culturii Latene geto-dace la Dunărea de Jos, în Materiale, IV, 1957, p. 281 — 318 (grupul mormintelor traco-getice de la Cernavoda). Berciu, D., Sînt geții traci nord-dunăreni? Un aspect arheologic al problemei, în SCIV, XI, 2, 1960, (sub tipar). Morintz, Sebastian, Hoeaa eaAbiumamcKan epynna 6 Moadoee3 în Dacia, N.S., I, 1957, p. 117-132. Vulpe, Alexandru, Cimitir din prima epocă a fieridui la Ferigile, în Materiale, V, p. 363—372. 4. Pentru problema scitică: Berciu, D., O descoperire traco-scitică din Dobrogea și problema scitică la Dunărea de Jost în SCIV, X, 1, 1959, p. 7-48. Daicoviciu, C., însemnări despre daci (XJ. Unele aspecte ale problemei sciților de la noi, în Steaua, nr. 5, mai 1956, p. 113 — 117. Horedt, K., Descoperirile scitice de la Comlod, corn. Milaș, r. Sărmaș, în Dacia, N.S., IV (în curs de publicare). Meliukova, A. L, K eonpocy o naMnmuuKax cku^ckou Kysibmypbi na meppumopuu cpedneu Eeponu, în SA, XXII, 1955, p. 239-253. Moga, M., Noi descoperiri scitice în Transilvania, în Apulum, I, 1939—1942, p. 72 — 79. Pârducz, M., Szkita tukrdk a Karpăt-medencehen, în AE, 85, 1958, p. 58 — 64. Popescu, Dorin, Problema sciților din Transilvania în opera lui Vasile Pârvan, în SCIV, IX, 1, 1958, p. 9-38. Roska, M., Der Bestand der skythischen Altertiimer Siebenbiirgens, în ESA, XI, 1937, p. 167-204. Rusu, M., Piese de harnașament precimmeriene din Transilvania, în Dacia, N.S., IV (în curs de publicare). * * * Bonpocu CKufio-capMamcKou apxeojioeuu, Moscova-Leningrad, 1954. 11 — c. 1001- CAPITOLUL IV STABILIREA PE TERITORIUL DOBROGEI A PRIMELOR ORAȘE-STATE DE TIP SCLAVAGIST: COLONIILE GRECEȘTI întemeierea coloniilor grecești de pe țărmul de apus și de nord al Mări Negre prezintă o însemnătate deosebită pentru istoria veche atît din punctul de vedere al lărgirii orizontului lumii grecești, cît și din acela al puternicei influențe economice și culturale, pe care aceste orașe au exercitat-o de la înființarea lor asupra populației autohtone. Pornită din centrele cele mai înaintate ale lumii grecești din secolele VIII—VII î.e.n., — Chalcis din Eubeea, Milet, Foceea, Rhodos, Megara și Corint — colonizarea greacă constituie un fenomen complex, izvorît din transformările economice și sociale, care au însoțit instaurarea definitivă a modului de producție sclavagist din aceste centre. Distribuția inegală a pămîntului, acaparat din ce în ce mai mult de aristocrația proprie, ca și concurența crescîndă pe care munca sclavilor tot mai numeroși o făcea muncii oamenilor liberi, au împins pe mulți locuitori ai acestor cetăți să-și caute departe, dincolo de mare, o nouă patriei « în statele antice emigrația forțată, care lua forma unei organizări periodice de colonii, alcătuia o verigă permanentă în lanțul social. Dezvoltarea insuficientă a forțelor de producție făcea ca cetățenii să depindă de un anumit raport cantitativ, care nu putea fi tulburat. De aceea singura soluție era emigrația forțată» x. în căutarea de noi pămînturi, coloniștii greci au întemeiat pe toate țărmurile Medi- teranei, Hellespontului și Mării Negre un număr de orașe, a căror activitate economică, politică și culturală a deschis un nou și însemnat capitol în istoria întregii antichități. Alegerea locului pentru întemeierea noilor colonii, ca și dezvoltarea ulterioară a acestor noi așezări era, desigur, condiționată de posibr litatea achiziționării, pe cale pașnică sau violentă, a unor terenuri proprii agri- culturii, precum și de capacitatea economică a populației băștinașe din aceste regiuni. Schimburile regulate și din ce în ce mai ample care se stabilesc între noii veniți și populația locală au grăbit, de altminteri, dezvoltarea forțelor de producție în aceste orașe. Ele au determinat, în bună măsură, și dezvoltarea mai rapidă a unor colonii în raport cu altele. Din acest îndoit punct de vedere 1 K. Marx - F. Engels, CouuHeHUR^ voi. IX, p. 278. 162 coloniile grecești întemeiate pe țărmurile Mării Negre au jucat un rol economic, politic și cultural deosebit. Nu pentru întîia oară, însă, populația locală de pe țărmurile Mării Negre venea în contact cu sudul. Contactul dintre băștinașii regiunilor pontice și exploratorii din sud — pirați sau negustori, dacă nu amîndouă deodată — este cu mult mai vechi. Lucrul acesta a putut fi constatat — după cum s-a arătat cu suficientă precizie — încă din epoca bronzului. în această vreme pătrund în regiunile de nord și vest ale Mării Negre produse și influențe miceniene, pe vechi căi de schimb intertribal, dintre care una trecea prin Dobrogea. Aceasta nu excludea însă și comerțul maritim de-a lungul coastelor pontice. Un rol important în acest punct par să-1 fi. jucat corăbierii carieni, a căror experiență a putut servi drept călăuză primilor călători greci. Unele tradiții literare tîrzii, Porphyrios din Tir, Periplul lui Arrian, Pomponius Mela, vorbesc de un port al carienilor și o regiune Caria, în care ar fi fost întemeiat un astfel de emporion carian, situat la țărmul de sud al Dobrogei, la capul Șabla x. în orice caz este arheologic dovedit că în regiunea pontică au pătruns cel puțin produse tîrzii miceniene și foarte probabil că, la nord de Dunăre, ele au ajuns pe calea străvechiului drum de schimburi intertribale. Astfel că, atunci cînd lumea greacă, de pe urma contradicțiilor sale interne, rezultînd din descom- punerea orînduirii gentilice și a trecerii la orînduirea sclavagistă, a început între veacul al VlII-lea și al Vl-lea î.e.n. procesul de colonizare, calea înspre țărmurile pontice nu era chiar cu totul necunoscută. Ca și în alte regiuni, colonizarea greacă din bazinul Mării Negre s-a făcut în mai multe etape. Luarea de contact, necesară identificării locurilor celor mai potrivite pentru întemeierea unei colonii și mai ales cunoașterii posibilităților de schimb cu populația locală, a fost urmată, începînd cu sec. al VH-lea î.e.n., de instalarea unor factorii temporare. Ceva mai tîrziu, aceste factorii s-au trans- format în colonii stabile, care — o dată întemeiate — au desfășurat în tot cursul sec. VI—V î.e.n. o activitate economică tot mai vie, legată mai ales de comerțul de tranzit. Populația locală, tracică sau getică, pe țărmul de apus, populația scitică și traco-scitică pe țărmul de nord, cu care intră în contact coloniștii greci, se găsea, la această dată, în preajma unor prefaceri social-economice care o făceau aptă pentru schimburi comerciale intense cu noii veni ți. Grecii coloni- zatori puteau să-și desfășoare activitatea lor comercială stabilind o legătură strînsă cu șefii triburilor locale, al căror spor de produse putea constitui baza acestui schimb. Pofta de cîștig a acestor șefi, tendința de acaparare a mărfurilor grecești de lux, au înăsprit exploatarea elementelor locale, grăbind un proces de diferențiere economică și socială mai vechi, de pe urma căruia se va ajunge la întărirea aristocrației tribale locale și, într-o fază ulterioară, la apariția primelor 1 Porphyr. Tyr., FHQ, III, p. 710. Arrian, PeripL Ponti Eux.t 35 (QQM, II, p. 399 — Miiller) 24 Pomponius Mela, II, 2. 11* 163 forme sclavagiste în rîndurile populației autohtone din Dobrogea. Și aici, ca și în alte părți, colonizarea greacă a jucat un rol deosebit de important, contribuind la întărirea și desăvîrșirea procesului de diferențiere social-economică, la extin- derea schimbului, atît cu triburile din interior cît și cu marile centre de producție din sud. într-o fază ulterioară, cam de pe la mijlocul sec. al V-lea î.e.n., coloniile pontice devin ele înșele centre de producție locală. Producția lor de mărfuri Fig. 31. — Vase de lut ars ale populației băștinașe geto-dace din Dobrogea, descoperite la Tariverde și la Histria (sec. VI î.e.n.). capătă în această perioadă o greutate specifică tot mai mare în viața economică a regiunilor pontice și a determinat în toate aceste orașe grecești adînci trans- formări politice și sociale. Cele mai vechi colonii grecești din bazinul Mării Negre au fost precedate de întemeierea coloniilor de pe cele două țărmuri ale Propontidei, pe la 670 î.e.n. Abydos, pe la 650 î.e.n. Lampsac, Selymbria și Perint. Puțin după această dată au fost înființate orașele Bizanț, la intrarea în Marea Neagră, Sinope și Trapezunt pe țărmul său de sud. Pînă la sfîrșitul sec. al VH-lea î.e.n. au fost întemeiate coloniile milesiene de la Apollonia și Odessos pe țărmul bulgar al Mării Negre și Istros sau Histria pe țărmul romînesc al Dobrogei. Coloniile 164 de pe țărmul de nord, și anume Olbia, Panticapaion, Phanagoreia și altele au fost întemeiate cam în aceeași vreme sau în cursul deceniilor următoare h « Pontul neospitalier » (a^eivoc), cum numeau grecii Marea Neagră — de fapt o adaptare în limba greacă a termenului iranian achșaena (scitic), care înseamnă « negru » —. și-a schimbat în această vreme numele în « Pontul ospitalier » desigur fiindcă navigatorii greci doreau să cîștige astfel bunăvoința aprigei divinități marine, care îi purta tot mai des pe valurile, încă nesigure, ale mării» Corăbierii greci s-au obișnuit să transporte de la nord la sud nu numai de-a lungul țărmurilor Pontului, dar și de-a curmezișul său, mărfurile care formau obiectul comerțului cu populația locală. în schimbul sclavilor și al cerealelor, al peștelui și al pieilor, negustorii greci aduc produse meșteșugărești tot mai fine, mobile și bijuterii, stofe, arme și podoabe, vinuri și uleiuri păstrate în vase frumos ornamentate, lucrate în atelierele din Milet și Rhodos, din Chios și Samos, din Naucratis și Corint, și, în sfîrșit, ceva mai tîrziu, din Atena însăși. Cele mai multe dintre aceste colonii, cu excepția celor de la Heraclea pontică, Mesembria, Callatis și Chersones, au fost întemeiate de coloniști milesieni. Așezat la gura Meandrului, Miletul a fost în secolele al VH-lea și al Vl-lea î.e.n. cel mai mare centru ionic de pe coasta de vest a Asiei Mici. Produsele agricole și meșteșugărești ale Miletului, uleiuri și vinuri, vasele frumos împo- dobite, țesăturile fine de lînă, armele, podoabele, mobilele, au dat un impuls neobișnuit de puternic schimburilor comerciale cu Egiptul, cu Siria, cu Italia, și mai ales cu regiunile pontice. în interiorul Asiei Mici, dezvoltarea schimbului comercial pornind de la Milet era îngreuiată în sec. VII î.e.n. de expansiunea puternicului regat lidian. Cu atît mai activ va fi comerțul maritim milesian și cu atît mai puternic va fi curentul de colonizare în bazinul Mării Negre 2. Cu privire la întemeierea primelor trei colonii grecești întemeierea coloniilor . A w . A . . r * . din Dobrogea — intr-o epoca mai tirzie vor mai fi mte- grecești din Dobrogea ° meiate și o seamă de așezări urbane mai mici — textele istorice și geografice antice ne-au păstrat unele indicații, din nefericire mai mult decît sumare. Cercetările arheologice îngăduie însă să completăm în chip sugestiv istoria acestor vremuri, umplînd numeroasele lacune lăsate de infomațiile scrise, fie că e vorba de texte istorice și geografice antice, fie că e vorba de inscripții. Săpăturile arheologice întreprinse la Histria încă din 1914 și continuate, cu unele întreruperi, timp de peste patru decenii, ca și cele de mai mică amploare de la Callatis, executate între 1924—1949, au dat la lumină un bogat material arheologic, cu ajutorul căruia se pot reconstitui, cel puțin în linii mari, fazele cele mai însemnate din istoria acestor orașe grecești din Dobrogea. Descoperirile 1 A. A. lessen, rpeuecKaH koaohusouux ceeepHoeo UpimepHOMopbHi Leningrad, 1947, p. 35 și urm. 2 G. Glotz, Histoire greccjue, I, Paris, 1925, p. 276. 165 făcute la Constanța, pe locul vechiului oraș Tomis, ca și numeroasele cercetări întreprinse în alte așezări mai mici din Dobrogea, fie ele orășele sau sate antice, completează tabloul cunoștințelor noastre asupra genezei și apoi a dezvoltării vieții urbane din această regiune a țării noastre, ca și asupra căilor de pătrundere a influenței grecești în mijlocul populației geto-dace de pe ambele maluri ale Dunării și din Carpați, Cu ajutorul documentelor arheologice și epigrafice putem astfel controla și veracitatea unor informații scrise, păstrate de istoricii sau geografii antici. Despre Istros sau Histria, cronica lui Eusebiu afirmă că orașul, al cărui nume derivă din numele Dunării (Istros), a fost întemeiat în anul 657 î.e.n., de către coloniști originari din Milet L Un text geografic mult mai vechi, Pseudo- Scymnos, pune în legătură întemeierea coloniei histriene cu data năvălirii sciților în Asia 2. Legătura făcută de izvoarele grecești între întemeierea unor colonii pontice și invazia sciților, ca și raporturile dintre aceste colonii și stăpînirea scitică din nordul Mării Negre, constituie una din problemele cele mai însemnate ale istoriei vechi a patriei noastre. Intemeiați pe aceste izvoare, unii cercetători au afirmat că în istoria cea mai veche a primelor colonii pontice, există două perioade bine distincte: prima perioadă, anterioară stabilirii sciților, în care se pun temeliile celor mai vechi colonii grecești pontice, Sinope și Trapezunt, în sud, Panticapaion în nord; o a doua perioadă, de reconstituire a acestor prime colonii, măturate de valul cimmerian și scitic, după ce raporturi pașnice au putut fi stabilite între greci și noii stăpîni. Această distincție pare a fi valabilă doar pentru cele mai vechi colonii milesiene de pe țărmurile de sud ale Mării Negre, Sinope și Trapezunt, distruse o dată cu apariția năvalnică a cimmerienilor în Asia Mică, în secolul al VIIdea î.e.n., ca urmare a presiunii sciților, ajunși pe țărmul de nord al Pontului Euxin. Nu avem însă, deocamdată, informații nici măcar sporadice, care să ne îngăduie o asemenea distincție în istoria celor mai vechi colonii pontice din nordul și apusul Mării Negre. In orice caz, nu există nici o dovadă scrisă sau arheologică, care să dove- dească prezența sciților în Dobrogea în sec. VI—V î.e.n. Ei își vor face apariția la sudul Dunării de-abia mult mai tîrziu, pe la mijlocul sec. al IV-lea î.e.n., în condiții istorice ce vor fi lămurite mai jos. Oarecare legături, în special de natură comercială, s-au putut însă stabili în cursul sec. VI î.e.n. între negustorii greci din Histria și aristocrația scitică, probabil prin intermediul orașului Olbia, care se găsea în contact nemijlocit cu « sciții regali » din nordul Mării Negre. Herodot, care a cules probabil chiar în orașul Olbia multe din informațiile sale despre sciți, amintește că regele acestora, Ariapeithes, a luat în căsătorie o femeie greacă 1 Ed. Schoene, Berlin, II, 1866—1875, p. 86 — 87. 2 Ps.-Scymn., v. 767-772 (QQM, I, p. 227). 166 din Histria. Fiul acesteia, Scyles, a deprins limba și obiceiurile grecești, dar a plătit cu viața acest lucru. Nemulțumiți de felul său de viață și instigați de fratele său vitreg, Octamasades, sciții s-au răsculat. Regele Scyles încearcă să se refugieze la odrizi, dar, undeva în apropierea Dunării, fu ucis 2. Aceste evenimente s-au petrecut însă de-abia în prima jumătate a sec. V î.e.n. Nu avem nici o dovadă care să ne îngăduie a afirma existența unor astfel de legături cu un veac mai înainte, în momentul în care fu întemeiată colonia de la Histria. în orice caz, data atît de îndepărtată în timp, amintită de Eusebiu, ca și legătura făcută între întemeierea orașului și năvălirea sciților, au fost pe drept cuvînt puse la îndoială. Documentele arheologice descoperite pînă acum nu ne îngăduie să acceptăm data propusă de aceste texte, ci din contra, ne obligă să coborîm data întemeierii coloniei de la Histria spre sfîrșitul sec. al VH-lea î.e.n. Cît privește începuturile coloniei de la Callatis, pe locul actualei Mangalii, o informație deosebit de prețioasă amintește că ea a fost întemeiată de coloniști din Heraclea pontică, pe vremea primilor ani de domnie a regelui Amyntas I al Macedoniei, cu alte cuvinte spre sfîrșitul veacului al Vl-lea î.e.n. 2. Textul citat mai sus redă și amănuntul că întemeierea coloniei s-a făcut după consul- tarea unui oracol. Precum se știe, în faza finală a marelui proces de colonizare, preoții sanctuarului lui Apollo de la Delfi. au jucat un rol deosebit în procesul de organizare a coloniilor, inițial lăsate în voia fiecărei metropole grecești în parte. Originea dorică a coloniștilor veniți la Callatis din orașul Heraclea pontică, ea însăși colonie a Megarei, este confirmată și de alți istorici și geografi antici 3. Singur Pliniu cel Bătrîn afirmă că, la început, orașul Callatis s-ar fi numit Cerbatis sau Acerbatis 4. Spre deosebire însă de Histria, a cărei fază de început este astăzi mult mai bine cunoscută de pe urma cercetărilor arheologice, știm foarte puțin despre începuturile coloniei de la Callatis. De-abia mult mai tîrziu, la începutul epocii elenistice, vor apare unele știri ceva mai amănunțite cu privire la istoria sa internă și externă. Cum însă unele dintre cele mai vechi monede callatiene poartă pe avers sau pe revers fie chipul Demetrei, zeița agriculturii, fie spice de grîu, este mai mult decît probabil că una din ocupațiile de căpetenie ale locuitorilor orașului au fost cultura și comerțul de grîu. Și mai sărace sînt informațiile textelor antice cu privire la originea coloniei de la Tomis. După unele texte geografice grecești, orașul a fost întemeiat de colo- niști veniți, ca și la Histria, din Milet 5. Faptul că primele știri sigure cu privire la istoria orașului îl prezintă pe la mijlocul sec. al III-lea î.e.n., ca un obiect 1 Herodotus, IV, 78. 2 Ps.-Scymn., v. 761 — 764 (QQM, I, p. 226). 2 Strabo, 7, 61; Memnon, fg. 21 (FHQ, III, p. 537); Ovidius, Tristia, I, 10, 39. 4 Nat, Hist., IV, 11. 44. Ps.-Scymn., 765 (QQM, I, p. 227); Anon. peripl., 72 (QQM, I, p. 420). 167 de ceartă între Bizanț și Callatis, ajutat de Histria, justifică ipoteza după care Tomis trebuie considerat ca o mică așezare urbană, de fapt un simplu « empo- rion», dependent de unul din orașele vecine mai mari. Faptul că originea milesiană a tomitanilor nu a fost pusă niciodată la îndoială, ar putea justifica ipoteza după care, la început, Tomis a fost dependent de Histria. Mai tîrziu Fig. 32. — Vîrfuri de săgeți de bronz, de tip scitic, întrebuințate ca instrument de schimb cu populația locală din Dobrogea, înainte de folosirea monedelor. însă, în împrejurări pe care nu le cunoaștem, acest oraș a trecut sub dependența coloniei dorice de la Callatis. Originea milesiană a coloniștilor de la Tomis este confirmată, pe de altă parte, de limba în care sînt scrise documentele de mai tîrziu ale orașului, ca și de unele instituții specifice lumii ioniene. Cît privește epoca de început a acestei așezări, nu avem deocamdată materiale documentare descoperite pe calea unor cercetări arheologice sistematice. Recent, au apărut însă, cu prilejul unor sondaje întîmplătoare, fragmente de amfore provenind probabil din Chios, asemă- nătoare celor descoperite la Histria într-un complex arheologic datînd din prima jumătate a sec. V î.e.n. Acest fapt ne face să credem că mica colonie milesiană de la Tomis a putut fi și ea întemeiată înspre sfîrșitul sec. VI î.e.n. 168 Coloniile grecești din Dobrogea în epoca ar- haică (sec. VII—VI î. e. n.) Față de sărăcia izvoarelor scrise cu privire la epoca de început a coloniilor grecești din Dobrogea, informațiile pe care ni le oferă bogatul material arheologic recoltat în săpăturile de la Histria sînt de-a dreptul revelatoare, nu numai pentru istoria acestei cetăți în primele două veacuri ale existenței sale, dar și pentru toată viața istorică și culturală de la Dunărea de jos din acea vreme. Cele mai vechi urme arheologice din epoca arhaică au fost descoperite la Histria pe platoul situat la circa 600 metri spre apus de cetatea romană tîrzie. Un strat arhaic a existat desigur și pe promontoriul situat la țărmul de odinioară al golfului histrian, transformat mai apoi în lacul Sinoe de astăzi. Cîteva documente arheologice de mare preț dovedesc că pe acest promontoriu s-au ridicat încă din epoca arhaică (sfîrșitul sec. al Vll-lea — începutul sec. al Vl-lea î.e.n.) unele edificii religioase împodobite potrivit artei grecești din acea vreme. Trebuie amintit în special un fragment de statuie, dedicată zeului protector al orașului, Apollo Tămăduitorul (letros). Lucrările edilitare ulterioare n-au permis încă o cercetare sistematică a urmelor arheologice celor mai vechi de pe acest pro- montoriu. In schimb, însă, cercetările făcute pe platoul învecinat au îngăduit unele precizări de caracter stratigrafie și cronologic, care sînt valabile pentru întreaga viață a cetății Histria. Pe baza cercetărilor arheologice de la Histria s-a putut constata că, în tot cursul veacului al Vl-lea î.e.n. orașul a întreținut vii legături comerciale cu centrele din sud, începînd cu cele din Asia Mică și Rhodos, continuînd cu cele din Corint, Chios, Samos și Atena. Samos, sub conducerea lui Policrate și mai ales Atena sub aceea a lui Pisistrat (561—527 î.e.n.) au cunoscut o mare dez- voltare a producției de mărfuri și a comerțului maritim. Trebuie subliniat, pe de altă parte, faptul că în săpăturile din satele învecinate orașului Histria, s-a descoperit un număr neobișnuit de mare de fragmente de ceramică greacă din epoca arhaică. Deosebit de sugestive sînt în această privință rezultatele obținute la Tariverde, la circa 15 km spre apus de Histria. In această așezare geto-dacică s-au descoperit atît de numeroase fragmente de ceramică greacă din sec. al Vl-lea î.e.n., îneît se poate afirma că, încă din primul secol al existenței sale, colonia sclavagistă de la Histria a exercitat o puternică influență economică asupra satelor băștinașe din împrejurimi. Trebuie amintit, de asemenea, faptul că în mormintele necropolei tumulare din vecinătatea Histriei, aparținînd foarte probabil populației locale din preajma cetății, s-au descoperit numai vase grecești depuse ca ofrande, desigur fiindcă ele erau considerate ca obiecte de preț și, ca atare, demne de a-1 însoți pe defunct în regatul umbrelor. Fără îndoială însă că activitatea comercială a orașelor pontice nu s-a limitat numai la teritoriul dobrogean. Descoperiri făcute la nordul Dunării, la Zimnicea, dar și la Bărboși și Frumușița în sudul Moldovei, sînt o dovadă în acest sens. Descoperiri monetare indică, de altminteri, faptul că activitatea comercială a negustorilor 169 histrieni s-a îndreptat cu precădere înspre Moldova, urmînd înainte de toate cursul marilor rîuri, Prutul și mai ales Șiretul. In epoca următoare, această activitate va cuprinde întreaga zonă dintre Dunăre și Carpați. La sfîrșitul secolului al Vl-lea î.e.n., orașele grecești din Dobrogea sînt martore ale marii expediții persane împotriva sciților pe care, în 514 î.e.n. o conduce însuși regele Darius. Care a fost în acel moment atitudinea adoptată de Histria? Deși izvoarele istorice nu amintesc nimic despre acest lucru, nu e totuși greu de presupus că politica orașului Histria se găsea într-un impas: pe de o parte, orașele grecești din Asia Mică, cu care negustorii histrieni între- țineau legături comerciale foarte strînse, se găseau la această dată sub stăpînirea regelui persan și, în această calitate, participau la expediția lui Darius împotriva sciților; pe de altă parte, triburile geto-dace din Dobrogea, de bunăvoința cărora atîrna bunul mers al vieții economice histriene, au rezistat cu dîrzenie expediției persane. De altminteri, fie că expediția lui Darius avea de scop să slăbească, așa cum s-a spus, presiunea sciților nomazi asupra frontierelor de nord ale imperiului persan, fie că ea încerca să consolideze stăpînirea persană în bazinul Mării Negre provocînd îngrijorarea acelor state grecești — și în primul rînd a Atenei — interesate în menținerea libertății navigației în Propontida și în Pontul Euxin, un lucru este sigur: orașul Histria nu avea de ce să se bucure de prezența stă- pînirii persane și mai ales a armatei lui Darius. Aceasta însemna, înainte de toate, tulburarea raporturilor atît de fructuoase cu triburile geto-dace de la Dunărea de jos și, implicit, dușmănia triburilor scitice. Această situație grea a obligat pe grecii din Histria să adopte probabil o atitudine prudentă, cu atît mai mult cu cît ei cunoșteau neîncrederea pe care unii din compatrioții lor din Asia Mică o manifestau față de politica persană. Insuccesul expediției lui Darius a îndemnat chiar pe unii dintre grecii supuși ai regelui persan să se răscoale și să-i provoace reale dificultăți la întoarcerea spre casăx. Cu atît mai mari au fost, desigur, dificultățile pe care le-au provocat ariergărzii sale cavaleria scitică, care își deschide drum spre Balcani prin numeroase raiduri, amintite de unele izvoare grecești. Histria a plătit, probabil, partea sa din această înfrîngere. In aceste împrejurări a fost, pare-se, distrus un cartier de locuințe din partea de nord-vest a orașului Histria, în care s-au descoperit numeroase vase grecești din secolul al Vl-lea î.e.n. Coloniile grecești din Dobrogea în epoca clasică (sec. al V-lea î.e.n.) Era, desigur, o criză de moment. Săpăturile arheologice dovedesc că, după trecerea furtunii, orașul a continuat nu numai să existe, dar și să înflorească. Edificii de cult, locuințe particulare și mai ales numeroase fragmente de ceramică dovedesc, pe de o parte, continua dezvoltare a orașului, pe de altă parte, apariția unei producții de mărfuri locale, care se 1 Herodotus, V, 27, Ctesias (Ed. C. Miiller, Firmin Didot, 1858), 29, 17. 170 intensifică mai ales de pe la mijlocul secolului al V-lea î.e.n. Din punctul de vedere al comerțului de tranzit, un rol deosebit pare să-l fi jucat, în primii ani ai secolului al V-lea î.e.n., orașul Cizic, ale cărui monede descoperite în Balcani și în Dobrogea dovedesc că acest bogat centru sclavagist, situat pe țărmul de răsărit al Propontidei, a fost un adevărat antrepozit al mărfurilor grecești, ce Fig. 33. — Unelte descoperite în cetățile grecești și în localitățile învecinate: undițe, zăbale, fusaiole și greutăți de pescuit. pătrund pe calea mării și a marilor rîuri în Balcani și la Dunărea de jos. Rolul preponderent în viața economică a bazinului Mării Negre, după victoriile grecești împotriva perșilor, mai ales în al doilea război (480—479 î.e.n.) și după constituirea ligii maritime de la Delos, îi revine însă Atenei. Intensificarea legă- turilor comerciale dintre orașele noastre pontice și Atena explică prezența a numeroase fragmente de ceramică atică din sec. al V-lea î.e.n. S-au transformat oare aceste legături economice în raporturi politice mai strînse ? Știm că în 437 î.e.n., conducătorul Atenei, Pericle, a executat o însemnată demonstrație navală, cu scopul consolidării ligii maritime atico-delice și al atragerii unor noi orașe grecești în rîn- durile acestei ligi. Se pare că unele orașe pontice s-au afiliat ligii atico-delice b 1 V. mai departe, p. 181, nota 1. 171 Fie și strict economice, raporturile cu orașele din sud nu constituiau însă decît una din componentele situației politice histriene. Legăturile tot mai strînse cu triburile locale constituiau cea de-a doua componentă și desigur nu cea mai puțin însemnată. în sec. al V-lea î.e.n. aceste raporturi căpătaseră o amploare necunoscută mai înainte, datorită constituirii unei puternice uniuni tribale, cunoscută sub numele de « regatul » odrizilor. Cîteva informații ne vorbesc despre extensiunea stăpînirii lor pînă la gurile Dunării, deci și în zona în care își dezvoltau comerțul lor orașele grecești din Dobrogea L Cum condiția principală a dezvoltării acestui comerț era liniștea politică în regiunea balcano-dunăreană, e ușor de înțeles de ce orașele din Pontul Euxin au putut să folosească din plin echilibrul politic instaurat de stăpînirea odrișilor. în orice caz, există semne evidente că Histria a cunoscut, datorită condi- țiilor economice extrem de favorabile pe care i le oferă în cursul veacurilor al Vl-lea și al V-lea î.e.n. regiunea dunăreană, o bună stare materială. Vinul și untdelemnul aduse în mari amfore din sud, arme și podoabe lucrate la Milet sau poate și la Olbia, transportate pe Dunăre sau pe drumul de uscat, pînă departe pe valea Șiretului, se schimbau pe miere, piei și mai ales pe grîu și sclavi,, de care Grecia metropolitană ducea tot mai mare lipsă. Nu e de mirare că în veacurile următoare, așa cum apare în comedia neo-atică a lui Menandru,. termenul de Aao<; adică «dac» și adică «get», sînt sinonimi la Atena cu acela de « sclavi » 2. Nu trebuie uitat, de asemenea, că și la Histria, ca de alt- minteri în toate coloniile din nordul Mării Negre, se practica pe o scară foarte largă pescuitul la gurile marilor fluvii. Trebuie să fi existat la Histria, ca și la Tyritace și Myrmecion, binecunoscute nouă astăzi prin săpăturile arheologilor sovietici, instalații de uscare a peștelui, necesare comerțului pe scară largă cu. acest produs deosebit de prețios. La vărsarea Dunării în mare abunda nisetrul și morunul. De altminteri pînă tîrziu, în epoca cuceririi romane, documen- tele ne vorbesc despre marea însemnătate pe care o avea pentru viața eco- nomică a cetății pescuitul în delta Dunării. Transformări economice și sociale la Histria în sec. al V-lea î.e.n. înflorirea economică a Histriei se reflectă pe de o- parte în monumentele clădite în acea vreme, pe de altă parte în faptul că orașul începe, pe la mijlocul sec. V î.e.n., să bată monedă proprie. Dintre monumentele ridicate în acea vreme trebuie amintit înainte de toate templul descoperit în sectorul de nord-est al cetății. Acest tem- plu, închinat probabil Afroditei, a fost clădit în prima jumătate a sec. V î.e.n. 1 Herodotus, IV, 80; Thucydides, II, 96 — 97. 2 Comicorum fragmenta (Firmin Didot), p. 771, fr. 517. 172 Apariția monedei histriene reflectă însă și mai bine dezvoltarea econo- mică a orașului Histria. In marile centre grecești din sud, moneda a apărut în momentul în care societatea greacă trecuse definitiv în stadiul economiei sclavagiste. în orașele pontice, apariția monedei a fost determinată de apariția pro- ducției locale de mărfuri. Pînă cînd populația locală s-a deprins cu moneda, grecii au practicat schimbul în natură. Mai apoi, s-au întrebuințat vîrfuri de săgeți de bronz de tip scitic, acceptate de populația locală ca o unitate de valoare, așa cum s-a întîmplat și în alte regiuni în antichitate, înainte ca moneda propriu- zisă să se impună ca cel mai sigur instrument de schimb. La Olbia un rol asemă- nător pare a-1 fi jucat niște peștișori de bronz, folosiți ca instrument de schimb premonetar. Cele mai vechi monede de argint histriene, bătute pe la mijlocul sec. V î.e.n., cîntăresc aproximativ 7 g și reprezintă pe avers două capete inversate de tineri, amintind probabil mitul Dioscurilor, iar pe revers un vultur de mare sfîșiind un delfin. Această emblemă poate fi considerată ca reprezentînd o adevărată stemă a orașului Histria. Ea apare mai tîrziu și pe o inscripție în limba greacă, care conține un decret oficial al orașului în cinstea lui Aristagoras. Faptul că aceeași scenă apare și pe monedele de la Olbia, colonie milesiană de pe țărmul de nord al Mării Negre, care a bătut monedă înaintea Histriei, ar putea sugera unele legături mai strînse între aceste două orașe. La Histria au circulat și unele monede turnate de bronz, decorate cu o roată cu patru spițe, după modelul unor monede arhaice grecești. Cum aceste monede cu roata s-au descoperit și în săpăturile făcute în stratul arheologic elenistic, datarea lor în prima jumătate a sec. V î.e.n., așa cum s-a propus, nu e încă sigură. în orice caz, apariția unei monede de bronz divizionară este o dovadă sigură de intensificarea schimbului monetar la Histria încă din sec. V—IV î.e.n. Monedele callatiene, reprezentînd pe avers chipul lui Heracle, iar pe revers spice de grîu, vor fi bătute de-abia în sec. IV î.e.n. Apariția monedelor orașelor pontice reprezintă astfel un moment culminant al dezvoltării lor economice, politice și culturale. După ce, în tot cursul sec. VI și o bună parte a sec. V î.e.n., negustorii histrieni aduceau din marile centre din sud — Milet, Samos, Chios, Rhodos, Cizic și Atena — produsele necesare schimbului cu triburile locale, realizînd astfel pe calea comerțului de tranzit însemnate beneficii, începînd cu mijlocul sec. V î.e.n., tot mai multe din aceste mărfuri meșteșugărești încep a fi produse în atelierele locale. Acest fapt a determinat nu numai o creștere a producției simple de mărfuri, ci a și produs, așa cum era firesc, însemnate pre- faceri în viața socială și politică a orașelor noastre pontice. Creșterea volumului producției de mărfuri și a schimburilor comerciale dintre orașele grecești din Dobrogea și populația băștinașă din regiunea dunăreană, a determinat însă nu numai apariția monedei la Histria sau la Callatis, dar a avut consecințe deo- sebit de însemnate pentru viața internă însăși a acestor orașe. 173 Fig. 34. — Pumnal curb dacic (sica) din sec. II—I î.e.n. descoperit în necropola tumulară de la Histria. 174 Intr-adevăr, deși nu avem decît cîteva informații cu privire la organizarea politică a Histriei în primele timpuri, unele știri de mai tîrziu ne dau indicații despre organizarea orașului și despre frămîntările care au rezultat în chip necesar de pe urma dezvoltării forțelor de producție locale. Ceea ce putem afirma deocam- dată este faptul că în cursul veacului al V-lea î.e.n. se desăvîrșește la Histria un proces de diferențiere social-economică, care a reținut atenția contempo- ranilor, dovadă știrile transmise de « Politica » lui Aristotel. întemeiată într-o vreme în care în metropolele ionice apăruseră formele tot mai ascuțite ale luptei de clasă, era firesc ca și la Histria să constatăm, mai ales după ce orașul a cunoscut în veacurile al Vl-lea și al V-lea î.e.n. o lărgire a bazei sale economice, constituirea unei puternice oligarhii negustorești, îmbo- gățită prin exploatarea celorlalți locuitori ai orașului și prin schimbul tot mai activ cu aristocrația tribală locală. în fața acestei oligarhii, repetînd un proces comun vieții orașelor grecești din perioada arhaică, se ridică tot mai stăruitor o nouă pătură de meseriași și de negustori care antrenează masele în lupta lor pentru cucerirea puterii politice. Deși nu au ajuns pînă la noi decît unele știri despre aceste frămîntări politice și sociale, este limpede că ele nu pot fi înțelese decît prin prisma luptei de clasă. în unele momente de criză de ordin economic și politic, lupta de clasă din orașele pontice ia forme tot mai ascuțite. Vorbind despre diferitele cauze care pot produce o răscoală în orașele grecești conduse de regimuri oligarhice, Aristotel spune următoarele: « Uneori revoluția se face chiar de către cei bogați, care nu participă la magistraturi, atunci cînd puterile sînt concentrate în mîinile unui mic număr, ca la Massalia, Istros, Heraclea și în alte cetăți...; în aceste orașe, oligarhia a luat o formă politică mai largă; la Istros însă, ea sfîrși prin a se schimba în democrație, iar la Heraclea numărul membrilor clasei conducătoare, care era mai mic înainte, a fost ridicat la 600 » h Pasajul acesta deosebit de interesant cuprinde în cîteva rînduri o serie întreagă de frămîntări politice și sociale care au avut loc în Histria și Heraclea pontică înainte de sfîrșitul veacului al V-lea. Putem distinge astfel două etape care au precedat, la Histria, instaurarea, la sfîrșitul veacului al V-lea î.e.n., a unui regim democratic sclavagist: mai întîi o lărgire a cadrului politic al cetății, rezervat pînă atunci unui număr restrîns de cetățeni; într-o a doua etapă, înlă- turarea — și desigur nu pe cale pașnică — a ultimelor bariere care asigurau oligarhiei locale un loc preponderent în conducerea politică a orașului. Poate și sub influența legăturilor cu Atena democratică, dar înainte de toate de pe urma dezvoltării forțelor de producție locale, Histria a trecut la o nouă fază a istoriei sale politice, și anume de la faza oligarhică la faza de demo- crație sclavagistă, așa cum, pe planul economic, orașul trecuse de la faza comerțului de tranzit la faza superioară a producției locale de mărfuri. Un fenomen 1 Politica, VIII (V), 5,2. 175 asemănător avusese loc și în regatul Bosporan, unde vechea dinastie locală a Arheanactizilor a fost înlocuită cu dinastia Spartochizilor, ale cărei legături economice și politice cu Atena s-au prelungit în tot cursul sec, IV î.e.n. Chiar dacă se poate admite că prezența politică a Atenei democratice a putut juca un oarecare rol în înlăturarea oligarhiei histriene de la conducerea orașului, este clar că o asemenea transformare a putut avea loc, înainte de toate, ca o consecință a accentuării caracterului sclavagist al relațiilor de producție. Viața economică din orașele pontice, și în special din Histria, Apollonia și Heraclea pontică, impunea cu necesitate o înlăturare a conducerii oligarhice, în sînul societății grecești din Pontul Euxin ieșiseră la iveală contradicții interne, care au îngăduit unei noi pături sociale să mobilizeze împotriva oligarhiei acestor orașe masele populare. Este vorba de acea pătură mijlocie « care asigură » — spune mai departe în legătură cu aceste evenimente Aristotel — « democrațiilor o stabilitate și o durată pe care nu o are oligarhia. Ea este mai numeroasă și ajunge mai ușor la onoruri în democrație decît în oligarhie » x. Din unele inscripții ceva mai tîrzii cunoaștem pe unii din descendenții acestor familii aristocratice de la Histria, care constituiseră în cursul sec. VI—V î.e.n. oligarhia histriană. Unele dedicații amintesc faptul că Theodotos și urmașii săi Hippolochos, Hegesagoras, Theoxenos, Hippolochos, Xenocles și Theoxenos, au moștenit la sfîrșitul sec. V și la începutul sec. IV î.e.n., demnitatea de preot eponim al cultului lui Apollo, divinitatea protectoare a Miletului și a coloniilor sale din bazinul Mării Negre. S-a păstrat baza de marmură a unei statui de bronz închinată acestei divinități de către membrii familiei amintite. Incepînd deci cu mijlocul secolului al V-lea î.e.n., se poate vorbi de instaurarea unui regim demo- cratic sclavagist la Histria. Tot atunci sau puțin mai tîrziu a putut avea loc o schimbare asemă- nătoare și la Callatis și la Tomis. Documentele de mai tîrziu, ca și analogia cu alte colonii grecești din Marea Neagră, ne îngăduie să cunoaștem cum erau organizate instituțiile acestor orașe, precum și caracterul lor democratic, în înțelesul antic al cuvîntului. Organizarea politică a orașelor grecești din Dobrogea In măsuri care au variat de la oraș la oraș și, în sînul aceleiași cetăți, de la epocă la epocă, puterea politică aparținea în aceste colonii poporului, alcătuit din tota- litatea cetățenilor cu drepturi depline. De la exercitarea acestora erau excluși (și aveau să rămînă astfel pînă la sfîrșitul antichității) în primul rînd sclavii, apoi străinii domiciliați și femeile — chiar femeile de condiție liberă. Organul în care se întrupa autoritatea supremă era Adunarea (sxxĂTqcia), de cele mai multe ori pomenită în documente cu numele de « popor » Alături de ea, exista însă în fiecare cetate greacă guvernată democratic un corp 1 Politica, VI (IV), 9,9. 176 consultativ mai puțin numeros, însărcinat cu expedierea treburilor curente și purtînd numele de « sfat » (PovXiq). Sfatul era recrutat astfel încît alcătuia o expresie a întregului corp cetățenesc, rostul lui principal fiind de a pregăti munca Adunării, întrunită în zile dinainte știute, sau, mai rar, în ședințe extra- ordinare. La Histria (ca la Atena, ca să cităm o pildă), președintele Sfatului îndeplinea și funcția de președinte al Adunării chemate să ia hotărîri în timpul Fig. 35. — Vas de ofrandei, în formă de sirenă. Sec. VI î.e.n., descoperit la Histria. cît el își îndeplinea mandatul. Numele lui figurează în preambulul decretelor ajunse pînă la noi și, alături de numele eponimului cetății — preotul lui Apollo Tămăduitorul — ne ajută să datăm aceste importante documente. Rînduieli asemănătoare întîlnim în Callatis și Tomis, măcar că despre aceste orașe informațiile noastre se întîmplă să fie mai rare și în ciuda faptului că — în amănunte — între instituțiile celor trei orașe există deosebiri, oglindite mai ales în denumirile colegiilor de dregători. Trăsătură comună a acestora din urmă e — ca aproape pretutindeni în lumea greacă — aceea de a fi aleși de Adunare cu titlu onorific si pe un timp limitat (de obicei un an); în al doilea rînd, de a-și exercita demnitatea în tovărășia unui număr oarecare de colegi cu atribuții și drepturi egale. Cum am mai spus-o, de la cetate la cetate numărul și numele colegiilor de magistrați au putut varia: îndeobște, totuși, fiecare dispunea de organe corespunzînd feluritelor aspecte ale vieții publice, alcătuind laolaltă un aparat executiv pe măsura trebuințelor unui stat de tip antic, de întindere modestă și cu populație puțină. In aceeași ordine de idei, trebuie arătat că în întocmirea lor social-politică, precum în limbă și în tradițiile religioase, orașele-state din Dobrogea au păstrat 12 — c. 1001 177 pînă spre sfîrșitul vieții lor istorice înrîurirea cetăților din Grecia metropolitană de undezi trag obîrșia. Astfel, instituțiile din Histria și Tomis se aseamănă în foarte multe privințe cu acele din Milet și, îndeobște, din cetățile loniei, pe cîtă vreme acele din Callatis se explică pînă în amănunte prin exemplul Megarei, ale cărei particularități de organizare se găsesc și în celelalte colonii doriene din Marea Neagră. Nu e o întîmplare, în aceste condiții, împrejurarea că la Histria — ca și la Tomis — împărțirea corpului cetățenesc în triburi gentilice de origine ioniană (Argadeis, Aigicoreis, Oinopes și Flopletes) stăruie pînă tîrziu în epoca romană, cu toate că de multe veacuri această împărțire nu mai repre- zenta altceva decît o amintire, fără legături cu organizarea administrativă a orașului, întemeiată, după toate probabilitățile, pe existența unor triburi teri- toriale. Iar dacă, în stadiul actual al documentării, existența la Callatis a celor trei triburi gentilice doriene (Hylleis, Dymanes și Pamphyloi) nu poate fi. dovedită dăinuirea lor cel puțin pînă la o vreme poate fi. socotită neîndoioasă, așa cum îndoioasă e în această colonie existența principalelor colegii de magistrați cunoscuți în Megara, în frunte cu eponimul cetății, căruia — multe veacuri după instaurarea regimului democratic sclavagist, în metropolă ca și în colonii — continuă să i se spună « rege » ((BaaiĂsuc), deși demnitatea pe care o îmbracă nu se deosebește de a celorlalți magistrați nici prin durată, nici prin alte parti- cularități. în ciuda titlului său pompos, atribuțiile « regelui » din Callatis erau în primul rînd de natură religioasă. Ca pretutindeni în coloniile întemeiate de megarieni, adevărații capi ai aparatului executiv par să fi fost în această cetate așa-numiții Sa^ioupyoi (cinci la număr), alături de care se menționează un colegiu al «strategilor» (arparaȚci), însărcinat cu conducerea treburilor militare. Alte colegii menționate sînt ale așa-numiților euraY^Y8^, cu atribuții judiciare, apoi acel al « aisimneților » care, propriu vorbind, nu era format din magistrați, ci din membri ai Sfatului însărcinați cu pregătirea muncii acestui corp în timpul unei fracțiuni a anului (pe cît se poate judeca, timp de o lună), după pilda pe care ne-o dau în Atena binecunoscuții « pritani » (Ttpvravsu;), iar în Histria « epimenii » (skl^vloi). Membrii unei alte comisii, exercitînd după cît se poate judeca atribuții asemănătoare, poartă într-o importantă inscripție din Callatis numele de « probuli » (KpopouXoi). Despre organizarea cetății Tomis în perioada autonomiei informațiile noastre sînt reduse, ca și numărul documentelor epigrafice anterioare epocii romane. în afara celor două organe consultative ale democrației sclavagiste — Adunarea și Sfatul — mai cunoaștem existența în acest oraș a unui colegiu de «arhonți » (ap/ovrec;) cu atribuții de administrație generală, și — într-un caz excepțional —• a unor conducători militari (v)Y£P^£<0, aleși pe timp limitat pentru a face față unor primejdii neobișnuite. în schimb, în legătură cu organizarea Histriei în cursul acelorași veacuri, știrile de care dispunem sînt și mai numeroase și mai explicite. Putem astfel 178 afirma că în această cetate puterea executivă era deținută de un colegiu de ajutați de colegii speciale pentru fiecare sector important al vieții obștești: cruveSpoi aveau sarcina de a redacta deciziile Adunării; «economi», « casieri » și « împărțitori » (01x0^6(101, Tastat, (lEpiarat) administrau finanțele publice; «agoranomi» (aȚopavopioi) se îngrijeau de aprovizionare și supra- vegheau prețurile; opcpaviarat exercitau tutela asupra orfanilor minori. Cu atribuții mai puțin lămurite ni se înfățișează colegiul «celor zece» (poate tot în legătură cu vistieria orașului) și acel al «conducătorilor » (rjycjiovec), al cărui nume ne-ar îndreptăți să credem că îndeplinea funcții militare, dacă documentele unde-i pomenit nu l-ar arăta îndeplinind atribuții de caracter civil. In sfîrșit, în împrejurări excepționale, sînt menționați printre demnitarii histrieni «supraveghetori ai construcției zidurilor» (£7U[iEXv)'od tel^oltolgi) și un « amiral cu puteri depline » (va6apx°<; auroxpaTCOp), al cărui titlu însuși arată că e vorba de un comandant de escadră învestit cu largi împu- terniciri, în vederea ducerii la bun sfîrșit a unei misiuni temporare. Dezvoltarea economică a orașelor grecești din Dobrogea în sec. V-I î.e.n. Cum s-a arătat înainte în treacăt, coloniile grecești îndeob- ște (și. acele din Dobrogea nu constituie, din acest punct de vedere, o excepție) întrețineau cu orașele de unde-și trăgeau originea legături statornice, politice și culturale, dar înainte de toate economice, trimițînd metropolelor materiile prime de care acestea duceau lipsă și primind de la ele produse meșteșugărești precum și unele « specialități » ale sudului egean, cum ar fi untdelemnul și vinul. Cea mai veche așezare de acest fel din țara noastră, Histria, fiind o creație a milesienilor, era firesc ca săpăturile arheologice să ne ofere dovada schimburilor dintre ea și Asia Mică, prelungite pînă la distrugerea Miletului de perși, în pragul secolului al V-lea î.e.n. Descoperiri de materiale ceramice provenite din atelierele loniei și aflate în cele mai vechi straturi nu numai din cetate, dar și din teritoriul ei rural (Tariverde), și chiar în unele localități de pe malul stîng al Dunării, nu lasă îndoială asupra faptului că, la mărfurile folosite pe loc, au venit să se adauge de timpuriu acelea răspîndite prin intermediul histrienilor în interiorul pămîntului getic. In schim- bul produselor de peste mări, localnicii ofereau noilor veniți prisosul lor de grîne, miere, ceară și, mai ales, sclavi — la toate acestea adăugîndu-se, în cantități considerabile, peștele din Deltă, al cărui export spre Grecia avea să rămînă de-a lungul întregii istorii a Histriei o îndeletnicire bănoasă a locuitorilor cetății. Din capul locului, și pentru multe veacuri, prosperitatea Histriei s-a întemeiat — după cum s-a mai menționat — pe un comerț de tranzit a cărui amploare se oglindește în descoperirile arheologice și ale cărui căi de pătrundere au fost și ele reconstituite. « Pe la 500 î.e.n. — putea scrie în această privință Pârvan — Dunărea, pînă la confluența cu Șiretul, era o apă grecească, iar pescarii și negustorii din Histria cunoșteau foarte bine țara geto-scită pe care o 12* 179 străbăteau necontenit în susul și în josul, acestei părți a fluviului, cu brațele, canalele, lacurile și afluenții săi » \ Către aceeași vreme, Callatis, întemeiată mai de curînd, într-o regiune puțin prielnică legăturilor cu ținuturile de dincolo de Dunăre, se mulțumea să exploateze resursele unui sol mănos, muncit de locuitorii Fig. 36. — Vas de import de stilul « Fikellura » (Asia Mică), sec. VI î.e.n., descoperit la Histria. lui dintotdeauna, așteptînd să-și constituie pe seama acestora un teritoriu oră- șenesc ale cărui prime mărturii documentare ne întîmpină în veacurile următoare. Grîne, piei, pește și miere —- toate aceste bogății ale pămîntului get — pre- cum și numeroși sclavi 2, luau drumul porturilor din sud; pînă la o vreme, al porturilor Asiei, după sfîrșitul războaielor medice drumul Pireului, princi- palul port al Aticii, devenit în urma constituirii Ligii de la Delos principalul port al lumii grecești. Cît de mare trebuie să fi fost pe la mijlocul secolului al V-lea î.e.n. importanța regiunilor din jurul Mării Negre ca surse de materii prime și, totodată, ca piețe de desfacere pentru producția propriilor meșteri o dove- dește, dacă mai era nevoie, expediția din anul 437 î.e.n., condusă de Pericle, 1 V. Pârvan, Dacia, Civilizațiile străvechi din regiunile carpato-danubiene, ed. a IlI-a, traducere și adnotații de R. Vulpe, București, 1958, p. 95 — 96. 2 « Cumpărarea și vînzarea de sclavi — observă în această privință Marx — este și ea, potrivit formei ei, cumpărare și vînzare de mărfuri » (Capitalul, voi. II, ed. a II-a, E.S.P.L.P., București, 1958, p. 36). 180 în privința căreia informațiile oferite de izvoare sînt departe de a fi îndestulă- toare, dar despre care putem fi siguri că a urmărit — după cum s-a menționat — să întărească influența ateniană în bazinul pontic, strîngînd legăturile cu regatul Bosporan, instaurînd regimuri prietene într-o serie de cetăți guvernate oligarhic, obținînd intrarea în « imperiul » său maritim a mai multor colonii ale Miletu- lui, din numărul cărora a făcut poate parte și Histria E Oricît de strînse vor fi devenit schimburile cu Atica în perioada ce merge de la sfîrșitul secolului al Vl-lea pînă spre sfîrșitul secolului al IV-lea î.e.n., ele n-au fost de bună seamă singurele legături comerciale întreținute de colo- niile dobrogene de-a lungul celor două veacuri « clasice » ale istoriei grecești. Raporturi active trebuie să credem că au existat și între ele și unele cetăți din Grecia ori Asia, precum și între ele și unele colonii de pe țărmurile vestic și nordic ale Mării Negre, în ciuda faptului că pînă astăzi dovezile documentare ale acestor relații se lasă așteptate. E oricum neîndoielnic că negoțul cu grîne, de care atîrna în cea mai mare măsură bunăstarea coloniilor pontice, n-ar fi cunoscut amploarea pe care i-o atribuie izvoarele, dacă la desfășurarea lui nor- mală n-ar fi contribuit cetățile situate de-a lungul căii de apă ce unea Pireul cu una sau alta din coastele Mării Negre. Din numărul acestora, mențiuni speciale se cuvin Bizanțului și Cizicului (așezate, primul, la intrarea în Strîmtori, al doilea pe țărmul asiatic al Mării de Marmara), și nu-i de mirare că într-un fel sau altul numele amîndurora sînt menționate în legătură fie cu istoria econo- mică, fie cu istoria politică ori culturală a orașelor dobrogene. In situația acestora, evenimente petrecute către jumă- Expansiunea regatului ' - n w , . . . , w , . tatea secolului al IV-lea aveau sa determine schimbări macedonean importante, de natură să influențeze în chip hotărîtor dezvoltarea lor viitoare. Este vorba de dislocarea triburilor scitice din părțile de nord ale Mării Negre, sub amenințarea înaintării dinspre est a sarmaților, urmată de încercarea unora din aceste triburi de a-și găsi adăpost pe malul drept al Dunării de jos. Condusă de o căpetenie cu numele Ateas și, pe cît se poate judeca, însumînd un mare număr de nomazi trecuți peste fluviu cu familiile și avutul lor întreg, cea dintîi încercare a sciților de a se așeza statornic în Dobrogea avea să se izbească de rezistența regelui Macedoniei Filip al II-lea (359—336 î.e.n.). Administrator priceput și conducător de oști cu însușiri neobișnuite, acesta, după ce contribuise la întărirea statului macedonean mai mult decît toți predecesorii săi laolaltă, năzuia să se substituie atenienilor în dominarea 1 Pe lista tributurilor percepute de Liga atică întocmită în 424 î.e.n. (IQ, I2, 63), la capitolul aliaților din Marea Neagră, rîndurile 200 — 220, unde au putut figura cetățile dobro- gene, sînt iremediabil mutilate. în stadiu! actual al documentării, la o încheiere nu se poate ajunge decît pe baza analogiei, ținînd seamă de situația cetăților de pe țărmul de nord (Olbia, Tyras, Tamyrace), precum și a unora de pe teritoriul actualei R. P. Bulgaria (Apollonia, de pildă), ale căror nume au putut fi reconstituite în chip verosimil (cf., totuși, I. B. Brașinski, VDI, (2), 1955, p. 148-161). 181 bazinului pontic, împingînd granițele regatului său spre nord pînă la Dunăre si exercitînd un control nelimitat asupra cetăților grecești înșirate de-a lungul coastei trace» în aceste condiții, înaintarea scitică nu putea decît să provoace reacțiunea lui imediată, sub forma unei expediții împotriva lui Ateas, desfășu- rată în anul 339 î.e.n», în condiții asupra cărora informațiile izvoarelor sînt departe de a fi limpezi. Sigur pare doar că sciții au fost învinși și alungați din Dobrogea (unde n-aveau să-și mai facă drum înainte de sfîrșitul secolului al III-lea î.e.n.), precum și faptul că — de aci înainte — regiunile trace pînă la gurile Dunării aveau să fie socotite ca făcînd parte din puternicul stat macedonean. Această situație se înfățișează în plină lumină sub domnia fiului și urma- șului lui Filip, Alexandru (336—323 î.e.n.), printre ale cărui prime inițiative, după urcarea pe tron, se pomenește o campanie împotriva tribalilor și a altor neamuri din preajma Dunării (335), cu care Filip avusese altădată să lupte. Doritor să desăvîrșească înfrîngerea adversarilor și, totodată, să înspăimînte pe geții din cîmpia munteană, Alexandru — ne informează izvoarele — a trecut fluviul cu oastea, pentru scurtă vreme și fără să sufere pierderi. Acordurile încheiate cu acest prilej consfințeau stăpînirea biruitorului asupra malului drept al Dunării, și e ușor de înțeles că — oricare va fi fost statutul juridic concedat lor de regele macedonean — cetățile grecești de pe țărmul de vest al Pontului nu s-au putut sustrage unei autorități care se exercita asupra întregii Peninsule Balcanice și care, curînd după aceea, avea să se extindă asupra unei bune părți din Asia. Trebuie să regretăm că luarea-aminte acordată de istoricii vremii expedi- ției de cucerire a regatului persan ne-a lipsit de amănuntele pe care altminteri ni le-ar fi oferit în legătură cu organizarea dată de Alexandru teritoriilor anexate în Europa. Întîmplătoarea mențiune, într-un izvor tîrziu, a unui « guvernator al Traciei» (praepositus Thraciae), căruia în alt loc i se spune și «prefect al ținuturilor de la mare » (praefectus Ponti), ne lasă oricum să înțelegem că tocmai coloniile asupra cărora se îndreaptă atenția noastră făceau parte în chip statornic din regatul macedonean. Demnă de menționat din acest punct de vedere e și campania întreprinsă în anul 326 î.e.n» de guvernatorul Traciei — Zopyrion — împotriva cetății Olbia și a celorlalte așezări grecești de pe țărmul de nord al Mării Negre. în ciuda tainei în care a rămas învăluită și a sfîrșitului ei catastrofal (Zopyrion avea să-și găsească moartea, împreună cu întreaga-i oaste, undeva în nordul gurilor Dunării, în Bugeacul pe care geografii antici îl numesc « pustiul getic »), țelul expediției nu lasă îndoială, dacă ne gîndim că, în timp ce Zopyrion asedia Olbia, Alexandru sfîrșea de subjugat populațiile din jurul mării Arai și că, după o tradiție păstrată de Arian, în mintea lui încolțise hotărîrea de a stabili comunicații directe între Bactria și bazinul pontic prin nordul Mării Caspice, drum de comerț a cărui utilitate avea să se dezvăluie spre sfîrșitul epocii elenistice și al cărui control va constitui unul din țelurile politicii răsăritene a împăraților romani din primul secol al erei noastre. 182 încă și mai neîndoios apare dependența coloniilor de pe țărmul de vest al Pontului față de Lisimah, devenit — după moartea timpurie a lui Alexandru — satrap al ținuturilor trace, așteptînd momentul cînd, după pilda altor moște- nitori ai Macedoneanului, în cursul anului 306 î.e.n., va asuma titlul de rege Fig. 37. — Taler de import de stilul Camiros (insula Rhodos), sec. VI î.e.n., descoperit la Histria. al Traciei, peste care va domni pînă în 281 î.e.n. Cu el, situația cetăților dobro- gene cunoaște o înrăutățire ale cărei pricini se cuvin căutate, pe de o parte, în guvernarea autoritară a noului stăpîn — puțin favorabil autonomiei orașelor grecești și necruțător în stoarcerea contribuțiilor pe care acestea erau ținute să i le verse — pe de alta, în luptele necontenite dintre moștenitorii lui Alexandru, întotdeauna gata să-și stîrnească unul altuia dificultăți politice și militare. Oricare va fi fost pricina adevărată (o intrigă a lui Antigonos, cu care Lisimah se găsea în conflict, apare mai mult decît probabilă), în anul 313 î.e.n. cetățile de pe litoralul trac ni se înfățișează în plină revoltă împotriva satrapului, obligat să-și întrerupă orice alt proiect pentru a le readuce la ascultare. Sărăcia știrilor privind acest important moment din istoria coloniilor dobrogene nu ne îngăduie să întrevedem decît liniile mari ale desfășurării. Sigur e doar că — poate pentru întîia oară de la întemeiere — acestea par să-și fi reunit puterile în fața primejdiei comune, coordonîndu-și sforțările cu ale cetăților de pe teritoriul actual al R. P. Bulgaria: Odessos, Apollonia, Mesambria; sigur de asemenea, că, pentru a-și spori șansele de succes, răzvrătirii n-au stat la șovăială să ceară în această 183 împrejurare alianța traco-geților, în mijlocul cărora trăiau, și a « sciților vecini » (cît se poate înțelege, din nordul gurilor Dunării)» In fruntea răscoalei e pomenit orașul Callatis, a cărui însemnătate trebuie să fi sporit simțitor în cursul veacurilor V—IV î.e.n. și în raport cu care Histria și celelalte colonii amintite fac figură de cetăți de mîna a doua. Această impresie e întărită de rezistența pe care callatienii singuri continuă s-o opună lui Lisimah, după ce alte cetăți răzvrătite capitulaseră în fața învingătorului, aliații geți fuseseră împrăștiați, iar sciții zvîrliți peste fluviu. Biruința din 313 a satrapului n-avea să frîngă totuși definitiv spiritul de rezistență al cetăților dobrogene. Cițiva ani mai tîrziu (în 310—309, după toate probabilitățile), o speranță nouă — de data aceasta întețită de Ptolemeu — le îndeamnă să apuce armele, o dată mai mult conduse de Callatis, împotriva căreia se îndreaptă din nou atacul principal al vrăjmașului. Pvămași singuri în fața unor forțe evident superioare, callatienii vor găsi curajul să suporte un asediu prelungit timp de mai mulți ani (în 306 rezistența lor nu era încă istovită), fără să putem spune cu precizie cînd anume au depus armele și ce condiții le va fi impus învingătorul. Despre alte episoade ale stăpînirii lui Lisimah asupra Dobrogei și îndeosebi despre luptele cu geții lui Dromichaites, se va vorbi în alt loc al acestui volum (p. 229). în ordinea de idei ce ne reține atenția, interesează mai curînd să arătăm că, din punctul de vedere al situației orașelor grecești, lunga stăpînire a diado- fiului — venind după domniile mai scurte ale lui Filip și Alexandru — trebuie să fi desăvîrșit procesul de organizare a lor internă, statornicind autoritatea fiecărei polis (oraș-stat) asupra unui teritoriu rural mai mult sau mai puțin întins (/cop;), supus jurisdicției aceleia și socotit ca parte integrantă a ei. Teritorii de acest fel, în jurul cetăților dobrogene, au putut să existe de altminteri dintr-o perioadă mai veche, constituite fie prin silnicie, fie în urma unor înțelegeri cu populația autohtonă. Pentru ca posesiunea lor precară să se transforme într-o situație de drept, era însă nevoie de autoritatea unui stat capabil să-și impună hotărîrile băștinașilor și grecilor deopotrivă. Cum o asemenea autoritate nu s-a exercitat asupra Dobrogei înainte de stăpînirea macedoneană—și pînă la ulterioare descoperiri, susceptibile să arunce lumini asupra acestei probleme controversate — încheierea cea mai prudentă e poate aceea potrivit căreia teritoriile orașelor dobrogene s-ar fi constituit cel mai tîrziu la sfîrșitul secolului al IV-lea î.e.n. „ Din ultimii ani ai acestui veac și din prima jumătate Epoca elenistica. Ieri- 7 toriile orașelor grecești a celui de-al IlI-lea datează de altminteri primele știri din Dobrogea. Adminis- referitoare la existența unor teritorii orășenești la Callatis trarea și exploatarea lor. și Tomis, precum și primele mărturii documentare Reiațide cu populația jeSpre locul agriculturii în economia celor două cetăți. getă băștinașă n r re temeiul acestora, se poate tace presupunerea ca, indiferent de împrejurările care le-au dat naștere, teritoriile au slujit orașelor în chestiune nu numai ca baze de întreținere, dar și ca surse de cîștig, în 184 măsura în care prisosul de grîne și de alte produse trebuie să fi. constituit pentru fiecare din ele primul — dacă nu principalul — obiect al comerțului cu Grecia metropolitană. Mai greu e de răspuns la întrebarea în ce fel erau administrate și, mai ales, exploatate teritoriile orășenești a căror mențiune se întîlnește de aci înainte tot mai des în documentele epigrafice ale epocii elenistice. Pilda altor colonii din jurul Mării Negre ne îndeamnă să credem că și în Dobrogea pămînturile din preajma cetăților au fost din capul locului împărțite în loturi (xArjpci), parte atribuite locuitorilor cu depline drepturi, parte păstrate ca rezervă obștească și exploatate în folosul colectivității. Tot analogia ne permite să afirmăm că pînă spre începutul erei noastre punerea în valoare a acestor pămînturi trebuie să se fi realizat cu munca băștinașilor, pe o cale sau alta, reduși la condiția de țărani dependenți. Aceasta nu înseamnă, bineînțeles, că în veacurile ce aveau să urmeze, pînă la cucerirea romană, raportul de forțe dintre unii și ceilalți era sortit să rămînă neschimbat, iar drepturile de proprietate — imprescriptibile. Dimpotrivă, de-a lungul perioadei indicate stăpînirea diferitelor chorai trebuie să fi fost mai curînd virtuală — pusă în discuție cu prilejul fiecărei schimbări intervenite în situația politică — în așa măsură că nu-i desigur exagerat să se spună că în epoca elenistică istoria coloniilor grecești din Dobrogea, pe plan extern, e înainte de toate istoria luptei pentru păstrarea unor teritorii de a căror exploatare depindea nu numai bunăstarea, dar însăși existența așezărilor respective. Din acest punct de vedere, curînd după moartea lui Lisimah, care înseamnă totodată dispariția regatului trac în organizarea pe care i-o dăduse diadohul, cetățile de pe coasta de vest a Mării Negre văd ivindu-se în Peninsula Balcanică o forță politică nouă, ca urmare a fixării în imediata lor apropiere a unei uniuni de triburi celtice, din acelea care, în 280 î.e.n., porniseră să cucerească Grecia, pătrunzînd fără împotrivire pînă în preajma sanctuarului de la Delfi. După înfrîngerea invadatorilor de către etolieni și o retragere precipitată în cursul căreia conducătorul lor își găsise moartea, ceilalți se împărțiseră în trei grupuri, sub căpetenii diferite și cu țeluri diferite. Unii trecuseră Helespontul pentru a se așeza în centrul podișului anatolic, în regiunea ce avea să le poarte de aci înainte numele — Galatia. Alții făcuseră cale întoarsă spre Dunărea de mijloc, în nordul actualei Serbii, unde prezența lor e atestată de-a lungul ultimelor veacuri înainte de era noastră. în sfîrșit, un al treilea grup, condus de Comon- torios, zăbovea în regiunea cea mai fertilă a Traciei, fixîndu-și centrul în Tylis (poate Tulovo, pe valea Mariței) și pornind din capul locului să supui.ă la dări nu numai populația băștinașă, căzută în atîrnarea noului «regat », dar și pe grecii de pe coastă, ale căror cetăți vor trebui de aci înainte să plătească noilor veniți tributuri importante, pentru a-și putea exploata teritoriile și desfășura nestingheriți activitatea comercială. Această formație politică celtică avea să dăinuie pînă spre sfîrșitul secolului al III-lea (după opinia cea mai verosimilă, pînă în 218 î.e.n.), cînd, copleșită 185 de o răscoală de proporții neobișnuite a tracilor, avea să dispară fără urmă. Istoria ei e pînă astăzi o taină, datele de care dispunem cu privire la scurta-i viețuire reducîndu-se la cîteva informații oferite de Polibiu. Apare oricum probabil că — măcar pînă la o vreme — relațiile dintre celți și greci n-au fost Fig. 38. — Fragmentul unei figurine de lut ars din sec. VI î.e.n., descoperită la Histria. dintre cele mai pașnice. O inscripție din prima jumătate a secolului al III-lea îndreptățește ipoteza după care, către vremea întemeierii așa-zisului regat din Tylis, locuitorii Apolloniei ar fi. purtat cu acesta un război în care au primit ajutorul histrienilor -1. De altă parte, după știrile lui Polibiu, pretențiile necon- tenit sporite ale noilor veniți ar fi pricinuit greutăți de neînvins chiar unei cetăți atît de prospere cum era Bizanțul. « După ce i-au biruit pe traci și și-au așezat scaun în Tylis — scrie în această privință istoricul — (celții) i-au împins pe 1 Histria, IV, p. 546, nr. 6. 186 bizantini în cea mai cumplită primejdie. Intr-adevăr, de unde înspre început, cînd nu se înfiripaseră bine, pe vremea lui Comontorios, bizantinii le dădeau în dar uneori trei, alteori cinci, cîte o dată chiar zece mii de galbeni, ca să nu le pustiască pămîntul, pînă la urmă au fost constrînși să le plătească pînă la optzeci de talanți pe an1... » (circa 24 000 stateri de aur—sumă enormă, pentru procurarea căreia bizantinii aveau să instituie taxe speciale pe vasele în tranzit prin Bosfor, stîrnind dușmănia întregii Grecii și dezlănțuind un război despre care se va vorbi în continuare). Că, în cursul aceleiași perioade, celții au încheiat acorduri similare și cu alte colonii de pe coasta tracă, e de presupus. Și tot așa, cu cetățile grecești din Dobrogea, în ciuda faptului că în această privință lipsesc pînă astăzi documente lămuritoare. Dacă între situația unora și a celorlalte au existat deosebiri, acestea n-au putut privi decît cuantumul sumelor plătite pentru răscumpărarea recol- telor sau asprimea cu care se va fi exercitat controlul asupra activității neguță- torești a diferitelor orașe. Situate la periferia zonei controlate de « regele » din Tylis, Histria, Tomis, Callatis s-au bucurat probabil de o libertate mai mare decît cetățile din sud, nu numai în administrația lor internă, dar și în raporturile cu alte cetăți, pe care vecinătatea celților nu pare să le fi influențat decît în mică măsură. Așa se explică împrejurarea că în jurul anului 260 î.e.n. — după aproape două decenii de la așezarea celților în Tracia — callatienii, ajutați de histrieni, caută să pună stăpînire pe Tomis, a cărui însemnătate comercială trebuie să fi fost acum în creștere 2. încercarea se lovește de rezistența bizantinilor, a căror energică intervenție armată —• unită cu presiunea economică decurgînd din închiderea Strîmtorilor pentru corăbiile celor două cetăți atacatoare — avea să ducă la înfrîngerea acestora din urmă, fără ca într-un fel sau altul celții să fi intervenit în conflict. Fie indiferență, fie calcul, o atitudine pasivă față de politica externă a cetăților manifestă și ultimul « rege » din Tylis, Cavaros, cu prilejul războiului dintre Bizanț și Rhodos, dezlănțuit în jurul anului 220 î.e.n., ca urmare a tentativei bizantinilor de a institui asupra comerțului pontic o taxă destinată să le înlesnească plata uriașului tribut amintit de Polibiu. Amestecul în tratativele ce aveau să ducă la încheierea păcii, de care vorbește istoricul, nu pare să fi depășit semnificația unor « bune oficii » oferite în ultimul moment, cu scopul de a menaja prietenia unor state cu care celții erau deopotrivă intere- sați să întrețină bune raporturi. Oricum se vor fi petrecut în realitate lucrurile, cele două episoade pe care le-am evocat învederează însemnătatea — pentru coloniile de pe coasta de vest, ca și pentru cele de pe coasta de nord a Mării Negre — a unor legături comerciale nestingherite cu cetățile din Grecia metropolitană. Niciodată complet 1 Polybius, XLVI, 2 — 4. 2 Memnon, FHQ, III, p. 537, fr, 21 = FrQrHist,, III B, 434, fr. 13. 187 întrerupte, chiar în timpul stăpînirii persane asupra loniei, aceste legături fuse- seră reluate cu vigoare sporită după « eliberarea » Asiei Mici de Alexandru, cînd orașe de importanța Miletului simțiseră nevoia să încheie cu Histria și Olbia acorduri pe temeiul cărora — între locuitorii părților contractante — se stabilea o egalitate de drepturi economice și politice făcută să stimuleze la maximum schimburile de tot soiul h Pentru ca acestea să se poată desfășura Fig. 39. — Ruinele unui templu din sec. V î.e.n., cea mai veche clădire descoperită pînă astăzi în cetatea Histria. Coloana de marmură din stînga aparține unui edificiu mai nou, din epoca romană. normal, era însă nevoie ca mările să fie libere și strîmtorile deschise. De aceea, încercarea bizantinilor de a percepe taxe extraordinare pe comerțul pontic se lovise de rezistența rhodienilor și a celorlalți greci interesați, de aceea repetatele blocări ale Bosforului de-a lungul veacului al III-lea — prilejuite cînd ele lupte între diadohi, cînd de conflicte de felul celor amintite — erau făcute să primej- duiască echilibrul economic al unor centre exportatoare, cum erau cetățile din Marea Neagră. Perioada de care ne ocupăm prezenta de altminteri și alte aspecte îngrijo- rătoare pentru comerțul pontic cu grîne, dacă ne gîndim la greutățile de care încep să se lovească — la Pireu și aiurea — chiar producători de importanța regatului Bosporan, din partea unor noi și puternici concurenți pe piața egeană 1 Olbia: Milet, I, 3, p. 269, nr. 136 = Syll.3, 286; și Histria: Dacia, III — IV, 1927 — 1932, p. 398, nr. 2 (cf. L. Robert, BCH, LII, 1928, p. 13 și urm.). 188 a griului, cum ar fi Egiptul lagid și Numidia lui Massinissa. Din acest punct de vedere, dacă ultimul regat amintit, creat la sfîrșitul celui de-al doilea război punic, n-avea să-și facă simțită activitatea decît în primii ani ai secolului al II-lea î.e.n», locul tot mai important deținut de Egipt în aprovizionarea cu cereale a statelor deficitare sub raport agricol explică tentativa lui Pairisades al II-lea al Bosporului de a intra în legături directe cu Ptolemeu Filadelful, de bună seamă pentru a rezolva prin bună înțelegere un conflict de interese pe cale de a deveni acut, cu trecerea vremii. La aceste neajunsuri, ale căror aspecte concrete ne preocupă și pe care abia ni le putem închipui, se adaugă, pentru a întregi tabloul situației coloniilor grecești din Dobrogea în perioada de după dispariția stăpînirii celților în Balcani, primejdii încă și mai grave, dccurgînd din lipsa unui echilibru politic între triburile traco-getice din dreapta Dunării, ca și de pe urma apariției în vecină- tatea lor imediată a unui nou și primejdios vrăjmaș — bastarnii. Menționată pentru întîia oară ca « nou venită », în regiunea de la nordul gurilor Dunării, către sfîrșitul secolului al III-lea î.e.n. -1, această seminție germanică era sortită să joace un oarecare rol în războaiele dintre macedoneni și unele neamuri trace, ori dintre macedoneni și romani purtate în prima jumătate a veacului al II-lea și încheiate prin înfrângerea definitivă a Macedoniei, transformată în provincie romană (146 î.e.n.). Pentru grecii dobrogeni și îndeosebi pentru histrieni, dintotdeauna inte- resați în pescuitul la gurile fluviului, apariția pe aceste meleaguri a unei populații necunoscute, numeroasă și războinică, amenința să devină un izvor permanent de primejdii, însemna în cel mai bun caz ruina unui negoț înfloritor. Texte epigrafi.ce de la începutul secolului al II-lcs. î.e.n.—din păcate, fragmentare—vorbesc în mai multe rînduri de atacuri dezlănțuite împotriva Histriei de vrăjmași necu- noscuți, menționînd solii trimise de greci către « fluviul » prin excelența, care era în ochii lor Dunărea. Din numărul acestora, o mențiune specială se cuvine decretului în cinstea lui Agatocle, fiul lui Antiphilos, în care, alături de alte date prețioase privitoare la viața orașului în jurul anului 180 î.e.n., se citește știrea de un interes deosebit, după care, amenințate în mai multe rînduri de o căpetenie tracă cu numele Zoltes (ale cărui cete ocupaseră și prădaseră Bizone — astăzi Cavarna, în R. P. Bulgaria), Histria și împreună cu ea orașele grecești de pe coasta dobrogeană au cerut și dobmdit ajutorul unui « rege » din stînga Dunării — Rhemaxos — cu al cărui sprijin par a fi izbutit o dată mai mult să facă față primejdiei amenințătoare 2. In ce chip și cu ce condiții se va fi manifestat ajutorul acordat de Rhemaxos cetăților dobrogene, textul nu ne-o spune. Interesul excepțional al inscripției stă, oricum, în pomenirea « regelui » transdanubian, ale cărui bune raporturi 3 Demetrios din Callatis citat la Ps.'Scymn., v. 797 (= QQM., I, p. 224). 2 Boabe de grîu, martie, 1931, p. 23; CRAI, 1933, p. 124, Cf. Histria, I, p. 523, nr. 14. 189 cu Histria, Tomis, Callatis reprezintă, poate, mai mult decît o alianță ocazională. Mulțumită indicațiilor pe care le cuprinde, cunoștințele noastre despre viața politică a geților între Dromichaites și Burebista cîștigă în precizie, și același lucru se poate spune despre istoria tracilor sud-dunăreni, în perioada tulbure ce precede reconstituirea regatului odris. Intre unii și ceilalți — fără a mai vorbi de bastarni — poziția grecilor apare anevoioasă, și nu-i de mirare că pentru a-și salva existența o cetate sau alta e nevoită uneori să ia armele, altă dată să se răscumpere, în sfîrșit, în împrejurări excepționale, să recurgă la sprijinul vreunui basileus mai mult sau mai puțin puternic, a cărui intervenție izbutește să-i asigure pentru un timp pacea h Astfel se explică împrejurarea că, în ciuda dificultăților externe și a unor puternice frămîntări interne, de-a lungul epocii elenistice viața cetăților grecești din țara noastră înfățișează alternanțe de zbucium și de răgaz, corespunzînd unor perioade de belșug sau de lipsuri: neîncetat amenințate, deseori prădate, niciodată răpuse. Puține și inegal repartizate (mai numeroase pentru Histria, rare pentru Callatis, aproape inexistente pentru Tomis), documentele epigrafice aflate în fiecare din ele ne ajută să cunoaștem, dacă nu amănuntele, cel puțin liniile mari ale unei evoluții în multe privințe asemănătoare, în ciuda particularităților locale. Pare neîndoios, de pildă, că ultimele veacuri înainte de era noastră văd dezvoltîndu-se în cetățile dobrogene sectorul agrar al activității lor economice, chiar dacă — alături de exploatarea solului — comerțul de tranzit ori, în cazul Histriei, pescuitul și exportul de pește continuă să constituie îndeletniciri obiș- nuite ale locuitorilor respectivi. Afirmația e valabilă pentru Tomis și Callatis, unde existența unor teritorii rurale e atestată pentru întîia oară în prima jumă- tate a secolului al III-lea î.e.n., dar deopotrivă pentru Histria, pe care formarea unui cordon litoral între actuala gură Sf. Gheorghe și gura Buazului, lîngă Vadu 2, avea s-o izoleze tot mai mult de larg, transformînd-o cu timpul dintr-un port maritim activ în capitala unui district agricol. Urmările procesului de care vorbim aveau să se facă simțite spre începutul erei noi, cînd ocazionala ocupare de către dușmani a teritoriului orășenesc putea pune în primejdie însăși existența cetății. Dar primele semne ale transformării trebuie să fi fost mai vechi, și e ele presupus că trecerea vremii n-a făcut decît să le accentueze. Alături de punerea în valoare a teritoriilor, realizată cel puțin în parte prin munca băștinașilor traco-geți, reduși la condiția unor țărani dependenți 3, în parte prin exploatare directă, cu ajutorul mîinii de lucru servile, economia 1 Date noi în această privință se vor putea stabili prin studiul adîncit al unei inscripții încă inedite, descoperită în campania de săpături a anului 1959. Pentru moment, reiese din interpretarea ei că încă din sec. al Illdea î.e.n. histrienii ar fi întreținut legături politice și economice cu o căpetenie getă al cărei nume apare aci pentru întîia oară (Zalmodegicos). 2 Polybius, IV, 41. 3 « Iobăgia (Leibeigenschaft) și dependența desigur nu sînt o formă specific medievală- feudală; ele există peste tot sau aproape peste tot, unde cuceritorii îi pun pe vechii locuitori să lucreze pămîntul pentru ei... » (F. Engels în K. Marx-F. Engels, Briefwechsel, Berlin, 1949-1950, voi. IV, p. 698). 190 orașelor grecești de pe coasta dobrogeană se întemeiază în epoca elenistică pe un comerț încă activ, în ciuda piedicilor provenite în primul rînd din instabi- litatea situației politice în spațiul geografic dunărean, precum și pe o producție de mărfuri ale cărei începuturi sînt mai vechi, dar care în veacurile III—I î.e.n. atinge o intensitate deosebită. Urmele mai des întîlnite ale acestei producții sînt fragmentele ceramice și statuetele de lut descoperite în mari cantități în săpăturile din Histria și Callatis, dar e de presupus că activitatea meșteșugărească a celor două cetăți — ca și a vecinei lor mai tinere, Tomis — se va fi extins și la alte mărfuri destinate exportului în masa geților din dreapta și din stînga Dunării. Pentru a cita un caz cunoscut, în săpăturile de la Histria s-a găsit un tipar de turnat bijuterii — frumos și bine conservat — indiciu neîndoios al existenței în acest oraș a unui atelier, care, de bună seamă, nu va fi fost unicul în felul lui. Asemenea ateliere, de proporții variind după specificul producției fiecă- ruia, erau proprietatea meșterilor greci din oraș. Ca peste tot în lumea metro- politană și colonială, mîna de lucru întrebuințată în ele trebuie să fi fost în parte liberă, în parte servilă — cu o puternică preponderență a sclavilor în muncile necesitînd mai multă forță fizică decît abilitate. Adăugați la numărul celor folosiți pe ogoare, în casele particulare și, cu multă probabilitate, în unele servicii orășe- nești — cum ar fi supravegherea piețelor și a altor locuri publice — sclavii meșteșugari alcătuiau o masă de exploatați al cărei rol în luptele sociale desfă- șurate în orașele dobrogene a putut fi în unele cazuri decisiv. Ne lasă s-o înțelegem evenimentele petrecute într-un oraș de pe țărmul de nord al Mării Negre, cu prilejul expediției lui Zopyrion, amintită înainte, cînd, pentru a asigura « frontul intern » în ceasul primejdiei, autoritățile olbiene s-au văzut constrînse să con- simtă la eliberarea sclavilor, la acordarea în masă a drepturilor cetățenești și la iertarea datoriilor. împreună cu produsele meșterilor locali, porturile dobrogene au continuat să răspîndească, de-a lungul aceleiași perioade, numeroase obiecte ieșite din atelierele Greciei metropolitane, precum și vinuri și uleiuri importate în mari cantități, spre a răspunde cererilor unei aristocrații tribale în plină dezvoltare. Mărturii directe ale acestui negoț, fragmentele de amforă purtînd indicația locului de proveniență — Thasos și Rhodos, Sinope și Cnidos — constituie pentru cercetători nu numai dovada legăturilor întreținute de coloniile de pe teritoriul țării noastre cu locurile de unde se aduceau asemenea produse, dar, în același timp, indicații prețioase asupra căilor de răspîndire a acestora în interiorul pămîntului getic. Din acest punct de vedere, e de reținut distanța relativ mare față de litoralul marin pînă la care au ajuns produsele sudului, fie pe drumuri cunoscute, folosite și în veacurile următoare pentru transportul oamenilor și al bunurilor, fie pe căi al căror traseu urmează de-abia să fie reconstituit. Tot ca mărturii ale unor schimburi intense cu triburile din dreapta și din stînga Dunării pot fi socotite tezaurele monetare descoperite uneori la 191 mari depărtări de orașele unde monedele au fost bătute. Pe lîngă dovada indis- cutabilă a legăturilor întreținute de proprietarii lor cu cetăți ca Histria ori Callatis (ale căror emisiuni încep —după cum s-a arătat —într-una, în secolul al V-lea, Hg. 40. — Monede emise de cetățile grecești dobrogene în epoca independenței lor 1—4, Histria, argint; 5, Callatis, argint; 6, Callatis, bronz; 7, Tomis, bronz. în cealaltă în secolul al IV-lea î.e.n.), acumularea unui număr considerabil de piese de argint și de aur în mîinile unei singure persoane sau ale unei singure familii oglindește intensificarea procesului de diferențiere economico-socială 192 petrecut în masa populației băștinașe, ca urmare a contactului cu grecii. Cum relevă Engels, « economia bănească în dezvoltare pătrunde ca un acid dizolvant în felul de trai tradițional al comunităților rurale, bazat pe economia naturală. Orînduirea gentilică este absolut incompatibilă cu economia bănească... »\ Documente epigrafice explicite vin să completeze infor- Legaturile dintre orașeie mațîfle deSpre rețeaua de legături întreținute de cetățile grecești din Dobrogea și ’ . 1 i. * i i w .. w . i. . * . ’ . .. . grecești de pe litoralul tarii noastre cu cetati din regiunea de pe țărmul Mării Negre sud a părții europene a U.R.S.S., din R. P. Bulgaria sau de la depărtări încă și mai mari. Dacă, o dată mai mult, inscripțiile tomitane din această perioadă sînt rare (se poate totuși cita, în ordinea de idei care ne interesează, măsura de cinstire a unui cetățean din Tyras), decretele votate în Histria și Callatis în favoarea unor oaspeți străini (oameni de afaceri sau oameni de carte — medici și arhitecți, de cele mai multe ori) ne lasă să înțelegem cît de întinse și cît de variate erau interesele ce-i purtau pe aceștia spre gurile Dunării, sau pe grecii dobrogeni spre Olbia și Chersonesos, spre Mesambria și Apollonia, spre Bizanț și Lesbos, spre Pireu și Delos, chiar pînă în Egipt — unde histrieni și callatieni sînt pomeniți în mai multe rînduri ca mercenari ai regilor lagizi și de unde negustori în căutare de cîștig cunoșteau și cercetau la rîndul lor porturile noastre. în aceeași ordine de idei, o mențiune deosebită se cuvine relațiilor cu Thasos, marea insulă din nordul Mării Egee, ale cărei monede s-au bucurat de o largă circulație în ținuturile dunărene și ai cărei fii — corăbieri și negustori — par să fi găsit în porturile dobrogene un teren de activitate atît de prielnic încît, în Histria, către jumătatea secolului al III-lea î.e.n., unul din aceștia, Peisistratos, fiul lui Mnesistratos, înălța cu propria-i cheltuială un templu de marmură divinității numite de greci și de traci « Marele Zeu ». Relații ca acele de care vorbim trebuie să fi cunoscut variații de intensitate de la epocă la epocă și de la oraș la oraș. Demnă de relevat, sub acest raport, e împrejurarea că înainte de supunerea lor de romani, coloniile din Marea Neagră și, într-un cadru mai îngust, acele de pe coasta de vest a acestei mări (ceea ce s-a numit încă din antichitate « Pontul Stîng ») n-au fost unite prin legături politice altfel decît trecătoare, n-au constituit nici cînd o federație de felul aceleia care avea să le strîngă laolaltă într-un moment ulterior al istoriei lor. Aceasta nu înseamnă că, ocazional, în fața unei primejdii comune, cetățile pomenite n-au putut să-și contopească forțele în scopul unei apărări mai bune. Un exemplu îl constituie încercarea de rezistență la atacurile lui Lisimah, de altul se va vorbi în continuarea acestei expuneri. Cîtă vreme și-au păstrat însă autonomia și, cu ea, tendința spre autarhie, caracteristică pentru structura social-economică a orașelor-state greceșd în perioada dinainte de Alexandru, 1 F. Engels, Originea familiei, a proprietății private si a statului t E.S.P.L.P., București, 1957, p. 111, 13 - c. 1001 193 asemenea încercări de constituire a unor unități mai largi, economice și politice, au rămas inoperante. Mai mult, de la epocă la epocă și, desigur, în legătură cu interese economice a căror amploare abia putem s-o ghicim, vedem izbucnind între coloniile Pontului Stîng adevărate războaie, cu prilejul cărora se încheagă grupări de forțe — unele statornice, altele trecătoare. Trecătoare, ca să cităm un exemplu, pare să fi fost apropierea dintre callatieni și histrieni, cu prilejul războiului susținut împotriva Bizanțului în jurul anului 260 î.e.n. De mai lungă Fig. 41. — Tipar pentru turnat bijuterii, din epoca elenistică, descoperit la Histria. durată, în schimb, alianța dintre Histria și Apollonia Pontică (azi Sozopol, în R. P. Bulgaria), a cărei primă mărturie se întîmpină în prima jumătate a secolului al IlI-lea și în legătură cu care un document de curînd descoperit a venit să ne facă dovada că nu încetase de a exista în prima jumătate a secolului al II-lea î.e.n. L La această dată — rezultă din textul amintit — pentru a doua oară în cursul unui veac, cetatea de pe țărmul lacului Sinoe trimitea în ajutorul aliatei de pe coasta tracă o escadră de « vase lungi », cu ajutorul căreia apolloniații reușeau să respingă agresiunea vecinilor lor mesambrieni, redobîndind pose- siunile pierdute într-o primă fază a ostilităților. Asemenea tratate de apărare și de ajutor reciproc, încheiate pe termene scurte, au putut să existe desigur și între alte cetăți ale Pontului Stîng. Cu atît mai mult trebuie să regretăm întîm- plarea care ne-a lipsit de amănuntele unei acțiuni în cursul căreia un cetățean din Apollonia, Stratonax al lui Lygdamis (poate comandant al unui corp expe- diționar, însărcinat cu o misiune de sprijin), a adus callatienilor servicii impor- tante, răsplătite cu onorurile obișnuite în asemenea împrejurări 2. Către aceeași vreme, prilejurile de întrajutorare oferite cetăților din Dobrogea trebuie să se fi înmulțit, ca urmare a apariției în imediata lor apropiere 1 Dacia, N.S., III, p. 235—258. 2 ABM, XI, 1887, p. 197 = Kalinka, Antike Denkmăler in Bulgarien, 94. 194 a unor grupuri de sciți, pătrunși — în condiții pînă astăzi încă nelămurite — în regiunea care de aici înainte avea să le poarte numele (Scythia Minor), E vorba, fără îndoială, de o consecință depărtată a frămîntărilor petrecute de-a lungul întregului secol al III-lea î.e.n. în masa sciților din sudul Uniunii Sovietice, atacați în mai multe rînduri de neamuri în migrație, venite dinspre răsărit și nord* Sub presiunea noilor veniți, o parte din triburile scite stabilite pe țărmul Fig. 42. — Opaițe grecești de teracotă, din epoca elenistică, descoperite la Histria. nordic al Mării Negre a pătruns în Crimeea, bogată și ușor de apărat, întemeind aci o forță politică organizată și activă, sortită să dispară sub loviturile lui Mitridate Eupator, la sfîrșitul secolului al II-lea î.e.n. Cedînd în fața năvăli- torilor, alte triburi scitice se retrăseseră însă spre vest, pătrunzînd probabil și în Dobrogea, unde — spre sfîrșitul secolului al III-lea și în prima parte a secolului al II-lea î.e.n. — le găsim așezate statornic în regiunea dintre Callatis și Odessos (azi Varna, în R. P. Bulgaria). Instăpîniți pe pămînturi pînă astăzi vestite pentru rodnicia lor, regișorii ale căror nume — Ailios, Sariaces, Canites, Acrosas, Tanusa, Charaspes — ne-au fost păstrate de monede bătute după pilda grecilor, aflate prin locurile unde-și vor fi avut reședința, trebuie să fi întreținut cu coloniștii raporturi de felul acelora pe care aceștia le legaseră de veacuri cu șefii geți din preajmă și pe care sciții înșiși le avuseseră cu cetățile de pe țărmul de nord al Mării Negre: relații de bună vecinătate întemeiate pe folosul ambelor părți și, înainte de toate, pe tributul anual pe care fără îndoială grecii trebuie 13* 195 să-1 fi. plătit unui « rege » sau altuia, pentru a-și asigura din parte-i bunăvoința și protecția necesare operațiilor lor comerciale. Cită vreme a durat situația pe care am înfățișat-o, nici un izvor nu ne-o spune. Prelungită de-a lungul secolului al II-lea, a trebuit probabil să înceteze către începutul secolului I, cînd, urmărind înfăptuirea unui plan politic despre care se va mai vorbi, regele Pontului Mitridate al Vl-lea reușește să se impună ca aliat cetăților de pe coasta de vest a Mării Negre și, cu acest titlu, să-și asigure controlul ținuturilor unde erau așezate. Dispărute ca formații inde- pendente, « principatele » scite dintre Dunăre și Mare vor lăsa în urmă-le simple grupulețe etnice, enclave iraniene a căror amintire stăruie în operele geografilor de la începutul epocii imperiale romane și care, cu vremea, se vor topi pe de-a-ntregul în masa tracilor localnici. Lupta de clasă și trans- formările sociale din orașele grecești în epo- ca elenistică Cu toate că de-a lungul epocilor clasică și elenistică, în coloniile grecești de pe litoralul dobrogean, relații sclavagiste par să se fi dezvoltat cu precădere în cuprinsul orașelor, neextinzîndu-se la teritoriul rural decît într-o mă- sură mai mică, — comportarea păturilor exploatatoare (for- mate la început din descendenții primilor coloniști, iar mai tîrziu din negustorii, armatorii și meșteșugarii îmbogățiți de pe urma schimburilor cu băștinașii) nu se deosebește de aceea a păturilor avute din Grecia și Asia Mică, unde, în decursul acelorași veacuri, sclavajul cunoștea dezvoltarea cea mai mare pe care a atins-o vreodată în aceste locuri. Ca în lumea metropolitană, formele de orga- nizare a vieții de stat nu puteau tinde decît la perpetuarea situațiilor de fapt și acest atașament față de trecut își găsește expresia în persistența, vreme de mai multe veacuri, a unui ansamblu de instituții și de magistraturi caracteristice democrațiilor de tip antic. Dacă însă, pentru observatorul superficial, întîlnirea în documente a acelorași termeni și denumiri ar putea da impresia că nimic nu s-a schimbat în Histria, Tomis ori Callatis între expediția lui Pericle și vremea la care a ajuns expunerea noastră, pentru istoric, sub aparențele neschimbate ale £olis-ului clasic, se întrevăd prefacerile săvîrșite în structura socială a celor trei cetăți de-a lungul perioadei studiate: concentrarea averilor, pauperizarea unui număr crescînd de cetățeni, înăsprirea luptei de clasă. In nemijlocită legă- tură cu aceste transformări, trebuie privită apariția în Histria și Callatis (despre Tomis, o dată mai mult, lipsesc știrile circumstanțiate) a «instituției cunoscute sub numele de sitonia (cmcovia), des întîlnită în orașele din Grecia și care, născută din nevoia dea asigura întreținerea părții celei mai puțin avute a populației, trădează, pe de o parte, crescînda sărăcire a maselor de-a lungul secolelor III—I î.e.n., pe de alta, concentrarea bogățiilor în mîinile unui număr restrîns de profitori ai mizeriei obșteștix. Rolul crescînd al «binefăcătorilor» în viața cetății, despre care ne informează documentele epigrafice, e în directă legătură 1 Histria, I, p. 476, nr. 1; AEM, VI, 1882, p. 4, nr. 4. cu pauperismul generalizat, și aceasta explică înverșunarea luptei care în orașele atinse de criză opune pe săraci bogaților, în numele unui program de revendicări din care nu lipsesc nicăieri «împărțirea pămînturilor » și «iertarea datoriilor ». In ce fel va fi fost organizată la Histria ori Callatis instituția sitoniei, deo- camdată nu putem ști cu certitudine. De bună seamă trebuie să fie vorba de un fond de prevedere constituit prin danii voluntare sau prin contribuții extra- ordinare, destinat creării de rezerve pentru ajutorarea populației. înrăutățirea situației alimentare în aceste cetăți, multă vreme prospere, nu constituie de Fig. 43. — Arhitrava templului închinat Marelui Zeu (divinitate de origine tracă) de către un negustor grec din Thasos; datează din sec. III î.e.n.; descoperită la Histria. altminteri o întîmplare neobișnuită în lumea pontică a veacului II î.e.n. Mărtu- risită de Polibiu într-un capitol de un interes excepțional \ lipsa periodică a cerealelor în orașele Mării Negre e confirmată de autoritatea documentelor locale. La Histria, unde situația ne este mai bine cunoscută, un prim indiciu al greutăților de aprovizionare întîmpinate de populație se desprinde dintr-un decret din a doua jumătate a secolului al IlI-lea î.e.n., în care un cetățean cu stare, Diogene al lui Diogene, e lăudat pentru meritul de a fi împrumutat cetății o sumă importantă, destinată cumpărării de grîne. Mai tîrziu — între 201 și 146, după toate probabilitățile — un alt decret, din păcate fragmentar, ne dezvă- luie amănuntul interesant că într-o împrejurare ale cărei particularități nu-s greu de imaginat, magistrații Histriei au recurs la serviciile unui negustor carta- ginez, convingîndu-1 să cedeze orașului o încărcătură de grîu în condiții avan- tajoase 2. Trebuie totuși subliniat că, dacă în greutățile întîmpinate de aprovi- zionarea cu grîu a populației grecești evenimentele externe joacă un oarecare rol, instituția sitoniei, pe care de-a lungul epocii elenistice o întîlnim și în locuri ferite de amenințarea oricăror dușmani din afară, e semnul unei grave încor- dări interne, o încercare de diversiune socială al cărei principal rost e acela de a preveni tulburările eventuale. 1 Polybius, IV, 38, 5. 2 Dacia, III-IV, 1927-1932, p. 400, nr. 2. 197 în lumina acestor precizări, capătă o semnificație deosebită știrea după care, către anul 200 î.e.n., într-o împrejurare altminteri insuficient cunoscută, posibilitățile de plasare a unui împrumut public pe piața Histriei erau atît de reduse încît conducătorii cetății se vedeau siliți să recurgă la serviciile unui creditor din Callatis, solicitîndu-i o sumă pe care în alte împrejurări le-ar fi. putut-o împrumuta orice histrian cu stare Pentru ca această soluție să devină necesară, cetatea trebuie să fi suferit la data documentului care ne-a păstrat aceste amănunte, fie o pustiire necruțătoare (pe care însă nici un izvor n-o amintește), fie consecințele unor tulburări interne, dezlănțuite de înrăutățirea situației celor mulți. Din acest punct de vedere, nu-i desigur o întîmplare faptul că într-un document histrian din secolul al II-lea î.e.n., alături de atacul unor vrăjmași în care trebuie să recunoaștem probabil pe bastarni, stăpînii din acea vreme ai Deltei și ai ținuturilor din nordul gurilor Dunării, se pomenesc « dezordini » a căror natură n-a putut fi. decît socială. Faptul e confirmat nu numai de termenul Tapa/od, a cărui accepție în acest context e aceea de « război civil », dar și de indicația rezultînd din textul mutilat după care aceste evenimente au zguduit serios dominația de clasă din sînul cetății 2. Către aceeași vreme, informații'asemănătoare se citesc în inscripții din Callatis și Tomis din care, în ciuda modului învăluit de exprimare propriu acestei cate- gorii de izvoare, se desprinde impresia unei înăspriri a antagonismelor sociale, chiar dacă — în cazurile avute în vedere — nemulțumirea maselor nu va fi îmbrăcat caracterul unor adevărate răscoale. Uniunea pontică a lui Mitridate și pătrunderea romană în Dobrogea Cunoașterea împrejurărilor istorice generale în mijlocul cărora documentele în chestiune au fost compuse con- tribuie să întărească această încheiere. Se poate spune, într-adevăr, că la fel cu lumea greacă metropolitană, — cufundată, începînd din secolul al IV-lea, în marasmul sărăciei endemice și a unor războaie necurmate, — zguduită de lupte de clasă de o înverșunare rareori atinsă, și coloniile pontice vădesc în secolele III—II î.e.n. semnele trecerii la o perioadă istorică nouă, caracterizată prin includerea într-o unitate economică asemenea statelor elenistice din sudul și răsăritul mediteranean. Ceea ce e cuce- rirea macedoneană pentru grecii din Grecia continentală și insulară, e pentru cei din vestul și nordul Mării Negre supunerea de către Mitridate Eupator, la sfîrșitul secolului al II-lea î.e.n., în condiții numai în aparență deosebite de cele ale unificării Greciei de către Filip. Faptul că subordonarea față de regele pontic — devenit, prin abdicarea ultimului Spartocid, suveran al Bosporului și stăpîn al unei părți din țărmul nordic al Mării Negre — n-avea să dureze decît cîteva decenii, nu trebuie să ne înșele. Din punctul de vedere al orașelor grecești, 1 Histria, I, p. 487, nr. 2. 2 Ibidem, p. 498, nr. 4. 198 integrarea în sistemul de alianțe pus la cale de marele adversar al Romei însemna, pe de o parte, înlăturarea piedicilor din calea schimbului de bunuri între membrii vastei uniuni pontice, pe de alta, sprijin împotriva populațiilor din preajmă, a căror presiune sporită n-ar fi putut fi susținută cu propriile lor mijloace. Lao- laltă, aceasta echivala cu o consolidare, fie și trecătoare, a poziției grecității periferice, care e lumea coloniilor din Marea Neagră, — consolidare externă, dar totodată și internă, în măsura în care ameliorarea condițiilor generale eco- nomice (pe lîngă prezența garnizoanelor lui Mitridate, recent relevată de o inscripție din Apollonia) a putut să contribuie la înăbușirea conflictelor sociale, a căror mențiune reprezintă o particularitate izbitoare a documentelor din secolele III și II î.e.n. Ocuparea Crimeei și a Regatului Bosporan de trupele lui Mitridate datează din ultimul deceniu al secolului al II-lea. Extinderea stăpînirii regelui pontic asupra altor orașe de pe țărmul de nord al Mării Negre, cum ar fi Olbia și Tyras, poate fi atribuită primilor ani ai secolului I î.e.n. și tot către aceeași vreme trebuie să se fi petrecut anexarea cetăților de pe coasta de vest. Inscripția din Apollonia pomenită în treacăt, în care se menționează prezența în acest oraș, în primul pătrar al secolului I, a unei garnizoane a lui Mitridate, precizează că acest ajutor militar era dat în cadrul unei alianțe (aup4iax(a) L O bază juridică asemă- nătoare trebuie să fi avut și legătura lui Mitridate cu cetățile de pe țărmul dobro- gean, fără ca prin aceasta stăpînirea exercitată de rege asupra fiecărui oraș în parte să fi fost mai puțin totală. în acest sens pledează abundentele emisiuni monetare din Histria, Tomis și Callatis înfățișînd pe avers, în locul obișnuitei efigii a lui Lisimah, chipul lui Mitridate (Callatis își va schimba și sistemul ponderal, adoptînd pentru staterii săi o greutate apropiată de a staterilor regelui pontic), iar o concluzie similară se poate trage și din marele număr de frag- mente ceramice provenind din Sinope, aparținînd acestei perioade și aflate pe teritoriul nostru, ceea ce dovedește, dacă mai era nevoie, că în prima treime a secolului I î.e.n. viața economică a orașelor dobrogene e dominată de schim- burile comerciale cu porturile de pe țărmul de nord al Asiei Mici. Vasta uniune încheiată de Mitridate avea să dureze pînă în vremea celui de-al treilea război al regelui pontic cu romanii (74—63 î.e.n.), în cursul căruia, însărcinat cu slăbirea flancului stîng al vastului front dușman, guvernatorul din anii 73—71 al Macedoniei, M. Terentius Varro Lucullus, avea să cucerească cetățile de pe țărmul de vest al Mării Negre. După ce, într-o primă campanie, înfrînsese pe moesi, alungîndu-i pînă la Dunăre, în 72—71 atacă și supune Apollonia, unde întîmpină o rezistență îndîrjită 2, apoi, pe rînd, celelalte orașe de pe coastă, pînă la cel mai apropiat de gurile Dunării, Histria. în felul acesta o bună parte din sistemul de apărare al lui Mitridate se prăbușea. 1 IQB, I, 392. 2 Eutropius, VI, 10; cf. Appianus, Illyrica, 30. 199 Viața culturală și reli- gioasă în orașele grecești din Dobrogea în epoca elenistică Cu ea, dispărea și posibilitatea pentru regele pontic de a-și recruta aliați și mercenari din rîndurile populațiilor de la Dunărea de jos, în timp ce romanii se puteau gîndi la mijloacele de a-și întări poziția într-o regiune unde interese politice importante îi îndemnau să-și creeze puncte de sprijin. Pentru aceasta, calea potrivită apărea tot un sistem de alianțe de felul celor încheiate de Mitridate, ceea ce •— în condițiile create de victorie — nu risca să întîmpine din partea orașelor grecești nici cea mai mică împotrivire. Întîmplarea fericită care ne-a păstrat textul tratatului încheiat la sfîrșitul războiului cu Callatis ne dă putința să ne reprezentăm caracterul legăturilor create în această împrejurare între Roma și cetățile dobrogene în ansamblu. In toate cazurile, clauza importantă pare să fi fost acea de prietenie și ajutor reciproc, potrivit căreia Republica de o parte și fiecare cetate greacă de cealaltă aveau să se abțină în viitor de la masuri ostile, iar în caz de agresiune din partea unui terț, se obligau a-și da ajutor în limita puterilor h Prima ciocnire a grecilor de pe coasta de vest a Pontului Euxin cu stăpînii lumii mediteraneene se sfîrșea astfel în condiții mai puțin aspre decît o lăsa să se prevadă o înfrîngere militară care-i lăsa la discreția învingătorului. Sub aparenta blîndețe a stipulațiilor formale, romanii își menajau însă avantaje politice și militare într-o regiune a cărei însemnătate — din punctul de vedere al posesiunilor lor în Peninsula Balcanică — era departe de a fi neglijabilă. Deve- nite acute pe măsura unui proces de expansiune spre est și sud-est, care în a doua jumătate a secolului I înregistrează succese considerabile și ale cărui etape vor fi. expuse într-un capitol următor, interesele la care ne referim domină atitu- dinea Romei față de lumea geto-tracă, determinîndu-i și raporturile cu cetățile dobrogene, pînă la definitiva încorporare a acestora în Imperiu. Așa cum n-au putut împiedica desfășurarea unei acti- vități economice și politice de o remarcabilă vitalitate, primejdiile în mijlocul cărora au trăit cetățile grecești din Dobrogea de-a lungul epocii elenistice n-au constituit o piedică în calea înfloririi în ele a unei vieți culturale de un nivel impresionant, dacă se ține seamă de dificultățile pe care le-au avut de întîmpinat. Față de cultura Greciei metropolitane, în aceeași perioadă, ori în perioada clasică, această cultură nu poate pretinde, firește, nici la superiori- tate, nici la originalitate (dacă se exceptă unele aspecte ale plasticii și îndeosebi ale toreuticii locale, explicabile prin înrîurirea exercitată asupra meșterilor din Histria și Callatis de pămîntenii pentru care aceștia lucrau și de ale căror prefe- rințe s-au lăsat influențați). în schimb, prin aspectele-i multilaterale, prin silința 1 Dacia, III-IV, 1927-1932, p. 456; CRAI, 1933, p. 278 și urm. Cf. A. Passerini, Athenaeum, XIII, 1935, p. 57 și urm., iar pentru o datare diferită — puțin convingătoare — a documentului (către jumătatea secolului al II-lea î.e.n.), Dem. St. Marin, II foedus romano con Callatis, în Epigraphica, X, 1948, p. 103 — 130. 200 de a merge în pas cu viața literară și artistică a marilor centre din sud, prin tena- citatea de care dă dovadă și care o face să supraviețuiască tuturor adversităților, această cultură periferică reprezintă un sector deosebit de interesant al culturii grecești privite în ansamblu. Din acest punct de vedere, primul lucru ce trebuie relevat e puritatea limbii pe care, multe veacuri după așezarea lor printre « barbari », continuă Fig. 44. — Greutate de plumb Cpond) folosită în negoțul mărunt din cetatea Histria șt teritoriul înconjurător. Pe o față, chipul lui Hermes, zeul comerțului; pe cealaltă, vulturul și delfinul, emblema cetății. Epoca elenistică. s-o vorbească acești greci răzleți. Oglindită în inscripții aparținînd în marea lor majoritate epocii elenistice (cel mai vechi text histrian cunoscut datează de la sfîrșitul secolului al V-lea) această limbă e greaca « comună » (xolvtj), vorbită de la un capăt la altul al lumii elenistice, și care, în Histria și Tomis, păstrează unele forme ale dialectului ionic, iar în Callatis, urme ale celui doric. Altmin- teri, sub raportul vocabularului, ca și al sintaxei, limba inscripțiilor dobrogene e de o corectitudine remarcabilă, nu numai în documentele oficiale, dar și în acele săpate din inițiativă privată: inscripții funerare sau dedicații către zei. Despre unele din epigramele ieșite la iveală în ultimii ani se poate spune că vădesc o formă literară aleasă, ceea ce — fie și în cazul cînd n-ar face decît să reproducă un model împrumutat — e de natură să ne dea o idee favorabilă despre gustul celui ce l-a ales. Aceasta înseamnă că în Histria și în Callatis (din Tomis n-avem documente suficiente aparținînd acestei perioade) nivelul mijlociu al instrucției cetățenilor trebuie să fi fost notabil și că, în ciuda posibilelor fluc- tuații, explicabile prin greutățile de care s-a vorbit, trebuie să se fi menținut veacuri de-a rîndul la un nivel satisfăcător. 201 Ca în majoritatea cetăților grecești în perioada de care ne ocupăm, primele elemente ale oricărei culturi — scrisul și cititul, puțină aritmetică și cunoașterea poeților, înainte de toate a lui Homer — trebuie să se fi dobîndit și aci în sînul familiilor, cu jertfa bănească a părinților și prin osteneala unor pedagogi care în unele cazuri erau sclavi, în altele, oameni de condiție liberă. Preocuparea de pregătirea tinerelor generații nu se manifesta din partea statului decît pe o Fig. 45. — Scenă de vînătoare. Fragment dintr-o friză de marmură, din epoca elenistică, descoperită la Callatis. treaptă superioară a procesului educativ, cînd adolescenții pe punctul de a fi primiți în rîndurile cetățenilor erau supuși unui antrenament sportiv și inte- lectual al cărui centru era gimnaziul, Grupați în asociații distincte, supuse supra- vegherii unor magistrați anume și, înainte de toate, autorității gimnaziarhului — ales dintre cetățenii cu stare, pentru a putea susține din averea proprie o parte a cheltuielilor cerute de buna funcționare a gimnaziului —«efebii» (&p7]poi) și «tinerii» (veoi) își întăreau trupul prin exerciții de tot felul și-și completau cunoștințele prin lecții și conferințe ținute uneori de localnici, alteori de străini în trecere prin orașul respectiv. Asemenea gimnazii nu puteau lipsi nici din cetățile noastre. în fapt, existența lor e atestată la Histria, la Tomis și la Callatis, măcar că informații mai amănunțite ne stau la dispoziție numai pentru orașul de pe țărmul lacului Sinoe. Un decret al asociației «tinerilor », după toate probabilitățile de pe la sfîrșitul secolului al II-lea î.e.n., laudă activitatea unui gimnaziarh a cărui dărnicie făcuse posibilă buna desfășurare a activității asociației prin copioase distribuții de ulei, atît de necesar exercițiilor în aer liber. Din același veac, un decret în cinstea unui medic originar din Cizic, răsplătit pentru conferințele 202 rostite și pentru destoinicia-i profesională, dovedește, dacă mai era nevoie, că și la Histria gimnaziul era un centru de activitate intelectuală, chiar dacă ar li desigur exagerat să-l asemuim cu o instituție de învățămînt superior» Lucrurile n-au stat probabil altfel nici la Callatis, măcar că singura mențiune a unui gimnaziu datează aci din secolul I e.n. Un centru grec activ și prosper, cum era acesta din urmă, n-a putut trăi veacuri de-a rîndul fără să dispună de un teren amenajat în vederea întrecerilor sportive, așa cum, de bună seamă, n-a putut trăi fără un teatru. In ciuda împrejurării că pînă astăzi ruine ale unui astfel de edificiu n-au fost descoperite în vreunul din orașele dobrogene, se poate postula cu încredere existența unui teatru în fiecare din ele, cu atît mai mult cu cît spectacolele dramatice erau în antichitate legate de cultul lui Dionysos și cu cît în Callatis, ca și în Histria, cultul acestei divinități e atestat cu prisosință. Despre nivelul vieții intelectuale și artistice în orașele de pe teritoriul țării noastre stau mărturie și relațiile întreținute de localnici cu centrele de cultură ale Greciei metropolitane, ca și aportul lor la patrimoniul comun al culturii grecești în epoca elenistică. Din acest punct de vedere, interesant de menționat nu e numai faptul că tineri din porturile dobrogene obișnuiau să-și desăvîrșească educația în vreun oraș din sud — cum ar fi Cizicul, devenit în ultimele veacuri dinaintea erei noastre un adevărat centru « universitar » pentru tinerii de spiță nobilă și chiar pentru vlăstarele regale din lumea pontică și din Asia Mică — dar și împrejurarea infinit mai importantă că, într-o întreagă serie de cazuri, asemenea învățăcei au sfîrșit prin a-și cîștiga o celebritate meritată prin contribuții originale în domeniul literaturii și al erudiției. Din numărul acestora fac parte Demetrios din Callatis (secolul al IlI-lea î.e.n.), autor al unei vaste lucrări intitulate Despre Asia și Europa (o înaltă autoritate pentru proble- mele legate de configurația și trecutul regiunilor pontice, folosit și lăudat de cei mai mulți geografi din veacurile următoare), precum și Heracleides, supra- numit Lembos, originar și el din Callatis, dar intrat de timpuriu în adminis- trația regală a Egiptului lagid, unde avea să-și găsească un rodnic teren de acti" vitate, ilustrîndu-se ca gramatic, biograf și istoric al gîndirii (sec. II î.e.n.). Mai puțin celebri decît precedenții, în orice caz mai puțin bine cunoscuți, din pricina dispariției operei lor întregi, sînt Istros, căruia un erudit din vremea bizantină îi atribuie meritul de a fi scris o « frumoasă » lucrare Despre tragedie, și retorul Tales, amintit și el întîmplător pentru stilul său « căutat ». In schimb, dacă originea callatiană a lui Satyros, supranumit «Peripateticul », ar putea fi considerată sigură, lista oamenilor de seamă născuți în orașul dobrogean s-ar îmbogăți cu numele unui erudit faimos din secolul al IlI-lea, creator al biografiei (ni s-a păstrat de la el o Viață a lui Euripide), mare autoritate în materie de critică și de istoriografie literară L 1 Cît privește pe istoricul Silenos « Callatianul » (citat la Cicero, De div., 149), adeva- râtul lui loc de naștere pare a fi fost Cale Acte, în Sicilia. 203 Tot despre un înalt nivel al culturii în orașele grecești din Dobrogea vorbesc și unele descoperiri întîmplătoare, ca acea a papirului de curînd ieșit la iveală într-un mormînt din Callatis, după toate probabilitățile aparținînd secolului al IV-lea î.e.n. Oricare ar fi cuprinsul documentului, care n-a fost încă studiat, e limpede că deprinderea de a îngropa, împreună cu defuncții, texte literare sau filozofice nu se putea răspîndi decît într-un mediu cultivat, în care cărturarii și activitatea cărturărească se bucurau de înțelegere și prețuire. Dacă explorarea necropolei din Callatis ar fi fost urmărită sistematic, descoperiri de felul aceleia de care vorbim s-ar fi înfățișat desigur mai numeroase. La fel, cunoașterea artei locale ar fi cîștigat de pe urma dezvelirii pe o scară largă a unei așezări întinse și bogate, a cărei topografie și a cărei dezvoltare urbanis- tică — cu excepția a puține monumente izolate — ne-au rămas pînă astăzi străine. Pentru motive diferite, și anume a cel puțin două ocupații pustiitoare, urmate de reconstrucții pe același loc, dar după alte planuri, Histria elenistică este și ea necunoscută, monumentele din această perioadă ale căror urme vor mai fi dăinuind găsindu-se pentru multă vreme de aci înainte acoperite de ruinele orașului roman tîrziu. încă și mai puțin satisfăcătoare e situația din Tomis, unde — vatra vechii cetăți fiind ocupată de orașul modern — săpături întinse nu s-au putut întreprinde decît în foarte mică măsură. în starea actuală a documentării, e anevoie de spus dacă Tomis, Callatis sau Histria vor fi fost construite după o concepție de ansamblu, asemenea celor mai multe centre din Grecia metropolitană, unde, la vremea de care vorbim, nu numai orașele de creație recentă, dar și cele întemeiate într-o epocă mai veche se dezvoltau potrivit unor planuri urbanistice întocmite rațional și legi- ferate cu strictețe. Indiferent însă de chestiunea de a ști dacă orașele dobrogene vor fi avut străzi întretăindu-se în unghi drept, potrivit doctrinei pentru întîia oară formulată în secolul al V-lea î.e.n. de Hippodamos din Milet, putem presu- pune fără teamă de a ne înșela că fiecare trebuie să fi dispus de o piață — ayopa (care putea fi și locul unde Adunarea își ținea ședințele), de un local al Sfatului (PouĂeuTTjpiov), de un teatru și de un gimnaziu — pe lîngă un număr oare- care de temple, mai mult sau mai puțin impunătoare. Din acest punct de vedere, singura cetate care ne oferă posibilitatea de a întrevedea aspectul unui cartier al ei de-a lungul epocilor clasică și elenistică e Histria, unde săpăturile ultimilor ani au scos la iveală ruinele mai multor temple și ale unui mare altar, înșirindu-se în timp din secolul al V-lea pînă în secolul al IlI-lea î.e.n. Situat în imediata apropiere a mării, într-un punct de unde prive- liștea asupra largului e deosebit de frumoasă, acest ansamblu monumental vădește nu numai preocuparea cunoscută a constructorilor antici de a crea edificiilor obștești un cadru natural impunător, dar, totodată, o conștiinciozi- tate și — în cel puțin un caz — o finețe a execuției de-a dreptul surprinzătoare într-o regiune de margine a lumii grecești, cum era Dobrogea. Mai puțin evidentă la templul din secolul al V-lea atribuit Afroditei (a cărui proastă stare de con- 204 servare nu ne dă prilejul să-i judecăm altceva decît planul), calitatea neobișnuită a materialului și a lucrului se impun de la prima privire în micul templu doric — din marmură de Thasos — datînd din secolul al III-lea î.e.n. și închinat « Marelui Zeu ». Fie că va fi fost conceput și executat sub supravegherea unui arhitect local, fie că autorul planului va fi venit de peste mări, ca și ctitorul al cărui nume Fig. 46. — Fațada reconstituită a templului Marelui Zeu, de la Histria. Clădirea, în stil doric, era în întregime din marmură de Thasos. Sec. III î.e.n. se citește pe arhitravă (v. mai sus, p. 193), un astfel de monument constituia de bună seamă o mîndrie pentru orașul unde se înălța. Fragmente arhitectonice de aceeași valoare și aparținînd aceleiași perioade, reîntrebuințate în veacurile următoare, iar acum risipite pe întreg cuprinsul cetății, ne permit să înțelegem că numărul templelor și al monumentelor obștești trebuie să fi fost destul de mare în Histria ultimelor veacuri înainte de era noastră. Unele sînt pomenite direct în inscripții. Altele pot fi puse în legătură cu acti- vitatea unor constructori străini, și ei menționați în decrete din secolele III—II, votate pentru a le răsplăti serviciile. Din numărul acestora, vrednic de amintit e mai cu seamă Epicrates, fiul lui Nicobulos, originar din Bizanț, angajat de histrieni pentru anume lucrări și, în urma unor amenințări dinafară, devenit pentru o vreme « supraveghetor al zidurilor cetății » 1. Dacă, în această calitate, 1 AEM, XI, 1887, p. 66, nr. 141 - Syll*, 707. 205 va fi ridicat o incintă nouă sau va fi. consolidat numai o întăritură existentă, documentul nu ne-o spune. De reținut, oricum, e amănuntul că în secolul al III-lea î.e.n. zidul de înconjur al Histriei constituia o preocupare pentru autori- tățile orașului, cum și împrejurarea că săpăturile din ultimul deceniu au scos Fig. 47. — Piatră de mormînt cu numele defunc- tului, sec. II —I î.e.n.; descoperită la Callatis. la iveală un crîmpei important din latura de vest a unei incinte impunătoare, construită în epoca elenistică și rămasă în funcție pînă la începutul epocii romane. Incomplete și, din această pricină, nesatisfăcătoare, sînt și informațiile de care dispunem cu privire la artele plastice în cetățile dobrogene de-a lungul veacurilor V—I î.e.n. Singura afirmație neîndoioasă în această privință e că —într-o măsură mai mare decît arhitectura — sculptura, modelarea și cizelarea metalelor și arta plastică ceramică trebuie să fi pus la contribuție forțe și resurse locale, cu alte cuvinte trebuie să se fi dezvoltat în legătură cu existența în fiecare din cele trei orașe a unor ateliere și a unor meșteri specializați. Transformarea acestora în centre de producție (de care s-a vorbit înainte și care a exercitat o influență hotărîtoare asupra istoriei lor întregi) nu putea rămîne fără urmări 206 nici în privința artei, într-o vreme cînd aceasta nu-și rupsese legăturile cu mește- șugul și cînd, între obiectele de uz curent și cele destinate desfătării estetice, nu se statornicise deosebirea ce avea să apară într-o epocă mai nouă. In atelie- rele lor din Histria ori Callatis, cioplitorii, cizelatorii sau ceramiștii care lucrau pentru satisfacerea unei clientele tot mai numeroase și mai pretențioase creau în unele cazuri adevărate opere de artă, fie că ne gîndim la multele fragmente sculpturale din muzeele din Histria și Constanța, fie la anume piese din tezaurul de la Agighiol (astăzi în Muzeul Național de Antichități din București), pentru împodobirea cărora meșterul anonim a știut să armonizeze perfecțiunea tehnică greacă și tradițiile decorative trace cu motive de inspirație scită. Aceasta nu exclude, firește, posibilitatea ca în împrejurări excepționale meșteri cu faimă din alte părți să fi. primit comenzi de lucrări destinate să împodobească fie un templu, fie un loc public. Din această categorie făcea probabil parte statuia de cult a lui Apollo Tămăduitorul, divinitatea protectoare a Histriei, a cărei bază de marmură neagră s-a păstrat și al cărei aspect a putut fi și el reconstituit, datorită reprezentărilor monetare. La fel trebuie să se fi petrecut lucrurile și cu o imensă statuie a zeului Soare — Helios —• adusă poate din Rhodos, al cărui cap singur a fost descoperit și care se păstrează în muzeul din Varna (R. P. Bulgaria). Față de aceste opere de import — cu atît mai rare cu cît calitatea și propor- țiile le erau mai neobișnuite — producția atelierelor locale pare să se fi. mărginit în genere la o sculptură de mici dimensiuni: statuete ori frize înfățișînd în relief cîteodată simple motive ornamentale, de cele mai multe ori procesiuni de zeități ori scene inspirate din mitologie. Divinitățile tratate cu predilecție aparțin panteonului tradițional (Muze, Victorii, Apollo cu lira, Artemis la vînătoare etc.); tradiționale sînt și atributele cu care sînt înfățișate figurile divine. Alături de sculptura în marmură sau într-o piatră mai obișnuită, de o mențiune specială se învrednicește abundenta producție de statuete de lut, opere ale modelatorilor locali, foarte numeroși în Histria și Callatis. Cu adaosul cîtorva tipuri la modă, de felul figurinelor feminine colorate care au făcut celebru numele atelierelor din Tanagra (Grecia) (imitate pe o scară largă mai ales la Callatis), repertoriul motivelor exploatate nu se deosebește de al meșterilor cioplitori, înfățișînd cu predilecție figuri divine, în aceleași ipostaze. Atît o particularitate cît și cealaltă se explică prin caracterele vieții reli- gioase în cetățile dobrogene în perioada studiată, care comandă atitudinea artiștilor și, îndeobște, a credincioșilor față de divinitate. Trebuie într-adevăr spus că, în ciuda unei indiscutabile tendințe de apropiere între noii veniți și elementul băștinaș — de care, mai mult decît în orice alt domeniu, elenii se arată în această privință influențați — luată în ansamblu, religia cetăților grecești din Dobrogea e religia claselor dominante din metropolele Greciei și ale Asiei Mici. In fiecare din aceste orașe un fond străvechi de datini și credințe, venite cu primii coloniști, continuă să domine conștiința socială, multă vreme 207 după ce asupră-i începe a se face simțită atracția exercitată, de cultele tra- cilor vecini. Din numărul acestora, unele — ca acel al lui Dionysos, pătruns în Grecia pe la sfîrșitul mileniului al II-lea î.e.n. și răspîndit în cele mai multe cetăți de-a Fig. 48. — Statuetă de lut ars, colorată, de tipul celor im- portate din orașul beoțian Tanagra; producție locală din epoca elenistică; descoperită la Callatis. lungul perioadei arhaice — încetaseră de a mai fi socotite drept culte străine. Pentru grecii dobrogeni, care-1 aduc cu dînșii pe corăbii și aveau să continue a-1 slăvi pînă tîrziu în epoca imperială, Dionysos e un zeu de-al lor de acasă, adorat în forme deprinse de veacuri și cinstit cu epitete ce se întîlnesc în Megara 208 ori în Asia Mică. Dovezile cele mai numeroase ale răspîndirii lui în Pontul Stîng datează din primele secole ale erei noastre. Dar încă din epoca elenistică în Callatis i se înalță temple (după toate probabilitățile, și în Histria și Tomis), iar asociații de credincioși, constituite după pilda religiilor de mîntuire, dispun de mijloace suficiente pentru a-și ridica lăcașuri proprii, eternizîndu-și amintirea prin inscripții săpate în piatră. Tot un cult de origine tracă, chiar dacă introdus în Dobrogea pe căi ocolite, e cultul zeilor din Samothrace, atît de popular în orașele de pe țărmul stîng al Mării Negre, încît în ultimele veacuri înainte de era noastră în cele mai multe din ele le erau închinate temple speciale. Lăcașuri de cult numite Samothracia sînt atestate în Histria, Callatis și Tomis, măcar că ruinele nici unuia n-au fost pînă astăzi scoase la iveală. O inscripție din Tomis ne-a păstrat chiar « regula' mentul » de ocupare a sacerdoțiului, în care sînt arătate drepturile și îndato- ririle preoților în raport cu credincioșii. In ciuda acestei aparente bogății de informații, despre conținutul însuși al cultului nu știm, din păcate, mare lucru. Ca numeroase alte religii din vremea elenistică, aceea a Cabirilor (cum li se mai spune, cu un cuvînt de origine feniciană, « Marilor zei » din Samothrace) e o religie « de mîntuire », a cărei învățătură și ale cărei rituri — destinate numai inițiaților — au rămas învăluite în taină. Ceea ce apare totuși lămurit e faptul că de timpuriu cultul lor s-a contopit cu acel al Dioscurilor (« Feciorii lui Zeus »: Castor și Pollux), divinități protectoare ale corăbierilor, răspîndindu-se foarte mult în rîndurile populației marinărești din orașele Pontului de vest. In Histria, ca și în Tomis ori Callatis, cultul Zeilor din Samothrace trebuie să fi fost înainte de toate un cult al Dioscurilor, la rîndul lui influențat de cultul Zeului-Călăreț trac, de la care aveau să împrumute pînă și tipul iconografic. Ne găsim, prin urmare, înaintea unui fenomen de întrepătrundere care e departe de a fi izolat și care se observă de asemenea în cultul Marelui Zeu (0sc^ Msya^), adorat cu precădere în Odessos (Varna, în R. P. Bulgaria), dar căruia — cum s-a arătat înainte — încă din secolul al III-lea î.e.n. i se înălța la Histria un templu de o rară frumusețe. Personalitatea însăși a zeului nu e mai puțin misterioasă decît a Cabirilor, dar — ca și în cazul acestora — e limpede că ne găsim înaintea unei figuri divine în plăsmuirea căreia au intrat deopotrivă elemente tracice și grecești, în panteonul băștinașilor, numele Marelui Zeu pare să fi fost Derzelas — desigur o divinitate a lumii subpămîntene. în elaborarea greacă își păstrează acest atribut esențial, confundîndu-se cu elenicul Hades, dar devine în aceeași măsură împărțitorul bogățiilor tăinuite în sînul pămîntului — Pluton. Ambele ipostaze se reflectă în chipul înfățișat pe monedele odessitane, ca și pe alte monumente din aceeași regiune, întregind figura unei divinități complexe, în care se regăsesc trăsături familiare deopotrivă localnicilor și noilor veniți. Aportul băștinașilor la viața religioasă a orașelor din Dobrogea e, prin urmare, departe de a fi neglijabil. El avea să sporească în decursul vremii, ajun- gînd mai important în epoca romană, cînd amestecul celor două populații e 14 — c. 1001 209 mai accentuat și cînd — spre deosebire de ceea ce se observă în veacurile dinaintea erei noastre — tracii vor ajunge să ia parte activă la conducerea cetăților» De-a lungul epocilor clasică și elenistică, în schimb, cînd populația băștinașă e canto- nată în 76 pa și cînd organizarea fiecărei e dictată exclusiv de interesele populației elene, în fiecare din acestea religia își păstrează o coloratură dominant- greacă, instituțiile și cultele de căpetenie perpetuînd pe acele din metropolele respective» Nu e o întîmplare, bunăoară, faptul că în Histria și Tomis calendarul folosit în epoca elenistică e calendarul milesian, în timp ce în Callatis lunile pînă acum cunoscute aparțin toate calendarului megarian. Nu e de asemenea o întîmplare împrejurarea că puținele amănunte ce ni s-au păstrat despre sărbă- tori — sacrificii și procesiuni, întreceri poetice și muzicale, fără îndoială și concursuri sportive — amintesc pînă în cele mai mici amănunte instituțiile din locurile de baștină ale coloniștilor» Din numărul acestor trăsături comune, poate nici una nu-i mai izbitoare decît preeminența în panteonul Histriei a divinității protectoare a Miletului, Apollo, adorat pe țărmul lacului Sinoe în ipostaza de zeu vindecător sau «medic» (’LxTpoc). Cum s-a arătat cu alt prilej, preotul acestuia se învrednicea în Histria de onoarea eponimiei și templul în care slujea trecea drept sanctuarul prin excelență al cetății. împreună cu Apollo, și în strînsă legătură cu el, mai erau adorate de altminteri Artemis și Latona —una soră, cealaltă mamă a Tămăduitorului — astfel încît, fără exagerare, s-a putut vorbi de cinstirea în cetatea dobrogeană a întregii « familii » a zeului tutelar. Alături de cultul lui Apollo, care va dăinui în Histria pînă la triumful creștinismului, mai sînt atestate de-a lungul epocii elenistice cultul Afroditei (căreia-i aparținea, poate, templul descoperit în zona sacră), cultul lui Zeus Polieus, al lui Helios, al lui Hermes și, cu mai puțină certitudine, acel al Maicii Zeilor (M7]TVjp ©e&v). Probabil adorați din cele mai vechi timpuri erau și Dionysos și Poseidon Heliconios, în ciuda faptului că pînă astăzi mărturiile referitoare la cultul lor datează din epoca romană. în sfîrșit, nu se poate trece sub tăcere cultul Muzelor, cărora încă din secolul al IlI-lea î.e.n. li se închină un sanctuar (Moucmov) — la început ca simplă fundație particulară, mai tîrziu trecut în seama cetății. Rînduieli asemănătoare se constată la Tomis, unde, fără să fie explicit atestată, eponimia preotului lui Apollo poate fi socotită probabilă. în lipsa unei suficiente documentări epigrafice aparținînd epocii elenistice, indicații prețioase se pot scoate din studiul reprezentărilor monetare, pe temeiul cărora s-a făcut presupunerea întemeiată că în panteonul local figurau, alături de Apollo și Poseidon, Zeus, Hermes, Dioscurii și o divinitate feminină înfățișată cu atribute ce îndreptățesc identificarea ei cînd cu zeița roadelor, Demeter, cînd cu Maica Zeilor, de cele mai multe ori însoțită de Dioscuri. în Callatis, de altă parte, alături de Apollo — care nu lipsește, adorat în unele cazuri ca Pythios, în altele ca Agyieus — sînt de menționat îndeosebi 210 Fig. 49. — Decret al Adunării Poporului în cinstea unui cetățean de seamă, Aristagoras, fiul lui Apaturios. Textul cuprinde aluzii la ocu* parea Histriei de geții lui Burebista, precum și alte știri privind situația internă a orașului către mijlocul sec. I î.e.n. 14* 211 Demeter și, împreună cu ea, Zeus, Heracles, Artemis, Atena, Agathos Daimon — fără a mai vorbi de Dionysos, care de-a lungul epocii elenistice s-a bucurat aci de un cult public, ca zeu al viței de vie, și de unul tainic, ca patron al unor grupări de credincioși purtînd numele consacrat de ©tacot. Și în aceste orașe, prin urmare, trăsătura de căpetenie a vieții religioase este atașamentul la cultele tradiționale, chiar dacă — așa cum s-a arătat — în nici unul din ele nu lipsește înrîurirea elementului trac, care duce la sincretisme interesante și care va merge crescînd, cu trecerea vremii. BIBLIOGRAFIE I. Lucrări teoretice K. Marx — F. Engels, CouuHemix, voi. IX. K. Marx — F. Engels, Briefwechsel, Berlin, 1949—1950. F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, E.S.P.L.P., București, 1957. II. Lucrări generale ★** AumtiWbie eopoda Ceeepuoeo IlpuuepHOMopbH (red. V. F. Gaidukevici și M. I. Maximova), Moscova —Leningrad, 1955. Bilabel, Fr., Die ionische Kolonisation, Leipzig, 1920. Blavatskaja, T. V., 3anadHonoHmuiicKue eopoda e V1I—I eeKax do H.3. Moscova, 1952. Danov, Hr., Sanadumn opuae na ^Lepno Mope e dpeenocmbma, Sofia, 1947. Iessen, A. A., rpeuecKan KOJiOHu3a14u.fi CeeepHoeo FIpuuepHOMopbn, Leningrad, 1947. Jones, A. H. M., The Qreek City, from Alexander to Justinian, Oxford, 1940. Kleinsorge, W., De civitatium Qraecarum in Ponti Euxini ora occidentali sitarum rebus, Halle, 1888. Patsch, C., Beitrăge zur Vdlkerkunde von Siidosteuropa. V, Aus 500 Jahren vorromischer und romischer Qeschichte Siidosteuropas. I. Teii. Bis zur Festsetzung der Romer in Transdanuvien, Wien, 1932. Pârvan V., Qetica, O protoistorie a Daciei, București, 1926. — Dacia. Civilizațiile străvechi din regiunile carpato-danubiene, traducere și adno- tații de R. Vulpe, ed. a IlI-a, București, 1958. Ranovici, A. B., 3jijiuhu3M u eeo ucmopuuecKan pojib, Moscova —Leningrad, 1950. Rostovtzev, M. L, Social and Economic Flistory of the Hellenistic World, Oxford, 1941. Vulpe, R., Histoire ancienne de la Dobroudja, Bucarest, 1938. Weiss, J., Die Dobrudscha im Altertum, Sarajevo, 1911. III. Lucrări speciale 1. Dezvoltarea economică și socială: Canarache, V., Importul amforelor ștampilate la Istria, București, 1957. Condurachi, Em., Frămîntări politice și sociale la Istros în preajma anului 400 i.-.n., în BȘtAc, I, 1949, p. 117—126. 212 Condurachi, Em., Vechi monede pontice și importanța lor, în BȘtAc, II, București, 1950, p. 15—29, Cu privire la autohtoni și greci în așezările sclavagiste din Dobrogea, în SCIV, II, 2, 1951, p. 54-60. Cu privire la constituirea teritoriului rural al orașului Histria și funcțiunea sa social-economică, în BȘtAc, IV, 1952, p. 59 — 69. Problemes economiques et sociaux d^Histria ă la lumiere des dernieres recherches, în Nouvelles etudes d’histoire, Bucarest, 1955, p. 71 — 84. Der Beitrag der hAiinzfunde von Istros zur Kenntnis des Waren — und Qeldum- laufes an der unteren Donau im vorrdmischen Zeitraum, în Wiss. Annalen, VI, 1957, p, 289-304. Dimitriu, S., O monedă divizionară din Cyzic, la Histria, în SCIV, VIII, 1957, p. 105 — 112» Eftimie, V., Importation of stamped amphoras in Danubian regions, în Dacia, N.S., III, 1959, p. 195—215. Kuzovkov, D. V., Despre condițiile care au dat naștere deosebirilor în dezvoltarea sclava- gismului și dezvoltarea sa maximă în antichitate, în ARS, Seria Istorie, 1954, 3, p. 5-18. Nubar, H., Un nou pond de la Callatis, în SCN, II, 1958, p. 367 — 378. Pârvan, V., La penetration hellenique et hellenistique dans la vallee du Danube, în BSH, X, 1923, p. 23-47. Pippidi, D. M., Histria și Callatis în sec. IU—II î.e.n., în voi. Contribuții la istoria veche a Romîniei, București, 1958, p. 13 — 44. în jurul relațiilor agrare din cetățile pontice în epoca preromană, în voi. Contri- buții la istoria veche a Romîniei, p. 74—112. Preda, C., Ponduri antice inedite de la Callatis și Histria, în SCN, I, 1957, p. 297 —306. Contribution â Vetude du systeme ponderal d’Histria, în Dacia, N.S., II, 1958, p, 451-461. Radu, C., Pithos arhaic cu ornament în relief, descoperit la Histria, în SCIV, IX, 2, 1958, p. 275-290. Stoian, I., Ecouri ale luptei de clasă la Istros în a doua jumătate a sec. III și în prima jumă- tate a sec. II î.e.n., în SCIV, IV, 3—4, 1953, p. 681 — 704. In legătură cu decretele tomitane privitoare la paza orașului, în SCIV, V, 3—4, 1954, p. 557-568. în legătură cu vechimea teritoriului rural al Histriei, în SCIV, VIII, 1957, p. 183-201. Tu dor, D., Amfore elenistice descoperite în adîncul teritoriului R.P.R., în Studii și referate I, p. 81-88. 2. Organizare internă : Pippidi, D. M., Știri noi despre organizarea internă a Histriei în perioada autonomiei, în voi. Contribuții la istoria veche a Romîniei, p. 45 — 64. Tot despre unii magistrați histrieni. Rectificări la o inscripție fragmentară publicată de V. Pârvan, în Contribuții la istoria veche a Romîniei, p. 65 — 73. Proveniența inscripției grecești de la mănăstirea Dragomirna, în Contribuții la istoria veche a Romîniei, p. 113 — 122. 3. Istoria politică, legături externe: Alexandrescu, P., Izvoarele grecești despre retragerea lui Darius din expediția scitică, în SCIV, VII, 3—4, 1956, p. 319-342. Berciu, D., O descoperire traco-scitică din Dobrogea și problema scitică la Dunărea de Jos^ în SCIV, X, 1, 1959, p. 7-45. 213 Condurachi, Em., Coloniile grecești din Pontul Sting și lupta lor împotriva cotropirii romane, în BȘtAc, II, 1950, p. 67-76. Danov, Hr., Eine nene Inschrift aus Apollonia Pontica, în JOAI, XXX, 1937, Beibl. 87 — 94. Decev, D., Ein Beitrag zur Qeschichte der linkspontischen Qriechenstădte, în « IzvestUa^Institut », XVII, 1950, p. 59-69. Gaidukevici, V. F., EocnopCKoe ițapcmeo, Moscova —Leningrad, 1949. Jebeliov, S. A., L'abdication de Pairisades et la re'volution scythe dans le royaume du Bosphore, în REQ, XLIX, 1936, p. 17-37. — Munem u O/ibeun, în HseecmuH AH CC CP., ota. rywaHHCTHqecKHX HayK, Leningrad, 1929, VII, p. 427-435. Marin, D. St., II foedus romano con Callatis, în Epigraphica, X, 1948, p. 103 — 130. Passerini, A., II testo del foedus di Roma con Callatis, în Athenaeum, XIII, 1935, p. 57 — 72. Pippidi, D. M., Știri noi despre legăturile Histriei cu geții în sec. III î.e.n., în SCIV, XI, 1, 1960. Pippidi, D. M. și Popescu, Em., Les relations d’Histria et d’Apollonie du Pont ă Vepoque helle* nistique, în Dacia, N.S., III, 1959, p. 235—258. Vulpe, R., Histria, Zoltes și Rhemaxos, în Qîndirea, XI, 1931, p. 362 — 364. 4. Viața culturală: Alexandrescu, P. și Eftimie V., Tombes thraces d'epoque archaîque dans la necropole tumu- laire d’Histria, în Dacia, N.S., III, 1959, p. 143 — 164- Bordenache G. și Pippidi D. M., Le temple du Cebț MiYxq ă Istros, în BCH, LXXXIII, 1959, 2, p. 455-465. Dimitriu, S., Cîteva precizări asupra ceramicii de stil Fikellura din orașele pontice, în SCIV, IX, 1, 1958, p. 113-117. Dimitriu, S. și Coja, M., La ceramiquc archaîque et les debuts de la cite pontique d'Histria, în Dacia, N. S., II, 1958, p. 69 — 92. Peek, W., Aia ’Apera. O epigramă greacă din Istros, în SCIV, VII, 1 — 2, 1956, p. 199 — 203. Pippidi, D. M., Der sogenannte Aphroditetempel zu Istros, în EAF, VI, 1959, p. 72 —83. Popescu, Em., Considerații asupra educației tineretului la Histria, în legătură cu trei inscripții inedite, în SCIV, VII, 3-4, 1956, p. 343-363. Slobozianu, H., Reprezentări din cultul lui Dionysos și al Nimfelor, pe litoralul vestic al Mării Negre, în SCIV, X, 2, 1959, p. 285-292. Vulpe, R., Deux terres cuites grecques de Callatis, în Dacia, V — VI, 1935 — 1936, p. 329 — 339. 5. Istoricul săpăturilor, izvoare arheologice, epigrafice și numismatice: A. Histria: Pârvan, V., Raport provizoriu asupra primei campanii de săpături la Histria, în ACMI, 1914, p. 117-121. — A doua campanie de săpături la Histria, în ACMI, 1915, p. 179—183. — Rumănien, în AA, 1915, col. 255 — 270. - Histria IV. Inscripții găsite în 1914 și 1915, în ARMSI, XXXVIII, 1916, p.533-732. — Histria VIL Inscripții găsite în 1916, 1921, 1922, în ARMSI, s. III, t. II, mem. I. — Fouilles d'Histria. Inscriptions: troisieme serie, în Dacia, II, 1925, p. 198 — 248. * * * Histria, I, București, 1954. Pippidi, D. M., Les fouilles d'Istros (1914-1957), în BCH, LXXXII, 1958, 1, p. 335-350. Rapoarte preliminare asupra săpăturilor reluate cu vigoare sub auspiciile Academiei R.P.R. s-au publicat cu regularitate, incepînd din 1950, mai întîi în SCIV, I —VI, apoi în Materiale, voi. IV și următoarele. 214 B. Tomis: Pârvan, V., Zidul cetății Torni, în ARMSI, s. II, t. XXXVII, 1915, p. 415-450. Teodorescu, D., Monumente inedite din Torni, București, 1918 (retipărire din BCMI, VII, 1914, p. 180-192 și VIII, 1915, p. 6-20, 74-87, 186-189). C. Callatis: Pârvan, V., Qerusia din Callatis, în ARMSI, s. II, t. XXXIX, 1920, p. 51 — 90. Sauciuc-Săveanu, Th., Callatis, în voi. L' Archeologie en Roumanie, Bucarest, 1938, p. 51 — 79» Tafrali, O., La cite pontique de Callatis, în AArh., I, 1927, p. 17 — 55. Rapoartele preliminare asupra săpăturilor efectuate la Callatis între 1924 și 1940 de Th, Sauciuc-Săveanu s-au tipărit în Dacia, I, 1924, p. 108 — 165; II, 1925, p. 104 — 147; III/IV, 1927-1932, p. 411-434 și 435-482; V/VI, 1935-1936, p. 247- 278 și 279 — 319; VII/VIII, 1937-1940, p. 223-281; IX/X, 1941-1944, p. 243-347. D. Inscripții: Numeroase inscripții provenind din cetățile dobrogene, unele de o excepțională însemnătate, au fost editate în ultimele decenii ale secolului trecut de Gr. G. Tocilescu, în ARM, VI, 1882, p. 1-52; VIII, 1884, p. 1-34; XI, 1887, p. 19-70; XVI, 1891, p. 10-37; XVII, 1894, p. 81-113; XIX, 1896, p. 79-111, 213-229. E. Monede: Pentru monedele emise la Histria, Tomis, Callatis, se va consulta lucrarea lui B. Pick, Die antiken Miinzen von Dacien und Moesien, continuată cu colaborarea lui K. Regling; I, 1, Berlin, 1898 (Histria, Callatis), II, I, Berlin, 1910 (Tomis). De asemenea, C. Moisil, Introducere în numismatica Dobrogei, în volumul Dobrogea» Cincizeci de ani de viață romînească, București, 1928, p. 129 și urm. și Em. Condurachi, Vechi monete pontice și importanța lor, în BȘt Ac», II, 1950, p. 15 — 29. Pentru monedele sciților din Dobrogea: V. Canarache, Monetele Sciților din Dobrogea în SCIV, I, 1, 1950, p. 213-257. CAPITOLUL V ETAPA TÎRZIE A DESTRĂMĂRII COMUNEI PRIMITIVE; ÎNCEPUTURILE ÎNDEPĂRTATE ALE SCLAVAGISMULUI; COMUNITĂȚILE GETO-DACE; ISTORIA ȘI CULTURA LOR MATERIALĂ; EPOCA A DOUA A FIERULUI în timp ce în orașele de pe coasta dobrogeană a Pontului Euxin înflorea civilizația greacă de tip sclavagist din perioada clasică și din cea elenistică, în restul teritoriului țării noastre se petreceau importantele transformări ce carac- terizează a doua epocă a fierului. Această epocă, îmbrățișînd secolele V î.e.n. — I e.n., poartă și numele de Latene, după acela al localității La Tene de pe malul lacului Neuchâtel din Elveția, unde s-au descoperit resturile unei culturi celtice răspîndite în toată Europa occidentală și centrală, asemănătoare ca nivel și în parte ca forme cu cultura ce se dezvolta în aceeași vreme în regiunile noastre. E vorba de un fenomen general de intensificare a progreselor realizate de populațiile de la periferia europeană a lumii mediteraneene sub influența civi- lizațiilor sclavagiste și în primul rînd sub aceea a civilizației grecești. Iradiația acestei civilizații superioare în Occident și în ținuturile carpato-danubiene, alături de tradiții comune mai vechi și de unele contacte ulterioare directe, explică afinitățile dintre Latene-ul occidental și cel din Dacia. Totuși cultura geto-dacă din acea vreme rămîne, prin caracterele sale esențiale și prin condițiile specifice ale dezvoltării ei, deosebită de cultura celtică Latene din Apus. In epoca a doua a fierului, procesul de destrămare a orînduirii comunei primitive sub forma democrației militare, evoluat pînă acum într-un ritm lent, intră într-o fază de accelerare. întrebuințarea uneltelor de fier se intensifică și se generalizează. Adoptarea plugului cu brăzdar de fier aduce o decisivă dezvol- tare a agriculturii, care, alături de creșterea animalelor (vite, cai, oi, porci), rămîne o principală ocupație a triburilor geto-dace. Suprafețe întinse sînt culti- vate cu cereale. Relațiile de schimb cu grecii devin din ce în ce mai intense. Evoluția structurii economice locale, prin dezvoltarea forțelor de pro- ducție, prin adoptarea monedei metalice ca mijloc de schimb și de acumulare a valorilor, prin multiplicarea mijloacelor de transport pe apă și pe uscat, ajunsese la un grad de progres care făcea aceste relații de schimb nu numai posibile, dar din ce în ce mai asidue. In afară de legăturile cu negustorii greci, se întețesc relațiile de schimb între triburile apropiate. Produsele de import devenind insuficiente față de rapida creștere a cerințelor, se ajunge la o dezvoltare a mește- 216 șugurilor locale, care tind la o producție de nivel superior. în domeniul ceramicii se adoptă tehnica lucrului la roată. Atelierele metalurgice, în special cele destinate prelucrării uneltelor și armelor de fier, devin frecvente peste tot. Minele de fier se înmulțesc în regiunile metalifere. Solicitate tot mai mult, atît cantitativ cît și calitativ, meșteșugurile se dezvoltă ca ocupații ale unei categorii sociale speciale, ajungîndu-se cu vremea la separarea lor de agricultură și de păstorit, ceea ce constituie a doua mare diviziune socială a muncii. Apărînd, către sfîrșitul epocii, și o categorie locală de transmițători de bunuri, adică de oameni care n-aveau altă ocupație decît negoțul, societatea geto-dacă din a doua epocă a fierului se apropia și de a treia mare diviziune: despărțirea negustorilor de celelalte categorii. Asemenea procese nu puteau să rămînă fără efecte asupra vechilor relații gentilice din societatea geto-dacă. Treptat se naște proprietatea privată, mai întîi asupra vitelor și obiectelor mobile, apoi asupra pămîntului, și se dezvoltă exploa- tarea muncii sclavilor. Proprietatea obștească asupra pămîntului este continuu surpată prin progresul noilor tendințe favorabile familiei monogame, care devine din ce în ce mai mult unitatea economică de bază a societății h Ca în toate societățile aflate pe aceeași treaptă de evoluție, creșterea productivității muncii și a producției au accentuat diferențierile sociale, pe de o parte între bogați și săraci, prin sporirea avuțiilor individuale, pe de alta între oameni liberi și sclavi, prin ridicarea progresivă a valorii forței de muncă omenești 2. Creșterea producției și intensificarea relațiilor de schimb, precum și înmul- țirea populației și nevoia de expansiune și de apărare, au impus strîngerea legă- turilor intertribale și realizarea unor uniuni de triburi pe teritorii întinse. La început aceste uniuni au fost fluctuante, formîndu-se și desfăcîndu-se după împrejurări, apoi — pe măsură ce necesitățile economice și politice deveneau mai acute — au căpătat o coeziune durabilă, cu tendința, pînă la urmă realizată, de a cuprinde cea mai mare parte a triburilor de pe întinsul Daciei. Uniunile de triburi capătă tot mai mult o organizație de caracter militar. In fruntea lor se ridică un conducător, un « rege », care își exercită autoritatea prin consultarea sfatului capilor de triburi și de ginți și cu consimțămîntul adunării poporului în arme. Sînt organele democrației militare, forma caracte- ristică a societății dace din a doua epocă a fierului, dezvoltată din perioadele anterioare. Caracterul militar al organizației se datora pe de o parte vechilor deprinderi — acum intensificate — de a purta războaie de jaf, pe de alta nevoilor de apărare față de popoarele vecine. Războaiele de pradă devin în această vreme obișnuite, constituind un izvor de îmbogățire pentru vîrfurile aristocratice și mai ales pentru « rege ». Permanentizarea conducerii exercitate de șeful militar și veleitatea transformării ei într-o funcție ereditară, precum și tendința capilor 1 F. Engels, Originea familiei) a proprietății private si a statului, E.S.P.L.P., București, 1957, p. 163. 2 Ibidem. 217 de triburi și de ginți de a alcătui o nobilime, au sfîrșit prin a îndepărta demo- crația militară de orînduirea gentilică din care a izvorît și a o îndrepta spre realizarea statului sclavagist. Procesul acesta va ajunge la un început de cristalizare la sfîrșitul perioadei de care e vorba, cînd va fi. brusc întrerupt prin cucerirea romană și intrarea celei mai mari părți a țării noastre în cadrul unui imperiu sclavagist de tip superior. Trecerea la a doua epo- că a fierului și periodi- zarea acesteia Progresele societății geto-dace, bazate pe o evoluție internă începută în vremuri mai vechi, datoresc în mare parte accelerarea lor din a doua epocă a fierului influenței factorilor exteriori. In afară de factorul elenic, cel mai vechi și cel mai important, și în afară de factorul scitic, manifestat în Dacia destul de slab în cursul epocii a doua a fierului în continuarea acțiunii sale ante- rioare, au intervenit pe rînd în acest proces factorul celtic și factorul roman. De fapt, acești ultimi factori nu au făcut decît să consolideze acțiunea celui dintîi, căci cultura Latene-ului occidental, purtată în răsărit de celți, avea la temelie tot o puternică înrîurire grecească, iar întinderea dominației romane în Orient și în Balcani pînă la hotarele Daciei reprezenta o împrejurare prielnică pentru continuarea și sporirea legăturilor comerciale anterioare dintre geto- daci și țările elenistice, devenite între timp provincii ale Romei. De asemenea, factorul scitic nu a acționat în această vreme decît în umbra celui elenic. Dar trebuie să mai ținem seama și de un alt factor, care a înlesnit consi- derabil eficacitatea pătrunderii elenice în nordul Dunării. E vorba de legătura continuă a geto-dacilor cu frații lor traci din Peninsula Balcanică. Acești traci de sud, vecini apropiați ai lumii grecești și înconjurați pe toate coastele maritime ale țării lor de orașe grecești, intraseră mult mai devreme în raza de influență a civilizației sclavagiste din Egeea. încă de la începutul secolului al V-lea î.e.n. ei alcătuiseră sub regele Teres o mare uniune de triburi care, sub regele Sitalces (circa 431—424 î.e.n.), se întinsese de la Strîmtori pînă la gurile Dunării, înglo- bînd și pe geții de la nord de Balcani și din Dobrogea. După cucerirea sa de către Filip II al Macedoniei, la 341 î.e.n., statul odris deveni o provincie mace- doneană, iar la 306, sub Lisimah, un regat elenistic și ca atare o nouă regiune a civilizației grecești. Destrămarea acestui regat în urma invaziei celte din secolul al IlI-lea î.e.n. n-a împiedicat dezvoltarea elenismului pe fostul său spațiu, iar cînd, în secolul I î.e.n., unitatea sud-tracă va fi refăcută sub dinastia sapeică, noul stat va continua să apară în forme elenistice pînă la transformarea sa în provincie romană la anul 46 e.n. Progresele tracilor de sud s-au repercutat tot timpul asupra geto-dacilor, influența lor adăugîndu-se la iradiația directă a orașelor grecești din Dobrogea spre Carpați. Mai mult, factorul tracic din Balcani e acela care a avut rolul principal în asimilarea elementelor civilizației grecești de către triburile geto-dace. Le-a fost mai ușor acestor triburi să adopte forme elenice deja însușite de către o populație înrudită, avînd același fond de tradiții 218 PL X. Dacia în sec, V—I î.e.n. și un mod de viață asemănător, decît să-și aproprie dintr-o data modelele originale venite dintr-un mediu urban străin și de un nivel mult prea distanțat, cu care punctele lor de contact, oricît de frecvente, multă vreme nu puteau să rămînă decît superficiale. Paralel cu acțiunea mediatoare a factorului trac, trebuie să avem în vedere și pe aceea, mai redusă, a ilirilor care, mai ales la sfîrșitul epocii hallstattiene și la începutul epocii a doua a fierului, și-a produs efectele, tot ca transmițătoare de influențe elenice, în părțile de sud-vest ale Daciei. Cît despre Macedonia, care a jucat un rol de prim ordin în crearea unor circumstanțe favorabile penetrației grecești, acțiunea sa se încadrează în aceea a influenței elenice și elenistice în general. Intre prima și a doua epocă a fierului din Dacia nu există o ruptură, ci tranziția s-a făcut treptat, vechile forme ale vieții locale evoluînd spre forme noi prin progresele uneia și aceleiași populații. De aceea, granița cronologică dintre cele două epoci nu poate fi determinată cu precizie și nici nu poate fi pusă în legătură cu un anumit eveniment din istoria geto-dacă. Nici chiar simpla asociație a elementelor arheologice de tradiție locală cu obiectele grecești nu constituie un criteriu suficient în această privință, asemenea importuri fiind proprii și primei epoci a fierului. Doar apariția mai frecventă a acestor importuri și gradul mai înaintat de evoluție al formelor locale spre tipurile ulterioare pot servi ca indicii pentru începutul epocii a doua a fierului, care, pe aceste baze și prin analogie cu Latene-ul din Occident, a fost datat în secolul al V-lea î.e.n. De asemenea poate fi avut în vedere în această problemă ritul funerar al incinerației, care, semnalat în cursul epocii hallstattiene, începe a se răspîndi din nou, mai intens, în Dacia, în secolul al V-lea î.e.n., generalizîndu-se în cursul Latene-ului. In dezvoltarea generală a culturii geto-dace din decursul celor peste cinci secole pe care le cuprinde epoca a doua a fierului, se pot distinge patru perioade principale și anume: 1° perioada de formare a culturii geto-dace pe baza fondului hallstattian local (circa 450—300 î.e.n.); 2° perioada de consolidare și de largă răspîndire a acestei culturi pe tot teritoriul geto-dacic (circa 300—100 î.e.n.); 3° perioada de înflorire și de maturitate a culturii geto-dace (între circa 100 î.e.n. și începutul e.n.); 4° perioada de ascensiune a acestei culturi spre nivelul unei civilizații sclavagiste (între începutul e.n. și anul 106 e.n.). Criteriul de bază al acestei periodizări este, ca și pentru epocile anterioare, cel arheologic. Totuși cele patru perioade corespund și cu etapele evoluției politice și sociale a triburilor geto-dace. Fiecare din cifrele rotunde de la granițele acestor perioade se află în apropierea unui eveniment istoric cardinal. In preajma anului 300 î.e.n. au avut loc primele succese ale lui Dromichaites asupra lui Lisimah, cu consecințe importante pentru consolidarea uniunii de triburi getice de la Dunăre. Anul 100 î.e.n. precede cu puțin atestarea documentară a primelor indicii despre transformarea acestei uniuni într-o formație de tip cvasi-statal, sub domnia tatălui lui Burebista. în sfîrșit, la începutul erei noastre, se produce nimicirea acestei forțe getice de la Dunăre de către romani, rămînînd pe primul 219 plan al istoriei geto-dace numai statul dac, care va fi suprimat la rîndul său prin înfrîngerea lui Decebal și prin prefacerea Daciei în provincie romană la anul 106 e.n. Fig. 50. — Unelte agricole de fier geto-dacice, descoperite la Poiana. 1, cuțit de plug; 2, seceră; 3, brăzdar de plug; 4, săpăligă. Prima perioadă, corespunzînd diviziunii Latene I din Occident (și mai ales subdiviziunii Latene B din sistemul cronologic al lui P. Reinecke 1, între 1 Sistemul clasic al cronologiei epocii Latene, schițat mai întîi de O. Tischler și precizat de J. Dechelette (Munuel d’archeologie prehistorique, celtique et gallo^romaine, II, 3, Paris, 1914, p. 928 și urm.), comportă trei diviziuni: Latene I (500 —300 î.e.n.), Latene II (300—100 î.e.n.), Latene III (100—1 î.e.n.). Sistemul lui P. Reinecke (Zur Kenntniss der La Tene Denkmăler der Zone nordwărts der Alpen, în voi. Festschrift des romisch-germanischen Centralmuseums zu Mainz, 1902, p. 61) prezintă patru diviziuni: Latene A (500 — 400 î.e.n.), Latene B (400 — 300 î.e.n.), Latene C (300—100 î.e.n.), Latene D (100—1 î.e.n.). 220 400 și 300 î.e.n,), precum și perioadei clasice a civilizației grecești, reprezintă o tranziție de la prima epocă a fierului la cea de-a doua. Caracterul precumpănitor hallstattian al inventarului său arheologic în unele regiuni ale țării (v. mai sus paragraful privind hallstattul tîrziu) a făcut ca să se ezite în ceea ce privește încadrarea acestei perioade în a doua epocă a fierului, pe care V. Pârvan 1 o începe abia la 300 î.e.n., o dată cu pătrunderea elementelor celtice în Dacia. Azi, cînd, în urma progreselor făcute de cercetările arheologice, se constată că în formarea culturii geto-dace — într-o anumită arie bine precizată — factorul celtic a jucat un rol secundar în raport cu cel elenic, putem să înglobăm perioada dintre anii 450 și 300 î.e.n. cu mai multă siguranță în a doua epocă a fierului, avînd în vedere apariția unor forme noi și frecvența importurilor grecești care o caracterizează, precum și coincidența sa cu perioada clasică a civilizației elenice, cînd se înregistrează nu numai apogeul acestei civilizații, dar și o nouă etapă în expansiunea ei. A doua perioadă, corespunzînd în Occident diviziunii Latene II (sau Latene C după Reinecke), iar în Grecia părții celei mai caracteristice a perioadei elenistice, aparține pe deplin epocii a doua a fierului. Reminiscențele hallstattiene, limitate și modificate, rămîn pe plan secundar față de elementele noi născute din contactul cu civilizația elenistică sau traco-elenistică și cu cultura celtică. Perioada se deschide cu primele afirmări ale geților din stînga Dunării în istorie și se termină cu începuturile marii lor expansiuni. Evoluția acestei expansiuni, culminînd cu realizarea vastei stăpîniri de sub conducerea lui Burebista, umple întregul spațiu al perioadei a treia, în cursul căreia forța factorului geto-dac se impune în marile evenimente ale istoriei generale, iar cultura geto-dacă, pe deplin formată, nu numai că primește din abundență influențele civilizației elenistice, dar ea însăși devine productivă. A treia perioadă daco-getă corespunde diviziunii Latene III (după Reinecke Latene D) din Occident și ultimei faze a perioadei elenistice din lumea greacă. Pe teritoriul Daciei își fac apariția elementele specifice ale civilizației romane. Efectele penetrației celtice slăbesc și în cele din urmă dispar. In perioada aceasta se înfiripează, în unele regiuni ale teritoriului geto-dacic, primele formațiuni conținînd germenii unui stat incipient sclavagist. Dintre acestea, aceea care se ivise în Cîmpia Dunării de jos, mutîndu-și ulterior centrul în sud-vestul Transilvaniei, în Munții Orăștiei, nu numai că se menține viabilă, dar ajunge, pe o scurtă durată, sub Burebista, la o mare desfășurare de forțe și expansiune prin cuceriri de teritorii dacice și străine (v. mai jos partea a Il-a). In a patra perioadă, corespunzînd primului secol al imperiului roman, se intensifică progresele realizate în faza precedentă. Pe lîngă influențele grecești care își exercită acțiunea lor mai departe, în cadrul imperiului roman, cultura 1 V. Pârvan, Qetica, p. 292 și 460. 221 Fig. 51. — Amforă grecească de import și vase locale, lucrate la roată și cu mina, desco- , perite în mormintele getice de la Zimnicea (sec. IV— III î.e.n.). geto-dacă primește acum, în proporții considerabile, și influențe romane directe, venite din Italia și din provinciile danubiene, foste teritorii de cultură Latene în perioada precedentă. Daco-geții ajung acum, într-o măsură generală, în posesia tuturor elementelor esențiale care caracterizează o societate sclavagistă incipientă. Statul din sud-vestul Transilvaniei se menține, ajungînd, în ultimele trei-patru decenii, la o ultimă mare dezvoltare. Pe plan politic, geto-dacii duc o luptă înver- șunată de apărare împotriva Romei, fie dezbinați, fie în cadrul statului cu centrul în sud-vestul Transilvaniei, pînă la înfrîngerea lor în anul 106 e.n., cînd regiunile centrale ale Daciei sînt transformate în provincie romană. Cultura geto-dacă rămîne să-și continue evoluția în ținuturile periferice, neocupate de romani, pînă la începutul migrațiilor. In prezentul capitol se vor trata numai primele două perioade. Perioadele a treia și a patra, cu toate că din punctul de vedere al formelor culturii materiale reprezintă o continuare directă a perioadelor precedente, vor intra în partea a Il-a a acestui volum, deoarece, din punctul de vedere al struc- turii societății geto-dace, ele se referă la importantul salt calitativ realizat prin apariția statului incipient sclavagist local. Tot în partea a Il-a cititorul va găsi o prezentare a neamurilor geto-dace și a problemelor privind ori- ginea și limba lor, precum și o expunere despre principalele aspecte ale culturii geto-dace în fazele deplinei sale dezvoltări. Perioada de formare a culturii Latene din Dacia (circa Prima perioadă a culturii 450—300 î.e.n.) nu se manifestă în mod omogen pe ClfCt toată întinderea teritoriului locuit de triburile geto-dace. 450—300 î.e.n.) ° Pe mari porțiuni din acest teritoriu, formele specifice primei epoci a fierului continuă aproape nemodificate. Pentru Transilvania și pentru ținuturile carpatice, de pildă, unde persistă formele hallstattiene în asociație cu cele intrusive scitice, rămîn valabile motivele pentru care V. Pârvan fixa începuturile epocii a doua a fierului în jurul anului 300 î.e.n. In schimb, în valea Dunării elementele care vor caracteriza această epocă încep să-și facă apariția mult mai devreme. Inegalitatea regională re- marcată în legătură cu dezvoltarea culturii hallstattiene în Dacia la sfîrșitul primei epoci a fierului se prelungește astfel și -în perioada de tranziție spre a doua epocă. Regiunea din țara noastră în care s-au ivit mai întîi elementele culturii geto-dace este Dobrogea. Acolo încă de pe la sfîrșitul secolului al Vll-lea î.e.n. localnicii veniseră în contact cu civilizația greacă a orașelor pontice. Acești localnici erau geții, pe care ni-i prezintă Herodot cu prilejul povestirii expediției lui Darius al lui Hystaspes împotriva sciților din anul 514 î.e.n., ca prima populație care a opus rezistență cuceritorului persan înainte ca acesta să fi ajuns la Dunăre (v. mai sus, p. 170). Înfrîngerea și efemera lor supunere de către perși în acea împrejurare nu-1 împiedică pe autorul grec să le aducă laude superlative pentru 223 vitejia lor deosebită și pentru distincția lor morală, « fiind cei mai bravi și cei mai drepți dintre traci »b în așezarea de la Tariverde, de pe teritoriul rural al cetății Histria, s-a constatat o abundentă ceramică arhaică rhodo-ionică și attică din secolul al Vl-lea î.e.n., precum și ceramică cenușie obișnuită lucrată la roată tot de tipuri elenice, împreună cu vase lucrate cu mîna de localnicii geți. Dar tipurile specifice hallstat- tiene ale acestor vase primitive nu lasă încă să se prevadă o tranziție netă spre a doua epocă a fierului. Cu totul altfel stau lucrurile la Cernavoda, pe malul Dunării, unde, în morminte de incinerație din secolul al V-lea î.e.n., au fost descoperite vase de factură primitivă, prezentînd tipuri care anunță de aproape ceramica geto-dacă din perioadele ulterioare. Este cazul unor urne poroase, decorate cu proeminențe și brîuri alveolate, de o formă cilindroidală sau cu gura ușor strînsă, precum și al unor urne negre-brune lustruite, bitronconice sau în formă de cană cu toartă, și al unor străchini simple, lucrate în aceeași tehnică. Toate aceste recipiente derivă din tipuri hallstattiene, însă amănuntele formelor lor denotă începutul unei evoluții noi. Data lor este asigurată prin asociația cu o oglindă grecească de bronz din prima jumătate a secolului al V-lea î.e.n. A doua regiune în care se pot surprinde manifestările inițiale ale feno- menului Latene daco-getic este zona de șes din stînga Dunării, din sudul Moldovei pînă spre Oltenia. Ținînd seama de importanța acestui fluviu ca axă a penetrației elenice la vest de Pontul Euxin, această ordine, imediat după Dobrogea, e firească. După o informație mai veche, la Bărboși (r. Galați), lîngă gura Șiretului, s-au găsit vase grecești din sec. VI—V î.e.n., ceea ce nu prezintă nimic surprinzător dacă avem în vedere că mult mai sus pe Șiret, la Poiana (r. Tecuci), a fost descoperită o fibulă de tip vechi elenic, databilă cel mai tîrziu în secolul al Vl-lea î.e.n., iar pe valea inferioară a Prutului, la Frumușița (r. Galați), împreună cu două vase getice lucrate cu mîna, repetînd tipurile cunoscute la Cernavoda, a fost scos la iveală un frumos kylix (cupă cu două toarte) attic cu firnis negru fără figuri, datînd din secolul al V-lea î.e.n. Vase primitive asemănătoare cu cele de la Cernavoda s-au descoperit și la Odobești în raionul Titu, în mijlocul șesului Munteniei. De altfel, din Mun- tenia se cunosc în acea vreme și elemente grecești de import, ca lebes-ul (lighianul) de bronz de la Bălănoaia, lîngă Giurgiu, de la începutul secolului al V-lea î.e.n., sau ca cioburile de vase attice cu figuri roșii, de la sfîrșitul aceluiași secol care s-au găsit la Tei, în marginea Bucureștilor și la Zimnicea, împreună cu ceramică primitivă locală de tipuri caracteristice. In zona dunăreană, un loc aparte îl deține șesul Olteniei, unde, după cum s-a constatat mai ales în necropolele tumulare de la Balta Verde și de la Gogoșu (r. Vînju Mare), cultura locală de la sfîrșitul epocii hallstattiene 1 Herodotus, IV, 93. 224 apare cu o categorică orientare spre vestul Peninsulei Balcanice (v. mai sus, p» 153). Majoritatea elementelor grecești sau de inspirație greacă de acolo nu provin din Pont, ci de la sud-vest de Dunăre, dinspre Macedonia și Iliria. Ca atare, trebuie să considerăm, de pildă, vasele cenușii lucrate la roată, din secolul al V-lea î.e.n., descoperite la Gogoșu și la Hotărani (r. Caracal), o oenochoe (cană pentru vin) de la Ostrovul Mare, lucrată cu mina după un model elenic, rafinatele fibule greco-ilirice de argint de tipul «cu balama » găsite tot la Ostrovul Mare (r. Cujmir), coiful greco-iliric de bronz de la Gostăvăț (r. Caracal) și, poate, chiar un ciob de vas attic cu figuri roșii de la finele secolului al V-lea î.e.n. de la Coțofenii din Dos (r. Craiova). Evident, aceste elemente sînt strîns legate de aria culturii ilirice Glasinac, a cărei periferie cuprinde Dunărea olteană, precum și regiunile de vest ale Traciei. Totuși, nu poate fi tăgăduită asociația lor cu ceramica hallstattiană autohtonă, în care se constată și forme ce se apropie de exemplarele proto-getice de la Cernavoda, cum este cazul cu urnele primitive poroase de la Gura Padinei (r. Corabia), Ostrovul Mare și Balta Verde, ornate aproape de gură cu proeminențe și brîuri alveolate. Prin urmare, Peninsula Balcanică, ca transmițătoare a culturii elenice, a acționat asupra regiunilor de sud ale Daciei din două direcții: pe de o parte dinspre Pontul Euxin, pe valea Dunării și prin Tracia, pe de alta dinspre Mace- donia și Iliria adriatică, prin depresiunea Morava-Vardar. Cele două curente trebuie să se fi întîlnit prin sud-vestul Munteniei. în această privință sînt semnificative recentele descoperiri de la Alexandria (reg. București), unde, în bordeie din secolul al V-lea î.e.n., a apărut o ceramică traco-getică lucrată la roată după modelele grecești, asemănătoare aceleia de la Tariverde, împreuna cu fibule de tip Glasinac și cu vase primitive locale la fel cu cele de la Cernavoda. Procesul formării culturii geto-dace în secolul al V-lea î.e.n. și în cea mai mare parte a veacului următor n-a constituit decît o lentă evoluție a vechilor elemente hallstattiene spre forme noi și o acumulare cantitativă a influențelor grecești de proveniență directă pontică ori trecute prin filiera sud-tracică. La acestea s-au adăugat pătrunderile scitice, încă active în această perioadă. Influența scitică este reprezentată în nordul Dobrogei, la Agighiol (r. Tulcea), într-un mormînt explorat de I. Andrieșescu, după ce fusese parțial jefuit de căutătorii de comori. Mormîntul, acoperit cu un tumul, fusese construit în maniera greacă cu ziduri de piatră tăiată, alcătuind mai multe camere care conțineau oseminte umane înhumate, precum și scheletele a trei cai, sacrificați după obiceiul scitic. Alături de scheletul uman s-au găsit: un coif și o pereche de cnemide de argint ornate cu figuri zoomorfe și antropomorfe, placate cu aur, două pocale de argint prezentînd animale fantastice, fragmente de vase attice cu figuri roșii de la mijlocul secolului al V-lea î.e.n. și cinci patere grecești de argint costelate, din care una poartă scris — în litere grecești — numele trac Cocys, probabil al defunctului. Cu toate aspectele scitice pe care le prezintă, mormîntul de la Agighiol era trac și e de presupus că a aparținut unui principe 15 — c. 1001 225 odris, eventual chiar unui șef getic local încadrat în aristocrația uniunii de triburi sud-trace, care în acea vreme se întinsese pînă la gurile Dunării. In nici un caz nu e vorba de un scit. Pledează în acest sens nu numai numele trac menționat, dar și particularitățile artistice ale coifului, cnemidelor și pocalelor, Fig. 52. — Mormînt getic de incinerație cu cameră zidită din blocuri de piatră, de la Zimnicea (sec. IV —III î.e.n.). al căror decor are numai afinități stilistice cu arta scitică. Precum s-a constatat și în mormintele de principi odriși de la Duvanli, la sud de Balcani, e vorba de un început de artă tracă originală, înrudită cu arta scită. Acest început, care va fi ulterior în mare măsură înăbușit prin progresele covîrșitoare ale influenței grecești, dovedește strînse relații între traci și sciți în secolul al V-lea î.e.n. Despre geții dobrogeni Tucidide spunea, referindu-se tocmai la secolul al V-lea î.e.n., în legătură cu uniunea de triburi condusă de Sitalces, că se deosebeau de ceilalți traci din această uniune prin obiceiurile lor scite h Coiful de aur de la Poiana-Coțofenești, pe valea Slănicului din Muntenia, prezentînd același tip și un decor de același stil cu exemplarul găsit în mormîntul de la Agighiol, trebuie privit nu ca un import direct scitic — deși în această vreme, ca și în secolul al Vl-lea î.e.n. asemenea importuri nu erau de loc rare în interiorul Daciei —, ci ca o dovadă de penetrație a culturii traco-scite din 1 Thucydides, II, 96. 226 dreapta Dunării spre Carpați încă din secolul al V-lea î.e.n., simultan cu pene- trația elenică. Dimpotrivă, cazanul de bronz de la Scorțaru (r. Brăila) din secolul al ’ IV-lea î.e.n., de un caracter pur scitic, trebuie considerat ca provenind din stepele răsăritene. Cît despre piesele depozitului de lîngă Craiova, din același secol, constînd din garnituri de harnașament de argint sau de argint aurit, analoge celor de la Agighiol și din mormintele de la Panaghiuriște, Bedniakovo și Radiuvene din Balcani, ca și altora din R.S.S. Ucraineană, s-ar putea să reflecte o artă comună traco-scitică, dar nici nu este cu totul exclus ca să fi fost aduse dinspre nordul Pontului Euxin. E tocmai vremea cînd se produce marea încercare de migrație scitică la sud de Dunăre sub conducerea lui Ateas, zdrobită de regele Filip II al Macedoniei la 339 î.e.n. (v. mai sus, p. 182). Indicațiile izvoarelor istorice permit deducția că acțiunea acestui șef s-a întins de la Nipru spre vest atît în Dobrogea, cît și în Cîmpia Dunării. Cîtăva vreme Ateas întîmpinase rezistența unui Histrianorum rex anonim x, în care s-ar putea vedea o căpetenie a unei uniuni de triburi getice de pe ambele maluri ale Dunării. Abia după moartea acestuia sciții au izbutit să pătrundă în Dobrogea și spre Balcani, ceea ce a impus intervenția lui Filip care, cu doi ani mai înainte, anexase statul sud-tracic la Macedonia, iar acum căuta să-și afirme autoritatea pe fosta graniță danubiană a regilor odriși. N-a atins acest scop decît cel mult în Dobrogea, fiindcă mai spre vest tribalii din fața Olteniei i s-au împotrivit cu succes. Obiectele scite de pe teritoriul Daciei, datate în secolul al III-lea î.e.n. sînt puține și discutabile. înglobarea statului odris în aria de expansiune a Macedoniei și fixarea dominației macedonene la Dunăre reprezintă împrejurări decisive pentru creșterea influenței grecești, care acum nu se va sprijini numai pe expansiunea comercială a cetăților pontice, ci și pe ascendentul politic al unor mari puteri elenistice din peninsula Balcanică. în aceste împrejurări s-a produs saltul calitativ din procesul de formare a culturii geto-dace. Constrînse și de amenințările care se ridicau în preajma lor, triburile getice din Cîmpia Dunării, mergînd pe linia dezvoltării progresive anterioare, s-au coalizat în uniuni puternice, ca aceea care i-a rezistat lui Ateas și ca aceea care se va opune lui Alexandru cel Mare în anul 335 î.e.n. Abia suit pe tron, tînărul rege macedonean a reluat problema graniței danubiene, căutînd să aducă la ascultare pe tribalii neînvinși de tatăl său. Neputîndu-1 supune pe Syrmos, șeful tribalilor, adăpostit într-un ostrov de pe Dunăre unde primea ajutor de la geții de pe malul stîng al fluviului, Alexandru s-a hotărît să-și impună forța chiar acestora, printr-o demonstrație fulgerătoare, trecînd Dunărea pe neașteptate, cucerindu-le și distrugîndu-le o cetate slab întărită și silindu-i să se refugieze în stepele din interiorul țării. Acțiunea și-a ajuns scopul, fiindcă, văzîndu-se tăiat de sprijinul get, Syrmos s-a închinat învingătorului. Aceste 1 lustinus-Trogus, IX, 2 — 3. Cf. V. Pârvan, Qetica, p. 56 — 65. 15* 227 întîmplări, care au avut loc undeva prin apropierea gurii Oltului, poate la Zimnicea, au fost minuțios descrise de însuși generalul lui Alexandru, Ptolemeu al lui Lagos, viitorul rege al Egiptului elenistic, care a participat la ele. Narațiunea lui, fidel transmisă de Arrian \ conține mărturii prețioase cu privire la progresele realizate de geți pînă în acel moment. Pentru trecerea Dunării, ostașii macedo- neni s-au servit, printre alte mijloace, de marele număr de luntri ușoare scobite în trunchiuri de copaci (mono xy la) care se aflau acolo, localnicii folosindu-le « pentru pescuit, pentru legăturile dintre ei și adesea pentru prădăciuni ». Malul stîng era plin de lanuri de grîu atît de îmbelșugate încît ostașii macedoneni n-au putut înainta prin ele decît culcînd spicele cu sulițele lor lungi (sarissai), ținute de-a curmezișul. E un excelent document pentru gradul înaintat la care ajunsese agricultura la geți și pentru importanța primordială pe care această ramură o căpătase în producția lor economică. Oastea getică pe care au surprins-o macedonenii pe malul stîng al fluviului era impunătoare; nu mai puțin de 4000 de călăreți și peste 10 000 de pedestrași, o forță pe care numai o importantă uniune de triburi o putea da. Fără reușita surprizei, îndrăzneala regelui macedonean ar fi putut fi scump plătită, căci cu cei o mie cinci sute de călăreți ai săi și cu patru mii de pedestrași nu ar fi avut cum să facă față unei bătălii propriu-zise. Cetatea evacuată în grabă de geți, deși nu reprezenta un punct principal, era bogată, avînd în vedere prada apreciabilă căzută în mîna biruitorilor, constînd probabil din grîne, din turme și din produsele lor. Ne putem închipui cît de mari avuții de acest fel trebuie să fi fost acumulate în centrele tribale mai de seamă din interiorul țării. Probabil aceeași uniune, dar manifestîndu-se în alt loc, prin sudul Moldovei și prin Bugeac, avea să-și dovedească forța împotriva macedonenilor ceva mai tîrziu, în anul 326 î.e.n., cînd Alexandru se afla în toiul faimoasei sale expediții din Asia. Generalul însărcinat de el cu guvernarea Traciei, Zopyrion, trecînd Dunărea prin Dobrogea și aventurîndu-se în stepele din nordul Mării Negre, a fost întîmpinat la întoarcere de geți și neputîndu-se retrage peste fluviul umflat de inundații recente, a trebuit să primească o luptă în care și-a găsit moartea împreună cu cei treizeci de mii de ostași ai săi (v. și mai sus p. 183). Lovit de acest dezastru în proiectele sale politice Alexandru plănuia ca, după încheierea campaniei sale asiatice, să revină la Dunăre pentru a sfărîma puterea getă, care devenise primejdioasă pentru regatul său macedonean din Europa. Proiectul a fost zădărnicit de moartea lui prematură. Uniunea de triburi din stînga Dunării apare impunătoare cu deosebire în preajma anului 300 î.e.n., cînd sub conducerea lui Dromichaites înregistrează succese de mare răsunet în războaiele sale cu Lisimah, cunoscutul general al lui Alexandru, ajuns după moartea acestuia guvernator, apoi rege al Traciei (v. mai sus, p. 184). Acesta, căutînd să-și întărească autoritatea în Dobrogea, 1 Arrianus, Anabasis, I, 3 — 4. 228 purtă mai întîi un greu război împotriva cetății Callatis (Mangalia), apoi, după tîrzia capitulare a acesteia, se îndreptă spre Dunăre. Supuse populațiile getice de pe milul dobrogean al fluviului, ceea ce îl duse la un conflict acut cu uniunea de triburi a lui Dromichaites, în alcătuirea căreia intraseră acele populații. Luptele cu Dromichaites au durat mulți ani, cu repetate încercări din partea diadohului macedonean de a trece Dunărea și de a-i învinge pe geții de pe stînga fluviului. De fiecare dată, însă, expedițiile sale s-au terminat cu insuccese, uneori chiar grave. Astfel, pe la anul 300 î.e.n., Agathocles, fiul lui Lisimah, fu prins de geți în luptă și ținut în captivitate multă vreme, pînă ce, la 292 î.e.n., Dromi- chaites îl liberă, cu speranța de a obține o pace favorabilă. Dar Lisimah, conso- lidîndu-și situația generală prin reconcilierea cu rivalii săi elenistici, consideră momentul venit pentru o soluționare definitivă a problemei getice pe calea forței. Respinse propunerile pacifice ale lui Dromichaites și trecu Dunărea cu o oaste importantă. Geții, folosind vechea tactică împrumutată de la sciți, de a pune între ei și dușmani întinderea stepelor lipsite de apă și arzînd totul în urma lor, se retraseră înlăuntrul țării. In cele din urmă, oastea macedoneană, istovită de foame și de sete și cuprinsă de deznădejde, fu încercuită și capturată în întregime. Lisimah și ai săi fură duși la Helis, reședința căpeteniei getice, situată într-un loc neprecizat din Cîmpia Dunării. Ceea ce a urmat, ne dă prilejul să aflăm noi știri despre cultura de atunci a geților și despre organizarea lor socială în forma democrației militare. Poporul în arme, exultînd de beția victoriei, se adună și-i cere tumultuos lui Dromichaites ca prizonierii să fie uciși. Șeful militar al uniunii de triburi, judecind calm situația, este de altă părere, dar nu și-o poate impune în mod autoritar, ci e nevoit să-și convingă ostașii prin raționamente, arătîndu-le că vor avea mai mult de profitat obținînd o pace durabilă printr-o atitudine clementă, decît provocînd, fără necesitate, expediții de răzbunare, împotriva cărora norocul ar putea să nu le mai fie prielnic. Lisimah este tratat cu toate onorurile, i se reface întreaga curte, cu toți prietenii, cu toți slujitorii și cu toate obiectele scumpe și astfel e poftit la ospăț, la o masă somptuoasă. Dromichaites cu nobilii geți se așază alături, la o masă deosebită, pregătită modest, cu vase simple de «lemn », cu pahare de corn de vită și cu mîncăruri sobre, după cum ține să precizeze Diodor x, care ne-a transmis acest episod, apoi ridicînd paharul său primitiv, îi ține regelui învins o lecție amicală de morală, arătîndu-i cît de nechibzuită i-a fost dorința de a risca atît de mari pericole într-o țară aspră și la niște oameni « barbari », cu un mod de viață înapoiat, atunci cînd acasă la el putea să-și continue o viață îndestulată și strălucită. Lisimah răspunde, recunoscîndu-și greșeala și mărturisindu-și recunoștința pentru generozitatea ce i s-a arătat. Pacea se încheie, geții recăpătîndu-și pose- siunile din dreapta Dunării. Fiica lui Lisimah devine soția căpeteniei gete și regele captiv este liberat. Unde va fi fost de fapt centrul puterii lui Dromichaites, 1 XXI, 12. Pentru interpretări cf. V. Pâtvan, Qeticay p. 56 — 65. 229 nu știm. Mai de curînd s-a propus ca uniunea tribală condusă de Dromichaites să fie identificată cu ordessenii (sau argeșenii), o populație de pe malurile Argeșului. Desigur, contrastul pe care Dromichaites a ținut să-1 accentueze la banchet între fastul elenistic și simplicitatea vieții getice, a fost în mod ostentativ exagerat. Se poate chiar ca în textul lui Diodor să nu fie vorba decît de un loc comun (scena se găsește și la Herodot ca petrecută, în sec. V î.e.n., între perși și spartani) al tendinței romantice din diverse timpuri de a idealiza puritatea morală a « bar- barilor », în opoziție cu corupția civilizaților. Totuși în acea vreme nivelul culturii getice, cel puțin în ce privește masele, era încă predominat de tradițiile rustice și deși geții nu erau de loc străini de produsele civilizației grecești și nici nu le disprețuiau, se găseau încă la o mare distanță de înaltul ei nivel. Este ceea ce rezultatele cercetărilor arheologice confirmă pe deplin. Așezările getice începuseră să fie intens locuite. Este vremea primei faze a cetății de la Zimnicea pe Dunăre, în care s-a constatat un strat din secolul al IV-lea î.e.n. și în a cărei necropolă s-au găsit monede de la Filip și Alexandru. Știri bogate despre primele progrese decisive ale culturii geto-dace au fost dobîndite și prin săpăturile de la Poiana (r. Tecuci), în sudul Moldovei. Situată pe rîpa înaltă de pe malul stîng al Șiretului, nu departe de gura Trotușului, la un punct principal de pe drumul cel mai scurt dintre gurile Dunării și Carpați, această stațiune a fost locuită încă din epoca bronzului (cultura Monteoru) și apoi din prima epocă a fierului pînă în epoca lui Decebal. Stratul din secolele IV—III î.e.n., gros și întins, indicînd deci o așezare foarte populată, reprezintă momentul de avînt al culturii geto-dace, corespunzător ciocnirilor dintre geți și regii macedoneni. Conținutul său, bogat și variat, se referă în cea mai mare parte la secolul al III-lea î.e.n., însă apucă și a doua jumătate din secolul al IV-lea î.e.n., precum reiese din prezența monedelor histriene din cele mai vechi serii, a cioburilor de vase elenice cu firnis negru de bună calitate, a amforelor thasiene cu ștampile specifice. Locuințele sînt construite la suprafața solului, din lemn și lut, în tehnica rustică tradițională. Bordeiele și semi-bordeiele, care încă se mai întîlnesc în această vreme în așezările de o importanță minoră din Dacia, sînt foarte rare la Poiana. Stratul din sec. IV—III î.e.n. de la Poiana e încă lipsit de ceramică indigenă lucrată la roată, care apare numai în stratul imediat superior (din sec. II—I î.e.n.). Tehnica lucrării ceramicii la roată, care se constată la geții din Dobrogea și din cîmpia de sud a Olteniei și Munteniei din sec. VI—V î.e.n. ca un reflex al influențelor sud-tracice, s-a răspîndit mai tîrziu în restul Daciei. Olăria getică din stratul secolelor IV—III de la Poiana e confecționată cu mîna, în cele două tehnici principale moștenite din epoca hallstattiană: aceea a vaselor poroase ornate cu proeminențe și brîuri și aceea a vaselor negre lustruite, însă formele prezintă, hotărît, particularitățile carac- teristice epocii a doua a flerului. Evoluția întrezărită în secolul al V-lea î.e.n. la Cernavoda, a ajuns acum la tipuri Latene bine definite, ca oala poroasă cu profilul ușor rotunjit și cu gura strînsă și cana cu gît înalt. Printre obiectele 230 de metal obișnuit, acum sînt de menționat brățările simple ori spiralice de bronz, vîrfurile de săgeți de bronz de tip scitic cu trei tăișuri și fibulele trace de bronz aparținînd variantei vechi, cu apendice nivelul locuințelor, s-au desco- perit schelete de adulți și de copii, din care unele, aparținînd probabil unor victime de război, prezentau poziții dezordonate, iar altele, înmormîntate în mod nor- mal, cu obiecte de inventar din secolul al IV-lea î.e.n., aveau o po- ziție chircită, perpetuată din epoca bronzului pînă în această vreme tîrzie. Schelete chircite, tot din se- colul al IV-lea î.e.n. au fost cons- tatate la Tari verde și la Mangalia, în Dobrogea. Incinerația încă nu se întîlnește la Poiana în această perioadă. Pentru tranziția de la inhu- mație la incinerație, sînt interesante două cazuri de incinerație pe loc (în cuptoare speciale) constatate unul la Poienești (r. Vaslui), în Moldova, într-un mormînt plat, altul la Zimnicea, în Muntenia, într-un tumul, ambele referindu-se la războinici înmormîntați cu capul spre sud, cu inventar din secolul al IV-lea î.e.n. în tumulii de la Zimnicea s-a descoperit și un altfel de mormînt de războinic incinerat, constînd dintr-o cameră de zid de piatră, construită ca pentru inhu- mație, dar care conținea cenușa defunctului depusă direct pe podea, fără urnă, alături de 'arme, de n- bule trace și de vase diverse getice și grecești; printre arme e de re- marcat un coif de bronz elenic de la sfîrșitul secolului al IV-lea î.e.n. vertical. La baza stratului, deci sub Fig. 53. — Arme de fier găsite în morminte celtice. 1, sabie îndoită ritual pentru a fi pusă în mormînt; 2, cuțit dc luptă; ambele de la Aiud. 231 Celții pe teritoriul Daciei Celții formau ramura cea mai de vest a indo-europenilor. Din punct de vedere lingvistic, ei aparțin grupului kentum, limba lor fiind mai de aproape înrudită cu limbile italice. Ei înșiși se numeau celei, în grecește xcăto[, după cum apar în cele mai vechi texte; în latinește, Celtae. Fig. 54. — Obiecte celtice de podoabă. 1, fibulă de tip Latene II; 2, buton ornamentat cu motive spiralice celtice; 3, brățară de bronz, cu semiove; 1 și 3, din necropola de la Apahida; 2, din mormîntul de la Cristurul Secuiesc. Numele a aparținut inițial probabil unui singur trib, cu care au venit întîia oară în contact grecii și romanii. Mai tîrziu capătă un sens generic și numele de Qalli, la început tot denumirea unui trib, sau Qalatai, după cum se numeau cetele care au pătruns în anii 279—278 î.e.n. în Macedonia, Tracia, Grecia și Asia Mică. Numele celților apare întîia oară în secolul al Vl-lea î.e.n. la Hecateu din Milet, care vorbește despre o KeĂuxv), apoi la Herodot, care îi menționează 232 la Dunărea superioară. După o altă știre, provenind probabil de la același Hecateu, celții erau așezați încă din secolul al Vl-lea în regiunea cursului superior al Rinului și a Dunării superioare. Se pare, de asemenea, că ei au pătruns în Peninsula Iberică încă din secolul al Vl-lea î.e.n. Din așezările lor din Franța și Germania de sud, ei continuă să se răspîn- dească pînă la începutul secolului al III-lea î.e.n., dată la care expansiunea lor va ajunge la punctul culminant, ocupînd părți din insulele britanice, aproape întregul teritoriu al Franței și al Italiei de nord. Părți însemnate din Europa centrală sînt de asemenea ocupate de celți. Spre răsărit, ei ajung pînă în Dacia și în regiunile din nordul Mării Negre. Tradiția literară nu permite urmărirea neîntreruptă a pătrunderii celților spre Italia și Europa centrală; ea ne arată însă că expedițiile lor de jaf comportau atacuri violente care provocau panică. Astfel în anul 387 ei ocupă Roma, iar în 278 î.e.n. devastează sanctuarul de la Delfi. Pînă la urmă, celții occidentali nu rezistă presiunii germanilor dinspre răsărit, care îi împing peste Rin și nici ofensivei romanilor dinspre sud, care va culmina cu ocuparea Galliei de către Caesar. Cea mai mare parte a triburilor celtice din cuprinsul imperiului roman este cu încetul romanizată. Elemente etnice celtice au contribuit la formarea popoarelor francez și englez. Stadiul de dezvoltare social-economică la care ajunseseră celții în perioada contactului lor cu dacii corespunde, dar numai în linii mari, cu stadiul unora din triburile dacice. Chiar la celți, această dezvoltare nu era egală la toate tribu- rile. Dezvoltarea forțelor de producție și intensificarea schimburilor comerciale au dus la destrămarea relațiilor de comună primitivă, mai ales la triburile care erau în contact cu lumea clasică. Spre sfîrșitul secolului al II-lea î.e.n. celții au atins ultimul stadiu al descompunerii orînduirii comunei primitive. Aristocrația tribală stăpînea pămînturi întinse și sclavi. Se formează un tip de așezări întărite de caracter cvasi-orășenesc, așa-numitul oppidum, așezări care sînt centre de meșteșuguri, de comerț și — deseori — politice. Din aristocrație se recruta și cavaleria celților, care va deveni principala lor forță militară. Celții au fost buni agricultori. Foloseau pluguri cu brăzdar de fier și, pentru a obține recolte bogate, practicau sistemul trienal de cultivare a pămîntului. Ei erau de asemenea constructori. Fortificațiile lor, alcătuite din ziduri de piatră întărite cu bîrne de lemn, erau deosebit de puternice. Printre meșteșugurile cele mai mult practicate de celți a fost metalurgia și îndeosebi prelucrarea fierului, dar și olăria, la care introduc întrebuințarea roții și care ajunge la o remarcabilă perfecție. Expansiunea celților a adus cu sine unificarea culturii materiale într-o bună parte a Europei. Vehiculînd elemente de cultură de origine greco-etruscă și mai tîrziu romană, dar și originale, celții au contribuit mult la ridicarea nivelului cultural în regiunile în care s-au așezat. 233 De pe teritoriul Ungariei de azi, unde celții se stabiliseră în prima treime a secolului al IV-lea î.e.n., ei pătrund pe mai multe căi în Transilvania. Această pătrundere se face începînd cu sfîrșitul secolului al IV-lea sau cu începutul secolului al III-lea î.e.n. Fig. 55. — Obiecte celtice. 1, figurină de bronz, reprezentînd un mistreț, găsită la Luncani (Grind); 2, foar- fece de fier, pentru « tunsul oilor », din mormîntul celtic de la Dezmir. în pasajul din Arrian (v. mai jos p. 238), care este cea mai veche știre literară despre prezența celților în apropierea țării noastre, nu este vorba de celți stabiliți pe teritoriul Romîniei de azi. Descoperirile arheologice ne îndrep- tățesc să presupunem că înaintarea celților în Romînia se va face pornind de la marele cot al Dunării, la Vâcz, pe două căi principale și anume pe valea Someșului și pe valea Mureșului. La aceste două căi se adaugă și drumul pe valea Dunării, pe care celții par a fi pătruns ceva mai tîrziu în Oltenia. Grupul descoperirilor din Oltenia este răspîndit în partea de sud a regiunii Craiova pătrunzînd spre nord pînă în depresiunea Tg.-Jiu, după cum arată un mormînt celtic găsit la Cornești x. Acest grup își are corespondentul și la sud de Dunăre, în Bulgaria. 1 Inedit. în Muzeul raional Tg.-Jiu. 234 Pătrunderea celților pe valea celor două mari rîuri ardelene pare a se fi petrecut, în linii mari, în aceeași perioadă, deși cele mai vechi descoperiri celtice din Transilvania și în general din întreaga noastră țară, provin din teritorii situate la sud de Mureș, Este vorba de descoperirea de la Silivaș, nu departe de Aiud și de cele de la Mediaș. Din valea Mureșului celții se răspîndesc și în văile Tîrnavelor și Oltului, pătrunzînd pînă în colțul de sud-est al Ardealului. Grupul de nord, someșan, pătrunde pînă aproape de Bistrița, după cum arată descoperirile făcute în 1953 la Galații Bistriței. Nu este de loc exclusă, ba e chiar probabilă o pătrundere de triburi celtice și în părțile răsăritene ale Daciei, venind din Europa centrală și ocolind Carpații pe la nord. Nu cunoaștem pînă acum așezări celtice precis identificate pe teritoriul Dacieix. Toate cele cîteva zeci de descoperiri cunoscute, de caracter celtic, provin din morminte și acestea numai uneori sigur identificate, alteori doar presupuse. Afară de mormîntul de la Silivaș, care conținea printre altele un coif de fier, de tip mai vechi, italic, lucru pentru care fusese greșit datat la sfîrșitul veacului al V-lea î.e.n., fără să se țină seama de faptul că acest tip a avut o ^iață lungă, nici de faptul că celelalte obiecte din mormînt datează descoperirea în jurul anilor 300 î.e.n., sînt de menționat încă o dată mormintele de la Mediaș, cuprinzînd vase de lut, coliere și brățări de bronz, o zăbală, o foarfecă, un cuțit de fier etc. Mormintele celtice de pe teritoriul Daciei datează din secolul al III-lea și al II-lea î.e.n. Atît cît permit observațiile care s-au putut face cu prilejul descoperirilor, s-ar părea că ele sînt exclusiv morminte de incinerație. Oasele incinerate erau depuse de obicei pe pămînt, lîngă urnă, dar în unele locuri, ca la Mediaș sau la Dipșa, de pildă, chiar în urnă. Nu cunoaștem morminte tumulare, nici morminte cu un inventar deosebit de bogat. Celții au practicat în același timp atît inhumația cît și incinerația, dar în Dacia ei practică incinerația. Deși uneori incomplete sau lipsite de observațiile științifice necesare, descoperirile celtice de pe teritoriul țării noastre ne permit să tragem unele concluzii asupra culturii materiale a celor cărora le-au aparținut. Cele 40—50 de descoperiri celtice din Dacia ne permit să cunoaștem în primul rînd armele, ceramica și podoabele celților. Astfel, spada de fier celtică, cu două tăișuri, lungă de aproximativ 1 m, s-a găsit în numeroase locuri, atît în Ardeal cît și în grupul descoperirilor din Oltenia de sud. Acest ultim grup, compus din vreo 20 de descoperiri, este caracterizat mai ales prin prezența spadei, de multe ori îndoită ritual, în morminte (la Băbeni-Olteț, la Călărași în r. Gura Jiului, la Gruia, Gîrla Mică și în alte locuri — ca și în Ardeal, la Toarcla, Aiud, Dipșa). 1 în unele locuri, ca de ex. la Morești, lîngă Tg.*Mureș> se găsesc fragmente ceramice și alte obiecte celtice în locuințele populației locale. 235 O altă armă obișnuită a celților este lancea lungă, de fier, pe care o găsim de asemenea uneori îndoită ritual. Apare în unele cazuri asociată cu spada de fier, de exemplu la Pecica, Apahida, Bând. O găsim de asemenea în grupul oltean, în vreo zece locuri, în unul sau mai multe, exemplare. Fig. 56. — Vase lucrate la roată, din necropola celtică de la Apahida. în afară de spadă și lance, celții aveau un cuțit greu, așa-numitul cuțit de lovit, care servea ca armă. îl găsim în cîteva locuri din Ardeal, în timp ce în Oltenia el este înlocuit cu cuțitul curb traco-getic, pe care celții bau împru- mutat de la populația locală. Găsim de asemenea, în diferite locuri din Transilvania, la Curtuiușeni, Cristurul Secuiesc și Toarcla, morminte în care s-au descoperit resturile unor care de luptă. Acest lucru ne arată că celții din Dacia mai întrebuințau încă acest mijloc de luptă, care mai tîrziu va dispare. Cîteva descoperiri din Ardeal și din Oltenia conțin și zăbale de fier. Tot influenței celtice se datorește și prezența pintenilor în Dacia. Se găsesc, de asemenea, în cîteva descoperiri, ca de exemplu la Apahida, la Dezmir și la Dobrosloveni, fragmente de scut. Un alt obiect, pe care se pare că l-au adus celții pe teritoriul țării noastre, este foarfecă. Ea are forma foarfecii de tuns oile. O găsim la Apahida, Dezmir etc. în afară de arme și de unele unelte (cuțite, foarfeci), inventarul mormin- telor celtice ne ajută să cunoaștem și podoabele pe care le purtau atît bărbații, cît și femeile. Este vorba de brățări și coliere de bronz și de fibule, cu care ei își prindeau veșmintele. Găsim aceste fibule, fie din bronz, fie din fier, atît în 236 Ardeal cît și în Oltenia. Este locul să amintim aici că dacii au imitat în argint una din formele fibulei celtice, fibula cu așa-numitele «noduri » pe arc. O categorie specială de podoabe e reprezentată de brățările din bronz formate din mai multe semiove («jumătăți de ou ») mai mari sau mai mici, care se purtau atît pe braț, cît și pe picior. Ele sînt caracteristice mai ales pentru grupul de nord din Ardeal, unde apar la Apahîda, Jucul-de-Sus, Valea lui Mihai, Diosîg, Sîntioana, Dipșa, Șilindru Descoperiri celtice răzlețe se semnalează și în Moldova: cea mai de nord, chiar din toată țara noastră, este cea de la Glăvăneștii Vechi, unde s-a găsit un schelet avînd la piciorul sting o verigă tipic celtică. Din Moldova este amintită și o sabie celtică. Cea mai importantă descoperire celtică din țara noastră o formează cimi- tirul de la Apahida, unde s-au săpat, la începutul veacului, 21 de morminte. Mormintele datează din jurul anului 200 î.e.n. Ele ne permit să cunoaștem mai de aproape ritul de înmormîntare și, în afară de elementele culturale pe care le-am menționat, și ceramica celtică. Această ceramică, de culoare neagră-cenușie, lucrată cu roata, pe care o cunoaștem de altfel și din alte locuri, o găsim aici reprezentată într-o cantitate mai mare. Roata olarului, pe care geto-dacii au cunoscut-o prin intermediul tracilor de la greci, a fost probabil introdusă în vestul și nord-vestul țării de celți. Amintim că în unele morminte de la Apahida și în alte locuri s-au găsit și oase de porc. Se pare că celții erau mari iubitori de carne de porc, dar e pro- babil că porcul domestic sau mai degrabă cel sălbatic, a jucat și un anumit rol legat de credințele lor religioase. Acest lucru ni-1 arată și figurinele de bronz, reprezentînd un mistreț, dintre care s-a găsit un exemplar și la noi, la Luncani (fost Grind, r. Turda). In ceea ce privește tipul antropologic al celților de pe teritoriul țării noastre s-a ajuns la concluzia că scheletele celtice găsite pe Ostrovul Șimian (reg. Craiova) au trăsături mediteraneene. Aceluiași tip antropologic îi aparține și scheletul celtic descoperit la Glăvăneștii Vechi (reg. Iași). Dată fiind marea variabilitate antropologică a triburilor celtice, se poate presupune prezența în structura triburilor celtice din țara noastră și a influențelor mediteraneene. A doua perioadă a culturii geto-dace (circa 300—100 î.e.n.) Echilibrul creat între forța uniunii de triburi getice de la Dunăre și autoritatea statului elenistic al Traciei de sud, prin pacea încheiată între Dromichaites și Lisimah, a avut urmări rodnice pentru dezvoltarea culturii geto-dace. Pe de o parte, uniunea de triburi getice ieșea solid închegată din războaiele de apărare pe care timp de aproape o jumătate de secol le dusese împotriva cuceri- torilor macedoneni, pe de aha, influențelor grecești li se lărgeau considerabil căile de pătrundere în societatea getică, deoarece la vechile relații de schimb se adăugau acum contactele politice și înrudirile dinastice. Contingente getice 237 vor participa chiar la războaiele dintre diferiți monarhi elenistici, cum e cazul unei cete comandate de un alt Dromichaites, care la anul 260 î.e.n. e menționat de partea seleucizilor în Asia x. în asemenea împrejurări începe a doua perioadă a culturii geto-dace (circa 300—100 î.e.n.), în cursul căreia această cultură se va dezvolta cu caracterele ei proprii și va fi. răspîndită pe întregul cuprins al Daciei. La progresele culturii geto-dace, pe lîngă intensele legături cu lumea ele- nistică, o contribuție însemnată a adus factorul celtic, care în această perioadă și-a avut acțiunea cea mai puternică în răsăritul Europei și despre care s-a vorbit în paragraful precedent. Cu prilejul victoriei din 335 î.e.n. a lui Alexandru Mace- don împotriva tribalilor și geților, printre diferitele solii ale populațiilor vecine venite să-1 salute pe învingător, este menționată și una pe care o trimiseseră « celții dinspre Adriatica » 2, adică din regiunile ilirice de pe văile Savei și Dravei. Dar de o influență a celților asupra populațiilor geto-dace nu poate fi vorba decît după răsunătoarele lor invazii în lumea elenistică pe la începutul secolului al IlI-lea î.e.n. (cf. mai sus, p. 232). Cînd vîrtejul acestor invazii s-a potolit, vedem o serie de populații război- nice celtice așezate în preajma Daciei: scordiscii, în nordul Serbiei, cu centrul la Singidunum (Belgrad), boiii și eraviscii în Ungaria, teuriscii în răsăritul Slova- ciei și poate și în Galiția și Podolia, cotinii în Moravia, anarții în nord-vestul Daciei, anartofracții în sudul Poloniei, britolagii (britogallii sau brigolații) în Bugeac. Pe stînga Nistrului, amintirea unor nume de cetăți celtice, ca Vibanta- varium, Carrodunum, Maetonium și Eractum, se va păstra pînă tîrziu 3. Desigur, de la unele din populațiile citate nu vor mai rămîne, pînă la urmă, decît numele, fiindcă vor sfîrși prin a se contopi în masa triburilor geto-dace sau de alte origini. Numele de neamuri celtice pătrunse în interiorul Daciei sînt foarte puține și nesigure. Doar în mod ipotetic s-a atribuit o origine celtică tribului Cotensiilor, menționat de Ptolemeu geograful prin sudul Moldovei, și unui trib Ramae, presupus pe la poalele Carpaților din Muntenia 4, avînd ca centru o cetate cu nume de aspect getic, Ramidava (poate la Drajna pe Teleajen). Este evident că în mijlocul iureșului celtic din secolul al IlI-lea î.e.n. cea mai mare parte din triburile geto-dace au izbutit să reziste. Desigur, importante teritorii periferice cu populații geto-dace au intrat sub dominația cuceritorilor, dar în ținuturile centrale ale Daciei celții n-au putut pătrunde decît sporadic și vremelnic, cu prilejul unor incursiuni fără consecințe durabile. In schimb, in- fluența culturii Latene pe care o aduseseră cu ei din Occident s-a bucurat de o soartă mai bună. De fapt, în Dacia influențele celtice au avut rolul de a accelera procesul de nivelare a diferențelor regionale și a da o coloratură Latene culturii 1 Polyaenus, IV, 16; cf. V. Pârvan, Qetica, p. 150. 2 Arrianus, Anabasis, I, 4, 6. 3 Ptolemaeus, Qeographia, III, 5, 15. 4 Cf. V. Pârvan, Qetica, p. 253. 238 geto-dace, formate mai dinainte la Dunăre prin contactul direct cu lumea greacă* Pe de altă parte, celții, aflîndu-se, în general, pe aceeași treaptă de evoluție cu geto- dacii și avînd aceeași bază economică, le-au putut transmite acestora cu înlesnire, ca și tracii de sud, o serie de bunuri ale civilizațiilor sudice pe care ei le asimi- Fig. 57. — Coif din mormîntul celtic de la Silivaș. laseră anterior. în urma contactului cu celții, geto-dacii și-au perfecționat unele meșteșuguri și cu deosebire lucrul metalelor, și-au însușit numeroase forme de unelte și de obiecte de podoabă celtice și au deprins, poate, unele elemente de amănunt din tehnica ceramicii lucrate la roată. Totuși, proporția influențelor celtice asupra culturii geto-dace a fost mult mai limitată decît pare uneori. în nici un caz n-ar putea fi vorba de o celtizare a acestei culturi. Față de influențele Latene-ului occidental, geto-dacii au avut reacții proprii. Elementele ceramice adoptate eventual de la celți, cum ar fi 239 pictura și decorul cu linii lustruite, prezintă o însemnătate secundară. Tehnica în sine a ceramicii lucrate la roată fusese introdusă în cîmpia Munteniei încă din sec. VI—V î.e.n., prin Tracia de sud, iar formele vaselor lucrate de geto-daci în această tehnică nu prezintă nici o particularitate celtică, ci se inspiră pe de o parte din repertoriul ceramic grecesc, pe de altă parte din tradițiile hallstattiene ale olăriei locale lucrate cu mîna. Cele mai multe din obiectele de podoabă și de lux lucrate în Dacia sînt străine de cultura Latene, fiind produse direct după modele elenistice. Armele celtice, cu toată superioritatea lor tehnică, nu erau folosite de daco-geți; exemplarele constatate în unele morminte din valea Dunării din Oltenia aparțin unor celți scordisci. în Dacia lipsesc cu totul podoabele celtice de metal smălțuit, iar obiectele cu decor în stil specific celtic apar foarte rar și numai ca elemente de import. Tipul de fibulă Latene II este adoptat în Dacia, dar cu interpretări proprii. Regiunea care a rămas cel mai puțin atinsă de influențele culturii Latene occidentale, cît și de incursiunile militare celtice, este zona de la Dunăre ocupată de uniunea de triburi a lui Dromichaites. La Poiana, pe Șiret, stratele din această perioadă arată o continuitate netulburată. La Zimnicea, pe Dunăre, tocmai acum se înregistrează cea mai intensă înflorire a culturii daco-getice pe linia traco-elenistică începută în perioada anterioară. Așezările similare de tip oppidum se înmulțesc în toată Cîmpia Dunării. Daco-geții le dădeau numele de dava. La sfîrșitul secolului al IlI-lea î.e.n. apar noi cetăți getice impor- tante la șes, ca acelea de la Piscul Grăsanilor pe Ialomița, Tinosul pe Prahova, Popești pe Argeș, pentru a nu le menționa decît pe acelea care au făcut obiectul unor săpături științifice. Pretutindeni în această regiune importu- rile elenistice și dovezile de legături cu Tracia de sud sînt în creștere. Fibula de tip trac se constată în mod frecvent, iar amforele grecești încep să devină banale. In afară de producția ceramicii locale lucrate cu roata, avem, ca indicii ale progreselor economice și sociale realizate de localnici, o mare abundență a gropilor de grîne, frecvența atelierelor metalurgice și apariția monedelor dace de argint, imitate de localnici după tetradrahmele macedonene ale lui Filip II și ale lui Alexandru. Varietatea monedelor grecești de import arată orientarea principală a comerțului din acea regiune. Este vorba de piese provenind de la Histria, Callatis, Odessos și din alte cetăți grecești. Cît despre monedele ori- ginale macedonene de aur și de argint, de la Filip și Alexandru, ele sînt răspîndite în toată Dacia, formînd tezaure îngropate, ca și staterii de aur ai lui Lisimah, care se găsesc de asemenea pretutindeni, în cantități uneori considerabile. Această intensă utilizare a monedei, fie străină, fie locală, atestă, pe lîngă o mare activitate de schimb, o deosebită dezvoltare a pro- ducției economice locale, în primul rînd în agricultură și în păstorit, dar și în meșteșuguri, și totodată o creștere a avuțiilor private, cu toate consecințele sale de ordin social. 240 Dezvoltarea forțelor de producție, care au luat un Moneda geto-dacă A i i .  i i . i । i avmt deosebit m cursul celei de-a doua perioade a culturii geto-dace, a creat condițiile unei producții de mărfuri. Aceasta a dus la nevoia baterii monedei locale, menită să servească procesul de schimb. Societatea geto-dacă aprecia profund foloasele acestui mijloc comod și universal de evaluare a mărfurilor, care este banul. Monedele de import, oricît de mare era afluența lor ca urmare a unei creșteri asidue a schimburilor cu orașele pontice și cu statele elenistice, nu erau de ajuns pentru noile nevoi ale unei societăți locale dezvoltate. De aci inițiativa păturilor avute ale triburilor geto-dacilor de a bate monedă proprie. Monedele geto-dace erau emise de triburi sau de uniuni de triburi și aveau circulație mai ales în interiorul acestor grupuri sociale. Ca dovadă că nu era vorba de un orgoliu superficial din partea șefilor de triburi, care ar fi ținut să-și afirme în acest mod prestigiul după exemplul monarhilor elenistici, ci de o reală necesitate economică ce li se impunea, este că monedele geto-dace nu prezentau nici chipurile acestor șefi, nici numele lor. Erau simple imitații după monedele de import și în primul rînd după cele mace- donene, care se bucurau în acea vreme de cea mai mare circulație. Geto-dacii au bătut numai monede de argint, cu un aliaj de cupru în pro- porții foarte variabile. în cele din urmă proporția acestui amestec a ajuns să capete aspectul unei reale falsificări, pastila monedei nemaiavînd de argint decît o pojghiță subțire la suprafață, care ascundea un miez masiv de bronz. Cele mai caracteristice monede geto-dace imită tetradrahmele lui Filip II al Macedoniei, cu chipul lui Zeus pe avers și cu silueta unui călăreț pe revers. Imitațiile după monedele lui Alexandru cel Mare, prezentînd pe avers capul lui Heracles, iar pe revers pe Zeus șezînd pe tron, se întîlnesc numai în regiunile de la sud de Carpați. în restul Daciei se găsesc adesea tipuri hibride, avînd pe avers capul lui Heracles ca pe staterii de argint ai lui Alexandru, iar pe revers călărețul de pe monedele lui Filip. E cazul tipului Hunedoara, răspîndit în regiunea cu același nume. Matrițele erau executate de meșterii locali, care reproduceau efigiile ori- ginale într-un mod foarte sumar și cu multă stîngăcie. Necunoscînd scrisul, ei înlocuiau literele grecești cu simple puncte. Matrițele erau reînnoite, după ce se uzau, prin copiere succesivă de la una la alta, fără consultarea modelelor origi- nale, ceea ce a dus la o degenerare progresivă a efigiilor. Pînă la urmă acestea nu mai apar decît sub aspectul unor combinații bizare de linii și puncte, în care cu greu s-ar mai putea recunoaște amintirea primelor modele. De regulă, monedele geto-dace sînt « scyphate », adică prezintă o față concavă și alta convexă, dînd impresia unor mici cupe. Cele mai vechi exemplare, de o execuție relativ mai bună a efigiilor, aparțin tipului Filip și datează de pe la mijlocul secolului III î.e.n. Cele mai recente și în același timp cele mai degenerate, atît sub aspectul titlului metalic, cît și al efigiilor, aparțin sfîrșitului secolului II î.e.n. și începutului sec. I î.e.n. Mone- dele geto-dace se găsesc de obicei în mare număr, îngropate ca tezaure, însă 16 — c. 1001 241 au fost constatate adeseori și ca apariții izolate în stratele așezărilor geto-dace, de pil ă la Popești, Piscul Grăsanilor, Poiana etc. Printre monedele geto-dace se disting și variate tipuri regionale. Cele mai importante sînt: tipul Vîrteju în centrul Munteniei, tipul Hunedoara în Transilvania, tipul Aninoasa în Oltenia și tipul Epureni în Moldova. Dife- rențierea lor este, însă, ulterioară. La început, în sec. III î.e.n., a existat un singur tip comun, imitat după monedele lui Filip II al Macedoniei. Apoi din acest tip și din imitațiile după staterii de argint ai lui Alexandru, au derivat celelalte tipuri. Depărtîndu-se tot mai mult de modelele macedonene de la care au pornit, monedele geto-dace au ajuns a reprezenta tipuri cu caractere proprii. Deoarece imitații după monedele macedonene, cu o tehnică și o degra- dare artistică analoge cu ale celor geto-dace, se întîlnesc frecvent și la neamu- rile celtice din Europa centrală și occidentală, s-a crezut într-o vreme că geto- dacii ar fi împrumutat de la celți obiceiul de a bate monede. Lucrul este puțin probabil, dacă ținem seama de contactul direct al geto-dacilor cu grecii și cu tracii de sud, care îi puteau ușor iniția în acest meșteșug, așa cum o făcuseră în atîtea alte domenii de activitate. Raportul geto-dacilor cu celții în această privință mai degrabă ar putea fi inversat, celții din Europa centrală inspirîndu-se din tehnica geto-dacă pentru monetăria lor. Fapt este că, în ciuda asemănărilor tehnice, deosebirile tipologice dintre monetăria dacă și cea celtică sînt nete. Aceste deose- biri se impun chiar cînd e vorba de modelele grecești comune, cum este cazul tipului Filip. în afară de monedele macedonene, au circulat în Dacia și imitații după alte tipuri de monede grecești, însă fără aceeași frecvență și fără aceeași persis- tență și, în consecință, fără degenerări tot atît de însemnate. Astfel de ex., în sec. III î.e.n., se întîlnește în Dacia un tip de monedă de argint care reproduce, în mod barbarizant, fără litere, tetradrahmele orașului Larissa din Thessalia, avînd pe avers chipul unei divinități feminine văzut din față, iar pe revers silueta lui Heracles. Piesele cunoscute din acest tip de imitație sînt puține. în schimb, foarte obișnuite sînt imitațiile după tetradrahmele din Thasos, care, împreună cu originalele, s-au răspîndit în toată Dacia și în țările vecine începînd de pe la sfîrșitul sec. II î.e.n. și durînd în tot cursul secolului următor. Imitațiile după monedele thasiene, produse poate în Tracia de la sud de Dunăre, s-au oprit la un stadiu foarte apropiat de modelul original, fără degenerările la care același model a dat loc în monetăria celtică. Pe exemplarele din Dacia, de un argint destul de pur, se păstrează clare inscripțiile grecești din original și sînt reproduse cu destulă îngrijire chiar efigiile (capul lui Dionysos pe avers, silueta lui Heracles pe revers). Se observă că imitarea monedelor macedo- nene în Dacia, ca și circulația în general a imitațiilor după monedele elenistice, încetează pe la începutul secolului I î.e.n., cînd piața geto-dacă este acaparată de denarul roman. 242 Istoria geto-dacă în a doua perioadă (circa 300—100 î.e.n») Inegalitatea regională din perioadele anterioare a fost ♦ mult atenuată după apariția influențelor celtice. Totuși se observă un primat al regiunilor de la Dunărea de jos în epoca de dezvoltare a culturii geto-dace, ceea ce ne îndreptățește să deducem că forța politică a uniunii de triburi din această zonă s-a menținut și după Dromichaites, deși în izvoarele istorice n-o mai găsim menționată prin informații precise. Grupul galat de la Tylis, care se adaptase repede la civilizația elenistică (v. mai sus, p. 184—187) trebuie să fi respectat echilibrul creat la Dunăre în vremea lui Lisimah, căzînd la înțelegere cu geții și căutînd să apere cetățile pontice împotriva altor invadatori. De atunci datează, probabil, cetățile cu nume celtice Noviodunum (Isaccea) și Arrubium (Măcin), situate la cele mai importante vaduri danubiene din nordul Dobrogei. Dar cultura indigenilor din Dobrogea a rămas neinfluențată de celți. Nicăieri acolo nu s-au găsit elemente neîndoielnic celtice. In necropola de la Murighiol (r. Tulcea), în marginea Deltei, s-au constatat morminte getice cu urne și cu numeroase vase și obiecte grecești din secolul al III-lea î.e.n., dar fără nici cel mai mic obiect celtic. în vremea cînd statul celto-elenistic de la Tylis își trăia ultimii ani, pe la sfîrșitul secolului III î.e.n., o nouă forță și-a făcut apariția la nord de gurile Dunării. E vorba de bastarni, numiți și peucini, o populație de origine germanică din nordul Carpaților de la vest de Vistula, emigrată spre sud-est și așezată tocmai în acel timp în nordul și în centrul Moldovei, de unde pornea adesea în incursiuni prădalnice spre țărmurile pontice și peste Dunăre. Poate aceștia sînt acei «barbari», anonimi, care apar în inscripția lui Agathocles fiul lui Antiphilos, ca dușmani ai Histriei, în afară de tracii lui Zoltes, și împotriva cărora cetatea elenică a cerut ajutorul lui Rhemaxos din stînga Dunării, un rege probabil get din șesul Munteniei și din sudul Moldovei (v. mai sus, p. 189). Invazia bastarnilor, care s-a produs mai întîi în regiunile răsăritene ale geto- dacilor, a întîlnit o rezistență înverșunată din partea acestora. Istoricul roman lustinus 1 povestește un episod al acestei lupte de apărare, întîmplat cam tot prin jurul anului 200 î.e.n., ca și intervenția lui Rhemaxos în Dobrogea. Este vorba de un alt rege al dacilor, numit Oroles, care și-a supus ostașii la pedepse morale umilitoare, pentru că se lăsaseră biruiți de bastarni. Cu oastea astfel redisciplinată, căpetenia dacă a izbutit apoi să-și ia revanșa într-o nouă bătălie. Afară de faptul că amîndoi sînt pomeniți în legătură cu evenimente care au avut loc pe la sfîrșitul secolului al III-lea î.e.n. și începutul secolului al II-lea, nu avem nici o posibilitate de a preciza poziția cronologică a lui Oroles față de Rhe- maxos și nici de a ști sigur dacă se aflau sau nu în fruntea aceleiași formații politice. Dar din insistența izvorului de a-i defini pe oamenii lui Oroles ca daci, spre deose- bire de geți (Daci quoque suboles Qetarum sunt, « dacii care sînt de același neam cu geții ») ar reieși că nu e vorba de uniunea de triburi getice de la Dunăre, ci 1 lustinus-Trogus, XXXII, 3, 16. 16* 243 de o altă formație politică, din Transilvania și din Car pății Orientali. în primele lor avînturi, e foarte probabil că bastarnii nu se limitaseră la Moldova, ci pătrun- seseră și peste munți, în mijlocul Daciei. Pînă la urmă, însă, au fost goniți din Transilvania, rămînînd numai în teritoriile de la est de Șiret, cu a căror pierdere temporară daco-geții au trebuit să se resemneze. Aceste interpretări în legătură cu problema bastarnilor din Moldova au fost confirmate de arheologie. Săpăturile de la Poienești (în raionul Vaslui) și de la Lunca Ciurei, lîngă Iași, ca și cele de la Lucașovca, în raionul Orhei din R. S. S. Moldovenească, au scos la lumină resturile unei culturi din sec. II—I î.e.n. cu totul deosebită de a geto-dacilor, de un nivel mult mai înapoiat și ale cărei caractere nu se regăsesc decît în regiunile dintre Oder și Vistula de unde veneau bastarnii. în Moldova această cultură se constată numai în ținutu- rile înalte și păduroase. în șesurile dinspre sud continuă să prospere cultura getică, după cum s-a văzut la Poiana. Se pare că, spre deosebire de celți, bastarnii n-au conlocuit cu geții, ci i-au gonit pe aceștia de pe teritoriul ocupat de ei L Bastarnii se ocupau cu creșterea animalelor. Războaiele de pradă prezentau în plus un izvor de venituri pentru clasa conducătoare. Frecventele resturi de amfore rhodiene descoperite în stațiunile lor dovedesc că făceau și comerț cu grecii. Totuși, nu și-au însușit nimic din civilizația acestora. Lucrarea ceramicii la roată le-a rămas necunoscută. Deși au fost în legătură cu celții, n-au reținut decît prea puțin din cultura acestora. Fibulele de tip Latene II și III sînt singurele elemente celtice din inventarul așezărilor și cimitirelor lor. Aveau uneori locuințe la suprafața solului, făcute din lemn și vălătuci, dar de regulă locuiau în bordeie. Ritul lor funerar era exclusiv incinerația. Depuneau osemintele arse în urne aco- perite cu străchini, mai rareori direct în gropi. Pe teritoriul țării noastre, în afară de Moldova, resturile culturii bastarne s-au descoperit și în estul Transilvaniei, dar într-un singur punct, la Morești (r. Tg.-Mureș), ca o confirmare a uneia din incursiunile efemere și izolate pe care, probabil, bastarnii le-au întreprins la vest de Carpați, la început. Se pare că, oțelită în luptele cu bastarnii, uniunea de triburi dace condusă de Oroles din Transilvania s-a închegat ca o forță durabilă, comparabilă cu aceea a geților de la Dunăre. O știre păstrată tot la lustinus vorbește cam pentru aceeași epocă, de o creștere a puterii dace sub un rege cu numele Rubo- bostes (incrementa Dacorum per Rubobosten regem « creșterea dacilor prin regele Rubobostes » 2), care ar putea fi, eventual, unul din succesorii lui Oroles. In ce privește vechea uniune de triburi getice din Muntenia și din sudul Moldovei, cu care l-am pus în legătură pe Rhemaxos, ea s-a menținut față de bastarni tot atît de bine ca și față de celți. între geți și bastarni s-a ajuns adesea chiar la colaborări militare, la care au participat uneori și celții din vecinătatea lor. 1 Alți cercetători socot că nu s-a produs o izgonire a geților din regiunile în care s-au așezat bastarnii (Nota red.). 2 lustinus-Trogus, Prolog., 32; cf. C. Daicoviciu, SCIV, VI, 1 — 2, 1955, p. 50. 244 în situația tulbure din acea vreme, războiul devenise o ocupație rentabilă, nu numai pentru aristocrația tribală, care profita cel mai mult, dar chiar pentru luptătorii de rînd. Cîteodată, o mare parte din oaste se angaja numai pentru simbrie, singură sau în coaliție cu celții ori cu bastarnii, în războaie îndepărtate. Regii macedoneni Filip V și Perseu, în luptele cu vecinii lor traci ori ciardani sau împotriva romanilor, au utilizat de mai multe ori asemenea mase de merce- nari de peste Dunăre. Din cauza apariției lor în formă de coaliție, forțele barbare sînt uneori foarte încurcat caracterizate din punct de vedere etnic de autorii antici care relatează evenimentele respective. Astfel, în cazul transdanubienilor, în număr de 10 000 de călăreți și 10 000 de pedestrași, chemați în ajutor de Perseu la 168 î.e.n. împotriva romanilor, unele izvoare îi numesc galii sau galați (adică celți), altele bastarni, iar Apian — geți h Cum acest ultim autor este de obicei foarte bine informat, se pare că geții au format nucleul coaliției, al cărei șef — fie că era tot get, fie că era bastarn ori celt — se numea Cloilios. Fapt este că, din cauza avariției regelui macedonean, care a refuzat să facă plata înainte, în speranța că o va putea reduce ulterior, contractul a fost rupt și oastea barbară s-a întors din drum, fără să intre în luptă. Este interesant să știm condițiile pecu- niare pe care le puseseră aliații de la Dunăre lui Perseu cu acel prilej: o mie de stateri de aur pentru șeful expediției Cloilios, cîte zece stateri pentru fiecare călăreț și cîte cinci pentru fiecare pedestraș. Șefii diverselor corpuri de trupă urmau să fie dăruiți cu hlamide scumpe (mantale fără mîneci, bogat împodobite), brățări de aur și cai de rasă. Nu mai vorbim de partea cuvenită din prada luată de la inamic, în caz de izbîndă. Avem în această informație o dovadă de rentabilitatea războaielor pentru geți și pentru vecinii lor și, în același timp, caracteristice indicii despre ierarhia socială care se stabilise în democrația lor militară. După înfrîngerea lui Perseu, romanii supun Macedonia, iar ceva mai tîrziu, în anul 146 î.e.n., o transformă, împreună cu Grecia, în provincie romană. Acest eveniment are o importanță istorică deosebită, fiindcă marchează un pas decisiv al Romei în acțiunea sa de cucerire a Peninsulei Balcanice. Populațiile de la Dunăre au reacționat energic. Atacurile tracilor și scordiscilor împotriva noii provincii se țin de acum înainte lanț, sprijinite tot timpul de geto-daci. Romanii au dus lupte multe și grele cu ei, izbutind pînă la urmă să le macine forțele și să-i aducă la supunere. Numai geto-dacii, ocrotiți de condițiile geogra- fice și de proporția impunătoare a forțelor lor, n-au putut fi atinși. Dar nu e mai puțin adevărat că prima apariție a armatei romane pe malul marelui fluviu va fi pentru toți geto-dacii semnalul că o mare primejdie se apropiase și că numai prin solidaritatea lor îi vor putea face față. Momentul marii unități a tuturor triburilor geto-dace sosise și în curînd, sub conducerea lui Burebista, se va înfăptui. Un lung preludiu al acestui moment a fost procesul de răspîndire a culturii geto-dace pe întreg teritoriul carpato-dunărean în cursul secolelor III—II î.e.n. 1 Appianus, Macedonica, IX, 16, 1 — 2; cf. V. Pârvan, Qetica, p. 69 — 70. 245 în preajma anului 100 î.e.n. această cultură ajunsese la maturitatea formelor sale caracteristice. DavaeAe se înmulțiseră și începuseră să capete și în Transil- vania aspectul acelora din Muntenia și Moldova. Prin calitatea lor de centre tri- bale de caracter economic, politic, militar, religios, aveau funcția de adevărate orașe, chiar dacă locuințele din interiorul lor, patrulatere, construite la suprafață sau ca semi-bordeie, tot în maniera tradițională, din lemn și lut, le va menține pînă la urmă un aspect rustic. De altfel, autorii greci le dădeau acestor așezări principale din Dacia chiar denumirea de polis, ca și centrelor urbane ale civilizației sclavagiste. Iar în unele așezări getice influențele elenistice se făcuseră simțite și asupra tipurilor de case. Astfel, de exemplu, la Popești pe Argeș (de identi- ficat eventual cu Argedava lui Burebista) s-au descoperit resturile unei locuințe întinse din secolul al II-lea î.e.n., cu prefaceri în secolul următor, prezentînd camere numeroase și variate, cu un plan ordonat, întocmai ca în arhitectura greacă, deși în construcția lor se păstrează tot vechea tehnică primitivă. Această locuință, care trebuie să fi reprezentat « curtea » unui important șef de trib, fusese în parte acoperită cu țigle mari de tip grecesc, lucrate pe loc. în interiorul complexului se afla și o îngrăditură de stîlpi, de caracter religios, de formă patrulateră, cu latura de nord-vest curbată ca o absidă. Această formă de construcție de cult se va repeta în secolul I î.e.n. pe același loc și va apărea și în alte centre daco-getice, cum sînt cetățile din munții Orăștiei. în ce privește ritul funerar al geto-dacilor, ezitarea între inhumație și incinerație, care se observase în perioada de tranziție dintre cele două epoci ale fierului, făcuse acum loc practicii generale a incinerației. Inhumația nu se mai constată decît în rare cazuri izolate. Mormintele de incinerație prezintă o mare varietate. La Zimnicea, cele mai multe sînt tumulare. La Poiana și la Popești sînt și tumulare și plane. La Murighiol apar numai plane. La Piscul Grăsanilor și la Popești s-au găsit locuri de incinerare, socotite ele însele sacre și, ca atare, acoperite cu cîte o movilă de pămînt. La Zimnicea s-au constatat numeroase morminte de incinerație din sec. III—II î.e.n. în țărîna unor tumuli mai vechi. în cele mai multe cazuri, în Dacia, oasele calcinate erau depuse în urne acoperite cu străchini-capace ori cu lespezi de piatră. Dar sînt și cazuri cînd erau îngropate fără urnă. împreună cu osemintele arse se înmormîntau și armele sau obiectele de podoabă care se aflaseră asupra cadavrului în timpul combustiunii. Cu toate războaiele dese din sec. III—II î.e.n., viața economică a geto- dacilor a înregistrat o continuă prosperitate. Comerțul cu lumea elenistică luase amploare. Obiectele grecești de import, cu deosebire începînd din secolul al II-lea î.e.n., apar foarte frecvente, variate și de o largă difuziune, pătrunzînd chiar peste munți, în Transilvania. Amforele thasiene cedează pasul celor pontice și mai ales celor din Rhodos, Cnidos și Cos. La produsele locale de schimb, pe care le dădeau agricultura și creșterea animalelor, se adăugau acum, ca un articol curent, sclavii, procurați prin războaie și foarte căutați pe piețele din sud. Dar 246 sclavajul începuse a prinde rădăcini chiar la geto-daci, atît în agricultură, cît și în practicarea meșteșugurilor, care deveniseră ocupații specializate. Mărfurile grecești de nivel superior erau imitate acum de localnici în atelie- rele proprii. După cum s-a constatat, în special la Popești, se reproduceau cate- goriile de ceramică de o tehnică exigentă, ca holurile deliene, cu decor în relief, amforele, marile chiupuri pentru provizii și pentru apă (pithoi), țiglele etc. Producția de amfore locale era impusă de creșterea nevoii de recipiente speciale pentru vinuri, căci geții adoptaseră de la tracii de sud cultura viței. La Poiana, într-un strat din secolul al II-lea î.e.n., s-a descoperit un cuptor întreg pentru arderea vaselor de tehnică superioară. Ceramica lucrată la roată, fără a înlătura categoriile tra- diționale lucrate cu mîna, devenise general răspîndită în Dacia. Se făceau pe loc unelte de fier variate și de bună calitate, se turnau obiecte de podoabă în bronz, mai cu seamă fibulele, începuseră a se confecționa bijuterii și vase de lux în argint, cu o îndemînare care va atinge apogeul în secolul I î.e.n. Fibula tracă, frecventă în secolele III—II î.e.n. prin variantele cu apendice șerpuitor, dispare pe la sfîrșitul secolului al II-lea, eclipsîndu-se în favoarea diferitelor variante ale fibulelor de tip Latene care vor fi. reproduse cu particularități locale. In afară de bronz și de argint, pentru fibule se întrebuința și fierul. Aurul este aproape total absent în inventarul comun din a doua epocă a fierului, fiind desigur tezaurizat de șefi. Din acest metal erau în circulație doar monedele elenistice și cîteva bijuterii mici, de import. Excepțional se mai întîlnesc produse ale toreuticii nord-pontice, de argint aurit, decorate cu figuri umane și zoomorfe de tip greco- scit, cum e cazul cu rhytonul de la Poroina în Oltenia, datat în secolul al II-lea î.e.n. Printre armele cele mai obișnuite la geți, care rămă: e ;eră aceiași vestiți arcași călări (tTCTroTo^GTat) din perioadele anterioare, continuau să fie săgețile, al căror tip scitic cu trei tăișuri și cu tub încetase în secolul al II-lea î.e.n. de a mai fi turnat în bronz, fiind înlocuit cu acela al exemplarelor de fier, tot cu trei tăișuri, dar cu peduncul în loc de tub. In plus, erau folosite lăncile cu vîrfuri de fier, precum și spadele de fier drepte și scurte, cu două tăișuri, diferite și de lungile spade celtice și de săbiile curbe pe care le vor utiliza dacii din secolul I e.n. Pentru a încheia acest succint tablou al stadiului atins de cultura geto- dacă la sfîrșitul celei de-a doua perioade a epocii Latene, este necesar să se amin- tească intervenția factorului roman, a cărui influență în Dacia se face din ce în ce mai simțită în tot cursul secolului al II-lea î.e.n. în contrast cu primejdia pe care o constituia pentru geto-daci din punct de vedere politic, intervenția acestui factor în Peninsula Balcanică n-a avut decît consecințe pozitive pentru evoluția culturii geto-dace. Anexînd Macedonia și Grecia și impunîndu-și supremația asupra Tracici de sud, Roma avea tot interesul ca să stimuleze activitatea economică de mai înainte a acestor țări și să sprijine legăturile lor de schimb cu triburile de la D măre. Astfel, departe de a fi fost întreruptă, penetrația elenistică în Dacia s-a intensificat. E vremea cînd se 247 răspîndesc la nord de Dunăre tetradrahmele de argint thasiene, originale ori imitate, și, împreună cu ele, tetradrahmele dinMacedonia Prima, una din cele patru părți în care romanii împărțiseră Macedonia, între anii 168 și 146 î.e.n. Pe de altă parte, acum se deschide drumul pătrunderii comerciale romane directe dinspre Adriatica și Italia. Drahmele cetăților grecești din Iliria de sud: Dyrrhachium și Apollonia, ca și denarii consulari romani de argint, încep să apară în toată Dacia, ca efect al unei activități comerciale intense. Factorul roman a contribuit nu numai la stimularea relațiilor comerciale exterioare ale geto-dacilor, dar și la creșterea producției lor interne, la accelerarea progreselor lor sociale și la dispariția diferențelor regionale de pe cuprinsul Daciei. Transilvania, rămasă multă vreme în urmă față de Muntenia și Moldova, din cauza depărtării sale de focarele civilizației grecești, apoi ridicată la nivelul general al culturii Latene în urma pătrunderilor celtice, intră acum și ea din plin în curentul principal al influențelor civilizațiilor sclavagiste, venit pe o cale nouă, dinspre Apus. Progresele sale vor fi atît de rapide, încît în secolele următoare, în cuprinsul său se va muta însuși centrul de gravitate al culturii geto-dace, care atîtea secole fusese la Dunărea de jos. Pe de altă parte, amploarea amenințării politice romane va determina perfecționarea organizației militare a triburilor geto-dace de pretutindeni și va grăbi procesul evoluției lor spre formarea unui stat sclavagist incipient. BIBLIOGRAFIE I. Lucrări teoretice K. Marx, Forme premergătoare producției capitaliste, E.S.P.L.P., București, 1956. F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, E.S.P.L.P., București, 1957. II. Lucrări generale Daicoviciu, C., Noi contribuții la problema statului dac, în SCIV, VI, 1—2, 1955, p. 47 — 60. Cf. și voi. Nouvelles etudes d’histoire, București, 1955, 121 — 137. La Transylvanie dans l’antiquite, București, 1945. Nestor, I., Der Stand der Vorgeschichtsforschung in Rumănien, în 22. BerRQk, 1933. Pârvan, V., Qetica: O protoistorie a Daciei, București, 1926. Dacia: Civilizațiile străvechi din regiunile carpato-danubiene, traducere și adno- tații de R. Vulpe, ed. a IlI-a, București, 1958. Tocilescu, Gr., Dacia înainte de romani, București, 1880. Vulpe, R., Histoire ancienne de la Dobroudja, București, 1938, p. 53 — 58 și 72 — 95. — La civilisation dace et ses problemes ă la lumiere des dernieres fouilles â Poiana en Basse-Moldavie, în Dacia, N. S., I, 1957, p. 143 — 164. — L’âge du fer dans Ies regions thraces de la Peninsule Balcanique, Paris, 1930. *** Studii și referate privind istoria Romîniei, I —II, București, 1954, p. 20 —40, 81 — 193, 1839—1894 (comunicări și discuții referitoare la problemele dacilor). 248 III. Lucrări speciale 1. Lucrări relative la diferitele regiuni geografice: Dobrogea: Berciu, D., Descoperirile de la Cernavoda (1954) și unele aspecte ale formării culturii Latene geto-dace la Dunărea de jos, în Materiale, IV, 1957, p. 281—309. Cf. și Dacia, N.S., I, 1957, p. 133-141. Bujor, Exp., O eemo-daKUucKou Ky^bmype e Mypuzuone, în Dacia, N. S., II, 1958, p. 125-141. Moldova: Vulpe, R. și Ec., Les fouilles de Poiana, în Dacia, III —IV, 1927—1932, p. 253 — 351. Vulpe, R., Piroboridava: Considerațiuni arheologice și istorice asupra Cetățuii de la Poiana în Moldova de Jos, București, 1931. Petrescu-Dîmbovița, M., Descoperirea arheologică de la Frumușița (raionul Qalați), în SCS Iași, IV, 1-4, 1953, p. 497-511. Muntenia: Andrieșescu, I., Piscul Grăsani, București, 1924. Rosetti, Dinu V., Săpăturile arheologice de la Snagov, în PMMB, 2, București, 1935, p. 7 — 9, 15-20, 57-68. Vulpe, R. și Ec., Les fouilles de Tinosul, în Dacia, I, 1924, p. 166 — 223. Oltenia: Berciu, D., Arheologia preistorică a Olteniei, Craiova, 1939, p. 159 — 221. Berciu, D.-Comșa, Eugen, Săpăturile arheologice de la Balta Verde și Qogoșu (1949 și 1950), în Materiale, II, 1956, p. 399 — 488. Transilvania: Daicoviciu, C., Cetatea dacică de la Piatra Roșie, București, 1954. Floca, O., Monnaies daciques du type Hunedoara, în Dacia, XI —XII, 1945 — 1947, p. 71 — 104. Banat: Gavela, B. B., Keltski oppidum Zidovar, Belgrad, 1952. 2. Despre arta traco-scită: Andrieșescu, I., în RPAN, I, 1, 1937, pi. VIII —XXVIII (coiful de la Poiana-Coțofenești și mormîntul de la Agighiol). Alexandrescu, A. D., Două statui traco-scitice din Dobrogea, în SCIV, IX, 2, 1958, p. 291 — 302. Berciu, D., paKO-CKU^CKUU Meu-OMă/ieMa U3 Medoicuduu (ffoăpydoica), în Dacia, N. S., II, 1958, p. 93-124. 3. Pătrunderea greacă în țările geto-dace: Pârvan, V., La penetration hellenique et hellenistique dans la vallee du Danube, București, 1923, în BSH, X, p. 23-47. 249 4. Celții în Dacia: Dănilă, St., Inventarul unor morminte de incinerație din sec. al III-l ea—II-l ea î.e.n., în Din activitatea muzeelor noastre, Cluj, 1955, p. 89 — 99 (Galații Bistriței). DicHELETTE, J., Manuel d’archeologie prehistorique, celtique et gallo-romaine, II, 3, Paris, 1914, passim. Filip, J., Keltove ve stredni Evrope, Praga, 1956, passim. Hubert, H., Les Celtes depuis l'epoque de la Tene, Paris, 1932, passim. Hunyadi Ilona, Keltak a Kârpătmedenceben, Budapesta, 1944, passim. Kuharenko, I. V., PacnpocmpaHei-iue nameHCKux eetqeu na meppumopuu eocmouHOU Eeponbi, în SA, 1959, 1, p. 31-51. Mârton, L., Die Friihlatenezeit in Ungarn, Budapesta, 1933, passim. Nestor, I., Keltische Qrăber bei Mediasch, în Dacia, VII —VIII, 1937—1940, p. 153—182. Nicolăescu-Plopșor, C. S., Antiquites celtiques en Oltenie, în Dacia, XI —XII, 1945 — 1947, p. 17-33. Pârvan, V., Considerations sur les sepultures celtiques de Qruia, în Dacia, I, 1924, p. 35—50. Popescu, D., Celții în Transilvania, în Transilvania, 75, Sibiu, 1944, p. 639 — 666. Roska, M., A keltak Erdelyben, în Kdzlemenyek, Cluj, 1944, IV, 1 — 2, p. 53 — 76. 5. Bastarnii: Fedorov, G. B., Descoperirile arheologice din R.S.S. Moldovenească privind mileniul I al e.n., în SC? Iași, VIII, I, 1957, p. 159-160. — Rezultatele și problemele principale ale cercetărilor arheologice din sud-vestul U.R.S.S., referitoare la primul mileniu al e.n., în SCIV, X, 2, 1959, p. 372 — 377. Vulpe, R., Săpăturile de la Poienești din 1949, în Materiale, I, 1953, p. 213 — 496. — Le probleme des Bastarnes â la lumiere des decouvertes archeologiques en Moldavie, în Nouvelles etudes d'histoire, București, 1955, p. 103 — 119. 6. Principalele evenimente istorice: Daicoviciu, C., Țara lui Dromichaites, in Kelemen Lajos Emlekkanyv, Cluj, 1957, p. 179—183. Nicorescu, P., La campagne de Philippe en 339, în Dacia, II, 1925, p. 22 — 28. Vulpe, R., Histria, Zoltes și Rhemaxos, în Qîndirea, București, 1931, XI, 9, p. 362 — 364. 7. Ceramica geto-dacâ: Crișan, 1. H., Ceașca dacică, în SCS Cluj, VI, 3 — 4, 1955, p. 127—157. 8. Monedele geto-dace: Moisil, C., Monedele dacilor, în BSNR, XV, 1920, p. 60 — 71. Mitrea, B., Penetrazione commerciale e circolazione monetaria prima della conquista, în ED, X, Roma, 1945, p. 3 — 154. Preda, C., Triburile geto-dace și circulația monedelor lui Filip al II-lea la nord de Dunăre, în SCIV, VII, 3-4, 1956, p. 267-288. 9. Tezaure de podoabe geto-dace: Floca, O., Contribuții la cunoașterea tezaurelor de argint dacice, București, 1956. Popescu, D., Objets de parare geto-daces en argent, în Dacia, VII —VIII, 1937—1940, p. 183-202. 250 Popescu, D., Prelucrarea aurului în Transilvania înainte de cucerirea romană, în Materiale, II, 1956, p. 196 — 250, Rapoarte de săpături Alexandria: în Materiale, VI, 1959, p. 251—263. Glăvăneștii Vechi: în SCIV, II, 1, 1951, p. 67 (mormîntul celtic). Morești : în SCIV, IV, 1-2, 1953, p. 297; V, 1-2, 1954, p. 214. Muri ghiol : în SCIV, VII, 3-4, 1956, p. 243-252; Materiale, III, 1957, p. 247-253; V, 1959, p. 373-377; VI, 1959, p. 325-330. Poiana : în SCIV, I, 1, 1950, p. 47— 52; II, 1, 1951, p. 177-214; III, 1952, p. 191-210. Popești : în SCIV, VI, 1—2, 1955, p. 239-269; Materiale, III, 1957, p. 227-242; V, 1959, p. 339-347; VI, 1959, p. 307-324. Tariverde: în SCIV, IV, 1 - 2, 1953, p. 129-135; V, 1-2, 1954, p. 100-108; Vl, 3-4, 1955, p. 543-548; Materiale, IV, 1957, p. 77-85; V, 1959, p. 318-323. Zimnicea: în Studii, II, 1, 1949, p. 116—125 și în SCIV, I, 1, 1950, p. 93 — 102. PARTEA II APARIȚIA ȘI FORMAREA RELAȚIILOR SCLAVAGISTE ÎN DACIA PERIOADA BUREBISTA-DECEBAL (sec. I î.e.n. — 106 e.n.) SITUAȚIA GENERALĂ Cele două secole următoare (sec. I î.e.n. și I e.n.), constituind, din punct de vedere arheologic, perioadele a treia și a patra din a doua epocă a fierului, se caracterizează, pe plan istoric, prin două mari schimbări ce se petrec în sînul societății geto-dace de pe teritoriul țării noastre. Prima schimbare e consecința unui proces intern, iar a doua e urmarea unui eveniment de ordin extern. Procesul intern constă în continua și tot mai accentuata diferențiere din sînul societății geto-dace, datorită dezvoltării accelerate a forțelor de producție. Dezvoltarea continuă a acestor forțe duce la lichidarea treptată a vechilor relații de producție și la crearea relațiilor noi, bazate pe formarea a două mari clase antagoniste în cadrul societății geto-dace: a clasei exploatatorilor și a clasei exploataților, fie că e vorba de bogați și săraci (dependenți de cei bogați) sau de oameni liberi și sclavi. Procesul acesta de dezvoltare internă împinge societatea geto-dacă la încercări spre o organizare social-politică superioară, aceea a statului, apărut pe baza antagonismului dintre clase, cu caracter sclavagist începător, încercările rămîn, de obicei, neizbutite, cu excepția aceleia din ținutul intra- carpatic al pămîntului dacic, din sud-vestul Transilvaniei. Schimbarea de ordin politic extern se manifestă prin neîncetata și viguroasa lupta a geto-dacilor împotriva tendințelor de cotropire a teritoriului lor de către puternicul stat sclavagist roman ce se găsea, în acel timp, în culmea ascensiunii sale. Lupta aceasta s-a terminat, după cum se știe, prin cucerirea, în două etape, la distanță de timp de circa 100 de ani, a celei mai mari părți a pămîntului geto-dac, de către Roma, și cu înglobarea acestor teritorii însemnate ale Daciei libere în imperiul roman: întîi teritoriul Dobrogei, pe la sfîrșitul veacului I î.e.n. (făcînd, mai tîrziu, parte integrantă din provincia Moesia), iar apoi, în primii ani ai sec. al II-lea e.n., cea mai mare parte a teritoriului Daciei nord-dunărene, transformat în provincie romană sub numele de Dacia. 255 înainte de a intra în tratarea sistematică a acestor transformări suferite de poporul dac în cursul celor două veacuri, credem nimerit să aruncăm o scurtă privire asupra situației în care se afla, pe la începutul și în cursul veacului I î.e.n., lumea înconjurătoare mediteraneană—așa-zisa lume clasică — din Europa, Africa și Asia. Aceasta și cu scopul de a înțelege mai ușor nu numai procesul de transformare internă a societății dacice, dar și pe acela la care e supus din motive de ordin extern. Ieșind întărită pe plan extern și intern din criza în care fusese aruncată prin războiul cu socii, Roma, stăpînă peste o Italie unită (88 î.e.n.), se află în plină realizare a planurilor sale de cucerire. în vest, ea stăpînea încă de pe la sfîrșitul celui de-al doilea război punic partea de apus a Mării Mediterane (cu provinciile europene: a Spaniei, de la anul 206 î.e.n., a Galliei Narbonensis din sudul Galliei libere, de la 121 î.e.n., a Galliei Cisalpine din nordul peninsulei apenine de pe la 222 î.e.n., iar pe con- tinentul african cu provincia Africa, moștenire de la statul cartaginez desființat definitiv în 146 î.e.n.). Expansiunea spre răsărit începuse și ea destul de curînd: ocuparea coastei de apus a Illiriei avu loc încă de pe la sfîrșitul sec. III (229—228 î.e.n.). Ea fu lărgită și continuată, apoi, prin cucerirea Macedoniei și a Greciei (desăvîrșită în 146 î.e.n.) și prin presiunea pe care o exercita de pe atunci și asupra teritoriilor încă libere, tracice și daco-moesice, din estul și nord-estul Peninsulei Balcanice, asupra regatului tracic, al odrișilor, în special. încă de prin a doua jumătate a veacului II (de pe la 130 î.e.n.), Roma își pusese piciorul și pe continentul asiatic, în Asia Anterioară, o dată cu trans- formarea unuia din statele elenistice, a regatului Pergamului, în o provincie, provincia Asia. Pergamului îi urmează nu prea tîrziu Bitinia, făcută provincie în 75 î.e.n. și nu vor trece nici două decenii pînă ce întreaga Asie Anterioară cade pradă expansiunii romane, fie nemijlocit, în forma unor veritabile provincii (ca ludaea, Siria, regatul Pontului — în anii 64—63), fie prin intermediul unor țări clientelare sau dependente (ca acelea a Armeniei, Commagenei, Ciliciei). De puternica sa rivală din interiorul Asiei Anterioare, de Parthia, Roma era despărțită de rîul Eufrat. Dinspre est, nord și vest dacii se mărgineau, pe la începutul secolului I î.e.n., de popoare și seminții nesupuse Romei: de sarmații și sciții stepelor de la nordul Mării Negre, de sciții din regatul Crimeei și Bosporan, de bastarnii coborîți de curînd în regiunile pontice și ale gurilor Dunării, vecini răsăriteni la care se adaugă și orașele grecești de pe țărmul nordic al Pontului Euxin ca și cele de pe malul apusean, dobrogean, al acestei mări. Relativ scurta dominație a regatului Pontului peste aceste ținuturi durase numai pînă la căderea acestui regat sub stăpînire romană. Conflictul cu regatul Pontului avusese, în schimb, 256 și urmarea de a atrage încă de pe atunci privirea Romei asupra acestor teritorii pontice. La nord și nord-vest, Dacia liberă se învecina cu triburile celtice, răsăritene (boiii, tauriscii, anarții), cu numeroasele neamuri germane (suevii) și, în nord-est, cu cele slave. înspre vest, dincolo de Dunăre, se întindea mulțimea triburilor iliro- panonice și celtice, iar înspre sud-vest, în regiunea confluenței Savei cu Dunărea, tribul războinic al scordiscilor celți. Dintre toate aceste populații, numai sciții din Crimeea și cei bosporani, se aflau ca, de altfel, și orașele grecești pontice, pe o treaptă superioară a dezvoltării social-politice (orașe-state: coloniile grecești, state-regate de tip sclavagist înce- pător: sciții crimeeni și bosporani), toate celelalte populații nedepășind încă, la acea vreme, stadiul democrației militare în formații de uniuni tribale mai mari sau mai mici. In mijlocul acestor populații, Dacia fusese și în trecut un pămînt. rîvnit și cotropit parțial de semințiile vecine sau de cele venite din alte părți în necon- tenitul flux al mișcărilor de triburi. Pentru perioada care ne interesează acum o primejdie destul de serioasă amenința dinspre nord-vest, prin presiunea triburilor celtice, în frunte cu boiii, iar dinspre răsărit, din partea bastarnilor și a sarmaților iazigo-roxolani. Dintre aceste primejdii una a fost definitiv înlăturată, aceea a celților. în răsărit, vestita « stepă getică » fu pierdută prin stabilirea aici a sarmaților și bastarnilor, prin sec. II și I î.e.n., iar Cîmpia Tisei și a Dunării, ca și ținutul Slovaciei de azi fură smulse stăpînirii dacice prin pătrunderea în aceste regiuni a sarmaților-iazigi (pe la anul 20 e. n. în Cîmpia Tisei) și a triburilor germane ale cvazilor și marcomanilor (pe la începutul erei noastre, în teritoriul Slovaciei). Dar cea mai puternică presiune cu urmări grave pentru poporul dac era expansiunea romană exercitată din sud, din Balcani, încă din sec. I î.e.n. și din vest, dinspre Pannonia, de pe la sfîrșitul aceluiași veac. O dată cu așezarea iazigilor între Dunăre și Tisa, începe și permanenta ofensivă a acestora contra teritoriilor dacice de la răsărit de Tisa, fie din proprie inițiativă, fie pusă la cale de Roma. 1. DACIA ȘI POPORUL GETO-DAC Sub denumirea de daci sau geți, se înțelege populația care, din timpuri străvechi, a locuit pe teritoriul țării noastre, întinzîndu-se, în anumite perioade de timp, și dincolo de aceste hotare. Atît numele de daci (în gr. Aazci, Aaxai, Aaxs^; în lat. Daci), cît și acela de geți (Fctcu, Qetae; o singură dată, la Arian: Pct^vcl) sînt nume colective, designînd aceeași populație, compusă dintr-o mulțime de triburi care vorbeau, cu variații locale, aceeași limbă L în scrierile lor, autorii greci, folosesc, deobicei, 1 Strabo, VII, 3, 13. 257 17 — c. 1001 numirea de geți (Getai), referindu-se la toți geto-dacii, dar în special la populația ce locuia ținuturile din apropierea gurilor Dunării și din nord-estul Peninsulei Balcanice, populație cu care grecii ajunseseră mai întîi în contact. Numirea de Daci e întrebuințată mai ales de scriitorii romani, designînd prin ea pe locui- torii din ținuturile centrale și vestice ale țării, dar generalizînd-o cu timpul și pentru întreaga populație a Daciei. Același uz se întîlnește, în mod normal, și în inscripțiile grecești și latine. Aceasta nu înseamnă că autorii greci (un Strabon, sau Apian de pildă), n-ar folosi niciodată numirea de daci (Dakoi) sau că autorii latini n-ar întrebuința și dînșii numirea etnică de geți (Getae), ca, de pildă, Pliniu care spune: Qeții, pe care romanii îi numesc Daci x. Dimpo- trivă, istoricul Dio Cassius din sec. III e.n., deși scrie în limba greacă, îi numește pe dacii din stînga Dunării consecvent Dakoi, motivînd că așa se numesc ei înșiși pe sine și că romanii îi numesc astfel 2, numirea de Qetai aplicînd-o numai dacilor (geților) din Dobrogea și din dreapta Dunării. In ce privește numirea de Qetae, ea e folosită și de autorii romani (uneori cu un sens arhaic) raportîndu-se în speță — dar nu totdeauna — la populația dacică din preajma Dunării și din Dobrogea. Velleius Paterculus 3 numește războiul proiectat de Caesar împotriva lui Burebista drept « bellum Geticum » și nu pomenește de loc numele Daci sau Dacia. Dintre aceste două numiri, după cum e și firesc, mai întîi apare în izvoarele grecești, aceea de geți, și anume la Sofocle și la Herodot în sec. V î.e.n. Numirea de daci e atestată mult mai tîrziu, abia la lulius Caesar 4 pe la mijlocul sec. I î.e.n. și apoi pe la sfîrșitul sec. I î.e.n., la istoricul roman Pompeius Trogus 5, acesta referindu-se însă la evenimentele petrecute în societatea dacilor în sec. II î.e.n., apoi la poeți ca Horatiu și Virgiliu etc. Ca nume de sclavi, apare, e drept, încă în sec. IV î.e.n., la poetul comic Menandru, din Atena, numele de Daos, iar în sec. II î.e.n., la scriitorul de comedii latin Terentiu, acela de Davus, sau Davos (alături de Qeta), numiri date sclavilor desigur după originea lor etnică, dar nu e sigur că aceasta e cea dacică. Este neîndoios, că atît numele de Dacus, cît și acela de Qeta, au fost, la început, numele cîte unui trib care s-a extins apoi asupra întregii populații sau a unei însemnate părți din ea. Și unul și celălalt nume sînt fără îndoială luate din însăși limba geto-dacă și nu au o origine străină (scitică) cum presupuneau unii. Numele de dac pare să vină de la cuvîntul *daca, nume ce însemna, în limba geto-dacă, «cuțit, pumnal» și fusese arma caracteristică a acestei populații. Cazuri ca acesta, cînd o populație este denumită după arma ei de căpetenie, sînt destul de frecvente în istoria popoarelor vechi. Numele de Dacia apare 1 Nat. Hist., IV, 79-81. 2 LXVII, 6; cf. și Appianus, Hist. Rom.> Praef. 4; Dionysius Perieg., în QQM, IIâ p. 119, v. 304 —305; «Geții și imensa țară a dacilor ». 3 Hist. Rom., 59, 4. 4 De bello Qallico, VI, 25. 5 Prolog, 32. 258 mai întîi, poate, la Agrippa, în comentariile sale asupra hărții, apoi — sigur — la Pliniu 1 și la Tacit 2. Cele mai vechi știri literare despre daci (geți) le avem din sec* al V-lea î.e.n., și anume cam de pe la mijlocul acestui veac. Cea dintîi pomenire a numelui geților se datorește poetului grec din Atena, Sofocle, care într-o tragedie a sa amintește de un «Charnabon, care domnește peste geți ». Nu sîntem siguri însă dacă e vorba aici de geții din preajma Dunării sau de vreo seminție tracă, omonimă, din interiorul Balcanilor, din munții Rodope. Cealaltă știre, de data aceasta sigură și mult mai amplă, ne-o dă despre geții din preajma Dunării (din Dobrogea actuală) însuși «părin- tele istoriei», Herodot (scrie în jurul anului 450 î.e.n.), în legătură cu faimoasa expediție a lui Darius împotriva sciților de la nordul Mării Negre, din anul 514 3. Geții mai sînt pomeniți și de un alt contemporan al lui Herodot, de Hellanicos din Mitilene în legătură cu Zamolxis, fiind, desigur, vorba de geții de la Dunăre 4. De fapt, un scriitor și mai vechi decît acești trei, grecul Hecateu din Milet (din a doua jumătate a secolului VI î.e.n.) pomenește de pe teritoriul Dobrogei de astăzi două triburi geto-dace, pe crobizi și pe trizi sau tirizi ca și localitatea Orgame 5 (Argamum, Argamenses de mai tîrziu) ca una ce e «pe Dunăre ». De pe la sfîrșitul veacului al V-lea avem știrea despre geții dintre Dunăre și Haemus, datorită lui Tucidide6. Despre geții din nordul Dunării, din cîmpia munteană sau olteană, cea dintîi știre o avem — după cum s-a văzut — din a doua jumătate a veacului al IV-lea, datorită istoricului Ptolemeu, fiul lui Lagos, cu ocazia povestirii expediției lui Alexandru cel Mare din anul 335 î.e.n. Deși știrile literare, chiar și cele ce se referă la geții din sec. al Vl-lea î.e.n.? sînt relativ tîrzii, aceasta nu înseamnă cîtuși de puțin că daco-geții locuiau aceste teritorii numai din acele vremi. Vechimea lor pe pămîntul patriei noastre e cu mult mai mare, datînd încă din mileniul al II-lea î.e.n. Mărturiile unor scriitori din antichitate, ca Strabon, geograful, de pildă (trăind pe la sfîrșitul sec. I î.e.n.), ca și studiile moderne făcute asupra resturilor de limbă dacică, precum și rezultatele cercetărilor arheologice, demonstrează că daco-geții sînt îndeaproape înrudiți cu tracii, vorbind aproximativ aceeași limbă și alcătuind ramura nordică a acestui neam tracic care locuia în vechime la sud de Dunărea de jos, în partea răsăriteană a Peninsulei Balcanice (R.R Bulgaria de azi), pînă la Marea Egeică, trecînd chiar și în Asia Mică. 1 Nat, Hist„ I, 45. 2 Agricola, 41 ; Historiae, III, 53, 3 Historiae, IV, 93. 4 FrQrHist, I, p. 125, fr. 73. 5 Op, cit,, p. 28, fr. 170-172. 6 II, 96. 17* 251} Tracii, la rîndul lor, împreună cu daco-geții, fac parte din marea familie a triburilor indo-europene ce se răspîndesc peste ținuturile dunărene și balcanice în jurul anului 2000 î.e.n., sau chiar mai înainte, venind din regiunile de la nord- estul Carpaților. In această vastă regiune ce se întindea la nordul Mării Negre, triburile din care au luat naștere traco-dacii se aflau în vecinătatea unui alt grup de triburi indo-europene, a strămoșilor slavilor de mai tîrziu. Această vecinătate străveche explică și de ce limba traco-dacă prezintă unele asemănări izbitoare cu limbile slave și baltice. Din amestecul triburilor indo-europene, venite în ținuturile noastre și în sudul Dunării, cu triburile mai vechi sedentare aflate aici, s-a format populația traco-geto-dacă, cu o limbă aproape unitară, de caracter indo-european. Formarea populației tracice la sudul Dunării și a ramurii ei daco-gete în nord-estul Peninsulei Balcanice și la nord de Dunăre a constituit un lung și frămîntat proces în decursul mileniului al II-lea și în prima jumătate a mileniului I î.e.n. Nu este însă mai puțin adevărat că în masa triburilor geto- dace s-au contopit, fie în acest timp, fie mai tîrziu (în a doua jumătate a mile- niului I î.e.n.) și alte elemente de populații eterogene, venite din răsărit și din apus. E de la sine înțeles că acest amestec de diferite triburi a contribuit, într-o bună măsură, nu numai la formarea populației și limbii geto-dace, dar și la dez- voltarea culturii materiale și spirituale a acestei societăți omenești de pe teri- toriul țării noastre. Unitatea lingvistică nu exclude, firește, existența unor dia- lecte și graiuri regionale (v. mai jos cele ce se spun despre limbă). Același lucru e valabil și despre cultura materială și spirituală. Influențe mai puternice scitice, grecești și sudice (tracice) au dus la o ușoară diferențiere a culturii « getice » și «daco-moesice » din sudul și estul Daciei, de restul culturii dacice din centrul și vestul teritoriului. In orice caz, procesul de formare a triburilor tracice și geto-dace era demult împlinit atunci cînd Darius, regele perșilor, trecînd cu oastea lui, pe la anul 514 î.e.n., de-a lungul coastei răsăritene a Peninsulei Balcanice, pentru a se bate cu sciții de la nordul Mării Negre, întîlnește în calea sa nu numai semințiile numeroase ale tracilor din sud, dar și împotrivirea dîrză a triburilor geto-dace din ținuturile Dobrogei de azi. Societatea geto-dacă se afla, pe acea vreme, în ultima fază a dezvoltării sale în cadrul orînduirii comunei primitive, cu o cultură materială bine dezvol- tată și cu o organizație puternică de triburi și de uniuni tribale, capabile să opună rezistență oricărui năvălitor. Limba geto-dacilor 1 era de tip tracic, mai precis, un dialect al limbii trace, știindu-se încă din vechime că « dacii vorbesc aceeași limbă cu geții », precum și că «geții vorbeau aceeași limbă cu tracii», după informația 1 Paragraful privitor la limbă a fost întocmit de I. I. Russu. 260 LEGENDA - N A R T I • Așezări dacice. Cetăți sau localități mai importante © Orașe grecești și romane 0 Așezări bastarne [ ] Expansiunea vremelnică a dacilor ( ) Populații venite ulterior a Cetăti romane iqltyamet Pâsuiypcan ^mSTRiAr VV W^7 MAXIOPOLIȘ - ©TOMIS^ / Călărași SVCIOAVA ogscvș ^RATIĂRIA ^XDVAȘZ S ^lPEΣNBAVA~^^r. 'l ( . Xs •î JDITROSTORVM StOina /Q<[1 • C J M k >' .:. .-A < Cn<'L/. w 0 3 . ti SatuMic^z 'Aizrzis^ BER20BJS C\ & Z^,'1 ARCIDAva Scara 50 100 km Mo/gr^Ț târâte/ POTAIS&A . Z\ ZZ "• ș Lechinfa HeMafa (R ' ^l Z ' ' A\ Ze& . , Aoștâhonțșfia ( '333 - :--3^3, Săriesââ^/ x . - nnxr :r^“ •tâigMIcf ••• -x- z a C' ) :. vSava [ țJ/î l\y-' J ‘S"' Arpașut de Suâ ;:șeW3v» u /V V OIONYSOPOL^zlz-__________5/. ;v — PI. XI. Dacia în epoca lui Burebista —• Decebal. geografului Strabon 1—fapt care se confirmă prin resturile fragmentare de limbă și prin numele proprii ce ne-au rămas. Idiomul indo-european al traco-dacilor a dispărut (la fel ca ilira, din vestul Peninsulei Balcanice) în urma înlocuirii lui cu latina, greaca și slava în vorbirea populațiilor indigene, lăsînd doar numeroase resturi fragmentare, dar nici un text mai lung, afară de inscripția de pe inelul descoperit la Ezerovo (Bulgaria) rămasă complet neînțeleasă și neexplicată în ciuda eforturilor făcute. Resturile de cuvinte comune și de nume proprii, ce ne-au rămas din limba traco-dacilor, pot fi utilizate pentru studiul comparativ-istoric al foneticii și lexicului, în oarecare măsură și a derivării cu sufixe. Intre cuvintele izolate, sînt și unele glose din idiomul geto-dacilor, majoritatea acestora aparținînd tracilor meridionali. Mai numeroase sînt numele de plante medicinale dace (în total 57), păstrate, în scriere greacă la medicul-botanist Dioscorides și, în lati- nește, la scriitorul cunoscut sub numele de Pseudo-Apuleius. Dar din aceste nume de plante abia 10 sau 15 pot fi utilizate pentru studiul lingvistic (avînd o etimologie probabilă), restul fiind corupte ca formă, sau de altă origine (lati- nești și grecești) și de o semnificație dubioasă. Numele proprii de persoane, tri- buri, zeități, localități și elemente geografice (rîuri, munți etc.), cunoscute din scrierile autorilor antici, din inscripții și monede, constituie, în schimb, un material lingvistic valoros prin faptul că, inițial, toate numele proprii erau elemente lexicale, cuvinte din limba curentă, vie, deci ele înșile fragmente de limbă. La cele mai multe glose și nume de plante trace și geto-dace avem și echi- valentul (însemnarea, traducerea) în grecește sau latinește; dar numai o mică parte din ele pot fi. explicate etimologic. Majoritatea resturilor de limbă (cuvinte comune sau nume proprii) din aceste graiuri dispărute sînt încă n e e x p 1 i - cate etimologic și neînțelese, deci deocamdată neutilizabile pentru istoria limbii și pentru studiul ei comparativ-istoric. Prin studii comparative și ana- logii cu alte limbi indo-europene se poate stabili totuși sistemul fonetic al limbii traco-dace, care este în general conservativ: în vocalism seria a — e—o e păs- trată distinct (de ex. numele Apuli, Ap uium din *apol~); în consonantism se fac modificări numai în trei serii de sunete ale «limbii indo-europene »: bh, dh, gh devin în traco-dacică simple b, d, g (ex. Costoboci, -daua); labiovelarele k- și g- pierd apendicele labial și devin simple velare k, g (ex. Costoboci, QermA; oclusivele prepalatale k’ și g(h)’ se asimilează în s și z (ex. Zamolxis), ultimele două fenomene fiind tipice în limbile indo-europene satem (sanscrita, iraniana, slava, baltica, armeana, traco-dacica și iliro-mesapica), numite astfel după cuvîntul sanscrit satam, slav sto, sută, cu sunetul s din oclusiva prepalatală k’, care a rămas însă oclusivă k în limbile numite kentum (lat. centum, gr. sxaTOv, germ. hund(ert) etc). Celelalte consonante în limba traco-dacă sînt identice seriilor corespunzătoare din limba comună indo-europeană (k, g, t, d, p, b, n, m, r, 1 VII, 3, 2; 4, 10 și 11. 261 I, s). Prin asemenea trăsături, limba traco-dacilor se arată a fi. înrudită de aproape cu iliro-mesapica, baltica, slava și iraniana. Ca o variantă regională (dialect) a limbii unitare tracice, graiul geto-dacic avea în chip firesc o serie de elemente specifice, cuvinte comune și nume proprii de oameni, triburi, zeități și locuri, deosebite, de o nuanță diferită față de cele de la sud de Dunăre și mai ales față de cele de la sud de Haemus (Balcani). Ase- menea nuanțare dialectală sau regională poate fi sesizată mai ușor în numele proprii; de ex. elementul toponimic -da va « sat, așezare, tîrg » (Ar ci Java, Buridava etc.) e caracteristic în Dacia și Moesia, fiind mai rar în Tracia, unde în schimb este frec- vent •'para « sat, oraș » (Brentopara, Qelupara) și care lipsește cu totul în Dacia. Dintre cuvintele din limba geto-dacică atestate direct ori deduse din numele proprii cu etimologie sigură sau probabilă amintim aici numai cîteva exemple, ca cele mai semnificative, utile și pentru cunoașterea unei mici părți din materia- lul lexical: A c m o n i a (localitate) din indo-europeanul ak-mo- « piatră » ; A i z i s (localitate în Banat), radical *aig,- « capră »; A p u s (rîu) * ap' « apă » ; balos în Decebalus * bel' « puternic »; b o s t e s « strălucit» în tarabostes (nobilii daci); - d a v a « sat, localitate »; D e r n a, Dierna, Tsierna (Orșova) *der' «prăpastie, defileu »; Diurpaneus *der- p' « a vedea; luminos (?) »; g e r m - « cald » (Germisara); G e t a e posibil rad. * guet' « a vorbi » ; M al va - (Dacia Malvensis), rom. mal, albanez mal’ « munte »; -por (i s) sau -per în numele personale ca Pieporus, Ziper, Seiciper, Reciper, per' « copil, fiu»1; Zamolxis « zeul pămîntului », * g’ hernii' « pămînt » (slav zemlja); z e g e t - în Sarmizegetusa « palisadă, gard ». Din limba daco-geților se păstrează pînă azi, în Dacia, numai numele unor r î u r i (dar nici un nume de localitate sau de persoană). Acestea sînt numele cursurilor principale de ape din teritoriul fostei provincii romane Dacia, Măriși a-Mureș, A 1 u t u s -Olt, S a m u s -Someș, T i b i s i s -Timiș și C r i s i u s-Criș, al căror vocalism însă arată că ele au trecut la noi prin inter- mediul slav, vocala a fiind schimbată în o (fenomen care este contrar foneticii istorice a limbii romîne), MariS' Mor' Mureș, SamuS'Someș, dovadă că de la slavii din văile mai largi au reprimit romînii numele antice ale acestor rîuri, dar și că slavii înșiși au primit aceste nume de la populația daco-romană și nu de la nea- murile germane etc., migratorii. Prin sec. V—VI e.n., limba tracilor și a geto- dacilor dispare, fiind înlocuită cu limba greacă, latină-romanică sau slavă, adop- tată de populațiile provinciale și în care acestea au transmis un important număr de cuvinte (apelative, verbe) izolate din vechiul idiom înlocuit. în privința expansiunii triburilor geto-dacice am spus mai sus și o repetăm că vatra permanentă a acestei populații a fost și a rămas pînă la urmă teritoriul 1 în formula «Decebalus per Scorilo» (în SCIV, VI, 1955, p. 200 — 201, ștampilă pe un vas de lut de la Grădiștea Muncelului, raion Orăștie) se ascunde cuvîntul per « fiu », lat. puer etc., v. C. Daicoviciu, în SCIV, VI, p. 57 și VI. Georgiev, Trakiiskiiat ezik, Sofia, 1957, p. 25 — 26. 262 ce coincide, aproximativ, cu pămîntul țării noastre. Acest lucru reiese clar din dovezile arheologice și literar-istorice. Au existat însă perioade cînd aria locuită de triburile geto-dace era mult mai întinsă. E interesant de observat faptul semnificativ că aria largă de răspîndire a geto-dacilor, așa cum se conturează din cele ce urmează mai jos, corespunde aproape exact cu aria istorică în care se încadra cultura bronzului (v. mai sus, partea I, cap. II). Această răspîndire o putem urmări pe baza unor dovezi istorico-literare, epigrafice și arheologice sigure. Am văzut mai sus că Hecateu și Herodot pomenesc de existența geto-daci- lor în Dobrogea cel puțin din sec. VI î.e.n., iar Tucidide 1 și Dio Cassius 2 de prezența unei populații geto-dacice — a daco-moesilor —• în nord-estul Penin- sulei Balcanice între Dunăre și Munții Balcani (Haemus) cam tot din acel timp, ba am putea spune, dintru început. Aici, în Dobrogea și în sudul Dunării răsări- tene, îi atestă pe geto-daci și alte știri literare și arheologice3. Cea mai veche știre istorică despre granița de nord-vest și nord a dacilor o avem de la lulius Caesar (scrie pe la 50 î.e.n.). In cunoscutele lui «Comentarii despre războiul galic » 4, vorbind de pădurea Hercinică, generalul-scriitor roman spune: « Pădurea Hercinică începe în țara helveților, nemetilor și rauracilor și, mergînd paralel cu Dunărea, ajunge la granițele (țara) dacilor și anarților; de aici o ia la stînga îndepărtîndu-se de fluviu. . .», ceea ce înseamnă că dacii (și anarții, un trib celtic) se întindeau spre nord-vest pînă în munții Slovaciei de azi, căci aici o ia spre nord-est (spre « stînga ») pădurea Hercinică, împodobind Munții Carpați. Același hotar spre nord-vest și nord ni-1 dă pentru geto-daci și geograful Strabon 0 pe timpul lui Augustus. După acest geograf, țara geților (dacilor) se mărginește spre vest (nord-vest) cu țara svebilor germani în aceeași regiune a munților slovaci, pe la rîul Marus (Morava), iar hotarul nordic al geților sînt — după dînsul — munții Carpați — adică, precum spune și el, — pădurea Hercinică. Caracterul dacic al sudului și centrului Slovaciei de azi e confirmat și de descoperirile arheologice (ceramică mai ales, dar și prin așezări întărite pe înălțimi cu funcții de cult), ieșite la iveală recent în mai multe localități 6. Ei par a fi. așezați aici mai demult, căci tot aici sînt atestate: localitatea cu nume dacic Singone și triburile Racatae și Racatriae. 1 II, 96. 2 LI, 22 și 27. 3 Seneca, Herc. Oet. v. 1280: « Geticus Haemus»; Strabo, VII, 3, 2 și VIII, 3, 10. Cf. și A. Alfoldi, Budapest Tortenete, I, p. 139, n. 9. 4 VI, 25. 5 VII, 3, 1. 6 Cf. A. Alfoldi, Budapest Tortenete, I, p. 141; LH. Crișan, Ceașca dacică, în SCS Cluj. III, VI, 1955, p. 133 și 136—137. A, Tocik, Zur Frage der Besiedlung der Sildwestslowakei zu Ende der alten Zeitrechnung, în AR, XI, 1959, fasc. 6, p. 841 — 874; harta descoperirilor dacice din Slovacia, în fig. 311. M. Pârducz, în Mora Ferenc Muzeum Evkdnyve, Szeged, 1956, P- 18 — 30, pt. Kis Alfold, p. 28; Ptolemaeus, Qeographia, II, 11, 11 și 15. 263 Tot Strabon dă ca hotar vestic rîul Dunărea, lucru ce reiese, de altfel, și din pasajul lui Cezar, citat mai sus, și se reafirmă și de Apian, pentru timpu- rile lui Augustus, în lucrarea sa despre iliri1. De o pătrundere a elementului dacic și în colțul nord-estic al Pannoniei (în jurul Aquincum-ului de mai tîrziu) mărtu- risesc, în schimb, unele descoperiri arheologice de caracter geto-dac (podoabe de argint și ceramică) ca și eventual inscripția de la Brigetio (Szdny), în care se vorbește de un «interprex (tălmaci) Dacorum »♦ Vechimea acestor elemente geto-dace de aici poate fi mai mare decît o arată inventarul arheologic tipic dacic (o localitate Carpis, în acest colț, poartă nume dacic) iar dăinuirea lor a putut dura și după pierderea teritoriului solvac 2 și al celui dintre Dunăre și Tisa pe la începutul sec. I e.n. Nici o dovadă nu pledează, în schimb, pentru răspîndirea geto-dacilor pe tot cuprinsul Pannoniei. Nici Strabon nu știe de o răspîndire a geto-dacilor la nord-vest și la nord de Carpați, nici pentru vremea lui, nici pentru o epocă anterioară. Cele două localități cu nume dacice, pomenite de Ptolemeu 3, Setidava și Susudava, trebuie să fie o greșeală a geografului antic care le-a localizat prea spre vest: locul lor va fi. fost mai spre sud-est, în regiunile de la nord-estul Daciei (v. mai jos). Ca graniță de sud, Strabon fixează pentru geți Dunărea, desigur și el, ca și Pliniu și Ptolemeu, mai tîrziu, din simplu motiv că pe vremea cînd scriau ei întreg ținutul de la sud de Dunărea de jos era în stăpînire romană, formînd o provincie a imperiului (Moesia). Către răsărit și nord-est, țara geților (Ts^wv y?)) se întindea pînă la tyregeții de pe Nistru, fîșia aceasta de teritoriu de la nordul Mării Negre, între gurile Dunării și Nistru, primind la Strabon denumirea de « stepa geților ». In est și nord-est, amestecați cu seminții germane (bastarne) și sarmate, îi știe pe geți și periegetul (călătorul) Dionysius 4 (scrie pe la începutul sec. I e.n.), care amin- tește totodată și de «imensa țară a dacilor » și de « războinicii alani » (sarmați) ce se afla la nordul « sfîntului » Istros (Dunărea de jos). Limita expansiunii spre vest și nord-vest a daco-geților se reduce însă după moartea lui zYugustus, în cursul primei jumătăți a sec. I e.n. In acest interval de timp, cîmpia dintre Dunăre și Tisa e ocupată de neamul războinic al sarmaților iazigi. Venirea iazigilor s-a întîmplat încă sub domnia lui Tiberiu pe la anul 20 e.n., aduși, după cît se pare, din motive politice, în coasta dacilor, de romani. într-adevăr, învățatul scriitor din a doua jumătate a sec. I e.n. Pliniu cel Bătrîn, în vasta lui lucrare Naturalis Historia 5, înregistrează această schimbare spunînd că, pe vremea lui, între svebi și daci s-au interpus, în cîmpie, iazigii. 1 Illyrica, 22. 2 ActaArch., VI, 1 — 4, 1955, p. 71 și urm.; FoliaArch., XI, 1959, p. 61 și urm. 3 Qeographia, II, 11, 13. O ceașcă dacică, totuși, în Silezia centrală (cf. I. Bona, în ActaArch., VI, 1—4, 1955, p. 76). 4 QQM, II, p. 119, v. 304-305. 5 IV, 80-81. 264 Pliniu dă ca hotar vestic al dacilor Tisa, rîu pînă la care au fost izgoniți dacii de către iazigi. El știe însă că, înainte de venirea iazigilor, regiunea de con- tact între daci și svebi erau tot munții Slovaciei în regiunea Moravei (Marus). Dar el mai adaugă că în munții Carpaților nordici mai sălășluiesc daci, iazigii, ca popor de stepă, ocupînd numai șesurile. Intre Dunăre și Tisa îi știe pe iazigi tot în această vreme și Tacit și filozoful Seneca h Venirea iazigilor în cîmpia dintre Dunăre și Tisa nu înseamnă însă dispariția dacilor din aceste regiuni. în munți îi atestă, după cum văzurăm, categoric, Pliniu. Arheologic 2 ei sînt atestați între Dunăre și Tisa, la est de Tisa, pe Crișuri, pînă în sec. IV e.n. Geograful Ptolemeu (sec. al II-lea e.n.) prezintă Dacia (Dacia liberă, nu Dacia romană) cam în aceleași hotare pe care le-am văzut că le pome- nesc unanim autorii anteriori, și anume: la nord Carpații, la vest rîul Tisa (sîntem după venirea iazigilor), iar la sud Dunărea. Granița de est a Daciei în geografia lui Ptolemeu este modificată față de Strabon, dar mai precisă. în vremea lui, în sudul teritoriului dintre Prut și Nistru pătrunseseră bastarnii și sarmații, așe- zîndu-se definitiv chiar și în fîșia pe care Strabon o numea « stepa geților ». Bastarnii au pătruns și mai spre vest de Prut ajungînd pînă la Șiret, ocupînd părțile răsăritene ale Moldovei. Contrar a ceea ce se spune de unii cercetători străini, roxolanii sarmați n-au depășit spre vest linia Prutului, decît, poate, prin sec. III—IV e.n. Aceasta nu înseamnă, firește, dispariția elementului geto- dac din aceste regiuni. Totuși, pentru Ptolemeu granița estică a Daciei libere este porțiunea dobrogeană a Dunării, Șiretul pînă la acel punct de pe Șiretul superior de unde o linie dreaptă leagă acest rîu cu cotitura spre sud a Nistrului 3. Cununa Carpaților au încălecat-o dacii numai spre nord-est, în Galiția (Ucraina), prin cîteva puternice triburi și uniuni de triburi, cum sînt carpii și costobocii. O răspîndire a dacilor, chiar și mai departe, pînă în ținuturile vest-ucrainene (cultura Lipița), iar spre est, pînă dincolo de Nistru, la Olbia de pe țărmul Mării Negre, o indică mărturii de cultură materială (ceramică, în primul rînd) și o confirmă cercetările recente ale arheologilor sovietici 4. E vorba, fie de pene- trații de ordin secundar, de proporții mai mici și de durată trecătoare, limitate în timp la epoca helenistică și romană timpurie — cazul geto-dacilor de pe țărmul nordic al Pontului Euxin (Marea Neagră), atestați aici și prin inscripții și știri literare —, fie — după cum credem — de resturile mai vechi ale unei populații geto-dace ce persistă în acele regiuni estice și nord-estice. Undeva, în aceste regiuni trebuie plasate localitățile Setidava și Susudava, de care s-a vorbit mai sus. 1 Tacitus, Annales, XII, 29, 5 și 30, 1 ; Seneca, Quaest. Nat., I, Prefața, 9. Cf. și Tacitus, Qerm. I, 1 : ,, Germania se separă de daci prin munți “ (evident: munții Carpați nord'Vestici). 2 M. Pârducz, l. cit. 3 Qeographia, III, 8, 1 și 8, 5. 4 T. D. Zlatkovskaia, Uniunea de triburi getice. . . în ARS, seria Istorie, 4, 1955, p. 15 și urm. G. B. Fedorov, în SCIV, X, 2, 1959, p. 371-403. 265 Ca și tracii de sud, și geto-dacii erau împărțiți în diferite triburi, mai mari sau mai mici. Unele din ele ne sînt cunoscute din izvoare literare (crobizii și tirizii încă de la Hecateu) sau din inscripții x. Noi reținem aici numai cîteva: Appuli (în regiunea localității centrale Apulum), Suci (la gura Oltului), Anarti, Teurisci (în nord-vestul Daciei, de origine celtică), Buri (în Muntenia), Biephi (în vestul Daciei), Carpi (la început — prin sec. V î.e.n. — menționați în regiu- nile pontice, apoi, împinși de bastarni și de sarmați, ajung în Moldova, unde vor juca un rol însemnat începînd cu sec. III e.n.). Nici numele unora, nici localizarea altora nu este totdeauna posibilă. Despre cîteva putem presupune că desemnează unități mai mari (uniuni de triburi) ca acei carpi și costoboci locuind în afara viitoarei provincii (în Moldova sau încălecînd Carpații nord- estici). In cunoscuta listă a lui Ptolemeu 2 sînt înșirate 15 nume ale celor « care locuiesc » în Dacia (fără a specifica expressis verbis că sînt triburi sau seminții, sau gentes) și dintre care abia patru pot fi considerate sigur ca nume de triburi ori seminții (Costoboci, Biephi, Ciagisi, Piephigi). Nici localizarea lor nu e decît aproximativă. Numele celor trei din urmă par a fi corupte. Restul de numiri sînt derivate, fie de la nume de localități-centre, fie de la nume de rîuri: Predavenses, Rhatacenses, Caucoenses, Buridavenses, Cotenses, Albo- censes, Potulatenses, Saldenses, Ordessenses (sau Argessenses). Acest din urmă nume e întregit așa dintr-o evidentă formă coruptă — senses, păstrată la Ptolemeu. Unele din aceste numiri par a indica mai curînd diviziuni adminis- trative (civitates) rurale ale Daciei romane, decît nume autentice de triburi dacice. Cu drept cuvînt s-a afirmat că aceste denumiri administrative din Dacia romană, pe bază de seminții (gentes) și localități dacice, constituie și dovada supraviețuirii populației dacice însăși. Un nume de trib sau de uniune tribală — traducînd, pare-se, o ^urnire autohtonă — e acela de «dacii mari» ([icYaXot Aaxat) ce locuiau în părțile nordice ale vetrei dacice 3. Tot un trib geto-dac (nu sarmat) trebuie să fie și Serri din părțile Buzăului, după care sînt numiți, la Ammianus Marcellinus 4, Montes Serrorum. Dintre rîurile Daciei propriu-zise, pomenim, în primul rînd, Dunărea, purtînd numele traco-getic de Histros, Hister, Ister (pentru cursul său inferior), Danubius (pentru cursul mijlociu și superior), acesta, pe cît se pare, de origine celtică; o formă locală, daco-moesică, a numelui Dunării trebuie să fi. fost Donaris, din care derivă romînescul Dunăre. Alte rîuri, semnalate încă de Herodot sînt: Porata-P^retus (Prutul), Ararus (nume stîlcit, poate, pentru Hierasus, Șiretul), Naparis (Ialomița?), Ordessos (Argessis? Argeșul), Tiarantus (neidentificat), Maris (Marisia, la Strabon: Marisos, Mureșul)care, după Herodot, se varsă în Dunăre. Dintre rîurile ce apar în izvoare mai tîrzii amintim: Tibisis — Tibiscus (Timișul), Samus (Someșul), Crisus^Crisius (Crișul Negru), 1 Vezi V. Pârvan, Qetica, p. 238 și urm. 2 Qeographia, III, 8, 3. 3 Orac, Sibyll., XII, 180; cf. și Aaxoi Trpoaopoi (dacii mărginași) la Dio Cassius, LXXXII, 3,3. 4 XXVII, 5, 3. 266 Rhabon (Jiul), Alutus-Aluta (Oltul). Numele antic al rîului Cerna nu este atestat, dar el trebuie să fi. existat, o dată cu localitatea cu același nume (Dierna, Tsierna). Ca localități mai însemnate, înregistrăm, după Ptolemeu și alte izvoare, următoarele: Sarmizegetusa (cetate de scaun în Munții Orăștiei), Drubeta- Drobeta (Turnu Severin), Apulum (Alba-Iulia), Qermizera-Qermisara (însemnînd în limba dacă «cald izvor» sau «cald lac» —Băile Geoagiu, r. Orăștie), Potaissa- Patavissa (Turda), Tibiscum (Jupa, r. Caransebeș), Napoca (Clujul), Dierna- Tsierna (Orșova), Porolissum (r. Zălau), Deusara (localitate de mineri din epoca romană, dar desigur mai veche, însem- nînd «Apa Zînei», «Fîntîna» sau «Izvorul Zînei », undeva în Munții Apuseni), Piroboridava (Poiana, în Moldova), Petro- dava (Piatra Neamț?), Buridava (pe Olt), Comidava (în Țara Bîrsei), Argidava- Arcidava (Vărădia, r. Oravița). O chestiune care, deși nu poate fi soluționată deocamdată, trebuie totuși ridicată aici, e aceea a numărului geto- dacilor în perioada de care ne ocupăm, încercările ce s-au făcut în această pri- vință (pentru « imperiul » lui Burebista) nu au dus la nici un rezultat. De la cifra de 100 000 (N. lorga) s-a ajuns la circa un milion (V. Pârvan) ba chiar la un « minimum » de două milioane și Fig 53. _ Cap de dac. jumătate. Toate trei cifrele (dar în speță cele extreme) sînt evident exagerate. Ținînd seama de condițiile istorice de atunci, ca și de întinderea teritoriului, o cifră acceptabilă pentru toată popu- lația geto-dacică — din Munții Haemus pînă în Munții Carpaților nordici — nu poate fi prea departe de 500 000, cifră care rămîne, firește, și ea ipotetică. Despre înfățișarea fizică a geto-dacilor avem unele mărturii literare, exage- rate sau contradictorii uneori, controlabile totuși cu reprezentările figurate de pe columna lui Traian și monumentul de la Adamclisi sau cu figurile de daci păstrate în diferite muzee. O descriere autentică și necontroversată a tipului daco-getic nu există însă. Ceea ce putem spune e că atît bărbații cît și femeile au o statură înaltă și mîndră. Bărbații se prezintă ca niște oameni robuști, bine legați și trădînd sănătate și vigoare. Culoarea pielei' și a părului pare să fi fost blondă. Bărbații purtau părul și barba bogate, nu fără oarecare îngrijire: părul tăiat pe frunte și pe tîmple, iar la spate potrivit într-o coamă (chică), modă, 267 de altfel, generală la foarte multe popoare. Femeile sînt tipuri de frumusețe feminină, înalte, zvelte și cu fața expresivă. Părul îl purtau pieptănat pe tîmple, cu o cărare la mijloc. S-a afirmat de către unii autori antici, crezuți pe cuvînt de către unii cerce- tători moderni, că geto-dacii se tatuau. Informația antică nu e însă peremptorie, dar nici contrariul nu poate fi. susținut categoric. Foarte probabil că, fără a fi generalizat, tatuajul se practica de unele triburi sau categorii sociale. In ce privește costumul, acesta consta, la bărbați, dintr-o cămașă despicată în părți, purtată peste pantaloni (cioareci). Aceștia erau de două feluri: fie cioareci ceva mai largi, fie ițari ce prindeau strîns pulpele și coapsele. Mijlocul era încins cu o curea sau cu un brîu. O haină cu crețuri și cu mîneci îmbrăca partea superioară a corpului. Des apare ca îmbrăcăminte a întregului corp o glugă ce atîrnă peste umeri și e prinsă de după gît cu o fibulă. Ea avea uneori și franjuri. Fruntașii (nobilii-tarabostes) purtau o căciulă ascuțită, fără îndoială de lînă și croită după un anumit model tradițional și riguros respectat. Oamenii din popor umblau cu capul gol, acoperindu-se pe vreme rea, probabil, cu gluga. In picioare, și nobilii și oamenii de rînd purtau călțuni de pîslă și opinci de piele. Foarte des se umbla însă și desculț. In timp de iarnă, la munteni, de talpa opincilor erau prinse « mîțe » de fier cu colți. îmbrăcămintea femeilor se compunea dintr-o cămașă sau haină bogată în crețuri, cu mîneci, și dintr-o fotă și aceasta bogat încrețită. Capul le era aco- perit cu o basma, probabil colorată sau înflorată. în ce privește viața familială a geto-dacilor, s-a discutat mult dacă ei erau poligami sau monogami, știrile referitoare la aceasta, transmise din antichitate, fiind cu totul nesigure și vagi. Nu credem să greșim cînd afirmăm că monogamia era generală la daci, ceea ce nu excludea firește ca regii sau membrii aristocrației tribale să aibă mai multe soții sau concubine. 2. DEZVOLTAREA VIEȚII MATERIALE ȘI TENDINȚELE SPRE FORMAREA STATULUI S-a spus că cele două secole ce preced cucerirea Daciei de către romani se caracterizează printr-o rapidă și bogată dezvoltare a forțelor de producție, a uneltelor în primul rînd. Aceasta se datorește atît răspîndirii și generalizării fierului, cît și legăturilor tot mai strînse pe care le-au închegat geto-dacii cu lumea sclavagistă greco-romană din sud și răsărit. în agricultură, se răspîndește acum brăzdarul de fier de tip elenistic, celtic sau roman, ca și cel specific « dacic ». Coasele, secerile, sapele și tîrnăcoapele de fier, alături de rîșnița formată din două piese, constituie inventarul tipic al așezărilor geto-dacice de pretutindeni. Dintre cereale, grîul și meiul ocupă locul întîi, dar nici secara nu e necunoscută. Cînepa e o plantă textilă demult întrebuințată la geto-daci și, după cît se pare, și inul. 268 Multe și variate sînt uneltele pentru prelucrarea lemnului (securi masive de diferite dimensiuni, dălți, tesle, ferestraie, rindele, cuțitoaie, sfredele, com- pasuri etc») și a fierului (clește, ciocane, icuri, tăietoare, nicovale ș.a.m.d.). Unele, dar numai unele, sînt marfă străină, cum e cuțitoaia de la Grădiștea Muncelului cu sigiliul « Herenni », din centrul meșteșugăresc din Aquileia (Italia nordică). Fig. 59. — Unelte și scule de gospo- dărie și de fierărie din așezarea dacică de la Grădiștea Muncelului. Fig. 60. — Unelte și scule de lemnărie din așezarea dacică de la Grădiștea Muncelului. în regiunile muntoase, bogate în minereuri, apar și unele centre metalur- gice (așa, de pildă, în Ardeal, la Hunedoara, la Cugir), cu ateliere ca acelea de la Grădiștea Muncelului, în Transilvania, sau de la Poiana (în Moldova) și din alte părți. O mare dezvoltare ia meșteșugul olăritului. Așezările geto-dace cuprind o enormă cantitate de vase de tot felul, de la vasele mari de provizii (chiupuri, pithoi-dolia roșii și cenușii) pînă la cele mai mici, de variate forme și rosturi, lucrate la roată, deși nici cele lucrate cu mîna nu lipsesc. La multe din vase apare evident modelul grec și roman. Acum se ivește în forma ei caracteristică ceașca dacică (lucrată de obicei cu mîna) care va dura din sec. I î.e.n. pînă prin sec. III și IV e.n. și constituie, alături de vasele tipice cu brîu alveolar, caracteristica culturii materiale dacice în materie de ceramică. Dintre formele de vase tipice, semnalăm: fructierele cenușii lucrate la roată și lustruite, cănile 269 bitronconice cu o toartă sau fără toartă, străchinile cu buza răsfrîntă, lată și orizontală, oalele cu brîu alveolar și proeminențe, cu buza dreaptă, apoi (prin sec. I e.n.) răsfrîntă. Materia uneori e poroasă și primitivă, alte dăți îngrijită și lustruită, iar culoarea neagră și brună. Vasele lucrate la roată au, de obicei, ca ornament, valuri incizate și lustru. Alături de celelalte vase locale, apar și vase de import (amfore, cupele « deliene » sau « megariene ») dintre care unele vor fi imitate și de olarii locali creînd forme și ornamente noi, originale. Tot acum apare și ceramica pictată de tip celtic (sec. I î.e.n.) și o ceramică pictată dacică (în sec. I e.n., în așezările de la Grădiștea Muncelului). O deosebită înflorire ia arta argintarilor tocmai începînd cu sec. I î.e.n. reprezentată prin numeroasele cupe, brățări, coliere, lanțuri, fibule « cu noduri », fibuleledinguriță, inele, în cea mai mare parte din argint, dar și din bronz. Existau multe ateliere fixe (v. mai jos) pe lîngă tagma de argintari ambulanți. Descoperirile arheologice dezvăluie un progres și în privința tehnicii con- strucțiilor. Săpăturile arheologice scot la iveală locuințe mari cu multe încăperi, făcute din lemn și fără îndoială cu frumoase podoabe sculptate, cu uși groase de stejar, ferecate cu ținte artistic lucrate. Nu sînt rare nici casele de lemn cu lipitură frumos fățuită, chiar colorată, de lut. în centrul dacic din Munții Orăștiei se clădesc turnuridocuințe din piatră și cărămidă slab arsă. Acoperișul caselor e de paie, stuf sau șindrilă, dar și de țigle de tip grecesc. Forma clădirilor e patrulateră (uneori absidată) sau rotundă. Nu lipsesc nici casele cu etaj. O tehnică a construcțiilor militare, superioară, pe temeiuri locale, dar după model elenistic și cu concursul unor meșteri greci și romani se constată la cetățile dacice din Munții Orăștiei (v. mai jos). Datorită răspîndirii și generalizării fierului și a uneltelor de fier, agricultura ia un avînt deosebit, devenind o ramură de căpetenie a producției nu numai pentru strictul necesar traiului, dar și pentru schimb. Productivitatea mărită în agricultură, împreună cu creșterea pe scară tot mai largă a vitelor și a oilor (foarfece de fier se găsesc uneori în descoperirile arheologice) a dus în mod necesar la apariția, în sînul societății dacice, a proprietății private asupra turmelor, asupra pămîntului, acesta devenind averea cîte unei familii mari și în speță a capului acestei familii care de multă vreme e bărbatul și nu femeia. Vitele și pămîntul alcătuiesc bogăția pe care fiecare cap de familie caută să o mărească în dauna semenilor săi și prin orice mijloace. Unul din aceste mijloace e războiul de pradă care aduce robii necesari lucrării pămîntului și alte prăzi bogate (aur, argint, vite, cai, îmbrăcăminte luxoasă etc.). Tot fierul a făcut cu putință și dezvoltarea meșteșugurilor și a diferențierii acestora în diferite ramuri, producînd atît pentru nevoile de toate zilele (obiecte de uz practic, sau de lux și podoabă), cît și pentru război. Meseriile au devenit o ocupație de sine stătătoare, iar mese- riașii ocupă de acum încolo un loc aparte în sînul societății deși nu se desprind cu totul de agricultură. Se produsese încă mai demult a doua mare diviziune 270 Fig. 61. — Fragmente de ceramică dacică pictată, de la Grădiștea Muncelului. socială a muncii, între agricultori-păstori pe de o parte, și meșteșugari, pe de altă parte. Produsele meșteșugărești iau tot mai mult caracterul mărfii de schimb, fie în natură, fie în bani. Intr-adevăr, banul, această « marfă a mărfurilor » începuse să se răspîndească în nordul Dunării, printre geto-daci — după cum s-a văzut — în cursul sec. IV î.e.n., ca monedă străină (greacă, apoi macedoneană), pentru ca, în a doua jumătate a sec. III î.e.n., dar, mai ales, în cursul veacului II să înceapă și baterea unei monede proprii de argint, imitînd pe cele străine, emi- siuni făcute, după cît se pare, de către diferitele triburi sau uniuni tribale, pentru nevoile lor locale (v. mai sus, p. 241). Aceste nevoi însă presupun ivirea în sînul societății daco-gete și a unei tagme noi, mijlocitoare, a negustorilor. Dar toate aceste schimbări în forțele de producție duc în mod necesar la modificarea relațiilor de producție, la transformarea societății dacice însăși. Acum nu mai poate fi vorba de posedarea în comun a tuturor mijloacelor de producție, nici de muncă în comun și nici de o repartizare egală a bunurilor obținute. Locul obștei (comunei) gentilice îl luase așa-zisa obște (comună) sătească (de vecinătate), care deși cunoaște, principial și juridic, o proprietate comună a membrilor ei asupra pămîntului, apelor, pășunilor, lasă loc liber proprietății private, mai ales în ce privește cirezile de vite, robii și chiar asupra unor loturi mai mici sau mai mari de pămînt. Bănuim că și subsolul — minele de aur, de sare etc. — trec în parte din stăpînirea tribului în aceea a șefilor de trib, în speță a regelui. Averea personală a capilor de familie, a individului, crește, prin urmare, necontenit și ea crește, după cum e firesc în asemenea condiții, în mod inegal. Membrii egali, odinioară, ai tribului se diferențiază: apar oamenii bogați, puter- nici din punct de vedere economic și, deci, și politic (nobilii) și oamenii săraci, chiar nevoiași, depinzînd cei mai mulți, și economicește și politicește, de cei puternici. Ia ființă, deci, minoritatea exploatatoare a nobililor deținători de întinse loturi de pămînt, de vite și de bogății în obiecte de metal prețios, și majo- ritatea exploatată de cei dintîi în diferite chipuri. Aceștia — cei exploatați — deși liberi, ajung din ce în ce mai mult la o situație de dependență față de nobi- limea exploatatoare, care și în societatea geto-dacă va fi folosit aceleași metode de îmbogățire pe spinarea oamenilor de rînd ca și în societatea tracă din sudul Dunării, cum reiese dintr-un pasaj al istoricului grec Tucidide care a trăit și a descris stările din lumea tracică în a doua jumătate a sec. V î.e.n. L Cea mai exploatată clasă în societatea nouă e însă aceea a sclavilor, al căror număr, în urma deselor războaie de pradă, dar și prin comerț, sporește necontenit. Numărul lor se îngroașă și cu cei căzuți în robie în urma îndatoririlor. Știrile literare antice despre existența la daco-geți a sclavilor — străini sau indigeni —• sînt, în chip firesc, puține și destul de vagi (Strabon, Artemidoros, Dio Cassius, Plinius cel Tînăr), totuși destul de concludente pentru a îndrep- tăți presupunerea că nici în societatea daco-getă din ultimele 2—3 veacuri dinainte 1 II, 97. 271 de cucerirea romană situația nu va fi fost mult diferită de cea constatată în sînul societății tracice din sudul Dunării, pentru care informațiile sînt mai bogate și mai precise (Herodot, Tucidicle, Athenaios etc.). Uriașele construcții din Munții Orăștiei stau, în schimb, mărturie sigură despre întrebuințarea în pro- porții mari a muncii forțate. Cu tot numărul relativ mare al sclavilor, e de la sine înțeles că acest sclavaj nu e de tipul celui din lumea « clasică », din Grecia sau statul roman. El păstrează încă un caracter începător, patriarhal, reducîn- du-se la munca desfășurată pe pămînturile întinse ale aristocrației tribale, la curtea acestora și a șefilor de triburi sau de uniuni tribale, în mine, precum și la lucrările publice. Marea majoritate a producției e asigurată încă tot de țărani și de meșteșugari liberi sau în stare de dependență față ele nobilime. Ar fi, iarăși greșit să presupunem că procesul de dezvoltare a societății geto-dacice ar fi. fost același pe întreg teritoriul țării. Unele regiuni au rămas în urmă cu această dezvoltare, altele au înregistrat, în schimb, un ritm mai avîntat. în centrul Moldovei, continuă să dăinuiască modesta cultură Poienești, atribuită Bastarnilor sau unui trib din această uniune tribală. Printre regiunile cele mai înaintate erau încă mai demult Dobrogea, sudul Moldovei și Muntenia, iar acum, mai nou, sud-vestul Transilvaniei cu Banatul, dar în special regiunea Munților Orăștiei. Condiții prielnice de dezvoltare spre organizație de stat au avut, în teri- toriul extracarpatic, fără îndoială, dacii din cîmpia Dunării muntene, din Moldova de miazăzi și din Dobrogea. Am văzut că cercetările arheologice, mai vechi sau mai noi, întreprinse pe teritoriul Munteniei, Moldovei și al Dobrogei, confirmă întru totul această stare de lucruri pentru ultimele 3—4 veacuri ale primului mileniu î.e.n. Săpă- turile demonstrează cu prisosință continua dezvoltare a triburilor dacice în cursul acestor veacuri, ca un proces firesc pe baza creșterii forțelor de pro- ducție interne și a influențelor exercitate, creator, din partea sudului tracic și a orașelor grecești din Balcani și de pe țărmul Mării Negre. Se constată pretutindeni existența a numeroase așezări dintre care unele sînt mari și dens populate, constituind centrele uniunilor de triburi ce se înche- gaseră încă mai demult. Descoperirile arheologice dezvăluie intense raporturi de schimb și de comerț prin intermediul monedei cu sudul tracic și grecesc, încă de prin sec. III î.e.n. schimbul local, dar și cel cu sudul balcanic și cu orașele grecești de la Marea Neagră, luase un avînt puternic — dovadă a unei relativ bogate producții de mărfuri (produse agricole, sare etc.). Mărturie stau nu numai pătrunderea mărfii străine — a amforelor, de pildă — pînă la poalele Carpaților, dar și numeroasele descoperiri de monede (în tezaure, mai ales) făcute pe întreg cuprinsul țării, fie de monede dacice (cele descoperite pînă acum sînt evaluate la circa 10 000 piese), fie macedonene și tasiene (vreo 3 200 de piese cunoscute) h Cu atît mai intens devine schimbul intern și extern în peri* 1 Datele cifrice comunicate de I. Winkler. 272 oada de care ne ocupăm (sec, I î.e.n. și I e.n.), perioadă dominată de moneda universală care era denarul republican și imperial timpuriu. Locurile întărite (cetățile) cu șanțuri și valuri de pămînt, cu palisade (garduri puternice de lemn) ca și frecvența armelor sînt indicii ale deselor războaie de apărare și de pradă dar și a ridicării și consolidării unei pături de războinici care, prin acumulare de averi (pămînt, vite și obiecte de preț), ocupă o poziție privilegiată în socie- tatea geto-dacă în dauna păturilor mai sărace. Mulțimea locuințelor modeste și a bordeielor ca și a mormintelor sărace trădează tocmai existența acestor pături de jos și izbesc prin contrastul dintre ele și locuințele și mormintele bogate. Războaiele aduc prizonieri care se transformă în sclavi, întrebuințați și în procesul de producție, dar și ca marfă de vînzare. Din sînul acestei nobi- limii înstărite și cu vază socială și politică se ridică cîte un conducător de oști, cu veleități și cu putința de a se constitui în dinast pe viață și chiar ereditar. Ridicarea acestor conducători constituie un pas important spre formarea sta- tului, singurul instrument în stare să impună, prin mijloace de constrîngere, dominația unei clase exploatatoare asupra masei populației. Dintre așezările de pe teritoriul extracarpatic semnalăm în chip deosebit pe acelea care, după toate probabilitățile, alcătuiau centre întărite tribale sau de uniuni tribale (« poleis » — după Ptolemeu) și din care unele ne sînt cunos- cute și prin săpături că au durat și înflorit și în perioada de timp de care ne ocupăm: Grăsani (pe Ialomița), Zimnicea (pe Dunăre), Popești^Novaci (pe Argeș), Stoienești-Cetățeni (pe Dîmbovița), Tei, Pipera etc. (în jurul Bucureștilor), Poiana (pe Șiret), Tinosul (pe Prahova), la care se mai pot adăuga și alte așezări întărite din Moldova, ca cele de la Tg. Ocna-Tisești (durează pînă în sec. I e.n.), Piatra Neamț (Cozla, Bîtca Doamnei), Calu (r. Piatra Neamț), Bărboși (r. Galați) sau din Oltenia (Coțofeni, Bobaița, Stoina etc.). în Dobrogea încă avem știri despre cîteva centre întărite în acest timp, ca Aegyssus (Tulcea), Dinogetia (Garvăn), Troesmis (Iglița) și Qenucla (localitate neidentificată încă). Cele mai multe din așezările amintite sînt și importante centre economice, caracterizate prin producție de mărfuri (meșteșugari, olari), prin import intens din sudul traco-elenic, uneori chiar și din sudul Italiei. Ele sînt, adică, niște tîrguri — fora rerum venalium — dovedind prezența aici a negustorului grec și roman dar și a celui autohton, acesta lucrînd ca intermediar pentru cei dintîi. Așezările se remarcă prin bogăția locuințelor (la Popești-Novaci chiar un palat de lemn cu vălătuci și o clădire absidală, poate un templu) și prin numărul relativ mare al locuitorilor (între ei și sclavi). Afară de Poiana (Piroboridava) și Popești (poate Argedava), nici una din așezările din Muntenia și Moldova nu poate fi încă identificată cu vreo localitate daco-getă cunoscută. Am văzut (v. mai sus, p. 259) că știri literare ne atestă puternice uniuni tribale în cîmpia romînească și în Dobrogea. Toate aceste uniuni de triburi reprezintă o organizație social-politică ce depășește cadrul strîmt al comunei primitive. E așa-zisa democrație militară, care, în ultima ei fază, mai 18 — c. 1001 273 ales, constituie, cu drept cuvînt, mai curînd forma organizatorică inițială a statului, decît pe aceea de încheiere a comunei primitive. In această fază de tranziție, cu toate rămășițele orînduirii gentilice care mai dăinuiesc, diferenție- rile de clasă (nobilimea războinică bogată —• oameni de rînd săraci, liberi și sclavi) se accentuează iar conducătorul de oști începe să se transforme într-un dinast cu pretenții deseori reușite de domnie ereditară. Premisele unei orînduiri statale sînt prezentate în asemenea înjghebări sociale fără a putea vorbi însă de o organizare de stat propriu-zisă. în actuala situație a cunoștințelor noastre, noi nu putem, într-adevăr, preciza dacă acele uniuni tribale au ajuns, în cele din urmă, la o alcătuire de stat sclavagist sau nu. Credem mai curînd că nu, și că toate acele formații social- politice constituiau încă faza înaintată a democrației militare, dar tot premer^ gătoare constituirii statului. Se poate admite eventual apariția trecătoare a unor relații sclavagiste și a unor formații de stat începător în Muntenia, cu centrul la Popești, pe Argeș, în timpul lui Dicomes și în sudul Moldovei, pe la sfîrșitul sec. I î.e.n. și în cursul veacului I e.n., cu centrul puternic de la Poiana. Același lucru s-ar putea spune și despre « regatele » unor « regi » ca Roles, Dapyx sau Zyraxes, din Dobrogea, pe la sfîrșitul sec. I î.e.n. Toate aceste centre intraseră trecător în alcătuirea marelui « imperiu » al lui Burebista în prima jumătate a sec. I î.e.n. Fără a supraevalua factorul extern, noi credem că de data aceasta în împie- dicarea consolidării procesului de evoluție spre forma de stat statornică a jucat un rol destul de însemnat necontenitul amestec, în aceste teritorii rîvnite, al imperiului roman în plină expansiune, cu abila lui politică de « divide et impera » (dezbină și stăpînește). Transformarea țărmului drept al Dunării (inclusiv Dobrogea) într-o provincie romană pe la începutul erei noastre a făcut și mai grea realizarea unor tendințe firești spre organizarea de stat a societății dacice din apropierea Dunării de jos. în această situație precară se găsesc și formațiile social-politice de sub conducerea unui Dicomes (în cîmpia Munteană) și a unui Cotiso (probabil în Oltenia și Banat), ce apar nominal (alături de alți nenumiți) ca « regi » ai dacilor din stînga Dunării, pe timpul conflictului între Antoniu și Octavian și sub însăși domnia lui Augustus. în privința posibilităților de evoluare spre stat a societății dacice din interiorul arcului carpatic, lucrurile se prezintă ceva mai bine. Săpăturile arheologice executate în cuprinsul Transilvaniei privind ulti- mele două secole ale Daciei libere constată și în aceste părți, dar mai ales în regiunea sud-vestică a Ardealului, același proces ca și în teritoriile extracarpatice în ce privește dezvoltarea agriculturii, a meșteșugurilor, întregite cu ramura foarte importantă a mineritului, a creșterii vitelor și a acumulării de avuții fami- liale-particulare de pe urma deselor războaie de pradă și cuceriri. Meșteșugul argintarilor trebuie în special pomenit, exercitat de localnicii daci, desigur și 274 sub influența atelierelor pontice, în speță a acelora care lucrau și pentru sarmați. Caracterul local-băștinaș al produselor meșteșugărești (al ceramicii îndeo- sebi) ce stă la temelia acestei culturi materiale mărturisește despre o ridicare a elementului autohton asupra năvălitorilor de odinioară, contopiți cu timpul, în masa geto-dacă. O unitate de cultură materială se conturează — cu unele note locale — pe întreg cuprinsul Transilvaniei și Banatului. Ea e o firească întruchipare a dezvoltării continue a forțelor de producție din interiorul societății geto-dace și o oglindire a unei vieți ce se desfășura și aici, ca și în alte regiuni vecine, în aceleași condiții istorice, nu fără a se influența reciproc și primind fiecare, pe căi diferite, aceleași creatoare imbolduri și tipare de trai din sudul meditera- nean greco-italic. E epoca roatei olarului, a plugului cu brăzdar de fier, a securii și săbiei de fier. E faza de trecere spre societatea « civilizației » cu deosebirile ei de clasă, de avuți și săraci, de liberi și sclavi, de creații materiale și spirituale tot mai înalte, pe prețul înrobirii treptate a majorității oamenilor de către o mino- ritate, ajunsă stăpînă pe plan economic, militar și politic. Lăsînd la o parte complexul de așezări din centrul viitorului stat dacic, din Munții Orăștiei, săpăturile și cercetările arheologice efectuate în trecut și recent, puține și incomplete, au scos — într-o oarecare măsură — la iveală, aspectul material al acestei faze și din restul teritoriului intracarpatic. O serie de cetăți de pămînt și de lemn, pe vîrfuri de deal, sau de așezări pe cîte un promontoriu se constată atît în Ardeal: Sighișoara, Lechința de Mureș, Șimleul Silvaniei, Măgura (1. Moigrad, Zalău), Săratei (r. Bistrița), Zetea, Covasna (cu ziduri de piatră în « opus incertum », cu lut), Jigodin (r. Miercurea Ciucului), Bedehaza (L Sf. Gheorghe), Căpîlna (r. Sebeș Alba), Tilișca (r. Sibiu), și Bănița (r. Petroșani) — ultimele trei de tipul celor din Munții Orăștiei—Arpașul de Sus (r. Făgăraș), Cugir, Deva etc., cît și în Banat (Vărădia^Arcidava, Pecica, Satu mic (1. Lugoj), Jidova-Oresac) în mijlocul a nenumărate așezări civile. Atît așezările, cît și mor- mintele (puține la număr) depun mărturie despre diferențierea netă a societății, în agricultori, meșteșugari, negustori care nu mai operează cu moneda de argint autoh- tonă ci, în general, cu cea romană (denarul republican) care se generalizează tocmai acum, în toată Dacia, începînd cu sec. I î.e.n., moneda autohtonă ieșind din uzul comercial și servind doar ca mijloc de tezaurizare. Ieșirea din uzul comercial a monedei autohtone (tribale și a uniunilor tribale) și generalizarea pentru schimbul de mărfuri a monedei romane (alături de monedele unor orașe grecești din Balcani, de la Marea Neagră sau de la Marea Adriatică) reflectă o spargere a acestor unități și crearea unor formații social-politice mai mari. Ea dovedește însă, în primul rînd, o rodnică producție de mărfuri și vii relații de schimb, fie în interior, fie cu țări și regiuni externe. Descoperirile monetare, izolate sau în tezaure, alături de podoabele caracteristice de argint dacice abundă peste tot teritoriul. într-adevăr, moneda romană o întîlnim în peste 120 de 18* 275 tezaure și în numeroase descoperiri izolate, reprezentînd un total de circa 18 000 de monede (cîteva de aur și de bronz, restul de argint), număr pe care nici un alt tip monetar nu-1 atinsese pe teri- toriul Daciei. Imitațiile de denari romani găsite în Dacia (circa 90 de piese) precum și cele patru stanțe (trei în Transilvania și unul la Poiana) prezintă mai mult o importanță pentru cunoașterea progre- selor realizate de daco-geți în tehnica monetară; ele, după cît se pare, n-au fost emise în Dacia de către autoritățile centrale, ci au fost bătute de către căpetenii locale. Monedele celților din tribul boiic, găsite în număr foarte redus (circa 50 de piese) puteau fi. aduse și prin răz- boaiele lui Burebista dar și de comer- cianți. Moneda — de aur — « Koson », descoperită în număr mare în regiunea Fig. 62. — Brățară de argint dacică. Munților Orăștiei trebuie pusă în cone- xiune cu o putere regală dacică, fie că piesele au fost emise direct din ordinul regelui Coson, fie de străini, pentru el, între anii 40—29 î.e.n. Acest Coson nu credem să fie identic cu Cotiso — cum se presupune, de obicei —, ci e un alt rege. Prezența monedelor de tip « Koson » în Munții Orăștiei se explică prin aducerea acestui tezaur regal în capitala statului dac de vreunul din regii centrali din sud-vestul Ardealului — fie ca pradă, fie ca moștenire firească, o dată cu refacerea unității regatului dac sub Decebal sau sub vreun antecesor apropiat al său. Dintre monedele coloniilor grecești de la Marea Neagră numai cele de la Histria apar în circa 10 descoperiri. Armele încă sînt frecvente în inventarul descoperirilor (săbii curbe sau drepte, lănci etc.). Relativ dese sînt zăbalele. Bogată e ceramica, lucrată la roată (cea de lux, cenușie, chiupurile de dimen- siuni foarte mari, de culoare roșie) sau cu mîna (cea comună, îndeosebi în regi- unile mai retrase). Caracteristică e și aici ceașca dacică cu toartă, lucrată, de obicei, cu mîna și întrebuințată ca opaiț sau ca afumătoare la înmormîntări. Fără a atinge gradul de dezvoltare a schimbului constatat în așezările muntene sau moldovene, și în Ardeal se constată existența legăturilor cu orașele pontice, cu sudul grecesc și tracic. Frămîntările sociale, ca și acțiunile războinice, se oglindesc în urmele incendiilor ce au mistuit aceste așezări sau în îngropările 276 de tezaure monetare și de obiecte de podoabă (fibule de argint, coliere și cordoane, discuri sau plăci ornamentale, cupe), tot de argint, lucrate de meșteri argintari băștinași în stilul tradițional local. în arta metalelor (a argintului, îndeosebi) se vădesc, după cum s-a spus, atît influențele mai vechi Fig. 63. — Podoabe de argint dacice. elenistice, scite și celtice, cît și cele mai recente pontice reprezentate prin sar- mâții vecini. Atelierele de argintari trebuie să fi existat prin apropierea minelor de aur și de argint care — după anumite vestigii — erau exploatate și de daci. Asemenea ateliere au existat, însă, la curtea regilor din cetățile din Munții Orăștiei. E firesc să ne gîndim, în schimb și la meșteri-argintari ambulanți. Lipsesc aproape cu totul monedele și podoabele de aur din acest timp, deși aurul se exploata și din nisipul rîurilor și din mine (la Roșia, de pildă). El va fi fost tezaurizat în visteria « regilor », stăpîni ai acestor mine, și întrebuințat în relațiile de schimb cu vecinii, pentru acoperirea nevoilor obștești, fie pașnice, fie militare. în orice caz, în prada de război luată de Traian după cucerirea Daciei, se găsea și o enormă cantitate de aur. Bogăția solului și a subsolului constituia aici un element de promovare în plus și nu e nici o mirare că centrul puterii dacice în Transilvania se va stabili în apropierea regiunii minelor de aur și de fier. 277 3. APARIȚIA RELAȚIILOR SCLAVAGISTE ȘI A STATULUI ÎNCEPĂTOR SCLAVAGIST DAC Desigur că înflorirea culturii materiale dacice din Transilvania în cursul sec. I î.e.n. și I e.n. trebuie să fi avut începuturi mai vechi și numai lipsei unor cercetări mai intense pentru veacurile III și II î.e.n. i se poate atribui necu- noașterea mai de aproape a procesului de dezvoltare care a dus la închegarea centrului politic, militar, economic și religios din Munții Orăștiei și la formarea primului stat dacic cu acest nucleu central de puternică afirmare materială și spirituală. Cu drept cuvînt putem socoti că tot complexul așezărilor dacice din Munții Orăștiei, cetățile și fortificațiile grupate în jurul centrului de la Grădiștea Muncelului, construcțiile de tot felul de pe acest deal, executate în piatră de andezit și calcar, tehnica superioară constatată la cetăți, locuințe, cisterne etc., — relevate prin săpăturile arheologice din ultimii 35 de ani — nu sînt decît expresia materială a nivelului înalt la care ajunsese prin sec. I î.e.n. și al e.n. societatea dacică. Ele indică baza materială pe care s-a ridicat suprastructura politică și religioasă a acestei societăți. Se știe că regiunea deluroasă-muntoasă a Carpaților meridonali, de la sud de Orăștie, cuprinzînd un teritoriu de circa 150 km2, adăpostește o serie de așezări dacice trădînd o viață înfloritoare și multilaterală în ultimele două secole care preced cucerirea romană. Regiunea se dovedește a fi fost centrul puterii dacice din timpul lui Burebista și Decebal. Puternice cetăți și castele, bastioane și turnuri, durate din piatră ecuarisată și cărămidă, cu ziduri de 3 m grosime, aninate pe vîrfurile dealurilor (Piatra Roșie, Costești, Blidarul, Vîrful lui Hulpe etc.), clădite cu o desăvîrșită și măiastră tehnică, fără pereche în istoria arhitecturii așa-zise « barbare » a acestor timpuri, stau mărturie despre forța militară și socială a dacilor acestei perioade. Construcții de tot felul, din cără- midă arsă sau din lemn, așezate în preajma cetăților, pe terasele dealurilor sau pe șesuri, case, ateliere, apeducte, cisterne, hambare pentru cereale, sute și sute de scule și unelte de fierari, lemnari, agricole și de olărit, produse meșteșugă- rești și de artă (bustul de bronz al unei divinități feminine, relieful de fier al unui scut etc.), vase simple (de toate categoriile: cești, străchini, chiupuri- dolia) și de lux (ceramică pictată) dovedesc mult evoluatul nivel economic al acestei societăți, ca și depășirea de către aceasta a stadiului de comună primitivă și trecerea spre orînduirea de stat sclavagist-primitiv. Obiectele de import (vase de bronz și de lut, statuete, sticlă colorată, coifuri de bronz și unelte de fier) denotă un schimb viu cu sudul grecesc și chiar cu sudul Italiei, prin intermediul acelor orașe grecești, sau pe calea directă iliro- macedoneană. în așezarea cea mare, de pe Dealul Grădiștei, alături de o cetate de piatră de dimensiuni impunătoare (cetate de refugiu), alături de ateliere și hambare, 278’ Fig. 64. — Regiunea munților Orăștiei, cu așezările și cetățile dacice. alături de numeroase locuințe — așezări civile mai simple sau mai bogate (con- stituind un început de așezare orășenească) — se mai găsesc, pe două terase, șase sanctuare de piatră, rotunde sau patrulatere, mărturii evidente ale supra- structurii unei societăți împărțite în clase antagonice și cu o orînduire statală în formare. Sanctuarele constituie o categorie de monumente unice în istoria religiilor antice, fie prin dimensiunile lor, fie prin caracterul lor combinat de monumente religioase și de calcule calendaristice. Săpăturile au scos la iveală și primele urme ale scrisului în societatea dacică a acestor vremuri (literele grecești de pe blocurile de piatră ale zidului ce sprijinea una din terasele cu sanctuare, databile în sec. I î.e.n. și stampila în limba dacică Decebalus per Scorilo de pe un vas de cult din argilă, de pe timpul ultimului rege dac). Descoperirile din această regiune constituie mărturia grăitoare despre înaltul nivel atins de societatea dacică din acea perioadă atît în ce privește nivelul forțelor de pro- ducție, cît și cel al relațiilor de producție și gradul de cultură materială și spiri- tuală (scrisul, tehnica construcției, arta olăritului și a metalelor, agricultura, știința militară, religia etc.). Data acestor construcții uriașe și coordonate după un plan unitar e aceea pe care o indică mărturiile arheologice: ceramica, diferitele obiecte de import și de factură locală, dar mai ales monedele datează acest complex de așezări în sec. I î.e.n. și I e.n., fapt ce se confirmă și prin succesiunea faptelor și a mate- rialelor de construcție. Grandioasa concepție a fortificării unei regiuni întregi și începutul execu- tării acestui plan nu puteau porni decît de la o putere centrală stăpînă pe vaste resurse de oameni și material. Atît știrile istorice, cît și datele arheologice îl indică pe Burebista, în prima jumătate a sec. I î.e.n. Motive pentru o asemenea retranșare erau destule. Stăpînirea peste atîtea triburi și ținuturi cucerite, ținerea în frîu a propriei populații, nevoia apărării contra dușmanilor, și în primul rînd împotriva Romei care se apropiase de Dunăre și își proiecta intențiile cotropitoare, cereau imperios consolidarea stăpînirii prin crearea unui centru politic și religios strașnic întărit. Cetatea de la Costești, cea de la Piatra Roșie și cetatea de la Blidarul datează sigur încă de pe timpul lui Burebista ca și sanctua- rele vechi, în piatră de calcar de la Grădiștea Muncelului. Restul îl vor fi. completat și transformat urmașii, îndeosebi ultimii dintre regii daci din secolul I e.n.: Scorilo, Duras-Diurpaneus și Decebal. Sanctuarele de piatră de andezit, atelie- rele și cetatea cea mare de pe dealul Grădiștei se leagă de cei doi din urmă. Sfîrșitul așezărilor e bine precizat: anul 106 e.n. cînd oștile romane trec toate așezările — civile și militare — prin sabie și foc. Cultura materială a așezărilor din Munții Orăștiei întrunește toate carac- teristicile așa-zisei culturi Latene tîrzii, dezvoltate pe baze autohtone și simțitor influențate de civilizațiile înconjurătoare. E o civilizație ce a ieșit din stadiul formei sătești, îmbrăcînd un caracter de cultură superioară, oppidană, împre- jurare care și explică adoptarea și asimilarea la fondul propriu autohton a împru- 279 muturilor de forme și tehnică venite dinafară, din sudul sclavagist grecesc (în sec. I î.e.n.) și roman (în sec. I e.n.), ca și de la popoarele vecine. Examinînd rezultatele arheologiei din punct de vedere al dezvoltării interne a societății acestei culturi materiale — adică pe plan economic, social și politic — încheierile ce se desprind din această cumpănire pot fi formulate astfel: Fig. 65. — Capul unui fruntaș dac. Impozantele construcții din piatră, cără- midă și lemn, în număr peste așteptări de mare, cu «șanțurile lor, în care se deschide mormîntul orînduirii gentilice, și cu turnurile ce ajung cu vîrfurile pînă la civilizație » (cum atît de plastic caracterizează ajunul civilizației și al statului împilator Engels); calitatea muncii și tehnica iscusită a lucrărilor, pe de o parte, iar coordonata lor executare după o necesitate cumpănită, pe de altă parte, ne prezintă reali- tatea unei puternice organizații politico-militare, ce întrece cu mult nevoile și posibilitățile unei grupări sociale cum ar fi tribul sau uniunea tribală. Efortul necesar ridicării unor asemenea fortificații și castele întărite depășește putințele muncii solidarității tribale. Ele nu puteau fi executate în condițiile de atunci nici în timp, nici în spațiu, fără munca forțată a mii de oameni cu animale și scule, fără munca unei clase de supuși aserviți stăpînilor. Apariția sporadică a robilor (sclavilor) e un fenomen social ce numără îndărătul său mai multe sute de ani. înmulțirea lor și, mai ales, o relativă importanță econo^ mică a lor îndeosebi în slujba fruntașilor societății, trebuie admisă pentru perioada cetăților dacice. Știri literare (Pliniu cel Tînăr, Dio Cassius și alții) confirmă existența lor în societatea dacă a acestor timpuri. La construirea vastului sistem de fortificații, cisterne, sanctuare etc. din Munții Orăștiei au participat, desigur, alături de populația liberă și de prizo- nierii de război, și numeroși sclavi. Fără îndoială că forța care a conceput, condus și coordonat aceste lucrări n-a putut fi o căpetenie de trib sau a unei uniuni tribale, ci conducătorul unei organizări politice-sociale mai dezvoltate, al unui stat care va fi păstrat încă multe din trăsăturile orînduirii gentilice, dar întrunea condițiile esențiale ale unei orînduiri de stat specifice lumii « barbare » ne-clasice. Această forță conducătoare dispunea de numeroase cetăți, de armată perma- nentă așezată în cetăți peste care se aflau — după mărturia lui Criton — coman- danți (praefecti) aleși din rîndurile nobilimii cointeresate și devotate regelui. 280 Că însăși societatea dacică a oamenilor liberi nu mai era unitară pe vremea lui Burebista (dar desigur nici în secolele anterioare lui), o știm. Un Herodot cunoaște încă de pe vremea lui «fruntași» — Ttp&Toi— la geți1. De familii cu mare vază vorbește, la geți, pentru o epocă mai tîrzie un citat din Suidas (IV, 617, 53). Autori ca Dio Crisostomul, Dio Cassius și lordanes vorbesc despre existența diviziunii societății dacice în nobili (tarabostes, pileați) și oameni de rînd (comati, capillati), știri confirmate și de reprezentările de pe columna traiană. Sub aceștia din urmă (comati, capillati, pletoșii,. cei ce nu au voie să poarte cușma care era semnul distinctiv rezervat exclusiv celor « de neam »), trebuie să înțelegem, nu pe țăranii total liberi și înstăriți (aceștia fac mai curînd parte din pileați), ci acea numeroasă clasă de țărani lipsiți de pămînt, lucrători agricoli și în mine, păstori, meșteșugari, ce se afla într-o situație de dependență, de aservire față de nobilimea militară, muncind, alături de sclavi, pe pămînturile și la curțile fruntașilor. Situația nu e fără precedente și analogii în lumea antică. O analogie ne oferă în lumea tracică, dardanii, după mărturia lui Athenaios 2. La boiii din nord-vestul Pannoniei superioare a existat, încă înainte de cucerirea romană, o relativ dezvoltată agricultură bazată pe munca sclavilor și o acumu- lare de moșii 3. Ca formă de tranziție de la comuna gentilică la orînduirea scla- vagistă trecerea țăranilor liberi din obștiile gentilico-tribale în situația de țărani juridicește liberi, dar de fapt dependenți (ca dijmași, dijmași pe jumătate robi) pe moșiile nobililor e un fenomen binecunoscut 4. Comati (capillati) au con- stituit, după toate aparențele, aceeași clasă la daci, pe care au constituit-o, în cele mai vechi timpuri, plebeii la Roma. Munca nu scutește însă pe aceștia de a suporta și sarcinile războiului, alături de pileați și sub comanda fruntașilor războinici. Nu numai hambarele de bucate — mari și numeroase — descoperite în așezări, dar și o știre fragmentară păstrată din Qetica medicului Criton 5 atestă deslușit existența în Dacia secolului I e.n. a unor dregători peste moșiile regelui și, desigur, și ale fruntașilor. Despre ivirea unor negustori în sînul societății dace în ultimele două- trei secole ale Daciei libere nu avem nici o informație scrisă. Ei trebuie să se fi ivit, totuși, izolat. Operațiile de schimb bazate pe monedă, și, îndeosebi, pe moneda proprie (sec. III—II î.e.n.), ne indică un comerț dezvoltat, care, la rîndul său, cere și existența negustorilor. De nașterea unei pături sociale de negustori, care să nu se mai îndeletni- cească cu producția, ci numai cu schimbul produselor, se poate vorbi însă sigur în sec. I î.e.n. Desele descoperiri de comori de bani, îngropate în special 1 IV, 95 ; cf. și Strabo, VII, 3, 5 ; pentru plebes la gali, v. Caesar, De bello Qallico, VI, 13, 1. 2 Deipnosophistae, VI, p. 272, cf. și Tacitus, Qermania, passim, pentru lumea germană. 3 A. Mocsy, în ActaAnt., Budapest, IV, 1956, 1—4, p. 226 și 244. 4 Cf. VDI, 4, 1953, p. 145 și urm.; cf. și Gummerus, în Klio, Beiheft, 5, p. 62 — 63, 6 FHQ, IV, 374, 3. 281 pe la mijlocul și către sfîrșitul acestui secol, ne silesc să admitem constituirea unei asemenea pături încă în acest secol. Vorbind de apariția relațiilor sclavagiste și a germenilor statului dac, trebuie precizat din capul locului că această apariție a constituit un proces de lungă și frămîntată durată. Constituirea statului dac cu centrul în sud-vestul Transilvaniei a fost precedată de multe alte încercări asemănătoare nu numai în exteriorul arcului carpatic, dar și în interiorul acestui arc, în Transilvania: acei Rubobostes și Oroles, de pe la începutul sec. II și, mai ales, anonimul tată al lui Burebista, de la începutul sec. I î.e.n., sînt precursori ai șefilor de stat incipient care încep cu Burebista. Pentru justa sesizare a acestei noi forme de organizare politică a socie- tății bazate pe clase antagoniste, care e statul, trebuie să ținem seama de tota- litatea fenomenelor sociale, economice, politice și religioase, judecind lucrurile în dezvoltarea lor istorică și neuitînd particularitățile locale ale acestei dezvoltări. Deși condițiile economico-sociale erau coapte pentru ca procesul de trecere la forma de stat să poată fi. realizat, interese și tendințe contrarii de ordin social și politic au putut frîna acest proces, dar nu l-au putut împiedica. La cristalizarea și consolidarea statului au contribuit în schimb, și unele împrejurări externe favorabile. Orașele grecești de la Marea Neagră (care jucaseră un rol și mai înainte în dezvoltarea societății geto-dace) supuse de Burebista, contribuie efectiv la acest proces. De un impuls spre constituirea unei puteri de stat nu au fost străine, însă, nici cuceririle de către Burebista a triburilor vecine dintre Dunărea de mijloc și Carpații apuseni, a boiilor și tauriscilor, ca și cele de la răsărit de Carpați și de la sud de Dunărea de jos. « Domnia peste subjugați nu se poate împăca cu orînduirea gentilică » — spune cu dreptate Engels. Către organizarea de stat a împins, pe de altă parte, și pericolul expan- siunii romane la sud de Dunăre, în Balcani, primejdie iminentă acum, pe care Burebista o sesizează just căutînd cu toate mijloacele să zădărnicească consoli- darea stăpînirii acestui stat sclavagist în apropierea Dunării. Dar nu putem neglija nici forța ideologică internă care a contribuit și ea în bună măsură la consolidarea tendințelor centraliste de stat: e vorba de factorul religios, reprezentat prin ierarhia preoțească în frunte cu marele preot Deceneu, personaj cu autoritate și putere reală în societatea geto-dacică x, care, după cum se știe, cunoștea, uneori și îmbinarea puterii politice cu cea preo- țească. «Rex et pontifex» fusese, de pildă, Comosicus2. Religia geto-dacilor, devenită o religie comună a numeroaselor triburi ce se aflau în procesul de unificare, prin organizarea ei ierarhică a constituit 1 Strabo, VII, 3, 5. 2 lordanes, Qetica, 73 ; pentru Cosingas, rege și preot la traci, v. Polyaenus, VII, 22. 282 un puternic instrument în mîna unificatorilor de triburi. Ea s-a transformat, din ce în ce mai mult, într-o forță de coeziune în societatea dacă și într-o armă puternică în slujba clasei dominante și a statului ce se înfiripează. Strabon menționează în chip deosebit măsurile de organizare și consolidare a puterii centrale aplicate de Burebista cu ajutorul marelui preot Deceneu. Rolul lui Deceneu în reglementarea vieții morale și religioase a poporului dac e relatat și de cunoscutul pasaj din lordanes \ Astfel, procesul o dată în curs, cu toate piedicile ce mai întîmpina, n-a mai putut fi oprit. Pornind de la teza marxistă că « statul apare acolo și atunci cînd apare împărțirea societății în clase, cînd apar exploatatori și exploatați » 2, aceasta trebuia să apară în societatea dacică din această vreme, căci de la măre- țele cetăți ale puterii centrale regești, pînă la împărțirea societății în, acum bine conturate, clase antagoniste; de la sclavi pînă la negustori; de la bogății exploa- tatori pînă la săracii exploatați; de la rege și aristocrația proprietară de moșii, pășuni și mine, pînă la masele sărace ale celor ce roboteau, cei mai mulți, în folosul unor puțini, pe ogoare, în ateliere, în ocne; de la comandanții de oști (pileati-tarabostes), pînă la oștenii pletoși puși și în interesul apărării împotriva atacurilor dinafară, dar și în slujba opresiunii și a reprimării mișcă- rilor dinăuntru — toate contrazicerile și interesele de clasă erau prezente în suficientă măsură pentru a nu mai putea fi obiectiv împăcate. Acum apare deci acea organizație politică care este statul, produs — după cum spune V. I. Lenin — și manifestare a caracterului de neîmpăcat al antagonismelor de clasă 3. E statul dac în germene pe care nu-1 putem numi altfel decît stat sclava- gist începător (și precizăm: de tip militar), începător, pentru că nu poate fi vorba încă în acest stat de o generalizare a relațiilor de producție sclavagiste sau de transformarea muncii sclavilor în bază a producției sociale. II numim așa, deoarece, chiar dacă relațiile sclavagiste erau încă puțin dezvoltate pe vremea lui Burebista și a urmașilor săi imediați, ele reprezentau elementul nou, capabil de dezvoltare și aflat, de fapt, într-o continuă dezvoltare, acel element care-și croia încet dar sigur drum, înlăturînd treptat rămășițele orînduirii comunei primitive, elementul care trebuia să învingă în virtutea implacabilei legități a dezvoltării istorice. Acest element nou devine într-adevăr tot mai puternic în a doua jumătate a secolului I e.n., în statul ce se consolidează sub un Duras- Diurpaneus și Decebal. Centrul acestui stat sclavagist începător era, după cum s-a spus, în Munții Orăștiei, în zona întărită prin cetăți, fortificații și turnuri așezate pe culmile și terasele înălțimilor. în una din cetăți, în cea de la Costești, pare să fi fost 1 Qetica, 69; v. și Criton, Qetica la Suidas, II, 35, 368. 2 V. I. Lenin, Opere, voi. 29, p. 458. 3 V. I. Lenin, Statul și revoluția, în Opere, voi. 25, E.S.P.L.P., Buc. 1954, p. 380 — 381. 283 cetatea de scaun permanentă a regelui, cetatea de pe Dealul Grădiștei, Sarmi- zegetusa Regia, servind doar ca o cetate de refugiu în timpuri grele. Un izvor epigrafic — inscripția lui Acornion de care ne vom ocupa mai jos — pomenește — e drept —• de o reședință a lui Burebista și a tatălui său, la Argedava, nume sub care se ascundea, pe cît se pare, o așezare de pe Argeș, în Muntenia (Popești, eventual) și nu Vărădia din Banat. Dacă această loca- lizare este justă, atunci înseamnă, fie că într-o fază mai veche a domniei lui, Burebista — ca și tatăl său —• avea o cetate de scaun în sudul Carpaților, fie că în tot timpul cît a stăpînit dispunea și de o a doua reședință, pe Argeș. Nu este exclus, firește, ca regii daci, în general, să fi avut cetăți de scaun în mai multe locuri. In favoarea caracterului de stat și a germinării lui chiar înainte de Bure- bista pledează noua lectură și interpretare dată mai recent inscripției lui Acor- nion h Din această nouă lectură și interpretare reies o serie de fapte concludente: întîi, acela că Burebista se servea de cetățeanul Acornion din orașul Dionyso- polis — oraș supus protectoratului regelui — ca de un ambasador în toată legea pentru a trata cu Pompei, în jurul anului 48 î.e.n., iar în al doilea rînd că, într-o calitate sau alta, același Acornion umblase și la curtea tatălui lui Bure- bista la care fusese, de asemenea, în « cea dintîi și cea mai mare cinste ». Temeiu- rile acestei activități sînt multiple și în situația de atunci foarte firești, dar nu putem să ne oprim asupra lor. Subliniem, doar, ceea ce se desprinde limpede din această activitate și anume: politica pe plan mare ce se duce de tînărul stat dac în cadrul larg al ținutului carpato-danubian, politică pe care o bănuim inițiată încă de tatăl lui Burebista. Această intensă activitate desfășurată de statul dac, în speță de reprezen- tantul cel mai de seamă al acestuia, de Burebista, justifică, îndeajuns lectura și interpretarea inscripției lui Acornion în sensul funcționării la centrul condu- cerii de stat, la curtea regelui, a unor dregătorii, după modelul regatelor elenis- tice din epoca aceea, regate cu care Burebista și desigur și tatăl său avuse- seră atîtea legături. O confirmare a acestor stări de lucruri o avem, însă, și în cunoscutul fragment din Criton 2 care atestă niște dregători în fruntea agri- culturii, alături de comandanții puși în diferite cetăți, pe timpul lui Decebal, dar desigur nu numai sub el, ci și mai înainte. Indicații pentru o organizare mai complexă a conducerii centrale se cuprind și în cîteva pasaje din Dio Cassius 3: Vezina « care ținea al doilea loc după Decebal »; Diegis (un frate al lui Decebal, după Marțial) 4, demnitar trimis pentru a trata cu Domițian, și din lordanes 5: Deceneu, căruia Burebista îi acordase pene regiam potestatem — deci, un fel de vice-rege. 1 Syll., Lipsiae, 1917, nr. 2. 2 FHQ, IV, 374. 3 LXVII, 10, 9. 4 Epigr., V, 3, 1. 5 Qetica, 67. 284 Concluzia pe care trebuie s-o tragem în urma celor expuse mai sus nu poate fi decît următoarea: germenii statului dac, de tipul statelor ne-clasice, « barbare », dar cu toate elementele esențiale ale statului și de sclavagism înce- pător, trebuie căutate încă pe la începutul secolului I î.e.n. sub primii ani de domnie ai lui Burebista, ba poate chiar în cursul domniei tatălui acestuia. După o stagnare temporară, sub urmașii imediați ai lui Burebista, el se dezvoltă și se consolidează în ultima jumătate a sec. I e.n. înfruntînd, pînă la prăbușire, formidabilul atac al Romei. 4. ISTORIA POLITICĂ A GETO-DACILOR ÎN SEC. I î.e.n. și I e.n. Istoria politică a geto-dacilor în cele două secole ce premerg cuceririi Daciei e strîns legată de înaintarea puterii romane în Peninsula Balcanică și în Pannonia. Datorită acestui fapt, aproape toate știrile despre ei ne sînt transmise de istoricii și scriitorii Romei, fie de limbă greacă, fie de limbă latină. Prea puține informații ne vin din izvoare epigrafice, numismatice sau arheologice. Pătrunderea Romei în Peninsula Balcanică începută pe la sfîrșitul sec. III î.e.n. și cucerirea succesivă a peninsulei în cursul veacurilor II și I transformă cursul de jos al Dunării în o graniță firească între romani și daco-geți. De fapt, Dunărea de jos a și rămas totdeauna adevăratul hotar al Imperiului pînă la pră- bușirea stăpînirii romano-bizantine în jurul anului 600 din era noastră. Ea oferea un obstacol destul de serios pentru apărare împotriva năvălirilor semin- țiilor « barbare » de la nordul fluviului. Asemenea incursiuni se și produc în curînd împotriva posesiunilor romane din nordul și centrul Peninsulei Balcanice, fie de geți, singuri, fie în alianță cu alte seminții (scordisci, bastarni, sarmați). Cea mai veche de care avem cunoștință e aceea dintre anii 109—106 î.e.n. cînd daci și scordisci, năvălitori în sudul Dunării, sînt respinși de către guvernatorul Macedoniei M. Minucius Rufus \ De fapt, încă în anul 179 î.e.n. se produce o invazie a bastarnilor, împreună cu «traci » și scordisci, împotriva dardanilor iliri care cer ajutor senatului roman 2. Nu e exclus ca prin «traci », Titu Liviu de la care deținem informația, să designeze, pentru vremea aceea, niște geto- daci așa cum va fi cazul în 29—28 î.e.n. (v. mai jos, p. 289). De o pătrundere pînă la sarmații (iazigi) care se apropiaseră de Delta Dunării, prin anii 78—76 î.e.n., a guvernatorului Macedoniei Appius Claudius Pulcher ne informează laconic Florus 3; cauza va fi fost tot o invazie a iazigilor, foarte probabil în tovărășia geto-dacilor, în sudul Dunării. Prin anul 74 î.e.n. generalul C. Scribonius Curio, urmărind iarăși pe dacii și scordiscii ce năvă- liseră în sudul Dunării, se oprește pe țărmul drept al fluviului neîndrăznind 1 Frontinus, Strategemata, II, 4, 3. 2 Titus Livius, XLI, 19, 7-8. 3 I, 39, 6; cf. A. Alfoldi, Budapest tortenete, I, p. 180. 285 încă să-1 treacă de frica codrilor întunecoși (tenebras saltuum expavit — spune Florus x) de pe malul stîng, probabil bănățean, al Dunării» Tot în acest timp — cu trei ani mai tîrziu — a avut loc și demonstrația armată a proconsulului Mace- doniei (72—71) Terentius Varro Lucullus, în Dobrogea și apoi încercarea sfîrșită rușinos a lui C» Antonius Hybrida (61 î»e»n.) de a supune teritoriul dobrogean» E vremea lui Burebista și a tatălui său, puternicii dinaști ai dacilor din Ardeal și Muntenia, Dacă despre tatăl lui Burebista și de stăpînirea lui nu știm nimic mai mult decît ne dezvăluie inscripția lacunară de la Dionysopolis (Balcic), adică atît că își avea cetatea de scaun la Argedava (pe Argeș) și că avea în slujba sa pe același Acornion, întreținînd deci legături cu orașele grecești de pe țărmul Mării Negre, despre Burebista izvoarele istorice sînt ceva mai numeroase» Strabon 2 ni-1 prezintă ca pe un puternic dinast, cuceritor al unor regiuni întinse la nord- vest, zdrobind în jurul anului 60 î.e.n», pe celții boii care pătrunseseră nu demult în sudul Slovaciei de azi, cotropind teritorii dacice, apoi pe anarții și tauriscii din nord-vestul Daciei și din munții Slovaciei» Burebista fixează hotarul de vest al stăpînirii sale pe Dunărea de mijloc, iar pe cel de nord-vest pe rîul Marus. din Munții Slovaciei» Probabil încă înainte de aceste cuceriri, Burebista supusese stăpînirii lui întreg ținutul Daciei propriu-zise consolidîndu-și situația. Zicem probabil deoarece data venirii la tron a lui Burebista nu o cunoaștem. lordanes îl face contemporan cu Sulla (pe la 82 î.e.n,), ceea ce poate că e o greșeală a izvorului de care se folosește lordanes, a lui Cassiodorus, datorită confuziei făcute de acesta între neamul lui Burebista (Burebista-tatăl) și Burebista însuși. In orice caz, după războaiele cu celții, Burebista cucerește, supune și în parte distruge orașele grecești de pe coasta nordică și apuseană a Mării Negre. Cu ocazia aceasta el pune capăt și presiunii bastarnilor asupra acestor ținuturi pontice. Nici data acestor cuceriri nu e bine precizată. Distrugerea orașelor Olbia și Tyras e pusă de unii pe la 50, iar de alții exact în anul 48 î.e.n. 3. Se crede că tot pe timpul lui Burebista s-a întîmplat și atacul « barbarilor » (geții lui Burebista?) de care se vorbește în decretul lui Aristagoras, fiul lui Apaturios din Histria (v. mai sus, p. 211). Nu este exclus ca orașele grecești de pe malul dobrogean al Mării Negre să fi fost cucerite, o dată cu întreaga Dobroge, înainte de distrugerea orașului Olbia. Aceasta depinde de data începutului domniei, dacă e încă de pe la 82 sau numai de pe la 70—65 î.e.n. Cert ni se pare că atît intervenția lui Lucullus din 72—71, cît și aceea a lui Hybrida din 61, nu sînt decît contraacțiuni ale romanilor împotriva presiunii dacice, fie că aceasta vine de la tatăl lui Burebista. sau de la Burebista însuși. Orașele grecești în orice caz se găseau la grea strîm- 1 I, 4, 6. 2 VII, 3, 11. 3 E. Diehl, în RE, VII, A.», 1861. 286 toare între cei trei pretendenți la stăpînirea lor, Burebista, romanii și regatul Pontului. O dată cu cucerirea Dobrogei se va fi înstăpînit Burebista și asupra teri- toriului dintre Dunăre și Haemus, devenind între anii 50 și 44 î.e.n. — după cum glăsuiește inscripția lui Acornion — « cel dintîi și cel mai puternic dintre toți regii care au domnit vreodată peste Tracia », înțelegîndu-se sub Tracia totalitatea ținuturilor sud-est europene locuite de neamul tracic, inclusiv geto-dacii. Strabon vorbește de stăpînirea lui Burebista ca de un «imperiu » dispunînd de o forță economică și militară impresionantă. Strabon evaluează potențialul armat al dacilor de pe timpul lui Burebista la 200 000 de oameni (pedestrime, arcași și călăreți, cifra fiind, desigur exagerată). E neîndoios că statul dacic și Burebista reprezintă un grav pericol pentru Roma (« spaima romanilor», îl numește Strabon). Autorii antici1 pomenesc de incursiunile făcute de dacii lui Burebista în Tracia, amenințînd serios însăși provincia Mace- donia. Mai mult: folosindu-se de învrăjbirea dintre Cezar și Pompei pentru puterea în stat, regele dac, după mărturia aceleiași inscripții a lui Acornion din Dionysopolis, se amestecă între anii 50—48 în această ceartă susținînd, firește, partida mai slabă, aceea a senatului roman, reprezentată prin Pompei. Burebista pare să nu fie străin nici de revolta dalmaților din 50—48 î.e.n. împo- triva Romei. în vederea luptei comune contra cotropitorului roman, Burebista caută să strîngă legături cu Mitridate al Vl-lea Eupator, regele Pontului; la fel dorește și o alianță cu Ariovist, conducătorul marii uniuni de triburi germane, tot împotriva Romei (și a celților). Aceste acțiuni, dar chiar și numai închegarea unui stat puternic geto-dac la nordul și sudul Dunării, primejdios pentru stăpî- nirea romană din Balcani și piedică serioasă în fața expansiunii mai departe, a putut îndemna pe Cezar să se pregătească din răsputeri pentru un război împo- triva statului dac. Războiul contra geto-dacilor urma să fie anterior celui împo- triva părților. Planul acestuia din urmă fusese — după Plutarch 2 — grandios : după doborîrea Parthiei, să treacă peste Caucaz, în Sciția, apoi prin Germania și Galia să se întoarcă în Italia, închizînd cercul stăpînirii « mărginite pretu- tindeni de Ocean ». Asasinarea lui Cezar la Idele lui Marte în 44 î.e.n., amînă pe mai multă vreme această răfuială între Roma și daci. Tot în jurul acestei date dispare de pe scena istoriei și Burebista în urma unei revolte urzite, foarte probabil, de cercurile interesate romane. Pe plan intern, lunga domnie a lui Burebista e caracterizată de autorii antici (Strabon și lordanes), ca una ce a realizat unificarea triburilor daco-gete învrăjmășite și a desfășurat o vie activitate pentru supunerea maselor unor legi 1 Suetonius, Caesar, 44; Strabo, VII, 3, 11 2 Caesar, 58; vezi și Suetonius, Caesar, 44, 6; Aug. 8, 4; Appianus, Bell. Civ., II, 110; 111, 25; Velleius Paterculus, II, 59, 4. 287 și norme — uneori cu caracter religios 1 — servind toate, de fapt, în ultima instanță, consolidarea dominației de clasă a stăpînilor de sclavi căci nu încape nici o îndoială că în aceste măsuri « educative » se ascunde opresiunea de clasă. Cu tot caracterul progresist al organizării statului sclavagist, acest stat este și devine tot mai mult instrumentul de dominație al unei minorități exploatatoare. In toate aceste acțiuni Burebista fusese sfătuit și ajutat de marele preot Deceneu, căruia Burebista îi acordase, după spusa lui lordanes, pene regiam potestatein deci calitatea de vice-rege. Din aceste măsuri de aducere la cumpătare făcuse parte și oarecum neverosimila știre din Strabon despre extirparea viței de vie. înlăturarea de la tron, prin violență, a lui Burebista, a avut, desigur, drept consecință destrămarea marii stăpîniri înjghebate cu atîtea lupte. Se desfac din ea părți însemnate de teritorii locuite de daci, iar cuceririle externe se pierd. De fapt, izvorul nostru principal, adică Strabon, nu spune decît că după înlăturarea prin violență a regelui « cei ce au luat în mîini stăpînirea s-au despărțit în mai multe părți» precizînd, mai departe, că pe vremea cînd Augustus trimitea o armată împotriva dacilor, numărul acelor părți era de cinci, dar că « atunci », adică după moartea lui Burebista, era de patru. După toate probabilitățile, Burebista a căzut victimă unor căpetenii nemulțumite și nu unei revolte de palat cum s-ar crede eventual. Sigur nu Deceneu a fost «instigatorul », ca unul care repre- zenta tocmai tendința centralismului alături de Burebista. Așa se explică și dezmembrarea stăpînirii în mai multe părți mari. Dezmembrarea marii stăpîniri din timpul lui Burebista nu înseamnă însă și dispariția statului-nucleu din sud- vestul Transilvaniei. E drept că izvoarele literare amintesc pentru epoca de la moartea lui Burebista pînă la Duras-Diurpaneus și Decebal o mulțime de seminții de «populi», de «reges», duci și căpetenii dacice, care se bat între ei sau cu romanii la Dunăre și în sudul ei. De cele mai multe ori, căpeteniile dacilor rămîn anonime (așa Suetoniu, 21,2 pomenește de trei căpetenii ucise și o mulțime de oameni). E vorba de triburile dacice din teritoriile de la sud de Carpați și din Dobrogea. Dintre toate căpeteniile pomenite în izvoarele vremii, unul singur, Scorilo, poate fi socotit ca stăpînind în Ardeal, dar el nu e din epoca lui Augustus. Multe din triburile și căpeteniile dacilor de lîngă Dunăre cad jertfă poli- ticii de dezbinare a romanilor încheind cu aceștia pacte de « prietenie » în dauna intereselor generale. Pe această cale, Roma reușește să-și consolideze sfera de influență la nordul Dunării, pregătind terenul pentru viitoarele sale cuceriri. In ce privește Dobrogea, evenimentele întîmplate pînă la cucerirea ei de către Roma au fost expuse în capitolul respectiv și nu mai e nevoie să le repetăm aici. 1 lordanes, Qetica, 39 — 41; 69 — 72; Dio Chrysostomus, Orationes, XII, 21. 288 Teritoriul din stînga Dunării: Muntenia, Oltenia, Transilvania și Banatul, se vor mai bucura după cucerirea Dobrogei de un răgaz de aproape 100 de ani pînă cînd o parte din el (Oltenia, Transilvania și Banatul cu o fîșie din vestul Munteniei) va deveni provincie romană (Dacia, 106 e.n.). Dar și pînă atunci, amestecul Romei în aceste teritorii se simte permanent și tot mai apăsător. într-adevăr, moartea dictatorului Cezar și destrămarea puterii lui Burebista au amînat doar provizoriu marea răfuială. Nu trece nici un deceniu și tînărul Octavian nutrește gîndul unui război preventiv împotriva dinaștilor mărunți ce se ivesc după prăbușirea lui Burebista, război ce trebuia să fi. pornit prin 34 î.e.n., dinspre vest. In cele din urmă, totul se reduce la cîteva campanii de pedepsire pomenite în mai multe izvoare literare și epigrafice între care și testa- mentul cezarului, Res gestae x. Aceste campanii, cel puțin vremelnic, își făcuseră efectul atît pe vremea lui Augustus, cît și sub împărații următori 2. Multe din amănuntele expedițiilor făcute de generalii A. Caecina Severus, M. Licinius Crassus, M. Vinicius sau de Cornelius Lentulus sub auspiciile lui Augustus nu sînt încă bine lămurite. în 29—28 î.e.n. a avut loc, după cum am văzut, o năvă- lire dacă și bastarnă în sudul Dunării, respinsă de Licinius Crassus. în fruntea dacilor se afla regele Cotiso 3. O invazie în Moesia se întîmplă în anul 6 î.e.n., respinsă de A. Caecina Severus 4. Acțiunea comună a lui Cn. Cornelius Cn.filius Lentulus, guvernator al Pannoniei, și a lui Sextus Aelius Catus, general coman- dant al districtului militar din Moesia (Ripa Thraciae) împotriva dacilor năvă- litori e datată după cele mai noi cercetări în anii 11 și 12 din era noastră. Tocmai ea își găsește răsunet în însăși darea de seamă a împăratului 5. Oștile dacilor trebuie să fi fost destul de mari, căci Augustus le numește exercitus (armată). în această epocă a lui Augustus ne apar cu numele și niște căpetenii (regi) ai dacilor dunăreni: un Dicomes, în cîmpia munteană, Cotiso (cel bătut de Crassus), rege în Oltenia și Banat, sigur și în munți, după mărturia lui Florus 6: Daci montibus inhaerent, inde Cotisonis regis imperio, quotiens concretus gelu Danuvius iunxerat ripas, decwrrere solebant et vicina populari (Dacii stau aninați în munți de unde, sub comanda regelui Cotiso, de cîte ori Dunărea înghețată lega cele două maluri, obișnuiau să năvălească și să devasteze ținuturile vecine cu Dunărea). Acești doi șefi daci se întrec în a-și oferi serviciile lor în timpul războiului civil dintre Antoniu și Octavian fie unuia, fie celuilalt, ceea ce nu- împiedică totuși ca să atace posesiunile romane din Balcani ori din Pannonia 7. 1 Cap. 30. 2 O listă a izvoarelor pentru aceste evenimente și bibliografia completă se află la W. Reidinger, Die Statthalter des ungeteilten Pannoniens und Oberpannoniens von Augustus bis Diokletian, Bonn, 1956; cf. și A^, 85, 1958, p. 108 — 110. 3 Horatius, Carmina, III, 8, v. 18; cf. PIR2, II, nr. 1554; Dio Cassius, LI, 23, 2. 4 Dio Cassius, LV, 30. 5 Res Qestae, cap. 30; cf. și lordanes, Romana, 247. Vezi însă și îndoielile lui R. Syme (Qnomon, 29, 1957, p. 519^. 6 XXVIII, 18-19. 7 Ibidem., XXVIII, 18—19; Appianus, Bell. Civ., III, 25. 19 — c. 1001 289 Cotiso e bănuit că fusese unul din capii revoltei împotriva lui Burebista și a ajuns beneficiar — ca rege — al unei părți smulse din « imperiul » destrămat al acestuia. El, moare probabil, curînd, după 28 î.e.n. căci nu se mai vorbește de el. Pe Coson, atestat prin monedele de aur și de Suetoniu 1 și pe care trebuie să-l considerăm ca o persoană distinctă de Cotiso, monedele găsite în Munții Orăștiei îl plasează în Ardeal, dar legăturile lui cu Brutus și mai ales calificarea lui la Suetoniu ca Qetarum rex — rege al geților — (singura dată cînd Suetoniu folosește denumirea de Getae) îl fac mai curînd un dinast din sudul Dunării sau din nordul apropiat al acestui fluviu2. Fără îndoială că aceste continue hărțuieli daco-romane de la Dunărea de jos sînt, și dintr-o parte și din cealaltă, acțiuni preventive de defensivă: pentru daci invaziile în sudul Dunării consti- tuie o firească întreprindere de înlăturare a amenințătoarei expansiuni romane, iar pentru romani o conștientă acțiune de a scăpa definitiv de realul pericol dac. Starea de tulburare și de război continuu se reflectă și în îngroparea de tezaure monetare și în faptul că circulația monetară de după Burebista scade timp de mai multe decenii. Cauza scăderii circulației monetare poate fi însă și închiderea căii de pătrundere de-a lungul rîului Sava a comerțului italic, din pricina războaielor romanilor cu ilirii. în ce privește pe romani, putem preciza acum că în opoziție cu metodele din trecut — simple expediții de pedepsire — Augustus inaugurează și un alt sistem de securitate — respectat, apoi, și de urmași — constînd în crearea de zone goale de apărare pe malul stîng al Dunării de jos — puse sub directa supraveghere a comandanților sau guvernatorilor din Moesia — și în deportarea populației primejdioase în sudul fluviului. Despre o asemenea acțiune de strămutare a 50 de mii de geți în sudul Dunării ne informează Strabon3. Acțiunea e îndeplinită tocmai de generalul Aelius Catus la data arătată mai sus. Cifra poate fi exagerată, faptul însă e pe deplin dovedit și arheologic. într-adevăr, săpăturile arheologice executate în ultimii ani la cîteva așezări geto-dacice din cîmpia munteană, în apropierea Dunării (la Popești, pe cursul inferior al Argeșului, la Zimnicea, lîngă Dunăre, la Piscul Crăsani, pe cursul inferior al lalomiței), demonstrează hotărît între- ruperea bruscă a acestor înfloritoare așezări pe la începutul sec. I e.n., cîtă vreme în teritorii mai nordice (ca de pildă la Tinosul și Poiana) așezările geto-dacilor continuă pînă către sfîrșitul sec. I din e.n. Acțiunea de mutare de populații se repetă apoi în timpul lui Nero (între 62—66 e.n.) prin transplantarea a 100 000 de transdanubieni, în sudul Dunării, de către guvernatorul Moesiei Tib. Plautius Silvanus Aelianus 4. în acest din urmă caz, se precizează că populațiile trans- danubiene au fost mutate în Moesia ad praestanda tributa (pentru munci productive) cu soțiile, copiii, principii și regii lor. Inscripția a dat prilej la multe 1 Aug., 63, 2. 2 PIR2 II, nr. 1536; cf. și ce spune Pârvan, Qetica, p. 84. 3 VII, 3, 10 (în « Thracia » — spune Strabo — și că se numesc Moesi), 4 CIL, XIV, 3608 - ILS, 986. 290 controverse și ipoteze. Neîndoios pare că sub transdanubieni nu trebuie înțeleși numai geți, ci și bastarno-sarmați. De asemenea nu trebuie să presupunem că aceste mutări, de a căror cifră nu putem fi siguri, au fost făcute într-o singură etapă, ci probabil în mai multe rînduri, sumele reprezentînd totalul mutărilor succesive. Nici nu este de crezut că cei mutați au fost așezați într-un singur loc, ci au fost repartizați pe tot întinsul provinciei. Crearea unor asemenea zone de siguranță nu este un lucru neobișnuit. Sistemul îl vom vedea repetîndu-se și față de alte populații în același timp aproape (40 000 de germani, dediticii, adică de cei care s-au supus și care sînt așezați în Galia dîndu-li-se loc pe malul stîng. al Rinului, de către Tiberiu) x, și, mai tîrziu, în sec. II (față de cvazi, marcomani, buri și iazigi) 2. Măsura a avut desigur și rosturi economice (ad praestanda tributa, spune inscripția lui Plautius Silvanus și anume acela de a cîștiga noi brațe de muncă prin sistemul cultivării pămîntului cu țărani aserviți), fapt semni- ficativ pentru relațiile de producție noi ce se ivesc în sînul orînduirii sclavagiste romane. Ceea ce s-a urmărit, însă, în primul rînd, era slăbirea presiunii dacilor și a semințiilor bastarno-sarmatice. E puțin probabil ca mutarea să fi atins numai triburile filoromane, cum cred unii istorici. înclinăm să considerăm mai nece- sară lăsarea în nordul Dunării a unor triburi getice prietene, ca acoperire a frontierelor, cu toată valoarea dubioasă a acestor legături de prietenie cu diferitele triburi getice. Că și acest sistem politic de divide et impera a fost aplicat în nordul Dunării ne-o arată informațiile de la Tacit, lordanes 3 și reiese clar din inscripția lui Tib. Plautius Silvanus. Roma apare în inscripție chiar ca o protectoare a geților, roxolanilor și bastarnilor (adică a unor seminții din acestea), față de atacurile sarmaților din răsărit. Roma, le cere, însă, și ostateci « priete- nilor ». Amestecul imperiului roman în viața poporului dac a avut totuși un rezultat: pătrunderea puternică a influenței culturale romane în sînul acestei populații (moneda romană, alfabetul latin, tehnica, instrumente etc.). Prin această influență directă cu lumea romană se deosebește sec. I e.n. de veacul precedent, supus îndeosebi curentului elenistic. Dar și în Roma (și Italia) dacii devin cunoscuți. Fără a pomeni de insi- nuările opoziției antoniene despre pretinsele planuri de încuscrire ale lui Augustus cu Cotiso 4, în Roma știrile despre luptele cu dacii erau la ordinea zilei (« numquid de Dacis audisti ? » — « ce se mai aude despre daci ? ») 5. Dacii captivi sînt puși să lupte contra suebilor de asemenea robiți, la jocurile organizate de Augustus 6; un vas din flota comercială a orașului Pompei poartă numele de Dacicus 7. Nu 1 Suetonius, Tib,, 9. 2 Dio Cassius, LXXI, 15, 16; LXXII, 3. 3 Tacitus, Historiae, 3, 46; lordanes, Qetica, 76, 4 Suetonius, Aug., 68, 4. 6 Horatius, Sat,, II, 6, 53. 6 Dio Cassius, LI, 22, 6 — 8. 7 A. Maiuri, în Rendic. Accad, di Arch,, Lettere e Belle Arti, N. S., 33, Napoli, 1955, 1959, p. 22. 19* 291 e de mirare, deci, că pe statuia lui Augustus «della Prima Porta », datînd probabil după anul 4 e.n., e reprezentată Dacia1. In acest sens, confirmat de săpăturile arheologice, trebuie înțelese deci expresiile din textele literare și epigrafice ca: «trans Danuvium ductus exercitus meus Dacorum gentes imperia populi Romani perferre coegit» 2 (« armata mea, trecînd dincolo de Dunăre, a silit neamurile dacilor să suporte domnia poporului roman »); « sic tum Dacia non victa, sed summota atque dilata est» (Dacia nu fu atunci învinsă, ci numai îndepărtată și amînată primejdia) 3 și «pacem pro- vinciae et confirmavit et protulit» (a consolidat pacea și a lărgit zona pacificată) din inscripția lui Plautius Silvanus, indicînd, adică, o lărgire a zonei de influență și a zonei de apărare a imperiului și nu neapărat o lărgire a hotarelor provinciei Moesia la nordul Dunării, cum au crezut unii cercetători. Nu e însă de exclus așezarea unor puncte de pază, menite să controleze respectarea măsurilor, pe malul stîng al Dunării. Tot la aceste evenimente se referă și știrea din Suidas4 despre cei 3 000 de geți care se supun ordinelor generalilor romani. Tot în vederea asigurării hotarelor imperiului împotriva dacilor a fost și permiterea, dacă nu chiar chemarea, iazigilor-sarmați de a se așeza între Dunăre și Tisa, curmînd astfel năvălirile dacilor din Transilvania și din cîmpia Tisei în Pannonia. In treacăt trebuie să observăm că mutarea iazigilor între Dunăre și Tisa se face pe la nord, peste Carpații nord-estici și nu prin sud, de-a lungul Munteniei, Olteniei și Banatului. Primele așezări iazige (din perioada I: 20—180 e.n.) se cunosc numai în nordul și în nord~vestul Șesului Ungar. Se afirmă, apoi, că o dată cu instalarea iazigilor în cîmpia dintre Dunăre și Tisa, și roxclanii s-au instalat în Cîmpia Romînă, pînă la Olt. Faptul nu e dovedit cu nimic și nici nu este posibil: Muntenia rămîne și pe mai departe locuită de geto-daci. Nici o descoperire sarmată din cele făcute pînă acum în zona răsăriteană a Munteniei, aproape de Dunăre, și în estul Moldovei nu este mai veche de sec. III—IV e.n. Știrile literare 5 pledează de asemenea pentru sălășluirile estice ale roxolanilor (v. mai sus, p. 265). Pătrunderea sarmaților alano-roxolani în Muntenia (pînă la Olt) se întîmplă numai după abandonarea Daciei de către romani. Se vorbește, într-adevăr, de mai multe năvăliri ale dacilor în Pannonia, dar care nu pot fi. întotdeauna localizate în timp. Ele aparțin totuși epocii lui Augustus: una e pe la 16 î.e.n. cu prilejul revoltei panonilor, cînd dacii trec pe Dunărea înghețată și sînt respinși de Tiberiu 6, alta pare a fi fost pe la 6—9 e.n. tot cu un asemenea prilej, cînd e atacată și Moesia de unde îi scoate A. Caecina 1 W. Hartke, Rom. Kinderkaiser, p. 381 și urm.; cf. Alfoldi, op. cit., p. 145 — 146. 2 Res gestae, cap. 30. 3 Florus, II, 28, 19. 4 Lexiconul Suidas s. v. Hypedexanto. 5 De ex. Arrianus, Anabasis, I, 3, 2; vezi și Harta Peutingeriană care nu cunoaște roxolani decît la est de Prut. 6 Dio Cassius, LIV, 36. 292 Severus L La una din invazii în Pannonia (cînd anume, nu se poate preciza, dar probabil în 10—9 î.e.n,), au luat parte tauriscii și anarții din nord-vestul Daciei, alături de alte seminții (cotini, osi). Cel care îi respinge și urmărește — pe Mureș — pînă în inima Daciei e generalul M. Vinicius. Despre Vinicius, într-o inscripție de la Tusculum, se spune, că a mai bătut și pe daci și bastarni, dar în o altă campanie — și pe alt front 2. Așezarea iazigilor între Dunăre și Tisa a avut loc încă sub Tiberiu (pe la 20; v. mai sus, p. 292), ajungînd pînă la Carnuntum. Energicele măsuri luate de Augustus și așezarea în coasta lor a iazigilor va fi dus la o oarecare scădere — de scurtă durată — a acțiunilor militare din partea geto-dacilor. Strabon își exprimă chiar părerea că dacii sînt pe cale de a se supune romanilor 3. Pentru vremea lui Tiberiu, lordanes 4 îi pomenește de-a dreptul ca pe unii ce trăiesc liniștiți după preceptele lui Deceneu deși de alții împăratul e acuzat că, spre sfîrșitul domniei, a neglijat apărarea Moesiei de atacurile dacilor și sarmaților 5. Dar toate aceste măsuri ale lui Augustus și Plautius Silvanus nu duc la rezultatul dorit. Alianța cu unele triburi getice se desface ușor; « moța et dacorum gens nunquam fida » (« se mișcă și neamul niciodată credincios al dacilor ») va spune istoricul Tacit 6 atunci cînd situația tulbure de după moartea lui Nero oferă din nou un prilej binevenit pentru daci de a invada Moesia, împreună cu roxolanii (și iazigii?) în primele luni ale anului 69 e.n. 7, după ce în iarna 67—68 măcelăriseră două cohorte tot printr-o invazie repentină. Dispozițiile luate de către Vespasian pentru întărirea liniei Dunării însoțite și de « pacificarea » populațiilor de pe malul stîng al fluviului aduc numai o relativă liniște. Ridicarea și consolidarea statului dac cu centrul său în sud-vestul Transilvaniei sub Duras (Diurpaneus) apoi sub Decebal, în a doua jumătate a sec. I din e.n., pune din nou în cumpănă însăși stăpînirea statului roman în Balcani 8. Dacii apar, iarăși, la ordinea zilei în Roma și se vorbește de ei ca de unii care suferă și ei, dar pricinuiesc și romanilor, înfrîngeri după cum spune tot Tacit 9, caracterizînd întreaga perioadă de tulburări interne și primejdii externe, la moartea lui Nero. Războiul decisiv între daci și romani devine inevitabil și în Roma se revine la politica cesariană a cuceririlor. Am văzut că despre dacii din interiorul arcului carpatic prea puține știri ni s-au păstrat (și acelea destul de nesigure) pentru epoca de după Burebista. 1 Dio Cassius, LV, 30. 2 Strabon, VII, 3, 13 ; v. discuția la Alfoldi, op, cit., p. 153 și urm. 3 VII, 3, 11 și 13. 4 Qetica, 69, 5 Suetonius, Tib., 41; cf. și A. Stein, Die Legaten von Moesien, p. 20. 6 Historiae, 3, 46. 7 Tacitus, Historiae, 1, 79; 3, 46; Flaviuslos., Bell. lud., VII, 4, 3; lordanes, Qetica, 76. 8 Tacitus, Agricola, 41. 9 Historiae, 1 2; cf. N. lorga, Ist. Rom., I, 2, p. 112. 293 Dispuneam, totuși, de o știre foarte prețioasă, neutilizată pînă acum în măsura cuvenită din pricina prea marii ei exactități care o făcea suspectă. O desco- perire epigrafică recentă ne pune, însă, în situația de a acorda acestei știri deplină încredere. E vorba de informația păstrată la lordanes -1, după Dio Crisostcmul, în care, spre deosebire de știrile izolate analizate pînă acum, se dă seria regilor urmași ai lui Burebista. Aceștia sînt: Deceneu (Decaeneus, Dicineus) — fostul mare preot și vice-rege de pe timpul lui Burebista, care, după moartea acestuia, ia în mîinile sale și conducerea statului redus prin dezlipirea unor părți; după Deceneu urmează Comosicus, domnind ca rege și mare sacerdot (rex et pontifex) pentru ca, după încetarea lui din viață, să vină la tron Coryllus domnind 40 de ani asupra dacilor. In paragrafele următoare, lordanes, povestește de luptele lui Dorpaneus (Diurpaneus) 2 cu Domițian. Despre ultimul rege, Decebal, lor- danes amintește în cealaltă lucrare a sa (Romana) 217) ca de regele dacilor biruiți de Traian. Avem, deci, o serie neîntreruptă de regi domnind peste moștenirea micșo- rată a lui Burebista, în Transilvania: Deceneu — Comosicus — Coryllus — Dorpaneus — Decebal, pe un răstimp de 150 de ani (de la 44 î.e.n. pînă la 106 e.n.). O oarecare încurcătură pricinuiește menționarea la Cassius Dio3, a unui alt rege dac care cedează de bună voie domnia lui Decebal în cursul primei campanii a lui Domițian (87 e.n.), cu numele de Duras, Unii îl consideră identic cu Diurpaneus, iar alții sînt de părere că Duras este regele întregii Dacii, iar Diurpaneus un rege al unei părți din Dacia, ceea ce nu este însă de loc verosimil. Mai de crezut e că Duras și Diurpaneus sînt nume care designează pe una și aceeași persoană, anume pe antecesorul lui Decebal 4. în sprijinul acestei succesiuni enunțate de lordanes (repetăm: inspirîn- du-se din lucrarea Qetica a lui Dio Crisostomul despre daci) s-a ivit de curînd o dovadă epigrafică de cea mai mare valoare pentru cultura și istoria dacilor, în una din clădirile din apropierea cetății celei mari de pe Dealul Grădiștei s-a descoperit un vas de argilă de dimensiuni mari, pe pereții căruia se găsesc imprimate în relief două sigilii juxtapuse cuprinzînd, cel dintîi, numele DECE- BALVS, iar al doilea, precizarea: PER SCORILO. Nefiind vorba de o așezare sau de un vas roman și inscripția neavînd nici un sens în limba latină, e sigur că dublul sigil conține, pe limba dacică, filiația regelui dac Decebal: DecebaluS) fiul lui Scorilo (per = fiu în limba traco-getică). în fața acestei filiațiuni, se pune întrebarea: este acest Scorilo, tatăl lui Decebal, identic cu Coryllus din lordanes pe care toată lumea e de acord să-1 1 Qetica, 73 — 74; 76 — 78. 2 La Orosius, Hist, adv. paganos, VII, 10, 4. 3 LXVII 6, (Exc.). 4 Cf. și Lexiconul Suidas, s. v. Duras și PIR2, III, p. 26 — 27. 294 identifice cu Scorylo, Dacorum dux pomenit de Frontinus ? x. Noi credem că da. Pentru Scorylo din Frontinus, istoricii moderni fixează ca epocă vremea luptelor dintre Octavian și Antoniu, din pricina expresiei arma civilia din cursul povestirii lui Frontinus. Alții și-au exprimat părerea că epoca ar putea fi și tulburările militare izbucnite în Pannonia după moartea lui Augustus. Mult mai probabil, în schimb, e că aluzia făcută de Frontinus la arma civilia prin care erau designați romanii în timpul lui Scorylo, se referă la tulburările pentru tron ivite în anii 41—42 e.n. la moartea lui Caligula sau chiar la cele izbucnite după moartea lui Nero, evenimente mai apropiate de autor 2 și corespunzînd mai bine cu activitatea antiromană a dacilor din Ardeal decît vremea conflictului dintre Antoniu și Octavian cînd, după cum am văzut mai sus, dacii din inte- riorul Ardealului nu prea participă la expedițiile din sudul Dunării. Dar, indiferent de faptul că Scorylo din Frontinus e identic cu Scorilo- Coryllus al lui lordanes, cert e că Decebal e fiul unui rege Coryllus-Scorilo al inscripției-sigil de la Grădiștea Muncelului. între Deceneu și Comosicus nu pare să fi fost o legătură de sînge și unul și celălalt au ajuns la tron ca mari preoți ce erau. Nu e exclus, în schimb, ca între Comosicus și Scorilo-Coryllus să fi existat o asemenea legătură, poate chiar de tată și fiu. Despre Duras-Diurpaneus noi presupunem că a fost și el un fiu al lui Comosicus, deci frate mai mic al lui Scorilo care, pe temeiul dreptului agna- ților la tron 3 a putut lua conducerea statului în locul lui Decebal, fiu încă nevîr- stnic al lui Scorilo. Abia prin 87, cînd soarta războiului cu Domițian ia o întor- sătură gravă pentru daci, bătrînul Duras-Diurpaneus își cedează locul lui Decebal, ajuns și acesta acum, la o vîrstă destul de înaintată 4. Ținînd seama de cei 40 de ani de domnie ai lui Coryllus-Scorilo, și de durata de timp de la 44 î.e.n. pînă la 87 e.n. (moartea lui Burebista și urcarea pe tron a lui Decebal), rămîn 130—131 de ani pentru domnia a patru regi, dintre care Scorilo-Coryllus singur deține, după mărturia lui lordanes, patru decenii. Calculul nu e de loc inadmisibil. S-ar putea, însă, ca lordanes să nu fi înregistrat unul sau doi regi mai mărunți din seria urmașilor lui Burebista. Incontestabil rămîne, oricum, faptul că din toate acele patru sau cinci părți — în care s-a dezbinat statul lui Burebista, singura parte în care constatăm o continuitate (chiar și incompletă) a domnitorilor e partea centrală a fostului stat condus de Burebista. Aici, după mărturiile produse, statul înfiripat sub Burebista a continuat să existe redus la proporții mai mici și în condiții mai modeste. El a servit însă de bază pentru renașterea statului dac de sub Duras- Diurpaneus și Decebal. Am amintit mai sus că o viață de stat au putut avea, 1 Strategemata, I, 10, 4. 2 Frontinus scrie pe vremea lui Domițian (Schanz-Hosius, Qesch. der rom. Lit.} II, p. 706). 3 Cf. și Arrianus, Anab., 4, 15, I (agnații la tron în societatea scitică). 4 Cf. Dio Cassius, LXVII, 6, 295 măcar un timp, și celelalte părți rupte din corpul statului mare al lui Burebista, acelea de sub Dicomes și Cotiso în primul rînd. In sprijinul acestei putințe e de remarcat că în Res gestae (cap. 30), Augustus vorbește de o armată (exer- citus) a dacilor, care, atacînd posesiunile romane de la sud de Dunăre, a fost zdrobită de generalii lui. Dacă nu avem de-a face și aici cu o exagerare inte- resată a împăratului, am putea să ne gîndim, totuși, la existența unei organizații mai puternice dacice în preajma Dunării. Regiunile de la periferie, cucerite de Burebista cu forța pe vremuri, păstrîndu-și încă destul de vie organizarea genti- lică și în cadrul statului burebistan au continuat, probabil, această orînduire social-politică încă multă vreme. Cît privește eventualele formații statale de sub Dicomes și Cotiso, ele n-au putut evita, desigur, soarta altor state mici din imediata apropiere a imperiului roman: fie înghițirea lor în marele imperiu, fie fărîmițarea lor în organizații mărunte tribale, ca urmare a politicii de dezbinare dusă de Roma. O incorporare a lor, împreună cu alte regiuni, în noul stat ce se ridică sub Duras și Decebal e iarăși efemeră: unele vor deveni părți ale provinciei Dacia, iar altele, rămase în afara granițelor oficiale ale imperiului roman, cu toată supra- vegherea acestuia, vor pregăti lunga serie a luptelor eliberării, împreună cu clasele oprimate dinlăuntrul provinciei înseși, a Daciei. Continuarea statului-nucleu al lui Burebista, în sud-vestul Transilvaniei e indicată și de rezultatele arheologice. Nicăieri în așezările din Munții Orăștiei nu se constată o întrerupere a vieții după marele rege. Dimpotrivă, toate desco- peririle pledează în favoarea unei supraviețuiri și dezvoltării neîntrerupte a așeză- rilor de tot felul. O reluare viguroasă a întăririi sistemului de apărare se mar- chează în a doua jumătate a sec. I e.n.: se clădesc unele cetăți noi (Blidarul: construirea cetății II), altele se consolidează prin lucrări în piatră (Costești: curtina cu cele trei turnuri de piatră pe latura răsăriteană). Tot acum se refac unele sanctuare pe Dealul Grădiștei, înlocuindu-se piatra de calcar cu piatra de andezit, lucrări care sînt întrerupte chiar de războiul izbucnit între daci și Roma sub Traian. Obiecte de import databile din sec. I î.e.n. și din sec. I e.n., se găsesc de asemenea fără întrerupere, dovedind dăinuirea vieții omenești în aceste așezări. Revenind la dispozițiile lui Vespasian în legătură cu asigurarea liniștii la Dunărea de jos, precizăm că între aceste măsuri e și crearea unei flote pe Dunăre (classis Flavia Moesica) și aducerea de noi trupe. Măsurile nu erau numai defensive, ele ascundeau și intenții vădite de ofensivă, de război. Dar nici pentru daci acest răstimp nu a însemnat o pasivitate. Dacă nu peste tot, cel puțin în Munții Transilvaniei, se desfășoară o activitate de organizare și consolidare a puterii. Aici, în regiunea sud-vestică a Ardealului, asistăm la o renaștere a statului lui Burebista. în vederea războiului care amenința din partea Romei, război ce se dovedea a fi de neînlăturat în condițiile de atunci, regii daci vor pune în stare de apărare cetățile existente în Munții Orăștiei ridicînd .296 și altele noi. Despre Decebal, un izvor autentic ne informează — după cum am mai amintit — că așezase în fruntea cetăților cîte un prefect ales din frun- tașii cei mai credincioși. N-a lipsit nici grija pentru o politică de unire a forțelor în fața primejdiei comune, insistîndu-se asupra nevoii de unire. Episodul cu cîinii ce sînt puși să se bată între ei și, la ivirea lupului, se aruncă asupra lui» povestit de Frontinus pe seama « ducelui » dac Scorilo face parte din aceste acțiuni de închegare a unității dintre triburi. După toate cîte le știm, Decebal întruchipa, în acel moment, în chipul cel mai înalt, aspirațiile dacilor, în primul rînd neclintita lor voință de a-și apăra țara și libertatea. Dușmanul însuși, prin pana istoricului roman de mai tîrziu Dio Cassius, îi face celebra caracterizare 1: «... Era (Decebal) priceput în ale războiului și iscusit la faptă; știind cînd să năvălească și cînd să se retragă la timp; meșter a întinde curse, viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrîngere ». într-adevăr dezvoltarea societății dace a ajuns, la un moment dat, la acel stadiu, cînd apariția statului a devenit o necesitate istorică de neînlăturat. Rolul însemnat al unor personalități ca Burebista și Decebal stă tocmai în aceea că acțiunile lor se încadrează în acest proces istoric cu caracter progresist. Ei nu sînt, în realitate, decît executorii acestui imperativ istoric. Teritoriul statului condus de Decebal nu se poate preciza exact. El se va fi extins, la început, asupra Transilvaniei, a Banatului și Olteniei. Sigur e însă că autoritatea lui Decebal a cuprins cu timpul, într-o coaliție măcar, și celelalte regiuni ale Daciei de atunci nu fără a întîmpina, după cît se pare, serioase dificultăți în această operă de unificare. Centrul statului a rămas, firește, tot cel vechi, în regiunea bine apărată» ca un reduit, a Munților Orăștiei. Marele război dintre daci și romani izbucnește sub Domițian, la 86 e.n. în fruntea statului dac se afla atunci Duras-Diurpaneus. Motivul războiului e dat de istoriografia romană ca fiind o năvală a dacilor (împreună cu roxolanii,. bastarnii și iazigii) în Moesia în iarna anului 85—86. Adevăratul motiv e însă acela care a dus la conflictele continue dintre imperiul roman și daci: politica de expansiune a Romei pentru a-și lărgi resursele economice și pericolul pentru ea de a avea în preajma hotarelor o forță atît de puternică cum erau dacii și statul dac. Să nu uităm că incursiunile dacilor în provinciile romane nu erau» în fond, altceva decît o formă a apărării împotriva încercuirii și a expansiunii romane, situație ce devenea tot mai insuportabilă. Invazia în Moesia trebuie să fi fost fulgerătoare și nimicitoare căci în cursul ei își pierde viața însuși guvernatorul provinciei C. Oppius Sabinus. «Erau puse în cumpănă taberele întărite ale legiunilor și însăși stăpînirea noastră » zice Tacit 2. 1 LXVII, 6. 2 Agric., 41. 297 In această situație, Domițian vine la Dunăre, în Moesia (pare-se la Naissus) în cursul anului 86 și cu acest prilej se bifurcă și provincia Moesia în două, în Moesia Inferior și Moesia Superior (granița între ele, se așază pe rîul Ciabrus, la est de Ratiaria). începe prima campanie — sub comanda generalului Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului După alungarea cu succes a dacilor din Moesia, Fuscus trece Dunărea, pe cît se pare, în fața Olteniei, poate la est de Oescus, 1 Izvorul principal narativ pentru acest război e Dio Cassius, Istoria romană, cartea 67, cap. 6—10 (cf. și Statius, Silvae, I, 1, 79 — 81, lordanes, Qetica, XIII, 76 — 77). Cu tot carac- terul de extras al textului păstrat, găsim nimerit să reproducem aici — în notă — această nara- țiune, în traducerea prof. T. A. Naum, din Cluj, căruia îi mulțumim și pe această cale. Cartea 67, cap, 6: « Dar cel mai mare război de atunci pentru romani a fost împotriva dacilor, peste care atunci domnea Decebal. Dura, care avea domnia mai înainte, o oferi de bună voie lui Decebal, regele dacilor, pentru că era priceput în ale războiului și iscusit la faptă; știind cînd să năvălească și cînd să se retragă la timp, meșter a întinde curse, viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrîngere; pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut. Eu numesc acest popor daci, așa cum se numesc și ei pe ei și cum îi numesc și romanii, deși știu bine că unii eleni le zic geți, pe drept sau pe nedrept, căci eu știu că geții sînt cei ce locuiesc dincolo de Haemus, pe lîngă Istru. Deci Domițian făcu o expediție împotriva lor, fără, totuși, a avea grijă de război: rămînînd într-un oraș din Mysia, el se dete desfrînărilor, după cum îi era obiceiul; căci nu numai că nu putea răbda ostenelile trupului și era fricos din fire, ci era încă și foarte desfrînat și destrăbălat, și cu femeile și cu băieții. Trimițînd la război alți generali, el ieși de mai multe ori rău. Cînd era bătut, dădea vina pe generali; izbînzile însă, deși nu lua parte la ele, și le punea toate pe seama lui, iar vina înfrîngerilor o arunca asupra celorlalți, chiar dacă lupta se dăduse potrivit ordinelor sale: ura pe cei ce ieșeau învingători, pe cei învinși îi mustra ». cap. 7: « Domițian voi să pedepsească pe cvazi și pe marcomani pentru că nu-i dădură ajutor împotriva dacilor; el veni în Pannonia, ca să se războiască cu dînșii, și ucise pe solii de-al doilea, pe care ei îi trimiseră, ca să ceară pace. învins de marcomani și pus pe fugă, Domi- țian trimise în grabă soli la Decebal, regele dacilor, și-l înduplecă a încheia un tratat, pe care mai înainte nu i-1 încuviințase, cu toate că Decebal i-1 ceruse de mai multe ori. Acesta primi învoiala, căci era la mare strîmtoare, dar nu voi să vină el însuși, ca să steie de vorbă cu dînsul, ci trimise pe Diegis cu cîțiva bărbați, ca să-i dea înapoi armele și cîțiva captivi, ca și cum i-ar fi avut numai pe aceia la dînsul. Făcîndu-se aceasta, Domițian puse diadema pe capul lui Diegis, ca și cum el ar fi fost în adevăr învingătorul și ar fi putut da un rege dacilor; el împărți soldaților și onoruri și bani, și trimise la Roma, ca învingător, între altele, soli și o scrisoare, zicea el, de la Decebal, dar pe care se spunea că o plăsmuise chiar el. El împodobi sărbătoarea triumfului său cu o mulțime de lucruri pe care le luase, nu de la dușmani (cu totul din potrivă : el cheltui cu tratatul, dînd lui Decebal și atunci bani mulți și meșteșugari de tot felul, și pentru timp de pace și pentru război, și promițîndu-i să-i dea mulți și în viitor), ci din zestrea împărătească: de aceasta el se folosea întotdeauna, ca și cum ar fi fost o pradă de război, odată ce adusese în stare de sclavie împărăția însăși ». cap. 8 : « Lui i se votară atîtea onoruri, încît tot pămîntul ce era sub ascultarea lui era cît pe-aci să se umple de chipurile și statuile sale de argint și de aur; el rîndui și niște serbări mărețe, despre care istoria nu știe nimic altceva mai însemnat, decît numai că se între- cură din fugă și fete; după aceea, sărbătorind așa zisele lui victorii, porunci să se facă multe lupte în circ. . . » cap. 9: . . .Astfel de sărbări de biruință sau, cum zicea mulțimea, astfel de slujbe făcu Domițian pentru cei morți în Dacia și la Roma. . . » cap. 10: «în războiul dacic se petrecută și următoarele fapte demne de amintit: (Tettius) Iulian, însărcinat de împărat cu purtarea războiului, între alte măsuri bune, porunci ca soldații să-și scrie pe scuturi numele lor și pe acele ale centurionilor lor, pentru ca să se poată deosebi mai ușor cei ce se poartă bine de cei ce se poartă rău. Încăierîndu-se cu dușmanii la Tapae, el ucise foarte mulți dintre ei: între aceștia, Vezina, care venea în locul al doilea după Decebal, fiindcă nu putuse altfel să scape cu viață, căzu într-adins la pămînt, făcîndu-se mort, și astfel fugi pe ascuns noaptea. Decebal, temîndu-se ca nu cumva romanii, ca niște învingă- tori ce erau, să pornească și spre scaunul domniei lui, tăie arborii care erau primprejur și rezemă de trunchiuri arme, pentru ca romanii, temîndu-se să nu fie soldați, să se retragă; ceea ce se și întîmplă ». 298 pe un pod de vase 1 în anul 87. Armata expediționară este compusă din cîteva legiuni și mai multe trupe auxiliare concentrate în Moesia 2. In fața primejdiei, Duras cedează tronul lui Decebal care încearcă să obțină pace. Refuzat de romani, Decebal se înverșună și sfidîndu-1 acum el pe Domițian cu pretenții de batjocură (cerea drept condiție a păcii o despăgubire de doi obcli de cap de roman) 3, se pregăti de luptă, atacînd viguros oștile năvălitoare. Expediția lui Fuscus se termină cu totala înfrîngere a armatei romane. însuși generalul Fuscus e ucis, iar drapelul unei legiuni (V Alaudae) cade în mîna biruitorului, împreună cu o mulțime de captivi și material de război. Romanii reiau însă ofensiva, pătrunzînd din nou în Dacia dinspre Banat, sub conducerea lui Tettius lulianus. Acum dacii sînt crunt bătuți la Tapae (în apropierea Porților de Fier ale Transilvaniei) în anul 88. Decebal e silit să ceară pace, în repetate rînduri, ceea ce i se și acordă în cele din urmă, dar numai după ce Domițian fu silit la acest pas de situația gravă ele pe frontul pannonic. Pacea încheiată, în 89, e considerată aproape unanim, atît de cei vechi, cît și de istoricii moderni ca o « pace rușinoasă » pentru romani. Nu pare, însă, să fi fost chiar așa. în orice caz, atît Decebal, cît și Domițian aveau toate motivele să încheie pace. Primul, și fiindcă fusese bătut dar poate și din pricina unor miș- cări separatiste din sînul statului său: « căci se afla la mare strîmtoare » — spune despre el Cassius Dio. Al doilea, silit de întorsătura nefavorabilă pe care o luase războiul împotriva marcomanilor, cvazilor și iazigilor, pornit de el chiar în acel an, ca o pedeapsă pentru refuzul acestora de a da contingentele de trupe la care erau obligați în calitatea lor de clientelari. Refuzul contingentelor credem a-1 explica cu solidaritatea, cerută de Decebal, împotriva dușmanului comun, în urma păcii încheiate, Decebal devine și el, în condiții onorabile, rege clientelar al Romei, în schimbul unor subsidii anuale și al unui ajutor tehnic de la aceasta. Pentru condițiile ușoare ale păcii e interesant amănuntul că Decebal nu restituie romanilor nici măcar pe toți prizonierii de război și nici vulturul — drapel al legiunii capturat în prima campanie. în una din cetățile dacice îl va găsi Traian în cursul primului război. în această situație clientelară față de Roma, Decebal trebuie să consimtă ca trupele romane din Moesia să treacă prin regatul său spre frontul marcomanic (per regnum Decebali — glăsuiește o inscripție găsită în Syria 4). Cu acest prilej, se constată că alături de rege mai există un vice-rege (marele preot?), Vezina și că Decebal avea un frate Diegis care-1 reprezintă în cursul tratativelor de pace. Dio Cassius amintește și de o soră a lui Decebal capturată mai tîrziu, de Traian, în primul război 5. 1 lord. Qetica, 77. 2 v. G. Alfoldi, în ActaArch, XI, 1959, p. 114 și urm. 3 Petrus Patricius, în FHQ, IV, 183, fr. 4. 4 ILS, 9200. 5 Martialis, Epigr., V, 3, 1; Dio Cassius, LXVIII, 9. 299 Oricum va fi. fost această pace, numai sinceră și durabilă nu putea fi» Și unii și alții se prepară pentru ultima răfuială. Decebal, între altele, caută o înțelegere cu părții, cu scopul de a sili pe Traian să lupte pe două fronturi, dar nu reușește. Izbucnirea conflictului nici nu întîrzie mult. Abia urcat pe tron și fără să se mai ducă la Roma, Traian întreprinde, la sfîrșitul anului 98 direct din Germania unde se afla la moartea lui Nerva, o călătorie de inspecție a frontului dac de la Dunărea de jos, luînd toate măsurile cuvenite și făcînd pregătiri enorme (între care și terminarea drumului pe malul drept al Dunării, drum început de Tiberiu și continuat de Vespasian, Titus și Domițian). Războiul, mai cumplit decît al lui Domițian, începe în anul 101, primăvara. Forțele sînt mari de ambele părți. Ciocnirile vehemente și dramatice. Poporul dac se apără eroic sub o conducere pricepută și vitează. Și de data aceasta, Decebal suferă înfrîngeri repetate, dar și romanii sînt sleiți de puteri în luptă cu un popor întreg și cu un teren nespus de greu chiar pentru o armată supe- rioară ca cea a cesarilor. In 102, se încheie un fel de pace, de fapt un armistițiu, dictat de Traian și acceptat cu demnitate și calcul de Decebal. Condițiile sînt grele. Ele vor fi însă, cel puțin cele legate de termen, executate pentru a putea recîștiga libertatea necesară unei noi acțiuni și mai formidabile. Romanii o știu și doi ani și mai bine nu fac altceva decît concentrări de trupe și materiale, construind podul de piatră de peste Dunăre, la Drobeta (Turnu Severin). Un mișcător apel îndreaptă Decebal către celelalte popoare vecine la fel de amenințate, reușind pe unele să le mobilizeze împotriva romanilor, într-un front comun. Ultima încăierare, pe viață și pe moarte, începe în 105 și se termină în vara anului 106, cu distrugerea capitalei Sarmizegetusa, cu zdrobirea statului dac și cu moartea prin sinucidere a regelui Decebal. Cea mai mare parte a Daciei libere devine provincie romană: Provincia Dacia. înainte de a înfățișa — în linii mari — desfășurarea celor două războaie purtate de Traian împotriva Daciei, va trebui să stabilim în concret cauzele principale care au dus la subjugarea poporului dac de către Roma, la începutul sec. II e.n. Aceste cauze se reduc, în fond, la două ponderoase nevoi pentru nesățiosul imperiu sclavagist cotropitor roman, ajuns, în acea epocă, la acel punct culminant al expansiunii și puterii sale de la care, după toate semnele prevestitoare, nu putea urma decît o lentă, dar sigură prăbușire, începînd încă de pe la sfîrșitul aceluiași veac. Una din cauze era, după cum reiese limpede din lunga serie de conflicte dintre daci și statul sclavagist roman, arătate în paginile precedente, politica clasei dominante a imperiului roman de a-și asigura stăpînirea relativ recentă din Peninsula Balcanică. Această nevoie decurge în chip firesc din caracterul de clasă, exploatator, al statului sclavagist roman în plină expansiune. Incercînd toate metodele pentru aceasta în cursul celor două veacuri din urmă (după cum s-a văzut), statul roman întruchipat în persoana împăratului Traian și-a dat 300 seama în cele din urmă că cel mai sigur mijloc este acela de a supune teritoriul Daciei imperiului în o formă ce poate garanta exploatarea nestînjenită, adică reducerea țării dacilor în formă de provincie. După toate aparențele, atît Augustus cît și Domițian și-au dat seama de greutatea enormă ce comporta cucerirea și menținerea provinciei Dacia, ca și de riscul unei asemenea acțiuni. Cu greu s-a decis pentru această soluție însuși Traian și nu fără ezitări, înfruntînd, pe cît se pare, chiar opoziția senatului. Deși această nevoie de a se menține constituie cea mai stringentă cauză a războiului cotropitor împotriva Daciei, ea nu este, totuși, unică, ci se completează și cu altă nevoie izvorîtă din același interes material, de stat bazat pe exploatare. Nevoia lărgirii ariei de dominație a statului, întemeiat pe exploatarea muncii sclavagiste și pe expansiuni teritoriale în dauna popoarelor vecine și în interesul continuei împrospătări a resurselor sale devenite tot mai neîndestu- lătoare, a constituit a doua cauză pentru care războiul împotriva dacilor liberi renta, cu orice risc. In cazul Daciei, imensele bogății ce urmau să fie acaparate, fie ca pradă de război (se vorbește de cantități enorme de aur și argint — mult exagerate, firește), fie prin exploatarea masivă a subsolului (munții auriferi!) și solului provinciei, puteau, și au și contribuit efectiv la asanarea temporară a situației economice din uriașul imperiu. La calculul chibzuit al împăratului, aceste perspec- tive au tras fără îndoială mult în cumpănă, împingîndu-1 la decizia pe care a luat-o: greutățile și riscurile materiale se compensau prin uriașele venituri ce le aducea victoria. Istoria desfășurării celor două ultime războaie ale Romei împotriva Daciei o cunoaștem destul de lacunar din cîteva surse de inegală valoare, de ordin arheologic și literar. între acestea din urmă se află, în primul rînd, Istoria romană în 80 de cărți a scriitorului Dio Cassius din sec. al III-lea e.n. scrisă în grecește. Din păcate, lucrarea nu ni s-a păstrat întreagă în original și tocmai cărțile 67 și 68, tratînd războaiele lui Domițian și Traian, le avem numai în niște destul de jalnice și incoherente excerpte bizantine tîrzii (Xiphilinos din sec. XI, Zonaras din sec. XII etc.). Soarta scrierilor antice despre aceste războaie ale lui Traian a fost într-adevăr mai mult decît vitregă, lipsindu-ne de o documentare reală și autentică asupra poporului dac. Nu ni s-au păstrat (cu excepția cîtorva cuvinte sau fragmente ce se găsesc la gramaticul Priscian din sec. VI, în lexiconul Suidas s. Sudas din sec. X, sau la istoricul tîrziu lordanes din sec. VI) nici comentariile — Dacica — ale împăratului Traian despre războaiele dacice, nici lucrările intitulate Qetica ale medicului de curte Criton, participant la campaniile împo- triva lui Decebal, sau cele dedicate lui Traian, ale retorului Dio Crisostomul, participant de asemenea la război. Acesta cunoștea, prin călătorii făcute anterior, traiul « sciților » și al dacilor (a vizitat, pare-se, chiar pe Decebal la Sarmizegetusa, în anul 96). S-a pierdut, de asemenea, și cartea despre războaiele dacice a lui Apian 301 ca și aceea a lui Arian (sec. II e.n.). Pe de altă parte Suetoniu (75—150 e.n.) își termină biografiile cesarilor cu Domițian, iar vestita Historia Augusta (din sec. IV) oricît de îndoielnică, totuși indispensabilă operă istorică, în forma în care ne este transmisă își începe biografiile exact cu urmașul lui Traian, cu Hadrian. Partea întîi a istoriilor lui Ammianus Marcellinus (sec. IV), în care se cuprindeau și domniile lui Domițian-Traian, a dispărut în cursul vremurilor. Caninius Rufos, un prieten al lui Plinius cel Tînăr, avea de gînd să scrie în versuri războiul dacic \ dar gîndul nu s-a realizat. Poetul, P. Annius Florus (L. Annaeus Florus) a cîntat în versuri triumful lui Traian asupra dacilor, dar cîntecul nu ni s-a păstrat 2. Chiar marele istoric Tacit n-a mai avut timp să scrie — așa cum intenționa — istoria lui Nerva și a lui Traian 3. Panegiricul rostit de Pliniu cel Tînăr întru lauda lui Traian, în septembrie 102, constituie o sursa bogată pentru domnia împăratului, dar e cu totul sec pentru istoria războaielor dacice și a poporului dac. z\stfel, singura informație literară mai cuprinzătoare ne rămîne tot rezumatul lui Dio Cassius, pe care credem, de asemenea, nimerit să-1 reproducem în traducere4. 1 Plinius, Epist., VIII, 4. 2 Vergilius orator an poeta, I, 7 (ed. Malcovati). 3 Cf. Tacitus, Historiae, I, 1, 6. 4 Cartea 68, cap. 6 : « După ce stătu cîtva timp la Roma, Traian făcu o expediție împo- triva dacilor, gîndindu-se la ceea ce făcuseră ei, supărat pentru banii pe care ei îi luau în fiecare an și văzînd că puterile și trufia lor cresc. Decebal, aflînd de plecarea lui, se înspăimîntă, știind bine că mai înainte învinsese nu pe romani, ci pe Domițian, dar că acum va avea să lupte cu romanii și cu împăratul Traian. Traian se deosebea foarte mult prin dreptatea, bărbăția și simplicitatea moravurilor sale ». cap. 8 : «Pe cînd Traian oștea împotriva dacilor și se apropiase de Tapae, unde tăbă- rîseră barbarii, i s-a adus o ciupercă mare, pe care scria cu litere latine că ceilalți aliați și burii sfătuiesc pe Traian să se întoarcă înapoi și să facă pace. Traian însă, năpustindu-se asupra lor, văzu pe mulți dintre ai săi răniți și ucise pe mulți dintre dușmani: și fiindcă nu mai aveau cu ce lega rănile, se zice că el nu cruță nici chiar veșmîntul său și-l tăie, ca să facă din el fâșii, iar soldaților morți în luptă porunci să li se ridice un altar și să li se facă în fiecare an sacrificii funebre. Dar cînd el se apucă să se urce chiar pe culmile munților, luînd cu pericole munte după munte, și se apropie și de scaunul domniei dacice, pe cînd Lusius, care atacase din altă parte, măcelări pe mulți și pe mulți încă îi prinse de vii, atunci Decebal trimise soli». cap. 9 : « Decebal, chiar înainte de înfrîngerea lui trimisese soli, nu dintre comați, ca mai înainte, ci pe cei mai de frunte dintre pileați. Aceștia, aruncînd armele și căzînd la pămînt, se rugară de Traian, ca, mai întîi, să-l îngăduie pe Decebal a se înfățișa înaintea lui și a intra în vorbă cu el chiar acolo pe loc, zicînd că e gata să facă toate cîte i se vor porunci; iar dacă nu, să trimită pe cineva care să cadă la învoială cu el. Fură trimiși Sura și Claudius Livianus, prefectul praetoriului. Dar nu se făcu nimic, căci Decebal nici cu aceștia nu îndrăzni să se întîlnească, ci trimise și atunci pe alții. Traian puse mîna pe munții cei întăriți cu ziduri și găsi întrînșii armele, mașinile de război, captivii și steagul luat mai înainte de la Fuscus. Din pricina aceasta, și mai ales după ce, în același timp, Maximus prinse pe sora lui și luă o cetățuie puternică, Decebal fu gata să se învoiască la toate cele ce i s-ar fi poruncit, nu că avea de gînd să se țină de ele, ci ca să mai răsufle puțin. Decebal se învoi, deși fără voia sa, a da înapoi armele, mașinile de război și pe ingineri, a preda pe fugari, a dărîma întăriturile, a ieși din ținuturile cucerite, și pe deasupra, a socoti drept prieteni și drept dușmani pe prietenii și pe dușmanii romanilor, a nu primi la el nici un fugar, nici a se folosi de vreun soldat din imperiul roman (căci el momea și trăgea la sine de-acolo un mare număr de oșteni, și încă pe cei mai viteji) și, ducîndu-se la Traian, căzu la pămînt, i se închină lui și aruncă armele. Traian trimise pentru aceasta solii lui Decebal la senat, pentru ca și acesta 302 Ca sursă arheologică ne servește în primul rînd faimoasa coloană a lui Traian din Roma cu reliefurile ei (sculptată în același timp cu ridicarea coloanei în anul 113), ce redau scene din cursul expediției. Pe cît de valoroasă e această operă pentru istoria artei romane, pe atît de limitată este ea ca piesă documentară, Supunîndu-se unor legi superioare de compoziție artistică, întreaga acțiune desfășurată pe fusul coloanei se prezintă ca o serie de tablouri ce se perindă după modele primite din tradiția artistică, adaptîndu-se la cerințe de simetrie, ritm și deseori numai la nevoia de a umple spațiul. Se poate admite, doar, o redare în generalități a realului atît ca succesiune de fapte cît și ca reprezentare autentică a oamenilor și lucrurilor. O descifrare, prin urmare, a mersului eveni- mentelor, o localizare în timp și spațiu a acțiunilor nu poate fi decît foarte apro- ximativă, iar în ce privește detaliile, artistul se abate de la real de foarte multe ori, lucrînd cu modele și tipuri date; așa, de pildă, zidurile dacice de pe coloană nu seamănă de loc cu ceea ce știm noi astăzi despre ele, prin săpături; podul de peste Dunăre, opera lui Apollodor din Damasc, e reprodus artistic, dar cu unele abateri de la realitatea cunoscută din alte reproduceri etc. Și e firesc să întărească pacea. După ce făcu această legătură, lăsînd oaste în Sarmizegetusa, iar celelalte părți ale țării așezîndu-le cu soldați el se întoarce în Italia ». cap. 10: «Solii trimiși din partea lui Decebal fură duși în senat, și ei, punînd jos armele împreunară mîinile cum fac prinșii de război, rostiră cîteva cuvinte, se rugară și, astfel, încheiară pacea și-și luară apoi armele de jos. Traian își sărbători triumful și fu numit «Dacicul»; el rîndui în teatru lupte de gladiatori. . . Dar cînd i se vesti că Decebal calcă multe din învoielile făcute, că se îngrijește să aibă din nou arme, că primește la el fugari, că face iarăși întărituri, că trimite soli pe la vecini, că jefuiește pe cei ce, mai înainte, îi hrănise gînduri vrăjmașe și că luase și o parte din țara iazigilor, pe care, după aceste, Traian nu le-o dete înapoi cînd ei i-o cerură, atunci senatul îl socoti din nou pe Decebal drept dușman al statului, și Traian din nou făcu război împotriva lui, el însuși, nu prin mijlocirea altor generali ». cap. 11 : « Din pricină că mulți daci trecuseră de partea lui Traian, precum și din alte pricini, Decebal ceru din nou pace. Dar el nu se înduplecă a preda armele și pe sine însuși: el strîngea în văzul tuturor oșteni și îndemna la război pe vecini, spunîndu-le că, dacă-1 vor părăsi pe dînsul, și ei se vor primejdui; că mai sigur și mai ușor își vor păstra libertatea luptînd împreună cu el, înainte de a da nenorocirea, și că de-i vor lăsa pe daci să piară, mai tîrziu, ne mai avînd aliați, vor păți-o și ei. Numai puterea îngenunchie pe Decebal; cu vicleșugul și cu înșelăciunea el era cît pe-aci să-l ucidă pe Traian. La acesta se putea ajunge ușor și altădată; atunci, însă, din pricina trebuințelor războiului, el primea pe cel ce voia să vorbească cu el fără a alege. Decebal trimise, deci, în Moesia niște fugari, ca să-l omoare, dar aceștia n-o putură face: unul din ei, fiind bănuit, fu prins și, dat chinurilor, mărturisi tot planul urzit de dînsul ». cap. 12 : « Decebal, momind pe Longinus, comandant de oaste, care se dovedise de temut în războaie, și înduplecîndu-1 să vină la o întîlnire sub cuvînt că va face tot ceea ce i se va porunci, puse mîna pe el și-l întrebă în fața obștii ce planuri are Traian: și fiindcă acela nu voi să spună nimic, îl puse sub pază neferecată și, trimițînd un sol la Traian, ceru ca acesta să-i lase țara pînă la Istru și să-i întoarcă banii pe care-i cheltuise cu războiul: numai așa îi va da drumul lui Longinus I Traian răspunzîndu-i cu vorbe îndoielnice, din care voia să se vadă că el nu pune preț nici prea mare, nici prea mic, pe Longinus (aceasta, pentru ca nici să-l piardă pe acela, nici să-l răscumpere cu prea mulți bani), Decebal, socotind ce să facă, stătu în cumpănă. între aceste, Longinus, căpătînd otravă prin mijlocul unui libert, pentru ca Decebal să nu bănuiască de loc ceea ce avea să fie și să nu-i facă paza mai grea, îi pro- mise că-1 va împăca cu Traian; apoi, scriind o epistolă ce cuprindea o rugăminte, o dete liber- tului, ca s-o ducă lui Traian, pentru ca să fie fără grijă. Și, astfel, libertul plecînd, peste noapte Longinus bău otrava și muri. După ce se întîmplă aceasta, Decebal ceru de la Traian pe libert, promițîndu-i că-i va da în schimb trupul lui Longinus și zece captivi; el, deci, ca să aducă aceste întru îndeplinire, îndată-i trimise pe centurionul prins dimpreună cu Longinus, 303 să fie astfel. Coloana nu e altceva decît un monument de artă, supus cerințelor artei în primul rînd, menit să proslăvească pe împărat, e un mijloc de propa- gandă, constituind, în fond, opera de ilustrare vizuală la cartea scrisă despre acest război de însuși împăratul. Prin acest caracter al coloanei se explică nume- roasele scene de ordin politic, religios (ca adlocuțiile, sacrificiile, lustrațiile, închinările și așa mai departe) și cele de esență propagandistică. încercările învățaților moderni de a localiza precis în timp și spațiu (mai ales), diferitele scene cu identificări de locuri și peisaje trebuie privite cu cea mai mare rezervă, cu atît mai mult, cu cît toți comentatorii istorici ai coloanei porneau de la premisa falsă că cetatea de scaun a lui Decebal era în Valea Hațegului și nu în Munții Orăștiei. Al doilea izvor arheologic sînt resturile materiale din zona Munților Orăștiei, izvor prețios, potrivit să confirme sau să infirme informațiile literare de la care Traian află tot ceea ce se întîmplase cu Longinus. Totuși, Traian nu-1 trimise nici pe acela înapoi și nici nu dete drumul libertului, socotind că, pentru onoarea împărăției, viața acestuia este mai de preț decît înmormîntarea lui Longinus ». cap, 13: «Traian făcu un pod de piatră peste Istru, pentru care nu găsesc cuvinte, ca să-l admir așa cum s-ar cuveni. Sînt, în adevăr, și celelalte lucruri ale lui minunate, dar acesta e mai presus de celelalte: stîlpii, douăzeci la număr, sînt făcuți din piatră cioplită în patru muchi; înălțimea lor de 150 de picioare, fără temelie, iar lățimea de șaizeci; acești stîlpi, care sînt departe unul de altul cu 170 de picioare, sînt împreunați prin arcuri. Cum să nu se minu- neze cineva de cheltuiala făcută cu ei? Cum să nu se mire de felul în care ei au fost puși, fiecare, într-un rîu cu apă așa de multă și cu atîtea vîrtejuri, într-o albie plină de nămol? Că doar apa n-a putut fi abătută ! Am spus care este lățimea rîului, nu pentru că el curge numai pe lățimea aceasta (el se-ntîmplă să se verse pe-o întindere de două și de trei ori mai mare), ci pentru că locul cel mai îngust și cel mai îndemănos din acele părți pentru facerea unui pod are lățimea aceasta. Dar cu cît rîul aici se îngustează mai mult, coborînd dintr-un lac mare și curgînd apoi spre altul și mai mare, cu atîta el se face mai repede și mai adînc, încît și acest lucru face ca greutatea zidirii unui pod să fie și mai mare. Dar și aceasta învederează geniul lui Traian. Cu toate acestea, podul nu ne este nouă de nici un folos: din el numai stîlpii mai stau în picioare, fără trecere pe deasupra lor, ca și cum ei ar fi fost făcuți numai pentru aceasta, ca să ne arate că nimic nu este ce firea omenească să nu poată lucra! în adevăr, Traian, temîndu-se ca nu cumva, cînd îngheață Istrul, romanii de dincolo să fie atacați, făcu podul, pentru ca oștile lui de ajutor să poată trece ușor pe el. Dimpotrivă, Ha- drian, temîndu-se că barbarii, siluind pe paznicii podului, vor avea pe unde trece mai ușor în Moesia, dărîmă partea de de-asupra a podului». cap. 14: «Traian, trecînd Istrul pe podul acesta și făcînd războiul mai mult cu pază decît cu înfocare, cu timpul și cu greu învinse pe daci, el însuși arătîndu-se de multe ori și mare căpitan și om viteaz, iar soldații săi trecînd prin multe primejdii și făcînd multe fapte eroice. între altele, un călăreț greu rănit fu scos din luptă, ca unul care ar mai fi putut să fie vindecat, dar, simțind că nu se mai poate vindeca, se repezi din cort — căci răul nu ajunsese la capătul lui — și, luîndu-și din nou locul în bătălie, muri după minuni de vitejie. Decebal, căruia i se luase acuma și scaunul domniei și țara întreagă, și care era însuși în pericol de a fi prins, își făcu singur seamă și capul său fu dus la Roma.Astfel Dacia ajunse sub ascul- tarea romanilor și Traian descălecă într-însa orașe. Se găsiră și comorile lui Decebal, cu toate că ele erau ascunse sub rîul Sargetia, care curge pe lîngă scaunul domniei lui. Căci, Decebal, prin mijlocul captivilor săi, abătu rîul, săpă albia lui și, punînd într-însa mult argint și mult aur, precum și alte lucruri de mare preț și care puteau suferi umezeala, puse peste ele pietre și grămădi pămînt; după aceea, aduse din nou rîul în albia lui, iar în peșteri, tot cu ajutorul acelor captivi, ascunse veșmintele și alte lucruri de felul acesta. După ce făcu aceste, el ucise pe captivi, ca să nu spună nimănui nimic. Dar Bicilis, un soț de-ai lui, care știa ce se lucrase, fu prins și dădu pe față toate aceste...». cap. 15: « După ce s-a întors Traian la Roma, veniră la el o mulțime de solii de la bar- bari, între alții și de la indieni; și el rîndui sărbări timp de 123 de zile, în care fură ucise mii și mii de fiare și de vite și se luptară 10 000 de gladiatori. . .». 304 sau cele indicate de reliefurile coloanei traiane, dar și întregind cunoștințele noastre cu unele detalii de mare însemnătate. Și puterea documentară a acestei surse arheologice e, firește, limitată. Ținînd seama de aceste trei izvoare mari (cu valoarea lor relativă), și de celelalte mai mărunte dar, de obicei precise, ca și de lucrările unor cercetători moderni, istoria războaielor traiane contra dacilor se poate schița în linii generale după cum urmează: După pregătiri ce duraseră aproape trei ani, războiul începe în primăvara anului 101. Plecarea împăratului din Roma spre cîmpul de bătaie e atestată pentru 25 martie a acestui an. Baza de pornire a operațiilor e în nord-estul Moesiei Superioare. De aici, începe atacul armata romană compusă din legiunile concentrate ale Pannoniei (patru legiuni) și ale celor două Moesii (cinci legiuni), la care se mai adaugă și vreo patru-cinci legiuni aduse de la Rin sau nou înființate, în total deci, din 13—14 legiuni, din cohortele pretoriene și din o mulțime de trupe auxiliare din armata regulată, dar și din formațiuni etnice speciale, iregulare, recrutate de la periferia imperiului (arcași, călăreți, luptători cu praștia, de germani, sarmați, mauri, asturi din Spania, sirieni, palmireni, contingente marcomane, iazige, cvade etc.). Efectivul de 200 000 de oameni ce se dă în general acestei armate pare, totuși, exagerat și trebuie scăzut credem, cam cu un sfert. Și așa, forțele romane sînt formidabile. Flota moesică de pe Dunăre ridică și mai mult potența de război a năvălitorului. Puse sub comanda unor șefi capabili, aleși cu grijă, aceste unități erau conduse de un stat major select, în frunte cu generalul-împărat. Din statul major făcea parte și viitorul stăpîn al Romei, Hadrian, alături de tehnicieni-ingineri ca Balbus și Celsus. Față de această uriașă armată, bine condusă și excelent pregătită, forțele lui Decebal trebuie să fi fost și ele numeroase. In orice caz, el dispunea de o pedestrime înzestrată cu paloșe curbe, cu săbii drepte și curbe (falces Dacorum) cu lănci și arcuri, ca și de o cavalerie ușoară arcașă. Stindardul unităților e vestitul « balaur » dac (draco). In favoarea lui era și seria cetăților și fortificațiilor de pe vîrfurile munților din reduitul Costești-Grădiștea Muncelului, puternic întărite («munții întăriți cu ziduri » — după expresia lui Dio Cassius -1) cu mașini de război mobile (ce se văd pe reliefurile coloanei traiane) ca și terenul prielnic apărătorului dîrz și hotărît să-și apere țara. Pătrunderea spre acest centru fortificat al dușmanului era apărată la est de fortificațiile de la Tilișca și Căpîlna, iar la sud de cetatea (recent descoperită) de la Bănița-Dealul Bolii. N-au lipsit nici trupele de ajutor trimise de vecini (roxolani și bastarni; iazigii erau de partea romanilor, în dușmănie cu Decebal). Alianța cu Pacorus II, regele părților, căutată de Decebal în cursul primei campanii (101) nu știm să se fi realizat. O parte slabă a rezistenței lui Decebal o constituia mișcarea separatistă 1 Cf. și Plinius, Panegyricus, 16, 5 ; Statius, Silvae, III, 3, 168 ; Balbi ad Celsum, Expositio, în Blume-Lachmann-Rudorff, Die Schriften der rom. Feldmesser, voi. I, p. 92 — 93. 20 - c. .1001 305 a unor fruntași filoromani și lipsa de apă din interiorul cetăților de pe înălțimi, lipsă ce făcea imposibilă o rezistență mai îndelungată la asediul încercuitor. O coloană a armatei, în frunte cu împăratul, trece Dunărea pe la Lederata (Ramna) și traversează Banatul spre Tibiscum (Jupa, lîngă Caransebeș). O știm precis din singurul fragment păstrat din comentariile lui Traian, la gramaticul Priscian1: «de aici, înaintarăm spreBerzobis (aziBerzovia), apoi spre Aizi (Aizizis, azi Fîrliug)». Fig. 66. — O luptă între daci și romani (scenă de pe Columna lui Traian de la Roma). O a doua coloană va fi pătruns în Dacia pe la Dierna (Orșova de azi) și înaintînd pe valea Cernei și a Timișului, se va fi întîlnit cu coloana vestică la Tibiscum (Jupa). De aici, coloanele unite s-au îndreptat, pare-se, pe valea Bistrei, spre Mureș, ținta fiind valea Mureșului și regiunea centrală întărită a lui Decebal, din Munții Orăștiei. Undeva în acest drum, Decebal opune rezistență; locul e numit Tapae și e identificat, cu probabilitate, dar fără nici o dovadă, la Porțile de Fier ale Transilvaniei, trecătoare, într-adevăr, ușor de apărat. Lupta de la Tapae a fost o luptă grea și pentru unii și pentru alții. După Dio Cassius (68,8), Traian își continuă drumul spre cetatea de scaun a regelui dac, dar scenele de pe coloană par a indica lupte în altă parte, în răsărit, pro- vocate de atacurile dacilor și roxolanilor împotriva Moesiei (Dobrogea) ceea ce s-ar confirma și cu o știre de la Pliniu cel Tînăr în legătură cu capturarea unui sclav (Callidromus) al guvernatorului Moesiei Inferioare de către o căpetenie roxolană, Susagus, sclav pe care Decebal îl trimite în dar regelui Pacorus II al părților, solicitînd, pare-se, o alianță. Prima campanie (cea din 101) se sfîrșește probabil cu aceste evenimente, romanii menținîndu-se pe pozițiile cîștigate. înaintarea spre cetatea lui Decebal se reia în anul 102. De data aceasta se atacă — presupunem — și dinspre nord din valea Mureșului, unde ajunsese 1 Inst. gramm. VI, 13, p. 205. Ed. Hertz; Peter, II, 117. 306 Traian, și dinspre est și sud. Dinspre nord, înaintarea probabil s-a făcut de-a lungul Apei Orașului (Grădiștii), cucerindu-se «munte după munte cu mari pericole », iar din flanc, înaintînd pe plaiurile munților cu cavaleria ușoară maură, ataca Lusius Quietus, căpetenie maură intrată în slujba romanilor. El a putut pătrunde în inte- riorul arcului carpatic fie prin pasul Turnu Roșu, fie pe la trecătoarea Vîlcanu- lui. Castrele romane de pămînt de la Vîrful lui Petru, de pe Comărnicel și de la Jigorelul atestă în orice caz un atac din aceste părți asupra Sarmizegetusei. Cu ocazia acestor înaintări pe valea Apei Orașului sînt ocupate unele înălțimi; între ele credem că a fost și cetatea-castel de la Costești care prezintă o refacere pripită în cursul armistițiului dintre 103—104» Aici va fi fost prinsă și sora lui Decebal (v. mai sus, p. 302) și tot aici au putut fi capturate și insignele militare, captivii și mașinile de război, pierdute de Cornelius Fuscus de care pomenește Dio Cassius (68,9). Pe coloană, această întîmplare nu-i redată, din motive ușor de înțeles. In schimb, apar pe coloană scene cu supunerea unor grupe de daci, dezertori și trădători. Reliefurile coloanei indică în această înlănțuire de scene și o linie de for- tificație (scena LXXIII și LXXIV) în apropiere de capitala dacică. Ea nu e însă romană, cum se spune, de obicei, ci pare a fi valul cu palisadă de la Cioclovina, menit să oprească o înaintare a dușmanului și dinspre valea Jiului. Putem înregistra, prin urmare, un atac al romanilor și dinspre sud-vest, încă în cursul primului război. Atît din scenele coloanei, cît și din relatarea sumară de la Dio Cassius reiese că situația e gravă. Decebal cere pace și se închină primind condițiile grele dictate de învingător. Depunerea armelor e reprezentată pe coloană ca întîmplîndu-se în fața unei cetăți dacice, dar nu putem afirma că aceasta e Sarmizegetusa însăși (Dio Cassius nu pomenește de așa ceva). Condițiile impuneau lui Decebal1: 1) predarea tuturor armelor și mașinilor de război; 2) extrădarea inginerilor și a dezertorilor; 3) dărîmarea cetăților; 4) evacuarea, adică cedarea definitivă a teritoriilor ocupate de oastea romană; 5) renunțarea la o politică externă proprie; 6) opreliștea de a da azil fugarilor romani și de a mai angaja militari romani (căci — spune Dio Cassius — « el momea și atrăgea la sine de-acolo un mare număr de oșteni, și încă pe cei mai viteji ») 2. Nu se vorbește în condiții de obligația lui Decebal la vreun tribut sau la despăgubiri: el rămîne, însă, tot un rege închinat Romei. Pentru supravegherea executării condițiilor, Traian lasă o armată pe loc, în speță la « Sarmizegetusa », localitate ce nu poate fi cetatea de scaun a lui Decebal, ci viitoarea capitală romană a Daciei din Țara Hațegului, confundată de autorul Dio Cassius din sec. III cu reședința regilor daci. Sarmizegetusa 1 Dio Casius, LXVIII, 9; cf. și Petrus Patricius, în FHQ, IV, 186 (« să cedeze teritoriu pe care La ocupat Traian »). 2 Vezi și citatul (din Dio Cassius),.păstrat la Suidas, IV, p. 669, nr. 483, privitor la fugari romani pedepsiți cu moartea. 20* 307 dacică nu căzuse încă. Faptul că împăratul Traian instituie la Tapae niște serbări anuale în cinstea celor căzuți și înmormîntați aici (Dio Cassius, LXVIII, 8) ne obligă să admitem că această trecătoare dificilă, identificată cu Porțile de Fier ale Transilvaniei, împreună cu întreaga Țară a Hațegului, a rămas definitiv ocupată de romani. Pacea se va fi încheiat pe la sfîrșitul verii sau începutul toamnei anului 102 1 (vezi scena LXXV). Ea n-a fost însă considerată definitivă de nici unul dintre contractanți. Servea ca un armistițiu și pentru Traian, și pentru Decebal. întors la Roma, Traian își ia pe la sfîrșitul lunii decembrie 102 triumfalul nume de Dacicus, fiind primul împărat roman cu acest titlu de glorie 2. Din extrem de zgîrcit și confuz relatatele condiții de pace în excerptele de la Dio Cassius nu reiese clar ce anume teritorii trec definitiv în posesiunea romanilor și dacă numai în acestea lasă armată Traian. Nimic nu se opune să admitem că un rezultat al încheierii păcii-armistițiu e ocuparea definitivă a unei zone largi de țară dacică din stînga Dunării de către romani și anexarea ei la Moesia Superioară. Cît de mare va fi fost acest teritoriu anexat, nu putem ști sigur. Va fi cuprins Muntenia și Moldova sau numai Țara Hațegului cu Banatul și cu partea sud-vestică a Olteniei? Sigur e că Decebal va pretinde la începutul războiului al doilea (105) de la Traian să-i restituie țara pînă la Istru (Dunăre) 3. Și iarăși e de neînchipuit construirea podului la Turnu Severin fără stăpînirea malului stîng al fluviului care trebuia să fie legat de restul imperiului. Credem că au dreptate cei care susțin că garnizoanele așezate de romani în diferitele puncte ale țării dacilor rămasă neocupată definitiv erau numai pentru controlul executării condițiilor și se vor fi retras o dată aceste condiții împlinite. Săpăturile arheologice confirmă o demantelare a cetății de la Piatra Roșie și chiar a aceleia de la Grădiștea Muncelului, întîmplată anterior distrugerii lor definitive, așa cum e ilustrată această demantelare și în scena LXXVI. De sfîrșitul primului război se leagă o interesantă scenă de pe coloană (scena LXXVI dreapta), în care unii (Cichorius și Petersen) au văzut emigrarea populației dacice, iar Reinach și Patsch, cu mai multă dreptate, revenirea populației, fugită în munți, la vetrele ei. Anii de după pacea din 102 sînt folosiți și de daci și de romani pentru noi pregătiri de război. Traian începe construirea podului de la Drobeta încă în primăvara anului 103 prin arhitectul Apollodor din Damasc și cu concursul trupelor. Nici Decebal nu stă nepăsător: se pregătea înfrigurat de lupta cea din urmă, călcînd toate stipulațiunile tratatului de pace4. 1 A. Degrassi, Inscr. Italiac, XIII, fasc. I, p. 197, fragm. XVI —XVII și p. 225. 2 Ibidem, p. 197 și 225. 3 Dio Cassius, LXVIII, 12. 4 La aceasta se referă și știrea (din Arrianus, Parth.), păstrată la Suidas, II, p. 322, nr. 1864. 308 El nu dărîmase, probabil, nici toate fortificațiile, iar acum reface în grabă pe cele distruse de război (Costești) sau pe cele demantelate și ridică, în grabă, și altele noi (între acestea noi, trebuie să fie cetatea a Il-a de la Piatra Roșie și a Il-a de pe Blidarul). Mai mult, el se răzbună asupra vecinilor dușmani și în special ocupă niște teritorii de la iazigi pe care Traian la cucerirea Daciei nu Fig. 67. — Populația dacică se reîntoarce din munți, după primul război cu romanii (stînga); Traian vorbind armatei după o luptă (dreapta). le mai restituie acestora, ci le menține în cadrul provinciei (e vorba probabil de partea vestică a Banatului în care iazigii reușiseră să pătrundă în timpul ostilităților). Roma declară iarăși război. Traian pornește cu statul său major la 4 iunie 105 1 pe front. între însoțitorii lui (comit es) era și viitorul guvernator al Daciei romane, D. Terentius Scaurianus. îmbarcarea împăratului are loc la Brundi- sium și nu la Ancona, cum se credea 2. De aici va fi apucat peste mare și, apoi de-a curmezișul Peninsulei Balcanice în direcția Dunării și a Drobetei să ajungă în Moesia Superioară unde îl așteptau trupele care nu se aflau eventual în teri- toriul ocupat al Daciei. Nici drumul prin Balcani la Dunăre nu e mai lung decît cel de pe coastele Dalmației, pe la Sirmium, la Drobeta. Războiul fu purtat « mai mult cu pază decît cu înfocare » *— spune Dio Cassius. încă de la început, Decebal văzîndu-se părăsit de unii din ai săi, cere pace, dar pe cît se pare numai pentru a cîștiga timp căci continua cu pregătirile * Inscr. Italiae, XIII, fasc. I, p. 197, fragm. XIX. 2 A. Degrassi, în Rendiconti Pontif. Accad. Rom. di Arch., 22, 1946— 1947, p. 167 —183 ; cf. și Ch. Picard, în REL, 35, 1957, p. 299 și urm. 309 și mai ales făcea apel la neamurile vecine încercînd să le convingă de pericolul comun. De data aceasta, vecinii nu prea se arătau dispuși la o alianță, învățînd Fig. 68. — Decebal (într-o scenă de pe Columna lui Traian). din pățania primului război și lăsîndu-se, probabil, corupți de $banii Romei (v. mai jos, p. 313). Numărul trupelor romane pare să fi fost, acum, mai mare decît în primul război. Pătrunderea înspre cuibul întărit al regelui dac se făcea, și de data aceasta, din mai multe direcții: din vest, prin Banat — valea Mureșului — valea Apei Orașului spre Sarmizegetusa, din sud, pe valea Oltului, sau peste Vîlcan, atacînd cetatea cea mare din flanc și din spate (vezi castrele din aceste regiuni, mai sus, p. 307), dar foarte probabil, și dinspre Moldova prin Ardealul estic. Putem afirma aceasta, întrucît dintr-un papirus reiese că teritoriul Moldovei de sud și al 310 Munteniei se afla în mina romanilor în acest timp (poate chiar prin stipulațiunile punctului 4 din tratatul de pace de la 102) \ Urmărirea în detalii a luptelor dîrze, după reliefurile coloanei e dificila. Luptele se dau, în orice caz, în munți. E vorba fără îndoială de Munții Orăștiei cu cetățile ce împrejmuiesc reședința de pe Dealul Grădiștei. Se văd romani care înaintează și deschid drumul; dacii care atacă cu îndîrjire; iar alții sînt înfățișați în atitudini de închinare, împreună cu femeile și copiii lor. Se remarcă în chip deosebit mari concentrări de trupe dacice, sub directa comandă a regelui în vederea ultimei rezistențe. In una din scene (CXXXV) apare chiar figura plină de tragică îngrijorare a lui Decebal, urmărind ultimele încleștări. Și la Dio Cassius lipsesc amănunte mai interesante cu privire la luptele propriu-zise. Excerptele se mulțumesc să povestească tentativa de asasinare a lui Traian de către unii emisari ai lui Decebal și presiunea încercată tot de regele dac asupra împăratului prin capturarea comandantului de legiune Longinus, chiar la începutul ostilităților. Al doilea război a durat în orice caz mai puțin. In urma unor atacuri concen- trice și viguroase asupra capitalei, Decebal se văzu constrîns să părăsească cetatea pe cale de a fi cucerită și să caute scăpare prin fugă, însoțit de cîțiva oșteni cre- dincioși. Va mai fi nutrit acest viteaz conducător al dacilor speranța de a organiza în restul Daciei, cu ajutorul vecinilor roxolani și bastarni, o nouă rezistență? Această nădejde o va fi altoit-o și războinicilor cărora le mai vorbește pentru ultima oară (scena CXXXIX). Indreptîndu-se, călare, pe plaiul munților, spre răsărit unde mai avea o cetate de piatră, pe Valea Frumoasei (Sebeșului), la Căpîlna și alta la Tilișca (r. Sibiu), iar, mai departe, în estul Ardealului, mai multe cetățui (dacă nu cumva toate acestea căzuseră deja în mîna romanilor), el e urmă- rit îndeaproape și înconjurat de cavaleria romană. Pus în fața alternativei de a cădea în mîna nemilosului dușman pentru a fi tîrît în cortegiul triumfal al cesarului sau de a-și curma zilele, el alege sinuciderea. La rădăcina unui stejar, Decebal, ultimul rege dac, își curma zilele, tăindu-și beregata cu un paloș scurt (scena CXLV) 2. Capul și mîna dreaptă îi sînt retezate și duse ca trofeu la cartierul general al împăratului. Capul avea să fie trimis la Roma. în una din scene (CXLVI), se recunosc și doi tineri, căzuți în mîna urmăritorilor poate copiii (sau nepoții?) regelui (v. scenele CXLII—CXLVIII). Sarmizegetusa cade pradă biruitorului și e distrusă, încă în vara anului 106. Trecerea ei prin sabie și foc e confirmată și de săpături. Putem spune că distrugerea a fost sistematică (inclusiv sanctuarele). Magaziile de provizii, clădirile din interiorul cetății și cele ale așezărilor civile de pe terase prezintă urmele unor incendii puternice. 1 E vorba de registrul (pridianum) cohortei I hispană veterană călăreață, cuprins în papirusul Hunt ( — Br. Mus. Pap. 2851), republicat recent de R. O. Fink, în JRS, 48, 1958, I —II, p. 102—116. Datarea lui Fink (anul 99) e respinsă de R. Syme, în JRS, 49, 1959, I—II, p. 26 — 33 și modificată în anii 105 — 107. Cf. și AISC, II, p. 225, nota 1. 2 Cf. și Dio Cassius, LXVIII, 14. « Pulsum regia, pulsum etiam vita » (alungat din cetatea sa de scaun și din viață) — spune Pliniu cel Tînăr, în una din scrisori. 311 Pentru clipele din urmă pe care le trăiește Sarmizegetusa asediată, coloana traiană ne înfățișează o scenă de un dramatism zguduitor (CXX—CXXI): doi pileați oferă de băut unor luptători ce-și întind dornici și istoviți brațele. Scena fusese interpretată mult mai .tragic decît e în realitate și anume ca o sinucidere Fig. 69. — Distribuirea ultimei rații de apă între apărătorii unei cetăți dacice (scenă de pe Columna lui Traian de la Roma). în masă cu o băutură otrăvitoare. Nimic nu îndreptățește această interpretare. E vorba, fără îndoială, de distribuirea ultimelor rezerve de apă, apa constituind o problemă de căpetenie la aceste cetăți, iar lipsa ei devenind fatală pentru apărători. In o serie de scene ale coloanei se văd detașamente de soldați romani urmărind și excortînd resturile oastei dacice, ce se mai opuneau în diferitele fortă- rețe mai apropiate sau mai îndepărtate ori în cîmp liber. Localizarea exactă a acestor acțiuni e, firește, iluzorie. Printre ultimele scene sînt însă trei care se pretează la o interpretare isto- rică mai precisă. Prima e aceea cu reprezentarea prăzii bogate în obiecte de aur și de argint, capturată de comandantul roman, din Sarmizegetusa, din vistieria regală și a templelor (scena CXXXVIII). Că o pradă bogată de război a răsplătit pe învingători, e un lucru ce nu poate fi contestat. Faptul e relatat și de Dio Cassius (LXVIII, 14), care mai adaugă și episodul — fără îndoială născocit sau repetat ca un loc comun — cu ascunderea acestor tezaure, de către Decebal, în albia rîului Sargetia și descoperirea lor datorită unui trădător cu numele Bicilis. Dar că cifrele transmise despre cantitatea acestor prăzi la scriitorul bizantin din sec. VI, lohannes Lydos -1, sînt cu totul de necrezut, încă este adevărat, deși izvorul bizantinului a fost însăși lucrarea Qetica a lui Criton. Chiar cu corectivul 1 De magistratibus, II, 28. 312 ingenios aplicat de J. Carcopino (165 500 kg aur, 331 000 kg argint și 50 000 de războinici) aceste cifre rămîn, evident, exagerate* Oricît ar urma să fie scăzute cifrele pentru aur și argint, cert e că situația precară a finanțelor romane se redre- sează simțitor după 106, permițînd împăratului largi dărnicii, scutiri de impozite, Fig. 70. — Armata romană incendiind casele dacilor (scenă de pe Columna Traiană). prepararea războiului pârtie, precum și angajarea și executarea unor mari lucrări publice (Forul lui Traian cu statuile aurite ,,ex manubiis [ddcicis] ”, Basilica Ulpia — ambele inaugurate în 112 —-Coloana—inaugurată în 113 —construirea unei noi conducte de apă — Traiana Aqua — în Roma, refacerea canalului Nil- Marea Roșie etc.), în afară de jocuri și spectacole durînd mai multe luni de-a rîndul timp de vreo trei ani consecutivi. însăși valoarea aurului pare să fi scăzut de pe urma enormelor cantități de aur aruncat pe piață. O a doua scenă (CXLI) arată, în mod demonstrativ, supunerea nobilimii separatiste dacice învingătorului. Ca întotdeauna, și acum reprezentanții clasei dominante caută și găsesc favoarea dușmanului, pe socoteala poporului trădat. Acesta ne apare, în schimb, în cele două scene apropiate și ultime (CLIV—CLV): grupuri de daci, dueîndu-și familiile și tot avutul într-o direcție necunoscută. Ca și scena asemănătoare de la sfîrșitul războiului prim (LXXVI), și acest tablou a fost interpretat fie ca o emigrare a populației dacice peste hotare (Cichorius), fie ca o acțiune de schimb de populație cu alte seminții aduse în Dacia (Petersen), păreri care nu pot fi acceptate din o serie de motive x. C. Patsch vede și în aceste două scene tot reîntoarcerea la vetrele lor a acelor daci care de teama și urgia 1 Dio Cassius nu pomenește cu nici un cuvînt asemenea acțiuni. 313 războiului se refugiaseră în munți. Pare-se, însă că pentru aceste două scene de la sfîrșitul războiului de cucerire, explicația cea mai justă e aceea a evacuării imediate a populației din zona cetăților dacice \ evacuare impusă de romani din motive de securitate, și mutarea acestei populații la șes, pentru o mai bună supraveghere. Săpăturile arheologice din zona cetăților dovedesc, într-adevăr, încetarea oricărei vieți dacice nu numai în cetăți, dar și în așezările civile (inclusiv stînile) din regiunea muntoasă, o dată cu ocuparea regiunii de către romani. Acțiunea nu e fără precedent în istoria romană: Augustus, în Gallia, mută locuitorii din Bibracte, cu forța, la Augustodunum și tot din ordinul lui sînt strămutați din locurile lor, din cotul Dunării de la Aquincum, eraviscii, în altă parte a Pannoniei 2. Data la care s-a terminat al doilea război și s-a constituit provincia a fost multă vreme discutată3. O diplomă militară descoperită nu demult, la Porolissum (r. Zălau) a adus confirmarea sigură: la 11 august 106 exista deja o Dacie romană în frunte cu consularul D. Terentius Scaurianus, cunoscut și pînă acum ca primul guvernator — legatus Augusti — al provinciei 4. Sfîrșitul războiului și constituirea provinciei printr-o lex provinciae trebuie puse, prin urmare, prin luna iulie a aceluiași an. Nu este exclus, ci, dimpotrivă, e foarte verosimil, ca această lege de organizare a provinciei s-o fi. dat însuși împăratul Traian, despre care se presupune că a mai rămas o bucată de vreme în provincia nou cucerită. Aceeași dată a terminării războiului (vara anului 106) ne-o întărește și însemnarea din calendarul-cronică din Ostia pentru anul 106 (luna și ziua lipsesc din inscripție) unde se spune: .. . D]ecibali [caput. . . in scajlis Qemoni[is expositum,.. (sau iacuit)], adică în ziua. .. luna.. . a anului 106 ,, capul lui Decebal a fost aruncat pe scările Gemoniei“5; aceasta, pentru ca să se știe că cel mai mare dușman al Romei a fost răpus. însemnarea confirmă în același timp și știrea de la Dio Cassius, LXVIII, cap. 14,3 după care «capul (lui Decebal) fu dus la Roma». în vederea consolidării victoriei, a pacificării provinciei și a organizării noului front al imperiului se iau toate măsurile militare și administrative. Pentru supravegherea acestor acțiuni, se pare că împăratul rămîne încă vreo cîteva luni în Dacia, amînîndu-și triumful pentru anul 107* Ca prima măsură, se dispune, după cum am văzut, mutarea populației din zonele muntoase, la șes. în special trebuia să fie evacuată regiunea cetăților și a centrului religios care era Sarmizegetusa. Aici, în fosta cetate dacică de pe Dealul Grădiștei — refăcută după distrugerea suferită cu ocazia asediului •— se instalează pe o durată de mai mulți ani un detașament al legiunii IUI Flavia Felix, construindu-i-se și nelipsitele băi pe una din terase. Restul legiunii e repartizat în diferite puncte din sud-vestul Transilvaniei. încă vreo două-trei legiuni rămîn 1 H. Daicoviciu, Osservazioni intorno alia colonna Traiana, în Dacia, N. S., III (sub tipar). 2 Cf. Eva Bonis, în Archaeologische Funde in Ungarn, Budapest, 1956, p. 156 și urm. 3 Vezi discuția la A. Degrassi, Inscr. Italiae, XIII, fasc. I, p. 226 — 227. 4 CIL, XVI, 160. 5 A. Degrassi, Inscr. Italiae, XIII, fasc, I, fr. XX, p. 177, 198—199 și 226 — 227. 314 în Dacia din interiorul arcului carpatic: legiunea XIII Gemina (la Apulum- Alba lulia), poate și legiunea I Adiutrix (în centrul Ardealului, poate tot la Apulum), iar în nord, în regiunea Porolissum, legiunea III Gallica, despre care avem tot dreptul să presupunem că a luat parte și ea la războaiele dacice b O mulțime de trupe auxiliare din cele care au participat la campanii sînt așezate în tabere întărite, la granițe, dar și în interiorul țării cucerite. Unele din ele vor fi duse în Pannonia de către comandantul legiunii IIII Flavia Felix, C. lulius Maxi- mus Manlianus, înaintat guvernator al Pannoniei, în 110 2. O deosebită supra- veghere se acordă regiunilor fostelor cetăți dacice. Grija pentru păstrarea prăzii cucerite îndeamnă pe Traian să-și asigure neutralitatea popoarelor vecine, în special a roxolanilor (iazigii din Cîmpia Ungară erau, în oarecare măsură, deja în slujba Romei). Acum se va fi încheiat cu roxo- lanii înțelegerea în schimbul unor subsidii din partea imperiului de a căror micșorare îi vom vedea că se plîng aceștia lui Hadrian (v. mai departe, cap. următor). Victoria asupra dacilor fu serbată cu fast extraordinar nu numai la Roma, ci și în întreg imperiul. După triumful solemn, urmară jocuri și spectacole ce durară mai multe luni și se repetară și în anii următori. Senatul decretă ridicarea unei coloane, în forul ce va purta numele împăratului, coloană pe care se înfășură, ca un papirus, fîșia de reliefuri cu scene succesive ilustrînd artistic desfășurarea războaielor. Se bătură nu numai monede comemorînd cucerirea Daciei (Dacia capta și [Victoria] Dacica) dar și medalioane speciale. Se ridicară monumente triumfale pe locurile unde se dăduseră bătălii, în amintirea celor căzuți (între acestea și Monumentul de la Adamclisi, din Dobrogea). Pe lîngă Tro- paeum Traiani din Dobrogea, se întemeiază, la sud de Dunăre, orașul Nicopolis ca « semn al biruinței împotriva dacilor »3. Cu această ocazie vor fi. fost cioplite și figurile de daci ce se văd în muzeele din Roma și Leningrad (Ermitaj). Uriașe daruri fură distribuite generalilor și soldaților. Obiecte de lux sau de uz practic ies din atelierele imperiului înfățișînd scene și nume din război. In Egipt, un puț săpat la Mons Claudianus (azi Gebel Fatîre) primește numele de Fons feti* cissimus Traianus Dacicus4. Ambasade străine veniră din țări îndepărtate să felicite pe împărat pentru izbîndă. Dacia era învinsă. .. O problemă mult discutată a fost întinderea teritoriului dacic cucerit și înglobat în imperiu, la nord de Dunăre. O inscripție descoperită la Corint 5 a avut darul să risipească orice îndoială asupra cuceririi totale a Daciei în cele două campanii traiane: C. Caelius Martialis. . . copiarum curam adiuvit secunda expeditione qua universa Dacia devicta est. . . (Caelius Martialis a îndeplinit funcția de intendent al trupelor în al doilea război dacic, în care a fost cucerită 1 RE s. v. Porolissum. 2 CIL, XVI, p. 224; ActaArch., IX, 1-4, 1958, p. 412. 3 Ammianus Marcellinus, XXXI, 5, 16. 4 CIL, III, 24. 6 AnnSp., 1934, 2. 315 întreaga Dacie). Cli drept cuvînt se poate, deci, trage concluzia că nu numai, teritoriul cunoscut ca formînd provincia Dacia de mai tîrziu (Oltenia, Banatul, Transilvania) a fost cucerit de Traian, ci și teritoriul Munteniei și Moldovei (probabil numai sudul acesteia). Mărturii epigrafice (între ele și o recent descoperită diplomă militară din Bulgaria) și descoperiri arheologice ne confirmă într-adevăr, că acesta e cazul: Fig. 71. — Bustul împăratului Traian. Muntenia, împreună cu sudul Mol- dovei încă au fost anexate — în mod provizoriu — imperiului, dar nu ca părți ale provinciei Dacia, ci ale Moe- siei Inferioare, la care se adaugă și te- ritoriul ardelean de la sud și est de Olt (v. mai departe, cap. următor).. Prin înfrîngerea dacilor, statul liber dac încetează să mai existe și cea mai mare parte a pămîntului dacic se transformă în provincie romană, împărtășind de acum încolo, timp de 165 de ani, soarta celorlalte țări cucerite de Roma. Părți însemnate din fosta Dacie vor rămîne însă în afara granițelor provinciei romane. Unele din aceste părți (ca teritoriul Munteniei, de pildă, după ce se renunțase la el) vor rămîne sub o aspră supraveghere și nu vor putea iniția mișcări de proporții mai mari împotriva stăpînitorilor intruși. Cu atît mai aprins va arde, în schimb, flacăra revoltei în rîndurile maselor de daci liberi în regiunile nordice și nord-estice (Maramureșul și Moldova). Acțiunile lor, alături de alte populații libere, vor pricinui nesfîrșite greutăți imperiului, pînă la alungarea stăpînirii romane în sudul Dunării. 5. CULTURA DACICĂ ÎN SEC. I î.e.n. și I e.n. Vorbind de cultura dacică, înțelegem să expunem în paginile ce urmează, nu atît aspectul ei material, element constitutiv al modului de producție, aspect tratat în cuprinsul paragrafului respectiv (v. mai sus, p. 268—274), cît mai ales, aspectul ei spiritual, aparținînd suprastructurii societății geto-dace. Pentru aspectul material al culturii geto-dace din ultimele două secole ce precedă cucerirea Daciei de către romani, se aplică în mod curent numirea de « Latene » tîrziu (faza a IlI-a și a IV-a), ceea ce, firește, nu înseamnă cîtuși de 316 puțin că totul sau cea mai mare parte a acestui bun cultural se datorește celți- lor. S-a spus și de către cercetătorii romîni, ca și de cei străini, că așa-numita cultură Latene de la noi nu se datorește atît celților, cît mai ales sudului tracic și orientului pontic (grecesc și el în cele din urmă), cultura Latene, în bazinul carpato-danubian, fiind rezultatul a mai multor componente. în primul rînd, această cultură își are rădăcinile sale creatoare în tradițiile neîntrerupte locale pe care influențele venite dinafară n-au făcut decît să le stimuleze cu forme și procedee noi, integrîndu-se organic în cultura autohtonă. Această constatare e valabilă nu numai pentru începuturile culturii Latene dacice, ci și pentru ultimele două secole ale Daciei libere, cu deosebirea destul de esențială însă că în aceste două veacuri elementele de cultură greacă-elenistică (la care se adaugă și cele romane-italice) pătrund acum în societatea geto-dacă, mai curînd direct, decît prin intermediul tracilor sudici sau al popoarelor din nordul Mării Negre. Legăturile pe care le au geto-dacii, chiar înainte de epoca lui Burebista și a tată- lui său, și care devin acum mai intense și mai directe cu orașele grecești de la Marea Neagră, și cu cele din Peninsula Balcanică și Elada (Thasos, Megara, Delos, Dyrrhachium și Apollonia) sau, începînd cu a doua jumătate a sec. I î.e.n., cele •cu lumea romană, explică îndeajuns această pătrundere nemijlocită. E cît se poate de firesc însă ca o dată cu elemenele de cultură materială, să se infiltreze și să prindă teren și elemente culturale (greco-elenistice-romane) de natură ideologică, politică, științifică, religioasă, altoindu-se, însă, și acestea pe fondul străvechi băștinaș, pe care îl îmbogățesc și-1 dezvoltă. Cultura dacilor în ultimele două secole ale existenței sale poate fi consi- derată ca o cultură de tip superior stadiului primitiv-rural al triburilor patriarhale, avînd caracterul unei civilizații oppidane cu tendințe vădite de atingere a civi- lizației agraro-orășenești, cu centre economice puternice constînd din agricultori, meșteșugari, plebe muncitoare și sclavi. Ca atare trebuie văzute aglomerările omenești de la Tinosul, Popești, Poiana și încă vreo cîteva din acele koâsk; pe care le amintește Ptolemeu. Sînt oppida, constituind tîrguri, fora rerum venalium pentru localnici și negustorii străini. Spre oraș tindea și întinsa arie locuită de pe Dealul Grădiștei cu foarte numeroasele ei locuințe și ateliere masate pe terasele dealului, în jurul incintei sacre și a cetății. în materie de viață politico-socială, dezvoltarea internă a societății dacice cu o viață sedentară multiseculară de agricultori și crescători de vite, a dus destul de curînd la înjghebarea acelor uniuni tribale cu forma de organizare specifică trecerii la o viață de stat — a democrației militare — dezvoltare accelerată de lumea înconjurătoare greco-tracă dar nu determinată de aceasta. încă de pe acele vremuri se observă la conducătorii — dinaști ai acestor formațiuni parastatale —• o înțelepciune politică, am zice o « rațiune de stat » ca aceea de care se lasă călăuzit Dromichaites în conflictul său cu Lisimah izbutind să convingă poporul înarmat de interesele superioare proprii care dictează împăcarea cu regele Traciei. 317 Trăsături de om politic și de dominație asupra poporului trădează și cunoscuta măsură aplicată dacilor din « regatul » său de către Oroles din pricina lașității în fața dușmanilor bastarni x. Calitățile de organizator ale lui Rubobostes, pe la începutul sec. II, în Transilvania, sînt categoric subliniate în Prologul 32 al istoriilor lui Trogus Pompeius. Cu atît mai puțin poate să ne surprindă, astfel, talentul de organizator și mare om de stat al lui Burebista însuși, ajutat de marele preot Deceneu cu rol de vice-rege. Din cele arătate la activitatea lui Burebista reies clar înaltele calități ale omului politic care se slujește de bărbați pricepuți pentru tratative de politică externă: fie ele cu romanul Pompei — împotriva puternicului și mult mai pri- mejdiosului Caesar, fie pentru a cîștiga orașele grecești, rupîndu-le de sub influența Romei, sau cu alți aliați în Orientul Apropiat ori în îndepărtatul Occident germanic. Am văzut cum noua interpretare a inscripției lui Acornion dezvăluie o organizare a puterii centrale după modelul statelor monarhice elenistice. Intensa activitate desfășurată de Burebista și de colaboratorul său Deceneu în domeniul organizării puterii centrale și a statului ce se înfiripează și al regle- mentării cu forța a vieții sociale și politice a dacilor poate părea exagerat prezen- tată de lordanes2 (după Dio Crisostomul) dar nicidecum inventată. Strabon însuși confirmă această activitate obștească a celor două căpetenii. Nu ne poate mira, prin urmare, că pentru un Dio Crisostomul și pentru excerptatorul său lor- danes 3, geții sînt cei mai înțelepți dintre toți barbarii și aproape deopotrivă cu grecii. Că dacii vor fi avut legi scrise și că aceste «legi » vor fi avut caracterul unor legi de stat sau numai caracterul unor norme și prescripții etico-religioase, puțin importă. Măsura cu distrugerea viței de vie 4 — absurdă în această formă — e o indicație totuși în ce grad și pînă unde s-a mers cu reglementarea vieții obștești. La asemenea măsuri se referă însemnarea lui lordanes: fysicam tradens naturaliter propriis legibus vivere fecit... (învățîndu-i științele naturii omenești, i-a făcut să trăiască potrivit legilor acestei naturi, adică cumpătat). Cunoscînd organizarea puterii centrale după modelul monarhiilor elenistice, nu e de loc imposibil ca la curtea regească să fi. existat și nelipsita tagmă a învățaților. Vom vedea cum, în ce privește știința medicală și cea a fenomenelor cerești, informația dată de Dio Crisostomul-Iordanes (v. mai jos) se verifică. Stările acestea de lucruri vor fi suferit o reducere simțitoare după desfiin- țarea stăpînirii lui Burebista, dar nu au putut dispărea cu totul. Un Scorilo, în sec. I e.n. continuă, în orice caz, o veche tradiție cînd prin exemple concrete demonstrează supușilor săi și celorlalte triburi dezbinate nevoia unirii 5. Toți 1 lustinus, XXXII, 3, 10. 2 Qetica, 69. 3 Qetica, 40. 4 Strabon, VII, 3, 11. 6 Frontinus, Strategemata, I, 10, 4: bătaia între doi cîini care, la ivirea lupului, se aruncă, împreună, asupra lui. 318 acești conducători acționează, firește, în condițiile unei stăpîniri de clasă, ca repre- zentanți ai puterii statului incipient, dar nu mai puțin asupritor. Reorganizarea însăși a statului și a puterii centrale sub Decebal (și desigur și sub Duras-Diurpaneus) nu e de loc mai prejos: comandanți în fruntea cetăților, dregători însărcinați cu supravegherea agriculturii, existența funcției de vice-rege (Vezina, probabil și acesta mare preot), ambasadori ca Diegis, dezvăluie îndea- juns o organizare complexă a conducerii centrale. Dio Crisostomul1 remarcă și laudă nu numai mulțimea populației dacice, dar și bunăstarea ei, bazîndu-se pe cele constatate pe cît se pare, la fața locului, la însăși curtea lui Decebal, în primăvara anului 96. în privința politicii externe, Decebal se dovedește chiar superior înaintașului său Burebista: știe să se orienteze, caută alianțe, găsește momentul potrivit de a ceda, ca un bun diplomat, nu se dă înapoi nici de la intrigile potrivite cu vremile. Bun strateg și abil om de stat, el se impune ca un redutabil adversar al Romei (v. caracterizarea lui la Dio Cassius, mai sus p. 298). în meșteșugul războiului, dacii încă s-au dovedit maeștri. Mărturie stau nu numai succesele obținute de un Burebista, Decebal și alții, dar și măiastră rețea de cetăți și forturi așezate, pe înălțimi, la locurile potrivite de a închide accesul dușmanului. Sistemul « reduit » din jurul cetății de scaun din Munții Orăștiei e, fără îndoială, opera gîndită a regilor daci, Burebista și urmașii lui. în această privință, analogia cu așezările tracice a evidentă: forturi pe vîrfuri de dealuri, la trecători, dispuse în așa fel încît să se poată susține unul pe altul 2. Tacitus în lucrarea citată în notă ne arată și felul cum știau să se apere în aceste cetăți tracii, atacurile lor prin surprindere asupra romanilor care îi asediau, încercuind fortul sau cetatea și tăindu-le celor asediați apa și furajul. Aceeași metodă de luptă trebuie să o presupunem și la daci. Cetățile și forturile erau con- struite din ziduri de pămînt (valuri) cu palisadă, sau din piatră. La fortificațiile din Munții Orăștiei e vădită încă și colaborarea strînsă a inginerilor și meșterilor greci, care, la construirea cetăților, au aplicat autentice prescripții de arhitectură militară elenistică-romană. Chiar la dispoziția inge- nioasă, savantă, a acestor fortificații, în punctele cele mai indicate pentru apărarea obiectivului vizat, nu e cazul, poate, să excludem și participarea activă a unor ingineri și tehnicieni militari greci. Ridicarea de cetăți, castele și turnuri de apărare sau de veghe se îmbină și cu aplicarea tradiționalului sistem al valurilor (agger) de pămînt și al palisadelor care închid căile de acces inamicului (valul de la Cioclovina). Planul cetăților e, în schimb, de o evidentă inspirație greco-elenistică, cum o demonstrează construcțiile de la Piatra Roșie și Blidarul: forma patrulateră, 1 Orationes, VII, 21. 2 Tacitus, Annales, IV, 46 — 51: « castella » tracice din munții Haemus. 319 adaptîndu-se terenului, turnurile dreptunghiulare sau pătrate, exterioare și anterioare, la colțuri sau pe parcursul curtinelor (zidurilor), intrările în cetate prin cîte un turn de colț (Piatra Roșie), uneori cu dispozitivul ă chicane — « capcană » (Blidaru). Fig. 72. — Planul cetății dacice de la Blidaru. La un model din lumea sudului ne trimite și tehnica construirii zidurilor de cetăți, turnuri și chiar locuințe fortificate. Sistemul constă în legarea celor două paramente ale zidului cu ajutorul unor grinzi de lemn ce se așază transversal pe toată grosimea de 3 m a zidului, legînd între ele blocurile contrapuse din cele două paramente, fie prin grinzi cu capetele tăiate în formă de coadă de rîndunică ce intră în scobiturile potri- vite de pe suprafața blocurilor respective, fie prin grinzi folosite ca scoabe. Siste- mul e, după cum se știe, des aplicat și de mare vechime în lumea mediteraneană 1, iar întrebuințarea lui la cetățile dacice se impunea și prin natura materialului ce se oferea din belșug în munții păduroși ai Daciei. Nu știm să se fi folosit și mai înainte acest sistem la daci sau în Dacia. Cert e că acest opus Dacicum nu trebuie confundat cu murus Qallicus. 1 Cf. Vitruvius, De architectura, I, 21. 320 Blocurile de piatră de calcar, bine ecarisate, de formă dreptunghiulară (dimensiunile aproximative: 60x65 x40 cm), sînt pe fața externă lucrate în bugnato, iar cele de la colțuri au o profilatură verticală, și unul și celălalt element de pură origine grecească. Zidurile de piatră nu continuă însă întotdeauna pînă sus din acest material (la cetatea Blidarul se pare că unele turnuri erau pînă sus numai din piatră). Partea superioară era fie de lemn (la cetăți, turnuri și bastioane), fie din cărămidă slab arsă (la turnurile-locuință și la turnuri izolate de pildă). Terminarea în construcție de lemn a părții superioare a zidurilor corespundea și unei practici locale binecunoscute și rezolva și problema acoperișului acestor ziduri de cetate, și a crenelurilor și drumului de rond (chemin de rond)» Continuarea în cărămidă a zidului de piatră — pe aceeași grosime — e o specialitate binecunoscută a suduluix. Relevăm numai amănuntul că aceste cărămizi sînt arse la daci din pricina climei prea umede, că ele sînt pătrate (ca cele grecești) de dimensiuni 48 X48 cm și cu o grosime de 81/2 cm (ceea ce ar putea reflecta o bază de unitate grecească) 2. Fața zidului de cărămidă (cea exte- rioară și cea interioară) era tencuită cu o pastă fină, deseori colorată, de argilă (ca și la casele de lemn băștinașe). Materialul liant era lutul» Din piatră (cu continuare în lemn sau cărămidă) dacii construiau și ziduri în opus incertum cu blocuri mici și lunguiețe destul de regulate, folosind ca liant argila. Observăm că mortarul — în afară de cazuri excepționale — cum e cisterna de apă de la Blidarul (vezi mai jos) și o porțiune de zid de la incinta nouă (secun- dară) de la Piatra Roșie — nu era folosit de daci. Uneori zidul în opus incertum se amesteca cu blocuri sau porțiuni de zid în blocuri. Trebuie să facem aici însemnarea categorică că reliefurile de pe coloana lui Traian nu redau exact tehnica de construcție constatată la cetățile dacice. Ca element grec contează și prezența scărilor monumentale de piatră ce duc la turnul-locuință de la cetatea Costești, intrările arcuite de piatră de la Grădiște și Cetatea Piatra Roșie, turnurile mici de luptă (din lemn pe baze de piatră) din spatele curtinei de la Costești, ca și zidurile de terasă, prevăzute cu scurgătoare din loc în loc, ce susțineau terasele superioare împotriva prăbușirii și serveau și ca perete decorativ. Tot de tip grec, dar lucrate pe loc sînt și țiglele de acoperiș (constatate și în așezarea de la Popești) de forma și dimensiunile celor folosite în orașele grecești de pe țărmul Mării Negre. O lucrare cu totul clasică, după prescripții vitruviene (de tip grecesc) e cisterna de apă din preajma cetății Blidarul. Atît forma cît și tehnica și materialul (opus signinum de rețetă greacă) 3 o categorisesc ca atare. Conductele de apă, 1 Vezi o listă documentară la W. Dehn, Die Heuneburg beim Talhof, în Fundberichte aus Schwaben, N. F. 14, p. 93 — 94. 2 Pentru cărămizile bine arse din lumea tracă, de la Seuthopolis, v. « Izvestiia-Institut ». XXI, 1957, p. 129-152. 3 Vitruvius, De architectura, VIL 21 — c. 1001 321 cu țevi de teracotă, ce se găsesc în mai multe locuri din regiunea așezărilor dacice din sudul Orăștiei încă trebuie atribuite influenței greco-romane. Același lucru se poate afirma și despre canalurile deschise de apă din incinta sacră de la Gră- diștea Muncelului. Fig. 73. — Planul cetății dacice de la Costești. Ca arme dacii foloseau în special arcul, paloșul drept sau curb (* daca) și temuta sabie curbă dacică (falx.) \ Nu le era necunoscută, cel puțin în sec. I î.e.n., nici sabia dreaptă celtică. După reliefurile coloanei (scena CXIV), în apărarea cetăților, dacii din Munții Orăștiei foloseau și niște mașini de război, bănuim de invenție sudică sau romană 2. Ca arme de apărare, cunoaștem scutul, probabil de lemn, ferecat sau nu, dar deseori ornamentat, și coiful de bronz sau de piele, întrebuințat parele numai de căpetenii. Ca stindard, fîlfîind în vînt și 1 Fronto, Principia historiae, p. 205 N. 2 v. Strena Buliciana, p. 74 — 75; RE, VII, 1305; Gr. Tocilescu, Dacia înainte de romani, p. 750. 322 purtat de călăreți, emițînd sunete, era vestitul balaur (draco), poate de origine irano-scită. Ca trupă, pedestrimea alcătuia grosul armatei, dar nici cavaleria dacă înzes- trată cu arcuri nu era mai prejos. Tocmai împotriva acestei cavalerii sînt aduse Fig. 74. — Zid dacic de terasă. A-B, detaliul decorativ al balustradei. contingentele de călăreți mauri arcași și de arcași palmyreni călări. Judecind după zăbalele de fier găsite în săpături, caii dacilor erau mărunți de munte. Mai originală se înfățișa arhitectura civilă: case patrulatere, cu sau fără absidă, sau rotunde, construite din lemn (în paiantă sau în bîrne), pe un soclu scund de pietre, cu pereții acoperiți de lipitură frumos fățuită și chiar colorată, cu acoperișul de țiglă, șindrilă, paie sau stuf. Unele au și pridvor în față sau o prispă de jur împrejur. Condițiile naturale nu au permis păstrarea elementelor de con- strucție de lemn care trebuie să fi fost foarte frumos sculptate și crestate. 21* 323 Variatele scule de dulgherie descoperite în diferitele așezări, dar îndeosebi în așezările din Munții Orăștiei, constituie o grăitoare dovadă de înaltul nivel la care a ajuns măiestria lucrării în lemn. O fîntînă-cisternă căptușită cu blăni groase de gorun, încheiate cu sistemul îmbucăturii capetelor prin jghiaburi, butoiul de decantare a apei din rezervorul de apă de pe Dealul Grădiștei, ca și un fragment de cupă de lemn ne oferă singu- rele produse ale meșterilor dulgheri. Despre uși știm că erau bogat ferecate cu ținte de fier cu capul lat, ușor arcuit, măiestru împodobite. O formă de casă — culă—erau turnurile-locuință construite din piatră (partea de jos) și cărămidă sau lemn (partea de sus — etajul). Tipul, de veche origine sud-est europeană, e prezent și astăzi în regiunea Munților Orăștiei: în partea de jos e chelarul, iar la etaj locuința la care duc scări de lemn, și din exterior și din interior, exact ca la cele două turnuri-locuințe din cetatea de la Costești \ Ocupația de căpetenie, de veacuri și milenii chiar, a geto-dacilor era agri- cultura, creșterea vitelor mari și păstoritul. O parte a populației se îndeletnicea cu diferitele meșteșuguri (dulgheri, fierari, argintari, olari, tăbăcari, mineri). Despre înflorirea agriculturii și a creșterii animalelor stau mărturie atît unele texte literare, cît și descoperirile arheologice. Ele au fost expuse în capitolul tratînd forțele de producție. Amintim aici că în așezarea cea mare de pe Dealul Grădiștei, soiurile de cereale (grîu, mei, ovăz, secară) erau dintre cele mai bune. Această ocupație agricolă geto-dacii o practicau locuind fie în centre mai mari tvoXsk;, fie în sate și cătune, iar în regiunea de munte pe poieni, în gospo- dării izolate sau aglomerate. Asupra creșterii oilor și a vitelor mari ne lămuresc acum așezările sezoniere păstorești (stînile) de pe Dealul Ruzilor și de pe Meleia din Munții Orăștiei. Dezvoltarea meșteșugurilor în societatea dacică fiind tratată pe larg în capitolul respectiv, aici ne restrîngem la cîteva observații generale. în ce privește ceramica, remarcăm în primul rînd că la începutul perioadei acesteia apar cu formele lor tipice ceașca (opaiț sau afumătoare) dacică și chiupu- rile. Și una și cealaltă formă de vas se mențin de-a lungul stăpînirii romane și chiar și mai tîrziu. O trăsătură comună cu sudul tracic e importul de vase grecești și imitarea lor. O noutate constituie în ceramica dacică apariția, în sec. I e.n., a vaselor pictate, creație a meșterilor olari autohtoni, folosindu-se de mijloace proprii și inspirîndu-se din ornamentația locală, străveche (motive geometrice, vegetale și zoomorfe, lipsind figura umană). în sec. I î.e.n. avem și vasele pictate de tip celtic. Cești și vase de lemn (o ceașcă de lemn a fost găsită în bazinul de apă de pe Dealul Grădiștei) au fost, firește, în tot timpul frecvente în lumea daco-getă. 1 Tipul acesta trebuie să fi fost general în sud-estul european. Un asemenea turn Tupcns avea și Seuthes tracul (Xenophon, Anab., VII, 2, 21); cf. G. Kazarow, Beitrăge, p. 34 și D. P. Dimitrov, în Studia in honorem Acad, D, Decev, Sofia, 1958, p. 683 — 701. 324 Vase și alte obiecte de bronz (opaițe și candelabre de ex.) au importat dacii acestei perioade din sudul grecesc și din sudul Italiei, prin intermediul orașelor grecești de pe coasta Adriaticei. Nu mic trebuie să fi fost și numărul vaselor (cupe etc.) de argint (și aur ?) de proveniență sudică, elenistică-romană, la curțile regilor și ale aristocrației dacice. Unele vase — căldărușe — de bronz au făurit însă și meșterii locali. Fig. 75. — Vase dacice de bronz, cu toartă, de la Grădiștea Muncelului. Făurării bine dezvoltate și utilate (ca acelea de pe Dealul Grădiștei) puteau face față atît nevoilor agriculturii și cerințelor pașnice, cît și nevoilor de război. Perioada noastră e socotită, și pe drept cuvînt, ca una în care arta argin- tarilor ajunge la o deosebită înflorire, cu produsele ei variate și, uneori, de o reală valoare artistică (fibulele cu noduri, fibulele-linguriță, colierele, brățările, cordoanele, inelele, pocalele, plăcile și cătărămile de argint). In chip deosebit se remarcă tezaurul cu vase-pocale de argint frumos ornamentate cu motive florale etc., descoperit la Sîncrăieni (r. Miercurea Ciuc) și tezaurele cu obișnuitul inventar de coliere, fibule etc. de la Sărăcsău (r. Orăștie) și de la Șeica Mică (r. Mediaș). Multă probabilitate are și atribuirea căldării (cazanului) de la Gundes- trup tot artiștilor-argintari daci. Existența unor ateliere de argintari la curțile fruntașilor dar și în alte părți e dovedită nu numai de bogăția acestor podoabe în Dacia, dar și de descoperirile arheologice (o nicovală de argintar în cetatea de la Costești, un atelier de meșteri argintari la Poiana și la Costești) ca și de constatarea că barele de argint cu care lucrau argintarii locali provin și din topirea monedelor de argint. Aceasta nu exclude, însă, și activitatea, pentru daci, a unor ateliere pontice. 325 Izvorîtă din tradiții locale — Latene-celtice — această ramură de artă meșteșugărească a primit, precum e și firesc, fructuoase imbolduri din lumea greco-tracă și greco-sarmatică. Dar preocupările meșterilor și artiștilor daci nu s-au oprit numai la făurirea de podoabe și obiecte de uz practic. Sîntem îndreptățiți să constatăm și o acti- vitate de maeștri statuari în Dacia, din mîna cărora au ieșit bustul divinității feminine (Bendis) de la Piatra Roșie, placa de argint de la Cioara, teaca de pumnal de la Popești (v. mai jos), mica statuetă de leu, de argint, de la Blidarul și poate și relieful scutului de la Piatra Roșie. Se cunoaște și o statuie umană, de bronz, de la Costești1 dar nu știm dacă e operă autohtonă sau importată (cum e cazul cu capul Dianei, tot de aici, și care e lucrare grecească). Ne putem întreba, dacă faimoasele statui de « mineri » din muzeul din Deva (găsite la Baia de Criș) nu sînt tot dacice și n-au nimic de-a face cu origini și rosturi mai vechi. Dacă am vrea s-o caracterizăm, putem spune că arta dacilor indiferent în ce domeniu se manifestă, tinde spre redarea, mai mult sau mai puțin reușită, a naturii, întrunind însușirea de artă veridică în sensul cel mai bun al cuvîntului. Societatea geto-dacă de pe timpul celor doi mari conducători ai dacilor nu era străină nici de preocupări intelectuale mai înalte, cel puțin vîrfurile acestei societăți și în special preoțimea. De o știință empirică medicală populară, dar și cărturărească, la daci, ne îndreptățesc să vorbim — între alte atestări — și cunos- cutele glosare de nume de plante de leac păstrate în scrierile de botanică medi- cinală ale lui Dioscoride și Pseudo-Apuleius 2, dar și scurta informație din lor- danes 3, despre cercetările făcute de unii cărturari daci asupra însușirilor ierbu- rilor și arbuștilor. Găsirea unei truse medicale în una din clădirile de pe Dealul Grădiștei nu face decît să confirme practicarea medicinii la daci (și, în același timp, să verifice din nou spusele lui lordanes). Prezența la curtea regelui Burebista (și probabil nu numai la a lui) a unor cărturari-« filozofi » care, în frunte cu Deceneu, cultivau și răspîndeau între membrii vîrfurilor societății anumite cunoștințe și învățături — științele naturii (aplicate la om —physica), etica, « filozofia », astronomia (v. și Strabon) etc., — nu poate fi pur și simplu respinsă ca o invenție sau deformare grosolană a istori- cului tîrziu lordanes 4. Existența unei preocupări de botanică farmacologică la daci e, după cum am văzut, serios susținută de glosarul numelor de plante medi- cinale, lucru ce nu poate fi o simplă întîmplare. însuși regele e medic, ca și marele preot (iarpo<;5). 1 ESA, XI, p. 201. 2 L I. Russu, Limba traco'dacilor, București, 1959, p. 27 — 30 cu bibliografia anterioară. 3 Qetica, 70: « herbarum fruticumque explorare naturas » (« cercetînd natura ierburilor și a arbuștilor »). 4 Qetica, 69 — 71: 40: vezi și Strabo, VII, 3, 5. 6 V. Pârvan, Qetica, p. 145, 161. 326 Și iarăși nu poate fi fortuită nici confirmarea învățăturilor despre astrono- mie prin realitatea descoperirii celor două sanctuare rotunde în incinta sacră de pe Dealul Grădiștiei cu combinațiile așezării stîlpilor după anumite calcule în legătură cu fenomenele cerești și cu calendarul (v. mai sus, p. 279). Știind ca aceste pasaje sînt luate de lordanes din lucrările lui Dio Crisostomul și atribuite pe nedrept, dar de bună credință, goților, veracitatea — relativă, firește — a acestor stări de lucruri e pe deplin acceptabilă. Că geto-dacii cunoșteau și scrisul nu mai e o simplă presupunere bazată pe cele ce știm din Ovidiu relegat în lumea getică a Dobrogei sau pe scrisoarea către împăratul Traian a burilor, scrisă pe o ciupercă uriașă, cu caractere latine. Că la curtea lui Decebal existau gramatici pentru corespondența latină o aflăm din știrea păstrată tot la Dio Cassius (67,7) după care Decebal trimisese lui Domi- țian, iar acesta Senatului, o scrisoare (scrisă, desigur în latinește). Că scrisoarea ar fi fost plăzmuită de Domițian e o insinuare din partea opoziției împăratului. Intr-adevăr, geto-dacii au făcut cunoștință cu scrisul încă de prin sec. IV, o dată cu monedele pătrunse pe teritoriul Daciei. Imitarea stîngace a acestor monede mai tîrziu n-a putut decît să-1 apropie și mai mult de meșterii monetari daci. Același lucru și cu ștampilele de pe mănușile de amforă grecești, pe care iarăși, imitîndu-le ca ornamente olarii daci nu făceau altceva decît să aplice un scris primitiv. Pe cioburi de amfore, găsite la Stoienești, se găsesc scrijelate litere grecești, de o mînă localnică. Faptele constatate cu prilejul săpăturilor de la Grădiștea Muncelului din ultimii ani, aduc și probe directe despre răspîndirea scrisului la daci. încă de pe la începutul secolului trecut, un cercetător ardelean (Ackner) observase pe cîteva blocuri de piatră risipite pe teritoriul ruinelor de la Grădiștea Muncelului, unele «litere și monograme vechi grecești». Săpăturile sistematice, întreprinse la așezarea cea mare de pe Dealul Gră- diștei începînd cu anul 1950, au scos la iveală o serie de asemenea blocuri ce purtau litere elinești. Ele au ieșit dintr-un singur loc, de pe terasa cu sanctuare, căzute fără îndoială din zidul ce susținea terasa superioară. De dimensiuni aproape egale, aceste blocuri foarte îngrijit lucrate aveau o față deosebit de bine netezită. Pe această față, într-un colț (de obicei în colțul drept) al blocului se află săpate 1—3 litere grecești, așezate una sub alta. Nici un bloc n-a mai putut fi găsit în poziția lui originală din zid, toate fiind căzute. E însă clar că blocurile fuseseră așezate în zidurile de apărare a terasei, astfel încît literele de pe diferitele blocuri alcătuiau rînduri verticale ce trebuiau citite de sus în jos. Nu încape nici o îndoială că aceste litere, dispuse în felul arătat, formau cuvinte și nu erau « semne de potrivire » a blocurilor. Avem de-a face, evident, cu niște însemnări cu caracter religios sau politic, conținînd nume de regi, preoți sau de zei și eroi, ce formau acolo, pe fața netedă a zidului de lîngă sanctuare, un album solemn, un fel de pomelnic, expus vederii tuturor în piațeta ce precedă sanctuarul cel mare rotund. 327 Cum construcțiile de calcar de pe Dealul Grădiștei datează încă din sec. I î.e.n., nu avem nici un motiv să ne îndoim că și zidul de terasă cu acest pomelnic e din aceeași epocă. în felul acesta, am avea dovada sigură că în societatea dacică din sec. I î.e.n., cel puțin în cercurile înalte ale acestei societăți, în mediul sacerdotal, mai ales, scrisul era folosit pentru însemnări cu caracter religios- politic, cu litere grecești. Din cele cîteva grupe de litere constatate pe blocurile de lîngă sanctuare, unul ni se pare mai ușor de descifrat: e un grup de trei consoane grecești avînd Fig. 76. — Bloc de piatră cu litere grecești de la Grădiștea Muncelului. valoarea lui Z, P și R din alfabetul nostru. Z P R indică, foarte probabil, numele geto- dac ZiPeR sau, eventual ZoPiR, ambele nume de persoană cunoscute în onomastica dacică (ZiPeR ar însemna «fiul lui Zi»). Adaptarea de către daci a alfabetului grec nu poate să ne mire. Legăturile dacilor cu ora- șele grecești de la Marea Neagră erau destul de vechi și foarte strînse. Pe timpul lui Burebista, adică tocmai în sec. I î.e.n., aceste orașe fuseseră supuse, vremelnic, de acest rege cuceritor. Mulți meșteri și tehnicieni greci au lucrat la curtea regilor daci, iar un grec fruntaș din orașul Dionysopolis, Acornion, făcuse după cum am văzut servicii diplomatice și pe lîngă tatăl lui Burebista. Cert e, deci, că în cele dintîi timpuri ale introducerii scrisului în societatea dacică, aceasta, în condițiile istorice în care se afla, a adoptat pentru scris alfa- betul grecesc. Aplicarea scrierii se limita însă, în această vreme, la o sferă de activitate îngustă, la nevoile vîrfurilor societății, avînd un caracter sacru, de cult. O dată cu dezvoltarea societății dacice, și scrierea a trebuit să ia o mai mare răspîndire, extinzîndu-se și la alte domenii de activitate mai practice, laice și aplicîndu-se și pe alt material decît piatra (table de lemn, scoarță de copac, piele etc.) toate materii perisabile din care nu s-a păstrat nimic. O indicație despre acest progres în domeniul scrierii ni l-a oferit o altă descoperire făcută tot la Dealul Grădiștei. De data aceasta, nu mai este vorba de însemnări pe piatră, nici de o scriere cu caracter sacru, ci de o întrebuințare a scrisului pentru uzul de toate zilele. într-una din clădirile ce se ridicau pe Dealul Grădiștei, clădire construită din lemn, dar cu o deosebită grije și cu un oarecare lux, s-a descoperit un vas mare de lut ars, în formă de pîlnie, ca și vasele de argint de cult (o formă exa- gerată de rhyton?), pe care erau aplicate de patru ori, sub gîtul vasului, cîte două ștampile. Una din ștampile conținea în litere scoase în relief, numele 328 DECEBALVS, iar cealaltă, continuînd ștampila dintîi, precizarea: PER SCORILO. Modelul vor fi. fost ștampilele în cartuș de pe așa-zisele vase aretine romane, cunoscute și în așezarea de la Grădiștea Muncelului. După cum se vede, avem de-a face de data aceasta cu o scriere-ștampilă cu litere latine. Clădirea e de pe la sfîrșitul sec. I e.n., adică chiar din ajunul războaielor cu romanii. Influența romană pătrunsese demult pe teritoriul Daciei, iar statul dac de sub Duras-Diurpaneus și Decebal din sec. I e.n. duce o luptă aprigă împotriva expansiunii romane care ajunsese pînă la Dunăre. Legăturile Fig. 77. — Vasul cu ștampilă dacică de la Grădiștea Muncelului. cu acest redutabil adversar deveniseră și mai intense tocmai în epoca aceasta de cruntă dușmănie. Pentru apărare, regii daci recurg la meșteri tehnicieni fugiți din imperiul roman și adăpostiți în cetățile și orașele Daciei. Moneda romană avea curs general în țara dacilor încă înainte de Burebista. Unelte și obiecte de podoabă erau importate din imperiul roman și chiar din Italia. Nimic surprinzător, prin urmare, că, o dată cu acestea, pătrunde în societatea dacică și scrierea latină pe care aceasta o adoptă. Unii dintre fruntașii daci își vor fi însușit chiar rudimentare cunoștințe de limbă latină, necesare pentru înțelegerea cu dușmanul de moarte în cursul deselor conflicte, dar și cu mul- țimea de meșteri și tehnicieni, ofițeri și soldați refugiați la curtea regelui Decebal. Religia geto-dacilor este, ca și a tracilor și a celorlalte popoare înconju- rătoare, o religie politeistă cu divinități graduate după însemnătate și putere. 329 Ea reflectă fidel structura social-politică a societății geto-dace a acestor vremuri. Zeul suprem, dar nu unic, pare să fi fost Zamolxe (Zamolxis, scris și Salmoxis, Zalmoxis), dar alături de el încă o mulțime de divinități își găsesc locul în închi- puirea religioasă a daco-geților. Divinitățile întruchipează și la daco-geți forțele neînțelese, dar temute, ale naturii. Nu este cazul să discutăm acum tezele greșite sau exagerate ale unor istorici și filologi mai vechi asupra presupusului mono- Fig. 78. — Planul cetății și al incintei sacre de la Grădiștea Muncelului. teism, pseudo-monoteism sau henoteism exclusivist al daco-geților. Din cele ce relatează Strabon 1 reiese categoric caracterul politeist al religiei dacice, iar pasajul din Herodot 2 la care se refereau susținătorii monoteismului dacic credem că a fost și rău tradus și greșit interpretat. Iată acest pasaj, în traducerea curentă pînă azi3: « înainte de a sosi la Istru, Darius supuse pe geții care cred în nemurire (FcTat a^avari^ovre^) . . . ». 1 VII, 3, 4 — 5. 2 IV, 94. 3 IV, 93 și 94; vezi și 95 — 96. 330 « Iată în ce chip socotesc ei că sînt nemuritori: ei nu cred că mor, ci sînt convinși că cel răposat merge la zeul Salmoxis. Unii din ei dau acestui zeu numele de Qebeleizis. La fiecare cinci ani, ei trimit cîte unul dintre dînșii, ales prin sorți, ca sol către Salmoxis și îl însărcinează cu toate cîte le cer ei fiecare de la divinitate. Ei trimit un sol la Salmoxis în felul următor: un număr oarecare dintre dînșii se pun în rînd și ia fiecare cîte trei sulițe. Alții, luînd pe cel sortit să fie trimis la Salmoxis de mîini și de picioare, îl ridică în sus și îl azvîrlă în vîrful sulițelor. Dacă, în căderea lui, acesta e străpuns și moare, ei cred că zeul le este binevoitor; dacă însă cel aruncat în sulițe nu moare, ei învinovățesc pe trimisul acela și spun că este om rău. După ce au aruncat vina asupra acestuia, ei trimit pe altul în locul lui. însărcinările se dau celui trimis pe cînd acesta e încă în viață ». «Tot tracii aceștia (adică geto-dacii), cînd fulgeră și tună, aruncînd cu săgețile în sus, spre cer, amenință divinitatea (zeul), căci ei nu cred să existe o altă divinitate (un alt zeu) afară de a lor». Ultima parte a frazei din urmă nu corespunde cu ceea ce voia să spună Herodot. Atît logic, cît și gramatical, ea trebuie înțeleasă și tălmăcită astfel: « Tot tracii aceștia, de asemenea, cînd tună și fulgeră, trăgînd cu săgețile spre cer, amenință zeul, căci ei cred că (cel care tună și fulgeră) nu este un alt zeu, decît zeul lor » (adică: Zamolxis — Qebeleizis). Reiese prin urmare, nu numai că Herodot nu afirmă în nici un fel unicitatea zeului Zamolxis (sau Gebeleizis), ci că acest Gebeleizis, zeu al tunetelor și fulgerelor, zeu uranian, este, alături de Zamolxe (zeu htonian și poate principala zeitate getică) unul din zeii daco-geților. Nu e exclus însă ca încă de pe vremea lui Herodot, dar sigur mai tîrziu, aceste două divinități distincte odinioară să se fi. contopit în una singură, păstrînd cele două aspecte și cele două nume. Dacii, ca și tracii, erau un popor puternic stăpînit de prejudecăți religioase, firești la acea etapă de dezvoltare, împrejurare pe care conducătorii lor o știau foarte bine folosi în interesul dominației de clasă și a statului asupritor. Ei credeau într-o răsplată pe lumea cealaltă, unde ajung în tovărășia lui Zamolxe. După Herodot și Strabon, această credință în viața cealaltă le-o predicase însuși Zamolxe din care grecii făcuseră un om, și încă unul care învățase înțelepciune ca rob al lui Pitagorax. Oricum, credința în nemurirea sufletului ce li se atribuie de scriitorii antici și e prezentată ca un specific cu totul aparte al religiei lor, iar istoricii moderni o scot în evidență ca pe o particularitate pur geto-dacă, nu e, totuși, ceva neobișnuit la popoarele antice. Aceeași credință în nemurire o găsim și la celți și la perși, la egipteni și la germani, în forme ce variază, dar rămîn aceleași ca fond* Credința în nemurire și o viață de apoi îi va fi făcut pe geto-daci atît de disprețuitori ai morții (paratissimi ad mortem, gata cu totul la moarte, cum spune scriitorul antic Pomponius Mela2, despre geți). 1 Elementele orfice din religia, etica și gîndirea dacică, atît de asemănătoare cu doc- trina pitagoreică, vor fi fost cauza pentru care Zamolxe e făcut și el elev al lui Pitagora. 2 II, 18, V, și Criton, Qetica, la Suidas, II, 35, 368. Cf. și lulianus Apost., Caes., 327 D. 331 Ca și tracii, dacii ridică sanctuare, fie rotunde, fie patrulatere (aliniamente) pe vîrfuri de munți, pe terasele amenajate special ale acestora. Din cele rotunde, la traci, amintim vestitul sanctuar rotund din Tracia de care vorbește Macrobius x. La Grădiștea Muncelului se găsesc, după cum am văzut (v. mai sus, p. 279), două sanctuare rotunde, alături de patru sanctuare patrulatere (aliniamente). Sanctuare patrulatere se află și la Costești, la Blidarul și la Piatra Roșie. Fig. 79. — Piațeta incintei sacre de la Grădiștea Muncelului. După mulțimea sanctuarelor de pe Dealul Grădiștei, în preajma cetății, constituind o adevărată incintă sacră, cu drept cuvînt putem conclude că aici se afla centrul religios al societății dacice din timpul lui Burebista și Decebal, Muntele sfînt, Kogaionul getic, cu un rîu, purtînd același nume, la poalele lui (poate actuala Valea Albă) de care vorbește Strabon 2. Incinta sacră din centrul puterii geto-dace își trage originea, fără îndoială, dintr-un loc de închinare mai vechi tribal, după cum sanctuarele înseși, ca formă și concepție, nu fac decît să continue, în condiții superioare, desigur, străvechile sanctuare din epoca bronzului (v. mai sus, partea I, p. 125). Continua prefacere a sanctuarelor și 1 I, 18, 11; cf. și Herodotus, VII, 111; Suetonius, Aug., 94. 2 VII, 3, 4-5. 332 înlocuirea materialului mai prost cu material mai bun al stîlpilor și coloanelor e dovada cea mai bună și despre vechimea relativă a acestei incinte sacre și de importanța pe care i-o acordau regii și sacerdoții daco"geți. Din păcate, nici din autorii antici și nici din resturile arheologice nu sîntem prea mult lămuriți cu privire la ritul și practicile religioase ale daco-geților. Singurul pasaj este acela din Herodot reprodus mai sus. Fig. 80. — Sanctuarul dacic de la Costești. Sanctuarele rotunde sau patrulatere încă nu aduc o lămurire mai precisă. Despre unul din cele două sanctuare rotunde de la Grădiștea Muncelului știm sigur că, prin așezarea stîlpilor de piatră servea și ca un calendar al anului. Interiorul sanctuarului mare de piatră avea un cerc concentric format din stîlpi groși de lemn, îmbrăcați în plăci de teracotă și cu 9—13 cîrlige de fier de care, probabil, se agățau ghirlande de flori, verdeață sau ofrande. Nu cunoaștem mai de aproape rostul împrejmuirii centrale a acestui sanctuar, făcută tot din stîlpi de lemn, în formă de potcoavă, doar bănuim că și acești stîlpi de lemn îndeplineau același rost. Aceeași funcțiune trebuie să fi avut și aliniamentele patrulatere, templeo. deschise, pe suporturile de piatră rotunde pe care erau așezate fie stîlpi de lemn, fie coloane de piatră de andezit, cum e cazul la sanctuarul 333 cei mare cu 60 de coloane de la Grădiștea Muncelului. Și aici, coloanele vor fi servit drept loc pentru depunerea ofrandelor sau a altor obiecte de cult. Credem că cele două recipiente mari de piatră de and ezit ale căror fragmente se află acum în interiorul cetății, fuseseră destinate să fie așezate tocmai pe fusul nu prea înalt al unor coloane din sanctuarul-aliniament de la Grădiștea Muncelului. Fundul acestor recipiente corespunde aproximativ diametrului coloanelor de andezit. Unele din sanctuare, probabil cele rotunde, au servit și ca oracole, cum e cazul și la traci -1. Știm de la Suetoniu că Octavius, tatăl lui Augustus, a consultat în Tracia, într-o pădure sfîntă, oracolul-templu al lui Bacchus asupra soartei copilului său. Din Suetoniu reiese că în aceste sanctuare, cu prilejul consultării zeului, se făceau și libațiuni cu vin pe altare și că din focul jertfelor se ridicau flăcări pînă la cer. In legătură cu acest caracter de oracol al templelor dacice trebuie pusă și bizara informație pe care ne-o împărtășește Herodot despre camera subterană pe care și-a construit-o Zamolxe (considerat de greci ca un om învățat) și în care el dispare pentru a reapare numai în al patrulea an. Herodot consideră că această dispariție de trei ani și apariția în al patrulea an ar fi. avut rostul demonstrării adevărului propovăduit de Zamolxe despre nemurire, ceea ce e firește interpretarea naivă a istoricului grec. Aceeași ascunzătoare e pomenită și de Strabon, iar consultările pe care le are Zamolxe (recte: marele preot de totdeauna) cu regele și dregătorii — tot după Strabon — confirmă același caracter de oracol al templelor de pe Kogaion. Observăm că cele mai recente săpături la incinta sacră de pe Dealul Grădiștei au dezvăluit un templu-aliniament de pe vremea lui Burebista la care duce o scară tainică de piatră. Nici jertfa umană practicată tot la cinci ani și apariția — pentru consultații — a marelui preot în al patrulea an nu sînt întîmplătoare. Perioadele acestea ascund, fără îndoială, și o legătură cu fenomenele naturii și ale astrelor. O altă practică religioasă a geto-dacilor ne-o relatează un glosator al lui Vergilius, gramaticul Servius. După acesta, geto-dacii aveau obiceiul ca atunci cînd porneau la război să bea, după un anumit ritual, apă din Dunăre, ca pe un vin sfințit și să jure că nu se vor întoarce la căminurile lor decît după ce au ucis pe dușmani 2. Dintre divinitățile geto-dacice (parțial și tracice) se cunosc zeii Zamolxis, Qebeleizis (ambii avînd nume curat getice), Bendis (Diana), Hestia-Vesta și zeul războiului corespunzînd grecului Ares și romanului Marș. Primul, Zamolxis, este zeul htonian reprezentînd fertilitatea solului și stăpînirea împărăției morților. Pe cît se pare, Zamolxe a întrunit la traci și geto-daci și atribuțiile profetice ale lui Bacchus — Dionysos — Liber. Gebeleizis era, după cum s-a văzut din Herodot, zeul uranian al fulgerului, care sta, ca o divinitate supremă alături de Zamolxis și se confunda cu acesta de către Herodot (v. mai sus). Zeița 1 Herodotus, VII, 111; Suetonius, Aug., 94. 2 Servii Gram, in Vergilii Bucolica et Qeorgica commentarii (ed. G. Thilo), voi. III, 1, p. 317, și Anonymi Brevis Expos. Verg. Bucolicarum, op. cit., voi. III, 2, p. 317. 334 Bendis identificată prin interpretație romană cu Diana, se bucura, după cît se pare, de o mare cinste în societatea geto-dacică, ca zeiță a pădurilor, a lunii, a farmecelor etc. Nu este întîmplător că imaginea acestei divinități este redată de o sculptură autohtonă găsită la Piatra Roșie, de un cap al zeiței Diana (Artemis) de factură elenistică descoperit la Costești, și că tot această divinitate e repro- dusă pe o placă de teracotă, aflată în sanctuarul vechi patrulater de pe Dealul Fig. 81. — Sanctuarul mare rotund de la Grădiștea Muncelului. Grădiștei, fiind imitată după reversul unui denar republican, emis în anul 80 î.e.n. Noi credem a recunoaște pe garnitura unei teci de pumnal de la Popești, repre- zentată în relief, aceeași divinitate Bendis. Rolul important pe care-1 joacă femeile în întreținerea și stimularea sentimentului religios la cei antici și, deci, și în societatea geto-dacă, nu a scăpat nici atenției lui Strabon. 335 După o informație izolată din Suidas (s.v. Zamolxis), geții au adorat și o divinitate feminină tot cu numele de Zamolxis. Existența unui cult al soarelui și a unei divinități solare ni se pare neîndoiel- nică. Spre aceasta ne trimit și reprezentările cercului solar de pe vasele pictate de la Grădiștea Muncelului, de pe vasul cu ornament figurai din așezarea Tei-București, pavajul de piatră în forma discului solar, cu raze, de lîngă sanc- tuarul mare rotund de pe Dealul Grădiștei și carul solar (în miniatură), de fier și bronz, de la Piatra Roșie. Fig. 82. — Dealul « Măgura » de la Porolissum. — Așezare și cimitir dacic. Ca animal sacru daco-geții aveau bourul sau zimbrul, pe care-1 găsim ca punct central pe învelișul de fier al unui scut aflat la Piatra Roșie. Bourul era un animal răspîndit în pădurile Daciei și Traciei și se bucura ca și taurul, în general, de o specială cinstire religioasă la daco-geți (dintr-un vechi simbol totemic?). O știre păstrată în Anthologia Palatina1 ne informează că un corn de bour, îmbrăcat în aur, luat din tezaurele dacice, a fost închinat de Traian lui Zeus Casios de lîngă Antiochia. Organizarea religioasă din sînul societății daco-gete a acestei perioade cunoștea o anumită ierarhizare. în capul organizării de cult se afla « marele preot », personaj foarte important ce deținea locul al doilea după rege, bucu- 1 VI, p. 332. 336 rîndu-se de o mare autoritate în societatea dacă 1 și la capul statului. Alături de el și sub el vor fi fost și sacerdoți mai mici, și unii și alții se recrutau fără îndoială din pătura aristocrației, fiind nu numai medici și vrăjitori ci, mai ales marii preoți, consilieri politici ai regelui și, continuînd tradiția lui Deceneu, cărturari. Strabon2 amintește și de o tagmă de « călugări» (anahoreți), celibatari, vegetarieni și abstinenți. Numele acestora sînt păstrate la cei doi autori în forme evident corupte: xiiarat (ktistai), la Strabon, și ^oXiaraE (polistai), la losephus Fig. 83. — Groapă de mormînt de pe Dealul « Măgura » de la Porolissum. Flavius. Regretatul învățat bulgar D. Decev explică numele de XTiarai (ktistai) ca o coruptelă din axiarat (skistai), cuvînt pe care îl traduce cu « cei ce se abțin de la plăcerile lumești »3. Poporul le zicea xaTcvo^aTat (călători prin nouri) 4, poate o poreclă populară pentru preocupările lor astronomice. Avem de-a face, evident, cu niște organizațiuni esoterice, constînd din asociații reli- gioase de bărbați. După Herodot, originea acestora s-ar datora lui Zamolxe însuși. Ritul de înmormîntare rămîne același din epoca anterioară: incinerația cu sau fără tumuli și, foarte rar, inhumația. De observat faptul că pînă acum nu s-a găsit nici un mormînt în zona cetăților dacice din Munții Orăștiei. Inci- nerația poate avea loc fie cu ardere pe loc și așezarea cenușei și a resturilor în 1 Strabo, VII, 3, 5 și 3, 11. 2 VII, 3, 3. cf. losephus Flavius, Ant. Jud., XXVIII, 1, 5. 3 D. Decev, Charakteristik der thrakischen Sprache, p. 85. 4 Strabo, VII, 3, 3. 22 — c. 1001 337 o urnă, sau direct în groapă, fie cu arderea în altă parte — un rug anume destinat — și așezarea resturilor arderii în urnă, într-un simulacru de coșciug, sau tot direct într-o groapă simplă, adîncită, mai mult sau mai puțin în pămînt. Ospețele funebre erau — pare-se — mult practicate. Din sumara expunere de mai sus se desprinde limpede că societatea geto- dacică ajunsese în ultimele două secole ale Daciei libere la un grad și la o calitate de cultură superioară, depășind mult nivelul altor popoare dinafara lumii greco- romane din această epocă. La fondul autentic băștinaș al acestei culturi s-au adăugat în cursul timpurilor o mulțime de elemente culturale venite fie din lumea clasică greco-romană, fie de la populațiile învecinate. In mersul ei spre progres se constată că elementele străine intrate în patrimoniul cultural al geto- dacilor nu numai că au fost primite de societatea dacică, dar ele au fost cerute, căutate de această societate, pentru a fi, apoi, organic integrate și dezvoltate creator în cultura proprie. O dată cu subjugarea Daciei libere și cu dispariția statului dac se pune capăt și înfloritoarei culturi a poporului geto-dac. Civilizația și viața superioară standardizată romană va lua locul acesteia, fără să reușească, însă, a o dezrădăcina cu totul. Decenii de-a rîhdul, poporul dac se va răscula împotriva cuceritorului pentru a-și recîștiga libertatea, pentru a-și păstra limba și tradițiile lui culturale. Atît limba cît și cultura dacică se vor mai menține cîteva veacuri, mai ales în mediul rural și în regunile de munte, pînă la completa romanizare x. BIBLIOGRAFIE L Lucrări teoretice F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, ed. a IV-a, E.S.P.L.P., București, 1957. V. I. Lenin, Despre stat, în Opere, E.S.P.L.P., București, 1956, voi. 29, p. 454 — 473. — Statul și revoluția, în Opere, voi. 25, E.S.P.L.P., București, 1954. II. Lucrări generale Istoria universală (sub redacția lui S. L. Utcenko). Trad. rom., voi. II, București,1^ 1959. Daicoviciu, C., La Transylvanie dans Vantiquite, Bucarest, 1945. Daicoviciu, C. și Ferenczi, Al., Așezările dacice din Munții Orăștiei, București, 1951. Daicoviciu, C., Cetatea dacică de la Piatra Roșie, București, 1954. însemnări despre daci (articole publicate în rev. Steaua, Cluj, pe anii 1955 — 1959). 1 Amintirea lui Decebal « scos din domnie și decedat » ca și a fiului său, educat la Roma, pentru a fi așezat, cu timpul, în domnia tatălui său, perspectivă pe care acesta o pierde din pricina unui furt și a unei minciuni — mai trăiește în evul mediu, ca o pură născocire populară, la umanistul italian Merula, din sec. XV. Vezi Anton de Gulvara, De vita M. Aurelii imperatoris 1, III (trad. din 1. castelană în 1. latină de Joh. Wanekelius, Torgae, 1606, p. 568-569). 338 Kazarow, G., Beitrăge zur Kulturgeschichte der Thraker, Sarajevo, 1916. Iorga, N., Istoria Romînilor, I, partea a 2-a, București, 1936. Pârvan, V., Qetica. O protoistorie a Daciei, București, 1926. — Dacia. Civilizațiile străvechi din regiunile carpato-danubiene, București, 1958 (trad. R. Vulpe). Teodorescu, D. M., Cercetări arheologice în Munții Hunedoarei, Cluj, 1923. — Cetatea dacă de la Costești, în ACMIT, 1930. — Cetatea dacă de la Qrădiștea Muncelului, în ACMIT, 1932. Tocilescu, Gr. G., Dacia înainte de Romani, București, 1880. III. Lucrări speciale Limbă: De6ev, D., Charakteristik der thrakischen Sprache, Sofia, 1952. — Die thrakischen Sprachreste, Wien, 1957. Georgiev, Vl., TpaKuucKuiiam e3UK — La langue thrace, Sofia, 1957. Kretschmer, P., Einleitung in die Qeschichte der griechischen Sprache, Gdttingen, 1896. Mateescu, G. G., I Traci nelle epigraf, di Roma, în ED, I, 1923, p. 57 — 290. Russu, I. I., Limba traco - dacilor, București, 1959. Saria, B., Vdlker und Kulturen Sildosteuropas, Miinchen, 1958. Tomaschek, W., Die alten Thraker, în SBWien, 1893 — 1894, voi. 128, 130 și 131. Populație : Barkoczi, L., Ein dakischer Dolmetscher in Brigetio, în AS, ser. III, voi. V —VI, 1944—1945. Daicoviciu, C., Problema numărului geto-dacilor, în rev. Qînd Romînesc, Cluj, 6, 1934. — II paese di Dromichaites, în I. D. Serra.... inferiae, Napoli, 1959. Gostar, N., Ramura nordică a dacilor: Costobocii, în Buletinul Universităților V. Babeș și Bolyai, Seria Științe sociale, Cluj, I, 1 — 2, 1956. Lascu, N., Pămîntul și vechii locuitori ai Țării noastre în opera din exil a lui Ovidiu, în volumul P. Ovidius Naso, București, 1957. Mateescu, G. G., Qranița de apus a tracilor, în AIIN, III, 1924—1925, p. 377 — 492. Russu, I. I., Interpres Dacorum, în AIIN, voi. XI, 1946—1947. — Elemente traco-getice în Sciția și Bosporul Cimmerian, în SCIV, IX, 2, 1958. Swoboda, E., Carnuntum 3, Graz-Koln, 1958. Tocik, A., Zur Frage der Besiedlung der Sudwestslowakei zu Ende der alten Zeitrechnung, în AR, XI, 6, 1959, p. 841—874. Zlatkovskaia, T. D., nneMeunou C0103 eemoe nod pyKoeodcmeoM Eypeăucmbi (Ie. do h. 3.), în VDI, 2, 1955. Cultură, artă, viață economică: Berciu, D., A propos de la genese de la civilisation Latene chez les Qeto-Daces, în Dacia N. S., I, 1957. Florescu, Florea Bobu, Monumentul de la Adamklissi, București, 1959. Bologa, Val., Elements de medecine hieratique et empirique du Latene dace, Montpellier, 1958. Crișan, L, Ceașca dacică, în SCȘCluj, seria III, voi. VI, 1955. Daicoviciu, C., Problema continuității în Dacia, în AISC, voi. III, 1936—1940. — Le probleme de la continuite en Dacie, în Revue de Transylvanie, Cluj, voi. VI, 1940. 22* 339 Daicoviciu, C.-Floca, O. (și colaboratori), Rapoartele preliminare asupra rezultatelor cam- paniilor de săpături de la șantierul Qrădiștea Muncelului, în SCIV și Materiale, pe anii 1950 și urm. Fettich, N., Archăol. Beitrăge zur Qeschichte der sarmatisch-dakischen Beziehungen, în ActaArch., Budapest, voi. III, 1 — 4, 1953. Filip, J., Keltove ve stfedni Europe, Praha, 1956. Floca, Oct., Contribuții la cunoașterea tezaurelor de argint dacice, București, 1956. — Tezaurul monetar de la Cugir (reg. Hunedoara), în SCN, II. Mitrea, B., Penetrazione e circolazione monetaria nella Dacia prima della conquista, în ED, X, 1945, p. 1-152. Descoperirea monetară de la Tămădăul Mare, în SCN, I. Legături comerciale ale geto-dacilor din Muntenia cu Republica romană, în SCN, II. Monedele orașelor Dyrrhachium și Apollonia în Moldova, în SCN, II, 1958. Nemeskaltovâ Jiroudkovă, Zdenka, Quelques notes sur la fin du monnayage celtique en Dacie, în Numismaticke Listy, XII, 1957. Nestor, L, Keltische Qrăber bei Mediaș, în Dacia, VII —VIII, 1937—1940. Ondrouch, V., Keltski Mince typu Biatec, Bratislava, 1958. Pârducz, M., Dakische Funde in Jdnosszăllăs, în Mora Ferenc Muzeum £vkonyve, Szeged, 1956. Popescu, D., Nouveaux tresors geto-daces en argent, în Dacia, XI —XII, 1945 — 1947. The treasure-trove of Sîncrăieni, în Antiquity and Survival, Haga, II, 1, 1957; și mai pe larg în Dacia, N. S., II, 1958, p. 157 — 206. Preda, C., Asupra descoperirii monetare de la Stăncuța, în SCN, II, 1958. Smiszko, M., Kultury Wczesnego Okresu ep. cesarstva rzymskiego w Katopolsce Wschodniej, Lvov, 1932. Tudor, D., Ein im Siiden Daziens gefundenes hellenistisch-rdmisches Silbergefăss, în Qermania, 37, 1959, fasc. 1/4, p. 238-242. Vulpe, R., Raport preliminar despre Șantierul arheologic Popești, în SCIV, VI, 1 — 2, 1955. La civilisation dace et ses problemes, în Dacia, N. S., I, 1957. Șantierul arheologic Popești, în Materiale, III, 1957. Werner, J., Kampanisches Bronzgeschirr von Costești, în AISC, II, 1933 — 1935. Winkler, Iudita, O mincich Dăku a Qetu, în Numismaticky Sbornik, V, 1958. Contribuții numismatice la istoria Daciei, în SCȘCluj, seria a IlI-a, Științe sociale, t. VI, 1-2, 1955. Bucureștii de odinioară în lumina cercetărilor arheologice, București, 1959. Istorie politico-socială: Alfoldi, A., Budapest tortenete, Budapest, voi. I, 1942. Brandis, Dacia, în RE, s. v. Carcopino, J., Points de vue sur Vimperialisme romain, Paris, 1934. Cichorius, C., Die Reliefs der Traianssăule, voi. II text; voi. III text, Berlin, 1896 și 1900. Condurachi, Em., Cu privire la raporturile dintre Augustus și Cotison, în Studii, I, 1948. — Vechi monede pontice și importanța lor, în BȘtAc,, II, 1, 1950. Daicoviciu C., Porolissum, în RE, s. v. Dacii din Munții Orăștiei și începuturile statului sclavagist dac, în SCȘCluj, I, 2, 1950. Le probleme de Vetat et de la culture des Daces, în voi. Nouvelles etudes d’histoire, Bucarest, 1955. O nouă diplomă militară din Dacia, în SCIV, IV, 3 —4 și în Dacia, N. S., I, 1957. 340 Dâicoviciu, C., Noi contribuții la problema statului dac, în SCIV, VI, 1 — 2, 1955. Daicoviciu, H., Osservazioni intorno alia colonna Traiana, în Dacia, N. S., III (sub tipar). Date și probleme noi cu privire la dacii din Munții Orăștiei (comunicare la Sesiunea științifică a Univ. Babeș-Bolyai, 20 — 22, V, 1959). Durry, M., Pline le Jeune, Panegyrique de Trajan, Paris, 1938. Hartke, W., Romische Kinderkaiser, Berlin, 1951. Huttl, W., Antoninus Pius, voi. I, Praha, 1933. Klose, J., Roms Klientel'Randstaaten am Rhein und an der Donau, Breslau, 1936. Lehmann-Hartleben, K., Die Trajanssăule, Berlin-Leipzig, 1926. Macrea, M., Monedele din cetatea dacă de la Costești, în AISC, II, 1933 — 1935. Burebista și celții de la Dunărea de mijloc, în SCIV, VII, 1 — 2, p. 119 și urm. — Același text în 1. rusă în Dacia, N. S., II, 1958. Paribeni, R., Optimus Princeps, Messina, voi. I, 1926, voi. II, 1927. Patsch, C., Aus 500 Jahren vorrdmischer und romischer Qeschichte Sudosteuropas, în Beitrăge zur Vdlkerkunde von Sudosteuropa V/l, Wien-Leipzig, 1932. Der Kampf um den Donauraum unter Domițian und Trajan, în Beitrăge zur Vdlkerkunde von Sudosteuropa V/2, Wien-Leipzig, 1937. Pippidi, D., Tiberius Plautius Aelianus și frontiera Dunării de jos în secolul I al erei noastre, în SCIV, VI, 3 — 4, 1955. Data decretului histrian pentru Aristagoras, fiul lui Apaturios, în An. Univ. Parhon — Secția istorie, voi. 5, 1956. Reidinger, W., Die Statthalter des ungeteilten Pannoniens und Oberpannoniens von Augustus bis Diokletian, Bonn, 1956. Stein, A., Die Legaten von Moesien, Budapest, 1940. Strong, Eugenia, La scultura romana, voi. II, Firenze, 1926. Tu dor, D., Peregrinările sclavului Callidromus, în Studii și articole de istorie, București, 1956. Oltenia Romană, București, 1958. Un pod roman necunoscut la Dunărea de jos (în curs de publicare). Vulpe, R., Prioritatea agnaților la succesiunea tronului în Macedonia și Tracia, în memoria lui V. Pârvan, București, 1934. Histoire ancienne de la Dobroudja, Bucarest, 1938. Religie: Daicoviciu, C., Herodot și pretinsul monotheism al geților, în Apulum, II, 1944—1945. Daicoviciu, H., Sanctuarul-calendar dacic de la Sarmizegetusa, în Dacia, N. S., IV (în curs de publicare). Gorodțov, V. A., ffaKO-capMamcKue peAuzuo3Hbie oAeMeumbi 6 pyccKOM HapodnoM meopuecmee, în TQIM, 1, 1926. Kazarow, Q., Thrake-Religion, în RE, s. v. Pârvan, V., Qetica (v. cap. II). Dacia (v. cap. II). Pettazzoni, R., II «monoteismo» dei Qeti, în Studia in honorem Acad. D. Decev, Sofia, 1958. Rohde, E., Psyche', Paris, 1928. Russu, I. L, Religia geto-dacilor, în AISC, V, 1947, cu bibliografia completă pînă la acea dată. Welkow, I^^n, Der Fels im Kultus der Thraker, în Festschrift R. Egger. 341 PARTEA III EPOCA SCLAVAGISTĂ ROMANĂ (sec. I—III e.n.) CAPITOLUL I DACIA ÎN TIMPUL STĂPÎNIRII ROMANE CARACTERUL STĂPÎNIRII ROMANE ÎN DACIA Cucerirea Daciei de către romani, încheiată la 106 e.n., deschide o nouă epocă în istoria societății omenești de pe teritoriul țării noastre. Ca urmare a înfrîngerii dacilor, romanii se înstăpînesc pe cea mai mare parte a ținuturilor locuite de aceștia. Statul dac este desființat, iar teritoriul lui este alipit imperiului, fiind organizat ca provincie romană. Prin actul cuceririi Daciei de către romani, dezvoltarea strălucită a culturii daco-getice, care în ultimele două secole luase un mare avînt și ajunsese la o amploare deosebită, societatea daco-getică atin- gînd stadiul sclavagismului începător, este brusc întreruptă. Romanii introduc în Dacia sclavagismul dezvoltat, așa cum se alcătuise el în restul imperiului, cu toate formele de organizare economică și socială care îi sînt proprii. Cultura romană se impune pe tot cuprinsul provinciei. Timp de 165 de ani cît durează stăpînirea romană în Dacia (106—271), istoria provinciei întemeiată de Traian la nordul Dunării se desfășoară în cadrul imperiului roman, constituind un capitol din istoria acestuia. O dezvoltare independentă a culturii și societății geto-dacice continuă numai în regiunile periferice ale Daciei, rămase în afara cuceririi romane, în ținuturile dacilor liberi. Stăpînirea romană în Dacia prezintă un dublu aspect. Ea s-a instaurat pe pămîntul Daciei prin violență, pe calea armelor, și s-a menținut tot timpul sprijinindu-se pe o armată numeroasă și pe un puternic sistem de apărare. Cu toate acestea, ea nu a avut un caracter distructiv. Dimpotrivă, epoca stăpînirii romane în Dacia a însemnat, fără îndoială, un progres din punct de vedere al evoluției generale a societății, față de epoca precedentă. Cultura materială și spirituală e ridicată la o treaptă superioară. Viața economică se desfășoară cu intensitate în toate domeniile. Se întemeiază orașe, se construiesc drumuri, se exploatează bogățiile subsolului și ale solului, meșteșugari iscusiți prelucrează materiile prime, transformîndu-le în produse de tot felul, care satisfac nevoile sporite ale populației. Peste tot se ridică clădiri din piatră și cărămidă, se fac 345 lucrări edilitare, se cioplesc monumente de piatră, iar scrisul cunoaște o oarecare răspîndire, după cum ne arată descoperirea a numeroase inscripții latinești. întreaga înfățișare a Daciei se schimbă. Urmele romane ne întîmpină pînă astăzi la tot pasul pe teritoriul fostei provincii, mărturii grăitoare ale unei civilizații înaintate. Pornind de la acest aspect pozitiv, istoriografia burgheză, romînă și străină, mai veche sau mai nouă, lipsită de orientare justă în interpretarea fenomenelor sociale și a evoluției istorice, a apreciat unilateral și greșit caracterul stăpînirii romane în Dacia. Considerînd stăpînirea romană în Dacia ca o adevărată bine- facere pentru întreaga populație a provinciei, « un izvor de ordine și de propă- șire », cum se exprima de pildă A. D. Xenopol -1, și proslăvind în toate felurile rolul « civilizator » al romanilor, istoricii burghezi au trecut sub tăcere aspectul negativ al cuceririi Daciei de către romani. Negînd lupta de clasă și chiar împo- trivirea autohtonilor daci față de cuceritori, ei prezentau viața romană în Dacia ca desfășurîndu-se în deplină armonie socială, lipsită de frămîntări și de lupte. « Viața dacică pînă în adîncurile ei, fără zgomot și fără pompă, se face viață romană », spunea V. Pârvan 2. E un tablou diformat și idilic pe care istorio- grafia burgheză l-a înfățișat cu insistență despre viața romană în Dacia, tablou copiat după imaginea tot atît de falsă pe care istoricii burghezi din apus, pînă la cei mai de seamă, și-au făcut-o despre imperiul roman în general. în realitate, cucerirea romană a adus în Dacia nu numai progresul economic, social și cultural, ci și întreg cortegiul de suferințe, împilări, jaf și exploatare nemiloasă, inerente societății bazate pe relațiile sclavagiste. Chiar unii dintre scriitorii antici au sesizat caracterul silnic și spoliator al statului roman. De pildă, Sallustius relatează că romanii erau numiți de către supuși jefuitorii popoa- relor, latrones gentium 3. Și în istoriografia noastră a existat la început o con- cepție cu vederi progresiste, care judeca critic caracterul stăpînirii romane în Dacia. Astfel, N. Bălcescu, după ce arată starea foarte înfloritoare la care provincia ajunsese sub romani, adaugă: « Dar, alături cu această mare civilizație materială, două rele mari care mistuiau împărăția: robia și proprietatea cea mare, trebuiră a produce și în noua colonie relele lor » 4. Iar mai departe continuă: « Ostenită de atîtea rele ce o rodeau într-însa, împărăția romană trebuie să cază. Unitatea falsă, la care supuseseră lumea, trebui să se sfarme » 5. La fel C. Bolliac spunea la 1869 : « Misiunea noastră a romînilor în arheologie este mai cu seamă să definim ce au fost dacii... în ce grad de civilizație ajunseră ei cînd i-au cotropit romanii și le-au luat țara ? » 6. Aceste prețioase indicații au fost uitate însă de istoricii noștri de mai tîrziu. 1 A. D. Xenopol, Istoria Romînilor din Dacia Traiană, ed. a 2-a, Buc., 1914, voi. I, p. 128-129. 2 -V. Pârvan, începuturile vieții romane la gurile Dunării, Buc., 1923, p. 223. 3 Sallustius, Epistula Mithridatis, 23, ed. A. W. Ahlberg, Lipsiae, 1919. 4 N. Bălcescu, Opere, voi. II, Buc., 1952, p. 11. 5 Ibidem. 6 C. Bolliac, Opere, voi. II, Buc., 1956, p. 252. 346 La o înțelegere justă și reală a caracterului stăpînirii romane în Dacia s-a putut ajunge numai în lumina concepției materialismului istoric. Clasicii marxis- mului au dezvăluit adevărata esență a orînduirii sclavagiste a antichității, punînd în lumină atît caracterul ei progresist pentru acele vremuri, cît și aspectele sale negative. Ei au arătat în primul rînd că orînduirea sclavagistă reprezintă un însem- nat progres față de societatea primitivă. «Datorită acestei orînduiri, spune F. Engels, civilizația a realizat lucruri de care n-ar fi fost nici pe departe capabilă vechea societate gentilică » \ Tot F. Engels a arătat că sclavagismul antic a fost o etapă necesară în istoria societății omenești. « Abia sclavagismul a făcut posibilă pe o scară mai întinsă diviziunea muncii între agricultură și industrie și a permis înflorirea lumii vechi. .. Fără sclavagism nu ar fi existat statul elen, nu ar fi existat arta și știința elenă; fără sclavagism nu ar fi existat imperiul roman. Dar fără această bază a elenismului și a imperiului roman, nu ar fi existat nici Europa modernă... » 2. în același timp însă, întemeietorii materialismului istoric au dezvăluit și aspectul negativ al orînduirii sclavagiste în general și caracterul de oprimare și jaf al imperiului roman mai ales în provinciile cucerite. « Dat fiind că baza civilizației este exploatarea unei clase de către altă clasă, — spune F. Engels, — întreaga ei dezvoltare decurge într-o contradicție permanentă. Fiecare progres al producției înseamnă în același timp un regres al situației clasei asuprite, adică a marii majorități. Tot ceea ce este bine pentru unii este în mod necesar un rău pentru ceilalți » 3. Imperiul roman, stat tipic al unei clase dominante, este și el, «în esență, o mașină pentru oprimarea clasei asuprite, exploatate » 4. în dezvol- tarea sa, arată F. Engels, « statul roman devenise o mașină uriașă și complicată numai pentru despuierea supușilor. Biruri, dări către stat și prestații de tot felul aruncau masa populației într-o sărăcie din ce în ce mai mare; împilarea crescuse pînă la un grad de nesuferit datorită stoarcerilor făcute de guvernatori, de per- ceptorii de impozite, de soldați » 5. în tabloul de mai sus se încadrează și Dacia din timpul stăpînirii romane. El se deosebește esențial de cel pe care obișnuit îl înfățișa istoriografia mai veche cu privire la viața romană din Dacia. Există suficiente indicații de ordin literar- istoric, epigrafic și arheologic din care rezultă că istoria Daciei în epoca romană nu a fost nici pe departe atît de armonioasă și lipsită de frămîntări, cum era înfățișată de istoricii mai vechi. Studiile mai noi ale istoricilor sovietici și romîni au reușit să lămurească pe bază de documente și informații autentice multe din aspectele înainte neglijate sau greșit tălmăcite ale epocii romane în Dacia. Socie- tatea din Dacia romană este împărțită în clase antagoniste, cu interese diametral 1 F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, ed. a IV-a, E.S.P.L.P., Buc., 1957, p. 177. 2 Idem, Anti'Diihring, ed. a IlI-a, E.S.P.L.P., Buc., 1955, p. 200. 3 Idem, Originea familiei, a proprietății private și a statului, p. 178. 4 Ibidem, p. 177. 6 Ibidem, p. 148. 347 opuse. între aceste clase se duce o neîncetată luptă. Realizările uneori minunate ale acestei epoci au fost posibile, în condițiile societății sclavagiste dezvoltate, numai prin extinderea și înăsprirea exploatării în aproape toate ramurile produc- ției și ale vieții sociale. De binefacerile civilizației superioare romane se bucură numai o minoritate de cetățeni romani și oameni bogați, în timp ce sclavii și păturile exploatate, care formează majoritatea populației provinciei, duceau greul muncii și trăiau în mizerie. în Dacia romană, populația autohtonă este cea în- deosebi lovită și nedreptățită, în raport cu coloniștii aduși dinafară. De aceea, încă din primele timpuri de după cucerire, populația dacică este ostilă stăpînirii romane, împotriva căreia ea se ridică și luptă. Pe de altă parte, există un contrast pronunțat între orașe și sate. La orașe se concentrează bogății mari și populația înstărită din ele trăiește în belșug, în timp ce satele, mai ales cele ale autohto- nilor, rămîn înapoiate. Orașul exploatează satul prin diferite mijloace. K. Marx a arătat că « orașul exploatează economicește satele, pretutindeni și fără excepție, prin prețurile lui de monopol, prin sistemul lui fiscal și corporatist, prin înșelă- ciunile lui comerciale directe și prin cămătăria lui » L La fel de valabilă este și pentru Dacia afirmația lui F. Engels că « prima mare diviziune a muncii, sepa- rarea dintre oraș și sat, a condamnat populația de la țară la o îndobitocire de mii de ani... » 2. Cu timpul însă și la orașe se formează o plebe săracă, lipsită de mijloace de producție. Criza generală a imperiului roman din sec. III, care este o criză a însăși orînduirii sclavagiste a antichității, își are repercusiunile ei și în Dacia. Frămîntată în interior de contradicții sociale, cauzate de gravele nemulțumiri ale populației exploatate, și atacată dinafară tot mai violent de triburile libere ale dacilor și ale altor popoare, Dacia nu mai poate fi menținută de romani și este definitiv părăsită de aceștia pe timpul împăratului Aurelian. 1. ÎNTINDEREA ȘI ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ La sfîrșitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era cucerit de către romani, după cum se mărturisește explicit într-o inscripție descoperită la Corint, în care se spune: «... secunda expedia tione, qua universa Dacia devicta est» 3. Deși războiul era terminat în vara anului 106, împăratul Traian a mai întîrziat în Dacia pînă în primăvara anului următor, cînd se întoarce la Roma pentru a-și serba triumful. în timpul petrecut în Dacia după sfîrșitul războaielor, el s-a ocupat probabil de organizarea terito- riilor cucerite. La 11 august 106, data unei diplome militare descoperită la Poro- lissum 4, emisă îndată după terminarea celui de-al doilea război dacic, provincia Dacia era constituită. Pe monede apare la început legenda DAC(ia) CAP(ta), 1 K. Marx, Capitalul, voi. III, partea a Il-a, E.S.P.L.P., Buc., 1955, p. 754. 2 F. Engels, Anti'Diihring, p. 324. 3 AnnEp., 1934, nr. 2. 4 CIL, XVI, 160. 348 PI. XII. Dacia romană. înlocuită în emisiunile ulterioare cu DACIA AVGVST(i) PROVINCIA. Consti- tuirea provinciei s-a făcut probabil printr-un act special, care nu ni s-a păstrat însă. întinderea statului dac condus de Decebal nu ne este cunoscută. Ea pare să nu coincidă întocmai cu hotarele Daciei arătate de Ptolemeu \ fiind probabil mai restrînsă. Ceea ce știm însă cu certitudine este că nu întreg teritoriul cucerit de Traian de la daci a fost înglobat în provincia Dacia. Descoperirile arheologice și mărturiile epigrafice, printre care o diplomă militară de curînd descoperită în Bulgaria, datînd din anul 140, dovedesc că întreg teritoriul Munteniei împreună cu sudul Moldovei, poate pînă la drumul roman care pornind de la Dinogetia trecea pe la Bărboși și Poiana-Piroboridava, urca pe Șiret și mai departe pe Oituz, spre a pătrunde în Transilvania prin pasul cu același nume, ca și o fîșie de teren din sud-estul Transilvaniei, au fost anexate după terminarea războaielor dacice la Moesia Inferior, din care au făcut un timp parte integrantă. Restul teritoriilor dacice cucerite de Traian, adică Oltenia de astăzi, Banatul și Transilvania centrală au constituit provincia Dacia. Situația creată acum a fost însă provizorie. în timp ce în Dacia stăpînirea romană s-a instaurat de la început temeinic, provincia fiind intens colonizată cu elemente romane sau romanizate și pusă în stare de apă- rare, teritoriile de la nordul Dunării aparținînd Moesiei Inferioare au fost mai slab colonizate. îndeosebi teritoriul Munteniei era stăpînit doar prin cîteva corpuri de trupă, care staționau în castrele construite pe cursurile de apă care făceau legătura cu interiorul Transilvaniei, cum sînt cele de la Filipești și Pietroasa (r. Buzău), Mălăești și Drajna de Sus în bazinul Teleajenului, Tîrgșor (?) pe Prahova și Rucăr pe Dîmbovița, în fața pasului Bran. Trupele din aceste castre, ca și cele de pe Olt, atît cele din Transilvania, începînd cu cele de la Brețcu, cît și cele de la sud de pasul Turnu-Roșu, făceau parte din armata Moesiei Inferi- oare. O schimbare importantă a fost efectuată la începutul domniei lui Hadrian, prilejuită se pare de mișcarea iazigilor din Cîmpia Tisei, a roxolanilor de la est de Dacia și de răscoala dacilor din interior, evenimente cărora romanii cu greu le fac față, împăratul Hadrian fiind nevoit să vie îh persoană, spre sfîrșitul anului 117, în Dacia, unde guvernatorul provinciei, C. lulius Quadratus Bassus, tocmai murise în timpul acestor lupte. Din biografia împăratului aflăm că Hadrian a căzut mai întîi la înțelegere cu roxolanii, mărindu-le subsidiile 2. înainte de ple- carea sa la Roma, în primăvara anului 118, el încredințează ducerea mai departe a luptelor împotriva iazigilor generalului Q. Marcius Turbo, din ordinul cava- lerilor, căruia, spre a avea o mai mare autoritate, i se acordă o comandă excepțio- nală asupra Pannoniei Inferioare și Daciei, cu titlul unui praefectus Aegypti 3. Aceste evenimente de la începutul domniei lui Hadrian, asupra cărora vom reveni 1 Qeographia, III, 8. 2 SHA, I, 6, 8. 3 SHA, I, 6, 7: Marcium Turbonem . . . Pannoniae Daciaeque ad tempus praefecit; 7, 3: titulo Aegyptiacae praefecturae, quo plus auctoritatis haberet. 349 într-un capitol următor, au determinat o reorganizare a teritoriilor romane de la nordul Dunării. Mai întîi, teritoriul Munteniei și o parte din cel al Moldovei de sud, care aparținuseră Moesiei Inferior, a fost evacuat de către romani. Urmele de viață în castrele din Muntenia nu trec, după informațiile de pînă acum, peste primul an de domnie a lui Hadrian. Renunțarea de către romani la aceste teritorii explică ușurința cu care au fost potoliți roxolanii și o dată cu ei probabil dacii din cîmpia munteană. Romanii se mulțumesc de acum înainte cu o supraveghere ușor de efectuat a acestor ținuturi, închise ca într-o pungă între Moesia Inferior și Dacia. în schimb fîșia de teren din sud-estul Transilvaniei, de la Angustia (Brețcu) pînă la Caput Stenarum (Boița), este anexată la Dacia, al cărei hotar îl formează în continuare Oltul, de la pasul Turnu-Roșu pînă la vărsarea lui în Dunăre. Trupele de pe această lungă linie de apărare, de la Angustia, în fața pasului Oituz, pînă la Islaz, la confluența Oltului cu Dunărea, sînt și ele incluse în armata Daciei. Întrucît la această dată Dacia era împărțită în două părți (vezi mai jos), teritoriile amintite, împreună cu trupele care pînă aici ținu- seră de Moesia Inferior, sînt înglobate Daciei Inferioare. Renunțarea de către romani, la începutul domniei lui Hadrian, la teritoriile arătate mai sus explică, în sfîrșit, știrea mult discutată și în diferite feluri inter- pretată, relatată de Eutropiu (VIII, 6,2), după care Hadrian a avut intenția să părăsească Dacia cucerită de predecesorul său Traian, dar a fost oprit de la acest act la îndemnul amicilor săi, care motivau că prea mulți cetățeni romani ar fi fost lăsați astfel pradă barbarilor: c^ui (Hadrianus) Traiani gloriae invidens statim provincias tres reliquit, quas Traianus addiderat... idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt ne multi cives Romani barbaris traderentur. Se dove- dește acum că afirmația scriitorului antic nu este nici o simplă născocire, nici o pură calomnie la adresa lui Hadrian, cu totul lipsită de temei. Versiunea despre intenția lui Hadrian de a abandona Dacia s-a născut tocmai pentru că pe timpul lui romanii au părăsit de fapt o parte din teritoriile Daciei cucerite de Traian, chiar dacă ele nu făceau parte din punct de vedere al organizării din provincia Dacia. T- 1 ~ . Cu o singură modificare și aceasta temporară, noile hotare ale provinciei Dacia statornicite pe la 119, abstrac- ție făcînd de ulterioarele schimbări în ceea ce privește organizarea și con- ducerea ei, rămîn neschimbate pînă la sfîrșitul stăpînirii romane în nordul Dunării. Mai de aproape granițele Daciei romane nu ne sînt cunoscute din izvoarele antice. In mare ele cuprind Banatul, cea mai mare parte din Tran- silvania și Oltenia de astăzi, unde stăpînirea romană a lăsat peste tot urme sigure și numeroase. O singură indicație ni s-a păstrat la doi scriitori din sec. IV, Eutropiu și Rufius Festus, care spun că perimetrul Daciei măsura 1 000 000 de pași \ 1 Eutropius, VIII 2, 2: Ea provincia (Dacia) decies centena milia passuum in circuitu tenuit, în aceiași termeni, preluați probabil de la un izvor comun, se exprimă și Rufius Festus, VIII, 2: (Dacia) quae in circuitu decies centena milia passuum habuit. 350 adică 1000 de mile romane, ceea ce înseamnă vreo 1479 km. Circuitul se referă fără îndoială la Dacia de după începutul domniei lui Hadrian și corespunde cu limitele cunoscute în mare ale provinciei. Mai bine pot fi. precizate însă hotarele Daciei urmărind situarea pe teren a castrelor, care cu oarecare aproximație, dat fiind că linia de graniță se afla totdeauna în fața lor la oarecare depărtare, delimitează de jur împrejur teritoriul provinciei. Spre sud, în Oltenia și Banatul de azi, Dunărea despărțea Dacia de cele două Moesii. In Banat există două linii de castre, una în partea de răsărit de-a lungul drumului, cunoscut din Tabula Peutingeriana, de la Dierna (Orșova) la Tibiscum (Jupa, lîngă Caransebeș), alta spre cîmpia Banatului, la vest de munții Semenicului, de-a lungul celeilalte ramuri a drumului imperial, care plecînd de la Lederata (Palanca) ajungea tot la Tibiscum. Acesta din urmă este drumul pe care a înaintat Traian în Dacia în cursul primului război dacic. Castrele de pe această linie vestică par să dateze încă din epoca lui Traian. In schimb cele de pe linia Dierna-Tibiscum au putut fi construite mai tîrziu. O altă linie de fortificații, mai puțin cercetată, există de-a lungul Mureșului, de la puternicul castru de la Micia (azi Vețel, la vest de Deva), pînă la vărsarea rîului în Tisa. Pe aici ducea drumul care, urmînd cursul Mureșului, străbătea mai departe țara iazigilor, făcînd legătura cu Pannonia. La vest de linia fortificată Lederata-Tibis- cum urmele romane sînt foarte puține. Probabil că partea de vest a Banatului, pînă la Tisa, care în antichitate, ca și în tot evul mediu de altfel, era un ținut mlăștinos, nu a fost colonizată de romani, ei mulțumindu-se cu supravegherea acestui teritoriu puțin populat prin trupele din castrele de pe linia Lederata- Tibiscum și prin micile garnizoane presărate de-a lungul Mureșului, de la Micia pînă în fața Seghedinului. De la Micia spre nord, hotarul Daciei trecea peste culmile Munților Apu- seni, fără să îl putem delimita mai de aproape. în orice caz granița provinciei trecea pe la vest de regiunea auriferă de la Alburnus Maior, coborînd apoi la castrul roman de la Bologa, în valea Crișului Repede. Mai departe granița provinciei urma culmea prelungă a munților Meseș, pînă la Porolissum (Moigrad, r. Zălau). De aici hotarul cotește spre NE, atingînd la Tihău cursul Someșului, pe care îl urmează apoi, în susul apei, spre est, pînă la castrul de la Ilișua (r. Beclean). Mai departe granița provinciei se oprea la poalele munților vulcanici, urmînd, pe direcția sud-est, linia munților Căliman, Gurghiu, Harghita și Baraolt, spre a atinge cursul Oltului la Olteni, la nord de Sf. Gheorghe, de unde teritoriul provinciei înaintează pînă la Brețcu, în fața pasului Oituz. Spre sud hotarul Daciei, de la Brețcu pînă la pasul Turnu-Roșu, se întinde pînă la poalele Carpa- ților, incluzînd și cîmpia Tg. Secuesc, ca și Țara Bîrsei. De la pasul Turnu-Roșu hotarul Daciei urma, după cum s-a mai spus, cursul Oltului, pînă la Islaz, la vărsa- rea lui în Dunăre. Rezultă prin urmare că rămînea în afara Daciei romane o bună parte a ținuturilor locuite în antichitate de triburile dacice, singure sau amestecate cu 351 populații de alt neam. Astfel, din provincia Dacia nu făceau parte Crișana, Țara Oașului și Maramureșul de astăzi, iar la est de Carpați întreaga Moldovă și Muntenia pînă la Olt, dacă facem abstracție de timpul scurt, de aproximativ un deceniu, cît acest din urmă teritoriu a aparținut Moesiei Inferior. După reorganizarea de la începutul domniei lui Hadrian, granițele Daciei au suferit, cum s-a amintit mai sus, o singură modificare mai importantă, pe care o putem constata pe baza urmelor și a descoperirilor pe teren. Pe timpul lui Septimius Severus (193—211) după toate aparențele, hotarul Daciei a fost împins de pe linia Oltului cu vreo 10—50 km mai spre răsărit, în’interiorul Munte- niei. Noul hotar al provinciei este indicat pe teren de un limes, constînd dintr-un val continuu de pămînt, care pornind de la Flămînda pe Dunăre, la vest de Turnu-Măgurele, străbate Muntenia pe direcția sud-nord, pînă la Rucăr, în dreptul pasului Bran, prin care se făcea legătura cu castrul de la Rîșnov, în Țara Bîrsei. Pe toată lungimea lui, limesul transalutan e întărit din loc în loc de castre și burgi. Această nouă graniță a provinciei nu a putut fi însă menținută mult timp. Cel mai tîrziu pe timpul domniei lui Filip Arabul, din cauza marii invazii a carpilor din anul 245, limesul transalutan a fost abandonat, iar hotarul provinciei a fost readus pe Olt. De altfel, limesul transalutan se pare că a fost conceput doar ca o întărire și apărare mai înaintată a hotarului de pe Olt, de-a lungul căruia cu timpul s-au întemeiat, în afară de castre, și numeroase așezări civile. In schimb în zona dintre Olt și limes transalutanus urmele romane sînt sporadice, iar așezări mai mari lipsesc cu totul. In limitele geografice arătate mai sus, viața romană s-a desfășurat în con- tinue frămîntări, mai ales după epoca Severilor, de cînd istoria Daciei romane intră în faza de declin, fiind tot mai zbuciumată, pînă ce situația devine haotică începînd cu domnia lui Gallienus. în ultimele două decenii înainte de retragerea aureliană, unele din hotarele Daciei au fost probabil știrbite, stăpînirea romană menținîndu-se totuși pînă la 271 pe cea mai mare parte a teritoriului Daciei. Provincia Dacia, constituita de Traian inca dm vara Organizarea administra- i . /• 1 a . « i . . tivă anului lOo, a format la început o singura unitate adminis- trativă, neîmpărțită. Fiind situată la granițele imperiului, ea făcea parte din categoria provinciilor imperiale, a căror conducere și adminis- trare revenea împăratului. în fruntea provinciei se afla un trimis al împăratului, legatus Augusti pro praetore, cu atribuții militare, administrative și juridice pe care le exercita în numele împăratului. El este ales numai dintre membrii ordinului senatorial. Primul guvernator al Daciei a fost Decimus Terentius Scaurianus, care la 2 iulie 110 era încă în funcțiune, după cum se știe dintr-o a doua diplomă militară de la Porolissum, purtînd această dată \ După el mai sînt cunoscuți 1 CIL, XVI, 163. 352 alți doi guvernatori, anume C. Avidius Nigrinus și C. Julius Quadratus Bassus, despre care am spus că a murit în Dacia în anul 117 și a fost înmormîntat cu mare pompă la Pergam. Toți acești trei guvernatori sînt de rang consular, adică foști consuli (viri consulares). Rangul lor mai înalt era necesar deoarece în acest timp staționau în Dacia mai multe legiuni. în 118—119 avem în Dacia comanda excep- Fig. 84. — Inscripție onorifică pentru un guvernator al Daciei (Sarmizegetusa). țională a lui Q. Marcius Turbo de rang ecvestru, creată datorită evenimentelor din interiorul și de la granițele provinciei, deșpre care am amintit. După lămurirea situației dificile în care s-a găsit Dacia, conducerea provinciei revine însă la sistemul obișnuit, acela al legaților imperiali, din ordinul senatorilor. Datorită reorganizării de către Hadrian a teritoriilor romane din nordul Dunării, s-au făcut schimbări și în ceea ce privește conducerea provin- ciei Dacia. Mărturiile epigrafice ieșite la iveală în ultimul timp au arătat că prin 119, după reprimarea mișcării iazigilor, roxolanilor și dacilor, a avut loc mai întîi împărțirea în două părți a provinciei pînă aci unitară : în Dacia Superior, condusă de un legatus Augusti, din ordinul senatorial, și în Dacia Inferior, condusă — cel puțin așa se credea — dintru început de un procurator Augusti vice praesidis, 23 - c. 1001 353 din ordinul ecvestru. Prima atestare a acestei împărțiri în două e făcută de o diplomă militară de la Porolissum, datînd din 28 iunie 120 \ la care se adaugă acum și diploma de la Cășei, purtînd aceeași dată. Cu drept cuvînt s-a afirmat că împărțirea Daciei în două provincii a fost urmarea evenimentelor din 117—119. O inscripție descoperită la Caesarea din Mauretania Africei (azi Cherchel) 2, publicată și comentată mai recent, ne aduce însă surprinzătoarea informație că Dacia Inferioară, despărțită de Dacia Superioară din nevoi militare și politice, în anii 118—119, nu a fost dintru început organizată ca o provincie procuratorială, ci ca una guvernată de un praefectus. In inscripția de la Caesarea apare, într-adevăr, un personaj din ordinul cavalerilor, cu numele de Titus Flavius Priscus Gallo- nius Fronto Quintus Marcius Turbo, care, pe lîngă alte funcțiuni, a fost și praefectus provinciae Daciae Inferioris (prefect al provinciei Dacia Inferioară). Cu toată asemănarea numelui, acest Titus Flavius Priscus nu e identic cu binecu- noscutul general Quintus Marcius Turbo 3, care a reprimat răscoala roxolano- daco-iazigă la începutul domniei lui Hadrian și care a îndeplinit reorganizarea, prin bifurcare, a Daciei. El trebuie să fie un personaj ulterior organizatorului Turbo, nu prea îndepărtat în timp de acesta și, pe cît se pare, nici ca legătură personală. în orice caz, el e primul și pînă acum și unicul prefect cunoscut al Daciei Inferioare (nu al întregii Dacii, cum fusese, pe un timp limitat, omonimul său Q. Marcius Turbo). Cînd anume a îndeplinit T. Flavius Priscus funcția de prefect al Daciei Inferioare, nu știm, dar de sigur după 119 și înainte de anul 129. Pentru anul 129 ne este însă atestat un guvernator 4, Plautius Caesianus, care, după toate aparențele, nu mai era prefect, ci procurator, așa cum e acel T. Flavius Constans, din anul 138, purtînd titlul de procurator Augusti. E de presupus că guvernarea Daciei Inferioare prin prefecți nici nu a durat multă vreme și a avut numai un caracter provizoriu. Potrivit noii organizări a Daciei din 118—119, Dacia Superior este condusă tot de un legatus Augusti, dar de rang pretorian (vir praetorius), adică numit dintre foștii pretori. Rangul inferior al guvernatorului Daciei Superioare se explică prin reducerea efectivelor armatei staționate în provincie și în primul rînd datorită faptului că după 119 a mai rămas în Dacia o singură legiune (XIII Gemina). Reședința legatului era la Apulum, el fiind în același timp și comandantul legiunii XIII Gemina, staționată în castrul din această localitate. Primul legat de rang pretorian al Daciei Superioare a fost Cn. lulius Severus, după care au urmat mulți alții, numai în parte cunoscuți nouă. Legatul imperial era ajutat de un procurator, care se afla sub ordinele sale și avea numai atribuțiuni financiare, ocupindu-se de încasarea impozitelor pentru fiscul imperial, plata 1 CIL, XVI, 68. 2 AnnEp., 1946, nr. 113. 3 E. Frezouls, în Syria, XXX, 1953, p. 248 și urm. 4 CIL, XVI, 75 : ... et sunt in Dacia imferiore (sic) sub Plautio Caesiano. 354 soldei armatei și asigurarea cheltuielilor de administrație a provinciei. El face parte din tagma cavalerilor (ordo equestris). Dacia Superior cuprindea teritoriul Banatului și al Transilvaniei, cu excepția zonei de la est și sud de Olt, de la Angustia pînă la Caput Stenarum, care ținea de Dacia Inferior. Dacia Inferior avea un teritoriu mai redus, cuprinzînd Oltenia de astăzi și fîșia de pămînt de la sud de Oltul transilvan, cu toate trupele aflătoare pe această linie de frontieră a provinciei pînă la Angustia. în fruntea provinciei se afla, după cum s-a spus, un procurator presidial (cum iure gladii). El face parte tot din ordinul cavalerilor, dar pe lîngă atribuțiile financiare, administrative și judecătorești este și comandantul trupelor din provincie, alcătuite însă numai din formațiuni auxiliare. De aceea numele lui figurează pe diplomele militare acordate soldaților la eliberarea lor din armată. El este un guvernator al provinciei sale cu drepturi depline, dar probabil comanda sa militară este totuși subordonată legatului Daciei Superioare. Astfel, deși alcătuită admi- nistrativ ca provincie aparte, se păstrează totuși oarecare legătură de unitate între cele două Dacii. O nouă modificare în conducerea și organizarea administrativă a Daciei s-a produs pe timpul lui Antoninus Pius între 8 iulie și 27 septembrie 158, după cum s-a putut stabili pe baza unei alte diplome militare h La această dată Dacia este împărțită în trei provincii: Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis și Dacia Malvensis. împrejurările în care s-a efectuat și cauzele care au determinat trifur- carea Daciei nu ne sînt prea bine cunoscute. Au fost fără îndoială motive de ordin intern, pentru o mai bună administrare a teritoriului și o mai sigură supraveghere a populației autohtone, prin ruperea legăturilor și izolarea ei în limitele mai restrînse ale celor trei provincii, deci, prin aceasta, prevenirea răscoalelor, dar și nevoi imperioase de ordin extern, determinate de amenințarea de la granițele de nord ale provinciei în preajma războaielor marcomanice, care vor începe nu peste mult timp. Pentru a face față acestei amenințări era nevoie de crearea unui nou front, de nord, împotriva dacilor liberi și a altor seminții, ca cele germanice, care locuiau în apropierea granițelor Daciei. Provincia cea mai importantă este Dacia Apulensis, situată la centru. Guvernatorul ei rămîne mai departe un legat presidial de rang pretorian. El își are reședința tot la Apulum, unde staționa și singura legiune aflătoare în Dacia. Datorită rangului său și comandei legiunii XIII Gemina, legatul Daciei Apulensis are ascendență față de procuratorii celorlalte două provincii, care, din punct de vedere militar cel puțin, se află în subordinele sale. Dacia Porolissensis era constituită din partea de nord a fostei provincii Dacia Superior. Ea era condusă de un procurator presidial, care avea și comanda trupelor auxiliare din provincie. Cunoaștem numele a doi procuratori de acest 1 CIL, XVI, 110. 23* 355 rang, M. Macrinius Vindex și Sempronius Ingenuus, al căror nume figurează, în diplomele militare emise pentru soldații din Dacia Porolissensis. Cît privește Dacia Malvensis, localizarea ei este mult discutată, deoarece nici localitatea Malva, de la care și-a primit numele, nu a fost identificată pînă acum pe teren. Unii cred că Dacia Malvensis cuprindea Banatul, în timp ce alții, o localizează în Oltenia. Indicații sigure în această privință nu există pînă acum. Cert este doar că zona din Transilvania de sud-est, care înainte aparținuse Daciei Inferioare, ține acum de Dacia Apulensis. Dacia Malvensis era condusă, ca și mai înainte Dacia Inferior, de un procurator presidial, dar nu cunoaștem nu- mele nici unuia dintre cei care au condus provincia în primul deceniu după trifur- carea Daciei. O nouă modificare în conducerea și organizarea Daciei are loc prin anii 167—168, cînd guvernatorul Daciei Apulensis este din nou un legatus Augusti de rang consular. El este acum guvernatorul celor trei Dacii, de aceea se intitu- lează legatus Augusti pro praetore trium Daciarum sau consularis Daciarum trium. In subordinele lui se găsesc procuratorii celorlalte două provincii dacice. Deși constituite aparte, cele trei Dacii formează totuși o unitate strînsă, pusă sub jurisdicția civilă, juridică și militară a legatului consular. Primii legați de rang consular ai celor trei Dacii au fost M. Claudius Fronto și Sex. Calpurnius Agri- cola, dintre care primul a fost simultan și legat al Moesiei Superior. Situația nouă e creată prin aducerea în Dacia prin 167—168 a unei noi legiuni, a V-a Mace- donica, care își stabilește garnizoana la Potaissa. Guvernatorul celor trei Dacii este superior ca rang celor doi comandanți de legiune, care îi sînt subordonați. Reședința consularului este tot la Apulum. în Dacia Apulensis funcționează, ca și înainte, un procurator financiar, care este auxiliarul consularului, pe care uneori îl și înlocuiește, purtînd în acest caz titlul de procurator Augusti agens vice praesidis. Reședința procuratorului Daciei Apulensis, ca și înainte al Daciei Superior, este însă la Sarmizegetusa. In fruntea Daciei Malvensis rămîne mai departe un procurator presidial. în schimb, după 167 procuratorul Daciei Porolissensis are numai atribuții fiscale. Legatul legiunii V Macedonica de la Potaissa comandă și trupele auxiliare ale provinciei, fără a fi totuși adevăratul guvernator al ei. Conducerea și organizarea administrativă instituită în Dacia prin anii 167—168 nu se mai schimbă pîaă la sfîrșitul stăpînirii romane. Întorcîndu-ne acum la vremurile de început ale provin- Distribuția proprietății . . - - a ~ i . i i . -t- ♦ / . ciei Dacia, constatam ca inca de pe timpul lui Iraian s-a funciare procedat și la organizarea administrativă a teritoriului, după regulile obișnuite în acest timp în imperiul roman. Potrivit dreptului roman, întreg teritoriul cucerit a trecut în proprietatea imperiului, alcă- tuind pămîntul public ager publicus, de care împăratul putea dispune. La un scriitor tîrziu s-a păstrat știrea că împăratul Traian, desigur îndată după 356 cucerire, a efectuat un recensămînt general al provinciei (census provinciae) x, după formula în vigoare la acea dată (formula censualis), cunoscută din Ulpian 2. Pămînturile au fost măsurate spre a se stabili impozitele pe care toți locuitorii provinciei trebuiau să le plătească de acum înainte fiscului imperial. O parte din pămîntul Daciei a fost împărțit veteranilor și altor coloniști aduși din diferite părți. Mai întîi, pentru întemeierea coloniei Sarmizegetusa (v. mai jos) un întins teritoriu a fost parcelat (centuriatio) în cîte 100 de loturi (sortes) de cîte două iugăre (bina iugera) sau mai mult și atribuit vete- ranilor din trupele care au participat la războaiele dacice. Prin această adsignatio (coloniaria sau publica) pămîntul a trecut din proprietatea statului în proprie- tatea deplină a coloniștilor, devenind ager privatus optimo iure. Ei sînt scutiți de impozitul funciar, colonia bucurîndu-se de ius Italicum. Grupuri de veterani și cetățeni romani au fost așezați de la început și în diferite alte părți ale provinciei unde li s-a dat pămînt din ager publicus prin atribuire individuală (adsignatio viritim). Aceștia nu aveau drept deplin asupra pămîntului atribuit, ci numai dreptul de folosință (possessio). Alte pămînturi au fost vîndute altor grupuri de coloniști, cetățeni sau peregrini. Statul își păstra și asupra acestor a gri quaestorii dreptul de proprietate, dar în practică ele nu mai erau supuse asignării. Cei colo- nizați individual sau în grupuri izolate, ca și cei care cumpărau pămînt din ager publicus, erau obligați să plătească fiscului imperial impozitul funciar (tributum), pămînturile obținute de ei, într-o formă sau alta, alcătuind ager privatus vecti- galisque. Printre grupurile de coloniști așezați în Dacia pe timpul lui Traian sau al împăraților următori erau veniți mulți din Orient, în special din Asia Mică. Ei își păstrează gruparea lor aparte și mai tîrziu, fiind menționați în inscripții la Napoca, Germisara și Apulum sub numele de Qalatae, Asiani și PontO'Bithyni. La Napoca sînt amintiți Galatae consistentes municipio, ceea ce ar indica o colonizare oficială a lor, iar în celelalte inscripții sînt arătați ca organizați în colegii de caracter religios. In regiunea minelor de aur din Munții Apuseni au fost aduși încă de pe timpul lui Traian, dar și după aceea, grupuri de dalmați din semințiile Pirustae și Baridustae. Despre un conducător al unui grup de asemenea dalmatini, T. Aurelius Aper, aflăm că era princeps adsignato (sic) ex m (unicipio) Splono 3, ceea ce înseamnă probabil că a fost adus de un împărat și așezat colonist la Ampelum, cu toate drepturile ce i se cuveneau ca cetățean roman. împărțirea de pămînt din ager publicus sau vînzarea lui a continuat și pe timpul urmașilor lui Traian. Astfel foarte de vreme s-au alcătuit în diferite locuri comunități de cetățeni romani (conventus civium Romanorum), în jurul cărora s-au strîns și alți coloniști de condiție peregrină. Ele au împînzit teritoriul 1 Lactantius, De mort, persec., 23: Quia parentes eius censui subiugati fuerant, quem Traianus Dacis assidue rebellantibus poenae gratia victor imposuit. 2 Digesta, L, XV, 4. 3 CIL, III, 1322. 357 provinciei, fiind mai numeroase de-a lungul drumurilor construite și în regiunile bogate ale Daciei. Alte loturi din pămîntul provinciei au fost atribuite trupelor staționate în provincie. Deși neatestat încă epigrafic, prin analogie cu ceea ce se știe din alte părți, trebuie să presupunem că un asemenea territorium a avut încă de la început legiunea XIII Gemina de la Apulum. întinderi mai mici sau mai mari de pămînt vor fi fost afectate și trupelor auxiliare. Populația autohtonă din aceste teritorii era obligată la diferite prestații și munci față de trupele din castre. Ținu- turile de la hotarele provinciei aflate sub control și jurisdicție militară poartă numele de regiones. O regio Ans (amensium 1) este atestată de două inscripții descoperite la Cășei, pe Someș, la vest de orașul Dej. Supravegherea regiunii era încredințată unui beneficiar al consularului provinciei: agens sub sig (nis) Samum cum reg (tone) Ans (amensium) h Probabil tot așa erau organizate și supra- veghiate și alte regiuni de la marginea provinciei, ca de pildă cea de la Cumidava (Rîșnov) în Țara Bîrsei. Anumite teritorii ale provinciei de interes special au fost trecute în patri- moniul împăratului (patrimonium Caesaris), care le arenda sau le exploata direct prin funcționarii săi, beneficiile realizate alimentînd fie fiscul imperial (fiscus), fie casa personală a împăratului (ratio patrimonii). Din categoria domeniilor imperiale din Dacia făceau parte în primul rînd, datorită importanței lor excep- ționale, minele de aur din Munții Apuseni, cu centrul de exploatare la Alburnus Maior (Roșia Montană). Administrația lor era încredințată unui procurator aurariarum^ cu sediul la Ampelum, ajutat de un 5ubprocurator aurariarum și de un numeros personal funcționăresc alcătuit din sclavi și liberți imperiali, liberți et familia cum se numesc într-o inscripție 2. Primul procurator cunoscut al minelor de aur din Dacia este M. Ulpius Hermias, libert al împăratului Traian, care a murit în funcție. Cenușa lui a fost dusă la Roma cu învoirea împăratului, cum ne informează epitaful său săpat în piatră la Ampelum 3. Liberți imperiali au mai putut fi și unii dintre procuratorii următori. Un singur procurator, cunoscut dintr-o inscripție recent scoasă la iveală, al cărui nume rău păstrat ar fi A (ulus) Senec. (Vo)contianus, v(ir) e(gregius?), datat în 215, pe timpul lui Caracalla, este din ordinul ecvestru. Tot libert imperial e în schimb singurul subprocurator cunoscut pînă acum, Avianus. Veniturile realizate din exploatarea minelor de aur intrau în vistieria împăratului 4, așa precum tot el dispunea și de cantitățile de aur ce se obțineau. în această privință împăratul romanilor este moștenitorul direct al regilor daci, care aveau se pare monopolul exploatării aurului. Ca și 1 CIL, III, 7633, Cf. I. I. Russu, în Activitatea Muzeelor, II, Cluj, 1956, p. 120 și urm. 2 CIL, III, 1307. 3 CIL, III, 1312. 4 într-o inscripție de la Ampelum recent recuperată se spune că o clădire (probabil) a fost ridicată ele împărat sumptu fisei sui, cf. I. I. Russu, Inscripții din Dacia, în Materiale, VI, p. 886. 358 în alte părți, teritoriul minier era supravegheat de detașamentele militare ale legiunii XIII de la Apulum. în patrimoniul imperial se aflau și minele de fier, pășunile și salinele din Dacia» Acestea toate erau arendate unor conductor e^ (ferrariarum, pascui et salinarum), chiar și în sec. III, cînd în alte provincii, mai ales minele de fier, erau exploatate direct prin procuratori imperiali. în Dacia salinele și pășunile erau arendate obișnuit împreună, aceluiași conductor» Acești conductores erau de obicei oameni bogați și cu vază, unii făcînd parte din ordinul ecvestru și ocupînd funcțiuni onorifice dintre cele mai înalte în orașele Daciei. E foarte probabil, cu toate că ne lipsește pînă acum atestarea epigrafică directă, că și principalele cariere de piatră se aflau în patrimoniul împăratului. Veniturile rezultate din arendarea acestor domenii imperiale alimentau fiscul imperial. în sfîrșit o bună parte din pămîntul Daciei a fost lăsat în folosință populației autohtone. Acesta era ager stipendiarius, alcătuit probabil din pămînturile cele mai rele și mai puțin productive, situate mai ales în estul provinciei și înalte ținuturi de margine care au atras mai puțin pe romani. în schimbul folosinței pămîntului ei trebuiau să plătească impozite grele, fiind totodată obligați la diferite prestații și corvezi, față de trupele din castre, față de serviciul public de poștă (cursus) și să lucreze în mine etc. Statutul și felul de organizare care i-au fost date de la început provinciei justifică pe deplin numele de Dacia Augusti provincia, ce i se atribuie pe monedele emise pe timpul împăratului Traian, la scurt timp după cucerire. Se înțelege însă că această organizare administrativă și teritorială, care a fixat la început cadrul general al administrației provinciei, a suferit ulterior modificări și s-a desăvîrșit în cursul timpului, ca urmare a punerii în valoare a bogățiilor și resurselor provinciei, prin munca desfășurată în condiții grele, a populației exploatate. S-au întemeiat noi așezări, orașe și sate, iar populația a crescut necontenit, mai ales în vremurile mai liniștite ale sec. II, cînd noi coloniști au venit dinafară și mulți veterani după ieșirea din rîndurile armatei s-au stabilit în provincie. Așezările întemeiate în Dacia se împart, după caracterul Orașele și satele din . 111 . * Dacia romană statutu^ ^or oe organizare, in orașe, sate și așezan înte- meiate în jurul castrelor, numite canabae» Am văzut că primul oraș întemeiat în Dacia după cucerirea romană a fost Sarmizegetusa, o fondație a împăratului Traian. Ea este în același timp și singurul oraș din Dacia întemeiat printr-o adevărată colonizare (vezi mai sus). Orașul a primit de la întemeiere titlul de colonia și dreptul italic (ius Italicum), iar locuitorii lui au fost înscriși în tribul Papiria, din care făcea parte și împăratul. El e situat la capătul de vest al cîmpiei Hațegului, pe locul satului Grădiște, care astăzi a primit iarăși numele vechii capitale. Colonia a fost întemeiată, după regula cea mai obișnuită, pe un loc unde nu a existat înainte 359 vreo așezare mai veche. O inscripție ne-a păstrat într-o formă lapidară și cu unele lacune, completate însă în chip mulțumitor de epigrafiști, actul de fondare al coloniei, în care se spune că orașul a fost întemeiat din porunca împăratului Traian, fiul lui Nerva, prin legatul său D. Terentius Scaurianus: [Ex] au[ctoritate Imp- (eratoris) Cae]saris divi Nerv[ae f (ilii) Neruae] Traiani Augusti condita colonia Dacica per [Dfeciînum) Terenti]um Scaurianum [leg(atum) eius]pr(o) pr (ae^ tore) h O monedă de bronz (sesterțius) a împăratului Traian comemorează actul fondării orașului, înfățișînd pe revers scena întemeierii coloniei (deductiv coloniae) după vechiul rit etrusc (Etrusco ritu) 2. întemeietorul (conditor coloniae), în cazul de față legatul provinciei, reprezentînd pe împărat, îmbrăcat în costu- mul prescris (cinctus Qabinus), conduce plugul tras de un taur alb și o vacă albă care înseamnă cu o brazdă (sulcus primi genius) limitele orașului. Orașul a fost împrejmuit cu ziduri iar înlăuntrul lui se amenajează forul și se ridică clădiri și palate. întemeierea a avut loc în primii ani după cucerire, pe timpul primului legat consular al provinciei, între 106—110. Numele orașului a fost la început Colonia Dacica, la care pe timpul lui Hadrian s-a adăugat și acela de Sarmizegetusa, numele vechii reședințe a regelui Decebal, voind probabil să se arate prin aceasta că noua capitala continua de drept — căci de fapt era un oraș nou, ridicat în alt loc — pe aceea a regilor daci. Incepînd deci cu vremea dom- niei lui Hadrian orașul se numește în inscripții Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, sau după aceea, mai simplu, Colonia Sarmizegetusa, la care în sec. III, incepînd de pe timpul lui Severus Alexander (222—235), se adaugă și epitetul de metropolis. într-adevăr, cu toate că legatul Daciei rezida mai mult la Apulum, Sarmizegetusa a fost tot timpul adevărata metropolă politică, religioasă și culturală a provinciei. Aici se afla altarul închinat împăratului (Ara Augusti), al cărui cult era întreținut de preoții numiți Augustales, organizați într-o asociație politico-religioasă ordo Augustalium, care încă de la mijlocul secolului II și-a ridicat, chiar lipit de for, un monumental palat, Aedes Augus- talium, singurul cunoscut pînă acum arheologic în tot imperiul. în fruntea ordinului Augustalilor se afla un sacerdos arae Augusti, numit în sec. III și coro- natus Daciarum trium. Acesta prezida și adunarea provincială, concilium Dacia^ rum trium, atestată epigrafic numai în sec. III 3, dar putînd să fi existat și mai înainte. Ea era alcătuită din delegați ai orașelor și ai teritoriilor rurale din Dacia, care se întruneau în capitala provinciei în fiecare an. Adunarea discuta treburile obștești ale provinciei, putînd face plîngeri către împărat împotriva abuzurilor săvîrșite de diferiții dregători, chiar împotriva guvernatorului pro- vinciei. Ea se îngrijea și de cultul împăratului, alegînd din sînul ei pe preotul provinciei și mărturisindu-și devotamentul și loialitatea față de împărat în inscripții anume puse. 1 CIL, III, 1443. 2 Cohen 3, II, p. 73, nr. 539 și Strack, I, nr. 384, cu ni. VI. 3 CIL, III, 1454 și JOAI, V, 1902, Bbl. c. 135. 360 Fig. 85. — Forul și palatul Augustalilor din Sarmizegetusa (Ulpia Traiană), Sarmizegetusa a avut o dezvoltare urbanistică remarcabilă. Curînd după înființare s-au ridicat temple, un amfiteatru, case (villae suburbanae) și alte clă- diri publice sau private nu numai în limitele orașului, ci și în afara zidurilor, unde se găseau și cimitirele. Numărul locuitorilor este evaluat la 15—20 000. Orașul a putut să-și îndeplinească mai ușor funcțiunea de metropolă a provinciei Fig. 86. — Intrarea în amfiteatrul din Sarmizegetusa romană (sec. II e. n.). fiind situat pe drumul imperial, construit încă pe timpul împăratului Traian, care străbătea în lung provincia, de la Drobeta pînă la Porolissum. Alte orașe s-au întemeiat în Dacia începînd cu vremea domniei lui Hadrian, dar nu prin colonizări efective, ca în cazul Sarmizegetusei, ci prin acordarea de către împărați mai întîi a titlului de municipium, apoi de colonia acelor așezări în care se afla un număr mai mare de cetățeni romani (conventus civium Roma- norum) și care luaseră o dezvoltare mai deosebită. Municipiile, stadiu prin care au trecut aproape toate orașele din Dacia, în afară de Sarmizegetusa, erau în epoca imperială tot orașe de tip roman, deosebindu-se de colonii mai mult formal, prin titlul și prestigiul mai mic de care se bucurau, decît prin situația lor juridică, care nu era esențial deosebită de a coloniilor. Ridicarea municipiilor la rangul de colonia se făcea tot prin hotărîrea împăratului, ceea ce se oglindește în numele lor, ca și în cazul municipiilor. Nu toate municipiile au primit însă și titlul de colonia. Unele au rămas municipii pînă la sfîrșit. în timpul împăratului Hadrian s-au întemeiat două noi orașe, Napoca (Cluj) și Drobeta (Turnu-Severin), amîndouă primind titlul de municipium. 362 Napoca a primit dreptul municipal probabil cu prilejul vizitei în Dacia a Iui Hadrian în anul 124. Numele lui oficial este municipium Aelium Hadrianum. El s-a dezvoltat pe locul unei vechi așezări dacice, amintită, fără precizarea situa- ției sale juridice, încă în anii 107—108 în cunoscutul miliar de la Aiton \ Acor- darea titlului de municipiu pe timpul lui Hadrian dovedește că aici se formase un puternic nucleu de cetățeni romani, unii colonizați probabil încă de pe timpul lui Traian, alții așezați după aceea. Printre aceștia se găsea și un grup de orientali din Galatia, în Asia Mică, amintiți ca Qalatae consistentes municipio, care pe timpul lui Antoninus Pius ridică un altar lui Jupiter Optimus Maximus Tavianus 2. Mai tîrziu, în anul 235, sînt atestați și Asiani, organizați într-o asociație religioasă (spira), sub conducerea unui « spirarchaes » 3. Napoca este un oraș civil prin exce- lență. înflorirea lui se datorește, în primul rînd, poziției sale geografice, orașul fiind situat în mijlocul unui teritoriu agricol fertil și la intersecția mai multor drumuri. în afară de drumul imperial, care venea de la Potaissa și continua spre nord la Porolissum, un drum pornea de aici spre castrul de la Gilău și mai departe spre cel de la Bologa, pe Crișul Repede, iar altul cobora pe Someșul Mic în jos pînă la castrul de la Gherla și la castrele de pe Someș. Napoca este orașul unor bogați proprietari de pămînt, dar și un centru meșteșugăresc, de oarecare însemnătate. Aici își avea reședința procuratorul Daciei Porolissensis. Pe timpul lui M. Aurelius sau cel mai tîrziu în vremea lui Commodus orașul e ridicat la rangul de colonia, după cum rezultă din numele colonia Aurelia Napo- censis, atestat de inscripții. Drobeta sau Drubeta, cum mai este numită de inscripții, a primit titlul de municipiu tot de la Hadrian (municipium Aelium Hadrianum), iar pe cel de colonia de la Septimius Severus (colonia Septimia Drobeta), între 193—198. Datorită situării ei pe Dunăre, în fața podului de piatră al lui Apollodor, la capătul drumu- rilor care veneau din interiorul provinciei, Drobeta a fost un important centru de trafic comercial, pe unde se scurgeau în spre restul imperiului bogățiile Daciei. Era punctul prin care Dacia se lega cu rețeaua marilor drumuri ale imperiului. Drobeta era în același timp și un însemnat centru meșteșugăresc. Alături exista și un castru care supraveghea podul și traficul pe Dunăre. Un alt oraș, care s-a ridicat la importanță deosebită în viața provinciei a fost Apulum (Alba lulia). Aici a fost de la început, încă din epoca lui Traian, sediul legiunii XIII Gemina, al cărei centru se găsea pe locul actualei cetăți. Prezența legiunii a determinat o dezvoltare puțin aparte a acestei așezări, față de celelalte orașe din Dacia. O comunitate de cetățeni romani, alcătuită din veterani, probabil și din funcționari imperiali și nelipsiții negustori și meșteșu- gari care însoțeau legiunile, exista încă din timpul lui Traian. Numărul lor a crescut repede, iar canabele din jurul castrului au luat o asemenea dezvoltare, 1 CIL, III, 1627. 2 m ttt «ah 2 CIL, III, 860. 3 CIL, III, 870. 363 incit au primit cu timpul o organizare asemănătoare cu aceea a orașelor de tip roman. Ele au un consiliu de conducere (ordo decurionum), alcătuit din decu- riones sau conscribti (sic), în frunte cu un magister, dispunînd și de o clădire proprie (aedes). Locuitorii sînt veterani și cetățeni romani. Ultima atestare a canabelor legiunii XIII Gemina, căci alt nume ele nu au, este din 6 oct. 166, data unei tăblițe cerate 1 din regiunea auriferă. Pe timpul lui M. Aurelius din Fig. 87. — Inaugurarea podului de la Drobeta (relief pe Columna Traiană). vechile canabe s-a constituit un municipium Aurelium Apulense, ridicat curînd,. tot de către M. Aurelius sau de către Commodus, la rangul de colonia Aurelia- Apulensis, care este colonia Apulensis prin excelență, amintită într-un număr de inscripții. Ea este situată la oarecare depărtare de castru, lîngă Mureș, pe locul actualului cartier Partoș. Tot inscripțiile ne fac însă cunoscută existența la Apulum și a unui al doilea oraș, numit municipium Septimium Apulense, deci, alcătuit pe timpul lui Septimius Severus. El există în același timp cu colonia Apulensis, de care este totuși deosebit. Noul municipiu se întindea în jurul castrului, mai ales spre nord, est și sud-est de acesta. în sfîrșit, o inscripție din anul 250, închinată împăratului Decius, căruia i se dă titlul pompos de restitutor Daciarum, amintește o colonia nova Apulensis, care după unii e municipiul lui. Septimius Severus ridicat la rangul de colonie, după alții a rezultat din unifi- carea administrativă a celor două orașe existente anterior. Apulum, cu așezările sale succesive și cu castrul legiunii, a fost poate cel. mai înfloritor oraș al Daciei romane. în afară de importanța sa militară, el este și reședința obișnuită a legatului Daciei, probabil încă de la întemeierea provin- ciei. Dezvoltarea economică înfloritoare a orașului a fost favorizată de așezarea 1 CIL, III, tab. cer. XXL 364 lui în centrul provinciei, pe Mureș, de-a lungul drumului imperial și în apro- pierea minelor de aur. Apulum este cel mai important centru rutier al Daciei. De aici plecau în toate direcțiile, spre Potaissa, Caput Stenarum, Ampelum, apoi pe Mureș în jos ca și în sus, pînă la castrele de la graniță, drumuri de uscat și de apă. Apulum este totodată centru comercial și meșteșugăresc înfloritor. Un oraș dezvoltat tot în legătură cu un castru, existent încă din epoca lui Traian, este și Romula (Reșca), în cîmpia Romanaților, la oarecare depărtare de Olt. Ea este atestată ca municipiu pe timpul lui Antoninus Pius, înainte de trifurcarea Daciei, dar a putut primi acest titlu mai înainte, poate tot în vremea lui Hadrian. La rangul de colonia a fost ridicată fie pe timpul lui Septimius Severus, deși o confirmare epigrafică sigură nu există, fie, cel mai tîrziu, pe timpul lui Filip Arabul cînd, în 248, orașul, numit de o inscripție colonia sua, a fost înconjurat cu ziduri L Deși orașul prezintă o importanță militară, dato- rită situării sale pe limesul alutan, înflorirea lui, pînă spre mijlocul sec. III, cînd este puternic fortificat și întărit cu trupe noi, se datorește bogăției agricole a regiunii înconjurătoare. Dierna, situată pe locul Orșovei de astăzi, a avut o poziție asemănătoare Drobetei, la a cărei însemnătate nu s-a ridicat însă niciodată. Informația lui Ulpian 2 jurist din vremea lui Caracalla, după care Dierna ar fi fost întemeiată de împăratul Traian, care i-ar fi acordat și dreptul italic (Zernensium colonia a divo Traiano deducta iuris Italici est) rezultă dintr-o confuzie, comisă fie de cel care a rezumat în vremea lui lustinian pe Ulpian, fie de un co^st ulterior. Textul se referă de fapt la Sarmizegetusa, numită imediat după aceea. In inscripții Dierna e atestată numai ca municipium, titlu pe care l-a primit poate abia de la Septimius Severus. La rangul de colonia se pare că nu a ajuns niciodată, el nefiind atestat pînă acum epigrafic. Dezvoltarea orașului a fost determinată de situarea lui la Dunăre, dispunînd de un port care servea traficul pe marele fluviu. De aici pornea drumul imperial pînă la Porolissum. Pentru vămuirea mărfurilor care treceau prin acest punct s-a înființat o stațiune vamală (statio publici portorii). Ceva mai spre nord, la întîini rea drumurilor care veneau de la Dierna și Lederata, s-a întemeiat Tibiscum (Jupa, lîngă Caransebeș), care este atestat ca municipium numai pe timpul lui Gallienus, cu toate că acest rang pare săd fi primit de la Septimius Severus. Statut de oraș a avut și Ampelum (Zlatna), după cum rezultă din două inscripții puse de ordo Ampelensium 3, dintre care una e din anul 200. Probabil că era numai municipium, titlu pe care pare să-1 fi primit de asemenea de la Septimius Severus. Aici era centrul administrației minelor de aur. Apropierea de Apulum nu i-a permis o dezvoltare mai mare. Decuriones coloniae amintiți în mai multe inscripții de la Zlatna sînt ai coloniei Apulum. 1 CIL, III, 8031. 2 Digera, L, XV, I, 8. 3 CIL, III, 1308 și 1293. 365 Potaissa sau Patavissa (Turda) a fost mult timp un simplu vicus, sat. El ia o mare dezvoltare numai după ce se stabilește aici legiunea V Macedonica, pe la 167—168. Ulpian 1 spune că Septimius Severus i-a acordat titlul de colonia (Patavissensium vicus, qui a divo Severo ius coloniae impetravit). Dar inscripțiile ne arată că orașul a fost mai întîi municipium Septimium Potaissense. Tot de la Septimius Severus a primit titlul de municipiu și Porolissum, după cum dovedesc mai multe inscripții, nu de mult descoperite, în care orașul se intitulează municipium Septimium Porolissense. El s-a dezvoltat din canabele alcătuite în apropierea marelui castru de pe dealul Pomet, în hotarul satelor actuale Moigrad și Jac, la est de Zălau. Importanța așezării de aici, încă înainte de a ajunge municipiu, rezultă între altele din știrea epigrafică privitoare la reclădirea în anul 157, pe timpul lui Antoninus Pius, a unui amfiteatru mai vechi, distrus de vreme (amphitheatrum vetustate dilapsum) 2. Prin săpăturile arheologice din 1959, s-a reușit să se identifice pe teren, anume la vreo 200 m sud de marele castru de pe Pomet, ruinele amfiteatrului, stabilindu-se totodată că înaintea celui de piatră a existat în același loc, unul de lemn, pentru soldații din castru (amphitheatrum castrense). Cu prilejul trifurcării Daciei, Porolissum dă numele provinciei nordice. Comerțul cu lumea liberă din afară a putut con- stitui pentru locuitorii orașului un bun izvor de îmbogățire și prosperitate economică. Vremurile tulburi care au urmat după Caracalla i-au oprit însă dezvoltarea, astfel că orașul nu a mai ajuns la rangul de colonia. Lista orașelor din Dacia se încheie cu unul rămas pînă acum întrucîtva enigmatic, anume Malva, după care a fost numită Dacia Malvensis. Singurul document care amintește acest oraș cu titlul de colonia este o diplomă militară din anul 230, aparținînd unui călăreț din garda împăratului de la Roma, originar din colonia Malvense ex Dacia 3. Alte două atestări ale orașului sau ale provin- ciei sînt tot din afara Daciei. Nefiind menționată de nici o inscripție din Dacia, nici de Ptolemeu, nici de itinerarii, Malva nu a putut fi pînă acum localizată cu certitudine. Din cele spuse mai sus constatăm că orașele din Dacia au fost întemeiate ori au primit titlurile municipale mai ales pe timpul a patru împărați: Traian, Hadrian, M. Aurelius și Septimius Severus. Primul este întemeietorul Sarmi- zegetusei. Hadrian a acordat titlul de municipiu Napocei și Drobetei, poate și Romulei. M. Aurelius a întemeiat primul municipiu la Apulum. Tot el sau fiul său Commodus au ridicat la rangul de colonia municipiile Napoca și Apulum. Septimius Severus e întemeietorul municipiilor Potaissa, Porolissum, al doilea Apulum, poate și Dierna, Tibiscum și Ampelum, așa precum tot el a ridicat la rangul de colonia Drobeta și Potaissa. El este și ultimul fondator de orașe din Dacia. După el se pare că au mai avut loc numai reorganizări ale vechilor 1 Digesta, L, XV, 1, 9. 2 CIL, III, 836. 3 CIL, XVI, 144. 366 orașe, ca Romula, menționată drept colonia sua în vremea lui Filip Arabul, care întărește cu ziduri orașul și colonia nova Apulensis, pe timpul împăratului Decius. Vremurile tulburi de după Caracalla și mai ales după Severus Alexander nu au mai fost favorabile dezvoltării orașelor din Dacia. Unele orașe din Dacia care aveau titlul de coloniae au primit și dreptul italic (ius Italicum), care atrăgea după sine scutirea de impozitul funciar. Pe timpul lui Caracalla, după mărturia lui Ulpian, patru orașe aveau acest drept: Sarmizegetusa, Apulum, Napoca și Potaissa. Cu o singură excepție, anume Romula, toate orașele din Dacia poartă nume dacice, cele mai multe cunoscute din Ptolemeu. Aceasta înseamnă că ele, în afară de Sarmizegetusa, la care acest nume e adaus ulterior, s-au întemeiat pe locul sau în imediata apropiere a vechilor așezări dacice, existente înainte de cucerirea romană. O așezare dacică a existat, după indicațiile oferite de desco- peririle arheologice, și la Romula. Dar noile orașe, cu aspectul și organizarea lor tipic romană, au modificat cu totul înfățișarea vechilor așezări. Din punct de vedere urbanistic și al felului de viață, unele din orașele Daciei romane, printre care în primul rînd metropola provinciei, stăteau cu cinste alături de cele mai înfloritoare orașe din restul imperiului. Planul orașelor este cel tipic roman, în centrul lor se află un forum, piața publică în care se desfășoară viața obștească, religioasă și comercială. înăuntrul, ca și în afara zidurilor, se ridică clădiri publice și private, ca temple și alte edificii sacre, terme, clădiri adminis- trative, clădiri ale diferitelor asociații religioase sau profesionale, amfiteatre, villae suburbanae etc. Orașele sînt aprovizionate cu apă prin apeducte, iar casele și palatele sînt bine amenajate, dispunînd de băi, încălzire cu aer cald (hypo- caustum) și fiind împodobite cu picturi parietale, mozaicuri și lucrări de artă. Conducerea și organizarea internă a orașelor din Dacia nu se deosebește de asemenea de aceea a celorlalte orașe romane din imperiu. Toate imită în mic organizarea Romei. Scriitorul roman din sec. al II-lea, Aulus Gellius, le numește mici efigii și copii ale poporului roman, adică ale Romei: effigies parvae simu~ lacraque populi Romani. Micul senat, adică consiliul de conducere al orașului, se numește ordo decurionum, fiind alcătuit din toți foștii magistrați (= dregă- tori), aleși anual. Dregătorii (magistrații) cei mai înalți sînt duumviri, care răspund de întreaga conducere a orașului. în unele municipii colegiul de conducere e alcătuit din patru membri, quattuorviri. Unul din ei, primus duumvir sau primus quattuorvir, prezidează ședințele. Tot la cinci ani se aleg quinquennales, care întocmesc lista decurionilor (album decurionum), fac recensămîntul populației și stabilesc impozitele. Uneori ca semn de distincție și împărații sînt aleși magis- trați ai orașelor, ei exercitîndu-și funcțiunea prin cîte un praefectus sau quin* quennalis primus. Alți magistrați sînt edilii (aediles), care aveau în sarcina lor îngrijirea piețelor, a străzilor și a clădirilor publice, asigurarea ordinei, aprovi- zionarea publică, organizarea jocurilor etc., apoi cvestorii (quaestores), care administrau bunurile și finanțele orașului. Se înțelege că magistrații și membrii 367 ordinului decurionilor erau aleși numai din rîndul cetățenilor mai bogați și mai cu vază ai orașelor. Cetățenii de rînd și peregrinii sau incolae (locuitori fără drept de cetățenie) împreună cu liberții săraci alcătuiau plebea urbană. Orașele, și în primul rînd metropola, își alegeau și cîte un patronus, de obicei dintre condu- cătorii provinciei sau cetățenii cu mare prestigiu, la care apelau la nevoie, cerînd protecția lor sau solicitîndu-le diferite favoruri. în afară de magistrații municipali, un rol însemnat aveau în viața orașelor organizațiile religioase cu preoții de diferite categorii, pontifices, flamines, sacer- dotes, augures, care deserveau cultul divinităților romane, precum și nelipsiții Augustales, slujitori ai cultului împăratului. Numărul comunelor cu statut de orașe, municipii sau colonii, din Dacia nu este prea mare în comparație cu celelalte provincii ale imperiului. Dar dacă ținem seama, pe de o parte de faptul că în Dacia preromană procesul de consti- tuire a orașelor nu ajunsese prea departe, iar după cucerirea romană nici uneia din vechile așezări dacice nu i s-a recunoscut, ca în alte provincii, autonomia, dîndu-i-se de pildă titlul de civitas stipendiaria, pe de altă parte, de timpul scurt cît a durat stăpînirea romană în Dacia, mai ales că acordarea dreptului muni- cipal nu continuă după sec. II, care este epoca de înflorire a vieții urbane, nu numai în provincia noastră, ci și în tot imperiul, atunci numărul de 11 orașe ale Daciei nu poate fi considerat prea mic. Orașele nu s-au întemeiat uniform, pe tot întinsul provinciei. Două orașe, Drobeta și Dierna, sînt situate pe Dunăre, Romula aproape de Olt, pe limesul alutan și pe drumul de la Sucidava la Caput Stenarum, iar Ampelum în regiunea minelor de aur. Toate celelalte, abstracție făcînd de Malva, sînt situate în partea de vest a provinciei, așezate de-a lungul drumului imperial Dierna—Porolissum, principala arteră de comunicație din Dacia. Lipsită complet de orașe este în schimb partea de răsărit a Daciei intra- carpatice, care a rămas un teritoriu prin excelență rural. E de asemenea adevărat că pe lîngă orașele constituite, numeroase alte așezări, ca de pildă Sucidava, Germisara, Alburnus Maior, Micia, Ad Mediam, Brucla, Salinae și altele au avut de asemenea o dezvoltare înfloritoare, îndeplinind în oarecare măsură și ele funcțiunea de centre urbane, cu caracter agricol, meșteșugăresc sau minier, chiar dacă nu li s-a acordat titlul de orașe de tip roman. Pe măsură ce au luat ființă, orașele și-au constituit cîte un territorium propriu, asupra căruia își exercitau jurisdicția. întinderea teritoriilor urbane ne este puțin cunoscută. Cel mai întins era teritoriul Sarmizegetusei, care spre nord ajungea pînă la Mureș, incluzînd și Germisara și Micia. Cea mai mare parte a populației provinciei trăia, firește, în sate. Orga- nizarea și viața satelor din Dacia ne este însă mult mai puțin cunoscută. Satele se numesc pagi și viei. Denumirea de pagus se întîlnește pînă acum numai în teritoriul Sarmizegetusei. Ca și în celelalte provincii dunărene, pagi din Dacia par a fi comune rurale de tip roman alcătuite pe teritoriul unei colonii. Unul este Aquae (Călanul de azi), întemeiat în apropiere de izvoarele termale. Pagus 368 Aquensis era condus de un praefectus, care era în același timp decurion al Sarmi* zegetusei, după cum rezultă dintr-o inscripție h Al doilea este Micia, dezvoltat probabil din canabele importantului castru de aici. In fruntea lui se aflau doi magistrii corespunzători duumvirilor din municipii și colonii. Populația lui era alcătuită din veterani et cives Romani, Probabil tot un pagus era și Qermisara, importantă așezare situată în apropierea izvoarelor termale de la Geoagiu și a castrului de la Cigmău. In restul Daciei așezările rurale poartă numele de viei. Un asemenea vicus a fost, după cum aflăm din Ulpian, Potaissa, înainte de a fi proclamat municipiu și apoi colonie de Septimius Severus. Viei sînt în primul rînd comunele rurale mai mici organizate tot după model roman, acolo unde se găseau coloniști, fie ei cetățeni romani, fie mai ales necetățeni. Dar tot viei vor fi fost și numeroasele localități mărunte din Dacia cunoscute din itinerarii (Tabula Peutingeriana și Geograful anonim din Ravenna), din inscripții și mai ales din descoperirile arheologice, purtînd, în măsura în care ne sînt cunoscute, nume dacice și fiind locuite în majoritate de autohtoni. Un vicus An (artorum ?), sat de autohtoni, e cunoscut în nord-vestul Daciei 2. In schimb, vicus Pirustarum de la Alburnus Maior este un sat al dalmatinilor aduși pentru exploatarea minelor de aur. Aceștia trăiesc și în cătune numite, ca în Dalmația, castella (K[astellum] Anso și Kfastellum] Baridustarum), Nenumărate sînt satele autohtonilor pe tot cuprinsul Daciei, atît în teri- toriile urbane, cît mai ales în toată partea de est a Daciei intracarpatice, ca și în teritoriul Olteniei și al Banatului de astăzi. In aceste ținuturi lipsite sau depăr- tate de orașe, satele au fost organizate în teritorii rurale, cu centrul în cîte un sat mai răsărit. Un asemenea teritoriu rural era cel cu centrul la Sucidava (Celei). Dintr-o inscripție, relativ tîrzie după cîte se pare, aflăm că acest teritoriu avea un consiliu de conducere alcătuit din curialesf delegați ai satelor. O parte din populația autohtonă din Dacia, din ținuturile retrase și depărtate de centrele populate, trăia încă și în epoca romană în cătune răsfirate, care nici nu aveau o organizare comunală de tip roman, păstrînd formele vechi de organizare în obști (v. paragr. Viața economică), Așa era probabil așezarea, de caracter păstoresc, a autohtonilor daci de la Cașolț (r. Sibiu), care se înmormîntau în cunoscuta necropolă tumulară de acolo. Organizarea Daciei de către romani dovedește unitatea sistemului admi- nistrativ impus provinciilor în epoca imperială, dar în același timp și parti- cularitățile pe care acest sistem le îngăduia, după împrejurări și situații locale, atît în ceea ce privește conducerea și administrația provinciei, cît și organizarea teritoriului. Toate acestea cu scopul de a ține în frîu populația supusă. 1 CIL, III, 1407. 2 CIL, III, 8060. 24 — o. 1001 369 2. ORGANIZAREA MILITARĂ A PROVINCIEI Cucerită printr-un uriaș efort militar, provincia Dacia, datorită poziției sale geografice, de cap de pod peste Dunăre și citadelă înaintată dincolo de marele fluviu, în mijlocul lumii de popoare și seminții libere, a putut fi menținută timp de peste un secol și jumătate în stăpînirea sa de către imperiu numai printr-o continuă grijă pentru organizarea unei cît mai bune și mai puternice apărări. Apărarea Daciei a constituit pentru imperiu o permanentă preocupare și împă- rații au făcut tot ce le-a stat în putință, neprecupețind nici un sacrificiu, pentru a păstra cît mai îndelung această provincie. Interese multiple, de ordin economic, politic și militar, legau imperiul de Dacia. In sistemul de apărare al imperiului la Dunărea de mijloc și de jos, Daciei îi revenea un rol important, acela de a sparge unitatea lumii așa-zise barbare din această regiune, de a întrerupe legă- turile dintre diferitele neamuri și de a bara acestora pătrunderea în imperiu prin porțile astfel deschise — adevărate viae gentium cum s-a spus, — pe care le constituiau, de o parte și de alta a Carpaților, șesul Munteniei și cîmpia Tisei. Armata avea misiunea de a ține în frîu populația supusă și exploatată din pro- vincie. în felul acesta se spera a se asigura liniștea teritoriilor romane din sudul Dunării. Puternic fortificată, Dacia a putut constitui un bastion sau propugna- culum aproape inexpugnabil pentru acele vremuri și datorită cununei de munți — corona montium, cum o numește scriitorul tîrziu lordanes — care o înconjura. Ea va fi părăsită de romani, după cum se va arăta, numai în momentul cînd ținuturile din sudul Dunării ale Moesiei și Illyricului vor fi devastate de la un. capăt la altul de către barbarii care în sec. III, ca urmare a atacurilor lor violente, își făceau drum spre inima imperiului. Fortăreață amenințătoare pentru lumea liberă dinafară, dar totodată ea însăși continuu amenințată, spre a-și putea îndeplini misiunea, Dacia a fost de la început împănată cu trupe și întărită cu nenumărate castre, castele, burguri, turnuri, valuri și alte lucrări de fortificație. Efectivele militare au fost men- ținute tot timpul la un nivel ridicat, iar sistemul defensiv a fost mereu amplificat și necontenit adaptat la împrejurările dinafară, pe măsură ce peri- colele externe și atacurile popoarelor libere deveneau mai violente și mai pri- mejdioase. Armata romană a jucat un rol însemnat în viața provinciei, de aceea cunoaș- terea alcătuirii ei și a vicisitudinilor prin care a trecut constituie un capitol important din istoria Daciei sub romani. Ca și în celelalte provincii ale imperiului, armata romană din Dacia era alcătuită din legiuni și trupe auxiliare, la care se adaugă și unele formațiuni neregulate sau temporare. 370 Nucleul armatei din Dacia (exercitus Daciae) îl formează Legiuni și detașamente i . .1 /7 . \ A . 1 « 1 1 1 ... legiunile (legiones), m jurul carora se grupează celelalte auxiliare trupe. Legiunile erau alcătuite numai din cetățeni romani și efectivul lor era de aproximativ 5600 de oameni. O legiune cuprindea 10 cohorte, împărțite în centurii. Comandantul legiunii era un legatus legio- nis, care se întitula și legatus Augusti, pentru că era numit de împărat, dintre membrii senatului. Numai începînd din timpul domniei lui Gallienus el se numește praefectus legionis și nu mai este de rang senatorial, ci numit dintre militarii de profesie. După el urmau în rang tribunii, dintre care unii erau tribuni laticlavi, tineri din ordinul senatorial, iar alții tribuni angus- ticlavi, de rang ecvestru. Comandanții de centurii, centuriones, erau ofițeri de carieră, ca și soldații, din rîndurile cărora se alegeau comandanții mai mărunți, principales, subofițerii, și așa-zișii, immunes, cei scutiți de corvoadă. Centurionii erau de diferite grade și, trecînd de la o legiune la alta, puteau avansa pînă la acela de primipili, adică comandanți ai primei centurii din prima cohortă, după care obișnuit erau admiși în ordinul ecvestru. Dintre acești primipili era numit și praefectus castrorum legionis, care se îngrijea de organizarea și întreținerea lagărului. Comandantul legiunii avea un stat major (officium), alcătuit din subofițeri de diferite grade, numiți cornicularii, beneficiarii, actarii, statores, librarii etc., care îndeplineau variate funcțiuni, însărcinări și misiuni. In Dacia o singură legiune a staționat fără întrerupere de la cucerire pînă la părăsirea provinciei, anume legiunea XIII Gemina, în garnizoană la Apulum. îndată după cucerire a mai rămas, e drept, în Dacia și legiunea IIII Flavia felix, care însă după evenimentele din 117—119 a fost transferată în Moesia Superior, la Viminacium. Ea a lăsat urme epigrafice în regiunea Sarmizegetusei, iar unui detașament al ei La fost încredințată paza fostei reședințe a regilor daci de la Grădiștea Muncelului. Nu întru totul sigură este staționarea în primii ani după cucerire a legiunii I Adiutrix. După reorganizarea provinciei în 119, în Dacia a rămas numai legiunea XIII Gemina. Ea asigura și paza regiunii aurifere. O a doua legiune a fost adusă de la Troesmis (Moesia Inferior) în anii 167—168, o dată cu începerea războaielor marcomanice, anume legiunea V Macedonica, căreia i s-a fixat garnizoana la Potaissa (Turda). împreună cu trupele auxiliare care-i sînt afectate, ea formează armata Daciei Porolissensis, exercitus Daciae Porolissensis L Comanda acestei armate o avea comandantul legiunii, aflat în subordinele legatului consular al celor trei Dacii. Aceste două legiuni, XIII Gemina și V Macedonica, au rămas în Dacia pînă la sfîrșitul stăpînirii romane, cînd la începutul domniei lui Aurelian, ele au fost retrase împreună în sudul Dunării, în așa-zisa Dacia Aureliană. Urmele lăsate de cele două legiuni pe pămîntul Daciei sînt numeroase. Inscripțiile ne-au păstrat numele mai multor comandanți, ofițeri, subofițeri și soldați ai acestor unități. între 119 și 168, cînd în 1 CIL, III, 8063. 24* 371 Dacia staționa numai legiunea XIII Gemina, comandantul acesteia era și legatul Daciei Superioare, mai tîrziu al Daciei Apulensis. Printre comandanții legiunii V Macedonica e menționat pe timpul lui Gallienus și un praefectus \ în loc de legatus legionis. Incepînd cu vremea lui Septimius Severus, subofițerii se organi- zează în colegii care își au clădirea lor proprie chiar în lagăr. La Apulum e mențio- nată o schola speculatorum2, adică a agenților informatori iar la Potaissa probabil3 una a beneficiarilor. Detașamente din cele două legiuni sînt atestate epigrafic (in- scripții și numeroase ștampile pe cărămizi) în diferite localități din Dacia. Detașa- mentele din alte legiuni, anume din I Italica, IV Flavia, VII Claudia, XI Claudia, X Gemina și XXII Primigenia au lucrat ori au staționat temporar în Oltenia. Foarte numeroase sînt trupele auxiliare care au staționat în Dacia. Ele se numesc alae, cohortes și numeri. Alele sînt trupe de călăreți, iar cohortele de pedestrași. Unele au un efectiv de 500 de oameni și se numesc quingenariae, altele de 1000 de soldați, milliariae. Unele cohorte au în compunerea lor și contin- gente de călăreți și atunci se numesc equitatae. Trupele auxiliare se recrutau dintre locuitorii provinciilor care nu aveau cetățenia romană, dar erau organi- zate după sistemul roman și erau conduse de ofițeri și subofițeri romani. Alele aveau în frunte un praefectus alae, iar cohortele un praefectus sau tribunus cohortis, comenzi care, împreună cu tribunatul de legiune (tribunus legionis angusticlavius), alcătuiau cariera militară a cavalerilor, miliția equestris. Coman- danții mai mărunți, numiți cu un termen generic principales, erau de diferite grade și se numeau decuriones (în unitățile de călăreți), optiones, imaginiferi, signiferi, tesserarii, tubicines, cornicines, bucinatores etc. Ei erau recrutați, de obicei, dintre cetățenii romani. Soldații primeau cetățenia romană, obișnuit, la ieșirea din armată (honesta missio), după îndeplinirea serviciului militar care dura 25 de ani sau mai mult. Acordarea cetățeniei romane, pentru ei și pentru urmașii lor, o dată cu recunoașterea căsătoriei (connubium) după dreptul roman se făcea de către împărat. Diplomele militare, niște tăblițe duble de bronz, care conțin extrase, pentru fiecare soldat lăsat la vatră, după edictul imperial afișat la Roma, constituie pentru noi astăzi cele mai importante documente pentru cunoașterea trupelor care au staționat în Dacia. Alele și cohortele poartă obișnuit numele semințiilor din care au fost recrutate la început. In majoritatea lor, trupele auxiliare din Dacia erau origi- nare din provinciile de limbă latină ale imperiului, din Thracia (ala I Vespa^ siana Dardanorum, cohors I Thracum Qermanica, I Thracum sagittariorum, VI Thracum, II Flavia Bessorum), din Dalmația (ala I Illyricorum, cohors III Delmatarum), din Pannonia (ala II Pannoniorum, cohors IV Pannoniorum, VI Breucorum), din Raetia (cohors VIII Raetorum, I Vindelicorum), din Gallia, (ala Qallorum, ala I Claudia Qallorum Capitoniana, I Qallorum et Bosporanorum, 1 CIL, III, 875. 2 CIL, III, 14 479. 3 CIL, III, 876. 372 II Qallorum et Pannoniorum, cohors I Qallorum Dacica, I Qallorum Pannonica, II Qallorum Macedonica, III Qallorum), din regiunea celto-germanică de pe Rin (ala I Batavorum, I Tungrorum Frontoniana, cohors I Batavorum, I Ubiorum, I Cannanefatium, I et V Lingonum), din Hispania (ala 1 Hispanorum, I Hispa* norum Campagonum, I Asturum, cohors I Hispanorum pia fidelis, I Hispanorum veterana, I Flavia Ulpia Hispanorum miliaria c. R., II Hispanorum Cyrenaica, IV Hispanorum, 1 Bracaraugustanorum), din regiunile alpine (cohors I Alpinorum) și din Britannia (coh. I Brittonum, I Aurelia Brittonum, I F. M. Bryttonum Malvensis, II Brittonum miliaria c. R., I et II Augusta Nervia Pacensis miliaria Brittonum, III Brittonum), Mai puține sînt formațiunile originare din Orient (ala I Ituraeorum sagittariorum, ala Palmyrenorum Porolissensium, coh. I Ituraeo* rum sagittariorum, I Augusta Ituraeorum sagittariorum, I Tyriorum sagittariorum, XX Palmyrenorum miliaria sagittariorum, I Palmyrenorum Porolissensium, I Flavia Commagenorum, II Flavia Commagenorum equitata sagittariorum), din Africa (cohors Afrorum, II Flavia Numidarum) sau din alte regiuni (ala I Bosporanorum miliaria, cohors I Cypria sau Cyrenaica, IV Cypria). Alte trupe auxiliare regulate cunoscute în Dacia mai sînt ala I civium Romanorum, ala miliaria, ala Siliana, și cohortele III Campestris, c. R., I Aelia Qaesatorum, I sagittariorum miliaria. în afară de ale și cohorte, în Dacia au staționat și multe formațiuni nere- gulate, recrutate din ținuturile mărginașe și mai puțin romanizate ale imperiului, care își păstrau armamentul și felul lor de luptă, numai comandanții fiind romani. Asemenea trupe neregulate au fost Mauri gentiles, Suri sagittarii, Palmyreni sagittarii, Pedites singulares Britannici și Symmachiarii Astures. Începînd din timpul lui Hadrian sau Antoninus Pius, aceste formațiuni neregulate sînt orga- nizate în numeri. Astfel, din Mauri gentiles se alcătuiesc: numerus Maurorum Miciensium, în garnizoană la Micia, numerus Maurorum Optatianensium, atestată la Zutor — Optatiana, numerus Maurorum Tibiscensium, la Tibiscum, și numerus Maurorum E. (sau S.), la Răcari în Dolj, Suri sagittarii devin numerus Surorum sagittariorum, atestați sub acest nume la Slăveni și la Romula, Pedites singulares Britannici de la Cigmău, lîngă Germisara, se transformă în numerus singulariorum peditum Britannicorum, iar din Palmyreni sagittarii se alcătuiesc un numerus Palmyrenorum Optatianensium, numerus Palmyrenorum Tibiscensium și un numerus Palmyrenorum Porolissensium sagittariorum c. R., unitate mixtă de pedes- trași și călăreți, din care în sec. III, după 251, se formează o ala Palmyrenorum Porolissensium și o cohors I Palmyrenorum Porolissensium. în afară de aceștia mai sînt atestați în Dacia un numerus Campestrorum (cu loc de garnizoană necunoscut), un numerus Exploratorum Qermanicianorum la Bucium (în regiunea cetăților dacice), și un numerus burgariorum et veredariorum, la Copăceni pe Olt. Acesta din urmă era recrutat probabil din populația locală și misiu- nea lui era supravegherea interiorului provinciei, a drumului de-a lungul Oltului și a serviciului de curieri poștali. Organizare de numeri aveau și 373 Pedites singulares și Equites singulares care alcătuiau la Apulum garda lega- tului imperial» Numeri aveau un efectiv de 500—900 de oameni. Ei alcătuiau obișnuit unități separate de pedestrași și de călăreți. în Dacia însă unii numeri ca de pildă numerus Maurorum Miciensium și numerus Palmyrenorum Porolissensium erau formațiuni mixte, de pedestrași și călăreți. în fruntea fiecărui numerus stă un praepositus sau în sec. III un praefectus. Comandanții în subordine, prind- pales, sînt tot romani, aceiași ca la ale și cohorte, dar comenzile se dădeau oral și în limba maternă a soldaților, după cum ne informează Hyginus x. Alte trupe neregulate sînt menționate sub diferite nume. Așa este de pildă vexillatio equitum Illyricorum, amintită într-o diplomă militară din anul 129 2. Formată ocazional din trupe din Illyricum, ea rămîne mai departe în Dacia, fiind organizată într-un numerus Illyricorum, menționat ca atare de o inscripție 3 și recent de o diplomă militară din anul 140, descoperită în Bulgaria 4. Temporar au staționat în Dacia și vexillarii Africae et Mauretaniae Caesariensis, cunoscuți dintr-o diplomă militară din anul 158 5. Ei sînt un detașament alcătuit din soldați ai trupelor auxiliare din provinciile africane, adus în Dacia pentru a participa la luptele din 157—158, pe timpul legatului M. Statius Priscus. Trupele de toate categoriile care au staționat în Dacia însumează un efectiv mare, care totuși numai cu aproximație poate fi evaluat, mai ales pe baza infor- mațiilor din diplomele militare. Astfel, efectivul trupelor existente în Dacia la 110 e.n. e apreciat ca fiind de 35 000—40 000 de oameni. Numărul trupelor a scăzut după aceea, în ultimii ani de domnie a lui Traian și în vremea lui Hadrian, mai ales prin plecarea din Dacia a legiunii IV Flavia. Pe timpul lui Antoninus Pius, cu prilejul luptelor din anii 157—158 cu dacii liberi, au fost aduse însă noi unități, îngrămădite mai ales în Dacia Porolissensis. Efectivul trupelor din Dacia a fost și mai mult sporit pe timpul lui Marcus Aurelius, în preajma și în timpul războaielor marcomanice, mai ales prin aducerea la Potaissa a legiunii V Macedonica. Se poate admite că efectivul de cel puțin 40 000 de oameni a fost menținut pînă la sfîrșitul stăpînirii romane în nordul Dunării. Majoritatea trupelor au fost aduse în Dacia cu prilejul războaielor de cucerire. Mai înainte ele au staționat, un timp cel puțin, în cele două Moesii și în Pannonia, unde și-au completat recrutarea. Mai puține au fost aduse, atunci sau mai tîrziu, direct din alte provincii, din Germania, Britannia, Africa, din Palmira sau din alte regiuni ale Asiei Anterioare. In timpul staționării lor în Dacia, trupele auxiliare și-au schimbat mult compoziția etnică inițială. Ele au fost tot mai mult completate cu soldați recrutați din alte regiuni, mai ales din Iliria și 1 De munitionibus castrorum, cap. 42. 2 CIL, XVI, 75. 3 CIL, III, 1197. 4 Greșit s-a crezut pînă acum că vexilația amintită ar fi devenit, pe timpul lui Anto- ninus Pius, ala I Illyricorum, atestată epigrafic la Roma de CIL, VI, 3234 = ILS, 2209. 5 CIL, XVI, 108. 374 a. Numai trupele de orientali își completează efectivul pînă tîrziu în sec. III din regiunile de origine. Recrutarea locală, introdusă treptat în toate provinciile imperiului, își găsește aplicare într-o măsură mai redusă în sec. II în Dacia, dar în sec. III, după constituția lui Caracalla și mai tîrziu, ea se generalizează și în provincia din nordul Dunării, recrutarea de elemente provinciale locale deve- nind aproape o regulă. în armata Daciei pătrund acum și numeroși daci, care pînă aci erau recrutați numai pentru trupele cu garnizoana în alte provincii. Recrutări de autohtoni se fac intens în sec. III mai ales din teritoriile rurale, unde ei erau mai compacți. Se poate că misiunea de a recruta soldați din rîndu- rile populației autohtone o aveau acei beneficiari consulari amintiți de inscripții pe Samus, în regiunea Ans(amensilor) (dacă misiunea lor nu era totuși în legă- tură cu organizarea zonelor militare de graniță). Pe timpul lui Severus Alexander (222—235) o cohortă de daci, cohors VI nova Cumidavensium făcea paza graniței de est a Daciei, după cum știm dintr-o inscripție descoperită acum vreo două decenii la Cumidava—Rîșnov, în Țara Bîrsei. Aceasta ca urmare a romanizării treptate chiar a dacilor din regiunile mai periferice ale provinciei. Trupele de toate categoriile din Dacia au jucat un rol de seamă în roma- nizarea provinciei și în general în viața acesteia. Indiferent de originea lor și de regiunea din care au fost recrutați, în cursul serviciului militar îndelungat, soldații se romanizează, devenind astfel la rîndul lor factori ai romanizării populației din Dacia. La ieșirea din rîndurile armatei, veteranii se stabilesc apoi în mod obișnuit în provincia în care au servit ca militari. Mulți veterani își găsesc un rost bun în Dacia, devenind proprietari de pămînt, meseriași sau negustori. Unii din ei ocupă funcții de conducere în orașele Daciei, unde inscripțiile îi menționează ca magistrați sau sacerdoți. Apărarea Daciei este asigurată însă nu numai prin efec- Sistemul defensiv . . ... ... . . . . , „ . . tivele militare, ci și prin organizarea unui puternic sistem al Daciei romane A defensiv, constînd din variate lucrări de fortificație ridicate la granițele provinciei, ca și în interiorul ei. Organizarea acestui sistem defensiv a început îndată după cucerire, pe timpul lui Traian și a fost apoi treptat amplificat și desăvîrșit pe timpul împăraților următori. Sistemul defensiv al Daciei folosește aceleași elemente de fortificație ca și în restul imperiului, obișnuite în sec. II—III. Dar în realizarea lui s-a ținut seama de configurația geografică, mai ales de la granițele provinciei, de aceea el se prezintă întru cîtva deosebit de al celorlalte provincii. Sistemul defensiv al Daciei se bazează în primul rînd pe numeroase castre, mai mari sau mai mici, castele, burguri și turnuri. în centrul acestui sistem defensiv se află castrul legiunii XIII Gemina de la Apulum, la care se adaugă apoi și acela al legiunii V Macedonica de la Potaissa. De aici porneau drumuri în toate direcțiile spre castrele înșiruite de-a lungul granițelor foarte lungi ale provinciei. Castrele erau astfel dispuse pe teren încît închideau în primul rînd văile care intrau sau ieșeau 375 din podișul central al Transilvaniei, barînd principalele căi de pătrundere în provincie. Pe drumurile de legătură alte castre serveau atît pentru a supraveghea teritoriul și populația din interior, cît și ca etape și rezerve pentru fortificațiile și trupele din linia întîi. Privit în ansamblu, sistemul defensiv al Daciei se înfă- țișează ca un imens evantai, în centrul căruia se află puternicele castre de legiune de la Apulum și Potaissa și ale cărui raze se deschid spre granițele provinciei. Dar acest dispozitiv de apărare, specific pentru Dacia și mai ales pentru Dacia Superior, nu a fost aplicat rigid și fără abateri, ci a fost adaptat la formele de teren, folosind obstacolele naturale care se ofereau la granițe, ca masivele mun- toase, mai ales culmile prelungi, apoi cursurile de apă, de-a lungul cărora s-au construit castre și alte fortificații. Ele constituie frontiera sau limesul, în sens larg, al provinciei. Limes propriu-zis, adică zid continuu de piatră sau val de pămînt, nu s-a folosit în Dacia, spre deosebire de alte regiuni ale imperiului, ca de pildă Raetia, cele două Germanii, Britannia sau Africa, decît în două porțiuni. Una scurtă, de-abia vreo 4 km, în fața castrului și a orașului Poro- lissum, alta mai lungă, de vreo 235 km, în Muntenia, de la Flămînda pe Dunăre pînă în fața pasului Bran. Acesta din urmă este Limes Transalutanus, construit pe timpul lui Septimius Severus. Pe scurt, fortificațiile de la granițele Daciei se prezintă în felul următor: In sud, pe Dunăre, pornind de la Drobeta, se înșiruie cîteva castre, menite a supraveghea circulația pe marele fluviu. In afară de castrul de la Dierna (Orșova), spre apus au mai fost identificate castre la Moldova Veche și Pojejena Sîrbească. De la Palanca, în fața Lederatei, mai multe castre existau de-a lungul drumului spre Tibiscum, la Vărădia-Arcidava, Berzovia-Bersobis și Surduc-Centum PuteL Un castru a existat probabil și la Vîrșeț. Aceste castre constituie linia exterioară de apărare în Banat. Alte castre se află pe drumul Dierna—Tibiscum, dintre care sigur identificate sînt cele de la Mehadia și Teregova. între cele două linii se află castrul de la Dalboșeț, pe drumul de-a lungul văii Almajului. Principala poartă de intrare dinspre vest în provincie, pe valea Mure- șului, era păzită de puternicul castru de la Micia (Vețel). Spre vest, alte castele sau fortificații mai mici sînt cunoscute de-a lungul Mureșului, pînă la vărsarea lui în Tisa, la Bulei, /Yradul Nou, Sînnicolaul Mare și Cenad. Acestea supra- vegheau drumul spre Pannonia. De la Micia spre est, înainte de Apulum, avem castrul de la Cigmău, lîngă Qermisara (Geoagiu). Apărarea ținutului aurifer era asigurată de cele două legiuni de la Apulum și Potaissa. Pe o linie interioară în jurul munților Apuseni se găsesc castrele de la Abrud și Gilău, la confluența Căpușului cu Someșul Rece. Mai departe, valea Crișului Repede era închisă de castrul de la Bologa. De aci spre nord granița provinciei, pînă la Porolissum, o forma culmea munților Meseș, de-a lungul căreia s-au identificat mai multe turnuri de pază și de obser- vație. Mai multe castre se găsesc la poalele acestor munți, la Buciumi, Romînaș 376 și Romita. Mai în spate, pe drumul Napoca—Porolissum un castru exista la Zutor'Optatiana. Porolissum era cheia de boltă a apărării romane din nord-vestul Daciei» Aci au existat două castre, unul mai mic pe dealul Citera, altul mai mare pe- dealul Pomet. Limesul de piatră, amintit mai sus, completează sistemul de apărare de la Porolissum. Incepînd de la Tihău, castrele sînt dispuse de-a lungul Someșului, unul la Cășei, iar ceva mai interior, pe valea Someșului Mic, la Gherla, și altul mai spre NE la Ilișua. De aci spre SE o serie de castre barează principalele văi și căi de acces dinspre munții vulcanici, spre interiorul Daciei. Castrul de la Orheiul Bistriței e situat pe valea Budacului, după care urmează castrele de la Brîncovenești, pe Mureș, Călugăreni, pe valea Nirajului, Sărățeni pe Tîrnava Mică, Inlăceni, între cele două Tîrnave, unul poate la Odorhei, pe Tîrnava Marer apoi la Păuleni, pe valea Homorodului Mare, și la Olteni pe Olt. Mai spre răsărit un castru de pămînt a existat, poate, la Comălău, iar în fața pasului Oituz se găsea castrul de la Brețcu, antica Angustia. Pe rîul Bîrsa, castrul de la Rîșnov supraveghea pasul Bran. Pe Oltul transilvan primul castru mare este cel de la Hoghiz, după care urmează castrele de la Cincșor și Feldioara, iar în fața pasului Turnu-Roșu un mic burg exista la Boița, identificat cu localitatea antică Caput Stenarum. In interiorul Transilvaniei mai existau alte cîteva castre, unul probabil la Sighișoara, altul sigur la Războieni Cetate, iar altul pe Apa Orașului, la sud de Orăștie, la Bucium, în apropierea fostelor cetăți dacice. De la Caput Stenarum (Boița), pe Olt în jos, pînă la Islaz, pe Dunăre^ se înșiruie numeroase castre pe ambele maluri ale rîului. Această linie de apărare e numită limes Alutanus, cu toate că un adevărat limes nu există, locul valului și șanțului fiind ținute de cursul rîului. De-a lungul acestei linii de apărare, lungă de vreo 250—260 km, s-au identificat castre romane în următoarele localități; Rîul Vadului, Cîineni (Pons Vetus), Racovița și Copăceni (Praetorium), Bivolari (Arutela), iar paralel cu cele din urmă, ceva mai spre est, Titești, Perișani și Rădăcinești, apoi iarăși pe Olt, Jiblea, Sîmbotin (Castra Traiana), Stolniceni (Buridava), loneștii-Govorei (Pons Aluti), Momotești (Rusidava), Enoșești (Acidava), Reșca (Romula), Slăveni, Tia Mare și Islaz. Castrele sînt unite de un drum care urcă pe Olt și continuă apoi pînă la Apulum. Drumul ne e cunos- cut din itinerariile antice și prin miliariile descoperite. Primele castre întemeiate pe linia Oltului datează încă din timpul războaielor de cucerire, după cum indică și numele unei localități, Castra Traiana. Dar fortificarea acestei linii de graniță și organizarea ei ca frontieră a provinciei are loc pe timpul lui Hadrian, după abandonarea teritoriului Munteniei și reorganizarea Daciei. întărirea și amplificarea sistemului defensiv pe linia Oltului continuă pe timpul împăra- ților următori, mai ales în vremea lui Antoninus Pius, Septimius Severus și după aceea. în interiorul teritoriului Olteniei, alte castre sînt cunoscute de-a lun^.i! principalelor artere de comunicație. Pe malul stîng al Dunării, de la Islaz pînă la Drobeta, s-au identificat mai multe castre, castele și fortificații mai mici la Fig. 88. — Castrul roman de la Drobeta și capătul podului lui Traian (Turnu-Severin). Celei (Sucidava), Zăvalu, Bistrețu, Desa, Izvoarele, Izvorul Frumos, Batoți și Hinova. Unele dintre ele sînt însă tîrzii, din vremurile de după Aurelian. Alte castre se găseau pe drumul de la Drobeta pînă la pasul Vulcan, la Puținei, Cătunele, Vîrțu, Bumbești-Vîrtop. Pe alte drumuri din interior se aflau castrele de la Răcari și Craiova (Peten- dava). Neidentificată a rămas localitatea Castra Nova, cunoscută din Tabula Peutingeriana. Ultima linie de castre din Dacia se află de-a lungul limesului transalutan, în Muntenia. Acesta a fost construit pe timpul lui Septimius Severus, probabil pentru a proteja mai bine linia de apărare de pe Olt. Limes Transalutanus este 378 un val continuu de pămînt, situat la 10—50 km depărtare de Olt. Valul era înalt de 3 m și lat la bază de 10—12 m. Pe culmea valului se află o platformă lată de vreo 3 m, pe care se ridica un zid (parapet) de pămînt și palisadă, gros de circa 1 m și înalt de 1,60 m, care a fost ars intenționat, devenind astfel foarte consistent. In față, spre est, avea probabil un șanț. La 150—300 m în spatele valului, din loc în loc s-au ridicat castre, în cea mai mare parte de părnînt, altele însă din cărămidă sau piatră. S-au identificat 13 castre, dintre care patru sînt duble și anume la Flămînda, Putineiu, Băneasa (dublu), Roșiorii de Vede, Gresia, Ghioca (Crîmpoaia) Urluieni (dublu), Fîlfani-Izbășești, Săpata de Jos (dublu), Albota, Purcăreni, Jidava (dublu) și Rucăr. Limesul transalutan a fost părăsit în jurul anului 245, pe timpul lui Filip Arabul, ca urmare a invaziei carpilor din acest an, cînd apărarea provinciei a fost retrasă iarăși pe Olt. Cele mai vechi castre din Dacia datează din epoca cuceririi. Cu excepția unora, ca de pildă a castrului de la Drobeta, construit de la început în piatră, încă în anii dintre cele două războaie, cele mai multe au fost construite mai întîi din pămînt, reclădite apoi în piatră. Unele dintre castrele de pămînt datînd din timpul războaielor dacice au fost folosite numai cu acest prilej (castra aestiva), fiind apoi părăsite. Asemenea castre s-au identificat în munții Sebeșului și ai Orăștiei, în regiunea cetăților dacice, la vîrful lui Petru, Comărnicel, Jigoru, Muncelul, Luncani. Altele, construite pe timpul lui Traian sau al împăraților următori, au fost folosite ca fortificații permanente (castra stati va) și incluse în sistemul defensiv al provinciei. Castrele de pămînt din Dacia sînt construite în tehnica obișnuită în sec. II. Ele sînt înconjurate de o incintă de pămînt — agger — întărită cu palisadă, constînd din pari de lemn și un gard de nuiele, care căptușea dinafară peretele de pămînt, cum s-a constatat de pildă la castrul de la Micia. O tehnică deosebită s-a folosit la construirea castrelor de pe limes transalutanus. Aici incinta e construită din pămînt bătut așezat pe un pat de trunchiuri de copaci și întărit cu gard de pari și nuiele, apoi ars. La unele castre se folosește pămîntul ars și cărămida. O tehnică deosebită este căptușirea zidului de pămînt cu glii de iarbă. Astfel de ziduri, numite muri caespitici, avea castrul de la Bumbești, înainte de a fi reconstruit în piatră după cum se mențio- nează într-o inscripție (sistem neaflat în săpături). Ziduri de pămînt cu glii au fost precizate în săpături, la castrul de pămînt de la Mălăești. Pe timpul împăratului Hadrian se completează și se organizează mai temeinic limesul alutan. Probabil tot pe timpul lui a fost completat sistemul defensiv și pe celelalte granițe ale Daciei. Opera de desăvîrșire a sistemului defensiv al provinciei a fost apoi continuată de împăratul Antoninus Pius. Castrele de pămînt sînt treptat reclădite în piatră. Astfel pe timpul lui Hadrian Suri sagittarii ridică în piatră castrele de la Bivolari1 și Rădăcinești 2, pe limesul alutan, iar 1 CIL, III, 12 601, a, b. 2 CIL, III, 12 604-12 605. 379 în 138 numerus burgariorum et veredariorum construiește castrul de piatră de la Copăceni L Fiind prea strimt, abia după doi ani, în 140, pe timpul lui Antoninus Pius, același castru a fost amplificat de aceeași trupă, lărgindu-se incinta, înăl- țîndu-se cu două picioare valul și întărindu-se cu turnuri, după cum precizează noua piatră de fundație: castra, n(umerus) burg (ariorum) et vered (ariorum), Fig. 89. — Turn de veghe (reprezentare de pe Columna lui Traian). quod anguste tenderet, duplicate valii pede et impositis turribus ampliavit, per Aquilam Fidum proc (uratorem) Aug(usti) 2. în vre- mea domniei lui Antoninus Pius au fost reconstruite în piatră și alte castre din Dacia Superior, printre care cel de la Gherla, de către ala II Pannoniorum în anul 143, poate și cele de la Porolissum, Micia, Ilișua și altele, asupra cărora ne lipsesc însă pînă acum informații mai precise. întărirea sis- temului defensiv al Daciei a fost determi- nată de întețirea atacurilor la granițele pro- vinciei pe timpul lui Antoninus Pius și Marcus Aurelius. Castrele de piatră din Dacia cores- pund tipului descris de scriitorul latin Hyginus, care trăiește tocmai în sec. II. Ele sînt situate obișnuit în văi sau pe terase, în apropierea unui curs de apă. Forma lor este de cele mai multe ori dreptunghiulară, specifică epocii, mai rar patrată. Zidul de incintă, înalt de 3—5 m era sprijinit dinspre interior de un val de pămînt, agger, pe care se afla drumul de rond, lat de vreo 2 m. La unele castre valul de pămînt e înlocuit de un pod de lemn sprijinit pe stîlpi de piatră. în exterior, de jur împrejurul zidului de incintă se afla o platformă lată de 1,50—2 m, numită berma, după care urma un șanț fără apă (uneori șanțul era dublu). Colțurile zidului de incintă erau rotunjite și întărite obișnuit cu turnuri. Pe fiecare latură se deschidea cîte o poartă, flancată de două bastioane. Alte turnuri se ridicau între porți și colțuri. La mijlocul castrului se afla praetorium, clădirea comandamentului. Prin fața pretoriului trecea via principalis, care unea cele două porți laterale, porta prin- cipalis dextra și sinistra. De la poarta principală, porta praetoria, situată în fața pretoriului, venea via praetoria, iar din spatele pretoriului, o altă stradă, via decumana, ducea spre porta decumana. La poalele dgger-ului, o altă stradă (via sagularis) înconjura pe dinăuntru castrul. Aria interioară a castrului era împăr- țită în trei părți: praetentura, partea din fața pretoriului, latera praetorii, pe cele două laturi ale pretoriului și retentura, partea din spatele lui. 1 CIL, III, 13 795. 2 CIL, III, 13 796. 380 Nici unul dintre cele două castre de legiune din Dacia nu au fost cercetate arheologic. Cel de la Apulum, al legiunii XIII Gemina, se află pe platoul actualei Cetăți. Castrul legiunii V Macedonica de la Potaissa e situat pe terasa numită tot Cetate, la marginea orașului Turda. El a fost aproape pînă la temelii demolat în sec. XIX și mai înainte. Urmele lui se mai recunosc totuși pe teren. El ocupă o suprafață de circa 23 ha, laturile de vest și de est măsurînd cîte 410 m, cea de sud 562 m, iar cea de nord 575 m. Mai bine cunoscute sînt castrele trupelor auxiliare, datorită săpăturilor sistematice efectuate. Mărimea lor variază în raport cu efectivul trupelor pe care le adăposteau. Cele mai mari și mai puternice sînt castrele de la Micia, Drobeta, Răcari și Porolissum. Castrele trupelor auxi- liare din Dacia prezintă și unele particularități. Astfel, la cîteva castre, ca cele de la Bologa, Porolissum și Cășei, turnurile porților ies în afara liniei zidului de incintă, descriind un semicerc. La altele, ca de pildă la castrul de la Brețcu, turnurile de colț sînt circulare. Tot la castrul de la Brețcu, ca și la cel de la Vărădia, zidul de pămînt e susținut în spre interior de un zid de piatră, paralel cu cel de incintă. Nelipsite pe lîngă fiecare castru erau băile, balnea, situate obișnuit la 50—100 m depărtare de porta decumana sau în locul cel mai potrivit din apropierea castrului. In unele cazuri, ca de pildă la Rîșnov și la Orheiul Bistriței, baia se găsește în interiorul castrului. Armata și sistemul defensiv al Daciei au fost supuse la grea încercare pe timpul lui Marcus Aurelius și al fiului său Commodus. După moartea lui Commodus, Septimius Severus a luat o serie de măsuri menite să consolideze stăpînirea romană în Dacia, să refacă și să întărească sistemul defensiv. Se construiesc noi castre și se refac în piatră cele de pămînt sau cele care suferiseră distrugeri. Astfel, în anul 201, vechiul castru de pămînt, căptușit cu glii, de la Bumbești, fiind ruinat de vechime a fost refăcut în piatră: muros caespfit (cios)] castro[ru]m coh (ortis) I Aureliae Brittonum (milliariae) Antoniniana (e) vetust (ate) dila (psos) lapide eos restituerunt \ La fel, în anul 205, e refăcut castrul de la Slăveni 2, pe Olt, unde staționa ala I Hispanorum. In aceeași vreme au fost reclădite probabil în piatră și alte castre din Dacia. Tot atunci se repară drumul de-a lungul Oltului, după cum rezultă din inscripția mutilată de pe miliarul descoperit nu departe de Slăveni 3, iar în Muntenia se construiește limes transalu* tanus (vezi mai sus). Opera începută de Septimius Severus a fost continuată de fiul său, împăratul Caracalla. Pe timpul acestuia s-au luat măsuri de mare amploare pentru întărirea apărării pe granița de vest și nord-est a Daciei, de la Micia pînă la Porolissum și mai departe pînă la Inlăceni. Cu sprijinul său și al mamei sale lulia Domna a fost refăcut castrul mare de la Porolissum, distrus probabil în timpul războiului marcomanic, apoi cele de la Cășei și Inlăceni, poate și altele, cum ar fi cele de la Bologa, Ilișua și Micia, în privința cărora 1 CIL, III, 14 485, a. 2 CIL, III, 13 800, 13 801. 3 CIL, III, 13 802. 381 ne lipsesc însă pînă acum dovezile epigrafice sigure. împăratul a venit în persoană în Dacia la 214 spre a inspecta trupele și noile castre, vizitînd probabil cu acest prilej și orașul Porolissum. în vremea lui Caracalla sistemul de apărare a Daciei a atins culmea puterii lui. Reconstruirea în piatră a castrelor de pămînt sau. refacerea celor distruse era probabil aproape în întregime terminată. Informații despre construirea sau refacerea unor castre după Caracalla nu mai avem. Singurele lucrări de fortificație mai importante efectuate după aceea în Dacia sînt cele de înconjurare cu ziduri a Romulei pe timpul lui Filip Arabul, a Drobetei și a Sucidavei, cam în aceeași vreme, după cum au dovedit cercetările recente. Probabil că și alte orașe s-au înconjurat cu ziduri. S-au fortificat puternic așezările urbane din Dacia Inferioară (despre cele din Transilvania, datele arheo- logice lipsesc). E semn că provincia din nordul Dunării se găsea într-o situație precară. Granițele ei erau asaltate din toate părțile. Oricît de puternic a fost sistemul său defensiv, în fața atacurilor violente ale așa-zișilor barbari el nu a putut rezista. Observațiile făcute cu prilejul săpăturilor arheologice au arătat, la Poro- lissum și la Inlăceni, de pildă, că romanii au făcut pînă la sfîrșit încercări dispe- rate de a reface în pripă fortificațiile distruse, folosind pentru aceasta și monu- mentele de piatră, chiar și din acelea ridicate în cinstea împăraților. în cele din urmă, cînd situația devenise precară în teritoriile de la sudul Dunării, împăratul Aurelian, dîndu-și seama că apărarea și menținerea provinciei din nordul Dunării nu mai este posibilă, abandonează provincia, retrăgînd armata, împreună cu toată administrația la sud de Dunăre. Atunci fortificațiile, odată atît de puternice, cad încetul cu încetul în ruină. 3. POPULAȚIA PROVINCIEI: COLONIȘTI ȘI AUTOHTONI îndată după terminarea războaielor dacice și organizarea provinciei, în afară de personalul din aparatul administrativ, fiscal sau economic și de trupele lăsate pentru apărarea teritoriului cucerit, împăratul Traian a adus în Dacia nenumărați cetățeni romani și locuitori din întreg imperiul, cărora le-a dat pămînt sau i-a folosit ca organizatori, tehnicieni sau lucrători specializați în exploatarea minelor de aur și a celorlalte bogății ale solului și subsolului pro- vinciei. Un scriitor roman tîrziu, din sec. IV, Eutropius, afirmă într-un cunoscut pasaj că Traian după ce a supus Dacia, a adus aici din toată lumea romană mulțimi nesfîrșite de oameni pentru a cultiva ogoarele și a popula orașele: Traianus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat, ad agros et urbes colendas \ Aserțiunea istoricului antic nu este o exagerare retorică, cum s-ar putea crede, ci exprimă într-o formă lapidară o realitate de netăgăduit, confirmată de inscripții și de totalitatea știrilor privitoare la populația Daciei 1 Eutropius, VIII, 6, 2. 382 sub romani. Colonizarea masivă a Daciei, menționată în mod special de cătK istoricul roman, a fost determinată pe de o parte de condițiile în care a avut loc cucerirea ei, pe urma a două aprige războaie, terminate prin biruința deplină asupra dacilor și alipirea la imperiu a unui întins teritoriu, iar pe de altă parte de interesul deosebit pe care teritoriul cucerit îl prezenta pentru imperiu și pentru clasa conducătoare de la Roma, prin bogățiile sale fabuloase și nesecătuite. Pentru exploatarea acestor bogății ale provinciei era nevoie de colonizarea ei cu cetățeni romani și locuitori din imperiu. La data cuceririi Daciei, imperiul roman avea o lungă experiență în ceea ce privește colonizarea și romanizarea teritoriilor cucerite. De aceea popularea Daciei cu elemente dinafara ei nu s-a desfășurat lent și în timp mai îndelungat ca în alte provincii, lăsîndu-se totul la inițiativa particulară, ci într-un timp relativ scurt, oficial și organizat. în Dacia, după cucerire, imperiul nu s-a mulțumit cu o bună organizare administrativă și militară a provinciei, ci a intervenit direct și masiv pentru popularea pămîn- tului cucerit și transformarea lui în cel mai scurt timp în teritoriu roman. Colonizarea Daciei pe timpul lui Traian a avut un caracter Coloniștii romani în r . i ♦ i. A w r Tt „ . oficial și ea s-a realizat in doua forme. Una este cea tradițională, constînd din întemeierea coloniei Ulpia Traiana, denumită ceva mai tîrziu Sarmizegetusa. Ea este, după cum s-a arătat, singurul oraș întemeiat pe această cale în Dacia și printre ultimele colonii adevă- rate, fondate prin colonizări efective de către imperiul roman. A doua formă pe care a îmbrăcat-o colonizarea Daciei a fost atribuirea de pămînt (adsignatio) din ager publicus unor grupuri de cetățeni romani sau chiar de peregrini în diferite localități ale provinciei, fără întemeiere de colonii sau orașe noi. Această formă de colonizare, mai puțin obișnuită, se pare că în Dacia a fost aplicată pe scară largă de către imperiul roman. Printre cei colo- nizați pe această cale, alături de cetățenii romani se aflau și necetățeni, care nu primeau nici acum dreptul de cetățenie, rămînînd mai departe simpli peregrini sau incolae, așa precum nici localitățile în care ei s-au așezat nu deveneau eo ipso orașe de drept roman, municipii sau colonii. Printre localitățile atestate epigrafic ca existente încă din epoca lui Traian sînt Apulum, Ampelum, Potaissa, Napoca, Drobeta, Dierna. în acestea și în alte localități vechi dacice, neatestate, s-au constituit primele grupuri de coloniști veniți în Dacia îndată după cucerire. Ele alcătuiesc cele dintîi comunități de cetățeni romani (conventus civium Roma- norum) din care se vor dezvolta mai tîrziu orașele, prin acordarea de către împărați, începînd cu Hadrian, a dreptului de municipium mai întîi, apoi unora și a celui de colonia. Un alt grup de coloniști aduși în Dacia pe timpul împăratului Traian a fost alcătuit din semințiile dalmatine (ca Pirustae și Baridustae), folosiți ca lucrători specializați în exploatarea minelor de aur din centrul minier de la Alburnus Maior. Ei au fost așezați în această regiune minieră după sistemul de organizație dalmatină (în castella sau viei). 383 La coloniștii aduși oficial în Dacia se adaugă funcționarii din administrația provinciei și a diferitelor exploatări a bogățiilor ei, apoi numeroasele trupe, împreună cu meșteșugarii și negustorii care le însoțeau peste tot. Nu mic trebuie să fi. fost și numărul sclavilor folosiți în administrația provinciei. - In timpul lui Traian numărul coloniștilor aduși sau veniți în Dacia era destul de mare, după cum rezultă din motivul invocat, după același Eutropius, de amicii împăratului Hadrian, la începutul domniei acestuia, spre a-1 determina să renunțe la gîndul de a părăsi provincia din nordul Dunării cucerită de ante- cesorul său, anume că prea mulți cetățeni ar fi lăsați pradă barbarilor (idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt ne multi cives Romani barbaris traderentur) \ In afară de colonizarea oficială, a existat însă și una neoficială, efectuată din inițiativa particulară. Noua provincie deschidea perspective strălucite nu numai pentru fiscul imperial, ci și pentru cetățenii romani și pentru ceilalți locuitori liberi ai imperiului. Atrași de bogățiile proverbiale ale Daciei, oameni de diferite ocupații și aparținînd tuturor categoriilor sociale, dar mai ales oameni dornici de îmbogățire, roiesc din toate părțile imperiului. Afluxul de populație dinafară a continuat și pe timpul împăraților urmă- tori, în tot cursul secolului al II-lea. Intr-o măsură mai redusă, probabil că și colonizarea oficială a fost continuată, atît timp cît mai existau pămînturi disponibile din ager publicus. Grupurile de orientali, de pildă, amintiți de inscripții la Napoca, Apulum și Germisara (vezi mai sus), par să fi fost aduși în Dacia pe timpul lui Hadrian. Toți acești coloniști, veniți pe orice cale, alcătuiesc elementul viu și foarte activ prin care s-a înfăptuit, într-un răstimp relativ scurt, transformarea adîncă a înfățișării Daciei. Se întemeiază orașe și alte așezări înfloritoare, se ridică edificii publice, vile și case somptuoase, se fac lucrări edilitare de tot felul, se construiesc drumuri pavate cu piatră, se cultivă intens pămîntul și se scormonește subsolul pentru a scoate aurul, argintul, fierul, sarea și alte bogății. Se creează peste tot condiții noi de viață și, judecind după urmele materiale rămase, provincia pășește de la început pe drumul unei înfloritoare dezvoltări economice, de care bene- ficiază însă, în afară de fiscul imperial, clasa exploatatoare. Originea coloniștilor este foarte diferită, atît prin compoziția lor etnică, cît și în ceea ce privește provinciile sau regiunile de unde veneau. Afirmația lui Eutropius că ei au fost aduși « ex toto orbe Romano » este confirmată de inscripții. S-a relevat mai de mult numărul relativ redus al italicilor. Chiar dintre aceștia, majoritatea celor cunoscuți din inscripții au stat numai temporar în Dacia, îndeplinind funcțiuni civile sau militare importante în conducerea, administrația sau în armata provinciei. Mai puțini sînt italicii care s-au stabilit statornic pe pămîntul Daciei, ca proprietari de pămînt, de ateliere sau între- 1 Eutropius, VIII, 6, 2. 384 prinderi economice, arendași ai salinelor și pășunilor etc. Cea mai mare parte a coloniștilor au venit în Dacia din provinciile vecine, din cele două Moesii, din Pannonia, apoi din Tracia și Dalmația. Alții vin însă din regiuni mai înde- părtate, ca Noricum, Raetia, cele două Germanii, Gallia, Africa, apoi din teri- toriile grecești și din provinciile orientale ale Asiei Mici și din Egipt. Caracterul eterogen al populației din Dacia e sporit de trupele staționate în provincie, alcătuite inițial din seminții diferite din întreg imperiul și în bună parte comple- tate și după așezarea lor în Dacia cu efective recrutate fie din regiunile de origine, fie din alte teritorii ale imperiului, dinafara Daciei. Mulți veterani ai trupelor din Dacia, legiuni sau formații auxiliare, se stabilesc pe pămîntul Daciei, îngro- șînd numărul populației provinciei. Diversitatea etnică a populației se oglindește și în onomastica găsită în inscripții. Din statistica numelor de persoane cunoscute din inscripțiile din Dacia rezultă că din totalul de aproximativ 2600 de nume, marea majoritate, anume vreo 1920, adică 74%, sînt romane sau de tip italic. Alături de acestea, numele grecești sau de tip general elenic sînt abia vreo 343, adică circa 13%, cele ilirice vreo 110, adică circa 4%, numele traco-dacice vreo 58, adică peste 2%, cele orientale tot cam pe atîta, iar numele celtice vreo 50 la număr, repre- zentînd mai puțin de 2%. La acestea sînt de adăugat vreo 134 nume de persoane originare din Dacia, atestate în inscripțiile din imperiul roman, dintre care vreo 37 sînt dacice. Se știe însă că nu toți purtătorii de nume romane sînt romani autentici sau italici, ci, în majoritate poate, elemente provinciale romanizate, originea peregrină a unora dintre ei putînd fi dovedită prin numele neromane purtate de unii dintre membrii, mai ales ascendenții familiilor acestora. Mulțimea persoa- nelor purtînd numele gentilice de Ulpius, Aelius și Aurelius indică cetățeni de dată recentă, care au primit cetățenia și o dată cu aceasta numele gentilic, de la împărații Traian, Hadrian și Antoninus Pius, M. Aurelius și Caracalla. Pe de altă parte, ca dovadă a tendinței generale de a adopta nume romane, mulți dintre cei care păstrează încă cognomina neromane și-au alcătuit numele după sistemul roman, luîndu-și prenume și nume gentilice romane (ex. Sextus Rufius Deci balus, dintr-o inscripție de la Roma 1 sau Publius Aelius Theimes, oriental care ridică un templu la Sarmizegetusa 2. De împrumut sînt adeseori și numele grecești, ca Achilleus, Alexander, Anicetos, Antipater, Apollonios, Dedal, Diogenos, Theodoros, Timotheus și altele. Chiar dacul Diuppaneus își mai zice și Euprepes3. Contrar părerii mai vechi, numărul orientalilor în inscripțiile din Dacia este relativ redus, cu toate că grupuri mai compacte de asemenea elemente sînt atestate epigrafic la Napoca, Apulum și Germisara (vezi mai sus). Ei vin în Dacia mai ales ca negustori și oameni de afaceri, dar și ca soldați 1 CIL, VI, 25 572. 2 CIL, III, 7954. 3 CIL, VI, 16 903. 25 — c. 1001 385 în unitățile originare din Orient. în majoritate ei sînt semiți, veniți mai ales din Siria, dar și din alte provincii sau regiuni ale Asiei Mici sau din Africa, numai vreo cîțiva sînt iranieni sau din Egipt. Ei sînt aceia care excelează prin ridicarea inscripțiilor de tot felul. Indiferent de originea atît de pestriță a coloniștilor din Romanizarea Daciei . A .. w .. ’ i . i Dacia, ei sînt cu toții purtătorii culturii materiale și spirituale romane. Pe toți îi unește limba comună pe care o vorbesc, anume limba latină, și felul de viață romană. Din cele aproape 3000 de inscripții din Dacia, abia vreo 35 sînt scrise în limba greacă, toate celelalte în limba latină. Ea nu este numai limba oficială folosită în Dacia, ci și limba de înțelegere pentru toți provincialii. Romanitatea în Dacia s-a impus cu vigoare de la început și s-a întărit tot mai mult cu trecerea timpului. Ea este mai puternică și mai vie în teritoriile urbane din Banat, partea de vest a Tran- silvaniei și Oltenia. Orașele, ca și trupele, au jucat un rol important în romani- zarea Daciei. Mai lentă și mai puțin intensă a fost în schimb romanizarea în ținuturile din estul Daciei, lipsite de orașe, unde predomină viața rustică de caracter agricol și păstoresc. Peste tot însă vestigiile arheologice și inscripțiile vădesc romanizarea pro- vinciei și impunerea formelor de viață romană, atît în manifestările ei mate- rializate, cît și în cele spirituale, fie că e vorba de credințele religioase, de artă sau de viață socială și de cea culturală. Administrația provinciei, organizarea internă a orașelor și a celorlalte comune, instituțiile provinciale și cele religioase, toate sînt de esență și factură romană, la fel ca și în celelalte provincii latine ale imperiului. Influența greacă și formele orientale care se manifestă în artă sau în credințele religioase nu modifică și nu alterează caracterul pregnant roman al vieții în Dacia. Unele din aceste influențe vin direct din Grecia și din Asia Mică, prin intermediul coloniștilor originari din aceste regiuni sau al soldaților, dar altele pătrunseseră în sec. II—III și la Roma, în Italia și în provinciile apusene ale imperiului, de unde vin apoi și pe această cale ocolită în Dacia. Succesul deplin al romanizării Daciei, în timpul relativ scurt, de abia 165 de ani, cît a durat stăpînirea romană în nordul Dunării, este în primul rînd o consecință a colonizării masive a provinciei cu elemente romanizate aduse din tot imperiul, acțiune întreprinsă conștient și sprijinită apoi de împărații următori. După efortul uriaș și enormele sacrificii făcute pentru a cuceri și anexa Dacia, imperiul roman era interesat din motive de ordin strategic, politic și economic, la menținerea cît mai îndelungată și consolidarea cît mai bună a stăpînirii sale asupra teritoriului cucerit. Spre a corespunde cît mai bine scopului pentru care a fost creată și a-și putea îndeplini misiunea ce-i revenea în cadrul politicii imperiale și al apărării imperiului, noua provincie trebuia transformată cît mai degrabă într-o puternică și sigură fortăreață a elementelor credincioase exploatării sclavagiste înfipte în mijlocul «lumii barbare », ceea ce se putea realiza nu numai printr-o chibzuită conducere politică și bună organizare admi- nistrativă sau printr-un puternic sistem militar de apărare, ci și prin asigurarea unei baze sociale în interiorul provinciei» Prin aceasta, imperiul, ajuns la apogeul expansiunii și puterii sale, credea a-și putea consolida întreaga stăpînire și poziția sa la Dunărea de jos, punînd la adăpost teritoriile de la sud de marele fluviu» Coloniștii și toți noii veniți s-au legat prin interese economice de pămîntul Daciei. Această legătură cu teritoriul Daciei se oglindește și în numeroasele monumente închinate nu numai de către particulari, ci și de persoanele oficiale din conducerea provinciei, divinităților abstracte simbolizînd geniile protectoare ale acestui pămînt: Dacia, Terra Daciae, Terra Mater, Qenius Daciarum, Daciae Tres, DU deae Daciarum et Terr(a) (Mater). Dar coloniștii romani nu au fost singurii locuitori ai Populația dacica sub pac|ep nu au venjt într-o terra deșerta, înainte de stapmirea romana cucerire Dacia fiind o țară cu populație numeroasă» Inscripțiile îi atestă, e adevărat, aproape numai pe coloniști, dar e că în epoca romană puțini erau cei în stare să ridice monumente și inscripții» Aceștia erau în primul rînd coloniștii înstăriți, « orășeni iubitori de fast și eternizare epigrafică », cum i-a carac- terizat un istoric al nostru h In schimb, populația exploatată, mai ales cea din lumea satelor, a rămas anonimă, fiind prea puțin documentată de inscripții și în general de izvoarele scrise. De aceea știrile privitoare la populația autohtonă sînt prea puține, în contrast cu numărul ei mare. Situația de populație supusă, menită a susține doar prin munca ei istovitoare întreg edificiul stăpînirii romane, nu i-a permis să se manifeste decît rareori în formele superioare de cultură introduse de noii stăpîni. Acei dintre autohtoni care se ridică la situații mai bune își iau nume romane. De aceea prezența populației autohtone în Dacia s-a făcut simțită mai greu și nu de la început în documentele epocii romane. Foarte devreme și-a făcut loc în istorio- grafia burgheză părerea absurdă că populația autohtonă din Dacia ar fi fost fie exterminată total în timpul războaielor dacice, fie nimicită, sau făcută să dispară imediat după aceea, prin știut Fig. 90. — Statuie de piatră; opera unui meșter local (Cășei). 1 V. Pârvan, Qetica, o protoistorie a Daciei, Buc., 1926, p. 272. 25* 387 masacrarea supraviețuitorilor, ducerea în robie, înrolarea în armata romană a celor capabili să poarte armele, prin alungarea altora dincolo de granițele pro- vinciei sau prin diferite alte mijloace. Dacii nu ar mai fi participat deci în nici un fel la viața provinciei romane și la alcătuirea romanității din nordul Dunării. O asemenea părere a fost susținută mai întîi, pe la începutul secolului al XlX-lea, de istoricii școlii ardelene din Transilvania, în scopul de a demonstra nu numai originea romană a poporului romîn, ci și puritatea acestei descendențe. Ulterior teoria exterminării dacilor a fost reluată și repetată ca o axiomă de mai mulți istorici străini, care s-au folosit de acest argument ca de o premisă a negării oricărei continuități a daco-romanilor în nordul Dunării. Se înțelege că în această discuție patima și tendințele politice șovine au umbrit adeseori obiectivitatea științifică. Pe măsura îmbogățirii documentării privitoare la istoria Daciei sub romani, susținătorii acestei teorii au răstălmăcit cu tot mai evidentă rea-credință faptele și materialul documentar1. O asemenea opinie nu a putut fi însă acceptată de cei mai mulți dintre istoricii moderni, printre care se află cei mai buni cunoscători, din trecut sau de astăzi, ai istoriei regiunilor dunărene în antichitate, ca Th. Mommsen, J. Jung, L. Homo, C. Patsch, R. Paribeni, Fr. Altheim, I. Kruglicova și alții. Intr-adevăr, cu greu s-ar putea imagina cum un popor numeros, ajuns la un înalt nivel de dezvoltare economică, socială și culturală, cum era acela al dacilor în preajma cuceririi romane, ar fi putut să dispară pînă la unul în cursul a două războaie, oricît de aprige și de nimicitoare ar fi. fost ele, sau după terminarea lor. De acord cu istoricii străini amintiți mai sus, aproape toți istoricii romîni din trecut de la A. D. Xenopol pînă la V. Pârvan și N. lorga au respins teza exterminării dacilor. De-a dreptul lipsită de sens se prezintă această teorie în lumina concepției mate- rialismului istoric. Era chiar în interesul romanilor cuceritori de a nu extermina sau alunga populația dacică, ci dimpotrivă de a o păstra și menține pe loc, pentru că ea reprezenta masa de producători de care aveau nevoie pentru a-i exploata pe ei și bogățiile teritoriului cucerit. Reexaminînd izvoarele documentare de tot felul, mult îmbogățite față de trecut, istoricii romîni mai noi au arătat falsitatea tezei privitoare la extermi- narea dacilor, fundamentînd părerea, astăzi unanim acceptată de istoricii care se ocupă cu antichitatea, că dacii, cu toate pierderile grele suferite în cursul războaielor cu romanii, nu au pierit ca popor, mulți dintre ei viețuind mai departe în epoca romană, și participînd, în măsura pe care le-au permis-o condițiile social-economice noi create de cuceritori, la viața provinciei. Cercetările arheo- logice recente au adus noi dovezi peremptorii și fără echivoc privitoare la perma- nența dacilor în epoca romană. 1 întreg arsenalul de false argumente invocate și răstălmăcite cu o iscusință demnă de o cauză mai bună se poate găsi în două lucrări ale ultimului și celui mai înverșunat apărător al acestei teorii: A. Alfoldi, Daci e Romani in Transilvania, Budapest, 1940 și Zu denSchicksalen Siebenburgens im Altertum, Budapest, 1944. 388 Mai întîi s-a arătat că chiar argumentul principal de la care a pornit și pe care se sprijină ca pe o cheie de boltă opinia privitoare la exterminarea dacilor, anume două pasaje scurte ale scriitorilor tîrzii, din secolul al IV-lea, Eutropiu și Iulian Apostatul, au fost greșit înțelese. Intr-adevăr, afirmația lui Eutropiu: Dacia enim diuturno bello Decebali viris fuerat exhausta1 luată stricto sensu nu înseamnă că Dacia a fost lipsită de orice populație, ci doar că, datorită răz- boiului îndelungat purtat de Decebal, Dacia a fost secătuită de bărbați. Ea se referă deci la pierderile de luptători pe care dacii le-au suferit în cursul celor două războaie, care trebuie să fi. fost într-adevăr mari, de vreme ce un alt scriitor antic, loannes Lydos, evaluează, după Criton (medicul care l-a însoțit pe Traian în războaiele dacice), la 50 000 numărul prizonierilor daci duși la Roma cu întregul lor armament 2. Cît privește apoi afirmația pusă în gura împăratului Traian de către Iulian Apostatul, că a nimicit neamul geților 3, ea este o evidentă exagerare retorică a împăratului panegirist, căreia nu i se poate acorda nici o crezare, deoarece multe alte afirmații retorice similare ale scriitorilor antici au putut fi pe deplin dovedite ca neadevărate. în schimb, celelalte scrieri literare antice, între care unele mai apropiate de epoca războaielor dacice, ca și inscripțiile și monedele contemporane, emise pentru comemorarea biruinței asupra dacilor, vorbesc numai de înfrîngerea și supunerea dacilor, nu de exterminarea lor. Cassius Dio relatează de pildă că la începutul celui de-al doilea război mulți daci au trecut de partea roma- nilor 4. La fel scenele de pe coloana lui Traian, alături de lupte crîncene, înfă- țișează și grupuri întregi de daci, pileați ca și comati care, împreună cu femeile și copiii lor, se predau învingătorilor, făcînd act de supunere, după care se întorc la vetrele lor. Potrivit unei interpretări mai noi, dată de istoricul vienez C. Patsch, scenele de la sfîrșitul primului și celui de-al doilea război dacic înfățișează întoar- cerea din locurile unde se refugiaseră de urgia războiului, a dacilor la vetrele lor, și nu exodul sau alungarea lor dincolo de granițele provinciei, cum se grăbi- seră să afirme, obsedați de ideea falsă a exterminării dacilor, C. Cichorius și alți comentatori ai coloanei. Mai aproape de adevăr pare a fi părerea că în această ultimă scenă se reprezintă evacuarea populației dacice din zona cetăților și așe- zarea ei în locuri mai ușor de supravegheat. N-ar fi exclusă, însă, nici interpre- tarea acestor deplasări în vederea colonizării imediate. Rezultă că nu există nici un temei documentar pentru susținerea exter- minării dacilor în cursul războaielor dacice sau după aceea. Dacii au suferit fără îndoială pierderi mari în oameni — luptători dîrji pentru apărarea patriei lor — dar în majoritatea sa poporul dac a rămas și după cucerirea țării de către 1 Eutropius, VIII, 6, 2. 2 De magistr., II, 21. Pentru reducerea cifrei de la 500 000 la 50 000, vezi J. Carcopino, în Dacia, I, 1924, p. 31 — 33. 3 Caesares, 327, p. 420 ed. Hertlein; to Tstcov e-9-vo<; 4 Dio Cassius, LXVII, 11, 1. 389 romani pe teritoriul provinciei. Știrea relatată, într-o formulare vagă, de autorul biografiilor de împărați cunoscute sub numele de Historia Augusta, că Regalianus, contracandidatul imperial al lui Gallienus, proclamat imperator pe la 260 de către trupele din Pannonia, după înlăturarea lui Ingenuus, ar fi descendent al lui Decebal: gentis Daciae, Decebali ipsius ut fertur adfinis 1 trebuie înțeleasă doar că Regalianus era de neam dac. El se va fi. ridicat la înalta situație, ca și alți împărați din secolul al III-lea, probabil din rîndurile soldaților, fără a avea însă ascendența atît de ilustră care i se atribuie. Urmaș al dacilor supuși de Traian era și Galerius, acuzat că nutrea gîndul de a schimba imperiul roman într-unul dacic 2. In noile condiții de viață impuse de învingători, masa dacilor de rînd a fost pusă de la început într-o situație de netă inferioritate față de noii veniți. Deposedați în bună măsură de pămînturile lor, dacii au trebuit să se retragă în ținuturile mai puțin fertile, mai ales din estul și de la periferia Daciei. Știrile despre traiul dacilor în limitele provinciei și ale epocii romane erau încă pînă de curînd relativ reduse. Ele s-au înmulțit și îmbogățit însă în ultima vreme prin unele descoperiri de inscripții și mai ales datorită cercetărilor arheologice. Din ansamblul informațiilor documentare rezultă că vechile forme de organi- zare social-politică ale dacilor au fost desființate o dată cu cucerirea romană și înlocuite cu altele impuse de noii stăpîni. La aceste condiții noi create de romani a trebuit să se adapteze și populația autohtonă. Ea alcătuia o masă com- pactă aproape în toate regiunile provinciei, cu excepția poate a centrelor urbane și a teritoriilor acestora. Prin intermediul ei s-a păstrat vechea toponimie a Daciei, nu numai numirile de rîuri și munți, ci și cele de localități. Așezările noi, din epoca romană, se dezvoltă în cea mai mare parte pe locul așezărilor mai vechi dacice, ale căror nume (Porolissum, Napoca, Potaissa, Apulum, Ampelum, Germisara, Tibiscum, Arcidava, Dierna, Drobeta, Sucidava, Cumidava etc.) le păstrează. In epoca romană dacii trăiesc în cea mai mare parte în ținuturile rurale. Aici, deși preiau repede formele noi de cultură materială, ei își păstrează cu mai multă ușurință și o parte din elementele de cultură și tradițiile lor mai vechi. Descoperirile arheologice din ultimele decenii au îmbogățit în așa măsură docu- mentarea noastră privitoare la daci în epoca romană, încît acum se conturează tot mai clar aportul lor la formarea culturii populare din Dacia romană. Astfel, se constată că în ceramica provincială romană persistă și se bucură de o largă răspîndire și folosire unele forme de vase cunoscute din epoca precedentă și specifice culturii dacilor. Foarte răspîndite sînt, de pildă, chiar în mediul urban chiupurile (dolia), de tipul celor binecunoscute din cetățile și așezările dacice, de culoare roșie sau cenușie și ornamentate cu fîșii de linii ondulate. Un alt 1 SHA, XXIV, 9, 14. 2 Lactantius, De mort, persec., 9 și 27,8. Cf. Ps. Victor, Epitome, 40, 18. 390 vas păstrat neschimbat în epoca romană este ceașca dacică, cunoscută prin mai multe exemplare descoperite în castrele de la Brețcu, Orheiul Bistriței, Micia și Mehadia, în cimitirul roman de la Potaissa și cel daco-roman de la Soporu de Cîmpie, apoi în așezările rurale de la Cristești și Lechința de Mureș. Ceașca dacică continuă să fie lucrată cu mîna și în epoca romană. Alte vase, lucrate cu mîna și ornamentate cu obișnuitele proeminențe, brîuri alveolate și linii ondulate, de cea mai autentică factură și tradiție dacică, au ieșit la iveală în castrele de la Brețcu, Orheiul Bistriței și Drajna de Sus, apoi în așezarea civilă de lîngă castrul de la Micia, la Vărădia, în necropola și așezarea daco-romană de la Cașolț și în cimitirul daco-roman de la Soporul de Cîmpie. Datînd probabil de la începutul stăpînirii romane în Dacia, ele fac dovada materială peremptorie a permanenței dacilor în epoca romană. în mod firesc însă, foarte curînd tradi- țiile dacice se adaptează la tehnica superioară a ceramicii provinciale romane și se produce un amestec și o îmbinare a formelor de vase de tradiție dacică cu cele provinciale romane. O bună parte a ceramicii provinciale din epoca romană poartă astfel pecetea tradițiilor dacice, atît în ceea ce privește formele de vase, cît și ornamentarea lor. Asemenea ceramică de factură provincială cu colorit local se cunoaște astăzi în mari cantități din foarte multe localități de pe terito- riul Daciei romane, atît din așezările rurale, cît și din castre sau din canabele dependente de acestea. Produse similare se întîlnesc uneori și în centrele urbane. Un centru important de olărie în care se produceau asemenea vase este cel de la Cristești, pe Mureș. Ateliere în care se lucrau vase de factură locală vor fi fost însă mai multe, în diferite părți ale Daciei romane. Studierea sistematică a ceramicii provinciale din Dacia va lămuri mai bine aportul populației autoh- tone și al tradițiilor dacice în acest domeniu. Prezența ei pe tot cuprinsul provin- ciei dovedește însă de pe acum pe de o parte ieșirea din izolare a dacilor, dacă o asemenea izolare va fi existat la început, iar pe de altă parte importanța nume- rică a populației autohtone, dacice, pe întreg teritoriul provinciei. Există însă un alt domeniu în care populațiile indigene din tot imperiul roman și-au putut păstra mai în voie și mai nealterate tradițiile proprii. Este vorba de ritul de înmormîntare și obiceiurile legate de el. Ritul tradițional de incinerație, general la daci în a doua vîrstă a fierului și în epoca statului dac, se menține și în epoca romană, cu toate că în Dacia romanii practică de la început cu precădere ritul inhumației. S-a remarcat mai de mult particularitatea cimr tirelor de incinerație cu tumuli de la Cașolț lîngă Sibiu și din munții Zlatnei, în apropierea centrului de exploatare a aurului de la Alburnus Maior. Cerce- tările arheologice întreprinse în ultimii ani în necropolele de la Cașolț, Calbor (lîngă Făgăraș), Ighiu (lîngă Apulum) și Soporul de Cîmpie (la nord-est de Potaissa), au precizat caracterul autentic autohton al acestor cimitire și al practicelor și ritualului funerar întrebuințat în ele. O importanță și semnificație deosebită prezintă descoperirile arheologice de la Soporul de Cîmpie, unde factura preg- nant dacică a unei bune părți a materialului ceramic asigură, în afara oricărui 391 echivoc sau semn de îndoială, atribuirea acestui cimitir și în consecință și a celorlalte necropole, de care se Fig. 91. — Un bărbat și o femeie; localnici (Cluj-Napoca). leagă prin unele caractere comune, popu- lației autohtone din provincia Dacia, în lumina rezultatelor obținute prin aceste cercetări au putut fi. mai bine valorificate din punct de vedere istoric și alte desco- periri cunoscute mai dinainte, precizîndu-se astfel apartenența la grupa cimitirelor daco-romane a mormintelor de la Sebeș, Ighiu, Lechința de Mureș etc. In cadrul ritului de înmormîntare al dacilor din epoca romană s-au deosebit două variante. Una este aceea a mormin- telor tumulare cu incinerație pe loc, repre- zentată prin necropolele de la Cașolț, Calbor, Ighiu și Morești. A doua variantă este aceea a mormintelor cu urne, întîlnită în primul rînd în cimitirul de la Soporul de Cîmpie. Acestei variante îi aparțin și mormintele de la Lechința de Mureș, la care se pot adăuga și cele de la Sîntana-Arad, localitate situată însă în afara hotarelor provinciei. Legate de grupa înmormîntări- lor în tumuli sînt și necropolele cu tumuli de la Boteș și Corabia în munții Zlatnei, în care însă se înmormîntau în primul rînd coloniștii dalmatini din regiunea centrului minier de la Alburnus Maior, dar poate și autohtonii daci din acel ținut, care lucrau de asemenea în minele de aur. Insu- ficient precizate au rămas deocamdată amă- nuntele ritului de incinerație din mormin- tele de la Sebeș și Sighișoara, primele aparținînd foarte probabil populației autoh- tone, fără a le putea încadra însă în vreuna din variantele amintite. Cele două grupe de necropole aparținînd autohtonilor continuă în epoca romană variante ale ritului incinerației cunoscute la daci din epoca premergătoare cuceririi romane. Ele prezintă unele elemente comune și specifice ale ritului incinerației la daci, derivînd dintr-un fond de tradiții funerare autohtone mai vechi, ca de pildă casetele de piatră și altele, care le leagă strîns între ele și le deosebesc totodată de mormintele tot de incinerație din cimitirele orașelor romane Apulum și Porolissum, de pildă. 392 Aceste rezultate obținute în ultima vreme pun într-o nouă lumină istorică problema permanenței dacilor autohtonă este prezentă și se afirmă cu vigoare, prin urme tot mai numeroase și mai variate, în mediul rural al provinciei. Credem că nu este o exagerare a susține că oricît de intensă a fost colonizarea romană în Dacia, numărul celor veniți a rămas în mino- ritate față de masa populației autohtone, în timp ce colo- niștii trăiau mai ales la orașe și în așezările mai mari, dacii autohtoni populau masiv ținu- turile rurale. Sînt însă dacii cu totul absenți din viața urbană de factură superioară, așa cum s-a susținut și repetat de unii istorici? E firesc a admite că îndată după cucerire dacii au manifestat ostilitate față de în epoca romană. Ele dovedesc că populația Fig. 92. — O familie de localnici (Apoldul Mare). cuceritori și față de formele noi de viață introduse de ei, din cauza obligațiilor grele ce le-au fost impuse și a exploatării în diferite forme la care au fost supuși. Dar este tot așa de greu de închipuit că ei se vor fi. putut menține în izolare față de noii stăpîni, față de oficialitățile romane, față de mulțimea coloniștilor, față de limba latină care se vorbea pretutindeni și față de tot ceea ce ei aduceau nou în viața provinciei. Romanii aveau interesul să atragă populația autohtonă din Dacia în sfera de viață și de interese ale imperiului și ale romanității. Semnificativă în această privință este, de pildă, adăugarea epitetului de Sarmizegetusa la numele coloniei Ulpia Traiana pe timpul împăratului Hadrian, voind prin aceasta a spune că noua metropolă a provinciei continuă tradițiile vechii reședințe a regilor daci, în general, epoca lui Hadrian pare să marcheze începutul unei noi atitudini oficiale a Romei față de unele pături ale populației autohtone din Dacia, cu scopul de a-i accepta stăpînirea și a o atrage în sfera vieții romane. Unul din mijloacele cele mai eficace folosite de romani pentru atragerea autohtonilor daci în sfera lor de influență a fost înrolarea acestora în armată. Intr-adevăr, din rîndurile dacilor din provincie — nu din afara ei — s-au alcătuit mai multe formațiuni auxiliare care poartă numele generic de daci sau pe acela 393 al unor seminții dacice. Două dintre ele, anume ala I Ulpia Dacorum și cohors I Ulpia Dacorum au fost formate pe timpul lui Traian, una, cohors I Aelia Dacorum pe timpul lui Hadrian, două pe timpul lui Marcus Aurelius sau Caracalla, cel mai tîrziu, anume cohors II Aurelia Dacorum și cohors II Aurelia nova Sacorum, cohors VI nova Cumidavensium Alexandriana este atestată pe timpul lui Severus Alexander, alta, cohors gemina Dacorum Qordiana milliaria, pe timpul lui Gordia- nus al IlI-lea iar despre alte două, și anume cohors II Augusta Dacorum pia fidelis miliaria equitata și cohors III Dacorum equitata nu se știe mai de aproape cînd au fost alcătuite. Ținînd seama de numărul de ordine al acestor formațiuni, ca și de alte unități nepomenite aici, putem admite vreo 15 corpuri de trupă formate din daci, Dacia fiind prima dintre provinciile care au furnizat cele mai multe trupe imperiului roman după Traian. Evident că aceste trupe nu ar fi putut să fie recrutate, fie pe timpul lui Traian, fie pe vremea împăraților urmă- tori, dacă Dacia la terminarea războaielor cu romanii ar fi fost cu totul lipsită de bărbați (viris exhausta), cum au încercat unii să interpreteze textul lui Eutropiu, sau dacă dacii ar fi. fost în întregime exterminați, cum s-a pretins de către aceiași istorici. Cu excepția uneia singure, trupele auxiliare formate din daci au fost duse și folosite în afara Daciei, de cele mai multe ori în provincii foarte îndepăr- tate, de la granițele imperiului, ca Britannia, Capadocia sau alte regiuni din Orient. Incepînd cu epoca lui Hadrian și mai ales după constituția lui Caracalla din anul 212 e.n., prin recrutarea locală mulți daci au intrat în rîndurile armatei din Dacia (v. subcapitolul precedent). Alții au fost duși ca soldați în cohortele pretoriene sau în formațiunile de e^uites singulares de la Roma, unde sînt atestați epigrafic. Mulți provinciali din Dacia, printre care desigur și autohtoni, au fost recrutați pentru serviciul în legiunile din Dacia sau din restul imperiului. De pildă, pe timpul lui Hadrian și după el, din Napoca și din teritoriul său s-au recrutat soldați pentru legiunea a III-a din Africa. Printre aceștia unii poartă nume traco-dacice (ca Bitus, Tarsa, Mucatra, Eptacentus)x. In armată însă, dacii se romanizează. La ieșirea din armată ei devin cetățeni romani. întorși sau rămași în Dacia, ei sînt cetățeni cu drepturi egale cu ale foștilor coloniști, stabilindu-se fie în orașe, fie în centrele rurale. Pe diferite alte căi și dacii înstăriți de pe teritoriul provinciei vor fi ajuns la situații bune, cîștigîndu-și cetățenia, romanizîndu-se și intrînd în rîndurile clasei stăpînitoare. Printre foarte numeroșii Aelii și Aurelii atestați în inscripțiile din Dacia, trebuie să se admită că mulți vor fi fost daci, care au primit cetățenia de la împăratul Hadrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Caracalla etc. S-a remarcat și s-a repetat adeseori că dacii nu apar în inscripțiile din Dacia. Realitatea care rezultă din statisticile privitoare la onomastica din Dacia este că ei nu lipsesc totuși cu desăvîrșire. S-au identificat, după cum s-a spus mai 1 CIL, VIII, 18 085. 394 sus, vreo 58 de nume tracice în inscripțiile din Dacia. E probabil că unii, poate chiar cei mai mulți dintre aceștia, să fi fost traci din sud. Intrucît însă onomastica dacilor nu poate fi deosebită întru totul de aceea a tracilor în general, nu se poate tăgădui posibilitatea ca unele dintre aceste nume să fi aparținut autohtonilor daci. Este totuși adevărat, pe de altă parte, că numele tradiționale dacice, caDecebalus, Diurpaneus sau Scorilo, lipsesc din inscripțiile din Dacia, în timp ce ele se întîl- nesc în afara provinciei, ca de pildă la Roma, în Britannia sau chiar în Moesia Inferior și Pannonia. E ușor de înțeles însă că în Dacia asemenea nume, putînd trezi resentimente, nu erau păstrate de către dacii care se romanizau. E cunoscut în general obiceiul celor care primeau cetățenia de a-și lua nume romane. In Dacia el va fi fost practicat în mod mai consecvent, întrucît numele dacice nu favorizau pe purtă- torii lor, ci dimpotrivă îi dezavantajau. Schimbînd însă numele lor autohton cu nume autentice romane, dacii ro- manizați nu mai pot fi identi- ficați de noi în inscripții. Dar raritatea, totuși relevantă, a elementului autohton în in- scripții se mai explică și prin aceea că dacii trăind mai ales la sate, unde duc viață de agricultori și păstori, nu au fost în situația de a ridica mo- numente și a pune inscripții de nici un fel. Este de remarcat în această privință lipsa totală pînă acum a pie- trelor funerare în necro- polele autohtonilor din epoca Fig. 93. — Un localnic în scena numită « banchetul funebru » (Cășei). romană, în contrast cu numărul mare al monumentelor funerare de tot felul în cimitirele orașelor și ale centrelor civile sau militare de toate categoriile de pe întreg cuprinsul Daciei. Aceleași cauze explică și absența divinităților autohtone în materialul epi- grafic și sculptural al Daciei. E foarte probabil însă că unele din vechile divinități ale dacilor se ascund sub nume și reprezentări greco-romane. Colonizarea masivă 395 a Daciei îndată după cucerirea și reducerea la tăcere impusă dacilor, cel puțin un timp după aceea, a favorizat desigur înăbușirea credințelor autohtone și fenomenul învelirii divinităților autohtone sub mantia nivelatoare a numelor și reprezentărilor greco-romane, fenomen cunoscut sub numele de interpretatio Romana. Ascunse sub această haină, divinitățile dacice cu greu mai pot fi însă recunoscute și niciodată sigur. Romanizarea a cuprins o parte din populația autohtonă din Dacia încă din secolul al II-lea e.n. In secolul următor, deosebirile dintre unii coloniști și autoh- toni înstăriți s-au șters dacă nu cu totul, în cea mai mare măsură. Se accen- tuează contradicțiile de clasă, în timp ce deosebirile etnice slăbesc. în consecință, neîncrederea față de dacii înstăriți s-a atenuat mult sau a dispărut cu totul, ceea ce a permis ridicarea unora dintre ei la situația de pretendenți la tronul imperial (Regalianus și Galerius, poate și Maximin Daza sau Daia, nepotul de soră al celui din urmă). în secolul al III-lea o parte din populația dacică participă la apă- rarea provinciei, după cum dovedește prezența cohortei VI nova Cumidavensium la Rîșnov așezată în teritoriul ei de recrutare precum și înrolările de daci care se efectuează se pare în acest timp mai ales în regiunile de la marginea provinciei. Departe de a fi fost exterminați, dacii se romanizează în timpul stăpînirii romane în Dacia și contribuie nu numai la formarea unei culturi populare, care se va prelungi și după părăsirea provinciei de către imperiu, ci și la viața provin- ciei și la alcătuirea romanității de la nordul Dunării. Această romanitate nord- dunăreană, rezultată din asimilarea dacilor și a culturii lor, constituie elementul de bază în procesul formării poporului și a limbii romîne. 4. VIAȚA ECONOMICĂ în timpul stăpînirii romane în Dacia se constată o intensă activitate econo- mică, dezvoltată în condițiile sistemului sclavagist tîrziu. S-a organizat o largă exploatare a bogățiilor solului și subsolului Daciei, prin băștinași, prin coloniști și sclavi, cu ajutorul unui aparat de conducere introdus aci după sistemul practicat de romani și în alte provincii ale imperiului. Aceste bogății au atras acea mulțime de coloniști aduși ex toto orbe Romano. Viața economică a Daciei capătă un puternic avînt, încă din primii ani ai cuceririi și pînă pe vremea războaielor marcomanice ale lui Marcus Aurelius, ea se dezvoltă într-un ritm rapid. Atacurile neamurilor barbare asupra provinciei, întîmplate în anii 167—180, au provocat oarecare stagnare a dezvoltării sale economice. Dar buna reorganizare a provinciei, din timpul Severilor, repară pagubele economice suferite de pe urma atacurilor barbare din vremea domniei împăratului filozof. Destrămarea vizibilă a acestei înfloritoare vieți economice începe o dată cu criza generală din Dacia, pe timpul lui Gallienus. 396 Deși in antichitate Dacia era cunoscuta mai intn ca o Agricultura . w A .ai .1 provincie bogata m aur și in alte minerale, economia ei de bază a constituit-o însă agricultura și păstoritul. Avem puține documente arheologice rămase în legătură cu această principală ramură de producție. Progresul tehnicii agricole, producția de cereale, creșterea vitelor și pomi- cultura, precum și dezvoltarea unor alte relații agrare de tip sclavagist, au fost determinate în Dacia de noua orînduire a formei de exploatare, introdusă o dată cu cucerirea provinciei. Dezvoltarea ulterioară a formelor de proprietate funciară a avut o influență determinantă. Tot pămîntul Daciei fiind considerat ca pradă a poporului roman (ager publicus), s-a măsurat și s-a cadastrat în vederea unei noi repartiții și exploatări (centuriatio). Veteranii și cetățenii romani au putut obține loturi din cel mai bun teren agricol, iar o parte din pămînt s-a aren- dat peregrinilor și chiar unor băștinași. Armatei i s-au repartizat de asemenea, importante teritorii muncite de către băștinași, obligați a preda cereale și alte produse garnizoanei de care depindeau. Importante regiuni agricole, miniere și de pășunat au fost transformate în domenii imperiale și exploatate prin arendare. O parte a pămîntului din regiunile mărginașe și din ținuturi puțin productive (ager stipendiarius) s-a lăsat pe seama dacilor, împovărați cu diferite obligații fiscale, corvezi etc. Astfel, marea parte a populației locale și-a pierdut propriul său pămînt, pe care îl va munci pentru cuceritori, în situația unor țărani dependenți (un fel de coloni) sau chiar ca sclavi agricoli. Cu excepția domeniilor imperiale, Dacia cunoaște, la început, numai proprietatea funciară mică și mijlocie, dar mai tîrziu, se va forma și marea proprietate particulară. Pe lîngă proprietatea funciară individuală a țăranilor băștinași, destul de dezvoltată în secolele II—III e.n., deși nu avem documente directe, s-a emis ipoteza existenței de obști sătești, în sînul cărora existau condiții obligatorii de folosire în comun a pămîntului arabil și a pășunilor. Dintr-un anumit punct de vedere, organizația în obște convenea stăpînirii romane, pentru operații privind strîngerea dărilor, prestații și recrutarea de soldați. Nu trebuie să pierdem însă din vedere faptul, că aceste obști, situate în ținuturi retrase, puteau constitui adesea focare de răscoale ale populației autohtone. La destrămarea obștilor și a legăturilor tribale au contribuit, alături de intensificarea circulației bănești și interesele de securitate ale stăpînirii romane. Mulți dintre veterani erau împroprietăriți ca possessores în teritoriile acestor obști și astfel contribuiau la dizolvarea lor. Tendința celor mai mulți dintre veterani și coloniști era aceea de a se stabili în teritoriile orașelor cu drept italic, unde beneficiau de importante avantaje fiscale. în aceste teritorii se va dezvolta, în primul rînd, proprietatea mică și mij- locie pe care acești posesori funciari o lucrau cu cîțiva sclavi sau cu munca plătită, liberă și ieftină, furnizată de țăranii daci ce se ruinau. Dezvoltarea relațiilor de marfă-bani, precum și înrădăcinarea instituțiilor social-politice romane, au produs o însemnată diferențiere în sînul țărănimii băștinașe. Aceste transformări sprijineau formarea marii proprietăți funciare pe seama ruinării micii proprietăți țărănești. 397 Marx a explicat științific acest proces, arătînd cum modul de producție bazat pe mica exploatare, în condițiile orînduirii sclavagiste, își creează, la un anumit nivel al dezvoltării sale, mijloacele materiale pentru propria sa distrugere L Marea proprietate funciară particulară, deși slab dezvoltată, a existat totuși și în Dacia. în vecinătatea unor mari orașe ca Sarmizegetusa și Apulum, se întîlnesc ruinele unor impunătoare ferme sclavagiste (villae rusticae), care-și desfăceau produsele lor în aceste centre urbane. Ele aparțineau unor proprietari de seamă și, prin grija unui villicus erau exploatate, mai cu seamă prin sclavi, poate și prin munca plătită și liberă a țărănimii ruinate. Acest villicus se găsea ca reprezentant al stăpînului ce locuia mai mult la oraș. Cea mai tipică dintre aceste ferme sclavagiste se găsește la Hobița, lîngă Sarmizegetusa. Ea ocupă un punct central în mijlocul domeniului agricol și pastoral pe care4 exploata. Este înconju- rată de un zid și un turn de supraveghere și apărare, în curtea ei putîndu-se pune la adăpost turmele și întreaga avere mobilă a proprietarului. Stăpînul poseda aci o casă confortabilă, magazii, grajduri și locuințe pentru sclavi și lucrători anga- jați cu plată, cu care își exploata domeniul. Vecinătatea capitalei provinciei îi oferea posibilitatea ca să-și desfacă ușor produsele pe piața locală. Diferite izvoare literare și arheologice privitoare la Dacia preromană arată aci o dezvoltată cultură a cerealelor. Cu transformarea ei în provincie romană, Dacia devine de la început un grînar al imperiului pentru alimentarea trupelor din provinciile răsăritene. Nu este exclus, ca cerealele de aci, în vremuri de criză, să fi fost trimise pînă la Roma. S-a arătat mai sus că, « papirusul Hunt» mențio- nează despre contribuția în cereale (annona) impusă populației dacice, încă din perioada războaielor lui Traian cu Decebal. Regiunile de cîmpie ale Bana- tului și Olteniei furnizau cele mai multe cereale statului. Se foloseau de predilecție unelte agricole din fier, metal ce se distruge ușor în pămînt, ceea ce face ca să avem azi puține atare obiecte. S-au descoperit totuși vîrfuri de pluguri triunghiu- lare din fier (Hobița, Lechința, Răcari etc.), sape, casmale, greble, coase ș.a., care în marea lor majoritate nu sînt încă studiate. Aceste unelte sînt în general grele și grosolane și confirmă prin aceasta observația făcută de Marx asupra uneltelor de muncă ale sclavilor: « Este deci un principiu economic în acest mod de producție, de a nu utiliza decît instrumentele de muncă cele mai brute și grosolane, care tocmai din cauza formei lor greoaie pot fi distruse cu greu » 2. Populația din regiunile sărace mai folosea încă și unelte agricole confecționate din lemn. Din domeniul culturii plantelor posedăm știri importante despre cultura viței de vie. Pe teritoriul Daciei romane s-au descoperit numeroase monumente săpate în piatră (inscripții și basoreliefuri) cu reprezentări ale zeilor protectori ai viticulturii, ca Bacchus, Liber și Libera. Testamentul unui necunoscut gravat pe o piatră din Sucidava amintește de două iugera de vie și o casă, lăsate cu drept 1 K. Marx, Capitalul, voi. I, E.S.P.L.P., 1957, p. 755 și urm. 2 Ibidem, p. 284. 398 de uzufruct îngrijtorului care-i va păzi mormîntul1. Textul unei tăblițe cerate de la Alburnus Maior menționează într-o listă de alimente, două feluri de vinuri Fig. 94. ~ Unelte agricole și de lemnărie descoperite în castrul roman de la Bumbești. ce se consumaseră: merum și vinum. Primul costa scump și era probabil vin de import, pe cînd cel de-al doilea, fiind mai ieftin, constituia un produs al podgorii- lor dacice. 1 CIL, III, 14 493. 399 Știri literare, diferite tablouri de pe columna traiană și frecvența cultului lui Silvanus Silvester arată că pădurile de felurite esențe ocupau o mare suprafață din teritoriul Daciei. Deși ne lipsesc știri directe, este probabil că lemnul de calitate se transporta cu plutele în porturile dunărene, de unde putea fi încărcat pe corăbii, spre a fi exportat spre ținuturile Mediteranei lipsite de păduri. Creșterea vitelor constituia o veche îndeletnicire a populației locale, ocupație documentată și în diferite tablouri ale columnei lui Traian. Existența unor întinse pascua ca făcînd parte din patrimoniul imperial, exploatate prin arendare, aduc de asemenea dovada acestei îndeletniciri dezvoltate în vremea stăpînirii romane. Rasa cailor iazigi, mult căutați pentru trupele de cavalerie romană, este cunoscută și. în Dacia romană. Minele de aur din Dacia formau una din bogățiile de Mineritul ~ i . . A 1 r • i r i . .1 seama ale provinciei in beneficiul fiscului imperial, înainte de cucerirea romană, ele aparținuseră regelui dac, ca după 106 e.n., să treacă în patrimoniul împăratului roman. Exploatarea lor se intensifică sub stă- pînirea romană prin introducerea unor sisteme de extracție mai perfecționate și mai dezvoltate, prin folosirea muncii sclavilor și a lucrătorilor specializați. Dacă autorii antici nu pomenesc de loc despre minele de aur ale provinciei, avem, în schimb, numeroase documente arheologice privitoare la această activitate, compuse din galerii părăsite, instrumente de minerit și texte epigrafice. Cunoaștem două importante districte aurifere situate în Munții Apuseni și ai Banatului, care produceau anual cîteva mii kg aur. Regiunea cea mai bogată, cu mai multe centre importante de exploatare, se găsea în Munții Apuseni (Abrud, Zlatna, Brad, Băița, Roșia Montană (Alburnus Maior), Baia de Arieș, Săcărîmb etc.). în Banat s-au identificat mine de aur romane la Șasea Montana și Moldova, în afară de acestea, pe văile și rîurile din ținuturile aurifere, funcționau spălătorii de aur care culegeau metalul prețios din nisip și pietriș (Arieșul, Mureșul și diferiți afluenți ai acestora). Centrul administrației exploatării aurifere din Munții Apuseni a fost Ampelum, iar Alburnus Maior devenise un fel de « oraș al minerilor ». Extragerea aurului din minele dacice a folosit trei metode de lucru. Metoda cea mai primitivă și ușoară consta în a strînge nisipul aurifer din rîurile sau pîraiele locale, a-1 pisa, măcina și spăla mai apoi cu curent de apă, spre a separa firișoarele de aur. A doua metodă de exploatare practica săparea sub cerul liber și în stîncă auriferă a unor gropi în formă de puț (putei), cu un diametru la gură de 1—1,30 m. Hruba se adîncea și lărgea treptat, folosindu-se scări de coborîre săpate în piatră. Cînd spațiul și aerisirea permiteau, roca auriferă era adesea încălzită puternic, apoi stropită cu apă și oțet, care o făcea să crape mai ușor. Bolovanii extrași din aceste puțuri se sfărîmau de asemenea în bucăți de mărimea bobului de mazăre, apoi se măcinau și spălau. A treia metodă de extracție o formau galeriile (cuniculi), cîteodată supraetajate și ramificate, săpate cu tîrnăcopul și 400 pironul, pe firul filonului aurifer. Ele se tăiau înguste (maximum 60 cm) și scunde (1—1,30 m) spre a se economisi timp și forță de muncă. Cu atare galerii întunecoase, umede și strimte, romanii au putut pătrunde pînă la 300 m adîncime, fără însă să poată atinge filoanele puternice de aur, care se găsesc între 300—500 m adîncime. Roca extrasă suferea apoi aceleași operații pentru separarea firișoarelor de aur. Măcinatul pietrișului aurifer, sfărîmat cu ciocanul de fier, constituia o muncă grea. Pietrișul aurifer se reducea în formă de făină sub pietrele din rocă dură ale unor mori de măcinat, puse în mișcare cu apa din niște mari rezervoare ale căror urme s-au păstrat pînă azi. Pulberea de piatră se freca într-un jgheab de scînduri prin care trecea un curent de apă și îndepărta făina de piatră, iar aurul, mai greu, cădea la fund, de unde se culegea cu ajutorul unor bureți. Puținele instrumente romane de minerit păstrate azi în muzeele din Transilvania (ciocane, tîrnăcoape, pene de fier , strecurători, roți de scos apa din minele inundate etc.) sînt primitive și grosolane. Locul de muncă, metodele înapoiate ce se foloseau și primitivitatea instrumentelor de minerit fac valabile și pentru Dacia constatările lui Marx: « Munca excesivă este . . . groaznică în antichitate, atunci cînd este vorba să se obțină o valoare de schimb în forma sa independentă de bani, adică atunci cînd este vorba de producția aurului și a argintului. Munca forțată pînă la istovirea de moarte este aci forma oficială a muncii excesive » L Pentru a realiza o exploatare mai bună și mai sistematică a minelor de aur din Munții Apuseni; Traian aduce aci seminții de iliri din sudul Dalmației Pirustae, Baridustae, Sardeates), specializați în asemenea lucrări. O serie de inscripții ni-i arată pe acești dalmați locuind satele și cătunele din ținutul aurifer ca vicus Pirustarum, castellum Baridustarum). Față de restul coloniștilor peregrini, acești piruști aveau unele avantaje în plus. Cei mai mulți dintre ei erau mici arendași de mine (leguli). Ei se organizau în collegia aurariarum, asociații de ordin profesional și fără un scop economic direct, în ceea ce privește asocierea în vederea exploatării în comun a anumitor mine. Contractarea arendării de locuri pentru extracție (loci, putei) se făcea prin intermediul personalului admi- nistrativ al minelor, format în cea mai mare parte din liberți și sclavi publici. La rîndul lor, leguli puteau rearenda anumite locuri de minerit. Lucrările în mine se făceau cu sclavi și cu muncă salariată recrutată dintre elementele indigene și coloniștii sărăciți. Existau și mine mai productive unde se lucra direct de către stat, cu condamnați (damnati ad metalla), a căror supraveghere cădea în sarcina unor posturi de soldați din legiunea XIII Gemina. In afară de plata în bani a arenzii, legali erau obligați să predea autorităților aurul extras, necesar monetăriilor de stat. Forța de muncă liberă se găsea din belșug și era prost plătită, după cum rezultă din informațiile întîlnite în contractele din tăblițele cerate descoperite în galeriile acestor mine. Din conținutul unui atare contract, scris la 20 mai 1 K. Marx, Capitalul, voi. I, E.S.P.L.P., Buc., 1957, p. 259. 26 — c. 1001 & 164 e.n., vedem cum un astfel de lucrător liber, Memmius al lui Asclepius, se angajează față de arendaș ca să-i lucreze cu sîrguință timp de 5 luni și 24 zile, în schimbul hranei și a 70 denari plătiți în rate lunare \ Condițiile de trai și muncă ale acestor lucrători mineri se deosebeau foarte puțin de ale sclavilor cu care munceau adesea împreună. Fig. 95. — Tăbliță cerată din minele de aur de la Alburnus Maior. Organizarea exploatării minelor de aur cădea în sarcina unui procurator aurariarum, libert în timpul lui Traian, iar de la Hadrian înainte numit dintre cavaleri. Procuratorul minelor de aur dispunea de o întreagă armată de func- ționari recrutați din liberți și sclavi publici, care-1 ajutau la organizarea și supra- vegherea întregului proces de exploatare. Inscripțiile ne vorbesc de acest personal de administrație a minelor, cum sînt subprocurator aurariarum (adjunctul procu- ratorului), tabularii (contabilii), adiutores tabularii (ajutoarele acestora) disperi- satores (casierii), librarii (agenți ai fiscului), scribae (registratori) ș.a.m.d. Prin acești funcționari mărunți se încheiau contractele de arendă cu leguli, se încasau impozitele și cotele de aur datorate statului, se făcea controlul pe teren și altele. Ca oameni ai împăratului, ei erau puternici și venali și constituiau un fel de «corp» numit în inscripții: liberti et familia aurariarum2. 1 CIL, III, p. 948 (tab. cer. X). 2 CIL, III, 1307. 402 Despre minele de argint, aramă și plumb știm foarte puțin. Cum argintul, plumbul și arama se găsesc în același loc cu aurul, exploatarea lor se putea face laolaltă. S-au semnalat urmele unor mine de cupru la Micia (Vețel) și Centum Putei (la acesta din urmă se făceau și exploatări de argint). Descoperirile de obiecte dacice arată că regii daci organizaseră o largă extracție a aurului și argin- tului, care a fost extinsă sub romani, spre a satisface nevoile pentru baterea monedelor. Puține informații ne rămîn de asemenea și despre minele de fier ale Daciei. Ele s-au exploatat în general acolo unde se exploatează intensiv și azi, ca la: Ghelar, Teliuc (Hunedoara), munții Trascău etc. Textele epigrafice arată că, spre deosebire de sistemul de organizare a exploatării aurifere, minele de fier, care făceau parte tot din patrimoniul împăratului, erau arendate direct unor particulari (conductores ferrariarum), care în afară de arendă, vor fi fost de asemenea obligați a furniza statului și o anumită cantitate de metale. Este mai mult ca sigur că metalul prețios (aur, argint) extras din minele Daciei se exporta sub forma de lingouri în Italia sau în alte părți, unde se găseau ateliere monetare și de lucrat bijuterii. Existau însă ateliere pentru confecționarea de unelte și arme din fier, la orașe și chiar în centrele de extracție ale acestui metal (Ghelar, Lupeni (?), Teliuc). Se pare că unii proprietari particulari de ateliere metalurgice contractau confecționări sau reparări de armament pentru trupele provinciei h Față de provinciile vecine, Dacia era mult favorizată prin numeroase și bogate ocne de sare. Acest mineral a fost extras și exportat intens. El constituie tot un domeniu al împăratului, care arenda salinele unor oameni de afaceri, puternici prin averea lor. Cercetările arheologice au identificat urme de extracție a sării la: Salinae (Ocna Mureșului), Cojocna, Sic, Ocna Dejului, Domnești și altele. Deși ne lipsesc documente, nu este exclusă și exploatarea măcar vre- melnică și a masivelor de la Ocna Sibiului, Ocnele Mari și Slănic (Prahova). Cele patru documente epigrafice legate de extracția sării din Dacia amintesc numele unor arendași care, separat sau împreună cu această bogăție, puteau arenda venitul pășunatului și al dreptului de a vinde sarea (conductores pascui, salinarum et commercii). în aceste întreprinderi ei se folosesc de agenți personali formați din sclavi sau liberți, care în numele stăpînului organizează procesul de exploatare și încasează taxele. Printre acești arendași se remarcă pe la începutul secolului III e.n., cavalerul roman (libert la origine), Publius Aelius Strenuus, însemnat personaj în Dacia, prin bogăția sa, strînsă de pe urma veniturilor din arendare a ocnelor de sare, a taxelor de pășunat și a încasării taxelor pentru exercitarea comerțului. De aceea, orașele din Dacia, ca să-i cîștige favoarea, se întrec a-1 încărca cu onoruri sacerdotale și municipale, iar unele colegii și-1 aleg ca patronus 2. Este probabil că acești arendași erau ei înșiși posesori de turme și în contul obligațiilor din contract furnizau o parte din sare pentru stat. în 1 CIL, III, 1121. 2 CIL, III, 1209. 26* 403 orice caz, taxele pentru pășunatul pe domeniile împăratului arendate acestor conductores ruinau pe micii crescători de vite, în marea lor majoritate indi- genii daci. Dacia a fost bogată și în cariere de piatră a căror exploatare se intensifică de către romani, pentru satisfacerea cerințelor lor de construcții locale, urbanistice și defensive, și probabil, în parte, pentru export în unele regiuni învecinate. In cea mai mare parte, urmele carierelor romane au dispărut prin exploatările moderne, Mai însemnate au fost, în Transilvania, cele de la Bucova (marmură), Deva, Călan, Cheile Turzii, Ighiu, Gilău, Creaca, Măgura și Rusca Montană (marmură în Banat). Cele de la Bucova au alimentat cu piese arhitectonice (coloane, căpițele, arhitrave etc.) construcțiile din capitala Daciei. La Călan (Aquae) s-a descoperit o inscripție cu numele unui pietrar (lapidarius), Diogenes. La Micia este cunoscut pietrarul M, Cocceius Lucius, iar în teritoriul Sarmize- getusei apare un Titus lulius, tot lapidarius. Se pare că acești trei pietrari nu erau dintre lucrătorii ce munceau la extracția blocurilor din cariere, ci ei pre- lucrau acest material pentru a-1 transforma în monumente sculpturale, inscripții sau piese arhitecturale. în unele cariere de piatră (Cheile Turzii, Creaca lîngă Porolissum) s-au descoperit mari nișe săpate în stîncă pentru păstrat uneltele, sau figuri umane sculptate, probabil chipuri ale zeilor protectori ai acestor munci grele (Silvanus și Hercules Saxanus). Dacia Inferioară nu a avut cariere de piatră de calitate. Singură Drobeta avea la îndemînă calcarul din carierele vecine de la Gura Văii, pe cînd Sucidava, Romula și alte centre din cîmpia Olteniei se aprovizionau cu blocuri și monumente de piatră aduse de peste Dunăre, mai ales din carierele de calcar de pe valea rîului Isker. în carieră lucrau de obicei sclavii, condamnații și oamenii săraci, folosind tîrnăcoape, dălți, ciocane și pene de lemn pentru izolarea și despicarea blocurilor. E probabil că principalele cariere de piatră ale Daciei constituiau și ele un domeniu al împăratului. Cunoaștem o inscripție din vremea lui Caracalla, sau Elagabal, din care rezultă că soldații staționau în zona unor cariere de piatră, mai degrabă spre a păzi pe cei condamnați la această muncă, decît pentru a lucra ei înșiși în carieră L . Drumurile de uscat, în parte și cele de apă, au favorizat Caile ae comunicație 3 în largă măsură dezvoltarea economică și apărarea pro- vinciei. Sînt mai multe tablouri pe columna lui Traian, în care se vede cum, în timpul operațiilor de cucerire a Daciei, soldații romani defrișează păduri, construiesc drumuri, ridică poduri și în unele locuri dărîmă stînci, pentru a face loc căilor de comunicație. Așadar, primele drumuri construite de ei au un scop militar, iar mai tîrziu, prin diferite amenajări și completarea rețelei, acestea deveneau însemnate artere de legături economice. Principalele drumuri ale Daciei, unind centrele de seamă ale provinciei, sînt însemnate și pe Tabula 1 CIL, III, 12 565. 404 Peutingeriană, iar în unele locuri, ele pot fi încă urmărite pe teren și prin stîlpii miliari. întreaga rețea rutieră a Daciei este axată pe cursul Dunării către cele două căi terestre de pe malurile ei și spre porturile de la Sucidava, Drobeta, Dierna și Lederata. In general, ea urmează cursul principalelor rîuri, care plecau din podișul Transilvaniei spre Dunăre și Tisa. Drumul de pe malul drept al Dunării a început a fi construit, încă din timpul domniei lui Tiberius și s-a terminat sub Traian (după cum menționează tabula Traiana de la Cazane). Dunărea a înlesnit legăturile economice ale Daciei spre Marea Neagră; cu Balcanii spre Serdica-Philippopolis-Bizanț; cu Adriatica, prin Naissus-Dyrrhachium și cu Italia pe valea Savei. Principalul nod de drumuri în Dacia a fost orașul Apulum. Aici venea în primul rînd, drumul imperial și cel mai vestic, care pornea de la Lederata (Palanca pe Dunăre) prin Arcidava (Vărădia) — Centum Putei (Surduc) — Tibiscum (Caransebeș) — Sarmizegetusa —• Germisara (Geoagiu) — Apulum (Alba lulia). Tot cu Dunărea, Apulum se lega cu un drum ce pornea din Sucidava (Celei), prin Romula (Reșca) — valea Oltului — Caput Stenarum (Boița) — Cedonia (Sibiu) — Apoldul de jos. In defileul Oltului, această șosea fusese, în parte, săpată în stîncă, iar o variantă a ei înconjura pe la răsărit Muntele Cozia. Apulum se mai putea lega cu Dunărea prin Sarmizegetusa — pasul Vulcan — Bumbești — Drobeta (T. Severin), sau prin Tibiscum, pe la Ad Mediam (Băile Herculane) — Dierna (Orșova). Spre nord centrul Apulum trimitea o șosea pînă la Porolissum (Moigrad), prin Potaissa (Turda) și Napoca (Cluj). Au fost de asemenea o serie de drumuri ale Daciei Superioare care urmau văile unor rîuri de seamă ca Someșul, Tîrnavele, Mureșul și Oltul; apoi altele care legau orașul Apulum cu regiunea minieră (Ampelum și Alburnus Maior), precum și cu linia de castre din nordul și vestul provinciei. Existau apoi unele drumuri comerciale care tăiau provincia de la apus spre răsărit, cum a fost cel ce venea din Pannonia, cu traseul: Aquincum — Porolissum (Moigrad) —Napoca (Cluj) — Potaissa (Turda) — Apulum (Alba lulia) — Tîrnava Mare — pasul Oituz — Piroboridava (Poiana) — gura Șiretului — Tyras. Pe valea Mureșului, a Tîrnavei Mari —pasul Oituz — Moldova ducea un drum important de comerț, pe care-1 foloseau iazigii dintre Dunăre și Tisa, pentru legăturile comerciale cu frații lor roxolani, din Moldova și Bugeac. Un alt drum străbătea Dacia Inferioară între Drobeta și Romula. Pentru istoria drumurilor terestre din Dacia dispunem numai de opt stîlpi miliari. Cel mai vechi datează din anul 107—108 al e.n., cînd din ordinul lui Traian se construiește drumul dintre Potaissa și Napoca, de către o cohortă auxiliară din armata Daciei L Pe vremea lui Marcus Aurelius, apoi sub Caracalla, se repară șoseaua dintre Napoca și Porolissum. Maximin Tracul reface drumul dintre Bologa (Resculum) și Almașul Mare, apoi pe cel din defileul Oltului. Sub 1 CIL, III, 1627. 405 Severi se cunosc restaurări ale drumului strategic ce unea Romula cu vărsarea Oltului (Islaz). Ultima lucrare de acest gen, înainte de părăsirea Daciei, are loc sub împăratul Trebonianus Gallus (251—253), restaurator al drumului dintre Micia și Apulum. în sfîrșit, Constantin cel Mare, reocupînd sudul Daciei, reface șoseaua dintre Sucidava și Romula. Pentru navigația pe apă, spre Dunăre, se puteau folosi pe o scară redusă, Mureșul și Oltul. La Apulum funcționa chiar o asociație de plutași (nautae), o alta se pare că exista și la Micia. Transportul de mărfuri se realiza cu plute sau mici vase de comerț, spre porturile dunărene. Dezvoltarea orașelor și a vieții orășenești (v. și mai Dezvoltarea economică r i 3 i 7 ..i . 1 a oaselor sus, $59—36°) a fost legata de bogățiile agricole sau miniere ale regiunii, de accesul pe care-1 aveau în raport cu principala rețea rutieră a provinciei și într-o oarecare măsură, de rolul lor ca puncte militare. Cu excepția Sarmizegetusei romane, toate orașele din pro- vincia Dacia au înflorit pe vetrele vechilor așezări dacice, a cărei toponimie au păstrat-o aproape regulat. Traian și succesorii săi au dus o largă politică de urba- nizare în Dacia. Nucleele de dezvoltare a unor centre urbane sau așezări rurale mai importante le-au constituit adesea grupurile de coloniști veniți dintr-o anumită regiune. Acesta pare a fi cazul grupurilor de Asiani, Qalatae și Ponto- Bithyni, cunoscute epigrafic la Napoca, Germisara și Apulum. Dar acest program de urbanizare nu a putut fi desfășurat normal, din pricina caracterului predo- minant rural al regiunii, precum și din cauza alarmei continue de la hotare. Dintre orașele Daciei romane, Drobeta s-a putut dezvolta rapid din punct de vedere economic și urbanistic, grație podului lui Traian, a drumurilor ce se legau aci și a portului în care se încărcau mărfuri din întreaga Dacie. Prezența unor negustori străini în acest oraș îl indică drept centru de tranzacții și de export al multor mărfuri din Dacia. Vecina sa Dierna a avut o dezvoltare mai lentă, legată de funcția sa de port, ca stațiune vamală și ca loc de escală, pentru corăbiile ce se angajau a trece prin Cazane, apoi prin Porțile de Fier. Romula situată în centrul unui mare și bogat teritoriu agricol, s-a ridicat pe urmele unui modest sat dacic al cărui nume nu-1 cunoaștem. La origine ea a fost o așezare agrară, cu un mare număr de veterani, așezați aci și în teritoriul orașului. Pe lîngă situația de nod rutier, Romula și-a dezvoltat puternic unele ateliere de producție (ceramică, cărămidării, geme etc.), care își răspîndeau mărfurile în întreaga cîmpie olteană. înflorirea vieții orășenești a putut fi mult stimulată prin comerțul ce-1 putea face cu populațiile de la răsărit de Olt. Pe teritoriul actualului Banat, în afară de Dierna, a ajuns la o dezvoltare orășenească și Tibiscum, ca o importantă întretăiere de drumuri comerciale și centru agricol-păstoresc. El cunoaște o înflorire mai însemnată numai pe timpul Severilor. Vecinătatea Sarmizegetusei i-a absorbit multe din posibilitățile eco- nomice pe care le avea la îndemînă. 406 Sarmizegetusa, metropolă politică, culturală și religioasă a provinciei, geografic nu se găsește în centrul provinciei și nici în mijlocul celor mai bogate regiuni agricole și miniere ale Daciei. De asemenea, nu se ridică pe vatra unei așezări dacice mai vechi și nici nu a fost un centru militar însemnat. De aceea, din punct de vedere al vieții economice, Sarmizegetusa a fost depășită de Apulum mai favorizat ca așezare. Ea a fost însă avantajată prin funcția ce a deținut ca sediu principal al administrației romane din Dacia, spre care se scurgeau multe bogății ale provinciei și unde trebuiau ridicate edificii corespunzătoare. O inscripție menționează la Sarmizegetusa existența unui cîntar public pentru cîntărit mărfuri cu greutate mare. Apulum a avut cea mai favorabilă așezare economică și administrativă dintre orașele Daciei Superioare, ceea ce explică marea sa dezvoltare ca principal centru economic, militar și administrativ al provinciei, în secolele II—III e.n. El s-a dezvoltat și a înflorit economic datorită văii Mureșului, vecinătății cu regiunea auriferă și funcției deținute de oraș ca centru administrativ. Viața economică intensă a orașului se deduce prin apariția multor negustori locali, a unor colegii profesionale, a atelierelor de producție pentru piață și a activi- tății unor proprietari de seamă, cum au fost familiile lui Aelius Antipater și Aelius Marcellus. Orașul avea și un port la Mureș, unde se încărcau sare, lemne și altele, spre a fi transportate cu plutele unui colegiu de nautae. Se făceau aci diferite tranzacții comerciale la care tăblițele cerate ne arată ca părtași și pe soldații legiunii XIII Gemina, amestecați în comerțul cu sclavi. După cum arată așezarea sa geografică și materialul epigrafic, întreaga dezvoltare a orașului Ampelum se datorește funcției ce a îndeplinit-o, încă de la cucerirea provinciei, ca centru al regiunii exploatărilor de aur. Acest « oraș al minerilor» concentrase întreaga administrație a exploatării aurifere, care l-a ajutat a promova din situația de vicus în aceea de municipium. Economic și administrativ, Ampelum era puternic legat de orașul Apulum. Ridicarea economică a Potaissei apare înceată, pînă în momentul cînd se transferă aci legiunea a V-a Macedonica (167—168). Știrile noastre privitoare la Napoca arată că înflorirea sa economică se datorește bogăției agricole a teri- toriului său rural și a așezării la întretăierea mai multor drumuri. Porolissum a fost cel mai nordic centru urban al provinciei, unde consti- tuia pivotul de apărare a frontierei. Dar așezarea de aci își datorește ridicarea sa economică, nu atît în funcție de rolul unor canabae, cît mai ales prin schimbu- rile comerciale ce se făceau cu populațiile barbare dinafara granițelor nordice ale provinciei. în afară de orașele amintite pînă aci, care au fost întemeiate de la început ori au fost ridicate ulterior la rangul de municipii sau colonii, în Dacia și alte așezări au ajuns la o însemnată dezvoltare economică și administrativă, îndepli- nind și ele, într-o măsură mai mare sau mai mică, un rol asemănător cu cel al orașelor. 407 Astfel, în Dacia sudică, Sucidava a cunoscut o dezvoltare urbanistică comparabilă întrucîtva cu a Drobetei. Ca port pe Dunăre, la capătul sudic al drumului Oltului, orașul trimitea spre sudul grecesc o mare cantitate de mărfuri, mai ales cereale recoltate din cîmpia Olteniei. La fel, în Dacia Superioară, o dezvoltare mai mare au luat localitățile Micia și Qermisara, datorită importanței ce o dețineau ca centre economice pe valea Mureșului. Micia dispunea de o puternică garnizoană militară, care-i asigura traficul pe Mureș în jos, pînă la vărsarea lui în Tisa, și apăra în același timp regiunea minieră împotriva atacu- rilor iazigilor. Ea forma un punct de vamă, pentru exportul pe Tisa-Dunăre și comerțul cu iazigii, situație care se reflectă într-o inscripție locală, în care se venerează și Qenius commercii1. Ambele centre erau legate economic de Sarmi- zegetusa, din a cărui territorium făceau parte, și de Apulum. In afară de acestea, s-au mai dezvoltat ca centre economice de oarecare importanță și cu un început de viață orășenească, în Dacia Inferioară așezările de caracter agricol în primul rînd cele de la Enoșești (Acidava), Momotești (Rusi- dava), Cioroiul Nou, Răcari și Bumbești, care erau și centre ale unor teritorii cu caracter rural-militar, iar în Dacia Superioară localitățile Brucla (Aiud), Salinae (ocne de sare), Aquae (stațiune cu ape termale), Doștat (așezare cu caracter agrar) și altele. O dezvoltare economică mai deosebită au avut și unele dintre așezările întemeiate în jurul castrelor, canabae. Nu există castru din Dacia lîngă care să nu găsim aceste canabae, unde negustorul găsea clienți pentru marfa adusă, iar populația vecină își putea desface produsele agricole ale micii ei gospodării. Prin faptul că soldații primeau o soldă, banul și schimbul de mărfuri apăreau imediat în vecinătatea castrului. Astfel, unele canabae, luînd o dezvoltare mai mare, ca de pildă cele de la Apulum, Potaissa și Porolissum, au dat naștere orașelor, iar altele, ca cele de la Micia, unor sate înfloritoare din punct de vedere economic. Ca stațiuni balneare, romanii s-au folosit în primul rînd, de actualele Băi Herculane (Ad Mediam), de apele termale de la Băile Geoagiului (QermL sara), de cele de la Calan (Ad Aquas) și, probabil, și de altele, pe care nu le cunoaștem. Din mulțimea inscripțiilor și sculpturilor găsite la Băile Herculane, rezultă că izvoarele termale de aici erau puse sub protecția zeului Hercule, căruia bolnavii vindecați îi dau epitetele de: vindecătorul, sfîntul, augustul, neînvinsul etc. Alături de el, se mai venerau și alți zei ai sănătății, ca Aesculap și Hygia, zeii și geniile apelor vindecătoare și alții. Pentru căutarea sănătății vin aici oameni din toate provinciile învecinate. Băile sînt vizitate de către înalții funcționari și bogătași ai provinciilor, cum au fost Calpurnius lulianus, guvernatorul Moesiei sau cunoscutul mare proprietar funciar și de sclavi din Apulum, Publius Aelius Antipater. Toți își arată recunoștința față de zeii vindecători, ale căror ape îi scapă adesea de îndelungate suferințe reumatice. 1 CIL, III, 7853 - ILS, 1860. 408 Apa calcaroasă și feruginoasă de la Germisara avea proprietăți radio- active. Baia termală de aci se găsea în apropierea castrului de la Cigmău și a fost amenajată de către unități din legiunea XIII Gemina (după cum arată ștampilele pe cărămizi). Inscripțiile puse de bolnavii ce au vizitat aceste locuri se adresează zeilor vindecători, ca Hercule, Aesculap, Hygia și Nimfele. Una dintre aceste închinări este redactată chiar în versuri. în procesul exploatării bogățiilor și a populației provinciei, orașele au deținut un loc însemnat. în general, orașul este condus de elementele plutocra- tice venite prin colonizare, pe cînd la sat stau în primul rînd cei supuși prin cucerire și sărăciți, fiind și acesta un aspect al antagonismului între sat și oraș care apare și în Dacia. La oraș este de asemenea și centrul administrației de stat sau a teritoriului rural, al cămătarilor, al proprietarilor de ateliere și prăvălii. Orașul posedă un însemnat număr de ateliere meșteșugărești care fac să crească producția de mărfuri. în mare parte, aristocrația funciară ce domiciliază la oraș și posedă întinse terenuri în teritoriul vecin, este formată din veterani, care ocupă în același timp demnități municipale. Astfel la oraș circulația bănească este mai intensă, precum și acumularea producției de bunuri aduse din teri- toriul său, în detrimentul populației rurale. Producția de mărfuri. Negustorii Producția de mărfuri cunoaște o dezvoltare largă în Dacia, ea fiind legată de specificul bogățiilor naturale ale provinciei. Se produceau mari cantități de cereale, aur, sare, lînă, fier, miere, lemn, textile, piei etc. care în mare parte luau calea exportului. Există apoi o producție destinată numai trebuințelor locale (cera- mică, cărămidă etc.). în general, deși dispunea de însemnate materii prime, provincia nu a ajuns la o producție de mărfuri fine, fabricate în alte regiuni ale imperiului (bijuterii, țesături, terra sigillata, obiecte de bronz etc.) de unde erau apoi importate în Dacia. Este drept că unele ateliere din Dacia au încercat a imita dintre aceste mărfuri de import, dar n-au reușit a le da factura specifică și finețea locului lor de obîrșie. Producția ceramică se dezvoltă cantitativ și calitativ în forme cu totul superioare față de olăria dacică. Constatăm în primul rînd, încă din primele timpuri ale stăpînirii romane, un oarecare import de vase de lux, numite terra sigillata, care se distingeau prin ornamentele în relief de pe pereții lor și prin glazura de culoare roșie, cu aspect de luciu metalic, în exterior. Dacia a importat atare vase din atelierele ceramice ale Galliei (Lezoux, Banassac etc.), din cele ce activau în dreapta Rhinului (Rheinzabern, Hedderheim, Westendorf etc.) și în parte din Pannonia. Producătorii acestor vase de lux, exportate pe valea Dunării pînă în Dacia, își ștampilau marfa și aceasta ne ajută la identificarea locu- lui de producție. Olarul Victor din valea Rhinului este prezent cu marfa sa pe piața de la Apulum, Cintugenus din Pannonia apare la Sucidava, iar la Romula vînd cantități mari de atare vase proprietarii unor ateliere din Gallia ca : Albucius, 409 Bannolucus, Cinnamus, Maior, Suobnillius și alții. Natural, aceste vase de lux aduse în Dacia în tot secolul II e.n., erau accesibile ca preț, numai elementelor bogate. Dată fiind frumusețea acestora și cererea de pe piață, olarii din Dacia au trecut la imitarea lor, copiindu-le cu ajutorul unor tipare, cu care le turnau. Adesea, ei își confecționau tipare pentru a aplica ornamente pe pereții vaselor (Apulum, Porolissum, Napoca, Romula etc.). Aceste imitații locale se recunosc Fig. 96. — Ceramică provincială romană de la Sarmizegetusa (Ulpia Traiana). ușor, prin tehnica lor rudimentară, ca și prin decorul modest, format din frunze, rozete, cerculețe, palmete etc. Stăpînirea romană aduce în Dacia răspîndirea producției de ceramică roșie provincială. Existau, atît la oraș cît și la sat, ateliere ceramice unde se produceau în număr mare vase pentru piață, alături de lămpi de lut, figurine de pămînt, albioare din lut pentru pisat grîul, tuburi de teracotă și altele. Cuptoare ale acestor ateliere locale s-au descoperit la Apulum, Cristești, Napoca și Sucidava. Unii proprietari de ateliere își scriau numele pe vase, cum fac: Marcus Martinus (Orlea), Apollinaris Ea (?) (Romula), CI. Domitius Evarestus și Val. Lucius Rufus (la Ilișua), Rufus (Napoca) și alții. La Cristești s-a putut observa de asemenea că vasele romane prezintă diferite forme și ornamente derivate din ceramica locală dinaintea cuceririi romane. Majoritatea vaselor romane din Dacia sînt de dimensiuni mici, de culoare roșie, gălbuie sau cenușie deschis și sînt bine arse. Incepînd cu prima jumătate a secolului III e.n. pasta lor trece la o culoare neagră și va înlocui treptat pe cea roșie, în centrele romane de pe malul stîng al Dunării, care se găseau încă sub stăpînirea imperiului, în secolele III—VI. Olarii turnau de asemenea un mare număr de opaițe (lucerna) necesare luminatului în case. In domeniul acestei producții s-a petrecut același fenomen ca și cu vasele de terra sigillata. Lămpile fine ale unor mari producători din provinciile apusene ale imperiului roman, ajungînd în Dacia pe calea comer- țului, au fost de asemenea copiate cu firmă cu tot de către olarii locali (Atimetus, Cassius, Fortis, lanuarius etc.). Numeroasele tipare din lut pentru turnat asemenea opaițe, descoperite în Dacia aduc dovada și a unei producții locale de lămpi, încărcate cu modeste ornamente, ca rozete, figuri de animale, vrejul de viță și altele. 410 Din cuptoarele olarilor mai ieșeau pentru trebuințele casnice locale, diferite greutăți din lut, fusaiole, tuburi din teracotă și în special figurine din lut. Aceste ultime copiau, în general pe cele din bronz și serveau ca obiecte de cult sau de împodobit casele celor săraci. Prin armată și coloniști se răspîndește în Dacia folosirea cărămizii și a țiglei romane, pe care, ca și în cazul ceramicii roșii, le găsim larg întrebuințate și la sate. S-au turnat cărămizi ce atin- geau prin dimensiunile lor, aproape un metru pătrat, executate în lut de culoare roșie, foarte bine arse. In vecinătatea marilor orașe existau cuptoare de cără- mizi ale unor proprietari particulari, care produceau în cantități mari țigle și cără- mizi, cerute pentru marile construcții urbane (Sarmizegetusa, Romula etc.). Se pare că unele orașe dispuneau de ase- menea de cuptoare proprii pentru pre- gătit țigle și cărămida (Drobeta, Dierna). Producția aceasta a cunoscut o largă dez- voltare, mai ales în regiunile lipsite de piatră bună pentru zidărie. Trupele și unii cărămidari particulari obișnuiau a ștampila cu numele lor aceste produse, constituind astfel, pentru noi, prețioase indicațiii istorice. Cuptorul și ștampilele unui atare cărămidar, Manius Servius Donatus, au fost identificate la Sarmi- Fig. 97. — Camee romană (Reșca-Romula) (sec. III e.n.). zegetusa. O producție specific locală o aveau la Romula atelierele de gravat geme, de la care, în afară de piese întregi, ne-au rămas și multe deșeuri de atelier. Gra- vorii de aci foloseau jaspisul, cornalina, onyxul, cristalul de stîncă etc., pietre semiprețioase ce se găseau în cea mai mare parte pe teritoriul Daciei. In majori- tate ei săpau pietre cu scene în adînc (intaglii), cumpărate de către mulți oameni liberi din provincie, pentru a le folosi ca sigilii, prinse la inele. Pietrele gravate se întrebuințau de asemenea în mare număr, pentru împodobirea hainelor, biju- teriilor, diferitelor obiecte de lux și altele. Inscripțiile ne fac cunoscut numele unor meșteșugari de condiție liberă sau sclavi, primii putîndu-se grupa în asociații profesionale numite collegia. Numele și activitatea unor meseriași ce lucrau în atelierele de pietrărie și cele ceramice, au fost arătate mai sus. Se mai cunosc din textele epigrafi.ee un grup de salariați din atelierele a doi frați pietrari din orașul Apulum, un mensor (antre- prenor), din aceeași localitate, un zugrav (pictor) și alții. Ca executori testamentari 411 apar pe un monument funerar din Sucidava, un constructor (architectus) și un meșter pielar (coriarius). Se pare că aceștia doi erau sclavi eliberați. Deși acești meseriași activau izolat și erau foarte numeroși în Dacia, ei rămîn anonimi în masă, deoarece starea lor materială modestă nu le îngăduia a ridica monumente epigrafice. Colegiile sînt asociații constituite din mai multe persoane, cu caracter profesional, religios, funerar etc., în scopul ajutorării reciproce, economice, profesionale, religioase ș.a.m.d. Unele colegii din Dacia uneau și pe coloniștii veniți aci din diferite regiuni ale imperiului roman (Asiani, Qalatae, Ponto Bithyni etc.). Pentru viața economică a Daciei mai importante au fost colegiile cu caracter profesional, formate din meseriași și negustori. Dintre colegiile profe- sionale-meșteșugărești se cunosc în Dacia cele ale meșteșugarilor (fabri), luntra- șilor (utricularii), postăvarilor (centenarii) și purtătorilor de bagaje și de lectice (lecticarii). Fabrii își aveau atare organizații la Sarmizegetusa, Apulum, Tibiscum și Drobeta. Ei constituiau asociații diferite (lemnari, dulgheri, zidari etc.). erau organizați după sistemul militar în centurii și decurii, cu un praefectus sau magister în frunte, fiind sprijiniți de un patronus sau de un defensor (apărător). Colegiul fabrilor din Sarmizegetusa avea cel puțin 15 decurii, fiecare cu 10—22 oameni, poseda steag propriu și un local de întruniri. Organizația cu caracter militar a multor colegii profesionale este legată de misiunea ce o aveau de a ajuta stingerea incendiilor. Colegiile se formau și din meseriași nevoiași ce-și apărau în comun interesele lor profesionale, de aceea își alegeau ca patroni sau ca apără- tori, dintre personajele bogate și influente ale provinciei, care la nevoie deschi- deau și punga în schimbul unor onoruri modeste, primite din partea asociației. Sediul colegiului purta numele de schola (Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta), în el se păstrau insignele, se țineau ședințe, aveau loc ospețe și se căpătau în același timp anumite elemente de cultură. Colegiul centenarilor, pomenit numai la Apulum, unde poseda și el o schola, era format din meseriași ce lucrau pături, postavuri și diferite piese de croitorie. Foarte discutabilă este pofesiunea utrico larilor, ce ar fi, după unii cercetători, un fel de plutași care foloseau pentru aceasta burdufuri umplute cu aer. Pe lecticari îi identificăm cu hamali ce transpor- tau persoane în lectice și bagajele celor ce nu dispuneau de mijloace de transport. Activitatea negustorilor în Dacia este documentată numai de cîteva texte epigrafice. In prima jumătate a sec. III e.n., negustorii din Dacia Apulensis (negotiatores provinciae Apulensis) erau strînși într-un fel de colegiu și aveau chiar un apărător al intereselor lor (defensor) domiciliat în capitala Daciei. La Sarmizegetusa, inscripțiile ne fac cunoscuți patru negustori, dintre care doi erau și membri ai colegiului de fabri, iar alți doi sînt de neam sirian (Suri negotiatores). Dintre cei cinci negustori cunoscuți la Apulum, doi sînt tot sirieni, alți doi de origină orientală și altul celt, orginar din Augusta Treverorum. In rîndul negus- torilor putem înscrie și pe doi greci din Ampelum, care, la 28 martie 167 e.n. 412 constituie o societate bancară (societas danistaria), condusă direct de către un sclav al lor, în scopul de a da bani cu dobîndă legulilor aurari. Se mai cunosc un negustor la Potaissa (oriental după nume) și alți doi la Drobeta (unul oriental, altul celt). Constatăm din mențiunile de mai sus, că majoritatea negustorilor cunoscuți în Dacia sînt de origine orientală, locul întîi deținîndu-1 cei sirieni, după care urmează cei veniți din Gallia (Treveri). Este deci o situație similară Fig. 98. — Vas de argint descoperit în sudul Daciei (sec. I e.n.). cu aceea cunoscută în alte provincii ale imperiului din sec. II—III e. n. Aceasta nu exclude însă și existența unor negustori locali, ieșiți dintre veterani și coloniști. Negustorii sirieni se organizează în asociații, în Dacia, încă de pe timpul lui Traian și în mare număr erau din Palmyra. Pentru provinciile balcanice ale impe- riului, centrul lor de activitate era în Tracia, la Augusta Traiana, unde apar doi negustori palmyrieni din Dacia și, după unii cercetători, ei exportau la nord de Dunăre însemnate cantități de vinuri superioare. Se constată însă și o activitate a negustorilor din Dacia în afara granițelor acestei provincii. Ei apar la Salona, Nedinum, pe coasta dalmată și în Mitilene. La Aquilea se cunoaște un negustor originar din Colonia (pe Rhin), dar care pentru multele afaceri comerciale ce le făcea cu Dacia, se intitulează negotiato Daciscus. Prin acești negustori, Dacia exporta mărfuri socotite ca materii prime și de volum mare, cum au fost: sarea, cerealele, lemnul, vitele, pieile, ceara, mierea, lîna, peștele sărat etc. Provincia nu dispunea de însemnate ateliere locale pentru a prelucra o parte din aceste mărfuri, încît ea apare ca o regiune mai mult de export a unor materii brute. Cît privește importul ei, el se limita la o categorie de obiecte de lux, cumpărate de oamenii bogați și de soldați. între aceste articole se pot cita: uleiurile, vinurile, terra sigillata^ vase de sticlă, obiecte de bronz, bijuterii, stofe fine și altele. 413 Moneda romană, din metal prețios (aur și argint), pătrunsese în Dacia și servea pentru schimb cu cel puțin două secole mai înainte de cucerirea romană. O dată cu anexarea Daciei, circulația monetară se intensifică, apoi își face apariția în schimbul local și moneda din bronz. Provincia a avut un timp relativ scurt, începînd cu anul 246, o monetărie proprie care funcționa, probabil, la Sarmize- getusa și bătea monede de bronz cu inscripții și embleme ale provinciei Dacia. Prin comerț, prin soldele plătite numeroaselor trupe, prin plata funcționarilor de stat și altele, moneda romană se răspîndește din ce în ce mai mult în Dacia» Cele mai frecvente descoperiri monetare izolate se fac azi în așezările urbane și în castrele Daciei acolo unde circula banul. Satul este sărac și slab prins în circuitul economic de marfă-bani. La sat are putere de cumpărare numai proprietarul funciar. Tezaurele monetare ce se descoperă în ținuturile rurale ale Daciei aparți- neau acestor proprietari funciari sau elementelor bogate de la oraș, care se refu- giau la țară, unde își ascundeau aceste bogății în caz de primejdie. O mare canti- tate de monedă romană a ieșit în afara granițelor provinciei prin comerț și prin plata unor stipendii triburilor barbare vecine. Numeroase depozite monetare se descoperă în nordul Daciei și în Moldova, formate numai din monede de argint. La aceste triburi nu s-a răspîndit și moneda din bronz, iar tezaurele respective reprezintă acumulări de bogății în mîinile unor șefi de triburi sau negustori ce fac comerț cu provincia Dacia. Din vremea stăpînirii romane s-au descoperit, îngropate în Dacia aproape o sută de tezaure monetare. Ascunderea acestora s-a făcut în special în fața unor situații tulburi, pricinuite de atacurile barbare. De aceea, cele mai numeroase ascunderi de tezaure au loc în epoca anarhiei militare (235—271 e.n.). Principala monedă de încredere care a circulat în Dacia a fost denarul de argint. Sub Antonini, el reprezintă o monedă de încredere, dar începînd cu Septi- mius Severus, procentul lui de argint scade. Caracalla emite moneda de argint numită Antoninianus, dar în care arama deține un procent mai mare decît metalul prețios. Criza monetară din prima jumătate a secolului III e.n. se abate și asupra Daciei. Denarul, cu un procent ridicat de argint, se depozitează și aproape dispare din circulație unde rămîn moneda de bronz și antoninianul. Pe timpul domniei lui Gallienus și pînă la evacuarea Daciei, criza monetară este atît de acută, încît moneda devine foarte rară în Dacia. Dezvoltarea relațiilor de marfă-bani are loc la oraș, la țară schimbul fiind rar. Tăblițele cerate ne arată că existau în Dacia « case bancare », formate de mai mulți asociați, care dădeau bani cu împrumut pe termen scurt (argentarii). Se împru- mutau micii și mijlocii proprietari loviți de criză și care de multe ori nu puteau achita împrumutul și dobînzile prea ridicate. In societățile împărțite pe clase, dez- voltarea relațiilor marfă-bani a dus la ruinarea unei părți a populației. Banul, ca un « acid corosiv » (Engels) a dizolvat rămășițele relațiilor de comună primitivă. In Dacia relațiile de marfă-bani au lovit mult în organizațiile de obști și în micii producători rurali, mai ales în epoca de criză a imperiului, ce începe după Severi. 414 Impozitele Vămile lmP°zitele (vectigalia) > ce se plăteau în Dacia, apar aceleași ca și în alte provincii imperiale romane. Ele erau directe și indirecte. Ca impozite directe sînt cel funciar, plătit pentru terenuri și imobile (capitatio terrena), apoi capitația (tributum capitis) încasat de la oameni de condiție liberă, cetățeni sau necetățeni. Primul ne este atestat într-o tăbliță cerată, unde se plătește pentru un imobil, o dare stabilită prin recensămînt (tributa). Acest impozit funciar nu se plătea însă de către cetățenii din orașele care primiseră în Dacia dreptul italic (Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa). Dările indirecte erau mult mai variate și nume- roase. Astfel era birul de 5% plătit pe moșteniri (vicesima hereditatum) sau pentru eliberări de sclavi (vicesima manumissionum). Despre acesta avem mențiuni la Romula și Doștat (r. Sebeș), localități în care apare sclavul Hylas, mai apoi liberat, cu calitatea de vicesimarius, deci ca strîngător al acestui impozit de 5%. Deși tăblițele cerate, conținînd contracte asupra vînzărilor de robi și a unor mărfuri obișnuite, nu le menționează, se plăteau cu acea ocazie, taxe de 4% din valoarea sclavului, iar pentru a doua categorie, 1% din costul mărfii. Conducerea finanțelor o avea în fiecare din cele trei Dacii, cîte un procurator ajutat de o adevărată armată de funcționari inferiori, recrutați mai toți din rîndul sclavilor și al liberților de stat. Tot din grupa obligațiilor fiscale făceau parte și corvezile la care erau supuși țăranii, pentru transporturi, întreținerea drumu- rilor, găzduirea funcționarilor împărătești și altele. Statul roman practica în provincie o adevărată politică de jaf fiscal, încît: «Birurile, dările către stat și prestațiile de tot felul aruncau masa populației într-o sărăcie din ce în ce mai mare; împilarea devenise insuportabilă din cauza guvernatorilor, perceptorilor și soldaților, care storceau fără milă populația»\ O mare pacoste pentru economia și populația provinciilor o aduceau și taxele de vamă (portorium). Ele se încasau pentru mărfuri și călători, la fron- tierele provinciilor, apoi în interiorul lor, ca taxe de bariere (accize), la intrarea în orașe, taxe de circulație pe drumurile principale și de trecere peste poduri. La mărfuri se plătea 2,50% din valoarea lor, dar erau și scutiri, de care bene- ficiau tot cei înstăriți. De la Traian la Marcus Aurelius, statul arendează vămile unor asociații de publicam sau oameni de afaceri (conductor es)> ca mai apoi să se treacă la perceperea directă a lor de către împărat, prin grija unor pro cu- ratores. Dacia a făcut parte din circumscripția vamală a Iliricului (publicum portorium Illyrici) și a cunoscut arendarea portoriului unor asociați (soci sau conductores) care au activat în provincie cu o armată de sclavi, încasatori ai taxelor de vamă (familia vectigalis). Existau numeroase locuri de percepere a vămii (stationes portorii), conduse de unul sau doi sclavi (servi villici), care dispuneau de un birou special de încasări (tabularium). Sînt însă discuții privi- toare la numărul și localizarea stațiunilor vamale ale Daciei, din perioada conce- 1 K. MarX'F. Engels, Opere alese, voi. II, Editura P.M.R., Buc., 1952, p. 272. 415 sionării apoi a exploatării directe de către stat. Știrile epigrafice ne dau ca sigure localitățile Dierna, Micia și Pons Augusti; iar ca ipotetice: Drobeta, Sucidava, Porolissum, Apulum, Ampelum și Seghedin. La Micia s-a găsit o inscripție pusă de sclavul vamal Felix, lui lupiter, Pămîntului Daciei, Geniului poporului roman și al comerțului, drept recunoștință pentru avansarea sa (promotus) din stația Micia, unde funcționa ca locțiitor de șef de oficiu (vicarias), în post titular, ca șef de vamă la Pons Augusti. O placă de marmură descoperită la Drobeta vorbește despre construcția din temelii a unui tabularium, prin stră- duința a doi sclavi, puși aci sub ordinele unui procurator al împăratului Septimius Severus. E probabil că unul dintre sclavi avea în grija sa taxele vamale ale portului Drobeta, iar altul pe cele legate de trecerea peste podul lui Traian. Dintr-o inscripție, se pare că și la Sucidava exista aceeași dublă situație. în stațiunile vamale mai importante, personalul vamal inferior, compus din aceiași sclavi, avea diferite atribuții, cum au fost arcarii (casieri), contrascriptores (verificatori de acte, cunoscuți la Dierna), dispensatores (socotitori-casieri), tabularii (conta- bili) și alții. Din rîndul acestora, cei ce îndepliniseră funcția ca dispensatores reușiseră a-și forma o avere personală, care le permitea să aibă și ei, la rîndul lor, sclavi personali, sau să ridice temple din bani proprii. Mulți negustori și orașe căutau prietenia funcționarilor superiori de vamă, pentru a-și asigura unele scutiri de taxe. Față de alte provincii ale imperiului, civilizația romană din Dacia prezintă unele aspecte particulare, izvorîte din situația ei geografică-militară și din structura sa social-economică. La oraș putem constata introducerea și dezvoltarea rapidă a acestor elemente de civilizație romană, în formele sclavagiste din faza de început a descompunerii acestei orînduiri. Aici ele se altoiesc peste civilizația autoh- tonilor pe care ajung repede a o pune în umbră. La sat însă acestea vor pătrunde mai greu și mai slab ca intensitate. Autohtonii de la țară și mai ales din regiunile retrase trăiesc în oarecare măsură în formele civilizației dacice anterioare cuce- ririi romane. La ei se introduc mai ales unele unelte de muncă mai perfecționate, puțină monedă și unele mijloace tehnice de a construi. Civilizația romană reușește însă a fi. dominantă, atît la sat cît și la oraș, în regiunile de cîmpii fertile, în cele miniere și în imediata vecinătate a marilor căi de trafic comercial. Se pare că în aceste regiuni populația băștinașă a fost în mare parte deposedată total de bunurile sale funciare și adesea împinsă spre locuri muntoase și mai puțin productive. Castrele romane s-au ridicat însă în punctele cerute de nevoile de apărare ale provinciei, indiferent de importanța economică a acestor regiuni. în această situație, satul indigen cel mai periferic a venit în contact cu castrul, care și el a difuzat anumite elemente de civilizație romană. De altfel, nu poate fi negat faptul că armatei din Dacia, prin soldații aflați sub arme, apoi prin veteranii rămași pe loc, i-a revenit un mare rol în răspîndirea și susținerea civilizației romane. în multe cazuri, sisteme de a construi, unelte perfecționate și chiar 416 forme de cultură agricolă mai avansată au putut trece din castru în satul băștinaș Putem vedea, pe baza puținelor urme de civilizație romană, că anumite regiuni, ca nordul Olteniei, centrul Banatului, Țara Bîrsei și estul Transilvaniei au fost mai slab atinse de această civilizație. Condițiile vieții materiale din Dacia sînt specifice societății sclavagiste în faza ei de descompunere. Cu toată bogăția provinciei, repartizarea inegală a bunurilor materiale a creat însemnate diferențieri sociale în sînul oamenilor liberi. Există o restrînsă pătură formată din plutocrația orașelor (negustori, proprietari de ateliere etc.) din funcționărimea de stat, marii proprietari funciari și soldați, care, în calitatea lor de elemente ale exploatării, au o bună situație materială, pe cînd masa țărănimii și sărăcimea orașelor trăiește din greu. Proasta stare economică a țărănimii are ca reflex frecventele răscoale. Foarte prost remunerată era și munca liberă pe ogoare sau mine. Minerul Memmius al lui Asclepius, pentru o muncă extrem de grea, primea de la patronul său 0,40 denari pe zi, într-o vreme cînd un miel costa 3,60 denari T Bogățiile solului și subsolului Daciei au făcut din această provincie una dintre cele mai bogate regiuni ale imperiului, cu toate că ea a intrat tîrziu în stăpînirea romană și a fost mereu frămîntată de mișcări sociale interne și atacuri barbare dinafară. Tocmai aceste bogății explică tenacitatea romanilor de a o păstra, în momente destul de grave pentru siguranța provinciei, cum au fost acelea din vremea lui Hadrian, Marcus Aurelius și Gallienus. 5. CLASELE SOCIALE Societatea din Dacia romană este împărțită în clase antagoniste. Clasele fundamentale sînt cele proprii orînduirii sclavagiste, adică stăpînii de sclavi și sclavii. Clasa stăpînilor de sclavi, alcătuind o minoritate privilegiată, este deținătoarea mijloacelor de producție. Sclavii și păturile exploatate ale populației libere formează principala forță de muncă în activitatea economică și productivă din Dacia. Relațiile de exploatare sclavagiste sînt predominante în principalele ramuri de producție și ele determină toate aspectele vieții economice, sociale, politice și culturale, punîndu-și pecetea pe toate realizările din această epocă în domeniul culturii materiale și spirituale. Exploatarea sclavilor îmbracă și în Dacia formele nemiloase și inumane cunoscute din restul imperiului și în general din lumea greco-romană. Sclavagismul introdus în Dacia de romani este de tip dezvoltat, purtînd în sine germenii destrămării lui. Criza orînduirii sclava- giste începe curînd după instaurarea stăpînirii romane în Dacia și efectele ei se vor resimți și în provincia din nordul Dunării. Pe lîngă aceste trăsături generale, sclavagismul în Dacia prezintă însă și unele caracteristici particulare, determinate în primul rînd de condițiile în care 1 CIL, III, tab. cer. nr. X și XV. 27 — c. 1001 417 s-a făcut cucerirea teritoriului și colonizarea lui masivă cu populație adusă din- afară, de situația grea în care a fost pusă populația autohtonă față de cuceritori și de poziția periferică, continuu expusă atacurilor dinafară, a provinciei. Unele din aceste particularități s-au impus din primele timpuri ale stăpînirii romane, altele au apărut în evoluția istorică ulterioară a provinciei, mai ales în sec. III e.n. Clasa stăpînitoare în Dacia romană, pe care se sprijină din punct de vedere politic imperiul, e formată de la început din elemente sclavagiste ale coloniștilor romani, împreună cu autoritățile civile și militare ale provinciei. Puțini dintre dacii supuși au reușit, și numai cu timpul, să se strecoare în rîndurile clasei stăpînitoare. Aceasta este principala și aproape singura beneficiară a nivelului de trai mai ridicat care rezultă din aplicarea generalizată a sistemului de exploa- tare sclavagistă. Cei care o constituie locuiesc mai ales în orașe, dar și în loca- lități mai mici din mediul rural, unde posedă bogății funciare sau sînt interesați în exploatarea bogățiilor solului și subsolului, încasarea impozitelor sau a altor venituri. Clasa exploatată este alcătuită din sclavi, care se găsesc în proprietatea stăpînilor, dar și din populația care, deși juridicește liberă, este în general săracă și lipsită cu totul sau în bună măsură de mijloace de producție. Sclavii sînt fie aduși dinafară de stăpînii lor, fie proveniți din rîndurile populației autohtone, într-o proporție ce nu poate fi precizată din lipsă de informații mai bogate. Numele sclavilor atestați în inscripții nu ne pot servi în această privință, știut fiind că stăpînii dădeau sclavilor nume noi, am zice convenționale, unele de factură latină (Felix, Fortunatus, Bellinus, Securus, Vitalis, Rufinus, Tenax, Carus, Bona, Candida etc.), altele grecești (Callistos, Eutyches, Protas, Diogenes, Hermias, Onesimus, Myro, Isidora, Passia etc.), prea puține traco-dacice (Butes, Dades) sau de altă origine (Syrillo, Synda etc.). în schimb masa populației libere dar exploatată în diferite feluri e alcătuită în cea mai mare parte din autohtonii daci, deposedați de pămînt și de drepturile politice. Ei locuiesc fie în teritoriile rurale, fie în cele atribuite orașelor sau unităților militare. Mai puțini sînt, la început mai ales, oamenii liberi, care intră în alcătuirea păturilor mijlocii din Dacia, ocupînd o situație intermediară și fluctuantă între stăpînii de sclavi și sclavi. Cu timpul însă rîndurile acestei pături sociale se îngroașă prin elementele provenite din sclavii eliberați și din peregrinii care sărăcind își pierd situația inițială, avută la venirea lor în Dacia. Din clasa stăpînitoare fac parte în primul rînd cetățenii romani, care se bucură de drepturi depline, ceea ce înseamnă și avantaje economice și mari posi- bilități de îmbogățire. Alături de ei se află peregrinii, care, deși lipsiți de dreptul de cetățenie romană, sînt și ei posesori de pămînt, de ateliere meșteșugărești, cămătari, interesați în diferite ocupații și întreprinderi de exploatare a bogățiilor provinciei. Cetățeni romani sînt în primul rînd funcționarii de rang superior din conducerea și administrația provinciei, din aparatul fiscal, din întreprinderile economice, soldații și ofițerii din legiuni, comandanții trupelor auxiliare, apoi 418 coloniștii care formează majoritatea locuitorilor liberi de la orașe, dintre care mulți sînt și proprietari de pămînt, pe lîngă alte îndeletniciri pe care le practică. Cetățenii romani alcătuiesc în Dacia, ca și în restul imperiului, categoria cea mai privilegiată și mai înstărită din rîndul oamenilor liberi. La orașe, ei formează aristocrația care deține conducerea, ca magistrați (dregători) și membri ai consi- liului municipal (ordo decurionum). Ei duc în general o viață de lux și se bucură de toate avantajele vieții orășenești. Numărul cetățenilor romani a crescut cu timpul, pe măsură ce în Dacia s-au întemeiat noi orașe, apoi datorită înrolărilor în armată, eliberărilor de sclavi, acordării de către împărați a dreptului de cetă- țenie persoanelor izolate sau unor grupuri mai mari de locuitori etc. Cu toate acestea, numărul cetățenilor romani a rămas în pronunțată minoritate față de restul populației din provincie, liberă sau înrobită, alcătuită din peregrini, incolae (locuitori), dediticii (probabil populație colonizată pe solul provinciei dinafara imperiului) și sclavi. Constitutio Antoniniana, din anul 212 e.n., acordînd dreptul de cetățenie celor mai multe categorii de oameni liberi din imperiu, dar nu tuturor după cîte se pare, a șters în cea mai mare parte deosebirea de privilegii dintre cetățenii romani și ceilalți oameni liberi, care nu aveau acest drept pînă acum, impunînd însă tuturor obligații fiscale mai mari. Dintre cetățenii romani atestați epigrafic în Dacia, puțini sînt aceia care fac parte din ordinul senatorial, pătura cea mai privilegiată a clasei stăpînitoare și conducătoare din imperiu. Ei sînt alcătui ți din guvernatorii provinciei (legati Augusti pro praetore), comandanții de legiuni (legati Augusti legionis) și tribuni laticlavii (ofițeri superiori în legiuni). Ei sînt numai în trecere în Dacia, unde nu rămîn decît timpul cît își exercită funcțiunea civilă sau comanda militară Toți sînt de origine plebeiană, nici unul nu este din vreo familie patriciană. După ei urmează, în ordinea importanței sociale, membrii ordinului ecvestru. De rang ecvestru erau în Dacia procuratorii provinciali (procuratores Augusti), procuratorii minelor de aur (procuratores aurariarum), incepînd de la Hadrian, procuratorii portoriului (ai vămilor), după Marcus Aurelius, tribuni legionis angusticlavii, comandanții trupelor auxiliare (tribuni, praefecti) și praefecti legionis începînd cu domnia lui Gallienus. Și aceștia stăteau numai temporar în Dacia. Din ordinul ecvestru au făcut parte însă și provinciali din Dacia. Ei sînt oamenii cei mai bogați și după îndeplinirea carierei militare (a militiis) ocupă cele mai înalte magistraturi și onoruri municipale în orașele Daciei, demnitatea de preoți ai altarului împăratului (sacerdoțes arae Augusti) sau aceea de coronatus trium Daciarum. Cavaleri romani (equites Romani) erau și unii arendași ai pășunilor și ai salinelor (conductores pascui et salinarum), dintre care unul, P. Aelius Strenuus, s-a bucurat de cele mai mari onoruri din partea orașelor Daciei (Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta), fiind și sacerdos arae Augusti și patronus collegiorum fabrum, centonariorum et nautarum L Se înțelege că toți 1 CIL, III, 1209. 27* 419 aceștia erau și mari proprietari de sclavi. în familia lui P. Aelius Antipater de la Apulum sînt atestați epigrafic nu mai puțin de patru sclavi actores (admi- nistratori de moșii sau intendenți în alte întreprinderi economice) și un libert \ Existența în slujba unei singure familii de bogați proprietari a atîtor sclavi admi- nistratori, cu rol de supraveghere, presupune fără îndoială că ea avea în stăpînirea sa un număr corespunzător de mare de sclavi lucrători, folosiți pe moșiile de la țară sau în diferite întreprinderi economice pe care putea să le aibă chiar la Apulum, în oraș. în această privință K. Marx a arătat că « munca aceasta de supraveghere ia naștere în mod necesar în toate modurile de producție care se bazează pe antagonismul dintre muncitor în calitatea sa de producător nemij- locit și proprietarul mijloacelor de producție. Cu cît antagonismul acesta este mai pronunțat, cu atît mai mare este rolul jucat de această muncă de supra- veghere. De aceea ea atinge maximum în sistemul sclavagist » 2. Despre un alt cavaler roman, P. Aelius Maximus, care trăia la Napoca, se știe că avea o mare fermă de tip sclavagist (villa rustica) în teritoriul acestui oraș, la Ciumăfaia de astăzi, unde sigur că folosea mulți sclavi pentru lucrarea pămîntului. Cei mai mulți stăpîni de sclavi sau patroni ai foștilor sclavi deveniți liberți sînt atestați epigrafic în orașele Daciei (Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Tibis- cum, Porolissum, Drobeta). Ei erau proprietari de pămînt, dar și oameni de afaceri, interesați în diferite întreprinderi economice, apoi proprietari de ateliere meșteșugărești, de prăvălii etc. Cei mai cu vază formau aristocrația orășenească. Servi privati din familia urbana erau folosiți de stăpînii lor nu numai ca sclavi casnici sau intendenți, ci și pentru conducerea muncilor agricole, la țară, mai ales în timpul verii. Printre stăpînii de sclavi privați figurează și arendașii vămilor (conductores portarii) sau ai pășunilor și ai salinelor. Alți stăpîni de sclavi sînt cunoscuți din inscripții în teritoriile rurale, unde ei erau proprietari de pămînt. în număr mai mare apar apoi sclavii în regiunea minelor de aur, la Ampelum și Alburnus Maior. Majoritatea sînt sclavi ai împăratului, folosiți în administrația minelor de aur, nu lipsesc însă nici servi privati, aparținînd unor stăpîni interesați în exploatările miniere. Un sclav actor, numit Secundus, specializat se pare, în operațiile de cămătărie, figurează într-o tăbliță cerată care conține contractul de încheiere a unei societas danistaria, întovărășire de împrumut cu dobîndă, alcătuită din doi cămătari (argentarii), ca împuternicit al unuia din ei3. De la Alburnus Maior se cunosc trei contracte de vînzare și cumpărare de sclavi 4. Cei care vînd sau cumpără sclavi sînt peregrini, iliro-dalmați sau orientali, într-un caz însă, cumpărătorul este soldatul Claudius lulianus din legiunea XIII Gemina, în ale cărei canabe a și fost încheiat actul. Alți militari sub arme 1 CIL, III, 1181, 1182, 1208, 1573. 2 K. Marx, Capitalul, voi. III, partea I, E.S.P.L.P., Buc., 1953, p. 374. 3 CIL, III, tab. cer. XIII. 4 CIL, III, tab. cer. VI, VII, XXV. 420 figurează de asemenea în inscripții, fie ca stăpîni de sclavi, fie ca patroni de sclavi eliberați. Mai numeroși sînt veteranii care posedă sclavi sau sînt patroni de liberți. Un singur negustor e atestat epigrafic ca patron al unui fost sclav, eliberat probabil prin testament la moartea stăpînului său, Primus Aelius lonicus negotiator, căruia libertul Aelius Primitivus se îngrijește să-i pună piatra de mormînt la Drobeta h Cel mai mare proprietar de sclavi în Dacia era însă statul roman, întruchipat în persoana împăratului. Vreo 41 de inscripții din Dacia menționează sclavi ai împăratului și ai casei imperiale. Ei fac parte din familia Caesaris și se intitu- lează Augusti noștri) Caesaris noștri sau Imperatoris noștri servus sau verna (sclav născut în casa împăratului). Ei alcătuiesc în Dacia o adevărată armată de func- ționari de rang inferior, folosiți în diferite birouri ale procuratorilor provinciei, ale procuratorilor portoriului, ca și ale procuratorilor minelor de aur. în birou- rile (tabularia) provinciei de la Apulum sau Sarmizegetusa, condusă de către un libert, numit tabularius provinciae, și în cele ale procuratorilor speciali, de la Ampelum sau din diferitele stationes fiscale sau vamale, răspîndite în localitățile unde se încasau feluritele impozite, sclavii îndeplineau variate funcțiuni de arhivari, contabili, încasatori, verificatori etc., pe care nu uită să le menționeze în inscripții (scriba, librarius tabularii, librarius ab instrumentis censualibus, verna ab instrumentis tabularii, subsequens librariorum, adiutor tabularii, contra* scriptor, arcarius, dispensator, vicesimarius sau servi villici). Aceștia din urmă conduceau micile birouri ale diferitelor stationes vamale sau fiscale. Stăpîni de sclavi erau și alte autorități, instituții civile sau religioase, organizații sau asociații cu caracter public, ca de pildă orașele, templele, colegiile profesionale etc. Se cunoaște un singur sclav care a fost paznic (aedituus) al unui templu, la Ampelum, unde fiul său Liberalis, Augustorum (duorum) libertus a commentariis, împreună cu soția sa Aelia Victoria, îi pun un epitaf2. Tot în serviciul unui templu a fost înainte de a fi eliberat și Septimius Asclepius Hermes, libertus numinis Aesculapi, care la Apulum ridică un altar Iovi Optimo Maximo, lunoni, Minervae et Aesculapio domino3. Mențiuni directe despre sclavi ai orașelor și colegiilor profesionale lipsesc pînă acum în Dacia. Ei vor fi existat însă ca și în celelalte provincii ale imperiului. Din asemenea sclavi orășenești provin, fără îndoială, liberții, cu nume semnificativ, P(ublius) Publicius Anthus et Publ (icius) Cletus care la Sarmizegetusa închină un altar Qenio liber* torum et servorum, de unde rezultă mulțimea și importanța sclavilor și a liberților de tot felul, nu numai ai orașului, în metropola provinciei. în total în Dacia se cunosc pînă acum vreo sută de mențiuni epigrafice privitoare la sclavi, consemnate în aproximativ 142 texte epigrafice, proporția între servi publici și servi privati fiind aproximativ egală. Numărul lor față de 1 CIL, III, 14 216. 2 AnnEp., 1959, nr. 305. 3 CIL, III, 1079. 421 acela al inscripțiilor de tot felul descoperite în Dacia (aproape 3000) nu este prea mic și oferă un bogat și interesant material documentar privitor la cea mai oropsită categorie de oameni din epoca stăpînirii romane. Dar acești sclavi cunoscuți din inscripții nu reprezintă decît o infimă parte a numărului total al sclavilor care au trăit în cele mai grele și inumane condiții de viață pe pămîntul Daciei. Acest număr nu poate constitui nici măcar un indiciu aproximativ privitor la totalul sclavilor din Dacia romană. Se știe că chiar dintre oamenii liberi numai cei mai înstăriți ridicau monumente scrise. Stăpînii de sclavi ocazional și obișnuit numai pentru sclavii preferați sau privilegiați se refereau în inscripțiile puse de ei. In asemenea condiții, marea masă a sclavilor de rînd (servi ordinarii sau mediastini), care munceau pînă la extenuare pe ogoare, în mine, în ateliere, în prăvălii sau în casele stăpînilor, au rămas pentru noi cu totul necunoscuți. Existența lor în număr mare este însă dedusă indirect din totalitatea știrilor, a textelor epigrafice și mai ales a descoperirilor arheologice din Dacia. Cei menționați în inscripții și mai ales cei care, ca servi publici sau privati, își arată și funcțiunea sau calitatea lor, erau cei mai favorizați de soartă, deosebiți prin situația lor privilegiată și adeseori prin puterea și autoritatea pe care o aveau din încredințarea stăpînilor, de sclavii de rînd. Ei alcătuiesc un fel de « aristocrație », dacă se poate spune așa, în sînul clasei sclavilor. Adeseori ei sînt știutori de carte, deci mai instruiți, nu numai față de restul sclavilor, ci și față de mulți dintre oamenii liberi. Puși de nevoie în slujba stăpînilor, sclavii privilegiați devin instrumente docile de care se servesc aceștia împotriva sclavilor de rînd. Se cunosc de la scriitori antici1 suferințele pe care le îndurau sclavii de rînd de la servi villici, care conduceau și supravegheau munca pe ogoare. La situații și mai bune puteau ajunge sclavii ce aparțineau împăratului. Prin abuzuri și fraude ei reușesc să strîngă bani și avere. Prin venalitatea și autoritatea pe care le-o dădea slujba pe care o îndeplineau în aparatul administrativ-fiscal, ei măresc greutățile și obligațiile fiscale care apăsau pe umerii provincialilor. Măsurile luate de împărați pentru reprimarea fraudelor comise de servi fiscales sînt o dovadă a abuzurilor pe care ei le săvîrșeau. Sclavii imperiali erau temuți de particularii mărunți, de care știau să se facă respectați. Situația bună a sclavilor publici sau privați cu rol de conducere le permite să ridice monumente și inscripții. După o statistică făcută, sclavii pun în Dacia 25 pietre funerare, dintre care 19 pentru ei și familia lor, 4 pentru stăpînii lor și 2 pentru persoane nepre- cizate. Un epitaf e pus pentru sclavul Syrillio, păzitor al templului, de fiul său, care este libert și de soția acestuia 2. Pe un alt monument funerar, al unei familii de orientali, se pare că sclavii sînt amintiți sub numele de menesterii (?) 3. Tot unii sclavi ridică 5 monumente onorifice, dintre care unul singur pentru împărat, restul pentru alți stăpîni, precum și 41 altare sau alte monumente votive, dintre 1 Columella, I, 8 — 9; cf. Petronius, Satyricony 47. 2 AnnEp., 1959, nr. 305. 3 CIL, III, 7693. 422 care 2 pentru sănătatea împăratului și 10 pentru sănătatea altor stăpîni. Un alt monument este ridicat la Ampelum în cinstea împărătesei Annia Lucilla, soția lui Lucius Verus, de către liberti et familia et leguli aurariar (um) x, în care, după cum se vede, sclavii din familia Caesaris trec înaintea arendașilor de mine, care sînt oameni liberi. Un altar este închinat la Tibiscum lui I. O. M. Dolichenus de către lulius Valentinus pentru sănătatea sa și a sclavilor care trăiesc în casa sa (contubernales) 2. Se cunoaște chiar cazul cînd un om liber, Fl(avius) Bellicus, dedică un altar lui I. O. M. Aeternus, pentru sănătatea unui sclav și a soției acestuia, care era însă de condiție liberă (pro salute lanuari(i) Aug(usti) ex arcario etVitiae Threptes eius) 3. în sfîrșit, la Sarmizegetusa Nemesianus Caes (aris) n(ostri) servos librarius ridică din temelii cu banii săi un templu (templum a solo pecunia sua) închinat zeiței Caelestis Virgo Augusta 4. Pentru a putea suporta asemenea cheltuieli, trebuie să admitem că sclavii din familia Caesaris dispuneau de avere proprie însemnată (peculium). Se cunosc și în Dacia sclavi imperiali care dispun de sclavi proprii, numiți servi vicarii și pe care îi folosesc în slujbe. Asemenea sclavi sînt cunoscuți la Porolissum 5 și Sarmizegetusa 6. Cu toate că după normele juridice sclavii nu puteau încheia căsătorii legale și deci nu puteau avea familie recunoscută, ei se înmulțeau prin legături nelegitime (contubernium), sclavii privilegiați, din familia privata sau publica, sînt menționați în inscripțiile din Dacia ca avînd familie. în cinci cazuri ei au soții tot sclave, dar în alte șapte cazuri soțiile lor sînt de condiție liberă, peregrine sau liberte. Alteori existența familiei la sclavi rezultă din menționarea copiilor, a fraților, surorilor etc., sau din formula pro salute sua suorumque. Nu cunoaștem mai de aproape condițiile de viață ale sclavilor de rînd din Dacia. Ele erau însă, în general, cele știute din lumea greco-romană. Sclavii de rînd erau folosiți la muncile cele mai grele în principalele ramuri de producție. în epoca romană agricultura, împreună cu creșterea vitelor și păstoritul, rămîne ocupația de bază a celei mai mari părți a populației din Dacia. Majori- tatea orașelor datorează înflorirea lor economică fertilității ținuturilor în mijlocul cărora sînt situate, exploatarea teritoriului fiind principala sursă de îmbogățire a lor. Cei mai de vază dintre locuitorii celor mai multe orașe din Dacia sînt proprietari de pămînt. Majoritatea coloniștilor aduși de Traian sau veniți după aceea au primit, cumpărat sau arendat pămînt din ager publicus. Loturile de pămînt primite de ei inițial au fost mici, abia de cîteva iugera. Domenii mari imperiale cu caracter agricol nu sînt cunoscute în Dacia, dar nu e exclus ca ele 1 CIL, III, 1307. 2 CIL, III, 7997. 3 CIL, III, 7912. 4 AL, XXXIV, 1914, p. 354. 6 Dacia, VII-VIII, 1937-1940, p. 325. 6 AE, XXXII, 1912, p. 410 și Dacia I, 1924, p. 250; CIL, III, 7938. Alți vicari amintiți la Apulum (CIL, III, 7802) și la Micia (CIL, III, 7853), sînt numai locțiitori ai unor slujbe fără titulari. 423 să fi existat, după cum au existat și latifundii particulare fără a atinge însă impor- tanța și întinderea celor din Italia sau Africa. Predominante au rămas în Dacia în tot timpul stăpînirii romane proprietățile agricole mici și mijlocii. Autohtonii, care formau majoritatea locuitorilor în teritoriile rurale, erau și ei mici produ- cători individuali sau țărani care cultivau pămîntul în obști. De la început, mulți dintre coloniști, chiar dacă își lucrau ei înșiși lotul de pămînt, foloseau sclavi pe care îi aveau în proprietatea lor, pentru muncile agricole, pentru păstorit și în gospodărie. Cu timpul însă, o parte dintre coloniști, de dată mai veche sau mai recentă în Dacia, și-au rotunjit proprietățile. Prin diferite mijloace, micii proprietari de pămînt sînt deposedați, iar obștile subminate de persoane ridicate uneori chiar din rîndurile membrilor lor, cum știm că s-a întîmplat în alte părți, de pildă în Moesia Inferior sau Tracia. Toți acești proprietari, înstăriți foloseau un număr oarecare de sclavi. Inscripțiile, oricît de puține descoperite în ținuturile rurale, care fac ocazional amintire de sclavi, sînt dovezi directe și sigure în această privință. Lipsind însă marile latifundii, lipsesc și mențiunile mai frecvente de servi villici sau actores pe proprietățile agricole. Cei cîțiva actores cunoscuți în Dacia apar în inscripții descoperite în ruinele orașelor (Apulum, Tibiscum) sau la Băile Herculane de astăzi, unde respectivul actor, Eutyches, și-a însoțit stăpînul, ridicînd un altar lui Hercules invictus \ ceea ce nu înseamnă, însă, că acești actores nu erau folosiți și ca vechili pe moșii. Dar majoritatea proprietarilor de pămînt își administrau personal moșiile. Folosirea sclavilor în agricultură e dovedită indirect de existența fermelor de tip sclavagist. Ele trebuie să fi fost destul de numeroase, deoarece numai pe teritoriul Daciei superioare cercetările arheologice, efectuate ocazional în regiu- nile rurale, au scos la iveală pînă acum un număr de 8 villae rusticae. Ele sînt situate în teritoriile urbane din vestul Daciei, lipsind pînă acum în partea de est a provinciei, unde lipsesc și așezările urbane. Cea mai importantă dintre aceste ferme este cea de la Hobița, în imediata apropiere a Sarmizegetusei. Ea se întinde pe o suprafață de aproape 6 ha, e înconjurată cu zid de piatră de jur-împrejur și în interiorul ei adăpostește nu numai casa în care locuia proprie- tarul, sau administratorul său, ci și o mare construcție anexă, acoperită cu țigle, servind pentru adăpostirea inventarului agricol, a animalelor și a sclavilor. Ferma de la Ciumăfaia, amintită mai sus, aparținea cavalerului P. Aelius Maximus, care locuia la Napoca, unde, pe la începutul sec. III e.n., a ocupat demnități importante, civile și religioase, în conducerea orașului. Proprietarii acestor ferme agricole nu-și puteau lucra pămîntul decît folosind brațele de muncă ale unui însemnat număr de sclavi. Un alt domeniu în care s-au folosit în Dacia sclavii în număr mai mare ca brațe de muncă au fost exploatările miniere de aur din regiunea Ampelum (Zlatna). Numeroasele documente epigrafice, inscripții pe piatră și tăblițe cerate, 1 CIL, III, 1573. 424 cunoscute din această regiune fac mențiune de sclavi. Descoperirile arheologice completează documentarea noastră privitoare la exploatările miniere. Ele dove- desc că aici, ca și în alte părți ale imperiului, alături de lucrătorii liberi, plătiți^ atestați de tăblițele cerate, erau folosiți și sclavii. Cele trei tăblițe cerate cuprinzînd acte de vînzare și cumpărare de sclavi sînt cea mai bună dovadă. Urmele arheo- logice, tehnica de exploatare minieră și uneltele descoperite indică de asemenea folosirea sclavilor. Ei erau întrebuințați la muncile cele mai grele. Condițiile de muncă în aceste mine erau dintre cele mai grele. Cei care lucrau în minele de aur erau cu toții condamnați pieirii. Erau folosiți la diferite munci nu numai bărbații, ci și femeile și copiii. Scriitorii antici au descris condițiile de exterminare în care lucrau sclavii. Astfel, Diodor din Sicilia, referindu-se la minele din Egipt sau la cele din Hispania — și nu avem nici un motiv să credem că în Dacia ar fi fost altfel — relatează următoarele: « Ei lucrează fără întrerupere sub ochii unui vătaf crud care îi copleșește sub loviturile de bici » h « Prin lovituri repetate toți sînt siliți să lucreze pînă ce sfîrșiți de oboseli mor în chip nenorocit. De aceea acești nefericiți, doborîți de nenorociri și fără nici o speranță în viitor, își așteaptă cu bucurie moartea, care este preferabilă vieții » 2. In altă parte, același autor arată că « cei care lucrează în mine aduc venituri enorme stăpînilor lor. Ei însă, siliți să lucreze ziua și noaptea în galeriile subterane, își istovesc puterile și mor cei mai mulți din cauza prea marii mizerii. . . Numai puțini dintre ei, mai tari la corp și mai căliți la suflet, reușesc să-și prelungească nefe- ricita existență. Altfel, prea multele greutăți pe care le îndură îi fac să prefere moartea » 3. In număr mai mic erau folosiți sclavii și în alte activități productive, ca de pildă în atelierele meșteșugărești, la cărămidării, în lucrările de construcții, în comerț etc. Informațiile epigrafice sau de altă natură în această privință lipsesc aproape cu totul pînă acum. Această tăcere a izvoarelor, mai ales a celor epigrafice nu pare să fie însă cu totul întîmplătoare, ea oglindind o relativ mai slabă dezvoltare a meșteșugarilor în Dacia romană. Aici lipsesc marile ateliere cunoscute în alte părți, ca de pildă în Italia. In Dacia pro- prietarii de ateliere sînt, în cea mai mare parte, mici meșteșugari, mai ales de origine peregrină, ca și negustorii. Se cunoaște totuși numele unui mare pro- prietar de cărămidărie în vecinătatea Sarmizegetusei, care avea se pare ateliere de ceramică și în alte părți ale provinciei, anume Manius Servius Donatus, probabil de origine italică. Asemenea proprietari de cărămidării existau mai mulți la Sarmizegetusa, Apulum și în alte orașe. E neîndoielnic că în această muncă erau întrebuințați sclavii, folosiți de altfel cu siguranță și în cărămi- dăriile orașelor Sarmizegetusa, Drobeta și Dierna, unde se știe că funcționau asemenea întreprinderi. 1 Diodor, III, 12. 2 Diodor, III, 13. 3 Diodor, V, 38. 425 E greu desigur a aprecia măcar aproximativ numărul sclavilor existenți și folosiți ca brațe de muncă în Dacia romană. Lipsește pentru aceasta o bază de calcul mai sigură. Cert este că ei sînt prezenți în ramurile de bază ale pro- ducției, pe care o susțin prin munca lor istovitoare. Relațiile sclavagiste și-au găsit o largă aplicare în Dacia sub romani, la fel ca și în celelalte provincii dunărene. E tot așa de sigur însă că folosirea relativ redusă, în comparație cu alte regiuni ale imperiului, a sclavilor în Dacia a lăsat loc într-o măsură apre- ciabilă și muncii oamenilor liberi, în toate domeniile. In agricultură predominau numeric micii producători, mai ales în regiunile din estul Daciei, locuite în cea mai mare parte de autohtoni. Munca plătită a lucrătorilor liberi se folosea și în exploatările miniere, așa precum mici producători și lucrători liberi se găseau și la orașe. Micii producători și lucrătorii plătiți au reprezentat și în Dacia, ca în toată lumea antică, un important factor în producție, alături de munca forțată a sclavilor. La sfîrșitul secolului al II-lea și începutul secolului al III-lea e.n. se produc în Dacia însemnate transformări în stratificarea societății. In agricultură, în primul rînd, se constată o concentrare a proprietății funciare în mîinile unor proprietari mai mari. Probabil că și în alte ramuri de activitate se ajunge la o concentrare a bogățiilor, indicată de pildă de apariția unor familii de mari bogătași, cum era aceea a lui P. Aelius Antipater la Apulum. Ca urmare are loc deposedarea unei părți a micilor producători agricoli care devin lucrători liberi. La orașe, mai ales în cele mai populate, prin sărăcirea micilor proprietari și producători se formează destul de devreme o plebe urbană lipsită de mijloace de existență. Ea trebuie să fie hrănită de către oraș prin distribuții de cereale, după cum rezultă dintr-o inscripție de la Sarmizegetusa, din anul 142, în care se spune că Q. Aurelius Tertius a donat 80 000 de sesterți « ad annonam » L Pe de altă parte, izvoarele sclaviei erau secătuite, o dată cu trecerea în apărare a imperiului. Eliberările de sclavi tot mai frecvente pe măsură ce scla- vajul se dovedea a nu mai fi rentabil, au împuținat și ele numărul acestora. E probabil, astfel, că în secolul al III-lea numărul sclavilor a scăzut în Dacia. Deși nu avem dovezi directe, e totuși foarte probabil că în agricultură oamenii liberi înlocuiesc treptat, în calitate de coloni, pe sclavi. 6. LUPTA ÎMPOTRIVA STĂPÎNIRII ROMANE ȘI A EXPLOATĂRII SCLAVAGISTE Lupta populației supuse din Dacia se intensifică o dată cu introducerea stăpînirii romane. Ea se va accentua, pe măsura creșterii crizei interne a impe- riului roman și a întețirii atacurilor barbare dinafara hotarelor. Războaiele dure purtate de Traian, pedepsirea aspră a celor ce i s-au împotrivit dîrz, deportarea 1 CIL, III, 1448. 426 în stare de sclavie a multor bărbați, confiscarea pămîntului productiv, afluența a numeroși coloniști dornici de îmbogățire și fuga unor grupe răzlețe de daci în afară, au creat în noua provincie o situație foarte agitată. Ea se reflectă în măsurile energice de impunere a stăpînirii romane luate de împărat, care mai zăbovește în Dacia proaspăt cucerită, aproape un an, spre a reprima acțiunea unor grupe răzlețe de daci care probabil mai luptau în codri. Se cadastrează bogățiile agricole și minerale, se face recensămîntul celor rămași sau recent veniți și se organizează temeinic provincia din punct de vedere defensiv. Sistemul sclavagist de exploatare, în formele specifice societății romane din acea vreme, este introdus în Dacia și aceasta a avut ca urmare, o dezvoltare foarte accentuată a antagonismelor de clasă. Dacii, ca populație majoritară și autohtonă, deposedați de unele bunuri și drepturi, apoi exploatați de cuceritori, fie că erau înrobiți pe loc, fie că-și păstrau încă situația de oameni liberi, s-au găsit încă de la început în atitudinea permanentă de revoltă și de luptă împo- triva exploatării romane. Prin introducerea în Dacia de către romani a unor unelte de muncă sau procedee tehnice mai perfecționate și prin însăși sistemul de muncă bine organizat, producția a crescut neobișnuit de mult, însă în folosul clasei exploatatoare. Engels arată clar, că «Fiecare progres al producției înseamnă în același timp un regres în situația clasei asuprite, adică a marei majo- rități » \ Cum în noua provincie dacii sărăciți din interior sînt aceia care consti- tuie populația de bază și producătoare, lupta de clasă se va împleti aici, cu lupta de eliberare a acestei populații autohtone, dusă împotriva stăpînirii romane. Dacă la început se găsea în această situație de exploatare în primul rînd populația autohtonă a Daciei, cu dezvoltarea crizei interne a societății sclavagiste romane, rîndurile ei vor fi îngroșate treptat și cu alte elemente ce au cunoscut o scoborîre socială. Există dovezi epigrafice2, că în orașele romane ale Daciei și la sate s-a format treptat, o sărăcime constituită din sclavi eliberați și coloniștii sărăciți veniți aici din alte provincii ale imperiului. Dinafara hotarelor provinciei, s-au colonizat mai tîrziu în Dacia grupuri importante de barbari, cu anumite obligații. Asupra acestora, este știut de asemenea că exploatarea romană a apăsat puternic și ca elemente exploatate, ele s-au situat cu timpul, alături de lupta antisclavagistă a populației băștinașe. Deci, nu poate fi vorba în Dacia, așa cum greșit credeau unii din vechii noștri istorici, de o armonie socială, de o colabo- rare pacifică între cuceriți și cuceritori și în general, de o resemnare a celor învinși și exploatați. Mișcările sociale din interiorul provinciei și alimentarea acestora dinafară prin legăturile ce se întrețineau cu populațiile barbare de dincolo de fruntarii, i-a silit pe romani să creeze cordoane de apărare, nu numai la hotare, dar și multe posturi de control în interior, prin numeroasele castre și castele militare 1 F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, ed. a IV-a, E.S.P.L.P., Buc., 1957, p. 178. 2 CIL, III, 1448. 427 ce împînzeau toată provincia. Sub stăpînirea romană, orașele Daciei cunosc o mare dezvoltare și ele sînt punctele de sprijin ale principalelor elemente exploa- tatoare care concentrează în mîna lor puterea politică și bogăția. Satul este locuit în general de băștinași, trăiește în înapoiere materială și culturală, adesea sub exploatarea proprietarului funciar sau a castrului. Atare situație mărește anta- gonismul dintre sat și oraș. Triburile barbare din jurul Daciei, în contact cu cultura romană vor cunoaște și ele o însemnată dezvoltare a forțelor de producție la ele acasă. Cunoscînd bogățiile provinciei și frămîntările sociale din interiorul, ei, barbarii caută să profite de anumite momente de criză ale stăpînirii romane. Sprijiniți pe situația de nemulțumire a populației din interior, ei o invadează adesea. Cînd criza imperiului devine acută în prima jumătate a secolului III e.n., atacurile lor se întețesc și cu ajutorul populației locale caută să lichideze stăpînirea sclavagistă din Dacia. Engels a arătat că: ... « barbarii împotriva cărora statul roman voia să-i apere pe cetățeni erau așteptați de către aceștia ca niște salvatori » \ Formele luptei de clasă și de eliberare de sub stăpînirea romană s-au manifestat în Dacia sub trei aspecte principale: prin fuga unor grupuri de exploa- tați la triburile dinafara provinciei; prin acțiunea dusă în interior de unele cete de luptători izolați numiți de inscripții latrones și prin răscoalele în masă ale populației oprimate, formate din sărăcimea liberă de la sate și orașe, colonii și sclavii. Din păcate, știrile istorice de care dispunem pentru urmărirea lor, sînt modeste sau indirecte. Se constată însă un lucru important: atunci cînd le avem, ele se împletesc aproape regulat cu atacurile venite dinafară, din partea triburilor barbare libere. Fuga peste hotare a fost una din cele mai frecvente și vechi forme de manifestare a luptei de clasă în cadrul orînduirii sclavagiste. Se foloseau de această formă de eliberare, datornicii, cei privați de libertate și constrînși la o muncă fizică insuportabilă. De aceasta se puteau folosi, în primul rînd, sclavii din Dacia, care profitînd de regiunile accidentate și păduroase ale provinciei găseau mijlocul de a se strecura peste granițe, la triburile barbare, singurul loc unde își puteau asigura libertatea, căci în interior, ei erau urmăriți îndeaproape de posturi speciale militare pentru prinderea dezertorilor. Minele din Dacia, în care întîlnim cea mai grea și inumană muncă, erau păzite prin detașamente militare romane, în scopul principal de a se împiedica fuga sclavilor folosiți în atare exploatări. Mai multe inscripții latinești, găsite în vecinătatea graniței nordice a Daciei menționează posturi de «jandarmerie rurală » (staționarii sau beneficiarii), al căror rost era, în primul rînd, acela de a stăvili dezertările la barbari. Măsura pe care o ia în anul 180 e.n., guvernatorul Daciei, C. Vettius- Sabinianus lulius Hospes, de a se crea la hotarele Daciei nordice, o « țară a nimănui », largă de 7,5 km, viza între altele și împiedicarea acestor fugi din provincie (v. mai jos, p. 433). Fuga ca formă de luptă s-a folosit mai cu 1 F. Engels, op. cit.y p. 168. 428 seamă în anii tulburi, cînd provincia se găsea frămîntată de răscoale, anarhie militară sau atacuri barbare dinafară. Că acest exod era important din punct de vedere numeric, rezultă din clauza frecvent menționată în tratatele sau înțe- legerile încheiate de romani cu barbarii, în care se specifica adesea: predarea fugarilor. Trei inscripții funerare romane, toate trei descoperite în Dacia sudică, amintesc locuitori dintre elementele exploatatoare ale provinciei, care au fost omorîți de către « hoți » (inter fecti a latronibus) \ Ele au fost găsite în lungul drumului roman ce trecea prin regiunea de codri întunecoși, pe la Drobeta— Dierna—Tibiscum, spre Sarmizegetusa. Pe teritoriul anticului Gaganae (azi Slatina, lîngă Caransebeș), acești latrones omoară pe Publius Aelius Ariortus (?) fost primar (IUI vir) la Dierna (sau Drobeta), deci pe unul dintre principalii bogătași sclavagiști ai locului. In timp ce-și căuta sănătatea la Băile Herculane, este ucis de latrones, Lucius lulius Bassus, un important personaj din viața municipiului Drobeta, unde fusese consilier comunal și casier al orașului. în inscripția ce i se pune pe mormînt, se arată că moartea sa a fost răzbunată de un frate, deci cei ce-1 omorî- seră fuseseră prinși și desigur executați. Cea de-a treia inscripție conține epitaful unei fete omorîtă de aceiași latrones, dar și ea a fost răzbunată de către părinți. Cum piatra ei de mormînt s-a aflat în teritoriul de țară al orașului Drobeta și reprezintă o lucrare îngrijită, presupunem că poate fi vorba de o familie de însem- nați proprietari funciari, atacați la țară, în villa rustica, unde locuiau. Istoricii au dus îndelungate discuții în jurul naturii acestor latrones, deoa- rece termenul în izvoarele scrise antice și în inscripții prezintă o semnificație mult mai largă, decît traducerea obișnuită de « hoți ». Sclavii fugari, hoții obiș- nuiți de drumul mare, soldații rebeli sau dezertori, răsculații, uzurpatorii tronului ș.a.m.d., toți sînt numiți latrones. Unii cercetători au căutat a identifica aci, invazii barbare venite din ținutul ocupat de iazigi, pe vremea anilor tulburi din Dacia aduși de războaiele marcomanice purtate de Marcus Aurelius. Dar o atare interpretare se exclude, prin indicațiile date în inscripții despre răzbunarea morții făcută de rude, ceea ce aceștia nu puteau realiza împotriva unui neam invadator, ca iazigii. Au fost și istorici care au dat o interpretare socială mult mai largă mențiunilor epigrafice despre latrones, identificînd în ei, mase ale populației băștinașe și exploatate, care se răscoală împotriva stăpînirii apăsătoare romane și omoară în primul rînd plutocrația orașelor din Dacia (Rostovțev). în cazul celor trei inscripții din sudul Daciei privitoare la latrones, am văzut că ele s-au descoperit lîngă o importantă șosea romană, care străbătea 1 CIL, III, 1579, 8009 și 8021. Lectura inter fectae a latronibus pe o inscripție dispărută și cunoscută azi imperfect numai din manuscrise medievale, descoperită la Alburnus Maior (CIL, III, 1266), propusă de N. Gostar, Două inscripții mezerziene, în Anal, științifice Univ. « A. L Cuza »-Iași, 1958, tom. IV, p. 36 și urm., nu este deplin convingătoare. 429 regiunile accidentate și acoperite de marile păduri din Dacia sudică. Dacă facem legătura între acest element geografic și menționarea răzbunării morții de către membrii din familia celui ucis ajungem la concluzia că acești latrones nu reflectă invazii barbare de peste hotare și nici răscoalele în masă ale populației exploa- tate din Dacia. Ei apar ca elemente izolate sau constituite în mici cete, care acționează la drumul mare și atacă conacele de țară ale celor bogați. în cele mai multe cazuri este știut că latrones erau elemente locale, ca sclavi fugari, coloni sau țărani apăsați de impozite sau corvezi, care ajunși în conflict cu stăpînii și cu sistemul de exploatare sclavagist, în disperare, apucă calea codrului și ucid elementele plutocratice, așa cum rezultă și din inscripțiile amin- tite mai sus. Deci, în acțiunile acestor latrones este de identificat una din mani- festările luptei de clasă din Dacia, dusă de cete izolate și nemulțumite, supe- rioară fugii individuale de sub jugul exploatării și premergătoare acțiunii de răscoală în masă. Răscoalele populației exploatate din provinciile imperiului au intrat foarte puțin în atenția istoricilor romani. Pentru Dacia dispunem de unele știri literare și arheologice cu ajutorul cărora le putem urmări în parte. Primul prilej de a se răscula l-a oferit populației autohtone evenimentele de la începutul domniei împăratului Hadrian, din 117—118, cînd, după cum s-a mai spus (v. mai sus, p. 349), la granițele Daciei romanii au avut de luptat în răsărit cu roxolanii, iar în vest cu sarmații-iazigi. Aceste lupte au avut repercusiuni și asupra situației din interiorul provinciei, stăpînirea romană de la nordul Dunării, din Dacia și din teritoriile care aparțineau Moesiei Infe- rioare, fiind pusă în mare primejdie. Pentru a face față acestor dificultăți interne și externe, în Dacia a fost trimis generalul Q. Marcius Turbo, om cu mare expe- riență militară și mai ales specialist în înăbușirea răscoalelor provincialilor, care anterior înăbușise mișcările din ludeia, Egipt, Cirenaica și Mauretania \ Știrile literare nu pomenesc nimic direct despre răscoale în Dacia, pe vremea acestor evenimente. Dublul pericol în care se găsea însă provincia, rezultă din desfășurarea evenimentelor ca și din unele date cu caracter arheologic. în primul rînd, chiar faptul că pentru a se face față situației de la Dunăre este ales un specialist în reprimarea dură a răscoalei populației din provincii, în persoana lui Marcius Turbo, căruia i se încredințează în mod excepțional conducerea provinciilor Dacia și Pannonia, cu rangul de prefect al Egiptului, este un indiciu despre gravitatea situației nu numai la granițele Daciei, ci și în interiorul provinciei și al teritoriilor de la nordul Dunării care țineau de Moesia Inferior. Răscoala din interior era provocată de nemulțumirile populației indi- gene, împotriva căreia fusese trimis Turbo. în al doilea rînd, cu toate că, după cum s-a arătat mai sus (v. p. 350), știrea istoricului Eutropiu2 despre intenția lui Hadrian de a părăsi Dacia, așa cum făcuse și cu alte cuceriri ale lui 1 SHA, I, 5, 2. 2 VIII, 6. 430 Traian, idee la care renunță totuși în urma sfaturilor amicilor săi, se explică prin evacuarea de fapt de către Hadrian a teritoriului Munteniei de azi, nu este exclus ca o asemenea intenție să fi încolțit în mintea împăratului și datorită gravei situații interne din Dacia, provincia găsindu-se printre cele răsculate împotriva stăpînirii și exploatării romane. Un papir descoperit în Egipt, referindu-se la războiul de la Dunăre al lui Hadrian, îl numește dacic și nu sarmatic, apoi elogiul funebru, gravat pe o piatră din Pergam, arată că guvernatorul C. lulius Quadratus Bassus murise « luptînd în Dacia ». Acestea pot fi indicații despre lupte dîrze duse în interiorul provinciei împotriva băștinașilor daci răsculați. Arheologic, se constată apoi o serie de distrugeri, a căror amploare și extindere teritorială nu poate fi. pusă numai și numai pe seama atacurilor sarma - tice. Partea de deasupra (adică construcția de lemn) a podului lui Traian este demontată, cu motivarea din partea lui Dio Cassius \ ca nu cumva barbarii după ce vor fi atacat pe păzitorii podului, să aibă o trecere mai lesnicioasă în Moesia. Acești barbari pot fi dacii răsculați al căror scop era și acela de a extinde răscoala la sud de Dunăre. Castrele romane din văile sudice ale Carpaților munteni (Drajna de Sus, Mălăești, Rucăr, probabil și Pietroasele) în vecină- tatea cărora urmele ceramice dovedesc prezența unei importante populații getice, sînt incendiate și dărîmate, în anii 117—118 e.n. Numai invazia roxolanilor, cei care atacau prin Muntenia, dar cu direcția spre sudul Dunării, nu puteau realiza distrugeri pe o atît de mare lungime teritorială și în regiuni accidentate, unde apărarea romană le putea ușor bara drumurile. Este deci de presupus și o acți- une concomitentă dusă de către triburile dacice din regiunea muntoasă și delu- roasă a Munteniei și Olteniei. Nu poate fi lipsită de interes atenția acordată de Hadrian fortificării și întăririi pazei polițienești pe defileul Oltului, pentru a preveni eventuale atacuri ale populației din regiunea muntoasă a Munteniei. Se construiesc aci, după cum s-a mai arătat, castre noi (Bivolari, Copăceni, Titești și Rădăcinești) și se creează o unitate specială (numerus burgariorum et veredariorum), cu misiunea de a asigura cărăușia și de a supraveghea valea Oltului între Călimănești și Cîineni. Măsurile de pază organizate în mod special aci arată deci că populația din văile Carpaților ataca adesea traficul roman de pe defileul Oltului. Epoca domniei lui Antoninus Pius (138—161) considerată de istoricii burghezi ca pacifică, înregistrează totuși frămîntări sociale în provincii. Biografia împăratului arată că prin guvernatorii și generalii săi a supus pe germani, pe daci și multe alte neamuri, iar în Achaia și Egipt au fost înăbușite răscoale 2. Pentru Dacia această informație este destul de vagă în ceea ce privește cronologia eveni- mentelor și nu știm dacă ea se referă la dacii liberi sau la cei din provincie. Atenția istoricilor s-a îndreptat asupra unor evenimente întîmplate aci în anii 1 Dio Cassius, LXVIII, 13. 2 SHA, II, 5, 4. 431 139, 143 și 156 e.n. Existența răscoalei din 139 s-a propus pe baza unei monede și refacerea unor castre distruse de incendii, dar ea rămîne dubioasă. Mai bine informați sîntem pentru anul 143 e.n., cînd în unele izvoare scrise (Polyaenus) se vorbește de o supunere a dacilor, iar arheologic, constatăm întărirea Daciei cu unele castre și trupe pe granița nordică, baterea unor monede cu efigiile zeilor războinici și ascunderea unor tezaure. Sigur reiese deci, că în acest an au avut loc lupte cu dacii liberi la granițele nordice ale provinciei, lupte împletite ca de obicei și cu o răscoală a populației exploatate din interior. Răscoalele din 156 se prelungesc și în anul următor, iar pentru urmărirea lor dispunem de mai multe știri. Ele ne arată că pericolul se întinsese tot în nordul Daciei, provocat de un atac reînnoit și mai viguros al acelorași daci liberi, pentru stăvilirea căruia se aduc noi întăriri militare, concentrate în jurul castrului de la Porolissum. Starea de nesiguranță din interior se reflectă în îngroparea unor tezaure monetare și ridicarea unor inscripții dedicate victoriei împăratului și vitejiei legiunii XIII Gemina. Nu apare însă nici un indiciu clar despre o participare la luptă împotriva exploatării romane, și a populației băștinașe din Dacia; dar acest fapt ni-1 putem închipui, datorită fenomenului obișnuit, că atunci cînd atacau barbarii dinafară (de astă dată și frați), ei găseau sprijin la indigenii exploatați. O consecință a acestor evenimente din anii 156—157, a fost ca și în 117—118, o reîmpărțire administrativă a provinciei, făcută cu scopul unei mai bune asigurări a dominației, exploatării, apărării și administrării teri- toriului din partea elementului cotropitor (v. p. 354). In epoca lui Marcus Aurelius (161—180) asistăm la prima manifestare acută a crizei ce avea să anunțe destrămarea sistemului sclavagist roman din Dacia. Neamurile barbare de peste hotare alcătuiesc confederații armate, îndrep- tate împotriva Romei, în timp ce statul roman era zguduit de răscoale ale popu- lației nemulțumite de exploatarea sclavagistă. Ciuma și alte molime împuținau populația imperiului. Cu anul 167 începe un atac general al barbarilor, de la fruntariile Galliei pînă la ale Daciei, ultima fiind bastionul principal de apărare. Istoricul Rostovțev constată în Dacia, pe timpul domniei lui Marcus Aurelius, o puternică răscoală a țărănimii indigene, exploatată la țară de o aristocrație rurală, singura care avea o situație materială bună. Astfel, din punctul de vedere al stăpînirii romane provincia trecea printr-un îndoit pericol (cum pare a și arăta o inscripție locală)1: era atacată puternic dinafară de către barbari și zguduită în interior de răscoala maselor exploatate. M. Claudius Fronto, guver- natorul Daciei, cade într-o luptă cu populația locală. Capitala provinciei supuse se găsea în mare pericol, iar cei bogați se refugiau în locuri ferite, mai ales în galeriile minelor de aur din Munții Apuseni, unde s-au găsit tăblițele cerate ascunse de ei. Mulți barbari primesc bani sau pămînt și sînt colonizați în Dacia în cadrul anumitor condiții, în regiunile depopulate din cauza molimelor sau a 1 CIL, III, 7969 = ILS, 371. 432 războaielor. Aceste contingente vor îngroșa, cu timpul, rîndurile maselor exploa- tate din Dacia, vor contribui la o apropiere și luptă comună cu băștinașii împo- triva exploatării romane. Este cert că pe timpul acestor lupte din Dacia, s-au creat condițiile, care au înlesnit fuga multor sclavi de la stăpîni și a acelei populații ce se găsea legată prin unele obligații de colonat. Biograful împăratului Commodus notează că în timpul acestuia (180— 192), generalii săi au învins pe mauri și pe daci, iar în Britannia, Germania și Dacia s-a reimpus stăpînirea romană, deoarece aceste provincii voiau să se elibereze -1. De la Dio Cassius 2 mai aflăm că în urma păcii acordată burilor, li se impune acestora și altor barbari de la granițele Daciei, de a restitui 15 mii de captivi romani și de a jura « că nu vor locui niciodată și nu vor paște vitele pe un teritoriu de 40 stadii (=7,5 km) din țara lor și în vecinătatea granițelor Daciei ». Pe solul roman al provinciei au fost colonizați 12 mii de daci mărginași. Toate știrile vorbesc deci clar despre răscoale în masă ale populației din Dacia, petrecute paralel cu acțiunea de pătrundere pe teritoriul roman a neamurilor barbare de peste hotare. Foarte interesantă pentru documentarea legăturilor de ridicare în comun a forțelor antisclavagiste interne ale provin- ciei și a barbarilor dinafară, apare clauza din tratat, pentru crearea în lungul granițelor Daciei, a unei zone nelocuite (terra deșerta), în partea ocupată de bar- bari. Avem de-a face cu un cordon de izolare între populația nemulțumită de sub stăpînirea romană și barbarii de la graniță, în scopul de a se tăia contactul între aceste două forțe, ca ele să nu mai poată organiza atacuri în comun. Legăturile între ele se făceau mai ales prin păstori, care se întîlneau în munții de pe graniță, cu turmele lor. Acesta constituia cel mai propice mijloc al colaborării și dării semnalului de luptă comună a dacilor din interior și a celor liberi dinafară împotriva stăpînirii romane. Gît de puternică a fost acțiunea acestora în provincie și ce mari perturbări s-au produs pe teritoriile ocupate de barbarii de pe lîngă granițele provinciei rezultă și din unele tezaure monetare ce se îngroapă în Dacia și mai ales în Moldova, pe timpul domniei lui Commodus. Domnia lui Septimius Severus (193—211) deschide perioada marilor frămîntări sociale din prima jumătate a secolului III e.n. Nemulțumirea internă din imperiu se reflectă în petițiile adresate împăraților de populația apăsată de abuzurile soldaților, ale funcționărimii de stat și de jafurile fiscale, care lovesc în special pe micul producător liber. Fugarii, latrones, spargerea satelor și altele sînt expresia acestei nemulțumiri a cărei stăvilire se încearcă prin înmul- țirea rețelei de posturi militare (stationes). Deși informațiile ne lipsesc, o atare stare de lucruri a existat și în Dacia, de unde, din cauza situației interne și de la granițe, cele două legiuni ale provinciei nu pot trimite ajutoare în luptele duse de Septimius Severus în Orient. 1 SHA, VI, 13, 5. 2 Dio Cassius, LXXII, 3 și 18. 28 — c. 1001 433 Călătoria făcută de Caracalla în Dacia (214) poate fi legată și de nemul- țumirile interne ale provinciei, care par a fi avut loc și sub succesorul său Macrinus (218). Domnia lui Maximin Tracul (235—238) accentuează lupta țărănimii asociată cu soldații împotriva aristocrației orășenești, care ar fi putut găsi un teren favorabil în Dacia, datorită nemulțumirilor de aci și a populari- tății de care se bucura acest împărat, în sînul unor pături ale populației exploa- tate. Paralel cu aceste răscoale interne asistăm la înmulțirea atacurilor barbare dinafară. Situația de neliniște internă determină în prima jumătate a secolului III e.n., o neobișnuită îngropare de tezaure monetare și fortificarea unor orașe (Romula, Drobeta, Sucidava etc.), care în unele cazuri își creează o miliție proprie de apărare. De fapt, în aceasta surprindem lupta dintre sărăcimea exploatată a satelor și proprietarii funciari care împreună cu veteranii îmbogățiți își caută adăpost la oraș sau încep exodul la sud de Dunăre. Dar, putem surprinde la Sarmizegetusa, încă din anul 142 e.n., existența unui important contingent de sărăcime urbană, pentru întreținerea căreia cei bogați sînt siliți a face impor- tante donații în bani x. Rîndurile acestei sărăcimi au crescut mereu în toate orașele Daciei, în urma sărăcirii micilor producători liberi, a înmulțirii liber- ților fără mijloace de trai, a sclavilor bătrîni și bolnavi, abandonați de stăpîni lor, a celor inapți pentru muncă și a altor elemente sărăcite. Ea a constituit o grea problemă pentru autoritățile provinciei, fiind un element ce se deplasa ușor spre țărănimea nemulțumită de la sate, atunci cînd mijloacele ei de exis- tență nu-i mai erau asigurate. Marea nesiguranță internă pentru clasa exploatatoare a Daciei, cauzată de invaziile barbare dinafară și de răscoala populației exploatate se reflectă printr-un neobișnuit de mare număr de tezaure ce se îngroapă acum. Pe timpul domniei lui Gallienus (253—268) și în Dacia este anarhie, cauzată de invazii, molime, brigandaj și anarhizarea armatei, care sprijină diferiți pretendenți la tron. Autoritățile romane nu mai reușeau acum a ține în frîu populația nemul- țumită care se ridică împotriva sistemului sclavagist de exploatare. Pretendentul Regalianus, pretins scoborîtor din neamul lui Decebal, folosește această versiune pentru a-și asigura împotriva lui Gallienus sprijinul maselor de populație exploa- tată din Moesia și Dacia. Venalitatea funcționarilor și abuzurile armatei se adăugau alături de fiscalitate și metodele de jaf ale proprietarului funciar sau ale proprietarilor de ateliere și prăvălii de la oraș. O atare situație s-a copt mai repede în Dacia ca în alte provincii pentru doborîrea aci a sclavagismului și a stăpînirii romane. Deși știrile privitoare la răscoalele din Dacia sînt destul de modeste, se pot stabili totuși, unele concluzii generale. Se constată, în primul rînd, existența unei înțelegeri și colaborări între populația nemulțumită și exploatată din pro- vincie (țărănimea indigenă, coloniștii săraci, coloni, sclavi etc.) cu barbarii din- 1 CIL, III, 1448. 434 afara hotarelor, în primul rînd, cu dacii liberi și carpii. Acest punct nevralgic al stăpînirii sclavagiste romane din Dacia a impus prezența aci, a numeroase forțe militare. în istoria luptelor sociale din Dacia deosebim două faze: prima de la Traian la Commodus, cînd imperiul este puternic și face ușor față acestor răscoale, și a doua, în secolul următor, cînd aceste lupte s-au dezlănțuit pe scară mai mare, favorizate de proasta situație economică și anarhie militară, pentru ca în a doua jumătate a sec. III, să ducă la lichidarea stăpînirii romane de la nord de Dunăre. Apariția goților în părțile răsăritene ale Daciei în prima jumă- tate a secolului III e.n., a dus la o asociere a lor cu carpii și alte triburi de daci liberi, ca să atace în comun Dacia și Moesia. Prin aceasta, masa barbară și presi- unea externă dinspre răsărit s-a întărit și mai mult. Lupta antisclavagistă din Dacia a fost dusă de țărănimea indigenă exploatată, de sărăcimea liberă de la oraș, colonii și sclavii, avînd un rol secundar. înrudirea cu triburile dacice în jurul hotarelor provinciei i-a asigurat mai ușor populației indigene alianța acestora. Această solidaritate antisclavagistă a dus în vremea lui Aurelian la alungarea stăpînirii romane din Dacia. 7. VIAȚA CULTURALĂ. RELIGIILE. ROMANIZAREA Viața culturală O dată cu cucerirea Daciei, cultura romană se răspîn- dește intens în noua provincie, în formele specifice suprastructurii societății sclavagiste din secolul II e.n., superioară însă ca dezvol- tare față de cele daco-getice. Fără îndoială că prin relațiile economice, diploma- tice, prizonieri și fugari, unele elemente ale acestei culturi, ca și folosirea limbii latine în legăturile dintre cele două popoare, trecuseră la nord de Dunăre, mai înainte de instalarea stăpînirii romane. Scrierea latină se cunoștea la curtea regilor daci, după cum arată inscripția de pe vasul descoperit în cetatea dacică de la Grădiștea Muncelului. Burii trimit lui Traian, cunoscuta scrisoare de amenin- țare redactată de ei latinește. Limba latină și scrierea pătrund în vremea stăpînirii romane și în lumea satelor, dar folosirea acestora apare mult mai frecvent la orașe și în castre. în relațiile dintre băștinași și cuceritori, apoi dintre diferitele neamuri de coloniști veniți aci, limba latină reprezintă mijlocul unic de înțelegere comună, ceea ce a grăbit procesul de folosire și de răspîndire a ei. Ea este limba oficială a statului ce se impune în administrație, în redactarea actelor publice și în tranzacțiile comerciale. Pentru cunoașterea limbii latine vorbită în Dacia dispunem azi de aproape 3000 inscripții latinești (față de circa 35 texte epigrafice redactate în limba greacă). In aceste documente, în comparație cu provinciile vecine, constatăm o limbă destul de corectă, cu foarte puțini termeni din latina vulgară, barbarisme sau •cuvinte grecești latinizate. Acest aspect de relativă puritate a limbii latine folosită 2S* 435 în inscripțiile din Dacia se explică, în primul rînd, prin faptul că, în sînul populației băștinașe, mai ales la sate, știința de carte a fost slab răspîndită. Dacii Fig. 99. — Statuia zeiței Hekate (Apulum sau Salinae). și unii coloniști puțin cunoscători ai limbii și scrierii latine, apelau la cei ce o cunoșteau bine, atunci cînd dedicau inscripții în limba oficială a statului. în general, se observă că textele epigrafi.ce emană din lumea organelor de condu- cere ale clasei exploatatoare sau elemen- telor înstărite, la care limba și scrierea latină erau bine cunoscute. Satul locuit în majoritate de către elementul băștinaș, neștiutor de carte, vorbește în inscripții numai prin proprietarul exploatator, stabilit aci ca veteran colonizat sau în calitate de colonist venit de departe, în ambele cazuri cunoscător al limbii latine. Nu dispunem azi de suficient ma- terial informativ privitor la existența unor școli organizate pentru învățămîn- tul elementar din Dacia. S-au descoperit însă foarte multe cărămizi (Drobeta, Sucidava, castrul Jidava, Sarmizegetusa, Porolissum etc.), pe care constatăm exer- ciții de a învăța scrisul latinesc, făcute de particulari sau soldați. Pe una din cărămizile aflate în capitala Daciei, un anonim se silește de trei ori ca să sgîrie alfabetul latin, iar la Porolissum, un altul se arăta mulțumit de a i se fi. ivit prilejul, ca să poată scrie pe o țiglă -1. Cum știința de carte constituia apanajul celor bogați, aceștia puteau angaja unii scribi (litteratores), care or- ganizau cu plată școli particulare, unde se predau cele mai elementare noțiuni de scris, citit și calculat. La atare învă- țămînt pare a se referi o reprezentare de pe o stelă funerară descoperită la Germisara, unde se vede un copil ce poartă în mînă, două condeie de scris și un săculeț de păstrat alte rechizite școlare. Din textele unor tăblițe cerate desco- 1 CIL, III, 1635, 4: Ocasion(em) nan(c)tus (sum) scrib(endi) . . . 436 perite la Alburnus Maior se dovedește de asemenea, existența unor scribi care redactau acte în limba latină sau greacă, pentru cei ce . nu cunoșteau scrisul. Tot pe atare tăblițe, se întîlnesc cazuri cînd martorii de origine orientală scriu Fig. 100. — Sarcofag din piatră cu un epitaf în versuri (Reșca-Romula). textul lor numai în grecește sau, din necunoașterea scrisului latin, folosesc litere eline spre a scrie latinește. Numărul mare de condeie pentru scris (styli), descoperite în săpături, face de asemenea dovada largii folosiri a tăblițelor cerate, alături de papirus și pergament ce au putrezit ușor. Singurele manifestări literare sînt cunoscute în cîteva epitafuri scrise în hexametri latinești, de către stihuitori anonimi. Calitatea modestă a acestor versuri indică producții poetice de imitație, cum sînt următoarele aflate la Romula: — Scumpului soț Iulian, pentru a lui vrednicie, eu soața, Casa aceasta de veci i-am ridicat-o cu lacrimi, Recele-i trup spre-a-și putea odihni după moarte într-însa. Trăit-a el ani patruzeci, în cinste deplină Și datoria-nplinindu-și, de slavă și rang avu parte. Si iată că eu, Gemellina, de pietate pătrunsă Soțului vrednic mîhnită-i durai cu copii lăcașul Intre tufișuri de viță și desfătătoare verdeață, 437 Unde stufoasele ramuri 1-acopăr cu deasa lor umbră, Urează-i, drumeț cititor, să-i fie țărîna ușoară Tot din Romula posedăm un fragment de cărămidă pe care un anonim îndeamnă pe cititor, într-un vers grecesc, ca să studieze războiul troian după epopeele homerice. Mai multă originalitate poetică locală găsim în patru versuri de la Ger mi- sara puse de un oarecare Bassus: — Ție, regină a apelor, nimfă, podoaba pădurii, Bassus, a căruia rugi tu le-ai plinit bucuros, Ți-a dedicat, dintr-o stană de marmură, altarul acesta Lîngă Germisara ta, de pe-ntăritele culmi 2. Studiul dezvoltării religiilor din Dacia romană constituie Religiile unul dintre cele mai interesante capitole ale vieții spiri- tuale din această provincie. Varietatea divinităților adorate în Dacia oferă un adevărat mozaic, neîntîlnit sub acest aspect în alte provincii ale imperiului. Explicația o găsim, în primul rînd în componența etnică împestrițată a colo- niștilor, militarilor, sclavilor și a altor elemente, care vin aci cu zeii lor de acasă, adorați în Dacia alături de ai populației autohtone. Dintr-o statistică mai veche (azi incompletă și depășită prin noile descoperiri) s-a arătat că divinitățile romano- italice adorate în Dacia formează un procent de 43,5%, după care urmează zeii orientali ce dețin 21,3%, apoi cei sud-tracici, celtici, germanici, autohtoni etc. Monumentele sculpturale și textele epigrafice din Dacia legate de cultul nume- roaselor divinități arată că adorarea lor se făcea de către stăpînii de sclavi și de către diferite elemente legate de aceștia. Aceasta constituia încă un mijloc pentru consolidarea poziției de clasă a stăpînilor de sclavi. Zeii panteonului italo-roman găsesc, de predilecție, aderenți și loc de adorație în rîndurile soldaților, ale funcționarilor din aparatul administrativ 1 D. Tudor, Colonia Romula într-o nouă inscripție, în Rev. Univ. « Al. L Cuza » și a Inst. Polit.-Iași, I, 1954, nr. 1 — 2, p. 299. Coniugi, pro meritis quondam karissimo coniunx Hanc luliano domum flendo fabricavi perennem Frigida qua membra possint requiscere morti. Quattuor hic denos vixit sine culpa per annos Et sua perfunctus vidit cum gloria honores Ecce Gemellina, pietate ducta marito Struxi dolens digno sedem cum liberis una, Inter pampinea virgulta et gramina laeta, Umbra super râmi virides ubi densa ministrant. Qui legis hos versus, opta leve terra, viator. Traducerea romînească, în versuri, s-a făcut de St. Bezdechi. 2 CIL, III, 1935: [Hanc ti]bi marmoreo caesam de monte d[icavi] Regina undarum, nympha, decus nemor[isj [Vo]to damnasti p[er]fecta quem prece Bassus M[oe]nit[ae] pro[p]ter moenia Germisarae Traducerea romînească, în versuri, s-a făcut de prof. T. A. Naum (Cluj). 438 ași fiscal al provinciei, la marii proprietari etc. Venerarea acestor divinități capătă adesea un aspect oficial. Locul principal la oraș și în castru îl dețin zeii triadei capitoline, lupiter, luno și Minerva, după care urmează Mercur, Apollo, Venus, Marte și alții, deoarece atare zei se considerau ca proteguitori direcți ai clasei sclavagiste romane. Mulțimea coloniștilor veniți din Orientul apropiat, apoi soldații și sclavii aduși din aceeași regiune, transportă în Dacia zeii lor locali ca: Mithras, Cibele, Isis, Serapis, Dea Syria, Malagbel ș.a. Multe dintre aceste divinități orientale posedau un cult mistic, dotat cu liturghii spectaculoase și ceremonii misterioase, conținut care le-a înlesnit larga răspîndire, mai ales în prima jumătate a secolului III, cînd se adîncește criza sclavagismului roman și mulți împărați din acea vreme le acordă o deosebită atenție. Unii zei transplantați din anumite localități și regiuni ale Siriei se asimilează în Dacia cu zeii italo-romani (luppiter Doli- chenus, luppiter Heliopolitanus, luppiter Turmasgadis etc.). Cel mai răspîndit zeu oriental adus în Dacia a fost Mithras, mult adorat de soldați și de cei ce se inițiau în misterele lui. în Dacia, el se contopise cu diferite zeități solare și militare, era zeul preferat al soldaților și al celor ce căutau în misterele lui răspun- suri la anumite probleme religioase. Adorarea zeului se desfășura în temple subterane, unde cei inițiați împărțiți în șapte grade, îndeplineau un ritual mistic. Pe teritoriul Daciei, el a fost cinstit cu cele mai multe monumente votive. Colo- niștii traci veniți de la sudul Dunării au adus și ei în Dacia cultul unor divini- tăți apropiate ca aspect cu ale dacilor. în istoria religioasă a provinciei ocupă un însemnat rol sincretismul. Mulțimea divinităților aduse din diferite provincii și asemănarea lor ca specific teologic și aspect iconografic, a dus la o contopire a zeilor apropiați din acest punct de vedere. Astfel, lupiter se asimilează cu tracul Zbelsurdos, cu Baal din Doliche, cu marele zeu din Heliopolis, iar Mithras se asociază cu multe divinități de caracter militar. Pentru a se împăca prea multele divinități, adora- torii le ridicau adesea inscripții în comun. O cercetare atentă a inscripțiilor și monumentelor religioase face pe unii cercetători să creadă că sub diferitele numiri și reprezentări ca, Liber și Libera, Diana regina, Silvanus, Hercules Invictus și altele se ascund prin interpretatio Romana, vechi divinități locale dacice. Contopirea divinităților greco-romane cu cele locale era posibilă, datorită asemănării dintre natura religioasă a acestora și tendințele generale spre sincretism. Atașamentul pentru pămîntul natal se manifestă și în închi- nările frecvente către divinități personificate ca: Dacia, pămîntul Daciei, geniul Daciilor, zeii și zeițele Daciei, pămîntul Mamă (Dacia, Terra Dacia, Qenius Daciarum, Daciae Tres, Dii et Deae Daciarum, Terra Mater). Nimic mai firesc ca și atunci cînd populația indigenă voia să reprezinte în imagini aceleași divinități proprii, ea să recurgă la iconografia greco-romană, așa cum e cazul și la Dacii din sudul Dunării, sau la iliro-panonii din Dalmația și Pannonia. 439 Cu toate că nu toți învățații sînt de acord în ceea ce privește originea dacică a cultului așa-zișilor Cavaleri danubieni, nimeni nu a negat însă faptul că această religie sincretistă s-a format în Dacia, unde ea a putut căpăta o largă răspîndire grație afinității existente între unele credințe populare locale și dog* Fig. 101. — Placă de plumb cu reprezentarea Cava- lerilor Danubieni (Reșca-Romula). mele acestor zei călăreți, asociați cu o mare zeiță. De altfel, icoanele acestor zei enigmatici ne oferă cel mai interesant exemplu de sincretism religios, în care găsim contopite elemente de cult împrumutate de la numeroși zei romani, traci, orientali, indigeni etc. (Cavalerul Trac, Dionysos, Sabazios, Cibele, Nemesis, Mithras, Marte, Diana, Hekate etc.). în ceea ce privește organizația religioasă a diferitelor culte din Dacia, ea nu diferă de loc față de alte provincii. Întîlnim colegii de preoți ca pontificii, augurii, flamenii și alții. Nu-i este străin provinciei, nici cultul împăratului, lăsat oficial în sarcina organizațiilor de Augustales, existente în multe orașe ale Daciei. La Sarmizegetusa, acești Augustales au construit un impunător edificiu (Aedes Augustalium) în curtea căruia se înălța un altar, unde se aduceau sacri* 440 ficii solemne, de către marele preot al provinciei (sacerdos arae Augusti)^ în cinstea împăratului divinizat și a Romei eterne. Grație unor descoperiri arheologice recente și a reconsiderării vechiului material documentar, problema răspîndirii creștinismului în Dacia romană este Fig. 102. — Relief mithriac (Alba lulia-Apulum). privită într-o altă lumină față de concepția vechilor noștri istorici. O serie întreagă de monumente arheologice (inscripții, opaițe, geme, sculpturi etc.) considerate odinioară a fi urme lăsate de către comunitățile creștine active în Dacia prin secolele II—III e.n., s-au dovedit a fi tot păgîne sau creștine tîrzii (sec. IV— VI e.n.). Singurele obiecte oriental-creștine, anterioare epocii răspîndirii crești- nismului la nord de Dunăre din veacul al IV-lea, ar putea fi unele geme, din categoria abrasax, aparținînd «creștinilor » din secta gnosticilor basilidieni și datînd din secolul II—III e.n. Dar și aceste documente, unul (cel cu inscripție și inedit) s-a descoperit, nu în adîncul teritoriului dacic, ci la Orlea (r. Corabia), pe malul stîng al Dunării, iar două fără inscripție, de la Porolissum în vestul Daciei, nu constituie dovezi sigure (caracterul creștin și datarea lor sînt nesigure 441 după unii cercetători). Documentarea arheologică arată deci, că nu poate fi. vorba de comunități creștine la nordul Dunării, decît o dată cu epoca lui Constantin cel Mare, deși în fosta provincie romană vor fi pătruns adepți izolați ai acestei credințe, dar care nu s-au putut manifesta deschis, prin monumente, din cauza persecutării binecunoscute a creștinismului. Prin cucerirea romană a Daciei se introduc aici noi forțe de producție și mijloace tehnice mai avansate, folosite de mult timp în societatea sclavagistă romană. Acestea vor determina, în domeniul arhitecturii și artelor, o dezvoltare nouă și superioară. Folosirea mortarului de var, a cărămizii arse, cioplirea blocu- rilor arhitecturale, săparea sculpturilor în piatră, pictura, mozaicul și altele, nu se răspîndiseră — decît izolat și sporadic — la nord de Dunăre, mai înainte de venirea romanilor. Introducerea lor curentă după cucerire, va da naștere în Dacia unei arhitecturi și unei producții de monumente artistice, specifice civili- zației romane din vremea imperiului. Această arhitectură din Dacia se remarcă prin masivitate și trăinicie, mai puțin prin frumusețe, fiind adaptată condițiilor climaterice ale regiunii. La Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta și Romula s-au Monumente de artă . i 7 v. L 7 7. ✓ 7 descoperit urmele unor monumentale bai publice (ther- mae), care prin mărimea și împodobirea lor cu ornamente de marmură, mozaicuri și picturi, rivalizau cu construcțiile similare din marile orașe ale imperiului. Ele conțin încăperi destinate unei băi complete, cu aer cald, abur, apă caldă sau rece și palestre pentru exerciții gimnastice. Pentru spectacole sîngeroase au funcționat în orașele de seamă amfiteatre, dintre care cel mai mare și binecu- noscut a fost cel din capitala provinciei, cu o capacitate de cinci mii de specta- tori. In afară de ruinele acestuia existente la Sarmizegetusa, o inscripție mențio- nează un amfiteatru la Porolissum unde el a și fost identificat arheologic în vara anului 1959. Luptele de amfiteatru se dădeau periodic, de către cei bogați, cu gladiatori adesea improvizați dintre sclavi și prizonieri de război. Ca lucrări edilitare avem rețele de apeducte subterane construite cu tuburi de argilă, ce aduceau apă potabilă de la distanțe de cîțiva km (Romula, Sarmizegetusa și Apulum etc.). Singurul for săpat parțial în Dacia, cel de la Sarmizegetusa, se remarcă prin portice, statui, coloane și clădiri monumentale ce-1 încadrau, unele cu destinație de oficii administrative și prăvălii. El pare a imita un for al lui Traian din Roma. Un loc de seamă în grupul construcțiilor publice îl dețineau numeroasele temple ridicate zeilor venerați în Dacia. Pentru multe orașe existența acestora se reduce la indicații epigrafice. Totuși, cercetările arheologice de la Sarmizegetusa au determinat aci urmele a peste zece temple dedicate unor zei ca Mithras, Diana, Malagbel, Nemesis, Aesculap și Hygia, luppiter Dolichenus, Dea Caelestis și alții. Sanctuarele închinate zeilor romani păstrează planul obiș- nuit al acestor temple, pe cînd zeii din Orient se bucură de lăcașuri de cult, de o formă diferită, impusă de caracteristicele desfășurării ceremoniilor (Mithras, 442 luppiter Dolichenus etc.). Din inscripții putem vedea că aceste temple, precum și alte construcții publice, se fac adesea impusă păturii îmbogățite din provincie. De-a lungul căilor principale ce ies din orașe se întîlnesc multe ruine de mau- solee, adesea acoperite cu o movilă de pămînt și în care se înmormîntau cei în- stăriți (Sarmizegetusa, Romula, Potaissa etc.). în afara ariei de apărare a orașelor, și mai departe la țară, singurele construcții civile mai impunătoare sînt unele ferme (villae rusticae), folosite de elementele sclavagiste bogate, pentru exploatarea bo- gățiilor agricole. Arhitectura acestor villae izbește prin confortul urban și grija depusă de proprietari în a se înconjura cu ziduri, ceea ce dovedește nesiguranța în care trăiau în mijlocul populației indigene exploatate (Hobița, lîngă Sarmizegetusa). în domeniul artei este necesar a se delimita ceea ce constituie opere de import și ceea ce reprezintă o producție locală. în producția artistică, provincia noastră se remarcă prin multiplele și variatele influ- ențe exercitate din lumea occidentală, din cea orientală, dar mai ales din cercul provin- ciilor limitrofe Daciei. Arta provincială din Dacia este dominată în primul rînd de sti- lurile caracteristice provinciilor occidentale ale imperiului. Această amprentă poate fi urmărită mai ales în categoria monumen- telor sculpturale, religioase, funerare sau prin contribuție bănească, frecvent Fig. 103. — Statuetă din bronz aurit repre- zentînd pe zeița Diana (Sarmizegetusa). votive, executate de către pietrarii locali. Nu lipsesc însă nici influențele din sudul Dunării, din cele două Moesii, din Tracia, Grecia sau Asia Mică. Ele sînt mai puternice în arhitectură și în arta funerară și vin în Dacia fie din Orient, prin coloniști și soldați, fie prin intermediul ținuturilor din sudul Dunării. Meșterii dispuneau de albume ce arată motive împrumutate din Italia, Noricum, Pannonia, Moesia și Tracia. Pentru Dacia Superioară, stela funerară în formă de medalion ce închide portretul defuncților, constituie un monument caracteristic, împrumutat de la pietrarii din Noricum și Pannonia. în afară de albume, sculptorii din Dacia mai foloseau ca modele de inspirație, monedele și basoreliefurile de dimensiuni 443 mici, venite prin import. Modeștii pietrari din Dacia execută figuri destul de grosolane, dar au cîteodată drept creație originală, introducerea unor particularități locale, în ceea ce privește îmbrăcămintea sau aspectul fizic al autohtonilor. La Cășei, Apulum și Lipova s-au descoperit pietre de mormînt pe ale căror sculpturi costumele defuncților sînt înfățișate piese de îmbrăcăminte folosite de localnici. Aportul artistic al Moesiei în arta provincială din Dacia Fig. 104. — Relief reprezentînd divinitățile sănătății: Aesculap, Hygea, Telesfor și Epione (Alba lulia-Apulum). a fost puternic, mai cu seamă în regiunile sudice ale ei. Sarcofagiile de piatră din Oltenia, cu capacul în formă de acoperiș de templu, decorate cu capul meduzei, acrotere și alte elemente funerare, vin direct din carierele Moesiei sau sînt imitate. în restul Daciei însă, ele sînt confecționate de meșteri locali. Scena banchetului funebru de pe pietrele de mormînt, tăblițele votive ale cavalerilor danubieni și altele, se inspiră după modele din sudul Dunării. Arta mozaicului ne este cunoscută prin cîteva descoperiri făcute la Sarmizegetusa și Apulum. Două dintre mozaicurile găsite în capitala Daciei înfățișau scene din ciclul troian, ca « Judecata lui Paris » și « Priam îngenunchiat în fața lui Achile », pentru a obține trupul neînsuflețit al lui Hector. Se pare că acești meșteri mozaicari foloseau modele aduse din Orient. Plastica în lut deținea un loc important în arta locală. în general, se toarnă în lut mici figurine de zei sau ornamente, copiate cu ajutorul tiparelor, după prototipuri din metal aduse prin import. Se remarcă totuși și unele 444 încercări de a se realiza portrete locale, cum sînt două măști din teracotă desco- perite la Jidava și Orlea sau statuetele cu un personaj șezînd pe tron, alături de o divinitate feminină, existente în muzeele de la Alba lulia și Cluj. Din 05 și corn meșterii locali sculptau cu frumoase crestături, condeie de scris pe tăblițe cerate, ace mari pentru păr și lingurițe folosite în medicină sau practici religioase. Unele pietre gravate săpate la Romula în jaspis și onyx, prin finețea execuției depășesc simpla îndeletnicire meșteșugărească. Gravorii găsesc teme pe monede și în mica sculptură, dar adesea ei realizează portrete locale sau figuri de zei agrari, cu atributele specifice, însă în atitudini diferite, îndepărtate de canoanele obișnuite ale reprezentării clasice. Problema romanizării Daciei în timpul ocupației romane Romanizarea , w A . . n 1 1 . .a se bucura in ultima vreme de o deosebita atenție m istoriografia romînă și sovietică, ea fiind strîns legată de etncgeneza poporului romîn. Deși stăpînirea romană în Dacia depășește cu puțin un secol și jumătate, romanizarea provinciei a fost intens organizată în comparație cu alte regiuni ale imperiului. Noile raporturi sociale ce se alcătuiau în Dacia și răspîndirea modului de viață roman atrăgeau pe încetul în sfera romanizării o parte a populației înstărite. Importanța strategică și nevoile de a se exploata intens bogățiile Daciei impuneau prin atare situație o romanizare rapidă și intensă. Romanizarea pro- vinciei a depins mult și de felul în care s-a făcut cucerirea și de situația creată îndată după aceea. Elementele autohtone din teritoriile orașelor regiunilor miniere, cîmpiilor fertile și de pe pămînturile afectate castrelor, au fost mai intens romanizate, decît cele retrase în regiuni muntoase, unde veneau mai puțin în contact cu cultura romană. Aceasta se poate observa și din felul de răspîndire a resturilor arheologice de factură romană în teritoriile respective. Un rol însemnat în romanizare l-au avut minerii dalmatini colonizați aici în regiunea auriferă. în procesul romanizării Daciei un loc deosebit l-au avut recruții indigeni, trimiși pînă în a doua jumătate a secolului II e.n., a face serviciul militar în alte regiuni, de unde, unii după 20—25 de ani se întorceau romanizați în patrie. Ca și în alte provincii ale imperiului, elementul militar deține o însemnată parte în procesul romanizării. Multe trupe auxiliare din Dacia sînt recrutate din regiuni occidentale romanizate, iar serviciul militar îndelungat pentru soldații neromani, îi silea a învăța și obiceiurile latine. Ca veterani o mare parte din soldații legiunilor și trupelor auxiliare s-au stabilit în Dacia și atît la sate, cît și la orașe, au fost susținătorii romanității. S-a arătat, de asemenea, că procesul de romanizare în Dacia a fost susținut și prin sincretismul religios. Contactul dintre diferitele divinități locale sau aduse, prin cultul comun al acestora organizat sub haină romană, a înlesnit apropierea dintre diferite grupuri de populație. Engels a demonstrat, cum pan- teonul tribal al popoarelor cucerite a fost treptat înlocuit cu religia lumii romane, 445 pe măsură ce divinitățile locale nu mai puteau apăra independența și interesele acestora, și cu rare excepții, zeii proprii se mai mențineau în ținuturile de munte ale țăranilor x. Același rol de apropiere bau avut și colegiile din Dacia, în care găsim o viață de tip roman. O aprinsă discuție s-a dus de către istorici în privința capacității de roma- nizare a diferitelor grupuri de coloniști veniți ex toto orbe Romano. S-a afirmat că majoritatea acestora erau barbari neromanizați, care nu știau latinește, iar în Dacia au continuat a vorbi limba de acasă, rămînînd streini unii față de alții, ținîndu-se departe de elementul autohton și venind rar în contact cu organele romane de conducere ale provinciei. S-a mai spus, de asemenea că în Dacia există un bilingvism, greaca fiind mult mai folosită decît latina și că scurta, dominație romană de aci nu a putut impune astfel limba latină. Dar raportul dintre numărul inscripțiilor latinești și grecești, apoi număruî mult redus al onomasticei greco-orientale din textele epigrafice, arată că nu poate fi vorba de un bilingvism în Dacia. Deși unii coloniști și soldați din Dacia poartă nume elene, mulți dintre ei se trăgeau din veteranii trimiși în Orient de către Augustus și alți împărați. în Dacia, limba latină se bucura de prestigiu, pe cînd greaca avea vechea ei valoare cultural-literară, viabilă într-un cerc restrîns. Este apoi exagerat a se afirma că acești coloniști, la sosirea lor în nordul Dunării, nu știau de loc latinește. Ei veneau din provincii cucerite de mult timp de către romani și acolo cultura și limba latină se răspîndiseră intens. înșiși dacii, în momentul cuceririi posedau în limba lor diverse elemente de cultură, materială și limbă latină, veniți prin negustori și vechile relații cu imperiul. Acești termeni din vocabularul dac formau o primă bază pentru a învăța limba latină. Cît privește teoria neromanității coloniștilor și a izolării lor în grupuri ce foloseau numai limba de acasă, ea este total falsă, fiindcă tocmai această, situație a contribuit la romanizarea lor. în relațiile lor de toate zilele, cu organele de stat, cu băștinașii, apoi între ei, aceste elemente eterogene nu puteau învăța multe limbi, ci trebuiau să folosească o limbă comună. în asemenea situație,, singura limbă comună și de prestigiu prin care se puteau înțelege între ei era latina, situație care a sprijinit procesul romanizării lor. Puterea romanității din Dacia explică apariția unui mare număr de locuitori, cu gentiliciile de Ulpius,. Aelius și Aurelius, apoi ridicarea la rangul de municipiu și colonie a unor orașe romane pe timpul lui Hadrian, Marcus Aurelius și Septimius Severus. Procesul romanizării a continuat intens și s-a desăvîrșit după părăsirea aureliană. Destrămarea vieții urbane care începe la această dată, împrăștie la. sate și în regiuni mai retrase elementele romanizate de la orașe, ducînd acolo limba latină și felul de viață roman. Legăturile economice, cele politico-militare,. recuceririle nord-dunărene din secolul IV, mercenariatul și fuga pe malul stîng; 1 K. Marx-F. Engels, Cohuhchuh, voi. XV, p. 607 și urm. 446 al Dunării a elementelor nemulțumite de exploatarea imperiului, au contribuit la alimentarea romanității din Dacia în secolele III—VI e.n. Astfel, Dunărea nu a separat cele două romanități, ci a fost axul de legături continue de o parte și de alta. 8. ISTORIA POLITICĂ A PROVINCIEI DACIA Știrile scriitorilor antici despre evenimentele istorice din Dacia romană și din ținuturile limitrofe sînt puține, sporadice și în general sumare. Numai arareori întîmplările din provincia de la periferia imperiului răzbat pînă la Roma. Un ecou și-au găsit în operele istoricilor antici numai acele evenimente care afectau într-un fel oarecare interesele imperiului ori erau în legătură mai directă cu persoana împăraților și a celor din jurul lor. Documentele epigrafice și desco- peririle arheologice completează numai într-o oarecare măsură informațiile scriitorilor antici. După terminarea războaielor de cucerire și constituirea oficială a provinciei, în cei cîțiva ani care au urmat, primul guvernator al Daciei D. Terentius Scau- rianus, procedează la organizarea sistematică a teritoriului alipit imperiului. La începutul anului 112 e.n. pe monedele imperiale în locul tipului cu Dacia capta apare o altă reprezentare alegorică a provinciei, simbolizînd bogățiile ei, însoțită de legenda DACIA AVGVST(i) PROVINCIA. Este tipul de provincia pacata, adică «pacificată ». O relativă liniște se menține pînă la sfîrșitul domniei împăratului Traian, dar îndată sau poate chiar puțin înainte de moartea acestuia, întîmplată la 11 august 117, o puternică mișcare de revoltă se produce în mai multe provincii de la granițele imperiului. în biografia împăratului Hadrian se arată că în primele zile de domnie ale acestuia, primis imperii diebus, unele populații supuse sau închinate Romei se revoltă. Printre acestea sînt amintiți și sarmații, care au început război deschis împotriva imperiului L Luptele iau o amploare mai mare la granițele Daciei, acestea fiind atacate nu numai dinspre apus, de sarmații iazigi, ci și dinspre răsărit de către frații lor roxolani. Momentul pentru asemenea atacuri era deosebit de prielnic, deoarece Traian retrăsese o parte din trupele din Dacia, ca și din celelalte provincii dunărene spre a le duce în Orient, în războiul împotriva părților, iar moartea neașteptată a împăratului și designarea numai în ultimele clipe a unui succesor, în persoana nepotului și fiului său adoptiv, a trezit speranțe la popoarele supuse sau nemulțumite de romani. In Dacia nemulțumirile izvorau din condițiile grele impuse dacilor după înfiîngerea lor, ca și din situația creată populațiilor sarmatice de la granițele noii provincii. 1 SHA, I, 5, 21 : nam deficientibus his nationibus, quas Traianus subegerat, Mauri lacessebant, Sarmatae bellum inferebant. (Căci răsculîndu-se acele popoare pe care Traian le supusese, maurii ne hărțuiau, iar sarmații purtau de-a dreptul război). 447 Evenimentele impun venirea în Dacia a împăratului Hadrian, îndată după urcarea sa pe tron. Aici el ia măsuri energice pentru restabilirea puterii romane, fiind nevoit totodată să procedeze, la reorganizarea teritoriilor cucerite de Traian la nordul Dunării. Biograful împăratului relatează că auzind de mișcarea sarma- ților și a roxolanilor, Hadrian a venit în Moesia, după ce și-a trimis aci mai întîi armatele ]. în Dacia, unde împăratul a ajuns spre sfîrșitul anului 117 (luna decembrie) sau pe la începutul anului 118, situația era deosebit de precară. Guvernatorul provinciei, încercatul general C. lulius Quadratus Bassus, care participase la războaiele dacice, tocmai murise în mijlocul acestor evenimente. La răsărit de Dacia roxolanii erau nemulțumiți pentru că li se reduseseră subsidiile acordate lor de către împăratul Traian. Ei începuseră războiul și pătrunseseră probabil pe teritoriul Munteniei de astăzi, anexat Moesiei Inferioare, unde vor fi fost sprijiniți de populația dacică răsculată. Cercetările arheologice au arătat că lagărele romane din acest teritoriu au fost trecute prin foc înainte de a fi fost părăsite. Romanii se temeau că barbarii vor ataca podul de piatră peste Dunăre de la Drobeta și vor pătrunde în Moesia. De aceea, după relatarea lui Dio Cassius (78, 13), Hadrian a dispus dărîmarea părții de sus a podului, spre a-1 face un timp impracticabil. Pentru a opri năvala roxolanilor și a aliaților lor, ca și spre a preîntîmpina răscoalele interne, a fost creată provincia Dacia Inferior, în condițiile arătate mai sus (v. p. 349). Hadrian a dus apoi tratative cu regele roxolanilor și a încheiat cu el pacea. Biograful împăratului nu arată în ce condiții s-a încheiat această pace, lăsînd doar să se înțeleagă că împăratul a consimțit la mărirea subsidiilor, de care se plîngea regele roxolanilor 2. Noi știm însă că prețul plătit de romani a fost mult mai mare. Ei au trebuit să evacueze toate trupele de pe teritoriul Munteniei și să renunțe la stăpînirea lui efectivă. în vest, atît Dacia cît și Pannonia erau amenințate de atacul iazigilor. Aceștia se instalaseră între Dunăre și Tisa pe la 20 e.n. cu asentimentul romanilor, dacă nu chiar chemați de ei spre a slăbi puterea dacilor. lazigii au rămas un timp credincioși romanilor, față de care se aflau în raporturi de clientelat și în timpul războaielor dacice au fost de partea lor. La sfîrșitul războaielor ei sînt însă nemulțumiți, deoarece Traian a refuzat să le restituie niște teritorii pe care li le răpise Decebal 3. De aceea, în 106—107 ei se ridică împotriva romanilor, dar răscoala e înăbușită de către Hadrian, pe atunci guvernator al Pannoniei infe- rioare 4. Acum ei găsesc din nou prilej să se războiască cu romanii, atacînd atît 1 SHA, I, 6, 6: Audito dein tumultu Sarmatarum et Roxolanarum praemissis exercitibus Moesiam petit (Auzind apoi de răscoala sarmaților și roxolanilor, trimițînd înainte trupe, s-a îndreptat spre Moesia). 2 SHA, I, 6, 8: cum rege Roxolanarum, qui de iminutis stipendiis querebatur, cognito negotio pacem composuit (Cu regele roxolanilor, care se plîngea de micșorarea stipendiilor, a încheiat pace după ce a cercetat pricina). Dacă acest rege e cel pomenit în inscripția de la Pola (CIL, V, 32 = ILS, 852), cu numele de P. Aelius Rasparaganus, sau altul, nu putem ști. 3 Dio Cassius, LXVIII, 10 4 SHA, I, 3, 9. 448 Pannonia cît și Dacia. Mișcarea lor a fost foarte puternică și s-a prelungit și după încheierea păcii cu roxolanii. Hadrian a stat se pare cîtva timp la Sarmi- zegetusa, după cum se poate deduce dintr-o inscripție cu care-1 cinstește metropola, acum mai întîi numită Sarmizegetusa, în ultimele zile ale anului 117 sau în prima parte a anului următor1. După cum s-a mai spus, pentru a face față războiului cu iazigii, Hadrian a încredințat temporar conducerea atît a Daciei cît și a Pannoniei, ambele provincii fiind lipsite momentan de un guvernator titular, de rang senatorial, încercatului general Q. Marcius Turbo 2, căruia, spre a avea mai multă autoritate și a putea comanda legiunile din cele două provincii, îi acordă titlul de praefectus Aegypti3. După aceea împăratul pleacă la Roma, pe la începutul anului 118, spre a-și asigura tronul. Q. Marcius Turbo a dus la bun sfîrșit luptele cu iazigii. El era versat în asemenea acțiuni, fiind trimis încă de împăratul Traian pentru reprimarea iudeilor, în Cyrenaica, și apoi de către Hadrian cu înăbușirea unei răscoale în Mauretania. Misiunea lui în Dacia va fi fost ușurată de faptul că după încheierea păcii cu roxolanii, iazigii au rămas singuri, fiind atacați atît din Pannonia cît și din Dacia. Turbo și-a avut însă cartierul în metropola Daciei, care, după ce a ajuns prefectul pretoriului, prae- fectus praetoria, la Roma, prin 120—121, îi ridică o inscripție de mulțumire4. Probabil că încă înainte de sfîrșitul anului 118 iazigii erau înfrînți și liniștea reinstaurată în Dacia, care după încetarea însărcinării excepționale a lui Turbo rămîne împărțită în două părți, dintre care una, Dacia Inferior, va fi condusă la început de un praefectus, apoi de un procurator cum iure gladii. Hadrian acordă și după aceea o atenție deosebită Daciei. S-a arătat mai sus că intenția lui de a părăsi Dacia s-a născut ca urmare a abandonării teritoriului Munteniei de astăzi, care pînă aci făcuse parte din provincia Moesiei Inferioare. Trecînd la o politică defensivă, Hadrian se preocupă de întărirea sistemului defensiv al provinciei din nordul Dunării, organizînd limes Alutanus. Cu prilejul primei sale călătorii de-a lungul imperiului, în 124, Hadrian vizitează pentru a doua oară Dacia. Atunci probabil Drobeta și Napoca au primit statutul de municipii. Monetăriile imperiale emit monede cu legenda Dacia, însoțită de reprezentări alegorice ale provinciei, precum și cu legenda Exercitus Dacicus. Situația se va înrăutăți după scurt timp. Pe vremea domniei lui Antoninus Pius izvoarele literare amintesc de lupte împotriva dacilor sau geților. Biograful împăratului relatează că acesta a purtat mai multe războaie prin generalii săi, 1 CIL, III, 1445. 2 SHA, I, 6, 7 : Marcium Turbonem post Mauretaniam praefecturae infulis ornatum Pannoniae Daciaeque ad tempus praefecit (Pe Marcius Turbo, care după Mauretania fusese învestit cu semnele prefecturii, l-a numit pentru un timp prefect al Pannoniei și Daciei). 3 SHA, I, 7, 3 : Dacia Turboni credita titulo Aegyptiacae praefecturae, quo plus aucto- ritatis haberet (Dacia a fost încredințată lui Turbo cu titlul de prefect al Egiptului, pentru a avea mai multă autoritate). 4 CIL, III, 1462. 29 - o. 1001 449 amintind și pe daci printre popoarele învinse \ Dacii cu care s-au războit generalii lui Antoninus Pius ar fi dacii liberi de la hotarele provinciei. Primele ciocniri par să fi avut loc în 143, la granița de nord-vest a provinciei. Diploma din 144 arată că trupe noi au fost aduse puțin înainte în Dacia Superior 2. Tot acum începe reconstruirea în piatră a castrelor din această parte a Daciei, după cum dovedește piatra de fundație a pretoriului din castrul de la Gherla, datînd din 143 e.n. 3. Luptele cu dacii liberi au fost reluate cu și mai mare amploare spre sfîrșitul domniei lui Antoninus Pius. în anii 157—158 ele sînt conduse de guver- natorul provinciei M. Statius Priscus. în colțul nord-vestic al provinciei sînt îngrămădite multe trupe, dintre care unele aduse acum în Dacia, ca de pildă vexillarii Africae et Mauretaniae Caesariensis și Mauri gentiles, amintiți într-o diplomă din anul 158 descoperită la Cristești, pe Mureș 4. La Porolissum, în 157, se reface amfiteatrul « vetustate dilapsum » 5 și tot atunci probabil castrul mic de pămînt de pe Citera e reclădit în piatră. în aceste lupte este angajată și legiunea XIII Gemina, amintită pe un altar închinat la Apulum pro salute imperii Romani et virtute leg(ionis) XIII g(eminae) sub M. Statio Prisco consule designato 6. Cu acest prilej probabil i s-a acordat legiunii epitetul de pia fidelis» Luptele conduse de către guvernatorul M. Statius Priscus s-au încheiat încă înainte de sfîrșitul anului 158. Biruința asupra dacilor liberi a avut un puternic ecou atît la Roma, cît și în provincie. La Roma, în afară de înregistrarea eveni- mentului de către scriitorii antici, monetăria imperială trîmbițează biruința prin diferite emisiuni. Deși oficial Antoninus Pius nu a purtat nici un epitet de biruitor, două inscripții africane 7, dintre care una din 157, îi dau, pe lîngă altele, și titlul de Dacicus. în provincie, în afară de inscripția de la Apulum, amintită mai sus, foarte semnificativă este închinarea de către M. Statius Priscus a unui altar Victoriae Aug (ustae) tocmai la Grădiștea Muncelului8, în apropierea locului unde cu o jumătate de veac înainte se repurtase victoria decisivă împotriva regelui Decebal. Biruința de acum evoca pe aceea de pe vremea împăratului Traian. După terminarea războiului Dacia era din nou « pacificată ». Nu mai puțin de trei diplome militare datînd din anii 157—158 înregistrează masive lăsări la vatră din trupele care participaseră la lupte 9. Aceste evenimente au avut și o altă consecință, anume împărțirea Daciei în trei părți, efectuată încă pe timpul guvernatorului M. Statius Priscus, înainte de plecarea lui la Roma, 1 SHA, II, 5, 4: Qermanos et Dacos et multas gentes atque ludaeos rebellantes contudit per praesides ac legatos (Pe germani și pe daci și pe multe alte neamuri precum și pe iudeii care se răsculaseră i-a înfrînt prin guvernatori și generali). 2 CIL, XVI, 90. 3 JOAI, XI, 1908, Bbl. 208. 4 CIL, XVI, 110. 6 CIL, III, 836. • CIL, III, 1161. ’ CIL, VIII, 12 513, 20 424. • CIL, III, 1416. 3 CIL, XVI, 107, 108, 110. 450 unde fusese designat consul. Prin crearea Daciei Porolissensis, condusă la început de un procurator presidial, se crea totodată și un exercitus Daciae Porolissensis, armată menită tocmai a apăra noul front de la granița de nord-vest a provinciei, împotriva dacilor liberi. O puternică zguduire suferă imperiul pe timpul lui Marcus Aurelius, cînd și provincia Dacia a ajuns în mare pericol. La începutul domniei acestui împărat, armatele romane au fost angajate într-un greu război pornit de părți, care s-a extins în multe provincii ale Asiei Anterioare. înainte de a se fi încheiat pacea în Orient, în anul 166 a început un război la Dunăre, la care au participat nenumărate populații care locuiau ținuturile ce se întind din Boemia pînă la nordul Mării Negre. Războaiele marcomanice, numite așa pentru că au fost inițiate de populația germanică a marcomanilor, angajează pe împăratul-filozof pînă la moartea sa în 180 e.n. Biograful împăratului arată că « au conspirat toate neamurile de la granița Illyricului pînă în Gallia, ca marcomanii, varistii, hermudurii și cvazii, suevii, sarmații, lacringii și burii, aceștia și alții ca victoalii, sosibii, sicobații, roxolanii, peucinii, costobocii \ Se bănuiește că frămîntarea care a cuprins lumea barbară de la granița imperiului ar fi fost provocată de mișcările de populații ce aveau loc în spatele ei, ca de pildă coborîrea goților de la Marea Baltică înspre țărmul Mării Negre. Provincia Dacia, prin poziția sa înaintată în mijlocul lumii barbare, era direct amenințată și stăpînirea romană a fost zguduită. Timp de mai mulți ani a stat sub amenințarea unui adevărat asediu. Amenințarea cea mai puternică s-a exercitat la granița de vest și nord-vest a provinciei. Ea venea din partea sarmaților, a dacilor liberi și semințiilor germanice, care s-au apropiat în această vreme de hotarele Daciei. Periclitate au fost însă și hotarele de răsărit. Spre a întări apărarea provinciei, legiunea a V-a Macedonica, după întoar- cerea ei din Orient, este transferată de la Troesmis la Potaissa, aproape de granița cea mai amenințată a Daciei. Conducerea provinciei este încredințată unor legați de rang consular, generali destoinici ca Sex. Claudius Agricola, M. Claudius Fronto și Sex. Cornelius Clemens, care participaseră la războiul din Orient sau la luptele de pe Dunăre împotriva marcomanilor, sub conducerea lui Lucius Verus. Ei luptă din greu pentru apărarea granițelor provinciei. Inscripțiile îi arată nu numai ca guvernatori ai provinciei, ci și ca generali. Astfel, o inscripție de la Sarmizegetusa, pusă pentru cinstirea lui M. Claudius Fronto, îl gratifică pe acesta cu titlul de fortissimus dux, amplissimus praeses 2, așa precum Sex. Cornelius Clemens e numit într-o inscripție consularis et dux trium Daciarum 3. Barbarii pătrund pe teritoriul provinciei. Regiunea auriferă de la Alburnus Maior a fost devastată, după cum rezultă din ascunderea în galeriile minelor 1 SHA, IV, 22, 1. 2 CIL, III, 1467. 3 CIL, VIII, 20 944. 29* 451 a tăblițelor cerate, dintre care ultima este din anul 167. în nord, la Porolissum probabil că acum sînt distruse castrele de pe Pomet și de pe Citera, acesta din urmă fiind definitiv părăsit. însăși metropola a fost amenințată, după cum rezultă dintr-o inscripție pusă împăratului, drept mulțumire că a fost scăpată de «un dublu pericol »: ancipiti periculo virtutibfusj restituia 1. Situația este precară și în partea de răsărit a provinciei, unde se înregistrează, ca și mai departe în Moldova, numeroase îngropări de tezaure monetare, cum este de pildă cel de la Tibudeni, în Ciuc, în care ultima monedă este din 167. Situația imperiului se agravă și mai mult după moartea lui L. Verus, în 169. De la Dio Cassius aflăm că în timp ce Marcus Aurelius își stabilise cartierul la Carnuntum, în Pannonia, unde duce tratative cu unele seminții, un prinț barbar Tarbos intră în Dacia, amenințînd cu război dacă nu i se vor da bani, dar a fost alungat de alți barbari care se aliaseră cu romanii. Guvernatorul Daciei M. Claudius Fronto, care deținea în același timp și conducerea Moesiei Superior, se luptă cu iazigii și cu neamurile germanice, dar este ucis pe cîmpul de luptă prin 170: post aliquot secunda proelia adversum Qermanos et lazyges ad postremum pro r (e)p (ublica) pugnans ceciderit, cum glăsuiește inscripția de pe soclul statuii pe care senatul, la îndemnul împăratului, i-a ridicat-o în forul lui Traian de la Roma2. Situația nu se limpezește nici pe timpul guvernatorului următor al Daciei, Sex. Cornelius Clemens, cînd, prin 171—-172, după relatarea lui Dio Cassius, seminții germanice se așază în Dacia: «Astingii, conduși de Rhaos și Rhaptos, veniră să se așeze în Dacia, cu speranța de a primi bani și pămînt în schimbul alianței lor; dar neobținînd nimic, ei dădură ca ostatici lui Clemens pe femeile și copiii lor, cu intenția de a merge să cucerească pămînturile costo- bocilor, ceea ce nu i-a împiedicat, după ce i-au învins pe aceștia, să jefuiască Dacia. Dar lacringii, temîndu-se ca nu cumva Clemens, înspăimîntat (de cele întîmplate) să nu-i introducă în teritoriile pe care le locuiau ei, îi atacară pe neașteptate și cîștigară o asemenea victorie, încît astingii nu mai comiseră nici un act de ostilitate față de romani și cerură cu insistență de la Marcus Antonius bani și pămînt, cu obligația de a face rău popoarelor care se aflau în război cu el ». în același fel și alte seminții fură așezate în Dacia 3. După încheierea în 175 a păcii cu cvazii și cu marcomanii, lucrurile se mai liniștiră în Dacia. Luptele fură duse însă mai departe împotriva iazigilor, pînă ce și aceștia au fost înfrînți. în acest timp, cînd guvernator al Daciei era L. Aemilius Carus, se aduc noi trupe în provincie. împăratul însuși se pare că a venit în Dacia spre a lupta împotriva bastarnilor și a costobocilor, de la granițele de nord ale provinciei. Liniștea fu instaurată astfel și în estul Daciei. Iazigii dintre Dunăre și Tisa primiră acum de la împărat învoirea de a face comerț 1 CIL, III, 7969. 2 CIL, VI, 1377 = ILS, 1098. 3 Dio Cassius, LXXI, 11. 452 cu frații lor din răsărit, roxolanii, prin Dacia, dar numai cu permisiunea de fiecare dată a guvernatorului provinciei1. Drumul de comerț al iazigilor cu roxolanii este probabil cel însemnat de geograful anonim din Ravenna și care pornind de la Porolissum ducea pînă la Tyras. Cînd războiul cu marcomanii începe din nou, prin 177, Dacia nu este afectată. Legatul P. Helvius Pertinax, viitorul împărat, a condus în așa fel cele două Moessi, apoi Dacia, întărind apărarea imperiului pe Dunăre, încît el a putut fi trimis de aci în Siria 2. După moartea lui Marcus Aurelius la 17 martie 180, în castrul de la Vindobona, pe Dunăre, fiul și urmașul său Commodus încheie pacea cu barbarii, grăbindu-se să se întoarcă la Roma. Printre condițiile impuse burilor fu și aceea de « a nu se stabili niciodată și de a nu-și paște turmele lor de vite pe teritoriul din țara lor la mai puțin de 40 de stadii (=7,5 km) depărtare de Dacia » 3. Tot el relatează în continuare că Sabinianus, guvernatorul de pe atunci al Daciei, «a adus sub ascultarea sa 12 000 de daci mărginași (Aaxcov twv Kpocropwv), care fuseseră alungați din locurile lor și erau dispuși să vină în ajutorul celorlalți; promițînd că le va da pămînt în Dacia »♦ Nu știm însă dacă acești daci au fost de fapt așezați pe teritoriul provinciei. Cert este că lupte cu « barbarii» au mai avut loc și după aceea, în timpul domniei lui Commodus. Ele au fost purtate «dincolo de Dacia» (uîdp Aaxiav), probabil dincolo de Carpați, și în ele s-au distins generalii D. Clodius Albinus și C. Pescennius Niger, viitori pretendenți la tron. Despre o înfrîngere a dacilor de către generalii lui Commodus face amintire și biograful împăratului4, care mai spune că puterea acestuia a fost impusă în Dacia provincialilor care nu voiau să o recunoască (et in Dacia imperium eius recusantibus provincialibus), ceea ce se referă probabil mai degrabă la o atitudine ostilă față de Commodus a trupelor din Dacia, decît la o răscoală a populației din interiorul ei. In timpul domniei lui Septimius Severus, Dacia cunoaște din nou o perioadă mai lungă de siguranță pentru exploatarea romană. Activitatea eco- nomică este reluată cu intensitate. Orașele se bucură de o nouă perioadă de înflorire. Unele, ca Potaissa și Porolissum, poate și Dierna, Tibiscum și Ampelum, acum primesc dreptul de municipii. în Apulum, alături de Colonia Aurelia, se întemeiază și un municipium Septimium, iar municipiile Drobeta și Potaissa sînt ridicate la rangul de coloniae. Unora, ca de pildă Potaissei, li s-a acordat ius Italicum (vezi mai sus). Totodată Septimius Severus a procedat la reorga- nizarea și întărirea apărării provinciei. Se repară drumuri și se reconstruiesc 1 Dio Cassius, LXXI, 19. 2 SHA, VII, 2, 10—11: Cassiano motu composito e Syria ad Danubii tutelam profectus est atque înde Moesiae utriusque, mox Daciae regimen accepit. Bene gestis his provinciis Syriam meruit (După ce a înăbușit răscoala lui Cassianus, a plecat din Siria ca să apere Dunărea și a primit întîi conducerea celor două Moesii, apoi a Daciei. Ducînd la bun sfîrșit aceste însărcinări a obținut Siria). 3 Dio Cassius, LXXII, 3. 4 SHA, VI, 13, 5. 453 în piatră castrele de pămînt. La sud de Carpați, hotarul Daciei e împins dincolo de Olt, construindu-se limes transalutanus (v. mai sus). Orașele și trupele îl cinstesc pe el și pe fii săi, Caracalla și Geta, ridicîndu-le statui și monumente. Septimius Severus poate fi pe drept cuvînt considerat ca al doilea « părinte » al Daciei. Caracalla, în primii ani de domnie, acordă atenție deosebită Daciei, ducînd la bun sfîrșit opera de refacere în piatră a castrelor și de desăvîrșire a sistemului defensiv al provinciei. în mod special s-au bucurat de atenția lui Caracalla trupele staționate la Porolissum. Castrul mare este reconstruit pentru a doua oară în piatră, așa precum au fost reclădite și alte castre de pe granița de vest pînă la Micia și de pe hotarul de nord-est pînă la Inlăceni. După aceste măsuri, în anul 214, înainte de a pleca în Orient, Caracalla vine în Dacia, după cum mărturisește clar biograful său: dein ad Orientem profectionem parans, omisso itinere in Dacia resedit L El s-a dus foarte probabil pînă la Porolissum, cu care prilej a fost reparat drumul de la Napoca pînă acolo, cum rezultă dintr-un miliar descoperit la Mera, lîngă Cluj. La Porolissum, Caracalla a inaugurat lucrările de la castrul mare de piatră de pe Pomet, terminate cu un an înainte, precum și statuia sa ecvestră de bronz, și a mamei sale, lulia Domna, trimise probabil de la Roma. Tot aici el duce tratative, precedate poate de o demonstrație de forță, cu căpeteniile populațiilor care locuiau dincolo de hotarul provinciei, pentru o nouă reglementare a raporturilor imperiului cu ele. De la dacii liberi ia ostateci, pe care îi va înapoia mai tîrziu împăratul Macrinus 2. Importanța grupului de daci liberi din vestul Daciei rezultă și din atestarea epigrafică, tocmai în această vreme, a unui interpret de limba dacică « interpres Dacorum », în serviciul legiunii I Adiutrix la Brigetio, în Pannonia. în continuare scriitorul antic relatează că pe vandali Caracalla i-a ațîțat împotriva marcomanilor, cu care înainte trăiau în bună înțelegere, iar pe regele cvazilor Cabriomarus, chemat în fața tribunalului său, îl ucise, după cum mărturisește același Dio Cassius 3. Cît privește știrea despre luptele în acest timp cu goții4, ea e dubioasă și a fost contestată, fiind considerată ca datorîndu-se unui anacronism comis de istoricul antic. în Dacia, Caracalla și mama sa lulia Domna sînt proslăviți în inscripții și se ridică altare pentru sănătatea lor. înainte de plecarea în Orient, la Ampelum, procuratorul minelor de aur Aelius Sostratus închină un altar pentru sănătatea, victoria și ferirea de primejdie (pro salute et victoria et incolumitate) a lui Caracalla și a mamei sale lulia Domna5. Plecînd spre Orient, Caracalla lăsa Dacia într-o situație bine consolidată atît în interior cît și la granițele ei. Sistemul defensiv al provinciei atinsese culmea puterii lui. Trupele care păzeau granițele erau numeroase și moralul 1 SHA, XII, 5, 4. Cf. Dio Cassius, LXVII, 16, 6; Herodianus, IV, 8, 1. 2 Dio Cassius, LXVIII, 27, 5. 3 Idem, LXXII, 20, 3. 4 SHA, XII, 10, 6. 6 CIL, III, 7836. 454 lor ridicat, datorită măsurilor generale luate pentru îmbunătățirea stării soldaților, în primul rînd prin mărirea soldei (stipendium) de la 500 la 750 denari, adică cu jumătate, pentru soldații din legiuni și corespunzător probabil și pentru celelalte categorii de soldați. Cu situația astfel consolidată și cu puternicul ei sistem defensiv, Dacia era pregătită din punctul de vedere al romanilor să înfrunte vremurile grele și furtuna care se va abate în curînd asupra ei. Fig. 105. — Fragmente din capul unei statui de bronz (sec. III) (Moigrad-Porolissum). După Caracalla, liniștea se menține cîtva timp, fiind întreruptă doar de mici atacuri ale dacilor liberi, ca acelea din vremea lui Macrinus (217—218), cînd, potrivit știrii lui Dio Cassius, la care ne-am mai referit, dacii liberi atacă din nou Dacia și amenință să prelungească războiul dacă nu li se dau înapoi ostatecii luați de Caracalla. Maximin Tracul, are de luptat în 235—236 împo- triva dacilor liberi și a sarmaților iazigi, pe care îi învinge, luîndu-și titlurile de Dacicus Maximus și Sarmaticus Maximus. Curînd, la granițele Daciei, alături de populațiile cunoscute din secolul al Il-lea, apar altele noi, cum sînt gepizii, la hotarul de nord al provinciei șl goții în răsărit. De asemenea, carpii, locuind la răsărit de Carpați, se afirmă cu vigoare prin atacuri și incursiuni violente pe care le întreprind în teritoriile romane. începe epoca marilor atacuri împotriva imperiului la Dunărea de jos, condusă de carpi, la care se asociază și goții. Aceste atacuri sînt îndreptate în primul rînd spre teritoriile de la sudul Dunării de jos, în Moesia Inferioară și mai departe spre Tracia, Macedonia și Grecia. Dar nici Dacia nu este scutită 455 de puternice atacuri. Situația ei se înrăutățește pe măsură ce ținuturile din sudul Dunării sînt tot mai mult devastate. în anul 238, pe vremea împăraților Maximus și Balbinus, carpii și goții invadează Moesia Inferioară \ Guvernatorul Moesiei, Tullius Menophilus, încheie pacea cu goții, plătindu-le sume de bani. Carpii rămîn însă nemulțumiți, deoarece lor li se refuză subsidiile, deși ei pretind că « sînt mai puternici decît goții» (sumus enim Qothis prestantiores)2. Ca urmare, în 242 ei invadează din nou Moesia și Tracia. împăratul Gordianus al IlI-lea care se pregătea să pornească în fruntea unei puternice armate împotriva părților, e nevoit să zăbovească un timp pentru a-i alunga de pe teritoriul roman 3. Această invazie a afectat și partea de răsărit a Daciei. Limesul transalutan a fost străpuns și carpii pătrund și în Dacia Apulensis, probabil prin pasul Turnu-Roșu. în fața acestei amenințări se constată îngroparea mai multor tezaure monetare în Transilvania. Pericolul a fost însă îndepărtat de astă dată cu ușurință. Marele atac al carpilor în Dacia se produce însă în anul 245, pe vremea lui Filip Arabul, și se prelungește cîțiva ani. El a zguduit puternic stăpînirea romană în Dacia. Din știrea transmisă de Zosimos aflăm că împăratul a venit la Dunăre și a condus în persoană lupta împotriva carpilor, pe care nu i-a învins, se pare, decît în anul 247. Bătălia s-a dat în apropierea unui castel, în care o parte dintre carpi se refugiaseră, și au putut fi învinși numai datorită vitejiei trupelor de mauri. Locul unde s-a desfășurat bătălia nu este precizat, dar din cele relatate el pare să fi fost undeva în partea de răsărit a Daciei. Înfrînți, carpii cer pace, după care Filip se întoarce la Roma. Monedele anunță biruința prin emisiunile din anul 247 cu legenda Victoria Carpica, iar senatul conferă împăratului titlul de Carpicus maximus, care apare însă numai pe monedele din 248. în Dacia, ca urmare a acestei puternice invazii a carpilor, se constată îngroparea a numeroase tezaure monetare. Limesul transalutan este definitiv părăsit și apărarea romană se retrage din nou pe linia Oltului. Orașele Daciei, chiar cele din interior, par să fi avut de suferit. La Apulum, un oarecare C. Valerius Sarapio ridică un altar lui I.O.M., drept mulțumire că a scăpat din captivitatea carpilor: a Carpis liberatus 4. Tot acum se refugiază din nordul Dunării, la Serdica, mama viitorului împărat Galerius 5. Cu toate acestea urmările invaziei nu au fost atît de catastrofale, pe cît au voit să pretindă unii istorici. Se constată, dimpotrivă, o refacere a situației provinciei în interior și o conso- lidare a apărării granițelor prin măsurile luate de împărat. La Sarmizegetusa, Napoca și Porolissum se pun inscripții închinate împăratului și familiei sale 1 SHA, XXI, 16, 3. 2 Petrus Patricius, FHQ, IV, p. 186-187, fr. 8. 3 SHA, XX, 26, 11-13. 4 CIL, III, 1054- 5 Lactantius, De mort, persec., 9, 2. 456 în semn de recunoștință pentru înlăturarea pericolului. în timpul șederii sale din anul 246 în Dacia, Filip Arabul acordă provinciei dreptul de a bate monede de bronz. Primele emisiuni datează din vara anului 246 și ele vor continua timp de 11 ani. Monedele purtînd legenda PROVINCIA DACIA pare că nu au fost bătute la Viminacium, cum se crede de obicei, ci într-o monetărie aparte a provinciei instalată probabil la Sarmizegetusa. La această monetărie funcționa ca verificator al monedelor lanuarius Aug(ustorum) (duorum), lib(ertus) nummul (arius), atestat epigrafic la Sarmizegetusa1. Cei doi Auguști menționați în inscripție sînt probabil chiar Filip Arabul și fiul său, mai degrabă decît Vale- rianus și Gallienus. în anul 248, orașul Romula este înconjurat cu ziduri ridicate din temelii de către soldați, ob tutelam civit(atis) coloniae suae Romul (ae) circuitum muri mânu militari a solo fecerunt2. Pentru aceste lucrări au fost aduse detașamente din legiunile VII Claudia, XI Claudia și XXII Primigenia. în aceeași, vreme (prin anii 248—250) și Sucidava e întărită cu ziduri. Dar imperiul se scufundă tot mai mult în anarhia militară și atacurile dinafară ale barbarilor se întețesc. în vest, Dacia continuă să fie atacată de sarmații iazigi, de dacii liberi, de vandali și de alte seminții germanice, printre care se află acum și gepizii. în est, principalii atacatori rămîn carpii și semințiile gotice, printre care și taifalii. Decius, proclamat împărat de trupele din Moesia, vine în Dacia și luptă împotriva dacilor liberi și a altor barbari, luîndu-și titlul de Dacicus maximus. La Porolissum o inscripție este pusă în cinstea familiei împăratului de către o trupă care staționa acolo, iar colonia nova Apulensis închină de asemenea o inscripție lui Decius, numindu-1 restitutor Daciarum 3. Monetăriile imperiale bat monede cu legenda DACIA și DACIA FELIX, însoțite de reprezentările figurate ale provinciei, iar pe monedele provinciei obișnuita personificare a Daciei e înlocuită de o altă reprezentare simbolizînd Pax Romana (tipul D). în vara anului 251 însă, pe cînd încerca să alunge pe goții care sub conducerea căpeteniei lor Cniva pătrunseseră în Moesia, fiind trădat de generalul său Trebonianus Gallus, împăratul Decius cade în luptă la Abrittus. Gallus, ajuns împărat, obține pacea de la goți, plătindu-le bani și cedîndu-le probabil unele teritorii din estul Daciei. în vremea lui, în Dacia se repară drumul de la Apulum la Micia4. O dată cu urcarea pe tron a lui Valerianus și a fiului său Gallienus, imperiul, asaltat la toate granițele, iar în interior amenințat cu dezmembrarea datorită numeroșilor pretendenți la tron, așa-zișii 30 de tirani, este pe punctul, de a se prăbuși. După căderea în captivitate la părți a lui Valerianus, în 259, unde și moare, Gallienus, rămas singur, luptă din răsputeri pe toate fronturile, 1 CIL, III, 7903. 2 CIL, III, 8031. 3 CIL, III, 1176. 4 CIL, III, 8061. 467 Știrile despre soarta Daciei din această vreme sînt prea puține. Din faptul că pe la 257 Gallienus își ia titlul de Dacicus maximus deducem că el a dus lupte în Dacia, împotriva dacilor liberi sau a altor popoare de la granițele provinciei. La Porolissum se refac în grabă zidurile și se barează unele porți. Intre 253—259, la Potaissa, Donatus, prefect al legiunii a V-a Macedonica, ridică un templu lui Deus Azizus pentru sănătatea împăraților Valerianus și Gallienus, a familiei lor și a legiunii a V-a Macedonica \ care se găsea deci la această dată în vechea ei garnizoană. Cam în același timp, în ultimii ani de domnie ai lui Valerianus și Gallienus (257—259), în castrul de la Mehadia, coh. III Delmatarum Valeriana Qalliena pune o inscripție în cinstea lui Gallienus 2. Mai tîrziu, în perioada cînd Gallienus domnește singur, 260—268, Marcus Aurelius Veteranus, prae- fectus leg(ionis) XIII g(eminae) Qallenian(ae) ridică un altar lui Aesculap și Hygia 3 la Băile Herculane, unde s-a dus pentru căutarea sănătății, de unde rezultă că și legiunea XIII Gemina în acest timp se găsea încă în garnizoana ei de la Apulum și că în Dacia era liniște. Probabil din această vreme datează și inscripția pusă la Sarmizegetusa în cinstea lui P. Cornelius Valerianus, fiul lui Gallienus 4. Tot din timpul domniei acestui împărat este fără îndoială și epitaful pus la Potaissa de către un anume Aurelius Celsinianus, mil(es) c (o)h(ortis) I P (almyrenorum) P (orolissensium), deoarece această trupă, după cum s-a dovedit, a fost alcătuită din Numerus Palmyrenorum Porolissensium atestat ca atare încă pe vremea lui Decius, la Porolissum. Alcătuirea acestei cohorte nu s-a putut face deci decît în vremea lui Gallienus. Din știrile arătate mai sus rezultă că prin ori cîte greutăți va fi trecut stăpînirea romană din Dacia în timpul lui Gallienus, stăpînirea romană se menținea încă în nordul Dunării, cele două legiuni se găseau încă la locurile lor de gar- nizoane, iar viața provinciei se desfășura în formele obișnuite, cu ridicări de monumente onorare, de altare, pietre de mormînt și chiar construiri de temple. O situație mai grea va fi putut surveni în viața provinciei poate în ultimii ani de domnie a lui Gallienus, dar despre aceasta noi nu știm nimic. Urmașul lui Gallienus, Claudius II, avu de făcut față unei mari primejdii, căci o adevărată coaliție se formase împotriva imperiului. Goții, plecați cu familiile lor și evaluați de scriitorii antici la 320 000 de oameni, cifră evident exagerată, pătrunseră în Moesia și Tracia, ajungînd pînă la Marea Egee. într-o mare bătălie care s-a dat în anul 269 la Naissus, deci adînc în teritoriul roman, Claudius II îi zdrobi pe goți, ucigînd pe cîmpul de luptă vreo 50 000, după relatarea scriitorilor antici. Care va fi fost soarta Daciei în acest timp, nu putem ști, deoarece ne lipsește orice știre privitoare la ea. După domnia lui Gallienus inscripțiile încetează cu totul în Dacia. Situația ei nu putea fi însă de loc bună, 3 CIL, III, 875. 2 CIL, III, 8010. 3 CIL, III, 1560. 4 CIL, III, 7971. 458 ținînd seama de devastările care se produseră în Illyricum și în celelalte regiuni din sudul Dunării. Este tocmai motivul invocat de scriitorii antici, după cum vom vedea, pentru a explica hotărîrea luată de împăratul Aurelian de a renunța la stăpînirea Daciei și a retrage apărarea imperiului pe granița naturală a Dunării. Felul în care se desfășuraseră evenimentele în ultimele două decenii la Dunărea de jos, după moartea lui Decius la Abrittus, îl vor fi convins pe Aurelian de imposibilitatea și inutilitatea apărării pe mai departe a unei provincii atît de expuse cum era Dacia. 9. SFÎRȘITUL STĂPÎNIRII ROMANE ÎN DACIA Părăsirea Daciei de către romani este o problemă controversată în istorio- grafia modernă, părerile istoricilor fiind deosebite atît în ceea ce privește data la care stăpînirea romană a fost retrasă din provincia de la nordul Dunării, cît și, mai ales, condițiile în care s-a făcut această retragere. îndeosebi ultima latură a problemei constituie punctul de plecare al înverșunatei controverse cu privire la originea romînilor, cunoscută sub numele de problema conti- nuității în Dacia. Deosebirea de păreri la istoricii moderni pornește de la felul ambiguu, prea rezumativ și nu îndeajuns de precis în care evenimentul este prezentat de către scriitorii antici. Celelalte categorii de izvoare, epigrafice, arheologice propriu-zise și numismatice, au fost abia în ultima vreme puse mai substanțial la contribuție, pe măsură ce ele s-au înmulțit prin descoperirile și cercetările mai noi. Și interpretarea acestora însă în trecut s-a făcut adeseori greșit sau tendențios. întreaga discuție de altfel a fost de multe ori viciată de tendințe cu substrat politic șovin, ceea ce a dus la atitudini greșite și a dăunat lămuririi pe baze strict științifice a problemei. Fără a mai face istoricul acestor discuții, bibliografia fiind imensă, ne vom mărgini în acest capitol la prezentarea succintă a rezultatelor și concluziilor la care s-a ajuns, pe baza tuturor izvoarelor ce ne stau astăzi la dispoziție, cu privire la cele două aspecte principale ale problemei părăsirii Daciei de către romani, adică data și condițiile în care ea a fost efectuată, urmînd ca celelalte probleme care rezultă din aceasta și care privesc continuitatea daco-romanilor în nordul Dunării și formarea poporului și a limbii romîne să fie discutate în capitolele următoare. Izvoarele literare, spre a începe cu acestea, care vorbesc de părăsirea Daciei sînt dintr-o epocă relativ tîrzie față de evenimentul pe care-1 relatează anume Aurelius Victor, Eutropiu, Rufius Festus și Historia Augusta din a doua jumătate a sec. IV, Orosius de la începutul sec. V și lordanes din sec. VI (pentru a nu mai aminti de scriitorii bizantini, ale căror rezumate după scriitorii romani sînt lipsite de valoare documentară). Dintre aceștia, Aurelius Victor, Eutropiu, Rufius Festus și lordanes fac amintire, în termeni aproape similari, 45» de o pierdere a Daciei, amissa Dacia, pe timpul lui Gallienus h Eutropiu Rufius Festus și lordanes vorbind apoi de Aurelian, fără nici o explicație suplimentară la cele spuse înainte, afirmă că acest împărat a retras stăpînirea romană din Dacia. Termenii în care se exprimă sînt numai puțin deosebiți. Rufius Festus, în continuarea celor spuse despre Gallienus, arată că Aurelian strămutînd pe romani din Dacia, se înțelege de la nordul Dunării, a întemeiat două Dacii în ținuturile Moesiei și Dardaniei: et per Aurelianum, translatis exinde (sc. ex Dacia) Romanis, duae Daciae in regionibus Moesiae ac Dardaniae factae sunt. Același lucru îl spune, tot în continuarea celor relatate despre Gallienus și lordanes (ibidem): Aurelianusque imperator evocatis exinde legionibus in Mysia conlocavit ibique aliquam partem Daciam Mediterraneam Daciamque Ripensem constituit et Dardaniam iunxit2. Singura deosebire demnă de relevat este că expresia Romanis de la Rufius Festus e înlocuită la lordanes cu legionibus. Chiar cu această înlocuire, dependența textului lui lordanes de acela al lui Rufius Festus e evidentă. Deosebită este în schimb, ca formulare, relatarea lui Eutropiu (cap. 15), care spune că Aurelian a pierdut Dacia pe care o întemeiase Traian dincolo de Dunăre, deoarece Illyricul și Moesia fiind devastate, a pierdut speranța de a o mai putea păstra și luînd pe romani din orașele și de pe ogoarele Daciei, i-a așezat în mijlocul Moesiei, ținut pe care l-a numit Dacia și care acum desparte cele două Moesii: provinciam Daciam, quam Traianus ultra Danubium fecerat, intermisit, vastato Illyrico et Moesia desperans eam posse rețineri abductosque Romanos ex urbibus et agriș Daciae in media Moesia collocavit appellavitque eam Daciam quae nune duas Moesias dividit. Spre deosebire de Eutropiu, Rufius Festus și lordanes, Aurelius Victor, care după cum s-a văzut, vorbește, ca și aceștia, de pierderea Daciei în vremea lui Gallienus, în capitolul despre Aurelian (cap. 35) nu mai amintește nimic despre pierderea definitivă a Daciei de către acest împărat, cum fac ceilalți autori, în schimb autorul biografiilor de împărați cunoscute sub numele de Historia Augusta, scrisă tot în a doua jumătate a sec. IV, cu toate că în general are o atitudine ostilă față de Gallienus, căruia îi atribuie tot felul de nenorociri pe care le-ar fi adus imperiului și multe fărădelegi pe care le-ar fi. săvîrșit, nu amin- tește cu nici un cuvînt despre o pierdere a Daciei în vremea acestui împărat, plasînd evenimentul în timpul lui Aurelian. Retragerea stăpînirii romane din Dacia e prezentată de Historia Augusta (Vita Aureliani, cap. 39) aproape în aceiași termeni și cu aceeași explicație ca și la Eutropiu: cum vastatum lllyricum 1 Aurelius Victor, De Caes., 22 — 23: et amissa trans Istrum, c[uac Traianus quaesiverat (și a pierdut dincolo de Dunăre ceea ce cîștigase Traian): Eutropius, IX, 8 : Dacia, quae a Traiano ultra Danubium fuerat adiecta, turn amissa . . . (Dacia care fusese cucerită de Traian dincolo de Dunăre, atunci a fost pierdută); Rufius Festus, 8: (Dacia) sub Qallieno imperatore amissa est (sub împăratul Gallienus (Dacia) a fost pierdută); lordanes, Romana, 217: Sed Qallienus eos (sc. Dacos ) duru regnaret amisit (însă Galienus în timpul domniei a pierdut pe daci). 2 Și împăratul Aurelian, după ce a retras legiunile de acolo, le-a așezat în Moesia și într-o parte a acesteia, la care a unit și Dardania, a construit Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis. 460 et Moesiam deperditam videret provinciam Transdanuvianam Daciam a Traiano constitutam sublato exercitu et provincialibus reliquit, desperans eam posse rețineri abductosque ex ea populos in Moesia collocavit appellavitque suam Daciam quae nune duas Moesias dividit1. Observăm totuși că în Historia Augusta cuvîntul Romanos de la Eutropiu aici e înlocuit cu populos și mai ales că a fost introdusă expresia sublato exercitu et provincialibus, ce lipsește cu totul la Eutropiu, ca și la Rufius Festus, dar căreia îi corespund la lordanes cuvintele evocatis exinde legionibus, fără provincialibus» Nu este locul să arătăm aici, în legătură cu deosebirile sau coincidențele constatate între cei patru scriitori aproape contemporani, Aurelius Victor, Rufius Festus, Eutropiu și autorul biografiilor din Historia Augusta (lordanes este cu vreo două secole mai tîrziu), discuțiile purtate cu privire la izvoarele folosite de ei, la valoarea documentară a operelor lor și la problema spinoasă a dependenței în ceea ce privește informația unora față de ceilalți (v. pentru aceasta: lucrările indicate în bibliografie). Va fi suficient să amintim că s-a putut stabili că autorul care a scris Historia Augusta, ca și ceilalți scriitori poate, a folosit ca izvor și o colecție mai veche de biografii ale împăraților, astăzi pierdută, scrisă pe timpul lui Constantius II și cunoscută, după numele istoricului care i-a stabilit existența, sub denumirea de « Istoria împărătească a lui Enmann ». în sfîrșit, mai amintim că pentru problema în discuție relatarea lui Orosius, de la începutul sec. V, este lipsită de interes și deci nu poate fi. avută în vedere, din cauza caracterului apologetic, creștin, al operei sale intitulată Historiarum adversus paganos libri septem. într-adevăr, spre deosebire de scriitorii discutați mai sus, el afirmă (VII, 22, 7) că în vremea lui Gallienus, Dacia a fost definitiv pierdută: nam Dacia trans Danubium in perpetuum aufertur. Cît despre Aurelian, el spune (VII, 23, 4) că după ce a făcut o expediție la Dunăre, bătînd pe goți în lupte mari, a stabilit stăpînirea romană în vechile ei hotare (dicionemque Romanam antiquis terminis statuit), ceea ce, după cum s-a relevat, nu înseamnă că Aurelian a recucerit Dacia, ci că, după ce a scos pe goți din Illyricum, a restabilit hotarul imperiului pe Dunăre. Majoritatea istoricilor moderni, dînd crezare știrilor lui Aurelius Victor Eutropiu, Rufius Festus și lordanes, admit că Dacia a fost pierdută mai întîi în vremea domniei lui Gallienus. Neexplicată rămîne însă tăcerea autorului Historiei Augusta despre pierderea Daciei sub Gallienus. Ea ridică, mai ales pentru că autorul este atît de pornit împotriva acestui împărat, un semn de întrebare și o îndoială în privința veracității știrilor celorlalți scriitori antici sau a izvorului din care ei au luat știrea. Numai pe baza textelor o lămurire a dezacordului între cele două grupuri de izvoare sau o precizare a ceea ce trebuie 1 Văzînd că Illyricum e pustiit și Moesia ruinată, pierzînd nădejdea de a o mai putea păstra, a părăsit provincia Dacia întemeiată de Traian dincolo de Dunăre retrăgînd armata și pe provinciali, iar populația adusă de acolo a așezat-o în Moesia și a numit-o Dacia sa, care acum desparte cele două Moesii. 461 să înțelegem prin amissio Daciae de pe timpul lui Gallienus, în raport cu a doua pierdere a Daciei în vremea lui Aurelian, nu se poate obține. Cei mai mulți dintre istoricii moderni, romîni sau străini, care sînt și cei mai buni cunoscători ai istoriei Daciei sau ai istoriei imperiului în general, sînt de părere că pe timpul lui Gallienus a fost pierdută numai o parte din Dacia, stăpînirea romană men- ținîndu-se mai ales în părțile sudice pînă în vremea lui Aurelian, cînd Dacia a fost definitiv pierdută. Cît privește data la care ar fi fost pierdută Dacia, total sau parțial, sub Gallienus, ea variază, unii oprindu-se la 256 sau 257, alții la 260 — cei mai mulți abținîndu-se însă de a face vreo precizare cronologică. O analiză recentă a textelor literare și confruntarea lor cu izvoarele directe (inscripții și descoperiri arheologice, mult îmbogățite față de ceea ce se știa mai înainte) a putut dovedi în mod convingător că Dacia nu a fost pierdută pe timpul lui Gallienus și că stăpînirea romană s-a menținut pe aproape toată întinderea provinciei din nordul Dunării pînă la începutul domniei lui Aurelian. Concluziile acestea au fost și mai mult întărite prin studiul circulației monetare din Dacia în ultima perioadă a stăpînirii romane. S-a arătat în capitolul precedent că oricît de grea ar fi fost situația în Dacia în timpul domniei lui Gallienus, viața romană a continuat să se desfășoare, chiar dacă mai slab, în formele obișnuite. Astfel, în perioada domniei comune a lui Valerianus și Gallienus (253—259) se ridică un templu la Potaissa și se pun alte inscripții la Potaissa și la Mehadia. Nu lipsesc cu totul inscripțiile nici după anul 259, în timpul cînd Gallienus domnește singur (260—268). Una este de la Băile Herculane x, alta, datînd probabil tot din această perioadă, de la Sarmizegetusa 2. Din aceste inscripții rezultă că cele două legiuni dacice se găseau pe timpul lui Gallienus la posturile lor. S-a arătat că este cu totul neîntemeiată părerea pe care au voit să o acrediteze unii, pe baza altarului închinat la Băile Herculane de către un prefect al legiunii XIII Gemina, că după 260 legiunea ar fi. fost retrasă în sudul Daciei. El s-a dus în cunoscuta stațiune termală, ca și alții înaintea lui, pentru a-și căuta sănătatea, ceea ce constituie mai degrabă un indiciu că în Dacia în acest timp se menținea stăpînirea romană. Tot atît de greșită s-a dovedit a fi și o altă părere, susținută pe baza unor inscripții desco- perite la Poetovio, că legiunile V Macedonica și XIII Gemina ar fi fost trans- ferate din Dacia în Pannonia. în realitate, după cum rezultă din inscripții, acolo se găsea numai un detașament din cele două legiuni dacice, puse sub comanda unui praepositus, însoțit de un officium, statul său major. în aceeași vreme, la Poetovio se găseau și detașamente din patru legiuni pannonice, așa precum detașamente ale unor legiuni din Germania și Britannia erau tot atunci concen- trate la Sirmium, ca și la Lychnidus și Macedonia. Aceste deplasări de trupe au fost efectuate de Gallienus cu prilejul luptelor duse împotriva uzurpatorilor 1 CIL, III, 1561. 2 CIL, III, 7971. 462 Ingenuus și Regalianus. Trimiterea detașamentului din legiunile dacice în Pannonia Superior, ca și faptul că probabil cam în aceeași vreme comandantul uneia din ele își căuta sănătatea la Băile Herculane, e un indiciu că situația Daciei în această vreme, adică după 260, nu era tocmai așa de critică. Rezultă prin urmare că pre- zența în Dacia a celor două legiuni e dovedită pînă în preajma părăsirii pro- vinciei de către Aurelian, cînd ele au fost strămutate în noua Dacie întemeiată de acest împărat la sudul Dunării. Legiunea XIII Gemina staționa la Ratiaria iar V Macedonica la Oescus. Trupele auxiliare au urmat legiunile în noua Dacie, una dintre ele, ala II Pannoniorum, care înainte staționase la Gherla, în nordul Daciei, este atestată epigrafic tot la Oescus, în garnizoana comună cu leg. V Macedonica, căreia îi fusese atașată și în Dacia transdanubiană. Observațiile arheologice sprijină și ele dăinuirea stăpînirii romane în Dacia pe tot timpul domniei lui Gallienus. La Porolissum, în extremitatea nordică a provinciei, cîteva monumente onorare, printre care unul în cinstea împărătesei Herennia Etruscilla, soția lui Decius, au fost găsite în zidul marelui castru de la Pomet, unde au fost încastrate cu prilejul unor reparații executate în grabă. Aceste refaceri au fost efectuate sigur după domnia lui Decius, de cînd datează ultimul monument, și pe bună dreptate s-a presupus că ele au putut fi prilejuite de luptele cu dacii liberi pe timpul lui Gallienus, poate tocmai acelea care i-au adus acestui împărat titlul de Dacicus maximus. Observații arheologice similare au fost făcute ulterior și la castrul de la Inlăceni. Un argument hotărîtor pentru pierderea Daciei sub Gallienus a fost consi- derată apoi încetarea emisiunilor monetare ale provinciei Dacia în anul 256. Argumentul este însă lipsit de orice valoare probatorie, deoarece se știe că emisiunile monetare ale provinciei Moesia Superior încetează cu doi ani mai înainte. închiderea monetăriilor provinciale de la Viminacium și din Dacia își are cauza în criza monetară produsă în imperiu și manifestată prin deprecierea simțitoare, pe la mijlocul sec. III, a antoninianului, ceea ce a determinat încetarea aproape totală a emiterii monedelor de bronz. Faptul a avut drept consecință încetarea, în scurt timp, a activității aproape a tuturor monetăriilor provinciale, care emiteau monede de bronz, și în primul rînd a monetăriilor orașelor grecești și ale coloniilor romane din partea de răsărit a imperiului roman. Criza monetară din sec. III a avut și alte repercusiuni asupra circulației monetare din Dacia. Multe tezaure monetare se încheie cu monede ale lui Gordianus al III-lea și Filip Arabul. Dar îngroparea lor pe timpul acestor împă- rați sau ceva mai tîrziu nu este în legătură cu retragerea stăpînirii romane din nordul Dunării. Fenomenul îngropării de tezaure în această vreme este general în imperiu, fiind determinat de starea de nesiguranță care domnea peste tot și care a putut fi mai accentuată într-o provincie periferică cum era Dacia. Trebuie să admitem însă că unele din aceste tezaure au putut fi îngropate și ceva mai tîrziu. Deprecierea catastrofală a monedei de argint pe timpul lui Decius a făcut ca monedele emise de el și împărații următori să fie excluse de la tezaurizare, 463 ■ceea ce explică, mai mult decît situația precară a provinciei, lipsa de tezaure care să se termine cu monede de la acești împărați. Absența unor asemenea tezaure, care însă nu este totală, cum se va arăta mai jos, nu poate constitui în nici un caz un argument pentru lichidarea pe timpul lui Gallienus a stăpînirii romane în Dacia. De altfel, îngroparea de tezaure pe pămîntul Daciei, ori care ar fi fost cauzele care au determinat-o, dovedește nu plecarea în masă a locuitorilor, cum s-a afirmat, ci dimpotrivă, că cei care le-au îngropat considerau trecătoare situația și că sperau în îndreptarea ei. Cu totul greșită este de asemenea concluzia trasă în trecut că, de vreme ce în multe castre de pe granița de nord a Daciei monedele nu trec dincolo de domnia lui Filip Arabul, aceste castre ar fi. fost pierdute de către romani pe timpul acestui împărat sau curînd după aceea, iar locuitorii din acea parte a Daciei ar fi emigrat în sudul Dunării. Cît de puțin poate să valoreze un asemenea argument dovedește faptul că în timp ce la Porolissum monedele se opresc la Filip Arabul, inscripțiile continuă tot acolo pînă la Decius, unele, după cum am arătat, fiind folosite la repararea ulterioară a zidurilor castrului. Nici argu- mentul lipsei monedelor începînd cu vremea domniei lui Gallienus nu mai poate fi invocat în sprijinul pierderii Daciei de către acest împărat. Astăzi se cunosc monede de la împărații Gallienus, Claudiu al II-lea și Aurelian din mai multe localități din Transilvania și Oltenia (Cluj, Aiud, Gusterița, Cioroiul Nou, Reșca etc.). La Apulum, unde descoperirile monetare au fost mai sistematic urmărite, monedele circulă fără întrerupere pînă la Aurelian. In ruinele orașului antic a fost descoperit, cu prilejul săpăturilor, un tezaur în care ultimele monede sînt de la Aurelian. Rezultă prin urmare că în Dacia nu se constată o întrerupere totală a circulației monetare începînd cu domnia lui Gallienus, ci numai o slăbire a ei, explicabilă atît ca efect al deprecierii monedei de argint, cît și ca urmare a situației critice existente în provincia de la nordul Dunării. Dar dacă totul arată că stăpînirea romană s-a menținut pe cea mai mare parte a teritoriului Daciei pînă la Aurelian, cum se explică pierderea Daciei relatată de o parte a izvoarelor literare și care este temeiul acestei afirmații a scriitorilor antici? O explicație pe deplin satisfăcătoare nu s-a putut da pînă acum. Rămîne stăruitoare întrebarea : de ce, în mod de neînțeles, Historia Augusta, ca și autorii greci și în primul rînd Dexippos, nu fac nici o mențiune despre pier- derea Daciei de către Gallienus ? Fără a exclude posibilitatea că afirmația scri- itorilor antici despre pierderea Daciei de către Gallienus ar putea fi o acuzație gratuită, izvorîtă din antipatia lor pentru acest împărat, amissio Daciae ar putea să se refere la teritoriile Munteniei și Moldovei de sud, cuprinse în termenul de Dacia, în accepțiunea lui mai veche, dinainte de cucerirea romană, ceea ce la scriitorii tîrzii din sec. IV nu ar fi de mirat. Teritoriile amintite au fost probabil cedate goților cu prilejul păcii încheiate cu aceștia în 251 de către împăratul Trebonianus Gallus \ confundat apoi cu Gallienus, căruia i s-a atribuit 1 Zonaras, XII, 21 ; Zosimos, I, 24. 464 astfel pierderea Daciei. Gallienus a putut confirma înțelegerea făcută de prede- cesorul său cu goții. Cu această ocazie li s-ar fi cedat goților și o parte a ținu- tului transilvănean din estul Daciei, ceea ce ar explica pe de o parte lipsa, pînă acum, a vestigiilor romane posterioare anului 250, iar pe de altă parte, apariția timpurie a descoperirilor gotice, începînd cu a doua jumătate a sec. III în părțile estice ale Transilvaniei. Prin urmare amissa Dacia, expresie analoagă cu amissa Raetia, referită de izvoarele antice tot la vremea domniei lui Gallienus, ar însemna de fapt nu pierderea întregii provincii, ci doar renunțarea la unele posesiuni de la granița de est a Daciei, cu scopul de a putea apăra mai bine restul teritoriilor romane. Situația creată în Dacia pe timpul lui Gallienus se oglindește în Tabula Peutingeriana, al cărei prototip datează probabil tocmai dintre 250 și 260 sau curînd după această ultimă dată. Intr-adevăr, din această hartă lipsesc părțile de est ale Daciei și cele care se întind la răsărit de ea și la nord de Dunărea de jos, dar figurează celelalte teritorii ale provinciei, pe care desco- peririle epigrafice, arheologice și numismatice le arată ca rămase în stăpînirea imperiului în tot timpul domniei lui Gallienus. In concluzie, se poate spune că, deși unele izvoare literare amintesc și de o pierdere a Daciei pe vremea lui Gallienus, izvoarele directe dovedesc că stăpînirea romană s-a menținut în Dacia pînă pe timpul lui Aurelian, cel care a abandonat definitiv provincia întemeiată de Traian. Cu privire la data evacuării Daciei de către Aurelian, scriitorii antici nu fac nici o precizare, dar studiul monedelor permite să stabilim că evenimentul a avut loc în anul 271. La începutul domniei lui Aurelian, printre primele emi- siuni ale monetăriei de la Tarraco în Hispania figurează și cele cu tipul și legenda Dacia Felix, alături de cele cu Qenius Illur (ici) și Pannoniae. Identitatea legendei și a reprezentării Daciei Felix cu cele de pe monedele lui Decius arată, după cum s-a remarcat, că este vorba de Dacia din nordul Dunării, nu de cea organizată în sud de Aurelian, care niciodată nu apare pe monedele imperiale. înseamnă că la începutul domniei lui Aurelian Dacia era încă în stăpînirea romană. în emisiu- nile următoare de la Tarraco însă, Dacia Felix nu mai figurează, în timp ce Qenius Illurici și Pannoniae continuă să fie emise. Pe de altă parte primele emisiuni ale atelierului monetar de la Serdica, capitala Daciei Mediterranea întemeiată de Aurelian în sudul Dunării, nu par să fie mai tîrzii decît anul 271, dată la care Dacia din nordul Dunării era pierdută de către imperiu, iar Dacia din sudul Dunării era întemeiată de Aurelian. Spre sfîrșitul aceluiași an, Aurelian veni în Moesia, unde goții năvăliseră în mare număr. Ei fură învinși și urmăriți pînă dincolo de Dunăre, unde într-o bătălie 5000 de goți pieriră împreună cu căpetenia lor Cannabaudes, iar împăratul își luă titlul de Qothicus Maximus. Mai tîrziu, în anul 273, la întoarcerea din Orient, Aurelian avu din nou de luptat la Dunăre cu carpii, pe care îi învinse de asemenea, primind titlul de Carpicus Maximus. O inscripție din Gallia1 îi 1 ILS, 971. 30 - c. 1001 465 dă lui Aurelian și titlul de Dacicus Maximus, care se poate referi la lupte purtate în Dacia din nordul Dunării, după evacuarea ei. S-a arătat că Eutropiu și Vita Aureliani dau ca motiv al retragerii stăpînirii romane din Dacia faptul că ea nu mai putea fi menținută, deoarece Illyricum și Moesia erau devastate. Se spera deci că prin revenirea pe linia Dunării se va putea organiza o mai bună apărare a ținuturilor din sud. Ar mai rezulta că retragerea din Dacia nu s-a făcut sub presiunea unor evenimente războinice imediate și că deci evacuarea s-a putut face în bune condiții. Privitor la evacuare, Rufius Festus și Eutropiu spun că au fost retrași romanii, expresie căreia, în Historia Augusta îi corespunde cuvîntul populi. Dar biograful împăratului Aurelian mai adaugă că au fost retrase armata și provin- cialii (sublato exercitu et provincialibus), în timp ce lordanes amintește numai de retragerea legiunilor. Din aceste diferite feluri de exprimare a autorilor antici se poate trage, pe bună dreptate, concluzia că Aurelian a retras din Dacia armata și o parte din populația civilă. Dar unii istorici străini, majoritatea interesați din motive politice, mai puțini din lipsă de informare asupra realităților istorice, luînd ad litteram cuvintele scriitorilor antici, au susținut că întreaga populație din Dacia a fost evacuată, ceea ce evident din texte nu rezultă. Acesta este punctul de plecare al controversei privitoare la continuitatea daco-romanilor în nordul Dunării. După înțelesul care s-a dat afirmației scriitorilor antici, istoricii moderni s-au împărțit în apărători sau adversari ai continuității. Este demn de remarcat că cei mai buni cunoscători ai istoriei romane și ai Daciei, ca Th. Mommsen, J. Jung, C. Patsch, L. Homo, Fr. Altheim și alții, împreună cu istoricii romîni aproape fără excepție, sînt de părere că evacuarea Daciei nu a putut fi totală și că o populație romanică a rămas în nordul Dunării și după Aurelian. însăși logica istorică a impus o asemenea opinie. Evacuarea totală era imposibilă în condițiile acelor vremuri și ea nu este afirmată în mod categoric de nici unul din autorii antici. Chiar cînd asemenea afirmații au fost făcute de scriitorii antici, cu referire la alte teritorii, orașe sau populații, ele au putut fi ușor dove- dite ca fiind neadevărate. Din punctul de vedere al concepției materialismului istoric, problema retragerii stăpînirii romane pe timpul lui Aurelian prezintă și alte aspecte, scăpate din vedere sau insuficient relevate de istoricii mai vechi. Societatea romană din Dacia fiind împărțită în clase antagoniste, între care s-a dus o luptă neîncetată, nu avea în totalitatea ei aceleași interese față de actul evacuării provinciei. E sigur că împreună cu armata și cu autoritățile civile au plecat toți aceia care prin poziția lor socială erau legați de existența stăpînirii romane. Au plecat deci cei bogați, proprietarii de pămînt, orășenii înstăriți, stăpînii de sclavi, împreună cu familiile lor, deoarece proprietatea asupra bunurilor de orice fel pe care le aveau, numai statul le-o putea garanta. Aceștia au luat ce au putut cu ei și s-au strămutat în sud. Dar populația săracă și exploatată, care reprezenta majoritatea locuitorilor provinciei, nu era de loc interesată să urmeze pe foștii ei stăpîni. Rămînînd pe 466 loc, ea scăpa de foștii ei exploatatori, de plata impozitelor, de vexațiile de tor felul ale funcționarilor fiscali. Totodată ea putea profita de pe urma plecării celor bogați, luînd în stăpînire pămîntul și tot ceea ce aceia nu puteau duce cu ei. Cronicarii evului mediu și din epoca Renașterii au făurit un tablou sumbru despre cruzimea și sălbăticia popoarelor barbare. Scriitorii antici însă, ca de pildă Salvianus, arată că din cauza prea multelor vexațiuni la care erau expuși locui- torii din imperiu, aceștia erau bucuroși să scape de stăpînirea romană și fugeau la barbari, pe care unii îi așteptau ca pe niște adevărați salvatori h Această situație exista nu numai în Gallia, la care se referă scriitorul antic, ci, după cum au relevat K. Marx și F. Engels 2, ea este valabilă pentru întreg imperiul roman. Dacia a fost printre ultimele teritorii cucerite de romani și prima provincie pierdută de imperiu. Pierderea Daciei este preludiul căderii întregului imperiu roman. Cauzele mai adînci care au determinat în perspectiva istorică mai largă pierderea Daciei, vor determina și căderea imperiului. în interior imperiul era subminat de contradicțiile care rezultau din orînduirea nedreaptă ce stătea la temelia statului și a întregii alcătuiri a societății. Cu această orînduire progresul nu mai putea fi asigurat. Dinafară atacurile barbarilor au dat lovituri tot mai puternice, care au sfărîmat pînă la sfîrșit sistemul defensiv al Daciei. Descoperirile arheologice recente precum și puținele știri literare antice dovedesc rolul activ al carpilor și dacilor liberi la eliberarea Daciei de sub stăpînirea romană. Dar, după cum s-a arătat, evacuarea Daciei s-a făcut atunci cînd menținerea ei nu mai era posibilă din cauza situației create în teritoriile de la sudul Dunării, ca urmare a deselor invazii ale goților și ale celorlalte popoare. Cu retragerea stăpînirii romane în 271 se încheie o epocă importantă din istoria Daciei, în care, ca un rezultat de deosebită însemnătate, s-a pus prima temelie a formării poporului și a limbii romîne, prin romanizarea populației autohtone a dacilor. Romanitatea nord-dunăreană, formată în timpul stăpînirii romane în Dacia, asirnilînd pe daci, va alcătui și în epoca următoare un factor de bază în evoluția istorică. BIBLIOGRAFIE I. Lucrări teoretice K. Marx, Capitalul, voi. I, E.S.P.L.P., București, 1957; voi. III, partea I E.S.P.L.P., București, 1953; voi. III, partea a ILa, E.S.P.L.P., București, 1955. K. MarX'F. Engels, Opere alese, voi. II, Editura P.M.R., 1952. — CouwieHU.i, voi. XV, voi. XVI, partea a ILa. F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, ed. a IV-a, E.S.P.L.P., București, 1957. Anti'Duhring, ed. a IILa, E.S.P.L.P., București, 1955. 1 Salvianus, De gubernatione Dei, V, 8. 2 K. Marx-F. Engels, CoutiHemix. voi. XVI, partea a ILa, p. 127. 90* 467 II. Lucrări generale Brandis, C., Dacia, în RE., IV, 1907, c. 1967-1976. Daicoviciu, C., La Transylvanie dans Vantiquite, București, 1945. — Contributi alia storia della Dacia Romana alia luce degli ultimi tre lustri di studi epigrafici in Romania, în Atti del III Congresso Internazionale di Epigrafia Qreca e Latina, Roma, 1959, p. 183 — 197. Hirschfeld, O., Die kaiserlichen V erwaltungsbeamten bis auf Diocletian, Berlin, 1905. Jung, J., Fasten der Provinz Dacien, Innsbruck, 1894. — Roemer und Romancn in den Donaulăndern, ed. II, Innsbruck, 1887, p. 378. — Die romanischen Landschaften des roemischen Reiches, Innsbruck, 1881, p. 114 și urm. Kirâly, P., Dacia Provincia Augusti, voi. I —II, Nagybecserek, 1893 — 1894. Kruglikova, I. T., flaicufi e onoxy Pumckou oKKynaipuu, Moscova, 1955. Macrea, M., La vita romana in Transilvania, București, 1943. Patsch, C., Der Kampf um den Donauraum unter Domițian und Trajan (Beitrăge zur Vdlker- kunde von Siid-osteuropa, V, 2) Wien-Leipzig, 1937. Stein, A., Die Reichsbeamten von Dazien, Budapest, 1944. Tudor, D., Oltenia romană, ed. a Il-a, București, 1958. Xenopol, A. D., Istoria Romînilor din Dacia Traiană, voi. I, ed. a Il-a, București, 1914, p. 163-314. III. Lucrări speciale întinderea și organizarea administrativă: Bărcacilă, Al., Une viile daco-romaine: Drubeta în voi. U Archeologie en Rournanie, Bucu- rești, 1938, p. 7 — 50. Bodor, A., Napoca a feliratok tukreben (Napoca în lumina inscripțiilor), în Kelemen Lajos Emlekkonyv, București, 1957, p. 78—111. Daicoviciu, C., La premiere division de la Dacie, în AISC, II, 1933 — 1935, p. 71 — 77. Dacica. în jurul unor probleme din Dacia romană, în AISC, II, 1933 — 1935, p. 240-253. — Sarmizegetusa (Vipia Traiana) în lumina săpăturilor, Cluj, 1938. Neue Mitteilungen aus Dazien, în Dacia, VII —VIII, 1937 — 1940, p. 299 — 336. — Bănatul și Jazygii, în Apulum, I, 1939—1942, p. 98—108. — Asupra unor lucrări în legătură cu Dacia romană, în AISC, IV, 1941—1943, p. 282-320. Cîteva cuvinte în legătură cu organizarea Daciei, în Transilvania, 73, 1942, p. 958-963. Din trecutul pămîntului romînesc: localizarea Daciei Malvensis, în Transil- vania, 74, 1943, p. 70 — 74. Așezarea autohtonă de la Apulum (Alba lulia), în SCIV, I, 2, 1950, p. 225 — 228. — Porolissum, în RE, XXII, c. 265 — 270. Potaissa, în RE, XXII, c. 1014-1020. — O nouă diplomă militară din Dacia, în SCIV, IV, 1953, p. 541 — 555. însemnări despre daci. (XVI): «Dacia capta» . . . (în jurul cuceririi și primei organizări a Daciei de către romani), în Steaua, IX, nr. 6 (100), 1958, p. 116—118. Les « Castella Dalmatarum » de Dacie. Un aspect de la colonisation et de la romanisation de la province de Dacie, în Dacia, II, 1958, p. 259 — 266. 468 Ferenczi, St., A romai Dacia kiterjedesenek, vedelmenek es felosztăsănak kerdesehez (în legătură cu problema întinderii, apărării și împărțirii Daciei romane), în A kolozsvări Victor Babeș es Bolyai Egyetemek Kdzlemenyei, Tărsadalomtudomanyi sorozat, 1956, voi. I, nr. 1-2, p. 153-173. Florescu, Gr., Le probleme de la premiere division de la Dacie, în Balcania, VII, 1944, p. 45 — 55. Fluss, M., Napoca, în RE, XVI, c. 1692 — 1696. — Tibiscum, în RE, VI, A, c. 813 — 814. Forni, G., Contributo alia storia della Dacia Romana, Pavia, 1958 (extras din Athaeneum, N.S., voi. XXXVI, 1958). Horovitz, F., Despre organizația administrativă a Daciei Traiane pînă la. Mar cu Aurel, în Cercetări istorice, V —VII, 1929—1931, p. 87—160. Situația precară a stăpînirii romane în Dacia și poziția specială a consu- larului Daciilor, ca expresie a acestei situații, în SCIV, II, 2, 1951, p. 97—124. Ionas, E., Sarmizegetusa koloniăva avatăsănak emlekerme (Die Milnze zum Qedăchnis der Kolonie griindung zu Sarmizegetusa), în AE, XLI, 1927, p. 133 — 137 și 310 — 312. Kiraly, P. Apulum, Cluj, 1892. Kruglikova, I., K eoupocy o poMamtsayuu Jlaicuu, în VDI, 3, 1947, p. 219 — 230. Kubitschek, W. Drobeta in Dacien, în Klio, X, 1910, p. 253 — 256. Paribeni, R., L’ordinamento della conquista di Traiano, în Dacia, II, 1925, p. 1 — 21. Pârvan, V., Cîteva cuvinte cu privire la organizația provinciei Dacia Traiană, București, 1906. — Știri nouă din Dacia Malvensis, în ARMSI, tom. XXXVI, București, 1913. Premerstein, A. Die Dreiteilung der Provinz Dacia, în Wiener Eranos, Wien, 1909, p. 256-269. Radnoti, A., Dacia meghodităsa es szervezete (La conquetc et Vorganisation de la Dacie), în AntHung, I, 1947, p. 39-43. Rostovzev, M., Storia economica e sociale dell'impero romano, Firenze, 1933, p. 282 — 283. Russu, I. I., Apulum, numele și originea localității daco-romane, în Apulum, III, 1947 — 1949, p. 145-159. — Nume de localități în tăblițele cerate din Dacia, în Cercetări de lingvistică, II, 1957, p. 243 — 250 (= Revue de Linguistique, IV, 1959, p. 161 — 168). Saria, B., Zur Qeschichte der Provinz Dacien, în Strena Buliciana, Zagreb-Split, 1924, p. 249. Ștefan, Gh., Le câmp romain de Drajna de Sus, în Dacia, XI —XII, 1945 — 1947, p. 115 — 144. Tudor, D., Qranița de NE a Daciei Inferioare, în RIR, XIV, 1944, p. 157—165. — Sextus Julius Possessor în Dacia, în Volumul omagial C. Qiurescu, București, 1944, p. 523 — 531. — Cetatea Romula, Craiova, 1939. — Colonia Romula într-o nouă inscripție, în Revista Universității « Al. L Cuza » și a Institutului Politehnic din Iași, I, 1954, p. 293 —312. Vulpe, R., Angustia, în Volumul omagial C. Qiurescu, București, 1944, p. 551 — 559. Organizarea militară a provinciei: Borza, Al., Informations nouvelles sur le câmp romain de Cenad, în Dacia, IX —X, 1941 — 1944, p. 551-554. Buday, A., Limesmaradvănyok Porolissum kdrnyeken (Restes de limes aux environs de Poro- lissum), în DolgCluj, V, 1914, p. 95 — 108. Liînes problemăk. Limesproblemen, în DolgSzeged, III, 1927, p. 123—129 și 133-140. Cantacuzino, G., Cîteva corpuri barbare din armata romană de la Augustus la Dioclețian, București, 1928. 469 Cantacuzino, G., Le grand campromain situe pr^s de la commune de Băneasa (dep. Teleorman) în Dacia, IX-X, 1941-1944, p. 441-472. Carcopino, J., Lusius Quitus l’homme de Qwernyn în Istros, I, 1934, p. 5 — 9. Chesman, G. L., The auxilia of the roman imperial army, Oxford, 1914» Daicoviciu, C., Micia I. Cercetări asupra castrului, în ACMIT, III, 1930—1931, p. 3 — 43. — Dacia. în jurul unor probleme din Dacia romană, în AISC, II, 1933 — 1935, p. 240-256. — Neue Mitteilungen aus Dazicn, în Dacia, VII —VIII, 1937—1940, p. 299 — 336. — Qranița de est a Daciei și triburile libere de la hotarele de răsărit ale Daciei, în SCIV, I, 1, 1950, p. 115-118. Daicoviciu, C. - Miloia, I., Cercetări arheologice în Banatul de sud, în Analele Banatului, III, 4, 1930, p. 10-25. Daicoviciu, C., O nouă diplomă militară din Dacia, în SCIV, IV, 3 — 4, 1953, p. 541 — 555. Detschew, D., Ein neues Militărdiplom aus Dacia Porolissensis, în Klio, 30, 1937, p. 187—199. Domaszewski, A., Die Rangordnung des romischen Heeres, Bonn, 1900. Ensslin, W., Zu den symmachiarii, în Klio, 31, 1938, p. 365—370. Fabricius, E., Limes, în RE, XIII, c. 639 — 646. Feliciani, N., Dacia, în Diz.Epigr. II, p. 1410—1458. Ferenczi, St., Regeszeti megfigyelesek a limes dacicus eszaknyugati szakaszdn (Observații arheologice pe porțiunea de nord-vest a limesului dacic), în Erdelyi Muzeum, XLVI, 1941, p. 189-214. — A tihoi râmai tăborrol (Castrul roman de la Tihău), în Kelemen Lajos Emlekkonyv, București, 1957, p. 270 — 292. Floca, O., O contribuție la istoria legiunii a XIILa Qemina în Dacia, în AISC, I, partea a ILa, 1933, p. 54 — 57. Florescu, Gr., Castrul roman de la Ră cari'Dolj, Craiova, 1931. — Castrul roman de la Drobeta (Tr. Severin). Cercetări și săpături arheologice din 1931, în RIR, III, 1933, p. 54-77. — Le câmp romain de Arcidava, fouilles de 1932, în Istros, I, 1934, p. 60 — 72. Forni, G., Contributo alia storia della Dacia Romana, Pavia, 1958 (extras din Athenaeum, N.S., XXXVI, 1958). — II reclutamento della legioni da Augusto a Diocleziano, Milano, 1953. Gerov, B., Zivei neugefunde Militărdiplome aus Nordbulg irien, 1, în Klio, 37, 1959, p. 196—210. Horedt, K., Cercetări arheologice din regiunea HoghizTJgra și Teiuș, în Materiale, I, 1953. Iordanescu, A., Lusius Quietus, București, 1941. Kraft, K., Zur Rekrutierung der Alen und Kohorten am Rhein und Donau, Berna, 1951. Lorenz, H., Untersuchung zum Prătorium, Halle, 1936, p. 72 — 74. Macrea, M., Castrul roman de la Bologa. Săpăturile din vara anului 1936, în ACMIT, IV, 1932- 1938, p. 195-233. — Săpăturile arheologice de la Mehadia, în Studii, 1, 2, 1949, p. 139—141. - Cumidava, în AISC, IV, 1941-1943, p. 234-261. — Apărarea graniței de vest și nord-est a Daciei pe timpul împăratului Caracalla, în SCIV, VIII, 1957, p. 215-251. Macrea, M. - Protase, D., Șantierul Alba lulia și împrejurimi, în Materiale, V, 1959- Merlin, A., Remarque sur la cartiere de C. Sulpicius Ursulus praefectus Symmachiariorum Asturum belii Dacici, în Istros, I, fasc. 2, p. 201—204. Paulovics, I., Dacia keleti hatărvonala es az ugynevezett « dâk » ezustkincsek kerdese (Linia de graniță răsăriteană a Daciei și problema așa-numitelor tezaure « dacice» de argint), Cluj, 1944. 470 Panaitescu, Em., Castrul roman de la Cășeiu. Din cercetările nouă, 1929, în ACMIT, II, 1929, p. 327-342. — Le limes dacique. Nouvelles fouilles et nouveaux resultats, în BSH, XV, 1929, p. 73-92. — Castra Daciae, Roma, 1931 (extras din Atti del 2° Congresso Naționale di Studi Romani). Radnoti, A., A daciai limes a Meszesen. II limes di Dacia della montagna Meszes, în Al?, V-VI, 1944-1945, p. 137-168. — Dăcia meghâdităsa es szervezete (La conquete et Vorganisation de la Dacie) în AntHung, I, 1947, p. 39 — 43. Ritterling, E., Legio, în RE, XII, c. 1186—1829. Rusu, M., Cercetări arheologice la Qilău, în Materiale, II, 1956, p. 687 — 716. Szekely, Z., A komollâi ercdîtett râmai tăbor (Castrul roman de la Comălău), Cluj, 1943. — Jegyzetek Dăcia tortenetehez (Notices sur Vhistoire de la Dacie), SE Gheorghe, 1946, p. 24-32, 39-43. — Raport despre cercetările arheologice executate de Muzeul Regional din Sf. Qheorghe între anii 1945—1953, în Almanahul Muzeului Regional Sf. Qheorghe, 1879 — 1954, Tg.-Mureș, 1955, p. 18-19, 24-40. Russu, I. I., Castrul și garnizoana romană de la Buciumi, în SCIV, X, 2, 1959, p. 305 — 317. Szilâgyi, J., A daciai ercdrendeszer helyorsegei es a katonai teglabelyegek (Die Besetzungen des Verteidigungssystems von Dazien und ihre Ziegelstempel), Budapest, 1946. Tocilesco, Gr. G., Fouilles et recherches archeologiques en Rournanie, București, 1900, p. 92—141. Torma, C., A limes dacicus felso resze (Partea de sus a limesului dacic), Budapest, 1880. Tudor, D., Castrele romane de la Jidava, lingă Cimpulung în Muscel, în București, II, 1936, p. 89-117. — Știri nouă despre castrul de la Jidava, în BMMN, IV, 1940—1941, p. 98—101. - Castra Daciae Inferioris, I-VII, în BCMI, XXXIII, fasc. 103, 1940, p. 18-33, fasc. 105, 1940, p. 34-39, fasc. 106, 1940, p. 35-41, XXXV, fasc.' 113-114, 1942, p. 143- 149, BMMN, V, 9-10, p. 95-101. — Obergermanische Vexillationen der Legio XXII Primigenia bei Romula in Dakien, în Qermania, 25, 1941, p. 239 — 241. — O inscripție romană în ruinele cetății Suceava, în SCȘIași, IV, 1953, p. 489 — 495. — Considerații asupra unor cercetări arheologice făcute pe Limes Transalutanus, în SCIV, VI, 1955, p. 87-97. Wagner, W., Die Dislokation der romischen Auxiliarformationen in den Provinzen Noricum, Pannonien, Moesien und Dakien von Augustus bis Qallienus, Berlin, 1938. 4*4 Despre rezultatele cercetărilor întreprinse pe șantiend arheologic Sf. Qheorghe — Brețcu, 1950, în SCIV, II, 1951, p. 285-311. * * 4 Șantierul arheologic Qilău, în Materiale, V, 1959, p. 453 — 459. Populația provinciei Dacia: coloniști și autohtoni: Daicoviciu, C., Problema continuității în Dacia, în AISC, III, 1936—1940, p. 222 — 239 și La Transylvanie dans Vantiquite, Bucarest, 1945 (citată în Bibliografia generală). — Les « castella Dalmatarum » de Dacie, în Dacia, N.S., II, 1958, p. 259 — 267. Dob6, A., Inscriptiones extra fines Pannoniae Daciaeque repertae ad res earundem pertinentei, ed. II, Budapest, 1940. Floca, Oct., Sistemele de inmormîntare din Dacia Superioară, în Sargetia, II, 1941, p. 91 — 105. — Cercetări arheologice în munții Zlatnei pe dealul Boteș și Corabia, în AISC, III, 1936-1940, p. 160-173. Kerenyi, A., Die Personennamen von Dazien, Budapest, 1941. 471 Kolosovskaia, I. K., O poManusaijUU flaKUU., în VDI, 1, 1957, p. 81 și urm. Macrea, M., Les Daces â Vepoque romaine â la lumiere des recentes fouilles archeologiques, în Dacia, N.S., I, 1957, p. 205-220. — Cumidava, în AISC, IV, 1941 — 1943, p. 234 — 261. Mateescu, G. G., 1 Traci nelle epigrafi di Roma, în ED, I, 1923, p. 57 — 290. Popescu, D., Cercetări arheologice în Transilvania (III), în Materiale, II, 1956, p. 184— 195. Protase, D., Cimitirul de la Soporul de Cîmpie și importanța lui pentru problema persistenței băștinașilor în Dacia romană, în « Omagiu lui O. Daicoviciu », 1960, p. 455 — 463. — Olăria dacică din castrul roman de la Orheiul Bistriței, în Activitatea muzeelor, Cluj, 1960, voi. V (sub tipar). * Russu, I. I., Onomasticon Daciae, Numele de persoane în inscripțiile provinciei, în AISC, IV, 1941 — 1943, p. 186 — 233 și Rectificări și adause la «Onomasticon Daciae», în AISC, V, 1944-1948, p. 282-296. Daco-geții în Dacia romană, în Contribuții la cunoașterea regiunii Hunedoara, Deva, 1956, p. 35 — 56. Limba traco'dacilor, București, 1959. Viața economică: Ardaillon, s.v. Metalla în DA, III, 2, p. 1853 și urm. Carcopino, J., Les richesses des Daces et le redressement de l’empire romain sous Trajan, în Dacia, I, 1924, p. 28 și urm. Note sur la tablette de Cluj «CIL III, p. 948. X». în RevPhil, XI, 1937, p. 97 și urm. Daicoviciu, C., O nouă diplomă militară din Dacia, în SCIV, IV, 3 — 4, 1953, p. 541 și urm. — Les «Castella Dalmatarum» de Dacie în Dacia, N.S., II, 1958, p. 259 — 267. Dob6, A., Publicum Portorium Illyrici, Budapest, 1940. Floca, O., Die romische Ziegelofen von Sarmizegetusa, în Dacia, IX —X, p. 431 și urm. Ferma (villa rustica) din epoca sclavagistă romană, în Materiale, I, 1953, p. 743 și urm. Gostar, N., Vămile Daciei, în SCIV, IV, 3 — 4, 1953, p. 785 și urm. Două inscripții mezerziene, în Analele șt. ale Univ. « Al. I. Cuza » din Iași, N.S., Secț. a IILa, tomul IV, 1958. Gren, E., Kleinasien und der Ostbalkan in der wirtschaftlichen Entwicklung der rdmischcn Kaiserzeit, Uppsala, 1941. Gummerus, s.v., Industrie und Handel, în RE, IX, col. 1496 și urm. Igna Dr. N., Apele termale de la Băile Qeoagiului (Qermisara) în epoca romană, Alba-Iulia, 1946 (publicat și în Revista Balneo-Climatică, ian. —dec. 1946). Kolosovskaia, I. K., Contribuții la căderea stăpînirii romane în Dacia, în ARS, seria istorie. 1956, nr. 1, p. 5 și urm. O poMaHusayuu flatam, în VDI, 1, 1957, p. 81 și urm. Laet, S. J. de, Portorium, Etude sur V or ganisation douaniere chez les Romains, surtout â Pe'poque du Haut-Empire, Bruges, 1949. Macrea, M., Note au sujet des briqueteries en Dacie, în Dacia, XI —XII, p. 275 urm. Nesselhauf, H., Publicum Portorium Illyrici utriusque et ripae Thracicae, în Epigraphica, 1, 1939, p. 331 și urm. Neuburger, A., Die Technik des Altertums, ed. IV, Leipzig, 1921. Orth, s.v. Bergbau, în RE, Suppl. IV, col. 152 urm. Oswald, F. and Pryce, T. A., An Introduction to the Study of Terra Sigillata, London, 1920. Panaitescu, Em., Provincia și Imperiul, în voi. « Fraților Alexandru și I. Lapedatu », București, 1936, p. 627 și urm. 472 Paribeni, R., Optimus Princeps, Messina, 1926, voi. I, p. 309 și urm. Pârvan, V., Die Nationalităt der Kaufleute im romischen Kaiserreiche, Breslau, 1909. — Dacia, Civilizațiile străvechi din regiunile carpato-danubiene, București, 1957 (trad. R. Vulpe), p. 143 și urm. Popescu, Dorin, Cercetări arheologice în Transilvania, în Materiale, II, 1956, p. 144 și urm. Rostovtseff, M., The Social and Economic History of the Roman Empire, ed. II, 2 voi., Oxford, 1957. Russu, I. I., Un sclav în serviciul vamal din Dacia, în SCIV, IV, 3 — 4, 1953, p. 785 și urm. — Sclavul Atticus, în SCȘCluj, 1957, p. 7 și urm. Stanciu, V., Aurul Daciei și Imperiul roman, Timișoara, 1942. Tâckholm, U., Studien iiber den Bergbau der romischen Kaiserzeit, Uppsala, 1937, p.110 și urm. Tudor, D., Considerațiuni economice asupra SE Olteniei in vremea romană, în Progresul Social- ii, 1933, p. 405 și urm. Monumente inedite din Romula, 2. voi., Vălenii de Munte, 1938 și 1940. Monetele romane în Oltenia, în AO, XXII, 1943 (extras). — Istoria sclavajului în Dacia romană, București, 1957, p. 130 și urm. Waltzing, I. P., Etudes historiques sur les corporations professionelles chez les Romains, Bruxelles. 1895-1900 (4 voi.). Clasele sociale: Bodor, A., A mezogazdasăgi viszonyok alakulăsa a romai Dăciăban (Formarea raporturilor agrare în Dacia romană), în A kolozsvări Bolyai Tudomdnyegyetern emlekkănyve, Cluj, 1956, p. 209-221. Dmitrev, A. D., IPadenue JJaKuu, în VDI, 1949, 1, p. 77 — 86. Kerenyi, A., Die P ersonennamen von Dazien, Budapest, 1941. Kolosovskaia, I. K., Contribuții la istoria căderii stăpînirii romane în Dacia, în ARS, seria istorie, 1956, 1, p. 5 — 30. Kruglikova, I., K eonpocy o poMami3ai>uu ffaKuu în VDI, 1947, 3, p. 219 — 230. Tudor, D., Istoria sclavajului în Dacia romană, București, 1957. Lupta împotriva stăpînirii romane și a exploatării sclavagiste: Berciu, D., Lupta băștinașilor din Dacia împotriva cotropitorilor romani, în SCIV, II, 2, 1951.. p. 73 și urm. Daicoviciu, C., O nouă' diplomă militară din Dacia, în SCIV, IV, 3 — 4, 1953, p. 547 și urm. Dmitrev, A. D., Iladenue ffaKuu, în VDI, I, 1949. — Mișcarea « latrones », o formă a luptei de clasă în imperiul roman, în ARS, seria istorie, 1953, 1, p. 55 și urm. Horedt, K., Untersuchungen zur Friihgeschichte Siebenbiirgens, București, 1958, p. 41 și urm. Kolosovskaia, I. K., Contribuții la istoria căderii stăpînirii romane în Dacia, în ARS, seria istorie, 1956, nr. 1, p. 5 și urm. Kruglikova, I. T., HaKun e onoxy puMCKou OKKynatțuu, Moscova, 1955, p. 135 și urm. Macrea, M., Contribuții la uri repertoriu numismatic al Daciei, în AISC, I, 1928— 1932. p. 131 și urm. Macrea, M. și Protase D., Tezaurul de monede imperiale romane de la Qeomal și invazia carpilor din anul 242 e,n, în Dacia, în SCȘCluj, V, 1954, 3 — 4, p. 495 și urm. Mitrea, B., Tezaurul monetar de la RușLSibiu și acțiunea carpilor împotriva stăpînirii romane din Dacia în timpul domniei lui Filip Arabul, în SCIV, IV, 3 — 4, 1953, p. 611 și urm. — Contribuțiuni numismatice la cunoașterea problemei luptei împotriva stăpînirii romane în Dacia, în SCIV, 3 — 4, 1954, p. 470 și urm. 473 Mitrea, B., Contribuțiuni numismatice la istoria triburilor daco-getice din Moldova în a doua jumătate a secolului 11 e.n., în SCIV, VII, 1—2, 1956, p. 159 și urm. Preda, C., Tezaurul de la Dîmbău (reg. Stalin) și tulburările pricinuite de daci în anul 143, sub Antonin Piui, în SCN, I, 1957, p. 113 — 131. Rostovtseff, M., The Social and Economic History of the Roman Empire, ed. II, Oxford, 1957. Russu, I. L, M.ateriale epigrafice în Muzeul raional Dej, în Activitatea Muzeelor, II, 1956, p. 125. Tudor,D., Interfecti a latronibus în inscripțiile din Dacia, în SCIV, IV, 3—4, 1953, p. 583 și urm. — Problema colonatului în Dacia romană, în Studii și articole de istorie (Soc. Științe istorice și filologice), II, 1957, p. 33 și urm. — Răscoale și atacuri « barbare » în Dacia romană, București, 1957. — Istoria sclavajului în Dacia romană, București, 1957, p. 212 și urm. Viața culturală. Religiile. Romanizarea: Bruhl, A., Liber Pater, Paris, 1953, p. 215—220. Condurachi, Em., I monumenti cristiani nellTllirico, în ED, IX, 1940, p. 1 și urm. Daicoviciu, C., Există monumente creștine în Dacia Traiană din sec. II—III? în AISC, II, 1933— 1935, p. 192 și urm. (= Mei. Marouzeau, Paris, 1948, p. 345 și urm.). — Contribuții la syncretismul religios în Sarmizegetusa, în AISC, I, 1928—1932, p. 81 și urm. — Sarmizegetusa (Ulpia Traiana) în lumina săpăturilor, Clr.j, 1938. Drăgoescu, P., Limba latină în inscripțiile din Dacia, în Contribuții epigrafice, Rîmnicu Vîlcea, 1930. Ferri, Silvio, Arte romana sul Danubio, Milano, 1933. Floca, Oct., 1 culti orientali nella Dacia, în ED, VI, 1935, p. 204 și urm. — O nouă Villa Suburbana în hotarul Sarmizegetusei, în Sargetia, I, 1937, p. 25 și urm. Florescu, Gr., I monumenti funerari romani della «Dacia Superior», în ED, IV, p. 72 și urm. — 1 monumenti funerari romani della Dacia Inferiore, București, 1942. Gostar, N., Inscripții și monumente din Qermisara, în Contribuții la cunoașterea regiunii Hune- doara, 1956, p. 81 și urm. Gostar, N., David, L., O gemă gnostică în Muzeul Istoric din Cluj, în Activitatea Muzeelor, II, 1956, p. 135 urm. Graur, Al., Romanizarea Daciei prin coloniști străini în Rev. Fund., III, 6, 1936, p. 669 și urm. Kolosovskaia, I. K., O poManusaițuu JțaKUU, în VDI, 1, 1957, p. 81 și urm. Kruglikova, I. T., Jfaxux e snoxy puMCKou oxKynayuu, Moscova, 1955, p. 142 și urm. Macrea, M., A propos de quelques decouvertes chretiennes en Dacie, în Dacia, XI —XII, p. 281 și urm. Mihăescu, N., Limba latină în provinciile dunărene ale imperiului roman, București, 1960. Panajtescu, Em., Castrul roman de la Cășeiu în ACMIT, 1929, p. 15 și urm. Pârvan, V., Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, București, 1911. — Qetica, București, 1926, p. 640. Russu, I. I., Onomasticon Daciae, în AISC, IV, p. 186 și urm. și V, p. 282 și urm. Tocilescu, Gr., Fouilles et recherches archeologiques en Rournanie, Bucarest, 1900, p. 100 și urm. Tudor, D., Monumente inedite din Romula, part. I —II, Vălenii de Munte, 1938 și 1940. — 1 Cavalieri danubiani, în ED, VII, 1937, p. 189 și urm. — Colonia Romula într-o nouă inscripție, în Rev. Univ., « Al. I. Cuza » și Inst. Polit.-lași, V, 1-2, 1954, p. 299. Webber, Jones, L., The Cults of Dacia, inUniv. of California,Publ.Philol., IX,8,1929, p. 245 și urm. 474 Istoria politică a provinciei Dacia: Altheim, Fr., Die Soldatenkaiser, Frankfurt a. M., 1939. Barkoczi. L., Dăk tolmăcs Brigetioban. Ein dakischer Dolmetscher in Brigetio, în A^, s. III, voi. V-VI, 1944-1945, p. 178-192. Berciu, D., Lupta băștinașilor din Dacia împotriva cotropitorilor romani, în SCIV, II, 2, 1951, p. 73-95. Daicoviciu, C., La premiere division de la Dacie, în AISC, II, 1933 — 1935, p. 71 — 77. — O nouă diplomă militară din Dacia, în SCIV, IV, 1953, p. 541—555. Dmitrev, A. D., Tladenue ffaKUii^ (k eonpocy o ceR3U oceoăodume/ibHbix deuotceuuu e Pum- ckou uMnepuu c emopotceHURMu eapeapoe), în VDI, I, 1949, p. 77 — 85. Forni, G., Contributo alia storia della Dacia romana, Pavia, 1958 (extras din Athenaeum, N.S., XXXVI, 1958). Gren, E., Kleinasien und der Ostbalkan in der wirtschaftlichen Entwicklung der romischen Kaiserzeit, Uppsala-Leipzig, 1941. Huttl, W., Antoninus Pius, voi. I, Historisch-politische Darstellung, Praga, 1936. Klose, J., Roms Klientel — Randstaaten am Rhein und an der Donau, Breslau, 1934. Kolosovskaia, I. K., Contribuții la istoria căderii stăpînirii romane în Dacia, în ARS, seria istorie, I, 1956, p. 5—31. Kruglikova, L, K eonpocy o poMauusaițuu ffaxuu, în VDI, 3, 1947, p. 219 — 230. Macrea, M., Contribuții la un repertoriu numismatic al Daciei, în AISC, I, partea I, 1928 — 1932, p. 127- 139. — Monetele și părăsirea Daciei, în AISC, III, 1936—1940, p. 271—305. — Apărarea graniței de vest și nord-est a Daciei pe timpul împăratului Caracalla, în SCIV, VIII, 1957, p. 215-251. Macrea, M.-Protase, D., Tezaurul de monede imperiale romane de la Qeomal și invazia carpilor din anul 242 e.n. în Dacia, în SCȘCluj, V, 1954, p. 495 — 567. Mitrea, B., Tezaurul monetar de la Ruși-Sibiu și acțiunea carpilor împotriva stăpînirii romane din Dacia în timpul lui Filip Arabul, în SCIV, IV, 3—4» 1953, p. 611—640. — Contribuții numismatice la cunoașterea problemei luptei împotriva stăpînirii romane în Dacia, în SCIV, V, 3-4, 1954, p. 467-486. P.ussu, I. I., Miscellanea Dacica, II. Interpres Dacorum, în AIIN, XI, 1946—1947, p. 403 — 412. Stein, A., Dacien nach dem Bruderkrieg im Hause des Severus, Sibiu, 1942. Strack, P. L., LJntersuchungen zur romischen Reichsprăgung des zweiten Jahrhunderts, voi. I — III, Stuttgart, 1931 — 1937. Tudor, D., Răscoale și atacuri « barbare » în Dacia romană, București, 1957. — Problema colonatului in Dacia romană, în Studii și articole de istorie, voi. II, București, 1957, p. 33 — 38. — La pretendue guerre de Caracalla avec les Carpes, în Latomus, 1960. Weber, W., LJntersuchungen zur Qeschichte des Kaisers Fladrianus, Leipzig. Sfîrșitul stăpînirii romane în Dacia: Alfoldi, A., A g6t mozgalom es Dacia feladăsa (Mișcarea goților și părăsirea Daciei), (extras din Egyetemes Philologiai Kdzlony), 1929— 1930. — The abandonment of Dacia, în CAH, XII, 1939, p. 150— 153. Daicoviciu, C., Problema continuității în Dacia, în AISC, III, 1936— 1940, p. 240 — 255. Iorga, N., Le probleme de Vabandon de la Dacie par Uempereur Aurelien, în RHSEE, I, 1924» p. 37-58. Lascu, N., Dacia Felix (Intre filologie și istorie), în AISC, IV, 1941 — 1943, p. 51 — 72. Macrea, M., Monetele și părăsirea Daciei, în AISC, III, 1936—1940, p. 271—305. Manni, E., L’imperd di Qallieno, Roma, 1949, p. 17 și urm. 475 Marin, D. Șt., Părăsirea Daciei Traiane în izvoarele literare antice. Considerații filologo-lingvis- tice pe marginea textelor, în Buletinul Institutului de filologie romînă « Alexandru Filipide», X, 1943, p. 163 — 167. Popa Lisseanu, G., Flavius Vopiscus și părăsirea Daciei, în voi. « Fraților Alexandru și I. Lape- datu la împlinirea vîrstei de 60 de ani», București, 1936, p. 709 — 728. Protase, D., Tezaurul de monete imperiale romane de la Nireș, în SCN, I, 1957, p. 149—171. Reidinger, W., Die Statthalter des ungeteilten Pannoniens und Oberpannoniens von Augustus bis Diokletian, Bonn, 1956. Tudor, D., Răscoale și atacuri «barbare» în Dacia romană, București, 1957, p. 82 și urm. Vulic, N., Quand la Dacie a-t-elle ete perdue, Belgrad, 1935. CAPITOLUL II STĂPÎNIREA ROMANĂ ÎN DOBROGEA, MUNTENIA SI MOLDOVA 9 înaintarea cuceririi ro- mane la Dunărea de jos In ciuda biruinței categorice obținute de romani în cursul celui de-al IIIdea război mitridatic asupra cetă- ților de pe țărmul de vest al Mării Negre, extinderea și consolidarea stăpînirii lor la Dunărea de jos era sortită să întîmpine piedici. Mai puțin de zece ani după succesele obținute de M. Terentius Varro Lucullus, — către vremea cînd, în numele Senatului, Pompeius organiza durabil cuceririle asiatice din țara colchilor pînă la granițele Egiptului, — cetățile din Pontul Stîng, o dată mai mult unite în fața unei primejdii comune, se răsculau împotriva împi- lării unui guvernator al Macedoniei, C. Antonius Hybrida (62 î.e.n.). Ajutate de geții și de bastarnii din nordul fluviului, ele izbuteau să înfrîngă trupele romane în chip atît de rușinos încît, după expirarea misiunii sale balcanice, C. Antonius avea să fie tras la răspundere și condamnat la exil. în legătură cu biruința de sub zidurile Histriei, Vasile Pârvan își punea întrebarea îndreptățită dacă « chiar din acest an, nu însuși Burebista va fi fost comandantul cetelor geto-bastarne care au sfărîmat pe Antonius și, luîndu-i steagurile, le-au dus în cetatea getică Genucla... » h Oricare ar fi adevărul în această privință, curînd după anul 60 amestecul regelui get în treburile cetăților de la Marea Neagră devine stăruitor. Fie că prin ocuparea litoralului va fi urmărit să bareze înaintarea romanilor spre nord, fie că atacurile îndreptate împotriva așezărilor grecești reprezintă mai degrabă expediții de cucerire, după mărturia unanimă a izvoarelor, în jurul anului 55 î.e.n. Burebista ocupă și pustiește Olbia, pentru ca în deceniul următor să pună stăpînire pe porturile Pontului Stîng, de la Histria pînă la Apollonia. Amănuntele acestui proces de cucerire nu ne sînt toate cunoscute și nu putem arăta cu certitudine nici pe ce cale cetățile în chestiune își vor fi pierdut independența, nici soarta hărăzită fiecăreia în parte. Dacă despre Histria și Mesambria pare probabil că au avut de suferit asedii urmate de distru- geri, dacă despre Dionysopolis e neîndoios că s-a bucurat de un tratament mai blînd, referitor la Tomis ori Callatis, la Odessos și Apollonia, nu ne e îngăduit V. Pârvan, Qetica, p. 78. Așezarea exactă a Genuclei n-a putut fi pînă acum stabilită. 477 decît să afirmăm că — intr-un fel sau altul — la mijlocul sec. I făceau parte din posesiunile aceluia pe care un document contemporan îl numește « cel dintîi și cel mai mare dintre regii din Tracia, stăpînitor al tuturor ținuturilor de din- coace și de dincolo de Dunăre»L Cum s-a arătat în alt loc al acestui volum, fulgerătoarea creștere a puterii getice în zilele lui Burebista era sortită unei tot atît de repezi destrămări. Redeve- nind libere după moartea vajnicului cîrmuitor, cetățile de la mare se regăseau stăpîne pe propria soartă, dar numai în aparență. în fapt, ca întotdeauna, existența lor atîrna de raporturile cu stăpînii pămîntului dobrogean, iar de la o vreme, de țelurile politicii romane la Dunărea de jos. în ultima privință, e de relevat împrejurarea că după biruința asupra lui Marcus Antonius (31 î.e.n.), care făcea din el stăpînul întregii lumi meditera- neene, Octavian — viitorul Augustus — desfășoară sforțări prelungite pentru a asigura statului roman frontiere naturale în Europa și în Asia, de la Rin și Dunăre pînă la Eufrat. în Illyricum, opera de cucerire începută sub directa lui condu- cere în anii 35—34 î.e.n., va fi continuată de generali destoinici între 12—9 î.e.n., apoi, cu și mai multă energie, între 6—9 e.n. La capătul atîtor campanii, popoa- rele dintre Adriatică și Dunărea mijlocie erau toate robite, iar împăratul putea scrie cu fală în inscripția care-i pomenește faptele de arme: « Biruind neamurile pannonilor, cu care pînă în zilele mele nici o oaste romană nu se măsurase vreo- dată, ... le-am supus poruncilor poporului roman, împingînd hotarele Illyricului pînă la malul rîului Dunărea»2. Către aceeași vreme, la Dunărea de jos, ocuparea malului drept al fluviului, de forțele Romei făcea și ea progrese hotărîtoare. Prilejuite cîteodată de atacuri în direcția Macedoniei, pornite din cîmpia munteană, de cele mai multe ori de rezistența triburilor de la nord de Haemus la expansiunea romană, o serie de operații conduse fără cruțare frîngeau cerbicia populațiilor de la sud și de la nord de fluviu, ducînd la instalarea de-a lungul actualelor maluri sîrbesc și bulgă- resc a unui comandament militar, în locul căruia — în primii ani ai erei noastre avea să ia ființă provincia Moesia. Deosebit de importante, din acest punct de vedere, sînt expedițiile din anii 29—28 î.e.n. ale proconsulului Macedoniei M. Licinius Crassus, ca urmare a unui atac al dacilor și al bastarnilor împotriva tribului trac al dentheleților, aliați cu romanii. Respingînd pe invadatorii în masa cărora bastarnii par să fi fost cu mult cei mai numeroși, Crassus, într-o primă campanie, pătrunde în ținutul moesilor și — într-un punct anevoie de localizat, pe Dunăre — izbutește să ocupe așezarea « puternic întărită » în care bastarnii își căutaseră adăpost. La cucerirea acestei cetățui, proconsulul primise ajutorul unei căpetenii a geților din sud- vestul Dobrogei, Roles, îndată după aceea răsplătit cu titlul de « prieten și aliat al poporului roman ». în vara anului 28, o nouă încercare a bastarnilor de a 1 IQB, I, 13, rîndurile 22-25. 2 Res Qestae Divi Augusti, 30, 1. 478 pătrunde în dreapta fluviului era respinsă tot atît de sîngeros. în schimb, în timp ce continua să poarte lupte cu unele triburi trace din vecinătatea Macedoniei,. Crassus e chemat să dea ajutor aliatului său Roles, atacat de o altă căpetenie a geților dobrogeni — Dapyx. Potrivit indicațiilor vagi ale izvoarelor, acesta pare să-și fi avut scaunul la nord de Roles, în regiunea de centru a Sciției Mici. Aici e nevoit să se retragă în fața forțelor romane superioare, care-1 asediază într-un loc întărit, cucerit curînd după aceea. După pieirea lui Dapyx și a supușilor săi — parte căzuți în lupte, parte zidiți de vii intr-o peșteră unde încercau să se ascundă — comandantul roman își îndrepta oastea împotriva unui al treilea «rege» get — de data aceasta din părțile de nord ale Do- brogei — Zyraxes. Asediat în cetatea-i de scaun, Genucla, Zyraxes izbutește să se refugieze peste Dunăre la « sciții » (probabil bastarni) cu care era legat prin alianță și de la care se va fi întors cu ajutor. Pentru moment, totuși,. Genucla e luată și, un an mai tîrziu, Crassus își celebrează la Roma triumful pentru biruințele repurtate «asupra Traciei și geților »♦ Pînă ce avea să se stabilească în Dobrogea o forță de ocupație permanentă, asemenea victorii rămîn însă fără a doua zi. Abia retrași romanii, localnicii își reiau vechile rosturi, iar incursiunile de peste fluviu continuă și ele, potrivit împre- jurărilor în necontenită schimbare din spațiul carpato-dunărean. Sub acest raport, o mențiune specială se cuvine apariției în ținuturile din nordul gurilor Dunării a unui popor în migrație, sarmații, a căror înaintare dinspre răsărit și a căror așezare în stepele actualei Ucraine reprezintă un fenomen de cel mai înalt interes în istoria ultimelor veacuri dinainte de era noastră. Pînă unde se vor fi întins acești iranieni la vremea de care vorbim, nu-i ușor de spus, după cum nu-i lesne de arătat motivul care-i va fi împins întîi să pătrundă în Tracia. Sigur e doar că în anul 16 î.e.n., consulul L. Tarius Rufus poartă cu ei lupte la capătul cărora izbutește să-i alunge peste fluviu, și tot atît de sigur, că și după această biruință, de-a lungul întregului secol I e.n., atacurile lor prădalnice con- tinuă a fi amintite în izvoarele contemporane. ~ . Caracteristice, sub acest raport, sînt informațiile oferite Oviaiu la Tomis 7 . * de operele lui Ovidiu, Tristele și Scrisorile din Pont, în care — fie și cu fireasca exagerare a celui ce urmărea să stîrnească mila împă- ratului, pentru a-și dobîndi iertarea — exilatul din Tomis înfățișează un tablou întunecat al condițiilor de viață din Dobrogea către începutul erei noastre. Lăsînd la o parte amănuntele privitoare la clima aspră, la vegetația săracă și, îndeobște, la neplăcerile unui trai pentru care poetul se mărturisește nepregătit, sînt de reținut indicațiile potrivit cărora atît localnicii (geți, sciți, bessi și coralii), cît și. grecii din orașe trăiau într-o stare de permanentă alarmă, expuși în fiece clipă la loviturile fulgerătoare ale dușmanilor de peste fluviu. Mai dese iarna, cînd gerul transforma Dunărea într-un pod de gheață, asemenea atacuri nu lipseau nici în alte anotimpuri, în așa măsură îneît — spune poetul — «.. .chiar în timp' 47» de pace războiul te îngrozește k1, iar acei puțini ce cutează să se gîndească la munca cîmpului, «... co mînă stau pe armă, cu cealaltă pe plug » 2. Deopotrivă de interesante sînt știrile privitoare la atacuri de proporții mai mari îndreptate asupra unor posturi înaintate ale pămîntului dobrogean, ca Aegyssus (Tulcea) și Troesmis (astăzi Turcoaia, r. Macin). Deși apărate puternic de poziția lor firească și de întărituri făcute de mîna omului, ambele sînt ocupate prin surprindere de geții din stînga fluviului, pînă ce trupe trimise în grabă de regele trac — și, mai cu seamă, ajutoare romane desprinse din forțele de ocupație ale malului moesic —■ izbutesc să restabilească situația, instalînd în fiecare din ele cîte o garnizoană. Menționată pentru întîia oară într-o scrisoare a poetului din anul 12 e.n., luarea prin surprindere a cetății Aegyssus trebuie să fi fost cu puțin anterioară vremii cînd scria Ovidiu. Mai sigur datat e cel de-al doilea episod la care ne-am referit — ocuparea cetății Troesmis — petrecută, după toate probabilitățile, în anul 15. Măcar că între o întîmplare și cealaltă avusese loc un eveniment impor- tant —• anexarea formală a Moesiei, transformată în provincie la începutul domniei lui Tiberiu — noua unitate administrativă n-a înglobat din capul locului Dobrogea, rămasă mai departe sub atîrnarea regilor odriși, reduși la poziția de « clienți » ai Romei. Ca mulțumire pentru serviciile aduse în mai multe împreju- rări, și cu deosebire în timpul răscoalei pannonice, cînd oștile sale ajutaseră pe cele romane, Rhoemetalces căpătase domnia Traciei, pe care o cîrmuise pînă la moartea sa, în anul 12 e.n. La această dată Augustus împărțise regatul între un frate al defunctului, Rhascuporis, și fiul lui Rhoemetalces, Cotys, așa fel că regiunea dinspre mare, mai prosperă și mai influențată de cultura grecilor vecini, trebuia să-i revină acestuia din urmă, în timp ce restul regatului, mai sărac și mai expus primejdiilor, era atribuit lui Rhascuporis 3. O repartiție atît de inegală nu putea să nu trezească nemulțumiri și, în anul 18 e.n., Cotys fu ucis de propriul său unchi. O nouă intervenție a romanilor devenea astfel necesară, pe urma căreia Rhascuporis se vedea exilat în Egipt; regatul său era încredințat unui fiu, Rhoemetalces, iar moștenirea lui Cotys, atribuită copiilor minori ai acestuia, rămînea să fie administrată pînă la majoratul lor de un tutore roman — ex-pretorul Trebellenus Rufus 4. Tulburări de felul celor amintite nu puteau să nu influențeze orientarea politică a cetăților de pe litoralul dobrogean. în măsura în care sprijinul regilor odriși, sub « protecția » cărora continuau să se găsească la sfîrșitul campaniilor lui Crassus, se dovedea iluzoriu, interesele claselor exploatatoare din Histria, Tomis și Callatis trebuie să le fi împins să accepte —• poate chiar să solicite — încorporarea acestor orașe, împreună cu teritoriile respective, în imperiul ale 1 Tristia, III, 10, 67. 2 Ibidem, V, 10, 24. 3 Tacitus, Annales, II, 64. 4 Ibidem, II, 68. 480 cărui granițe se întindeau acum mai departe decît oricînd. Cînd anume, și în ce condiții a avut loc această încorporare, nici un document nu ne-o spune. Exame- nul împrejurărilor lasă totuși să se înțeleagă că, din orice parte va fi venit iniția- tiva, importanta hotărîre trebuie să fi fost luată după o perioadă de șovăieli în cursul căreia forțele regatului trac — slăbit de frămîntări interne și de atacuri dinafară — se dovediseră neputincioase să asigure pămîntului dintre Dunăre și mare un minimum de securitate. Deși lipsite de precizie, știrile pe temeiul cărora putem urmări procesul de înstăpînire a romanilor pe cetățile din Pontul Stîng nu lipsesc cu totul, și ele indică drept dată probabilă a înglobării acestora, ultimele decenii ale domniei lui Augustus (27 î.e.n.—14 e.n.). In sprijinul acestei încheieri pledează, în primul rînd, relegarea lui Ovidiu la Tomis — de neconceput dacă în anul 8 orașul n-ar fi făcut parte din statul roman, — în al doilea rînd propria mărturie a exilatului care, în cîteva versuri ale Tristelor, scrise după toate probabilitățile în anul 9 e.n., vorbește de anexarea de către romani a coastei dobrogene ca de un eveni- ment recent x. La aceste arătări, dintotdeauna cunoscute și puse în legătură cu instituirea în aceleași împrejurări a unei «prefecturi a litoralului maritim» (praefectura orae maritimae), despre ale cărei rosturi și sferă de activitate nu putem face decît presupuneri, se poate adăuga acum indicația rezultînd din existența la Histria a unui templu închinat lui Augustus încă în viață, de un personaj altmin- teri necunoscut 2. Indiferent de motivele personale ce l-au putut îndemna să ia această inițiativă, gestul ctitorului histrian se explică deajuns în atmosfera celui dintîi contact cu stăpînirea Romei, cînd asemenea dovezi de lealism erau desigur bine primite și cînd prezența unor forțe maritime sau terestre de oarecare impor- tanță conferea oligarhiei din cetățile pontice un sentiment de siguranță de multă vreme pierdut. Fără să putem arăta cu precizie data întemeierii « prefecturii litoralului maritim », trebuie să reținem că ea avea ființă în anul relegării lui Ovidiu, cînd jurisdicția romană în aceste părți era încă nouă și cînd, în lipsa unei autorități imperiale apropiate, titularul acestui post mai mult militar decît administrativ depindea de proconsulul Macedoniei. Abia cu înființarea provinciei Moesia, în primii ani ai domniei lui Tiberiu, orașele grecești de pe coasta dobrogeană par să-și fi schimbat atîrnarea, « prefectul litoralului maritim »trecînd și el cu acest prilej sub directa dependență a guvernatorului noii provincii. Cît a durat această situație și care vor fi fost succesivii titulari de la crearea postului pînă la desfiin- țarea lui, sînt întrebări la care — cu informațiile de care dispunem — putem răspunde numai în chip nesatisfăcător. Față de lipsa oricărei indicații despre dăinuirea « prefecturii » în secolele următoare, o ipoteză verosimilă ni se pare aceea după care ar fi fost desființată cu prilejul reformei administrative din anul 1 Tristia, II, 197 —200; Cf. Epistulae ex Ponto, IV, 7 și IV, 9. 2 Histria, I, p. 511, nr. 9. 31 — c. 1001 481 86 e.n., cînd, creîndu-se provincia nouă a Moesiei Inferioare, utilitatea unei conduceri speciale a litoralului maritim a putut fi pusă în discuție. încă înainte de această dată, în situația ținuturilor de Regimul juridic al ora- ja Dunărea de jos se petrecuseră și alte schimbări, dintre șelor pontice sub stă- . . w „ -i a ? A . w care cea mai importanta e transformarea m anul 45 a pinirea romana regatului clientelar trac în provincia romană a Traciei. Ca urmare, Dobrogea, despre care s-a arătat înainte că — cu excepția cetăților grecești — continua să facă parte din posesiunile regilor odriși, e anexată provin- ciei Moesia, în timp ce orașele de pe litoral — Histria, Tomis, Callatis — benefi- ciază mai departe de regimul statornicit pentru ele la data înglobării în imperiu. Cu privire la acest regim, informațiile de care dispunem nu sînt nici suficient de numeroase, nici suficient de limpezi. Mai abundente pentru Histria, ele lipsesc aproape cu totul în cazul celorlalte orașe, în legătură cu care nu se pot face decît presupuneri întemeiate pe analogii. Fie că au beneficiat de condiția unor « cetăți aliate » (civitates foederatae), fie de aceea a unor « cetăți libere și scutite de dări » (civitates liberae et immunes), toate s-au bucurat oricum de o autoadministrase care prelungește pe aceea din epoca anterioară cuceririi romane. Fiecare oraș dobrogean își păstrează controlul asupra unui teritoriu delimitat cu strictețe, în fiecare colegii de magistrați purtînd denumirile tradiționale continuă să exer- cite atribuțiile cunoscute. Chiar din sec. I e.n., cînd stăpînirea romană asupra Sciției Mici se întărește și se desăvîrșește, în Tomis și Callatis (probabil și în Histria) reîncepe baterea monedei de bronz, care va dura pînă spre mijlocul sec. al III-lea. îndată după transformarea în provincie a regatului trac, de altă parte, de-a lungul malului Dunării ca și de-a lungul coastei mării, se organizează rețeaua de puncte vamale pomenită în documente sub denumirea de « vama țărmului trac» (portorium ripae Thraciae). Prima ei mențiune se citește într-o scrisoare adresată autorităților din Histria de guvernatorul Moesiei Flavius Sabinus (în jurul anului 50 e.n.), prin care fratele viitorului împărat Vespasianus confirmă orașului «îngăduința de a pescui în gura Peuce (actualul braț Sf. Gheorghe) și de a aduce lemn de facle. . . fără plata vreunei taxe » \ Amintită și în mesajele altor guvernatori ai Moesiei dintre anii 46 și 68, această scutire ne lasă să înțelegem că, cu prilejul intrării Histriei în imperiu, locuitorii ei primiseră făgăduința de a li se respecta nu numai integritatea teritoriului stăpînit « din zilele strămoșilor » (cum se exprimă scrisoarea lui Tullius Geminus) 2, dar și larga imunitate fiscală ce trebuie să le fi. fost recunoscută în limitele acestui teritoriu. Cît privește soarta ulterioară a « vămii Dunării », se poate arăta că în prima jumătate a sec. II aceasta a suferit o schimbare în modu-i de organizare. După cum rezultă din inscripții, 1 Histria, IV, p. 558, nr. 16 (= SEQ, I, 329), rîndurile 23 — 25. 2 Ibidem, rîndurile 60 — 61. 482 la o dată ce trebuie căutată între domniile lui Traian și Antoninus Pius (după toate probabilitățile, în timpul domniei lui Hadrian) « vama țărmului trac » avea să se contopească cu « vama celor două circumscripții ale Illyricului » (publicum portarii Illyrici utriusque), formînd de aci înainte o organizație unică cu numele de publicum portarii Illyrici utriusque et ripae Thraciae. Tot din primele timpuri ale stăpînirii exercitate de ro- «Comunitatea» orașelor manj asupra cetăților din Pontul Stîng datează și strîn- pontice în sec. I—II ia * i i i i. . e n gerea lor mtr-o uniune de caracter cultural-religios, purtînd numele de «comunitatea celor cinci orașe» (7VEVTa7TOĂtc), sau «comunitatea grecilor din Pont» (xowov tcov ’EXXfjVcov), din care făceau parte Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis și Odessos. în secolul al ILlea, cînd amănuntele organizării ei sînt mai bine cunoscute (v. mai departe, p. 489 și urm.), această uniune avea să sporească prin adăugarea unui al șaselea oraș, probabil Mesambria, devenind o «comunitate acelor șase orașe» (s^aTroX^). Unde era la început locul de reuniune al delegaților întruniți periodic în sesiuni comune, nu se știe lămurit. în sec. al II-lea, acest oraș era Tomis, limpede indicat în documente drept « strălucită reședință » și « oraș de căpetenie al întregului Pont Stîng ». Conducătorul federației pontice purta numele de pontarch (titlu mai mult decorativ), cumulînd totodată și calitatea de « mare preot » al cultului imperial, celebrat cu pompă în cadrul reuniunilor ordinare sau al unor sărbători anume. Rostul instituției se vădește astfel ca fiind în ultima instanță acela de a consolida stăpînirea romană într-un teritoriu de curînd anexat, după pilda a numeroase provincii, unde, îndată după cucerire, altarele și templele înălțate împăraților și Romei, sau împăraților și membrilor familiei lor, contribuiau la crearea unei legături religioase între capii statului roman și păturile avute ale populației locale. Cum s-a arătat înainte în treacăt, de-a lungul întregului secol I e.n. guverna- torii Moesiei au trebuit să suporte atacuri repetate din partea populațiilor din nordul Dunării: geto-daci, bastarni, sarmați. Din acest punct de vedere, o mențiune specială se cuvine lui Tib. Plautius Silvanus Aelianus, a cărui adminis- trație pare să se fi prelungit zece ani (circa 57—67 e.n.) și care, în tot acest timp, a avut să asigure hotarul Dunării împotriva unor dușmani de aproape sau de departe. Dintre isprăvile-i mai importante, înșirate într-un elogiu funebru care ni s-a păstrat și despre care s-a mai vorbit (mai sus p. 290), e de amintit în primul rînd strămutarea în dreapta Dunării a mai mult de o sută de mii de «transdanubieni », cu femei și copii, cu regi și șefii lor de trib, în împrejurări asupra cărora nu ni se dau amănunte, dar care sînt de pus în legătură cu întărirea unei frontiere mereu amenințate L La aceasta a contribuit de bună seamă și biruința cîștigată asupra sarmaților, înainte ca atacul de mari proporții pregătit de aceștia să fi avut răgazul 1 CIL, XIV, 3608 (= ILS, 986). 31* 483 să se desfășoare. în sfîrșit, tot în legătură cu activitatea lui Plautius Aelianus la Dunărea de jos, trebuie subliniat interesul arătat de acesta situației din Peninsula Taurică (Crimeea de azi), unde intervine pentru a da ajutor cetății Chersones, pe punctul de a fi cucerită de sciți. Indiferent de forma pe care va fi îmbrăcat-o intervenția, despre care nu putem face decît presupuneri, vrednic de reținut e faptul că în ultimii ani ai domniei lui Nero prestigiul Romei în ochii sciților taurici era destul de mare pentru ca amenințarea guvernatorului Moesieisă-i abată de la o expediție începută. în ciuda silințelor lui Aelianus și a guvernatorilor ce aveau să-i urmeze, apărarea Dobrogei rămîne mai departe insuficient asigurată de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului I. Sporirea numărului legiunilor cantonate în Moesia la patru, ca și înființarea unei flote destinate operațiilor pe cursul inferior al Dunării (classis Flavia Moesica), reprezintă soluții provizorii, în așteptarea luptei hotărîtoare începute de Domițian și sfîrșite de Traian, care, împreună cu soarta regatului lui Decebal, avea să decidă pentru veacuri soarta pămîntului dintre Dunăre și mare. 1. DOBROGEA ÎN TIMPUL STĂPÎNIRII ROMANE Prin poziția sa geografică și strategică, Dobrogea romană constituie un adevărat bastion, a cărui importanță este subliniată de prezența a numeroase trupe, ca și de construirea unui întreg sistem de castre și de castele, înșirate de-a lungul Dunării. La adăpostul limes-ului, Dobrogea cunoaște în epoca romană o dezvoltare specifică, legată atît de prezența trupelor, cît și a numeroșilor colo- niști romani, a căror activitate este atestată de documentele timpului. O seamă de așezări geto-dacice se transformă din această cauză în înfloritoare orașe, care, alături de vechile cetăți grecești, asigură Dobrogei în sec. I—III e.n. o intensă viață urbană. Drumuri bine întreținute, al căror scop era înainte de toate stra- tegic, au contribuit în această vreme la dezvoltarea vieții economice a provin- ciei, legată din ce în ce mai strîns de Moesia Inferioară, din care face parte pînă la sfîrșitul veacului al IlI-lea e.n. Organizarea militară a Dobrogei romane Organizarea militară a Dobrogei începe chiar din momen- tul anexării ei, în anul 46 e.n. și continuă pînă la sfîr- șitul acestui veac, cînd avem numeroase documente cu privire fie la corpurile de trupe romane, fie urme arheologice ale primelor castre dobrogene. In prima fază a organizării militare a Dobrogei, apărarea frontierei dună- rene în această zonă atît de primejduită este asigurată îndeosebi de trupe auxi- liare (cohortes de infanterie și alae de cavalerie). După cucerirea Daciei de către romani, apărarea Dunării sporește în chip simțitor prin transferarea legiunii a 484 V-a Macedonica de la Oescus (R. P. Bulgaria) la Troesmis. Din inscripțiile desco- perite la Troesmis rezultă că majoritatea efectivului legiunii era recrutată în Asia. Acest lucru este explicabil în parte prin faptul că legiunea participase multă vreme la operațiile militare din răsărit și că își completase pierderile suferite prin recrutări din rîndurile cetățenilor romani din această regiune. Cartierul general al legiunii a V-a Macedonica a fost, din momentul trans- ferării ei și pînă în anul 167, cînd este mutată în Dacia, la Troesmis, alături de o veche așezare getică. Cărămizi cu ștampilă descoperite în această localitate par a indica inițial existența unui mic castru ocupat de ala I Pannoniorum. în prima jumătate a veacului al II-lea e.n., castrul trebuie să fi. fost mult amplificat, dată fiind poziția sa de centru militar x. întreaga linie a Dunării este întărită în cursul veacurilor I—III e.n. de numeroase castre și detașamente militare, ale căror urme se constată arheologic și epigrafic. Trebuie subliniat faptul că cele mai multe dintre aceste castre au fost construite pe locul unor vechi așezări geto-dacice din Dobrogea. Lucrul se explică în bună măsură prin aceea că, pe de o parte, aceste așezări se aflau în apropierea vadurilor Dunării, care trebuiau apărate în primul rînd, pe de altă parte, prin aceea că aprovizionarea trupelor era asigurată de populația locală printr-un impozit special, cunoscut sub numele de annona militaris. De la sud spre nord au fost identificate de-a lungul fluviului mai multe castre, ocupate de detașamente ale legiunilor și detașamente auxiliare, care de- pindeau de comandamentul legiunii a V-a Macedonica de la Troesmis. Un astfel de castru roman este amintit la Sucidava, localitate al cărei nume, ca și acela al așezării omonime din Oltenia, indică în chip cert o veche așezare getică. în această regiune s-au identificat castre de formă dreptunghiulară (150 m X80 m) în satele Mîrleanu și Satul Nou. Lagărul roman de la Axiopolis, lîngă Cernavoda, construit alături de un vechi tîrg greco-getic, constituie un important punct de sprijin al limes-ului dunărean, refăcut de mai multe ori în cursul stăpînirii romane. La 27 km mai spre nord, păzind un important vad al Dunării, s-a construit la Capidava, la începutul veacului al II-lea e.n., un castru de formă dreptun- ghiulară (110 m X82 m), care a fost refăcut de trei ori pînă în veacul al Vl-lea e.n. Inscripțiile descoperite indică la început un detașament din legiunea XI Claudia cantonată la Durostorum, care a construit probabil această fortăreață, în veacul al II-lea e.n., se constată la Capidava cohors I Qermanorum, iar în veacul al III-lea e.n., un detașament din legiunea I Italica 2. în tot cursul veacului al II-lea e.n., staționează la Carsium (azi Hîrșova) ala II Hispanorum et Aravacorum 3. Castrul a fost construit probabil în anul 1 Gr. Tocilescu, Monumente epigrafice și sculpturali, p. 68 și urm.; A. Betz, în RE, s. v. Troesmiss, col. 591 și urm. 2 Gr. Florescu, Capidava, I, 1958, p. 15. 3 Gr. Tocilescu, în AEM, XI, p. 64; V. Pârvan, Descoperiri nouă in Scythia Minor, p. 489 și urm. 485 103 pe locul unei vechi așezări geto-dace, în care s-au descoperit numeroase fragmente de vase grecești. Castrul păzea unul dintre cele mai importante vaduri ale Dunării, în fața gurii lalomiței. Dincolo de Troesmis, la 13 km spre nord, lîngă Măcin, s-a ridicat la sfîrșitul veacului I e.n., castrul roman de la Arrubium, ocupat pînă la mijlocul veacului al IlI-lea e.n. de ala I Vespasiana Dardanorum1. Numele localității indică o veche origine celtică, ce trebuie pusă în legătură cu expansiunea celților în regiunea balcano-dunăreană în veacul al IlI-lea î.e.n. Pe malul drept al Dunării, pe un promontoriu ce domină Isaccea se află ruinele marii cetăți Noviodunum. Ca și cel al Arrubiului, numele acestei cetăți este de origine celtică. Inscripții și cărămizi ștampilate, ca și unele instalații portuare, indică prezența în acest punct a principalei stațiuni a flotei romane de pe Dunăre (classis Flama Moesica) 2. în afară de o inscripție amintind un signifer din legiunea XI Claudia și de o cărămidă cu ștampila legiunii a V-a Macedonica, nu avem alte dovezi mai precise pentru prezența și a unei garni- zoane de trupe de uscat la Noviodunum. Dată fiind însă importanța strategică a acestui punct, care domina un important vad al Dunării și se găsea la capătul marelui drum strategic ce traversa Dobrogea, este de presupus că comandantul flotei de la Dunăre avea la dispoziția sa și un detașament de infanterie sau cavalerie. Ultima mare cetate romană de la Dunăre, amintită de Ovidiu, încă din vremea regatului clientelar trac, se găsea la Aegyssus (azi Tulcea) 3. Urmele desco- perite pe dealul Tulcei datează dintr-o epocă mai tîrzie (sec. IV—VI e.n.), dar este firesc să presupunem că în această localitate se afla cantonat un detașa- ment al flotei romane de pe Dunăre încă din sec. II e.n. Inscripții descoperite în Dobrogea amintesc și alte detașamente militare, pentru care nu avem însă precizat locul unde erau cantonate. Ele sînt următoarele: ala I Flavia Qaetulorum, ala I Qallorum Flaviana, ala Pannoniorum, cohors I Cilicum, cohors VII Qallorum și cohors I Lusitanorum Cyrenaica4. Un rol important în supravegherea și apărarea limes-ului dunărean l-a jucat flota de pe Dunăre, despre ale cărei stațiuni mai însemnate, cea de la Novio- dunum și cea de la Aegyssus, s-a vorbit mai sus. Istoria acestei flote ne este cunoscută, în linii generale, din cîteva diplome militare, din care aflăm numele ei— classis Flavia Moesica. Acest nume indică faptul că ea a fost întemeiată sau reor- ganizată în epoca dinastiei Flaviilor (69—96 e. n.). Flota era compusă din vase de mai mici dimensiuni (lusoriae) și din vase de luptă cu două rînduri de lopeți (liburnae). Fiecare dintre aceste nave avea o unitate militară, sub comanda unui centurion. Detașamente mai mici ale flotei staționau și în alte fortărețe decît cele de la Noviodunum și Aegyssus. Astfel, după cărămizile cu ștampilă descoperite 1 CIL, III, 7512; RE, s. v. ala 1240. 2 V. Pârvan, op. cit., p. 596 și urm. 3 Epistulae ex Ponto, I, 8, 15 ; IV, 7, 25 ; IV, 9, 79. 4 CIL, XVI, 45 și 58; CIL, XVI, 44 și 50; CIL, III, 14 453; CIL, XVI, 45, 50, 87. 486 la Bărboși, rezultă că și zona de la vărsarea Șiretului intra în directa supraveghere a flotei dunărene* Tuturor corpurilor de trupe din Dobrogea li se repartiza cîte un teritoriu rural, din care își scoteau subzistența lor. întinderea acestui teritoriu depindea de importanța detașamentului respectiv. Cel mai întins era fără îndoială terito- riul legiunii a V-a Macedonica, al cărei comandant era în același timp și cea mai mare autoritate în această zonă. în cea mai mare parte a sa tot în Dobrogea se afla și teritoriul legiunii a XI Claudia, cantonată la Durostorum. Teritoriile detașamentelor auxiliare erau desigur mai modeste. Totuși, în unele localități, ca Noviodunum și Capidava, găsim teritorii rurale foarte întinse. Aceste teritorii s-au dezvoltat independent de trupele cantonate aici, prin colo- niștii civili romani și veterani stabiliți în diferitele sate (viei) dimprejur, datorită intereselor economice care-i atrăgeau înspre localitatea de lîngă castrul militar. Astfel, Capidava și Noviodunum devin capitale ale acestor unități. Aceste terri- toria erau conduse de un consiliu comunal (ordo decurionum sau, începînd cu secolul III e.n., curialium), condus de un decurio ales anual, iar, din cinci în cinci ani de un quinquennalis, care avea grijă să repartizeze dările și celelalte obligațiuni față de stat pe unitățile teritoriului. Territorium capătă astfel și o accepțiune de comună cu organizarea cvasi municipală, avînd reședința în unul din satele mai ridicate, cu un început de viață orășenească. Urmele arheologice și epigrafice descoperite m cele mai Noi orașe romane 11. 1 1. w . 1 1 - 1A » r A . multe dintre aceste localitati dovedesc ca, pe lingă runc- țiunea lor militară, ele au avut în cursul sec. II—III e.n. o dezvoltare edilitară legată de viața civilă. Din acest punct de vedere trebuie amintite în special orașele Troesmis și Tropaeum Traiani. Cel dintîi trece în 46 e.n. sub paza unei trupe auxiliare, probabil ala I Pannoniorum, pentru ca, în vremea lui Traian, să devină garnizoana legiunii a V-a Macedonica h înainte încă de această dată este foarte probabil că în jurul acestui centru s-au adunat funcționari ai vămii de la Dunăre, negustori, veterani împroprietăriți și alții. O dată cu adu- cerea legiunii a V-a Macedonica, se formează în această localitate așezarea civilă— canabae—obișnuită pe lîngă toate corpurile de trupe romane în care se îngrămădesc tot mai mulți veterani și negustori romani, ca și familiile nelegitime ale soldaților. Documente epigrafice și monumente arheologice dovedesc că organizarea romană și canabaeA& legiunii a V-a Macedonica n-au fost instalate chiar în vechea așezare geto-dacică, ci alături de ea. Astfel, pe cînd în unele inscripții este vorba de veterani et cives Romani consistentes ad canabas Leg. V Macedonicae, în altele este vorba de cives Romani Troesmi consistentes 2. Așa se poate explica și faptul că, mai tîrziu, în sec. IV, la Troesmis se refac două cetăți: cea de vest, pe locul vechii așezări autohtone Troesmis, în care exista în sec. II e.n. un conventus 1 Ritterling în RE, s. v., Legio, XII, col. 1576. 2 CIL, III, 6166; 6167. 487 Fig. 106. — Diplomă militară. civium Romanorum, și cea de est, pe locul vechiului castru al legiunii a V-a Mace- donica, în jurul căruia s-au format canabaede. Inscripții datînd din vremea lui Hadrian și Antoninus Pius dovedesc că atît așezarea civilă de la Troesmis, cît și canabaede apropiate, formate în jurul castrului legiunii a V-a Macedonica la începutul sec. II e.n., erau organizate în chip separat, chiar dacă una și aceeași persoană putea cumula atît demnitatea de decurio sau quinquennalis canabensium, cît și pe aceea de decurio Troesmen- sium. De fapt, spre deosebire de canabae, în care locuiau veteranii și cetățenii romani stabiliți în jurul legiunii a V-a Macedonica, din așezarea civilă de la Troes- mis făceau parte, pe lîngă locuitorii băștinași, cetățenii romani — veterani sau alții — ale căror proprietăți (villae) se găseau în regiunea învecinată. Ambele așezări se aflau însă sub autoritatea directă a comandantului legiunii a V-a Mace- donica, deși sînt organizate separat din punct de vedere administrativ. Faptul însă că aceste două așezări, cu origini și tradiții deosebite, erau atît de apropiate din punct de vedere teritorial, explică de ce, după transferarea legiunii a V-a Macedonica în Dacia, în 167 e.n., ele s-au contopit într-un singur oraș, care, în vremea lui Marcus Aurelius, va căpăta rangul de municipium, devenind sediul consiliului provincial (concilium provinciae) al Moesiei Inferioare. Cît privește orașul Tropaeum Traiani (azi Adamclisi), el a fost întemeiat pe vremea lui Traian (98—117 e.n.), o dată cu ridicarea monumentului triumfal din apropiere, de la care își trage de altfel și numele. Săpăturile arheologice au descoperit aici numeroase monumente, dintre care unele de mari proporții, datînd din epoca romană tîrzie (sec. IV—VI e.n.). Inscripții mai vechi dovedesc însă că orașul a fost colonizat încă din sec. II cu numeroși veterani romani. Cîteva inscripții din vremea lui Septimius Severus (193—211 e.n.) dovedesc că cel puțin la această dată orașul avea rang de municipium h De fapt, așa cum rezultă dintr-o inscripție din orașul Thyateira, din Lydia, datînd din vremea lui Marcus Aurelius, orașul avea acest rang încă de la mijlocul sec. II e.n. Inscripția amin- tește pe un cavaler roman, T. Ant. CI. Alphenus Arignotos, care a deținut printre alte funcții și pe aceea de (în 1. latină curator civitatis), pe care a exercitat-o pe cînd era și comandant al cohortei I Cilicum, cantonată în Moesia Inferioară în acea vreme. Este vorba de fapt de un controlor financiar, numit de statul roman pentru a pune ordine în bugetul din ce în ce mai deficitar al orașelor din sec. II e.n. 2. Cît privește orașele grecești pontice, așa cum s-a văzut Orașele grecești in ma* sus, romanfi le-au protejat încă de la început, nu timpul stăpînirii romane • i 1 • • z T ttt x numai fiindcă ele reprezentau noi celule economice și (sec. I—LII e.n.) 7 administrative ale vastului imperiu, dar și fiindcă ele con- stituiau, grație oligarhiei grecești din aceste orașe, tot atîtea puncte de sprijin 1 CIL, III, 12 461, 12 470, 12 473, 13 734. 2 Louis Robert, în Istros, 1, 2, p. 216 și urm. 489 pentru menținerea stăpînirii romane pe malurile Dunării, ce devenise o mare arteră comercială romană. Pe de altă parte, bazinul Mării Negre interesa tot mai mult politica romană din Orient. Un document de mare însemnătate din acest punct de vedere este « hotăr- nicia » lui M. Laberius Maximus, guvernatorul Moesiei Inferioare, din 25 octombrie 100 e. n. Textul acestui document a fost descoperit încă din săpăturile din primii ani de la Histria. El conține un adevărat dosar al situației orașului din momentul în care s-a constituit provincia Moesia și pînă în anul premergător pri- mului război dintre romani și daci. Din textul documentului reiese că patru guver- natori ai provinciei Moesia, anteriori lui M. Laberius Maximus—și anume Tullius Geminus, Flavius Sabinus, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus și Pomponius Pius — confirmaseră pe rînd privilegiile acordate Histriei de stăpînirea romană L Astfel, dispoziția în favoarea orașului Histria confirmată de Flavius Sabi- nus, guvernator al provinciei Moesia între anii 50—57 e. n., la cererea solilor orașului, susținută de comandantul țărmului pontic, Asiaticus, asigură înainte de toate coloniștilor greci dreptul de pescuit în delta Dunării «deoarece, spune documentul, aproape singurul venit al orașului, este acela de pe urma peștelui sărat ». Cîțiva ani mai tîrziu, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, guvernator al provinciei între 57—67 e.n., adaugă în scrisoarea sa către histrieni următoarele cuvinte, semnificative pentru politica romană față de orașele grecești din Pont: « In ce mă privește, atît de puțin mă gîndesc să știrbesc ceva din drepturile acor- date vouă de atîta vreme, încît bucuros aș născoci altele, cu ajutorul cărora să împodobesc un vechi oraș grecesc, plin de respect față de împărat și față de noi înșine ». Reamintind toate aceste dispoziții, M. Laberius Maximus confirmă atît hotarele vechiului teritoriu al orașului Histria, cît și dreptul străvechi al histrie- nilor de a pescui nestingheriți în delta Dunării, fără să plătească vama față de portorium ripae Thraciae. Pescuitul în deltă și la gurile Dunării reprezenta încă de la întemeierea coloniei milesiene de la Histria una din ocupațiile de căpetenie ale locuitorilor ei. Era firesc ca ei să fi cerut de la noua stăpînire romană confir- marea drepturilor lor străvechi de a-și continua această activitate fără a fi supuși la un impozit, ce atingea unul dintre cele mai însemnate capitole ale economiei histriene, într-o vreme, în care, cum spune clar documentul, orașul trecea de- mult printr-o gravă criză economică. Se mai vorbește de asemenea în această decizie a guvernatorului de dreptul pe care-1 au locuitorii Histriei de a-și aduce fără vamă lemnul de pin necesar pentru facle. Cît privește lemnul de foc, docu- mentul amintește că histrienii și-1 puteau procura nestingheriți din pădurile ce se întindeau pe propriul lor teritoriu. 1 V. Pârvan, Histria, IV, p. 26 și urm.; D. M. Pippidi, în Dacia, N. S., II, 1958, p. 227 și urm. 490 tru menținerea stăpînirii romane pe malurile Dunării, ce devenise o mare :ră comercială romană. Pe de altă parte, bazinul Mării Negre interesa tot mult politica romană din Orient. Un document de mare însemnătate din acest punct de vedere este « hotăr- a» lui M. Laberius Maximus, guvernatorul Moesiei Inferioare, din 25 ^mbrie 100 e. n. Textul acestui document a fost descoperit încă din săpăturile primii ani de la Histria. El conține un adevărat dosar al situației orașului din mentul în care s-a constituit provincia Moesia și pînă în anul premergător pri- [ui război dintre romani și daci. Din textul documentului reiese că patru guver- )ri ai provinciei Moesia, anteriori lui M. Laberius Maximus—și anume Tullius ninus, Flavius Sabinus, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus și Pomponius 5 — confirmaseră pe rînd privilegiile acordate Histriei de stăpînirea romană L Astfel, dispoziția în favoarea orașului Histria confirmată de Flavius Sabi- , guvernator al provinciei Moesia între anii 50—57 e. n., la cererea solilor ?ului, susținută de comandantul țărmului pontic, Asiaticus, asigură înainte toate coloniștilor greci dreptul de pescuit în delta Dunării «deoarece, ne documentul, aproape Ungurul venit al orașului, este acela de pe urma ielui sărat ». Cîțiva ani mai tîrziu, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, guvernator al vinciei între 57—67 e.n., adaugă în scrisoarea sa către histrieni următoarele inte, semnificative pentru politica romană față de orașele grecești din Pont: i ce mă privește, atît de puțin mă gîndesc să știrbesc ceva din drepturile acor- i vouă de atîta vreme, încît bucuros aș născoci altele, cu ajutorul cărora să odobesc un vechi oraș grecesc, plin de respect față de împărat și față de înșine ». Reamintind toate aceste dispoziții, M. Laberius Maximus confirmă atît irele vechiului teritoriu al orașului Histria, cît și dreptul străvechi al histrie- r de a pescui nestingheriți în delta Dunării, fără să plătească vama față de orium ripae Thraciae. Pescuitul în deltă și la gurile Dunării reprezenta încă a întemeierea coloniei milesiene de la Histria una din ocupațiile de căpetenie locuitorilor ei. Era firesc ca ei să fi cerut de la noua stăpînire romană confir- ea drepturilor lor străvechi de a-și continua această activitate fără a fi supuși .n impozit, ce atingea unul dintre cele mai însemnate capitole ale economiei riene, într-o vreme, în care, cum spune clar documentul, orașul trecea de- t printr-o gravă criză economică. Se mai vorbește de asemenea în această .zie a guvernatorului de dreptul pe care-1 au locuitorii Histriei de a-și aduce vamă lemnul de pin necesar pentru facle. Cît privește lemnul de foc, docu- itul amintește că histrienii și-1 puteau procura nestingheriți din pădurile ce ntindeau pe propriul lor teritoriu. 1 V. Pârvan, Histria, IV, p. 26 și urm.; D. M. Pippidi, în Dacia, N. S., II, 1958, 27 și urm. PI. XIII. Coloniile grecești și principalele descoperiri din epoca romană, din Dobrogea. o. 1001 înainte de a încheia discuția asupra acestui document de cea mai mare însemnătate pentru viața economică a Histriei, trebuie să subliniem faptul că hotărnicia lui Laberius Maximus datează din toamna ce a precedat primul război cu dacii. Statul roman întărea prin astfel de hotărîri poziția orașelor gre- cești din Dobrogea, considerate însem- nate puncte de sprijin în vederea răz- boiului cotropitor pe care-1 pregăteau pentru primăvara anului următor. Nu aveau de altminteri să întîrzie nici în Dobrogea unele lupte cu dacii, pe care le ilustrează monumentul triumfal de la Adamclisi. Instituțiile lor tradiționale: sfatul orașului (pouXv)) și adunarea poporului (87)amintite în numeroase docu- mente din epoca romană, continuă să reprezinte cele două vechi instituții democratice, deși la această dată acti- vitatea lor se restrînge în chip necesar numai la viața internă a cetății și la raporturile cu oficialitatea romană, încă din epoca anterioară stăpînirii romane însă, această organizare tradi- țională fusese tot mai mult golită de conținutul său democratic sclavagist. Așa-zișii «binefăcători» (suspys'ra!.) din aceste orașe sînt reprezentanții oligarhiei negustorești pontice, care au jucat un rol determinant la definitiva afiliere a acestor cetăți Ia stăpînirea romană. Nu e astfel de mirare că în spatele acestor instituții de veche tra- diție democratică sclavagistă se ascund și în epoca romană interesele de clasă ale păturii exploatatoare din orașele pontice, cu atît mai strîns legate de noua stăpînire cu cît ea era singura în Fig. 107. — Altar onorific pus de sfatul ora- șului și adunarea poporului orașului Tomis, în cinstea lui T. Cominius Claudianus Hermafilos, pontarch al hexapolei pontice (sec. II e.n.) (Tomis). stare să-i garanteze exercitarea nestingherită a drepturilor și posibilităților sale economice. Cetățeni ai orașelor pontice, membrii acestei oligarhii au căutat permanent nu numai să dea dovezi de lealitate față de noua stăpînire, dar să și pătrundă în rîndurile păturii celei mai privilegiate din punct de vedere juridic și 491 anume în rîndurile cetățenilor romani. Astfel, un document de mare însemnătate de la Histria, datînd din anul 138 e.n. și conținînd numele membrilor « colegiului bătrînilor » (Țepouata) din acest oraș amintește nu numai 12 romani, dar și 17 greci al căror nume indică o recentă încetățenire L Acest fenomen a început în orașele pontice încă din sec. I e.n. și va continua în cursul secolului următor, pînă cînd, în 212 e.n., prin « constituția antoniniană », populația liberă a orașelor capătă cetățenia romană. Istoria orașului Histria în vremea stăpînirii romane ne este parțial cunoscută printr-o serie de inscripții privitoare la viața internă a cetății. Ca toate celelalte orașe din imperiu, Histria nu mai constituie decît una din nenumăratele unități economice și administrative ale statului sclavagist roman. Autonomia sa adminis- trativă 1 a dăinuit atîta vreme cît clasa exploatatoare locală a putut juca rolul de intermediar între stăpîni și exploatați, asigurînd prin propriile sale organe admi- nistrative funcționarea aparatului fiscal, de care imperiul nu dispunea. Așa se explică desigur o oarecare bunăstare, pe care o cunoaște orașul Histria, ca și celelalte orașe pontice de altminteri, în cursul veacului al II-lea e.n. Arheologic, această bunăstare, de care s-a bucurat înainte de toate clasa exploa- tatoare, este documentată de numeroase monumente. Inscripțiile amintesc șase edificii ridicate în cinstea lui Antoninus Pius și Marcus Aurelius. Intr-o epocă ceva mai tîrzie s-au clădit termele, refăcute în mai multe rînduri, și un macellum, hală, ridicată, probabil, în cursul veacului al II-lea. Aprovizionarea cu apă a orașului, adusă de la circa 30 km dinspre vest, prin apeducte bine construite, asigura locuitorilor Histriei, ca și probabil proprietarilor din jurul său, apa care lipsea în imediata vecinătate a cetății. In comparație cu epoca frămîntată și plină de primejdii, în care trăise cu două veacuri mai înainte, Histria credea că își poate îngădui să se intituleze, cu un termen care corespunde într-o anumită măsură situației sale relativ prospere « orașul prea strălucit al Histrienilor »2. Informațiile noastre documentare asupra vieții administrative a orașului Callatis în epoca romană nu sînt prea numeroase. Raporturile sale cu statul roman fuseseră precizate încă din vremea tratatului încheiat în anul 72 de Varro Lucullus. Dintr-o inscripție din sec. II e.n. se constată că administrația romană procedase și în cazul orașului Callatis la delimitarea teritoriului rural al orașului 3. O inscripție de la începutul sec. II e.n. vorbește de prezența, la Callatis, a unui grup de cetățeni romani (cives Romanis consistentes Callatis), avînd în frunte un quinquennalis perpetuus. Este foarte probabil că și la Callatis, ca și la Histria, începînd cu sec. II e.n., unii dintre reprezentanții oligarhiei negustorești locale au căpătat și ei, pe o cale sau pe alta, cetățenia romană, bucurîndu-se astfel de o situație juridic privilegiată. Este de la sine înțeles că o asemenea favoare juridică 1 V. Pârvan, Histria, IV, p. 66. 2 Ibidem, p. 114 și urm. 3 CIL, III, 7587. 492 era căpătată înainte de toate de acei reprezentanți ai oligarhiei pontice, care se remarcaseră prin zelul lor deosebit față de stăpînirea romană. Urmele arheologice din epoca romană de la Callatis dovedesc că orașul a fost împodobit în această vreme cu o seamă de monumente publice și private, care reflectă prosperitatea economică a acestei oligarhii negustorești. Regiunea din jurul orașului era, pe de altă parte, renumită încă din epoca greacă pentru Fig. 108. — Fragmentul unei arhitrave de marmură, aparținînd unei clădiri de mari proporții (sec. II e.n.) (Tomis). bogatele sale recolte de grîne. Chipul zeiței Demetra de pe monede, ca și monu- mentele închinate divinităților protectoare ale agriculturii dovedesc că, în epoca romană, această activitate specifică a populației din orașul și teritoriul callatian a luat o și mai mare dezvoltare. In jurul orașului se constată arheologic o seamă de proprietăți rurale (villae), ai căror stăpîni se bucură de o bună stare materială. Locul cel dintîi între orașele pontice îl ocupă însă în epoca romană Tomis. Capitală a unei uniuni de orașe pontice, reședință temporară (pînă pe la 86 e.n.) a comandantului roman al țărmului pontic, orașul Tomis se dezvoltă în sec. II—III e.n. în așa măsură încît se poate afirma, pe baza monumentelor arheologice descoperite pînă acum, că în raport cu toate celelalte orașe din Pontul Stîng, acest centru urban capătă caracterul unei adevărate metropole. Aici poposeau guvernatorii și cei mai însemnați funcționari ai provinciei Moesia Inferioară în inspecțiile lor în regiunea orașelor pontice, aici se îndreptau soliile celorlalte orașe atunci cînd aveau să-și ceară confirmarea vechilor lor drepturi sau acor- darea unor noi favoruri. Mare centru comercial, așa cum se va vedea în capitolul următor, mare centru de producție de mărfuri, Tomis se constată, pe baza documentelor scrise și arheologice, a fi jucat cel mai însemnat rol în epoca romană față de toate celelalte orașe de pe coasta de apus a Mării Negre. Orașul își păstrează și în epoca romană organizarea sa tradițională. Condus de arhonți, ale căror propuneri sînt aprobate de adunarea poporului (ex.A^ciLa) 493 orașul era împărțit în cele patru triburi specifice coloniilor ioniene. In epoca imperială, cetățenii romani care, ca și la Callatis, trebuie să fi fost constituiți într-un conventus civium Romanorum, sînt grupați într-un «trib al romanilor » h Organizarea militară și administrativă a Dobrogei a impus Drumurile romane în A . .. . . 111 _ , stapmirn romane construirea unei rețele de drumuri a Dobrogea căror funcțiune era înainte de toate strategică. Carac- terul ofensiv al limes-ului era astfel asigurat prin posibilitatea unor deplasări rapide de trupe, fie în direcția punctelor primejduite, fie în vederea întăririi capetelor de pod de dincolo de Dunăre. Este de presupus că drumurile romane din Dobrogea continuau, cel puțin în parte, vechi drumuri locale. Construite după un sistem bine cunoscut în întreg imperiul, aceste drumuri bine pietruite și bine întreținute, au atins în epoca romană maxima lor dezvoltare. Este ușor de înțeles de ce cel mai vechi dintre aceste drumuri a fost con- struit de-a lungul Dunării, unind toate castrele limes-ului dunărean. De la Duro- storum (Silistra), unde era cantonată legiunea a Xl-a Claudia și pînă la Troes- mis, unde era cantonată legiunea a V-a Macedonica în prima jumătate a veacului al II-lea e.n., drumul trecea pe la Sucidava (Mîrleanu ori Satu Nou), Altinum (Oltina), Flaviana (poate Rasova), Axiopolis (Cernavoda), Capidava, Cius (poate Gîrlici) și Beroe. Dincolo de Troesmis drumul continua legînd între ele castrele și castelele de la Arrubium (Măcin), Noviodunum (Isaccea), Aegyssus (Tulcea), Salsovia (Mahmudia) și Halmyris, pe malul lacului Razelm. De aici începea spre sud un alt drum, probabil un vechi drum local, care lega orașul Histria de Tomis. Spre sud, drumul continua spre Callatis (Mangalia), Odessos (Varna), Mesam- bria, Apollonia, terminîndu-se la Bizanț. Prin mijlocul Dobrogei trecea un alt mare drum roman, care făcea legă- tura între orașele din Moesia și orașele dobrogene: de la Marcianopolis (azi Devnia în R. P. Bulgaria), acest drum intra în Dobrogea prin ținutul Ausdecen- silor (civitas Ausdecensium), legînd mai departe orașele și tîrgurile Tropaeum Traiani (Adamclisi), Ulmetum (Pantelimonul de Sus) și Ibida (Slava Rusă). Din această ultimă localitate, ale cărei urme monumentale dovedesc că în acest loc a existat cel puțin în epoca tîrzie romană o puternică cetate, porneau ramifi- cații înspre Troesmis, Noviodunum și Aegyssus. Aceste trei drumuri cu direcția sud-nord se întretăiau cu unele drumuri locale (semitae), care legau orașele grecești de la mare cu cetățile de la Dunăre: de la Callatis la Tropaeum, de la Tomis la Axiopolis, de la Histria la Capidava, Carsium și Ulmetum. Aceste drumuri ne sînt cunoscute printr-o serie de stîlpi de piatră care indicau atît distanțele dintre diferitele localități, cît și epoca în care drumurile 1 Qreek inscr., Br. Mus., II, p. 36, nr. 177. 494 fuseseră construite sau reparate. Astfel de monumente au fost descoperite în mai multe locuri în Dobrogea și ele dovedesc grija permanentă pe care au mani- festat-o autoritățile militare romane în privința construirii și întreținerii drumu- rilor. Din loc în loc, drumurile erau controlate de detașamente militare, comandate de cîte un beneficiarius, așa cum indică unele inscripții de la Axiopolis, Capidava, Histria, Tomis și mai ales de la Troesmis. La răscrucile de drumuri existau stațiuni de poștă (mutationes) și hanuri (mansiones) L Trebuie subliniat pe de altă parte impulsul mare dat vieții economice din Dobrogea prin construirea și întreținerea acestor drumuri de piatră care ușurau transportul a tot felul de mărfuri din unele centre în altele. Un monument funerar din Tomis, pus în amintirea unui negustor, reprezintă un car cu boi încărcat cu mărfuri, imagine sugestivă a dezvoltării schimburilor comerciale cu ajutorul acestei rețele de drumuri, construite inițial în scopuri strategice2. înmulțirea așezărilor de tot felul în Dobrogea romană, Populația Dobrogei în țrebufe pUSă în legătură pe de altă parte și cu sporirea epoca romană. Clasele - a « i . sociale populației ei. Documentele dm epoca romana ne îngăduie să cunoaștem mai multe categorii de populație, a căror poziție socială și economică deosebit de variată ne este în parte cunoscută. Populația autohtonă a Dobrogei a rămas și în epoca romană în marea ei majoritate geto-dacică. Unele infiltrațiuni mai vechi de populație străină, ca de pildă grupurile de sciți documentate cu trei veacuri mai înainte, s-au topit în masa populației geto-dacice din Dobrogea. Prin faptul cuceririi, populației băștinașe geto-dacice care se opusese în chip activ în mai multe rînduri înaintării romane, i s-a aplicat tratamentul cel mai dur. Proprietatea obștească a triburilor geto-dace a trecut de fapt în stăpî- nirea romană, devenind ager publicus. Pe seama proprietății acestor triburi s-au întemeiat noile așezări romane. Terenurile acordate coloniștilor romani au fost astfel smulse vechilor stăpîni ai acestor locuri. Numele unor așezări care continuă și în epoca romană dovedesc însă existența unor sate geto-dace: Capidava, Buteridava, Sacidava ș.a. Din inscripții cunoaștem și numele unor daci, ca de pildă Daizus, fiul lui Comozous, Mamusa, Zura, Tsinna și Tsiru de la Capidava 3. Poziția juridică a populației geto-dace din Dobrogea apare net inferioară în raport cu alte pături și grupuri de populație liberă. Deosebit de grăitoare din acest punct de vedere este inscripția privitoare la teritoriul « cetății » Ausdecen- silor 4. Din acest document deosebit de însemnat rezultă că geto-dacii din sudul 1 V. Pârvan, Ulmetum, I, p. 576 — 586; R. Vulpe, Histoire ancienne de la Dobroudja, p. 164 și urm. 2 V. Pârvan, începuturile vieții romane la gurile Dunării, p. 156. 3 CIL, III, 14 214, 11, 12, 14. 4 CIL, III, 14 437, 2. 495 Dobrogei intraseră în acest teritoriu, care le aparținuse înainte de cucerirea ro- mană, dar au fost alungați și opriți să se mai apropie de pămîntul noilor proprie- tari. Se poate astfel vedea că, departe de a reprezenta o epocă de totală liniște și înflorire, epoca romană a cunoscut o seamă de frământări sociale și economice deosebit de puternice, chiar dacă ele au fost adesea înăbușite. In orice caz, situa- ția populației băștinașe geto-dace nu poate fi comparată cu aceea a noilor colo- niști romani, al căror tratament de favoare le-a asigurat o situație economică și socială adesea înfloritoare. Datorită acestei poziții juridice impusă de cuceritor se explică și faptul că știrile despre populația băștinașă din Dobrogea sînt mult mai puține decît cele privitoare la alte grupuri sociale, care s-au bucurat de un tratament mai bun. Informații mai numeroase avem despre o altă populație de origine tracă din Dobrogea și anume bessi și lai. Prezența acestor elemente trace în Dobrogea este atestată pentru prima oară de Ovidiu care, în scrisorile sale, îi amintește ală- turi de geți și de sarmați. O seamă de inscripții din epoca romană descoperite la Ulmetum, Histria și Tomis subliniază faptul că bessi și lai locuiau în satele (viei) din vecinătatea acestor centre, alături de veteranii și coloniștii romani (veterani et cives Romani et Bessi (alteori Lae) consistentes) h Faptul că unii dintre acești coloniști romani participă la administrația satelor lor — din rîndurile acestora se alege unul dintre cei doi primari (magistri) sau perceptorul (quaestor) — dove- dește că, cel puțin în raport cu populația băștinașă geto-dacică, besii și laii colo- nizați în Dobrogea au avut în sec. II—III e.n. o situație privilegiată. Faptul acesta este pe deplin confirmat, cum s-a putut vedea mai sus, și de protejarea pămîntu- rilor coloniștilor traci grupați în civitas Ausdecensium. Studiul numelor acestor coloniști amintiți de inscripții dovedește pe de altă parte că în tot timpul sec. II—III e.n. besii și laii și-au păstrat cu multă tenacitate caracterul lor tracic, deosebit de cel al populației băștinașe din Dobrogea, deși fuseseră aduși în Dobro- gea încă de la sfîrșitul sec. I î.e.n. Multă vreme s-a crezut că aceste elemente trace au migrat de bună voie de la sud de Balcani în Dobrogea, după înfrîngerea lor de către romani în anii 72 î 29 î.e.n. De fapt, tracii de la sud de munții Haemus au rezistat în mai multe rînduri și cu atîta energie cotropirii romane îneît, după o ultimă mare răscoală, înăbușită în anul 11 î.e.n., o parte din ei și anume besii, au fost deportați în masă, dincolo de munți, în Dobrogea. Prin dislocarea lor, romanii și-au putut atinge scopul și anume înăbușirea oricărei noi încercări de răscoală. Deportarea acestor elemente războinice în Dobrogea, care la acea vreme făcea parte din statul clientelar al odrizilor, și-a atins scopul dorit de romani, deoarece nici o știre nu ne lasă să întrevedem vreo atitudine ostilă față de noua stăpînire romană, inaugurată în anul 46 e.n. Docu- mentul privitor la protejarea hotarelor Ausdecensilor de către autoritățile romane 1 V. Pârvan, Ulmetum, I, p. 562 și 600; II, 2, p. 366 și 406;. Histria, IV,. p. 617 și 722; Histria, VII, p. 55, 67 și urm., 118, 120 și urm.; Dacia, II, 1925, p. 242 și urm. 496 ar putea să ne dea explicația situației mult mai favorabilă a besilor și lailor în raport cu populația băștinașă geto-dacică. Deportați în Dobrogea, besii au fost colonizați în unele sate, al căror pămînt aparținuse înainte de această dată populației geto-dace. Nu este exclus ca între noii veniți și populația locală să fi. intervenit conflicte, izvorînd înainte de toate din redistribuirea proprietății funciare în favoarea celor dintîi. Astfel s-ar putea explica, pe de altă parte, și faptul că, în momentul transformării Dobrogei în provincie romană, elementele cele mai ostile noii stăpîniri au fost geto-dacii, și nu besii și laii, care se simțeau încă străini în mijlocul unei populații, pe ale căror pămînturi fuseseră colonizați. O dată cu stăpînirea romană a început însă un adevărat aflux de coloniști, veterani sau civili, a căror prezență este atestată de numeroase documente. Cei mai mulți dintre ei au fost împroprietăriți după eliberarea din serviciul militar, constituind, alături de alți coloniști romani, așezați în Dobrogea prin propriile lor mijloace, o pătură economic și social privilegiată. Datorită lor pătrund în Dobrogea nu numai unele forme noi de raporturi agrare, dar și elemente de limbă și artă romană, care au dat un caracter specific culturii acestei regiuni în sec. I—III e.n. Inscripțiile latine din Dobrogea ne îngăduie să urmărim cu oarecare precizie procesul pătrunderii acestor elemente romane sau romanizate în satele și orașele din Dobrogea. Așezați în primul rînd în canabaeAe legiunii a V-a Macedonica de la Troesmis -1, veteranii romani s-au răspîndit mai apoi în restul Dobrogei, fiind amintiți în satele din jurul Histriei și Tomisului, . uneori împreună cu alți coloniști romani (veterani et cives Romani), alteori împreună cu besii și laii, despre care s-a vorbit puțin mai sus. Mulți dintre acești veterani serviseră chiar în unitățile militare cantonate în Dobrogea sau în flota de pe Dunăre. Alții însă care serviseră în unități militare din alte provincii ale imperiului, par să fi venit de bună voie în Dobrogea, unde aveau fie legături de familie, fie posibilitatea unor împroprietăriri mai prielnice. Cum era și firesc, unele dintre așezările cele mai populate de către acești coloniști privilegiați au căpătat încetul cu încetul un caracter urban, confirmat în cursul sec. II e.n. și de autoritățile romane. Din acest punct de vedere, poate fi amintit cazul orașelor Troesmis și Tropaeum Traiani, care au devenit repede centre economice și culturale romane. Alături de veterani, inscripțiile amintesc adeseori și alți coloniști, indicați prin termenul de « cetățeni romani » (cives Romani). Așezați în orașele pontice sau în satele dobrogene, acești coloniști, de origine diversă, dar toți îndeajuns de romanizați, s-au bucurat de o situație economică și juridică privilegiată, contri- buind în mare măsură atît la consolidarea stăpînirii romane în Dobrogea, cît și la răspîndirea unor variate forme de viață culturală, specifice întinsului imperiu roman. Unii dintre ei provin din părțile de răsărit ale imperiului roman, ca de 1 CIL, III, 6184, 6188, 6202, 6203, 7574, 6156, 6190, 6201, 14 214, 10. 32 — e. 1001 497 pildă L. Pompeius Valens și L. Septimius Valens de la Histria 1 sau C. Antistius Valens de la Troesmis 2, toți trei originari din colonia romană de la Ancyra (azi Ankara) din Asia Mică. Lucrul acesta nu are de ce să ne surprindă, dacă ne gîndim la strînsele legături economice care existau de multă vreme între Dobro- gea și Asia Mică. Numeroși negustori greci de origine orientală sînt pomeniți în inscripțiile din Dobrogea romană. Originari din Asia Mică, din Siria sau din Alexandria Egiptului, acești negustori au continuat și în epoca romană aceleași legături comerciale, pe care le cunoscuseră orașele grecești din Pontul Euxin încă de la întemeierea lor. Alți coloniști romani din Dobrogea sînt însă originari din provinciile de apus ale imperiului. Deși sînt mai rari, nu lipsesc nici coloniști originari chiar din Italia și anume din orașele Faventia și Aquileia 3. Alții sînt însă originari din Spania, Noricum, Pannonia și mai ales din Moesia unde, în cursul sec. I—II e.n., s-au întemeiat și dezvoltat orașe romane cu o înfloritoare viață urbană 4. Un loc aparte în viața Dobrogei romane îl ocupă locuitorii orașelor grecești. Așa cum s-a arătat mai sus, pînă în anul 212 e.n. locuitorii acestor orașe s-au bucurat în marea lor majoritate numai de drepturi conferite unor cetăți liberae et immunes. Deveniți cetățeni romani prin reforma lui Caracalla în 212 e.n. locui- torii orașelor pontice nu erau însă mai puțin obligați să se achite de sarcinile administrative și fiscale proprii oricărui oraș din imperiul roman, indiferent dacă locuitorii săi căpătaseră dreptul de cetățenie. De altminteri, în condițiile generale ale istoriei imperiului roman din sec. III, această reformă, izvorîtă din motive fiscale și administrative, nu mai constituie, ca în epoca anterioară, o favoare specială. Se poate astfel vedea că regimul juridic al locuitorilor din orașele și satele din Dobrogea romană a variat în funcție de poziția lor de clasă. In contrast cu regimul juridic al sclavilor, probabil mult mai numeroși în epoca romană decît în cea anterioară și al țăranilor geto-daci, menținuți multă vreme într-o situație de dediticii, izvorînd din înseși condițiile cuceririi, coloniștii romani și locuitorii orașelor grecești constituie o pătură privilegiată, care a contribuit în cea mai mare măsură la consolidarea stăpînirii romane în Dobrogea. în cursul primelor trei veacuri ale stăpînirii romane s-au petrecut însă numeroase transformări atît în structura societății sclavagiste greco-romane din Dobrogea, cît și în regimul bunurilor și persoanelor din orașele și satele întemeiate în această provincie periferică a imperiului. Pentru a înțelege însă cauza și natura acestor transformări este necesar să privim mai îndeaproape evoluția vieții economice din Dobrogea în cursul primelor veacuri ale stăpînirii romane. 1 CIL, III, 12 489. 2 CIL, III, 6184. 3 CIL, III, 6202, 6203, 7574. 4 CIL, III, 6156, 6190, 6201. 498 2. DEZVOLTAREA Efectele organizării mi- litare și administrative a Dobrogei asupra con- dițiilor generale ale vieții economice ECONOMICĂ A DOBROGEI ÎN SEC- I—III e.n. Parte integrantă a provinciei Moesia Inferioară începînd din anul 86 e.n., Dobrogea a cunoscut timp de două veacuri, pînă la mijlocul sec. III e.n., o perioadă de înflorire economică, atestată atît de documentele epigra- fice, cît și de monumentele arheologice din această vreme. Informații prețioase ne oferă în această privință și monedele pontice, a căror circulație dovedește o intensificare a relațiilor de schimb atît în orașele dobrogene, cît și în satele din interiorul provinciei. Reluarea activității normale a orașelor pontice în această perioadă a fost în bună măsură condiționată de extinderea stăpînirii romane în Balcani și la Dunăre, care a impus liniștea politică la frontiera de la nord și a asigurat drumu- rile de comerț, pe mare sau pe uscat. Pe de altă parte, în timpul stăpînirii romane în Dobrogea și-au făcut apariția în sînul populației orașelor și mai ales a satelor dobrogene unele elemente noi, fapt care a contribuit nu numai la înmulțirea populației, dar și la constituirea unor noi raporturi agrare în noua provincie. Așa cum s-a arătat mai sus, condițiile generale ale pătrunderii stăpînirii romane în Dobrogea, ca și condițiile speciale ale vieții politice și economice a orașelor pontice au pregătit cel mai bun teren pentru o înțelegere durabilă între noul stăpîn și oligarhia grecească din aceste centre sclavagiste, veșnic preocupată de menținerea poziției sale de clasă dominantă. Astfel se explică faptul că statul roman a acordat o atenție deosebită orașelor pontice din Dobrogea, dintre care Histria, așa cum s-a amintit mai sus, se găsea istovită după o lungă criză de ordin economic și politic, deoarece ele constituiau cele mai sigure puncte de sprijin ale expansiunii romane de la gurile Dunării și în bazinul Mării Negre. Scutirile de impozite față de vama Dunării — portorium ripae Thraciae — ca și confir- marea limitelor unui întins teritoriu al orașului Histria de către guvernatorul Moesiei Inferioare, M. Laberius Maximus, nu trebuie să fi fost un fenomen izolat. Avem toate motivele să credem că, într-o măsură mai mare sau mai mică, asemenea favoare a putut fi acordată și altor orașe pontice. Oricum ar fi, în aceste condiții politice cu totul noi, corespunzînd atît intereselor generale ale statului roman, cît și intereselor de clasă ale oligarhiei orașelor pontice, nu e de mirare că aceste vechi centre urbane vor cunoaște în epoca romană o mare dezvoltare economică, abandonînd pentru totdeauna iluziile unei autonomii politice tot mai costisitoare în ultimele veacuri ale istoriei sale. Dacă Histria care, la această dată, nu prezenta decît o însemnătate politică și economică cu totul redusă, s-a bucurat totuși de bunăvoința statornică a guvernatorilor provinciei, cu atît mai mult trebuie să se fi bucurat de asemenea favoruri celelalte două mari orașe pontice, Tomis și Callatis, a căror situație economică era cu mult mai bună. Capitală a uniunii de orașe grecești de pe coasta de apus a Mării Negre, Tomis devine în scurtă vreme, sub stăpînirea 32* 499 romană, cel mai însemnat centru urban din întreaga Dobroge. Comerțul pe scară largă, pe care-1 practică numeroși negustori străini și locali, ca și monu- mentele publice de mari proporții, ale căror resturi s-au descoperit pe locul vechiului oraș, ne îngăduie să vorbim de o mare înflorire a acestui centru urban în cursul sec. II—III e.n. înainte de toate, orașele pontice au desfășurat în noile Producția de mărfuri in conc[iții create de stăpînirea romană, o largă activitate Dobrogea romană în . w A . ~ i • T ,,, economica, întemeiata pe munca sclavilor și a mese- sec. I—III e.n. ’ riașilor liberi. Callatis, urmat de Tomis și Histria, devin în cursul sec. I —III e.n. cele mai însemnate centre de producție de mărfuri din întreaga Dobroge. Numeroase ateliere metalurgice și ceramice asigură comer- țului local o mare parte din produsele necesare agriculturii și vieții de toate Fig. 109. — Vase de sticlă descoperite într-o movilă funerară (sec. II e.n.) (Callatis). zilele. Astfel, la Moșneni, lîngă Mangalia, s-a descoperit un întreg inventar agricol, datînd din epoca romană și provenind foarte probabil din Callatis. într-un mormînt de lîngă același oraș s-au descoperit căni și pahare de sticlă de cea mai fină calitate, datînd din sec. II e.n. h Trebuie să fi existat în orașele pontice, în special la Tomis, unde s-au descoperit numeroase vase de sticlă, de diferite forme și dimensiuni — unele dintre ele cu caracter funerar — cîteva ateliere de sticlărie. încă și mai numeroase sînt produsele ceramice, vase și statuete de cult sau de podoabă. Un atelier de opaițe (lucernae) de cea mai bună calitate, datînd din prima jumătate a sec. II e.n., a fost desco- perit la Histria. Tiparele de statuete, descoperite la Mangalia, numărul neobișnuit de mare de figurine de tot felul, dovedesc cît de intensă era activitatea acestor ateliere coroplastice, care aveau o lungă tradiție, veche de cîteva secole, cum s-a putut 1 SCIV, I, 1, 1950, p. 90. 500 constata prin săpături arheologice. Cum era și firesc, producția atelierelor cera- mice din orașele dobrogene asigura înainte de toate nevoile populației din această regiune. Vase de diferite forme au fost descoperite în săpăturile de pe întreg cuprinsul Dobrogei. Din aceleași ateliere provin desigur și numeroasele vase descoperite în așezările geto-dace de la nordul Dunării din epoca romană. Este adevărat că unele vase de lux, frumos împodobite cu decor floral în relief, după modelul vaselor italice din Arretium, au fost aduse probabil din Asia Mică, împreună cu alte produse, în special de metale prețioase și de marmură, pentru care lipseau în Dobrogea atît materia primă, cît poate și artiștii necesari. Este foarte probabil însă că unele exemplare de astfel de vase, decorate cu flori și frunze în relief, au fost imitate și în atelierele locale. Tot din argilă erau confecționate și greutățile pentru pescuit sau pentru țesut, descoperite în număr mare în săpături. Numeroasele turme de oi din Dobrogea asigurau lîna necesară țesutului stofelor de îmbrăcăminte cerute de climatul aspru al stepei dobrogene. Dezvoltarea vieții economice a Dobrogei în epoca romană a dus, pe de altă parte, la o mult mai mare exploatare a unor bogății locale. Trebuie amin- tită, înainte de toate, exploatarea carierelor de piatră, necesară numeroaselor edificii publice și private. Urmele unor astfel de monumente, în special cele din Tomis, prezintă un caracter monumental, realizat nu numai prin dimen- siunile lor mari, dar și prin grija în alegerea materialului și a execuției sale artis- tice. Zecile de temple, bazilici și altare, de clădiri ale administrației civile sau militare, de instalații portuare, de ziduri de cetăți, restaurate începînd cu sec. II e.n., apeductele, băile și halele construite în sec. II—III e.n., toate cereau o mare cantitate de materie primă, ca și un număr mult mai mare de arhitecți, pietrari, zidari, mozaicari și alții. Carierele de piatră din Dobrogea au fost exploa- tate într-o măsură nemaiatinsă pînă atunci. Masivul de calcar sarmatic din jurul Babadagului a dat materialul de construcție de la Histria, atît în epoca greacă, cît și în cea romană. Șisturile verzi dobrogene au fost întrebuințate ca piatră brută pentru construcția temeliilor și a nucleului de piatră a zidurilor de apărare ale cetății. O carieră de piatră din epoca romană (sec. II—III e.n.) a fost descoperită la Cernavoda. Pe unul din pereții acestei cariere, ce se întinde pe o lungime de 2 km, a fost sculptat chipul primitiv al divinității protectoare a pietrarilor, Hercules Saxanus x. Cariera antică de la Cernavoda permite observații deosebit de interesante asupra tehnicii de exploatare a blocurilor de calcar de diferite dimensiuni, mai mari în sec. II e.n., mai mici în secolul următor. Toate zidurile de cetăți grecești sau romane din Dobrogea au fost construite cu blocuri de calcar sarmatic, care acoperă masivul prebalcanic din Dobrogea. Dintre carierele de piatră exploatate în cursul sec. II —III e.n., mai amintim pe cea de la Capidava 1 Gr. Florescu, în AnD, XVIII, 1936, p. 34 și urm. 501 (Topalu) și de la Deleni, de unde au fost tăiate blocurile monumentului triumfal de la Adamclisi \ Trebuie amintit, pe de altă parte, faptul că în tehnica construcției monu- mentelor dobrogene a apărut, după modelul roman, utilizarea pe scară largă a mortarului de var. De asemenea, alături de piatră, se întrebuințează din ce în ce mai mult și cărămidă. Aceste modificări în tehnica construcției au dus în chip necesar la noi forme de diviziune socială a muncii, și anume la apariția unor meșteșugari specializați, fie sclavi, fie oameni liberi, grupați uneori, în special în marile orașe, în asociații profesionale (collegia). Cît privește metalele, atît de necesare uneltelor de muncă, ele puteau proveni și din minele de la Altîntepe, de lîngă Hamangia, bogate în zona de suprafață în minereuri de fier (magnetită) și mai ales de aramă (malachit). La înflorirea economică a orașelor pontice a contribuit Dezvoltarea comerțului înțr^o mare măsură, pe lîngă producția locală de mărfuri în Dobrogea în sec. . . . i , TTT și comerțul pe mare și pe Dunăre. Numeroase desco- i—lll e.n. * ’ periri arheologice, făcute atît la nordul, cît și la sudul Dunării, în Dobrogea, dovedesc cît de intensă era în epoca romană circulația de bunuri, fie că e vorba de produsele atelierelor locale, fie de produsele aduse din sud, mai ales vin și untdelemn grecesc, monumente de marmură și alte obiecte de artă din Asia Mică și din insule, mirodenii aduse de departe de negustori originari din Siria și din Egipt. Inscripțiile din Tomis, care devenise în această vreme portul cel mai frecventat de pe întreaga coastă de apus a Mării Negre amintesc prezența a numeroși negustori orientali care asigurau, alături de cei localnici, comerțul maritim. De altminteri, acest comerț maritim asigurase încă de la întemeierea lor, o mare înflorire economică orașelor pontice. în epoca stăpînirii romane, care curățase drumurile mării de pirați, acest gen de comerț a ajuns la înflorirea sa cea mai mare. Un grup de negustori originari din Ale- xandria Egiptului aveau la Tomis o « casă » de a lor. Toți erau adepți ai cultului greco-egiptean al zeilor Sarapis și Isis, care se propagă datorită activității lor economice în orașele pontice. Un colegiu de « asiani » a ridicat un altar, desco- perit lîngă Constanța, în cinstea lui Eros et Domnus. în fruntea colegiului era o preoteasă — mater Romanorum - originară din orașul Tyana. Ceilalți fideli, desigur toți negustori, erau originari din diferite alte orașe din Asia Mică: Nicomedia, Heraclea, Abonotichus, Perint, Caesarea, Tius și Mazaca. De la Bizanț provenea un alt negustor, Aurelius Sozomenus, a cărui piatră funerară, descoperită la Tomis, reprezintă un car cu boi, încărcat de mărfuri. Alți negus- tori provin din orașul Neapolis din Siria sau din Palmira, renumit centru al comerțului de caravane din Orient. Din orașul Cizic, mare centru grecesc de pe malurile Propontidei, cu care orașele pontice se aflau în strînse legături 1 Florea Bobu Florescu, Monumentul de la Adan.k'.issi, Buc., 1959, p. 135. 502 comerciale de cinci veacuri, provenea un alt negustor, Hermogenes, fost demnitar al orașului său natal, decedat în metropola Pontului Euxin. La Tropaeum Traiani, un negustor grec din Olbia dedică un altar divinității protectoare a orașului său natal, luppiter Olbiopo* litanus \ Inscripțiile indică prezența unor negustori de origine orientală și în alte centre dobrogene. Astfel Asclepiades, fiul lui Menophilos din Nicomedia Biți* niei, ridică un altar, descoperit lîngă Histria, în amintirea tatălui și fratelui său, amîndoi negustori. în același oraș, este amintit un corăbier originar din Corint. Despre un armator și cîrmaci, Theocritos, ne vorbește o inscripție de la Tomis. Pentru transporturile pe mare și pe Dunăre existau asociații de corăbieri, menționate de inscripții. Astfel, o in* scripție în limba greacă amintește « casa corăbierilor din Tomis », iar la Axio* polis este amintit un colegiu asemănător — nautae universi Danuvii 2. Asemenea colegii de corăbieri existau în toate marile porturi greco*romane. Vasele de comerț erau desigur de toate categoriile, de la simplele bărci de transport local pînă la vasele mari cu pînze și mai multe rînduri de vîslași, așa cum apar ele repre* zentate de unele sculpturi din Dobrogea. In orice caz, aducerea unor sarcofagii de marmură de mari proporții, tăiate dintr*un singur bloc în atelierele de marmorari din Asia Mică, cum este cazul marelui sarcofag roman descoperit la Tomis sau, încă și mai departe, a celui Fig. 110. — Stela funerara a lui Aurelius Sozomenus din Bizanț, negustor din Tomis. Scena reprezintă un car încărcat cu măr- furi (Tomis). 1 IQRR, I, 604; CIL, III, 7532; V. Pârvan, începuturile. , p. 156; IQRR, I, 630, 634, 636; Gr. Tocilescu, m AEM, VIII, 1884, p. 18, nr. 50; Th. Sauciuc-Săveanu în AnD, XVI, 1935, p. 155 - 158; CIL, ill, 12 464. Gr. Tocuescu m AEaL Vili, 1884, p. 23, nr. 62; V. Pârvan în Dacia, II, 1925, p. 231; Gr. Tocilescu, Fouilles, p. 222, nr. 55; IQRR, I, 604; CIL, III, 7485. 503 descoperit la Bărboși, dovedește o lungă și intensă cărăușie pe mare, care lega tot mai strîns orașele noastre pontice — și, prin ele, întreaga Dobroge — de marile centre din Asia Mică și din insule, a căror producție de mărfuri a fost, în cursul sec» II—III e.n., din ce în ce mai dezvoltată. Rolul economic al noilor așezări urbane și rurale în Dobrogea romană în Unul din fenomenele cele mai caracteristice ale epocii romane în Dobrogea este transformarea unor vechi centre geto-dace în noi orașe, fie pe malul Dunării, fie sec. I—III e.n. interiorul Dobrogei, de-a lungul marilor drumuri romane, care străbăteau Dobrogea de la sud la nord, legînd această regiune periferică, totuși atît de importantă din punct de vedere strategic și economic, cu provincia Moesia Inferioară. Se constată într-o anumită măsură în cursul sec. II—III un proces de urbanizare a Dobrogei romane, paralel cu acela al construirii unui însemnat număr de noi așezări rurale, ale căror urme se pot distinge peste tot în regiunea dintre Dunăre și mare. Pe malul Dunării, unele așezări mai vechi geto-dace se dezvoltă în epoca romană, căpătînd un caracter urban, dovedit cu prisosință de inscripțiile și monumentele descoperite în aceste localități. Axiopolis (lîngă Cernavoda), vechi tîrg întemeiat probabil de tomitani în vederea negoțului cu geto-dacii din dreapta Dunării, crește în importanță în epoca romană. Din canabaeAe legiunii a V-a Macedonica, cantonată în epoca lui Traian pe malul Dunării la Troesmis, în care se îngrămădesc, ca de obicei, în jurul taberelor militare, atît familiile solda- ților, cît și o mulțime de mici negustori și meseriași, s-a dezvoltat un însemnat centru urban, alături de o așezare mai veche geto-dacă. In a doua jumătate a sec. II, Troesmis a fost ridicat la rangul de municipiu. în nordul Dobrogei, trebuie amintite două vechi așezări, ale căror înce- puturi sînt anterioare cuceririi romane: Aegyssus, amintit de Ovidiu ca o puternică cetate geto-dacică și Noviodunum, al cărei nume denotă o origine celtică, ce trebuie pusă în legătură cu pătrunderea celților în regiunea balcano- dunăreană. Amîndouă aceste așezări au constituit nu numai stațiuni ale flotei romane (classis Flavia Moesica) și ale vămii de la Dunăre (portorium ripae Thra- ciae), dar și însemnate centre de desfacere a produselor meșteșugărești din orașele dobrogene. Sigur este, în același timp, că în aceste mici centre, ca de altminteri în jurul tuturor cetăților sau castelelor militare de la Dunăre (Suci- dava, Capidava, Sacidava, Carsium, Cius, Arrubium, Dinogetia, iar dincolo de Aegyssus, pe brațul Sf. Gheorghe, Talamonium, Salsovia, Adstoma, Hahnyris) s-au format încetul cu încetul aglomerări semiurbane, în care producția mește- șugărească și negoțul nu lipseau. în interiorul Dobrogei, așezarea cea mai însemnată este orașul Tropaeum Traiani, alături de monumentul triumfal, de la care își trage și numele. Orașul, ridicat la rangul de municipiu în epoca lui Septimius Severus, cuprinde printre locuitorii săi un mare număr de veterani, împroprietăriți în regiunea bogată 504 dimprejur. După perioada de criză din a doua jumătate a sec. III, orașul va fi reclădit în vremea lui Constantin cel Mare, cu prilejul refacerii și întăririi limes-ului dunărean. Fig. 111. — Theocritos, armator și cîrmaci (Tomis). Stelă funerară. Paralel cu dezvoltarea acestor noi centre urbane, a căror viață economică este atestată de numeroase inscripții și documente arheologice, trebuie amintită și întemeierea a numeroase așezări rurale (viei și pagi), a căror populație ne este în parte cunoscută. întemeierea și funcțiunea lor economică au contribuit într-o foarte mare măsură la apariția unor forme noi de raporturi agrare, mai potrivite cu structura societății romane din vremea secolelor I— III e.n. 505 Așa cum s-a amintit mai sus, în satele din Dobrogea Distribuția proprietății w w - j • a A , J romana au aparut un mare număr de veterani, impro* in Dobrogea romana - prietăriți pe pămînturile devenite prin anexare ager publicus. Alături de ei sînt amintiți și unii cetățeni romani, ale căror proprie* tăți, constituite pe seama obștilor sătești din Dobrogea, sînt documentate peste tot între Dunăre și mare. Amîndouă aceste categorii de proprietari constituie o pătură juridic și economic privilegiată, care a jucat un mare rol în pătrunderea formelor de viață romană în aceste regiuni pînă atunci supuse numai influenței grecești. Organizarea economică și administrativă a Dobrogei a însemnat înainte de toate o revizuire a drepturilor de proprietate asupra pămîntului. întreaga Dobroge fu împărțită în mai multe territoria, atribuite în primul rînd orașelor grecești, în al doilea rînd castrelor legiunilor, detașamentelor auxiliare și stațiu* nilor flotei romane, în al treilea rînd unor așezări rurale mai mari, în jurul cărora sînt grupate satele învecinate. Am amintit mai sus « hotărnicia » lui M. Laberius Maximus, care cuprinde, pe lîngă reconfirmarea privilegiilor cetății Histria, și statornicirea hotarelor unui vast teritoriu, în a cărui posesiune histrienii intraseră probabil încă din epoca elenistică. O inscripție din sec. II e.n. amin* tește hotarele orașului Callatis L Același lucru trebuie să se fi petrecut și cu hotarele orașului Tomis. Nu avem nici o știre precisă despre organizarea și diviziunea noilor pro* prietăți (centuriatio) din teritoriile orașelor pontice, dar este foarte probabil, că, cel puțin într*o anumită măsură, asemenea operație agrimensurală a trebuit să aibă loc. Aceasta cu atît mai mult cu cît o mare parte din viei atestați docu* mentar în Dobrogea fac parte din teritoriile celor trei orașe grecești. Numele unora dintre așezările rurale din Dobrogea romană - vicus Clementiani, vicus Quintionis, vicus Secundini, vicus Celeris, vicus Verobrittiani — amintește foarte probabil numele unuia sau altuia dintre proprietarii locali de origine romană, colonizați pe cuprinsul așezărilor geto*dace din partea de răsărit a Dobrogei. Apariția și dezvoltarea proprietăților, constituite pe seama satelor geto-dace din jurul orașelor grecești, au modificat în sensul sclavagismului roman străvechile raporturi agrare, anterioare cuceririi romane. Deosebit de interesantă este în acest sens o inscripție din nordul Dobrogei, prin care se fixau hotarele unei proprietăți aparținînd unei bogătașe romane, Messia Pudentilla, în raport cu proprietatea țăranilor geto-daci din satul Buteridava 2. O inscripție din Tomis amintește statornicirea hotarelor unei alte proprietăți particulare, aparținînd lui Tiberius Claudius Firminus 3. O mare parte din pămînturile agricole situate lîngă Dunăre au fost repartizate spre folosință unităților militare romane, cantonate în diferitele cetăți 1 CIL III, 7587. 2 C/L. III, 14 447. 3 V. Pârvan, în AA, 1914, col. 441—442. 506 sau castele de pe limes. Satele din zona atribuită principalului corp de trupă de la Troesmis constituiau un territorium legionis V Macedonicae. Cele de lîngă Noviodunum, principală stațiune a flotei de pe Dunăre, erau grupate într-un territorium Noviodunense. Grînele și furajele de care aveau nevoie unitățile militare de la Dunăre erau cultivate și strînse de țăranii din satele atribuite acestor unități. Potrivit dispozițiilor generale, care reglementau stabilirea și perceperea impozitului destinat aprovizionării unităților militare — annona militaris — țăranii din satele teritoriilor respective erau obligați să dea cea mai mare parte din produse. în sfîrșit, alte unități administrative din interiorul Dobrogei ca, de pildă territorium Capidavense, grupau sate de coloniști romani și traci și de țărani geto-daci. Studiul toponimiei lor permite unele precizări cu privire la originea lor mai veche sau mai recentă. Unii dintre coloniștii de origine tracă — besi, lai — sînt uneori amintiți, alături de cetățenii și veteranii romani, prin termenul de consistentes. Faptul însă că la conducerea satului respectiv erau asociați un roman și un trac, dovedește că nu numai din punct de vedere juridic, dar și economic, aceștia aveau o situație mai bună decît populația geto-dacă, pe ale căror pămînturi fuseseră împroprietăriți atîția noi coloniști. Aceeași situație o reflectă și documentul care fixa hotarele acelei comunități de traci din sudul Dobrogei — civitas Ausdecensium — de pe care erau alungați țăranii daci înve- cinați, cărora le aparținuseră altădată aceste pămînturi \ în epoca romană se constată o creștere simțitoare a numărului de așezări rurale, dintre care unele de străveche origine geto-dacică, altele, mult mai recente, formate după anexarea provinciei. Felul cum a fost redistribuită proprietatea asupra pămîntului după cucerirea Dobrogei, ca și regimul juridic și fiscal privi- legiat de care s-a bucurat reprezentanții păturilor exploatatoare, au dus la formarea unei proprietăți mici și mijlocii a căror dezvoltare a schimbat în mare măsură structura relațiilor agrare din Dobrogea romană. Nici unul dintre documentele din sec. I—III e.n. nu amintește constituirea în Dobrogea a vreunui latifundiu imperial sau particular. Numeroase inscripții ne dovedesc însă prezența și dezvoltarea unui nou tip de exploatare agricolă, villa sau praedium, cu totul deosebit de felul exploatării agricole din perioada anterioară cuceririi romane. Unul dintre acești noi proprietari, C. lulius Qua- dratus, al cărui praedium se găsea în împrejurimile Capidavei, cumulează funcția de primar al satului (princeps loci) cu aceea de conducător al unei însemnate unități administrative: quinquennalis territorii Capidavensis 2. Monumentul său funerar este împodobit pe două din fețele sale cu scene din viața agricolă a Dobrogei romane: de o parte este reprezentat un păstor păzindu-și turma, de alta un agricultor arînd cu plugul cu doi boi. Deasupra plugului apare chipul zeului italic al ogoarelor și turmelor, Silvanus. Un alt proprietar roman din 1 CIL, III, 14, 437, 2. 2 CIL, III, 12 491; V. Pârvan, Ulmetum, I, p. 587. 507 Ulmetum, Titus Flavius, ridică un altar în cinstea lui luppiter, Alți proprietari, decedați chiar la conacul lor (obiti ad villam suam), făceau parte din rîndurile aceleiași categorii privilegiate de coloniști romani. O familie de proprietari, Cocceii, descendenți ai unui M. Cocceius Vitlus, veteran al cohortei I Ubiorum, împroprietărit la Capidava poate pe la anul 98 e.n., își lasă din tată în fiu moște- nirea părintească. Asemenea proprietari mici și mijlocii se întîlnesc pretutindeni în Dobrogea romană, fie în satele din jurul orașelor pontice și dunărene, fie în satele din circumscripțiile rurale. Un astfel de mare proprietar, Aelius, care-și construiește pe la 140 e.n. încă din viață pentru sine, pentru soția sa, Flavia Victorina, și pentru fiul său, Aelius, un monument funerar, amintește în inscripție că era buleuta Histriae, adică membru al sfatului orășenesc din vechea cetate de la Histria. Din 157 e.n. datează monumentul lui Lucius Pompeius Valens, originar din orașul Ancyra din Asia Mică, care ocupase la Histria demnitatea de arhonte și de preot al zeului Liber-Dionysos, dar trăise cea mai mare parte din timp la țară (consistit regione Histri) pe proprietatea sa. Lîngă Tropaeum Traiani avea o proprietate senatorul roman L. Aelius Marcianus, al cărui admi- nistrator (vilicus), era un sclav ce poartă numele neroman de laehetav. O inscripție din 324, amintește pe un libert, Valerius Nilus, actor al proprietății unui ofițer roman, L. Valerius Victorinus, căzut în lupta de la Calcedon dintre Constantin cel Mare și Licinius L Relațiile agrare în Do- brogea romană Exploatarea acestor proprietăți se făcea cu mîna de lucru a sclavilor și mai ales a țăranilor din satele geto- dace, în vatra cărora se așezaseră acești coloniști sau proprietari romani. Relațiile agrare din Dobrogea romană nu se deosebeau îndeobște de cele stabilite prin cucerirea romană în provinciile balcano-dunărene. Faptul că în Dobrogea înainte de cucerirea romană nu se constituise în adevăratul sens al cuvîntului o aristocrație funciară explică într-o anumită măsură de ce nu constatăm în epoca cuceririi romane, așa cum s-a petrecut în alte provincii, prezența unor latifundii, aparținînd fie vechii aristocrații indigene, fie unor latifundiari romani, care să li se substituie. La aceasta a contribuit și situația periferică a regiunii dobrogene, strînsă între Dunăre și mare. Limitate la apus și la nord de zonele agricole atribuite unităților armatei romane, iar la răsărit de acelea ale orașelor grecești, satele dobrogene au oferit numeroșilor veterani și coloniști romani doar posibilitatea constituirii unor proprietăți mici și mijlocii. Situația ce s-a creat însă în Dobrogea o dată cu cucerirea romană era deosebită de situația anterioară nu numai prin apariția unui atît de mare număr de coloniști, încă și mai însemnat, din punct de vedere social-economic, este faptul stabilirii 1 V. Pârvan, Ulmetum, I, p. 531; II, 2, p. 340, 366 și 374; CIL, III, 13 737; Gr. Florescu, Capidava, I, p. 73 — 78; V. Pârvan, op. cit., I, p. 380, nr. 1 ; CIL, III, 12 489; CIL, III, 12 463; V. Pârvan, op. cit., II, 2, p. 386. 508 unor noi raporturi agrare, izvorîte pe de o parte din evoluția forțelor de pro- ducție, pe de altă parte din redistribuirea proprietății funciare în total sau parțial, după cum era vorba de teritoriile vechilor orașe grecești sau de teritoriul noilor așezări și unități administrative romane. Așa cum s-a amintit mai sus, în perioada elenistică orașele grecești și-au constituit cîte un mare teritoriu rural, exploatat, cu excepția loturilor de pămînt atribuite încă din vechime locuitorilor cetății, de către țăranii satelor geto-dace, care fuseseră reduși, foarte probabil, la o stare de dependență asemănătoare aceleia a țăranilor din Asia Mică. Obștile sătești din aceste sate, dintre care unele au putut fi constatate arheologic în vecinătatea orașe- lor Histria, Tomis și Callatis, intraseră în dependența coloniilor grecești, fiind obligate să asigure o rentă în produse, cu ajutorul căreia, la un moment dat, cetățile pontice putuseră participa la marele comerț ele grîne din bazinul Mării Negre. Această situație nu mai poate fi constatată în documentele din epoca romană din Dobrogea. Este adevărat că unele documente vorbesc despre țăranii unor sate dobrogene în sensul colectiv. Am amintit mai sus hotărnicia pro- prietății Messiei Pudentilla față de țăranii din Buteridava (vicani Buteridavenses). Documentul nu îngăduie să precizăm dacă e vorba de o proprietate obștească a sătenilor din Buteridava sau, ceea ce e mai probabil, hotarele noii proprietăți se stabileau în raport cu ogoarele și pășunile țăranilor din acel sat. Este foarte probabil că încă înainte de cucerirea romană obștea sătească geto-dacică din Dobrogea intrase în descompunere, făcînd loc proprietății private. Chiar dacă la începutul cuceririi romane ar mai fi existat pe ici, pe colo, asemenea raporturi agrare străvechi, este sigur că, în condițiile orînduirii sclavagiste romane, ele s-au adaptat repede la noua situație. Comune rămîneau desigur pășunile și pădurea, atît cît nu fuseseră expropriate de noua stăpînire romană. Nici un document și nici o informație nu ne îngăduie să precizăm felul în care s-au stabilit, o dată cu redistribuirea proprietății funciare din Dobrogea romană, relațiile dintre noii proprietari, privilegiați de stăpînirea romană. Situația e fără îndoială mult mai ușor de explicat în zona unităților militare de pe malul Dunării. Acolo, potrivit unor dispoziții precise, valabile pentru întreg imperiul roman, se stabiliseră o dată pentru totdeauna sarcinile fiscale în natură legate de aprovizionarea armatei (annona militaris). în teritoriile orașelor grecești, ca și înăuntrul noilor unități administrative rurale, au trebuit să se creeze, pe o cale sau pe alta, acele condiții, care asigurau noilor proprietari mîna de lucru țără- nească. Este adevărat că trebuie să admitem, mai ales în sec. I—II e.n., și exploa- tarea muncii sclavilor pe unele dintre aceste proprietăți. Nici un document nu ne îngăduie să afirmăm însă că a existat în Dobrogea o exploatare agricolă, în care rolul precumpănitor să-1 fi jucat sclavii. Desigur, ei nu puteau lipsi, fie ca atare, fie ca liberți, pe lîngă locuințele acestor proprietari. în condițiile generale economice și sociale ale sec. II—III e.n., o asemenea formă de exploatare agricolă 509 nu mai era considerată rentabilă \ Trebuie deci să admitem, cel puțin pentru proprietățile ceva mai mari din Dobrogea romană, că ele erau împărțite în loturi mai mici, lucrate de țăranii săraci din partea locului. Potrivit dispozițiilor în vigoare la sfîrșitul sec. II e.n. pe cuprinsul întregului imperiu, ei erau obligați să asigure proprietarului o rentă în produse. La aceasta se mai adaugă și o rentă în muncă, limitată în acea vreme la de trei ori cîte două zile pe an, necesare lucrărilor pe pămîntul pe care și-1 rezerva proprietarul pentru exploatarea directă (villa). In a doua jumătate a sec. III e.n., condițiile acestei exploatări a țăranilor, pe care textele contemporane îi denumesc coîoni, se vor înăspri, pe de o parte prin creșterea numărului de zile-muncă, pe de altă parte, dată fiind greutatea tot mai mare de a găsi mîna de lucru necesară, prin legarea țăranilor de pămînt. Nemulțumirea țăranilor și protestul lor față de abuzurile administrației acestor domenii agricole sînt cunoscute în alte provincii în cursul sec. II și ele nu aveau de ce să lipsească în Dobrogea, mai ales că, dată fiind poziția ei de regiune de frontieră, trupele de tot felul erau mai numeroase și abuzurile lor se adăugau desigur la cele permanente ale stăpînilor și autorităților romane. O astfel de plîngere a țăranilor de lîngă Histria a fost înregistrată de un document de mare însemnătate pentru viața economică a sec. II e.n. 2. Documentul, datînd din epoca lui Antoninus Pius (138 — 161 e.n.), adaugă, pe lîngă protestul țăranilor dintr-un sat « chora Dagei » față de tot felul de abuzuri ale soldaților în trecere pe drumul roman, și amenințarea că își vor părăsi satul, spre a-și căuta un alt loc de viață, mai ferit de sarcinile și chiar de abuzurile care apăsau pe umerii locuitorilor din satele apropiate de marile drumuri. O plîngere asemănătoare făcuseră și țăranii dintr-un sat de lai (Aaixo<; Se poate totuși afirma că atît prin pătrunderea noilor relații de producție, caracteristice orînduirii sclavagiste romane din sec. I—II e.n., cît și prin reper- cusiunile pe care ele le-au avut în sînul obștilor sătești de veche tradiție geto- dacică, producția agricolă, în special cea de cereale, din Dobrogea romană a crescut în chip simțitor. Redistribuirea proprietății funciare, impusă de autori- tatea romană în vederea exploatării noii cuceriri, cît și creșterea densității populației, realizată prin marele număr de coloniști traci sau romani, a dus nu numai la o adîncă schimbare a regimului proprietății, dar și la apariția a numeroase noi așezări rurale în sec. I—III e.n. în Dobrogea. Constituirea unui nou tip de exploatare agricolă — villa sau praedium — ale cărui urme se constată arheologic în diferite locuri în Dobrogea romană, a fost urmată de o îmbunătățire a inventarului agricol. Din acest punct de vedere trebuie amintit și aici depozitul de unelte agricole datînd din sec. II—III e.n., descoperit la circa 12 km depărtare de Callatis, în satul Moșneni. Numeroasele urme arheologice din locul desco- peririi par a indica existența unei villa romană în acest loc. Brăzdarul de plug 1 Vezi Fr. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, E.S.P.L.P., Buc., 1957, p. 149-150. 2 lorgu Stoian, în SCIV, II, 2, 1951, p. 137 și urm. 510 ca și secerele, coasa, cazmaua și săpăliga în bună stare în acest depozit, dove- desc superioritatea uneltelor agricole din epoca romană față de cele, mult mai simple, din epoca precedentă. Ele au contribuit în chip direct la creșterea producției de cereale, cerută atît de nevoile unei populații mult sporite ca număr, cît și de exigențele mai mari ale autorităților militare romane. Pe de altă parte, Fig. 112. — Unelte agricole de fier descoperite la Moșneni (lingă Mangalia). această producție sporită a dat un impuls nou comerțului de cereale de dincolo de mare. Numeroase rîșnițe de piatră, dintre care unele destul de mari, desco* perite în așezările urbane și rurale din Dobrogea romană, constituie în același timp o dovadă a unui consum sporit de făină de grîu. Nu trebuie uitat însă că această producție sporită agricolă din Dobrogea romană a fost realizată cu mîna de lucru a colonilor și, desigur într-o măsură mai redusă, a sclavilor. In condițiile unei societăți împărțită în clase antagonice, această creștere a producției a agravat exploatarea muncii sclavilor și colonilor și a dus la consolidarea economică a claselor exploatatoare din Dobrogea, fie a proprietarilor acestor villae și praedia romane, fie a diferiților negustori, locali sau străini, care mijlocesc transportul acestor produse pe drumurile de uscat sau de apă. Este foarte probabil, pe de altă parte, că producția agricolă realizată pe aceste domenii cu mîna de lucru a colonilor și poate, uneori, a unui număr mai restrîns de sclavi, a concurat producția țărănească din satele dobrogene, asupra cărora apăsau tot mai greu multiple sarcini fiscale. In regiunile de fron- tieră aceste sarcini, izvorînd din natura specială a obligațiilor annonei militare, 511 au fost întovărășite, în special de la mijlocul sec. III, de o nouă calamitate: aceea a atacurilor triburilor de dincolo de Dunăre. Și această permanentă primejdie, ca și golurile ce s-au ivit în apărarea frontierei dunărene, au dus la un nou sistem de colonizare. în a doua jumătate a sec. III și în secolele următoare a intervenit o anumită schimbare în situația proprietății funciare din Dobrogea. Așa cum se va putea afla în capitolul următor, numeroși « barbari » vor fi colonizați în această vreme la frontiera dunăreană, în special carpi și bastarni. Astfel de colonizări, al căror scop era pe de o parte să stabilizeze unele din triburile cele mai neliniștite de la nordul Dunării, pe de altă parte să asigure cît de cît paza frontierei dunărene în lipsa unor trupe regulate romane, sînt cunoscute și în alte provincii ale imperiului. Noii veniți, cunoscuți sub termenul general de dediticii, au schimbat în mare măsură, începînd cu a doua jumătate a sec. III e.n., nu numai compoziția etnică a populației de la periferia Dobrogei, dar și natura raporturilor agrare din zona frontierei dunărene. Loturile de pămînt, pe care erau ei colonizați, constituiau totodată și răsplata apărării frontierei și mijlocul de a-și întreține prin munca lor proprie, familia. Copiii lor moșteneau, o dată cu lotul pe care erau așezați, și sarcina de a apăra frontiera. în producția meșteșugărească din Dobrogea romană Sclavi, liberți și oameni eXploatarea mîinii de lucru a sclavilor avea o veche tra- liberi în producția mește- i- • r- A « - 1 * „ * ditie. Este de presupus chiar ca, m epoca romana, numărul șugareasca. «Collegule» * A sclavilor a crescut. Lucrul e ușor de înțeles dacă ne gîndim, pe de o parte, la condițiile precare din punct de vedere economic și politic, în care se găseau orașele pontice la sfîrșitul epocii elenistice, pe de altă parte la consolidarea orînduirii sclavagiste o dată cu instaurarea stăpînirii romane. Un sclav este amintit printre membrii unei asociații religioase din Tomis, alături de alți fideli de origine tracă și greco-romană L Mai numeroși sînt pomeniți în inscripțiile din această vreme, așa cum s-a arătat mai sus, sclavii eliberați, liberții, ale căror obligații materiale și morale față de stăpînii lor erau reglementate de dreptul roman. Unii dintre ei fac parte, împreună cu cetățenii romani și negustorii de origine greacă, din asociații de caracter profesional sau religios (collegia). Apariția unor astfel de asociații prezintă un interes deosebit pentru istoria economică și socială a orașelor greco-romane din sec. I—III e.n. Ele grupau oameni cu preocupări economice sau religioase comune. Astfel, putem aminti din nou colegiul corăbierilor de la Tomis sau pe acela de la Axiopolis, precum și colegiul negustorilor din Callatis 2. Alte colegii de caracter religios, ca de pildă acelea ale adoratorilor și preoților zeului oriental Attis din Troesmis și din Tomis, cuprindeau fideli recrutați din toate păturile sociale. 1 Gr. Tocilescu, în AEM, VI, 1882, p. 25, nr. 50. 2 IQRR, I, 604, 610; CIL, III, 7485. 512 Faptul că în inscripțiile care amintesc aceste asociații, oamenii liberi sînt pomeniți nu o dată alături de sclavi sau de liberți, are o adîncă semnificație istorică, legată de transformările care au avut loc începînd mai ales cu sec. Iî e.n. în structura societății sclavagiste romane. Unele dintre aceste asociații au jucat, pe de altă parte, începînd cu sec. III e.n., un rol tot mai însemnat. Prestarea unor servicii a devenit obligatorie în această vreme, deoarece numai pe calea aceasta statul roman mai putea să asigure transporturile necesare aprovizionării trupelor și orașelor, ca și o seamă de alte activități de natură economică. în a doua jumătate a sec. III e.n. situația se va agrava tot mai mult. Pe măsură ce criza generală a sclavagismului roman se accentua, în aceeași măsură sarcinile diferitelor asociații de caracter economic deveneau ereditare. Rigiditatea acestor dispoziții generale, care au trebuit să atingă și diferite sectoare ale vieții economice, reflectă din plin situația tot mai grea în care se găsea Dobrogea la sfîrșitul sec. III și în secolele următoare. Viața economică în Dobrogea romană poate fi urmărită Activitatea atelierelor de asemenea atît prin cercetarea activității atelierelor monetare m Dobrogea monețare din orașele pontice, cît și prin studierea cir- romană (sec. I—III . . . A . w .. i . r» i -i . t, « ... . culatiei monetare in regiunea Dunării ae jos. Relațiile e.n.). Relațiile de«mar- * ' fă-bani» de marfă-bani, specifice orînduirii sclavagiste greco- romane în raport cu epoca anterioară, ajung în această regiune la cea mai mare dezvoltare a lor în sec. II și în prima jumătate a secolului următor. Începînd cu mijlocul secolului al III-lea e.n., ele reflectă tot mai mult grava criză social-economică prin care trece întreg imperiul roman în această vreme. Așa cum s-a amintit mai sus, activitatea monetară a orașelor pontice începuse din momentul în care ele deveniseră centre de producție de mărfuri. Pe măsură ce aristocrația tribală, începînd mai ales cu perioada macedoneană, se dovedise tot mai aptă pentru relațiile de marfă-bani, economia monetară pătrunsese tot mai adînc în mediul geto-dacic și traco-scitic. Acest fapt a provocat nu numai un aflux al monedei grecești și macedonene în regiunea Dunării de jos, dar și o activitate sporită a atelierelor monetare din Histria, Callatis și Tomis. în momentul cuceririi romane, orașele pontice se găseau la capătul unei lungi crize de ordin economic și politic, reflectată atît de izvoarele scrise arheo- logice, cît și de sărăcia emisiunilor monetare din sec. I î.e.n. «Hotărnicia » lui M. Laberius Maximus califică starea în care se găsea Histria în cursul sec. I e.n. cu termenul deosebit de grăitor de «astenie», de slăbiciune economică. Așa s-ar putea explica, cel puțin pentru Histria, faptul că activi- tatea atelierului său monetar nu a fost reluată imediat după anexare. Fără să se găsească în aceeași stare, celelalte două orașe pontice, Callatis și Tomis, nu mai bat nici ele monedă, pînă în epoca imperială romană. Acest fapt a fost pus în legătură cu cucerirea romană, care nu a acordat decît ceva mai tîrziu 33 — c. 1001 513 orașelor pontice dreptul de a bate din nou monedă proprie. Chiar atunci cînd ele capătă acest drept, nu mai putea fi vorba de monede de aur sau argint care, potrivit legilor romane, constituiau un drept exclusiv al împăratului. Ca și toate celelalte orașe grecești supuse de romani, atelierele orașelor pontice Fig. 113. — Monede emise de orașele grecești din Dobrogea în perioada romana. 1 — 2, Histria; 3, Callatis; 4 — 5, (revers) Callatis; 6,7, Tomis. au dreptul de a bate în epoca imperială monedă de bronz, necesară pieții comer- ciale locale. Tranzacțiile comerciale mai însemnate se fac de acum înainte numai cu moneda oficială a statului roman, care își rezerva, pe această cale, însemnate beneficii financiare. De altminteri, nici moneda de bronz grecească nu a fost lăsată în epoca imperială la voia fiecărui oraș în parte. Atît din punct de vedere al emisiunilor monetare, cît și din acela al iconografiei lor, monedele din orașele grecești supuse imperiului trebuie să țină seama de dispozițiile statului roman, comunicate lor prin guvernatorul provinciei în care se găseau ele. Redeschiderea însăși a atelierelor 514 monetare din orașele pontice nu s-a făcut la întîmplare. Orașele respective au căpătat rînd pe rînd acest drept în urma unei cercetări și aprobări speciale. Așa se explică faptul că Tomis și Callatis bat din nou monedă în sec. I e.n., pe cînd Histria de-abia în secolul următor x. Fără îndoială că această aprobare, ca și cererea orașelor pontice înseși, reflectă o anumită situație economică. într-adevăr, atît documentele epigrafice, cît și descoperirile arheologice stau mărturie că în sec. II e.n. orașele pontice se găseau din nou într-o stare prosperă. Nu e o întîmplare că tocmai în această perioadă ele încep din nou să bată monedă proprie, fie și în sectorul limitat al monedei de bronz. Varietatea emisiunilor, ca și numărul monedelor din această perioadă descoperite pînă acum, constituie o probă evidentă de faptul că moneda de bronz a orașelor pontice corespundea unei necesități economice, izvorîtă din accentuarea relațiilor de marfă-bani. Activitatea monetară autonomă a orașelor pontice încetase o dată cu campania lui Lucullus în anii 72—71 î.e.n. Chiar dacă stăpînirea romană nu s-a impus în această vreme în sensul strict al cuvîntului, este totuși foarte probabil că încetarea activității atelierelor monetare pontice trebuie pusă în legătură cu noua situație politică de la Dunărea de jos. Acest lucru apare cu atît mai evident cu cît, chiar și în vremuri încă și mai grele din punct de vedere economic și politic, ca de pildă la începutul sec. I î.e.n., orașele pontice continuaseră să bată monedă de argint și de aur, tocmai fiindcă această activitate își păstra întreaga sa însemnătate economică și politică. Faptul că după stabilirea supre- mației romane asupra acestei regiuni, orașele pontice nu-și reiau de îndată această activitate, în ciuda condițiilor politice mai prielnice și a înviorării vieții lor economice, pare a justifica concluzia că, în acest domeniu, statul roman a impus multă vreme o întrerupere a vechiului drept al orașelor grecești de a bate monedă proprie. Atunci cînd ele au recăpătat acest drept, limitat numai la monedă de bronz, se constată o atît de mare frecvență a emisiunilor monetare, încît e firesc să tragem concluzia că aceste monede, fie ele și de bronz și deci limitate la nevoile vieții de toate zilele, reprezentau o necesitate economică atît pentru piața comercială a regiunii, cît și pentru veniturile, desigur modeste, ale orașelor respective. Este clar că frecvența monedelor de bronz, descoperite pe tot cuprinsul Dobrogei, oglindește pătrunderea formelor economiei monetare într-o măsură necunoscută în epoca anterioară în mediul urban și rural dobro- gean, tot mai apt pentru relațiile de marfă-bani. Acest fenomen se găsește într-un raport direct cu creșterea producției simple de mărfuri, ce se dezvoltă nu numai în vechile orașe pontice, dar și în noile centre urbane întemeiate în Dobrogea în vremea stăpînirii romane. Primele monede de bronz din epoca romană au fost bătute de orașele Tomis și Callatis în sec. I e.n. Faptul acesta trebuie pus în legătură cu situația privilegiată a primului dintre aceste două orașe, devenit încă din primii ani 1 B. Pick-K. Regling, Die antiken Miinzen von Dacien und Moesien, I, 1898, p. 94 și II, 1910, p. 608. 33* 515 ai acestui veac reședință a unui praefectus orae maritimae, iar, în cazul celui de* al doilea, cu situația sa economică încă destul de bună. în epoca lui Anto- ninus Pius (138—161 e.n.) bate monedă Histria1. Este adevărat că există o serie de monede de bronz ce datează tot din epoca romană, deși nici nu reproduc chipul împăratului, nici nu amintesc numele său în legendă. După stilul și Fig. 114. — Tipar de piatră pentru turnare de greutăți (ponduri). (Histria). tehnica lor, aceste monede nu par a fi mai vechi decît cele care poartă efigia imperială. Numărul emisiunilor monetare pontice crește în a doua jumătate a sec. II, continuînd pînă în epoca Severilor, care, așa cum se va vedea mai jos, reprezintă ultima epocă de înflorire a Dobrogei romane. Deși orașele pontice care fac parte în epoca romană din acea uniune, cunoscută sub numele de pentapolis sau hexapolis, nu au bătut monedă comună și nici nu amintesc pe monedele lor afilierea lor în jurul unei metropole comune, se poate totuși remarca faptul că emisiunile din perioada romană se încadrează într-un sistem comun de valori monetare. Semnul distinctiv al monedelor de bronz de diferite valori este reprezentat prin literele grecești B, T, A și E. în special monetăria tomitană a respectat cu strictețe imprimarea acestor semne distinctive de valori monetare. Unitatea de valoare a acestor monede de bronz poartă numele grecesc de assarion (aaaapiov), cîntărind circa 2,5 g și corespunzînd unității monetare romane cunoscută sub numele de as. în epoca lui Gordianus al III-lea, orașul Tomis bate, în chip excepțional, medalioane de bronz în greutate de 25 g, în valoare de zece assaria. în condițiile crizei generale a societății sclavagiste din sec. III e.n., agravată în Dobrogea de situația politică și militară de la frontiera Dunării de jos, a 1 B. Pick'K. Regling, op. cit., I, p. 94 și II, p. 608. 516 încetat și activitatea monetară a orașelor pontice. Ultimele monede din Dobrogea romană sînt bătute în epoca lui Gordianus al IlI-lea (238—244 e.n.) și Filip Arabul (244—249 e.n.). încetarea emisiunilor monetare pontice constituie astfel încă unul dintre simptomele cele mai vizibile ale gravei crize de ordin economic și social prin care trece Dobrogea romană în sec. III e.n. 3. MUNTENIA ȘI MOLDOVA ÎN EPOCA ROMANĂ între cele două părți ale patriei noastre care au fost organizate de romani în forme provinciale depline: de o parte Dobrogea aparținînd Moesiei Inferioare, de alta Transilvania, Banatul și Oltenia alcătuind provincia Dacia, rămîneau teritoriile Munteniei și Moldovei, care, în ciuda importantei lor poziții geografice intermediare, au fost lăsate în afara sistemului administrativ roman și în afara hmes-ului. Fixată în mod necesar de-a lungul unor mari obstacole naturale, ca Dunărea și Carpații, frontiera imperiului nu putea îngloba decît cu grele riscuri niște regiuni de șes cu totul deschise în fața amenințărilor dinspre nord și răsărit. Pe de altă parte, însă, tocmai aceste regiuni asigurau legăturile indis- pensabile dintre Dacia și Moesia Inferioară pe căile cele mai scurte și mai comode și, în consecință, nu puteau fi părăsite la voia întîmplării. De aci o problemă anevoioasă pe care romanii au încercat s-o rezolve în diverse chipuri, neizbutind pînă la urmă să-i găsească o ieșire satisfăcătoare. De fapt toată istoria Munteniei și a Moldovei în epoca romană se rezumă la sforțările făcute pentru menținerea acestor teritorii sub autoritatea imperiului fără ca eficacitatea limes-ului dunărean să fie slăbită. Populația Munteniei era geto-dacă. De asemenea populația Moldovei dintre Carpați și Șiret inclusă de Ptolemeu în hotarele Daciei \ Este ceea ce arheologia confirmă pe deplin. Toate așezările din sec. I e.n. și din veacurile următoare, constatate în aceste teritorii, se caracterizează prin resturile specifice ale culturii geto-dace, foarte impregnate de influențe elenistico-romane. Dar cultura geto-dacă apare bogat reprezentată și la răsărit de Șiret, cu deosebire în mijlocul și în sudul Moldovei, unde se afla cetățuia de la Poiana, unul din cele mai de seamă centre de viață getică. în Qeografia lui Ptolemeu (sec. II e.n.) această parte de răsărit a Moldovei este arătată ca depinzînd de provincia romană Moesia Inferioară, dimpreună cu Bugeacul și cu coasta Pontului Euxin dintre gurile Nistrului și Niprului 2. Pe malul stîng al Șiretului, geograful antic menționează trei localități cu nume caracteristice daco-getice: Zargidava, Tamasidava și Piroboridava, dintre care ultima, cea mai de sud, corespunde ținutului de la gura Trotușului, unde se afla cetățuia de la Poiana. în ținuturile sudice de stepă pătrunseseră elemente 1 Ptolemaeus, Qeograpliia, III, 8, 1 — 2. Ibidem, III, 10, 7 — 9. 517 sarmatice, iar în nord mai rămăseseră probabil resturi ale populației bastarne. în depresiunile Carpaților orientali, din Galiția pînă în apusul Moldovei, locuiau triburile daco-getice ale costobocilor și carpilor. Aserțiunile lui Ptolemeu despre apartenența Moldovei de răsărit la Moesia Inferioară nu trebuie să fie înțelese în sensul unei ocupări romane directe, ci numai sub forma unei dependențe limitate, care lăsa populațiilor locale auto- nomia organizației lor tradiționale. Ca atare, situația era mai veche decît epoca lui Traian și la începuturile ei trebuie să fie pusă în legătură cu acea rînduială pe care o făcuse Plautius Aelianus, pe vremea lui Nero, la nord de gurile Dunării, cînd numeroase triburi geto-dacice, bastarne și sarmate din Moldova și din răsărit recunoscuseră autoritatea romană și cînd peste 100 000 de asemenea «transdanubieni » de origini diferite fuseseră mutați în Moesia (v. mai sus, p. 483). De altfel, măsuri de siguranță pe malul stîng al Dunării de jos fuseseră luate de romani încă din timpul domniei lui Augustus. S-au arătat mai sus acțiunile duse de un Cornelius Lentulus și, în special, de Aelius Catus, pe timpul acelui împărat, pentru crearea de zone nelocuite de-a lungul malului stîng al Dunării de jos. Ca urmare a acestor măsuri, populația getică din Muntenia s-a restrîns la ținuturile mai nordice, de dealuri, unde și-a continuat existența. Prin săpăturile executate, de pildă, la Tinosul, lîngă Ploiești, se constată că așezarea durează pînă spre sfîrșitul sec. I e.n. O asemenea continuitate s-a dovedit și la Poiana, pe Șiret, în sudul Moldovei. Dimpotrivă, în zona dinspre Dunăre cetățile getice, ca Zimnicea, Popești, Piscul Grăsanilor, nu mai prezintă nici o urmă de locuire după epoca lui Augustus. Dacă nu putea să constituie un obstacol categoric în fața incursiunilor dace și sarmate, zona deșartă de pe malul stîng al Dunării avea totuși însușirea de a le îngreuia considerabil, lipsind pe atacatori de avantajul surprizei și de posibi- litatea aprovizionării. Pe de altă parte, romanilor le înlesnea o intervenție promptă în tot momentul la nord de fluviu. De aceea, ei au și menținut-o, în tot cursul sec. I e.n., în dependență de provincia Moesia Inferioară, fără s-o ocupe cu trupe, ci numai supraveghind-o de la distanță și silind triburile din apropiere s-o respecte. Zona nu era demarcată în acel timp prin obstacole artificiale, cum s-a crezut. Valurile din Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei și Bugeac, cores- punzînd unei asemenea delimitări, datează de fapt dintr-o epocă mult mai tîrzie și, după cum au arătat cercetările mai noi x, unele din ele, cum e cazul cu valul dintre Ploscuțeni pe Șiret și Stoicani pe Prut, nu sînt nici măcar romane. în timpul războaielor lui Decebal, triburile geto-dacice din Muntenia și Moldova, ca și cele sarmate din răsărit, au rupt pactele ce-i legau de romani și au participat la lupta generală de apărare împotriva cotropitorilor. Dar tot ele au fost cele dintîi care, învinse, au trebuit să reintre sub autoritatea romană 1 R. Vulpe, Le vallum de la Moldavie inferieure et le «mur» d’Athanaric, Haga, 1957, p. 5 — 57. Cf. și SCIV, I, 2, 1950, p. 163-174 și III, 1952, p. 218-220. 518 înainte de căderea lui Decebal. S-ar putea ca încă din anul 89 e.n., prin pacea pe care o încheiase cu Domițian, regele dac să fi fost nevoit, în schimbul multor avantaje pe care le obținea, să recunoască dominația romană în Oltenia, Muntenia și Moldova, puse sub autoritatea comandamentului Moesiei Inferioare. Din nou ocupate de daci în anul 101 e.n., la începutul primului război cu Traian și devenite teatru de operații în cursul ostilităților, aceste regiuni au rămas cu totul sub romani prin pacea din 102. în al doilea război, din anul 105, ele n-au mai putut fi recucerite de Decebal, care s-a văzut părăsit în același timp și de aliații săi din răsărit, sarmații roxolani, deveniți — după cum s-a mai spus (p. 315) — clienți stipendiați ai imperiului roman. Cînd, după victoria sa definitivă, Traian s-a hotărît să prefacă Dacia în țară romană, intenția sa era ca sistemul provincial pe care îl crease la nord de Dunăre să cuprindă toate teritoriile cucerite de la Decebal, inclusiv Muntenia și Moldova de sud, a căror importanță strategică se dovedise atît de mare în decursul secolului precedent și i se impusese lui însuși cu prilejul războaielor dacice. Ideea de a suda direct Dacia de Moesia Inferioară, pe toată lungimea acesteia, spre a forma un spațiu roman continuu, era prea atrăgătoare pentru ca punerea ei în practică să nu fi fost încercată. Chiar o linie de apărare a impe- riului în această parte, redusă la Carpații Orientali și la gurile Dunării, ar fi fost mult mai scurtă decît liînes-ul de pe Dunărea moesică. Totuși nu tot atît de sigură, din cauza lipsei de continuitate. între curba munților de la Odobești și cotul fluviului de la Galați rămînea un interval lipsit de obstacole naturale eficace și reprezentînd o primejdioasă poartă de invazii, pentru a cărei închidere orice linie de fortificații artificiale ar fi fost iluzorie. Partea longitudinală a văii Șiretului, căzînd perpendicular pe o asemenea linie, o dezarticula, permițînd un acces comod din partea agresorului. în ce privește cursul inferior, est-vest, al rîului, malul său stîng, rîpos și înalt, situat imediat lîngă apă, lăsa de asemenea inamicului toate avantajele. Mai la nord, condițiile topografice erau și mai puțin favorabile romanilor. De aceea, fără să renunțe la ideea sa inițială, împăratul roman a procedat cu prudență. Departe de a se gîndi să schimbe linia limes-ului danubian, el a întărit-o și mai mult, fixînd pe traseul său din Moesia Inferioară garnizoanele a nu mai puțin de trei legiuni și a numeroase trupe auxiliare și punîndu-le să-și ridice castre durabile de piatră. Fortificații similare a pus să se construiască și pe valea Oltului din dreptul Olteniei. Dar, în același timp, a semănat o serie de garnizoane și în interiorul Munteniei la răsărit de Olt, precum și în sudul Moldovei. Astfel Traian a creat un important cap de pod la Bărboși, la vărsarea Șiretului, și a construit mai multe castre și castele în diferite alte puncte de pe malul stîng al Dunării, precum și la poalele munților, în fața trecătorilor ce duc spre Transilvania. în aceste fortificații a așezat detașamente de trupe din armata Moesiei Inferioare. După cercetările care s-au făcut pînă acum în Moldova și în Muntenia, se cunosc, din vremea lui Traian, în afară de cetatea de la Bărboși, 519 castrele de la Mălăiești și de la Drajna de Sus, în apropiere de valea Teleajenului, străjuind accesul spre păsurile Bratocea și Tabla Buții, și burgul de la Scărișoara lîngă Rucăr, pe valea superioară a Dîmboviței, la intrarea în pasul Bran. Alte castre romane, a căror epocă n-a fost încă precis stabilită din lipsă de săpături, au fost recunoscute la Pietroasele nu departe de Buzău, la Tîrgșor lîngă Ploiești, la Filipeștii de Pădure la vest de Prahova, la Reca-Pietroșani pe Dunăre între Zimnicea și Giurgiu, la Dichiseni lîngă Călărași. într-una din scrierile sale \ Procopios menționează ca fundație a lui Traian, pe malul stîng al Dunării, cetatea Turris, identificată în mod nesigur cu Turnu-Măgurele, unde s-au constatat resturi de fortificații dintr-o epocă romană tîrzie. Ruinele cetății romane de la Bărboși, situate pe un promontoriu impu- nător de pe stînga Șiretului numit « Tirighina » sau « Gherghina », au atras atenția încă de pe vremea cronicarilor moldoveni din sec. XVII. în operele lor, Miron Costin și Dimitrie Cantemir 2 reproduc cuprinsul unei inscripții din anul 112 e.n., provenind de aci, azi pierdută, din care reiese că cetatea exista sub împăratul Traian. Scoaterea pietrelor din ruine și folosirea lor la anumite con- strucții, pe la începutul sec. al XlX-lea a dus la descoperirea a numeroase obiecte arheologice, fragmente de sculpturi și de piese arhitectonice, inscripții, precum și cărămizi cu ștampilele trupelor care au staționat în acest loc. Descoperirile au fost completate cu rezultatele cercetărilor științifice întreprinse în zilele noastre. Cetatea de la Bărboși constituia o stație a flotei militare de pe Dunăre (classis Flavia Moesica) și garnizoana unei trupe de pedestrași auxiliari, cohors II Mattiacorum, precum și a unor detașamente temporare din Legio V Macedonica de la Troesmis și Legio I Italica de la Novae. Zidurile cetății erau de piatră, construite cu material adus de peste Dunăre, din Dobrogea. în jurul zidurilor s-a dezvoltat cu timpul o bogată așezare civilă. Numele antic al localității nu este cunoscut. E posibil ca să se fi numit Dinogetia, ca și cetatea de la Garvăn de pe malul opus al Dunării, din Dobrogea, a cărei înflorire începe tocmai cînd încetează viața romană de la Bărboși. Ambele aveau funcțiunea de a străjui același vad al fluviului, unul din cele mai importante. La Drajna de Sus săpăturile au scos la lumină zidurile de piatră brută ale castrului și resturile pretoriului. în afara castrului au fost constatate puține urme de locuințe civile. S-au găsit numeroase cărămizi cu ștampile atestînd prezența unor trupe din Moesia Inferioară și anume o cohors I Commagenorum și trei detașamente din Legio I Italica de la Novae, Legio XI Claudia de la Duros- torum și Legio V Macedonica de la Troesmis. După monedele descoperite, castrul a durat numai în cursul domniei lui Traian. Ultimele piese datează din anul 117. Localitatea a fost identificată ipotetic cu Ramidava de la Ptolemeu, menționată de acest geograf prin Carpații Munteniei. 1 De bello Qothico, III, 14. 2 C£ V. Pârvan, Castrul de la Poiana si drumul roman prin Moldova de Jos, Buc., 1914, p. 106-108. 520 Castrul de la Mălăiești era construit din brazde de pămînt cu iarbă, tăiate în formă de cărămizi (murus caespiticius). Existența sa este de asemenea limitată la domnia împăratului Traian. Ultima monedă găsită e din anul 117. Numele antic al castrului nu e cunoscut. Săpăturile făcute acolo n-au scos la iveală nici o inscripție și nici o cărămidă cu ștampilă. Fig. 115. — Ștampile de unități militare de pe cărămizile din castrul roman de la Drajna de Sus. La Tîrgșor s-au descoperit, printre alte resturi romane, cărămizi ale Legiunii XI Claudia. La Rucăr-Scărișoara e vorba de zidurile de piatră tăiată ale unui mic burgus, care, după cărămizile găsite, era păzit de un detașament din cohors II Flavia Bessorum din Moesia Inferioară. Rolul său era de a controla accesul spre pasul Bran. Obiectele descoperite cu prilejul săpăturilor făcute în ruinele burgului sînt foarte puține. Fortificația datează din vremea lui Traian. împrejur nu s-au constatat urme de așezare civilă. Toate aceste fortificații, ca și celelalte castre romane înregistrate în Mun- tenia, au fost construite în legătură cu numeroasele drumuri ce făceau legătura dintre Moesia Inferioară și Dacia, urmînd văile rîurilor sau întretăindu-le. La răsărit de Olt, în afară de căile naturale de pe văile principalelor rîuri: Argeșul, Ialomița, Șiretul și de pe văile afluenților lor, s-au putut deduce drumuri romane între Zimnicea ori Reca-Petroșani de pe Dunăre și pasul Bran prin burgul de la Rucăr, apoi între vadurile dunărene de la Giurgiu și Oltenița de o parte și păsurile Bratocea și Tabla Buții de cealaltă prin Mălăiești și Drajna. Drumul 521 din sudul Moldovei, care de la Bărboși ducea pe valea Șiretului în sus, iar de la Poiana urca pe valea Trotușului pînă la pasul Oituzului, avea o importanță deosebită, deoarece reprezenta artera cea mai scurtă dintre Dobrogea și Dacia. Este ceea ce explică dezvoltarea pe care a căpătat-o cetatea romană de la Bărboși, de la capătul său dunărean. La ieșirea din pasul Oituz, în depresiunea Trei Scaune, drumul era păzit de castrul de la Brețcu (Angustia), unde, printre altele, s-a găsit o diplomă a unui veteran din flota de pe Dunăre (classis Flavia Moesica), liberat de Domițian. Un rol similar îl avea, în depresiunea Țării Bîrsei, castrul de la Rîșnov (Cumidava), spre care convergeau toate drumurile Munteniei, după ce treceau păsurile Carpaților. Pentru situația Munteniei și a Moldovei în vremea lui Traian, este impor- tant un papir găsit în Egipt și conținînd situația de efectiv (pridianum) a unei trupe auxiliare din Moesia Inferioară, cohors I Hispanorum veterana quingenaria equitata L Datarea acestui document, încă în discuție, oscilează între anul 99 și anii 103—108 e.n., dar sigur este că se referă la domnia lui Traian. Printre diferitele răspîndiri ale cohortei menționate, pridianul enumeră două detașa- mente trimise în nordul Dunării pentru a staționa la Buridava și la Piroboridava. Prima din aceste două localități e castrul de pe Olt cunoscut și din alte izvoare, în ce privește Piroboridava, e vorba de oppidul menționat de Ptolemeu pe locul cetățuii de la Poiana, care străjuia o articulație esențială a drumului dintre Bărboși și Brețcu. Cetățuia de la Poiana fusese probabil suprimată înainte de Traian, cu prilejul războaielor lui Domițian, dar numele de Piroboridava rămăsese pentru teritoriul din jurul său, de la gura Trotușului. Detașamentele cohortei menționate erau mici și trebuie să fi rămas puțină vreme în Oltenia și în sudul Moldovei. Așa se explică de ce în săpături, încă nu s-au găsit urme despre pre- zența lor. Doar la Brețcu au fost descoperite cărămizi cu ștampila unei cohors Hispanorum, dar nu e sigur că ne-am afla în fața aceleiași unități militare. Papirul menționat ne permite să constatăm că Piroboridava, ca și Buridava, se aflau în interiorul provinciei (intra provinciam), ceea ce este de interpretat în sensul că în acel moment Muntenia și Moldova de sud, depinzînd încă de mai înainte de Moesia Inferioară, începuseră a fi considerate ca aparținînd sistemului administrativ și militar al imperiului roman, iar nu ca simple anexe clientelare. Textul aceluiași document precizează apoi că în aceste regiuni de la nord de Dunăre (trans Danuvium), soldații respectivei cohorte ridicau tribut regulat de grîne (annona) ca într-o provincie. Se făceau probabil și recrutări din populația geto-dacă locală. Dacă s-ar confirma data de 99 e.n. atribuită papirului de ultimul său editor, R. Fink, ar urma să concludem că aceste știri despre ocupația romană în Mun- tenia și în Moldova de jos ar fi anterioare izbucnirii primului război dacic al 1 A. S. Hunt, în voi. Raccolta di scritti in onore di Qiacomo Lumbroso, Milano, 1925, p. 265 — 272; cf. G. Cantacuzino, în RHSEE, V, 1928, nr. 1 — 3, p. 38 — 74; R. O. Fink, în JRS, XLVIII, 1958, nr. 1-2, p. 102-116; R. Syme, în JRS, XLIX, 1959, p. 26-33. 522 lui Traian și ar corespunde unei situații create încă de mai înainte, ca rezultat al păcii încheiate între Domițian și Decebal în anul 89. însă celelalte izvoare cunoscute pînă acum nu precizează nimic în această privință. Cît despre data de 99 atribuită papirului, deși nu poate fi categoric exclusă, deocamdată nici nu poate fi acceptată fără rezerve. Cuvîntul provincia din papirul citat se referă la Moesia Inferioară, din a cărei garnizoană, în epoca lui Traian, făcea parte cohors I Hispanorum veterana quingenaria equitata, ca și toate celelalte corpuri de trupă atestate în castrele din Muntenia și din Moldova de sud. De altfel, sub Traian, trupele Moesiei Inferioare se aflau chiar în Oltenia și în sud-estul Transilvaniei, regiuni înglobate apoi în cuprinsul noii provincii Dacia. Era o fază de tranziție, cînd încă se mai păstra dispozitivul militar din timpul războiului, la care armata Moesiei Inferioare participase într-o largă măsură, operînd în tot sudul și estul regatului lui Decebal. într-un loc din papirul cohortei I Hispanorum se vorbește despre o expediție transdanubiană (trans Danuvium in expeditionem), de unde reiese că în afară de detașamentele trimise la Piroboridava și Buridava, această cohortă contribuise cu un număr de ostași și la o serie de operații — eventual chiar premergătoare primului război dacic —, duse pentru supunerea regiunilor din estul Daciei, probabil prin centrul și răsăritul Moldovei. Este evident că sub Traian Muntenia și Moldova de sud mergeau spre o organizare provincială și avem dreptul să presupunem că, în cazul cînd s-ar fi putut continua politica ofensivă a acestui împărat, s-ar fi ajuns la o viață romană de aspect urban și aci tot atît de înaintată ca și în restul fostelor țări ale lui Decebal. Dar vremurile prielnice unei asemenea politici trecuseră. Imperiul, în apogeul puterii sale de expansiune, începuse să simtă primele semne de oboseală. Sforțările imense impuse de războaiele dacice și de războiul pârtie care le-a urmat forțaseră limitele resurselor interne ale lumii romane. Moartea lui Traian, în 117, a venit tocmai într-un moment cînd complicații grave se iviseră în diverse părți ale imperiului, punînd în cumpănă soarta cuceririlor recent realizate. O răzmeriță se produsese chiar în preajma Daciei. Sarmații roxolani din răsărit, în acord cu congenerii lor iazigi dintre Dunăre și Tisa, căutînd să profite de încurcăturile împăratului în Orient și să obțină o sporire a subsidiilor cu care li se plătea credința față de Roma, s-au ridicat atacînd granițele Moesiei și Daciei. Noul împărat, Hadrian, a intervenit energic și la timp, respingînd pe atacatori și obligîndu-i la o dependență clientelară față de imperiu mai strînsă ca înainte. Dar în același timp a luat importante măsuri de reorganizare a apărării pe granița Dunării de jos. Adaptîndu-se la realități, Hadrian a dus o politică militară diferită de a predecesorului său. N-a părăsit Dacia, așa cum făcuse cu provinciile create de Traian în Orient, dar a renunțat la orice veleitate de a îngloba Muntenia și Moldova în sistemul administrativ al imperiului și de a le coloniza. Atacul roxolan, care avusese efecte în primul rînd asupra acestor șesuri extracarpatice, 523 dovedise clar marea lor vulnerabilitate. Limes-ul imperiului fu definitiv fixat pe malul drept al Dunării moesice și pe versantul transilvănean al Carpaților* Articulația dintre aceste două mari obstacole fu stabilită pe linia Oltului, de-a lungul căreia, în dreptul Daciei Inferioare, fu creat un lanț continuu de castre păzite de trupe auxiliare, care aparțineau de data aceasta numai provinciei Dacia. Garnizoanele din interiorul Munteniei și din sudul Moldovei fură retrase, iar castrele și burgurile lor, ca cele de la Drajna, Mălăiești, Rucăr, fură părăsite* Exceptată fu doar cetatea de la Bărboși, care, sprijinită pe Dunăre și ocupată, de detașamente din legiuni și de unități auxiliare, și-a continuat existența și după Hadrian, rămînînd să controleze singură, de pe remarcabila sa poziție stra- tegică, atît legătura cu Dacia pe valea Șiretului, cît și accesul spre interiorul Munteniei. Capete de pod, de o importanță mai redusă, au fost păstrate și în alte locuri de pe malul stîng al fluviului din dreptul Munteniei. Unul era castrul de la Reca-Petroșani, la gura Vedei, unde s-au găsit cărămizi ale Legiunii I Italica, a cărei garnizoană se afla peste drum, la Novae (Șiștov). Alt cap de pod, încă neidentificat pe teren, se poate să fi existat peste drum de Carsium, la gura lalomiței, unde s-a găsit o inscripție din sec. II a unei centurii de arcași sirieni călări, făcînd parte dintr-o trupă mai mare, numerus Surorum sagittariorum\ a cărei bază se afla în Oltenia. In această vreme trebuie să fi fost construit și valul de pămînt numit «troian» sau «Brazda lui Novac de sud», care barează stepa Burnasului, începînd de la Viespești pe Olt, trccînd prin orașul Alexandria și oprindu-se în lunca Dunării de la vest de lacul Greaca. Șanțul său se afla la nord. Dintre numeroasele valuri din estul Daciei, este singurul care datează dintr-o epocă atît de timpurie. Nu era păzit cu castre, ci, închizînd un spațiu de siguranță în fața lagărului Legiunii I Italica de la Novae, constituia un simplu obstacol material destinat să bareze accesul călăreților dușmani și al vehiculelor care ar fi apărut prin surpriză dinspre nord și est. Păstrarea principalului cap de pod de la Bărboși este o dovadă că Muntenia și Moldova de sud nu încetaseră de a aparține într-o formă oarecare imperiului, sub supravegherea armatei Moesiei Inferioare. Interpretarea măsurilor defensive ale lui Hadrian în sensul că stepele acestor ținuturi ar fi fost cedate roxolanilor în anul 118 e.n* este lipsită de temei și în nepotrivire atît cu capacitatea militară și politică a urmașului lui Traian, cît și cu prestigiul de care se bucura puterea romană în acel timp. Ar fi fost extrem de grav dacă, în urma unui act de insubor- donare, s-ar fi admis așezarea populației rebele în însăși inima dispozitivului de apărare a graniței imperiului și tocmai în regiunile de șes pe care romanii se străduiseră, de mai bine de un secol, să le mențină, pe o largă fîșie, depopulate pentru siguranța garnizoanelor lor de pe Dunăre. De fapt agitația roxolană 1 CIL, III, 7493. D. Tudor, Oltenia romană, ed. II, Buc., 1958, p. 279, exprimă îndoieli cu privire la locul de proveniență al acestei inscripții, care s-ar putea să fî fost găsită în Oltenia. 524 n-a reprezentat decît un episod cu scop limitat, fără nici o tendință de expansiune teritorială. După ce au fost învinși de Hadrian, roxolanii au rămas liniștiți în stepele lor din răsărit, mulțumindu-se cu subvențiile ce li se dădeau și respectînd noile pacte ce li se impuseseră și care erau și pentru ei avantajoase, deoarece îi garantau împotriva propriilor lor vecini din est. Pe de altă parte, în sudul Bugeacului și în nordul Mării Negre existau destule forțe romane pentru a-i supraveghea. Muntenia și Moldova de sud și-au menținut mai departe populația lor getică, restrînsă la regiunile mai nordice de dealuri, trăind în formele vechii lor organizații patriarhale și plătind tribut imperiului. Circulația romană prin mijlocul acestor teritorii era tot atît de frecventă ca și înainte. Negustorii, trupele, funcționarii provinciali, puteau folosi cu destulă siguranță drumurile dintre Dobrogea și sud-estul Transilvaniei, nici o primejdie nefiind de temut din partea localnicilor, dezarmați și ținuți în respect de numeroasele și puternicele unități de pe linia sinuoasă a limes-ului, care îi înconjura din toate părțile. Contactul lor cu reprezentanții civilizației romane și influența înfloritoarei vieți romane din provinciile vecine n-au putut rămîne fără efecte asupra culturii lor. Dovezile arheologice ale pătrunderii economice și culturale romane în Moldova și în Muntenia sînt foarte frecvente. Monedele romane imperiale se găsesc peste tot în interiorul acestor regiuni și în număr mult mai mare decît în țările care ieșeau din sfera autorității romane imediate. Dacă viața păstorilor și plugarilor geto-daci de aci s-a desfășurat numai în modeste forme rurale, fără clădiri de zid și fără pietre scrise, nu este mai puțin adevărat că cultura romană a trebuit pînă la urmă să-i cîștige într-o oarecare măsură și pe ei, ca și pe frații lor de peste Dunăre și de peste munți. De altfel un prosper focar de răspîndire a culturii romane a existat chiar pe malul stîng al Dunării. In preajma centrului militar de la Bărboși s-a dezvoltat o viață romană intensă de caracter provincial, prelungind pe aceea a Dobrogei vecine. Pe o mare întindere în afara cetății s-au descoperit temelii de case de zid, resturi de apeducte, elemente arhitectonice provenind de la clădiri monu- mentale. Așezarea constituia din punct de vedere juridic un vicus, dar aspectele sale erau acelea ale unui important oraș. Era condusă de un sfat al fruntașilor (ordo decurionum), avînd în capul său un magistrat suprem ales o dată la cinci ani (quinquennalis), de autoritatea căruia depindea și teritoriul rural dimprejur, în cuprinsul acestui teritoriu, la Șendreni, pe valea Șiretului în sus, s-a desco- perit o inscripție a unui asemenea quinquennalis, care după numele său cu poreclă geto-tracă, Lucius lulius lulianus qui et Rundacio \ trebuie să fi fost un băștinaș romanizat. Populația centrului civil de la Bărboși oferea un mare amestec. Pe lîngă localnici și pe lîngă veteranii proveniți din garnizoana alăturată, erau așezați aci și mulți negustori, mai ales greci, care profitau din plin de un 1 V. Pârvan, Castrul de la Poiana..., p. 103 — 106 și pl. V, fig. 1. 525 vad comercial din cele mai rentabile. Numele lor sînt pomenite într-o serie de inscripții în cea mai mare parte latine. Unui asemenea negustor bogat îi aparținea un sarcofag de marmură de proporții impunătoare, descoperit în localitate, care fusese importat din Asia Minoră \ Această înflorire a civilizației ro- mane într-un punct din cele mai expuse dinafara limes-ului ar fi fost imposibilă dacă n-ar fi. fost favorizată de o lungă perioadă de pace. Echilibrul stabilit de Hadrian în răsăritul Daciei a durat destul de multă vreme fără tulburări. Nici un atac dinafară nu s-a produs asupra acestor regiuni pînă în vremea războaielor mar* comanice ale lui Marcus Aurelius cînd a avut loc răsunătoarea invazie a cos- tobocilor din preajma anului 170. Dar, cu toată vasta sa întindere și cu toate pagubele produse provinciilor, această invazie n-a reprezentat decît un eveni- ment trecător, fără urmări prea grave pentru centrele romane. O dată trecută furtuna, provinciile și-au regăsit repede prosperitatea de mai înainte. Constrînși de atacul hasdingilor germanici asupra teritoriilor lor din nordul Carpaților, A1 , , , , ,, costobocii au trebuit să renunțe la aven- Fig. 116. — Altarul de la Sendreni, lingă ' Bărboși, cu inscripția primarului L. lulius lor expediție și chiar să pri- lulianus, zis și Rundacio, de origine geto- mească protecția romană, dînd impe- dacă. riului ostatici ca garanție pentru păs- trarea învoielii lor de pace și de alianță, înșiși membrii dinastiei costoboce: Ziais, soția regelui Pieporus și nepoții săi Natoporus și Drilgisa, sînt atestați în această situație într-o inscripție. din Roma2. Bastarnii și roxolanii au fost siliți să se mențină și ei în condiția de supuși clientelari. în ce-i privește pe roxolani, pentru a-i lega cît mai strîns de imperiu prin interese economice, Marcus Aurelius le-a permis, precum s-a arătat mai sus (p. 452), să întrețină relații cu frații lor iazigi din vest prin teritoriul provinciei Dacia sub controlul autorității romane locale. Drumul menționat de geograful anonim din Ravenna între Porolissum și Tyras 3, prin pasul Oituz și prin sudul Moldovei , 1 V. Pârvan, Castrul de la Poiana ..., p. 112 și fig. 10 ; C. Moisil, în BCMI, III, 1910, p. 86. 2 CIL, VI, 1801. 3 Ravennatis Anonymi, Cosmographia, IV, 3. 526 iar nu de-a lungul Munteniei cum s-a susținut de unii, trebuie să fi reprezentat tocmai calea traficului dintre cele două neamuri sarmatice. Pacea restabilită la sfîrșitul domniei lui Marcus Aurelius și consolidată Fig. 117. — Sarcofag de marmură de la Bărboși. sub Commodus prin cîteva operații conduse cu succes de comandanții armatelor din Dacia și din Moesia Inferioară în nordul Carpaților și în țările roxolanilor, s-a prelungit pînă în sec. III. Totuși noi primejdii se puteau ivi în tot momentul. Echilibrul creat de politica romană în lumea populațiilor din afara imperiului se afla permanent sub amenințarea unei rupturi prin presiunea neamurilor ger- manice, care își începuseră migrațiile lor de la Baltica spre sud. De aceea se im- punea o reorganizare a apărării romane la Dunărea de jos. In cadrul măsurilor luate în acest scop sub domnia lui Septimius Severus, limes-ul Daciei Malvensis de pe Olt a fost mutat la 10—50 km mai spre est, în vestul Munteniei, pe o linie care, nefiind sprijinită pe obstacole naturale, a fost concretizată printr-un val de pămînt ars și printr-un lanț de castele ocupate de trupe auxiliare (v. mai 527 sus, p. 352 și 379). Această nouă linie de fortificații, numită azi conven- țional limes Transalutanus, lungă de 235 km, pornea de la Flămînda pe Dunăre, în apropiere de Turnu-Măgurele, trecea pe la Roșiorii de Vede, Pitești, Cîmpulung, ajungînd pînă la Rucăr în apropiere de pasul Bran. De-a lungul său erau înșirate douăsprezece castele de pămînt, dintre care patru erau dublate prin cîte un castru de piatră: Băneasa, Urluieni, Săpata de Jos și Jidova. Valul limes-ului era construit numai în zona de șes dintre’Dunăre și Argeș. Mai departe, spre munte, nu mai apar decît prin cîteva fragmente păstrate între Cîmpulung și Rucăr. Burgul din această ultimă localitate, părăsit încă din vremea lui Hadrian, era lăsat la est de val, nemaifiind folosit pentru noul limes, Apărarea vechii frontiere de pe Olt a rămas, dar fu subțiată prin reducerea efectivelor. împingerea spre est a limes-ului Daciei Inferioare, numită în această vreme Dacia Malvensis, a fost determinată de nevoia de a se crea o zonă de siguranță pentru centrele civile care se dezvoltaseră în jurul nume- roaselor castre de pe Olt și de a se include în spațiul provinciei drumul care ducea spre Dacia Apulensis prin pasul Bran. Sub Caracalla s-a produs prima tulburare a echilibrului din răsăritul Daciei. Sub presiunea goților, care își făcuseră apariția în nordul Carpaților, s-a format o puternică uniune de triburi a dacilor liberi din nord-vestul Moldovei, avînd în frunte pe carpi (v. mai sus, p. 454). Costobocii, despre care izvoarele timpului nu mai pomenesc nimic, au fost desigur înglobați și ei în această organizație, care curînd se va întinde asupra întregii Moldove. între timp, goții s-au întins cu iuțeală asupra vastelor șesuri din răsăritul Moldovei și din Ucraina, supunîndu-i pe roxolani și ajungînd pînă la litoralul pontic. Roxolanii, îngroșînd forțele conduse de goți, își pierd rolul lor politic anterior. Izvoarele istorice de acum înainte vorbesc din ce în ce mai rar și mai confuz despre sarmații din răsărit. Orașele grecești din nordul Mării Negre, Tyras și Olbia, cad și ele în cele din urmă sub stăpînirea noilor veniți, fără ca romanii să le poată salva. Prestigiul forței romane dincolo de gurile Dunării se eclipsase; în curînd avea să primească lovituri directe și din plin în înseși hotarele imperiului. între goți și carpi se stabilește o înțelegere, în care la început rolul precum- pănitor l-au avut carpii. Astfel asociate, forțele celor două neamuri atacă granița Dunării, precum s-a arătat mai sus, în anii 236 și 238. Apoi, în 242, carpii atacă singuri din nou și pătrund pînă în Tracia. în 245, pe vremea lui Filip Arabul, am văzut că tot carpii singuri se năpustesc asupra provinciei Dacia, răspîndind pretutindeni panica cu deosebire în rîndurile populației înstărite. Limes-ul din vestul Munteniei, construit sub Septimius Severus, este luat cu asalt, iar castelele sale sînt cucerite și distruse. Sub ruinele castelului de la Jidova s-au găsit schele- tele soldaților romani căzuți în luptă cu armele lîngă ei și neînmormîntați. Precum s-a povestit mai sus (p. 456), năvălitorii trec Dunărea în provinciile balcanice, zdrobesc cîteva armate romane și pradă peste tot. Abia în 247 împăratul roman 528 reușește să-i învingă și să le impună pacea. Această acțiune carpică de mare am- ploare a zguduit puternic stăpînirea romană la nord de Dunăre. Limes-ul Daciei Malvensis fu din nou retras pe Olt. Muntenia și Moldova de sud, continuu invadate și devastate, erau efectiv pierdute pentru romani. Pînă la urmă va fi evacuat și castrul de la Bărboși, precum și înfloritorul centru civil din apro- pierea sa. Ultima monedă găsită aci datează de la Gallienus. Paza vadului Dino getici din dreptul gurii Șiretului se va concentra pe malul drept al Dunării, la Garvăn. Invazia din 245—247 a fost și ultima manifestare a primatului carpilor în raport cu goții. De acum înainte întîietatea pe scena istorică va reveni acestora din urmă. Consolidîndu-și dominația asupra triburilor sarmatice, sporindu-și numărul prin primirea altor populații germanice în coaliția lor, ca taifalii, hasdingii, bastarnii, goții ajung să realizeze o forță considerabilă, a cărei greutate romanii aveau s-o simtă foarte curînd cu prilejul războiului pustiitor din anii 249—251. După acest război dezastruos care umpluse de ruine provinciile din sudul Dunării, nu mai putea fi vorba de vreo reafirmare a autorității romane în Mun- tenia și Moldova. Aceste teritorii încap cu totul în mîna năvălitorilor împreună cu estul Daciei ardelene (v. mai sus, p. 456 și 465). Săpăturile arheologice de la Poie- nești, de la Vîrtișcoiu, Porcești, Pădureni și din alte părți au arătat că în acest timp carpii, purtători ai unei culturi bazate pe vechi tradiții geto-dace și profund pătrunse de influențe romane, erau stăpînii regiunilor de dealuri și de podiș ale Moldovei și mulți din ei pătrunseseră și în Muntenia, unde rămăseseră după năvala din 245. Șesurile din sudul Moldovei, unde mai înainte radiase influența centrului roman de la Bărboși, deveniseră coridor pentru înaintarea goților și cu deosebire a asociaților lor în subordine sarmații, care, în sfîrșit, și-au văzut larg deschis drumul spre Cîmpia Dunării. Abia de acum înainte, la remorca goților și în absența oricărei posibilități de opoziție din partea romanilor, au putut roxolanii să ocupe șesurile Munteniei. Stăpîni pe tot malul stîng al Dunării de la Olt pînă la Mare, dispunînd de forțe mereu superioare, instalați pe însuși țărmul de nord al Pontului Euxin, putînd să utilizeze și drumurile mării în atacurile lor spre sud, avînd în coaliția lor toate populațiile germanice, geto-dace și sarmatice de pe vastul spațiu dintre Carpați și Don și profitînd de criza internă în care se zbătea imperiul, goții și-au continuat timp de încă două decenii expedițiile lor de pradă în provinciile romane. Abia sub Aurelian romanii au putut să reacționeze în mod eficace și să-și recon- solideze frontiera Dunării. Dar pozițiile pierdute la nord de fluviu nu puteau fi recăpătate decît prin acțiuni ofensive ample, de care forțele romane nu mai erau capabile. Reînființarea unui post militar roman la Bărboși, la sfîrșitul secolu- lui III, în vremea lui Dioclețian, prin ridicarea unui modest burg în mijlocul ruinelor cetății de altădată, nu mai putea avea decît un rol de simplă suprave- ghere fără nici o influență asupra regiunilor din interior. 34 —- c. 1001 529 Cînd, la anul 271, după o serie de victorii locale împotriva carpilor și goților, Aurelian s-a hotărît să evacueze Dacia, n-a făcut decît să cedeze în fața unei realități ce se impusese demult. Această provincie își pierduse orice rost în apă- rarea imperiului roman din momentul în care fusese izolată de Moesia prin inter- punerea unor dușmani numeric superiori în Muntenia și în Moldova. O dată ce echilibrul de forțe fusese decis în aceste regiuni în defavoarea romanilor, părăsirea provinciei din Carpați devenea inevitabilă. Soarta țării cucerite odinioară de Traian a rămas pînă la urmă în dependență de aceea a frontului său răsăritean, ale cărui probleme complexe și contradictorii s-au menținut constant mai presus de posibilitățile romanilor de a le rezolva. Natura lucrurilor se dovedise mai tare. 4. CULTURA GRECO-ROMANĂ ÎN DOBROGEA ÎN SEC. I—III e.n. Transformările economice și politice prin care a trecut Dobrogea sub stăpînirea romană au determinat o nouă fază în istoria culturii acestei regiuni. Peste vechile tradiții grecești s-au suprapus în această vreme forme noi de cultură, de origine foarte variată, venite o dată cu stăpînirea romană, al căror amestec a dat un caracter specific vieții culturale din Dobrogea în sec. I—III e.n. Edificiile publice și private datînd din această perioadă prezintă, în contrast cu cele din epoca imediat anterioară, ale cărei condiții social-economice și politice precare au fost prezentate mai sus, un vădit caracter monumental. Ele reflectă în chip nemijlocit avîntul economic pe care-1 cunosc în această vreme atît orașele grecești de pe coasta de apus a Mării Negre, cît și noile așezări urbane și chiar rurale întemeiate pe malul Dunării și în interiorul Dobrogei. Trebuie subliniat însă faptul, fără de care n-am putea înțelege semnificația adîncă a acestei culturi, că în imensa lor majoritate monumentele din Dobrogea romană reflectă poziția economică și cultura clasei dominante. Fie că e vorba de oligarhia negustorească din vechile orașe pontice, care caută să-și afirme devotamentul față de stăpînirea romană, la adăpostul căreia interesele sale de clasă erau pe deplin satisfăcute, fie că e vorba de cetățenii romani privilegiați, coloniști, funcționari și veterani împroprietăriți sau descendenții lor din satele și tîrgurile dobrogene, putem afirma că urmele materiale ale culturii lor oglindesc pe deplin atît gîndurile și credințele, cît și poziția lor de clasă în noua organizare social-economică impusă de stăpî- nirea romană. Din condiții obiective, ușor de înțeles, informațiile noastre docu- mentare asupra culturii clasei exploatate sînt mult mai modeste. Ele au început a fi cercetate în chip sistematic de-abia în ultima vreme și sînt departe de a putea îngădui completarea numeroaselor lacune ce mai persistă încă în studiul vieții lor culturale. 530 Cunoașterea precisă a monumentelor publice și private din centrele urbane din Dobrogea romană este deseori îngreunată de faptul că, cu foarte rare excepții, orașele greco-romane din sec. I—III au fost în total sau în parte refăcute în cursul sec. IV—VI, după gravele distrugeri pe care ele le-au cunoscut în special de la Fig. 118. — Ruinele monumentului de la Adamclisi (Tropaeum Traiani). mijlocul sec. III e.n. înainte. Oricum însă, fie cu ajutorul cercetărilor arheolo- gice, fie cu ajutorul documentelor epigrafice, ne putem da seama atît de varie- tatea acestor monumente, cît și de amploarea lor. Monumentul cel mai însemnat și cel mai sugestiv tot- Monumentul triumfal i . . A . f. . odata pentru noile condiții de viata pe care le cunoaște Dobrogea o dată cu anexarea ei de către romani este trofeul de la Adamclisi, ridicat, așa cum indică inscripția descoperită în săpă- turi, în anul 109 e.n. de către Traian. Construit alături de noul oraș întemeiat de Traian — Tropaeum Traiani — pe o colină ce domină dealurile din sudul Dobrogei, acest monument triumfal avea rostul să comemoreze luptele grele pe care le-au dus în această regiune romanii și dacii, așa cum rezultă din studiul scenelor de luptă de pe Columna Traiană, cu care trofeul dobrogean prezintă, cel puțin din punctul de vedere al semnificației sale istorice, o mare asemănare. 34* 531 Nici unul din monumentele antice de pe teritoriul țării noastre n-a suscitat atît de multe discuții, atît în ce privește data construirii sale, cît și a semnificației sale istorice. Pentru Gr. Tocilescu, care a întreprins săpături de mare amploare atît pe această colină cît și în orașul învecinat, al cărui nume — Tropaeum Tra^ iani — sugera încă de la început o legătură strînsă cu trofeul din vecinătate, monumentul de la Adamclisi a fost ridicat în epoca lui Traian, în amintirea lupte- lor care au avut loc în 102 și în 105 în dreapta Dunării, în Dobrogea, ce se trans- formase la începutul sec. II e.n. într-un adevărat bastion militar x. Părerea aceasta, împărtășită de numeroși alți specialiști (O. Benndorf, G. Niemann, Fr. Studniczka, E. Petersen, S. Reinach, T. Antonescu, V. Pârvan, R. Paribeni, P. Nicorescu, iar, recent, Florea B. Florescu), a fost combătută de A. Furtwăngler, care pune ridicarea monumentului în legătură cu victoria lui M. Licinius Crassus împotriva bastarnilor și dacilor, în anul 29 î.e.n. Un al treilea grup de specialiști, preocupați pe de o parte de indicația precisă pe care o dă inscripția monumentului, pe de altă parte de unele trăsături stîngace ale sculpturilor sale decorative, au căutat o soluție de compromis. A. Riegl, C. Cichorius, S. Ferri, N. lorga, R. Vulpe consideră că monumentul triumfal de la Adamclisi, ridicat de Traian în amintirea luptelor din dreapta Dunării, a fost complet refăcut în sec. IV, fie în epoca lui Constantin cel Mare, în vremea căruia știm că a fost reclădit orașul Tropaeum Traiani, pustiit de atacurile triburilor în migrație în a doua jumătate a secolului anterior, fie în vremea lui Valens, despre care un scriitor grec contemporan, Themistius, vorbește că ar fi ridicat în Dobrogea un trofeu (TpcKacov) 2. Divergența de păreri exprimată în toate aceste studii — pe de o parte faptul incontestabil al ridicării monumentului în vremea lui Traian, pe de altă parte impresia că sculpturile decorative ar reflecta condiții schimbate ale artei romane din sec. IV e.n., față de cea din sec. II e.n. — izvorăște înainte de toate din faptul că unul și același monument a fost considerat din puncte de vedere deosebite și inegale. Pe de altă parte, așa cum s-a amintit mai sus, chiar aprecierea făcută din punctul de vedere al execuției artistice, este departe de a fi unanimă. învățați de mare renume s-au declarat de acord cu părerea exprimată de Gr. Tocilescu și O. Benndorf, după care monumentul, așa cum îl cunoaștem astăzi, a fost ridicat în epoca lui Traian, fără ca să se poată afirma că opinia lor era insuficient de bine cîntărită. Este drept, pe de altă parte, că nu se poate trece ușor nici peste părerea altor învățați, după care stilul metopelor și crenelurilor nu poate fi pus alături de cel al sculpturilor columnei lui Traian. Considerăm însă că această ultimă apreciere, întemeiată pe considerațiuni stilistice nu poate prin sine însăși determina acceptarea unei asemenea concluzii, fără să se țină seama atît de condi- țiile istorice ale sec. IV e.n. în regiunea Dunării de jos, cît și de analiza mai temei- 1 Gr. Tocilescu, O. Benndorf și G. Niemann, Monumentul de la Adamklissi, Tropaeum Traiani, Viena, 1895. 2 Pentru toate aceste discuții, vezi Florea B. Florescu, Monumentul de la Adamklissi, Buc., 1959, p. 27 și urm. 532 nică a structurii monumentului însuși. Credem că aceste două elemente pot sa întărească ipoteza formulată de Gr. Tocilescu, și anume că monumentul triumfal Fig. 119. — Monumentul de la Adamclisi. Metopa înfățișează trei stegari romani. de la Adamclisi a fost ridicat în vremea lui Traian și că sculpturile care îl deco- rează ilustrează scene din războaiele romanilor cu dacii. Din acest ultim punct de vedere și în ciuda stîngăciei unora dintre sculptu- rile sale, studiul elementelor arhitectonice ale trofeului dovedește o mare unitate 533 de execuție, ce nu lasă loc posibilității unei refaceri tîrzii. Furtwăngler însuși atrăgea atenția asupra faptului că întreg monumentul a fost construit din aceeași piatră calcaroasă, care permite o execuție nu numai sigură, dar și deosebit de lină. « Precizia și grija execuției, adaugă același învățat, este uimitoare ». Cel mai recent studiu asupra acestui monument a dovedit exactitatea acestor obser- vații h Așa cum s-a putut constata, întreg materialul care a servit la construcția monumentului a fost scos din cariera apropiată de la Deleni. Nucleul monumentului este constituit dintr-un turn rectangular, înalt de 12,66 m, construit din blocuri regulate de piatră. Pe o înălțime de circa alți 6 m, continuă a doua parte a turnului, circulară în partea inferioară, hexagonală în cea superioară, terminîndu-se cu o platformă peste care se ridica trofeul propriu-zis. De jur împrejurul acestui turn s-a clădit un înveliș de piatră de formă circulară, pe care se sprijină întreg corpul monumentului. Prin dimensiunile sale, trofeul de la Adamclisi, al cărui perimetru depășește 95 m, se situează printre cele mai mari realizări de acest gen din imperiul roman. Grija specială cu care au fost executate diferitele părți ale monumentului se remarcă atît la cele șase trepte și la paramentul imediat următor, format din blocuri de pietre regulate, cît mai ales la bogata friză inferioară care încadrează și totodată pune în valoare metopele trofeului. Elementele decorative ale acestei frize, executate cu o mare precizie și eleganță, constau dintr-un acant bogat ondulat, ale cărui spirale se termină printr-un cap de lup. Comparația făcută cu monumentele din Roma decorate în chip asemănător — ara Pacis Augustae, arcul lui Titus și mai ales forul lui Traian — poate fi considerată nu numai justifi- cată, dar și sugestivă, atît pentru repertoriul decorativ al pietrarilor de la Adam- clisi, cît și pentru experiența celor care aveau de executat diferitele părți ale acestui monument de mare valoare istorică și artistică. Printr-un simț al propor- țiilor ce merită a fi subliniat, friza superioară care încadrează metopele conține motive decorative mult mai simple: spirale împletite și palmete așezate alternativ. Simplitatea lor izvora din precisa înțelegere a elementului lor funcțional: ele trebuiau doar să limiteze brîul metopelor și să nu diminueze atenția rezervată în chip legitim desfășurării scenelor istorice sculptate de jur împrejurul monu- mentului. Cele 54 metope — dintre care s-au păstrat 48 — ilustrează prin scene de caracter războinic aspecte ale luptelor lui Traian cu dacii în anii 102 și 105. O problemă mult discutată a fost aceea dacă printre adversarii romanilor se pot distinge, după unele elemente ale costumului sau ale portului, luptători daci și familiile lor, călăreți sarmați, îmbrăcați în zale (lorica squamata) și bastarni, identificați după unii arheologi printr-un nod la tîmplă. Nu numai datorită faptu- lui că șase metope lipsesc, dar mai ales fiindcă ele nu prezintă scene de luptă 1 Florea B. Florescu, op. cit. 534 continue, este greu de reconstituit ordinea în care erau ordonate de jur împrejurul monumentului aceste sculpturi. Unele dintre ele reprezintă călăreți izolați. Cele mai multe ilustrează scene de luptă în care' soldații romani pe jos sau călare, Fig. 120. — Monumentul de la Adamclisi. Metopa înfățișează o familie de geto-daci într-un car. purtînd în mîna stîngă scutul și în dreapta sabia, răpun pe adversarii lor daci, îm- brăcați în ițari lungi și creți, înarmați cu sabia rotundă, cunoscută și pe columna lui Traian. în ciuda caracterului static, pe care-1 prezintă cele mai multe dintre metope, ale căror personaje sînt ordonate într-o ireală simetrie, nu lipsesc și alte scene, al căror dinamism amintește într-o anumită măsură lupta pe viață și pe moarte a ostașilor din cele două tabere. O seamă de scene care trebuiau în orice caz să 535 închidă ciclul luptelor, prezintă fie pe legionarii romani cu steagurile ridicate de paradă, fie mai ales prizonieri cu mîinile legate în lanțuri sau familii de barbari cu turmele și carele lor specifice. Ca și pe columna lui Traian de la Roma, aceste Fig. 121. — Monumentul de la Adamclisi. Sculptura reprezintă un getO'dac făcut prizonier. scene, care, în concepția învingătorului voiau să simbolizeze «pacificarea» noii provincii, sînt deosebit de interesante pentru istoria veche a poporului nostru, tocmai fiindcă, fie și în chip stîngaci, aceste sculpturi redau nu numai luptele grele ale dacilor, care s-au desfășurat la sudul Dunării, concomitent cu cele din Banat și din munții Orăștiei, dar și figura dîrză a celor pe care îi răpusese doar numărul mare și armamentul superior al armatelor cotropitoare. 536 Este evident că, spre deosebire de execuția precisă și elegantă a frizelor, pentru care meșterii pietrari puteau să copieze cu grijă modele demult cunoscute, cea a metopelor este uneori deosebit de stîngace. Suferă înainte de toate legile perspectivei, atît de bine studiate pe coloana lui Traian de la Roma sau pe monu- mentele contemporane din alte regiuni ale imperiului roman. Corpurile unora dintre luptători sînt contorsionate în așa măsură, încît se impune de la sine con- cluzia că sculpturile n-au fost executate sub conducerea unui mare maestru, ci din contra, de meșteri pietrari fără experiență nici în execuția corpului uman, prezentat de autorul probabil al schițelor în atitudini relativ simple, nici în respec- tarea legilor perspectivei. Cu toată această stîngăcie, metopele fac corp comun cu restul monumentului, inclusiv cu cele două elegante frize care le încadrează, încît la o observare mai atentă devine greu de înțeles și mai ales de dovedit o refacere tîrzie, în sec. IV, numai a acestor elemente, inclusiv a sculpturilor de pe creneluri, în timp ce toate celelalte elemente, al căror rol funcțional nu poate fi subestimat, și-au păstrat nu numai unitatea lor structurală, dar și calitatea execuției, ce îngăduie compararea trofeului de la Adamclisi cu alte monu- mente din sec. I—II e.n. Partea superioară a monumentului este împodobită cu o serie de blocuri, așezate alternativ și formînd o balustradă de forma unor creneluri, separate printr-un număr dublu de parapete, decorate cu cercuri și rozete octogonale. Pe 26 din aceste blocuri sînt reprezentați prizonieri daci legați în lanțuri. Pe fondul crenelului apare cîte un palmier, ale cărui ramuri sînt redate simetric de o parte și de alta a capului prizonierilor. în sfîrșit, deasupra turnului central al monumentului, se înălța adevăratul trofeu de arme, la picioarele căruia erau reprezentați un ofițer îmbrăcat în platoșa romană și mai mulți prizonieri îngenunchiați. Din însăși această sumară expunere reiese limpede că, în ciuda unor stîn- găcii în execuția blocurilor sculptate, monumentul de la Adamclisi cuprinde o seamă de elemente decorative ce pot fi comparate cu alte monumente romane din această perioadă. Privit din toate punctele de vedere și mai ales din acela al elementelor sale funcționale, acest trofeu poate și trebuie să fie considerat ca mo- numentul cel mai însemnat al artei romane la Dunărea de jos. Prin proporțiile și semnificația sa istorică, monumentul se numără printre cele mai însemnate realizări de acest gen din întreg imperiul roman. înainte de a încheia acest capitol, este necesar să ne oprim o clipă mai mult asupra părerilor exprimate de unii arheologi cu privire la o eventuală refacere a monumentului în cursul sec. IV. Această părere izvora din impresia că sculptu- rile metopelor și crenelurilor trofeului nu ar putea fi datate, în raport cu evoluția artei romane, la începutul sec. II e.n. Considerînd că stîngăcia sculpturilor ar sugera o epocă tîrzie, arheologii amintiți mai sus au emis ipoteza unei refaceri a monumentului în sec. IV e.n. Structura însăși a monumentului, ca și felul în care sînt legate între ele elementele constitutive ale trofeului, realizat de sus pînă 537 jos din același material, sînt departe de a sprijini această ipoteză. Condițiile istorice ale veacului IV e.n., pe de altă parte, erau atît de dificile, încît, chiar în epoca lui Constantin cel Mare, ale cărui măsuri pentru refacerea și întărirea limes-ului dunărean sînt cunoscute, e greu de presupus că armata romană ar fi avut răgazul necesar spre a reface un număr atît de mare de metope și creneluri sculptate, păstrînd în același timp toate celelalte elemente ale monumentului, inclusiv inscripția care vorbea de Traian. Prin înseși proporțiile și structura sa, monumentul de la Adamclisi depă- șește posibilitățile veacului IV e.n. De altminteri merită a fi subliniat faptul că, chiar la Roma, între coloana lui Traian și a lui Marcus Aurelius, calitatea sculp- turilor și a compoziției dovedește un regres, ce a fost demult remarcat. Pe de altă parte, cu tot caracterul lor stîngaci, datorită executării sculpturilor de la Adamclisi de către meșteri insuficient de iscusiți în a reda în piatră schițele unui artist, el însuși mediocru, aceste reliefuri sînt totuși superioare celor executate în vremea lui Constantin cel Mare la Roma, pe arcul de triumf ce-i poartă numele. Aceste scene, executate în fosta capitală a imperiului și nu în condițiile precare de la frontiera dunăreană, sînt totuși atît de primitive și înghesuite, încît, cel puțin prin contrast, cele de pe monumentul de la Adamclisi, pot fi considerate ca opere de un nivel artistic încă ceva mai înalt. Monumentele arhitec- tonice din orașele gre- co-romane din Do- brogea Ruinele monumentale descoperite în orașele pontice dovedesc, pe de altă parte, că și în aceste vechi centre grecești s-au ridicat în epoca romană numeroase edificii, cel mai adesea de caracter public, care reflectă situația lor economică mult mai prosperă în cursul sec. I—III e.n. în ciuda faptului că monumentele din această vreme au fost în parte sau chiar în întregime înlocuite de alte monumente din epoca romană tîrzie, ne putem totuși da seama prin studiul numeroaselor fragmente arhitectonice descoperite în săpături, atît de proporțiile edificiilor, cît și de grija deosebită cu care ele au fost executate. Astfel, la Histria au fost utilizate ca material de construcție în zidul cel mare al cetății nu mai puțin de șapte arhitrave de mari proporții, lucrate în marmură sau în calcar, purtînd dedicații către împărații romani din sec. II e.n. Numeroase alte fragmente arhitectonice dovedesc o bogată activitate constructivă în cursul sec. I—III. Planul, ca și sistemul de construcție al unora din aceste edificii, trădează fie vechile tradiții elenistice, fie noile tradiții romane. Numeroase căpițele, în special corintice, lucrate din marmură albă din insu- lele egeice, îngăduie de asemenea să ne dăm seama de renașterea artei construc- tive la Histria, care se împodobește în această vreme cu clădiri ce pot fi compa- rate cu cele din alte orașe provinciale ale imperiului. Trebuie amintite în acest sens cîteva bănci de teatru, foarte frumos lucrate, ornate fie cu un picior de leu, 538 ■fie cu un vrej de planta, precum și unele fragmente arhitectonice, decorate potrivit gustului sec. II e.n. cu bucranii și ghirlande de flori. Săpăturile efectuate la Callatis au făcut dovada că și acest centru pontic a cunoscut din punct de vedere artistic o nouă înflorire în epoca romană. în Fig. 122. — Capitel corintic de marmură (sec. II e.n.). (Histria). afară de numeroase fragmente arhitectonice, în special căpițele corintice de mar* mură, demne de relevat sînt și zidurile orașului, refăcute cu multă grije la începutul sec. III e.n. Descoperirile făcute la Tomis arată însă că, în epoca romană, în acest oraș s-au ridicat cele mai însemnate monumente publice și private, remarcabile atît prin proporțiile, cît și prin finețea execuției lor. Trebuie amintite în acest sens cîteva fragmente din arhitrava unui templu, a cărui dedicație indică numele guver- natorului roman Q. Pompeius Falco din anul 116 e.n. O altă clădire de mari proporții, probabil tot un templu, a fost ridicată pe la 162 e.n., în vremea guver- natorului M. Servilius Fabianus, așa cum reiese din inscripția scrisă cu splendide litere grecești pe un bloc de arhitravă. în sfîrșit, tot la Constanța, s-au descoperit cîțiva pilaștri de marmură, înalți de aproape 5 m, decorați cu un vrej de frunze de acant, care făceau parte dintr-un mare edificiu din sec. II e.n. Din cercetările arheologice reiese că și locuințele particulare erau frumos împodobite, atît din punctul de vedere al construcției, cît și din acela al operelor de artă minoră (mozaicuri, statuete de bronz, figurine de terracotta etc.), care s-au descoperit în interiorul lor. 539 Fig. 123. — Sala cea mare a băilor romane (prima jumătate a sec. III e.n.). (Histria). Fig. 124. —Băile romane: sălile de aer cald (caldarium) (prima jumătate a sec. III e.n.). (Histria). 540 Lucrări de caracter public, mai ales cele privitoare la aprovizionarea cu apă, s-au făcut pe scară largă în epoca romana în toată Dobrogea. Cu ajutorul săpăturilor arheologice s-au putut studia pînă acum apeductul de la Tropaeum Traiani și mai ales cele de la Histria. Vechea colonie milesiană și-a putut organiza în epoca romană aprovizionarea cu apă de băut în condiții ce nu se putușeră realiza pînă atunci. în afară de un apeduct mai mic, construit din tuburi deterra- cotta, prin care se aduceți apa din izvoarele vecine, alte două apeducte, con- struite fie din tuburi de piatră, fie chiar zidite ca un canal subteran, asigurau atît orașul, cît și așezările rurale din apropiere, cu apă adusă de la circa 25 km. Avem de-a face cu o lucrare de mari proporții, care denotă atît folosirea tehnicii romane, cît și liniștea politică, fără de care o asemenea lucrare edilitară nu ar fi fost nici posibilă, nici eficace. Caracteristice pentru epoca romană în Dobrogea sînt de asemenea instalațiile de băi (thermae), dintre care cele mai bine studiate sînt cele de la Histria. Clădit la începutul sec. III, edificiul acestor băi se împarte în două părți: cea dinspre nord cuprinde sălile de acces și de distracție ale publicului, cea dinspre sud camerele cu funcțiune termală propriu-zisă: o sala pentru haine (apodyterium), sala de aer cald (tepidarium), sala de apă caldă (caldarium) și de apă rece (frigid darium). Un cuptor (praefurmum) încălzea aerul, ce pătrundea pe sub podeaua camerelor de aer cald prin tuburi speciale. Instalarea unor băi publice era atît de caracteristică felului de viață roman, încît chiar și în unele sate dobrogene este pomenită ridicarea unui edificiu cu acest scop. Astfel, locuitorii din satul Petra (azi Camena), mai la nord de Histria, și-au refăcut, în sec. III, baia din satul lor «pentru sănătatea trupului » (causa salutis corporis sui). Un loc deosebit în cultura greco-romană din Dobrogea Artele plastice în^ Do OCUp^ arteJe plastice. Așa cum era de așteptat, în artele brogea romana 7 I plastice din sec. I—III, înainte de toate în sculptură, se constată pe de o parte continuarea vechilor tradiții grecești, pe de altă parte apariția unor elemente artistice specific romane. Deși, datorită vicisitudinilor prin care a trecut Dobrogea în ultimile veacuri înaintea erei noastre, ni s-au păstrat numai puține monumente sculpturale din orașele pontice, ele ne îngăduie totuși să constatăm felul în care artiștii locali, în pas cu vremea lor, realizaseră la Histria, Tomis și Callatis cîteva opere deosebit de sugestive atît din punctul de vedere al temelor alese, cît și din acela al realizării lor plastice. Statui izolate, îmbrăcate în stofe ușoare și transparente, ca și frize de marmură, împodobite după modelele neo-attice cu divinități ce se succed în spații simetric regulate, au împodobit, desigur în mai mare număr decît cunoaștem noi astăzi, monumentele orașelor pontice. Caracterului static al personajelor reprezentate îi corespun- deau din punctul de vedere al expresiei chipului, trăsături calme, care țin să exprime o seninătate aparentă. 541 Această lipsă de expresivitate, ce a degenerat adesea în «academism », era compensată de un rafinament în execuția draperiilor și de o mare pricepere în distribuirea personajelor în diferite grupuri. Amănunte luate din viața de toate zilele imprimau, în special stelelor funerare, o anumită duioșie, desigur stăpînită. Fig. 125. — Portretul unei femei. (Tomis). Nu e astfel de mirare că această tra- diție, veche de mai bine de două veacuri, a continuat să influențeze și în epoca romană inspirația și tehnica artiștilor plastici din centrele pontice, a căror activitate poate fi urmărită mai ales la Tomis. Un exemplu sugestiv în această privință îl constituie un monument funerar a cărui parte superioară, înca- drată în pilaștri cu capitel corintic, reprezintă o femeie culcată pe un pat frumos împodobit. Artistul a reușit să sugereze prin stofa subțire și trans- parentă, drapată în cute simetrice și fine, eleganța acestei tomitane, aparți- nînd fără îndoială clasei înstărite din metropolă. Chipul a rămas însă cu totul inexpresiv. Artistul încearcă să dea totuși o notă personală acestui portret, reprezentînd-o pe defunctă ți- nînd în brațe animalul său preferat în viață. O altă stelă din Tomis este de- dicată lui Theocritos, armator și cîr- maci. Prezentat după modelul clasic al filozofilor antici, înfășurat într-o amplă mantie, personajul reprezentat de această stelă funerară reactualizează, ca și sculptura anterioară, tradiții artistice mai vechi care se păstrează în orașele pontice în epoca romană. Aceasta cu atît mai mult cu cît în prima jumătate a sec. II e.n. se făcuse simțit în Dobrogea un nou curent artistic, propriu epocii împăraților din dinastia Antoninilor. Idealizarea aproape excesivă a figurii umane, umbrită cel mai adesea de o accentuată melancolie, este caracteristică acestor vremuri, în care rafinamentul execuției artistice încearcă să suplinească, fără a reuși însă, lipsa, unei puternice vieți interioare. în fond, acest curent care exprimă, în ciuda virtuozității unor artiști, suflul tot mai stins al artei greco-romane— el însuși oglindind evoluția generală a orînduirii sclavagiste — s-a mulțumit să reactua- lizeze în mod eclectic idealuri și canoane artistice, realizate în chip stră- lucit pentru alte vremuri. Nu este astfel de mirare că și atelierele pontice din Dobrogea se întrec în a produce cît mai multe copii în marmură, de proporții 542 mai mari sau mai modeste, după modelul unor statui celebre, realizate cîteva veacuri mai înainte. Exemplul cel dintîi în această privință îl dăduse Roma imperială însăși, tot mai des împodobită cu copii reci și inex- presive, executate în marmură după bronzurile Frecvența unor astfel de produse sculpturale, descoperite la Tomis, dovedește că în această me- tropolă au existat mai multe ateliere, pe lîngă care cele de la Histria, de obicei de proporții mai mici, au un caracter provincial mult mai accentuat. Deși ni s-au păstrat puține lucrări de la Callatis, este totuși limpede că, fără a egala producția tomitană, sculpturile descoperite în acest vechi centru pontic se prezintă în condiții destul de bune. Oricum ar fi, produsele atelierelor tomitane se așază pe primul loc în raport cu celelalte centre, pe lîngă faptul că nu- mărul lor mult mai mare îngăduie să urmărim mai îndeaproape atît repertoriul, cît și izvorul de inspi- rație al sculptorilor din acest oraș. In această ordine de idei putem cita un cap al lui Zeus, ce face parte din seria reproducerilor după cunoscutul bust al lui Zeus din Otricoli; statuile feminine copiate după modelul celebrelor opere grecești din prima jumătate a veacului al V-lea î.e.n., reprezentate în poziție de repaus, cu veșmintele drapate în falduri largi și drepte; statuetele lui Asclepios, executate după originalele grecești de la sfîrșitul aceluiași veac; statuetele zeiței Isis-Fortuna, inspirate de operele maeștrilor elenistici; statueta zeiței Artemis, copiată foarte probabil după un original de bronz din aceeași epocă, căreia îi sînt proprii mișcarea violentă, accentuată de stofa transparentă și umedă, cu ajutorul căreia artistul redă în chip sugestiv și pictural corpul omenesc prins în plină mișcare. Exemplele s-ar putea înmulți, dar nu ar aduce nimic nou care să depășească această tendință. Amintim doar două sculpturi — prima reprezentînd capul unei tinere femei, acoperit cu văl, făcînd parte dintr-o statuie funerară, a doua bustul zeiței Isis, îmbrăcată în costumul specific preoteselor egiptene marilor maeștri ai Eladei. Fig. 126. — Statuie-portret a unui cetățean din Tomis (ince- putui sec. III e.n.). — care ilustrează atît grija artistului pentru amănunt, cît mai ales tendința, generală la acea dată, de a idealiza pînă la exces trăsăturile chipului. Jocul umbrelor accentuează melancolia acestor figuri, incapabile parcă să 543 trăiască în chip intens viața, pe care de altminteri artistul nici nu încercase să le-o dea. Acest curent artistic, ale cărui începuturi pot fi urmărite în timp încă de pe la sfîrșitul sec. I e.n., capătă în a doua jumătate a sec. II e.n. unele trăsături, ce se vor accentua în tot cursul secolului următor. Ele sînt îndeobște considerate Fig. 127. — Sarcofag de marmură, importat probabil din Asia Mică. Pe fața ante- rioară se văd simbolurile zeului oriental Men. (Tomis). ca izvorînd dintr-o puternică influență orientală, care se face simțită, așa cum se va arăta mai jos, în toate provinciile imperiului roman și cu atît mai repede în Dobrogea, ale cărei legături directe cu Asia Mică, Siria și Egiptul au fost subliniate într-un capitol anterior. Sculpturile dobrogene care se încadrează acestui nou curent au fost descoperite mai ales la Tomis, de unde provin atît unele realizări de mai mare valoare artistică, cît și nenumăratele reliefuri de cult sau funerare, răspîndite pretutindeni între Dunăre și mare. Pentru unele din aceste reliefuri, care se încadrează curentului greco-orien- tal, tot mai puternic în cursul sec. III, se poate pune chiar problema dacă nu cumva au fost importate din marile centre din sud, în special din Asia Mică, celebră în această perioadă prin numeroasele sale ateliere, a căror producție s-a răspîndit 544 pînă în îndepărtata Spanie. Este foarte probabil cazul unui sarcofag descoperit la Tomis, decorat cu un relief reprezentînd lupta grecilor cu amazoanele. Tema și execuția acestei scene, legată încă de modelele clasice și redată în formele carac- teristice artei greco-orientale din sec. III, se aseamănă în atît de mare măsură cu produsele identice din Asia Mică, încît atribuirea sa unui centru de producție din această parte a lumii romane pare foarte plauzibilă. Sarcofagul de la Bărboși, adus din Asia Mică, poate și sarcofagul de la Constanța, pe care sînt sculptate simboluri ale zeului oriental Men, pot fi aduse în sprijinul acestei ipoteze. în schimb originea tomitană a cîtorva alte sculpturi, care se integrează în același curent greco-oriental, este mai mult decît probabilă, iar în cazul portretului cetățeanului din Tomis, este chiar sigură. Amintim în această ordine de idei un relief reprezentînd o scenă din cultul lui Dionysos, pus în 241 e.n. în cinstea împăratului Gordianus al III-lea de un «thiasos» din Tomis. O altă sculptură, reprezentînd pe zeul Dionysos, împodobit cu o coroană încărcată de iederă și struguri, obține prin contrastul cu suprafața netedă și lucioasă a chipului, un efect aproape pictural. Această tendință apropie sculptura tomitană de alte pro- duse similare din Orientul Apropiat sau din Italia, de care se deosebește doar prin faptul că acestea din urmă, prin întrebuințarea unor roci colorate, ajung la o policromie din ce în ce mai încărcată. Aceluiași curent greco-oriental i se încadrează și o altă operă de la Tomis, datînd de pe la mijlocul sec. III e.n. Este o statuie-portret a unui tomitan, repre- zentat în costumul grec tradițional și ținînd în mînă un manuscris (volumen). La picioare, artistul a reprezentat o legătură de astfel de manuscrise, cu intenția de a sugera ideea că statuia aparține unui cărturar. Dacă corpul, drapat în haine cu cute grele, fără de suplețea obișnuită statuilor grecești, nu poate fi. considerat decît ca un produs de serie, capul însă prezintă unele trăsături realiste, ce așază această sculptură printre cele mai bune opere ale artiștilor tomitani. Părul și barba continuă desigur a fi tratate după moda generală a timpului. Figura, a cărei obo- seală este accentuată de cutele adînci ale obrazului și frunții, păstrează o expresie de adîncă umanitate. Tristețea privirii atenuează scepticismul accentuat al gurii, imprimînd astfel acestui portret o notă de autenticitate și un suflu de viață, ce lipsește cu totul altor opere contemporane. Alături de aceste produse artistice, ale căror merite sau scăderi pot fi consi- derate în raport cu tendințele generale ale artei greco-romane din sec. I—III e.n., s-au descoperit în Dobrogea, atît în orașele pontice, cît și în noile așezări romane, nenumărate reliefuri al căror interes nu constă atîta în realizarea lor artistică, cel mai adesea modestă, cît mai ales în faptul că ele oglindesc într-o măsură mai mare sau mai mică credințele și obiceiurile populației din Dobrogea în primele trei veacuri ale stăpînirii romane. Ele sînt deopotrivă interesante și prin aceea că ne permit să studiem felul în care unele tradiții artistice, închegate în marile orașe, pătrund în mediul rural, nu numai prin însăși răspîndirea acestor produse, ce pot fi atribuite unor meșteri pietrari, al căror singur 35 — c. 1001 545 merit este acela de a fi. copiat mai mult sau mai puțin fidel modele curente din iconografia religioasă sau funerară, dar și prin faptul că unele din aceste reliefuri au fost executate chiar în mediul rural, dacă ținem seama de stîngăcia lor neobișnuită. Două sînt înainte de toate categoriile de sculpturi care interesează din acest îndoit punct de vedere: statuetele de cult și stelele funerare. Numărul lor mare ca și răspîndirea pe întreaga suprafață a Dobrogei romane, dovedesc că, începînd Fig. 128. — «Eroul trac». Monument votiv. (Cumpăna, reg. Constanța). mai ales cu veacul al II-lea e.n., ele reprezintă tipuri absolut curente în mijlocul populației rurale și urbane. Dintre cele dintîi, trebuie pomenite numeroase reprezentări ale zeiței Cibele despre al cărui cult, de origine orien- tală, se va vorbi puțin mai jos. Statu- etele de cult ale zeiței Cibele, desco- perite în Dobrogea, prezintă o mare unitate iconografică: zeița stînd pe tron, îmbrăcată într-un veșmînt amplu care cade în falduri regulate, ține într-o mînă un vas de cult, iar pe genunchi o mică panteră. Indiferent de dimen- siunile, de cele mai adesea ori reduse, execuția lor artistică este în general bună. Se poate afirma că în marile orașe pontice au existat ateliere specia- lizate de astfel de sculpturi. Există chiar unele exemplare executate în marmură fină sau altele care împodobesc, în forma unui relief, inscripțiile onorifice puse în cinstea unor preotese ale zeiței. Un astfel de relief a fost descoperit recent la Histria. Muzeul arheologic din Mangalia păstrează o statuetă de terracotta a zeiței Cibele, lucrată cu o deose- bită grijă, după o tradiție mai veche, frecvent întîlnită în arta elenistică. Din ciclul iconografic al cultelor orientale, trebuie amintite de asemenea unele reliefuri închinate zeului Mithras. Deși de proporții mult mai modeste în raport cu marile reliefuri mitriace descoperite în Dacia romană, ele dovedesc prin răspîndirea lor, însemnătatea pe care acest cult o avea, îndeosebi în rîndurile armatei romane. Merită a fi citat din acest punct de vedere, relieful descoperit la Mircea Vodă (r. Măcin) a cărui execuție artistică poate fi considerată drept o realizare de bună calitate. Zeul Mithras, îmbrăcat cu o tunică și o hlamidă larg desfășurată, purtînd pe cap boneta frigiană, este reprezentat în interiorul unei peșteri, înjunghiind taurul sacru. Cît privește cultele greco-egiptene, răspîndite în Dobrogea prin coloniile de negustori alexandrini de la Tomis, 546 am amintit mai sus statuetele zeiței Isis-Fortuna, a căror realizare artistică merită a fi subliniată. Un loc cu totul aparte îl ocupă în producția artistică dobrogeană monu- mentele închinate călărețului trac. Această străveche divinitate tracică, adoptată încă din epoca elenistică de unii locuitori greci din orașele pontice, a cunoscut în epoca romană o foarte mare răspîndire atît în orașele, cît și în satele dobrogene,, încît pe drept cuvînt pătrunderea acestei divinități autohtone în lumea grec o- romană din Tracia și Moesia poate fi considerată ca forma cea mai tipică a simbi- ozei greco-trace și romano-trace. De proporții de obicei reduse, aceste reliefuri- care-1 reprezintă pe călărețul trac în goana calului sau în pas liniștit, cu mantia fluturînd, îndreptîndu-și lancea împotriva unui mistreț, prezintă din punct de vedere iconografic o mare unitate. Calitatea execuției este însă deosebit de variată: de la exemplarele descoperite la Tomis sau în jurul orașului Tomis, dovedind o mare măiestrie în reproducerea acestei teme, pentru care existau desigur modele grecești, pînă la unele exemplare cu totul rustice și stîngace, descoperite în partea de nord a Dobrogei, există o întreagă gamă de execuție, oglindind felul în care se deosebeau meșterii pietrari cu lungă experiență de cioplitorii în piatră din satele îndepărtate de centru. De pe icoanele în piatră închinate cultului călărețului trac, această scenă a trecut și pe numeroase stele funerare, punînd astfel în evidență caracterul hto- nian ale acestei vechi divinități autohtone adoptată de lumea greco-romană. Pe stelele funerare, figura călărețului trac întovărășește o altă scenă, tipică pentru acest fel de monumente și anume scena banchetului funebru. Un exemplu sugestiv pentru această contaminare de scene funebre îl prezintă cele două pietre de mormînt descoperite la Ulmetum (Pantelimonul de Sus, astăzi în muzeul cetății Histria) și în comuna Dulgheru (astăzi în muzeul Constanța), amîndouă purtînd numele lui Attas. Din punct de vedere artistic, aceste două reliefuri funerare, ca și figura călărețului trac de pe o stelă pusă în cinstea sa de către o asociație de cetățeni originari din Asia-Mică, în frunte cu Menia luliana din Tyana, reprezintă fără îndoială exemplarele cele mai reușite. Ele sînt opera unor meșteri pietrari care știau să sape în piatră cu multă îndemînare această scenă atît de mult răspîndită. Cea de-a doua temă a pietrelor de mormînt și anume scena banchetului funebru, care a cunoscut o foarte largă răspîndire în provinciile dunărene ale imperiului roman, este reprezentată în Dobrogea prin reliefuri variate din punctul de vedere al distribuției personajelor, cît și din acela al execuției artistice. Cele mai frecvente reprezintă pe defunct culcat pe un pat, ținînd în mîna dreaptă întinsă o coroană. In fața sa, pe o măsuță cu trei picioare, sînt reprezentate în chip simbolic bucatele ospățului. De o parte și de alta sînt reprezentate diferite persoane din familia defunctului. La picioarele lor, de proporții minuscule, apar unul sau doi sclavi. Este foarte probabil că astfel de monumente funerare erau executate în cele cîteva variante posibile în serie, numele defunctului adău- gîndu-se la cererea cumpărătorului. 35* 547 Există însă unele pietre funerare care se disting de cele amintite mai sus prin faptul că ele reprezintă, uneori deosebit de stîngaci, alteori cu mai multă îndemî- nare, portretul defunctului sau scene care amintesc felul lui de viață. Pot fi citate astfel stela funerară a lui Attalos, gladiator din Tomis, al cărui bust, ca și Fig. 129. — Gladiatorul dac Skirtos (sfîrșitul sec. II e.n.). Stelă funerară. acela al soției sale, de altminteri foarte stîngaci sculptat, este reprezentat pe frontonul pietrei de mormînt. Stela funerară a unui alt gladiator din Tomis, dacul Skirtos, îl prezintă cu costumul și armele caracteristice luptătorilor de circ. Portrete propriu-zise apar uneori și pe sarcofagii, ca de pildă acela descoperit recent la Constanța. în săpăturile din ultimul timp de la Mangalia s-a descoperit o placă funerară de marmură, cu un portret bine executat, datînd de la începutul veacului al IlI-lea e.n. 548 în raport cu informațiile noastre cu privire la operele de artă plastică sau cu producția meșteșugărească legată de viața religioasă, celelalte capitole ale producției artistice și meșteșugărești din Dobrogea sînt mult mai sporadice. Știm astfel că unele edificii din orașele pontice erau împodobite cu mozaicuri, tradiție ce va continua și în perioada finală a stăpînirii romane în Dobrogea. Știm de ase- menea că în orașele pontice existau numeroase ateliere de bijutieri. Unele Fig. 130. — Vase de lut (sec. III e.n,). (Dobrogea). produse de acest fel, dintre care unele destul de fine, au fost descoperite în mor- mintele din Constanța. Existența atelierelor de ceramică fină, ca și a celor de ceramică comună este arheologic dovedită în toate cele trei mari orașe pontice. Cît privește atelierele de sticlărie, existența lor este de presupus măcar la Tomis. Numărul mare de vase de sticlă de tot felul descoperite nu numai în acest oraș, dar și pe teritoriul întregii Dobroge, exclude părerea că avem de-a face numai cu obiecte importate. Vasele de sticlă datînd de la sfîrșitul veacului al II-lea e.n., descoperite în mor- mintele de lîngă Mangalia și Histria, sînt de o rară finețe și ele arată în orice caz că, la acea dată, populația înstărită din Dobrogea romană cunoștea și folosea produse a căror calitate putea fi pusă alături de cele din provinciile cele mai înaintate ale imperiului roman. Cultele tradiționale în Dobrogea romană Alături de clădirile publice de caracter laic, n-au lipsit în Dobrogea romană edificiile de cult, înălțate mai ales în centrele urbane și datînd îndeosebi din secolele II—III e.n. La Tomis și Histria fragmentele arhitectonice sînt foarte numeroase și de o remarcabilă calitate. Dar presupuneri asemănătoare sîntem îndreptățiți să facem și despre Callatis și Troesmis, sau chiar despre centre de mai mică importanță ca Noviodunum, unde documente epigrafice explicite menționează existența, unor temple închiriate cînd zeilor din panteonul tradițional, cînd unor divinități orientale ca luppiter Maximus Dolichenus ori Mithras. 549 Fig. 131. — Opaiț de lut găsit într-o movilă funerară (sec. II e.n.). (Callatis). Vremea de care ne ocupăm se caracterizează într-adevăr prin părăsirea în largă măsură a cultelor tradiționale — reflex, pe plan religios, al crizei vieții de cetate și, într-un înțeles mai larg, al descompunerii relațiilor sclavagiste ca și prin răspîndirea în mase a unor noi forme de credință, expresie a condițiilor istorice schimbate. în lumea unificată de cucerirea romană, cultele locale, legate de un cerc restrîns de credincioși, fac loc cultelor universaliste, adresîndu-se întregii populații a imperiului. Spre deosebire de cultele tradiți- onale, aproape fără excepție reduse la rituri lipsite de conținut emoțional, cultele noi pro- miteau credincioșilor perspectivele unei fericiri după moarte. Asemenea religii «de mîntuire», cum li s-a spus, venite mai ales din sud și răsărit — din Egipt și Siria, din Asia Mică și Iran se propovăduiau în cercuri închise, în asociații de credincioși puse sub oblăduirea unui cap spiritual ajutat de o întreagă ierar- hie de demnitari religioși. în detalii, modul de organizare al acestora a putut varia; consi- derate în asamblu, în toate se remarcă opoziția între masa simplilor inițiați și conducătorii lor sufletești, deținători ai unor învățături deprinse uneori prin ucenicie în alte asemenea comuni- tăți, alteori moștenite de la. părinți, închinați și ei serviciului acelorași divinități. Ar fi să ne amăgim, totuși, dacă am presupune că marea atracție exercitată de religiile orientale ar fi împins cu totul în uitare pe zeii panteonului tradițio- nal — fie ei greci, fie italici. Cîtă vreme imperiul sclavagist roman era puternic — și, cel puțin pînă în sec. al III-lea, acesta avea să reziste cu succes răscoalelor populațiilor supuse și atacurilor dinafară - religia oficială, controlată și susți- nută de stat, își adaugă ajutorul la susținerea instituțiilor tradiționale. După cum la Roma cezarul însuși e capul vieții religioase, în calitatea-i de pontifex maximus (titlu ce nu lipsește din titulatura nici unui împărat, pînă tîrziu după triumful creștinismului), tot așa, în provincii, o tagmă ierarhizată de preoți pro- vinciali și municipali contribuie la perpetuarea cultelor dintotdeauna recunoscute și la celebrarea cu regularitate a cultului cîrmuitorilor morți ori în viață. Rostul acesta îl îndeplinesc în Moesia, pe de o parte, « sacerdotele provinciei » (sacerdos provinciae), cu reședința la Troesmis (ajutat de flamini și de auguri), pe de alta, «archiereul» comunității pontice cu sediul la Tomis, despre care s-a vorbit altădată. Pe măsura populării Dobrogei cu coloniști și veterani din corpurile de trupă cantonate de-a lungul Dunării, mărturiile acestei religii oficiale se înmulțesc. 550 Dedicații și altare închinate lui luppiter Prea-Bun și Prea-Mare (luppiter Optimus Maximus), soției acestuia Junona (luno Regina), precum și altor zeități de ori- gine italică, cum ar fi Silvanus ori Marș, au fost descoperite în mare număr, provenind din orașe și din sate. In unele cazuri, la omagiul adus unei divinități din panteonul tradițional se adaugă o notă specială, decurgînd din legătura cu zeul considerat ca patron ori protector al îndeletnicirii practicate de credincios. Silvanus, abia amintit, e adorat la Ulmetum în ipostaza de « Semănător » (Sator) ; Hercules, într-o carieră de lîngă Cernavoda, ca « domn al pietrăriilor » (Saxanus). Fenomenul nu lipsește nici în teritoriul Histriei, unde altarul închinat lui Zeus de unul din triburile cetății, către începutul sec. al IIIdea, capătă o semnificație mai puțin banală prin aceea că i se adresează în calitate de zeu al ploii binefăcă- toare f'0; Din partea unei populații de agricultori, cum era aceea a Histriei la data amintită, omagiul apare tot atît de firesc ca atitudinea callatienilor (și ei agricultori, ba chiar de mai multă vreme), care, în primul veac al erei noastre numărau printre hramurile importante ale orașului sărbătoarea numită Diom- bria, în cinstea aceleiași divinități dătătoare de belșug. Alte culte se perpetuau în virtutea prestigiului social de care continuau a fi înconjurate anume divinități, chiar cînd condițiile istorice care le asiguraseră favoarea diferitelor pături ale populației se schimbaseră în cea mai mare parte. E sigur, bunăoară, că dăinuirea în Histria a cultului lui Apollo pînă tîrziu în epoca romană se explică prin aceea că zeul din Didyma, adus în cetate de pe malul lacului Sinoe de primii coloniști, continua să treacă drept protector al familiilor « întemeietorilor », multă vreme după ce aristocrația locală își schimbase carac- terul și conținutul. Motive de aceeași natură au contribuit la perpetuarea în Histria și a altor culte străvechi, cum ar fi acel al lui Poseidon Heliconios, ori la atașa- mentul arătat de callatieni lui Heracles, strămoșul mitic al dorienilor, al cărui chip împodobește monedele orașului din cele mai vechi timpuri pînă în vremea imperială. De cultele amintite se leagă, de altă parte, celebrarea Sărbătorile în Dobrogea A -.111 - 1 • 11-1 • in cetatile dobrogene a unor sărbători anuale după datini romana ’ moștenite din strămoși. Unele sînt pomenite în docu- mentele epigrafice în chip explicit, caracterul altora poate fi numai presupus pe baza unor mărturii indirecte. Din numărul lor fac parte așa-numitele Hermaia, sărbătoare în cinstea lui Hermes, celebrată îndeosebi de asociațiile de efebi, de «tineri » și, îndeobște, de frecventatorii gimnaziilor; Targeliile, închinate lui Apollo și surorii sale Artemis; Tauriile, legate de cultul lui Poseidon; Apa- turiile, străveche festivitate ioniană, cu prilejul căreia copiii de ambele sexe se înscriau de părinți în registrele fratriilor; în sfîrșit, și mai cu seamă, Dionisiile, despre al căror loc în viața culturală a orașelor va mai fi vorba. Oricare ar fi fost caracterul particular al fiecăreia, desfășurarea tuturor prezenta anumite trăsături comune, cum ar fi o procesiune a cetățenilor și a 551 Fig. 132. — Capul lui Dionysos, zeul vinului, încununat cu iederă și frunze de viță (mijlocul sec. III e.n.). (Tomis). familiilor lor, rînduiți după sexe și vîrstă; sacrificiul săvîrșit în fața obștii întregi și urmat de împărțirea între participanți a cărnii victimelor; întreceri cu caracter muzical sau sportiv (alteori poetic) la care concurenții reprezentau o anumită asociație sau o anumită diviziune a cetății, și care stîrneau în rîndurile întregii populații o emulație ușor de închipuit» Asemenea competiții n-au lipsit desigur din nici o cetate dobrogeană unde sînt menționate sub denumirea generică de aȚGÎvec. Dar informații amănunțite posedăm numai despre unele întreceri muzicale legate de cultul lui Dio- nysos, desfășurate la Histria în secolele II—III e.n. în legătură cu ele, documentele epigrafice ne infor- mează că erau organizate de un demnitar special — agonothetul — care prezida probabil și alte ase- menea manifestări și al cărui nume figurează în inscripții alături de al echipelor cîștigătoare. Totul ne îndreptățește să credem că în pro- gramul Dionisiilor histriene figurau cu regularitate reprezentații de dramă, și că aceeași trebuie să fi fost situația și în celelalte orașe de pe coasta mării. Cînd vorbim de sărbători, o mențiune se cuvine festivităților legate de cultul împăraților divini- zați. Cu alt prilej, s-a amintit de templul în cinstea lui Augustus înălțat la Histria de un particular, către începutul erei noastre. Asemenea lăcașuri de cult, cîteodată simple altare, au existat cu siguranță și în alte locuri; la Troesmis, unde celebrarea cultului imperial era încredințată unui colegiu de Augustali; la Callatis, unde în sec. I e.n. e atestată o sărbătoare specială « a Cezarilor » (Caesarea) ; în sfîrșit, la Tomis, unde, așa cum s-a arătat la vreme, organizarea periodică a unor manifestații de credință față de capii statului roman constituia îndatorirea principală a condu- cătorilor comunității orașelor pontice. în astfel de împrejurări, ceremoniile propriu-zis religioase erau urmate de spectacole de amfiteatru — lupte de gladiatori și vînători de fiare — celebrate sub supravegherea pontarhului și desigur pe cheltuiala lui. E posibil ca alături de Augustalii întîlniți la Troesmis, alte grupuri de cetă- țeni, mai mult sau mai puțin oficiale, ca gerousiile din Histria, Tomis ori Callatis, să fi contribuit și ele la organizarea unor festivități și întreceri cu caracter sportiv ori muzical. Chiar și altfel, însă, participarea diferitelor asociații la viața culturală 552 a orașelor și chiar a satelor reprezintă una din trăsăturile izbitoare ale vieții publice în Dobrogea romană. Trebuie de asemenea subliniat rolul important pe care ele bau jucat în răspîndirea cultelor orientale și, îndeobște, a religiilor de « mîntuire ». înainte de a ne ocupa de acestea, nu va fi. inutil să arătăm însă că unii din zeii panteonului grec tradițional au avut și ei parte, în cetățile de pe litoralul dobro- gean, de un cult tainic, alături de cultul public întreținut de obște. Din numărul Fig. 133. — Relief reprezentînd scene din cultul lui Dionysos, zeul vinului și al vege- tației, cu o inscripție în limba greacă pusă de un colegiu dionisiac (sec. III e.n.). (Tomis). lor face pq.rte Dionysos, despre ale cărui thiasuri callatiene, în epoca elenistică, s-a vorbit într-un capitol precedent, și care în epoca romană e cinstit la Tomis în cadrul mai multor asociații a căror amintire s-a păstrat. Tot în legătură cu Dio- nyscs, o interesantă inscripție descoperită în ultimii ani la Histria ne-a adus informația că, în primii ani ai sec. al III-lea, în cetatea de pe malul lacului Sinoe funcționa un «cerc» de închinători ai zeului (cnreipa Atovucrtacrrcov), alcătuit din fruntași ai orașului și condus de un « părinte » înconjurat de mai mulți demni- tari de un rang inferior. De un cult asemănător se bucura într-un alt port dobrogean Demeter Subpămînteana, zeița roadelor. Către începutul erei noastre, și desigur și mai 553 tîrziu, credincioșii ei — 0civarat — constituiau la Callatis o asociație numeroasă, ale cărei adunări votau decrete imitate după decretele cetății. Dacă Demeter și Dionysos se numără printre zeii ale căror nume apar încă din poemele homerice, « Marii zei din Samothrace » sînt, așa cum s-a arătat cu alt prilej, divinități traco-grecești rezultate dintr-un lung proces de sincre- tism. în forma în care ni se înfățișează în orașele dobrogene cultul lor e precum- pănitor un cult al Dioscurilor adorați în ipostaza de protectori ai corăbiilor și ai corăbierilor. Numeroase, de altă parte, sînt și documentele ce ne per- Cultele orientale în Do- mit s£ urmărim pătrunderea pînă în cele mai depărtate brogea romana și sem- jocurj Dobrogea a unor culte egiptene, siriene ori nificatia socială a reli- . . . . t iii . microasiatice, rara a mai vorbi oe cultul de origine ira- gulor de « mmtuire » niană al lui Mithras. In cele mai multe cazuri, răspîn- direa credințelor exotice pare să se fi făcut prin călători din țara depărtată, veniți să se stabilească pe meleagurile noastre pentru treburi neguțătorești. Astfel, alexandrinii locuind în Tomis, constituiau în secolul al II-lea o asociație dispu* nînd de un sediu propriu, sub invocația lui Sarapis. Caracterul religios al asocia- ției apare lămurit, dacă nu uităm mărturiile despre existența în același oraș, către aceeași vreme, a unor credincioși ai zeiței Isis, ori a numeroșilor negustori de origine asiatică, dăruiți cu cetățenia romană, a căror confraternitate, condusă de o mater Romanorum stătea deopotrivă sub ocrotirea « Marii maici ai Zeilor » (Cybele) și a zeului-călăreț trac Ero et Domnus. Colegii de închinători ai Cibelei se întîlnesc de altminteri pretutindeni în Dobrogea romană. Va fi deajuns să amintim în această privință importanta inscripție descoperită la Histria în ultimii ani, din care se înțelege că spre mijlocul sec. al II-lea, coborîtoarea unei bogate și influente familii din acest oraș, o oarecare Aba, fiica lui Hecataios, avea calitatea de preoteasă pe viață într-o comunitate pe care o susținea cu darurile ei. în legătură cu o altă divinitate microasiatică adorată în Dobrogea, Men, nu dispunem pînă acum decît de mărturia unui impozant sarcofag descoperit la Tomis (v. mai sus, p. 545), împodobit cu simboluri care dezvăluie în defunctul care-1 folosea un inițiat al zeului frigian. în schimb, despre zeul de origine siriană luppiter Optimus Maximus Dolichenus, avem dovezi că era adorat nu numai în orașele de pe litoral, dar și în restul Sciției Mici, în teritoriile tomitan și histrian, mai departe spre Noviodunum, ori în direcția opusă pînă în vecinătatea orașului Tropaeum. Tot atît de răspîndit, dacă nu mai mult, era cultul zeului Mithras, divi- nitate solară adorată îndeosebi de ostași și pătrunsă prin mijlocirea corpurilor de trupă pînă în cele mai depărtate provincii ale imperiului. în Dobrogea religia zeului « nebiruit » e atestată prin inscripții și reliefuri care trădează existența în diferite localități fie a unor credincioși izolați, fie a unor comunități, dispunînd 554 de temple zidite în chip de hrube și, din această pricină, numite « peșteri ». Urme ale cultului iranian s-au găsit în cel puțin zece locuri diferite, între Dunăre și mare. Comunități mai numeroase par să ti existat însă la Troesmis, reședința unei numeroase garnizoane; la Mircea Vodă, în teritoriul aceluiași municipiu; în sfîrșit, la Tomis și la Histria, unde confraternitatea mithriacă număra printre membrii ei pe unii din locuitorii cu vază ai orașului. Fig. 134. — Stelă funerara a lui Kallistos din Tomis. Scena repre- zintă banchetul funebru. Răspîndirea religiilor « de mîntuire » în Dobrogea secolelor I—III con- stituie urmarea nemijlocită a schimbărilor intervenite în întreaga lume veche către începutul erei noastre. Aci, ca și în restul statului roman, « eliberarea spirituală », refugiul în fantasticul religios nu pot fi despărțite de starea de nemulțumire încercată de toate clasele societății antice, și în primul rînd de 555 marile mase ale sclavilor și muncitorilor liberi, în fața puterii covîrșitoare, a imensei forțe de opresiune care era Imperiul, înaintea căruia orice încercare de împotrivire se dovedea fără nădejde. împiedicată să se realizeze pe plan isteric, setea de mai bine a unei lumi frămîntate de presimțirea transformărilor iminente își căuta împlinire pe planul închipuirii, găsind mîngîiere în cultele răsăritene, mai darnice în făgăduinți cu privire la fericirea hărăzită credincioșilor în existența de peste veac. Cum a subliniat Lenin, « religia este una din formele asupririi spirituale care apasă pretutindeni asupra maselor populare, strivite de munca prestată veșnic pentru alții, de nevoi și singurătate. Neputința claselor exploatate în lupta împotriva exploatatorilor dă naștere credinței într-o viață mai bună dincolo de mormînt, tot așa de inevitabil, cum neputința sălbatecului în lupta cu natura dă naștere credinți! în rai, în minuni etc. » L O învățătură despre lumea de dincolo, un ansamblu de rituri menite să cîștige inițiaților nemurirea promisă, sînt trăsături proprii fiecărei religii « de mîntuire », indiferent de unde ar veni și indiferent cum se intitulează. Așa se explică înrîurirea exercitată de ele asupra maselor, a căror viață religioasă — cu excepția sacrificiilor menite să sporească holdele ori să abată nenorocirile — se concentrează, toată, asupra soartei sufletului după moarte. Riturile funebre și, într-un sens larg, ceremoniile legate de cultul morților capătă acum o însemnă- tate mai mare decît oricînd, în ciuda expresiilor de resemnare înaintea inevita- bilului și chiar a accentelor de scepticism, care nu lipsesc în inscripțiile săpate pe pietrele de mormînt. Semnificativ între toate e, din acest punct de vedere, epitaful din Torni în care defunctul dă glas unei adevărate profesiuni de credință materialiste: « Celor mor ți nu mai li-e dor de nimic, ei nu mai au iubire, ci cel mort zace ca o piatră înțepenită în mijlocul cîmpului... Căci din apă și pămînt și aer eram mai înainte alcătuit, dar, murind, zac, dînd toate tuturora. . . Iar mai mult ce e?. . . Din ce s-a născut, în aceeași s-a și desfăcut trupul nostru slăbit de vîrstă » 2. Oricît de puternică ar fi însă influența filozofiei lui Epicur asupra păturilor cultivate ale societății timpului, asemenea mărturisiri sînt rare, în fața numărului imens al celor ce-și proclamă nădejdea unei supraviețuiri lipsite de amărăciunile acestei lumi. Credința într-o nemurire concepută naiv ca o prelungire a vieții pămîntești, sau într-o înviere pe urma căreia defuncții și-ar redobîndi înfățișarea dintotdeauna, explică părăsirea — începînd din secolul al II-lea e.n. — a deprin- derii de a incinera cadavrele și trecerea la ritul înhumării, răspîndit sub influența cultelor orientale și generalizat o dată cu triumful creștinismului. Aceeași speranță și aceeași așteptare își fac drum în simbolurile ce împodo- besc monumentele funerare descoperite pe întinsul Sciției Mici, fie că e vorba 1 V. L Lenin, Opere, voi. X, p. 69 — 70. 2 V. Pârvan, Memoriale, Buc., 1923, p. 31. 556 de opere de un oarecare nivel artistic, fie de lespezi simple, ieșite din atelierele unor meșteri de țară. Mai curînd decît pe Zeul-cavaler trac (a cărui răspîndire continuă de altminteri să fie mare), călărețul cu hlamida în vînt săpat pe mormin- tele multor locuitori ai satelor și ai orașelor înfățișează imaginea transfigurată a mortului ridicat la condiția divină. Curpenii de viță încărcați de roadă, care-și împletesc volutele împrejurul celor mai modeste pietre, simbolizează biruința împotriva morții. în sfîrșit, în nelipsita scenă a ospățului funebru, chipurile răposaților în atitudini familiare, înconjurați de ai lor și slujiți ca în timpul vieții de sclavii de care parcă nu s-ar fi. despărțit, exprimă nădejdea regăsirii într-o lume lipsită de grji. Pînă atunci, luarea aminte purtată mormîntului și praznicele la zile anumite, în chiar vecinătatea lăcașurilor de veci, ofereau prilejuri de pomenire a morților și răgazuri de înviorare supraviețuitorilor. De aceea « sărbătoarea trandafirilor » — Rosalia — celebrată la începutul verii, în preajma mormintelor, pe întreg pămîntul Dobrogii, s-a bucurat în primele veacuri ale erei noastre de o imensă popularitate. 5. CRIZA STÂPÎNIRII ROMANE ÎN DOBROGEA ÎN SEC. III e.n. înrăutățirea situației stăpînirii romane în Dobrogea în a doua jumătate a sec. II: atacul costobocilor încă de la sfîrșitul sec. II e.n. se făcuseră simțite, mai ales din punctul de vedere al apărării frontierelor, con- secințele politice prin care trecea în acea vreme imperiul roman. Atacurile triburilor germanice la frontiera Dunării de sus, precum și ale sarmaților iazigi la Dunărea de mijloc, obligaseră pe Marcus Aurelius să concentreze în acea zonă aproape toate trupele disponibile. în locul legiunii a V-a Mace- donica, transferată în Dacia, rămăsese în Dobrogea, la Tropaeum, doar un singur detașament — vexillatio legionum I Italicae Moesicae et V Macedonicde Dacicae h Rămasă aproape fără apărare militară, Dobrogea fu atacată pe la anul 170 de costoboci, care pătrund pînă departe în Macedonia și Grecia. O inscripție de lîngă Tropaeum Traiani amintește de moartea unui locuitor dac, Daizus, fiul lui Comozous, ucis de costoboci cu prilejul acestei invazii 21 Atacul costobocilor pînă departe în sud, unde ele cîteva \veacuri nu mai pătrunsese vreun dușman venit atît de departe, dovedește în chip deosebit de sugestiv cît de slabă era apărarea acestor provincii, inclusiv a\Dobrogei, în vremea în care luptele lui Marcus Aurelius cu cvazii și marcomaniî\istoveau cea mai mare parte din forțele militare ale imperiului. Nu știm exact în ce măsură retragerea costobocilor la nordul Dunării a fost consecința unei lupte decisive. Mai probabil este că ei s-au retras încărcați de pradă, grăbiți și de știrea că cei 1 CIL, III, 14 433. 2 CIL, III, 14 214, 12. 557 rămași acasă fuseseră atacați de germani» Puțin timp după aceste evenimente și probabil ca o consecință a lor, se iau măsuri urgente pentru repararea zidurilor de apărare ale orașelor greco-romane. Din dispoziția guvernatorului Moesiei Inferioare, M. Valerius Bradua, fură reparate zidurile orașelor Callatis și Tomis» Din inscripția de la Callatis cuprinzînd această dispoziție, reiese că locuitorii orașului au fost impuși la un impozit special, pentru a face față cheltuielilor necesitate de refacerea zidurilor \ O contribuție specială a fost impusă și locuitorilor din Tomis în același scop. Cam în aceeași vreme au fost refăcute și zidurile marelui oraș din Tracia, Philippopolis. Toate aceste măsuri dovedesc din partea stăpînirii romane nu numai un efort deosebit pentru apărarea provinciilor de la Dunăre, dar și îngrijorarea față de eventuale noi atacuri, cărora romanii le făceau tot mai greu față. Ele constituie semne evidente ale unei crize interne, prin care trece imperiul roman, criză care se va agrava tot mai mult în cursul sec. III e.n. Un moment întîrziată pe planul politic și militar de măsurile ener- gice luate de Septimius Severus (193—211 e.n.), această criză va lua în dece- niile următoare proporții atît de mari, încît, pe drept cuvînt, ea poate fi considerată ca începutul decăderii nu numai a statului roman, dar al societății sclavagiste greco-romane însăși. Ca și în alte regiuni ale imperiului roman, și în Dobrogea Restabilirea temporara se face sjmțjt ja începutul sec. III e.n. efortul lui Septimius a situației în epoca Se- verilor (193—235 e.n.) Severus de a restabili echilibrul politic și militar de la frontiera dunăreană. Numele guvernatorului provinciei Moesia Inferioară, C. Ovinius Tertullus, este amintit de mai multe ori atît în legătură cu refacerea drumurilor militare din Dobrogea, cît și cu prilejul unor măsuri administrative și fiscale, ce depindeau de autoritatea sa. Din ordinul său fură ele]imitate hotarele proprietății unei bogate femei romane, Messia Pudentilla, în raport cu proprietatea unor țărani daci din nordul Dobrogei (vicarii Buteridavenses) 2. Numeroase altare ridicate în cinstea împăratului și a familiei sale au fost descoperite atît în orașele Tomis și Histria, cît și în unele sate din Dobrogea. Ele sînt o dovadă a faptului că măsurile militare și politice luate în vremea lui Septimius Severus și a urmașilor săi în vederea apărării frontierei dunărene au asigurat păturilor exploatatoare din această provincie un moment de relativă liniște, în contrast cu adînca neliniște de care vor fi cuprinse în curînd toate provinciile romane de la Dunăre și din Balcani în deceniile următoare. Se poate astfel afirma că epoca Severilor reprezintă ultima perioadă de relativă înflorire a orașelor greco-romane din Dobrogea și a satelor din teritoriile lor. Histria se 1 Gr. Tocilescu, în AEM, VI, 1882, p. 24, nr. 49; VIII, 1884, n. 8, nr. 22. 2 CIL, III, 14 447; SCIV, VI, 1-2, 1955, p. 75—86. 558 intitulează cu emfaza caracteristică acestor vremuri « orașul prea strălucit al Histrienilor » (splendidissima civitas în altă inscripție în 1. latină), deși gloria sa apusese demult. De aproape două veacuri locul cel dintîi între orașele dobro- gene îl ocupa Tomis. în 212 e.n., fiul și succesorul lui Septimius Severus, Caracalla, acordă prin cunoscuta sa lege, denumită Constitutio Antoniniana, cetățenia romană locuitorilor din provincii. Chiar dacă acordarea acestei cetățenii a fost restrînsă numai la locuitorii tîrgurilor și orașe- lor, ea nu mai constituia la acea dată o favoare excepțională. Luată, pare-se, din considerente de ordin financiar, această măsură însemna, înainte de toate, o uni- formizare de caracter fiscal, administrativ și juridic. Faptul însă că o inscripție din Dobrogea din anul 237 e.n., deci la un sfert de veac după legea lui Caracalla amintea în chip separat pe de o parte pe cetățenii romani (cives Romani) iar, pe de altă parte, pe locuitorii de origine tracă (Lai consistentes) din «vicus Secundini », pare a dovedi că acordarea cetățeniei romane nu a cuprins în bloc pe toți locuitorii din orașele și satele L în orice caz, fie că imperiului’ roman această măsură a fost generală, fie că a fost parțială, aplicarea ei explică marele număr de noi cetățeni care poartă, începînd cu această vreme, în inscripțiile din secolul III e.n. numele de Aurelius, după numele împăratului Caracalla. Realitatea politică din Dobrogea era însă legată de alte fapte, mai semni- ficative pentru istoria acestei regiuni de graniță. în primele decenii ale veacului Fig. 135. — Altar onorific pus de cetățeni romani și de localnici « Lai consistentes » din vicus Secundini (sec. III e.n.). (Histria). III e.n., Dobrogea se află tot mai mult în calea atacurilor triburilor în migrație, a căror presiune asupra frontierii dunărene se accentuează în tot cursul acestui secol. Aceste atacuri constituie preludiul marilor atacuri din anii următori. De pe urma lor a fost zguduit din temelii întreg edificiul roman de la Dunărea de jos. 1 V. Pârvan, Histria, VII, p. 867; Dacia, II, 1925, p. 245. 559 Intr-adevăr, în timpul domniei lui Severus Alexander Atacurile goților și car- \ - i j (ZZZ—Z35 e.n.), goțu ataca cele doua importante orașe grecești de pe țărmul de nord al Mării Negre, Tyras și Olbia, ce vor fi. definitiv cucerite de ei în a doua jumătate a sec» III e.n. Măsu- rile luate în 234 în vederea reparării unor poduri și drumuri din Dobrogea de către guvernatorul provinciei Moesia Inferioară, Q. Decius, viitorul împărat, par a indica în egală măsură o grijă edilitară și una militară. De-abia patru ani mai tîrziu însă, în 238, goții și carpii invadează Dobrogea, provocînd mari distru- geri. Noul guvernator al Moesiei Inferioare din vremea domniei lui Gordianus al IlI-lea (238—244 e.n.), Tullius Menophilus, încheie un acord cu goții. în urma înțelegerii încheiate și a plății unor însemnate subsidii în bani, goții se retrag în nordul Dunării, abandonîndu-și aliații. Cererea carpilor de a primi și ei subsidii în bani, mai ales că, după părerea lor, erau mai numeroși și mai puternici decît goții, fu respinsă \ Refuzul guvernatorului roman se întemeia, desigur, pe noua realitate politică și militară devenită favorabilă romanilor de pe urma înțelegerii cu goții, care se retrăseseră. O inscripție din 238, prin care un locuitor din Durostorum mulțumește zeilor că a scăpat din captivitate (receptus ex captivitate Barbarorum) trebuie pusă în legătură cu aceste eveni- mente 2. Aceiași carpi vor repeta, cîțiva ani mai tîrziu, în 242, atacul lor, invadînd Moesia Inferioară și Tracia pe care le jefuiesc. Înfrînți de prefectul pretoriului, Timesitheus, care se îndrepta cu trupele spre Orient, ei fură obligați și de data aceasta să se retragă la nordul Dunării 3. Atacurile carpilor au continuat și în anii următori. Urmașul lui Gordianus al IlI-lea, Filip Arabul (244—249 e.n.) este obligat, la întoarcerea sa din Orient spre Roma, să se lupte cu carpii și goții, pe care îi respinge. Începînd cu anul 246 e.n. monedele romane adaugă la titlurile imperiale pe acela de Carpicus Maximus și Germanicus Maximus. O inscripție din același an pusă în cinstea împăratului de către unii locuitori din vicus Secundini din împrejurimile orașului Histria, pare a reflecta această stare de lucruri. Începînd cu anul 248, Dobrogea, ca și restul provinciei Moesia Inferioară, devine teatrul celor mai înverșunate lupte între romani și triburile de la nordul Dunării. Atacurile repetate ale goților și carpilor se împletesc cu luptele dintre diferiții comandanți romani, care ocupă tronul unul după altul, creînd astfel o stare de anarhie fără precedent în istoria imperiului roman. întreg imperiul se afla în plină criză politică și militară, de pe urma adîncilor prefaceri social- economice, care au modificat pînă în cele din urmă însăși structura societății sclavagiste romane. 1 Petrus Patricius, FHQ, IV, p. 186. 2 CIL, III, 12 455. 3 SHA, XX, 26. 560 Extensiunea la maximum a relațiilor de producție scla- gismului vagiste pe cuprinsul imensului imperiu, generase totodată și germenii destrămării sale. Munca sclavilor renta din ce în ce mai puțin h încă de două veacuri începuse pe scară largă procesul de eliberare al sclavilor, în scopul ridicării productivității muncii lor. Acest proces, izvorît din condițiile schimbate ale economiei romane, nu putea duce însă decît la o rezolvare parțială și temporară a problemei productivității muncii servile, înlocuirea muncii sclavilor cu aceea a oamenilor liberi pe marile latifundii, fărîmițate în loturi mici, arendate colonilor, se dovedise încă mult înainte de sec, III e,n., ca singura cale firească, în condițiile noi ale economiei agrare din Italia și din provincii. Apărut spontan în Italia, colonatul se va extinde în chip firesc, alteori va fi chiar impus, în restul celorlalte provincii. Un fenomen cu totul asemănător se petrece, într-o măsură ceva mai restrînsă și în producția orășenească. în atelierele din orașe numărul sclavilor scade în raport cu numărul micilor mește- șugari liberi, organizați în asociații profesionale (collegia). Producția simplă de mărfuri este în continuă descreștere. Circulația de bunuri, care contribuise la începutul epocii imperiale romane la o anumită unitate economică a diferitelor provincii, constituind o imensă piață mediteraneană, se restrînge tot mai mult la piața locală a diferitelor regiuni. Economia monetară, care luase un avînt deosebit în cadrul orînduirii sclavagiste în ascensiune, face tot mai mult loc economiei naturale grăbită de procesul de ruralizare a imperiului. Nerentabilitatea muncii sclavilor de la țară sau din orașe, ca și slăbirea tot mai accentuată a economiei monetare, au provocat astfel o adîncă schimbare în relațiile de producție sclavagiste, încît, mai ales după criza cea mai gravă, și anume criza veacului al III-lea e.n., în struc- tura societății greco-romane apar unele premise ale viitoarei societăți feudale. Cum era și firesc, asemenea prefaceri în structura social-economică a societății sclavagiste romane au zdruncinat hotărîtor concordanța între carac- terul forțelor de producție și relațiile de producție, impunînd cu necesitate o adaptare a acestora din urmă la realitățile social-economice ale sec. III e,n. Această adaptare a fost întovărășită de o lungă serie de mari frămîntări, specifice unor astfel de perioade de tranziție. Ele apar în toate compartimentele supra- structurii societății romane din această perioadă. Criza militară și politică religioasă și filozofică, criza literaturii și artelor plastice, sînt tot atîtea simptome ale crizei generale care măcina baza economică a orînduirii sclavagiste romane. Începînd cu mijlocul sec. III e.n., atacurile populațiilor Criza sclavagismului ro- de la nordul Dunării devin nu numai tot mai frecvente, man în Dobrogea Ia jar maf vehemente. Dezvoltarea forțelor de producție mijlocul sec. III e.n. n / i . , A .. a acestor tribun, care s-a reflectat și m domeniul arma- Atacurile goților T mentului și al tacticii de atac, a dus la o accentuare a presiunii lor asupra provinciilor periferice ale imperiului și la ocuparea unora 1 F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, p. 157. 36 — c. 1001 561 dintre cele mai fertile regiuni din zona frontierii romane de nord. Pe plan militar, această dezvoltare a.forțelor de producție a triburilor de la nordul Dunării și Mării Negre a fost întovărășiră de o creștere simțitoare a capacității lor ofensive. Nu e astfel de mirare că, începînd cu mijlocul sec. III e.n., atacurile lor lasă urme tot mai grele atît în Dobrogea, cît și la sud de Dunăre. Un astfel de atac pustiitor al goților a avut loc pe la 248 e.n. asupra orașului Histria. Atacul a fost atît de puternic încît din strălucitul oraș de odini- oară, a cărei istorie începuse cu aproape nouă veacuri mai înainte, n-a mai rămas piatră pe piatră. Distrus în cea mai mare parte, așa cum reiese din nume- roasele incendii constatate pe cale arheologică, orașul Histria oferă în acea vreme imaginea dramatică a unui vechi oraș dat focului și jafului. Era cea mai grea încercare, pe care o suferise de-a lungul istoriei sale seculare vechea colonie milesiană de la gurile Dunării. Evenimentul acesta, care a impresionat pe con- temporani, a fost consemnat într-un text istoric de mai tîrziu în felul următor: « In timpul acestor împărați (Maximus și Balbinus), carpii au atacat pe moesi; a început și războiul cu goții; în această vreme a avut loc și distrugerea orașului Histria » h Multă vreme s-a crezut că acest atac a avut loc în anul 238 e.n., o dată cu invazia carpilor și goților amintită mai sus. O inscripție din anul 240 e.n. în care se amintește refacerea unei hale în orașul Histria, dovedește că evenimentul a avut loc de-abia după această dată. Monedele orașului Histria bătute în vremea lui Gordianus al IlI-lea, impun de asemenea concluzia că orașul își continuă activitatea sa monetară și după anul 238 e.n., ceea ce ar fi fost cu neputință dacă el ar fi fost distrus atît de grav, așa cum constatăm zece ani mai tîrziu. Două alte izvoare istorice, Dexip și lordanes, ne dau informații mai precise despre amploarea acestei invazii, cît și despre consecințele, pe care ea le-a avut în istoria imperiului roman la mijlocul sec. III e.n. Conduse de doi șefi, goți, Agaithus și Guterichus, triburi germanice — goți, taifali, bastarni, vandali — și carpice pătrund la sudul Dunării, distrugînd totul în calea lor. Singur orașul Marcianopolis rezistă grație zidurilor puternice de apărare, reconstruite și întărite din dispoziția guvernatorului provinciei Moesia Inferioară, Tullius Menophilus 2. Situația fu restabilită în favoarea romanilor, grație trupelor comandate de Decius, fostul guvernator al provinciei Moesia Inferioară în vremea lui Severus Alexander. Proclamarea sa ca împărat de către trupele de la Dunăre, a dat semnalul unui nou război civil, care se termină în anul următor (249 e.n.) la Verona, printr-o bătălie în care căzu Filip Arabul. Ajuns la tron de pe urma unei victorii împotriva goților, Decius avea să-și sfîrșească cariera și viața doi ani mai tîrziu, înfrînt de aceiași goți în bătălia de la Abrittus. 1 SHA XXI 16 3 2 FHQ, III, p. 675, fr. 18; lordanes, Qetica, 16. 562 într-adevăr, atacurile goților din anii 250 251 au întrecut atît din punct de vedere al numărului forțelor aruncate în luptă, cît și din acela al ravagiilor făcute pretutindeni în provinciile Moesia Inferioară și Tracia, toate invaziile anterioare. Sub conducerea regelui got Kniva, triburile germanice și sarmatice trec Dunărea și asediază orașul Novae (lîngă actualul oraș Șiștov în R. P. Bul- garia). Respinși de guvernatorul provinciei, Trebonianus Gallus, goții asediază orașul Nicopolis ad Istrum. împăratul Decius cîștigă aici o primă mare bătălie, obligîndu-i pe goți să ridice asediul. Drumul spre Dobrogea fiindu-le închis, goții trec Balcanii și invadează provincia Tracia, asediind marele oraș Philippopolis (azi Plovdiv). Trupele romane, conduse de Decius, sînt surprinse de goți lîngă Beroea (azi Stara Zagora) și înfrînte \ Textele istorice îl acuză pe guvernatorul provinciei Macedonia, L. Priscus, de a fi provocat înfrîngerea trupelor comandate de împărat, cu nădejdea că, ajutat de Kniva, îi va putea lua locul. De pe urma aceleiași trădări, goții ar fi reușit să pătrundă în orașul Philippopolis, pe care l-au jefuit și ai cărui locuitori fură în parte uciși, în parte luați în robie. Retras la nordul Balcanilor cu trupele pe care și le reorganizase, Decius atacă lîngă Nicopolis ad Istrum pe goții care se întorceau spre Dunăre încărcați de pradă. Un prim succes îl îndeamnă pe împărat să-i urmărească pe goți. înconjurat de aceștia într-o poziție cu totul nefavorabilă, lîngă Abrittus (azi Razgrad, în R. P. Bulgaria) și trădat, pare-se de Trebonianus Gallus, Decius însuși căzu în luptă. Pierderile romanilor fură imense. Pentru Dobrogea, consecințele politice și economice ale acestei înfrîngeri fură deosebit de grele. Se poate afirma că, în urma înfrîngerii de la Abrittus, stăpînirea romană în Dobrogea a fost paralizată pentru o lungă perioadă. Orașele dobrogene, cîteva decenii mai înainte strălucitoare, vor trăi de acum înainte sub semnul neputinței și al panicii. Histria, distrusă aproape în întregime, se va reface greu, pe o supra- față de două ori mai mică decît se întinsese orașul în primele două veacuri ale stăpînirii romane. Pacea încheiată între noul împărat Trebonianus Gallus și goți fu de scurtă durată, în ciuda faptului că statul roman se obligase să le plătească subsidii anuale. Așezați în Crimeea, goții atacă Asia Mică pe mare. împreună cu carpii și poate cu sarmații, ei trec în anul următor (252 e.n.) din nou în Dobrogea, dar sînt respinși de trupele romane, comandate de guvernatorul Moesiei Infe- rioare, Aemilianus. Cîțiva ani mai tîrziu, un nou atac al lor fu oprit de Aurelian, viitorul împărat roman 2. Măsuri mai energice pentru apărarea orașelor greco-romane din Dobrogea fură luate în vremea împăratului Gallienus (253 - 268). Arhitecții Cleodamos și Athenaios din Bizanț fură chemați să conducă lucrările de reconstrucție a orașelor pontice, probabil Tomis și Callatis 3. Cît privește Histria, zidurile orașului nou 1 lordanes, Qetica, 18. 2 SHA, XXVI, 10, 2-3; 11, 1-7. 3 SHA, XXIII, 13, 6. 36* 563 încep a fi refăcute cîțiva ani mai tîrziu. Biografia lui Gallienus, care amintește aceste evenimente, adaugă că, în vreme ce lucrările celor doi arhitecți erau în toi, o flotă de 500 corăbii de ale goților și herulilor își făcu apariția la gurile Dunării și apoi, coborînd spre sud, atacă orașele pontice. După un prim insucces, flota romană sub comanda celor doi arhitecți amintiți mai sus reuși să împrăștie Fig. 136. — Zidul de incintă din sec. IV. în primul plan se vede o fîntînă așezată într-o piațetă pavată, alături de o clădire din sec. III e.n. (Histria). corăbiile goților. Un alt grup de invadatori, heruli și goți, trecuse Dunărea cam în aceeași vreme. Deși înfrînți de trupele romane comandate de Gallienus, herulii profită de tulburările politice ce izbucniseră în Apus. Trebuind să se întoarcă în grabă în Italia, unde se proclamase un nou împărat, Gallienus încheie o pace de compromis cu Naulobatus, regele herulilor. Pe lîngă obișnuitele subsidii anuale, li se îngăduie herulilor, ca și unui grup de goți, ce pătrunsese pînă în munții Rodope, să se întoarcă nestingheriți la nordul Dunării h în anii care au urmat, invaziile goților au răspîndit panică în întreaga Peninsulă Balcanică. Numeroși goți, heruli, bastarni, pornind din nordul Mării Negre atacă Dobrogea, pe mare și pe uscat. Orașul Tomis fu asediat. Aceeași soartă o avu și Marcianopolis. După ce înaintaseră pînă în Macedonia, unde fură opriți de trupele romane, comandate de împăratul Claudiu al II-lea Goticul (268—270 e.n.), goții se 1 SHA, XXIII, 13, 8. 564 îndreaptă spre Dunăre. în bătălia de la Naissus (Nis în R. P. F. Iugoslavia) goții fură înfrînți cu grele pierderi. Un nou atac al goților, care invadară în 271 Dobrogea și Tracia, fu respins de noul împărat Aurelian. Biografia acestuia adaugă amănuntul că, în luptele ce au urmat dincolo de Dunăre, 5000 de goți, în frunte cu regele lor Cannabaudes, fură uciși. Puțin mai tîrziu, în timp ce Aurelian pregătea războiul împotriva reginei Zenobia din Palmira, Dobrogea fu invadată din nou de carpi. La întoar- cerea sa din Orient, în 273 e.n., Aurelian tăie retragerea carpilor lîngă Carsium, pe Dunăre, nimicind un mare număr dintre ei \ Amintirea acestei victorii a fost păstrată de o inscripție din Durostorum pusă în cinstea împăratului cu acest prilej, ca și de o altă inscripție din Callatis 2. Restul carpilor în această luptă fură așezați cu titlul de coloni în Dobrogea. Mai tîrziu, în sec. IV, în apropiere de Carsium, este amintit un « sat al carpilor» (vicus Carporum). Este vorba foarte probabil de descendenții acelor carpi, înfrînți de Aurelian în 273 e.n. Repercusiunile părăsirii Daciei de către romani Eliberarea Daciei de sub stăpînirea romană a avut însă consecințe repede simțite atît în privința apărării fron- asupra Dobrogei tierii de la Dunărea de jos, cît și asupra condițiilor gene- rale de viață ale Dobrogei. Este adevărat că, cel puțin începînd cu marea invazie gotică din 248, echilibrul politic și militar din regiunea dunăreană fusese atît de zdruncinat, încît de fapt stăpînirea romană asupra Daciei nu mai corespundea rolului său strategic și politic. Bastion înfipt în mijlocul lumii dacice și sarmatice, Dacia romană concentrase într-o mare măsură atît eforturile de apărare ale statului roman în această parte a lumii, cît și eforturile triburilor de la nord și est de Carpați. Prin însăși existența sa, acest bastion împiedicase timp de aproape un veac pătrunderea dacilor liberi și mai apoi a goților la sudul Dunării. Invazia costobocilor în 170 reprezintă din acest punct de vedere preludiul marilor invazii din anii 248 și 250 — 251 e.n. Aceste raiduri îndrăznețe la sudul Dunării dovedesc măsura în care bastionul militar al Daciei romane nu mai corespundea misiunii sale. Prăbușirea frontului roman din Dacia în anii care au urmat, a avut drept consecință descoperirea flancului drept al liniei romane de apărare, de la Dunărea de jos. Dobrogea se afla din acest punct de vedere în situația cea mai grea: pri- mejdiile o pîndeau nu numai de la nordul Dunării, din cîmpia munteană și din Bugeac, dar și de pe mare, folosită tot mai des de goți în îndrăznețele lor incursiuni care atingeau nu o dată chiar țărmurile Asiei Mici. în aceste condiții, resta- bilirea frontierei romane la Dunăre după eliberarea Daciei nu crea numaidecît o situație nouă, ci, mai curînd, confirma o situație de fapt, ce se făcuse simțită încă din vremea lui Marcus Aurelius. Se poate afirma chiar că întărirea frontierei 1 SHA, XXVI, 22, 2; 30, 4. 2 CIL, III, 12 456; 7581. 565 dunărene prin transferarea legiunii XIII Gemina la Ratiaria și a legiunii V Mace- donica la Oescus (ambele localități pe malul Dunării în R. P. Bulgaria), după abandonarea bastionului dacic, care nu mai corespundea misiunii sale militare și politice, a dus în bună măsură la restabilirea echilibrului politic de la Dunărea de jos. De pe urma acestui fapt, ale cărui consecințe se vor face simțite mai ales în cursul veacului al IV-lea e.n., Dobrogea avea să cunoască încă pentru cîteva veacuri o nouă perioadă de relativă liniște, după zbuciumul veacului al IlI-lea e.n. care zguduise din temelii nu numai stăpînirea romană la Dunăre, dar edificiul însuși al statului roman. Pînă se va ajunge însă la această perioadă de relativă liniște ce caracteri- zează istoria Dobrogei în sec. IV, nu vor lipsi, în ultimul sfert din veacul anterior, nici primejdia invaziilor, nici eforturile romane de a le pune o stavilă. Un rol însemnat a jucat din acest punct de vedere împăratul Probus (276 — 282 e.n.), a cărui activitate politică și militară la frontiera dunăreană dovedește nu numai un caracter ferm, dar și o reală cunoaștere a realităților din această regiune atît de importantă pentru întreaga parte de răsărit a imperiului. Pentru asigurarea pazei frontierei dunărene fură colonizați la sudul Dunării, atît în Moesia pro- priu-zisă, cît și în Dobrogea, un mare număr de bastarni și carpi. Unele informații istorice vorbesc de 100 000 de bastarni colonizați la sudul Dunării. Un alt grup germanic compus din gepizi, greutungi (ostrogcți) și vandali, colonizați la frontiera dunăreană, fu în parte nimicit de Probus, din cauza faptului că aceștia jefuiseră regiunile învecinate și așezările de pe coasta Mării Negre. O parte din ei reușiră să fugă la nordul Dunării, unde nu mai puteau fi urmăriți h Dobrogea începuse la această dată să fie împestrițată din punct de vedere etnic, prin masive colonizări de populații germanice și dacice libere. Acest proces, început în sec. III, va continua fie pe cale pașnică, fie pe cale violentă, în secolele următoare. Se poate astfel afirma că programul politic și militar realizat de Probus la frontiera dunăreană a contribuit în mare măsură la stabilirea unui nou echi- libru politic, realizat pe deplin în vremea lui Dioclețian și a urmașilor săi. Nu trebuie însă pierdut din vedere faptul că instaurarea acestui nou echilibru nu numai la Dunăre, ci și în întreg imperiul roman, a fost posibilă numai după depășirea crizei grave a veacului al III-lea și datorită adaptării statului roman la condițiile noi social-economice rezultate de pe urma crizei. Această nouă situație, caracteristică descompunerii finale a sclavagismului, se reflectă în reorganizarea administrativă și militară a Dobrogei în perioada lui Dioclețian și a ur- mașilor săi. 1 Zosimus, I, 71; SHA, XXVIII, 18, 1. 566 BIBLIOGRAFIE I. Lucrări teoretice F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, ed. a IV-a, E.S.P.L.P., Bucu- rești, 1957. V. I. Lenin, Opere, voi. X. II. Lucrări generale A Histria, I, București, 1954. Blavatskaia, T. V., 3anadaonoiimuucKue zopoda VII — I 66., do u.3., Moscova, 1952. Daicoviciu, C., La Transylvanie 'dans Vantiquite, Bucarest, 1945. Danov, Chr., Zapadniat briag na Cerno More v drevnostta, Sofia, 1947. Dessau, H., Qeschichte der romischen Kaiserzeit, I —II, Berlin, 1924— 1930. Jones, A. H. M., The Qreek City from Alexander to Justinian, Oxford, 1940. Liebenam, W., Die Stădteverwaltung im romischen Kaiserreiche, Leipzig, 1900. Patsch, C., Beitrăge zur Vdlkerkunde von Siidosteuropa, V. Aus 500 Jahren vorrdmischer und romischer Qeschichte Sudosteuropas. L Teii: Bis zur Festsetzung der Romer in Transdanuvien (SBWien, 214, Bd., 1. Abhdl.), Wien, 1932. Pârvan, V., începuturile vieții romane la gurile Dunării, București, 1923. — Qetica. O protoistorie a Daciei, București, 1926. — Dacia. Civilizațiile străvechi din regiunile carpato-danubiene (trad. R. Vulpe), ediția a Ill-a, București, 1958. Rostovtzev, M. I., Social and Economic History of the Roman Empire, ed. a ILa, Oxford, 1958. Sauciuc-Sâveanu, T., Callatis, în voi. UArcheologie en Roumanie, Bucarest, 1938. Tu dor, D., Oltenia romană, ed. a Il-a, București, 1958. Vulpe, R., Histoire ancienne de la Dobroudja, Bucarest, 1938. Weiss, J., Die Dobrudscha im Altertum, Sarajevo, 1911. III. Lucrări speciale înaintarea cuceririi romane la Dunărea de jos: Bărbieri, G., Ancora sul praefectus orae maritimae, în Riv. di Filologia e dTstruzione Classica, LXXIV, 1946, p. 166-171. Condurachi, Em., Burebista și orașele pontice, în SCIV, IV, 3 — 4, 1953, p. 515 — 523. — Tib. Plautius Aelianus și strămutarea transdanubienilor în Moesia, în SCIV, IX, 1, 1958, p. 119-130. Cumont, Fr., Le pontarque et V ITovrou, în R&Q, XIV, 1901, p. 138—141. Danov, Chr., Zur Qeschichte des westpontischen Ko.vov, în Klio, XXXI, 1938, p. 436 — 439. - Annuaire Univ. Sofia, XLVII, 1951 - 1952, p. 151-154. Decev, D., Ein Beitrag zur Qeschichte der linkspontischen Qriechenstădte, în IzvestUa^Institut, XVII, 1950, p. 59-68. Laet, S. J. De, Portorium. ^tude sur Vorganisation douaniere chez les Romains, surtout ă Vepoque du Haut Empire, Brugge, 1949. Dessau, FL, Zur Reihenfolge der Statthalter Moesiens, în JOA1, XXIII, 1926, Beibl., p. 345 — 348. Dob6, A., Publicum Portorium Illyrici, Budapest, 1940. Filow, B., Die Legionen der Provinz Moesia von Augustus bis auf Diokletian, Leipzig, 1906. Halkin, L., Tib. Plautius Aelianus, legat de Me'sie sous Neron, în L'Antiquite Classique, III, 1934, p. 121-161. 567 Kalopothakes, D., De Thracia provincia Romana, Lipsiae, 1893. Kazarow, G., Zur Qeschichte des linkspontischen Koivov, în Klio, IX, 1909, p. 492 — 493. Lascu, N., Pămîntul și vechii locuitori ai țării noastre în opera din exil a lui Ovidiu, în voi. Publius Ovidius Naso, București, 1957, p. 119—191. Nesselhâuf, H., Publicum portorii Illyrici utriusque et ripae Thraciae, în Epigraphica, I, 1939, p. 331—338. Pârvan, V., Histria, IV, în ARMSI, XXXVIII, 1916, p. 533-732. — Qerusia din Callatis, în ARMSI, s. II, t. XXXIX, p. 51 — 90. — Histria, VII, în ARMSI, s. III, t. II, mem. I, p. 1 — 132. — începuturile vieții romane la gurile Dunării, București, 1923. — A propos du « basileus » Cotys de Callatis, în Dacia, I, 1924, p. 363 — 367. — Fouilles d’Histria, Inscriptions, IIIe serie, în Dacia, II, 1925, p. 198 — 248. Pippidi, D. M., Data decretului histrian pentru Aristagoras, fiul lui Apaturios, în Contribuții la istoria veche a României, București, 1958, p. 123 — 136. — Tib. Plautius Aelianus și frontiera Dunării de Jos în sec, I e, n., în Contribuții la istoria veche a Romîniei, p. 137—170. — Autour de la chronologie des epîtres d’Ovide « ex Ponto », în volumul Recherches sur le culte imperial, București, 1939, p. 179—192. — Ein AugustuS'Tempel in der Dobrudscha, în J(DAI, XLVI, Beibl., p. 229 — 238. Premerstein, A., Die Anfănge der Provinz Moesien, în JOAI, I, 1898, Beibl., p. 146—195. Russu, I. I., Le decret de Callatis en l’honneur dHsagoras, în Dacia, N. S., I, 1957, p. 179-190. Sauciuc-Săveanu, Th., Ariston, Aristons Sohn aus Kallatis, în Dacia, N. S., II, 1958, p. 207-225. Stein, A., Romische Reichsbeamte der Provinz Thracia, Sarajevo, 1920. — Die Legaten von Moesien, Budapest, 1940. Syme, R., Lentulus and the ori gin of Moesia, în JRS, XXIX, 1934, p. 130 și urm. Tibii.etti, G., Qo-uernatori romani in cittâ provinciali, în Rendic, Ist, Lombardo, CI, Lettere, LXXXVI, 1952, p. 64-100. Toutain, J., Les pontarques de la Mesie Inferieure, în Mem. de la Soc, des Antiquaires de France, LXII, 1901, p. 123-144. Dobrogea în timpul stăpînirii, romane: Balmuș, C., Lai consistentes, în SCIV, IV, 3 — 4, 1953, p. 723 — 730. Canarache, V., Despre alimentarea Histriei cu apă de băut, în SCIV, II, 2, 1951, p. 61 — 72. Casson, Stanley, Thracian tribes in Scythia Minor, în JRS, XVII, 1927, p. 97—101. Condurachi, Em., Din istoria cotropirii romane: deportarea triburilor bessilor în Dobrogea, în BȘtAc,, III, 1951, p. 31-37. Constantin esc u, St., Un monument epigrafe votiv de la Qîrliciu, în SCIV, IX, 2, 1958, p. 349-354. Cumont, Fr., Fragment de bouclier portant une liste d’etapes, în Syria, VI, 1925, p. 1 — 15. Dessau, H., Zur Reihenfolge der Statthalter Moesiens, în JOAI, XXIII, 1926, Beibl., p. 345-348. Florescu, Gr., O nouă inscripție referitoare la familia Cocceilor de la Capidava, în SCIV, I, 2, 1950, p. 126-138. — Două documente epigrafice în legătură cu organizarea quasimunicipală a comu* nelor rurale (territoria) romane, în SCIV, IX, 1958, p. 337 — 347. — Einige neue Beobachtungen uber den Donaulimes entlang der Dobrudscha, în Dacia, N. S., I, 1957, p. 237-244. 568 — O piatră de hotar de la Capidava, în SCIV, VIII, 1 — 4, 1957, p. 317 — 320. — Capidava. Monografie arheologică) I, București, 1958. Halkin, L., Tib. Plautius Aelianus, legat de Mesie sous Neron, în UAniiquite Classique, III, 1934, p. 121-161. Pârvan, V., Cetatea Tropaeum, București, 1912. — Descoperiri nouă în Scythia Minor, în ARMSI, s. II, t. XXXV, 1912, p. 467 —550. - Cetatea Ulmetum, I, în ARMSI, s. II, t. XXXIV, 1912, p. 497-607; II, 1 și II, 2, t. XXXVI, 1914, p. 245-328 și 329-420; III, t. XXXVII, 1915, p. 265-304» - Histria, IV, în ARMSI, XXXVIII, 1916, p. 533-732. - Histria; VII, în ARMSI, s. III, t. II, mem. 1, 1923. — Une nouvelle inscription de Torni, în Dacia, I, 1924, p. 273 — 279. — Fouilles d’Histria. Inscriptions, IIIe serie, în Dacia, II, 1925, p. 198 — 249. Pippidi, D. M., în jurul unei inscripții din Muzeul Național de Antichități al Institutului de arheologie, în SCIV, IX, 2, 1958, p. 357-371. — Hotărnicia consularului Laberius Maximus, în voi. Contribuții la istoria veche a Romîniei, București, 1958, p. 171 — 196. Russu, L L, Vicus « Ultinsium », în SCIV, VIII, 1957, p. 311-315. Despre populația istriană în sec, II e.n. în legătură cu un « catalogus» fragmentar, în SCIV, IX, 1, 1958, p. 39-56. SauciuoSăveanu, T., T. Vitrasius Pollio și orașul Callatis, 1936. — Inscripție murală latină din vremea praes. prov. M, Valerius Bradua, 1936. — Un nou fragment al inscripției murale din Callatis (1937). — Vibius Severus, speculator pontic, în SCIV, VIII, 1 — 4, 1957, p. 205 — 213. Schuchhardt, C., Die sogennanten TrajanswăUe in der Dobrudscha, în Abhdl. Preuss. Akad. der Wissenschaften, 1918, PhiUliist. Klasse, p. 22 — 60. Stoian, I., A propos de CIL, III, 6157 et 7566, în Dacia, N.SO I, 1957, p. 329 — 335. — Tribul Hopletes într^o nouă inscripție din Tomis, în Studii clasice, I, 1959, p. 105-112. — O inscripție tomitană inedită din vremea Severilor, în SCIV, X, 2, 1959, p. 321 — 335. Teodorescu, D. M., Monumente inedite din Torni, București, 1918. Tocilescu, Gr., Monumente epigrafice și sculpturali ale Museului Național din București, I —II, București, 1902—1908. — Fouilles et recherches archeologiques en Roumanie, București, 1900. Tudor, D., Cohors I Cili cum, în Scythia Minor și Tauri da, în An. Univ. « C. I. Par hon », Științe sociale, istorie, 5, 1956, p. 45 — 73. — Vicus Quintionis, în SCȘIași, II, 1951, p. 448 — 487. — O nouă inscripție despre Q. Pompeius Falco, guvernator al Moesiei inferioare, în SCIV, II, 2, 1951, p. 159-164» Vulpe, R., Canabenses și Troesmenses. Două inscripții inedite din Troesmis, în SCIV, IV, 3-4, 1953, p. 557-579. - Problema Laidor, SCIV, IV, 3-4, 1953, p. 733-741. — Torni al tempo di Ovidio, în Studi Romani, VI, 1958, p. 629 — 648. Wagner, W., Die Dislokation der romischen Auxiliarformationen in den Provinzen Noricum, Pannonien, Moesien und Dakien vom Augustus bis Qallienus, Berlin, 1938. Dezvoltarea economică a Dobrogei în sec. I —III e.n.: Canarache, V., Unelte agricole pe teritoriul R.P.R., în epoca veche, în SCIV, I, 2, 1950, p. 83-109. 569 De Laet, S. J., Portorium. Stude sur Vorganisation douaniere chez les Romains, surtout â Vepoque du Haut-Empire, Brugge, 1949. Dobo, A., Publicum Portorium Illyrici, Budapest, 1940. Florescu, R.» Agricultura în Dobrogea la începutul stăpînirii romane, în SCIV, VII, 1956, p. 367-392; VIII, 1957, p. 149-162. Gren, Erik, Kleinasien und der Ostbalkan in der wirtschaftlichen Entwicklung der romischen Kaiserzeit, Uppsala, 1941. Nesselhauf, H., Publicum Portorii Illyrici utriusque et ripae Thraciae, în Epigraphica, I, 1939, p. 331 — 338. Pârvan, V., Die Nationalităt der Kaufleute im romischen Kaiserreiche, Breslau, 1909. — Descoperiri nouă în Scythia Minor, în ARMSI, s. 1, t. XXXV, p. 467 — 550. - Histria, IV, în ARMSI, s. II, t. XXXVIII, p. 535-732. — Qerusia din Callatis, în ARMSI, s. II, t. XXXIX, p. 51 — 90. - Histria, VII, în ARMSI, s. III, t. II, mem. 1, p. 1-132. — Fouilles d’Histria. Inscriptions, III6 serie, în Dacia, II, 1925, p. 198 — 248. Pick B., Regling, K., Die antiken Miinzen Nord-Qriechenlands. Die antiken Miinzen von Dacien und Moesien, I, 1 — 2, Berlin, 1898—1910. Pippidi, D. M., Hotărnicia consularului Laberius Maximus, în voi. Contribuții la istoria veche a Romîniei, București, 1958, p. 171 — 196. Poland, Fr., Qeschichte des griechischen Vereinswesens, Leipzig, 1909. Russu, I. I., Un litigiu de hotărnicie în Scythia Minor, în SCIV, VI, 1 — 2, 1955, p. 75 — 86. Stoian, I., O inscripție inedâtă din Histria. Plîngerile țăranilor băștinași de pe teritoriul histrian împotriva apăsării romane, în SCIV, II, 2, 1951, p. 137— 157. — Unele aspecte pînă acum necunoscute ale sclavajului la Tomis, în lumina unei inscripții inedite, în Studii clasice, II, 1960 (în curs de publicare). Ștefan, Gh., Două vase de terra sigillata descoperite la Bisericuța-Qarvăn, în SCIV, IX, 1958, p. 61-71. Teodorescu, D. M., Monumente inedite din Torni, București, 1918. Tocilescu, Gr., Monumente epigrafice și sculpturali ale Museului Național din Bucuresci, I—II, București, 1902—1908. Muntenia și Moldova în epoca romană: Cantacuzino, G., Un papyrus latin relatif ă la defense du Bas-Danube, în RHSEE, V, 1928, p. 38-74. Daicoviciu, C., Dacica. în jurul unor probleme din Dacia romană, în AISC, II, 1933 — 1935, p. 248-253. Fink, R. O., HunEs Pridianum: British Museum Papyrus 2851, în JRS, XLVIII, 1958, p. 102-116. Florescu, Gr., Un nou document epigrafic referitor la teritoriul de la nordul Dunării moesice, în SCIV, II, 2, 1951, p. 125- 135. Ștefan, Gh., Dinogetia — A problem of ancient topography, în Dacia, N.S., II, 1958, p. 317-329. Syme, R., The Lower Danube under Trajan, în JRS, XLIX, 1959, p. 26 — 33. Vulpe, R., Piroboridava: Considerațiuni arheologice și istorice asupra Cetățuii de la Poiana în Moldova de Jos, București, 1931 (cf. Viața romînească, XXXII, 1930, nr. 9-10, p. 297-310; XXXIII, 1931, nr. 5, p. 162-170 și nr. 6, p. 239-247). — La civilisation dace et ses problemes â la lumiere des derniercs fouilles de Poiana en Basse-Moldavie, în Dacia, N.S., I, 1957, p. 143 — 164. — Muntenia și Moldova de Jos în timpul lui Traian, în lumina unei noi lecturi a papirului Hunt, în Studii clasice, II, 1960 (în curs de publicare). 570 Cercetări arheologice: Bărboși: Pârvan, V., Castrul de la Poiana și drumul roman prin Moldova de Jos, București, 1914, p. 93 — 130. Ștefan, Gh., Nouvelles decouvertes dans le « castellum » romain de Bărboși (preș de Qalați), în Dacia, V-VI, 1935-1936, p. 341-349. Drajna: Ștefan, Gh., Le câmp romain de Drajna de Sus (departement de Prahova), în Dacia, XI —XII, 1945-1947, p. 115-147. Poiana: Vulpe, R., Șantierul Poiana, în SCIV, I, 1, 1950, p. 47-52; II, 1, 1951, p. 191 — 194,211 — 214; III, 1952, p. 202-209, 217-220; cf. și B. Mitrea, în SCIV, VIII, 1957, p. 165- 182. Vulpe, R. și Vulpe, Ec., Les Fouilles de Poiana, 1927, în Dacia, III —IV, 1927—1932, p. 253—351. Tinosul: Vulpe, R. și Vulpe, Ec., Les Fouilles de Tinosul, în Dacia, I, 1924, p. 166 — 223. Mălăiești: Florescu, Gr., Săpăturile arheologice de la Mălăiești, în SCIV, VI, 1 — 2, 1955, p. 271 — 277. Tîrgșor: Raport preliminar, în Materiale, V, 1959, p. 624 — 625. Rucăr: Tu dor, D., Considerații asupra unor cercetări arheologice făcute pe Limes Transalutanus, în SCIV, VI, 1-2, 1955, p. 87-97. Turnu-Măgurele: Florescu, Gr., Cetatea Tur nu, în RIR, XV, 1946. Jidova: Tudor, D., Castrele romane de la Jidova lingă Cîmpulung in Muscel, în București, II, 1936, nr. 1-2, p. 89-117. Cf. și BMM, IV, 1940-1941, nr. 7-8, p. 98-101 și BCMI, XXXVII, 1944, p. 72-82. Băneasa: Cantacuzino, G., Le grand câmp romain situe preș de la commune de Băneasa (departement de Teleorman), în Dacia, IX —X, 1941 — 1944, p. 441—472. Despre Limes Transalutanus: Tocilescu, Gr., Fouilles et recherches archeologiques en Rournanie, București, 1900,p. 117—135. Tudor, D., Considerații asupra unor cercetări arheologice făcute pe limes transalutanus, în SCIV, VI, 1-2, 1955, p. 87—97. 571 Drumuri romane prin Muntenia și Moldova: Florescu, Gr., Einige Beobachtungen liber den Donaulimes entlang der Dobrudscha, în Dacia? N. S., I, 1957, p. 237-242. Populații geto-dace din Moldova: Anton esc u, I., Săpăturile de la Qab ara Por ce ști, în Materiale, VI, 1959, p. 473 — 486. Mitrea, B., Contribuții numismatice la istoria triburilor daco-getice din Moldova în a doua jumătate a secolului al III 4 ea e.n., în SCIV, VII, 1 — 2, 1956, p. 159— 177. Kudreavțev, O. V., ncc'iedoeanuRno ucmopuu 6am paganus > păgîn, totuși trebuie remar- cat faptul că printre martirii din timpul lui Dioclețian se aflau unii care apar- țineau mediului rural, cum sînt, de ex. Maximus, Dada și Quintilian, de la Ozobia, în apropiere de Durostorum. Dintre cele aproximativ 70 de inscripții creștine din secolele IV—VI, cunoscute pînă acum din Dobrogea, mai mult de jumătate provin de la Tomis, metropola provinciei, restul împărțindu-se între Callatis, Histria, Axiopolis, Tropaeum, Ulmetum, Dinogetia și Salsovia. Abia un sfert din inscripții sînt în limba latină, limba oficială a Imperiului Roman de Răsărit, pînă către sfîrșitul secolului al Vl-lea. Restul sînt în limba greacă, limba populației, mai ales în centrele urbane de pe țărmul Mării, unde s-a și găsit majoritatea inscripțiilor. Cele mai multe inscripții arată legătura cetăților din Scythia Minor cu centrele gre- cești din sud. Unele menționează creștini veniți din alte localități sau ținuturi ca: Alexandria, Cezarea Capadociei, Siria. Altele conțin nume curat orientale. Numele Chindeas și Dinias din două inscripții, aflate una la Axiopolis și cealaltă la Tomis, aparțin, foarte probabil, unor autohtoni, pe cînd: Gibastes, Gaione, Atala și Tzeiuc, din textul altor inscripții, provenind din aceleași centre, con- stituie o mărturie a propagării credinței creștine printre goți și huni. Creștinii menționați în inscripțiile din Dobrogea aparțin tuturor stratu- rilor sociale și au ocupații diferite: unii sînt simpli soldați, alții sînt magistrați municipali sau negustori. Cîțiva dețineau cele mai înalte ranguri în armată și administrație. Din cuprinsul unor inscripții rezultă că organizarea bisericească se desăvîrșea treptat, în funcție de creșterea numărului credincioșilor și a bunu- rilor materiale, pe care le acumula biserica. în centrele în care s-au făcut cercetări, au fost identificate ruinele a peste douăzeci de bazilici paleocreștine, unele prezentînd urme de refaceri succesive în timp. Astfel, la Tropaeum Traiani s-au descoperit nu mai puțin de cinci bazi- lici din secolele IV—VI, arătînd situația înfloritoare a creștinismului în această cetate. Patru se aflau în interiorul cetății, iar a cincea —o bazilică de cimitir — în afară de zidurile acesteia. Una dintre bazilicile din cetate, « bazilica de marmură », numită astfel din cauza materialului cu care fusese construită, este singura bazilică cu atrium cunoscută pînă acum în Dobrogea, legîndu-se strîns prin planul său de bazilicile elenistice din spațiul Mării Egee și de la Constantinopol. Planul bazilicii cu transept și criptă, din aceeași localitate, prezintă o izbitoare ase- mănare cu una dintre bazilicile descoperite la Filipi, în Macedonia, și amintește totodată pe acela al renumitei bazilici a sfîntului Dumitru de la Tesalonic. Săpă- turile arheologice de la Histria au adus la lumină ruinele a trei bazilici publice și pe ale unei capele, în cuprinsul unei mari clădiri, toate din secolele V—VI ale e.n. Alte trei bazilici dintre care planul uneia pare a arăta o influență central- microasiatică sau siriană, au fost descoperite la Troesmis. Cîte două bazilici paleocreștine au apărut la Axiopolis, Argamum și Noviodunum, iar cîte una 612 la Callatis, Ulmetum, Dinogetia și Ibida. La Constanța, lipsa unor săpaturi arheologice sistematice, din cauza construcțiilor orașului modern, care se supra- pun ruinelor orașului Tomis, n-a dus pînă în prezent la descoperirea nici unei bazilici paleocreștine, deși textele, inscripțiile și numeroasele descoperiri izolate arată cu certitudine existența unor astfel de construcții, unele de dimensiuni foarte mari. O dată cu încetarea stăpînirii romano-bizantine în Dobrogea, a luat sfîrșit viața urbană a provinciei și cultura legată de aceasta. Așezarea slavilor pe teri- toriul provinciei și apoi luarea în stăpînire a acesteia de către bulgari, au dat lovituri hotărîtoare sclavagismului în descompunere, deschizînd astfel calea for- mării unor relații noi de producție, relațiile feudale. BIBLIOGRAFIE I. Lucrări teoretice K. Marx, Contribuții la critica filozofiei hegeliene a dreptului, Introducerea, în Opere, voi. I, E.S.P.L.P., București, 1957. — Forme premergătoare producției capitaliste, E.S.P.L.P., București, 1956. K. Marx, F. Engels, Opere, III, E.S.P.L.P., București, 1958. F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, E.S.P.L.P., București, 1957. — Ludiuig Feuerbach și sfîrșitul filozofiei clasice germane, în K. Marx-F. Engels, Opere alese, II, E.S.P.L.P., București, 1955. — Contribuții la istoria creștinismului primitiv, în C(WUHeHWi} voi. XVI, partea a Il-a. V. I. Lenin, Opere, voi. XXV, E.S.P.L.P., București, 1954. II. Lucrări generale și speciale Barnea, I., Nouvelles considerations sur les basiliques chretiennes de Dobroudja,în Dacia, XI--XII, 1945 — 1947, p. 221-241. — Quelques considerations sur les inscriptions chretiennes de la Scythie Mineure, în Dacia, N. S., I, 1957, p. 365-388. Condurachi, Em., Histria â l’epoque du Bas-Empire d’apres les dernieres fouilles archeologiques, în Dacia, N. S., I, 1957, p. 245-263. — I monumenti cristiani nelVIllirico, în ED, IX, 1940. Diehl, Ch., Mar^ais, Georges, Histoire du moyen*âge, t. III, Le monde Oriental de 395 â 1081 (G. Glotz), în Histoire Qene'rale, Paris, 1936. Iorga, N., Histoire des Roumains, II, Bucarest, 1937. Korsunski, A. R., Colonatul în imperiul roman de răsărit (sec. V — VV, în ARS, Seria istorie, 4, 1956, p. 7-40. Levtchenko, M. V., Byzance des origines ă 1453 (trad. de Pierre Mabille), Paris, 1949. Lipșiț, E. E., Prăbușirea orînduirii sclavagiste și începuturile feudalismului în Bizanț, în ARS, Seria istorie, 2, 1956. — Despre căile de formare a proprietății feudale și a dependenței feudale în provin* ciile bizantine din Balcani și Asia Mică, în ARS, Seria istorie, 5, 1958. Mașci-iin, A., Istoria Romei Antice, București, Ed. de stat, 1951. Netzhammer, R., Die christlichen Altertumer der Dobrudscha, București, 1918. 613 Ostrogorsky, G., Histoire de VEtat byzantln (trad. de J. Gouillard), Paris, 1956. Patsch, C», Die Vdlkerbewegung an der unteren Donau in der Zeit von Diokletian bis Hera- klius, Wien, 1928. Pârvan, V. Salsovia, București, 1906» Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, București, 1911. Cetatea Tropaeum, în BCMI, IV, 1911, p. 174—191. Nuove considerazioni sul vescovato della Scizia Minore, în Rend, Pont, Acc. Rom, Arch., II, 1924» — Municipium Aurelium Durostorum, în Riv, fii, e istr, classica, N. S., II, 1924- Pippidi, D. M., Contribuții la istoria veche a Romîniei, București, 1958. Russu, I. I», Inscripții latine din Durostorum, în AISC, II, 1936, p. 210 — 212. Ștefan, Gh., La legio I Jovia et la defense de la frontiere danubienne au IV-e siecle de notre ere, în Nouvelles etudes d’histoire, Bucarest, 1955, p. 161 — 167» — Un miliario dell’epoca di Diocleziano s coperto a Qarvân (Dinogetia), în Dacia., N. S», I, 1957, p. 221-227. Stein, Ernest, Histoire du Bas-Empire, II, De la disparition de VEmpire d'Occident â la mort de Justinien (476 — 565), Paris-Bruxelles, 1949. Siuziumov, M. I., Unele probleme ale istoriei Bizanțului, în ARS, Seria istorie, nr. 3, 1959. Vasiliev, A. A., Justin the First, An introduction to the Epoch of Justinian the Qreat, Harward, University Press, Cambridge-Massachusets, 1950. Vulpe, R., Histoire ancienne de la Dobroudja, Bucarest, 1938. Zeiller, J., Les origines chretiennes dans les provinces danubiennes de Vempire romain (Bibi, des Ecoles franțaises d'Athenes et de Rome, fasc. 112), Paris, 1918. CAPITOLUL II DACIA ÎN PERIOADA DE TRECERE LA FEUDALISM- POPULAȚIA AUTOHTONĂ DIN DACIA Istoria Daciei în perioada dintre încetarea stăpînirii romane și secolul al X-lea al erei noastre constituie unul din cele mai dificile capitole ale istoriei vechi a țării noastre. Aceasta se explică atît prin complexitatea procesului istoric, datorită coexistenței mai multor populații diferite ca origine etnică și aflate în stadii diferite de dezvoltare socială și economică, cît și prin insuficiența izvoarelor. Temelia etnică a procesului istoric a constituit-o, fără îndoială, populația autohtonă. Este firesc deci să începem tratarea istoriei Daciei în perioada amin- tită cu analiza situației acestei populații, în măsura în care ne-o îngăduie docu- mentarea existentă, uneori inedită. Prin populație autohtonă noi înțelegem atît populația romanizată rămasă pe teritoriul provinciei Dacia, cît și pe dacii liberi, inclusiv carpii, care, după ce și-au dat contribuția lor la alungarea stăpînirii statului sclavagist, alăturîndu-se populației provinciei au participat la procesul de formare a unui nou mod de producție, mai avansat, ca și la formarea poporului romîn. Așadar, nu întîmplător și nu din motive pur cronologice, paragraful despre carpi este integrat în capitolul care privește populația autohtonă. 1. POPULAȚIA DACO-ROMANĂ ÎN DACIA DUPĂ RETRAGEREA AURELIANĂ în secolele următoare retragerii stăpînirii romane din Dacia, izvoarele antice, romane și bizantine vorbesc numai de popoarele migratorii, care au stăpînit pe rînd teritoriile din nordul Dunării, fără să facă nici o mențiune despre populația autohtonă, daco-romană. Din această tăcere a izvoarelor scrise s-a tras în trecut concluzia că în nordul Dunării și în primul rînd pe teritoriul fostei provincii Dacia, elementul autohton, daco-roman, a dispărut cu totul o dată cu retragerea aureliană, deoarece întreaga populație a provinciei ar fi. fost mutată la sud de Dunăre. Falsa concluzie pornind de la o premisă absurdă în sine și neverosimilă a fost folosită în discutarea controversatei probleme a etnogenezei poporului 615 romîn, discuție înveninata de cele mai multe ori, în trecut, de patimă și tendințe cu substrat politic, pentru negarea oricărei continuități a romanității în nordul Dunării. Mult timp teoriei dispariției romanității din nordul Dunării nu i s-au putut opune decît argumente de ordin logic, stăruindu-se în primul rînd asupra imposibilității evacuării totale a populației din provincia abandonată de statul roman. Analiza mai atentă a știrilor istorice privitoare la părăsirea Daciei a dus, așa cum s-a arătat într-un capitol precedent, la concluzia că ele nu sprijină teza evacuării din Dacia a întregii populații a provinciei pe timpul Iui Aurelian. Dim- potrivă, concepția materialismului istoric respinge principial o asemenea interpre- tare simplistă și unilaterală a unui eveniment considerat ca hotărîtor pentru procesul complex al etnogenezei poporului romîn. Tăcerea izvoarelor antice privitoare la populația daco-romană în perioada de după Aurelian, folosită ca argument ex silentio împotriva continuității și-a pierdut astăzi cu totul valoarea, într-adevăr, cercetările mai vechi și mai noi au scos la iveală numeroase mărturii directe despre existența populației daco-romane în nordul Dunării în secolele următoare retragerii aureliene din Dacia. Ele sînt de ordin arheologic și numărul lor sporește pe măsura intensificării cercetărilor. Cum este firesc, continuitatea a fost mai intensă și poate fi mai ușor urmă- rită în teritoriile din apropierea Dunării, ținînd seama de prezența imperiului roman pe malul stîng al fluviului începînd de la Constantin cel Mare. Astfel, în Banat ea a fost pe deplin dovedită, atît pe baza știrilor literare cît și prin des- coperirile arheologice. Aci prezența produselor de factură romană tîrzie cît și a monedei imperiale este nelipsită, în perioada de după Aurelian pînă în secolul al Vl-lea, în aproape toate localitățile cunoscute din epoca romană, uneori chiar în ruinele vechilor clădiri. O situație similară a existat și pe teritoriul Olteniei. Importante urme de viață de caracter roman au fost documentate la Drobeta, Sucidava, Romula și în întreg teritoriul de pe malul stîng al Dunării recucerit de imperiu în timpul lui Constantin cel Mare și menținut, cu unele întreruperi, pînă în vremea lui lustinian. Unele produse provenind din imperiu, ca și monede romano-bizan- tine s-au răspîndit și la populația aflată în nordul Olteniei, cît și în Muntenia. Prezența populației daco-romane, sau a celei dacice, este documentată arheologic în numeroase localități de pe malul Dunării, de la Drobeta pînă la Spanțov, la răsărit de Oltenița (reg. București). Existența populației daco-romane după anul 271 e documentată însă și în restul Daciei, în Transilvania propriu-zisă. Deosebit de important este faptul că mărturiile arheologice au apărut mai ales în vechile localități cunoscute din timpul provinciei, fie în ruinele centrelor urbane, mai intens cercetate arheologic, fie în fostele așezări rurale, unde ele provin aproape exclusiv din descoperiri întîmplătoare. La Sarmizegetusa, fosta capitală a provinciei, cercetările arheologice au scos la iveală modeste urme ale unei populații sărace care viețuia printre ruinele 616 -clădirilor monumentale de odinioară. Chiar în centrul orașului, lîngă for în aedes Augustalium, a fost construit un zid din piatră de rîu legată cu pămînt Fig. 152. — Unelte agricole, meșteșugărești și piese metalice de căruță descoperite la Bratei (sec. V). pentru a despărți o încăpere mai mică din grandioasa sală a bazilicii de pe latura de vest a clădirii. în apropierea aceleiași încăperi au fost constatate vetre de 617 foc și un canal de scurgere deschis» în caz de pericol această populație se refugia între zidurile, încă în picioare la această dată, ale amfiteatrului, ale cărui intrări au fost baricadate, după cum s-a putut constata cu prilejul săpăturilor. Toate lucrările amintite sînt posterioare părăsirii Daciei, după cum dovedește tezaurul de monede de bronz de la împăratul Valentinian I (364 - 375) descoperit în una din lojile amfiteatrului. îngroparea lui arată neliniștea care s-a produs în mijlocul populației daco-romane în preajma invaziei hunilor. Monede izolate de la îm- părații Dioclețian, Galerius Maximianus, Constantinus II, Iulian Apostatul și Valentinian I s-au găsit în repetate rînduri. De la Apulum, important centru administrativ, militar și comercial al Daciei, se cunosc mai multe obiecte romane de import datînd din vremurile de după părăsirea provinciei, anume opaițe de lut, dintre care unul creștin, fibule de bronz de tipul numit cu «capete de ceapă», databile, pe baza formei lor evoluate, în sec. IV și un pahar conic de sticlă. Și mai important este faptul că s-a reușit să se identifice existența unui întreg cimitir cu morminte de inhumație, datate prin monede în prima jumătate a sec. al IV-lea. Mormintele erau din cărămidă și au fost descoperite în ruinele unor terme din epoca romană. Inventarul lor conținea brățări de bronz de tip roman, perle, fibule de bronz de tipul numit cu « capete de ceapă » și monede de bronz din epoca constantiniană. Cimitirul aparține populației daco-romane care continua să-și ducă viața pe locul vechii colonii romane iar morții și-i îngropa printre ruinele vechilor clădiri publice părăsite și căzute în ruină. Relativa intensitate a viețuirii populației daco-romane la Apulum e confirmată prin descoperirea, în săpături sau ocazional, a unui număr de monede de bronz care se eșalonează de la Dioclețian pînă la Gra- tianus (373—383). Semnalăm de asemenea descoperirea recentă, în cartierul Partoș, deci tot pe locul vechii colonii, a unui opaiț de argilă romano-bizantin databil în sec. V - VI. Descoperiri similare care fac dovada dăinuirii populației autohtone după retragerea aureliană se cunosc și din celelalte orașe ale fostei Dacii romane. Astfel la Ampelum, deși locul descoperirii nu e cunoscut mai de aproape, o bază de monument funerar din epoca romană a fost refolosită tot ca piatră de mormînt probabil în sec. IV, cînd pe una din fețele reproducînd figura unui delfin, cineva a săpat semnul crucii. De la Potaissa încă de pe la jumătatea secolului trecut se cunoaște o gemă creștină cu scena Bunului Păstor și acrostihul IX0YC. Tot aici, pe « Cetate », unde se află urmele castrului legiunii V Macedonica, ca și pe teritoriul orașului, s-au găsit monede de la împărații Dioclețian, Licinius, Constantin cel Mare, Crispus și Valentinian. La Napoca, în necropola vechiului oraș, pe marginea drumului care venea de la Potaissa, s-a descoperit în 1926 un monument funerar din epoca romană care, mai tîrziu, a fost reutilizat drept cutie de sarcofag, latura cu inscripție fiind așezată în jos. După inventarul pe care îl conținea, mormîntul datează din sec. IV. 618 El a aparținut unui creștin, după cum rezultă din săparea semnului crucii în interiorul literei O din epitaful păgîn și din adăugarea ulterioară pe monogra- mul, tot păgîn, Opto S(it) T (ibi) T (erra) L(evis) a unor semne interpretate drept A și fi. Continuitatea de viață pe teritoriul orașului și în împrejurimile lui mai e documentată pentru vremurile de după părăsirea provinciei, din sec. IV pînă în sec. VI, și de alte descoperiri arheologice. în primul rînd sînt de Fig. 153. — Fibule cu « capete de ceapă » (Apulum-Alba lulia). amintit cîteva monede, una de bronz de la Crispus, alta din același metal de la lovianus (363 364), descoperită în cartierul Someșeni, și a treia un solidus de aur de la Teodosiu II (408 —450). De o deosebită însemnătate este descoperirea în cartierul Mănăștur, a urmelor unei așezări cu ceramică lucrată cu mîna sau la roată, de culoare cenușie, arsă într-un cuptor ce pare a fi fost folosit și în epoca de după părăsirea provinciei. Din sec. IV sînt de asemenea trei fibule de argint cu semidisc, de origine pontică, iar din sec. V - VI mai multe morminte, unele descoperite în cartierul Cordoș, altele la Someșeni. Din inventarul acestora fac parte cercei de bronz sau de argint cu capetele terminate în cuburi, un inel de argint cu capetele înfășurate, de tradiție romană, și o fibulă de argint, cu cap 619 semicircular, terminată în trei butoni, de un tip derivat din fibulele ponto-gotice- frecvente în aceste vremuri în Dacia, la care se aplică însă ornamentarea în tehnica, de tradiție romană a crestăturilor în dungi. în nord, la Porolissum, cu prilejul unor săpături mai vechi în ruinele unei clădiri de pe teritoriul municipiului roman, la est de castrul de pe dealul Pomet, s-au descoperit mai multe morminte de înhumație, dintre care șase cu cutie de- Fig. 154. — Brățări de bronz din cimitirul de la Alba lulia. cărămidă și 11 fără sarcofag, datînd probabil din vremurile imediat următoare- părăsirii provinciei. Ele aparțin populației locale, daco-romane, care, ca și în celelalte centre urbane, își duce mai departe viața mai ales la periferia vechiului oraș, iar morții și-i Îngroapă, ca și la Apulum, printre ruinele clădirilor părăsite și căzute în paragină. Aceasta se confirmă la Porolissum și prin descoperiri monetare din epoca constantiniană. Dar produse romane tîrzii și monede bizantine s-au descoperit nu numai în fostele orașe ale provinciei, ci și în multe din așezările rurale cunos- cute din epoca romană, ca și în unele așezări din jurul castrelor. Dintre produsele- 620 romane de import, cel mai important și mai semnificativ este cunoscutul do na- ri uni de la Biertan aproape de Mediaș, alcătuit dintr-un disc de bronz în care e înscrisă crucea monogramatică a lui Christos, de care atîrnă o tăbliță de bronz (tabula ansata) purtînd inscripția cu litere « ajurate »: « Ego Zenovius votam postii », adică « Eu Zenobius am pus (această) danie ». Ambele piese făceau parte dintr-un candelabru confecționat în imperiu pe care Zenobius, după nume misionar oriental, l-a dăruit probabil comunității creștine din fosta Dacie, în epoca constantiniană. De caracter creștin sînt și alte două descoperiri din Transilvania. Una este o mică lampă de bronz datînd din sec. VI, pe spatele căreia e fixată, în poziție verticală o cruce înscrisă într-un romb, purtînd în vîrf un porumbel, cunoscut simbol creștin. A fost găsită în împrejurimile orașului Dej, deci iarăși pe teri- toriul fostei provincii. A doua este o gemă aflată în Muzeul de la Budapesta, reprezentînd pe « bunul Păstor » și provenind din Dacia. In schimb, nu e de loc asigurat caracterul creștin al unui buton de bronz cu incrustație de argint, făcînd probabil parte dintr-o garnitură de centură, desco- perit la Feisa, nu departe de Blaj. O frumoasă pafta de centură din bronz, orna- mentată în tehnica crestăturilor în dungi, se cunoaște de la Sic, aproape de Gherla, provenind după cît se pare dintr-un mormînt. Exemplare similare se mai cunosc în Dacia la Dierna, Drobeta și Sucidava. Toate sînt produse romane, făcînd parte dintr-o categorie de obiecte mult răspîndite de-a lungul Dunării în sec. IV. Continuitatea de viață e documentată și la Micia (azi Vețel, aproape de Deva), în epoca romană importantă așezare civilă (pagus) dezvoltată în apro- pierea castrului de pe Mureș, la granița de vest a provinciei. De aici se cunoaște fragmentul unei fibule de argint din sec. IV cu inscripția Quartine vivas. Este al doilea obiect cu inscripție cunoscut în Dacia intracarpatică, după retragerea stăpînirii romane. Nu lipsesc nici la Micia descoperirile monetare, anume două piese de la Gratianus și un solidus de aur de la lustinian. în sfîrșit, în multe alte localități de pe teritoriul fostei Dacii romane sînt frecvente monedele din epoca de după Aurelian, ieșite la iveală fie ca piese izo- late, fie ca tezaure. Cele mai multe din localitățile în care au apărut aceste monede sînt bine cunoscute ca așezări rurale existente în timpul provinciei, ca de pildă Fizeș (r. Ilia), Berghin, Cetea și Cioara (r. Alba), Ungurei (r. Sebeș), Aiud, iar mai sus Aiton (r. Turda), Aghireș (r. Cluj), apoi Cristești, pe Mureș (r. Tg. Mureș), Reghin, în împrejurimile Sibiului, Gușterița, Șura Mare și Ocna Sibiului, pe Tîrnava Mare, Sighișoara, iar pe Olt, Cincșor (r. Făgăraș), Reci și Olteni (r. Sf. Gheorghe), Crăciunel (r. Odorhei) și altele. în totalitatea lor, observațiile arheologice făcute în cursul săpăturilor sistematice, numeroasele produse romane tîrzii și marele număr de monede, în majoritate de bronz, descoperite atît în vechile centre urbane, cît și în așezările rurale deopotrivă cunoscute din epoca romană, constituie mărturii directe și neîndoielnice ale continuității de viață a populației daco-romane în vremurile 621 de după eliberarea Daciei de sub stăpînirea romană. Valoarea probatorie pentru continuitatea daco-romană a produselor romane de import, ca și a monedelor Fig, 155. — Ceramica dacică și romană din cimitirul de la Soporul de Cîmpie (sec. II —III e.n.). de la împărații de după Aurelian este subliniată de răspîndirea lor geografică pe întreg teritoriul fostei provincii romane, iar în limitele acesteia mai ales în cuprinsul fostelor așezări de odinioară. O semnificație deosebită au în această 622 privință descoperirile de caracter creștin, care în sec. IV lipsesc cu desăvîrșire în afara granițelor fostei provincii, iar în interiorul acesteia ele sînt absente din descoperirile atribuite populațiilor venite, în primul rînd goților. Abia începînd cu sec. V obiectele creștine își vor face sporadic apariția și în mediul popoarelor migratorii, atît pe teritoriul fostei Dacii, de pildă la Apahida, în sec. V, sau mai tîrziu, în sec. VII, la Vereșmort (azi contopit cu satul Unirea), cît și în afara lui, « extra provinciam », de pildă la Luciu în Muntenia, și la Tâpiogydrgye, pe malul drept al Tisei, în dreptul confluenței Crișurilor. în sprijinul continuității populației daco-romane în nordul Dunării după retragerea aureliană vin însă și alte argumente care rezultă fie din studiul circulației monetare pe teritoriul fostei Dacii, fie din compoziția unora din tezaurele mone- tare îngropate în acest timp. Se știe că, datorită situației precare a provinciei dar și crizei monetare din întreg imperiul, care duce în primul rînd la deprecierea monedei de argint, circulația monetară în Dacia, cu excepția regiunilor din sud, mai ales a Banatului, scade mult în intensitate începînd de pe la mijlocul sec. III, fără a înceta însă cu totul. în unele localități, ca Apulum, Cedonia (Gușterița lîngă Sibiu), Napoca, seria monedelor continuă pînă la Claudius II și Aurelian. Slăbirea circulației monetare se accentuează și mai mult după părăsirea provinciei, pînă în vremea lui Dioclețian (284 - 305). într-adevăr, din această scurtă perioadă, de aproxi- mativ trei decenii și jumătate, se cunosc în Dacia intracarpatică abia cîteva monede (aproximativ 16 piese) descoperite izolat, dar nici un tezaur care să fi fost îngropat în acest timp. Cu excepția unei singure piese de la Probus, monedele de la împă- rații din intervalul de timp de mai sus lipsesc și din tezaurele îngropate mai tîrziu, în cursul sec. IV. în schimb o pronunțată și evidentă înviorare a circulației monetare se produce începînd cu domnia lui Constantin cel Mare, cînd mone- dele romane se răspîndesc iarăși în mare număr pe teritoriul fostei Dacii. Pătrunderea din nou pe scară largă a monedelor romane în nordul Dunării își găsește explicația, pe de o parte în însăși redresarea monedei imperiale dato- rită reformelor efectuate de Dioclețian și de urmașii săi, ceea ce a făcut ca ea să se bucure iarăși de încredere generală și să redevină o monedă de mare circulație, iar pe de altă parte în activitatea stăruitoare desfășurată de Constantin cel Mare pentru reorganizarea limesului dunărean și a succeselor sale militare (vezi p. 651 urm.). Înfrîngerea goților și pacea încheiată de împărat cu aceștia în anul 332, cînd ei devin foederati ai imperiului, au creat condiții favorabile pentru reluarea legăturilor comerciale, politice și culturale dintre populațiile din nordul Dunării și imperiu. Dar, pe de altă parte, reluarea cu atîta intensitate a circulației monetare în fosta Dacie, ca și prezența produselor romane de import de altfel, presupune existența pe teritoriul fostei provincii a unei populații care, datorită structurii sale economice și sociale, și păstrării unor tradiții mai vechi în felul de viață, simțea nevoia unor asemenea produse și a monedelor romane, a căror întrebuințare o cunoștea și cu a căror folosire era obișnuită. Cît privește 623 monedele, ele erau apreciate nu numai pentru valoarea lor intrinsecă, ci mai ales ca mijloace de schimb, după cum rezultă din faptul că majoritatea monedelor din sec. IV sînt de bronz, numai o treime de argint și abia 5% de aur. O atare pro- porție între monedele cu valoare mică și celelalte categorii, poate fi datorată sărăciei populației și volumului scăzut al schimbului. Această populație, în condițiile istorice din sec. IV și din veacurile următoare în Dacia, nu putea fi alta decît populația daco-romană. Atribuirea pe seama acestei populații atît a monedelor, cît și a produselor romane din acest timp, e dovedită prin desco- perirea lor îndeosebi tocmai în vechile așezări, după cum s-a arătat mai sus. Dimpotrivă, produsele de acest fel și mai ales monedele sînt aproape cu totul absente în descoperirile din sec. IV atribuite popoarelor migratorii. Reluarea pe scară largă, în sec. IV, a circulației monetare în Dacia datorită populației locale, daco-romane, este un fenomen firesc, care a putut fi constatat și în alte regiuni de la periferia imperiului, aflătoare într-o situație similară cu aceea a Daciei, ca de pildă de-a lungul limesului german și retic, pe Rin și la Dunărea superioară. Și acolo, după ocuparea acelor ținuturi de neamurile germanice, circulația monetară, întreruptă un timp din cauza atacurilor violente și a stră- pungerii apărării romane, a fost reluată cu intensitate la începutul secolului IV, tot datorită populației locale, rămasă în vechile ei locuințe, după cum au arătat cercetările arheologice. In schimb, popoarele migratorii, poposite de curînd pe pămîntul Daciei, în primul rînd goții, din cauza structurii lor econo- mice și sociale diferite, mai înapoiate, erau prea puțin obișnuite cu folosirea monedelor ca mijloc de schimb, astfel că le apreciau mai mult pentru valoarea lor intrinsecă, preferind firește, pe cele de aur. Dar monedele de aur încep să prevaleze în descoperirile monetare din Dacia abia după domnia lui Valenti- nian I (363—375). In același sens trebuie să fie intrepretată și prezența tezaurelor monetare din Dacia secolului IV, în număr de zece pînă la sfîrșitul domniei lui Valentinian. In afară de faptul că ele s-au descoperit aproape numai pe teritoriul fostei pro- vincii și că, exceptînd două cazuri, cuprind numai monede de bronz sau, în număr mai mic, de argint, nu mai puțin de cinci dintre ele, cele descoperite la Orșova și Borlova în Banat, la Hunedoara, Pasul Vulcanului și Nireș aproape de Dej, în Transilvania, au o compoziție mixtă, fiind alcătuite atît din monede anterioare părăsirii Daciei, anume denari imperiali sau chiar mai vechi, din timpul republicii, formînd obișnuit majoritatea pieselor, cît și din monede din sec. IV, mai puține la număr, și aproape numai de bronz. O asemenea compoziție a tezaurelor dovedește că ele au aparținut unor proprietari din rîndul populației locale, căci numai aceasta putea să mai dispună în sec. IV de monedă bună de argint, care încetase demult să mai circule în imperiu, unde încă în cursul sec. III, în timpul crizei monetare, fusese retrasă din circulație spre a fi rebătută. Aceste tezaure reprezintă deci economii agonisite într-un răstimp mai îndelungat și transmise din generație îh generație în sînul aceleiași populații. 624 în ansamblul ei, circulația monetară din Dacia după Constantin cel Mare se menține intensă pînă aproximativ pe timpul lui Gratianus (375—383), după care ea slăbește treptat, datorită fără îndoială tulburărilor și stării de nesiguranță provocată de invazia hunilor și apoi de expedițiile nimicitoare conduse de Attila de-a lungul Dunării, spre sfîrșitul domniei lui Teodosiu II (408—450), cînd capetele de pod ale romanilor de pe malul stîng al fluviului au fost lichidate. Cu toate acestea, în tot timpul stăpînirii hunilor, ca și după aceea, pînă la lusti- nian (527—565), monedele romane, în număr mai mic e adevărat, continuă să pătrundă și să circule în nordul Dunării. Pe timpul lui lustinian moneda bizan- tină se răspîndește iarăși în număr destul de mare în Dacia. Faptul își găsește explicația tot în împrejurările istorice generale, care au permis, pe de o parte, ca moneda bizantină să devină din nou de mare circulație, iar pe de altă parte ca acest împărat să-și desfășoare cunoscuta operă de refacere a apărării imperiului pe Dunăre, de care se leagă și reconstruirea unor fortărețe pe malul stîng al fluviului. După lustinian însă, circulația monedelor bizantine în Dacia slăbește din ce în ce mai mult, pînă la încetarea ei completă. Ultimele tezaure monetare îngropate în Dacia sînt cele de la Firtuș și de la Vădaș, la est de Tg. Mureș, care se încheie amîndouă cu monede de la Heraclios (610—641\ De la împărații următori s-au găsit numai monede izolate și puține la număr. Cum s-a amintit în treacăt mai sus, după Valentinian I în circulația mone- tară. din Dacia sînt preponderente, atît în descoperirile de piese izolate, cît mai ales în tezaure, monedele de aur. Adeseori ele sînt asociate în tezaure cu obiecte prețioase, din același metal. Nu lipsesc însă din descoperirile datînd din sec. V—VI nici monedele de bronz. Interesant de observat este însă că și în aceste vremuri monedele, de bronz, dar și de aur, continuă să apară și în multe din vechile localități, ca de pildă la Napoca, Potaissa, Hoghiz, Vețel, Cristești pe Mureș, Cetea, Șeica Mică, Sîngiorgiul de Cîmpie (r. Sărmaș), Ocna Sibiului, Luna de Jos și altele. Pe de altă parte unele tezaure monetare care se încheie cu monede posterioare lui Valentinian I, îngropate deci după invazia hunilor, mai cuprind încă, uneori în număr destul de mare, și monede mai vechi. Astfel tccaurul de la Zărnești, în fața Pasului Bran, începe cu monede de la Claudiu II (268—270) și sfîrșește cu exemplare de la Valentinian II (375—392). El are deci o compoziție similară cu a tezaurelor mixte amintite mai sus. Tezaurul de la Vădaș, la care de asemenea ne-am referit, e alcătuit din 52 denari republicani și de ai lui August, la care se adaugă monede de aur aparținînd împăraților de la Constantin cel Mare pînă la Heraclios (610—641), iar tezaurul de la Valea Strîmbă (r. Gheorghieni) cuprinde pe lîngă cîteva obiecte de aur și de argint, 50 de denari din sec. II, de la împărații Hadrian la Commodus, apoi 10 piese de argint de la Constans, spre a se încheia cu trei solidi de la Gratianus. După compoziția lui, mai ales că cuprinde numai monede de cupru, tezaurul de la Zărnești a aparținut probabil unui localnic. Presupunînd că celelalte două au aparținut, la data îngropării lor, unor noi veniți în Dacia, trebuie să admitem 40 — c. 1001 625 totuși că piesele mai vechi, din epoca republicii sau din sec. II e.n. nu au putut ajunge în posesiunea lor decît prin mijlocirea autohtonilor, de la care ei și le*au însușit. Fig. 156. — Ceramică cenușie lucrată la roată din cimitirul de incinerație de la Cipău (sec. IV e.n.). în lumina mărturiilor arheologice și monetare, a studiului circulației monedelor și a compoziției anumitor tezaure, existența populației daco* romane în epoca de după Aurelian pe teritoriul fostei Dacii nu mai poate fi 626 pusă la îndoială, iar argumentul ex silentio invocat de istorici mai vechi este scos din discuție. O dată cu aceasta este pe deplin dovedită și continuitatea în multe din vechile așezări, urbane sau rurale, care în condiții schimbate față de epoca ro- mană, sînt locuite fără întrerupere de populația daco-romană timp de cel puțin Fig. 157. — Ceramică lucrată cu mina, descoperită în cimitirul de incinerație de la Cipău. un secol după retragerea stăpînirii romane. Invazia hunilor a provocat însă o mare tulburare nu numai în rîndurile populației daco-romane, ci și printre popoarele care deținuseră pînă aici dominația politică, cele mai multe fiind nevoite să plece mai departe. în schimb alte grupuri de populație, mai ales ger- manice după cît se pare, fugind din fața hunilor care înaintau dinspre răsărit, și-au căutat refugiul în Transilvania. Asemenea tulburări care creau o stare generală de nesiguranță s-au repetat de mai multe ori și mai tîrziu, în împrejurările vitrege din cursul secolelor V—VI, mai ales cu ocazia răsturnării puterii hunilor, de către gepizi, apoi după înfrîngerea acestora de către longobarzi și avari, cei din urmă extinzîndu-și dominația politică și asupra unei părți a Transilvaniei, în aceste împrejurări este de presupus că populația daco-romană a fost nevoită să părăsească vechile așezări, în care trăia încăjn sec. IV, retrăgîndu-se în locuri mai ferite. Cu toate acestea, descoperirile arheologice, constînd din produse și 40* 627 monede romano-bizantine, după cum s-a arătat mai sus, dovedesc că la Apulum, ca și la Micia, la Potaissa, ca și la Napoca și în multe localități rurale, cunoscute din epoca romană, viața nu a încetat cu totul nici în secolele V—VI, dacă nu și după aceea. Ele sînt însă, pentru moment, prea sporadice spre a putea susține o continuitate neîntreruptă de locuire a vechilor așezări. E mai probabil că în cursul numeroaselor pendulări dintr-un loc într-altul, la care a fost obligată în tot acest răstimp, populația daco-romană revenea uneori la vechile așezări, în vremurile mai liniștite, unde găsea din nou, pentru un timp oarecare, condiții favorabile de trai. Alături de daco-romani se așază însă, potrivit descoperirilor arheologice, și grupuri de oameni aparținînd popoarelor migratorii. în asemenea împrejurări, cînd populația era mereu nevoită să-și părăsească așezările, tot mai modeste fără îndoială și mai puțin durabile, e ușor de înțeles de ce pe teritoriul fostei Dacii, spre deosebire de sudul Dunării, toate numele antice de localități s-au pierdut. Cît privește orașele, ele continuă, după cum s-a văzut, să ofere în secolul IV adăpost unei populații modeste, care își duce traiul ei mizer printre ruinele clădirilor părăsite, baricadîndu-se în caz de pericol în spatele zidurilor și îngro- pîndu-și morții după tradiția romană. Strălucirea de odinioară a vechilor orașe nu mai era acum decît o palidă licărire de viață. Populația acestora, a fost curînd redusă la condițiile unei vieți simple. Lipsite de mijloacele tehnice de mai înainte, multe din vechile meșteșuguri specializate, destinate a satisface nevoile unor stăpîni bogați, sînt curînd uitate. în noile condiții social-economice, cînd întreaga populație daco-romană se întoarce la economia naturală, orașele își pierd însuși rostul existenței lor și viața urbană decade cu totul în Dacia. Invazia hunilor a pecetluit definitiv soarta vechilor orașe, chiar dacă descoperirile mai recente arată că o anumită populație se mai pripășește, din cînd în cînd, printre vechile ruine și în secolele următoare. în unele părți, ca de pildă la Napoca, grupuri de oameni se așază din nou în diferite puncte din jurul fostului oraș. La venirea slavilor, în sec. VII, vechile nume ale orașelor erau însă peste tot uitate. Fostele orașe romane nu mai erau la această dată decît niște cîmpuri de ruine. De aceea, satul care s-a înfiripat, atunci sau mai tîrziu, pe locul Sarmizegetusei de odinioară e numit Qrădiște, așezarea de la Apulum, Bălgrad, iar satul din apropierea castru- lui și a orașului Porolissum, Moi grad, toate acestea fiind toponimice date de către slavi. Condiții de viață mai bune oferea în schimb populației daco-romane mediul rural, pămîntul Daciei fiind bogat în resurse de trai spre a putea hrăni o populație mult mai numeroasă decît va fi fost populația daco-romană, după retragerea aureliană. Cu toate acestea, din cauza lipsei de cercetări, documentarea noastră este deocamdată mai redusă în această privință și se sprijină mai ales pe desco- periri întîmplătoare. în mediul rural, în special în regiunile din estul Daciei, mai depărtate de centrele urbane, se alcătuise încă din epoca romană o cultură populară care 628 îmbina tradițiile culturii autohtone dacice, cu formele de cultură romană. Cu această cultură populară pășesc daco-romanii pe drumul noii evoluții istorice pe care îl deschide eliberarea Daciei de sub stăpînirea statului roman. Cele două componente ale noii culturi sînt dezvoltate mai departe în epoca postromană. Tradițiile vieții romane se manifestă la populația daco-romană în această epocă în primul rînd prin păstrarea, mai ales în fostele centre urbane, ca Apulum și Porolissum, a ritului de înmormîntare în sarcofagii de cărămidă, apoi prin preferința pentru produsele romane, mai tîrziu bizantine, de import, ca și prin folosirea curentă a monedei, mai ales a celei mărunte de bronz. Legăturile cu lumea romană din sudul Dunării constituie pentru această populație o pîrghie a dezvoltării ei în primele trei secole de după Aurelian. In sec. IV, pînă la venirea hunilor, poate și după aceea, pînă la marile expediții întreprinse pe la mijlocul sec. V sub conducerea lui Attila, legăturile economice și schimburile comerciale ale populației daco-romane sînt orientate spre sud-vest, spre teritoriile latine ale Illyricului, inclusiv Pannonia, și mai departe spre nordul Italiei, după cum rezultă din analiza tipologică a produselor romane de import, ca și a circulației monetare din acest timp. O dată cu produsele materiale și cu monedele, din ace- Răspîndirea creștinis- . . . ..ti i i . i t. m t . . . . . leași teritorii de Ia sud de Dunăre, mai ales din lllyncul mulul la dacoromâni y J latin, pătrund în nordul Dunării, începînd cu sec. IV, și curentele religioase. Creștinismul biruitor în imperiu se răspîndește și prinde rădăcini și la populația daco-romană din Dacia. Despre existența unor comunități creștine în Dacia Trai ană, în secolele II—III, nu avem nici o știre* Examinarea critică a monumentelor epigrafice și arheologice, considerate de V. Pârvan sau de alții drept creștine, a dovedit încă de acum două decenii și mai bine că ele nu au acest caracter. Nici textele literare, ale lui Tertulian și Origene, invocate în sprijinul propagării credinței creștine la populația din nordul Dunării, datorită caracterului lor apologetic și afirmațiilor prea vagi pe care le fac nu pot constitui mărturii sigure și demne de crezare. Ceea ce se considerase « o necesitate logic-istorică » rămîne doar o simplă posibilitate, pînă astăzi nedocumentată prin descoperiri arheologice. Dacă vor fi existat totuși în Dacia Traiană adepți ai noii credințe, aceștia vor fi poate orientali, care nu în Dacia s-au convertit la noua religie, ci au adus-o cu ei din ținuturile de unde erau originari. Așa par cel puțin să indice cîteva geme numite abraxas, talismane ale adepților sectei gnosticilor, descoperite în cîteva localități din Dacia romană, Ia Porolissum, în Transilvania, la Romula și la Orlea în Oltenia. Cu totul alta este situația în sec. IV, cînd, după biruința noii credințe pe timpul lui Constantin cel Mare, ea a fost recunoscută ca religie liberă și sprijinită oficial de împărați împotriva păgînismului în declin. De-a lungul Dunării apar peste tot comunități creștine și se întemeiază episcopate în provinciile dunărene, 629 de pildă la Marcianopolis în Moesia Inferior, la Naissus în Dacia Mediterranea și la Sirmium, Siscia și Poetovio în Pannonia, dar curînd după aceea sînt docu* Fig. 158. — Monumente funerare de caracter creștin: 1. — Inscripție funerară romană pe care s-au aplicat ulterior semne creștine (Napoca-Cluj). 2. — Piatră de mormînt romană de carac- ter creștin (probabil de la Ampelum-Zlatna). mentate multe altele, la Torni și Odessos, pe litoralul pontic, apoi la Durosto- rum, Appiaria, Abrittus, Sexanta-Prista, Novae, Nicopolis, în Moesia Inferior, 630 Ia Oescus, Castra Martis, Ratiaria și Aquae, în Dacia Ripensis, Viminacium, Margum și Singidunum, în Moesia Superior, iar în Pannonia la Mursa, Savaria, Scarbantia, Carnuntum și în alte localități. Cuceririle lui Constantin cel Mare de pe malul stîng al Dunării au transplan- tat creștinismul și în aceste teritorii, deschizînd totodată calea propagării lui prin misionari sau prin legăturile directe dintre locuitorii celor două maluri ale Dunării și în afara granițelor imperiului. £ Fig. 159. — Geme paleocreștine descoperite în Dacia. 1 — Porolissum; 2 — Potaissa-Turda; 3 — Loc necunoscut. Descoperiri creștine din sec. IV—V se cunosc mai ales în Oltenia, la Drobeta, Sucidava și Romula, iar în Banat la Băile Herculane, Vîrșeț și alte localități. La Sucidava s-a descoperit și o bazilică creștină, monument unic pînă acum pe teritoriul fostei Dacii. Ea datează din sec. VI și stă în legătură cu necesi- tățile garnizoanei ce ocupa din nou cetățuia de la Sucidava (Celei). De altfel în Novella XI sînt amintite și două centre bisericești de pe malul stîng al fluviului, Recidiva și Litteratax. Prin intermediul comunităților creștine din centrele bisericești de pe malul stîng al Dunării, creștinismul s-a răspîndit începînd cu sec. IV și la populația daco-romană din Dacia Carpatică, după cum dovedesc descoperirile de obiecte creștine arătate mai sus. în legătură cu repartizarea geografică a descoperirilor creștine s-a făcut constatarea că la Dunărea de jos ele nu apar decît pe teritoriul fostei Dacii, care a aparținut odată imperiului roman. Constatarea e în primul rînd valabilă pentru secolul IV și ea întărește convingerea că aceste descoperiri de factură creștină au aparținut populației romane. Pe teritoriul Transilvaniei, în acest secol nu cunoaștem nici un singur obiect de caracter creștin care să poată fi atribuit goților. Aceștia par să fi rămas în sec. IV la vechile credințe păgîne. încercările de evan- ghelizare a goților, făcute fără prea mult succes, de care vorbesc numeroase izvoare literar-istorice, se referă numai la goții care locuiau la est de Dacia, 1 Corpus iuris civilis, ed. Schoell-Kroll, III, Berlin, 1895, p. 94. 631 Fig. 160. — Inscripție și monogramă creștină (sec. IV), descoperite la Biertan. aproape de gurile Dunării. Convertirea generală a vizigoților la creștinism a avut loc abia după trecerea lor la sudul Dunării, pe teritoriul imperiului, în anul 376. Răspîndirea creștinismului la populația daco-romană din Dacia în cursul sec. IV o putem înțelege mai bine dacă ținem seama de ceea ce F. Engels observa în legătură cu creștinismul primitiv, anume că el nu a ajuns o religie univer- sală decît după ce a fost însușit de lumea greco-romană, al cărui produs dintre cele mai autentice este, cel puțin în această formă, și în a cărei sferă de idei s-a contopit -1. In lumea greco-romană creștinismul a găsit cele mai bune con- diții economice și sociale pentru a prinde rădăcini, cuprinzînd la început masele celor asupriți, cărora noua credință le oferea iluzia unei salvări chiar dacă ea era plasată într-o viață viitoare, pentru a deveni apoi o religie universală, după ce a fost îmbrățișat și de toate păturile clasei dominante. Dacă în sec. IV crești- nismul s-a răspîndit atît de repede la populația daco-romană din Dacia, în- seamnă că el a găsit și aici teren prielnic, datorită, pe de o parte, situației grele în care se afla ea iar, pe de altă parte, fap- tului că această populație păstra încă vii tradițiile culturii romane moștenite, întreținute acum prin legăturile econo- mice și culturale cu lumea romană din sudul Dunării. Faptul că ea continuă să vorbească limba latină a fost fără îndoială un alt factor care a facilitat răspîn- direa creștinismului în rîndurile populației daco-romane din nordul Dunării. Intr-adevăr, creștinismul primitiv răspîndit în sec. IV la daco-romani este de formă latină. Un prim indiciu în această privință îl oferă factura obiec- telor creștine din Dacia secolului IV. Studiul tipologic al acestor obiecte a dovedit că ele sînt originare din sudul Dunării, aflîndu-și adeseori cele mai bune analogii în provinciile dunărene ale Illyricului latin, în Pannonia vecină și mai departe în Italia. Aceasta este în general, după cum s-a mai spus, și orientarea economică și comercială a Daciei în sec. IV. Mai mult decît factura obiectelor arheologice, caracterul latin al crești- nismului primitiv al daco-romanilor rezultă însă în mod clar din originea latină a termenilor privitori la noțiunile fundamentale ale credinței creștine, păstrați 1 F. Engels, Istoria creștinismului primitiv, în Marx-Engels. Despre religie, E.S.P.L.P., Buc., 1958, p. 291 și 311. 632 Fig. 161. — Lampă creștină de lut de la Apulum (sec. IV). pînă astăzi în limba poporului romîn, ca de pildă: crux (cruce), domine deo (dumnezeu), christianus (creștin), sanctus (sînt = sfînt, de pildă Sînnicoară, Sîmedru, Sîntion, Sînvăsii), angelus (înger), basilica (biserica), Paschae (Paște), caseum ligare (cîșlegi), carnem ligare (cîrnlegi), communicare (a cumineca) și altele. în măsura în care ele se pot data, aceste cuvinte au intrat în limba daco- romanilor în sec. IV. Astfel, de pildă, pare dovedit că postul numit quadrage- sima (păresimi) a fost introdus numai în sec. IV, deci numai atunci a putut lua naștere cuvîntul care-1 denu- mește și firește tot numai atunci el a putut fi însușit și de daco-romani. Din sec. IV pare să fie și cuvîn- tul Crăciun (din calationem? sau creationem?). Cît privește apoi termenul de basilica, din care derivă în romînește biserică, el s-a generalizat în imperiu ca denumire a lăcașului de cult creștin numai începînd cu epoca lui Constantin cel Mare. Păstrarea lui în limba romînă dovedește că la daco-romani creștinis- mul s-a răspîndit de-abia în sec. IV, spre deosebire de celelalte regiuni ale imperiului, unde era folosit cuvîntul ecclesia, păstrat în celelalte limbi romanice. Tot în sec. IV cuvinte existente mai dinainte în limba daco-romanilor au primit o semnificație nouă, creștină, ca de pildă lex (lege, credință), peccatum (păcat), paganus (păgîn), presbyter (preot), pervigilium (priveghi), draco (drac) și altele. Creștinismul introdus în sec. IV la daco-romani, după cum putem deduce atît din conținutul modest al descoperirilor arheologice, cît și din termenii latini din limbă, era de factură populară, propagat nu de misionarii oficiali, ci răspîndit mai mult din om în om, prin contactul direct cu populația creștină din imperiu. Populația daco-romană din Dacia nu a avut un « apostol » căruia să i se atribuie în mod special conversiunea sa la creștinism. Nicetas din Reme- siana nu pare să fi predicat și în nordul Dunării, cum s-a crezut. Lipsit de orga- nizare eclesiastică superioară, pe care o va primi mult mai tîrziu prin filiera slavo-bizantină, creștinismul primitiv al daco-romanilor se reducea la însușirea elementelor de bază ale noii credințe și la practica simplă a cultului, în mijlocul unor comunități mici, probabil fără legătură între ele și nesupuse vreunei anumite jurisdicții bisericești. In Dacia, ca peste tot, creștinismul s-a altoit la daco- romani pe credințele mai vechi, păstrate mai departe. Astfel au fost menținute numele unor sărbători păgîne, ca Rosalia (Rusalii) și Florilia (Florii), cu toate obiceiurile legate de ele. Dar așezarea hunilor în Cîmpia Tisei și mai ales marile lor invazii în imperiul roman au determinat izolarea Daciei de părțile apusene ale imperiului. Decăderea imperiului roman de apus și destrămarea unității 633 economice și politice a Illyricului au făcut imposibilă reluarea legăturilor cu aceste teritorii. Începînd de pe la mijlocul sec. V, Dacia și întreg teritoriul carpato-danu- bian intră în schimb în sfera intereselor economice ale Bizanțului. Semnifica- tive în privința noii orientări a legăturilor economice ale populațiilor din nordul Dunării sînt cele două lămpi de bronz amintite, de la Luciu și de la Tâpiogydrgye în dreapta Tisei, amîndouă de origine egipteană și ajunse în ținu- turile noastre prin intermediul Bizanțului. Pe timpul împăratului lustinian expansiunea economică și comercială a Bizanțului ia un mare avînt, ceea ce pentru Dacia se oglindește în numărul mare de monede și produse bizantine descoperite. După el însă, această expansiune slăbește, iar după prăbușirea apărării bizantine la Dunăre, în ultimele două decenii ale sec. VI, legăturile cu imperiul se întrerup aproape complet. Ele continuă însă cu teritoriul dintre Dunăre și Haemus ocupat de slavi și bulgari. Întorcîndu-ne la vremurile imediat următoare retragerii aureliene, con- statăm că populația daco-romană își face simțită prezența ei în Dacia și în contactul cu populațiile noi așezate pe teritoriul provinciei, cu care ea e nevoită să convie- țuiască. Mai multe descoperiri și observații arheologice ilustrează concret acest contact, conviețuirea pașnică și influențele reciproce. încă mai demult se cunoaște un mormînt de incinerație descoperit la Lechința de Mureș, Inventarul lui cuprinde un vas roșu de autentică factură romană, alături de două vase cenușii și o fibulă de argint cu semidisc, de origine ponto-gotică. Prin ritul de incinerație și locul însuși de descoperire, o veche așezare autohtonă, mormîntul aparține unui localnic care folosește și produse împrumutate de la goți. Ritul incinerației, de veche tradiție dacică, practicat cu predilecție și în epoca romană, reprezintă componența autohtonă continuată în epoca postromană de populația daco-romană. El constituie cel mai bun indiciu pentru a deosebi descoperirile arheologice aparținînd daco-romanilor, de cele atribuite populațiilor migratorii, care în secolele IV și următoarele prac- tică inhumația. Ritul tradițional al incinerației e practicat fără întrerupere și de dacii liberi, din estul ca și din vestul Daciei, de-a lungul epocii corespunză- toare stăpînirii romane în nordul Dunării, pînă în sec. IV, după cum dovedesc îndeosebi cimitirele de la Poienești, Vîrtișcoi, de la Olteni (reg. București) și altele. O așezare autohtonă și morminte de incinerație în urnă sînt cunoscute și la Cipău, pe cursul superior al Mureșului. în această așezare a apărut cera- mică de factură autentic dacică și un tezaur alcătuit din 15 monede de la Con- stantin I pînă la Valentinian I. Probabil tot populației autohtone sînt de atri- buit și mormintele de incinerație de la Porumbenii Mici (r. Cristur). în sfîrșit, mai spre est, dar tot pe teritoriul fostei provincii, așezarea de la Sf. Gheorghe pare a continua fără întrerupere din epoca dacică, de-a lungul celei romane, pînă în sec. IV, populația de aici păstrînd tot timpul ritul incinerației. în sec. IV 634 însă, alături de ceramica de tradiție locală, dacică sau romană, își fac apariția și vasele specifice culturii pontice, numită Cerniahov, cunoscută la noi sub numele de Sîntana de Mureș. Același amestec de produse romane sau autohtone — un vas cu orna- mente ștampilate și un pandantiv de bronz, de reminiscență dacică — cu produse specifice culturii Sîntana de Mureș s-a constatat și într-un mormînt din cimi- tirul de inhumație din sec. IV de la Palat ca. întreg cimitirul se află pe locul unei clădiri, poate o villa rustica, cu ziduri de piatră datînd din epoca romană. O parte din morminte se aflau chiar printre ruinele acestei construcții. Două erau acoperite cu țigle romane, iar alte două erau încadrate de ziduri seci, fără mortar. E o situație care amintește de mormintele din sec. IV de la Apulum. Mediul arheologic caracteristic unei mici așezări rurale din epoca romană, factura provincială sau autohtonă a unei părți a inventarului funerar, alături de produ- sele de origine incontestabil pontică, și păstrarea în ritul funerar a unor tradiții din epoca romană, fac dificilă atribuirea cimitirului unei populații sau alteia, el documentînd mai degrabă prezența ambelor elemente etnice. La Spanțov, pe Dunăre, în cimitirul de inhumație de tip Sîntana de Mureș s-a găsit o ceașcă dacică, folosită drept capac pe un vas de ofrandă. în același cimitir s-au găsit și morminte de incinerație cu urnă, aparținînd populației autohtone. în cimitirul de inhumație de la Tîrgu-Mureș, aparținînd aceluiași orizont cultural (Sîntana de Mureș), printre celelalte morminte erau și două care aveau cîte o cutie de sarcofag construită din cărămizi romane. Ele reprezintă o tradiție romană, păstrată ca și la Apulum și Porolissum pînă în sec. IV, și, indiferent de problema cui au aparținut, fac dovada prezenței unei populații daco-romane chiar în mediul considerat autentic got. Un - însemnat aport autohton a fost de altfel de la început sesizat și în cimitirul principal al acestei culturi din Transilvania, de la Sîntana de Mureș, unde, în afară de ceramica cenușie, în parte de tradiție locală din epoca Latene, nu lipsesc nici produsele romane de import. Participarea populației autohtone la formarea culturii de tip Sîntana de Mureș reiese și din descoperirea recentă a așezării de la Bratei (r. Mediaș) din sec. al V-lea, unde această cultură dăinu- iește și după plecarea goților (v. mai jos, p. 694). La rîndul ei, populația daco-romană a preluat de la noii veniți mai ales podoabele de argint, ca de pildă fibulele cu semidisc, care în sec. IV și în prima jumătate a celui următor sînt obiecte la modă, folosite de populații diferite ca componență etnică. Așa dovedesc fibulele de acest tip descoperite în așezările daco-romane din aceste vremuri de la Apulum sau Napoca. în general, ceramica roșie de tradiție romană s-ar părea că dispare foarte repede în epoca de după părăsire. în schimb se constată o perpetuare și gene- rală răspîndire în primele secole ale epocii postromane a ceramicii cenușii, la început de factură superioară, lucrată la roată, apoi « barbarizată », atît ca 635 Fig. 162. — Lampă creștină de bronz din împrejurimile orașului Dej. formă cît și ca ardere și calitate a pastei. Această ceramică răspîndită aproape în toată Transilvania, mai ales cea din sec. IV—V, se leagă direct de tradiția epocii romane, apariția ei în afara acestei tradiții fiind greu de explicat. Nu lipsesc de altfel din această categorie de ceramică nici unele forme de vase, ca de pildă cunoscutele chiupuri cenușii, de origine dacică, păstrate în epoca romană și perpetuate în epoca postromană pînă în sec. VI, după cît se pare. In sfîrșit, cu toată deficiența documentării noastre de pînă acum cu privire la așezările rurale din Dacia epocii romane, ca și a celei postro- mane, cercetările mai noi par să dove- dească că unele așezări autohtone, mai ales din estul Daciei, ale căror începu- turi se situează fie în epoca dacică, fie în cea romană, au continuat să fie locuite în epoca postromană. Astfel, în așezarea de la Morești continuitatea de viață este neîntreruptă din epoca romană pînă în sec. V — VI, cînd aici se aciuează, nu întîmplător, ci alături de autohtoni un grup de gepizi. O situație similară există și la Sf. Gheorghe, în așezarea amintită mai sus, care continuă din epoca dacică pînă în sec. IV. Concluzia generală care se desprinde din tabloul evoluției istorice de pe teritoriul fostei Dacii romane de la retragerea aureliană pînă în sec. VI este aceea că o populație daco-romană este tot timpul prezentă în acest teritoriu, și că ea reprezintă nu numai elementul etnic de bază în continuitatea de viață de-a lungul acestei epoci, ci și un factor care a contribuit în măsură importantă la dezvoltarea socială și culturală. Pînă la invazia hunilor, pe la 376, e cert dovedită și continuitatea celor mai multe dintre așezările urbane și rurale cunos- cute din epoca stăpînirii romane în Dacia. După aceea însă împrejurările istorice nefavorabile și desele tulburări provocate de venirea noilor populații migra- toare obligă populația daco-romană să-și părăsească vechile așezări, în care, după cum dovedesc descoperirile arheologice ea revine totuși uneori, după un timp oarecare și pentru o durată mai lungă sau mai scurtă. In asemenea împrejurări continuitatea așezărilor, începînd cu sec. V nu mai este asigurată, de aceea vechile numiri de localități au dispărut. Continuitatea daco-romanilor în fosta Dacie începînd cu sec. V este mai mult o continuitate de populație, decît a așezărilor. Prezența ei neîntreruptă, în nordul Dunării, pînă la sfîrșitul sec.. VI a determinat un ansamblu de aspecte și de apariții particulare în dezvoltarea 636 culturii materiale și spirituale de pe teritoriul fostei Dacii care lipsesc în teri- toriile ce nu au făcut parte din imperiul roman. în totalitatea ei situația cultural- istorică de pe teritoriul fostei provincii în secolele IV—VI este distinctă de aceea din teritoriile învecinate, locuite pînă în sec. IV cel puțin, în majoritate de semințiile de daci liberi. Pînă pe la mijlocul sec. V legăturile strînse ale daco-romanilor din vechea Dacie cu lumea romană din sudul Dunării sînt vii și puternice, nu numai în domeniul culturii materiale, ci și al celei spirituale. Pe la această dată ele încep să slăbească, fără a fi. însă întrerupte cu totul pînă la sfîrșitul secolului VI. Tot de pe la mijlocul sec. V deosebirile dintre autohtoni și populațiile migratoare se atenuează cu încetul, datorită conviețuirii lor mai strînse, pentru ca în sec. VI—VII să se ajungă la o uniformizare a culturii materiale care cuprinde deopo- trivă pe localnici și pe noii veniți. în aceste condiții istorice procesul de romanizare atît de intens în epoca romană în Dacia, a putut să continue și să se desăvîrșească în epoca postromană, pînă în sec. VI. în tot acest timp regiunile nord-dunărene au stat în strînse legături cu romanitatea din sudul Dunării de la care a primit mereu noi impul- suri. Contactul s-a făcut de-a lungul marelui ax al Dunării, care a unit, nu a despărțit populațiile de pe cele două maluri ale sale. Datorită acestei legături cu romanitatea sud-dunăreană, populația daco-romană din Dacia și-a putut păstra ființa ei aparte. în mijlocul populațiilor noi venite, îngroșîndu-și chiar rîndurile cu elemente etnice înrudite ca, de pildă, dacii liberi sau chiar cu altele desprinse din grupul popoarelor migratorii. Astfel închegată populația daco- romană pășește într-o nouă fază istorică, aceea a conviețuirii și a simbiozei cu slavii, în cursul căreia s-a format poporul romîn și clasele societății feudale. 2. CARPII ȘI DACII LIBERI ÎN SEC. III—IV încă din secolul al II-lea e.n., dacii liberi care locuiau în preajma provin- ciei Dacia, începuseră să atace hotarele stăpînirii romane. Cunoscutele acțiuni ale costobocilor și ale altor triburi dacice în vremea războaielor cu marcomanii constitue însă numai preludiul marilor atacuri ale carpilor din secolul al IlI-lea. Pe la începutul secolului al IlI-lea începe să se afirme din ce în ce mai viguros seminția carpilor, populație stabilă dacică ce locuia în podișul central moldovenesc pînă la munții Carpați. Descoperirile arheologice sînt de natură să dovedească dezvoltarea pe care o luaseră triburile carpice în secolele II și III din e.n. Analiza inventarului culturii materiale a carpilor arată în modul cel mai limpede că aceasta era în esență cultură geto-dacică într-o etapă mai evoluată, influențată de contactul cu civilizația romană și cu cultura sarmatică. Cultura carpilor este cunoscută, deocamdată, mai ales prin cimitirele de tip Poienești, descoperite la Poienești (r. Vaslui), Vîrtișcoi (r. Focșani), Pădureni 637 (r. Panciu), pe dealul Gabăra, comuna Porcești (r. Roman), Țifești și Butnă- iești (reg. Bacău). Descoperiri izolate s-au făcut însă în numeroase alte locuri din Moldova, ceea ce dovedește răspîndirea acestei culturi și totodată, mulțimea populației carpice. în Muntenia, de asemenea, dacii constituiau populația băști- nașă prin excelență, cultura lor fiind cunoscută din materiale descoperite în așezările de tip București-Militari și București-Tei și în cimitirile de tip Chilia (r. Vedea, reg. Pitești) și apoi Olteni. Fig. 163. — Urne funerare carpice din cimitirul de la Boierești (r. Vaslui). Principalele indicii pentru atribuirea cimitirelor de tip Poienești carpilor este ritul funerar și materialul ceramic. în adevăr, în timp ce triburile sarmatice și gotice își înhumau morții cu un ritual propriu, bine cunoscut, geto-dacii, potrivit unui străvechi obicei, practicau incinerația cu urne. Pe lîngă acest rit, care rămîne caracteristic și practicat în general de carpi, cercetări recente au scos în evidență că în unele cimitire, cum este cel de la Porcești, începe să-și facă apariția și ritul inhumației, alături de cel al incinerației. în ceeace privește ceramica, reținem prezența urnei lucrate cu mîna și împodobită cu 638 brîu alveolar în relief, a vasului fructieră, precum și a opaițului-afumătoare* forme de veche tradiție geto-dacică. Aceste elemente dovedesc clar originea daco-getică a populației respective care în izvoarele antice era cunoscută cu numele de carpi. Puternica influență a civilizației romane este vizibilă mai ales în ceramică. Aceasta s-a îmbogățit cu forme noi de vase, de ex. amfora, castronul, patera,, iar din punct de vedere tehnic prin procedee mai avansate care au dus la folo- sirea unor paste mai fine și la ardere uniformă, la roșu sau cenușiu. în urma contactului cu sarmații roxolani, cultura carpilor s-a îmbogățit nu numai cu unele elemente din domeniul culturii materiale, în olărie și în obiecte de podoabă, ci influența a fost mai adîncă, ajungînd, pe alocuri să modi- fice chiar ritul de înmormîntare. în sensul acesta credem că trebuie explicată prezența mormintelor de inhumație din cimitirul biritual de la Porcești, în care inventarul funerar este același în ambele categorii de morminte. în ceramică apar vase cu mănuși modelate în formă de animale (zoomorfe), asemănătoare celor cunoscute în cultura sarmaților. Carpii au împrumutat de asemenea măr- gele de tip sarmatic lucrate din coral, ca și oglinda de metal alb, purtînd pe partea din spate semne în relief, cărora sarmații le atribuiau un rol magic, acela de a îndepărta influențele vătămătoare. Deși aceste mici oglinzi se produceau în regiunea nord-pontică, se pare că la o anumită dată ele începuseră să fie lucrate și de către carpi. Numai așa se poate interpreta descoperirea unui tipar de turnat asemenea oglinzi la București-Militari. Din punct de vedere cronologic, necropolele amintite aparțin secolului al III-lea, poate, în parte, și celui de-al II-lea. Lipsa elementelor care să poată fi atribuite cu certitudine secolului al IV-lea, este o dovadă că cimitirele au fost părăsite către sfîrșitul secolului al III-lea. Este, așadar, limpede că secolele al II-lea și, mai ales, cel de-al III-lea reprezintă perioada de maximă dezvoltare socială, economică și politică a carpilor. Din punct de vedere social, triburile carpilor se aflau în etapa de destrămare a relațiilor de comună primitivă. Ele se constituiseră într-o puternică uniune de triburi, avînd o organizare de demo- crație militară. Cele două ramuri principale ale economiei lor le constituiau agricultura extensivă cu plugul și creșterea vitelor. Meșteșugurile luaseră de asemenea o oarecare dezvoltare, însă păstrau încă un caracter casnic. Desco- perirea pe teritoriul Moldovei a numeroase tezaure de monede romane ca și a altor obiecte de proveniență romană dovedește o relativă dezvoltare a schim- bului cu produse din provinciile romane, ceea ce însemnează că producția era în creștere, că triburile carpice începuseră să dispună de prisosuri ce puteau fi schimbate. Puterea militară a uniunii carpice începe să se manifeste încă în prima jumătate a secolului al III-lea prin atacurile dirijate de ei fie în Moesia Inferior, fie către Dacia. Din acest moment carpii sînt documentați nu numai arheologic ca pînă atunci, ci sînt menționați tot mai des și în izvoarele literare, epigrafice 639 și numismatice. Pe bună dreptate istoricul lordanes îi caracteriza ca o seminție totdeauna gata de război, adeseori primejdioasă pentru romani h Deplasările de triburi cauzate de presiunea exercitată de goți în trecerea lor înspre nordul Pontului Euxin se reflectă în Moldova prin îngroparea unor tezaure monetare de către populația autohtonă mai întîi în vremea lui Commodus, apoi în timpul domniei lui Severus Alexander. După ce goții au ajuns vecinii carpilor la Nistru, între cele două seminții s-a stabilit un contact mai strîns, care a dus apoi la un fel de coaliție carpo-gotică. De acum înainte atacurile lor asupra provinciilor romane iau o amploare tot mai mare, carpii avînd la început rolul principal în acțiunile împotriva Daciei și Moesiei și oarecum conducerea acestora, pentru ca mai tîrziu, raportul de forțe să se schimbe în favoarea goților. Atacurile desfășurate de carpi împotriva provinciilor imperiale situate la Dunărea de jos, după informațiile de care dispunem, nu sînt anterioare secolului al IlI-lea. începuturile mai precise ale acestor incursiuni sînt și ele supuse încă discuției. Unii cercetători au crezut, pe baza unei inscripții descoperite la Oescus (Ghighen, R. P. Bulgaria) 2, păstrată fragmentar și întregită în mod discutabil, că pot documenta o incursiune a carpilor în Moesia Inferior încă din anul 214. Cercetări recente pun la îndoială întregirea și deci și lectura propusă pînă acum. Se pare că personajul onorat în acea inscripție nu s-a luptat cu carpii, ci cu un alt trib și în alte regiuni ale imperiului. Alți autori au susținut că împăratul Maximin Tracul ar fi avut lupte cu carpii și goții la Dunărea de jos, în anul 236. Documentarea pe care se spriji- neau acești cercetători era furnizată de un fragment de inscripție descoperit la Histria de V. Pârvan 3. întregită și cu alte fragmente și supusă în ultima vreme unui examen mai minuțios, inscripția s-a dovedit a nu avea nici o legătură cu problema ce ne preocupă. în general documentarea de care dispunem cu privire la evenimentele pe care le cercetăm este foarte săracă. Ea se reduce de cele mai multe ori la o scurtă notiță epigrafică, constînd, de regulă, din menționarea printre titlurile triumfale ale împăraților și pe acela de Dacicus sau Carpicus, întovărășit de obicei de epitetul Maximus. Incursiunile carpilor se desfășoară în condițiile accentuării crizei econo- mice și sociale prin care trecea imperiul sclavagist roman pe la mijlocul seco- lului al IlI-lea. Profundele nemulțumiri de care era cuprinsă o parte din populația provinciilor se reflectă și în plîngerile pe care locuitorii satelor le adresează împăratului, prin care cer să se ia măsuri împotriva abuzurilor soldaților și funcționarilor de tot felul, dar în primul rînd a celor fiscali. Este foarte probabil că în asemenea condițiuni categoriile sociale exploatate 1 lordanes, Qetica, XVI, 91, «Qenus hominum, ad bella nimis expeditum qui saepe fuere Romams infesti ». 2 CIL, III, 14 416. 3 Histria, VII, p. 82 și urm. 640 și nemulțumite din imperiu s-au alăturat carpilor și împreună au luptat împo- triva exploatatorilor. Dar pe lîngă condițiile generale amintite, carpii au folosit și situația specială în care imperiul a intrat chiar în acel timp și din care va ieși mult mai tîrziu. Este vorba de perioada anarhiei militare. în anul 238 imperiul roman cade pradă unor lungi lupte pentru tron, generate în primul rînd de antagonismul existent în sînul păturilor conducătoare, în timpul luptelor care s-au desfășurat în prima jumătate a anului, cea mai mare parte a trupelor romane au fost retrase de la graniță și angajate în luptele pentru tron. în această situație este sigur că forțele armate ale provinciei Moesia Infe- rior n-au făcut excepție și au lăsat paza limes-ului în seama unor slabe forma- țiuni de acoperire. De aceste împrejurări au profitat carpii, care însoțiți de unele contingente gotice, au atacat Moesia Inferior și au supus-o unor cumplite jefuiri și devastări. înfloritoarele orașe ale acestei provincii au constituit primele obiective ale carpo-goților. Se pare că orașul Histria a avut foarte mult de suferit de pe urma acestui atac. Pe baza unei informații păstrată în Historia Augusta s-a crezut că orașul Histria a fost distrus cu această ocazie « . . .fuit etHistriae excidium eo tempore » x. Cercetări mai atente au arătat că informația din Historia Augusta nu privește acest eveniment, dar, cu siguranță că înfloritoarea colonie de pe malul lacului Sinoe a avut mult de suferit de pe urma acestei devastări. De altfel, aceeași soartă au avut-o și celelalte orașe dobrogene și în primul rînd Tomis și Callatis. Incursiunea de jaf și pradă a carpo-goților nu s-a limitat la orașele mențio- nate mai sus. Ea a continuat și mai departe spre sud, în interiorul Moesiei Infe- rior. Unele ecouri în legătură cu prezența și isprăvile invadatorilor au fost păstrate de izvoarele vremii, mai ales de cele epigrafice. Astfel la Durostorum (Silistra, R. P. Bulgaria) s-a găsit o inscripție prin care un locuitor aduce mulțumiri zeilor pentru faptul că a scăpat din captivi- tatea barbarilor (receptus ex captivitate barbarorum) 2, în anul consulatului lui Pius și Produs (Pio et Proclo consulibus), adică anul 238. Aceeași soartă pare să fi avut și alte orașe din Moesia Inferior, ca de exemplu Marcianopolis (azi Reka Devnia în R. P. Bulgaria), pe care guverna- torul provinciei se străduiește să-1 refacă după restabilirea liniștii. Nu putem fixa geografic locul pînă unde au ajuns carpii în atacul lor din Moesia, dar în schimb ne putem da seama de vigoarea și profunzimea acestuia, datorită numeroaselor monumente ridicate în cinstea noului împărat, Gor- dianus III. Este probabil ca unele inscripții ridicate în cinstea acestuia în anul 238, în orașe ca Tomis și Tropaeum 3, să aibă nu numai semnificația de lealitate față 1 SHA, XXI, 16, 3 sub his (Maximo et Balbino) pugnatum est a Carpis contra Moesos, fuit et Scythiei belii principium, fuit et Histriae excidium eo tempore, 2 CIL, III, 12 455. 3 CIL, III, 14 214. 41 — c. 1001 641 de noul împărat, ci și pe aceea de a saluta în el pe izbăvitorul lor din primejdia prin care au trecut. în adevăr, în a doua jumătate a anului 238, cînd lupta între pretendenții la purpura imperială s-a terminat în favoarea lui Gordianus III, una din primele măsuri a fost aceea de a trimite în Moesia pe Tullius (?) Meno- philus, un încercat general, cu sarcina de a respinge atacul carpo-gotic și de a restabili ordinea în provincia de la Dunărea de jos. Îmbinînd abilitatea diplomatică cu forța, noul guvernator va cumpăra retragerea goților prin acordarea de subsidii. Rămași singuri, carpii au cerut să li se acorde și lor aceleași subsidii ca și goților. Istoricul grec Petrus Patri- cius \ care relatează acest episod, ne informează că în argumentarea lor carpii își susțineau cererile față de guvernator pe considerentul că ei, carpii, sînt mai puternici decît goții. Socotim că informația scriitorului antic are o deosebită importanță pentru istoria carpilor din secolul al III-lea, importanță ce trebuie subliniată. Din ea se poate trage concluzia că la acea dată carpii erau mai numeroși decît goții, și ca atare dispuneau de forțe de luptă superioare primilor. Ca urmare a acestui raport de forțe, conducerea expedițiilor era în mîinile carpilor. Abilul general roman a manevrat în așa fel încît să dezbine pe cei doi membri ai coaliției. Sursele de care dispunem cu privire la acest atac al carpilor nu ne dau detalii asupra modului în care el s-a încheiat. Este sigur că și carpii, rămînînd fără aliați, au trebuit să părăsească teritoriul Moesiei, fără ca subsidiile pe care ei le cereau să le fi fost acordate. Evenimentele întîmplate la scurt timp după cele povestite mai sus, par a ne da indicații în acest sens. Cîțiva ani mai tîrziu, în anul 242, carpii au inițiat un nou și puternic atac împotriva provinciilor carpato-balcanice ale imperiului roman. Informațiile literare antice care se referă la acest eveniment sînt sărace și imprecise. Eveni- mentul de care ne ocupăm este pomenit într-un pasaj din Historia Augusta 2 în care se povestește că, pe cînd împăratul Gordianus se îndrepta în fruntea unei puternice armate împotriva părților, a fost nevoit să zăbovească un timp în Tracia și Moesia, pentru a alunga pe dușmanii care au pătruns în aceste provincii. Izvorul antic nu precizează cine sînt acești dușmani (hostes), nu amin- tește numele nici unei populații antice, dar cercetătorii din zilele noastre soco- tesc că inițiatorii acestei incursiuni trebuie să fi fost carpii. Nu este exclus ca alături de ei să fi luat parte și alte, populații situate în regiunea de nord a gurilor Dunării. Sărăcia izvoarelor literare a putut fi suplinită de data aceasta pe de o parte de cercetările arheologice, iar pe de alta de cele numismatice. Săpăturile arheo- logice au dovedit că limesul transalutan, hotarul fortificat pe care romanii l-au construit la est de Olt, pe teritoriul Munteniei, a fost străpuns în anul 242. 1 Petrus Patricius, Fragm. 9 (Berlin, Weidmann, 1903, p. 392). 2 XX, 26, 11 — 13 « Fecit iter in Moesiam atque in ipso procinctu quicquid hostium in Thraciis fuit delevit, fugavit, expulit atque summovit». 642 Pe de altă parte, cercetări numismatice recente, care au studiat îngropările de tezaure monetare în timpul lui Gordianus, au putut stabili faptul că azi se cunosc nu mai puțin de 10 asemenea tezaure monetare îngropate pe teritoriul Daciei romane în această vreme. Localitățile în care s-au făcut îngropări de monede în timpul domniei lui Gordianus se află răspîndite atît pe teritoriul Daciei tran- silvane, cît și pe al celei din dreapta Oltului. Explicația ascunderii acestor tezaure monetare este de pus în legătură, dacă nu în totalitatea lor, cel puțin marea lor majoritate, cu atacul carpilor din anul 242. Din faptul amintit mai sus, că ascunderile s-au făcut pe întreg terito- riul Daciei, reiese că în timpul incursiunii lor, carpii au invadat Dacia în între- gime, inclusiv centrul ei din regiunea transilvană. Același material documentar amintit mai sus, îngropările de tezaure mone- tare, ne îngăduie să urmărim pe carpi în incursiunea lor și la sud de Dunăre, pe teritoriul de azi al R. P. Bulgaria. Din felul în care se înșiruie topografic aceste localități, de-a lungul marilor drumuri romane, reiese și direcția și calea stră- bătută de carpi în timpul incursiunii lor. Este foarte probabil că unele monumente epigrafice ridicate în Dacia în timpul lui Gordian III, și închinate zeului războiului, Marș Qradivus1 sau Marș Augustus 2 să facă aluzie la evenimentele istorice studiate mai sus. Două concluzii încep să se contureze de pe urma acestei situații, concluzii care se completează reciproc. Pe de o parte constatăm marea forță de șoc pe care o reprezentau în această vreme carpii, cărora li s-au alăturat și elementele exploatate și nemulțumite din provincie, iar pe de altă parte constatăm că imperiul sclavagist, ros de contradicțiile interne, este devastat și jefuit periodic de aceste forțe noi, care nu-i mai dau răgazul necesar să se refacă. Pentru regiunea noastră, consecințele puternicei presiuni exercitate de carpi asupra apărării romane de la Dunărea de jos nu vor întîrzia să se arate, în primul rînd capul de pod roman de la Bărboși pare să fi fost părăsit în urma incursiunii din anul 242. Tot cu acest prilej limesul transalutan a fost străpuns. Trei ani mai tîrziu, în 245, triburile carpice au supus Dacia, Moesia Infe- rior și Tracia unei noi și puternice incursiuni care prin violența și prin urmările ei a întrecut pe toate cele anterioare. Numeroși cetățeni romani au fost luați prizonieri. Un oarecare C. Valerius Serapio ridică un altar la Apulum după ce a reușit să se elibereze din captivitatea carpilor 3. Numeroase îngropări de tezaure monetare ce pot fi. urmărite mai ales în Dacia și Moesia Inferior arată că această incursiune a fost de o amploare puțin obișnuită. încercările făcute de guver- natorul Moesiei Inferioare, Prastina Messalinus, de a stăvili atacul carpilor, s-au dovedit neputincioase. însuși împăratul Filip Arabul a trebuit să vină pe cîmpul de luptă spre sfîrșitul anului 245. Luptele au fost grele4 și par să se,fi 1 CIL, III, 6279. 2 CIL, III, 1433. 3 CIL, III, 1054 « a Carpis liberatus ». 4 Zosimus, I, 20, 1 — 2. 41* 643 prelungit pe alocuri pînă în anul 247. Forțele locale nu erau suficiente pentru a înfrînge pe carpi. De aceea, Filip Arabul a fost silit sa concentreze în Dacia detașamente din alte provincii: din legiunea VII Claudia de la Viminacium și din legiunea XXII Primigenia ce-și avea lagărul la Mainz, în Germania. în anul 247 se pare că împăratul reușise să alunge pe carpi și să restabilească situația în Dacia. O emisiune monetară specială, cu efigia Victoria Carpi ca, a consemnat acest eveniment. în anul următor, 248, senatul roman i-a acordat titlul de Car* picus Maximus. Este foarte probabil că și în cursul acestei acțiuni, ca de altfel și în cursul celor anterioare sau următoare, cetelor de carpi li s-au alăturat și elemente din populația exploatată și nemulțumită din imperiu. Cele două forțe au lovit cu tărie și au reușit să zdruncine apărarea romană a Daciei. în urma luptelor din 242, dar mai ales a celor din 245—247, apărarea romană a fost obligată să se retragă de pe limesul transalutan pe vechea linie a Oltului, făcînd eforturi febrile să fortifice nu numai această linie, ci și orașele din Dacia. Pînă la această dată elementul predominant și conducător în diferitele incursiuni îl formau carpii. Celelalte seminții care au participat alături de ei, au jucat un rol secundar. De aci înainte, însă, conducerea și inițiativa atacurilor a trecut într-o anumită măsură în mîna altor seminții, în special a goților. Astfel în anul 248, cînd numeroase orașe ale Moesiei Inferior printre care și Histria, au fost distruse, printre populațiile ce năvălesc în imperiu îi găsim și pe carpi, însă conducerea o aveau goții. în cursul celei de-a doua jumătăți a secolului al III-lea și în parte și la începutul celui următor, carpii au continuat să lupte cu aceeași vigoare împo- triva imperiului, atacînd alături de goți provinciile romane de la Dunărea de jos. Deși documentele vremii nu au înregistrat toate aceste incursiuni, totuși ele au continuat sub Decius și sub împărații următori pînă la Aurelian. Acesta a reușit să înfrîngă pe carpi, undeva la Dunărea de jos și în urma victoriei obținute a primit din partea senatului titlul triumfal de Carpicus Maximus. Pe lîngă acțiunile carpilor izvoarele antice menționează și atacuri ale dacilor (liberi), denumire sub care trebuie să înțelegem triburile dacice din nord- vestul și vestul provinciei. Documentația foarte sumară de care dispunem nu ne îngăduie preciziuni geografice sau de altă natură, ecoul acestor incursiuni fiind păstrat doar în titlurile triumfale ale împăraților. Astfel, împărații Maxi- minus, în anul 236, Decius (249- 251), Gallienus, în anul 257 și Aurelian, în 271 sau 272, au primit titlul triumfal de Dacicus maximus foarte probabil în urma unor victorii pe care le-au repurtat împotriva dacilor liberi. După cum reiese din cele expuse mai sus, începînd din prima jumătate a secolului al III-lea, carpii din Moldova și dacii liberi aflători la nordul și vestul provinciei Dacia au îndreptat o serie de atacuri împotriva stăpînirii romane din Dacia și din Moesia Inferior, atacuri ce s-au extins peste întregul teritoriu sud- dunărean, pînă în Tracia. 644 După cum s-a mai spus, alături de dacii liberi și de carpi a participat și populația locală exploatată. împreună au slăbit apărarea romană, obligînd-o să cedeze pas cu pas pozițiile de la nord de Dunăre. Un prim rezultat obținut de presiunea carpilor asupra apărării romane de la Dunărea de jos, ar putea fi părăsirea capului de pod de la Bărboși din sudul Moldovei, în anul 242. Fig. 164. — Obiecte de podoabă folosite de carpi, din cimitirul de incinerație de la Poienești. 1 — 2, cercei; 3, broșe; 4 — 6, fragmente de corali; 7, fibulă de bronz; 8, mărgele. Dacă asupra datei cînd a fost evacuat acest cap de pod se mai pot duce încă discuții, părăsirea limesului transalutan în anul 245 este sigură. Retragerea apărării romane pe vechea linie a Oltului este o consecință a puternicei presiuni exercitate de carpi. Atacurile carpilor și dacilor au continuat cu aceeași intensitate și în cursul celei de-a doua jumătăți a secolului al III-lea. în felul acesta carpii și dacii 645 liberi au adus alături de alte populații libere, o importantă contribuție la înlă- turarea stăpînirii romane din Dacia. Dacia a fost ocupată, foarte probabil, de carpi, și de triburile de daci liberi din nordul și vestul provinciei. Cercetările arheologice recente par a fi reușit să identifice o asemenea pătrundere de daci liberi care au venit dinspre regiunile de vest ale Transilvaniei sau de nord ale Banatului și care s-au așezat în centrul fostei provincii romane. Descoperirea la care ne referim s-a făcut la Cipău, punctul « Gîrla » (reg. Cluj), unde a fost identificat un cimitir de inci- nerație. Prin ritul de înmormîntare și urnele funerare, acest cimitir aparține grupului dacilor de vest. Anumite elemente de inventar de o importanță secun- dară arată o strînsă legătură cu masa sarmaților iazigi de la care le-au împru- mutat. Datarea acestei pătrunderi în secolul al IV-lea este asigurată prin desco- perirea unui mic tezaur de monede din acel timp. Astfel populația daco-romană se consolida printr-un nou aport dacic, a cărui atragere în sfera culturii romane începuse mai demult și va continua de aci înainte în ambianța romanică a fostei provincii. Către sfîrșitul secolului al III-lea și începutul celui de-al IV-lea, carpii se găsesc într-o poziție destul de precară. Goții încep să ocupe teritoriile carpilor, care încearcă să se sustragă dominației acestora, fie trecînd în fosta provincie Dacia, fie presînd linia Dunării. împotriva lor, în cadrul măsurilor luate sub Dioclețian pentru consoli- darea granițelor imperiului de la Dunăre, romanii au întreprins o mare ofensivă condusă de Galeriu. Luptele desfășurate între 295—297 au fost grele și s-au încheiat printr-o victorie romană. Înfrîngerea carpilor a adus celor doi auguști, Dioclețian și Maximian, ca și celor doi caesari, Galeriu și Constantius Chlorus, titlul de Carpicus maximus, în urma victoriei, izvoarele antice afirmă că toată seminția carpilor ar fi fost strămutată în imperiu L Aceleași surse precizează că au fost colonizați în Pannonia, la Sopianae 2, dar este sigur că au fost așezați și în alte provincii, de pildă în Sciția Minoră, unde în anul 368 găsim înregistrat un vicus Carporum. Pierderile suferite de carpi în cursul războiului din 295—297, ca și stră- mutarea și colonizarea unui mare număr în imperiu, au slăbit simțitor forța lor. De această împrejurare au profitat vizigoții spre a-și întinde dominația nu numai asupra Moldovei, ci și asupra unei părți a Munteniei. Este neîndoielnic însă că un număr apreciabil de carpi a rămas mai departe pe teritoriile lor de baștină, alături de goții stăpînitori din punct de vedere politic și militar. Nete- meinicia informațiilor antice despre o așa-zisă strămutare totală în imperiu reiese din faptul că în timpul domniei lui Constantin cel Mare, este semnalată din nou prezența lor agresivă la Dunăre. Ei vor ataca din nou imperiul. 1 Aurelius Victor, Caesar es, 39, 43, Eutropius, IX, 25, 2, cf. și Orosius, VII, 25, 12 «Carporum națio translata omnis in nostrum solum», 2 Ammianus Marcellinus, XXVIII, 1, 5. 646 împăratul a fost silit să intervină și în urma luptelor purtate cu ei, și-a adăugat la numeroasele sale titluri și pe acela de Carpicus Maximus (315—319). Prezența lor pe teritoriul de la nord de Dunăre, în secolul al IV-lea, este confirmată și de descoperirea recentă a cimitirului dacic de la Olteni (r. Olteni, reg. București). Ritul de înmormîntare întîlnit aci, dar și în alte puncte de pe teritoriul Munte- niei, anume incinerația în urne cu capac, dovedește că cimitirul aparținea unei populații dacice, în unele cazuri chiar carpice, care viețuia în aria în care trăiau și goții. Astfel, prezența în unele morminte de inhumație de tip Sîntana de Mureș, de exemplu la Spanțov (reg. București), a unor vase specifice culturii dacilor, cum este opaițul-afumătoare, arată lămurit că și în cîmpia Munteniei trăia în secolul al IV-lea populația dacică. Prezența populației cârpo-dacice la nord de Dunăre mai este documen- tată înspre sfîrșitul aceluiași secol, pe vremea lui Teodosiu I. în condițiile noi create de invazia hunilor, unele izvoare pomenesc printre populațiile confederate cu aceștia pe sciri și pe carpodaci (RapTioSaxaL) h Este foarte probabil că această denumire reflectă o anumită situație etnică: pe de o parte populația dacă, iar pe de alta pe cea carpică. Izvorul antic nu a făcut altceva decît să redea într-un singur cuvînt o realitate etnică existentă în acea vreme. Reiese limpede că, după ce, în secolul al III-lea, carpii ajunseseră la o mare dezvoltare social-economică și, alcătuindu-și o puternică uniune de triburi, începuseră să devină un factor politic important, slăbiți de pierderile suferite în cursul luptelor cu imperiul, ei n-au mai putut opune o rezistență suficientă înaintării goților și au căzut, foarte probabil, sub dominația acestora. După plecarea goților, populația dacică și carpică va continua să trăiască și să se dez- volte pe același teritoriu, în noile condiții impuse de migrația hunilor. Același fel de viețuire va continua și în perioada următoare, în timpul dominației altor populații migratorii, pînă la venirea slavilor. 3. LEGĂTURILE DINTRE IMPERIUL ROMANO-BIZANTIN ȘI TERITORIUL DIN STINGĂ DUNĂRII ÎN SEC. IV—VI Legăturile multilaterale dintre populațiile de pe teritoriul Daciei și provin- ciile imperiului dintre Dunăre și Balcani reprezintă un factor important în menți- nerea romanității nord-dunărene. Aceste legături, ca și intervențiile imperiului la nord de marele fluviu, au influențat puternic nu numai viața populației daco- romane, ci și triburile migratoare poposite pe aceste meleaguri. De aceea istoria Daciei ar fi. tratată unilateral dacă ea n-ar ține seamă de evenimentele din imperiul de care adeseori este strîns legată. 1 Zosimus, IV, 34, 6. 647 Situația politico-militară creată în Dacia, după victoriile lui Aurelian împotriva goților și carpilor din anii 271 și 272, a înlesnit evacuarea provinciei, în împrejurări avantajoase pentru romani. Situația favorabilă pentru moment explică baterea de către Aurelian a unor monede cu legenda Dacia Felix prin care se încerca a se arăta locuitorilor din imperiu, că provincia de la nordul Dunării redevenise prosperă și bine apărată. Ansamblul condițiilor obiective din imperiul roman impunea o scurtare a granițelor, prin părăsirea unor teri- torii prea expuse atacurilor barbare și frămîntate de răscoalele populației exploa- tate. In această situație critică se găsea, în primul rînd, provincia Dacia. Evacuarea Daciei a putut fi făcută nu în grabă, ci organizat, putîndu-se impune noilor stăpîni anumite condiții. O atare împrejurare a înlesnit menținerea legăturilor dintre populațiile de pe malul stîng al Dunării cu imperiul roman — legături pe care le putem urmări pe baza știrilor literare și arheologice pînă la începutul seco- lului VII e.n. Fără îndoială că între Aurelian și șefii goților a fost încheiată o înțelegere. Aceasta a dat posibilitate imperiului să-și rezerve unele avantaje, cum rezultă din calitatea de foederati, acordată goților, ca principali ocupanți ai Daciei. Victoriile împăratului împotriva goților și carpilor i-au dat de asemenea răgaz să poată organiza la sudul Dunării două noi provincii, care aminteau prin numele lor pe cea pierdută: Dacia Ripensis între Dunăre și Balcani și Dacia Mediterranea la sud-vest de prima. Pe teritoriile acestora, situația nu era de loc mai fericită ca în Dacia nord-dunăreană, din cauza îndelungatelor jafuri gotice și a ciumei ce le atinsese cu furie în anii 251, 261 și 270 e.n. Fertilitatea solului din sudul Dunării și bogățiile minerale nu ofereau celor evacuați posibilitățile înfloritoare din Dacia Traiană. Crearea celor două provincii urmărea o mai bună apărare a frontierei dunărene și menținerea cu scop de prestigiu a numelui Daciei în lista provinciilor romane. De aceea, ca și înainte de cucerirea Daciei, tot astfel după pierderea ei frontierele imperiului roman nu s-au limitat la cursul Dunării, deoarece teri- toriile de la sud de fluviu erau strîns legate economic de cele din stînga Dunării. Locuitorii și stăpînitorii de pe malul sudic al Dunării, în mare parte rîpos și sărac, nu se puteau lipsi de avantajele economice oferite de cel opus. O simplă privire asupra hărții acestei regiuni arată că toate bălțile bogate în pescuit, ca și luncile bune pentru fînețe și pășunat se găsesc în stînga Dunării. Se adaugă grînarele cîmpiilor din Banat, Oltenia și Muntenia, atît de necesare, mai ales după evacuarea Daciei, pentru hrana numeroaselor garnizoane romane ce se îngrămădesc la sud de fluviu. Așa se explică necesitatea pentru imperiu de a-și asigura, fie printr-o menținere efectivă a stăpînirii pe malul dacic al Dunării, fie prin schimburi cu băștinașii și « barbarii » din nord, garantarea unor resurse materiale de care avea absolută nevoie. Menținerea controlului militar roman pe malul stîng al fluviului se impunea și din punctul de vedere al apărării limesului danubian. Flota comercială și 648 militară romană, mai tîrziu și cea bizantină, nu-și asigurau o circulație normală pe fluviu, atîta timp cît în insulele și pe malul nordic se puteau organiza atacuri date prin surprindere asupra corăbiilor sau porturilor de pe malul de sud. Pădu- rile ce atingeau malul Dunării, ca și desișurile bălților constituiau locuri potri- vite pentru organizarea jafurilor de graniță (latrocinia), sau a unor lovituri de amploare mai mare date de « barbari » asupra orașelor și fortărețelor de pe malul moesic. Toate aceste motive obligă pe comandanții de pe limesul dunărean să țină sub control militar principalele vaduri care facilitau asemenea acțiuni. Capetele de pod romane menținute pe țărmul dacic al Dunării și în anumite momente, lărgirea acestora prin anexiuni teritoriale spre Carpați, au contribuit nu numai la menținerea legăturilor dintre cele două zone romane separate de fluviu dar și la alimentarea continuă a celei nordice, atît pe plan economic cît și cultural, politic și religios. Acest proces s-a desfășurat datorită unui contact viu între cele două zone prin emigranți, negustori, prizonieri de război, merce- nariat, căsătorii etc. Sub protecția garnizoanelor romane de pe ambele maluri ale Dunării, populația de agricultori și păstori din vecinătatea fluviului avea posibilitatea să se dezvolte nestingherită de « barbarii » vecini, în timp ce grupu- rile aflate sub stăpînirea nemijlocită a acestora, erau adesea nevoite să folosească poienile pădurilor și văile munților, ca locuri de retragere. Prezența lui Aurelian la Dunăre, în ultimul an al domniei sale, ocupat cu definitivarea organizării celor două noi provincii, arată importanța acordată întăririi limesului dunărean. Paza Dunării în golul creat prin părăsirea Daciei fu încredințată, de la Porțile de Fier și pînă în dreptul gurii Oltului, celor două legiuni și trupelor auxiliare strămutate din fosta Dacie romană. Legiunea V Macedonica, mutată de la Potaissa la Oescus (Ghighen în Bulgaria, la vărsarea Iskerului), primește ca sector de apărare malul dunărean, de la gurile Oltului și Vidului, pînă la vărsarea Lomului. De la Lom și pînă în dreptul vărsării Cernei sînt înșirate vexilații ale legiunii XIII Gemina, mutată de la Apulum la Ratiaria (Arcar în Bulgaria). In ceea ce privește locurile de garnizoană ale trupelor auxi- liare retrase din Dacia — sîntem informați numai asupra cohortei II Panno- niorum, adusă de la Gherla la Oescus. Dacă în ceea ce privește păstrarea de către Aurelian a unor capete de pod sub control roman, ca importante puncte economice și militare pe malul stîng al Dunării, izvoarele literare nu spun nimic precis, vorbesc în schimb descope- ririle arheologice. Ele arată categoric, pe baza succesiunii regulate și în mare număr a monedelor romane de aramă, a ceramicii și a unor cărămizi cu ștampila celor două legiuni, că Aurelian a menținut ocupate de garnizoane romane: Sucidava, Desa (r. Calafat) și Drobeta. Mulțimea monedelor de la toți împă- rații ce urmează lui Aurelian pînă la Constantin cel Mare, culese din vechile centre romane de pe malul bănățean și oltean al Dunării, precum și continuarea ceramicii romane specifice acestei epoci, presupune existența și a altor puncte de control militar stăpînite de imperiu după părăsirea Daciei ca: Pojejena 649 (r. Moldova Nouă), Dierna, Hinova (r. T. Severin), Bistreț (r. Băilești, reg. Craiova) etc. Trebuie să admitem că aceste puncte militare aveau legături și între ele, încît o întreagă fîșie de teren de pe malul stîng al Dunării se găsea sub protecția lor, și în care sarmații, carpii, taifalii și vizigoții din Dacia nu puteau pătrunde Fig. 165. — Planul cetății romane (sec. IV) și al turnului bizantin (sec. VI) de la Drobeta (Turnu Severin). fără a intra în conflict cu garnizoanele romane. Această situație se menține aproape continuu de la Aurelian și pînă la marile distrugeri ale lui Attila. Ea este arătată și de știrea pe care ne-a transmis-o Procopios1: « împărații romani de odinioară (sec. III—V) spre a împiedica trecerea barbarilor ce locuiau de partea cealaltă a Dunării, au împînzit cu cetăți întregul mal al fluviului, ridicînd fortărețe și castele, nu numai în partea dreaptă, ci pe ici pe colo și de cealaltă 1 Procopius, De aedificiis, IV, 6. 650 parte. Aceste întărituri le-au făcut nu ca să fie de necucerit, dacă cineva le-ar fi atacat, ci ca să nu lase malurile fluviului lipsite de apărători, barbarii din acele regiuni evitînd asediul orașelor. Cele mai multe întărituri erau formate dintr-un singur turn, de aceea, cu drept cuvînt se numeau ele monopyrgia și desigur, puțini oameni le apărau dinăuntru; dar aceasta era deajuns pe atunci să bage groaza în popoarele barbare, ca să se teamă de a ataca pe romani. Mai tîrziu însă, Attila, năvălind cu o armată mare, a cuprins fără nici o greutate acele întărituri și neopunîndu-i-se nimenea, a pustiit o mare parte din teritoriul roman ». După retragerea aureliană, legăturile dintre populațiile de pe cele două maluri ale Dunării pot fi urmărite, pe baza urmelor arheologice, pînă în nordul Transilvaniei. Schimbul se arată a fi foarte activ după cum dovedește continuarea circulației monetare romane și prezența unor produse romano-bizantine în adîncul Daciei, așa cum s-a arătat mai sus (p. 615 urm.). In timpul domniei lui Dioclețian (284—305 e.n.), imperiul întreprinde unele acțiuni militare dincolo de Dunăre, care au dus la o lărgire a stăpînirii și influenței politice romane. Pe vremea domniei lui Constantin cel Mare (306—337 e.n.) constatăm o lărgire a capetelor de pod de la nordul Dunării, ridicarea unor puternice cetăți și valuri de apărare în această parte, ceea ce înlesnește anexarea unei importante regiuni din sudul Daciei. Această anexiune teritorială i-a făcut pe unii autori antici să creadă că împăratul realipise la imperiu vechea provincie a lui Traian h îndată ce Constantin a ajuns stăpîn al provinciilor romane din Peninsula Balca- nică, a trecut la reorganizarea limesului dunărean, unde îl găsim prezent opt ani în șir (316—324). Nu lipsesc în acest timp nici atacuri ale goților și carpilor la sud de fluviu, în anii 315—316, înfrînte însă de Constantin, care își ia titlurile de Qoticus și Carpicus maximus. în 322 el trece Dunărea, atacînd din spate pe iazigii sarmați care atacaseră Pannonia, și-i silește a intra în clientela romană. Anul următor deschide conflictul final pentru tron dintre Constantin și Liciniu. în vederea ciocnirii hotărîtoare, cei doi rivali retrăseseră o mare parte din trupe de pe limesul dunărean, împrejurare de care profită șeful got Rausi- modus ca să treacă fluviul pe gheață, pentru a jefui Moesia și Tracia, unde găsește destui aliați. Constantin pornește cu armata din Salonic, îi bate pe goți în Tracia, apoi îi fugărește peste Dunăre, pînă în Muntenia. Aci dă o luptă pe o colină păduroasă, ucide pe Rausimodus și silește pe goți să restituie prada și captivii. Cete de goți sub conducerea căpeteniei lor Alica, ajută totuși pe Liciniu, înfrînt de Constantin în bătălia de la Adrianopole. Legăturile tainice dintre goți și Liciniu, care avea chiar intenția de a fugi la « barbarii » din nordul Dunării, continuă și după aceea pînă la moartea lui (324 e.n.). 1 lulianus Apostata, Caes., 329, C. 651 Rămas singur stăpîn al imperiului și al graniței dunărene, Constantin trece la o politică de ofensivă față de neamurile migratoare din Dacia, urmărind să protejeze astfel provinciile balcanice și noua sa capitală. Cu aceasta Constantin inaugurează, după 324 e.n., programul său de mari construcții strategice și anexiuni teritoriale la nord de Dunăre. El și-a ales ca centre de operații și baze de susținere pentru războaie cele trei principale puncte de trecere peste Dunăre: Drobeta, Sucidava și Daphne. Expedițiile care se organizau în aceste localități bine fortificate, puteau controla toată Dacia sudică. Tăria celor două flancuri împotriva goților și taifalilor o formau Drobeta și Daphne, dar punctul de greutate al acestui sistem strategic cădea pe Sucidava situată în centru, princi- Fig. 166. --Planul cetății Sucidava-Celei (sec. IV —VI). pala poartă de drumuri pe valea Oltului pînă în inima Transilvaniei. Prin am- ploarea lor, construcțiile nord-dunărene ale lui Constantin amintesc pe cele ridicate de Traian după primul război cu Decebal și reflectă, probabil, intenția recuceririi provinciei pierdute sub Aurelian. La 5 iulie 328 se inaugurează solemn podul de piatră dintre Oescus și Sucidava, cu o lungime totală de aproape două mii patru sute de metri. Cerce- tările moderne asupra ruinelor podului lui Constantin, au dus la descoperirea portalului nordic și a trei picioare din zid cu piatră și mortar, situate pe albia brațului navigabil al Dunării și la egală distanță între ele. S-a putut constata că 652 tehnica zidăriei, forma și dimensiunile celor trei picioare (26 X19 m) sînt iden- tice cu cele ale podului lui Traian de la Turnu Severin. Aceasta arată că ano- nimul constructor al podului lui Constantin a folosit metodele tehnice între- buințate de Apollodor din Damasc, cu două secole mai înainte. Imitînd pe Traian, Constantin inaugurează podul său prin batere de medalioane și monede comemorative. Pe reversul unui atare medalion apare imaginea podului prote- jată de chipul zeului Danubius și de cîteva corăbii ancorate lîngă el. Condus de zeița Victoria, împăratul înarmat înaintează pe pod, unde primește supunerea unui « barbar » îngenunchiat în fața sa. Cu ocazia reușitei expediției din 332 a lui Constantin al II-lea împotriva goților, se bătură și monede de aramă cu chipul tînarului prinț și al podului de la Celei. Construcția unui asemenea pod de piatră arată că se urmărea legarea durabilă a unor întinse teritorii de trunchiul imperiului. Este sigură folosirea lui ca principal loc de trecere pentru războaiele purtate în Dacia de Constantin și de fiii săi. Nu putem ști pînă la ce dată va fi rămas în picioare. Legată de construcția podului de la Celei a fost restaurarea sub Con- stantin cel Mare a vechiului drum ce pornea de la Sucidava spre Romula și defileul Oltului. Repararea drumului este documentată prin inscripția unui stîlp de șosea (miliarium) descoperit la nord de actualul sat Celei. Textul inscrip- ției păstrează numele lui Constantin cel Mare și a doi fii ai săi, ca Caesares, putîndu-se data tot în jurul anului 328. Ca distanță este dată cifra de 1000 pași romani (1479 m), care corespunde cu depărtarea dintre portalul podului imperial și locul descoperirii stîlpului, în marginea drumului roman. Restaurarea șoselei s-a făcut pînă lîngă valul numit Brazda lui Novac, ceea ce explică păstrarea pînă azi în condiții mai bune a drumului roman în acest sector. Stîlpii miliari arată că împăratul a refăcut, în continuare, și drumul de pe valea Iskerului, de la Oescus la Serdica (Sofia). Capul nordic al podului era protejat de puternica cetățuie Sucidava con- struită de Constantin, cu un șanț larg și ziduri puternice, flancate cu turnuri de apărare. Fortăreața s-a ridicat pe un platou de formă neregulată, avînd azi lungimea de 165 și lățimea de 135 m. Paralel cu zidul de apărare, s-au păstrat în interiorul cetății urmele unor stîlpi de zid care susțineau grinzile de lemn ale unor bărăci destinate locuințelor soldaților, magaziilor, grajdurilor etc. Săpă- turile din interiorul cetății au scos la lumină numeroase monede constantiniene, ceramică, cărămizi, țigle, podoabe de bronz, unelte agricole, resturi de arme și altele. Pe lîngă vetrele din locuințele soldaților s-au găsit obiecte de metal și monede mai vechi, strînse într-o vreme cînd acest material era scump pentru sărăcia acestor apărători de graniță. Construcția cetății, apoi diferitele reparări la care ea a fost supusă în secolele IV —V, indică cooperarea multor detașamente trimise de legiunile și corpurile de trupe auxiliare, care păzeau limesul Daciei ripense. Unele ștampile de pe cărămizi ne arată că într-o vreme își aveau garni- zoana aci cohortele III și IV din legiunea V Macedonica. De altfel, la Sucidava 653 Notitia dignitatum 1 indică ca garnizoană permanentă, în secolele IV—V, una din cele patru prefecturi ale acestei legiuni. Din inventarul arheologic al cetății rezultă că apărătorii Sucidavei sînt soldații grăniceri (milites riparienses sau limitanei), care, în schimbul pazei fron- tierei, primesc un lot de pămînt și dreptul de a pescui în bălțile Dunării. Ocupația lor de bază o formau agricultura și creșterea vitelor. Viața acestor soldați se caracterizează și printr-un stadiu cultural înapoiat. în rîndurile lor se găseau și multe elemente recrutate din lumea populațiilor libere. O dată cu zidirea cetății, se produce o reînviorare a vieții urbane la Suci- dava. Aproape jumătate din suprafața vechiului oraș se fortifică cu șanț și ziduri de apărare care pătrund pînă în apele Dunării, așa încît să cuprindă în incinta lor și capul podului împreună cu fortăreața militară. Descoperirile monetare și de diferite obiecte în acest sector sînt dovada unei intense activități economice, stimulată, desigur, prin schimbul ce avea loc aci cu populațiile din nord. în secolele IV—V se importă la Sucidava și unele mărfuri aduse din ținuturile Mării Egee, ca amfore cu vin sau undelemn, obiecte de metal, oglinzi și altele. Știrile istorice și descoperirile arheologice indică în secolul al IV-lea o oarecare reînviorare a vieții militare și civile și la Drobeta 2. Notitia dignitatum 3 cunoaște aci ca trupe permanente de pază, o unitate de pedestrași și o alta de cavalerie (cuneus equitum Dalmatarum Divitensium și auxilium primorum Dacis* corum). Drobeta avea misiunea, în această vreme, de a supraveghea mișcările « barbarilor » din Oltenia și din Banat. Constantin a restaurat vechiul castru zidit de Traian, adăugîndu-i turnuri de apărare și porți, al căror corp iese în afara zidului de incintă. Barăci de lemn, cu grinzile sprijinite pe stîlpi de zid au fost ridicate de-a lungul feței interioare a zidului de apărare, iar spre centru s-au zidit 84 camere în lungul străzilor ce se întretăiau în mijlocul castrului. Despre o refacere a podului lui Traian, în această vreme nu mai poate fi vorba. Stadiul actual al descoperirilor arheologice nu ne permite însă a stabili dacă s-a putut reînfiripa și la Drobeta o viață urbană, sub protecția acestei fortărețe din sectorul de apărare al legiunii XIII Gemina. Post înaintat al cetății constantiniene de la Drobeta, pare a fi fost micul castel de la Puținei (6 km spre nord) ale cărui turnuri de apărare și resturi cera- mice fac dovada unei construcții romane tîrzii. Deși descoperirile arheologice de pînă acum (în afară de numeroasele monede găsite la Orșova) nu ne pot da încă știri precise despre reconstrucțiile de la Dierna în perioada constantiniană sau cea următoare, avem totuși indicații precise din același izvor 4 că aci se instalase o prefectură a Legiunii XIII Gemina. Capul de pod de la Dierna avea importanta misiune de a controla mișcările sarma- ților din Banat, barîndu-le drumul îngust dintre Mehadia și Orșova. în același 1 Notitia dignitatum, Or., XLII, 39. 2 Const. Porphyrogenetus, De adm, imp., XL, ed. Bonn, p. 173. 3 Notitia dignitatum, Or,, XLII, 16 și 24. 4 Ibidem, 37. 654 timp, Dierna funcționa ca o escală necesară pentru flota fluvială, între Cazane și Porțile de Fier. Ca un post avansat în Barbaricum se refăcuse castrul roman de la Mehadia-Plugova, situat mult în interior . De la Dierna în sus, pînă spre vărsarea Savei în Dunăre, fruntariile dună- rene cădeau în paza armatelor provinciei Moesia prima. Legiunile VII Claudia și IV Flavia și numeroase trupe auxiliare ale provinciei sînt arătate de către Notitia dignitatum și de ștampilele unor cărămizi, ca supraveghind defileul Dunării din regiunea Cazanelor și mai sus de acestea, locuri favorabile incursiunilor sarmaților din Banat. O recentă descoperire epigrafică dovedește ocuparea unor puncte strate- gice, în veacul al IV-lea, pe malul bănățean al fluviului de către detașamente ale legiunii a VH-a Claudia. Astfel la Pojejena de Sus (r. Moldova Nouă, reg. Timișoara) s-au găsit cărămizi cu ștampila legi (o) VII Claudia C(uppis). Ele documentează trimiterea unei vexilații din prefectura acestei legiuni instalate la Cuppae (Golubac, pe malul iugoslav), destinate a păzi anonima cetate romană de la Pojejena, pe malul bănățean. Mai sus și pe același mal se construiseră, în veacul al patrulea, cetăți la Lederata (Palanca Nouă) ocupată de două unități auxiliare și restaurată mai tîrziu de lustinian, ca și la Constantia (Kubin), ctitorie a împăratului Constanțiu II, din timpul acțiunilor sale contra sarmaților din Banat. Lipsa de cercetări amănunțite pe limesul dunărean face ca să nu cunoaștem rețeaua de turnuri întărite care împînzeau malul dacic al fluviului. Rolul principal al acestora consta în a semnala la timp orice mișcări de apropiere a popoarelor migratoare, spre a se putea da alarma garnizoanelor din cetățile de bază. Tot lor le revenea misiunea de a împiedica acțiunile de contrabandă și de jaf ale unor elemente izolate (latrunculi), care tulburau necontenit granițele. Multe din atacurile pornite de goți și aliații lor, în secolul IV, asupra ținutu- rilor romane din Balcani aveau ca loc de plecare teritoriul actualei Muntenii. Pentru a se împiedica aceste invazii, pe malul stîng al Dunării, în acest sector, au fost fortificate de romani mai multe locuri prielnice de trecere. Săpăturile din cetatea de la sud de orașul T. Măgurele au scos la lumină urmele unei fortificații, resturi ceramice și monede, care arată la origine o con- strucție romană din sec. IV e.n., refăcută mereu după aceea, pînă în epoca bizan- tină și romînească. Se pare că aci este de localizat cetatea Turris, despre care Procopios 1 notează următoarele: « împăratul lustinian a trimis o solie la bar- bari, la anți și la sclavini, cerîndu-le să se ducă cu toții în vechea cetate Turris, care, situată dincolo de Dunăre și clădită odinioară de împăratul Traian, era pustie de mai mulți ani, fiind jefuită de barbari. Și le mai făgăduiește să le dea și cîmpiile din împrejurimi care erau ale Romanilor, în virtutea drepturilor lor cele vechi și pe deasupra mulți bani cu o singură condiție, ca încheind un 1 Procopius, De bello Qothico, III, 14, 32. 655 tratat cu romanii să se împotrivească hunilor (avarii sau cutrigurii) ce și-au pus în gînd să invadeze imperiul roman ». Mult mai bine ne este cunoscut istoricește (nu însă și arheologic) celălalt capăt de pod nord-dunărean, denumit Constanti niana Daphne. Din relatările lui Procopios 1 rezultă că această cetate se construise de către Constantin cel Mare, « nu de mîntuială », deci o fortăreață puternică pe malul opus față de Transmarisca « fiindcă socotea că nu este fără de folos de a păzi fluviul pe ambele părți » — dar, cu trecerea vremii, ea se ruinase sub loviturile populațiilor migra- toare ceea ce-1 determinase pe lustinian a o reclădi. Cum Transmarisca se loca- lizează precis la Turtucaia, rezultă că cetatea Daphne se găsea pe malul opus, în regiunea de vărsare a Argeșului în Dunăre. Numismatica confirmă spusele lui Procopios, prin monede bătute cu ocazia terminării construcției cetății Daphne ce se datează dintre anii 324 - 328 e.n., deci în același timp cu lucrările de apărare de la Sucidava. Pe aversul acestor monede apare bustul și numele lui Constantin cel Mare, iar pe revers, inscripția CONSTANTINIANA DAFNE însoțită de o scenă în care este reprezentată zeița Victoria, un trofeu și un captiv căzut la picioarele zeiței. Menționarea cetății, confuz situată din punct de vedere topografic, se întîlnește și la Amian (XXVII, 5) cu prilejul povestirii expediției împăratului Valens împotriva goților din anul 367 e.n. In sfîrșit, numele ei apare — însă nu este sigur — în Notitia dignitatum 2, de unde aflăm că între legiunile comita- te nses de pe linia Istrului puse sub ordinele comandantului militar al provin- ciei Tracia, se găseau și două unități, care prin numele lor amintesc pe al lui Constantin cel Mare și pe al localității: Constantini Daphnenses și Balistari Daphnenses. Bogăția acestor știri arată rolul important pe care l-a avut Daphne în siste- mul de apărare al limesului dunărean. Din păcate, toate încercările arheolo- gilor de a găsi urmele de zidărie ale acestei cetăți, în regiunea de bălți de la gura Argeșului, au rămas infructuoase. Este probabil ca ele să fi fost distruse cu totul de revărsările acestui rîu sau de ale Dunării. S-a presupus, fără a se putea documenta temeinic, că anterior ctitoriei constantiniene, pe locul cetății Daphne ar fi existat o așezare cu nume getic, Mar isca, față de care cea de la Turtucaia a putut fi numită Transmarisca. Mulțimea cetăților nord-dunărene, construcția podului și reparările de drumuri în sudul Daciei, întreprinse sub Constantin cel Mare, arată clar că imperiul a creat o zonă de acoperire strategică, dincolo de Dunăre, recuperînd prin aceasta o parte din Dacia. Pentru cele mai multe din aceste lucrări strategice, anul 328 e.n. constituie termenul final de efectuare. După această dată se deschide și noua politică ofensivă împotriva popoarelor de la nord de Dunăre. Succesele militare obținute au asigurat imperiului și anexiunile teritoriale realizate. 1 Procopius, De aedificiis, IV, 7. 2 Notitia dignitatum, Or., VIII, 13, 14 — 45,46. 656 Se pare că recuceririle lui Constantin cel Mare au mers înspre nord pînă la marele val de pămînt, cunoscut azi sub numele de Brazda lui Novac. Acest uriaș val, lung de circa 700 km, taie în lat Oltenia și Muntenia și are șanțul de apărare spre nord, ceea ce dovedește că a fost săpat de un cuceritor ce venea dinspre Dunăre. El pornește de lîngă malul Dunării (Cetatea Hinova, mai jos de T. Severin), merge pe la Craiova, sud Piatra Olt, Costești-Argeș, Găiești, Ploiești, Mizil, iar de aci, deși nu a mai fost urmărit, se pare că ajungea pînă lîngă Brăila. Traseul lui arată că valul caută a separa în general zona cîmpiei de cea de deal. Din această cauză podișul înalt și rîpos al Mehedinților ba împiedicat a acoperi și centrul fortificat de la Drobeta. în starea de azi, valul propriu-zis este înalt în unele locuri de 3 m, lat de 30 m, iar șanțul său, larg de circa 10 m păstrează adesea adîncimea de 2 m. S-au emis diferite păreri în ceea ce privește originea și datarea acestei uriașe lucrări, dar în ultimul timp cei mai mulți istorici și arheologi o atribuie romanilor. Prin faptul că ea taie limesul transalutan ridicat în a doua jumătate a secolului II e.n., Brazda lui Novac trebuie datată într-o epocă mai nouă. Cei ce au efectuat o asemenea lucrare erau stăpînitorii regiunilor de cîmpie din Oltenia și Muntenia. Acest eveniment s-a petrecut în timpul domniei lui Constantin cel Mare și trebuie pus în legătură cu recuceririle acestuia și cu fortificațiile ridicate de el pe malul stîng al Dunării, așa cum s-a arătat mai sus. Se observă între fluviu și acest val o puternică pătrundere a monedelor și ceramicii romane din epoca dinastiei constantiniene (Frumoasa, Fundeni etc.). La Romula, situată lîngă Brazdă, au fost găsite monede de aramă de la Constantin cel Mare, în interiorul unei clădiri locuite în veacul al IV-lea. Astfel, Brazda lui Novac repre- zenta probabil limita nordică a anexiunilor făcute în sudul Daciei de către Con- stantin cel Mare, ea fiind, nu un limes fortificat după regulile obișnuite în secolele I—III e.n., ci doar un obstacol material la hotare, pentru acoperirea cetăților de pe cele două maluri ale Dunării. Recucerirea sudului Daciei readuce această zonă sub controlul imperiului roman tîrziu. în același timp ea a contribuit la reînviorarea romanității de la nord de Dunăre, timp de aproape patruzeci de ani, pînă în vremea marilor mișcări ale triburilor gotice din timpul domniei lui Valens, cînd, în mod sigur, această fîșie de pămînt de-a lungul Dunării, era în mare parte pierdută pentru imperiu. Sprijinit pe fortificațiile de la Dunăre și pe anexiunile teritoriale din stînga ei, Constantin cel Mare și mai apoi urmașii săi trec la o politică de intervenții militare în frămîntările dintre popoarele ce ocupaseră restul Daciei. în anul 332, pătura sarmată conducătoare din Banat (Sarmatae Argara^ gantes) cere ajutorul împăratului împotriva atacurilor goților, cărora nu le putea face față, deși înarmase și pe supușii săi (Sarmatae Limigantes). Este trimis Constantin al II-lea, unul din fiii împăratului, care își trece armatele pe la Sucidava, Drobeta și Dierna, cade în spatele invadatorilor și la 20 aprilie din 42 — c. 1001 nr „ același an, goții cu aliații lor taifali sînt înfrînți dezastruos. Izvoarele istorice vorbesc exagerat de nimicirea în Banat a 100 000 « barbari » (bărbați, femei și copii), în parte secerați de foame și frig. Se impune învinșilor un nou foedus (tratat), prin care sînt obligați a da mercenari romanilor, a respecta echilibrul la care se ajunsese în Dacia și a-1 garanta prin ostateci, între aceștia fiind și fiul șefului got Ariaricus. Mulți prizonieri taifali sînt strămutați în Frigia, unde în anul următor se vor răscula. Goții, strîmtorați de foamete, primesc în schimb alimente și unele stipendii, apoi posibilitatea de a face schimburi de mărfuri în tîrgurile romane de pe malul Dunării. Lovitura romană a fost atît de puternică, încît, timp de aproape patru decenii, jafurile lor au încetat. Cu prilejul atacului gotic din 332, sarmații Limigantes primiseră arme pe care în 334 le întorc împotriva stăpînilor. Lupta a fost dîrză și a adus victoria sarmaților Limigantes, silind 300 000 de sarmați Argaragantes (iarăși o cifră exa- gerată) să-și găsească scăparea în imperiu sau la victoali. în timpul acestui conflict, Constantin este prezent pe malurile Dunării bănățene, dar nu inter- vine în războiul dintre cele două grupe sarmate, ci se mulțumește a primi pe fugari în imperiu. De acum și pînă la sfîrșitul domniei sale, Constantin nu va mai interveni la nord de Dunăre. Victoriile obținute i-au dat posibilitatea de a-și ridica în tihnă Constantinopolul, noua capitală. Mercenarii și colonii puteau fi recrutați în mare număr de pe teritoriul Daciei, misionarii creștini trec mai ușor granițele la « barbari », iar populația daco-romană din Carpați, astfel cum indică desco- peririle arheologice menționate mai sus, reia legăturile economice și culturale cu imperiul. Siguranța centrelor urbane de pe malul drept al Dunării, creată prin poli- tica lui Constantin, a fost și în avantajul răspîndirii creștinismului. în multe dintre aceste orașe se înființează episcopii, al căror rost este și acela de a răspîndi noua credință printre locuitorii din stînga Dunării. Succesorul lui Constantin cel Mare, Constantius II (337—361), ca moștenitor al regiunilor dunărene a avut de luptat, în cursul domniei sale, numai cu neamurile sarmate de la nord de Dunăre. Vizigoții și taifalii respectau angajamentul de federați, dînd chiar ajutor armat lui Constantius II, în războaiele acestuia cu sarmații, din anul 358, și cu perșii, din 360. Amian1 menționează jafuri ale cavaleriei sarmaților limiganți, în 355 și 357, îndreptate asupra teritoriului Moesiei Prima, urmate de capturarea multor prizonieri romani. împotriva lor, Constantius al II-lea trece Dunărea în 358, în timp ce aliații săi taifali, veniți prin Oltenia, atacau prin spate. Sarmatae Limigantes sînt bătuți, mulți cad măcelăriți și li se impun condiții dure de pace. Ei sînt obligați a plăti tribut și furniza mercenari, a se ține departe de Dunăre și a accepta repatrierea acelor Sarmatae Argaragantes, fugiți la victoali în 334. 1 Ammianus Marcellinus, XVII, 12, 4 —21; 13, 1—33 și XIX, 11, 1 — 17. 658 Zizais, regele celor reîntorși, devine conducătorul sarmaților și client al romanilor. Pentru supravegherea îndeaproape a mișcărilor sarmatice, împăratul ridică cetatea Constantia (azi Kubin, în Banatul iugoslav). Neamurile sarmate se liniștesc și ele pentru mult timp. După moartea lui Iulian Apostatul, care folosea în expediția sa din Persia (363 e.n.) și un detașament furnizat de goții federați, în nordul Dunării reîncep marile frămîntări gotice. Doi ani mai tîrziu, ordinul trimis la 19 iunie 365, de către împăratul Valens, lui Tautomedes, comandantul militar din Dacia Ripensis, ca să restaureze și să zidească noi turnuri de apărare între cetățile de pe limesul dunărean, arată că furtuna se apropia. Intervenția gotică se profilează în anul următor, cînd Athanarich sprijină răscoala pretendentului Procopios împotriva lui Valens. După înlăturarea rivalului său, Valens a întreprins contra goților cunoscutele sale expediții din 367—369, în cursul cărora vadul Sucidava - Oescus n-a avut nici un rol. Invazia hunilor din ultimele două decenii ale secolului IV, nu a dus la destrămarea limesului dunărean, deoarece constatăm că în această perioadă, garnizoana romană se menține încă puternică în cetatea de la Sucidava. In schimb, distrugerile hunilor au avut consecințe grave asupra Daciei locuite de populația daco-romană, de cele germanice și sarmate. Circulația monetară, atît de intensă de la Constantin cel Mare pînă la venirea hunilor, scade mult. în sudul Daciei se menționează de asemenea unele grupări germanice sau hunice, care făceau parte din confederația de seminții ale statului lui Attila. Demnitarul de neam vizigot Gainas se refugiază din Constantinopole cu averile sale, la nord de Dunăre, printre grupurile gotice de aci, dar pe la 400, șeful hun Uldis îl atacă și îl învinge. Nouă ani mai tîrziu, se produce un atac al hunilor. Ei cad asupra cetății Castra Martis (lîngă Vidin), o cuceresc prin trădare, dar în cele din urmă sînt înfrînți de către trupele imperiului cu concursul flotei de pe Dunăre și fixați ca coloni, în ținutul Balcanilor. Cele mai grozave distrugeri de pe limesul dunărean s-au petrecut sub Attila. în această privință relatările autorilor bizantini (Priscus din Panion, Procopios etc.) concordă cu observațiile obținute prin săpăturile arheologice de la Sucidava. Cetățile și orașele fortificate de la Dunăre au putut fi ușor cucerite de către regele hun, deoarece acesta își organizase corpuri de asalt, după modelul roman, dotate cu mașini speciale de asediu. Attila întreprinde în lungul Dunării două expediții mai importante împo- triva imperiului de răsărit h în anii 441—443, el atacă fortificațiile și ora- șele din nordul Serbiei, ca Singidunum (Belgrad), Margum (Dobrovița), Viminacium (Costolaț) și apoi pătrunde în interior, pînă la Naissus (Niș). Devastările se canalizează și în lungul Dunării, cucerindu-se Ratiaria (Arcar, 1 în stadiul actual al cercetărilor arheologice, pentru epoca ce se întinde de la moartea lui Attila și pînă la lustinian, ne lipsesc informații detaliate și concludente despre relațiile dintre imperiul de răsărit și Dacia. 42* 659 în Bulgaria), oraș mare și înfloritor, sediul principal al legiunii XIII Gemina, dotat cu o « fabrică » de arme și un port al flotei romane de pe Dunăre. Familii romane de seamă sînt duse de aci în captivitate. Ultima cetate menționată ca fiind prădată de Attila cu ocazia acestui raid a fost Asamum, de pe țărmul bulgar, în dreptul vărsării Oltului. Se pare că în timpul acestei expediții hunii nu au reușit să cucerească toate întăriturile romane de pe ambele maluri ale Dunării, între care Sucidava și Oescus. Se începe depopularea masivă a regiunii atacate, deoarece mulți meșteșugari și agricultori sînt capturați și transportați de Attila în Pannonia, pentru lucrările sale. în anii 447—448, Attila reînnoiește atacul în lungul văii dunărene, atingînd spre răsărit orașul Novae (Șiștov). Șaptezeci de orașe și fortărețe au căzut pradă hunilor care au înaintat cu jafurile lor adînc pînă în Grecia. Cronicile tîrzii1 arată că o sîngeroasă luptă a avut loc, în 447, între huni și romani, lîngă localitatea Utus (Vid, la vărsarea rîului cu același nume în Dunăre) din Dacia Ripensis. în această bătălie, Arnegisclus, unul dintre marii comandanți romani de neam germanic, a fost ucis de Attila. Aceleași izvoare ne informează însă, că bătălia de la Utus a avut loc, după ce hunii trecuseră Dunărea pe la apus de această localitate. Acest loc de trecere nu poate fi decît vadul Sucidava-Oescus, orașele și cetățile de aci fiind și ele cucerite și prădate. în urma victoriilor hunilor, limesul danubian fu pierdut. De la Priscus aflăm că Attila anexează pe malul drept al Dunării, o fîșie de pămînt adîncă ca la cinci zile de drum și întinsă de la Singidunum pînă la Novae. Această anexiune determină și mutarea locurilor de tîrg dunărene pe noua frontieră de la Naissus spre culmile Balcanilor. Cu toate aceste grozave pustiiri, viața economică nu a încetat în regiunile trecute prin foc și sabie de către huni. în drumul ambasadei lui Priscus spre curțile lui Attila, care are loc în anii următori se întîlnesc încă țărani care-și lucrau pămîntul, iar Attila acorda o mare atenție bunei funcționări a locurilor de schimb de pe noile frontiere, între supușii săi și populația impe- riului de răsărit. Descoperirile arheologice de monede, opaițe, ceramică și obiecte de metal, din stratul roman al sec. IV—V, de la cetatea Sucidava, arată o viață continuă, de la Constantin cel Mare pînă la Teodosiu al II-lea (408—450). Toate acestea se sfîrșesc într-un strat de arsură gros pînă la o jumătate de metru, ca rezultat al unui puternic incendiu ce a mistuit cetatea către mijlocul secolului V e.n. Urmele acestui foc din timpul domniei lui Teodosiu al II-lea s-au păstrat mai bine în barăcile de lemn ale soldaților. Lîngă vetrele lor s-a aflat un bogat inventar din monede și obiecte de metal părăsite în grabă, în timp ce se incendiase cetatea. Sînt de amintit și trei tezaure cu monede de bronz, al căror conținut începe cu Constantin cel Mare și se termină cu Teodosiu al II-lea. Au mai fost culese de asemenea fragmente de cazane hunice de bronz, precum și unele obiecte de 1 Chronica Minora, ed. Mommsen, II, p. 82 și Chronicon Paschale, ed. Bonn, p. 586. 660 podoabă lucrate după tehnica și arta popoarelor germanice, ceea ce arată că, printre soldații din garnizoana cetății, se găseau și mercenari din sînul acestor două neamuri. Săpăturile n-au dat la iveală resturi de oase omenești, ceea ce indică retragerea totală a garnizoanei, fără lupte de interior. Pe baza descope- ririlor monetare rezultă că Sucidava fu atacată de huni la finele domniei lui Teodosiu al II-lea, probabil în 447. Ca și la Drobeta, așezarea civilă romană a fost distrusă, iar garnizoana din cetățuia militară, după o slabă împotrivire, o părăsi în grabă și, dîndu-i foc, se retrase peste Dunăre cu ajutorul flotei. Timp de aproape trei sferturi de veac de la această primă ardere a cetății Sucidava, nu mai întîlnim nici o urmă de viețuire pe teritoriul ei. In urma destrămării imperiului hunic al lui Attila, după bătălia de la Nedao (454) se creează unele stătulețe hunice conduse de fiii săi. Astfel, pe teri- toriul din fața Olteniei al actualei Bulgarii, doi dintre fiii lui Attila stăpînesc mai mulți ani orașele romane Almus, Oescus și Utus. Din vremea existenței acestor formații politice hunice datează și Cetatea Hunilor, care, din cele ce spune despre ea Procopios x, urmează a se identifica pe malul bulgăresc al Dunării, în fața actualului lac Potel. Aceste formații politice împiedică legăturile dintre romani- tatea balcanică și cea din Dacia, pînă ce imperiul bizantin își va restabili granițele pe valea Dunării. Revenirea, la începutul veacului al Vl-lea, a imperiului bizantin la Dunăre dă posibilitatea restaurării a numeroase orașe și cetăți distruse în secolul precedent de către huni. In cunoscuta sa lucrare despre construcțiile împăratului lustinian, Procopios enumeră peste șase sute asemenea lucrări din Peninsula Balcanică. El arată că împăratul clădise fortificații mai mici sau mai mari și pe malul stîng al Dunării, dintre care unele sînt indicate toponimic. Pe teritoriul actualului Banat, Procopios menționează fortăreața mare și puternică de la Litterata sau Lederata situată în fața cetății Novae (Brînița, în. Serbia). Litterata, ca posesiune bizantină și situată la nord de Dunăre, apare: menționată și în Novella XI, dată de împărat la 14 aprilie 535. Ruinele ei sînt vizibile azi, lîngă satul Palanca Nouă și ea nu trebuie confundată cu localitatea cu același nume, situată pe malul drept al Dunării. Fără nici un fel de amănunt,, se mai menționează de Procopios și castelul Zernes care se identifică cu Dierna (Orșova). Pe malul oltean al Dunării, Procopios pomenește mai întîi fortăreața? Theodora situată în fața castelului Pontes, deci ea nu putea fi decît pe ruinele vechii Drobeta. Despre această Theodora, știrile lui sînt confuze, deoarece o arată că a fost clădită de Traian, deși ea poartă vădit numele soției lui lustinian, și că fiind prea expusă « barbarilor » nu i s-a dat nici o atenție. Descoperirile arheologice de la T. Severin dezmint însă această afirmație a lui Procopios. în colțul de sud-vest al castrului lui Traian, s-a clădit în sec. VI un puternic turn 1 Procopius, De aedificiis, IV, 6. 661 de apărare, în care s-au descoperit monede și cîteva tipare pentru turnat obiecte din bronz, din același veac. Acesta este turnul Theodora, care a înlocuit vechiul toponimic dispărut o dată cu distrugerile lui Attila. Afirmația lui Procopios că aci nu s-a construit ceva de seamă se poate referi la vechiul castru al lui Traian și Constantin, pe care lustinian nu l-a mai restaurat în amploarea de mai înainte, ci s-a mulțumit cu zidirea unui simplu turn numit cu numele soției sale, ca și în alte cazuri. O deosebită atenție acordă Procopios vechiului loc de trecere de la Celei, despre care afirmă că (IV, 6): « Nu departe de aci, de Cetatea Hunilor, se găsește un teritoriu în care de ambele părți ale Istrului erau două fortărețe, cea din Illyricum numită Palatiolon, cea din fața ei Sycibida. Acestea fiind ruinate cu timpul, împăratul lustinian renovîndu-le, a tăiat astfel drumul barbarilor . .. ». Palatiolon a fost construit lîngă orașul Oescus, reînviat și reîntărit și el de împărat. Din cele arătate de autorul bizantin se vede că punctul de trecere Sucidava- Oescus constituia încă un loc propice de invazii la sud de Dunăre, de unde grija de a-1 fortifica. Pe malul muntean al Dunării, Procopios înregistrează ca fiind rezidită din temelii, numai vechea fortăreață constantiniană numită Daphne și situată, după cum s-a arătat mai sus, la vărsarea Argeșului. Tot la nord de Dunăre, am văzut că Procopios vorbește de cetatea Turris, clădită de Traian, dar distrusă de « barbari », identificabilă, probabil, cu T. Măgurele. Teritoriul acestei cetăți se găsea de asemenea sub controlul lui lustinian, deoarece împăratul îl cedează triburilor slave ale anților și sclavinilor. Deși această cetate era pustie, fapt ce explică nemenționarea ei între restaurările lui lustinian, săpăturile de la T. Măgurele au găsit urmele unui turn de apărare bizantin din sec. VI. Se pare că și aici, ca la Drobeta, este de făcut distincție între așezarea civilă și un turn de apărare. în Novella amintită a lui lustinian se mai menționează ca fiind trans Danubium și important centru politic-religios, cetatea Recidiva» S-a propus identificarea ei cu Arcidava (Vărădia, r. Oravița, reg. Timișoara), așezare situată mult în adîncul Banatului, în care urmele arheologice bizantine din secolul VI sînt absente, iar pînă la o așa de mare depărtare de Dunăre știm precis că stăpînirea lui lustinian nu s-a extins. S-a emis de asemenea părerea că Recidiva este o formă coruptă pentru Sycibida-Sucidava, cetate de mare importanță politică și bisericească, a cărei menționare în actul împărătesc nu putea lipsi. Săpăturile arheologice din ultimii ani, în fortăreața de la Sucidava au precizat, în bună parte, începuturile, caracterul și sfîrșitul stăpînirii bizantine din veacul al Vl-lea la nord de Dunăre. în linii mari, ele confirmă ceea ce știm istoricește despre această problemă. La Sucidava, lustinian a restaurat, în întregimea ei, numai cetatea constan- tiniană, singura locuită intens în sec. VI, deoarece în așezarea civilă romană nu a apărut pînă acum nici un fel de urmă de viață bizantină. S-au ridicat de 662 asemenea în interiorul cetății și o serie de clădiri din zid, între care bazilica creștină despre care va fi vorba mai jos. Judecind după succesiunea monedelor și bogăția urmelor ceramice, stăpînirea bizantină înflorește aci din timpul lui Iustin I (518 527) pînă la finele domniei lui Mau- ricius Tiberius (582 — 602). Este deci probabil că marea operă de fortificare a lime- sului dunărean și a între- gului Illyricum o des- chide lustinian, încă din perioada cînd era co-regent al unchiului său, fapt ce poate explica terminarea lucrărilor încă din primii ani ai domniei sale per- sonale, precum și punerea lor, de către Procopios, nu- mai în seama lui lustinian. Ca și în veacul IV -V, garnizoana o formează a- ceiași limitanei, agricultori, păstori și pescari, îngră- mădiți în mica cetățuie, cu familiile și tot avutul lor, între care și turmele de cornute. în turnurile cetății se păstrau bogate provizii de grîne și alte ali- mente necesare în timp de asedii îndelungate. Deși meșteșugurile arată un mare regres Ia acești mo- dești și rustici apărători de graniță, ele păstrează totuși, mai ales în ceea ce Fig. 167. — Ruinele fîntînii secrete a cetății Sucidava (sec. VI). privește ceramica, tradițiile tehnice din vremea dominației romane. Se producea în Sucidava o mare cantitate de amfore, pe care unii preoți locali, printre puținii știutori de carte, aștern cu vopsea roșie monograme creștine, texte religioase, apoi indicații privind conținutul și capacitatea vasului. Această cetățuie izolată întreține legături economice cu sudul Dunării, cu Dobrogea și cu Orientul Apropiat, de unde se aduceau unele produse din 663 metal și amfore cu vin sau untdelemn. Mai importante au fost însă relațiile ei de schimb cu populațiile din interiorul Daciei, prin unele tîrguri periodice, organizate ca și altădată, pe malul Dunării și sub supravegherea garnizoanei. S-au găsit în săpături multe greutăți de cîntar, între care una pentru controlat monedele de metal prețios ce reveneau din lumea barbară. în Sucidava circulau Fig. 168. —Opaițe de lut de la Sucidava (sec. VI). de asemenea monede de bronz, imitate după cele romano-bizantine de către populațiile din Dacia. O problemă vitală pentru apă- rătorii cetății, în caz de asedii înde- lungate, o constituia aprovizionarea cu apă, în interior neputîndu-se săpa puțuri. Pentru rezolvarea acestei difi- cultăți, a fost zidit la o adîncime de 3—6 m, un gang acoperit cu o boltă de cărămizi, lung de 26 m, care ieșea pe sub zidul sudic al ce- tății pînă la un izvor cu apă pota- bilă ce fusese captată într-o con- strucție de zidărie, de asemenea aco- perită cu pămînt. Această monumen- tală fîntînă subterană și secretă face dovada nesiguranței în care se găsea garnizoana, continuu expusă unor atacuri «barbare» date prin sur- prindere x. Stratul cu urme de locuire bizantină se termină în cetatea de la Sucidava cu o pătură de arsură vizibilă pe întreaga arie a cetății și groasă de 20 40 cm. Aceasta constituie cea de-a doua și definitivă ardere a cetății, întîmplată, după indicațiile date de monede, nu mult după anii 597— 598, pe timpul domniei lui Mauricius Tiberius. Și de astă dată, ca în timpul atacului lui Attila, evacuarea cetății se face în aceleași condiții. în stratul de incendiu s-au descoperit cîteva săgeți din fier de formă piramidală și cu trei muchii, folosite de avari și slavi în sec. VI, deci aruncate de asediatori în timpul atacului de la finele sec. VI e.n. Atacurile avarice devin puternice la Dunăre în timpul lui Iustin al II-lea (565 - 578), succesorul lui lustinian, care continuă măsurile militare ale unchiului său, pentru a le stăvili. « Barbarii » cuceresc în anul 583 Singidunum și Vimi- nacium, iar patru ani mai tîrziu, ei atacă Ratiaria, Bononia (Vidin) și Durostorum. Cu invaziile lor, la care își asociază și triburile slave, se începe destrămarea cordonului de apărare organizat atît de puternic de către lustinian, dar multe 1 Săpături inedite din campania 1958. 664 cetăți bine apărate, ca Sucidava, încă le pot rezista. Ca și pe timpurile pustiirilor lui Attila, populația din Ardeal, Oltenia, Muntenia și nordul Balcanilor are mult de suferit. Domnia lui Mauricius Tiberius a fost plină de asemenea calamități. Cronicarul bizantin Theophylactos Simocatta -1, ne informează că acest împărat își constituise din castelul Palatiolon, deci în fața Sucidavei, o puternică bază militară pentru apărarea regiunii de atacurile avarilor asociați cu slavii. în anul 594, cetatea Novae din vecinătate este asediată de triburi slave venite de peste Dunăre și din neputința trupelor împărătești de a o salva, locuitorii se orga- nizează singuri și o apără 2. Invaziile avaro-slave pătrund mult în interior spre Balcani. Săpăturile de la cetatea Sadovoskokale (Bulgaria, pe rîul Vid) au precizat aci aceeași situație ca și la Sucidava. Apărătorii formați din romanici trăiesc în aceleași condiții modeste ca la Sucidava, își apără recoltele cu armele, dar în jurul anului 600 sînt distruși de avari și slavi. Același lucru se petrece și la Sucidava, ca și în toate capetele de pod ale lui lustinian de pe malul romînesc al Dunării. Grație descoperirilor arheologice, putem ști azi că la nord de Dunăre, în timpul domniilor lui Iustin I și lustinian s-au cucerit o serie de capete de pod întărite cu cetățui. Nu s-a realizat însă ocuparea unei fîșii de teren în adîn- cime, ca în vremea lui Constantin cel Mare. Imperiul bizantin s-a mulțumit numai cu asigurarea controlului navigației pe Dunăre și a unor terenuri de cultivat din imediata vecinătate a cetăților nord-dunărene. Aceste posesiuni se mențin în tot cursul sec. VI e.n., contribuie la întărirea legăturilor culturale și economice cu daco-romanii și populațiile « barbare » din Dacia, dar pe timpul domniei lui Mauricius Tiberius, avarii și slavii le-au înlăturat cu totul. BIBLIOGRAFIE I. Lucrări teoretice F. Engels, Istoria creștinismului primitiv, în Marx-Engels, Despre religie, E.S.P.L.P., Bucu- rești, 1958. II. Lucrări generale și speciale 1. Populația daco-romană în Dacia, după retragerea aureliană: Barnea, L, Contribuții la studiul creștinismului în Dacia, în RIR, XIII, fasc. 3, 1943, p. 31-42. Daicoviciu, C., Problema continuității în Dacia, în AISC, III, 1936—1940, p. 200 — 270. La Transylvanie dans l’antiquite, Bucarest, 1945, cap. III, La Dacie apres Vabandon, p. 189 și urm. 1 Theophylactus Simocatta, VIII, 5,5 —6,3. 2 Theophanes, Chronographia, p. 274. 665 Daicoviciu, C., Există monumente creștine in Dacia Traiană din sec. II —III? în AISC, II, 1933-1935, p. 119-124. — în jurul creștinismului din Dacia, în Studii, I, 1948, p. 122—127. — Au sujet des monuments chre'tiens de la Dacie Trajane, în Melanges J. Marouzeau, Paris, 1948, p. 119-124. Horedt, K., Eine lateinische Inschrift des 4. Jahrhunderts aus Siebenbiirgen, în AISC, IV, 1941- 1943, p. 10-16. — Circulația monetară din Transilvania între 276—450 e.n., în Contribuții la Istoria Transilvaniei în secolele IV—XIII, București, 1958, p. 11 — 40. — Qrăber des 4. und 11. —12. Jahrhunderts aus Karlsburg, în Untersuchungen zur Fruhgeschichte Siebenbiirgens, Bukarest, 1958, p. 49 și urm. Iordânescu, A., Observații asupra originii creștinismului daco-roman, în Revista clasică, XI-XII, 1939-1940, p. 193-204. Kajdan, A. P., Contribuții la problema particularităților proprietății feudale în Bizanț în secolele VIII—X, în ARS, seria istorie, 1, 1957. Lipsiț, E. E., Despre căile formării proprietății feudale și a dependenței feudale în provinciile bizantine din Balcani și Asia Mică, în ARS, seria istorie, 5, 1958. Macrea, M., Monetele și părăsirea Daciei, în AISC, III, 1936— 1940* p. 271—305. — La vita romana in Transilvania, cap. XIII, La Dacia dopo Vabbandono e il pro- blema della continuitâ, Bucarest, 1943, p. 52 și urm. — A propos de quelques decouvertes chretiennes en Dacie, în Dacia, XI —XII, 1945-1947, p. 281-302. — Une nouvelle inscription latine de Dacie datant du IV-e siecle, în Dacia, N.S., II, 1958, p. 467 și urm. Mitrea, B., Une lampe chretienne decouverte en Transylvanie, în Dacia, IX —X, 1941 — 1944, p. 507-511. — O gemă creștină din Turda, în RIR, XVI, 1946, p. 51 — 52. Pârvan, V., Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, București, 1911. Pippidi, D. M., în jurul izvoarelor literare ale creștinismului daco-roman, în Contribuții la istoria veche a Romîniei, București, 1958, p. 234 — 247 ( = RHSEE, XX, 1943, p. 166—181). — Niceta din Remesiana și originile creștinismului daco-roman, în Contribuții la istoria veche a Romîniei, București, 1958, p. 248 — 264 ( = RHSEE, 1946, p. 99-117). Siuziumov, M. L, Unele probleme ale istoriei Bizanțului, în ARS, seria istorie, 3, 1959. Tudor, D., Constantin cel Mare și recucerirea Daciei, în RIR, XI —XII, 1941 — 1942, p. 134-148. — Prima basilică creștină descoperită în Dacia Traiană, Iași, 1948. — Oltenia romană, partea VII, Legăturile românismului din Oltenia cu sudul Dunării de la Aurelian la Constantin cel Mare, ed. 2, București, 1958, p. 337 și urm. Zeiller, J., Les origines chretiennes dans les provinces danubiennes de Vempire romain, Paris, 1918. 2. Carpii și dacii liberi: Berciu, D., Lupta băștinașilor din Dacia împotriva cotropitorilor romani, în SCIV, II, 2, 1951, p. 73-94. Daicoviciu, C., Problema continuității în Dacia, în AISC, III, 1936—1940, p. 246 — 255. — La Transylvanie dans l’antiquite, Bucarest, 1945, p. 166—187; 199 — 201. Dmitriev, A. D., IladeHue flaKuu, în VDI, 1949, I, p. 76 — 85. Kahrstedt, U., Die Karpodaken, în PZ, IV, 1912, p. 83 — 87. 666 Kolosovskaia, I. K., K ucmopuu nadenun pumckozo iocnjdcmsa e ^aKuu3 în VDI, 1955, nr. 3, p. 63 — 84» Klose, J., Roms KlienteLRandstaaten am Rhein und an der Donau, Breslau, 1934, p. 124—130. Macrea, M. și Protase, D., Tezaurul de monede imperiale romane de la Qeomal și invazia Carpilor din anul 242 în Dacia, în SCȘCluj, V, 1954, p. 95 — 566. Macrea, M., M.onetele și părăsirea Daciei, în AISC, III, 1936—1940, p. 276 — 305. Mitrea, B., Tezaurul monetar de la Ruși-Sibiu și acțiunea carpilor împotriva stăpînirii romane din Dacia în timpul lui Filip Arabul, în SCIV, IV, 1953, p. 611—640. — L’incursion des Carpes en Dacie sous le regne de Philippe V Arabe, ă la lumiere des decouvertes de tresors de monnais, în Nouvelles etudes d’histoire, Bucarest, 1955, p. , 149-160. — Contribuții numismatice la istoria triburilor daco-getice din Moldova în a doua jumătate a secolului al ILlea e.n., în SCIV, VII, 1956, p. 159—177. Pârvan, V., Qetica. O protoistorie a Daciei, București, 1926, p. 242. Patsch, C., Carpi, în RE, III, 1899, p. 1608—1610. — Die Vdlkerbewegung an der unteren Donau in der Zeit von Diokletian bis Hera* klius, Wien, 1928. Popescu-Ialomița, S. și Zirra, Vlad, Contribuții la problema dacilor liberi, în Analele universității « C. I. Par hon», seria istorie, 5, București, 1956, p. 75 — 118» Rappaport, D., Die Einfălle der Qoten in das romische Reich, Leipzig, 1899, p. 107 și urm. Russu, I. L, Miscellanea Dacica III. Constantin cel Mare «Dacicus», în AIIN, XI, p. 412 — 415. Schmidt, L., Qeschichte der deutschen Stămme bis zum Ausgang der Vdlkerwanderung: Die Ostgermanen, ed. II, Miinchen, 1934. Stein, A., Carpicus, în RE, III, 1899, col. 1610. Ștefan, Gh., Nouvelles decouvertes dans le « castellum » romain de Bărboși (preș de Qalați), în Dacia, V-VI, 1935-1936, p. 341-349. Tudor, D., Răscoale și atacuri «barbare» în Dacia romană, București, 1957. — Tezaurul de denari imperiali romani de la Muntenești, în SCȘIași, V, 1954, p. 388 și urm. — Oltenia romană, ed. 2, București, 1958, p. 34 — 36, p. 36 — 39; p. 209 — 212. — La pretendue guerre de Caracalla avec les Carpes, în Latomus, 1960. Vulpe, R., Histoire ancienne de la Dobroudja, Bucarest, 1938, p. 257 — 286. Descoperirile arheologice: Anițescu, Grigore, Noi achizițiuni ale Muzeului de Antichități din Iași, în A. Arh., II, 3, 1929, p. 14-22. Antonescu, Iulian, Săpăturile de la Qabăra'Porcești (r. Roman, reg. Bacău), în Materiale, VI, 1959, p. 473-483. Neagu, I. L., Noi achiziții ale Muzeului de Antichități din Iași, în A. Arh., III, 5 — 6, 1930, p. 45-51. Preda, C., Cimitirul de la Olteni și unele probleme privind cultura materială a sec. IV, în SCIV, X, 2, 1959, p. 355-369. Vulpe, R., Les fouilles de Calu, în Dacia, VII —VIII, 1937—1940, p. 65—67. — Săpăturile de la Poienești din 1949, în Materiale I, p. 433 — 457, 465 — 474, 496-506. 3. Legăturile dintre imperiul romano-bizantin și teritoriul din stînga Dunării în sec. IV —VI: Alfoldi, A., Die Donaubriicke Constantins des Qrossen und verwandte historische Darstellungen auf spătromischen Miinzen, în ZfN, XXXVI, 1926, p. 161 și urm. 667 Altheim, Fr., Qeschichte der Hunnen, voi. I, Berlin, 1959. Bersu, G., A 6'th, century Qerman Settlement of foederati Qolemanovo kale near Sadowetz (Bulgarian) în Antiquity, XII, p. 39 și urm. Besnier, M., L'Empire romain de Bavenement des Severes au concile de Nicee, Paris, 1937,. p. 230 și urm. (Colecția Glotz, Hist. Ancienne). Chirilă, E., Frămîntări la sarmați în secolul IV e.n., în SCIV, II, 2, 1951, p. 183 și urm. Daicoviciu, C., Problema continuității în Dacia, în AISC, III, 1936—1940, p. 57 și urm. — La Transylvanie dans Bantiquite, Bucarest, 1945, p. 189 și urm. Diculescu, C., Die Qepiden, Halle, 1922, p. 53 și urm. Die Wandalen und die Qoten in Ungarn und Rumănien, Leipzig, 1923, p. 19 și urm. Florescu, Gr., Cetatea Turnu, în RIR, XV, 1946, p. 432 și urm. Grosse, R., Romische Militargeschichte von Qallienus bis zum Beginn der byzantinischen Themenverfassung, Berlin, 1920, p. 23 și urm. Horedt, K., Contribuții la istoria Transilvaniei în secolele IV—XIII, București, 1958, p. 11 și urm. \ Macrea, M., Monetele și părăsirea Daciei, în AISC, III, 1936—1940, p. 271 și urm. Maurice, J., Determination de Bcpoque ou furent frappees Ies monnaies qui portent au revers Binscription Constantiniana Dafne et la localite designee par cette legende, în Mem. Soc. Nat. des Antiquaires de France, VI s. t. II, 1899, p. 279 și urm. Numismatique Constantinienne, Paris, 1908, I, p. 105 și II, p. 516, 539. Pârvan, V., Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, București, 1911, p. 144 și urm. Municipium Aurelium Durostorum, p. 26 și urm. (extr. Riv. fii. e istr. class, II, 3, Torino, 1924). Patsch, C., Banater Sarmaten,Wien, 1925, p. 181 și urm. Die Volkerbeivegung an der unteren Donau in der Zeit von Diokletian bis Hera- klius, Wien, 1928. Russu, I. I., Miscellanea Dacica III. Constantin cel Mare « Dacicus », în AIIN, XI, 1947, p. 412 și urm. Schmidt, L., Qeschichte der deutschen Stămme bis zum Ausgang der Vdlkerwanderung: Die Ostgermanen, Miinchen, 1934, p. 244 și urm. Seeck, O., Qeschichte des Untergangs der antiken Welt, ed. 3, voi. 1, Stuttgart, 1921, p. 175 și urm. Stein, E., Qeschichte des spătromischen Reiches, I: Vom romischen zum byzantinischen Staate (284 —476), I, Wien, 1928, p. 198. Histoire du Bas-Empire, t. II, Paris-Bruxelles-Amsterdam, 1949, p. 521 și urm. și 837 și urm. Thompson, E. A., A History of Attila and the Hunns, Oxford, 1948, p. 78, 90 și 218. Tocilescu, Gr., Monumentele epigrafice și sculpturale ale Muzeului Național de Antichități din București, 1902, p. 232 și urm. Tudor, D., Podul de la Celei al lui Constantin cel Mare, în AO, XIII, 1934, p. 107 și urm. Miliarium de la Constantin cel Miare descoperit în Dacia, în AO, XVII, 1938, p. 19 și urm. (= Ein Konstantinischer Meilenstein aus Dazien, în Serta Ho ffiii e- riana, Zagreb, 1940). Constantin cel Mare și recucerirea Daciei Traiane, în RIR, XI —XII, 1941 — 1942, p. 134 și urm. Stăpînirea romană în sudul Daciei de la Aurelian la Constantin cel Mare, în RIR, X, 1940, p. 216 și urm. 668 Tudor, D., Dacia după părăsire în lumina recentelor descoperiri arheologice, în Rev. Fund., IX, 1942, nr. 6, p. 674 și urm. Arderea cetății Sucidava, în RIR, XV, 1945, p. 149 și urm. Spătromische Qiirtelbeschlăge aus Siidrumănien, în Dacia, IX —X, p. 513 și urm. Imitații barbare după monete imperiale romane tîrzii, în RIR, XV, 1946, p. 343 și urm. — Sucidava, I —III, în Dacia, V —VI, p. 387 și urm.; Dacia, VII —VIII; p. 359 și urm. și Dacia, XI —XIII, p. 693 și urm. Sucidava, IV, în Materiale, I, 1954, p. 693 și urm. — Prima bazilică creștină descoperită în Dacia Traiană, Iași, 1948. Qarnizoane romane pe malul bănățean al Dunării în secolul IV e.n., în SCIV, IX, 2, 1958, p. 373 și urm. Oltenia romană, ed. 2, București, 1958, p. 337 și urm. — Miroirs de verre double de plomb trouves â Sucidava, în Dacia, N.S., III (sub tipar). — Armata Daciei Ripensis după ștampilele de pe cărămizi, în SCIV, 1960 (în curs de publicare). Tudor, D. și Bujor, E., La fontaine secrete de Sucidava, în Dacia, N.S., IV (în curs de publicare). Vetters, H., Dacia Ripensis, Wien, 1950 (Schrift. Balkankommiss, Ant. Abt. XI 5). Vulpe, R., Le « vallum » de la Moldavie inferieure et le «mur» d’Athanarich, Gravenhangue, 1957, p. 25 și urm. Welkow, J., Eine Qotenfestung bei Sadowetz (Nordbulgarien), în Qermania, XIX, 1935, p. 149 și urm. Sucidava V și VI (rapoarte de săpături), în Materiale VII și VIII (în curs de publicare). CAPITOLUL III MIGRAȚIA POPOARELOR în perioada de trecere la feudalism, istoria societății din Dacia a fost puternic influențată de marea mi grație a popoarelor. Prin așezarea sa la granița imperiului roman către care își căutau drum populațiile migratoare, puse în mișcare de condițiile social-economice și de conflictele între triburi, insuficient cunoscute și explicate, Dacia a cunoscut migrația popoarelor mai devreme decît alte ținuturi ale imperiului. în adevăr, începînd încă din secolul al III-lea^ prin Dacia s-au perindat pe rînd diferite populații: roxolanii și alanii de neam sarmatic, goții, taifalii și gepizii germanici, hunii și avarii, păstori nomazi migrînd din Asia. Migrația popoarelor este o consecință a descompunerii orînduirii comunei primitive la toate acele populații, care căutau să rezolve contradicțiile interne prin năvăliri prădalnice și cuceriri de noi teritorii în dauna vecinilor și, în cele din urmă, în dauna imperiului roman. Dominația mai scurtă sau mai îndelungată a acestor populații asupra băștinașilor daco-romani a avut urmări pozitive sau negative asupra dezvoltării societății autohtone. Pentru înțelegerea cît mai completă a procesului istoric este necesară o prezentare amplă a acestor populații și a legăturilor cu băștinașii. Capitolul de față se ocupă numai cu primul val al popoarelor migratoare — sarmații, goții, hunii, gepizii și avarii. Rolul pozitiv al acestor popoare constă în aceea că ele au dat o contribuție însemnată la distrugerea relațiilor sclava- giste de pe teritoriul Daciei, creînd premisele instaurării modului de producție feudal. însă totdeodată aceste popoare se aflau într-un stadiu mai înapoiat față de dezvoltarea social-economică a băștinașilor. Populațiile migratoare « au dis- trus foarte multe forțe productive; agricultura decade, industria lîncezește din lipsa de posibilități de desfacere, comerțul stagnează sau este întrerupt prin violență, populația satelor și orașelor scade » \ Aceasta a dus la stînjenirea dezvoltării economice. Căci, spune Engels « orice cotropire de către un popor mai înapoiat stînjenește, se înțelege, dezvoltarea economică și nimicește nume- roase forțe de producție » 2. în ceea ce privește pe slavi, dată fiind contribuția 1 V. I. Lenin, Opere, voi. III, E.S.P.L.P., Buc., 1958, p. 17-18. 2 F. Engels, Anti-Duhring, ed. 3, E.S.P.L.P., Buc., 1955, p. 202. 670 lor deosebită la formarea poporului romîn și a unui nou mod de producție, ca urmare a stabilirii durabile pe teritoriul Daciei și a conviețuirii lor cu autoh- tonii, li s-a rezervat un capitol deosebit. Deosebit și la locul cuvenit se va vorbi despre bulgari și maghiari, ultimele popoare migratoare, care se încadrează în cuprinsul perioadei de trecere la feudalism. Cît despre pecenegi, cumani și tătari, prezența lor pe teritoriul R.P.R. aparține unei alte perioade istorice și își va găsi locul în volumul al II-lea al acestei lucrări. Populațiile cunoscute sub numele generic de Sarmați Sarmații Herodot și Hipocrate, Sauromatai, la scriitorii greci mai recenți Sarmatai, la scriitorii latini Sarmatae) fac parte din același mare grup iranian vestic ca și sciții, cu care de altfel, potrivit știrilor antice și descope- ririlor arheologice, erau strîns înrudiți. Venind tot din regiunile uralo-caspice, sarmații pătrund înspre apus mai tîrziu decît sciții, pe care îi înlocuiesc în cele din urmă în stepele din nordul Mării Negre, fie dislocîndu-i, fie absorbindu-i. Această revărsare a triburilor sarmate din Asia spre Europa s-a făcut treptat și în mai multe valuri succesive, în vremea cînd scria Herodot (mijlocul sec. V î.e.n.) granița dintre sarmați și sciți era la Don (vechiul Tanais). Nu există nici o știre directă care să ne indice data mai exactă a trecerii sarmaților în masă dincoace de Don și a începu- tului răspîndirii lor mai departe spre Vest. Dar tocmai lipsa știrilor în izvoarele grecești, datorită eventual faptului că luptele dintre sarmați și sciți au întrerupt legăturile grecilor din orașele de pe coasta de nord și est a Mării Negre cu teritoriile « barbare » dinafara lor, ca și descoperirile arheologice, fac plauzibilă ipoteza că evenimentul s-a întîmplat mai probabil în sec. III î.e.n. O confir- mare directă a acestei ipoteze s-ar găsi în faptul că printre neamurile pomenite în cunoscuta inscripție în cinstea lui Protogenes din Olbia figurează și seminții sarmatice, în cazul în care amintita inscripție poate fi datată încă în sec. III și nu aparține mai degrabă de-abia începutului veacului II î.e.n. Indirect, răspîn- direa sarmaților la apus de Don încă din sec. III î.e.n. este arătată ca foarte probabilă de împrejurarea că în anul 179 î.e.n. cînd se încheie o alianță între diferite orașe grecești și mai multe neamuri de la est și vest de Don, un șef sarmat Gatalos este amintit între Nipru și Don \ unde el exercita o stăpînire ce pare a fi fost stabilită încă mai înainte. Presiunea triburilor sarmatice, după ce ele au înlocuit în stepele nord- pontice pe sciți ca forță principală militară și politică, s-a exercitat spre sud, către Crimeea și Olbia, și spre vest în direcția cursului inferior al Dunării. La apus de Nistru ei ajung în contact mai apropiat cu populațiile geto-dacice, a căror istorie va fi apoi în mare măsură influențată timp de mai multe veacuri 1 Polybius, 26, 6, 13. 671 de legăturile complexe și schimbătoare cu noii veniți. Sarmații se vor infiltra sau răspîndi chiar durabil în anumite regiuni din aria carpato-dunăreană a tribu- rilor geto-dacice. Numeroase și importante probleme legate de pătrunderea triburilor sar- matice în teritoriile geto-dacice sînt însă nelămurite încă și uneori aprig contro- versate, din cauza insuficienței și obscurității știrilor antice scrise și a celor arheologice. Trebuie subliniat în prealabil că întreaga problemă a raporturilor dintre sarmați și geto-daci și a rolului sarmaților în istoria veche a patriei noastre începînd din sec. I î.e.n. și pînă în vremea năvălirilor hunice, nu poate fi pusă și rezolvată în chip just, dacă nu se ține seama necontenit de împrejurarea că triburile sarmatice reprezentau populații de păstori nomazi și de războinici călări, al căror spațiu preferat de locuire — și singurul posibil — era stepa, cu bălțile și înălțimile din preajma ei. Vorbind despre modul de viață al sarma- ților roxolani geograful Strabon1 îl descrie astfel: «Corturile de pîslă sînt așezate pe carele, în care ei locuiesc. In jurul corturilor pasc cirezile, cu al căror lapte și carne se hrănesc. Umblă după pășuni, alegînd întotdeauna regiuni bogate în iarbă — în timpul iernii în mlaștinile din jurul Maiotidei (Marea de Azov) iar vara și în cîmpii». Și alte texte vechi descriu viața nomadă a sarmaților. Răspîndirea geografică a grupurilor sarmatice de la vest spre est ne este dată pentru vremea din preajma anului 100 î.e.n. de către Strabon în geografia sa (redactată în vremea lui Augustus), în cunoscutul pasaj din c. VII, 3, 17, unde descrie coasta de nord a Mării Negre. El arată că între Dunăre și Nipru se află mai întîi « pustia geților » (Bugeacul), apoi tirageții (geții de la Nistru), iar dincolo de aceștia sarmații iazigi și cei numiți « regali » etc. între Nipru și Don se aflau roxolanii, o altă seminție sarmatică dintre cele care, împingîn- du-se una pe alta dinspre răsărit, se strămutau pe rînd mai spre apus. Reiese așadar că la acea dată sarmații din ramura iazigă atinseseră linia Nistrului și intraseră în contact direct și strîns cu geții. Teoria după care, între 125 și 60 î.e.n. (ultima dată reprezentînd momentul expansiunii războinice a daco-geților lui Burebista către răsărit și al cuceririi Olbiei) s-ar fi format în nordul Mării Negre un adevărat « imperiu » sarmatic, care s-ar fi extins și în Dobrogea, în Bulgaria de nord, Oltenia și Transilvania de răsărit, nu se poate întemeia nici pe știri scrise neechivoce și nici pe fapte arheologice. Discurile de argint (phalerae) decorate cu busturi umane, cu protome de animale sau cu alte motive și servind la împodobirea harnașamentului cailor, dintre care unele s-au găsit și în tezaurul de la Surcea (r. Tg. Secuiesc), iar altele în teri- toriul getic dintre munții Balcani și Dunăre, ca și rhytonul de argint de la Poroina, precum și alte descoperiri arheologice care au fost puse în legătură cu 1 Strabo, VII, 307. 672 amintitul « imperiu » sarmatic, reflectă doar o influență iraniană transmisă prin sarmați, în arta geto-dacă din sec. II și I î.e.n. și nu dovedesc prezența efec- tivă a unor grupuri sarmatice în regiunile respective. Ele semnalează începutul procesului de contact și de presiune reciprocă între sarmați și geto-daci, pe care campaniile lui Burebista în răsărit îl rezolvă deocamdată prin stăvilirea încer- cărilor sarmatice de expansiune în teritoriul geto-dac. Presiunea nemicșorată a sarmaților, determinată de venirea continuă de dincolo de Don a noi valuri de triburi înrudite, întîlnește, începînd încă din a doua jumătate a sec. I î.e.n. și de-a lungul întregului prim secol din era noastră, în Dobrogea ca și la nordul Dunării, o nouă situație, determinată de intervenția și prezența în aceste regiuni a unei noi puteri — cea romană. Așa se explică de ce în timpul exilului lui Ovidiu la Tomis (între 9 și 17 e.n.) avem de-a face doar cu treceri ocazionale ale sarmaților în Dobrogea, cu carele peste Dunărea înghețată, consemnate de poetul exilat în ale sale Tristia și Epistulae ex Ponto și interpretate în mod diferit: ca transporturi de schimb comercial, ca raiduri de pradă sau ca iernare cu turmele la baltă. Pro- babil că forma cea mai frecventă de pătrundere a sarmaților în această provincie erau incursiunile prădalnice. Ovidiu amintește odată în Tristia pe sarmați alături de geți ca locuitori nomazi în preajma Constanței. în cursul primei jumătăți a secolului I e.n. tabloul răspîndirii geografice a triburilor sarmate se modifică din nou, prin aceea că în vremea lui Claudius, pe la anul 50 e.n., iazigii se găsesc deja strămutați în regiunea dintre Tisa și Dunăre \ unde vor trăi ca nomazi pînă la venirea acolo a hunilor. în locul lor se deplasează spre Dunărea dobrogeană rudele lor roxolanii 2, în timp ce în răsărit, dincolo de Don, își face apariția ultimul grup sarmatic pătruns în Europa, alanii. Fără a putea discuta aici caracterul strămutării sarmaților iazigi, din răsărit în cîmpia Tisei (deplasare violentă și cucerire războinică a noilor spații sau acțiune calculată a imperiului roman), strămutarea aceasta dovedește că o expan- siune a iazigilor spre sud și sud-vest (deci spre Dobrogea și Muntenia) nu mai era posibilă, în situația creată de prezența romanilor la Dunăre. Nu există nici o dovadă în sprijinul ipotezei că pătrunderea iazigilor în cîmpia Tisei s-a făcut din Muntenia, prin Oltenia și Banat. Deocamdată lip- sesc în Muntenia și Dobrogea și în general la apus de Nistru urme arheolo- gice sarmatice din sec. I e.n. care să indice locuirea lor în acele regiuni. La fel se prezintă situația și în Banat. Dimpotrivă, distribuția geografică a celor mai vechi resturi arheologice sarmatice de pe teritoriul R.P. Ungare, ca și analogiile istorice cunoscute vorbesc în sprijinul ipotezei că iazigii au trecut în Europa Centrală pe la nord de Carpați, probabil de-a lungul Nistrului. Regiunile din nordul Dunării de jos erau populate atunci de geto-daci. Este adevărat că puterea 1 Tacitus, Annales, XII, 29 și 30. 2 Idem, Historiae, 1, 79. 43 — c. 1001 673 romană luase măsuri de a reduce densitatea acelei populații, prin strămutările efectuate de Aelius Catus, însă evenimentele ulterioare au arătat că regiunea a rămas în continuare o arie de locuire și un cîmp de activitate a geto-dacilor, pînă la campaniile dacice ale lui Domițian și Traian. Descoperirile arheologice făcute pînă acum nu confirmă prezența în sec. I e.n. a sarmaților în Muntenia. Presiunea sarmatică a produs o tulburare simți- toare numai în spațiul dintre Nistru, Prut și Dunăre, cu care prilej desigur triburile getice din răsărit au fost puternic presate și eventual dislocate. Infil- trări sarmatice episodice dincoace de Prut și Dunăre s-au putut petrece atunci, dar nu se poate vorbi de o ocupare de către ei a Munteniei, pentru care nu există nici un fel de dovezi. După plecarea iazigilor, locul și rolul lor a fost preluat de către roxolani. Nici în ceea ce îi privește pe aceștia nu se poate dovedi o stăpînire sarmatică în Muntenia. Știrile literare și epigrafice ne arată însă că procesul de presiune reciprocă și în parte de conviețuire dintre geți și sarmații răsăriteni în regiunile de contact ale lor continuă. Amănuntele ce se cunosc în legătură cu activitatea, la Dunărea inferioară și în nordul Mării Negre, a guvernatorului Moesiei Tib. Plautius Silvanus Aelia- nus în anii circa 57—67 e.n. arată că pe atunci triburile geto-dacice erau încă angajate în greutăți provocate de vecinătatea roxolanilor și a bastarnilor. Dar totodată intensificarea controlului roman de-a lungul graniței Dunării și în Marea Neagră și pericolul comun ce-i amenință din această direcție au determinat o apropiere și chiar o anumită formă de colaborare între aceste diferite triburi « barbare », ale căror incursiuni în imperiu încep de aci înainte să se producă în mod conjugat. Transferarea în imperiu, la sud de Dunăre, a 100 000 de «trans- danubieni » de către Aelianus, a golit în mare măsură cîmpia Munteană de populația getică băștinașă. Acest lucru nu poate fi interpretat însă în sensul că teritoriul Munteniei a fost deschis roxolanilor spre a se strămuta în el, deoa- rece, pe de-o parte, ei erau tot atît de primejdioși ca și geții, iar pe de alta atacurile roxolane împotriva imperiului, produse numai la cîțiva ani de la măsurile amintite ale lui Aelianus și combinate cu cele dacice (în anii 67— 69) dovedesc că nu a putut fi vorba de o alianță a romanilor cu roxolanii în dauna geților. De altfel, lipsa documentelor arheologice sarmatice din această vreme în Muntenia limitează aria de nomadizare și punctele de pornire ale atacurilor roxo- lanilor, la regiunile de la răsărit de Prut, sau, eventual, de Nistru. Această situație se va menține pînă după mijlocul sec. III e.n. în acest răstimp Sarmații roxolani participă la luptele cu romanii ca vecini răsăriteni ai dacilor, de dincolo de Prut și Dunăre, mai ales peste Dobrogea. • Trebuie să ținem seama și de faptul că în partea de răsărit a Daciei extra- carpatice și între Prut și Nistru, au locuit, încă din veacul al II-lea î.e.n. și pînă tîrziu în sec. III e.n., printre daci și vecini cu ei, și bastarnii, care astfel s-au intercalat o vreme între daci și sarmați. 674 Este extrem de caracteristic faptul că, atunci cînd Traian construiește cu prilejul războaielor dacice linia de castre în marginea dealurilor din Muntenia, populația locală găsită acolo se dovedește, prin descoperirile clare făcute la Drajna de Sus, a fi. fost cea dacică și anume pînă la părăsirea, probabil în 118 de către Hadrian, a castrelor. Resturile culturii materiale dacice s-au găsit la Drajna în același strat cu cele romane, datate prin monede. La fel, la Dino* getia (Garvăn), pe malul dobrogean al Dunării, populația dacică a fost atestată prin descoperiri datate de asemenea prin monede și găsite laolaltă cu resturi romane, pînă în vremea lui Antoninus Pius. Numai descoperiri arheologice clare, sau știri scrise precise, ar putea dovedi că în regiunea de cîmpie și de stepă a Munteniei își pășteau turmele în acele timpuri roxolanii; or, trebuie repetat că pînă acum nu există astfel de documente. In lumina acestei situații și a celor ce vor fi menționate mai departe, este evident că relatarea lui Dio Cassius \ după care împăratul Marcus Aurelius a îngăduit sarmaților iazigi din cîmpia Tisei și celor roxolani (din răsărit) să țină legătură între ei peste teritoriul provinciei Dacia, nu putea să aibă în vedere alt drum decît unul care traversa Dacia Superioară și Moldova de sud pînă în regiunea de vărsare a Șiretului în Dunăre și apoi mai departe, și nu unul peste Banat și Oltenia (Dacia Inferioară). Indicația cuprinsă într-un pasaj din Qetica lui lordanes 2 după care roxolanii ar fi fost separați de iazigi doar prin fluviul Olt, este evident falsă — dacă este referită la perioada de existență a provinciei romane Dacia — și cuprinde un frapant nonsens istoric dacă ar fi să privească alt moment, fie dinainte de cucerirea Daciei, fie după părăsirea ei. De aceea ea nu poate fi folosită pentru a se susține o ocupare a Olteniei și Munteniei de către iazigi și roxolani, înainte de prăbușirea stăpînirii romane în Dacia, ci ar putea fi cel mult valabilă numai pentru perioada de după părăsirea Daciei, referindu-se anume la alani și iazigi, în condițiile care se vor arăta mai departe. între timp situația s-a modificat prin aceea că în stepele din nordul Mării Negre își făcuseră apariția alanii, reprezentanții ultimului val sarmatic, iar spre sfîrșitul sec. II e.n., în regiunile de silvo-stepă pătrunseseră goții (cf. mai jos p. 683). Fie că roxolanii au fost înglobați și asimilați de alani, sau zdrobiți și asimilați de goți, după cum se presupune în mod obișnuit, fie că, împinși de goți ei se strecuraseră treptat, în cete, către apus la rudele lor iazigii, după cum caută să dovedească o teorie recentă, plauzibilă și interesantă, fapt este că ei dispar din vecinătatea răsăriteană a țării noastre, nemaifiind amintiți de izvoare. Ținînd seama de împrejurarea că goții ocupă Olbia și Tyras pe la 260 e.n. este probabil că nu cu mult înainte ei puseseră stăpînire și pe regiu- nile de stepă din nordul Mării Negre și risipiseră pe roxolani. Pe de altă parte, atunci cînd, spre sfîrșitul sec. III e.n., granițele imperiului roman din Dacia 1 Dio Cassius, LXXI, 19, 1 — 2. 2 lordanes, Qetica, XII, 74- 43* 675 și Moesia încep din nou să fie zguduite de atacuri « barbare », protagoniștii acestor acțiuni se arată a fi dacii, carpii și goții. Deși nici o știre scrisă nu semnalează în vremea aceasta prezența unor populații sarmatice pe teritoriul țării noastre, totuși, începînd în general cam din a doua jumătate a sec. al III-lea e.n. se constată pe de o parte o simțitoare influență sarmatică în cultura materială carpică (de tip Poienești în Moldova și București-Militari în Muntenia), iar pe de alta, prezența a relativ numeroase morminte sarmatice în regiunile de stepă din Moldova și Muntenia. Deși nestu- diate mai de aproape (cea mai mare parte din mormintele sarmatice nici nu sînt publicate), aceste fenomene denotă o apropiere și interpătrundere daco- sarmatică și mai tîrziu daco-goto-sarmatică pe teritoriul țării noastre, efectivă dar pentru moment greu de descifrat în toate amănuntele ei. După cum s-a arătat în capitolele precedente, descoperirile arheologice documentează în Moldova pentru sec. al II-lea și al III-lea e.n. o populație stabilă dacică. In sec. al III-lea această populație era cunoscută în textele antice sub numele de carpi. In Muntenia, documentele arheologice dacice sînt mult mai puțin frecvente pentru sec. al II-lea. Această regiune, înconjurată de trei părți de provincii ale imperiului roman și în parte chiar păzită pe linia de circulație Brețcu—Dinogetia, era strict supravegheată de romani și nu putea fi locuită prea dens de daci. Concomitent însă cu consolidarea supremației gotice în regiunea de silvo-stepă și apoi și în cea de stepă din nordul Mării Negre, documentele arheologice ne înfățișează și o puternică dezvoltare a triburilor carpice, în sensul înmulțirii populației și a creșterii nivelului ei de viață. Carpii apar acum masați în Moldova și în Muntenia pînă la Olt. Cultura lor mate- rială, ajunsă la un înalt grad de dezvoltare, reprezintă de fapt o nouă etapă în evoluția culturii geto-dace de tip Latene cu caractere noi, etapă care pentru sec. III e.n. — pînă la evacuarea carpilor în imperiu — poate fi denumită Poienești- Chilia. Dezvoltarea cea mai bogată a acestei etape se situează pe la mijlocul și în a doua jumătate a sec. III. Trebuie subliniat în mod deosebit că ne aflăm în fața unei noi perioade de înflorire a vieții și culturii dacice, care marchează continuitatea acestei popu- lații în imediata vecinătate a granițelor imperiului roman pentru secolul al III-lea e.n. și care pune totodată temelia pentru persistența ulterioară a ei, în secolul al IV-lea e.n. și mai tîrziu, cum se va arăta mai departe. împrejurările istorice cunoscute și analiza culturii materiale Poienești- Chilia arată că noua etapă a culturii dacice s-a dezvoltat în stiîns contact cu cea sarmatică și gotică, toate influențînclu-se reciproc și asimilînd numeroase elemente de cultură romană. Cu acest prilej, cultura carpică a primit o colora- tură în care se pot distinge elementele datorate contactului cu sarmații. Lăsînd la o parte unele elemente, a căror atribuire la cultura sarmaților nu este îndea- juns de sigură, sînt de relevat cu deosebire vasele din cultura Poienești cu toarte în formă de animale patrupede, motiv care își găsește analogii exacte în 676 cultura sarmată contemporană și de unde a fost împrumutat de carpi, apoi canti- tatea mare de perle făcute din coraliu adus—prin mijlocirea sarmaților — Fig. 169. — Vase de lut (1, 3, 4, 6 — 7, 9), oglinzi de bronz (2,5) și clopoțel de bronz (8) din morminte sarmatice descoperite în Muntenia și Moldova. tocmai de la golful Persic și în sfîrșit — mai important decît toate — adoptarea de către carpi a unui tip de oglindă de metal cu mîner lateral și dosul 677 împodobit în relief, tip creat de sarmați în secolul III prin modificarea treptată a unei variante a vechilor oglinzi grecești. Aceste piese nu serveau la sarmați numai ca obiecte de toaletă, ci aveau și un rol magic apotropaic (de înlăturare a influențelor primejdioase), motiv pentru care purtau pe dos diferite semne- monograme (tamga-le), se purtau atîrnate de gît și se puneau de obicei în mor- minte după ce erau sparte ritual. La carpi aceste oglinzi nu se spărgeau înainte de a fi puse în mormînt, dar poartă încă diferitele tamgaAe de origină sarmatică — pe care de altfel sarmații le împrumutaseră ei înșiși de la populații turanice din Asia. Un tipar de turnat astfel de oglinzi, descoperit în 1958 la București-Militari, dovedește dincolo de orice îndoială că ele se lucrau de către carpi și nu veneau la ei ca simple obiecte de schimb sau prin relații de căsătorie. Dar descoperirile arheologice ne documentează de data aceasta chiar și prezența păstorilor nomazi sarmați pe teritoriul țării noastre, și anume începînd din a doua jumătate a secolului III e.n. Este probabil că răspîndirea sarmaților alani la apus de Don s-a petrecut în sec. III e.n., ei luînd-o în stepele nord- pontice înaintea goților care coborau dinspre nord, din silvo-stepă, și ajungînd după aceea, încă în cursul primei jumătăți a sec. al IlI-lea aliați și poate, în parte, supuși ai acestora. în felul acesta ei au putut trăi mai departe ca păstori, în stepe, pe care goții ca populație sedentară le evitau și totodată să se extindă spre apus, alegînd totdeauna regiunile de stepă. Este semnificativ că cercetările arheologice nu au descoperit pînă în pre- zent urmele culturii carpice de tip Poienești în regiunea dintre Prut și Nistru a R.S.S. Moldovenești. Este așadar de presupus că la data aceasta masa dacică fusese comprimată dincoace de Prut. Găsim în schimb acolo — între Prut și Nistru — în cîmpii, pe sarmați (de ex. descoperirile recente din Valea Cogîl- nicului, între Grădiștea și Valea Perjei și de la Bocăni (r. Fălești) în bazinul Prutului). Dar și carpii, prinși în coaliția tribală goto-cârpo-alanică, au trebuit să îngăduie nomazilor sarmați să-și pască turmele pe teritoriul lor, așa cum arată descoperirile arheologice sarmatice din Moldova și Muntenia, ce se vor aminti mai jos. Care au fost mai exact raporturile reciproce dintre aceste trei neamuri nu este prea limpede, ele vor fi variat cu vremea, dar în orice caz se pare că alanii — ca nomazi a căror putere militară slăbise — au avut o situație minoră, față de carpi și goți. La Poienești s-a descoperit pe același loc pe care se găsea și cimitirul carpic de incinerație din sec. al IlI-lea e.n., un cimitir de inhumație, care după ritual (sarmații foloseau strict inhumația, după cum carpii tot atît de strict incinerația cu urne) și unele amănunte de port, aparținea sarmaților. Caracterul sarmatic al acestui cimitir este confirmat și de practicarea deformației craniului la unii indivizi îngropați în el. El este aproximativ contemporan cu cel carpic și greu de interpretat deoarece nu s-au putut face observații precise cu privire la raportul exact în timp dintre ele. 678 Exceptînd acest caz și această situație particulară, dar semnificativă de la Poienești și lăsînd deocamdată la o parte Banatul despre care se va vorbi mai jos, sarmații sînt documentați la noi printr-un grup destul de numeros de morminte care pot fi datate între a doua jumătate a sec. al III-lea și pînă tîrziu în sec. al IV-lea e.n. Așezări nu s-au găsit și este puțin probabil ca acești nomazi să fi avut. Mormintele sarmatice s-au găsit în regiunea de stepă din nord-estul Moldovei, în bazinul Prut-Jijia (Glăvăneștii Vechi, 1 jșești, Larga Jijia, Holboca, Valea Lupului, Ștefănești, Mitoc etc.), apoi în prelungirile cîm- piei între Șiret și Prut (Poienești, Epureni, Tecuci, Balintești) și în Cîmpia Munteniei (Focșani, Șendreni, apoi Largu și Smeieni pe Călmățui, Chișcani lîngă Brăila, Dridu pe Ialomița, Călărași, București). Izolat la mare distanță de grupul mai compact al celorlalte descoperiri, apare un singur mormînt de lup- tător găsit în sud-estul Olteniei, la Vădastra (pe Măgura Cetății). Trebuie subli- niat că nu există pînă în prezent nici o descoperire sarmatică în regiunile de dealuri subcarpatice din țara noastră și nici în podișul Transilvănean. Se constată așadar că, începînd din a doua jumătate a sec. III e.n., alături de carpi, în stepele și cîmpiile din Moldova și Muntenia răsăriteană, trăiau și cete de păstori sarmați. în secolul IV e.n. ei continuă să fie prezenți în acele locuri, de data aceasta alături de carpi și de goți. Reiese totodată că sarmații nu au constituit în aceste regiuni ale țării noastre niciodată singura populație, ci au conviețuit ca nomazi în cîmpii, alături de băștinași și de goți. Ei nu au stă- pînit, așadar, ca populație dominantă, niciodată și nicăieri pe aceste meleaguri. Mormintele sarmatice descoperite în partea de răsărit și de sud-est a țării noastre ne înfățișează acest grup de populație cu trăsături proprii foarte marcate, care îl deosebesc de celelalte neamuri localnice sau vecine. S-a amintit mai sus că ritul de înmormîntare al sarmaților era exclusiv inhumația, și anume în pozi- ție întinsă, pe spate: uneori genunchii sînt ridicați ușor în sus. Orientarea este cu capul spre nord sau spre vest. Nu s-a descoperit la noi în țară nici un mormînt sarmatic cu tumul, rit caracteristic pentru roxolani. Se întîlnesc băr- bați, femei și copii, ceea ce dovedește că se găseau aici cu familiile. Că nu vor fi fost mulți și că nu vor fi zăbovit prea îndelung pe aceleași locuri reiese din împrejurarea că mormintele lor, atunci cînd sînt găsite grupate, pe boturi de deal sau în vechi movile, formează grupuri de maximum 13 morminte (la Trușești, unde s-a săpat întreg cimitirul). Singurele arme ale bărbaților constau din săbii scurte sau pumnale, de cele mai multe ori de tipul cu inel la capătul de sus al minerului și cu o mică gardă la baza lui. Teaca era de lemn. Nu li se îngăduia probabil să poarte prea multe arme, nici de goți sub a căror oblăduire s-au putut răspîndi la noi, nici de către carpi, în preajma cărora își pășteau turmele. Frapează mai ales lipsa arcurilor și săgeților. Sîntem departe de temuții călăreți împlătoșați (cataphractarii) roxo- lani care purtau și coifuri și lănci. Săgețile de bronz cu trei muchii descoperite într-un mormînt de la Vaslui și în altul de la Chișcani (Brăila) nu pot fi 679 considerate ca excepții deoarece atribuirea și datarea acelor morminte nu sînt încă lămurite. Mai bogate sînt mormintele de femei, care erau înmormîntate cu podoabe, mai ales cu numeroase perle de sticlă, chihlimbar, coraliu și pietre semi-nobile. Caracteristic este că mărgelele nu se purtau numai sub formă de șirag la gît, ci și cusute pe poalele veșmintelor. Brățările și cerceii sînt de asemenea obiș- nuiți. Și bărbații și femeile purtau adesea fibule (agrafe). In mormintele de copii se întîlnesc frecvent clopoței de bronz. Ceramica din mormintele sarma- tice din țara noastră se arată a fi puternic influențată de cea dacică, în ceea ce privește una din formele ei principale (cana cu o toartă), dar cuprinde și forme originale, precum și vase provincial-romane sau copii după acestea. O trăsătură foarte caracteristică a acestor sarmați este aceea că ei prac- ticau frecvent deformarea artificială a craniului, prin bandajare încă din copi- lărie — și anume pe cea așa-numită fronto-occipitală sau circulară. Acest obicei, socotit ca un semn de distincție și de frumusețe, a fost împrumutat de ei din Asia. Or, după cum pare dovedit prin documentarea existentă, alanii sînt aceia care, cam de la începutul sec. III e.n. au preluat și răspîndit acest obicei, care nu a pătruns la sarmații iazigi de pe teritoriul de azi al R.P. Ungare, după cum acolo nu a pătruns decît sporadic și tîrziu (pe la sfîrșitul sec. III e.n.) pumnalul cu inel la mîner, eventual prin roxolani, dar adus spre vest tot de alani, împreună cu deformarea craniului. Nici oglinzile pontice nu au fost cunos- cute de iazigi. Aceste fapte, ca și alte deosebiri care există între cultura sarma- ților documentați în răsăritul țării noastre și cea a iazigilor, alături de împreju- rarea că descoperirile de la noi se leagă strîns de cele alanice imediat înveci- nate la răsărit, pe teritoriul U.R.S.S., dovedesc încă o dată că imensa majori- tate a grupului de descoperiri sarmatice de la noi nu au nimic de-a face cu iazigii și nici cu roxolanii, ci aparțin alanilor și epocii precizate mai sus (sec. III—IV e.n.). Prin descoperirile de pe teritoriul țării noastre s-a dovedit în schimb gre> șită părerea după care deformarea craniană ca și alte trăsături ale culturii ala- nice nu s-ar fi răspîndit la apus de Nipru decît o dată cu trecerea hunilor în Europa Centrală, pe la 400 e.n. Grupurile sarmatice din regiunile extra-carpatice ale țării noastre s-au menținut, după cum s-a mai amintit și după cum ne arată analiza descoperi- rilor arheologice, pînă în sec. IV e.n., cînd au fost prinse și ele în vîrtejul produs de cumplita năvală hunică din 375/376 e.n. In mormîntul feminin de la Focșani, din nefericire distrus, se relatează că s-ar fi aflat și o monedă de bronz a împăratului Constantius II (337—361 e.n.), bătută după anul 347; dacă informația este exactă, am avea și dovada absolută a dăinuirii sarmaților alani de la noi pînă la venirea hunilor. Subjugați de huni și încorporați în organizarea militară a acestora, sau răzlețindu-se împreună cu goții, alanii dispar din regiunile noastre, mulți dintre 680 ei încheindu-și destinul istoric și existența în Europa de apus și în parte în Africa de nord. Rămășițe destul de însemnate au trăit însă pînă tîrziu în stepele din nordul Mării Negre și în Caucaz. Osetii de azi care trăiesc în văile și pe coastele Caucazului de mijloc și în parte pe rîul Terek sînt urmașii lor. Pe teritoriul țării noastre un ultim ecou arheologic al prezenței alanilor în anti- chitate este înfățișat eventual de descoperirea de la Coșovenii de Jos (r. Craiova) unde, probabil într-un mormînt distrus, s-au găsit catarame de aur incrustate cu pietre prețioase și piese de la harnașamentul calului, din argint aurit, toate datînd din jurul anului 400 e.n. și putînd fi atribuite ipotetic unui nobil călăreț alan, în slujba hunilor. Banatul. Problema pătrunderii sarmaților vestici (iazigii) în această pro- vincie s-a tratat în alt capitol, unde s-a arătat că ei nu au putut invada acolo cu cetele și turmele lor, decît după retragerea romanilor. Descoperirile arheo- logice îi semnalează pentru această vreme exclusiv în regiunea apuseană de cîm- pie a Banatului. Nu există nici un indiciu al extinderii lor în regiunea Hune- doara sau în Oltenia. Ca și în restul ariei lor de răspîndire dintre Carpații Apuseni și Dunărea mijlocie (unde ei sînt documentați în țara noastră, în Crișana, încă de timpuriu, prin numeroase descoperiri arheologice, unele încă inedite în muzeul din Arad),, ei au rămas și în Banat pînă la venirea hunilor pentru a dispărea după aceea, fiind asimilați treptat de localnici și de alte populații care au imigrat în acele regiuni. Din timpul locuirii sarmaților în Banat mai multe izvoare scrise antice ne-au păstrat cu oarecare amănunte, amintirea unui episod important și interesant prin aceea că el ne dezvăluie într-o oarecare măsură unele trăsături ale raportu- rilor economice și politice din masa sarmatică și din cea a populației autohtone. Textele relatează că amenințați în 332 e.n. de către goți (desigur mai ales dinspre Muntenia), sarmații din Banat cer ajutor împăratului roman Constantin cel Mare, care li-1 și acordă zdrobind pe goți. Pentru a se putea apăra, sarmații înarmaseră însă și pe « sclavii lor ». Aflăm cu acest prilej că existau două categorii de sarmați, unii stăpîni (domni) liberi, numiți Ar gara- gantes și alții « sclavii » acestora numiți Limi gantes. Aceștia din urmă aveau și întărituri în părțile muntoase. După înlăturarea primejdiei gotice, limiganții folosesc armele pe care le căpătaseră, pentru a se răscula în anul 334 e.n. și a izgoni din țară pe foștii lor stăpîni Argaragantes. Este vorba, așadar, de o răscoală de caracter social-politic. Argaraganții erau mai puțin numeroși decît « sclavii » lor limiganți. Textul lui Amian 1 spune despre Limigantes: vi cer unt dominos ferocia pares et numero proeminentes (i-au învins pe stăpîni, fiindu-le egali în cruzime, dar întrecîndu-i ca număr). Ceea ce trebuie reținut din știrile păstrate, altfel extrem de sărace în amă- nuntele privind raporturile dintre cele două grupe de sarmați, pe care le 1 Ammianus Marcellinus, XVII, 12. 681 înfățișează vag și simplu, doar ca de la stăpîni la sclavi, este faptul că limiganții răsculați deveniți liberi nu acceptă să fie scoși din țara lor, atunci cînd împă- ratul roman încearcă să o facă pentru a-i îndepărta de granița imperiului și că după ce au fost totuși îndepărtați, nu se împacă de loc cu viața departe de locurile lor, printre alți « barbari », ci cer să li se dea, lor și familiilor lor, așezări în imperiu. în aceste comportări se poate surprinde o atitudine proprie nu unei populații nomade de păstori, ci mai degrabă uneia așezate, de agricultori. De aceea interpretarea după care raportul dintre argaraganți și limiganți ar fi fost acela dintre războinici cuceritori (sarmați nomazi) și localnici, băștinașii daci și daco-romani (cu care vor fi făcut cauză comună și alți supuși ai sarma- ților, precum chiar și sarmații din păturile sociale sau triburile exploatate), cuprinde desigur o mare parte de adevăr. Din toată întîmplarea se vede că nu este vorba de o răscoală a unor sclavi, ci a unei populații subjugate chiar dacă, după cum s-a subliniat deja, acesteia i se adaugă și elemente sarmate exploatate și ele. Este probabil însă că procesul a fost mai complex și că se reflectă în această întîmplare organizarea ierarhică a triburilor de păstori nomazi dintre care unele erau de obicei dominante (« regale ») și altele dependente, cele domi- nante fiind eventual roxolanii veniți în sec. al III-lea e.n. din răsărit și care vor fi subjugat triburi înrudite de iazigi. O alianță între acestea din urmă și populația băștinașă, ne-sarmată, cucerită și exploatată și ea, ar fi ipoteza care ar explica poate cel mai complex și mai aproape de adevăr rădăcinile și carac- terul răscoalei limiganților din Banat în anii 334—359 e.n. Goț.. Goții au format, împreună cu alte triburi — dintre care cele mai importante au fost cele ale vandalilor, burgun- zilor și longobarzilor — ramura răsăriteană a populațiilor germanice, originare din Peninsula Scandinavă și din părțile de nord ale Europei centrale. Probabil pe la începutul erei noastre, goții au coborît din sudul Peninsulei Scandinave în regiunea situată la vărsarea fluviului Vistula în Marea Baltică, regiune care de aceea a fost numită în tradiția germană Qothiscandza (țărmul gotic). De acolo, începînd de pe la sfîrșitul sec. II e.n., o parte din goți emigrează spre sud în mai multe valuri, mai probabil pe la răsărit de Vistula și peste mlaș- tinile Pripetului, și se așază în țara mănoasă numită de ei Oium, în silvo-stepa dintre Nipru și Don. Un alt grup al lor va coborî mai tîrziu și va fi cunoscut sub numele de Qepizi (v. mai jos p. 704). Dintre toate neamurile germanice care au invadat în răstimpuri diferite regiuni din preajma granițelor imperiului roman și au contribuit în cele din urmă în mod esențial la prăbușirea acestuia, goții (și ramura lor gepidică) au jucat rolul cel mai mare în desfășurarea evenimentelor istorice de pe teritoriul țării noastre și din regiunile învecinate, începînd din sec. III e.n. și pînă la venirea slavilor, deși, după cum se va arăta, rolul acesta a fost în multe privințe exagerat de către istoriografia burgheză. 682 Numele lor apare în textele vechi sub forma Qoutones (Pytheas, pe la 300 î.e.n.), Qotones ori Qothones (la Tacit, în sec. I e.n.). în sec. II e.n. geogra- ful Ptolemeu le spune Qytones. Începînd din sec. III e.n., cînd ei devin mai cunoscuți, scriitorii latini îi numesc Qothi, iar cei greci Qothoi. Aceste forme reproduc numele pe care ei înșiși și-1 dădeau și cu care îi desemnau și celelalte neamuri germanice. în ceea ce privește problemele legate de prezența goților în apropierea țârii noastre și chiar pe teritoriul ei, precum și rolul real și exact al acestora în desfășurarea evenimentelor care au urmat așezării lor în nordul Mării Negre, este necesară o scrutare mai atentă și mai critică — făcută și în lumina izvoarelor arheologice — a știrilor literare antice — adeseori vagi, incomplete sau neexacte — ca și a interpretărilor ce li s-au dat. O asemenea cercetare poate să înlăture unele impreciziuni și deformări și să pună într-o lumină mai justă rolul istoric al acestor triburi germanice, în aceste părți ale Europei. Data exactă la care s-a produs coborîrea goților și așezarea lor între Nipru și Don nu este cunoscută, dar se presupune că încă atacurile marcomanilor și cvazilor din cadrilaterul boemian și războaiele purtate de Marcus Aurelius contra lor între 166 și 180 s-ar datora, ca un ecou mai îndepărtat, dislocărilor produse în masa « barbarilor » de migrația goților, după cum și năvala costobocilor din 170 e.n. în Peninsula Balcanică ar semnala de asemenea aceleași tulburări. Supu- nerea și eventual trecerea în imperiu a 12 000 de daci « izgoniți din patria lor » sub Commodus în anul 180 e.n., semnalată de Dio Cassius (LXXII, 3, 3) a fost și ea pusă în legătură cu trecerea goților, ba chiar s-a susținut că încă de atunci aceștia s-au așezat și în Moldova. Fapt este că îngroparea unei serii de tezaure monetare în Moldova sub Commodus (între 180—190 e.n.) și apoi a celor din vremea lui Severus Alexander (222 - 235), îngropări făcute în mod dovedit aici de către populația autohtonă daco-carpică, și cărora le corespund ascunderi asemănătoare de tezaure în R.P. Polonă și nord-vestul R.S.S. Ucrainene, pot fi puse în chip nemijlocit în legătură cu trecerea goților, ca un ecou mai îndepărtat al unei astfel de mișcări, care a produs dislocări și ciocniri între triburile dacice și cele vecine cu ele. Cu acest prilej triburi dacice aflate la nord și la nord-vest de provincia romană Dacia au presat asupra graniței romane și au determinat intervenția trupelor imperiale. Tradiția antică socotea că prima ciocnire a goților cu romanii s-a petrecut pe vremea lui Caracalla (pe la 213 — 214 e.n.); dar atacurile lor împotriva imperiului încep de fapt de-abia sub Gor- dian III (238 - 244 e.n.) și sînt făcute împreună cu carpii, care chiar sînt arătați de majoritatea știrilor fie ca singurii, fie ca principalii atacatori în regiunile Daciei și Moesiei, pînă în anul 269 cînd marea victorie a lui Claudius II (zis de aceea Goticul) la Naissus (Niș) și luptele purtate în anii următori de Aurelian frînează pentru vreme îndelungată avîntul ofensiv al coaliției carpb-gotice. In sfîrșit, nu există claritate cu privire la amănuntele și cronologia exactă a instalării goților în regiunile din nordul Mării Negre. Acolo, după cum s-a 683 văzut și era și firesc, ei au ocupat întîi regiunile fertile din silvo-stepă. Este foarte probabil că o vreme au rămas mărginiți la acele regiuni, unde s-au suprapus ca pătură dominantă peste populațiile băștinașe (tracice, sarmatice și poate și slave), și-au consolidat stăpînirea și s-au extins eventual spre vest pînă la Nistru. Regiunea de stepă a fost ocupată de goți mai tîrziu, de-abia spre mijlocul sec. III. Astfel, orașul Tanais de pe Don este cumplit distrus și incendiat după cum au arătat cercetările arheologice - într-o vreme poste- rioară anului 244 e.n., din care datează ultima inscripție găsită acolo. La Olbia — căzută și ea în mîna goților-- un soldat rcman mai dedică încă în anul 248 e.n. un altar zeului Mercur, pe cînd în necropola acestui oraș s-au găsit într-un mormînt 10 monede mergînd de la Caracalla pînă la Valerian (253 259). Tot pe atunci trebuie să fi fost cucerit și orașul Tyras, la vărsarea Nistrului, de unde geții organizează, probabil în 256 e.n., un atac pe mare, împotriva coas- telor Asiei Mici. In această perioadă a activității războinice desfășurate de coaliția carpo- gotică, se vede ușor că greutatea luptelor împotriva granițelor Moesiei și Daciei era suportată mai ales de carpi — care se și plîngeau în vremea lui Gordian III, că li se dau subsidii mai mici decît goților, deși ei sînt mai puternici ca aceia în timp ce goții, în unire cu alte neamuri din nordul Mării Negre și cu cete germanice de alte origini, pustiau coastele de nord ale Mării Negre, organizau mari expediții navale prin Marea Neagră și își consolidau stăpînirea la răsărit de Nistru. Prin pacea încheiată cu goții de Trebonianus Gallus în 251, după înfrîngerea catastrofală a romanilor de la Abrittus, imperiul ceda coaliției goto-carpice unele teritorii în Dacia, în schimbul garanției că ei nu vor mai ataca posesiunile romane. Deși la acea dată goții începuseră să exercite o oarecare supremație, totuși amintitele teritorii au fost ocupate nu de ei, ci de carpi. După părăsirea Daciei de către Aurelian, urmată de întărirea graniței imperiului roman retrasă pe linia Dunării, incursiunile de pradă sau făcute în căutare de noi locuri de așezare, ale goților și carpilor în imperiu sînt stăvilite și începe un proces de definire a pozițiilor și de fricțiuni între diferitele neamuri care pînă atunci participaseră laolaltă la atacurile împotriva imperiului. Aici ne interesează raporturile dintre goți și daci, bastarni și sarmați (alani). Inter- pretîndu-se necritic relatările unor scriitori antici favorabili goților (printre care în special Cassiodor-Jordanes) și neținîndu-se seamă în măsură suficientă de mărturia documentelor arheologice, s-a admis că Dacia romană a căzut în principal sub loviturile goților și că aceștia au pătruns acolo fie curînd după înfrîngerea de la Abrittus, în Moesia, a împăratului Decius, urmată de pacea încheiată de Trebonianus Gallus, fie după 270 (retragerea aureliană) L 1 Tipică în această privință este poziția lui Fr. Altheim, Die Soldatenkaiser (1939), p. 103, care vorbind despre iruperea barbarilor în Dacia Superioară (Transilvania), după retra- gerea aureliană, vede peste tot numai pe goți, de la Mureșul superior pînă în Banat și adaugă textual: « Nicăieri nu se arată urme ale carpilor. Concurenții lor goții au fost la timp prezenți și au înlăturat pe cei ce jinduiau odată cu ei ». 684 Privindu-se lucrurile din această perspectivă, care scotea în relief pe goți și ignora rolul carpilor și al altor neamuri, s-a presupus că despărțirea goților în cele două mari ramuri ale lor, cunoscute din sec. IV e.n., anume una răsă- riteană a ostrogoților (=greutungii, ceea ce înseamnă cîmpeni, ca slavii poliani de mai tîrziu) și alta a vizigoților (=tervingi, însemnînd pădureni, ca slavii dreu' Hani apoi) și despre care se știe prin întîmplările din anul 376 e.n., că se înve- cinau între ei la Nistru, s-ar fi petrecut încă de pe la mijlocul secolului al III-lea e.n. (între circa 250- 260). O astfel de concepție este, cel puțin în ceea ce privește extinderea efectivă a goților la apus de Prut (în Moldova, Muntenia, Oltenia și Transilvania), contrazisă și de întreaga situație istorică, așa cum reiese ea din textele vechi, și de faptele arheologice. Desigur că, ținînd seama de stadiul de dezvoltare social-economică a goților — democrație militară cu uniuni tribale variabile și tendințe spre o « rega- litate » ereditară procesul de separare a celor două mari grupe, ostrogoții și vizi- goții, a putut începe încă de timpuriu, în aria lor de locuire dintre Nistru și Don. Ea însă nu s-a cristalizat decît Ia sfîrșitul secolului al III-lea e.n., cînd, după cum se va vedea, ramura tervingă se răspîndește pentru întîia dată efectiv la vest de Prut. S-a arătat că în sec. al III-lea e.n., pînă la sfîrșitul său, atît în Moldova cît și în Muntenia locuiau triburile dacice ale carpilor (culturile Poienești și București-Militari). Descoperirile arheologice nu lasă nici o îndoială asupra acestui lucru și știrile din izvoarele scrise antice îl confirmă. La aceasta se adaugă împrejurarea că dintre numeroasele descoperiri de caracter gotic cunoscute pe teritoriul țării noastre, nici una, fie din așezări, fie din cimitire sau morminte izolate, nu poate fi datată într-o perioadă mai veche decît sfîrșitul sec. al III-lea. Ele aparțin, în imensa lor majoritate, secolului al IV-lea e.n. De-abia atunci s-au așezat goții efectiv pe teritoriul țării noastre, atît în Moldova, cît și în Muntenia, Oltenia și Transilvania ; dar și acum populația băștinașă continua încă să fie prezentă peste tot. Știrile antice ne îngăduie să reconstituim într-o oarecare măsură procesul de presiune și extindere a vizigoților în dauna foștilor lor aliați. Carpii se agită, și la sfîrșitul secolului al III-lea Galerius și Diocletianus au de luptat cu ei la granița moesică, care este reorganizată și întărită foarte puternic. Ce interesează în contextul de față este împrejurarea că între anii circa 280 și 303 e.n. știrile scrise ne semnalează primirea și colonizarea în imperiu tocmai a ur.or neamuri din regiunile în discuție. Astfel, bastarnii trec în imperiu între circa 280 295. In 295 sînt strămutați carpii, despre care știrile țin să sublinieze că au trecut în întregime în imperiu L Că nu a fost chiar așa, va fi prilejul să se arate mai jos. Interesantă este și o știre dată de Lactantius 2, după care în anul 303 un neam nenumit « izgonit 1 Aurelius Victor, Caesares, 39, 43: Carporum națio translata omnis in nostrum solum; Consularia Constantinopolitana (MQH, IX, 230), la anul 295 : Carporum gens universa in Romania se tradidit. 2 Lactantius, De mort, persec., 38, 6. 685 de goți de pe pămînturile sale » a fost primit de Maximianus în imperiu. S-a presupus că ar fi vorba de carpi sau de sarmați. Cimitirele și așezările carpice de tip Poienești și București-Militari sînt părăsite spre finele secolului III e.n. Tocmai în această vreme goții, zăgăzuiți înspre sud de măsurile energice ale imperiului roman, se extind în barbaricum. Fig. 170. — Vase din cimitirul de incinerație de la Olteni. instituindu-și dominația asupra foștilor lor aliați. Parte din aceștia trec în imperiu, fie pentru a se sustrage dominației gotice, fie deportați de romani cu scopul a se face loc goților, deveniți federați mai de încredere. Evenimentele din sec. IV e.n. se desfășoară, așadar, în regiunile de la nordul Dunării de jos într-o configurație etnică nouă, caracterizată prin așezarea goților în vechile teritorii dacice și prin dominația lor militară și politică. S-a arătat mai sus că în regiunile extracarpatice ale țării, în afară de daci, daco- romani și goți, mai erau prezenți, în regiunile de șes, și sarmații nomazi din ramura alanică. Faptul că de acum înainte avem de-a face cu o locuire efectivă a goților în spațiul carpato-dunărean este pe deplin atestat de izvoarele scrise și confir- mat de documentele arheologice. Dar, deși textele vechi vorbesc aici aproape exclusiv de goți și de o Qotia, nici mențiunile și urmele arheologice privindu-i pe carpi nu lipsesc. Evenimentele istorice mai importante cunoscute din textele vechi și care aruncă o lumină asupra chipului în care s-a desfășurat viața în vechea Dacie, 686 devenită pentru o vreme Qotia, și asupra raporturilor acesteia cu imperiul roman au fost amintite la locurile cuvenite în paginile anterioare. Din ele s-a degajat în chip deosebit faptul că politica energică a primului împărat creștin Constantin cel Mare (306—337 e.n.), mai ales din momentul în care în 324, după înfrîngerea definitivă a concurentului său Licinius, devine singur împărat, a creat o nouă situație, în care romanitatea este iarăși activă și dominantă în aceste regiuni. Situația aceasta se va menține și sub urmașii lui, mai ales sub Constantius II (337—361) și Valens (364 —378). Năvala hunică va pune capăt unor împrejurări în care populațiile gotice și cele autohtone sau alogene supuse lor, deveniseră tot mai mult dependente de imperiu, de unde se răspîndea creștinismul în dife- ritele sale variante — la goți, mai ales sub forma arianismului — se primeau ajutoare în hrană (cereale) și, prin schimbul organizat în puncte anumite, pătrun- deau în lumea « barbară » numeroase bunuri materiale proprii civilizației romane. Reacțiunea împotriva influenței tot mai accentuate a romanității în regiu- nile de la nordul Dunării inferioare își găsește în a doua jumătate a veacului un exponent în Athanarich, acel conducător al vizigoților, care nu reușise totuși să-și asigure hegemonia necontestată asupra tuturor șefilor goți locali și sub a cărui « domnie » s-au încheiat și destinele goților pe teritoriul țării noastre. Este semnificativ că această reacțiune se manifestă în chipul cel mai pregnant prin accentuarea tradițiilor gotice păgîne și prin crunte persecuții îndreptate împotriva creștinilor din țara sa. în acest proces se manifestă desigur și diferen- țierea socială ce se accentuase necontenit în interiorul grupului gotic propriu-zis, dar și situația acestuia din urmă ca pătură suprapusă unei populații băștinașe, dacică și romanizată, care își căuta și își urma evident propriile sale căi de dezvol- tare și găsea acum în imperiul creștin reazimul cel mai apropiat în năzuințele sale de a-și menține independența față de goți. Cultura materială a sec. al IV-lea în întinsul spațiu dominat de uniunile de triburi gotice din bazinul Donului și pînă în Carpații Apuseni și de la Bugul nordic și Vistula pînă la Dunărea de jos, prezintă la prima vedere un aspect relativ unitar, datorită faptului că ea s-a format printr-un proces în care factorii principali au fost fondul autohton pre-gotic (de caracter în primul rînd sarmatic și dacic) și civilizația romană. Ea este cunoscută în arheologie sub numele de cultura Cerniahov, pentru teritoriul U.R.S.S. (după un cimitir de pe Niprul mijlociu) și Sîntana de Mureș, pe teritoriul R.P.R. (după cimitirul din această localitate de lîngă Tg. Mureș). în legătură cu aceasta se pun o serie de probleme referitoare la originile, evoluția și cronologia ei, la caracterul ei etnic și la sfîrșitul ei. Goții au venit de la Marea Baltică cu o cultură de caracter Latene, slab influențată de civilizația romană. Cultura Cerniahov-Sîntana de Mureș nu s-a putut forma decît în zona de contact a goților cu populațiile din nordul Mării Negre și de la nordul Dunării de jos și cu civilizația romană. Desfășurarea isto- rică a expansiunii goților, așa cum a fost schițată mai sus, arată fără putință de 687 îndoială că formarea noii culturi nu a putut să ajungă în stadiul hotărîtor decît către mijlocul sec. III e.n., atunci cînd goții intră în legătură mai nemijlocită, mai strînsă și neîntreruptă cu sarmații, carpii și romanii. Din acest punct de vedere se poate vorbi de caracterul pontic al culturii Cerniahov-Sîntana de Mureș, fără a înțelege însă prin aceasta o cultură generală, comună diferitelor neamuri din spațiul și răstimpul în discuție, deoarece numai unele elemente sînt comune culturii tuturor neamurilor în cauză, în timp ce prin alte trăsături ele se deosebesc suficient pentru a fi. recunoscute și pe cale arheologică drept seminții diferite din punct de vedere etnic. Astfel, atît în U.R.S.S., cît și pe teritoriul țării noastre s-a putut deosebi, cu ajutorul unor amănunte ale ritului și ritualului de înmormîntare, de port și de podoabe, ca și după unele variante ale tipurilor generale de obiecte, în primul rînd rămășițele sarmatice din secolul III și IV e.n. Mai greu a fost să se separe pentru veacul IV e.n. în Romînia, ceea ce este gotic, de ceea ce este băștinaș, atîta vreme cît se cunoaștea numai o singură variantă a culturii Sîntana de Mureș. Această variantă este documentată în numeroase așezări și cimitire, atît din Moldova (ca de ex. așezarea și cimitirul de la Izvoare, așezările din Valea Jijiei de la Corlăteni, Glăvăneștii Vechi, Trușești etc, —cimitirul de la Erbiceni etc.), cît și în Muntenia (de ex. așezările de la București-Fundeni, Ileana etc., cimitirele de la Oinac, Spanțov, Cacaleți, r. Giurgiu, Independența, r. Călărași, Ploiești-Triaj, mormîntul de la Aldeni, r. Beceni etc.) și în Oltenia (mormîntul de la Băbeni-Olteț, altele la Almaj, r. Craiova, așezarea de la Lazu, același raion), în Transilvania, unde a fost cercetat primul și cel mai întins cimitir cunoscut pînă acum, cel de la Sîntana de Mureș cu 74 morminte descoperite, grupul mai este cunoscut din cimitirul de la Tg.-Mureș, din cel de la Palatca lîngă Cluj și din alte descoperiri, dintre care unele răzlețe (ca de ex. mormîntul de la Lechința de Mureș). Așezări s-au identificat și cercetat mai puține în Transilvania, dar resturi s-au găsit la Morești, la Cipău-Sf. Gheorghe, la Bezid, r. Sf. Gheorghe de Pădure, în bazinul Tîrnavelor și în bazinul Oltului Superior, în r. Sf. Ghe- orghe (Reci, Sf. Gheorghe-Epresteto unde s-au descoperit și morminte etc.). în mai multe așezări s-au găsit și monede romane de bronz, care asigură datarea lor în sec. IV e.n. Așezările sînt, ca și în U.R.S.S. nefortificate, întinse mai ales pe terasele joase ale apelor și denotă de obicei o locuire de scurtă durată. Nu se cunosc nicăieri puncte fortificate — cetăți — lucru care reiese de altfel și din descrierea luptelor purtate de romani în teritoriul gotic. Locuințele erau construite la supra- față, din pari și împletitură pomostită cu lut; se cunosc însă și locuințe de tipul semi-bordeielor. Populația acestor așezări practica agricultura cu plugul (s-au găsit brăzdare și seceri de fier) și creșterea vitelor. Agricultura se făcea foarte probabil extensiv, ceea ce explică mutarea frecventă a așezărilor. Foarte caracte- ristice sînt în aceste așezări — în toată aria de răspîndire a culturii Cerniahov- 688 Fig. 171. — Vase caracteristice culturii Sîntana de Mureș-Cerniahov. 1, 6, 7, Izvoare; 2 — 5, 8, Spanțov. 44 — c. 1001 689 Sîntana de Mureș—cuptoarele complexe (cu reverberație) de ars oale, în care se ardea ceramica superioară cenușie și roșie lucrată la roata de picior, atît de specifică pentru această cultură. Cimitirele sînt totdeauna plane (fără movile) și mai ales de inhumație în sec. IV e.n. Incinerația cu urne, dar de obicei fără capac, apare totuși încă, deși sporadic (de ex. la Spanțov, Independența, Sf. Gheorghe-Epresteto etc.). în cimitirele mai vechi din U.R.S.S. ea este mai frecventă. Nu se poate însă trage o concluzie în sens etnic din acest biritualism, deoarece se știe că goții practicau ambele rituri încă din vremea cînd locuiau la Marea Baltică. Caracteristic este că la Sîntana de Mureș nu s-a găsit nici un mormînt de incinerație, fapt care subliniază și el data tîrzie a acestui cimitir, dar poate și influența mai puternică a populației localnice romanizate. Morții erau înhumați în poziție întinsă pe spate, orientați cu capul de obicei la nord; apare și orientarea către vest, în proporții variabile, dar în genere sim- țitor mai rar. Caracteristic pentru ritualul și portul gotic sînt în aceste cimitire: lipsa armelor care apar numai excepțional (în timp ce alte neamuri est-germanice, de ex. vandalii, puneau toate armele în mormintele luptătorilor), prinderea veșmîntului cu două fibule, cîte una la fiecare umăr, ofrandele de carne, uneori împreună cu cuțitul, sau alte alimente (adesea ouă), așezarea în mormînt a piep- tenului încheiat din trei plăci de os suprapuse, și altele. S-a pus întrebarea îndreptățită dacă o cultură răspîndită pe un spațiu atît de întins (de la răsărit de Don pînă în Munții Apuseni) și documentată în atît de numeroase așezări, poate fi atribuită unui singur neam — goților — sau dacă nu cumva sub această cultură aparent unitară se ascund diferite neamuri. S-a încercat de aceea recent să se deosebească eventuale variante regionale ale culturii Cerniahov-Sîntana de Mureș, care să poată fi atribuite unor grupe etnice diferite, fără însă ca aceste studii să fi dus pînă în prezent la rezultate definitive pentru întreaga arie de răspîn- dire a complexului. întinderea mare în spațiu a culturii Cerniahov-Sîntana de Mureș s-a dovedit a fi, pentru spațiul țării noastre cel puțin, de dată mai recentă (de-abia din sec. al IV-lea e.n.). în afară de aceasta nu se poate ști dacă întregul imens spațiu amintit a fost ocupat de această cultură în același timp. De altfel, mulțimea așezărilor se poate explica și prin menționata lor mutare periodică în căutare de noi ogoare neistovite. Aflarea în anul 1952 a unei « cățui » dacice (formă de vas tipică pentru cultura materială dacică) într-un mormînt din sec. IV e.n. la Spanțov a arătat în mod neîndoielnic că în regiune existau în acel timp și daci. Se punea totuși problema dacă un astfel de fapt impunea atribuirea cimitirelor și așezărilor de tip Sîntana de Mureș și carpilor —• nu numai goților — sau nu, căci se putea admite că avem de-a face cu relații de căsătorie sau de alt gen între carpi și goți. Chestiunea a fost în mare măsură lămurită prin descoperirea în 1958 a unui mare cimitir de incinerație în urne cu capace la Olteni (r. Olteni reg. București). 690 Fig. 172, — Obiecte clin morminte de inhumație aparținînd culturii Sîntana de Mureș. 1,4, piepteni de os (Independența); 2, greutate pentru fus (Independența); 3,5, catarame (Independența); 6 — 7, mărgele (Spanțov); 8, fibulă de bronz (Spanțov); 9, cuțit (Spanțov). 41* 691 Cimitirul aparține sec. al I V-lea e.n., prezintă în formele de obiecte descoperite în el o variantă a culturii de tip Sîntana de Mureș și se arată a fi — prin ritul de incinerație (cu urne cu capace) folosit în mod exclusiv — de caracter dacic Fig. 173, — Vase și podoabe de aur din tezaurul de la Pietroasa (« Cloșca cu pui »). (carpic). S-a făcut astfel dovada că au existat în țara noastră două variante ale culturii Sîntana de Mureș, și că purtătorii lor aveau și rituri funerare deose- bite. Nu va fi, așadar, greu ca în viitor să se deosebească și așezările de tip propriu-zis Sîntana (gotice), de cele ale variantei Olteni (dacice) și să se stabi- lească și distribuția geografică a lor pentru a se vedea unde erau masați goții 692 (după descoperirile de pînă acum se pare că mai mult spre Dunăre și în sud- estul Munteniei) și unde carpii. încă de pe acum sînt semnalate o serie de așezări de tip Sîntana în Muntenia și Moldova, în care au ieșit la iveală și « cățui » dacice. Totodată s-a făcut dovada arheologică deplină a persistenței dacilor în genere pînă în sec. IV e.n. în aceste regiuni și a exagerării cuprinse în știrile antice, care înregistrau strămutarea tuturor carpilor (omnis natior aniversa gens) în imperiu. Această dovadă a fost confirmată și considerabil întărită prin descoperirea în 1959 într-un semi-bordei de la Reci (r. Sf. Gheorghe) a unei cățui dacice tipice alături de materiale de caracter general Sîntana de Mureș, fapt care va îngădui atribuirea multor așezări de acest gen populației locale de origine dacică* Observații antropologice făcute pe scheletele descoperite în cimitirele de inhu* mație de tip Sîntana de Mureș arată că și în acele cimitire elementul autohton este puternic reprezentat. Astfel, în cimitirul de la Spanțov elementul medi- teranoid (negermanic, deci, în schimb caracteristic pentru populația băștinașă) este predominant, el întîlnindu-se mai rar și în cimitirul învecinat de la Independența. El nu lipsește nici din cimitirul de la Sîntana de Mureș unde apare alături de cel nordic și est-baltic (deci germanic) și de cel alpin. Procesul de amestec rasial, care se petrece în acea vreme aici este semnalat în mod clar de caracterele mongoloide — atenuate prin metisaj mediteranoid — pe care le prezintă craniul din mormîntul de la Spanțov în care s-a găsit ceașca dacică menționată mai sus. Dar semnificația descoperirilor de la Olteni și Reci și a realității pe care o semnalează este mai adîncă. Căci, dacă problematica etnică și istorică a vremii și regiunii respective se lămurește în parte, ea se și complică în același timp. Dacii documentați pentru secolul al IV-lea e.n. la Olteni ni se înfățișează cu cultura lor tradițională, păgînă. La fel ca și grupul tradiționalist gotic al lui Athanarich, și acești carpi trebuie considerați ca păstrmdu-și moravurile și limba lor tradițională, lucru ce se exprimă mai ales în ritul și ritualul de înmor- mîntare, s-ar putea spune aproape strict dacic. Și aceasta într-o vreme în care în lumea romană ritul inhumației se generalizează — desigur și în legătură cu concepția creștină. Or, știm că tocmai în regiunea de care este vorba, în Muntenia, au existat în acea vreme și băștinași sau alogeni romanizați, ba chiar și creștini. Este greu de admis că toți aceștia au fost siliți să se refugieze în imperiu, sub apăsarea persecuțiilor lui Athanarich. Știm chiar precis prin textele scrise că lucrul nu s-a întîmplat, dovadă că, după curn se va arăta mai jos (p. 697) în 376 Frithigern mai poate lua o parte cu el în imperiu. Reiese așadar că și printre mormintele de inhumație din sec. IV unele vor fi aparținut localnicilor sau străinilor romanizați, creștini sau necreștini. Cercetarea arheologică viitoare va trebui să le deosebească de rest. încă de pe acum rezultă, însă, că prin termenul Qotia trebuie să înțelegem teritoriul stăpînit doar de goți dar locuit de populații diverse. Teoriile mai vechi care 69$ acordau goților un rol excesiv de important se dovedesc, astfel, false și tendențioase. S-a subliniat deja lipsa frapantă a obiectelor de caracter creștin din sec. IV din aria dacică ce nu făcuse parte din imperiu. Numeroasele cimitire și morminte de tip Sîntana de Mureș descoperite și cercetate pînă în prezent nu cuprind nici ele nici un indiciu material creștin. Că arianismul creștin al « goților », convertiți de Ulfila și de discipolii săi, a fost superficial reiese din textele scrise și este confirmat și de descoperirile arheologice. Se pune atunci întrebarea cine erau creștinii care totuși au existat aici, și se pare că nu în număr mic ■— și ortodocși și ariani și sectari ? Prezumția că erau în mare parte elemente romanizate încă de pe atunci — deci al treilea element etnic în afară de goți și carpi (sarmații alani pot fi neglijați în acest context) — este foarte puternică. Problema sfîrșitului culturii Cerniahov-Sîntana de Mureș propriu-zise se leagă strîns de evenimentele produse de năvala hunică. Dispariția ei o dată cu înfrîngerea și emigrarea goților ar fi de natură să confirme caracterul ei gotic în primul rînd. S-a încercat de aceea să se argumenteze în sensul că această cultură dăinuie și după plecarea goților. In general, pe teritoriul țării noastre cimitirele și așezările acestei culturi își încetează existența o dată cu plecarea goților și începutul dominației hunilor. Totuși, descoperiri recente au început să facă dovada că cultura materială de tip Sîntana de Mureș ca atare, continuă să dăinuie și în condițiile care au luat naștere după năvala hunilor. Dar pentru a înțelege mai limpede desfășurarea evenimentelor este necesar să reluăm expu- nerea faptelor istorice din momentul apariției hunilor în Europa. In timp ce în Europa răsăriteană și est-centrală dominația Invazia Hunilor . w , ... i 1. r ' gotica, stabilizata oarecum, evolua am nou către forme mai agresive, stăvilite de măsurile și campaniile lui Valens, desfășurarea istorică petrecută între timp în Asia dusese la o situație ale cărei consecințe aveau să influențeze adînc mersul evenimentelor din Europa. Deși se încearcă în ultima vreme să se dovedească prezența — puțin probabilă — a unor cete hunice în Europa de răsărit încă din sec. II e.n., por- nindu-se de la o însemnare discutabilă din geografia lui Ptolemeu, după care « între bastarni și roxolani (sînt) Chuni »T nu e mai puțin adevărat că pentru lumea veche din pragul ultimului sfert al veacului IV e.n., apariția hunilor la Don a fost un eveniment brusc și neașteptat. Amian, care scrie spre finele secolului, reda desigur impresia generală atunci cînd caracteriza această năvală drept un repentinus impetus (31, 3, 1: năvală bruscă) sau ca subitae procdlae (31,3,2: furtună neașteptată). Fapt este că pătrunderea hunilor în masă în Europa reprezintă prima intervenție masivă în dezvoltarea istorică a acestui continent a unei seminții 1 Ptolemaeus, Qeographia, III, 5, 10. 694 asiatice de neam turc, căreia îi vor urma în valuri succesive altele, pînă la năvala tătarilor și așezarea turcilor osmani îi în Europa, De aceea năvala hunilor este socotită do către unii istorici burghezi drept începutul « epocii migrației popoa- relor » propriu-zise. Acest fel de a vedea nu este îndreptățit. E adevărat că, spre deosebire de mișcările de pînă atunci ale triburilor iraniene (sciți, sarmați) și germanice (în aria noastră mai ales goții), hunii inițiază mișcările populațiilor altaice de neam turc și provoacă în Europa o învălmășire generală de populații, ale cărei valuri ajung pînă la coastele Atlanticului și ale Africii de nord, dar aceasta nu reprezintă decît un moment dintr-un proces care începuse o dată cu migrația goților, proces marcînd începutul unor mari prefaceri istorice și pregătind trecerea la un nou mod de producție. Că hunii erau de neam tilrk (se spune așa pentru a deosebi neamurile turce rămase în Asia sau năvălite în Europa, de turcii de astăzi din Anatolia), sau turanic cum erau numite aceste seminții de către vechii perși, se dovedește prin resturile de limbă păstrate și prin titlurile și numele de funcțiuni despre care știm că existau la ei. Descrierile ce ni s-au păstrat cu privire la înfățișarea și la modul lor de viață ca păstori nomazi și războinici călări, folosind mai ales arcul și arcanul, dar și lancea și sabia, confirmă și ele această origine. Istoria asiatică a hunilor nu este încă deplin lămurită, dar este foarte probabil că ei făceau parte din semințiile nomade, care păstoreau în nordul provinciilor chineze actuale Sansi, Sensi și Hopei, în Tșaharul și Jeholul de Vest. Cronicile chineze îi cunoșteau pe acești nomazi, care nelinișteau necontenit granița de nord a imperiului chinez, sub numele de Hi ung'Nu, pe care ele îl înregistrează pentru întîia dată în mod cert pe la sfîrșitul sec. III î.e.n., cînd un șef al nomazilor, Mao-Dun, îi organizează mai strîns și militărește mai puternic. Sub presiunea acțiunilor militare și politice vaste întreprinse de dinastia chineză Han (202 î.e.n.—220 e.n.) și care, în cadrul politicii de cucerire a pro- vinciilor chineze de vest și de extindere a puterii imperiului în Asia centrală și de apus, zdrobesc puterea confederației Hiung-Nu spre sfîrșitul secolului I e.n., o parte din triburile Hiung-Nu (cele nordice) migrează spre vest, gonite mereu din spate de alte neamuri. După ce stau probabil o vreme în stepele dintre Marea de Arai și lacul Balkaș, în Turkestanul Sovietic, se mișcă din nou pe la mijlocul sec. IV e.n. — poate din cauza uscării climei în regiunile în care își pășunau vitele — și, calea spre sud fiindu-le barată de imperiul persan, o pornesc spre vest, pentru a trece la 375 e.n. în masă peste Don, după ce în prealabil supuseseră pe sarmații alani din Kazahstan și din regiunea dintre Volga și Don. Trecerea Donului de către huni reprezintă un atac de mari proporții, un iureș care îi aduce în răstimpul unui singur an pînă pe teritoriul țării noastre. Destul de pitoresc relatează Ambrosius, contemporan cu aceste evenimente, chipul în care izbitura hunică peste Don s-a repercutat pînă spre centrul Europei. 695 El scrie în comentariile sale asupra evangheliei lui Luca 1: Chuni in Halanos, Halani in Qothos, Qothi in Taifalos et Sarmatas insurrexerunt (hunii au năvălit peste al ani, alanii peste goți, goții peste taifali și sarmați). Mînînd pe alani înaintea lor și înglobîndu-i în organizația lor războinică, hunii zdrobesc formația politică și militară a ostrogcților — al căror rege, bătrîn de 110 ani, Ermanarich, este ucis sau își ia singur viața —și apar în anul 376 la Nistru, la granița de est a teritoriului dominat de vizigoți. Un pasaj mult discutat din Res Qestae ale lui Amian 2, interpretat în lumina noilor cercetări arheologice făcute în țara noastră în ultima vreme, îngăduie o reconstituire mai exactă decît cele făcute pînă acum, a evenimentelor petrecute cu prilejul atacului hunic împotriva vizigoților și după aceea și a situației etnice de pe teritoriul țării noastre în ultima parte a sec. IV e.n. După înfrîngerea ostrogoților, vizigoții lui Athanarich încearcă să se apere la Nistru, unde era granița dintre stăpînirea vizigotă și cea ostrogotă. Hunii însă, în ciuda măsurilor de precauție luate de goți, care trimiseseră cercetași dincolo de Nistru spre a le supraveghea mișcările, trec într-o noapte cu luna Nistrul prin vad (foarte probabil la Tiraspol-Bender) și cad pe neașteptate peste oastea lui Athanarich pe care o atacă și o silesc să se retragă în grabă la adăpostul « unor înălțimi pieptișe ». Din relatarea ce ne stă la dispoziție reiese că hunii nu au urmărit imediat pe vizigoți, ci s-au ocupat probabil o vreme cu prădarea regiunii dintre Nistru și Prut, astfel că Athanarich a avut răgazul de a încerca să-și fortifice în grabă regiunea în care se refugiase. Textul ne spune că el a pus să se ridice în cea mai mare grabă « ziduri înalte » de la malul rîului Șiret pînă la Dunăre, de-a lungul țării taifalilor. Taifalii erau grupurile vizigotice locuind mai ales în Oltenia. Intre timp hunii sosesc m marșuri forțate, surprinzîndu-i pe goți în timp ce lucrau la amintitele fortificații, dar, îngreuiați de pradă și desigur neîncume- tîndu-se să atace în noua situație tactică creată de Athanarich, ei renunță deocamdată la continuarea luptei. Cercetările recente ale arheologiei romînești au reușit să identifice exact locurile în care s-au petrecut aceste evenimente importante pentru istoria Europei întregi. S-a dovedit astfel că refugiul goților a fost în podișul central Moldovenesc și că « zidurile înalte » construite în graba de goți și neterminate nu sînt altceva decît valul de pămînt ale cărui urme se mai păstrează și astăzi pe mari distanțe între localitățile Ploscuțeni din valea Șiretului și Stoicani din cea a Prutului. In felul acesta o îndelungată și încîlcită dispută științifică, refe- ritoare la localizarea momentelor hotărîtoare ale luptelor dintre huni și vizigoți a fost rezolvată. Faptul că hunii nu atacă noile poziții vizigotice este semnificativ din mai multe puncte de vedere, dar în primul rînd prin aceea că el ne arată că puterea 1 Ambrosius, Expositio evangelii secundum Lucan, X, 10. 2 Arnmianus Marcellinus, XXXI, 3, 4 —7. 696 Fig. 174. — Cazan hunic. hunică nu era încă la acea dată suficient de închegată și de organizată, ea neac- ționînd după un plan de ansamblu și de durată întocmit în prealabil, ci operînd mai degrabă în cadrul unei coaliții de triburi, obligate, după un prim iureș cuceritor, să se acomodeze noilor situații. Cucerind în răstimpul unui singur an întreg spațiul dintre Don și Nistru, masele hunice se opresc o vreme și — după cum se pare se despart din nou în cete preocupate de instalarea în noile regiuni cucerite și ele prădarea lor. Cu această situație concordă și constatarea lui Amian (care își încheie redactarea relatărilor sale înainte de sfîrșitul secolului) că hunii nu erau conduși de regi. In timpul răgazului astfel obținut se conturează mai clar cotradicțiile interne din masa gotică și cele rezultate din raporturile lor cu celelalte populații con- locuitoare. Conflictul dintre grupul păgîn tradiționalist, condus de Athanarich, și cel proroman avînd în frunte pe aristocratul Frithigern, căruia i se alătură și alt con- ducător, Alaviv, izbucnește acum violent. Frithigern trecuse nu demult la creștinismul arian și se bucura astfel de sprijinul împăratului Valens. în fața pericolului hunic, pe care îl știau doar amînat și nu eliminat, cetele gotice conduse de Frithigern și Alaviv, cer și obțin de la Valens chiar în toamna anului 376 trecerea în imperiu. Fie că trecerea s-a făcut pe la Dinogetia, fie că mai degrabă pe la Durostorum, această retragere a vizigoților conduși de Frithigern din regiunile de la nordul Dunării de jos reprezintă o primă mare emigrare, căreia îi vor urma curînd și altele. Cifra de 200 000 de oameni, care l-ar fi urmat pe Frithigern, indicată de un text, este desigur exagerată. Amian spune numai că nu au putut fi numărați. De altfel, curînd (încă din 377), profitînd de spaima și dezordinea ce cuprinseseră garnizoanele romane de pe linia Dunării, se stre- coară dincolo de Dunăre și cete de taifali, de alani și chiar de huni, fie pentru pradă, fie pentru a se alătura maselor gotice conduse de Frithigern sau a intra în solda romanilor. Dinspre răsărit trec și ostrogoți scăpați de huni, sub con- ducerea principilor Alatheus, Safrax și Farnobius. Athanarich cu restul vizigoților rămași în nordul Dunării, nu se poate decide a trece în imperiu. El încearcă o ultimă retranșare în fața pericolului hunic, retrăgîndu-se cu cetele sale « în locul Caucaland, apărat de înălțimea pădurilor și munților . . . gonind de aci pe sarmați ». Este însă și acolo părăsit de vizigoții săi, pe care probabil îi mîna tot mai mult — după ce își pierduseră stăpînirea peste țara în care locuiseră și prosperaseră 75 de ani — teama de huni și dorința de jaf în imperiul roman deschis acum « barbarilor ». Astfel Athanarich este obligat în cele din urmă să caute refugiu, pentru el și apropiații 697 săi, în imperiu. în ianuarie 381, este primit cu mare cinste la Constantinopol, unde moare după două săptămîni. Problema localizării acelei Caucaland (Caucalandensis locus), în care s-au retras vizigoții lui Athanarich a fost și este încă aprig discutată. S-au făcut tot felul de ipoteze printre care mai susținute sînt două: cea care situează Caucalanda în Banat și cea care o caută în munții Buzăului, eventual chiar de ambele părți ale lor, deci și în sud-estul Transilvaniei. Cea mai probabilă soluție este aceasta din urmă, căci în sprijinul ei vine întreaga situație istorică și însăși localizarea luptelor dintre huni și vizigoți, precum și faptele de ordin arheologic. Ipoteza localizării Caucalandului în Banat se sprijinea mai ales pe împrejura- rea că acolo se găseau sarmați, despre care textul lui Amian spune că au fost îndepăr- tați de vizigoți. Din moment ce însă descoperirile arheologice recente au dovedit prezența sarmaților nomazi și dincoace de Carpați (v. mai sus, p. 671), nu mai există nici un motiv din acest punct de vedere, a se admite o localizare în Banat, unde de altfel descoperirile arheologice care să sprijine o astfel de ipoteză lipsesc. Podoabele de argint și aur, de caracter gotic descoperite mai demult la Periam, care au fost folosite ca argument, sînt pe de o parte dintr-o regiune de cîmpie-— cîtă vreme Caucalanda era muntoasă - - și sigur mai tîrzii decît vremea în discuție. în schimb, în dealurile Buzăului s-a găsit un monument arheologic care totdeauna a constituit unul din cele mai de seamă argumente în sprijinul plasării Caucalandei prin aceste regiuni. Este vorba de marele tezaur de obiecte de aur descoperit în 1837 la Pietroasa, cunoscut popular sub numele de « Cloșca cu puii de aur », iar de unii învățați denumit «tezaurul lui Athanarich » x. Din 22 de piese descoperite, s-au mai păstrat 12, în greutate de aproape 19 kg (celelalte 10 piese s-au pierdut încă în 1838). Sînt vase, fibule în formă de vultur, încrustate cu pietre prețioase și colane, totul de aur. Tezaur al unui templu, sau « regal », ori și una și alta — funcția de « rege » coincizînd cu aceea de mare-preot - - el este caracterizat în mod cert ca aparținînd goților prin inscripția mutilată, dar încă destul de clară, scrijilată, se pare în grabă, pe unul din coliere. Se citește clar, în scrierea veche germană cu litere numite rune, la început cuvîntul gutani (al goților), deci numele pe care și-l dădeau înșiși goții, la genetiv, iar la urmă hailag (sfînt, sacru). Restul se poate interpreta în așa fel încît întreaga inscripție să însemne: « a goților proprietate sacră sînt ». Oricum s-ar mai putea citi inscripția, un lucru este limpede: ea avea scopul de a consacra, a sfinți tezaurul, a constitui o apărare magico-religioasă a lui, a-1 face intangibil. Literele runice ele înșile erau socotite sfinte și nu se foloseau decît în scop magico-religios, nu pentru trebuințe profane. Se poate înțelege astfel de ce Athanarich nu a putut lua cu el, la Constan- tinopol, aceste obiecte care reprezentau, sub forma strălucirii materiale, și 3 Tezaurul de la Pietroasa a fost păstrat la Moscova din timpul primului război mondial și a fost restituit, împreună cu întregul tezaur al statului romîn, de către guvernul U.R.S.S. în 1956. 698 eventual a unor piese folosite în cultul păgîn al vizigoților, expresia mistică, puternic colorată magic, a comunității vizigote păgîne întruchipate în « rege » și în bogăția materială, de care el putea dispune pentru ca dăruind pe apropiații săi, să-i ridice deasupra celor de rînd. El l-a dedicat de aceea zeilor păgîni ai goților. încercările de a data tezaurul mai tîrziu de anul 376, admițînd că va fi fost îngropat atunci în spaima produsă de năvala hunilor, sau de anul 380 (cînd Athanarich își părăsește țara pentru a pleca la Constantinopol) și de a-1 socoti eventual ostrogotic, se lovesc de lipsa oricăror elemente arheologice care să le sprijine, ca și de împrejurarea că de cealaltă parte a munților, alte două tezaure se alătură celui de la Pietroasa. încă din secolul trecut (în 1887) s-au descoperit la Crasna (r. Codlea), nu departe de izvoarele Buzăului, un număr mare de bare de aur, turnate în atelierul de monetărie roman de la Sirmium și purtînd ca cea mai nouă efigie pe cea a lui Grațian (367 - 383). Mai recent, la Valea Strîmbă (r. Gheorghieni), a ieșit la iveală un tezaur mai modest, conținînd podoabe de argint de tip Sîntana de Mureș și monede de argint și de aur, dintre care ultimele sînt bătute tot de Grațian. Se observă așadar o concentrare de tezaure îngropate în această vreme aici și este firesc ca ele să fie puse în legătură cu același eveniment, anume cu plecarea vizigoților din Caucaland; spaima de huni a determinat desigur în genere îngropări de tezaure, dar ele se găsesc răzlețe, nu sînt uniform distribuite în aria de locuire vizigotică. Gruparea a trei tezaure în această regiune restrînsă, de cele două părți ale carpaților răsăriteni, apare deci semnificativă și sugerează că aici se concen- traseră în cel din urmă refugiu ultimii vizigoți grupați în jurul lui Athanarich. în acest fel se confirmă ceea ce spusese V. Pârvan cu privire la localizarea Caucalandului. Că vor fi existat speranțe de reîntoarcere, este dovedit de incidentul al cărui erou a fost în anul 400 e.n. gotul Gainas care, aflat în fruntea unei cete de goți în slujba imperiului roman, ajunsese să joace un rol important la Con- stantinopol. Fiind răsturnat însă și neavînd unde să se îndrepte cu cetele sale decimate, se întoarce în nordul Dunării, « acasă », pentru a-și petrece acolo restul vieții -1, dar este hărțuit și apoi omorît de conducătorul hun Uldis, care supraveghea aceste părți. Faptele expuse în cele de mai sus arată că în general goții tervingi emigrează de pe teritoriul țării noastre, între 376 și 380, în masă. Așa se explică în parte și faptul că majoritatea cimitirelor și a așezărilor de tip Sîntana de Mureș își încetează existența în jurul acestei vremi. Nici un fapt arheologic nu îndreptățește ipoteza că ele vor fi continuat a exista — în masă — mai departe. 1 Zosimus, V, 21, 9. 699 Este posibil, desigur, că ici și colo grupe restrînse de goți să fi rămas pe loc, deoarece apucaseră să se asimileze în mare măsură populației locale dacice și daco-romane, dar aceasta nu poate reprezenta un factor care să influențeze în măsură însemnată configurația etnică a țării noastre în perioada domina- ției bunice. înșiși băștinașii au fost, firește, puternic zdruncinați de năvălirile hunice, și au fost siliți să se risipească, pentru a se regrupa apoi treptat, treptat. Știrile scrise se vor ocupa de acum înainte aproape exclusiv de huni și de gepizi, în timp ce asupra vieții băștinașilor se lasă din această parte întunericul. Dar acest lucru nu se întîmplă fără ca populația dacică din nordul Dunării să nu mai fie semnalată încă o dată de izvoarele vremii. Zosimos 1 povestește că împăratul Theodosius I a înfrînt și zvîrlit înapoi peste Dunăre în anul 381 e.n. un grup de sciri (germani) și carpodaci, laolaltă cu care se găseau și huni. Pe sciri și carpodaci i-a silit să se reașeze în locurile pe care le părăsiseră. Fie că sub denumirea de carpodaci (care apare aici pentru întîia și singura dată în literatura antică) sînt de înțeles dacii carpi, fie că ar fi vorba de daci aflați în țara carpilor, asupra originii lor etnice nu există nicio îndoială, ca și asupra faptului că rupți din patria lor de vălmășagul produs de marea invazie hunică, și porniți pe prădăciuni în sudul Dunării, împăratul îi așază, cu autoritatea pe care imperiul o mai păstra încă, înapoi în nordul Dunării. Dominația hunică în spațiul dintre Don și Dunărea pannonică în perioada dintre 375 și 454, cînd ia sfîrșit, s-a dovedit a nu fi fost aceea a unui « imperiu » închegat și organizat de la început. Multă vreme ea s-a redus la stăpînirea de către diferite formațiuni hunice, așezate în regiunile de stepă și întreprinzînd raiduri războinice la mari distanțe, a unor regiuni limitate și variabile. Se pare că pînă spre anul 420 e.n. centrul puterii lor a rămas în stepele nord-pontice și de-abia după aceea el s-a mutat în cîmpia Tisei și a Dunării. Puterea hunică va căpăta forme mai organizate de-abia sub conducerea lui Rua, dar mai ales sub cea a nepoților și urmașilor săi, cei doi frați Bleda și Attila. Ajunși la conducere în 434 e.n., după moartea lui Rua, aceștia conduc împreună organizația militară și politică a hunilor pînă în anul 445, cînd Attila îl ucide pe Bleda și rămîne singur conducător, cu putere quasi-regală. Attila moare în 453 după ce, în anul 451, în bătălia dată «în Cîmpia Catalaunică » (în apropiere de orașul Troyes din Franța) coaliția hunică fusese stăvilită de forțele armate puse în linie de imperiul roman de apus. Puterea hunică, pentru care fiii săi ajung în conflict, este lichidată în 454 prin înfrîngerea pe care ei o suferă din partea unei coaliții conduse de gepizi, în bătălia de la Nedao (sau Netao) în Pannonia. Hunii se risipesc. încă de la prima lor năvală în Europa mulți intraseră ca mercenari în armatele imperiale; rămășițele lor se reîntorc, 1 Zosimus, IV, 34, 6. 700 după înfrîngerea de la Nedao, în stepele din nordul Mării Negre, unde cu vremea se vor contopi cu rudele lor bulgarii de la Volga. Desigur că pustiirile provocate de huni au fost fără precedent, dar ele au afectat în primul rînd teritoriul imperiului roman de răsărit, unde orașe numeroase sînt pur și simplu rase de pe fața pămîntului și desființate (multe vor fi refăcute de-abia pe vremea lui lustinian), în timp ce populația este măcelărită sau luată prizonieră. In regiunile aflate direct sub dominația lor, printre care și teritoriul țării noastre, distrugerile și pustiirile au fost prin însăși natura lucrurilor simțitor mai reduse. De altfel, hunii nu s-au așezat — dat fiind că erau nomazi decît în regiunile de stepă, în principal în cele nord-pontice și de pe teritoriul R.P. Ungare, și însăși structura social-economică a societății lor presupune existența unei populații agricole supuse, a cărei exploatare să asigure nivelul minim de viață al maselor hunice. Este extrem de caracteristică stăruința tenace a lui Attila, în tratativele sale repetate cu imperiul de răsărit, de a i se preda transfugii trecuți din teritoriile de sub stăpînirea sa, în imperiu. Refuzul sau zăbava imperiului de a-i retroceda, a servit în repetate rînduri lui Attila drept pretext al violentelor sale atacuri prădalnice în teritoriul roman. Populațiile supuse de huni — alani, ostrogoți, carpi, gepizi, romanici — au fost încadrate în organizația lor militară, conducătorii neamurilor supuse păstrîndu-și rangurile lor aristocratice. Cu vremea, pătura conducătoare hunică ajunsese a fi, mai ales și prin multiple căsătorii ale hunilor cu femei străine, destul de împestrițată etnic. Lipsa unor știri scrise mai precise și mai circumstanțiate cu privire la situația etnică și la formele de viață ale populației dependente din teritoriile dominate de huni, și în special de la noi din țară, face ca documentele arheologice să capete o valoare și mai mare decît o avuseseră în perioadele anterioare. Din nefericire, pentru vremea în discuție, aceste documente nu aduc deocamdată decît lumini slabe și adeseori echivoce. Cumplita învălmășite de populații produsă de primele izbituri hunice în Europa de la răsărit de Dunărea mijlocie a influențat profund și posibilitatea atribuirii rămășițelor de cultură materială uneia sau alteia din aceste populații. Un pas important în această materie a fost făcut totuși începînd din anul 1932, cînd, pe baza descoperirilor și constatărilor făcute de arheologii sovietici în regiunea de la Volga inferioară, unde s-a produs ciocnirea hunilor cu alanii, s-a reușit să se identifice resturile arheologice de caracter hunic. Astăzi lucrurile s-au precizat și mai mult, astfel încît se cunosc atît trăsăturile proprii, de origine asiatică, ale culturii hunice, cît și cele pe care ei le-au adoptat după venirea lor în Europa. Cum este și firesc, cultura materială hunică este cunoscută exclusiv din morminte. După ce o vreme s-a crezut că ei își ardeau morții, în cele din urmă s-a stabilit în mod clar că ei practicau inhumația, cu deosebirea însă că, la înmormîntarea șefilor, armele, calul și harnașamentul, veșmintele de paradă, ca și podoabele și alte bunuri de preț ale celui decedat se ardeau și se îngropau 701 deosebit» Toate erau din aur și pietre prețioase, sau cel puțin prevăzute cu aplicații de aur. Frapează predilecția hunilor și a celorlalți șefi barbari din formația lor militară pentru podoabele din aur și pietre prețioase, pe care și le procurau prin necontenitele lor jafuri, prin exploatarea populațiilor supuse și prin tribu- turile și prețurile de răscumpărare pe care le pretindeau și primeau de la romani- Elementele de cultură materială aduse de huni din Asia sînt puține; ele cuprind în principal teribilul arc hunic compus (din plăci de os) și reflex (destins din coardă ia o formă inversă aceleia pe care o are cînd este încordat), săgețile de fier cu trei muchii, biciul-nagaică, șaua cu podoabele ei (la șefi din plăci de aur), sabia dreaptă, cazanele pentru sacrificii; scara de șa, dacă va fi existat la huni, nu era lucrată din metal, astfel că nu se cunoaște din această vreme. De- abia avarii vor introduce în Europa scara de șa din metal. Deformarea artificială a craniului era curentă și la huni. La acestea se adaugă însă o serie de elemente de podoabă, în primul rînd de aur încrustat cu pietre prețioase sau nobile, într-o tehnică nouă, numită cloisonne (casete făcute cu ajutorul unor lamele de aur în care se încastrează pietrele), elemente create în atelierele din Crimeea (mai ales cele din Kerci- Panticapaion), pe baza tradiției pontice din perioada anterioară. In acest stil nou pontic, care se formează de-abia după venirea hunilor, în ultimele decade ale secolului IV (între circa 380 - 400 e.n.) și se răspîndește mai ales după anul 400, sînt lucrate numeroasele catarame (folosite de nobilii huni și la încălțăminte), aplici, brățări, inele, cercei, diademe etc. cunoscute din descoperirile din perioada hunică. Hunii înșiși nu purtau fibule. Pe teritoriul țării noastre nu s-a descoperit pînă în prezent decît un singur mormînt hunic sigur. Se cunosc însă o serie de descoperiri din vremea hunică, dintre care o parte poate fi pusă în mod sigur în legătură cu prezența hunilor, dar alta reflectă amestecul etnic din această vreme. Un foarte bogat mormînt hunic s-a descoperit în 1811 sau 1812 la Concești pe Prut (r. Darabani). Mormîntul a fost distrus datorită lăcomiei unui moșier și inventarul său s-a risipit. O parte din lucrurile prețioase au fost salvate de comandantul militar rus, generalul-amiral Ciciagov și depuse la muzeul Ermitaj din Leningrad. într-un cavou construit din blocuri de piatră s-a găsit scheletul unui nobil hun, îngropat cu calul său. Vase de argint aurit împodobite cu scene mitologice antice în relief, vase de aur, arcul, săgețile, sabia, o coroană și aplici de aur împodobite în tehnica stilului nou, cloisonne, s-au găsit în mormînt și s-au risipit în mare parte., Mormîntul de la Concești, socotit pînă de curînd a fi mult mai vechi și atribuit fie sciților, fie sarmaților, s-a dovedit a fi hunic și a data din prima jumătate a sec. V e.n., deci din perioada hunică. El reprezintă foarte probabil mormîntul fastuos al unui conducător hunic, care se găsea în drum — pe calea nordică ~ din stepele nord-pontice spre Pannonia, sau exercita dominația hunică în acea regiune de stepă din nord-estul țării noastre. O diademă de aur în stilul vremii acesteia, descoperită izolat recent la Buhăieni în Valea 702 PI. XIV. Teritoriul carpato-danubian în sec. IV — V. Populația autohtonă și direcția migrației sarmaților, goților și hunilor c. 1001 Jijiei, întărește mărturia descoperirii de la Concești, fără însă a îngădui alte preciziuni. Alte descoperiri ce pot fi puse în legătură cu prezența nemijlocită a hunilor în țara noastră s-au făcut în Cîmpia Dunării și constau din cazane sau fragmente de cazane de bronz, de un tip particular și specific hunic. Cazanele serveau după toate probabilitățile la acțiuni de cult (sacrificii). Un cazan întreg de acest fel s-a găsit în bălțile din apropierea comunei Desa în r. Calafat, un fragment într-o baltă de lîngă Hotărani (r. Vînju Mare) iar recent fragmente dintr-un al treilea cazan hunic au ieșit la iveală pe malul Mostiștei, în satul Boșneagu, corn. Dorobanțu, r. Călărași. Alte fragmente s-au găsit la Sucidava (Celei), dar ele stau cu siguranță în legătură cu mercenarii huni din garnizoana romană a acestei cetăți, părăsită de trupele imperiale de-abia cu prilejul atacului hunic din Peninsula Balcanică din 447 e.n. Trei catarame de aur, în tehnica cloisonne, au fost găsite izolat pe vremuri, undeva pe malul pîrîului Cîlnău, afluent al Buzăului. Altă cataramă asemănătoare este dată ca provenind din Orașul Stalin. Aceste piese nu pot fi considerate drept documente ale prezenței unor huni în acele părți, deoarece știm că și nobilii ostrogoți sau alani din armata hunică le purtau; este totuși caracteristic că aceste descoperiri se grupează pe cele două versante ale munților Buzău, în timp ce cazanele hunice se înșiruie pe linia Dunării, în cîmpie. Fără noi desco- periri nu se poate descifra semnificația istorică a acestei situații. Ele semnalează oricum existența în regiunile respective a unor repre- zentanți ai stăpînirii hunice și ca atare și a unei vieți omenești organizate. O semnificație deosebită au alte două descoperiri din vremea hunică, făcute din- coace de Carpați. Una este aceea de la Chiojd (r. Cislău), în valea superioară a Buzăului. Acolo a fost distrus de locuitori un mormînt, al cărui inventar bogat s-a risipit, salvîndu-se pentru știință numai cîteva sfărîmături dintr-o mare fibulă de argint împodobită cu capete de vultur și cu plăci de aur încrustate cu pietre. Fragmentele sînt suficiente pentru a îngădui reconstituirea piesei, care se arată a aparține stilului nou, din jurul anului 400 e.n. și a fi de formă gotică nefolo- sită de alte neamuri. A fost desigur un mormînt feminin de « principesă », și se pune întrebarea: care era societatea omenească, acolo în munți, în care la vremea aceea putea să existe o pătură conducătoare în situație de a-și procura, din atelierele nord-pontice, piese lucrate în timpul dominației hunice? Nu poate fi vorba în nici un caz de vizigoții din Caucaland, deoarece mormîntul este sigur mai tîrziu ca anul 380, nici de ostrogoți fugari din timpul năvalei hunice, ipoteză căreia i se opune data mormîntului. Pe de altă parte este greu de presupus că vizigoții rămași, eventual, aici după 380 au mai putut să se acomodeze atît de bine cu noile condiții, iar gepizii nu putuseră ajunge la acea dată în munții Buzăului. Ar putea fi vorba de conducători ostrogoți în solda hunilor din perioada în care, între 395 și 408, șeful hunic Uldis își avea o bază de operație, de por- nire a atacurilor sale în Moesia, aici, în preajmă, în stepa Bugeacului și în Mun- 703 tenia. Mai probabil însă ne găsim în fața unor documente care atestă trecerea către apus a unor cete de ostrogoți, fugind din calea hunilor. In același sens vorbește și un mormînt, tot feminin, dar de data aceasta al unei persoane mai modeste, descoperit în 1933 întîmplător în corn. Nicolae Bălcescu (astăzi înglobată în orașul Roman). Scheletul era întins pe spate și orientat cu capul la apus. Din inventar s-au salvat două fibule de bronz, de tip gotic, evoluate din cele de tip Sîntana de Mureș, doi cercei de bronz și perle de chihlimbar. Descoperirea aparține de asemenea primei jumătăți a sec. V e.n. și ne semnalează și ea prezența unei populații cu tradiții gotice, aflată în legă- turi cu lumea în care se nășteau noile forme de cultură materială și cu cen- trele de schimb care vehiculau materiile prime prețioase (chihlimbarul). Aceeași situație se reflectă și în Transilvania în cele două tezaure de podoabe gotice și de medalioane romane de aur găsite la Șimleul Silvaniei, ca și în desco- perirea înrudită, dar mai modestă de la Velț (r. Mediaș). Dar tot atît de mult se pune și problema populației localnice, stabile, a celor care au continuat să locuiască în țara lor și să producă lucrînd pămîntul și crescîndu-și vitele. Cercetarea arheologică a reușit în 1959 să identifice în Transilvania, la Bratei (r. Mediaș) urmele populației localnice din vremea de după năvala hunilor și plecarea goților. Dincolo de munți, descoperiri făcute în acelaș an la Ipotești, (r. Slatina), Cîndești (r. Buzău) și la București-Ciurel, au dovedit că populația locală, avînd o cultură materială ce păstra tradiția celei din sec. IV e.n. și reflecta o puternică influență romano-bizantină, s-a menținut după năvala hunică și '.pînă în momentul așezării slavilor, după cum se constatase indirect prin desco- peririle din cimitirul slav de la Sărata-Monteoru. Oricît de violentă și de catastrofală a fost, privită pe plan general european, năvala și dominația hunică, pentru spațiul carpato-dunărean al țării noastre ea s-a dovedit a fi fost doar un episod, care a zdruncinat desigur puternic temeiu- rile vieții locale, dar nu a instalat aici o populație nouă, ci, dimpotrivă, a deter- minat emigrarea populațiilor de origine germanică și sarmatică. S-a arătat mai sus (vezi paragraful despre goți) că în a Gepizii doua jumătate a secolului II o parte din goții stabiliți în regiunea vărsării Vistulei în Marea Baltică a plecat spre sud și, coborînd de-a lungul Niprului, a ajuns în regiunea pontică. Cei rămași la țărmul Balticei s-au dezvoltat ca o populație aparte, cunoscută de acum înainte sub numele de gepizi. Această denumire derivă din verbul giban (a da), avînd aici semnificație de « cei înzestrați, dotați cu, cei fericiți ». Urmînd goților cîteva decenii mai tîrziu, pe la mijlocul sec. III, se pun în mișcare spre sud și gepizii. Nu este lipsită de temei teza care explică migrația gepizilor prin situația provinciei Dacia. Aceasta fiind asaltată de populațiile libere și slăbită de criza internă din timpul stăpînirii «împăraților soldați », gepizii aveau motiv să spere că vor reuși să ocupe teritorii noi în interiorul pro- 704 vinciei. în apropierea Daciei, gepizii locuiau într-o « țară închisă de munți înalți și îngustată de păduri dese », care se afla probabil pe versantul exterior al Carpa- ților Păduroși. Pentru a ieși din această situație, ei cer teritorii de locuit de la goți, dar aceștia refuză să le satisfacă cererea și se opun cu armele. Lupta s-a dat la Galtis lîngă rîul Auha 1 și se încheie cu înfrîngerea gepizilor. în privința datei și locului acestei bătălii s-au formulat diferite ipoteze, dintre care una a încercat să fixeze locul în interiorul Transilvaniei la Ungra (r. Rupea), lîngă Olt, susținînd că Auha ar fi identic cu Aluta, denumirea antică a Oltului, iar Galt, numele actual german al comunei Ungra, ar deriva de la Galtis. După o altă părere, cîmpul de luptă trebuie localizat în Ardealul de nord-vest, în presupusa zonă de contact a teritoriilor locuite de goți și de gepizi. Analiza pasajului din lor- danes, singurul izvor de care dispunem despre acest eveniment, arată că lupta s-a dat după ce gepizii au ajuns în vecinătatea goților, probabil în anul 249. Deoarece la această dată prezența goților în provincia Dacia este exclusă, mult discutata bătălie de la Galtis lîngă Auha trebuie localizată în afara Carpaților, eventual în Moldova de nord. Din același timp datează și o altă mențiune, nesigură, a gepizilor în izvoarele antice. într-o informație tîrzie, din sec. VII, se amintește că împăratul Philippus, care a murit în anul 249, ar fi fost rănit în luptele împotriva gepizilor 2. Această informație de mîna a doua este luată dintr-un izvor din secolul VI în care se folosește probabil greșit termenul de gepizi în loc de daci (liberi). După înfrîngerea suferită din partea goților, gepizii s-au retras în țara lor muntoasă, locuind probabil pe amîndouă versantele Carpaților, ca, înaintea lor, costobocii sau vandalii. în anul 269, scurt timp înaintea eliberării Daciei, ei participă la o mare alianță a triburilor germanice împotriva imperiului roman și cu această ocazie se menționează în mod sigur prezența gepizilor în apropierea frontierelor romane 3. Pe la 290 gepizii repetă, împreună cu vandalii, încercarea de a ocupa teritorii de la goți, dar și de data aceasta fără succes 4. Alianța lor cu vandalii arată că, între timp, ei au început să graviteze spre interiorul Carpaților, locuind probabil de pe atunci în regiunea cursului superior al Tisei. Timp de peste un secol gepizii au continuat să trăiască liniștiți în teritoriul lor, neavînd posibilitatea să-1 mărească sau să se mute în alt loc, încît nu mai sînt amintiți în izvoare pînă la invazia hunilor. Apariția acestor călăreți nomazi din răsărit în apropierea Carpaților provoacă adinei transformări în situația politică și demografică, determinînd retragerea spre apus a numeroase triburi germanice și de altă origine. Spre deosebire de acestea, gepizii rămîn pe loc, devin supușii hunilor și chiar participă la expedițiile lor împotriva imperiului 1 lordanes, Q etica, XVII, 98 — 99. 2 Chronicon P aschale, p. 503. 3 SHA, XXIV, 6, 2. 4 Mamertinus, Qenethliacus Maximiani, 17, în Panegyrici Latini, ed. A. Baehrens, Lipsea, 1911, 287. 45 — c. 1001 705 roman. După moartea subită a lui Attila în anul 453, regele lor Ardarich organi- zează o coaliție și se răscoală împotriva jugului hunic, într-o luptă decisivă, undeva în Cîmpia Pannonică lîngă rîul Nedao, hunii sînt învinși, iar gepizii își măresc considerabil, în urma victoriei repurtate, puterea și întinderea teri- toriilor stăpînite. Ei încheie o alianță cu Bizanțul prin care se stabilesc timp de cîteva decenii relații pașnice între imperiul de răsărit și vecinii lui din nordul Dunării, în schimbul unor plăți anuale. După anul 471 gepizii ocupă orașul Sirmium care avea o poziție strategică dominantă și reprezenta un punct obliga- toriu de trecere între imperiul roman de apus și cel de răsărit h Regele gepizilor își mută aici reședința, iar în monetăriile orașului se bat chiar monede gepide. Pe la anul 500 se așază în Cîmpia Pannonică longobarzii, care devin astfel vecinii apuseni ai gepizilor. în primele decenii, cele două triburi germanice colaborează uneori împotriva Bizanțului, iar familiile lor stăpînitoare încheie legături matrimoniale. Ulterior se accentuează însă rivalitatea și dușmănia între cele două triburi, sfîrșind cu prăbușirea stăpînirii gepide. Pentru a-și asigura superioritatea militară, longobarzii se aliază cu avarii în schimbul unor concesii apăsătoare. în războiul dezlănțuit, gepizii sînt zdrobiți în anul 567, iar avarii ocupă, conform înțelegerii cu longobarzii, întregul teritoriu stăpînit de gepizi. Prin aceasta ei devin, pentru mai bine de două secole, stăpînii bazinului Dunării mijlocii. După înfrîngerea gepizilor, nepotul regelui lor se refugiază cu tezaurul tribului împreună cu episcopul arian la Constantinopol. Un număr mai mic de familii gepide urmează pe învingătorii longobarzi în Italia, în anul 568, iar majoritatea lor, neavînd unde să se refugieze rămîn în țară și dispar cu timpul printre populația băștinașă. în anul 593 generalul bizantin Priscus, făcînd o expediție împotriva slavilor din Muntenia răsăriteană, a fost ajutat de un «gepid », odinioară creștin, care trăia printre slavi 2. Prezența unui gepid în acele locuri este puțin probabilă, încît această persoană pare să fi fost mai curînd un locuitor băștinaș căruia numai izvorul bizantin îi spune gepid. în anul 601, cu ocazia expediției aceluiași general bizantin împotriva avarilor, acesta întîl- nește încă în nordul Dunării, undeva în Banat, trei sate gepide. Printre prizo- nierii făcuți în timpul acestei campanii, se amintesc în afară de avari, slavi, gepizi și alți « barbari » sub care s-ar putea înțelege prizonieri aparținînd, eventual, populației băștinașe 3. Scriitorul bizantin Theophanes afirmă că din oastea avară, care a asediat în anul 626 Constantinopolul ar fi fost invitați să facă parte, alături de avari, slavi și bulgari, chiar și contingente gepide 4. După această dată nu mai există mențiuni demne de crezare despre gepizi și, cam în aceeași perioadă, încetează și ultimele urme de cultură materială care ar putea fi atribuite 1 Ennodius, Panegyrici, XII, 60, MQH, AA, VII, 210. 2 Theophylactus Simocatta, VIII, 3. 3 Ibidem, VI, 8, 9. 4 Theophanes, Chronographia a. 6117, p. 315. 706 gepizilor. Astfel, după ce se prăbușise în anul 567 din punct de vedere politic stăpînirea gepizilor, pe la mijlocul secolului VII se încheie și din punct de vedere etnic procesul lor de asimilare în masa populației băștinașe și slave. Unii cercetători au încercat să sus- țină că gepizilor, contopiți cu populația băștinașă, le-ar reveni un oarecare rol în procesul de formare a poporului romîn. Aceste încercări au fost pe bună drep- tate respinse ca nejustificate și lipsite de temei științific h Ipoteza că în lexicul limbii romîne s-ar păstra un număr con- siderabil de cuvinte germane vechi, nu rezistă criticii. Dintre cuvintele propuse se pare că doar doi-trei termeni ar putea fi de origine veche germană (de ex. nas- ture și tureatca), dar trecute prin filiera romanică. Din punctul de vedere al organi- zației politice, gepizii se aflau într-o fază înaintată a democrației militare. Ca și la alte triburi din timpul migrațiilor, puterea regelui creștea în dauna impor- tanței căpeteniilor de ginți și seminții. Demnitatea lui era ereditară în familia stăpînitoare; el deținea rolul decisiv în conducerea tribului, dar în hotărîrile im- portante era dependent de voința adu- nării poporului. In urma ocupării ora- șului Sirmium și a împrejurimilor lui, gepizii au venit în contact direct cu cultura și cu formele de organizare administrativă și politică a imperiului Fig. 175. — Uneltele unui argintar desco- perite într-un mormînt gepidic de la Bandw de Cîmpie. roman. Astfel se pot presupune la gepizii din această zonă forme de viață mai evoluate decît la cei din alte regiuni. Aceasta se manifestă și în faptul că uneori stăpîneau doi regi, unul la Sirmium, iar al doilea asupra celorlalți gepizi din restul teritoriului. E necesar a fi relevat un aspect al vieții spirituale ce nu este lipsit de impor- tanță nici pentru traiul populației băștinașe romanizate din aceste veacuri. 1 Această părere a fost susținută îndeosebi de C. C. Diculescu, care pe această cale eronată încerca să sprijine continuitatea populației băștinașe în Dacia. Argumentele de ordin lingvistic și arheologic au fost respinse de critică, dar lucrările sale, caracterizate prin folosirea exhaustivă și judicioasă a izvoarelor literare și-au păstrat importanța lor ca sinteze valoroase pentru istoria regiunilor carpato-danubiene în primele veacuri de după părăsirea Daciei. 45* 707 constituind un sprijin pentru menținerea limbii șispecificului ei etnic : creștinismul în timpul gepizilor. începutul creștinării acestora datează încă de la sfîrșitul seco- lului IV, dar creștinarea lor în masă se poate considera încheiată abia în secolul V, după prăbușirea stăpînirii hunice. Ei au îmbrățișat, ca și majoritatea celor- lalte seminții germanice, creștinismul de rit arian, cu demnitari eclesiastici proprii. O dovadă pentru existența creștinismului la gepizi o constituie în cultura materială crucile incizate pe cele trei inele de aur din mormîntul principelui Omharus de la Apahida, din a doua jumătate a secolului V. Indicii despre elemente ger- manice creștine în Transilvania există în izvoare și în cultura materială și după căderea stăpînirii lor. Astfel s-au găsit în cimitirul de la Unirea (Vereșmort) din prima jumătate a secolului VII catarame și aplici cu semnul crucii. Crești- nismul gepizilor a contribuit și el la apropierea acestora de populația romanică, ușurînd pînă la urmă asimilarea triburilor migratorii germanice. în linii mari, izvoarele literare permit urmărirea istoriei gepizilor de la constituirea lor ca trib independent în regiunea Vistulei în secolul II, pînă la dispariția lor în prima jumătate a secolului VIL Pentru precizarea caracterului stăpînirii lor pe teritoriul patriei noastre și a traiului populației băștinașe în această perioadă, indicațiile izvoarelor literare sînt mai puțin precise. Numai lordanes dă informații despre întinderea teritorială a stăpînirii gepizilor și despre prezența lor în Transilvania. Alături de acest izvor, pentru reconstituirea istoriei Transilvaniei în secolele V—VII în perioada dintre prăbușirea puterii hunilor și pătrunderea și așezarea slavilor în această regiune, e necesar să folosim urmele culturii materiale. Vorbind despre teritoriul ocupat de vandali între Mureș și cele trei Crișuri, lordanes dă informația că în vremea cînd scria el, adică pe la 550, locuiau acolo gepizii *. Cu această ocazie scriitorul îi menționează în Crișana pe lîngă rîurile Marisia (Mureș), Crisia (Criș) Miliare și Gilpil, acestea din urmă putînd fi iden- tificate cu Crișul Alb și Crișul Negru. Prezența gepizilor în Crișana este plau- zibilă prin faptul că, dorind să ocupe pămînturi mai bune, ei au coborît pe valea Tisei și s-au așezat în zona evacuată de vandali, prin plecarea acestora spre apus, cel mai tîrziu pe la anul 400. Dacă pînă pe la mijlocul secolului V gepizii au locuit numai într-o regiune de margine a țării noastre, după victoria lor asupra hunilor ei și-ar fi extins, după lordanes, stăpînirea asupra Daciei întregi 2. în imaginea lui Casiodor, pe care îl urmează ca izvor principal lordanes, acest teritoriu era identic cu provincia romană Dacia. lordanes, descriind întinderea stăpînirii gepide după lupta de la Nedao, o delimitează de-a lungul frontierelor vechi ale provinciei Dacia, completată cu valea Tisei ocupată de gepizi mai demult. Astfel, după lordanes, «Gepidia» s-ar întinde între Tisa și Dunăre, de-a lungul Carpa- ților, pînă la rîul Flutausis 3, care se crede că ar fi identic cu Oltul de astăzi. Această 1 lordanes, Qetica, XXII, 113. 2 Ibidem, L, 264. 3 Ibidem, V, 33-34, XII, 74. 708 delimitare sumară și prea cuprinzătoare, preluînd imaginea geografică a Daciei romane pentru teritoriul stăpînit nominal sau în mod efectiv de gepizi, poate fi controlată astăzi în lumina materialelor arheologice» Fig. 176. — Bordei cu trei războaie de țesut, din așezarea de la Morești — sec. VI e.n. (reconstituire). Este un fenomen interesant că, cu cîteva rare excepții, nu se cunosc mate- riale arheologice din secolul V care ar putea fi atribuite gepizilor, cu toate că existența lor timp de vreo două secole rezultă în mod sigur din izvoare. în sec. V există o oarecare cezură între reminiscențele culturii antice și între cultura materială prefeudală în curs de formare. Acest fenomen a fost observat și în fostele provincii ale imperiului roman de apus, în Franța, Belgia, Germania de sud și Anglia, unde prezența populației băștinașe și a triburilor migratorii este atestată în izvoare, dar cultura lor materială este prea puțin sau de loc cunoscută1. Nu este deci de mirare că nici în Transilvania materialele arheologice din sec. V nu sînt prea numeroase și lămuritoare, dacă nu cumva această lacună se datorește insuficienței cercetărilor. Gepizii erau prea puțini la număr ca să poată locui pe toată întinderea teritoriului arătat ca fiind stăpînit de ei. Concentrați în grupe mai mici de-a lungul unor artere principale de circulație, îi întîlnim în primul rînd în valea 1 J. Dhoudt, S.J.D. de Laet, P. Hombert, Quelques considerations sur la fin de la domination romaine et Ies debuts de la colonisation franque en Belgique, în L’Antiquite classique, XVII, 1948, p. 133 — 156. 709 Tisei, unde ei au stat un timp mai îndelungat și unde se află principalele cimitire atribuite gepizilor (de ex» Szolnok-Szanda, Szentes-Nagyhegy, Kiszsombor etc.), iar după ocuparea orașului Sirmium, ei s-au așezat și în această regiune, în apro- Fig. 177. — Vase din cimitirele gepidice. 1 — 2, Morești; 3,6, Socodor; 4, 5, 7 — 9, Bandu de Cîmpie. pierea imperiului Bizantin. Aici a fost descoperită una din acele paftale luxoase cu cap de vultur, care în aceste regiuni pot fi atribuite gepizilor. Alte trei exem- plare au apărut în cimitirele amintite de-a lungul Tisei. Din Transilvania propriu- zisă se cunosc asemenea piese de la Fundătura (r. Gherla), în valea Someșului Mic, și de la Cipău (r. Luduș), în valea Mureșului. Spre răsărit de Tisa, în Crișana 710 și în Banat descoperiri de factură gepidă se cunosc de la Valea lui Mihai, una dintre cele mai timpurii descoperiri gepide pe teritoriul țării noastre, mormîntul unui luptător, apoi cîteva morminte de la Oradea și de la Socodor (r. Criș). Pentru stăpînirea gepizilor asupra Olteniei, cum o susține lordanes, lipsesc orice indicii, încît ipoteza unei supremații, chiar numai nominale, asupra acestui teritoriu trebuie respinsă. După afirmația lui lordanes, pătrunderea gepizilor în Transilvania a avut loc după prăbușirea imperiului hunic, pe la mijlocul secolului V. Totuși cea mai timpurie și totodată singura descoperire din sec. al V-lea în Transilvania propriu-zisă care poate fi atribuită gepizilor este mormîntul princiar de la Apa- hida, pe valea Someșului Mic. După cum rezultă din inscripția de pe unul din cele trei inele de aur pe care le purta, numele celui înmormîntat este Omharus. Mortul a fost îmbrăcat în veșmînt bogat, prins cu o fibulă de tip roman și cu catarame incrustate cu almandine. La braț purta o brățară și pe haine sau pe cap pandative cu lănțișoare împletite. Din inventarul funerar fac parte de ase- menea, două căni romane de argint, ornamentate cu scene bachice. în timp ce piesele de port sînt lucrate în stilul atelierelor pontice, fibulele și cănile au fost confecționate în imperiul roman. Cele mai multe din obiectele inventarului funerar au analogii foarte apropiate în mormîntul regelui franc Childeric de la Tournay din Franța de nord, mort în anul 481, care datează și mormîntul lui Omharus în aceeași epocă. Locul descoperirii ca și data timpurie a acestui mormînt duc la concluzia că gepizii au pătruns în Transilvania dinspre nord-vest. Urmele de cultură materială din secolul al Vl-lea și din prima jumătate a secolului al VH-lea sînt mai numeroase și arată o factură unitară, comună popu- lației băștinașe și celei migratorii. Cu toate că majoritatea descoperirilor e firesc să aparțină populației locale, ele au fost atribuite, în mod greșit, exclusiv gepi- zilor. Probabil la prezența populației băștinașe face aluzie și lordanes cînd amin- tește de « popoarele gepizilor », deci de populațiile stăpînite de gepizi 1. Spre deosebire de regiunea Tisei unde nu se cunosc decît cimitire, în Transilvania există așezări și locuințe, fenomen care poate să fie specific Transilvaniei, legat tocmai de prezența populației băștinașe. Factura unitară a culturii materiale arată că între populația băștinașă și gepizi s-a stabilit o comunitate de viață, localnicii folosind obiectele de metal de factură germanică, iar gepizii preluînd de la băștinași tehnica de a lucra ceramica după tradițiile secolelor premergătoare. Gepizilor le poate fi atribuit și tezaurul cu monede de aur bizantine de la Șeica Mică (r. Mediaș), în valea Tîrnavei Mari, care cuprinde monede primite proba- bil ca subsidii din partea imperiului romano-bizantin. îngroparea acestui tezaur, din care ultima monedă a fost emisă în timpul lui Iustin I (518 — 527), se dato- rește probabil prăbușirii stăpînirii gepide sub loviturile avarilor din 567. 1 lordanes, Qetica, XII, 73. 711 Fig. 178. — Podoabe de caracter gepidic. 1, brățară de argint (Morești); 2 — 3, catarame de argint (Fundătura și Cipău); 4 — 5, fibule « digitate » de argint (Morești). O imagine sugestivă a culturii materiale din secolul al Vl-lea și a traiului populației din Transilvania ne dă întinsa așezare de la Morești din valea Mure- șului, lîngă Tg.-Mureș. Ea începe probabil încă din secolele premergătoare și continuă în secolul al Vl-lea cînd se așază aici și gepizii. Diferențierea locui- torilor din punct de vedere economic și social este puțin accentuată. Conținutul bordeielor, destul de sărăcăcios, constă de obicei doar din vase, rîșnite și greutăți de țesut, care indică existența războaielor de țesut în foarte multe locuințe. Unele bordeie mai mari sînt adevărate ateliere, avînd trei războaie de țesut în aceeași încăpere. Din inventarele funerare ale cimitirului se pot deduce multe amă- nunte despre portul și armele locuitorilor, chiar și despre uneltele lor de producție. Bărbații sînt înmormîntați uneori cu o spada lungă sau cu o sabie mai scurtă și cu tolba în care se află săgeți de diferite mărimi cu două sau trei muchii. Din scuturile lor s-a păstrat partea centrală de fier, așa-numitul « umbo », acoperind deschizătura unde mîna luptătorului prindea scutul. De centura legată cu o cataramă era fixat un cuțit de fier. Părul era prins, deopotrivă la bărbați și la femei, cu un pieptene bilateral de os, iar haina împodobită cu fibule « digitate » pe care le purtau uneori și bărbații. Cerceii ornamentați cu un cub masiv poli- edric apar numai în mormintele feminine. In jurul gîtului, femeia purta o salbă de mărgele de diferite forme și culori. în mormintele lor se întîlnesc frecvent și prîsnele indicînd una dintre îndeletnicirile principale ale femeii, torsul firelor pentru țesut. în această perioadă exista și obiceiul să se pună bărbatului în mor- mînt diferite unelte, de exemplu cute și cuțite pentru prelucrarea lemnului. în cimitirul de la Bând s-au găsit într-un mormînt uneltele unui argintar, ceea ce arată că majoritatea pieselor de metal ale portului, catarame și fibule, erau lucrate de meșteri locali. Produsele ceramice sînt variate, lucrate la roată, de culoare cenușie și arse inoxidant. Ele continuă tradițiile mai vechi ale ceramicii locale, dar nu mai au calitatea și finețea celei din secolul IV. Așezarea era înconjurată de mai multe linii de apărare cu valuri de pămînt și șanțuri de dimensiuni consi- derabile. între valul exterior și linia de mijloc se întinde o largă zonă nelocuită, folosită probabil pentru adăpostirea turmelor. Importanța creșterii vitelor mari, completînd într-o măsură considerabilă agricultura, rezultă din cantitatea mare de oase găsite în așezare. în afară de oase de boi și de cai, s-au descoperit și oase de bivol, ceea ce dovedește că acest animal trăia în Transilvania, contrar părerii curente, înaintea venirii avarilor cărora li se atribuia aducerea lui în ținutul carpato-danubian. împrejmuirea întregii așezări cu lucrări de apărare ca și uniformitatea locuințelor scot în evidență caracterul încă puțin diferențiat din punct de vedere social al locuitorilor organizați în obște și arată lipsa unor elemente care să indice trecerea spre forme de organizare feudală mai evoluate. Descoperiri importante din perioada stăpînirii gepizilor s-au mai făcut pe Mureș în jos, la Cipău (r. Luduș), unde se află o așezare deschisă de tip Morești, în apropierea căreia a fost descoperit și cimitirul. O altă așezare fortificată din această perioadă, mai modestă decît cea de la Morești, s-a 713 identificat pe înălțimile văii Tîrnavei Mari, deasupra comunei Porumbenii Mici (r. Cristurul Secuiesc)» Precizări mai amănunțite despre apartenența etnică a așezărilor și materia- lelor găsite în ele nu se pot face deocamdată, deoarece comunitatea de viață • a migratorilor cu populația locală a determinat factura unitară a culturii materiale din aceste secole. După cum s-a mai relevat, este însă cert că majoritatea desco- peririlor arheologice aparține populației băștinașe, iar cele pretinse gepide sînt mai mult întîmplătoare și sporadice. încă în sec. VI așezarea de la Morești pare să fi fost abandonată sau să-și fi pierdut importanța. Nu este exclus ca locuitorii ei să se fi retras din valea deschisă a Mureșului în regiuni mai ferite din interiorul cîmpiei ardelene. Astfel se cunoaște de la Bând (r. Tg. Mureș), un cimitir care continuă din punct de vedere cultural pe cel de la Morești, dar are și anumite elemente noi, proprii primei jumătăți a secolului VIL Aici se întîlnesc piese presate din lamă de argint, iar în mormintele cele mai tîrzii de pe marginea cimitirului apare obiceiul de a pune în morminte bucăți de cai, obicei care trebuie pus pe seama întăririi influenței culturale avare. Sfîrșitul cimitirului de la Bând, ca și al celui contem- poran de la Unirea (Vereșmort), marchează dispariția ultimelor elemente germa- nice în Transilvania și totodată contopirea lor cu masa populației băștinașe. Cu hunii începe în sec. IV seria migrațiilor populațiilor călărețe nomade, care în valuri succesive vin din interiorul Asiei oprindu-se mai întîi în vastele cîmpii ale Ucrainei, de unde înaintează mai departe spre apus. Ca dintr-un rezervor se revarsă din centrul Asiei, în cău- tare de pășuni și de pămînturi noi, populații de crescători de vite, împinse și urmărite de alte seminții nomade. Cauzele acestor mișcări trebuie căutate în primul rînd în structura economică și socială specifică populațiilor nomade de păstori, dar eventual contribuie la ele și anumite cicluri climatice, care, în perioada de secetă, influențează calitatea pășunilor și obligă pe crescătorii de vite să caute alte teritorii de pășunat pentru turmele lor. Astfel, după mai puțin de două secole de la năvălirea hunilor, apare în regiunea Caucazului, pe la mijlocul sec. VI, o nouă populație de călăreți nomazi, avarii, care încearcă să intre în legătură cu imperiul bizantin. Istoria avarilor înainte de mijlocul secolului VI este puțin lămurită. Origi- nari din Mongolia, avarii au fost identificați cu populația Chuan-Chuan. Pe la 460, ei supun unele triburi huno-bulgare, însă fiind asaltați la rîndul lor și de triburi turanice, trimit în 558 o ambasadă la Constantinopol, oferindu-și servi- ciile în schimbul unor subvenții anuale și al unor teritorii de locuit. între anii 558 și 562 ei intervin în conflictele dintre populațiile care locuiau în spațiul dintre Caucaz și Carpați și reușesc să supună o serie de triburi. Cu acest prilej ei duc lupte și cu anții. în anul 562, avarii și-au reînnoit cererea față de bizantini, de a li se acorda un teritoriu unde să se așeze. împăratul de la Bizanț le oferă 714 teritoriul din Pannonia Secunda între Dunăre, Sava și Drava, o regiune situată la întretăierea zonei de interese a Bizanțului cu cea a longobarzilor și a stăpînirii gepide. Avarii nu se simțeau încă destul de puternici să se opună unei coaliții eventuale a acestor trei puteri, și, în consecință, au refuzat să primească teri- toriul oferit. Teama pe care le-o inspira puterea Bizanțului se manifestă și după moartea lui lustinian, cînd urmașul acestuia a refuzat să continue plata subsi- diilor, fără ca avarii să cuteze a se împotrivi acestei hotărîri. Refuzul i-a îndemnat probabil să se îndrepte împotriva francilor, pe care i-au atacat în Turingia, lîngă Elba. Fiind însă respinși, se întorc spre sud și primesc oferta longobarzilor ca în schimbul atacării gepizilor, ei să ia în stăpînire toată țara acestora, jumătate din prada de război și a zecea parte din turmele longobarzilor. Atrași de promisi- unile ademenitoare și spre a scăpa de presiunea amenințătoare a turanicilor din răsărit, avarii înaintează spre apus și participă la luptele împotriva gepizilor, lupte care s-au terminat cu înfrîngerea completă a acestora și cu luarea în stă- pînire — potrivit convenției încheiate — a teritoriilor dominate de gepizi. Toto- dată longobarzii, pentru a se sustrage vecinătății periculoase a aliaților lor, au plecat în primăvara anului 568, poate chiar forțați de avari, în Italia. Astfel începe ascensiunea vertiginoasă a puterii avarilor. în legătură cu drumul de pătrundere a avarilor, s-a discutat dacă ei au •înaintat de-a lungul Dunării spre Cîmpia Pannonică. Mai probabilă pare însă pătrunderea avarilor din nord peste Carpați, folosind drumul pe care au pătruns și alte populații de călăreți în Cîmpia Pannonică. Profitînd de înfrîngerea gepizilor, bizantinii ocupă Sirmium și împotriva lui se îndreaptă acum atacul avarilor care revendicau pentru ei, în baza conven- ției încheiate cu longobarzii, acest punct întărit deținut mai înainte de gepizi. Fiind iminentă izbucnirea războiului între perși și bizantini, aceștia din urmă, după lupte și tratative îndelungate, încheie în 573 pacea cu avarii, obligîndu-se la plata unor subsidii anuale de 80 000 solidi (364 kg aur), sumă care se ridică uneori, în urma unor plăți suplimentare, chiar la 120 000 solidi. Această sumă uriașă reprezintă totuși numai 1,5% din veniturile totale ale imperiului. In anul 579, pretextînd o expediție împotriva slavilor, avarii atacă iarăși orașul Sirmium, care după o rezistență eroică de trei ani capitulează și devine reședința caganului. Prin cucerirea acestui oraș avarii și-au asigurat pentru un deceniu o poziție strategică favorabilă, necesară ca punct de plecare pentru expedițiile lor de jaf și de pradă în Peninsula Balcanică. Abia după încheierea victorioasă a războiului împotriva perșilor în anul 591, bizantinii au din nou posibilitatea să intervină în mod activ pe frontul Dunării împotriva avarilor. în cursul acestor lupte avarii sînt nevoiți să-și mute din nou în nordul Dunării reședința lor. Asasinarea împăratului Mauricius (582—602) și tulburările din imperiul bizantin au permis însă avarilor să-și refacă forțele și să reînnoiască expedițiile lor de pradă în Peninsula Balcanică. O gravă ame- nințare pentru existența imperiului o aduce anul 626, cînd capitala bizantină 715 este asediată printr-un atac combinat de către perșii ajunși pînă la Bosfor, iar din partea europeană de o oaste numeroasă a avarilor din care făceau parte și populațiile aliate și supuse lor. Avînd superioritatea pe mare și ivindu-se certuri în oastea avară, apărătorii orașului reușesc să respingă atacul, silind pe atacatori Fig. 179. — Modele de plumb pentru presarea prin ciocănire a podoabelor de metal, desco- perite într-un mormînt avarie de la Felnac (sec. VII). să înceteze asediul. Această înfrîngere constituie marea cotitură în istoria avarilor, care n-au mai îndrăznit după aceea să atace imperiul bizantin. Cu cîțiva ani înainte de atacul împotriva Constantinopolului, în anul 623, pe teritoriul Cehoslovaciei de astăzi s-au răsculat slavii numiți « venzi », sub conducerea unui negustor Samo, care a stăpînit apoi peste ei timp de 35 de ani. La cîțiva ani după eșecul suferit sub zidurile Constantinopolului, între avari și cuturguri, care locuiau în Pannonia, au izbucnit lupte pentru obținerea conducerii. Pînă la urmă, avarii au ieșit învingători, cuturgurii au fost izgoniți 716 și s-au refugiat pe teritoriul bavarezilor. Cam în același timp s-au eliberat de sub stăpînirea avarilor și diferite populații bulgare din partea răsăriteană a impe- riului avar, din regiunea pontică. Aceste evenimente în totalitatea lor, răscoala lui Samo, înfrîngerea din anul 626, luptele interne cu cuturgurii (înrudiți cu bulgarii?) și pierderea domi- nației în răsărit au slăbit puterea avară într-o măsură așa de mare, încît, vreme de aproape un secol, avarii apar rareori în izvoarele contemporane. Prăbușirea definitivă a stăpînirii avare la sfîrșitul sec. VIII se datorește intervenției imperiului franc la care au contribuit însă și bulgarii. N-ar fi exclus ca avarii să fi stăpînit în vremea aceea și o anumită porțiune a malului drept al Dunării avînd ca vecini pe bulgari care i-au atacat din sud x. în două campanii militare, una în anul 795 și alta în 796, francii reușesc să cucerească și să distrugă reședința caganului, incinta fortificată și sediul principal al avarilor, așa-numitul « hring », o fortificație din valuri concentrice de pămînt care, după descrierea ce ni s-a păstrat, ar fi avut o întindere uriașă. învinși, avarii se supun sau se refugiază la răsărit de Tisa, unde scapă de urmărirea francilor. Francii au zdrobit definitiv puterea avarilor. Pînă în 805 mai au loc unele mici răscoale împotriva francilor, dar în anii următori avarii sînt atît de slăbiți, încît puținii rămași dintre ei au cerut chiar sprijinul acestora împotriva slavilor, care se îndreptau contra asupritorilor de odinioară. Ei mai sînt amintiți o dată în anul 822; ultima mențiune a avarilor, și aceasta nesigură, datează din 873. După aceea ei dispar de pe scena istoriei. Elemente ale culturii materiale avare continuă să persiste în cursul secolului IX, dar nu este lămurit dacă ele atestă existența efectivă a avarilor sau constituie doar perpetuarea unor influențe cultu- rale. în mod plastic se reflectă dispariția totală a avarilor în cronica zisă a lui Nestor, în care, vorbindu-se despre luptele avarilor împotriva tribului slav al dulebilor, se spun următoarele: « ei muriră cu toții și n-a mai rămas nici un singur avar. Și astăzi mai există în Rusia proverbul: au pierit ca avarii, de la care n-a mai rămas nici urmă și nici moștenitor » 2. Ca și la alte populații călărețe, cultura materială avară poate fi reconsti- tuită din întinsele și numeroasele lor cimitire. în schimb, nu se cunosc așezări și nu s-au identificat nici reședințele lor fortificate, despre a căror înfățișare călugărul de la mănăstirea Sf. Gallus a lăsat o descriere exagerată și confuză. Lipsa unor locuințe stabile nu este surprinzătoare la o populație nomadă, care trăia în iurte și se muta cu turmele din loc în loc. Pe baza inventarelor funerare ne putem face însă o imagine destul de precisă despre portul și armele avarilor, despre obiceiurile lor și chiar despre structura vieții economice și despre organi- zarea lor socială. Primele cimitire avare au fost săpate la Keszthely lîngă lacul Balaton, după care întreaga lor cultură materială a fost numită de tip Keszthely. 1 Theophanes, p. 359. 2 Cronica lui Nestor, Izvoarele istoriei romînilor, VII, ed. G. Popa-Lisseanu, Buc., 1935, p. 39. 717 Viața economică și organizarea socială a avarilor poartă trăsăturile carac- teristice unei populații nomade răsăritene. Baza vieții economice o constituie creșterea vitelor mari. Timp îndelungat, preocuparea lor principală erau expe- dițiile de pradă și de jaf, care le asigurau afluxul unei cantități uriașe de metale Fig. 180. — Inventarul unui mormînt avarie de la Sînpetrul German. prețioase din imperiul bizantin sub formă de daruri, subvenții anuale sau tribut. Dintre meseriași, fierarii se bucurau de o prețuire deosebită — întocmai ca la celelalte populații călărețe răsăritene — dar și uneltele unor argintari au fost descoperite în repetate rînduri în morminte (de ex. la Felnac, Gater, Kunszent- mârton). Cît timp avarii migrau dintr-un loc în altul în căutare de pășuni, ei au trăit în forma unei uniuni tribale specifice populațiilor călărețe. O dată sta- biliți însă pe un anumit teritoriu, asigurarea pășunilor necesare pentru turmele 718 lor îi constrîngea la delimitarea teritoriilor aparținînd diferitelor triburi și la sub- împărțirea acestora, măsuri care contribuiau la dezvoltarea unor elemente feudale în organizarea lor. în fruntea uniunii triburilor avare stătea caganul, ajutat de un demnitar ce purta titlul de tudun, o funcție care completa și adeseori dubla pe cea a caganului. Celelalte triburi erau conduse de căpeteniile lor, subor- donate caganului. închegarea marilor stăpîniri ale populațiilor călărețe răsăritene se datorește de obicei ridicării unui trib, care, printr-un concurs de împreju- rări favorabile reușea, sub conducerea unei personalități puternice, să supună alte triburi și să devină o forță căreia acestea nu mai puteau să i se opună. Astfel au reușit și avarii, la început lipsiți de o putere politică și militară deosebită, să devină, după așezarea lor în Pannonia, un adversar periculos chiar și pentru imperiul bizantin. Ascensiunea avarilor se datorește și energiei caganului Baian, care a stăpînit asupra lor timp de aproape 50 de ani, de la apariția acestei seminții în 558 la frontierele bizantine pînă la moartea lui în 605. însă asemenea formații politice, pe cît de repede apar, tot atît de repede se și descompun în stăpîniri mai mici. încă în a doua generație acest fenomen se sesizează și la avari. înce- tarea intervențiilor în sudul Dunării, eliberarea triburilor din răsărit și a slavilor din nord, luptele interne purtate pentru ocuparea funcției de cagan se explică tocmai prin fărîmițarea puterii avare. Avarii reușiseră să creeze o stăpînire care se întindea la un moment dat din nordul Carpaților pînă la Marea Adriatică și din stepele pontice pînă la Alpi. Ei erau însă prea puțini la număr ca să stăpînească în mod efectiv acest uriaș teritoriu, mulțumindu-se de obicei numai cu expediții avînd ca scop supu- nerea sau pedepsirea unor populații, care așteptau doar momentul oportun să se răscoale și să se elibereze de sub supremația avară. în ceea ce privește carac- terul relațiilor lor cu populațiile locale, se constată că avarii au intrat în contact direct cu populația băștinașă într-o măsură chiar mai redusă decît triburile germanice. Ca orice populație de călăreți nomazi, ei constituiau doar o pătură dominantă subțire. Intensitatea stăpînirii era condiționată de puterea lor politică și militară, care se ridica vremelnic la o forță impunătoare, pentru ca să decadă apoi tot atît de repede. Pe teritoriul Republicii Populare Romîne stăpînirea și supremația avară s-au manifestat în forme deosebite. Din motivele arătate nu putea să existe un contact prea strîns între populația locală sedentară și călăreții nomazi stăpîni- tori. Teritoriile din exteriorul Carpaților intrau mai mult în aria expedițiilor de pradă ale avarilor. îndemnați de bizantini, ei au făcut încă din 578 o expediție pentru pedepsirea slavilor din cîmpia munteană, dar au continuat incursiunile lor de-a lungul Dunării de jos și mai tîrziu. în anul 587 Dobrogea întreagă a fost jefuită și devastată, iar principalele orașe ale acestei provincii au fost cuce- rite și distruse. Cu toate că imperiul era angajat pe atunci în războiul cu perșii, trupele bizantine au trecut la contraofensivă, dar erau prea slabe ca să obțină un succes hotărîtor. Abia după încheierea războiului împotriva perșilor, Bizanțul 719 este din nou în stare să ia inițiativa pe frontul de la Dunăre și generalul Priscus trece în 593 și apoi în anul 601 Dunărea și bate pe avari în mai multe lupte în Banat, reîntorcîndu-se victorios cu un mare număr de prizonieri, între aceștia sînt enumerați alături de avari, slavi, gepizi și alți « barbari » din acele regiuni. Totuși victoriile bizantine n-au fost hotărîtoare. Dimpotrivă, evenimentele din ultimii ani ai domniei împăratului Mauricius marchează sfîrșitul stăpînirii bizan- tine de-a lungul Dunării. Nici orașele din interiorul țării, nici fostele colonii grecești de pe coasta mării nu au reușit să reziste atacurilor repetate ale avarilor și slavilor. în interiorul Carpaților, avarilor le-au revenit, potrivit convenției încheiate cu longobarzii, toate teritoriile stăpînite odinioară de gepizi. Aici populația băști- nașă era expusă mai direct stăpînirii avare, dar cu tot traiul greu pe care îl ducea, era totuși cruțată datorită necesității stringente pentru avari de a se aproviziona de pe urma populației locale. Semnificative în această privință sînt cuvintele cu care avarii au îndemnat locuitorii unui oraș, în timpul luptelor din Peninsula Balcanică: « leșiți, semănați și secerați, noi vă vom lua numai jumătate ca dare » L Populație de călăreți nomazi și crescători de vite, avarii nu puteau să se lipsească de sprijinul populației sedentare agricole pentru procurarea cerealelor necesare. Unele precizări în legătură cu întinderea, durata și caracterul stăpînirii avare în Transilvania se pot aduce în urma examinării datelor oferite de arheologie. Identificarea și trăsăturile caracteristice ale culturii materiale avare au stîrnit discuții îndelungate. Materialele care stau la baza acestor discuții sînt deosebit de numeroase și variate. în Cîmpia Pannonică și în regiunile înveci- nate se cunosc peste 1000 de localități cu descoperiri din perioada avară, majori- tatea copleșitoare formînd-o cimitirele, din care s-au dezvelit peste 30 000 de morminte. Aceste morminte însă nu pot aparține din punct de vedere etnic exclusiv avarilor, care de altfel nu erau prea numeroși, ci ele pot fi atribuite și slavilor sau altor populații locale supuse, ce au folosit obiecte de factură avară. Constatarea este valabilă și pentru materialele corespunzătoare din Transilvania. Spre deosebire de prima jumătate a perioadei migrațiilor, cînd piesa principală de îmbrăcăminte era o haină prinsă cu fibulă, populațiile călărețe trebuiau să-și strîngă haina în jurul corpului cu o centură, spre a nu împiedica mișcările în timpul călăritului. De aceea, începînd cu secolul VII, fibula pierde din importanța ei ca piesă de port, dar continuă să fie folosită de slavi. La avari centura era împo- dobită cu diferite pandantive și aplici din care rezultă anumite indicii asupra situației materiale și a stării sociale a celui care o purta. După execuția tehnică a pieselor metalice aplicate pe centură, se pot deosebi două grupe bine distincte, în prima grupă intră aplici, pandantive și limbi de centură executate din lame de metal, avînd motive ornamentale geometrice presate deasupra unui tipar. 1 Mihail Sirianul, citat după L. Hauptmann, Byzantion, IV, 1927—1928, p. 157. 720 Ele trădează puternice influențe ale meșteșugului artistic bizantin și sînt adeseori asociate cu monede bizantine. Piesele din grupa a II-a sînt turnate din bronz și ajuratei iar ca ornamente au motive vegetale și animaliere, cu lujere sau cu gri- foni. Ele au legături stilistice îndepărtate, pînă în interiorul Asiei, și n-au fost găsite niciodată împreună cu monede bizantine. Pentru aceste deosebiri din punct de vedere cronologic, cultural și etnic nu s-a găsit nici pînă în prezent o explicație mulțumitoare. Deosebirile în execuția tehnică și în ornamentație au fost explicate mai întîi prin deosebiri etnice, iar mai recent s-a susținut eșa- lonarea în timp a celor două variante, în sensul că pînă pe la 680 ar fi fost între- buințate podoabe din lamă presate, iar după o fază de tranziție (680—720), în secolul VIII, s-ar fi purtat exclusiv obiecte din bronz turnate. Această împărțire din punct de vedere cronologic nu înlătură cu totul problema separării etnice a celor două grupe, pentru că apariția tehnicii și facturii noi, începînd cu sfîrșitul secolului VII, se poate explica, fie printr-o schimbare a stilului produselor mește- șugărești, fie prin venirea din răsărit a unui nou val de populații călărețe. Ipoteza a doua este sprijinită și de observații antropologice, deoarece în cimitirele avare tîrzii se manifestă un alt tip antropologic răsăritean decît în cele timpurii. Alte obiecte comune ambelor grupe atestă caractere specifice unei populații de călăreți. Bărbații sînt înmormîntați cu calul lor, care se îngroapă fie întreg, fie în mod simbolic numai craniul și picioarele, pentru ca defunctul să dispună și în viața de dincolo de animalul său. Importanța călăritului la această populație reiese și din piesele de harnașament, care se depuneau în mormînt: șaua, zăbala și căpăstrul, uneori bogat ornamentat cu aplici de factura celor întîlnite și pe centuri, precum și scărițele de fier, aduse pentru prima dată în Europa de către avari. Nu lipsesc nici armele specifice unei populații de călăreți, săbii drepte sau curbate cu un singur tăiș, precum și arcul lucrat în plăci de os și vîrfuri de săgeți de fier cu trei muchii. în general, zona compactă a descoperirilor avare nu trece spre răsărit dincolo de linia ce marchează teritoriul de tranziție între regiunile de șes și cele de deal. Este explicabil că păstorii avari, legați prin traiul lor de Cîmpia Panno- nică, nu treceau în regiunea împădurită a dealurilor de pe versantul vestic al Munților Apuseni și al Carpaților sudici. Dintre descoperirile avare mai impor- tante din Crișana și din Banat se poate aminti în primul rînd mormîntul unui argintar de la Felnac (r. Pecica), cu 27 de tipare pentru presarea unor garnituri de centură și de harnașament, piese care aparțin primei faze a antichităților avare. La Sînpetru (r. Pecica) s-a descoperit mormîntul unui călăreț cu un inventar bogat, datat printr-o monedă bizantină a lui Heraclius (610—641), iar de la Socodor (r. Criș), se cunoaște un alt mormînt avar, care în ornamentația pieselor de metal arată anumite influențe bizantine. Descoperiri avare au mai fost făcute în Crișana la Peregu Mare (r. Pecica). în Transilvania propriu-zisă se întîlnesc numai cîteva descoperiri răzlețe ; de factură avară timpurie, datînd aproximativ între anii 567—680. Dintre acestea, ; 721 46 - c. 1001 se pot aminti tipare pentru presarea unor piese de harnașament în felul celor de la Felnac, găsite la Dumbrăveni (r. Sighișoara), și la Corund (r. Odorhei) lîngă dealul Firtuș, unde s-a ascuns marele tezaur de monede bizantine, aproximativ contem- poran cu aceste obiecte. Tezaurul cuprindea mii de monede de aur, care continuă pînă în prima jumătate a secolului al VH-lea. Cercetările recente întreprinse pe platoul Firtuș arată că aci lipsesc urme de locuire sau de altă natură din perioada îngropării tezaurului. De aceea, ipoteza care atribuia tezaurul gepizilor trebuie părăsită, admițîndu-se mai degrabă că ultimul proprietar al lui făcea parte din pătura stăpînitoare a avarilor, S-ar putea admite cel mult că monedele au provenit din subsidii bizantine tezaurizate de gepizi și însușite apoi de avari, Evenimentele care au dus la ascunderea acestui tezaur și cadrul istoric în care s-au desfășurat ele nu pot fi, deocamdată, reconstituite, în mormintele periferice ale cimitirului de la Bând, în valea Mureșului, se întîlnesc oase de cai și rozete din lamă care ar fi putut fi presate chiar pe tiparele de la Felnac. Nu se poate preciza dacă aceste materiale atestă și sub raport etnic prezența avarilor în Transilvania sau dacă ele reprezintă doar manifestarea unor înrîuriri culturale. Mai tîrziu însă, pe la anul 700, se conturează pe un teritoriu restrîns din valea Mureșului, între Turda și Teiuș, un centru caracterizat prin cimitire și morminte care conțin obiecte turnate de bronz, împreună cu piese de harnașa- ment specific avare. Apariția acestor cimitire, într-o perioadă cînd puterea ava- rilor slăbise și nu mai era de așteptat din partea lor ocuparea unor teritorii noi, nu-și găsește o explicație pe deplin mulțumitoare. N-ar fi exclus ca centrul amintit să fie avar numai sub raportul culturii materiale, dar să aparțină, din punct de vedere etnic, unor avaro-slavi. Cauza principală care i-a îndemnat să se așeze în regiunea cotului Mureșului este, probabil, nevoia de a-și asigura accesul la salinele din această zonă pentru a-și procura sarea care lipsește cu totul în Cîmpia Pannonică. Așezarea celor cîteva familii a fost favorizată de asemenea prin terasele întinse ale Mureșului și prin apropierea rîului, constituind un mediu prielnic pentru întreținerea turmelor. Din acest motiv, întîlnim cimitirele și mormintele acestui grup pe prima terasă a Mureșului, la Aiud, Gîmbaș, Teiuș, Cîmpia Turzii sau în văi lăturalnice în imediata apropiere a văii principale. între inven- tarele acestor morminte se află însă și diferite elemente străine culturii materiale avare, ca fibule, cercei cu butoni stelați de tip bizantin și vîrfuri de lance ajurate. Probabil în cursul sec, VIII elementele avare pătrunse în Transilvania au fost asimilate și au dispărut în masa populației slave și băștinașe. BIBLIOGRAFIE Lucrări teoretice F. Engels, Anti'Diihring, ed. 3, E.S.P.L.P., București, 1955. V. I, Lenin, Opere, voi, III, E.S.P.L.P., București, 1958. 722 Sarmații I. Lucrări generale Ebert, Max, Siidrussland im Altertum, Bonn-Leipzig, 1921. Harmatta, J., Studies on the history of the Sarmatians, Budapest, 1950. Minns, Ellis H., Scythians and Qreeks, Cambridge, 1913. Rostovzeff, M., Iranians and Qreeks in South Russia, Oxford, 1922. Rostowzew, M., Skythien und der Bosporus, I, Berlin, 1931. Zgusta, Ladislav, Die Personennamen griechischer Stădte der nordlichen Schwarzmeerkuste (Chkoslovenska Akademia Ved, Monografie orientălniko ustavu 16 J, 1955 (textele antice mai importante și materialul lingvistic). II. Lucrări speciale Problema pătrunderii roxolanilor și iazigilor în Muntenia, Oltenia și Banat: Alfoldi, A., Die Roxolanen in der W ala chei, în Bericht iiber den VI internațional en Kongress fiir Archăologie, Berlin, 1940, p. 528 — 538. Daicoviciu, C., Le probleme de la continuite en Dacie, în Revue de Transylvanie, VI, 1, 1940, în Dacia, VII —VIII, 1937—1940, p. 456 și urm. și p. 459 și urm. (recenzii), — Bănatul și lazygii, în Apulum, I, 1939—1942, p. 98—109. Fettich, N., Archăologische Beitrăge zur Qeschichte der sarmatisch-dakischen Beziehungen, în ActaArch, 3, 1953, p. 127-178. Pârducz, M.-Alfoldi, A., lazigszarmata leletek a Bansăgbol = lazygisch-sarmatische Funde aus dem Banat, în A#, II, 1941, p. 106—110. Pârducz, M., A szarmatkor legkorăbbi emlekei a Bănsăgban = Les trouvailles sarmatiques les plus anciennes du Bănsăg, în AE, III, 1942, p. 305—328. Patsch, C., Banater Sarmaten, Wien, 1925. Szekely, Zoltân, Adatok a dakok kesdvaskori miiveltsegehez, pl- I, 1—6, pl. II, 1 — 4, pl. III» 1-2. Cu privire la relatările lui Ovidiu: Lascu, N., Pămîntul și vechii locuitori ai țării noastre în opera din exil a lui Ovidiu, în voL Publius Ovidius Naso, București, 1957, p. 119—191. Vulpe, R., Torni nei tempi di Ovidio, în «Studi Romani», 1958. Cu privire la răscoala Limiganților: Alfoldi, A., în AE, II, 1941, p. 57 — 58. Chirilă, Eug., Frămîntări sociale la Sarmați în sec. IV e.n., în SCIV, II, 2, 1951, p. 183—188. Harmatta, J., Studies, p. 62 — 63. Patsch, C., Banater Sarmaten, Wien, 1925. Sarmații și descoperirile sarmatice în U.R.S.S.: Feodorov, G. B., K eonpocy o capMamcKoii Kyjitmype s Mojidaeuu, în IMFAN, 4 (31), 1956, p. 49-65. Smirnov, K. F., noepeăemm poRCo/iau, în VDI, 1, 1948, p. 213 și urm. 46* 723 Smirnov, K. F., Hmosu u onepedubie sadauu usyueHun capMamcKux nneMen u ux Kynbmypbi, în SA, XVII, 1953, p. 113 și urm. — Bonpocbi u3yneHUH capMamcKux nneMeu u ux Kyjibmypbi g coGemcKoil apxeoAO2uu, în Bonpocu cKu^o-capMamcKou apxeoAozuu^ 1952, p. 195 — 219. Descoperiri sarmatice în R.P.R.: Dragomir, I. T., Mormîntul sarmatic de la Șendreni, în Materiale, VII (sub tipar). Marin, Dinu, Descoperirile arheologice de la Valea Lupului, în Analele Științifice ale Univer- sității Al. L Cuza din Iași, seria nouă, științe sociale, fasc. 1 — 2, 1955, p. 79 — 81; vezi și Materiale, III, 1957, p. 174. Morintz, S., Mormînt din epoca migrațiilor descoperit în orașul Focșani, în Dacia, NS, III (sub tipar). Rosetti, D. V., Siedlungen der Kaiserzeit und der V dlkerwanderungszeit bei Bukarest, în Qermania, XVIII, 1934, p. 208-210. Vendelin, L, Un tumul la Tecuci, în RPAN, III —IV, 1940, p. 101 —103. Vulpe, R., Săpăturile de la Poienești din 1949, în Materiale, I, 1953. Zaharia, Eugenia, Mormintele sarmatice de la Cioinagi, în Materiale, VI, p. 897 — 902. Rapoarte de săpături Călărași: SCIV, III, 1952, p. 107-108. Glăvăneștii Vechi: SCIV, II, 1, 1951, p. 65. Holboca: SCIV, III, 1952, p. 107-108. Larga J i j i a: SCIV, III, 1952, p. 55. Largu: Materiale, III, 1957, p. 300 —302 și Materiale, V, 1959, p. 475 — 482. Trușești: SCIV, III, 1952, p. 83. SCIV, IV, 1953, p. 27-28. SCIV, V, 1954, p. 18-19. Valea Lupului: SCIV, V, 1954, p. 250 — 251. Descoperiri sarmatice în R. P. Ungară: Pârducz, M., Denkmăler der Sarmatenzeit in Ungarn: I (1941), II (1944), III (1950). — Beitrăge zur Qeschichte der Sarmaten in Ungarn, în ActaArch., VII, 1956, p. 139-182. Goții I. Lucrări generale Daicoviciu, C., La Transylvanie dans Vantiquite, Bucarest, 1945. Diculescu, Constantin, Die Wandalen und die Qoten in Ungarn und Rumănien (Mannus Bibliothek, No. 34), Wiirzburg, 1923. Ebert, M., Siidrussland im Altertum, Bonn-Leipzig, 1921. Giesecke, Heinz-Eberhard, Die Ostgermanen und der Arianismus, Leipzig-Berlin, 1939. Muller-Kuales, Q., Die Qoten (Vorgeschichte der deutschen Stămme III. Ostgermanen und Nordgermanen), Leipzig-Berlin s.a., p. 1149—1274. Patsch, C., Die Vdlkerbewegung an der unterenDonau in der Zeit von Diokletian bis Heraklius, Wien, 1928. 724 Schmidt, L., Qeschichte der germanischen Friihzeit, ed. 2, Koln, 1934. — Qeschichte der deutschen Stămme bis zum Ausgang der Vdlkerwanderung: Die Ostgermanen, ed. 2, Miinchen, 1934. Schmidt, K. D., Die Bekehrung der Ostgermanen zum Christentum, Der ostgermanische Aria- nismus, Gdttingen, 1939. Tudor, D., Oltenia romană, ed. 2, București, 1958. Tihanova, M. A., Fombi e npuuepHOAiopcKtix cmennx, în OucpKU ucmopuu CCCP, III—IV 68., Moscova, 1958. II. Lucrări speciale Cultura Cerniahov pe teritoriul U.R.S.S.: Kuharenko, I. V., MoeujibHUKU no/ieu noepeăeuuu e BepxueM noduenpoebe, în KS, 53, 1954, p. 80 și urm. Liapușkin, I. I., IlaMRmHUKu xyjîbmypbi nojieu nozpeăenuu nepeoii nojioeuHbi I mbicnuenemuR u. a. JluenpoBCKoeo jieeofiepeoicbx, în SA3 XIII, 1950. Spițîn, A. A., rio/m nozpeăa/ibHbix ypu, în SA, X, 1948, p. 55 și urm. Tihanova, M. A., O aoKa/ibHbix eapuawnax uepHRxoecKoîi xy/ibmypbi, în SA, nr. 4, 1957. Cultura Sîntana de Mureș: Beninger, Ed., W estgotisches Brandgrab von Maros-Lekencze, în Mannus XXX, Leipzig, 1938, p. 122 și urm. KovĂcs, Șt., A Marosszentannai nepvăndorlaskori temeto, în DolgCluj, III, 2, 1912. — Marosvâsărhelyi âsatăsok, în DolgCluj, VI, 1915. Nestor, I., în Raport asupra activității științifice a Muzeului Național de Antichități în anii 1942 și 1943, București, 1944, p. 55 (Băbeni-Olteț) și p. 56 (Ploiești-Triaj). Ștefan, Gh., Une tombe de Vepoque des migrations ă Aldeni, dep. de Buzău, în Dacia, VII-VIII, 1937-1940, p. 217-221. Vulpe, R., Izvoare, Săpăturile din 1936—1948, București, 1957, p. 277 — 316. Rapoarte de săpături Almăj, în SCIV, III, 1952, p. 174-175. Gogoșari și Cacaleți, în SCIV, VI, 1955, p. 627 — 640. P a 1 a t c a, în Studii, I, 2, 1949, p. 110—115. Spanțov, în SCIV, IV, 1953, p. 220-236. Hunii I. Lucrări generale Altheim, Franz, Attila und die Hunnen, Baden-Baden, 1951. Altheim, F. u. Haussig H. W., Die Hunnen in Osteuropa. Ein Forschungsberichț, în Palaeo- logia, 5, 1957, 3—4, Osaka (Japonia). Merpert, N. Ia., PyiiHbi 6 BocmouHou Eepon?> în OnepKU ucmopuu CCCP, III—IX se., Moscova, 1958, p. 151 și urm. Thompson, E. A., A history of Attila and the Huns, Oxford, 1948. 725 II. Lucrări speciale Descoperirile arheologice hunice: Alfoldi, A., Funde aus der Hunnenzeit und ihre ethnlsche Sonderung, în ArchHung., IX, Budapest, 1932. Takâcs, Z., Catalaunischer Hunnenfund und seine ostasiatischen Verbindungen, în Acta Or.Hung., V, 1-2, 1955, p. 143- 173. — Neuentdeckte Denkmăler der Hunnen in Ungarn, în Acta Or.Hung., IX, I, 1959, p. 85-96. Werner, Joachim, Beitrăge zur Archeologie des AttUa-Reiches, Miinchen, 1956. Hunii și descoperiri arheologice din perioada hunică în R.P.R.: Beninger, Ed., Der Westgotisch'alanische Zug nach Mitteleuropa, Leipzig, 1931, p. 1 — 130; < (v. p. 32 — 33: catarama de la Orașul Stalin).' Dumitrescu, Vl., Un mormînt din epoca migrației popoarelor aproape de Roman (Moldova), în RIR, IV, 1934, p. 76-79. Dunăreanu-Vulpe, Ec., Tezaurele antice, în Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., în Studii și materiale de istoria artei, I, București, 1958. Fettich, N., Der zweite Schatz von Szildgy'Somlyo, ArchHung., VIII, Budapest, 1932. Giurescu, C. C., Mormîntul germanic de la Chiojdu, în RIR, V —VI, 1935— 1936, p. 337 — 343. Izbășescu, Mihai, Inscripția de pe colanul din tezaurul de la Pietroasa, în Revista de filologie romanică și germanică, I, 1957, p. 107— 133. Kenner, Fr., Romische Qoldbarren mit Stempeln, în UZ, Wien, 1888, p. 19 și urm. Lâszlo, Gyula, Kozoletlen got leletek az Erdelyi Uemzeti Muzeum Erem-es Regisegtărăban, în Kdzlemenyek, I, 1941, p. 122 și urm. (Velț). Matzulewițsch, Leonid, Byzantinische Antike, Berlin, 1929 (Concești). Nestor, I.-Nicolăescu-Plopșor, C. S., Hunnische Kessel aus der Kleinen Walachei, în Qermania, XXI, 1937, p. 178 — 182 (Dessa și Hotărani). Nicolăescu-Plopșor, C. S. și Zeiss H., Ein Schatzfund der Qruppe Untersiebenbrunn von Coșoveni (Kleine Walachei), în Qermania, XVII, 1933, p. 272 — 277. Odobescu, A., Le Tresor de Pe'trossa, Paris, 1889—1900 (ibidem, p. 478 — 479 șip. 486 —492: Cîlneu și Concești). Szekely, Zoltân, Der Fund von Tekeropatak (Corn. Csik), în FoliaArch., V, Budapest, 1945, p. 100—101 (Valea Strîmbă). Tudor, D., Oltenia romană, ed. a 2-a, București; 1958. Vulpe, R., Le « vallum » de la Moldavi e inferieure et le «mur» d’Athanarich, s’Graven- hage, 1957. A se vedea și SCIV, I, 1950, p. 163—174- Gepizii I. Lucrări generale și speciale Csallâny, D., A Szentes Uagyhegyi gepida sîrlelet (1939) es regeszeti kapcsolatai, AE, 3, II, 1941, p. 127-161. Daicoviciu, C., La Transylvanie dans Vantiquite, Bucarest, 1945, p. 203 și urm. Diculescu, C. C., Die Qepiden, Lipsea, 1922. — Contribuții la vechimea creștinismului în Dacia. Din istoria religioasă a gepizilor, în AIIU, III, 1924-1925, p. 357-376. Hampel, J., Alterthiimer des friihen Mittelalters in Ungarn, Braunschweig, 1905, II, pl. 39 — 43, 47, 692 — 696; III, pl. 32-36, 41- 726 Horedt, K., Zur Qeschichte der Qepiden in Siebenbiirgen și Das archaeologische Fundgut Siebenbiirgens von 450—650 u. Ztr., în Untersuchungen zur Friihgeschichte Siebenbiirgens, Bukarest, 1958, 71 — 111. — Importanța așezării de la Morești pentru istoria Transilvaniei prefeudale, în Con- tribuții la istoria Transilvaniei în secolele IV —XIII. București, 1958, p. 48 — 60. — Lupta de la Qaltis lîngă Auha, în Omagiu C. Daicoviciu, București, 1960. KovĂcs, Șt., A mezobăndi ăsatasok, în DolgCluj, IV, 1913, 265—429. Popescu, D., Cercetări arheologice în Transilvania, în Materiale, II, 1956, p. 78 — 80. Roska, M., Mormînt german de la Valea lui Mihai, în AISC, I, 1928 — 1932, p. 69 — 72. — Das gepidische Qrabfeld von Veresmort (Marosveresmart), în Qermania, XVIII, 1934, p. 123 — 130. Russu, I. I., Nume de rîuri din vestul Daciei, în Cercetări de lingvistică, Cluj, II, 1957, p. 243-266. Schmidt, L., Qeschichte der deutschen Stămme bis zum Ausgang der Vdlkerwanderung: die Ostgermanen, ed. 2, Miinchen, 1934, p. 529 — 546. Sevin, H., Die Qebiden, Miinchen, 1955. Torok, Gy., A Kiszsombori german temeto hclye nepvăndorldskori emlekeink kozott, DolgSzeged, XII, 1936, p. 101-204. Vinski, Z., Arheoloski spomenici velike seobe naroda u Srijemu, în Situla, II, Ljubljana, 1957. Rapoarte preliminare ale șantierului Morești, în SCIV, III, 1952, p. 328 — 348; IV, 1953, p. 272-311; V, 1954, p. 199-231; VI, 1955, p. 643-685. Materiale, IV, 1957, p. 175-186; V, 1959, p. 83-89. Avarii I. Lucrări generale și speciale Csallâny, D., Archăologische Denkmăler der Awarenzeit in Mitteleuropa, Budapest, 1956. Daicoviciu, C., La Transylvanie dans Vantiquite, Bucarest, 1945, p. 210 și urm. Diculescu, C. C., Die Qepiden, Lipsea, 1922, p. 155 și urm., p. 218 și urm. Ferenczi, A., Der Firtoscher Fund byzantinischer Qoldmiinzen, în Vierteljahrschrift, LXII, 1939, 59-78. Hampel, J., Alterthiimer des friihen Mittelalters in Ungarn, Braunschweig, 1905, II, p. 77 — 437, III, pl. 64-333. Hauptmann, L., Les rapports des byzantins avec les slaves et les avares pendant la seconde moitie du VLe siecle, în Byzantion, IV, 1927—1928, p. 137— 170. Horedt, K., Contribuții la istoria Transilvaniei în secolele IV —XIII, București, 1958, p. 61 — 108. Kollautz, A., Die Awaren, die Schichtung in einer Nomadenherrschaft, în Saeculum, V, 1954, p. 129-178. Lâszlo, Gy., Etudes archeologiques sur Vhistoire de la societe des avares, în ArchHung., XXXIV, Budapesta, 1955. Merpert, N. I., Aeapbi g Gocmomiou Eepone, în OwpKu Hcmopuu, CCCP, III—IX gg., p. 569 —586. Moravcsik, Gy., Byzantinoturcica, I, Die byzantinischen Quellen der Tiirkvolker, ed. 2, Berlin, 1958. Nemeskeri, I., Etude anthropologique des squelettes du clan princier avar decouverts au cimetiere de Kiskdros-Văgohid, în ArchHung., XXXIV, 1955, p. 189 — 210. Popescu, D., Cercetări arheologice în Transilvania, în Materiale, II, 1956, p. 80 și urm. Stein, E., Untersuchungen zur spătbyzantinischen Verfassungs- und Wirtschaftsgeschichte, în Mitteilungen zur osmanischen Qeschichte, II, 1925, p. 10. Vulpe, R., Histoire ancienne de la Dobroudja, Bucarest, 1938, p. 376 și urm. CAPITOLUL IV SLAVII 1. PĂTRUNDEREA ȘI AȘEZAREA SLAVILOR PE TERITORIUL r’p.r/ ÎNTRE SEC* VI—X Prima mențiune despre prezența slavilor în regiunea Dunării se datorește lui Pseudo-Caesarios din Nazianz, care scrie la începutul sec. VI, foarte probabil chiar în primul deceniu al acestui secol L Prin urmare, putem vorbi de o pătrundere a unor triburi slave pe melea- gurile noastre începînd din sec. VI, dar nu este exclus ca unele grupuri mai mici, antrenate de alte populații, sau independent, să fi ajuns aici chiar ceva mai înainte decît sec. VI. Prețioase date cu privire la triburile slave, din prima jumătate a sec. VI, ne sînt transmise de istoricii lordanes și Procopios. Descriind teritoriul ocupat de gepizi, lordanes arată că între limitele acestui teritoriu se află Dacia, întărită de munți înalți, ca de un fel de coroană. Alături de versantul nordic al acestor munți (este vorba de Carpații păduroși), pe partea stingă (adică spre nord-vest), «începînd de la izvoarele Vistulei, pe spații imense, locuiesc numeroasele populații ale vene- ților, al căror nume acum se schimbă după diferitele familii și locuri; ei se numesc mai ales sclavini și anți. Sclavinii locuiesc de la cetatea Noviotunensis și Jacul care se numește Mursianus pînă la Nistru și spre nord pînă la Vistula. Ei au drept cetăți mlaștinile și pădurile. Anții însă, care sînt cei mai puternici dintre dînșii (se află) acolo unde marea cotește, întinzîndu-se de la Nistru pînă la Nipru»2. Astfel, lordanes încearcă să precizeze spațiul locuit în prima jumătate a secolului VI, de către fiecare din cele trei ramuri mari de triburi slave: veneții, sclavinii și anții, despre care atît el cît și Procopios afirmă că au evoluat din același trunchi comun 3. 1 J. P. Mtgne, Patrologia, Patres graeci, 38, coloana 985— 986, Paris, 1862. K. Miillen' hoff, Donau, Dunavi, Dunaj, în Archiv fur slavische Philologie, V—1, 1876, p. 294. 2 lordanes, Qetica, cap. V, 34 — 35. 3 . . . « ab, una stirpe exorti, tria nune nomina ediderunt id est Venethi Antes, Sclaveni», lordanes, Qetica, cap. XXIII, 119 «Odinioară numele sclavinilor și anților era același; căci cei vechi și pe unii și pe alții îi numeau emopo. » Procopius, De bello Qothico, III, 14, 29 — 30. 728 Dacă în privința teritoriului ocupat de veneți și de anți, lordanes ne dă unele indicații mai clare, în schimb localizarea cetății Noviotunensis și a lacului Mursianus, principalele puncte de reper pentru delimitarea graniței apusene a regiunii locuite de sclavini, a constituit, mai bine de un secol și jumătate, obiectul a numeroase discuții. Majoritatea cercetătorilor au identificat cetatea Noviotunensis cu orașul Noviodunum (= Isaccea) de pe Dunărea inferioară. în ceea ce privește loca- lizarea lacului Mursianus, au fost formulate păreri deosebite. O serie de cerce- tători au considerat că lordanes a folosit cetatea Noviotunensis și lacul Mursianus ca două puncte de reper care se întregesc unul pe celălalt și de aceea au socotit că lacul Mursianus se afla undeva în apropiere de cetatea Noviotunensis. Iden- tificînd cetatea Noviotunensis cu Noviodunum (Isaccea), ei au presupus că lacul Mursianus poate fi lacul Razelm din Dobrogea (Safarik, Brun). Alții, por- nind de la același considerent, identifică lacul Mursianus cu unul din lacurile dintre Șiret și Nistru (Kulakovski, Șahmatov, Șîșici). în sfîrșit s-a emis și a treia părere, potrivit căreia lacul Mursianus ar fi unul din lacurile din preajma vărsării Buzăului în Șiret, care în vechime se numea « Museus » (= lacul Musianus). Conform acestei interpretări, teritoriul locuit de sclavini se situa între Dunărea inferioară, Nistru și izvoarele Vistulei. Avînd în vedere însă că atît Procopios cît și ceilalți scriitori bizantini amintesc triburile sclavinilor mai ales în Cîmpia Romînă, ipoteza că granița de apus a teritoriului sclavinilor ar fi undeva în preajma vărsării Șiretului în Dunăre nu pare verosimilă. O altă serie de cercetători (Sasinek, Westberg, Niederle, Gotie) au căutat să identifice lacul Mursianus cu Bălțile Mosoni aflate tot lîngă Dunăre, între Viena și Bratislava (lacul Musianus, Mosianus sau Mossianus). în acest caz sclavinii ar fi ocupat teritoriul Moraviei, Slovaciei și spațiul dintre Dunărea inferioară (de la Noviodunum-Isaccea) și Nistru pînă la izvoarele Vistulei. Și această interpretare este neverosimilă, din motivele prezentate mai sus. în sfîrșit alții (Karamzin, Rossler, Mommsen, Niederle, lorga, Tretiakov etc.) au localizat lacul Mursianus la vărsarea Dravei în Dunăre în preajma orașului Mursa, părere care pare a fi mai apropiată de adevăr. în acest caz însă identi- ficarea cetății Noviotunensis cu Noviodunum—Isaccea vine oarecum în contra- dicție cu textul lui lordanes din care reiese clar că Lacul Mursianus și cetatea Noviotunensis nu se aflau la o distanță prea mare, deoarece el spune « de la cetatea Noviotunensis și lacul ce se numește Mursianus » și nu de la cetatea Noviotunensis pînă la lacul Mursianus. Admițîndu-se localizarea lacului Mursianus în preajma orașului Mursa, a fost contestată plasarea cetății Noviotunensis la Noviodunum (Isaccea) și s-a încercat identificarea acestei cetăți cu orașul Neviodunum de pe Sava, în Pannonia Superior L 1 N. lorga, Istoria Romînilor, II. Oamenii pămîntului, Buc., 1936, p. 240 și nota 5; în ultimul timp E. C. Skrjinskaia în lucrarea sa, O CKtaeenax u anmax3 o MypcuHHCKOM osepe u o eopode Ho6UomyHe3 în HusaumuucKuu BpeMCHHiiK, 12, 1957, p. 3 — 30 consideră de asemenea 729 în acest caz, sclavinii se întindeau de la Neviodunum (de pe Sava) și lacul Mursianus (situat în apropiere de vărsarea Dravei în Dunăre) de-a lungul malului stîng al Dunării pînă la Nistru. Această localizare ar corespunde nu numai cu maniera proprie lui lordanes de a înșira localitățile, de la apus, spre răsărit, ci și faptului că toate celelalte izvoare scrise care se referă la aceeași perioadă sau la perioada următoare amintesc pe sclavini ca atacînd imperiul bizantin pe acest front larg iar nu pe o porțiune limitată la Dunărea de jos, așa cum ar presu- pune situarea cetății Noviotunensis și a lacului Mursianus în această regiune. în sec. V, înainte de venirea lor în regiunea Dunării mijlocii și inferioare, sclavinii ocupau spațiul dintre cursul superior al Elbei și cursul superior al Nistrului. Arheologic ei sînt documentați prin necropole de incinerație și așezări cu vase de tip Praga. în ceea ce privește căile de pătrundere către sud a sclavi- nilor se pare că ele au fost două. Din regiunea indicată mai sus, o ramură a lor a ajuns în regiunea Tisei inferioare, a Dravei și a Savei, iar cealaltă ramură a coborît, se pare, prin Moldova, ajungînd pînă în Cîmpia Romînă. O parte din aceste triburi au trecut chiar în Dobrogea, unde sclavinii sînt pomeniți de Procopios la Ulmetum și Adina h Dacă confruntăm datele transmise de lordanes cu privire la triburile slave așezate pe teritoriul țării noastre la începutul secolului VI, cu știrile care ne-au parvenit de la Procopios, reiese că lordanes nu cunoștea prea bine situația mai ales de la Dunărea de jos. Este puțin probabil că toată linia Dunării, pînă la Nistru, să fi fost ocupată numai de sclavini, așa cum rezultă din textul lui lordanes. Procopios, mult mai bine informat, amintește ca locuind de-a lungul Dunării, în afară de sclavini și pe anți și huni (= probabil diferite triburi bulgare)2. Hunii (= bulgarii?) ocupau mai ales stepele de la răsărit de Prut, atingînd și Dunărea inferioară. O parte a triburilor ante pătrunseseră mai ales în ținutul de răsărit al țării noastre (în Moldova și nord-estul Munteniei), unde se învecinau cu sclavinii. Rivale, triburile anților și sclavinilor aflate pe teri- toriul țării noastre, se luptau între ele, luînd unii de la alții pradă și prizo- nieri, pe care apoi îi transformau în sclavi 3. Foarte probabil, învingătorii ocupau și o parte din teritoriul celor învinși. De aceea nu se poate vorbi despre o graniță stabilă între cele două grupuri de triburi slave. Din ținuturile lor hunii (bulgarii?), anții și sclavinii făceau numeroase incursiuni în imperiul bizantin. Una din primele invazii ale triburilor slave (probabil a anților) a avut loc în anul 517 în vremea împăratului Anastasios I (491 518). O nouă incursiune a anților, care trecuseră Dunărea și pustiau cetatea Noviotunensis ca fiind orașul Neviodunum de pe Sava. încercarea sa însă de a identifica lacul Mursianus cu lacul Balaton nu poate fi acceptată; cf. darea de seamă a lui Franz Do’ger, în BZ, 51, 1, 1958, p. 222. 1 Procopius, De aedificlis, IV, 7, 17. 2 «... hunii, sclavinii și anții, care locuiesc dincolo de Dunăre, nu departe de malu- rile ei. . . », Procopius, De bello Qothico, I, 27, 2 — 3. 3 Ibidem, III, 14, 7-8. 730 Tracia, a fost împiedicata de Germanus, nepotul împăratului Iustin 1 (518—527) care a repurtat cu această ocazie o frumoasă victorie, în legătură cu repetatele incursiuni ale triburilor ante în imperiul bizantin trebuie puse probabil fibulele « digitate » descoperite în așezările romano-bizantine de la Dinogetia-Garvăn, Histria etc. Începînd cu domnia împăratului Iustin I și apoi sub lustinian (527- 565) incursiunile « barbarilor » (sclavinilor, anților și bulgarilor?) în imperiul bizantin se țineau lanț. Pentru a stăvili jafurile continue, împăratul lustinian îi încredin- țează în anul 531 lui Chilbudios, un iscusit luptător, conducerea armatelor din Tracia, și paza Dunării. Trei ani de zile cît a deținut această funcțiune Chilbudios a reușit să mențină liniștea la Dunăre, astfel încît «nimeni dintre barbari nu a îndrăznit în acest timp să treacă fluviul, ci din contra romeii treceau Dunărea în ținuturile barbarilor de unde aduceau pradă și prizonieri ». în anul 534, armatele bizantine, trecînd ca de obicei Dunărea la « barbari », sînt întîmpinate de o oaste a sclavinilor. în lupta care s-a încins au pierit mulți bizantini între care și Chilbudios. « De atunci trecerea Dunării a fost întotdeauna liberă pentru barbari» x. Atacurile « barbarilor » se înmulțesc și devin din ce în ce mai periculoase. Iliria, toată Tracia, Grecia, Chersonesul și toate regiunile și populațiile care se află între golful Mării Ionice pînă la suburbiile Bizanțului « sînt devastate aproape an de an, în chipul cel mai groaznic de către huni (= bulgari?) anți și sclavini », ne informează Procopios 2. Pentru a putea face față situației din ce în ce mai complicate, în anul 546, împăratul se vede nevoit să trimită o solie la anți, făgă- duindu-le vechea cetate Turris care se afla pe malul stîng al Dunării, împreună cu pămînturile din jur, precum și mulți bani, numai ca aceștia, încheind cu ei o alianță, să se opună incursiunilor pe care hunii (= bulgarii?) ar voi să le facă în imperiu 3. Cedarea teritoriului menționat nu a împiedicat însă continuarea incursi- unilor în imperiu. Așezarea avarilor în anul 568 în Cîmpia Pannonică schimbă într-o oarecare măsură situația de la granița imperiului bizantin. Avarii i-au supus pe gepizi și parte din triburile sclavinilor. Alte triburi sclavine au reușit însă să-și mențină independența, fapt pe care izvoarele literare ni-1 confirmă prin înregistrarea incursiunilor lor în imperiul bizantin nu numai împreună cu avarii, dar și independent. Dominația avarilor asupra sclavinilor din Oltenia și Muntenia a fost mai slabă și adeseori contestată, ceea ce a dat naștere unor conflicte între 1 Procopius, De bello, Qothico, III, 14, 1—6. 2 Idem, Historia Ar cana (Anecdota), 18, 20. 3 Idem, De bello Qothico, III, 14, 32 — 33. Cetatea Turris a fost identificată cu Turnu-Măgurele, dar credem că ea trebuie localizată mai spre răsărit. E posibil ca Cetatea Turris să fi fost la Bărboși (Dinogetia), unde în 1959 s-a descoperit un turn, datînd din sec. IV —VI. în legătură cu localizarea Cetății Turris la Bărboși cf. și C. Jirecek, Qeschichte der Serben, I, p. 82. 73 î ei. Istoricul Menandru povestește cum hanul avar Baian a trimis o solie lui Dauritas și altor căpetenii ale sclavinilor, prin care le cerea supunere și tribut. Dauritas împreună cu bătrînii, a respins cererea avarilor prin cuvinte foarte mîndre: «Născutu-s-a oare pe lume acela care să ne poată supune pe noi ? Sîntem obișnuiți ca noi să supunem pe alții, nu să ne supunem altora, lucru de care sîntem siguri, atîta vreme cît vor fi războaie și săbii». La aceasta solii avarilor au răspuns în chip nu mai puțin lăudăros, ajungîndu-se la insulte reci- proce. în cele din urmă sclavinii neputîndu-și stăpîni mînia i-au ucis pe solii avarilor 1 și au reușit să-și mențină independența. Nemaiputînd face față incursiunilor sclavinilor în imperiu, Tiberiu Constantin II (578 582) recurge la cunoscuta politică de a ațîța pe « barbari » unii împotriva altora. în anul 579, el trimite o solie la hanul avar Baian, propu- nîndu-i să pornească împotriva sclavinilor din Cîmpia Romînă. Baian, care atunci nu era ostil imperiului, primește propunerea, cu atît mai mult cu cît dorea să răzbune și moartea solilor uciși cu cîtva timp în urma, și era încredințat că va găsi în țara sclavinilor multe bogății. Este deosebit de interesantă relatarea în legătură cu drumul parcurs de oastea avară pînă a ajuns în Cîmpia Romînă. Avarii nu au trecut în ținutul sclavinilor peste Carpați, pe unde drumul era greu și anevoios, ci prin imperiul roman. în acest scop loann, guvernatorul insulelor și orașelor Iliriei, a organizat trecerea oastei avare compusă din aproxi- mativ 60 000 de călăreți, pe malul drept al Dunării. După ce avarii au străbătut toată Iliria și au ajuns în vecinătatea « ținuturilor scitice » 2, flota bizantină i-a trecut pe malul stîng al Dunării. Pătrunzînd pe pămînturile sclavinilor, avarii au început să incendieze satele și să pustiască ogoarele. Nimeni nu a îndrăznit să le iasă în cale și să lupte cu dînșii, populația refugiindu-se în păduri. Văzînd în cele din urmă că nu pot să-i întîlnească pe sclavini, avarii s-au retras, rupînd apoi alianța cu romanii 3. între avari și slavi nu existau deci raporturi constante. De cele mai multe ori avarii și slavii luptau împreună împotriva imperiului bizantin. Uneori, însă, fie că avarii se aliau cu Bizanțul împotriva slavilor fie că slavii luptau alături de bizantini împotriva avarilor. Trecerea în imperiul bizantin a sclavinilor (mai ales a celor aflați în regiunea Dunării mijlocii și pe cursul inferior al Tisei) era înlesnită și de gepizi, care primeau pentru aceasta cîte o stateră de aur de cap. « Din cauza aceasta împă- ratul era supărat că nu putea să-i împiedice, nici cînd treceau fluviul pentru a jefui imperiul roman, nici cînd plecau repede de aci » 4. Alte lupte cu slavii din regiunile noastre au fost duse de către generalul Priscus, care în anul 592 a fost trimis la Durostorum pentru a-i împiedica pe 1 Menander Protector, fragm. 48 (ed. Dindorf, p. 100). 2 Este vorba de provincia Scythia Minor (Dobrogea). 3 Menander Protector, fragm. 48 (ed. Dindorf, p. 99). 4 Procopius, De bello Qothico, IV, 25, 5 — 6. 732 slavi (Sclavoi) să treacă fluviul. Priscus aflînd că Ardagast (= Radogost), căpe- tenia sclavinilor, a pătruns în imperiu, trece Dunărea în ținuturile acestuia, devas- tînd totul în cale x. Ardagast se vede nevoit să se retragă împreună cu ai săi într-o regiune de mlaștini și păduri, în care autorii bizantini înregistrează un rîu cu numele Ilivakia (probabil Ialomița?). Fără să fi repurtat vreo victorie hotărîtoare, bizantinii «e îndreaptă împo- triva lui Musokios, o altă căpetenie («rege ») a sclavinilor care ajutase pe Arda- gast. Călăuziți de un «gepid», ei trec rîul Paspirius și surprinzînd pe Musokios, care se afla la praznicul de înmormîntare a fratelui său, îl fac prizonier 2. Cu aceste rezultate slabe se încheie campania lui Priscus. In anul 597 are loc o nouă incursiune în imperiu a sclavinilor de pe teri- toriul Munteniei, sub conducerea lui Piragast. Generalul Petros, fratele împăra- tului Maurikios, care era pe atunci comandantul oștilor din Tracia, poruncește oștilor să treacă Dunărea în ținutul lui Piragast. După o luptă în care sclavinii au fost biruiți și Piragast rănit mortal, bizantinii ajung la rîul Ilivakia, unde au suferit o înfrîngere grea, în urma căreia, împăratul Maurikios numește din nou comandant al armatelor Traciei pe Priscus 3. In urma răscoalei trupelor imperiale din anul 602, sub loviturile continue ale avarilor și slavilor, apărarea liniei Dunării se prăbușește. După această dată izvoarele scrise nu ne mai informează despre evenimentele ce se petrec la Dunăre, decît rareori și incidental, deoarece teritoriul de la nord de Balcani încetase de a mai aparține Bizanțului. Dunărea nemaiputînd fi menținută ca graniță a impe- riului, triburile slave, care începuseră să se infiltreze în imperiu încă din a doua jumătate a sec. VI 4, trec acum în masă în sudul fluviului. Această împrejurare face ca populația slavă de la nord de Dunăre să devină mai rară. Totuși unele triburi slave rămîn la nord de fluviu continuînd să se dezvolte pe acest teritoriu în contact cu populația autohtonă. Izvoarele scrise ne oferă fără îndoială informații deosebit de prețioase asupra perioadei așezării slavilor pe teritoriul R.P.R. Deoarece ele înregistrează mai mult evenimentele politice, și anume numai pe cele legate direct de interesele imperiului bizantin, despre o bună parte din teritoriul țării noastre (Transil- vania, Moldova) nu avem însă decît știri foarte vagi sau ele lipsesc cu totul. Pentru a completa aceste lacune istoricul nu are la îndemînă decît datele arheologice. Cele mai vechi urme slave descoperite pînă acum pe teritoriul țării noastre, sînt cele de la Suceava-Șipot, unde au fost scoase la lumină bordeie de formă rectangulară, cu vetre înconjurate cu pietre. Inventarul lor constă din 1 Trecerea armatelor romane în țara sclavinilor s-a făcut se pare pe la Durostorum, în apropiere de Silistra. 2 Theophylactus Simocatta, Historiae, IV, 7 — 9, p. 213 — 259; Theophanes, ChronO' graphia, p. 271. 3 Theophylactus Simocatta, Historiae, VII, 5, p. 278 — 279; Theophanes,. Chrono- graphia, p. 275 — 276. 4 loan din Efes, Istoria bisericească, VI, 25, în XpecmoMamua no ucmopuu Cpednux BeKoe3 I, Moscova, 1949, p. 22. 733 fragmente ceramice, lucrate cu mîna, provenind din borcane înrudite în privința formei cu tipul Jitomir, obiecte de podoabă (mărgele), de uz casnic și de îmbrăcăminte. O fibulă «digitată » datează stratul slav cel mai vechi de la Șipot în a doua jumătate a secolului al Vl-lea e.n. și începutul seco- lului al VH-lea. Dar, cel mai important complex pentru cunoașterea culturii slavilor,, din timpul expansiunii lor către Peninsula Balcanică în sec. VI—VII, este necro- Fig. 18]. — Morminte de incinerație slave de la Sărata-Monteoru (sec. VI—VII). pola plană de incinerație de la Sărata-Monteoru, care cuprinde peste 1500 de morminte. In cuprinsul necropolei sînt documentate mai multe variante ale ritului funerar. Rămășițele defuncților, care erau arși pe rug undeva în altă parte, sînt depuse în gropi simple, în urne funerare (una sau mai multe urne într-un mormînt) sau, mai rar, și în urnă și în groapă. Mormintele conțin adesea ca inventar fibule « digitate » cu cinci butoni, mărgele și alte podoabe, catarame de centură, iar dintre obiectele de uz casnic se constată prezența cuțitelor și a amnarelor. Armele lipsesc aproape cu totul. Explicația nu trebuie căutată în caracterul pașnic al slavilor — atacurile lor persistente în imperiu dovedesc contrariul — ci probabil în ritualul care va fi oprit depunerea armelor în mor- minte. Ceramica din această necropolă (urne funerare sau vase depuse în mor- minte cu ofrande) este în general de factură grosolană, lucrată cu mîna. Către sfîrșitul perioadei de folosire a necropolei, în procent foarte mic se întîlnesc și vase lucrate la roata primitivă, ornamentate cu linii orizontale și în val, care s-au dezvoltat din formele mai vechi lucrate cu mîna. După caracteristicile sale> ceramica de la Sărata-Monteoru nu poate fi pusă în legătură cu tipul Praga propriu-zis. In ceea ce privește tehnica de lucru și formele, ea se leagă de tipul Jitomir-Korciak (înrudit doar cu tipul Praga), documentat în regiunea Niprului mijlociu. 734 Prezența fibulelor «digitate» în morminte, ne îndreaptă de asemenea atenția spre complexele asemănătoare din aceeași regiune, mai ales spre acelea din bazinul rîului Ros, unde sînt cunoscute morminte de incinerație cu fibule « digitate ». în celelalte regiuni din vestul R.S.S. Ucrainene pe văile rîurilor Pripet, Uj, Teterev, Irpen etc,, în preajma Varșoviei și. în necropolele cu cera- mica de tip Praga din R. S. Cehoslovacă, deși a fost descoperit un număr consi- derabil de morminte de incine- rație slave timpurii (sec. V—VII), fibulele « digitate » lipsesc pînă acum cu totul. în funcție de aceste date, necropola de la Sărata-Monteoru poate fi atri- buită din punct de vedere etnic unui grup de anți, ajunși pe meleagurile noastre probabil din regiunea Niprului mijlociu. Tot anților veniți pe teri- toriul țării trebuie atribuită și așezarea de la Șipot, precum și fibulele « digitate » descoperite în Moldova la Iași (punctul Crucea lui Ferenț), Vutcani și Budești (r. Huși). Fibulele «digitate », descoperite întîm- plător în diferite localități din Muntenia (Lacul Tei, Dămă- roaia, Căscioarele) și Oltenia (Plenița, Lazu, Orlea, Vela, Fig. 182. — Vașe slave sec. VI —VII: 1, Suceava- Șipot; 2 — 4, Sărata-Monteoru. Vîrtop), care în cea mai mare parte își găsesc analogii în regiunea Niprului mijlociu, mai ales la Pastirsk, pot fi puse în legătură de asemenea cu incursi- unile anților pînă în aceste regiuni, deși nu este exclus că ele să fi fost folosite în parte și de către populația locală. Ele nu pot aparține unor populații germa- nice, deoarece în sec. VI—VII cînd se datează aceste fibule, în Moldova, Muntenia și Oltenia, aceste populații nu mai existau. Seria fibulelor « digitate » și a podoabelor slave este completată în bună măsură prin descoperirea întîmplătoare a celui de-al doilea «tezaur » (e posibil să fie inventarul unui mormînt) de la Coșovenii de Jos (r. Craiova), care constă din obiecte de podoabă feminine. « Tezaurul » poate fi datat în jurul anului 700. în trecut el a fost greșit considerat ca o operă a populațiilor germanice. O altă necropolă slavă de incinerație a existat la Balta-Verde (r. Vînjul Mare, reg. Craiova), care însă fiind situată în dune de nisip a fost distrusă aproape în întregime, neputînd fi salvate decît două morminte din a doua jumătate a sec. VII. 735 în Transilvania, în sec. VI și în prima jumătate a sec. VII, sînt cunoscute așezările și necropolele de tip Band-Morești. Prin urmare, dacă în regiunile extracarpatice prezența triburilor slave este documentată încă din sec. VI, f3 Fig. 183. — Obiecte slave de uz casnic și podoabe. 1—5, fibule «digitate» (Sărata-Monteoru și Căscioarele); 6—10, catarame (Sărata- Monteoru); 11, amnar (Sărata-Monteoru); 12—13, cuțite (Sărata-Monteoru); 14—15, greutăți pentru fus (Suceava-Șipot); 16, placă de os (Suceava-Șipot); 17, împungătoare de corn (Suceava-Șipot). în Transilvania, slavii au putut veni abia mai tîrziu, pe la mijlocul sec. VII, după dispariția culturii de caracter gepidic. Prezența unor grupuri slave în Transil- vania, venite fie independent, fie împreună cu avarii, poate fi semnalată prin fibulele «digitate », descoperite la Sarmizegetusa, Vețel, Războieni-Feldioara, 736 precum și în alte cîteva localități. Trebuie menționat faptul că fibulele « digi- tale » slave se deosebesc de acelea germanice descoperite pe același teritoriu în complexele de caracter gepidic. Tipurile mai vechi ale fibulelor « digitate » Fig. 184. — Al doilea «tezaur» de la Coșovenii de Jos (anul circa 700). din Transilvania își găsesc analogii apropiate sau identice în complexele slave răsăritene din regiunea Niprului mijlociu, mai ales la Pastirsk. In Transilvania, ele apar adesea în necropolele avare, deși este îndeobște cunoscut că ele nu reprezintă o podoabă avară. Intrucît în complexele slave cu ceramica de tip Praga din Cehoslovacia (aparținînd sclavinilor), databile anterior venirii avarilor în Cîmpia Pannonică, astfel de podoabe sînt necunoscute, prezența lor în necro- polele avare poate fi explicată numai prin faptul că avarii, în drumul lor către vest au antrenat cu ei și unele grupuri slave (anți) din regiunea Niprului mijlociu. La acestea s-ar mai putea adăuga și descoperirile de la Tg. Secuiesc, și anume o zăbală, o sabie (azi pierdută) și patru vase lucrate cu mîna, care se pare, 47 —c. 1001 737 formau inventarul unuia sau eventual al câtorva morminte ce pot fi datate în a doua jumătate a sec. VII și făceau parte foarte probabil dintr-o necropolă slavo-avară. Datorită descoperirilor arheologice, deși încă puține la număr, s-a putut preciza că primele triburi slave (sclavinii și anții) pătrunse pe teritoriul țării noastre foloseau ca locuințe bordeie cu cuptoare de piatră sau cu vetre încon- jurate cu pietre. Ele au adus o ceramică proprie înrudită cu tipul Praga. Ca podoabe caracteristice pot fi considerate anumite grupe din seria fi bulelor «digitate». Pdtul lor funerar era incinerația. în consecință, ipotezele mai vechi, prin care se susținea că slavii au venit la noi cu o cultură primitivă a lemnului nu mai pot fi acum valabile. îndeletnicindu-se în principal cu agricultura, anții și sclavinii au ocupat în primul rînd regiunile de cîmpie și căile mai accesibile. Ajunși pe teritoriul țării noastre slavii au venit în contact cu populația locală, care din punct de vedere etnic varia de la regiune la regiune. în Moldova și în nord-estul Munteniei, mai ales în regiunea de dealuri, slavii au venit în contact cu populația autohtonă carpo-dacică, pe care treptat au asimilat-o, urmele culturii ei materiale însă putînd fi adesea surprinse în diferitele complexe slave. Astfel, în marea necropolă slavă din sec. VI—VII de la Sărata-Monteoru au fost descoperite și cîteva fragmente de vase de proveniență locală, lucrate la roata cu învîrtire repede. în sudul Moldovei, în Muntenia și mai ales în Oltenia slavii au venit în contact și cu populație romanică. Simbioza între populația locală carpo-dacică sau romanică și slavi poate fi surprinsă și în unele complexe din sec. VI—VII de pe actualul teritoriu al orașului București (Dealul Mihai-Vodă, Curtea Veche, Fundeni, Dămăroaia, Ciurel), Ipotești (r. Slatina) Cîndești (r. Buzău), care se caracterizează prin fragmente ceramice lucrate cu mîna (borcane și tigăi de lut), asociate cu ceramică de factură mai bună lucrată la roată. Se observă că atît ceramica modelată cu mîna cît și cea lucrată la roată din complexele menționate nu este unitară ci se deosebește, atît în ceea ce privește formele și compoziția pastei cît și tehnica de lucru. Deosebirile s-ar putea explica pe de o parte, prin unele diferențe cronologice, pe de alta prin faptul că așezările sau punctele respective aparțin unor triburi sau populații diferite. Slavilor le putem atribui însă numai unele tipuri ale ceramicii lucrate cu mîna, asemănătoare în ceea, ce privește forma cu tipul Praga sau cu tipul Jitomir-Korciak, pe cînd vasele lucrate la roată au în bună parte origini locale. în timpul incursiunilor făcute în imperiu, diferitele triburi slave au adus adesea, ca prizonieri, grupuri de populație traco-romanizată de la sud de Dunăre. Limba latină se folosea la nord de Dunăre și în legătură cu aceasta o știre importantă ne este transmisă de Procopios. Povestind încercarea antului Chil- budios de a se substitui generalului cu același nume care murise, Procopios arată cum a fost demascat de generalul Narses, « cu toate că vorbea latinește 738 și învățase să imite multe din apucăturile generalului roman Chilbudios... » h Faptul că falsul Chilbudios învățase limba latină la nord de Dunăre, se poate explica numai prin prezența acolo a unei populații romanice și prin circulația limbii latine ca mijloc de înțelegere între grupuri de populații diferite. In Transilvania, slavii sau slavo-avarii au găsit la venirea lor rămășițe ale populației gepidice (de origine germanică) precum și populație daco-romană. Faptul că numele de valahi vlah, voloh, pe care-1 dau diferitele triburi slave, populației străromînești este un nume germanic (numele unui trib de origine celtică — Volcae — pe care l-au preluat triburile germanice, probabil sub forma Walhos, designînd mai tîrziu cu acest nume și populațiile romanice în general) înseamnă că în această provincie slavii au mai găsit încă elemente germanice cu rosturi de conducere politică, de la care au împrumutat numirea populației autohtone de limbă romanică, aflată sub dominația lor. O serie de autori (lordanes, Procopios, Pseudo-Maurikios) arată nu numai originea comună a anților și sclavinilor, dar și trăsăturile comune, pe care le au cele două grupuri de triburi slave, în ceea ce privește tipul fizic, portul, religia, organizarea socială și modul de trai2. Datele arheologice ne documentează de asemenea că anții și sclavinii folosesc același tip de locuință — bordeiul cu cuptor de piatră, sau cu vatră înconjurată cu pietre. Și pentru unii și pentru alții este caracteristic ritul de înmormîntare al incinerației în groapa simplă sau în urne, mormintele făcînd parte din necropole plane sau tumulare. Și unii și alții folosesc ceramica lucrată cu mîna (borcane și tigăi de lut) și au aproape aceleași îndeletniciri. Cu toate trăsăturile comune, în cul- tura materială a celor două grupe de triburi slave, se remarcă însă și unele deosebiri în ceea ce privește ceramica, podoabele, variantele ritului funerar și altele, amănunte pe care istoricii bizantini, evident, nu le puteau sesiza. Astfel, deși din Boemia și pînă la Nipru formele vaselor sînt asemănătoare, ele prezintă totuși variante deosebite, limitate numai la anumite regiuni: tipul Praga, în vest, care poate fi legat de sclavini și de o parte din triburile venete, tipul Jitomir-Korciak și altele, în est, care aparțin anților. Dacă în sec. VI deosebirile dintre cultura materială a anților (considerați ca fiind grupa sudică a slavilor răsăriteni) și sclavinilor (care constituiau grupa de sud a slavilor apuseni) sînt mai mult de nuanță, în sec. VII, deoarece diferitele grupuri de triburi slave au evoluat pe teritorii și sub influențe diferite, deosebirile devin mai sensibile, iar în secolele următoare (sec. VIII—IX) ele se vor accentua și mai mult, păstiînd numai unele trăsături generale comune. Tocmai acele trăsături specifice, care caracterizează un grup de triburi slave sau altul, ne ajută să stabilim originea și legăturile dintre diversele triburi slave, aflate pe teritoriul patriei noastre în sec. VII—IX. 1 Procopius, De bello Qothico, III, 14, 36. 2 Ibidem, 26 — 30. Pseudo-Mauricius, Strategicon, XI, 5, în XpecmoMamun no ucmopuu Cpednux Bckog, I, p. 26. 47* 739 în sec. VII, se pare mai degrabă în a doua jumătate a acestui secol, în Moldova, la Dorobanțu (r. și reg. Iași), la Hlincea (Hlincea I) și în nivelul inferior al așezării de la Suceava (Drumul național) sînt documentate o serie de complexe, reprezentate prin siliști (așezări nefortificate), cu locuințe dispuse « în cuiburi » (cîte două-trei la un loc), avînd în interior cuptoare, fie clădite din piatră, fie scobite în lut cruțat anume pentru acest scop, și prin ceramică grosolană lucrată exclusiv cu mîna (borcane și tigăi de lut), majoritatea vaselor avînd pe muchia buzei decor de alveole adîncite cu degetul sau cu un instru- ment oarecare. Din complexe asemănătoare provin, foarte probabil, și unele fragmente de vase de același tip, descoperite în Muntenia la București (Radu- Vodă) și la Lișcoteanca (r. Călmățui, reg. Galați). Tehnica de lucru, ca și forma vaselor provenite din descoperirile mențio- nate mai sus, își găsesc analogii în spațiul dintre Nipru și Carpații Păduroși (Kiev-Dealul Kiselevka, Raiki, Nezvisko, Lopatna etc.), unde acest aspect cul- tural s-a dezvoltat, se pare, din complexe mai vechi cu ceramică înrudită cu tipul Korciak. Prezența, pe teritoriul țării noastre, a acestui aspect cultural în secolul VII (faza cea mai veche a culturii Hlincea I—Luka Raikovețkaia) s-ar putea eventual explica prin tulburarea pe care a produs-o în rîndul slavilor răsări- teni deplasarea către apus a bulgarilor și expansiunea Kaganatului Hazar, cînd o parte a triburilor slave răsăritene au fost nevoite să se deplaseze către sud- vest, pătrunzînd în Moldova, în estul Munteniei și chiar în nord-estul Bulgariei, unde sînt documentați în nivelul inferior al așezării de la Popina, în apropiere de Silistra. Acest nou val de slavi răsăriteni ajunși în nord-estul Bulgariei împreună cu triburile slave mai vechi (anții, sclavinii și diferite triburi slave apusene care au populat vestul Peninsulei Balcanice în sec. VII), rupîndu-se de trunchiul din care au făcut parte mai înainte, în decursul sec. VIII au evoluat indepen- dent, dînd naștere unui nou grup —Slavii de sud. Slavii răsăriteni1 purtătorii celei mai vechi faze a culturii Hlincea I—Luka Raikovețkaia, ajungînd pe teritoriul țării noastre au venit în contact cu popu- lația autohtonă și cu populația slavă mai veche aflată în aceste regiuni pe care au influențat-o, îmbogățindu-i cultura materială cu noi elemente. Legătura dintre purtătorii culturîTHlincea I și populația autohtonă carpo- dacică pe care au asimilat-o poate fi sesizată prin cîteva fragmente de vase, lucrate la roata cu învîrtire repede, care pot fi socotite de proveniență locala și nu slavă, precum și prin casele cu vetre libere, descoperite în așezarea de la Spinoasa, care fără îndoială reprezintă o moștenire dintr-o epocă mai veche a așa- numitelor «colibe» dacice. La Spinoasa casa cu vatra liberă, tipul de locuință de origine locală coexistă alături de tipul de bordei cu cuptor specific slavilor. 1 Numirea de slavi răsăriteni este întrebuințată avîndu-se în vedere aspectul culturii materiale. Nu se poate preciza deocamdată în ce stadiu se afla diferențierea din punct de vedere lingvistic, a diferitelor grupuri de triburi slave la sfîrșitul secolului VII și în secolul al VUI-lea. 740 Din lipsă de material mai bogat nu știm în ce fel s-a dezvoltat și care a fost aspectul specific culturii triburilor slave din Oltenia și Muntenia în sec. VIII și la începutul sec. IX. Se pare însă că slavii de aici s-au dezvoltat în strînsă legătură cu cei de la sud de Dunăre. Despre slavii din Moldova centrală și de nord, știm, însă, că au evoluat de la faza mai veche la faza mai nouă a culturii de tip Hlincea I—Luka Raiko- vețkaia. Această fază mai nouă, documentată într-o serie de așezări (Hlincea I, Suceava-Drumul național, Spinoasa, Dănești și altele), se deosebește de faza mai veche prin apariția și apoi înmulțirea ceramicii lucrate la roata primitivă (decorată cu linii orizontale și în val, sau în cazuri mai rare, cu benzi de linii orizontale între care sînt trasate grupuri de linii verticale), care coexistă împreună cu ceramica lucrată cu mîna. Tot ca un element nou apare în această fază vatra cu gardină (prajnița, cidrin) situată fie în locuințe, fie în afara acestora (Suceava-Drumul național, nivelul superior, Spinoasa). Desigur că în cadrul culturii de tip Hlincea I — Luka Raikovețkaia, care în stadiul actual al cerce- tărilor ne apare ca un grup destul de unitar, vor fi existat și o serie de variante regionale, pe care încă nu le putem deosebi, dar care se vor contura din ce în ce mai clar, o dată cu înmulțirea cercetărilor. Identitatea complexelor din # Moldova, în ceea ce privește tipul de așezare, tipul de locuință, ceramica etc., cu cele din regiunile de la vest de Nipru ne dovedește că în sec. VIII—IX triburile slave din Moldova centrală și de nord s-au dezvoltat în strînsă legă- tură cu triburile slave răsăritene dintre Nipru și Carpații Păduroși. Din sec. X triburile slave din Moldova, purtătoare ale unei culturi materiale slave răsări- tene nu au făcut parte din statul de Kiev, vechi rusesc, ci, datorită expansiunii primului imperiu bulgar, ele au intrat în legătură cu populația slavă de sud (slavo- bulgară) și străromînească, fapt care a imprimat nu numai caracterul slav sudic în limbă, dar a contribuit în același timp și la transformarea culturii lor mate- riale, care prezintă strînse legături cu aceea a populației din aria balcano-dună- reană. In sec. XI—XII, adăugîndu-se noi elemente vechi romînești a avut loc aci și asimilarea din punct de vedere etnic a populației slave. In centrul Transilvaniei, la Morești și Moldovenești, au apărut de ase- menea o serie de fragmente ceramice, lucrate cu mîna (borcane, uneori cu alveole adîncite pe muchia buzei, și tigăi de lut) sau la roata primitivă, care au unele trăsături comune cu ceramica de tip Hlincea I — Luka Raikovețkaia. Cu toate acestea, însă, ele trebuie considerate ca o grupă aparte față de com- plexele din Moldova sau față de cele din dreapta Niprului. Un complex cu ceramică întrucîtva deosebită de cea de la Morești și Moldovenești a fost desco- perit la Cipău, unde, împreună cu fragmentele lucrate cu mîna (fără decor sau cu alveole pe buză), s-au găsit și borcane lucrate la roată, asemănătoare cu cele din complexele avare. Din nefericire nu se cunoaște nici tipul de locuință, nici ritul funerar al purtătorilor aspectului cultural documentat la Morești, Moldovenești și Cipău-Sf. Gheorghe. Pe baza ceramicii însă, se poate afirma 741 că aceste complexe cuprind elemente de cultură slavă răsăriteană și elemente venite prin filieră avară din Cîmpia Pannonică (mai ales la Cipău-Sf. Gheorghe). Complexele mai sus-amintite se leagă de descoperirile asemănătoare din regiu- nea subcarpatică (U.R.S.S.) și estul Slovaciei (Somotor), iar din punct de vedere etnic ele pot fi atribuite unei populații slave. Elemente ale culturii materiale specifice slavilor pot fi remarcate și în necropolele avare din Transilvania, din care provin o serie de podoabe carac- teristice femeilor slave, dovedindu-se astfel o conviețuire avaro-slavă. Astfel, în necropola de inhumație de la Gîmbaș (r. Aiud, reg. Cluj) au fost descoperite două fibule « digitate » cu șapte butoni, precum și mai mulți cercei cu pandan- tive în formă de stea, cu decor de mici granulații. Cercei cu pandantive în formă de stea s-au mai găsit și la Cîmpia Turzii, Teiuș, iar la Proștea Mare (r. Mediaș, reg. Stalin) se cunoaște partea inferioară a unui cercel, în formă de semilună, decorată pe margini cu triunghiuri granulate. La acestea s-ar mai putea adăuga și brățările cu capete îngroșate de la Șura Mare (r. Sibiu, reg. Stalin) și Rupea (reg. Stalin). De asemenea ceramica descoperită în necropolele avare de la Gîmbaș, Teiuș etc., este de fapt împrumutată de la diferitele triburi slave cu care avarii au venit în contact. In sec. VIII și la începutul sec. IX, în partea de nord-vest a țării, prin cele două necropole tumulare de la Nușfalău și Someșeni, este documentată existența unui grup slav destul de puternic. Necropola de la Nușfalău (r. Șimleu, reg. Oradea) cuprinde tumuli de diferite mărimi, în interiorul cărora se află mai multe morminte de incinerație. Rămășițele defuncților împreună cu inventarul funerar (vase sparte ritual, găleți de lemn, cuțite, podoabe etc.) se află depuse la nivelul solului vechi, în inte- riorul unei construcții de lemn. Uneori, rămășițele defuncților din interiorul construcției de lemn erau acoperite cu o lespede de piatră, în alt caz oasele calcinate au fost depuse foarte probabil în urne funerare, fiind însoțite de oase de cal și alte obiecte (scărițe de șa, seceri, cuțite etc.). Circonferința tumulilor era delimitată întotdeauna de un pămînt galben-nisipos, adus special și așezat în formă de inel în jurul construcției de lemn. Tumulii constau din pămînt argilos de culoare gălbuie sau cenușie, adus de asemenea special în acest scop, amestecat cu iarbă și așchii de lemn pentru a le da o rezistență mai mare. Deasupra construcției de lemn se forma un fel de cupolă pentru a o apăra. Necropola slavă de la Someșeni (r. și reg. Cluj) cuprinde de asemenea tumuli de diferite mărimi. Sub tumuli se afla cîte o groapă de formă dreptun- ghiulară sau pătrată, adîncă de 0,30 0,50 m sub nivelul de călcare vechi, în care erau așezate urnele funerare sau grămezile de oase calcinate. Rămășițele defuncților erau însoțite de vase sparte ritual, de vedre de lemn, precum și de diferite obiecte de uz personal: aplice de centură, catarame, podoabe etc. Groapa era apoi acoperită cu scînduri de lemn, care alcătuiau o platformă 742 5 Fig* 185. — Obiecte din cimitire slave tumulare de incinerație (sec. VIII). 1—2, aplici de bronz (Someșeni); 3, cataramă de bronz (Someșeni); 4, aplică de bronz pentru centură (Nușfalău); 5, cuțit de fier (Nușfalău); 6 — 7, urne funerare (Someșeni). 743 sprijinită la cele patru colțuri pe stîlpi de lemn. Probabil că ofrandele, precum și mormintele secundare erau așezate pe platforma de lemn, care însă a putrezit și s-a dărîmat în groapă împreună cu tot ce se afla pe ea. într-un caz (tumu- lul nr. 1) nu s-a găsit groapa sub platforma de lemn (probabil fiindcă era așezat foarte aproape de mlaștină) și în acest caz urnele funerare, grămezile de oase și ofrandele se aflau pe platformă. Circonferința tumulilor era delimi- tată de un fel de « gard » de stîlpi de lemn. în unele cazuri s-a putut constata că tumulii erau formați din argilă cenușie, adusă special în acest scop. Ținînd seama de obiceiurile funerare și de inventarul mormintelor (obiecte de metal de tip Keszthely, vedre de lemn care își găsesc analogii în Ungaria și Moravia, ceramica lucrată exclusiv la roată și decorată cu benzi de linii orizontale și în val analoagă celei de pe valea Dunării mijlocii) necropolele de la Nușfalău și Someșeni trebuie puse în legătură cu triburi slave apusene, care au venit în contact și au întreținut legături cu avarii. Influența avară este dovedită nu numai prin aplicile de centură de tip avarie (tipul Keszthely) ci mai ales prin prezența oaselor de cal în unii tumuli (Nușfalău) obicei necu- noscut în necropolele slave mai vechi cu ceramica de tip Praga, databile ante- rior venirii avarilor. Cu toate că cele două necropole de la Nușfalău și Someșeni prezintă trăsături comune în ceea ce privește inventarul, totuși, după obiceiurile de înmormîntare, după structura tumuLlor etc., ele se deosebesc, fapt care ne dovedește că în cele două necropole sînt înmormîntați indivizi care fac parte din două triburi deosebite. în secolul IX, sub Krum și apoi mai ales sub Omurtag, primul imperiu bulgar și-a extins stăpînirea și asupra unor teritorii de la nord de Dunăre, în cadrul acestui imperiu, însă, nu se poate vorbi de o populație unitară din punct de vedere etnic. în secolul IX proto-bulgarii formau mai mult clasa dominantă, care pînă în secolul X sfîrșește prin a se contopi definitiv cu slavii. Marea majoritate a populației statului bulgar era formată de slavii de sud și de populația de limbă romanică. Pe lîngă aceste două grupuri etnice, care constituiau mase compacte, în Transilvania surprindem se pare, sub formă de grupuri mai mici, și Slavi Moravi, pătrunși la începutul secolului X, pe cursul mijlociu al Mureșului, în regiunea orașului Alba lulia. Urmele lor materiale sînt documentate prin necropola de inhumație de tip Stare Mesto de la Ciumbrud (r. Aiud, reg. Cluj), la care se mai pot adăuga și unele descoperiri întîmplătoare: perechea de pinteni de tip carolingian de la Tărtăria (r. Orăștie, reg. Hunedoara), ploștile de tip boemian descoperite în Transilvania de sud, precum și un vas bitron- conic care își găsește analogii numai în aria moravo-boemiană. Aceste grupu- lețe de slavi moravi și-au găsit, foarte probabil, în regiunile noastre un loc de refugiu, în urma luptelor cu maghiarii, sub loviturile cărora cade și statul Morav în anul 906. 744 5 S Fig. 186. — Morminte slave de incinerație, in situ (sec. IX—X). 1 — 2, 4 — 6, Satu Nou; 3, Castelu. 745 Cultura materială a populației slave de sud din cadrul primului imperiu bulgar este cunoscută prin cele trei necropole de incinerație de la Satu Nou (r. Adamclisi, reg. Constanța), prin necropola de incinerație de la Castelu (r. Medgidia, reg. Constanța), precum și prin mormintele de incinerație din necropola birituală de la Histria (r. Istria, reg. Constanța). Necropolele de la Satu Nou și Castelu cuprind morminte de incinerație în care oasele calcinate, au fost depuse de obicei în urne funerare. Uneori urnele sînt acoperite cu fragmente de vase sau lespezi de piatră. Mar rar se întîlnesc cazuri cînd urnele sînt depuse în casete de piatră. Mormintele cuprind de obicei o singură urnă, în cazuri mai rare două sau trei, iar mai multe numai în chip excepțional. In număr mai mic au fost descoperite și morminte în care oasele calcinate au fost depuse într-o groapă simplă. Rămășițele defunc- ților sînt însoțite, de obicei, de cîte un cuțit, sulă de fier sau alt obiect ascuțit și diferite obiecte de podoabă. Mormintele de incinerație de la Histria prezintă aceleași variante ca și cele din necropolele de la Satu Nou și Castelu, pe cînd mormintele de inhu- mație din aceeași necropolă își găsesc analogii în Bulgaria, în necropolele proto- bulgare de la Novi-Pazar, Madara etc. Coexistența în cadrul aceleiași necro- pole a mormintelor de inhumație protobulgare cu morminte de incinerație slave ne dovedește că aici se înmormînta o populație amestecată bulgaro-slavă, care trăia în simbioză, fiecare grup etnic păstrîndu-și însă ritul de înmormîn- tare tradițional. în timpul expansiunii primului imperiu bulgar la nord de Dunăre, în unele regiuni ale țării au pătruns și populații de la Sudul Dunării, care au : adus și au răspîndit o serie de elemente sud-dunărene, ce se fac resimțite mai ales în ceea ce privește ceramica de uz comun, pe care le-a preluat și popu- lația de la nordul Dunării. în acest sens se pot aminti descoperirile (caracte- rizate prin coexistența ceramicii roșii cu cea cenușie) de la Sebeș, Blandiana etc. din Transilvania, și cele de la Spinoasa din Moldova. Legăturile strînse care au existat în timpul primului imperiu bulgar între populația de la sudul și cea de la nordul Dunării au dus la uniformizarea trăsăturilor celor mai generale ale culturii materiale a diferitelor grupuri etnice, fiecare din aceste grupuri păstrîndu-și însă și unele caractere tradiționale specifice, pe baza cărora ele pot fi diferențiate. Triburile slave, care în perioada expansiunii primului stat bulgar la nord de Dunăre (sec. IX—X) trăiau încă pe teritoriul țării noastre și care mai înainte erau legate fie de slavii apuseni (în Transilvania) fie de slavii răsăriteni (în Moldova), sînt atrase acum în sfera de influență a slavilor de Sud, însușindu-și caractere slave sudice atît în cultura materială cît și în cea spirituală. Astfel se poate explica puternica influență slavă, pe care a suferit-o populația străromî- nească de la nord de Dunăre în această perioadă, nu numai în cultura materială ci și în limbă, obiceiuri, viața socială și culturală. 746 LEGENDA 1. Cetăți romano-bizantine (pînă în 602). 2. Populația daco-romană. 3. Populația carpo-dacică. GEPIZII 4. Direcția migrației. 5. Așezări. 6. Cimitire, morminte. 7. Descoperiri izolate. 8. Tezaure, tezaure monetare. SLAVII 9. Migrația sclavinilor (sec. VI). 10. Migrația anților (sec. VI). 11. Migrația unor triburi slave răsări- tene în a doua jumătate a secolului VII (faza cea mai veche a culturii Hlincea I). 12. Migrația unor triburi slave (răsări- tene), împreună cu avarii. 13. Așezări ale populației locale cu unele elemente slave (sec. VI). 14. Așezări slave (sec. VI—VII). 15. Cimitir de incinerație slav (sec. VI — . VII). 16. Fibule «digitate» slave (sec. VI — VII). 17. Tezaur de podoabe (circa 700). 18. Așezări slavo-avare (sec. VII—VIII). 19. Așezări slave de tip Hlincea I (sec. VII). 20. Așezării slave de tip Hlincea I (sec. VI I—IX). 21, Cimitire de incinerație slave cu elemente avare (sec. VIII). AVARII 22. Direcția migrației. 23. Morminte, cimitire avare. 24. Morminte, cimitire avaro-slave. 25. Descoperiri izolate avare. 26. Tezaure monetare BULGARII 27. Direcția migrației. 28. Așezări protobulgare. că *C. 5tă iță ai- ar, ri* >r: ?ie in, lu* ra- ite ic, de de , 1 ’U* aai jar iui rte lin X. iv, de ast 7E ire 10- de tc.) itre vilor. 47 • 13 △ 14 $ 15 e ie X 17 Q 18 A 19 X 20 A 21 .... 22 ♦ 23 <> 24 A 25 © 26 LEGENDĂ 1. Cetăți romano-bizantine (pînă în 602). 2. Populația daco-romană. 3. Populația carpo-dacică. GEPIZII 4. Direcția migrați ei. 5. Așezări. 6. Cimitire, morminte. 7. Descoperiri izolate. 8. Tezaure, tezaure monetare. SLAVII 9. Migrația sclavinilor (sec. VI). 10. Migrația anților (sec. VI). 11. Migrația unor triburi slave răsări- tene în a doua jumătate a secolului VII (faza cea mai veche a culturii Hlincea I). 12. Migrația unor triburi slave (răsări- tene), împreună cu avarii. 13. Așezări ale populației locale cu unele elemente slave (sec. VI). 14. Așezări slave (sec. VI—VII). 15. Cimitir de incinerație slav (sec. VI — . VII). 16. Fibule « digitate » slave (sec. VI — VII). 17. Tezaur de podoabe (circa 700). 18. Așezări slavo-avare (sec. VII—VIII). 19. Așezări slave de tip Hlincea I (sec. VID. 20. Așezării slave de tip Hlincea I (sec. VI I—IX). 21. Cimitire de incinerație slave cu elemente avare (sec. VIII). AVARII 22. Direcția migrației. 23. Morminte, cimitire avare. 24. Morminte, cimitire avaro-slave. 25. Descoperiri izolate avare. 26. Tezaure monetare BULGARII 27. Direcția migrației. 28. Așezări protobulgare. Datele lingvistice de care dispunem pînă în prezent, ne dovedesc că limba pe care a vorbit-o populația slavă de pe teritoriul țării noastre în sec, IX—X este o limbă slavă meridională de răsărit (bulgară), care, în această perioadă, a exercitat o puternică influență asupra limbii străromîne, influență ce poate fi urmărită pe trei căi: 1) prin împrumuturile de cuvinte, 2) toponi- mia slavă-sudică, 3) limba slavă a bisericii și a statului feudal timpuriu bulgar, împrumutată și de străromîni. 1) Limba romînă a moștenit o serie de cuvinte de origine slavă referi- toare la uneltele agricole: plug, grapă, greblă, sapă etc,; la strîngerea cerealelor: snop, stog; numiri de animale: gîscă, lebădă, dihor, cîrtiță, veveriță, vrabie etc.; numiri de pești și referitoare la uneltele de pescuit: crap, știucă, morun, lostriță, păstrăv etc. undiță, năvod, setcă etc.; numiri de unelte pentru prelu- crarea metalelor: daltă, pilă, clește, nicovală și altele; numiri de locuri geogra- fice : dumbravă, luncă, movilă, podgorie, baltă, ostrov etc. O altă serie de cuvinte se referă la însușirile sau defectele fizice și morale ale omului ca: blajin, strașnic, destoinic, vrednic, voinic, zdravăn, prost, vinovat, gîngav etc. 2) Din această perioadă au persistat pînă în zilele noastre și o serie de hidronime: Dîmbovița, Ialomița, Milcovul, Bistrița, Tîrnava; precum și o serie de toponime : Zlatna, Moigrad, Bălgrad, Cleanov, Craiova, Bucov, Zimnicea și altele L 3) Influența slavă-meridională-bulgară poate fi remarcată și prin împru- mutul unor cuvinte care privesc organizarea bisericească și de stat (vezi mai jos capitolul despre Bulgari, partea referitoare la expansiunea statului bulgar la nord de Dunăre). Inscripțiile cu litere cirilice, ce fuseseră zgîriate pe peretele de chirpic al unui atelier de fierărie din așezarea străromînească de la Bucov, păstrate în stare foarte fragmentară sub formă de litere izolate, dovedesc că populația străromînească din această regiune a adoptat scrisul slav și limba oficială slavă încă din sec. X. O dată cu retragerea imperiului bulgar în sudul Dunării, elementul slav, care pînă acum fusese dominant, devine secundar în regiunile de la nord de Dunăre, iar populația slavă care mai persista pe teritoriul țării noastre a fost asimilată într-un timp relativ scurt de către populația străromînească. 2. ORGANIZAREA SOCIALĂ ȘI POLITICĂ A TRIBURILOR SLAVE DE PE TERITORIUL ȚĂRII NOASTRE ÎN SEC. VI—IX Izvoarele literare arată că, în decursul sec. VI, diferitele triburi slave care au ajuns pe teritoriul țării noastre se aflau în ultimul stadiu de dezvoltare a demo- crației militare, în acea perioadă cînd războaiele de jaf pentru dobîndirea de 1 Toponimele slave de origine ucraineană clin Moldova (Horodiște, Dorohoi etc.) datează dintr-o perioadă mult mai tîrzie, de la sfîrșitul sec. XIII și din sec. XIV, iar unele dintre ele chiar dintr-o perioadă ulterioară formării statului feudal moldovenesc. 747 noi bogății au devenit unul din scopurile principale. Așa se explică numeroasele invazii ale slavilor în imperiul bizantin, organizate cu scopul de a aduce pradă h Democrația militară începuse și se dezvoltase la diferitele triburi slave cu mult înainte de pătrunderea lor pe teritoriul țării noastre. Datorită războaielor continue, caracteristice acestei faze de dezvoltare a societății, triburile slave, pentru a putea face față numeroșilor dușmani comuni (goții, hunii, avarii etc.) s-au unit în puternice uniuni, răspîndite pe teritorii întinse, cum a fost uniunea de triburi a anților (în est) și aceea a sclavinilor (în vest). Ajungînd la granițele imperiului bizantin, triburile slave, incluse mai înainte fie în uniunea anților, fie în uniunea sclavinilor, se grupau și se regrupau în funcție de noile situații. în fruntea triburilor sau a uniunilor de triburi se afla cîte un șef sau conducător militar. Importante știri referitoare la organizarea socială a slavilor aflați pe meleagurile noastre în prima jumătate a sec. VI, ne-a transmis istoricul Procopios: «... sclavinii și anții — spune el — nu sînt conduși de un singur bărbat, ci trăiesc în democrație din cele mai vechi timpuri, și din această cauză, la ei, bucuriile și nenorocirile unuia sînt considerate ca fiind comune tutu- ror » 2. Din relatarea lui Procopios, care constată la vechii slavi o orînduire democratică, în contrast cu orînduirea din imperiul bizantin, reiese clar puterea limitată a șefului militar, toate problemele mai importante fiind soluționate în comun de adunarea poporului. Autorii bizantini Menandru, Theophylactos și Theophanes pomenesc numele a o serie de conducători militari: Dauritas, Ardagast, Musokios și Piragast, care, în a doua jumătate a secolului VI, stăpî- neau întinse teritorii în stînga Dunării și conduceau războaie de pradă împotriva imperiului bizantin. Conducătorul militar era ajutat de sfatul bătrînilor. Astfel, Dauritas căpetenia sclavinilor din Cîmpia Romînă, atunci cînd primește pe solii avarilor care vin să-i ceară supunere, hotărește respingerea acestor propuneri împreună cu bătrînii. Baza structurii sociale a triburilor ante și sclavine în secolele VI—VII o constituie marea familie patriarhală, care consta din urmașii aceluiași tată, împreună cu soțiile lor. Din comunitatea familiei făceau parte foarte probabil și sclavii. Problemele mai importante erau rezolvate de capul familiei, împreună cu sfatul compus din toți membrii majori ai familiei, bărbați și femei, deopotrivă. Secolele VI—VII, iar în unele părți ale țării și secolul VIII, constituie perioada de trecere de la obștea patriarhală (bazată pe legătura de rudenie) la obștea teritorială. Obștea teritorială era formată din cîteva familii patriarhale care trăiau fie în cadrul unei așezări mai mari, fie în mai multe cătune învecinate. 1 Procopius, Historia Arcana (Anecdota), 18, 20. Referindu-se la evenimentele din anul 581 scriitorul sirian loan din Efes afirmă că slavii... «trăiesc liniștiți in provinciile romane, fără grijă și fără teamă, ținîndu-se de jafuri, ucigînd și incendiind. Din această cauză ei au devenit bogați, au cîștigat aur și argint, posedînd herghelii de cai și arme, învățînd tactica războiului, mai bine decît romanii », în Istoria bisericească, VI, 25, în XpecmoMamun no ucmopuu Cpednux Benoe, I, p. 22 — 23. 2 Procopius, De bello Qothico, III, 14. 748 Organul de conducere al obștei era Sfatul, format din bătrînii familiilor patriar- hale. In cadrul obștei se rezolvau toate problemele mai importante privind pe membrii săi, ea fiind în această perioadă,, singurul organ al puterii locale. Familia patriarhală continuă să persiste vreme îndelungată și în cadrul obștei teritoriale, păstrîndu-și deplina sa autoritate și forță. O problemă care s-a pus în repetate rînduri a fost aceea a existenței scla- viei la slavi. Izvoarele literare arată că la diferite triburi slave care se aflau la peri- feria imperiului bizantin, în afară de oameni liberi, existau și sclavi. Această situație ne apare în chip deosebit de clar în relatarea lui Procopios. în cursul unor lupte între anți și sclavini, un sclavin a luat ca prizonier pe un tînăr numit Chilbudios — pe care l-a adus acasă, folosindu-1 ca sclav. Chilbudios l-a servit conștiincios pe stăpînul său, însoțindu-1 și la război. Mai tîrziu fiind răscumpărat de către un ant, a fost adus în țara sa, unde Chilbudios și-a revendicat situația de cm liber: « iar acum fiindcă a revenit în patrie, el trebuie să devină liber, potrivit obiceiului »r . Știrea transmisă de Procopios este întărită și de un pasaj din « Strategi- co nul » lui Pseudo-Maurikios în care se spune că « Triburi'e anților și sclavinilor se aseamănă între ele în ceea ce privește modul de trai, obiceiurile și dragostea lor pentru libertate: ei nu admit (nu le place) nicidecum să fie robi sau supuși ». .. « pe cei aflați în prinsoare la ei nu-i țin la nesfîrșit în robie ca alte neamuri ci le fixează un anumit timp; ei procedează după alegerea prinșilor, fie că aceia doresc să se întoarcă acasă primind și o plată, fie că rămîn acolo ca oameni liberi și ca prieteni » 2. Din cele de mai sus reiese clar că în secolul VI, Ia slavii aflați pe teritoriul țării noastre puteau fi sclavi numai membrii altor triburi, iar aducerea în stare de sclavie a unui membru al aceluiași trib era interzisă. Sclavii proveneau în general din prizonierii de război. La venirea lor în regiunile Dunării, triburile slave, foarte probabil, aveau destul de puțini supuși în stare de sclavie. O dată cu războaiele de pradă, organizate în Peninsula Balcanică, obținerea de sclavi a ajuns unul din principalele țeluri ale războiului. «La început — spune Procopios referindu-se la evenimentele din anii 548—549— slavii ucideau pe toți locuitorii care se aflau în calea lor, acum însă. .. toți pleacă acasă ducînd cu ei în robie multe zeci de mii de prizonieri » 3. Luarea de prizonieri din imperiul bizantin devenise cu timpul o sursă de cîștig, pentru că aceștia erau răs- cumpărați. în epoca marilor migrații ale popoarelor, devenise foarte răspîndit la populațiile cuceritoare sistemul de a percepe dări în produse de la populațiile supuse. Cu toate că nu avem nici o știre scrisă care să ne informeze că anții și 1 Procopius, De bello Qothico, III, 14, 18. 2 Pseudo-Mauricius, Strategicon, XI, 5, în XpecmoMamux no ucmopuu CpedHiix Bckoq, I, p. 26-27. 3 Procopius, De bello Qothico, III, 38, 23. 749 sclavinii percepeau asemenea dări, este totuși neîndoios că și ei au folosit acest sistem de exploatare primitivă, caracteristică democrației militare în faza ei de destrămare. Putem presupune că relațiile dintre slavi și populația locală aflată pe teritoriul țării noastre la venirea acestora erau bazate la început tocmai pe un astfel de sistem de exploatare a grupului supus. O dată însă cu strîngerea legăturilor dintre slavi și populația locală, acest tip de relații a început să fie înlocuit, pe măsură ce se dezvolta procesul de formare a claselor antagonice, prin relații de exploatare socială. Alături de izvoarele scrise, prețioase date asupra organizării sociale a triburilor slave din secolele VI—VII ne oferă și necropola de incinerație de la Sărata-Monteoru în care dispoziția mormintelor în grupuri, pe familii, reflectă clar organizarea gentilică în faza ei de destrămare, cu care cei înmormîntați aici au ajuns pe teritoriul țării noastre. Existența în cadrul anumitor morminte a unor obiecte de aur, argint aurit sau argint (lunulă de aur, aplică din foaie de aur, fibulă « digitată » din argint aurit, cercel de argint și altele) alături de alte morminte foarte sărace, grupate într-o anumită parte a necropolei dovedește că între cei înmormîntați aici erau și unii indivizi mai înstăriți, făcînd parte din aristocrația tribală, care din punctul de vedere al averii se diferențiase de populațiile de rînd. Continua stare de război dintre triburile slave de la Dunăre și imperiul bizantin a contribuit la crearea unui teren propice pentru dezvoltarea inegalității sociale. Prada acumulată din imperiu și repetatele sume de bani, primite drept răscumpărare pentru prizonierii de război, dau posibilitate de îmbogățire unor familii care încep să se diferențieze de membrii de rînd ai comunității. «Războaiele de jaf măresc puterea șefului militar suprem, precum și a căpeteniilor mai mărunte : alegerea tradițională a succesorilor din aceleași familii se transformă treptat. . . într-un drept ereditar, mai întîi îngăduit, apoi pretins și în cele din urmă uzurpat » 3. în secolele VII—VIII se petrec schimbări esențiale și în ceea ce privește structura socială a triburilor. în această perioadă nu mai avem de-a face cu triburile primitive, bazate pe o organizare gentilică, ci cu uniuni politice ale obștilor teritoriale, ce dobmdesc cu timpul caracterul unor formațiuni de tip statal. «Astfel, organele orînduirii gentilice se desprind treptat de rădăcinile lor din popor, din gintă, fratrie, trib și întreaga orînduire gentilică se transformă în contrariul ei: dintr-o organizație a unor triburi care are ca scop libera rezolvare a propriilor lor treburi, ea devine o organizație pentru prădarea și asuprirea vecinilor, și, în consecință, organele ei se transformă din instrumente ale voinței poporului în organe de sine stătătoare de dominare și împilare, îndreptate împotriva propriului lor popor » 2. 1 F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, ed. IV, Buc., 1957, p. 164. 2 Ibidem, p. 164. 750 în perioada cuprinsă între secolele VIII—IX, pe de o parte mai dăinuiesc rămășițe ale orînduirii de comună primitivă, pe de altă parte apar germenii din care se va dezvolta orînduirea feudală. De aceea pe bună dreptate această perioadă a fost numită semipatriarhală — semifeudală. Necropola tumulară de la Nușfalău (r. Șimleu, reg. Oradea) reflectă în chipul cel mai clar transformările adînci care se petreceau în secolul VIII și la începutul secolului IX în sînul societății din regiunea vestică a țării noastre. « Movila Mare », cel mai înalt tumul dintre toți, conține fără îndoială mormintele unui conducător și ale familiei acestuia. în jurul « Movilei Mari » au existat alți șase tumuli (înălțimea lor era de 6—8 m), care, împreună cu « Movila Mare », formau un grup deosebit, în partea de vest a cimitirului. La o distanță ceva mai mare, către est de acest grup, se află al șaptelea tumul pe care îl putem include în aceeași categorie. Cu cît cel înmormîntat ocupa un loc mai de frunte în societate, cu atît i se ridica deasupra mormîntului un tumul mai mare. Proporționale cu mărimea tumulului sînt și dimensiunile construcției de lemn, în care erau depuse rămășițele defuncților, precum și mulțimea ofrandelor (mai ales numărul vaselor sparte ritual). Aceste date ne dovedesc că tumulii mari, dispuși mai ales în jurul tumulului conducătorului, cuprind mormintele membrilor aristocrației tribale pe cale de a deveni stăpîni feudali, pe cînd sub tumulii mijlocii (cu înălțimea de 1,51—2 m) și sub tumulii mici (cu înălțimea de 0,50—1 m) se află mormintele oamenilor de rînd. De asemenea, pe baza urmelor culturii materiale a triburilor slave din nord'estul țării noastre, purtătoare ale culturii de tip Hlincea I—Luka Raiko* vețkaia, putem afirma că în sec. VIII—IX ele s~au dezvoltat în cadrul unei uniuni de triburi cu relații de producție de tip semipatriarhal — semifeudal. în sfîrșit, grupurile slave de sud, pătrunzînd la nord de Dunăre în secolele IX—X în cadrul primului țarat bulgar, care este un stat de tip feudal timpuriu, contribuie la accelerarea procesului de feudalizare a societății de pe teritoriul patriei noastre. 3. CULTURA SLAVILOR ÎN SEC. VI—IX. RELIGIA .. .« Orice religie — spune Engels — nu este altceva decît oglindirea fantastică în mințile oamenilor a forțelor exterioare, care domină viața lor de toate zilele, o oglindire în care forțele pămîntești iau forma unor forțe supra* pămîntești » L în faza de destrămare a comunei primitive, anume în perioada democrației militare, la vechii slavi ca și la alte populații apare, conform stadiului de dezvoltare a forțelor de producție, concepția religioasă cu personificarea forțelor naturii 1 F. Engels, Anti-Duhring, ed. a IV-a, Buc., 1955, p. 350. 751 și a forțelor sociale. Zeul suprem corespunde în același timp conducă- torului militar ele pe pămînt. Alături de reflectarea supranaturală a for- țelor sociale, caracteristică acestei etape, persistă și reminiscențe mai vechi, prin care sînt personificate diferitele forțe ale naturii (soarele, fulgerul, tunetul etc.). în acest stadiu de dezvoltare se află concepția religioasă a triburilor slave, care au ajuns la Dunăre la începutul secolului VI, concepție despre care istoricul Procopios ne-a lăsat prețioase date: « Ei socotesc că un singur zeu, creatorul fulgerului este singurul stăpîn peste toate, căruia îi sacrifică boi și tot felul de victime. Ei nu știu ce este destinul și nici nu cred că ar avea vreo putere asupra oamenilor, iar cînd primejdia morții se apropie de ei, fie din cauza unei boli, fie din cauza războiului, făgăduiesc că, dacă vor scăpa, vor aduce îndată zeului un sacrificiu în schimbul vieții lor; după ce scapă, aduc sacrificiul așa cum au promis, crezînd că prin el salvarea lor a fost (răs)cumpărată. Ei mai cinstesc și fluviile (i îurile) și nimfele și alte cîteva zeități de acest fel, cărora tuturora le aduc jertfe, iar în timpul sacrificiilor ghiceau viitorul » h Cele relatate de Procopios pot fi întregite de alte date mai tîrzii ca, de exemplu, decretele bisericești împotriva superstițiilor, anumite legende etc., care ne pot completa cunoștințele despre religia păgînă a slavilor vechi. S-a putut stabili astfel existența mai multor zei comuni tuturor triburilor slave. Zeul suprem, creatorul tunetului și al fulgerului, stăpînul întregii lumi era Perun. Sub acest nume el a fost cunoscut în toată lumea slavă. Din atribuțiile pe care le are, putem deduce că Procopios, atunci cînd pomenește de zeul principal al triburilor ante și sclavine de la Dunăre, l-a avut în vedere tocmai pe Perun, al cărui nume el nu-1 cunoștea. Al doilea zeu în ceea ce privește importanța era Svarog sau Dajbog, zeul Soarelui și al luminii în general. Deși un zeu al soarelui era cunoscut la toate triburile slave, probabil că nu peste tot purta același nume. Fiul său era focul care ardea pe altare atunci cînd se aduceau jertfe. Alt zeu comun tuturor slavilor era Veles (denumirea mai veche) sau Voios (numirea păstrată la vechii ruși), zeul care păzea turmele și păstorii. Cultul zeului secerișului, al cărui nume a rămas necunoscut, era de asemenea răspîndit la o bună parte din lumea slavă. In afară de acești zei comuni tuturor slavilor existau și alții ale căror atribuții variau adesea de la trib la trib. Jertfele aduse zeilor, după cum relatează și Procopios, erau diferite: puteau fi jertfe sîngeroase de animale mari sau mici sau jertfe frugale. Alături de zei, vechii slavi adorau și alte forțe supranaturale, legate fie de sufletul celor decedați, fie de alte spirite care s-ar fi ascuns în casă, pe vatră, sub prag, în păduri, în ape etc. pentru liniștirea cărora ei a:luceau jertfe. Pentru 1 Procopius, De bello Qothico, III, 14, 23 — 24. 752 spiritele care se aflau în casă ei jertfeau mai ales pline, brînză, miere, găini, ouă și altele. Ei credeau că în rîuri ar trăi rusalcele (al căror nume provine de la sărbă- toarea romană rosalia = praznicul rozelor) și vilele. Erau însă și vile despre care credeau că ar trăi în pădure. Rusalcele și vilele erau socotite în general răuvoitoare față de om și de aceea trebuiau să fie înduplecate prin jertfe. Probabil acestea sînt nimfele pomenite de Procopios. Mai erau de asemenea cunoscute spiritele despre care credeau că ajută la naștere și că ar influența soarta copiilor, așa-numitele rojanițe sau rojdenițe, cărora li se aduceau jertfe din primul păr al noului născut. Cultul Ursitei la vechii slavi nu era dezvoltat, așa cum ne mărturisește și Procopios. Acest cult devine cunoscut abia după venirea lor în Peninsula Balcanică, prin contactul cu lumea romană. In strînsă legătură cu credințele religioase era și ritul de înmormîntare și obiceiurile funerare. La slavii păgîni ritul de înmormîntare obișnuit era inci- nerația, care prezenta diferite variante. In unele regiuni însă, cînd slavii au venit în contact cu alte populații, practicau și inhumarea. La slavii păgîni înmormîn- tarea era însoțită de un ospăț funerar (pir sau strava) și de diferite jocuri sau lupte funerare (trizna). Ospețele funerare se repetau la anumite date pentru pomenirea celor morți. Slavii credeau într-o viață care continua și dincolo de mormînt și de aceea la înmormîntare aduceau adesea ofrande de mîncare. Astfel, în necropola de la Nușfalău s-au găsit vase sparte ritual, unele cu urme de materii organice provenite din mîncarea depusă ca ofrandă. Prezența cojilor de ouă de găină în necropola de la Satu Nou trebuie pusă în legătură cu unele credințe care atribuiau găinii forțe magice. Focului îi atribuiau o putere magică de purificare. De aceea, la Nușfalău, pe locul unde urma să fie ridicat tumulul, se făcea în prealabil focul, pentru ca locul de înmormîntare să fie purificat. Ajungînd pe teritoriul țării noastre și în Peninsula Balcanică, slavii au venit în contact cu creștinismul. E posibil ca unii să se fi creștinat curînd, însă cea mai mare parte și-a menținut vechea religie, după cum ne dovedesc necropolele în care s-a păstrat ritualul păgîn (Satu Nou, Castelu) pînă în sec. IX inclusiv. Creștinarea în masă a slavilor și străromînilor de pe teritoriul țării noastre s-a făcut în cadrul primului imperiu bulgar, începînd cu anul 865. Fiind legată de închegarea feudalismului, religia creștină devine treptat un instrument prin care clasele stăpînitoare țin în frîu clasele de jos. Creștinismul a îndepărtat vechii zei, dar multe din obiceiurile păgîne s-au păstrat și după aceea, ca, de exemplu, depunerea de ofrande în morminte, ospățul funerar, pomenirea morților la anumite date și altele. Astfel, constituit în biserică de stat, creștinismul a ajuns să fie « un amestec cu totul eclectic de superstiții dintre cele mai grosolane ». 48 — c. 1001 753 BIBLIOGRAFIE I. Lucrări teoretice F. Engels, Anti-Diihring, ed. III, București, 1955, p. 350. — Originea familiei, a proprietății private și a statului, ed. IV, București, 1957, p. 164. K. Marx-F. Engels, CoHUHenun, voi. XVI, partea a Z^a. II. Lucrări generale și speciale Chișvasi-Comșa, M., Unele concluzii istorice pe baza ceramicii din sec, VI—XII, în SCIV, VIII, 1-4, 1957, p. 267-294. Slavii de răsărit pe teritoriul R.P.R. și pătrunderea elementului romanic în Moldova pe baza datelor arheologice, în SCIV, IX, I, 1958, p. 73 — 90. Slavii pe teritoriul R.P.R. in sec. VI —IX, in lumina cercetărilor arheologice, în SCIV, X, 1, 1959, p. 65-80. Comșa, Maria, Contribuții la cunoașterea culturii străromîne în lumina săpăturilor de la Bucov (r. și reg. Ploiești), în SCIV, X, 1, 1959, p. 81 — 99. KypzaHHbiu Moeu/ibHUK c mpynocooicoKCHUHMu y c. Hyui^jajioy, în Dacia, N. S., III, (sub tipar). Feodorov, G. B., Rezultatele principale și problemele lucrărilor din domeniul arheologiei, din sud'vestul U.R.S.S., in primul mileniu al e.n., în SCIV, X, 2, 1959, p. 371—408; Grekov, B. A., Kueecxa.n Pycb, Moscova, 1953, p. 73 — 96; 517 — 533. Horedt, K., Ceramica slavă din Transilvania, în SCIV, II, 1951, p. 189 — 218. — Contribuții la istoria Transilvaniei sec. IV—XIII, București, 1958. Kuharenko, Iu. V., 3K0H0MuuecKuu cmpou u 6bim eocmomiocjiaenucKUx njieMeii e nepeoii no/io- quhc I mbicnuenemuM, în OuepKU Ucmopuu CCCP, III—IX 66.3 Moscova 1958, p. 84-89. Liapușkin, I. I., Mecmo pOMencKO-GopiueecKux naMnmuuKoe cpedu c/iaeRHCKUX dpeeHOcmeu, în BecmuuK JI enunț padcKozo ynueepcumema, 20. Matei, D. Mircea, Contribuții la cunoașterea ceramicii slave de la Suceava, în SCIV, X, 2, 1959, p. 409—439; idem, în Dacia N.S., IV (în curs de publicare). Mullenhoff, K., Donau, Dunavt, Dunaj, în Archiv fur slavische Philologie I, 1, 1876, p. 290-298. Nestor, Ion și Nicolăescu-Plopșor, C. S., Der vdlkerwanderungszeitliche Schatz Negrescu, în Qermania 22, 1, 1938, p. 33—41. Nestor, Ion, La necropole slave d'epoque ancienne de Sărata Monteoru, în Dacia, N.S., I, 1957, p. 289-296. Slavii pe teritoriul R.P.R. în lumina documentelor arheologice, în SCIV, X, 1, 1959, p. 49-64. Niederle, L., CAaeHHCKue dpeenocmu, Moscova, 1956, p. 204—221; 268—297. PetrescU'Dîmbovița, M., Slawische Siedlungen im Moldaugebiet Rumăniens, în Slovenskă Archeolâgia, VI, 1, 1958, p. 209-222. Petrovici, E., Dacoslava, în Dacoromania, X, 1939—1943. CjiaexHo-6ojizapcKax monoHUMUKa Ha meppumopuu PyMbiHCKou Hapodnou Pecny6miKu, în Romanoslavica, I, 1958, p. 9—26. Poulik, J., Der Prager Typus in der Tschechoslovakei, comunicare ținută la seminarul de arheologie slavă de la Krakovia în luna mai 1957. Rîbakov, B. A., UpeeHue Pycbi} în SA, XVII, 1953, p. 23—104. — C/iaomie u Busaumun 6 VI 6., în OuepKU Ucmopuu CCCP, 111—IX 66., Moscova, 1958. 754 Rusanova, I. P., Apxeoaozwcc'aie naMftmHUKU emopou no/ioeuHbi I mbicsmeAemux h. 9. na meppu* mopuu JJpetwiH, în SA, 4, 1958, p. 33 — 46. Skrjinskaia, E. C., O CKjiaeenax u aumax^ o MypcunucKOM osepe u eopode Hoeuomyne (Ph KOMMeiimapuxx k Piopdany)> în BusamnuucKuu BpeMennux3 XII, 1957, p. 3 — 30; și darea de seamă a lui F(ranz) D(dlger), în BZ, 51, 1958, p. 222. Stein, Ernest, Histoire du Bas-Empire, II, De la disparition de Vempire d'Occident â la mort de lustinien (476 — 565), Paris-Bruxelles, 1949. Tretiakov, P. N.» BocmonHoc/iaeHHCKue njieMeua^ Moscova, 1953. O6uțecm8eHHbiu u noAumimecKuu cmpou eocmouHocjiaemicKux naeMeH e neperii nojioeune I ?nbicnHeAemuH3 în OuepKu Hcmopuu CCCP3 III—IX ee,3 Moscova, 1958, p. 90-99. Vîjarova, J., PaiiHecaaemicKaH KepaMUKa U3 certa Flonuna, în KS, 63, p. 142—149. Werner, Joachim, Slavische Biigelfibeln des 7 Jahrhunderts, în Reinecke Festschrift, Mainz, 1950, p. 150-173. Rapoarte de săpături Bucov, în Materiale, VI, 1959, p. 567 — 578. Castelu (reg. Constanța), în Materiale, VIII (sub tipar). C i u m b r u d (r. A i u d, r e g. C 1 u j), în Materiale, VI, 1959, p. 605 — 615. Dealul Ciurelu (București), în Materiale, VII și VIII (sub tipar). Histria-Capul Viilor, în Materiale, IV, 1957, p. 69—76; V, 1959, p. 311—317 și VI, 1959, p. 299 — 300. Nușfalău, în Materiale, VII (sub tipar). Satu-Nou (r. Adamclisi, reg. Constanța), în Materiale, V, 1959, p. 535 —540 și VI, 1959, p. 579-592. Sărata-Monteoru, în Materiale, V, 1959, p. 511—517; VI, 1959, p. 509 — 514. Someșeni'Cluj, în Materiale, V, 1959, p. 519 — 525 și VI, 1959, p. 515"—522. Spinoasa-Erbiceni, în Materiale, VI, 1959, p. 531 — 539. CAPITOLUL V BULGARII. STĂPÎNIREA PRIMULUI STAT BULGAR ASUPRA TERITORIILOR DIN STÎNGA DUNĂRII. APARIȚIA TRIBURILOR MAGHIARE 1. BULGARII Bulgarii fac parte din numeroasele triburi de neam turc, care au trecut din Asia în Europa, stabilindu-se mai întîi pe teritoriul dintre Marea Caspică și Marea Neagră. Pentru prima oară, ei sînt amintiți pe la anul 334 ca nomazi care trăiau în stepele dintre Marea de Azov și Munții Caucaz. In a doua jumătate a secolului al IV-lea, parte dintre bulgari erau supuși hunilor și au fost împinși ori atrași de aceștia spre vest. După moartea lui Attila, unele rămășițe ale hunilor se întorc în răsărit, unde se amestecă cu triburile bulgare care rămăseseră acolo. Numele « bulgar » (= populație amestecată) apare pentru prima oară în anul 480, cînd împăratul Zenon a chemat în ajutor, împotriva ostrogoților, unele triburi bulgare care trecuseră dincoace de Nipru și ajunseseră, în căutare de pășuni, pînă la Dunărea de jos și în Pannonia. La sfîrșitul secolului al V-lea și începutul celui de-al Vl-lea, bulgarii pustiesc ținuturile de la frontiera de nord a imperiului bizantin, pătrunzînd în anii 493, 499 și 502 în Illyricum. în anii 514—515, printre răsculații care, sub conducerea lui Vitalianus, pornesc din Dobrogea spre Constantinopol, se aflau și bulgari. Se pare că prin « hunii » și « cutrigurii » care întreprind repetate atacuri în imperiul bizantin, în prima jumătate a secolului al Vl-lea, izvoarele bizantine înțeleg și seminții bulgare, în secolele VI—VII, bulgarii iau adesea parte la expedițiile avarilor, ca supuși ai acestora. Bulgarii rămași în stepele de la nord de Caucaz au întemeiat o mare uniune tribală, cunoscută de cronicarii bizantini sub numele de «Bulgaria Mare ». în fruntea acesteia se afla, la începutul secolului al VH-lea, Kubrat sau Kovrat. După moartea lui Kubrat (circa 650), a urmat decăderea Marii Bulgarii. Ea n-a putut rezista presiunii chazarilor, un nou trib turc care venea dinspre răsărit. Parte din bulgari au apucat-o spre nord, stabilindu-se la confluența fluviului Volga cu Kama, parte a rămas pe loc, supunîndu-se chazarilor, iar o altă parte, în frunte cu Isperich sau Asparuch, al treilea fiu al lui Kubrat, a plecat spre apus. 756 Pe la sfîrșitul celui de-al șaselea și începutul celui de-al șaptelea deceniu al secolului al VH-lea, bulgarii conduși de Asparuch au ocupat regiunea denumită « Ongl » (’'OyXoc, ’,OyxXo<;), situată la nord de Delta Dunării, în colțul format de Nistru, Dunăre și Marea Neagră, pe teritoriul de azi al R.S.S. Ucrainene, de unde atacau și jefuiau ținuturile de la sud de fluviu. în 679/680, după ce a terminat războiul împotriva arabilor, împăratul Constantin al IV-lea Pogonat a pornit cu armata pe uscat și cu flota împotriva lui Asparuch, spre gurile Dunării. Întîrziind să-i atace pe bulgari, din cauza terenului neprielnic, iar împăratul însuși fiind obligat să se înapoieze, din cauză de boală, armatele bizantine au considerat plecarea împăratului drept fugă și s-au grăbit să se întoarcă la corăbii. Năpustindu-se asupra lor, bulgarii au repurtat o victorie neașteptată. Ei au înaintat apoi spre sudul Dobrogei, ajungînd pînă în regiunea Varnei și la munții Stara Pianina de răsărit \ Aici se afla marea uniune a celor « șapte triburi » slave, care erau « federate » ale imperiului bizantin 2. Ele făceau parte din ramurile slave ale anților și scla- vinilor, care, în timpul împăratului Focas (602—610), trecuseră în masă la sud de Dunăre, ocupînd îndeosebi jumătatea de răsărit a Peninsulei Balcanice, împreună cu slavii, bulgarii lui Asparuch au luat în stăpînire regiunea de nord- est a teritoriului de astăzi al R.P. Bulgaria, fixîndu-și capitala la Pliska. în rîndul supușilor lor au intrat încă de la început și însemnate resturi ale populației băștinașe, tracă-romanizată, aflată pînă atunci sub stăpînirea bizantină. Parte din această populație pierise în luptele cu « barbarii »; parte se contopise cu masa slavă, iar altă parte se retrăsese în munți, dînd naștere «vlahilor » de mai tîrziu. Din limba acestei populații s-au păstrat unele denumiri de orașe, rîuri și localități, ca, de exemplu, numele trac al orașului Pulpidava, care a dat Plovdiv-ul de azi. Formația politică abia creată și condusă de aristocrația militară-tribală a protobulgarilor, a fost recunoscută de Bizanț, prin tratatul din 681. Succese însemnate în relațiile cu imperiul bizantin și în consolidarea noii formații politice protobulgare a obținut hanul Tervel (701—718), urmașul lui Asparuch. El ajută pe împăratul lustinian II să redobîndească tronul, fiind răsplătit de acesta cu titlul de caesar, care în limba bulgară va da țar, și cu noi teritorii. în a doua jumătate a secolului al VUI-lea, aflăm de prezența în fruntea Bulgariei a doi hani ale căror nume, Sabin și Pagan, duc cu gîndul la populația locală romanizată. Primul, făcînd parte din aristocrația militară probizantină, a fost obligat să fugă și să se stabilească la Constantinopol. Cel de-al doilea a încercat să ducă o politică personală, pierzînd încrederea atît a grupării probizantine, cît și a celei slavo-bulgare. O mare victorie asupra bizantinilor repurtează bulgarii sub hanul Kardam (792), întinzîndu-și granița mai departe spre sud. 1 Theophanes, Chronographia, I, p. 356 — 359; Anastasii Bibliothecarii, Chronographia tripertita, p. 227; Nicephoros, TcTop(a auvTop.o<;, ed. C. de Boor, Leipzig, 1880, p. 33 — 35. 2 Theophanes, op. cit., p. 359. 75Î în decursul timpului, începînd de la sosirea bulgarilor, are loc procesul de lentă slavizare a acestora. Cronicarii bizantini și chiar unii hani protobulgari fac pînă în secolul al IXdea deosebire între slavi și bulgari, ca elemente etnice diferite, în cuprinsul uneia și aceleiași formații politice L Protobulgarii alcătuiau clasa conducătoare nu prea numeroasă, menținîndu-se ca atare timp îndelungat, fără să lase urme importante în sînul populației slave. în schimb, datorită rolului lor de conducători militari și politici, denumirea « bulgari », care la început avea un caracter strict etnic, a devenit mai tîrziu o determinare cu caracter politic, cuprinzînd la un loc cele trei elemente etnice de bază, care vor alcătui « statul bulgar » : traco-romanii, slavii și protobulgarii. Spre sfîrșitul primei jumătăți a seco- lului al IX-lea, această denumire a pierdut înțelesul ei inițial, restrîns, ajungînd să desemneze pe toți supușii statului bulgar, indiferent de originea lor etnica. în prima jumătate a secolului al IX-lea, statul protobulgar era în plin proces de feudalizare. Aservirea țăranilor se făcea cu ajutorul administrației de stat și a puterii militare. Clasa stăpînitoare feudală se împărțea în boili și bagaini, mai tîrziu cunoscuți și unii și alții sub numele de boliari. Boilii (boierii mari) și bagainii (boierii mici) care se distingeau în război, primeau din partea hanului titlul de bagatur. în fruntea statului se afla hanul, care purta titlul « marele han, pus de zeu ». Persoana lui era sfîntă. Fiul întîi născut al hanului purta titlul de canartichin, iar al doilea de boil-tarcan. Canartichinul avea dreptul de moștenire a tronului, dar putea fi înlocuit și cu alt fiu al hanului, dacă împre- jurările politice o cereau. Ajutorul imediat al hanului purta titlul de kavhan, iar acestuia îi urma în rang icirgu boitul, un fel de ministru de interne. Armata era călare și pedestră, fiind condusă de boili și bagaini, cu titlul de tarcan și copan. Disciplina în armată era foarte severă. Steag în timp de război era o coadă de cal. La o mare întindere a ajuns statul protobulgar în timpul lui Krum (802— 814). Adoptînd la început o politică de pace față de Bizanț, acesta și-a îndreptat atenția spre granița de nord-vest, unde, după înfrîngerea avarilor, statul franc își întindea stăpînirea pînă la Dunărea pannonică (803). Distrugînd ultimele rămășițe ale avarilor, Krum și-a întins stăpînirea în această parte, pînă la hotarul statului franc, fără să fi trecut, pe cît se pare, la nord de Dunăre, în regiunea Banatului de astăzi. Expansiunea statului protobulgar spre NV nu era privită cu ochi buni la Constantinopol. Pe lîngă faptul că se întărea, devenind un pericol din ce în ce mai mare pentru imperiul bizantin, statul protobulgar se făcea stăpîn pe o parte din străvechea cale comercială de uscat, care lega apusul Europei de răsărit, trecînd prin Belgrad, Niș, Sofia, Constantinopol. De aceea, în anul 807, împăratul Nicephoros I a pornit în fruntea unei expediții contra Bulgariei. Drept urmare, în anul 809, armatele lui Krum au asediat și dărîmat Serdica (Sofia), omorînd o mare parte din locuitori. în acest timp sau puțin mai tîrziu, 1 Țheophanes, op. cit., p. 364, 374, 432, 497; Nicephoros, op. cit., p. 36, 68, 69, 70; V. Besevliev, U'bpeooaAeapcKU Hadnucu, Sofia, 1934, p. 43, nr. 11; p. 47, nr. 21. 758 importantul nod comercial și punct strategic, care era Serdica, a căzut definitiv în stăpînirea statului protobulgar. In anul 813, după un atac nereușit împotriva Constantinopolului, Krum a asediat Adrianopolul și a ridicat din împrejurimile acelui oraș un mare număr Fig. 187. — Vase de factură protobulgară. 1,4, Histria; 2, Blîndiana; 3, Bucov. de locuitori, după unele izvoare 10 000, iar după altele 40 000, pe care i-a așezat în «Bulgaria» de dincolo de Dunăre (BouĂyap(a sxst&sv tov Igv^gu 7ioToqioî>. Ilepav tou AavovpLou)1. Deportarea locuitorilor din regiunea Adrianopolului la nord de Dunăre a durat circa 25 ani, pînă în timpul împăratului bizantin Teofil (829—842). Atunci, la rugămintea celor surghiuniți, li s-au tiimis de la Bizanț corăbii, pe care, cu toată împotrivirea bulgarilor, care au chemat în ajutor și pe maghiarii 1 Scriptor incertus, anexa la Leo Grammaticus, Chronographia, CSHB, p. 344; Gheorghe Monahul, anexă la Țheophanes Continuatul, II, CSHB, p. 764 — 765 și 817 — 819; Simion Magister, ibidem, p. 615 — 617; Leo Grammaticus, op, cit., p. 207 — 208 și 231 — 233. 759 estul Munteniei sau în sudul Dunării, într-o regiune unde deselor invazii « barbare » de Fig. 188. — Vase de factură proto- bulgară cu semne runice. 1 — 2, Celei; 3 — 4, Craiova. aflați la răsărit de țara .noastră, au izbutit să se îmbarce și să se întoarcă în patrie. Deportarea făcută în scopul lucrării pămîntului, va fi avut loc undeva în sud- Moldovei, în orice caz nu prea departe de gurile populația locală se rărise foarte mult, din cauza mai înainte. Asupra acestei regiuni și, probabil, asupra ținuturilor de șes ale Olteniei și Munte- niei de vest, lipsite de apărarea unei organizații statale, se va fi exercitat supremația statului protobulgar de la sud de Dunăre. Acesta, după cum rezultă din izvoarele scrise, n-avea armată la fața locului. Stăpînirea lui se reducea îndeosebi la luarea de dijme din produsele pămîntului, cu ajutorul căpeteniilor ridicate din sinul popula- ției locale. Dat fiind faptul că de veacuri regiu- nile situate de o parte și de alta a Dunării se aflau în strînse legături unele cu altele, stăpînirea de la distanță a statului protobulgar asupra unui teri- toriu ce nu se poate delimita cu precizie, de la nord de marele fluviu, era mult ușurată. Ea era favorizată în primul rînd de faptul că populația locală, mai veche, în anumite centre trăia chiar la un loc cu populația slavo-bulgară, influențîn- du-se reciproc, iar Dunărea nu constituia o frontieră. Astfel se explică diferitele descoperiri ceramice «protobulgare» apărute în stînga Dunării, la Celei (r. Corabia), Craiova, Tîrgșor, Bucov (r. Ploiești) și care vor mai apărea desigur și în alte puncte, împreună cu ceramica locală, de tradiție mai veche. Merită să se facă obser- vația că înseși aceste vase « protobulgare » reprezintă în bună parte o conti- nuare a ceramicii romane provinciale. Astfel sînt, de exemplu, urcioarele cu cîte două mănuși, a căror formă imită pe cea a amforelor romane tîrzii. După moartea lui Krum (814), fiul acestuia, Omurtag (814—831), ajutat de aristocrația militară-tribală a protobulgarilor în curs de feudalizare, continuă politica de război și expansiune a tatălui său. Cu Bizanțul, Omurtag a încheiat un tratat de pace pe termen de 30 ani. In anul 818, triburile slave ale timocia- nilor, de pe valea rîului Timoc, nemulțumite de stăpînirea protobulgară, s-au dezlipit de Bulgaria, trecînd sub ocrotirea imperiului franc. Cîțiva ani mai tîrziu, în 824, se prezintă la curtea împăratului franc din Aachen, delegați ai triburilor slave ale abodriților, numite popular « praedene- centi », cerînd ajutor împotriva atacurilor protobulgarilor. Aceste triburi locuiau «în Dacia de lîngă Dunăre, învecinîndu-se cu bulgarii » (contermini Bulgaris 760 Daciam Danubio adiacentem incolunt) -1. Prin «Dacia de lîngă Dunăre » nu se poate înțelege Dacia Ripensis, din sudul Dunării, care fusese ocupată de proto- bulgari încă din vremea lui Krum, ci regiunea Banatului de cîmpie, situată la nord de Dunăre și est de Tisa. Asupra acestei regiuni, vecine pînă în 824 cu protobulgarii, dar încă nesupuse de ei, și-a întins stăpînirea după anul 826,. statul protobulgar al lui Omurtag 2. O astfel de stăpînire va fi fost asemănătoare cu aceea a avarilor, reducîndu-se la luarea de dijme din produsele populației băștinașe. în urma expansiunii statului protobulgar înspre vest, au izbucnit lupte între protobulgari și franci, cu care prilej este amintit într-o inscripție descoperită la Pliska, conducătorul de oaste protobulgar (tarcanul) Onegavon, înecat în rîul Tisa (829). în acest timp, protobulgarii au cucerit regiunea Sirmium,. cuprinsă între Dunăre și rîul Sava, cu cetatea Singidunum, care de acum înainte, va fi cunoscută sub numele de Belgrad. Tot în timpul lui Omurtag maghiarii au atacat regiunea de nord-est a statului protobulgar. împotriva lor a fost trimisă o armată care i-a urmărit pînă la Nipru, unde s-a înecat Ocorses fQxopcr^ 6 xoravo^), conducător de oaste protobulgar. Epoca lui Omurtag este bogată în mari construcții. Astfel, din porunca lui s-a reclădit capitala Bulgariei, Pliska, distrusă în 811 de împăratul bizantin Nicephoros, s-a construit un palat la Dunăre ș.a. Faptele sale și ale conducătorilor mai de seamă protobulgari sînt înscrise în limba ’greacă, pe coloane de piatră. Din același timp datează o parte din inscripțiile săpate în jurul renumitului cavaler sculptat pe peretele stîncos de la Madara. Atenția conducătorilor bulgari se îndreaptă din nou spre granița de vest, în timpul lui Boris (851 889), cînd oastea bulgară dă mai întîi ajutor cneazului morav Rostislav (853) împotriva germanilor, iar mai tîrziu îi ajută pe aceștia din urmă împotriva moravilor (863). în anii 864 865, țarul Boris, împreună cu familia sa și cu boierii apropiați, primesc creștinismul de la biserica din Constantinopol. O parte din boieri și popor au fost creștinați cu forța. Impunerea creștinismului era necesară pentru întărirea dominației clasei feudale asupra țărănimii, pentru consolidarea poziției statului bulgar față de celelalte state europene, și pentru dorința pe care o mani- festa țarul și o parte din clasa stăpînitoare de a-și însuși cultura creștină. După unele oscilări între Roma și Bizanț, din cauză că voia să aibă o biserică de sine stătătoare, Boris se hotărăște definitiv pentru acceptarea creștinismului bizantin (869 870), fapt care a jucat un rol însemnat în dezvoltarea culturii feudale a Bulgariei. Una dintre urmările importante ale creștinării bulgarilor a fost aceea că a ajutat la ștergerea deosebirii etnice între slavi și protobulgari, condiție necesară pentru formarea unui popor bulgar unitar. Protobulgarii s-au contopit definitiv în masa slavă, limba slavă ieșind învingătoare. Adoptarea creștinismului de către popor a dus la necesitatea creării unui alfabet propriu slav, alfabetul 1 Annales regni Francorum, MQH, Scriptores, I, Hannover, 1895, p. 167. 2 Ibidem, p. 168—169. 761 « chirilic », eveniment de cea mai mare importanță în istoria popoarelor slave. Datorită lui Clement și Naum, discipolii lui Chirii și Metodiu, alungați din Fig. 189. — Vas de aur din tezaurul de la Sînnicolau Mare. Moravia, alfabetul chirilic și-a găsit patria în Bulgaria, de unde s-a răspîndit și în celelalte țări slave. în anul 892, sub Vladimir (889—893), fiul cel mai mare și urmașul lui Boris, Analele de la Fulda ne informează că o solie a regelui Arnulf al părții 7G2 de răsărit a imperiului franc, a venit pînă la țarul Bulgariei, cerîndu-i înnoirea păcii și să nu îngăduie să se mai vîndă sare moravilor, cu care Arnulf era în relații de dușmănie \ Deoarece în Bulgaria de la sud de Dunăre nu existau saline, sarea de care aveau nevoie moravii nu putea proveni decît din ocnele Transilvaniei, în acest caz, bulgarii puteau împiedica transportul sării fie în regiunea Tisei (la gura Mureșului, în punctul Szolnok ș.a.), fie în locurile de exploatare a acesteia, în ultima ipoteză este probabil, fără să fie dovedită decît pentru valea Mureșului, o stăpînire a bulgarilor asupra Transilvaniei pînă în regiunea ocnelor de sare, asemănătoare aceleia pe care o exercitau în Banat, Oltenia și Muntenia. Populația băștinașă care extrăgea sarea din ocnele Transilvaniei, era supusă, probabil, unei dijme asemănătoare celor din alte produse. Dominația Bulgariei asupra Banatului de cîmpie, pare să fie confirmată de renumitul tezaur descoperit în 1799 la Sînnicolau Mare (r. Arad) și atribuit rînd pe rînd bulgarilor, maghiarilor și pecenegilor. Cele 23 de vase și obiecte diferite de aur, păstrate astăzi la Muzeul de istoria artei din Viena, sînt împo- dobite într-un stil caracteristic populațiilor de neam turc, cu elemente de artă sasanidă și bizantină. Unele poartă inscripții cu caractere runice, iar altele inscripții în limba greacă. în ceea ce privește datarea, tezaurul a fost atribuit perioadei de timp dintre secolul IX și prima jumătate a secolului al Xl-lea. în interiorul Transilvaniei, singurele descoperiri arheologice atribuite bulgarilor sînt, deocamdată, numai unele vase de lut, de culoare cenușie, găsite de-a lungul văii Mureșului, la Blîndiana, Partoș-Alba lulia și Sebeș, datate în secolele IX—X e.n. Pentru expansiunea statului bulgar asupra părților de nord și răsărit ale Transilvaniei, precum și în Moldova, nu se cunoaște pînă acum nici un fel de dovadă. Supremația statului bulgar asupra ținuturilor amintite ale Transilvaniei a dăinuit pînă în secolul al X-lea. Urmările ei imediate au fost întărirea relațiilor feudale și constituirea unor formații politice locale. în adevăr, cronica Notarului anonim al regelui Bela (sec. XII) amintește despre existența în secolul al X-lea a unor formații statale, cu caracter feudal, în regiunea de vest a patriei noastre, în fruntea acestor ducate (voievodate) se aflau: « marele duce Kean, strămoșul ducelui Salanus », venit din Bulgaria, în regiunea dintre Dunăre și Tisa; Glad, venit în Banat de asemenea din Bulgaria, de la Vidin; Menumorut în țara Crișurilor și Gelu, « ducele Vlahilor », în podișul Transilvaniei 2. După Vladimir, la cîrma statului bulgar a urmat Simeon (893—927), fiul cel mai mic al lui Boris. Sub Simeon, Bulgaria de la sud de Dunăre, care, începînd cu anul 893 își mută capitala la Preslav, a cunoscut cea mai mare expansiune teritorială și cea mai înaltă înflorire culturală. în timpul său, maghiarii din Bugeac, ațîțați de bizantinii cu care Simeon se afla în război, au trecut Dunărea 1 Annales Fuldenses, Hannover, 1891, p. 408. 2 Anonymus regis Belae Notarius, Qesta Hungarorumf ed. G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei Romimlori I, Buc., 1934, p. 34 — 36, 40 — 41, 44 — 46, 52, 55. 763 și au pustiit Bulgaria de nord-est (895). Drept răspuns, după încheierea păcii cu Bizanțul, bulgarii în unire cu pecenegii, au pustiit așezările maghiarilor, silindu-i să părăsească pentru totdeauna regiunea pe care o ocupau, strămutîndu-se în Cîmpia Pannonică (896). In urma înlăturării pericolului maghiar, Simeon s-a interesat mai puțin de teritoriile situate « dincolo de Dunăre », fiind aproape continuu ocupat în războaie lungi și istovitoare cu Bizanțul și cu Serbia. In timpul lui Petru (927 - 969), fiul și urmașul lui Simeon, începe declinul statului bulgar, care în scurtă vreme va culmina cu supunerea acestuia de către bizantini. Către mijlocul secolului al X-lea, regiunile de sud-est ale țării noastre cad în stăpînirea pecenegilor, mai puțin Dobrogea, care continuă să fie bulgară pînă la 971, cînd a fost din nou anexată imperiului bizantin de împăratul Tzimisces. Printre descoperirile arheologice cele mai noi din Dobrogea, merită să fie amintit cimitirul slavo-bulgar, din secolele IX -X, aflat în vecinătatea ruinelor cetății Histria, la punctul « Capul viilor ». Legăturile între locuitorii fostei Dacii traiane și cei de la sudul Dunării vor continua încă mult timp, pînă după întemeierea țărilor romîne. Supremația statului bulgar asupra unor teritorii ale țării noastre și, mai mult decît aceasta, legăturile strînse și îndelungate între populațiile care trăiau laolaltă, cea autohtonă romanizată și cea slavă, de la nordul și sudul Dunării» sînt factori care au avut consecințe foarte importante pentru dezvoltarea socială și culturală a romînilor. Din punct de vedere social, cei doi factori amintiți au contribuit la formarea relațiilor de caracter feudal în țara noastră. Este semni- ficativă în această privință introducerea în limba romînă a termenului boierp de origine bulgară, precum și a unor cuvinte din limba slavilor de sud, ca: jupîn, sluga ș.a. însuși termenul voievod se pare că își are aceeași origine. în ceea ce privește dezvoltarea culturală, acelorași factori li se datorește introducerea limbii slave vechi, zisă « slavă bisericească » sau « veche bulgară »» în liturghia bisericii romîne și în cancelaria domnească și boierească. Liturghia tradusă în limba slavă veche în a doua jumătate a secolului al IX-lea, de către Metodiu și Chirii, a fost adusă în Bulgaria în timpul lui Simeon. Atît ea cît și întreaga terminologie privind o mai temeinică organizare a ritualului și ierarhiei bisericești (utrenie, vecernie, molitvă, pristol, sfînt, troiță, stareț, vlădică etc.)» s-au răspîndit la nordul Dunării în secolul al X-lea, cel mai probabil sub Simeon și fiul său Petru. în Transilvania, ele au pătruns în orice caz înaintea expansiunii maghiare și catolice. Deosebit de semnificativă pentru rolul impor- tant pe care l-au jucat legăturile aproape neîntrerupte între populațiile de la sudul și nordul Dunării este adoptarea limbii vechi bulgare în biserică, în cancelarie și în general ca limbă de cultură la populația băștinașă din fosta Dacie traiană, tocmai în perioada de slăbire și apoi de încetare a supremației statului bulgar de sub țarii Simeon și Petru, asupra teritoriilor amintite ale patriei noastre. Adoptarea limbii slave bisericești sau vechi bulgare în nordul Dunării» nu s-a făcut direct de la slavo-bulgari la romîni, ci prin mijlocirea slavilor nord* 764 PL XVI. — Răspîndirea populației băștinașe în sec. X—XI pe teritorial patriei noastre, descoperirile din timpul primului imperiu bulgar și direcția de pătrundere a maghiarilor în Transilvania. dunăreni, care încă nu fuseseră romanizați. Această limbă nu va pătrunde și în masele populației autohtone romanizate, ci se va răspîndi doar în mijlocul clasei dominante, devenind limba oficială a cancelariei domnești și a bisericii. După crearea statului bulgar de la sud de Dunăre și pînă la supunerea acestuia de către bizantini, în anii 971 și 1018, legăturile teritoriilor de la nordul Dunării de jos cu Bizanțul au slăbit foarte mult, dar nu s-au întrerupt cu totul. Cronicarii bizantini din această vreme nu amintesc aproape nimic despre aceste regiuni care pentru imperiul lor nu mai prezentau o importanță politică. Flota bizantină nu mai apare pe Dunăre decît foarte rar, ca în cazul relatat mai sus despre readucerea în patrie, sub împăratul Teofil, a prizonierilor luați din jurul Adrianopolului, sau atunci cînd a adus pe maghiarii din Atelcuz împotriva Bulgariei conduse de Simeon (895). Mai mult decît celelalte mărturii, desco- peririle arheologice izolate (ceramică, monede, obiecte de podoabă), în continuă creștere, grăiesc despre slabele, dar aproape neîncetatele legături comerciale, culturale și uneori chiar politice, ale populației de la nordul Dunării de jos cu Bizanțul, în perioadele de creare, creștere și înflorire ale statului bulgar. La aceste legături se adaugă, îndeosebi după creștinarea din timpul lui Boris, înrîurirea culturală bizantină prin mijlocirea statului și a bisericii bulgare. 2. MAGHIARII Originea și istoria maghiarilor înainte de așezarea lor în Cîmpia Pannonică Cercetările complexe privind istoria veche a poporului maghiar au permis să se stabilească în mod categoric originea sa fino-ugrică. Triburile fino-ugrice, din care s-au desprins triburile maghiare, au locuit din cele mai vechi timpuri — după părerea cea mai curentă în regiunea munților Urali, pe cursul mijlociu al rîului Volga și pe rîul Kama. Curînd ei au intrat în contact cu diferite triburi turce, probabil cu bulgarii de pe Volga. Acest contact a influențat limba și tipul antropologic al maghiarilor, precum și felul lor de viață. Nu se cunoaște bine drumul pe care maghiarii l-au făcut din patria lor primitivă spre vest. Pe la începutul secolului al IX-lea maghiarii locuiau deja în Lebedia, sau Levedia, regiune care, fără a fi fost precis identificată, pare a fi fost situată între Don și Nipru. Pentru secolul IX, avem despre ei informații literare mai sigure. Dintre acestea prezintă un interes deosebit știrile ce se găsesc în mai multe izvoare arabo-persane care datează din sec. X XI. Deosebit de importante sînt și știrile bizantine, datînd din aceeași vreme. In lucrarea sa Taktikay împăratul Leon Filozoful (886—912) ne-a lăsat informații prețioase asupra organizării militare și a felului de luptă al maghiarilor din sec. IX, iar fiul său, Constantin 765 Porfirogenetul (913 -959), a scris lucrarea De administrando imperio, care constituie izvorul cel mai prețios despre maghiarii din perioada ocupării Cîmpiei Pannonice. Rezultă din toate aceste izvoare, la care se adaugă și altele, că în această perioadă, ei formau între Nipru și Don un grup puternic, capabil să întreprindă mari acțiuni militare. Ei depindeau de kaganatul kazar, care de altfel s-a văzut silit să ridice, în anul 837, puternica cetate Sarkel ca o pavăză împotriva lor. în aceste regiuni, maghiarii intră în contact cu slavii, cu alanii și cu imperiul bizantin. Ei au părăsit Lebedia prin anii 890 sau poate mai devreme, după cum cred unii autori, fiind amenințați de către pecenegi, care, împinși de uzi, apăru- seră în Europa de est pe la 860. Nemaiputînd rezista presiunii pecenege, maghiarii se mută mai spre vest, în așa-numitul ținut Atelcuz (Etelkdz), situat probabil la vest de Nistru. în fața primejdiei pecenege, maghiarii se unesc într-o puternică uniune de triburi, alegînd conducător pe Ârpâd, fiul lui Âlmos, șeful unuia dintre acestea. în momentul pătrunderii lor în Pannonia, această uniune se compunea din șapte triburi, la care se adăugase și un trib de kabari sau kavari, populație turcă înrudită cu kazarii și dependentă de aceștia. Ocuparea Cîmpiei Pannonice în anul 895 maghiarii sub conducerea lui Arpâd încheie o alianță cu împăratul Bizanțului, Leon Filozoful, împotriva bulgarilor, care reprezentau o piedică în fața expansiunii lor spre vest. Atacînd Bulgaria, maghiarii au suferit o grea înfrîn- gere. în același timp, fiind atacați de pecenegi ei au fost nevoiți să părăsească Atelcuzul. în urma acestor evenimente, maghiarii s-au deplasat spre Cîmpia Pannonică, sub conducerea lui Ârpâd îndreptîndu-se spre nord, pe la Kiev și Halici, și pătrunzînd în valea Tisei superioare prin pasul Verecke. Cele mai vechi și cele mai numeroase descoperiri de morminte vechi maghiare provin din ținuturile Zemplin și Szabolcs ale Slovaciei și Ungariei, indicînd astfel în mod clar drumul de pătrundere al maghiarilor pe valea Tisei. Același drum, pe la Kiev și prin Carpații de nord-est, este indicat și de diferite izvoare literare. în general, cercetătorii sînt de acord că cel puțin o parte a maghiarilor au trecut în Cîmpia Pannonică prin Carpații nordestici. Totuși, unii cercetători cred că în afară de acest drum, o altă parte a maghiarilor ar fi trecut prin păsurile Carpaților moldoveni, îndreptîndu-se spre Pannonia prin valea Mureșului. La baza acestei ipoteze stă o informație, transmisă de unele izvoare mai tîrzii, ca de ex. Cronica Pictată de la Viena redactată în sec. XIV. După aceiași cercetători, informația din Cronica Pictată ar proveni din așa- zisa Qesta Hungarorum, cea mai veche cronică maghiară, datînd din sec. XI, dar pierdută foarte probabil încă în sec. XIII. Ipoteza nu se sprijină de fapt pe nici un argument valabil. 766 Această știre, vizibil influențată de altfel de starea de fapte din perioada cînd a fost scrisă Cronica Pictată, vorbește într-un mod destul de confuz de trecerea maghiarilor prin Transilvania. Pentru susținerea acestei teorii s-a adus și argumentul a două sau trei descoperiri arheologice provenind din sudestul Transilvaniei. Se poate obiecta însă că nici apartenența etnică, nici datarea acestor descoperiri nu este precizată. De asemenea, s-a adus obiecția justă că dacă maghiarii ar fi pătruns prin Transilvania de sud-est, ei s-ar fi stabilit de la început în aceste ținuturi, sau, în caz contrar, drumul lor spre vest ar trebui să fie indicat prin descoperiri arheologice de-a lungul văii Mureșului. Se știe și se va arăta mai jos, că cea mai veche descoperire arheologică maghiară din Transilvania provine de la Cluj. Această descoperire nu poate fi pusă în legătură decît cu pătrunderea maghiarilor de la nord-vest, așa cum e arătată și de cronica Anonimului. Mai puțin verosimilă pare ipoteza — de altfel numai rareori menționată — după care grupuri de maghiari ar fi trecut și pe la Porțile de Fier. Este foarte puțin probabil ca maghiarii să se fi aventurat prin niște ținuturi care erau con- trolate de bulgari și în care ar fi putut fi loviți de aceștia. Pătrunzînd deci în Cîmpia Pannonică prin Carpații de nord-est, maghiarii vor ajunge în curînd la linia Dunării, iar o grupă va pătrunde în Csallokdz. Abia după doi ani, în urma neînțelegerilor ce s-au ivit după moartea principelui morav Svatopluk, care stăpînea Moravia și o parte din teritoriul actual al R.P. Ungare, între fiii acestuia, maghiarii reușesc să ocupe și regiunile Nitrei și ale Vagului. Un izvor arabo-persan, vorbind despre maghiarii din sec. IX, spune că șeful lor « călărește în fruntea unei călărimi de 20 000 de capete ». Pornindu-se de la această informație, istoricii maghiari apreciază că numărul total al cuceri- torilor trebuie să fi fost în jurul a 200 000, cifră care pare însă exagerată pentru o societate de păstori. Maghiarii ocupă ținuturile cucerite, păstrînd organizația pe triburi, tribul căpeteniei fiind înconjurat de celelalte. în momentul pătrunderii lor în noile ținuturi, acestea erau locuite în afară de slavii, care se stabiliseră în aceste regiuni de cîteva sute de ani, de urmașii străvechii populații romanice. Astfel Cronica notarului Anonim al regelui Bela, redactată la sfîrșitul sec. XII, izvor principal pentru cunoașterea perioadei care ne interesează, vorbind despre ținuturile Tisei și ale Dunării, în care au pătruns maghiarii, spune că în această țară locuiau «Sclavi, Bulgarii et Blachii ac pastores Romanorum» (Anonymus, IX). Despre aceiași blachi ne vorbește și un alt izvor maghiar, cronica biho- reanului Simon de Keza, scrisă în sec. XIII, precum și alte izvoare cunoscute^ între care deosebit de importantă este cronica rusească, așa-zisă a lui Nestor (Povesti vremennîh let). 767 Organizația social-economică. Strămoșii maghiarilor au trăit în decursul unei lungi perioade a dezvoltării lor sociale în condițiile orînduirii comunei primitive» Ajunși în stepele eurasiatice, creșterea animalelor a devenit ocupația lor principală» Astfel în sec. IX, cînd procesul de formare a poporului maghiar era în plină desfășurare, dar nu era încă terminat, vechii maghiari erau în primul rînd crescători de animale, seminomazi. Leon Filozoful ne informează că în sec. IX maghiarii își duceau caii la păscut, împărțiți în « genos » și « phyle », adică în gintă și trib. Mai multe ginți, sau mai bine-zis, mai mulți șefi de gintă își alegeau un șef, mai ales în vederea unei acțiuni militare. Gințile reunite sub autoritatea acestui șef formau tribul. La rîndul lor, triburile se grupau în uniuni de triburi. Din informațiile de care dispunem rezultă că în preajma ocupării Cîmpiei Pannonice, maghiarii trăiau într-o societate fără clase, și anume în faza ei de descompunere, în care predomină democrația militară, deoarece întreaga orga- nizare pe ginți, triburi și uniuni de triburi servea în primul rînd unor scopuri de natură militară. Felul de viață. Ocupațiile. Izvoarele literare, descoperirile arheologice, analogiile etnografice și în mare parte considerațiile de ordin lingvistic permit să se înfățișeze într-un mod destul de clar, dar nu întotdeauna sigur, tabloul vieții maghiarilor, din perioada ocupării Cîmpiei Pannonice. Pe lîngă creșterea animalelor, maghiarii practicau într-o oarecare măsură agricultura și diferite meșteșuguri mai ales casnice. Destul de intens erau practicate vînătoarea și pescuitul. Ajungînd în noile teritorii, maghiarii constrînși, în parte de noile condiții geografice, dar mai ales influențați de contactul cu populațiile pe care le-au găsit în aceste ținuturi, își vor modifica cu încetul felul de viață. Se știe că slavii de pildă, care locuiau cea mai mare parte a terito- riilor ocupate de maghiari, dispuneau de forțe de producție mai dezvoltate decît aceștia, trăind în relații feudale cristalizate. Sub influența lor, maghiarii, care deși cunoșteau plugul — cuvîntul plug (eke) este de origină turcă —- totuși practicau încă o agricultură primitivă, vor trece la cultivarea sistema- tică a pămîntului. Aceeași influență va grăbi dezvoltarea relațiilor feudale, în sînul populației maghiare, care vor duce apoi la întemeierea statului feudal maghiar. Despre felul de luptă al vechilor maghiari, avem informații bogate, cuprinse mai ales în lucrarea Taktika a împăratului bizantin Leon Filozoful. El nu se deosebea de acela al altor popoare de stepă și se baza în primul rînd pe călărimea ușoară. Pe cît era posibil, maghiarii evitau lupta corp la corp. Ei se bazau în primul rînd pe repeziciunea mișcării și redutabila lor armă principală, care era arcul. Din locuri ferite aruncau o ploaie de săgeți asupra dușmanilor, năpus- tindu-se apoi în galop asupra lor și răsturnîndu-i de pe cai cu sulițele. Sabia și securea de luptă erau întrebuințate mai mult în urmărire. 768 Astfel se explică de ce, ca și mongolii cu cîteva secole mai tîrziu, ei au reușit adeseori să învingă cavaleria grea și greoaie a oștirilor apusene. Felul de înmormîntare al vechilor maghiari are și el multe trăsături comune cu felul de înmormîntare al altor popoare de călăreți, ca de ex. sciții, hunii sau avarii, deosebindu-se însă prin unele particularități. Astfel, călăreții maghiari nu pun în mormintele lor decît craniul împreună cu unele bucăți din picioarele cailor. Aceste bucăți sînt așezate la picioarele celui îngropat. Tot acolo erau depuse și șaua cu scărițele, zăbala și alte piese de harnașament. Maghiarii practicau numai inhumația. Mortul era așezat pe spate, avînd brațele întinse de-a lungul trupului, sau îndoite, cu mîinile puse pe pîntece. Orientarea scheletului este, în linii mari, în direcția est-vest. Nu întrebuințau coșciug. După inventarul mormintelor ne putem da seama și de situația socială a celui înmormîntat. în timp ce unele morminte, deosebit de bogate, conțin un mare număr de obiecte (arme, podoabe și piese de harnașament), unele de argint sau chiar de aur, în altele nu se găsește decît un mănunchi de vîrfuri de săgeți. Numeroase cimitire au fost dezgropate mai ales pe teritoriul Ungariei și Slovaciei. Obiectele găsite în morminte ne fac cunoscut, printre altele, și felul în care vechii maghiari își împodobeau trupul, hainele, armele și harnașa- mentul cailor. Arta se manifestă mai ales în giuvaergerie și în prelucrarea metalelor. Ea exprimă diferite influențe, venite din partea a numeroase populații, de pe teritoriul Uniunii Sovietice, începînd din regiunile pontice pînă în Urali și în bazinul Minusinskului. Această artă s-a dezvoltat însă mai ales în secolul al IX-lea, în Levedia, sub influența artei metalice a kazarilor, căpătînd o notă caracteristică. La formarea ei și-au dat contribuția diferitele stiluri, începînd cu străvechea artă greco-iraniană din ținuturile pontice și pînă la arta Bizanțului sau a diferitelor popoare de stepă. Cu toate aceste influențe, se poate vorbi despre o artă specifică maghiară dinaintea și din timpul ocupării Cîmpiei Pan- nonice, care își găsește o expresie originală atît din punct de vedere al ornamentației cît și al structurii sale. Metalele cu care lucrau giuvaergiii din această vreme erau arama, argintul și mai rar aurul. Adeseori piesele de arama sau de argint erau aurite. Spre deo- sebire de predecesorii lor avari, maghiarii nu întrebuințează decît rareori motive ornamentale de caracter animalier, ornamentica lor constînd din motive vegetale stilizate, între care predomină palmeta. Aceste motive le găsim atît pe plăci de aramă aurită, de argint sau de aur care împodobeau minerul săbiilor, cît și pe diferite piese de metal masiv, îndeosebi aplici care se puneau pe cureaua centurii sau pe curelele harnașamentului. O expresie deosebită își găsește această artă în ornamentarea plăcilor de metal care împodobeau acele mici « genți de sabie » pe care maghiarii le purtau la șold. Se pare că tehnica prelucrării plăcilor de metal a fost însușită de maghiari în regiunile Niprului 49 — c. 1001 769 mijlociu, unde această tehnică de tradiție străveche era puternic influențată de arta sassanidă. Pătrunzînd în Cîmpia Pannonică, obiectele depuse în morminte, în prima sau a doua generație, reprezentau încă produse lucrate în stepele Ucrainei. Pe măsura în care se pierde contactul direct cu atelierele de pe teritoriul U.R.S.S. și din regiunea pontică, produsele metalice sînt imitate de meșterii locali, așa că se pierde originalitatea motivelor. Astfel, în decursul cîtorva decenii din secolul al X-lea formele și tipurile se standardizează, ornamentele se simplifică, oferind prin natura lor un criteriu pentru a preciza timpul cît a durat acest proces. Totodată se intensifică înrîurirea culturii materiale slave, care schimbă factura culturii materiale maghiare și înlocuiește treptat elementele răsăritene prin forme noi, proprii. In loc de aplici și piese de harnașament, apar în morminte, tot mai frecvent, inele de tîmplă terminate la un capăt în formă de S, colane și inele împletite, brățări cu capete de animale, monede ale primilor regi arpadieni și diferite mărgele. în secolul al Xl-lea aceste elemente culturale sînt predo- minante, iar cele originale se împuținează tot mai mult și dispar la sfîrșitul secolului. După un cimitir din Slovenia, de pe teritoriul Iugoslaviei, această cultură în esență slavă, cu o largă răspîndire în secolul al Xl-lea în bazinul carpato- danubian, se cheamă cultura Bielo-Brdo. Există așadar, două variante de cultură materială bine distincte prin caracterul și cronologia lor, una din secolul al X-lea cu elemente răsăritene și cealaltă din secolul al Xl-lea, de o factură pro- nunțat slavă. După aspectul arheologic s-ar putea presupune în cursul secolului X—XI, într-o largă măsură, slavizarea maghiarilor pe cînd procesul se desfășoară tocmai invers, în sensul că maghiarii și-au însușit cultura materială slavă, dar au asimilat pe slavi. Pentru secolul al XH-lea, cel puțin pentru prima jumătate a lui, materialele arheologice permit de asemenea să se releve anumite particularități specifice acestui veac. în urma creștinării și a răspîndirii generale a creștinismului, inven- tarele funerare devin mai sărace, dispar colanele și brățările frecvente în secolul al Xl-lea și se mențin numai inelele împletite și de tîmplă, precum și monedele puse în mormînt și constituind, începînd cu secolul al Xl-lea, un prețios element pentru datarea mormintelor. Cimitirele sînt mutate, începînd cu secolul al XH-lea, în jurul bisericilor, iar ca elemente noi apar în ele acele lungi de bronz cu buton sferic. începutul pătrunderii maghiarilor în Tran- silvania în Transilvania, cele mai specifice urme de factură răsăriteană ale culturii materiale maghiare s-au desco- perit numai într-un cimitir de la Cluj, din care s-au dezgropat 11 morminte. în ele se întîlnesc caracteristicile morminte de călăreți, cu săbii curbate, cu vîrfuri de săgeți, cu oase de cai și cu aplici de diferite forme și ornamente. Scărițele găsite într-un mormînt sînt acoperite cu plăci de aramă aurită, iar în mormintele femeilor se găsesc cercei 770 49* Fig. 190. — Sabie, scărițe de șa, piese de harnașament și podoabe din mormin* tele maghiare timpurii (sec. X) de la Cluj. care, de asemenea, au analogii pe teritoriul Rusiei Kieviene. Cimitirul a fost atribuit primei jumătăți a secolului al X4ea, dar datarea lui chiar la începutul acestui veac nu este exclusă. După cum relatează Cronicarul Anonim, încă în timpul pătrunderii maghiarilor în Cîmpia Pannonică, pe la 900, căpetenia Tuhutum ocupă, după o luptă lîngă Căpuș, țara « ducelui vlahilor și slavilor », Gelu. Din aceeași regiune și datînd din perioada menționată de cronică, se întîlnesc și cele mai vechi urme ale penetrației militare a maghiarilor în Transilvania, confirmîndu-se prin aceasta veracitatea celor relatate de acest izvor. Pentru altă localitate, unde cronica anonimă amintește luptele maghiarilor cu ducele Menumorut, la cetatea Biharea, materialele arheologice nu sînt însă în aceeași măsură concludente. în apropierea cetății se întîlnesc și morminte care aparțin secolului al X-lea, dar piesele lor nu arată același caracter pronunțat răsăritean ca la Cluj, iar majoritatea mormintelor aparțin culturii Bielo-Brdo. în Crișana și în Banat s-au mai descoperit unele morminte care datează tot din secolul al X-lea dar caracterul lor maghiar este îndoielnic. în schimb cimitirul de la Șiclău (r. Criș), recent cercetat, arată elemente specifice mormintelor maghiare din sec. al X-lea. în interiorul Transilvaniei se întîlnesc lîngă cotul Mureșului, la Gîmbaș și probabil lîngă Lopadea Nouă, morminte cu obiecte de factură maghiară, datînd din secolul al X-lea dar ulterioare cimitirului de la Cluj. Ele atestă penetrația maghiarilor în acel centru din valea Mureșului, care se închegase încă din secolul al VUI-Iea ca așezare romîno-slavă. Maghiarii încearcă să pătrundă și în acest teritoriu, unde eșalonarea descoperirilor arheologice din secolul VIII—X arată prezența unei populații băștinașe, după cum dovedesc mormintele de la Ciumbrud și Teiuș. Pătrunderea mai departe, în etape, și așezarea maghiarilor în Transilvania, în mijlocul populației băștinașe, în urma înfrîngerii rezistenței dîrze a acesteia se va petrece abia în cursul secolului al Xl-lea, așa cum se va arăta în volumul următor al acestei lucrări. BIBLIOGRAFIE 1. Bulgarii IJcmopua na Ezmapua, t. I, Sofia, 1954. PicmopuH Eomapuu, I, Moscova, 1954. Dujcev, Ivan, Les sept tribus slaves de la Me'sie, în Slavia Antiqua, t. VI, 1957—1959, p. 100- 108. Mijatev, Kr., Die mittelalterliche Keramik in Bulgarien, în PZ, XXXVII, 4, 1959, p. 219 — 226. Moravcsik, G., Byzantinoturcica, t. 1, 2. AufL, Berlin, 1958, p. 108 și urm., cu indicarea izvoarelor bizantine și bibliografia cea mai completa. Simonyi, D., Die Bulgaren des 5. Jahrhunderts im Karpatenbecken, in Acta Ar ch,, t. X, 1959, 3-4, p. 227-250. 772 Cu privire la expansiunea statului bulgar la nord de Dunăre și la descoperirile arheologice de pe teritoriul R. P. Romîne, atribuite bulgarilor: Bănescu, N., L'ancien etat bulgare et les pays roumains, Bucarest, 1947. Chișvasi, M.-Comșa, Cîteva date arheologice în legătură cu stăpînirea bulgară în nordul Dunării, în sec, IX —X, în Omagiu lui Constantin Daicoviciu, București, 1960, p. 69—81. Constantin esc u, N., în legătură cu o siglă de pe un vas din specia cenușie prefeudală de la Tîrgșor, în SCIV, IX, 2, 1958, p. 461 — 468. Grecu, A., Bulgaria în nordul Dunării în veacurile al IX — X4ea, în SCIM, I, 1, 1950, p. 223-236. Horedt, K., Untersuchungen zur Fruhgeschichte Siebenbiirgens, Bukarest, 1958, p. 112—137. — Contribuții la istoria Transilvaniei în secolele IV —XIII, București, 1958, p. 155- 157. Lâszlo, Gy., Contribution ă Varcheologie des migrations, în ActaArch, VIII, 1 — 4, 1957, p. 186—198 (tezaurul de la Sînnicolau Mare). Mavrodinov, M., Le tresor protobulgare de Nagyszentmiklos, în ArchHung,, XXIX, Buda- pesta, 1943. Tudor, D., Vase «protobulgare » descoperite în Oltenia, în SCIV, I, 2, 1950, p. 139—151; Cimitirul de la «Capul Viilor», Histria, în Materiale, IV, 1957, p. 69 — 76 și Vs 1959, p. 311-317; Descoperirile de la Bucov, reg, Ploiești, în Materiale, VI, 1959, p. 567—578. Cu privire la legăturile teritoriilor de la nordul Dunării de jos cu imperiul bizantin în sec. VIII -IX: Bănescu, N., Bizanțul și romanitatea de la Dunărea de Jos (Academia Romînă, Discursuri de recepție, LXXII), București, 1938. Dimian, L, Cîteva descoperiri monetare pe teritoriul R,P,R, în SCN, I, 1957, p. 189 — 216. Sabău, I., Circulația monetară în Transilvania secolelor XI —XIII, în lumina izvoarelor numis- matice, în SCN, II, 1958, p. 269 — 301. 2. Maghiarii Feher, G., Beitrăge zum Problem des ungarisch-slawischen Zusammenlebens (ActaArch, VIII, 1957), p. 269-318. Fettich, N., A honfoglalo magyarsăg femmuvessege, în ArchHung, XXI, Budapest, 1927. Gyorffy, Gy., A magyarok elodeirol es a honfoglalăsrol, Budapest, 1958. Hajdu, P., A magyarsăg kialakulăsănak elozmenyei, în Nyelvtudomănyi ertekezesek, 2, Budapest, 1953. Horedt, K., Die Metallfunde des 10—11 Jahrhunderts aus Siebenburgen, în Untersuchungen zur Fruhgeschichte Siebenbiirgens, Bukarest, 1958, p. 138—147. — Etapele de înrădăcinare a feudalismului ungar în Transilvania, în Contribuții la Istoria Transilvaniei în secolele IV —XIII, București, 1958, p. 109—131. Kosâry, D., Bevezetes a magyar tortenelem forrăsaiba es irodalmăba, I, Budapest, 1951. KovÂcs, I., A kolozsvdri zâpolyautcai magyar honfoglalăskori temeto, în Kdzlemenyek, II, Cluj, 1942, p. 8-118. Lâszlo, Gy., A honfoglalo magyarok muveszete Erdelyben, Cluj, 1943. — Erdely telepiilestortenetenek văzlata Szent Istvăn korăig, în Erdelyi tud, fuzetek, 167, Cluj, 1943. — A magyar dstortenet regeszete, în Magyar Tud, Akad, tărstud, oszt, kdzlemenyeibSl, Budapest, 1954. — A honfoglalo magyar nep elete, Budapest, 1944. 773 Merpert, N. L, yzopCKue (eeuzepCKue) njieMCHa KWCHOpyccKux cmennx} în OuepKu Hcmopmt CCCP III—IX 66., Moscova, 1958, p. 674-683. Molnâr, E., A magyar târsadalom tortenete az oskortol az Arpădkorig, ed. 2, Budapest, 1949. — A magyar ne'p ostorte'nete, Budapest, 1953. — Einige Fragen zur ungarischen Urgeschichtsforschung. . . (Etudes des delegues hongrois au X-e Congres intern, des sc. hist., Rome), Budapest, 1955, p. 45 și urm. Moor, E., Studien zur Fruh-und Urgeschichte des ungarischen Volkes, în ActaEthn., II, Budapest, 1951, p. 25 — 138. Moravcsik, G., Byzantinoturcica, I, Berlin, 1958. Popescu, D., Cercetări arheologice în Transilvania, în Materiale, II, 1956, p. 124 și urm. Roska, M., Erdelyi irodalmi szemle, IV, 1927, p. 258 — 264. — Arpadkori temeto Vajdahunyadon, în DolgCluj, IV, 1913, p. 166 și urm. Sos, A., Die Ungarn, în «Archăologische Funde in Ungarn», ed. E. Thomas, p. 361 urm. Vâna, Z., Mad'ari na Slovane ve svetle archeologickych nălezu X — XII stoletî, în Slovenskă Archeologia, II, 1954. CAPITOLUL VI FORMAREA LIMBII ȘI A POPORULUI ROMÎN După ce, din cele expuse pînă acum, am cunoscut istoria societății omenești pe teritoriul Romîniei, din timpurile cele mai vechi pînă în preajma nașterii feudalismului (sec. X e.n.), ne rămîne să tratăm și să lămurim acum una din problemele fundamentale ale istoriei noastre, anume aceea a locului și timpului în care s-a plămădit limba și poporul romîn. Problema, după cum se știe, a frămîntat de aproape două secole atît istoriografia romînă cît și cea străină. Istoriografia romînă și o mare parte din cea străină a susținut în general și întotdeauna autohtonia poporului romîn pe teritoriul patriei sale, văzînd în poporul romîn de astăzi pe urmașii geto-dacilor romanizați la care s-au adăugat și alte populații asimilate în cursul veacurilor evului mediu timpuriu, în special slavii, aceștia constituind, alături de elementul geto-dac și roman, al treilea component etnic și cultural al poporului romînesc. Fără a constitui o « enigmă » și, cu atît mai puțin, un Cum se pune problema ... . . r . . 1 «miracol», cum, cu totul nejust a fost caracterizat de către unii acest important eveniment din istoria poporului romîn, lămurirea tot mai amplă a locului, a timpului și a împrejurărilor în care s-a petrecut etnogeneza poporului romîn rămîne o sarcină pe care istoriografia noastră marxistă este datoare să o îndeplinească bazîndu~se pe materialul documentar ce îi stă la dispoziție, apelînd și la contribuția pe care o oferă lingvistica, etnografia etc. Pentru un istoric marxist, nașterea popoarelor, cu toată complexitatea acestui proces, nu comportă nici un aspect miraculos sau enigmatic, ci este un fenomen istoric din cele mai firești, cu condiția ca la explicarea lui să se țină seamă de toate împrejurările istorice ale epocii și ale spațiului în care începe și se desăvîrșește acest proces. Se știe, de asemenea, că opinia oarecum generală, romînă și străină, despre originea daco-romană a poporului romîn a fost vehement contestată încă de pe la sfîrșitul secolului al XVIII-lea de un I. Fr. Sulzer (Qeschichte des transalp. Daciens, Wien, 1781, ca răspuns la lucrarea lui S. Micu-Klein, De origine Daco-Romanorum), iar ceva mai tîrziu și de I. Chr. Engel (Qeschichte 775 der Moldau und Walachey, Halle, 1804) care negau hotărît autohtonia romi-* nilor, preconizînd, fiecare la o dată diferită, o imigrare în valuri succesive a romînilor din Peninsula Balcanică, Sulzer începînd cu sec. al XH-lea, iar Engel încă de prin veacul al IX-lea. Discuțiile în contradictoriu au continuat de atunci aproape fără întrerupere: de la tezele susținute în favoarea autohto- niei și a continuității de autorii faimosului Supplex Libellus Valachorum (1791), peste acelea, contrare, ale unui Robert Roesler (în lucrarea sa Romaenische Studien, apărută la Lipsea în anul 1871), pînă în timpurile noastre. Nu este cazul să înșirăm aici nici măcar pe reprezentanții cei mai de seamă ai celor două teorii L E deajuns să spunem că mulți din învățații străini moderni (istorici, lingviști, etnografi) resping teoria roesleriană. Specialiști în istoria antichității, ca Mommsen, Jung, Homo, Patsch, Altheim și alții văd în poporul romîn continuatorii populației daco-romane. Mai amintim că întreaga polemică a primit, foarte curînd, am putea spune chiar de la început, un caracter pătimaș, naționalist-șovin, îndeosebi în cadrul discuțiilor dintre cercetătorii romîni și maghiari (parțial și sași). Excepții onorabile desigur au existat și nu mai puțin adevărat este faptul că nu susținerea uneia sau alteia dintre teorii a dat caracterul neprincipial al discuției, ci scopul neștiințific urmărit. Nu e mai puțin adevărat că între cercetătorii romîni, mai ales lingviști, încă n-au lipsit susținători ai teoriei imigraționiste, mai mult sau mai puțin integrale. Intr-adevăr, în cursul îndelungatei polemici dintre cele două teorii extreme (cea a originii exclusive daco-romane și a imigrației integrale tîrzii din Balcani) s-au formulat și unele teze intermediare, de compromis (mai ma- leabile și mai aproape de adevăr, pe cît se pare), ca aceea, de pildă, a lui D. Onciul, despre o continuă admigrație sau intermigrație de pe un mal pe altul al fluviului, ca mișcări periodice, pricinuite de evenimentele specifice ce se întîmplă în aceste regiuni de la Dunărea de jos, în cursul evului mediu timpuriu. Greșeala fundamentală a acestor teze era că autorii lor operau dintru început cu noțiunea și categoria de « popor romîn », fie că îl vedeau născut pe meleagurile fostei Dacii, fie că îl aduceau — gata format, — în întregime sau numai în parte, din sudul Dunării și din Balcani. învățații burghezi nu țineau seama în procesul îndelungat de etnogeneză a poporului romîn de cele două etape distincte ale acestui proces: etapa premergătoare formării poporului, în care nu se poate vorbi decît de o populație romană sau romanică, și etapa de lungă durată a formării înseși a poporului romîn ca popor aparte. După noi, istorici marxiști, categoria istorică și socială de «popor romîn» nu poate fi pusă în dezbatere decît relativ tîrziu, într-o perioadă 1 Pentru bibliografia chestiunii, vezi C. Daicoviciu, Problema continuității, în AISCL, III, 1936— 1940, Cluj, Sibiu, 1941; idem, Le probleme de la continuite en Dacie, în Revue de Transylvanie, voi. VI, Buc., 1940, p. 3 — 72; idem, La Transylvanie dans Vantiquite, Bucarest, 1945, p. 191 — 192. Cf. și 1. Hurdubețiu, op, cit,, în bibliografia de la sfîrșitul acestui capitol. 776 destul de îndepărtată de momentul abandonării provinciei Dacia de către stăpînirea romană. întrebarea, prin urmare, se pune nu numai unde dar și cînd și în ce împrejurări istorice concrete s-a format poporul romîn cu o limbă a lui proprie, limba romînească, vorbită de întreaga populație? Operînd, deci, cu noțiunea și categoria de popor romîn, închegat și avînd o limbă a sa comună, va trebui să ne punem întrebarea de căpetenie: a venit acest popor romîn, gata format, din Balcani și s-a așezat în teritoriul pe care-1 locuiește azi, sau s-a format la nordul Dunării? în ipoteza că am admite formarea poporului (și a limbii romîne) în Balcani, obligația noastră ar fi aceea de a demonstra cu argumente vrednice de crezare nu numai regiunea unde a avut loc, în Balcani, această naștere, dar și momentul și împrejurările în care s-a efectuat migrarea romînilor pe teritoriul Romîniei de azi. După părerea noastră această ipoteză — a imigrării din Peninsula Balcanică a poporului romîn — e cu totul absurdă și imposibil de dovedit prin argumente istorice sau lingvistice. Declarîndu-ne din capul locului pentru teoria continuității și a formării poporului romîn pe teritoriul patriei sale, sarcina ce ne incumbă este aceea de a arăta, pe scurt, șubrezenia argumentelor pe care se sprijină teoria imigraționistă iar pe de altă parte de a demonstra, cu argumente științi- fice și obiective, acele elemente etnice, romanice sau romanizate, care au stat la temelia formării și dezvoltării poporului romîn în nordul Dunării de jos, ca și condițiile social-istorice în care s-a petrecut acest fenomen în cursul mai multor veacuri. Astfel pusă problema, să vedem pe scurt pe ce se bazează, Teoria imigraționista și jn fonj} adversarii continuității și ai autohtoniei poporului netemeinicia ei A 1 ’ - - t ti 1 i- romîn pe meleagurile pe care trăiește astazi? Unul din argumente, cel care era socotit argument de bază, dar care s-a dovedit cel mai puțin rezistent, e pretinsa stîrpire totală a populației dacice în cursul celor două războaie de cucerire. Al doilea argument, oarecum în contradicție cu cel dintîi, îl constituia, după roeslerieni, imposibilitatea romanizării Daciei într-un interval de timp atît de scurt cît a durat stăpînirea Romei asupra provinciei Dacia, de la 106 pînă la 271, adică 165 de ani. în al treilea rînd, se făurea un argument dintr-o presupusă evacuare, totală și organizată, a populației Daciei cu prilejul abandonării provinciei de către Aurelian, afirmîndu-se că întreaga populație a fost mutată în sudul Dunării. Un alt argument adus împotriva continuității era acela al lipsei totale de știri despre o populație daco-romană în nordul Dunării timp de 8—10 secole după părăsirea provinciei, precum și absența toponimicelor moștenite direct din limba dacă sau latină în regiunile nord-dunărene, toate numele de rîuri și de localități mai însemnate fiindu-ne transmise, sau date chiar, de slavi, maghiari, 777 sași și alte populații. Existența în Peninsula Balcanică a unor grupuri etnice romanice constituia, iarăși, un indiciu în plus, pentru roeslerieni, în favoarea imigrării romînilor din Balcani la nordul Dunării. Tot cu patria din Balcani s-ar explica, după adversarii continuității, și prezența în limba romînă a unor cuvinte comune cu albaneza, ca și lipsa elementelor germa- nice în limba noastră, elemente pe care ar fi trebuit să le împrumute populația daco-romană de la goții și gepizii din Dacia în cazul stăruirii ei pe aceste melea- guri. în ce privește elementele traco-dacice și cele slave, adversarii continui- tății susțineau că acestea au putut intra în limba romînă tot atît de bine de la tracii și slavii din sudul Dunării. Deși în aparență valabile, argumentele roeslerienilor nu sînt de loc convin- gătoare. înseși tezele fundamentale ale adversarilor continuității, cum sînt acelea despre extirparea radicală a poporului dac și despre evacuarea totală a populației daco-romane (ambele teze susținute pe temeiul unor texte antice de valoare documentară îndoielnică) aveau din capul locului o notă romantică și o con- cepție contrarie mersului normal al istoriei. Stolnicului Constantin Cantacu- zino încă i se părea evacuarea completă a Daciei o treabă ce e « împotriva crezutului și a socotelii ». Revenirea, apoi, exact pe aceleași locuri a poporului romîn, de unde plecaseră strămoșii cu vreo 8—10 secole mai înainte, revenire care trebuia să fie masivă, dar nu e atestată prin nici un docu- ment sau știre istorică precisă, mărește caracterul antiistoric și antiștiințific al acestei teorii. De la formularea argumentelor roesleriene și ale altor susținători ai acestei teorii, însă, lucrurile s-au limpezit și rezolvat în sens cu totul contrar celor afirmate de adversarii continuității. în capitolul I al părții a IlI-a s-a putut ușor demonstra dăinuirea elemen- tului dacic și sub stăpînirea romană. Dovezile în această direcție se înmulțesc cu fiecare campanie de săpături. Nici asupra posibilității romanizării populației din Dacia nu e nevoie să mai revenim aici. Ea a fost suficient demonstrată în capitolul amintit. Condi- țiile în care a fost cucerită și colonizată Dacia, condiții unice aproape în istoria imperiului roman, dau acestei romanizări o notă cu totul specifică, ce iese din comun. Mulțimea așezărilor de tot felul și numărul extraordinar de mare (peste 2200) al inscripțiilor lapidare latine dovedesc cu prisosință această romanizare. Chiar o comparație cu alte provincii, unde acest proces de roma- nizare normală s-a petrecut în răstimpuri mai scurte de 160 de ani (Pannonia, Hispania, Gallia, Moesia), duce la aceeași concluzie. De altfel, nu trebuie să se uite că limba și cultura latină începuse să pătrundă în Dacia înainte de cucerirea romană. Engels a arătat care au fost efectele stăpînirii romane. «Peste toate țările din bazinul Mării Medi- terane », spune el, «trecuse veacuri de-a rîndul rindeaua nivelatoare a stăpînirii romane. Acolo unde limba greacă nu opunea rezistență, toate 778 limbile naționale fură silite să facă loc unei limbi latine stricate; nu mai existau deosebiri naționale... » L La aceasta se mai adaugă și împrejurarea că romanitatea de la nordul Dunării n-a încetat definitiv cu anul 271. Intervențiile cu caracter durabil sau trecător ale imperiului în regiunile de dincoace de marele fluviu, în cursul acelor 3—4 veacuri de după abandonare (fenomen dacă nu cu totul neobișnuit în alte părți, caracteristic totuși pentru teritoriile de la nordul Dunării de jos), legătu- rile continue între cele două maluri ale Dunării, răspîndirea creștinismului în limba latină între populațiile din fosta Dacie, caracterul limbii latine ca mijloc de comunicare între diferitele populații eterogene, au făcut ca această limbă să se răspîndească și mai departe, iar procesul romanizării să continue și după părăsirea provinciei. Istoria, arheologia și lingvistica arată o puternică romani- tate la Dunărea de jos și în Dobrogea pînă pe la sfîrșitul veacului al Vl-lea. Această romanitate a jucat un rol hotărîtor în răspîndirea și întărirea romani- zării ținuturilor din cuprinsul fostei provincii și după abandonarea ei oficială. Ca în toate timpurile, și acum, intermigrația de pe un mal pe altul al fluviului era o realitate vie, cu aspecte bogate pe plan economic, social și cultural. Pînă la venirea slavilor și a bulgarilor, teritoriul dintre Haemus și fîșia adiacentă malului stîng al Dunării constituia o regiune de intensă romanitate răsăriteană. Nici «evacuarea totală» și organizată a populației provinciei nu mai constituie astăzi un argument împotriva continuității. în capitolele precedente (v. în special cap. II și III din partea a IV-a) s-a produs dovada arheologică despre stârnirea în vechea Dacie a unei populații daco-romane atestată arheo- logic pînă în sec. al V-lea. Acest material documentar e de natură să spulbere orice îndoială și să confirme ceea ce știm că s-a întîmplat și în alte provincii ale imperiului roman în cazuri similare, infirmînd categoric teoria neștiințifică a unei evacuări complete., Descoperiri arheologice mai vechi sau mai recente, fie de obiecte, fie de monede, arată existența unei vieți în continuare, a popu- lației daco-romane în vreo 50 de localități, dintre care multe cunoscute ca foste așezări din timpul stăpînirii romane. Cu drept cuvînt putem privi unele din aceste localități ca centre politico-administrative ale populației daco-romane din această perioadă. Numărul localităților din fosta Dacie cu descoperiri mone- tare din sec. IV și V atinge cifra de peste 60. Semnificativ e că majoritatea mone- delor din sec. IV sînt monede de bronz adică moneda curentă de schimb a unei populații sărace. De fapt, circulația monetară nu încetase nici în ultimul sfert al sec. al III-lea. Multe din obiectele arheologice din sec. al IV-lea au caracter paleocreștin, mărturisind răspîndirea în limba latină a noii religii. Tocmai această răspîndire a creștinismului în fosta provincie Dacia constituie dovada persistenței unei populații romanizate, capabilă să îmbrățișeze noua credință. 1 F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, Buc., 1957, p. 147. 779 Din capitolele precedente s-a putut constata că stăpînirea popoarelor migratorii era o stăpînire limitată, cu caracter militar și în nici un caz nu poate fi vorba de o ocupare sau cuprindere efectivă a întregului teritoriu. Dimpotrivă, stăpînirea acestor popoare asupra regiunilor din fosta provincie pretinde și impune necesitatea existenței unei populații băștinașe. Recunoașterea și pe cale arheologică a acestei realități e în curs. încercările mai recente de a separa moștenirea arheologică a populației băștinașe de materialul inventar al popoa- relor migratorii și al slavilor au toate șansele de a aduce și în această privință dovada hotărîtoare a permanenței băștinașilor daco-romani și în a doua jumă- tate a mileniului I e.n. Un argument plauzibil s-a făurit din tăcerea izvoarelor literare asupra populației autohtone din această perioadă, «tăcere impresionantă », după isto- ricul medievist francez F. Lot. Argumentul este, firește, caduc, cunoscînd uzan- țele istoricilor antici, bizantini și medievali. Această tăcere este firească și nu e fără pereche nici în alte regiuni ale fostului imperiu roman. Cronicarii bizan- tini sau apuseni nu se ocupă în lucrările lor, atunci cînd vorbesc despre aceste ținuturi, decît de evenimentele războinice sau de elementele etnice dominante, și chiar atunci numai în măsura în care acestea interesează, prin atitudinea lor prietenească sau dușmană, imperiul bizantin sau lumea apuseană. Despre avarii atît de temuți la început și pomeniți în continuu în istoriografia vremii, nu se mai face aproape nici o amintire pentru timpul cînd ei, înfrînți și slăbiți, nu mai contează pentru politica și soarta lumii « civilizate » (între 626—743). Aceeași tăcere acoperă și alte populații migratoare din bazinul carpato-dunărean, o dată ce acestea și-au pierdut rolul politic și războinic. De altfel, e un adevăr cunoscut că istoricii antici nu se ocupă în lucrările lor nici de populațiile băștinașe ale provinciilor înseși, iar dacă o fac, este numai pentru a arăta acțiunile acestora îndreptate împotriva stăpînirii. Nu e de loc surprinzător, deci, că nici autorii bizantini, nici cei apuseni nu vorbesc de populația băștinașă a unei provincii părăsite, cum era Dacia Traiană, cu toate că, după cum am văzut, această popu- lație e documentată aici, prin izvoarele directe arheologice, cel puțin pentru sec. III—V. Firește, nu este exclusă nici posibilitatea ca sub denumiri arhai- zante sau sub acelea ale unor popoare stăpînitoare, autorii bizantini să cuprindă și populația autohtonă, după cum ar fi cu putință, iarăși, ca în acele numeroase « nationes » și « gentes » peste care — tot după cronicile vremii — domnesc hunii și avarii să se înțeleagă, tacit, și masele de localnici. Semnalarea relativ tîrzie a numelui romînilor în forma slavă de vlahi, la autorii bizantini, nu este de loc surprinzătoare, dacă ne gîndim că nici numele poporului albanez din Peninsula Balcanică nu este pomenit în izvoarele bizan- tine decît în anul 1079. Este adevărat că numele de vlahi apare la autorii bizantini mai întîi pentru populația vlahă din sudul Dunării, încă în anul 976 (la Cedre- 780 nunus : «vlahii drumeți»). Dar această pomenire de la sfîrșitul sec. al X-lea pentru vlahii din Balcani nu este prea departe de pomenirea vlahilor nord-dunăreni în a doua jumătate a sec. al XH-lea (Nicetas Choniates, pentru anul 1164, Cinna" mus, la 1166), abstracție făcînd de Kekaumenos care, în sec. al Xl-lea, vorbind de vlahii din Peninsula Balcanică, face aluzie directă și la vlahii din nordul Dunării. Cea mai veche pomenire a vlahilor balcanici în izvoarele latine apusene e pentru anul 1025 în Analele din Bari. Cauza acestor pomeniri tîrzii nu poate fi alta decît faptul diferențierii tîrzii a vlahilor de populația romeică (greacă) a imperiului răsăritean și de celelalte populații din Peninsula Balcanică. în legătură cu numirea de vlah (pXa/o<;) dată poporului romîn de către bizantini este instructiv să arătăm că această denumire bizantinii au luat-o de la slavii de sud, din Balcani. La slavii de est, poporul romîn poartă numele de voloch, potrivit fonetismului slavilor estici (din forma originală volchaT). Așa îi numește și Povestea vremurilor de demult, atribuită cronicarului Nestor care arată că maghiarii după ce au trecut peste niște munți înalți « începură să lupte cu volochii și cu slavii care locuiau aceste țări ». Dacă romînii ar fi venit prin sec. IX—XIII din Balcani, ei ar fi fost numiți și de slavii de est tot cu numele de vlahi, luat de la slavii de sud. Slavii de est numindu-i însă pe romîni volochi, deci în forma proprie graiului lor, înseamnă că ei, slavii de est, au cunoscut populația romînească aici, la nordul Dunării, în imediata lor apropiere, încă dintru început. Argumentul pomenirii sau nepomenirii populației daco-romane în nordul Dunării, nu poate constitui, prin urmare, o dovadă a imigrării tîrzii a romînilor în nordul Dunării din ținuturile balcanice. Ar fi și greu să fixăm regiunea balca- nică din care au pornit, deoarece nici o știre istorică și nici date arheologice sau lingvistice nu atestă existența ei în Balcani sau o migrațiune a populației romînești de aici în Dacia. însăși populația aromînă și megleno-romînă, precum și moro- vlahii din interiorul Peninsulei Balcanice au ajuns acolo mai tîrziu, prin sec. VII—IX, din regiunile nordice ale Peninsulei, de la Dunăre, lucru atestat atît de lingvistică, cît și de documente istorice, între care și scriitorul bizantin Kekaumenos. Prin excluderea imigrației romînilor din Peninsula Balcanică, nu înțelegem firește să negăm admigrări continue ale unor elemente romanice din sudul Dunării în nordul fluviului (și invers) atît în cursul sec. III—VI, cît și după anul 600. Dunărea n-a constituit de fapt niciodată o barieră de netrecut: dimpotrivă, a fost în toate timpurile un vad. Nu ignorăm de asemenea nici amănuntul că prin incursiunile de pradă făcute de neamurile războinice din nordul Dunării în imperiul bizantin, au fost aduși de acolo o mulțime de captivi în nordul fluviului, după cum nu ne scapă nici cele 2—3 cazuri de mutări forțate ale unor grupuri de creștini din imperiul bulgar în « Bulgaria de dincolo de Dunăre » (adică în nordul Dunării), prin 781 sec. al IX-lea. Mulți dintre aceștia însă s-au întors și în nici un caz nu se poate imagina nașterea numerosului popor romîn din patria lui din acești captivi și transplantați, puțini la număr, dintre care cei mai mulți s-au întors la locurile lor de origine. La inscripții sau alte însemnări scrise din partea populației băștinașe însăși, trăind în condiții nespus de grele, nu ne putem aștepta. Lipsa unei organizări politice sau eclesiastice superioare pe teritoriul părăsit de Roma face cu neputință sau puțin probabile asemenea manifestări de ordin major. De altfel, după cum se știe, inscripțiile au încetat să mai apară în Dacia romană cu 10—15 ani înainte de părăsire, datorită tocmai vremurilor tulburi și frămîntate. S-a văzut că existența în limba romînă a unor cuvinte comune cu limba albaneză a fost interpretată de unii cercetători adversari ai continuității ca o indicație că patria poporului romîn a fost undeva în Balcani, alături de poporul albanez. Argumentul este șubred. De fapt, aceste cuvinte comune nu pre- zintă același fonetism și sens pe care ar trebui să-1 aibă în urma unei con- viețuiri. Pe de altă parte, just s-a remarcat de lingvistul bulgar D. Decev că în cazul unei conviețuiri între romîni și albanezi în Balcani, rezultatul ar fi trebuit să fie o limbă comună sau înrudită și nu două limbi total diferite. In realitate, cele cîteva cuvinte comune limbii romîne cu albaneza nu sînt împrumuturi, ci sînt moșteniri luate și de una și de cealaltă limbă din fondul lingvistic străvechi indo-european carpato-balcanic. Lipsa elementelor germanice din limba romînă încă nu pledează pentru originea balcanică a poporului romîn. Caracterul stăpînirii semințiilor germanice asupra Daciei, numărul restrîns al acestor seminții și lipsa unei conviețuiri efec- tive și de lungă durată a daco-romanilor cu acestea n-a favorizat pătrunderea în limba romînă a unor cuvinte de origine germană. De altfel elemente germanice trebuiau să pătrundă în limba romînă și în cazul formării ei în Peninsula Balcanică. In lipsa unor informații scrise pentru veacurile VI—X (cum ar fi cronicile și documentele de care dispun celelalte provincii rupte de imperiul roman), va trebui să ne adresăm, în cele din urmă arheologiei, toponimiei și lingvisticii, pentru a putea face legătura de continuitate între populația daco-romană ates- tată în secolele IV—V și poporul romîn care iese la iveală limpede în secolele X—XII, pe pămîntul Romîniei, atît prin dovezile istorice (cronicele ungurești — Anonymus îndeosebi — și cele bizantine — Nicetas Choniates și Cinnamus), cît și prin reala lui prezență pe aceste meleaguri. E vorba, deci, de a stabili dacă în această perioadă de timp de circa cinci veacuri a continuat să viețuiască în nordul Dunării o populație autohtonă romanizată și capabilă de a romaniza, cu timpul, celelalte elemente etnice neromanice așezate în fosta Dacie. Din capul locului putem anticipa că nici arheologia nici toponimia sau lingvistica nu sprijină teoria formării poporului romîn în Balcani. Dimpotrivă, 782 toate aceste discipline științifice pledează pentru continuitatea populației daco- romane la nordul Dunării. Nicăieri, în interiorul Peninsulei Balcanice, nu se găsește Argumentele arheologice A w i 7 . i i i r A - . .... o regiune in care sa se constate arheologic locul de formare in favoarea continuității 0 a 0 a poporului romîn. Mai adăugăm că în tot cursul perioa- dei de care ne ocupăm (sec. VI—X), nu se cunoaște nici o migrație de popu- lație care să ducă la popularea și romanizarea spațiului de la nordul Dunării de jos. Or, această migrație trebuia să fi fost masivă ca să dea naștere unui popor atît de numeros cum este poporul romîn, mai numeros decît oricare alt popor din sud-estul Europei. Apelînd la mărturiile arheologice în favoarea continuității, ne întemeiem pe următoarele considerente: a) E bine știut că pentru perioada în discuție nu mai poate fi valabil criteriul arheologic aplicat și justificat pentru cele mai îndepărtate vremuri ale epocii străvechi, după care o anumită cultură materială trebuie să corespundă (mai mult sau mai puțin) numai unei anumite populații. Dimpotrivă, în perioada ce ne preocupă regula generală e că aceeași cultură materială e împărtășită de populații diferite din punct de vedere etnic și numai în unele cazuri' se poate stabili o trăsătură specifică designînd exclusiv un cert element etnic. Calitatea mai bună și mai atrăgătoare a formelor noi de cultură materială (ca și de cultură spirituală), venite sau aduse dinafară, prind teren și sînt adoptate și de populațiile conviețuitoare sau vecine, după cum și noii veniți își însușesc relativ destul de repede formele de cultură locală pe care le găsesc la populațiile în mijlocul sau în preajma cărora s-au așezat, făcînd imposibilă, de la un timp, delimitarea etnică. E cazul tipic al maghiarilor care, începînd cu sfîrșitul sec. X (deci la mai puțin de un veac) preiau cultura materială a slavilor, deși nu ei se slavizează, ci, dimpotrivă, ei maghiarizează pe slavii din Panonia de la care împru- mută formele culturii materiale. Nu e rar nici cazul cînd la una și aceeași populație se manifestă diferite aspecte regionale ale culturii materiale. Datorită acestei împrejurări se explică faptul că din complexul cultural al anumitor secole nu s-a putut multă vreme distinge caracterul general și local al culturii de lotul ce constituie patrimoniul etnic aparținînd exclusiv populațiilor noi. E mai presus de orice îndoială că în compoziția diferitelor culturi, atribuite pînă acum numai populațiilor nou sosite pe teritoriul Romîniei, un loc de seamă îl ocupă tocmai creația populației locale și fondul general de cultură materială, comună unei arii întinse dintr-o anumită perioadă. Atribuirea etnică a acestor culturi numai și numai popoarelor migratorii e o eroare fundamentală și o denaturare a realității istorice. Am spus mai sus că, mergînd în această direcție, cercetările arheologice vor reuși să descopere ușor moștenirea cultural- materială a autohtonilor, ținînd seama în mai mare măsură atît de aspectul 783 general cultural al perioadei și ariei arheologice, cît și de condițiile specifice de trai pe care le-a îmbrățișat o bună parte din populația băștinașă: traiul în ocrotitoarele depresiuni intra- și subcarpatice, în care a fost nevoită să se retragă, în anumite momente ale frămîntatei sale existențe, populația băștinașă h Căci orice s-ar spune, cu tot caracterul efemer și mai mult nominal decît real al stă- pînirii popoarelor migratorii asupra Daciei, nu se poate tăgădui că cei 400 de ani ce s-au scurs de la părăsirea Daciei au însemnat pentru întreaga regiune de la nordul Dunării de jos și pentru Transilvania o epocă de cumplite frămîntări, de lupte între semințiile migratoare ce-și dispută stăpînirea, de jafuri și prădăciuni asupra localnicilor. Acestor vremuri tulburi și nesigure li se datoresc cunoscutele tezaure de monede și cele de obiecte de metal prețios ce au fost îngropate de proprietarii lor: tezaurul de la Pietroasa (în reg. Buzău), cel de la Șimleul Silvanie (în nord-vestul Transilvaniei), cel de la Velț (pe Tîrnave) și altele. Atribuireai acestora unor anumite neamuri și personaje, ca și datarea lor exactă e contro- versată de la o zi la alta. Aceeași nesiguranță există și în privința tezaurului funerar de la Apahida, aparținînd foarte probabil unui șef « barbar » (dar cui și de ce neam, nu se știe). Rezultate din prădăciuni, din tributuri și «cadouri», piesele ce alcătuiesc asemenea tezaure sînt deseori din perioade de timp și din ateliere diferite. în general, ele reprezintă produse ale centrelor de orfevrerie bizantine, pontice și orientale (uneori imitații ale acestor ateliere), ceea ce, firește, justifică incertitudinea datării și atribuirii lor. în orice caz, stăpînirea populațiilor migratoare peste Dacia nu înseamnă expulzarea sau nimicirea băștinașilor. Dimpotrivă ! Interesul vital al popoarelor migratoare era tocmai prezența pe teritoriile cucerite de ei a producătorilor de bunuri de trai, a țăranilor, în special. Pentru adeverirea acestei stări de fapt e suficient să ne referim la conflictul izbucnit între Bizanț și Attila din pricina « romanilor » fugiți în imperiu. Regele hunilor amenință cu război pe împăratul bizantin « dacă nu i se vor restitui și nu vor fi expulzați (în viitor) acei « romani » care îi cultivă pămîntul cucerit de el » 2. b) Dacă pentru produsele meșteșugărești de metal (fie ele obiecte de podoabă sau de uz practic), incertitudinea atribuirii lor etnice constituie o normă, altfel stau lucrurile în ce privește ceramica. Cu toată ivirea unor forme și tehnici noi, se constată în general că ceramica zisă comună a întregii epoci prefeudale se leagă strîns din punct de vedere al formei, stilului și tehnicii, de ceramica secolelor anterioare, dacice-romane și romane-provinciale. Această legătură nu 1 Traiul, chiar pe perioade mai lungi, în locuri retrase și greu accesibile migrato- rilor, nu este un fenomen izolat, valabil numai pentru Dacia. Aceeași situație se constată foarte des și în alte provincii ale imperiului roman, ba chiar și în Italia, în cursul evului mediu. 2 Priscus, în Hist. Qr. Minores, ed. Dindorf, I, p. 286. Cf. și cazul din Noricum, cu provincialii fugiți și readuși de regele rugiilor în orașele și satele de sub stăpînirea sa (Eugippius, Vita S. Severini, c. XXXI). 784 poate fi explicată decît prin prezența unei populații autohtone care, după cum s-a văzut, continuă imediat după abandonare să făurească o ceramică provin- cială în unele centre din Dacia. Faptul incontestabil că popoarele migratoare războinice își duc traiul și își trag puterea economică și militară de pe urma populației supuse (o dominație a lor atît de dîrz apărată peste niște regiuni deșarte de oameni ar fi, altfel, un non-sens) se verifică arheologic și pentru sec. VI și următoarele. Inventarul arheologic și bordeiele din sec. VI—VII descoperite în Transil- vania (la Morești, Bandul de Cîmpie etc.), în faza zisă « gepidă », sînt mult prea numeroase (circa 50 de localități) și răspîndite pe un teritoriu mult prea vast pentru a putea fi atribuite numai cuceritorilor gepizi aflați cu grosul poporului lor în afara granițelor Daciei. Mai mult: în marele cimitir slav de la Sărata Mon- teoru (Muntenia) a apărut o specie de ceramică lucrată la roata de picior — deci neslavă — înrudită cu ceramica de tip Morești-Bandul de Cîmpie, dar care nu poate fi gepidică căci gepizii n-au ajuns niciodată să se așeze în Muntenia. Aceeași ceramică autohtonă daco-romană a ieșit la iveală și la Ipotești, în vestul Munteniei, datînd cam tot din aceeași epocă. In secolul al X-lea, așa cum par a dovedi cercetările arheologice din ultimii ani, o cultură românească începe chiar să se deosebească de ceea ce se înțelege îndeobște sub numele de cultură slavă. După cît se pare, în cîmpia Munteniei ea poate fi sesizată sub aspectul culturii Dridu, numită așa după o așezare descoperită pe malul drept al lalomiței, răspîndită în toată cîmpia Dunării și avînd puternice legături cu ținuturile din dreapta Dunării. Acestei culturi îi sînt caracteristice două specii de ceramică: olăria de bucătărie cu ornamente învălurite și specia cenușie cu ornamente constând din incizii largi și din motive lustruite, a căror origine poate fi căutată în ceramica provincială romană și apoi în cea « barbară » din epoca migrațiilor. La Bucov (reg. Ploești), au ieșit la iveală cîteva detalii specifice culturii populației romîne. Astfel, în ceea ce privește ceramica, alături de olăria slavă și de olăria de tip sud-dunărean a apărut și ceramica arsă la roșu, lucrată la roata cu învîrtire rapidă, derivată din olăria provincială romană a secolelor IV—VI și fiind specifică populației romîne. Influența populației autohtone pare a se reflecta și în mormintele de inci- nerație în cutii de cărămizi romane descoperite în cimitirul de la Histria din sec. al X-lea e.n. Aceleiași influențe a populației romanice i se datorește obiceiul observat în cimitirul de la Histria (Capul Viilor) de a acoperi urnele cu un capac sau o piatră, obicei inexistent la slavi. Constatarea pe cale arheologică, după criteriile de mai sus, a populației autohtone din cuprinsul Transilvaniei și pentru veacurile VIII—XII nu poate întîrzia și va fi cu atît mai plauzibilă cu cît, după cum știm, această populație, sub denumirea de vlahi, e atestată aici în prima jumătate a secolului al X-lea prin cunoscutul voievodat autohton al lui Gelu de care vorbește Anonymus. 50 — c. 1001 785 în sprijinul permanenței pe teritoriul Daciei a populației autohtone vin și cercetările antropologice. Studiul craniologic făcut asupra unor schelete din mormintele de la Sîntana de Mureș, Someșeni, Morești, Spanțov, Bîrlad etc., atestă în mod hotărît prezența elementului mediteranoid, element care consti- tuie, de veacuri, componenta importantă în structura antropologică a popu- lației băștinașe, element categoric diferențiat față de popoarele migratoare ce se abat în Dacia în perioada trecerii de la sclavagism la feudalism. Examinată critic, și toponimia dă același răspuns favorabil Argumentele toponimiei . w .. . A . . r continuității și m nici un caz nu poate ti râurit un argu- ment împotriva acestei continuități din absența toponimiei moștenite direct din limba geto-dacă sau latină. Mai întîi de toate, pentru motivul că, deși nu i se poate tăgădui importanța documentară, valoarea probatorie a toponimiei ca și a antroponimici, de altfel) nu e una absolută. Darea de nume în evul mediu, fie pentru oameni, fie pentru locuri, e un procedeu supus multor condiții și factori. Foarte des, atît numele de persoane, cît și cele de locuri se traduc dintr-o limbă într-alta și nu rămîne în uz întotdeauna numirea originală. în al doilea rînd, remarcăm faptul că în întreaga Peninsulă Balcanică toată hidronimia și toponimia, majoră sau minoră, e neromînească, cu excepția a cîtorva cazuri, ca: Sărună (Salonic), Peșter(i) și Durmitor (munți în Iugoslavia) etc. Toate aceste numiri răspîndite pe o arie foarte întinsă și de origine relativ recentă (cu excepția importantului centru Sărună) se datoresc păstorilor «vlahi» din peninsulă și nu dovedesc o patrie străbună, balcanică, a poporului romîn. Privind toponimia țării noastre, constatăm că aceasta, și în special hidro** nimia, reprezintă circa 80% de nume romînești de rîuri, pîraie, văi, dealuri și munți. Numai rîurile mijlocii și văile mai mari poartă o nomenclatură slavă sau de altă origine. Rîurile mari, ca Dunărea, Prutul, Șiretul, Oltul, Argeșul, Mureșul, Crișul, Someșul, Timișul și-au păstrat numele lor străvechi, unele datînd chiar de pe timpul lui Herodot. E adevărat că aceste nume de rîuri (cu excepția numelui Dunării, care pare să se fi. păstrat direct din limba geto-dacă, din Donaris) prezintă un fonetism considerat ca slav, ceea ce nu este chiar așa de sigur. S-ar putea, anume, ca măcar unele din aceste rîuri să păstreze încă fonetismul străvechi, dacic. Indiferent însă de fonetismul lor dacic sau slav, fapt e că aceste nume de rîuri nu au fost luate de slavi de la neamurile germane sau turcice, care s-au abătut asupra Transilvaniei, ci de la o populație băștinașă care nu putea fi alta decît cea daco-romană. Cum se explică, totuși, mulțimea toponimelor de origine slavă (între care și multe numiri de rîuri mici sau pîraie) pe cuprinsul întregului teritoriu al patriei noastre? Pentru a aprecia în justă măsură valoarea acestui fenomen, amintim că și în Grecia (inclusiv Peloponezul) hidronimia e aproape toată slavă sau neogreacă, numirile vechi pierzîndu-se cu excepția unei fîșii înguste de-a- 786 lungul coastelor. Faptul este explicat prin cucerirea slavă a interiorului țării și concentrarea populației grecești în așezările de pe coastă de unde a revenit cu timpul. Căutînd o explicație valabilă fenomenului de la noi, o putem găsi tot în stăpînirea vremelnică, politică, militară și socială a cuceritorilor slavi asupra fostei Dacii, și în rezultatul produs de pe urma conviețuirii slavo-romîne și a bilingvismului ce s-a creat. Datorită acestor cauze s-a putut impune toponimia slavă pe care băștinașii și-au însușit-o, fie abandonînd, în parte, vechile numiri daco-romane, fie adaptînd o parte a acestora la fonetismul slav. Lucrul s-a putut petrece mai ales în ținuturile în care băștinașii, la un moment dat, nu formau majoritatea populației sedentare-agricole. Nu mai puțin adevărat e că multe din toponimele slave de azi au putut fi date de romîni înșiși din fondul de cuvinte slave pătrunse în limba romînească. E de presupus, iarăși, că din noianul de hidronime și toponime minore romî- nești pe care le avem, numeroase trebuie să fie de origine străveche, dar dovada peremptorie pentru aceasta, din lipsă de știri documentare, nu se poate aduce. Nepăstrarea numelor de orașe și localități mai mari antice în limba romînă nu este nici ea o dovadă a absenței populației daco-romane din Dacia. După abandonare, acestea își pierduseră treptat rolul economic și social pe care l-au îndeplinit ca centre de meșteșugari și negustori, menținîndu-și doar, un secol- două, o oarecare importanță de centre pdlitico-administrative. Meșteșugurile decad și ele, o dată cu dispariția centrelor urbane, reducîndu-se la cele mai simple, cu caracter casnic și rural: țesutul, olăritul, făurăria și dulgheria. Decă- derea și părăsirea definitivă a orașelor sau centrelor mari era o consecință firească a transformării felului de trai al populației daco-romane. Aceasta, din agricolă și sedentară, în general, se transformă periodic, datorită împrejurărilor, în una agricolă, crescătoare de vite și păstorească, cu un caracter sedentar limitat. La acest fel de viață trece, treptat, și populația orășenească. Epoca în care a putut avea loc această schimbare de trai trebuie să fi. fost anterioară așezării slavilor în Dacia și nu greșim dacă o punem în legătură cu tulburările pricinuite de invazia hunilor în centrul Europei și de năvala în suita lor a diferitelor seminții migratoare. Orașele și centrele mai mari ca și văile deschise erau doar primele și consecvent lovitele ținte ale popoarelor migratoare. Fenomenul nu e nici neobișnuit, nici fără de analogii. în multe din fostele provincii romane se revine masiv, în timpuri de restriște, de continue războaie și invazii, la ocupațiile rurale, în speță la păstorit (cazul Africii de nord, al Spaniei, Peninsulei Balcanice etc.). Părăsirea, chiar și de scurtă durată, a fostelor orașe și localități mai mari de către populația daco-romană, fie din pricina inva- ziilor, fie ca urmare a trecerii ei la ocupația păstorească-agricolă cu implicarea unei nestabilități periodice, a dus la uitarea numelor fostelor centre omenești daco-romane și dacice. Cît de repede se uită o localitate și numele ei ne-o arată cazul orașului înfloritor din Italia de sud, Pompei. îngropat sub cenușa 50* 787 Vezuviului, numele orașului piere din amintirea localnicilor și nu va reînvia decît pe cale cărturărească, în secolul al XVIII-lea. Așa se explică de ce, la venirea lor în Dacia (secolul VI—VII), slavii n-au mai găsit așezările vechi locuite și nici n-au putut împrumuta de la băștinași numele acestora, ele fiind demult uitate, în locul așezărilor mai mari din trecut, răsar pe cuprinsul Daciei, în regiuni ferite și potrivite traiului păstoresc și agricol, cătune și sate cu o viață uneori de scurtă durată. Descoperirile arheologice de pînă acum par să verifice acest caracter redus și de scurtă viață a așezărilor din această perioadă. înainte de a da un răspuns la întrebarea precisă cînd Argumentele lingvistice. unde s-a format limba și poporul romîn urmează să Limba romînă. ' 1 . i .1 1 mai apelăm la ajutorul pe care ni-1 poate da știința despre limba romînească. Originile Limba romînă este creația poporului romîn. El a făurit-o din latina populară adoptată de strămoșii săi daco-geți de la coloniștii romani cu care s-au amestecat, adăugîndu-i elemente din idiomul daco-getic, vorbit înainte de romanizare, și împrumutînd numeroase elemente, îndeosebi lexicale, din graiul slavilor care s-au așezat în Dacia și în Moesia. Tot ce deosebește limba romînă de latina care îi stă la bază și de celelalte limbi romanice, adică structura sa grama- ticală latină pînă în cele mai mici amănunte, dar în același timp deosebită de cea a limbii romanilor, lexicul romînesc, în marea sa majoritate de origine latină atunci cînd e vorba de fondul principal de cuvinte, dar prezentînd multe nuanțe de sens noi, necunoscute în antichitate, bogăția expresiilor idiomatice, zicătorilor care permit limbii romîne să exprime infinite nuanțe de sens și de sentimente, toate acestea sînt rodul puterii de creație a poporului nostru. Limba romînă este, așadar, latina transmisă din tată în fiu, din antichitate pînă în zilele noastre, modificată treptat de generațiile succesive. De aceea ea trebuie considerată în același timp o creație nouă, la care a contribuit un lung șir de generații de agri- cultori și de păstori, iar mai tîrziu, după apariția orașelor romînești, de mese- riași, negustori, muncitori industriali și cărturari. Raporturile limbii romîne cu celelalte limbi romanice Originea latină a limbii romîne și înrudirea ei cu cele- lalte limbi romanice poate fi constatată de orice profan în probleme de lingvistică. E destul să numărăm lati- nește și în diferitele limbi romanice pînă la zece, să înșirăm pronumele personale, numele zilelor săptămînii, numele părților cor- pului omenesc, termenii de rudenie ș.a., ca să descoperim, fără a fi lingviști, asemănările surprinzătoare dintre aceste limbi, care se explică prin originea limbilor romanice din latină. Formele înșirate mai jos sînt suficiente ca să ne putem convinge de acest adevăr. După cuvîntul romînesc am dat forma din limba romanică cea mai apropiată geograficește de limba romînă, anume din dalmată, ultima rămășiță — dispărută la sfîrșitul secolului trecut — a limbii 788 romanice vorbite odinioară în vestul Peninsulei Balcanice, de-a lungul țărmului adriatic și pe insulele adriatice. Numerale lat. rom. dalm. it. fr. spân. unus unu yoin uno un uno duo doi doi due deux dos tres trei tra tre trois tres quattuor patru kuatro quattro quatre cuatro quinque cinci cenk cinque cinq cinco ‘ Pronume personale ego eu yu io je yo tu tu toi tu tu tu nos noi noi noi nous nos vos voi voi voi vous vos Zilele săptămînii Lunae dies luni lojne lunedi lundi lunes Martis ,, marți mirte martedi mardi martes Mercurii ,, miercuri — mercoledi mercredi miercoles Jovis ,, joi dzue giovedi jeudi jueves Veneris ,, vineri vindre venerdi vendredi viernes Sabbatum — sabata sabato —— sâbado Sambatum sîmbătă — — samedi —— Dominica dies duminică — domenica — — Dominicus „ — — — dimanche domingo Părți ale corpului fronte (m) frunte — fronte front fronte oculus ochi vaklo occhio oeil ojo auricula ureche orakla orecchio oreille oreja dente(m) dinte — dente dent diente gingiva gingie — gingiva gencive encia lingua limbă langa lingua langue lengua manus mînă mun mano main mano digitus deget detko dito doigt dedo ungula unghie yongla unghia ongle una pelle(m) piele pial pelle peau piei 789 Termeni de rudenie lat. rom. dalm. it. fr- spân. tata tată tuota tata — tata mamma mamă — mamma maman mama fratre(m) frate frutro frate frere fraire soror soră saur suora soeur sor filius fiu fel’ figlio fils hijo socrus socru — — suevre suegro socer — — suocero — — gener ginere — genero gendre yerno nurus noră — nuora nuere nuera Dar înrudirea dintre limbile romanice se manifestă mai puțin în vocabular — care în cursul veacurilor a primit foarte multe elemente străine —, cît mai ales în structura gramaticală care continuă pe cea latină. Astfel, de exemplu, conjugarea verbelor sau declinarea pronumelor sînt pe de-a întregul latine în toate limbile romanice. Pentru a ilustra păstrarea morfologiei latine, e suficient să înșirăm formele prezentului indicativ al verbului a intra în principalele limbi romanice: lat. rom. it. fr- spân. intro intru entro (j’)entre entro -as -i -i (tu) -es -as -at -ă -a (il) 'e -a -amus -ăm -iamo (nous) -ons -amos -atis -ați -ate (vous) -ez -âis -ant -ă -ano (ils) -ent -an Din paradigma dată mai sus reiese o apropiere mai mare între romînă și ita- liană, ambele prezentînd la pers. II sg. desinența -i a conjugării a IV-a latină (-is) care a înlocuit desinența -as a conjugării I, devenită -es în franceză și -as în spaniolă. Din exemplele date se poate trage concluzia că limbile romanice repre- zintă limba latină modificată diferit în diversele provincii ale imperiului roman. Comparația dintre limbile romanice stabilește însă nu numai asemănări, ci și deosebiri, uneori importante. De exemplu, traducînd în latină și în limbile romanice expresia Fiul vecinului, constatăm, că cele două substantive ale limbii latine, filius și vicinus, s-au păstrat pînă astăzi pe întreg teritoriul locuit de popoa- rele romanice. Intr-adevăr iată aspectul pe care îl are această expresie în limbile romanice apusene: dalmată: El feV del vicain italiană: II figlio del vicino franceză: Le fils du voisin spaniolă: El hijo del vecino portugheză: O filho do vezinho 790 în latină acestei expresii îi corespunde Filius vicini. Construcția rom? nească, cu totul deosebită de aceea a limbilor romanice apusene, arată că romînă s-a dezvoltat numai parțial paralel cu celelalte limbi romanice, anume atunci cînd a creat articolul. Dar în limba romînă articolul este postpus și se declină, avînd un caz de dativ-genitiv, pe cînd în celelalte limbi romanice — inclusiv în dalmată — articolul este prepus și nu păstrează nici o urmă de declinare, ca de altfel și substantivul. Funcțiunea dativului și a genitivului este exprimată în limbile romanice apusene prin prepoziții. Construcția mai veche flexionară, păstrată în parte în limba romînă, a fost înlocuită în Apus printr-una nouă, analitică. în ce privește locul articolului și înlocuirea flexiunii cauzale prin construcții analitice, prepoziționale, e semnificativ că limbile romanice apusene merg împre- ună cu limbile germanice apusene (de ex. cu engleza și olandeza), pe cînd limba romînă formează grup cu albaneza, macedoneana și bulgara avînd articolul enclitic care se declină (sau păstrează urme de declinare). Multe afinități structurale — ca, de exemplu, înlocuirea infinitivului prin subjonctiv (vreau să fac), formarea viitorului cu auxiliarul a vrea (voi face, o să fac), coincidența dativului cu genitivul (omului), înlocuirea pronumelor posesive prin dativul aton al pronumelor personale (din parte-mi, mi-am văzut fratele) etc. — precum și un număr mare de cuvinte și de expresii idiomatice comune reunesc aceste patru limbi, la care se alătură în multe cazuri și neogreacă (avînd articol proclitic) și sîrbo-croata (fără articol), într-o uniune lingvistică balca- nică \ din care însă nu face parte dalmata, în ciuda poziției ei geografice. Consta- tarea aceasta arată că limba romînă nu s-a format în apropierea dalmatei. în lexicul ei latin, romînă prezintă unele deosebiri față de celelalte limbi romanice, inclusiv dalmata. Astfel noi am păstrat în multe cazuri termeni lati- nești înlocuiți în Apus prin inovații sau prin împrumuturi germanice (de exemplu romînă l-a păstrat pe incipere > a începe 2, pe cînd limbile romanice l-au înlo- cuit prin corninitiare; adjectivului romînesc alb, din lat. albuș, îi corespund în celelalte limbi romanice forme de origine germanică: dalm. blank, fr. blanc, spân, blanco, it. bianco). Romînă a moștenit din latina orientală cuvinte de origine autohtonă, tracă. în latina orientală a existat o formă *brenu(m) (înru- dită cu alb. brez « brîu ») care a devenit rom. brîu, prezentînd o evoluție fone- tică identică cu aceea a lat. frenu(m) devenit rom. frîu3. Din aceeași epocă datează și ma(d)zăre, sîmbure, vie(d)zure, d(z)ară și altele (înrudite cu formele albaneze modhulle, thumbulle, vjedhulle, dhalle), prezentînd trecerea lui l4 1 Pentru a numi studiul elementelor comune ale limbilor balcanice se întrebuințează termenul de « lingvistică balcanică ». Vezi cartea lui Kt. Sandfeld, Linguistique balkanique. Problemes et resultats, Paris, 1930. 2 Incipere s-a păstrat și într-un mic grai retoroman din Alpi. 3 Vezi Henrik Baric, Albanisch, Romanisch und Rumânisch, în Qodisnjak, knj. I, Balka^ noloski institut, knj. 1, Sarajevo, 1957, p. 1—16. Vezi îndeosebi p. 12 și 16. 4 în grafia albaneză ll nu desemnează o geminată (consoană dublă), ci un l velar. 791 intervocalic la r 1 și africata dz (devenită relativ recent z) atît de caracteristică elementelor latine ale limbii romîne 2. Tot din epoca latinei populare orientale sînt — după toate probabilitățile — și formele brîn(d)ză, pîn(d)ză, pentru care nu există corespondente albaneze 3. Romînă a moștenit din latina orientală și o seamă de elemente grecești inexistente în Apus sau prezentînd aspecte fonetice deosebite de acelea ale for- melor romanice apusene, ca de ex. pir, arom. stur « stîlp » < lat. *giurus, gyrus, ★stulus, Stylus < gr. yupcc, g.uăoc 4. Dar lexicul limbii romîne se deosebește mai mult de acela Influenta slavă i n i .1 . .11 al limbilor romanice occidentale prmtr-un număr mare de împrumuturi slave, cărora în romanica apuseană le corespund deseori elemente germanice, de ex. pe de o parte rom. război, pinten, pe de altă parte dalm. guer, it. guerra, sp (e)rone, spân, guerra, espuera, fr. guerre, eperon. Trebuie subliniat faptul, important pentru stabilirea locului unde s-a format limba romînă, că elementele vechi germanice lipsesc cu desăvîrșire în lexicul romînesc. împrumuturile germanice s-au răspîndit pe întreg teritoriul romanic apusean. Ele au pătruns și în vestul Peninsulei Balcanice, la romanicii din Dalmația, dar n-au ajuns pînă în romanica răsăriteană care stă la baza limbii romîne. Fonetismul vechilor elemente slave ale limbii romîne prezintă mai mari apropieri cu al limbii bulgare (cf. rom. boz, crîng, deal, grajd, mașteră, mejdină, mîndru, nevastă, a osîndi, oțet, peșteră, a pîndi, praștie, primejdie, răspîntie, smead — bulg. băz [dial. bo?], krăg< krăng, djal, grazd, masteha, mezdina, mă dar < măndrz, nevjasta, osădi < osănditi, ocet 5, peștera, pădi < pănditi, prasta, premezdije, razpăntie, smjad)6. Tratamentul st, zd (rom. șt, jd) al grupu- rilor slave comune *tj Ckf), *dj, redarea vocalelor slave comune *£, *a, **> prin în, ea (a), o, e se constată și în toponimia slavă din Dacia, pe cînd în Peninsula Balcanică aceste reflexe nu se întîlnesc la apus de o linie care merge aproximativ de-a lungul graniței dintre Bulgaria și Iugoslavia, unde le 1 în aceeași epocă vechea albaneză a împrumutat din latina orientală cuvinte cu l intervocalic redîndu-1 prin l velar: lat. bubalus, filum, masculus, padule(m), scala (rom. buăr, bour, fir, mascur, pădure, scară) > alb. buall « bivol », fiii, mashkull, pyll « pădure », shkalle « scară ». 2 Cf. (d)zac, (d)zadă, (d)zănatic, frun(d)ză, osîn(d)ză, prîn(d)z, tîr(d)ziu etc. < lat. jaceo, daeda, dianaticus, frondia, axungia, prandium, tardivus. 3 Cf. și mîn(d)z, mîn(d)ză, mîn(d)zat — alb. mez, meze, mezat; rin(d)ză — alb. rrendes « chiag ». 4 Lat. gyrus s-a păstrat și în Apus (it., spân., port., giro, provensal gir), dar cu pronun- țarea i a lui v grecesc, pe cînd în Răsărit această vocală grecească, pronunțată probabil ii, a fost auzită ca iu, u de cei ce vorbeau latinește. 6 Cuvîntul slav ocbtb (bulg. ocet, sîrb. ocat) e de origine latină (< lat. acetum). 6 în sîrbă acestora le corespund formele baza, krug, deo, maceha, meda, mudar, neuesta, osuditi, ocat, pecina, puditi, praca, raspu^e, smed. Corespondentele sîrbești ale lui grazd și premezdie bulgare, dacă ar exista, ar prezenta d în locul lui zd bulgăresc. Cf. bulg. mezda — sîrb. meda (ortografic medja). 792 corespund reflexele c, k, c, dz, g, d, u (< *p), e (je, i) (< V), ă (> a) (< *5, *b). Pentru stabilirea locului de formare a limbii romîne constatarea aceasta este de o importanță hotărîtoare. Cele mai vechi și cele mai numeroase elemente slave ale limbii romîne n-au putut fi împrumutate decît de la slavii daco-moesici și nu de la cei așezați în părțile de miazăzi ale Peninsulei Balca- nice, la sud de munții Haemus, unde prestigiul limbii și al culturii grecești a împiedicat romanizarea, și nici de la cei din centrul și vestul Peninsulei, ale căror graiuri prezintă fonetisme deosebite de acela al elementelor slave ale limbii romîne. Influența slavă asupra lexicului romînesc a fost foarte puternică și a atins cele mai variate domenii: configurația terenului (bîrlog, crîng, deal, dumbravă luncă, mlaștină, peșteră, podgorie, ponoare, prăpastie, prislop, stîncă, zăvoi), ape curgătoare și stătătoare (bahnă, crivină, gîrlă, iaz, iezer, izvor, obîrșie, ostrov, răstoacă, rovină, slatină), fenomene ale naturii (crivăț, nămete, omăt, potop, vifor, vijelie, viscol, zăpadă), flora și fauna (bob, boz, buruiană, gîrniță, gorun, hemei, hrean, lobodă, mac, pelin, podbeal, răchită, stejar, știr, troscot; cîrtiță, crap, dihor, jder, mreană, păstrăv, rădașcă, rîs, somn, veveriță, zimbru), agricultura (brazdă, claie, coasă, a cosi, greblă, gunoi, a gunoi, a îmblăti, ogor, ovăz, pleavă, a plivi, plaz, plug, a prăși, snop, stog), creșterea animalelor (bivol, cireadă, cloșcă, cocoș, cocină, coteț, a cloci, gînsac, gîscă, grajd, iesle, obor, poiată, rață), casa și curtea (colibă, grădină, grindă, a îngrădi, laviță, ogradă, pivniță, pod, podeală, a podi, pcliță, prag, streașină, vraniță), corpul omenesc (cîrn, gîrbov, gît, glezne, pleșuv, obraz, slab, smead, știrb, trup), particularități psihice și morale (blajin, destoinic, drag, dragoste, groază, grijă, a iubi, jale, lacom, lene, mîndru, nădejde, năuc, pizmă, rîvnă, vesel, zglobiu), condiții sociale, organi- zația feudală (bogat, boier, rob, sărac, slugă, stăpîn, voievod), rudenie (a se înrudi, lele, mașteră, nene, nevastă, rudă, rudenie), unelte (bici, brici, ciocan, clește, cosor, daltă, mreajă, perie, pinten, praștie, sabie, sită, topor, undiță) etc. Elementul lexical slav a intrat și în fondul principal de cuvinte al limbii romîne, ocupînd primul loc după elementul latin. Cu ocazia împrumutului masiv al elementelor slave, și fonetica limbii romîne a suferit o puternică influență slavă. Trebuie semnalat că și această influență slavă asupra limbii romîne are un caracter bulgăresc răsăritean. De exemplu existența așa-numitului i scurt final sau a diftongului ea în limba romînă este explicată de unii lingviști ca un rezultat al influ- enței slave. Sunete asemănătoare întîlnim, însă, pe teren slav meridional, numai în graiurile bulgare răsăritene. Toponimia slavă de pe teritoriul R.P.R. dovedește că ele au existat și în slava din Dacia (care împreună cu slava din Moesia avea o seamă de trăsături comune pe care unii slaviști le numesc slave daco-moesice). Structura gramaticală a limbii romîne a rămas aproape neatinsă de influența slavă. Trebuie semnalată forma slavă în -o a vocativului singular al numelor feminine (sau avînd formă feminină): soro, Rizeo. De asemenea întrebuințarea, după model slav, a auxiliarului a fi în locul auxiliarului a avea: am făcut, dar 793 să fi făcut. îndeosebi în derivație se simte o puternică influență slavă. O bună parte a sufixelor romînești sînt de origine slavă. într-o perioadă mai recentă, la vechile elemente slave s-au adăugat împru- muturi slave mai noi din ucraineană, sîrbă, rusă și poloneză, precum și numeroase elemente maghiare, turcești, neogrecești și, în secolul al XlX-lea, italienești și franceze. Lexicul limbii romîne este prin urmare de origine foarte variată. Relațiile dintre cuvinte sînt însă exprimate cu mijloace gramaticale care își trag originea în ultimă analiză din gramatica latină. Așadar limba romînă nu este mai puțin romanică decît Locul și epoca de for- t. , .. . 7 r , . w ..... A limbile romanice apusene; ea este numai altfel romanica, mare a limbii romîne uneori mai arhaică, mai apropiată de limba latină, alteori însă, pe lîngă conservarea unor forme arhaice, a dezvoltat trăsături proprii deosebite de cele din Apus. De asemenea ea se deosebește de limbile romanice apusene atît prin elementele autohtone daco-moesice cît și prin cele împru- mutate, slave, maghiare, turcești etc> în Apus elementele străine provin din limbile celtice, germanice și din arabă (unele elemente celtice au intrat de timpuriu în limba latină care le-a transmis și limbii romîne, ca de exemplu cămașă, car, a se îmbrăca). Pentru a explica deosebirile mari semnalate mai sus între limba romînă și celelalte limbi romanice, inclusiv dalmata, sîntem nevoiți să așezăm teritoriul pe care s-a format limba romînă departe nu numai de limbile romanice apusene, ci și de dalmată. Teritoriul romînesc este izolat de Dalmația printr-o zonă ocupată de limbi slave (bulgara, sîrbo-croata, macedoneana, slovena) și de albaneză. Izolarea aceasta nu datează însă numai din epoca în care s-au așezat slavii în Peninsula Balcanică (sec. al VH-lea al e.n.), ci din primii ani ai romanizării, începută pe timpul domniei lui August, a ținuturilor situate de-a lungul Dunării de jos. Aici, pe cursul inferior al marelui fluviu — care niciodată n-a constituit o graniță naturală — s-a desfășurat un uimitor proces de romanizare care a durat șase secole, proces pornit din numeroasele orașe de limbă latină înșirate de-a lungul Dunării avînd chiar și după părăsirea Daciei capete de poduri pe țărmul stîng al fluviului, orașe care se romanizaseră încă în primele decenii ale e.n. și au rămas de limbă latină pînă la ocuparea lor de către slavi în jurul anului 600 e.n. în interiorul Peninsulei Balcanice romanizarea a pătruns relativ puțin. Spre sud, ea s-a oprit la o linie — numită linia Jire ek — de unde începea zona balcanică supusă influenței grecești și în parte grecizată. Linia aceasta trecea pe creasta munților Haemus. Spre apus romanizarea n-a atins decît foarte puțin regiunea muntoasă — în care au fost descoperite relativ puține inscripții latine — care a continuat să fie locuită de traci și iliri neromanizați, strămoși ai albanezilor și — prin slavizare — ai sîrbo-croaților. Această largă zonă muntoasă slab roma- 794 nizată separa cele două zone înguste puternic romanizate din Peninsula Balcanică, cea dunăreană și cea dalmată, aceasta din urmă legată de Italia prin navigația foarte intensă ce se practica în antichitate și în evul mediu pe Marea Adriatică. O mărturie a romanizării intense a acestor două zone o constituie miile de inscripții latinești descoperite în Dalmația, în Dacia și în Moesia. Spre nord, teritoriul romanizat cuprindea Dacia romană, adică Oltenia cu vestul Munteniei, estul Banatului și vestul Ardealului propriu-zis (fără Crișana) pînă la Porolissum (Moigrad) și o fîșie de teren de-a lungul Dunării muntene și moldovene. Așadar romanitatea daco-moesică, sprijinindu-se pe salba de orașe înșirate de-a lungul Dunării și pe cele din interiorul Daciei, se afla din momentul constituirii ei într-o poziție izolată de blocul roman apusean, izolare care s-a accentuat în urma repetatelor împărțiri ale imperiului și mai ales după cea defi- nitivă de la anul 395 al e.n. în interiorul muntos al Peninsulei Balcanice n-au existat zone romanizate decît în văile rîurilor mai mari (de la sine înțeles numai la nord de linia Jirecek), ca de ex. în valea Moravei (în antichitate Margus) cu orașele Naissus (azi Niș), Horreum Margi (azi Ciupria) și, pe un afluent al Moraviei, Remesiana (azi Bjela Palanka), în valea superioară a Vardarului (în antichitate Axius) cu orașul Scupi (azi Skoplje), locul de naștere al împăratului lustinian, după care a fost numit lustiniana Prima, Cîmpia Mierlei cu orașul Ulpiana (azi Lipljan). Dar aceste enclave romanizate, înglobate în masivul traco-ilir din interiorul Peninsulei, cu cîte unul sau două orașe, nu pot fi comparate cu zona compactă romanizată de pe cursul inferior al Dunării, unde, de la gura Savei pînă în Deltă se înșirau vreo 40 de orașe în care se vorbea latinește, ca de exemplu: Singidunum (= Bel- grad), Dierna (= Orșova), Drobeta (= Turnu Severin), Aquae (= Negotin), Bononia (= Vidin), Ratiaria (= Arcar), Almum (= Lom), Augusta (= Arlec), Oescus (= Gigen), Sucidava (= Celei), Utus (= Somovit), Novae (= Svistov), Sexanta Prista (= Rusciuc), Appiaria (= Rjahovo), Transmarisca (= Turtucaia), Daphne (= Oltenița), Durostorum (= Silistra), Tropaeum Traiani (= Adam- clisi), Axiopolis (= Cernavoda), Capidava (= Calachioi), Carsium (= Hîrșova), Troesmis (= Iglița), Arrubium (= Măcin), Dinogetia (= Garvăn), Noviodunum (= Isaccea), Aegissus (= Tulcea) etc. Se știe de asemenea că de la 106 pînă la 271 o vie romanitate a înflorit și în ținuturile intens romanizate ale Daciei, cu orașe ca Romula (=Reșca), Drobeta (=T. Severin), Ulpia Traiana (=Sarmizege- tusa romană), Apulum (=Alba lulia), Potaissa (=Turda), Napoca (=Cluj), Porolis' sum (= Moigrad), Tibiscum (= Jupa, r. Caransebeș), Ampelum (= Zlatna), Alburnus maior (= Roșia Montană) etc. Orașele de pe țărmul drept al Dunării și-au păstrat capetele de pod de pe țărmul stîng și după părăsirea oficială a Daciei. în multe cazuri știm și numele antic al localităților de pe țărmul stîng, care atît de puțin a fost părăsit de imperiu, încît după Aurelian au mai fost construite poduri peste Dunăre. Pînă în secolul al Vl-lea s-au păstrat ca așezări romane la nord de Dunăre Constantia, Lederata, 795 Praetorio, Drobeta, Sucidava, Turris, Daphne. De asemenea, pe țărmul stîng al Dunării la Hinova, Desa, Bistreț, Zăvalu, Pietroșani, Frumoasa, Dichiseni, Qura lalomiței, Bărboși, au existat pînă în sec. al Vl-lea un fel de capete de poduri în fața localităților Egeta, Ratiaria, Cebro, Augusta, Novae, Abrittus, Durostorum, Carsium și Dinogetia, de pe țărmul drept al fluviului. Dintre orașele de pe malul drept al Dunării sau din apropierea fluviului (de la gura Savei la vale), unsprezece erau reședințe de episcopii în secolele IV—VI: Singidunum, Margum, Viminacium, Aquae, Castra Martis, Ratiaria, Oescus, Novae, Abrittus, Appiaria și Durostorum. Cu toate acestea o seamă de cercetători au extins teritoriul de formare al limbii romîne și asupra regiunilor apusene ale Peninsulei Balcanice. Astfel O. Densușianu, luînd în considerare unele asemănări dintre dalmată și romînă, precum și elementele comune ale albanezei și romînei, plasează patria primitivă a romînilor în apropierea Dalmației și Albaniei. Am văzut însă mai sus că romînă se deosebește foarte mult din punct de vedere structural de dalmată. Cercetători mai noi au arătat că dalmata și romînă nu posedă elemente latine balcanice comune, inexistente în celelalte limbi romanice. Tot ce este comun acestor două limbi se explică prin evoluția romanică comună. Nu există prin urmare motive care să ne oblige să căutăm teritoriul de formare a limbii romîne în vestul Peninsulei Balcanice. Iar în ceea ce privește teritoriul albanez, albanologii sînt de acord că el se întindea departe spre nord-est. E de remarcat că numele antic al celui mai important oraș din centrul Peninsulei Balcanice, Naissus, a fost transmis slavilor de către o populație albaneză care l-a modificat după legile fonetice ale albanezei \ Dar dovada hotărîtoare în problema teritoriului de formare a limbii romîne ne este oferită de caracterul sud-slav de tip răsăritean (bulgar) al vechilor elemente slave ale celor patru dialecte romînești. Precum am arătat mai sus, linia care desparte — și despărțea cu siguranță și în trecut — graiurile sud-slave de tip răsăritean de cele de tip apusean trece aproximativ de-a lungul graniței actuale dintre Bulgaria și Iugoslavia. Așadar numai partea Peninsulei Balcanice situată la est de granița bulgaro-iugoslavă și- la nord de linia Jirecek (creasta munților Haemus) a putut aparține teritoriului de formare a limbii romîne» Populația romanizată din această zonă era concentrată îndeosebi în orașele și satele de veterani din apropierea Dunării^ Totuși inscripțiile arată existența unor elemente romanice, relativ mai rare, și în interiorul Moesiei, pînă la poalele nordice ale munților Haemus. Din această mică zonă, e adevărat puternic romanizată, a Peninsulei Balcanice ar fi trebuit să plece acele valuri de populație romanică, care — după o altă teorie, a lingvistului Al. Philippide — ar fi reromanizat, începînd din sec. al Vll-lea, teritoriile de la nord de Dunăre, unde astăzi vorbesc romînește 1 în limba albaneză orice s vechi a devenit s (ortografic sh): Lyssus > Lesh, Sclipi > Shkup, sanitosus> shendosh etc., iar ai s-a redus la i: Naissus > Nis. 796 vreo 17 milioane de oameni. O asemenea migrație masivă, pornită de pe un teritoriu restrîns, e însă foarte puțin probabilă. Eroarea lui Philippide și a altora (caWeigand și însuși Roesler) se datorește între altele, faptului că ei considerau Dunărea ca o graniță etnică și lingvistică. In realitate Dunărea n-a constituit o graniță etnică nici pentru triburile daco-moesice, nici pentru populația romană daco-moesică și nici pentru slavii daco-moesici care s-au stabilit în regiunile de la nord și de la sud de Dunăre în cursul secolelor al Vl-lea și al VH-lea. în acest spațiu daco-moesic, care forma o unitate geografică, etnică și culturală, a avut loc con- viețuirea romano-slavă care explică puternica influență slavă de tip bulgar asupra limbii romîne. O dovadă că graiurile slave de tip bulgar erau vorbite departe la nord de Dunăre o constituie nu numai toponimia slavo-bulgară de pe teritoriul țării noastre, ci și caracterul bulgar al unor elemente slave ale limbii maghiare. Conviețuirea romano-slavă din spațiul daco-moesic a luat sfîrșit prin romani- zarea slavilor din Dacia și slavizarea romanicilor din Moesia; dintre aceștia din urmă o bună parte a migrat ca păstori atît spre sud, sud-vest și vest, ajungînd pînă în Pelopones și Istria, cît și spre nord. Dar nici de acum înainte Dunărea de jos nu constituie o linie despărțitoare netă între regiunile pe care le străbate. Ea nu separă populația romînească din Dobrogea de restul țării, cum nu separă cursul ei mijlociu pe sîrbii, maghiarii și germanii de pe cele două maluri. Transformarea unei limbi mai vechi într-una nouă nu se face într-un interval de timp scurt. Modificările treptate în lexic și în structura gramaticală au nevoie de mai multe secole pentru ca să dea unei limbi un aspect nou, destul de deosebit de cel vechi ca să se poată vorbi de o limbă nouă. La fel a decurs și evoluția lentă care a transformat latina populară daco-moesică în limbă romînă. Ele- mentele latine ale limbii bulgare și toponimia pe care slavii daco-moesici au împrumutat-o de la romanici nu prezintă încă particularități care ar putea fi numite romînești. In secolele al Vl-lea și al VH-lea încă nu poate fi vorba deci de o limba romînă. Schimbările fonetice, lexicale și gramaticale în romanica daco- moesică, în urma cărora ea a luat aspectul romînei comune dinaintea separării celor patru dialecte romînești, s-au petrecut, în intervalul lung dintre secolele al VH-lea și al IX-lea. Abia acum, în sec. al IX-lea, poate fi numită romînă comună limba populației romanice daco-moesice. Limba aceasta au dus-o cu ei spre sud vlahii—strămoșii aromînilor—amintiți de cronicarii bizantini, în secolul al X-lea în sudul Peninsulei Balcanice, ca veniți din părțile dunărene, din vecinătatea Daciei1. La această dată trăsăturile fundamentale ale romînei erau așadar constituite. Argumentele prezentate în cele ce au precedat, fie ele de Ce ne spune tradiția ? .. . . . .. . . j i ordin istonco-arheologic sau lingvistic, duc, după parerea noastră, la un singur rezultat: imposibilitatea admiterii unei imigrări a poporului 1 Vezi cele spuse de scriitorul bizantin din secolul al XLlea, Kekaumenos, despre vlahi (traducerea romînească a pasajului se găsește la Al. Philippide, Originea Romînilor, voi. I, Iași, 1923, p. 662). 797 romîn din Peninsula Balcanică și confirmarea tezei despre autohtonia romînilor în teritoriul de la nordul Dunării, ca urmași ai populației băștinașe geto-dace romanizate și a slavilor asimilați în decursul conviețuirii lor cu această populație romanică. în fond, acest rezultat nu face decît să verifice științific multiseculara tradiție despre autohtonia și originea poporului romîn. într-adevăr, în sînul poporului romîn, conștiința despre romanitatea limbii și despre originea lor romană nu s-a stins, în realitate, niciodată. Ea s-a păstrat prin însuși faptul că toți membrii acestui popor n-au încetat în cursul veacurilor să se numească romîni, Această conștiință a originii romane apare încă vie la unii conducători ai « vlahilor » din Balcani, cum e loniță, pe la anul 1200, în corespondența lui cu papa Inocent al III-lea. Originea romană a vlahilor din Balcani o recunoaște și anonimul călugăr dominican, în 1308, considerîndu-i ca fugiți din Ungaria» iar numirea de romîni (Romani), pentru populația romînească din Ardeal, se găsește într-o scrisoare papală datînd din anul 1345. Originea comună a moldo- venilor și muntenilor o mărturisește Ștefan cel Mare (sec. XV) în mesajul său către Senioria venețiană, iar călugării de la Mănăstirea Dealu (Tîrgoviște) știu să povestească unor călători italieni (Aloisio Gritti și Francesco della Văile) din secolul XVI despre colonizarea Daciei cu romani și de scoborîrea romînilor din acești coloniști. Ideea e reluată, apoi, de învățații noștri cronicari din sec. al XVII-lea. Convingerea plămădirii pe loc a neamului romînesc, din coloniștii Romei sau din aceștia și populația băștinașă, a fost iarăși neclintită, atît la cărturari cît și la oamenii de rînd, în toate timpurile. Indiferent de felul în care își imaginau nașterea poporului romîn, cronicarii noștri mai vechi și mai noi, cu excepția unor confuz-îmbinate «basme», ca acelea din Cronica Anonimă a Țării Romînești (Letopisețul Cantacuzinesc) etc. despre un des- călecat tîrziu de tot, nu se îndoiau cîtuși de puțin de originea comună și autoh- tonia neamului din cele trei țări romîne x. într-un « memoriu » al lor din anul 1761, romînii hunedoreni afirmă categoric că ei sînt « urmașii vechilor daci ». în ce privește cronicarii și cărturarii străini, nu mai tîrziu de a doua jumătate a sec. XI, generalul și scriitorul bizantin Kekaumenos făcea justa apro- piere dintre vlahii balcanici și dacii lui Decebal, indicînd în modul cel mai categoric legătura dintre acești «romîni » și vechea populație traco-dacă din regiunea carpato-danubio-moesică. Cu șase secole mai tîrziu, pe la sfîrșitul veacului al XVII-lea, învățatul Stolnic Constantin Cantacuzino afirma că «nu toți dacii au pierit» și că amestecul romanilor cu dacii a fost o realitate. Nici Școala istorică ardeleană, cu un Samuil Micu-Klein și Petru Maior în frunte, n-a putut să-și impună durabil exagerata teorie despre caracterul « pur roman » al romînilor. 1 Cf. Cronicile slavo-romine din sec. XV—XVI publ. de I. Bogdan. Ediție revăzută și completată de P. P. Panaitescu, Ed. Acad. R.P.R., 1959, p. 154 și urm.; Letopisețul Cantacuzinesc, ediție critică de C. Grecescu și Dan Simonescu, Ed. Acad. R.P.R., 1960, p. 1 și 19. 798 Romanitatea limbii a fost, de altfel, foarte devreme recunoscută, încă din adine ev mediu, de învățații și cărturarii străini. însăși denumirea de vlah (voloch, olâh etc.), veche de zece secole, cu care au fost designați de popoa- rele înconjurătoare, fie vlahii din Balcani, fie cei din ținuturile de la nordul Dunării, depune o mărturie incontestabilă despre originea romană a poporului și a limbii. Atît cărturarii bizantini (începînd cu acel Kekaumenos din sec. XI, cu un Kinnamos din sec. XII), cît și umaniștii apuseni (un Poggio Bracciolini din sec. XV, de pildă), de la cei mai vechi pînă la cei mai recenți (cu excepția a vreo două, trei cazuri de vădită lipsă de informație), toți erau unanimi în a recunoaște nu numai originea romană a romînilor, ci implicit, și obîrșia lor din coloniștii aduși de Traian în Dacia. ☆ încheind această primă parte a expunerii noastre în legătură cu originea poporului romîn, urmează să examinăm, la lumina puținelor date de care dispunem, și desfășurarea vieții social-politice a populației de pe teritoriul fostei Dacii, pentru a cunoaște și condițiile istorice concrete în care s-a împlinit procesul de formare a limbii și poporului romîn. Din cauza lipsei izvoarelor, problema studierii dezvoltării Traiul societății ome- r . . . .... 1.1. ~ . x. r . . ... tortelor și relațiilor de producție din aceasta epoca prezintă nești, forțele și relațiile * ' de producție serioase dificultăți. Lipsindu-i datele concrete asupra transformărilor petrecute în sînul societății băștinașe de la retragerea aureliană pînă la sfîrșitul mileniului I, istoricul este redus la datele încă incomplete ale cercetărilor arheologice, la analogii sau la reconsti- tuiri pornind de la realități mai tîrzii. Urmările retragerii statului roman din Dacia au fost deosebit de importante pentru dezvoltarea ulterioară a societății autohtone. Populației rămase în Dacia i se deschidea posibilitatea de a se dezvolta pe căi noi, către un mod de producție superior sclavagismului. Pentru moment ea trebuia, însă, să adopte o formă de organizare socială care să corespundă condițiilor istorice existente. în urma dezagregării organizării municipale, a decăderii și dispariției orașelor, care fusese principala temelie a societății sclavagiste, acestea nu mai puteau juca nici un rol în viața fostei provincii. Decăderea economiei sclavagiste, ca și așezarea pe teritoriul Daciei a unor populații libere, a dus la mutarea cen- trului vieții economice de la oraș la sat. Așa se și explică cuvîntul romînesc sat, cu care se denumește așezarea rurală, format din cuvîntul latin fossatum, în timp ce denumirea pentru oraș s-a introdus mai tîrziu din limba maghiară (vâros). Populația din Dacia s-a răspîndit, așadar, în mediul rural. Aici însă se păstra încă o formă de organizare care își dovedise vitalitatea în cursul stăpînirii romane și care putea servi și mai departe ca bază organizatorică, obștea sătească, 799 comunitate teritorială, caracterizată prin dualismul scos în evidență de Marx «întreproprietatea colectivă asupra pămîntului și gospodăria parcelară, individuală a familiilor » \ Că obștile țărănești libere se menținuseră în timpul stăpînirii romane rezultă și din faptul că în Imperiul de răsărit, după cum a dovedit bizantinologul M. V, Levcenko, ele au continuat să existe în secolele IV—VL Desigur nu mai este vorba de tipul arhaic al obștei. In sînul acesteia se petrecea un proces de evoluție. Este foarte probabil că sistemul reîmpărțirilor pămîntului arabil, caracteristic obștei arhaice de la sfîrșitul orînduirii comunei primitive, fusese depășit. In vremea romană tîrzie se trecuse la un alt tip de obște caracterizat prin posesiunea privată a loturilor arabile, firește cu interdicția vînzărilor, și prin proprietatea comună care se putea reîmpărți și arenda. In acest tip de obște se puteau încadra și micii proprietari funciari exis- tenți, care nu puteau trăi izolați în împrejurările create prin dispariția organelor de stat. Un puternic impuls l-au primit obștile locale din partea obștilor dacilor liberi și ale populațiilor migratorii care s-au așezat (în măsura în care s-au așezat) pe teritoriul Daciei. Căci și aceste populații aflate într-un proces de diferențiere internă, trecuseră la organizarea lor în obște. In asemenea condiții, obștile localnicilor s-au consolidat și întărit. Cu toate că informațiile de care dispunem sînt extrem de reduse, putem admite că forma de organizare dominantă, în secolele IV—VI, deci înainte ca slavii să fi venit cu obștea proprie, era obștea sătească într-o fază deja mai evoluată față de obștea arhaică. Cu o viziune istorică remarcabilă, stabilea acest lucru încă aproape acum 100 de ani Karl Marx (e drept că pentru epoci mai tîrzii): « Așa stăteau lucrurile în provinciile romînești. Modul lor de producție inițial era bazat pe proprietatea comună, dar nu proprietatea comună în forma ei slavă, și cu atît mai puțin în cea hindusă. O parte a pămîntului era cultivat ca proprie- tate privată liberă, de către membrii obștei pe cont propriu, altă parte a lui — ager publicus — era cultivată de toți împreună. Produsele acestei munci în comun serveau în parte ca fond de rezervă pentru anii cu recoltă proastă sau alte întîmplări neprevăzute, în parte ca tezaur public pentru acoperirea chel- tuielilor războiului și ale cultului, precum și a altor cheltuieli ale comunei » 2. In orice caz, menționarea satelor atît în teritoriile stăpînite de goți în șesul Munteniei, cît și în cele dominate de huni în Banat și de slavi în Sclavinia nord-dunăreană, este o indicație, dacă nu o certitudine, că locuitorii lor trăiau în obști. Că obștea sătească era forma de organizare predominantă a populațiilor agricole și păstorești de pe teritoriile din stînga Dunării, se poate vedea și din informațiile pe care ni le-a transmis Priscus din Panion 3. In adevăr, cu prilejul 1 K. Marx'F. Engels, CoHUHeuuH3 voi. XXVII, p. 695. 2 K. Marx, Capitalul, I, ed. 2, p. 233. 3 Priscus, Ambasadele, A III (ed. Gh. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei Romînilor, voi. VIII, Buc., 1938). 800 călătoriei ambasadei lui Teodosie al II-lea la Attila, din care făcea parte și autorul Priscus înregistrează în șesul din vestul Banatului numeroase sate, compuse din colibe (xaAu^ai) din care ambasada se aproviziona cu mei și cu o băutura făcută din miere, numită «în limba localnicilor» (mied). Indiferent de originea etnica a populației acelor sate, este de reținut, totuși, că, atît în Dacia cît și în șesul Tisei populația existentă trăia în sate înțelegînd prin aceasta comunități sătești. Aceste obști au avut rolul hotărîtor în formarea relațiilor feudale. Apariția și dezvoltarea feudalismului constă în transformarea țăranilor liberi, membri ai obștilor, în țărani dependenți, proces pentru care a fost nece- sară o lungă perioadă și al cărui început, în Dacia, trebuie căutat la sfîrșitul secolului al III-lea e.n. Existența obștei constituie una din premisele feudalis- mului, fie că acele comunități erau numai agricole, fie că ele erau păstorești sau mixte, cum par a fi fost obștile daco-romane. Căci ocupația păstorească, prin acumularea de bogății în vite în mîna unora, nu împiedică formarea rela- țiilor feudale, ci dimpotrivă o ajută. De cea mai mare importanță pentru definirea relațiilor dintre obștile agricole și stăpînitorii huni, este menționarea unor sate care depind direct de membrii aristocrației hunice. Astfel Priscus cunoaște un sat peste care domnește una din soțiile lui Bleda, iar despre Berichus, unul din aristocrații de frunte de la curtea lui Attila, el relatează că « avea în stăpînirea sa mai multe sate din Sciția ». Este foarte greu să definim caracterul dependenței acelor comunități față de « stăpînii » lor. Indiferent de aceasta însă, între sătenii care le compuneau existau aceleași relații de comunitate. Nici unul din izvoarele antice nu lasă să se întrevadă că între săteni și « stăpînii » satului ar fi existat raporturi de depen- dență personală a fiecăruia dintre membrii obștei. Se pare că întreaga obște, teritoriul împreună cu oamenii de pe el, erau aservite, adică se aflau într-o dependență colectivă, rezultată din dreptul cuceritorului. La acea dată, între membrii obștei nu apăruseră încă diferențieri importante. Dacă aceasta era situația în teritoriul stăpînit și controlat direct de către huni, este de presupus că obștile situate geografic mai departe de centrul lor de stăpînire și mai izolate prin însăși configurația terenului, cum erau cele din Dacia muntoasă, se bucurau de o mai mare libertate, fiind supuse numai obiș- nuitelor dijme în produse agricole, la rechiziții de vite și la corvezi, impuse de războinicii din stepă. în același fel trebuie să ne imaginăm și relațiile cu gepizii și cu avarii. Populația băștinașă, organizată în obști constituia un factor important și necesar din punct de vedere economic, contribuind prin dările în natură și prestațiile în muncă la care era supusă la întreținerea războinicilor stăpînitori. Populația subjugată alimenta însă și forțele militare ale cuceritorului prin contin- gentele de războinici ce i se cereau de acesta. Obligațiile față de vremelnicii stăpîni nu vor fi fost ușoare. Abuzurile inerente unor vremuri așa de agitate trebuie să fi fost frecvente. De aceea dominația populațiilor nomade stînjenea 51 —c. 1001 801 desigur, dezvoltarea forțelor de producție, din care cauză procesul intern de dezvol- tare a comunităților a fost foarte lent pînă în momentul cînd obștea locală a primit un puternic impuls, începînd cu secolul al VH-lea din partea obștei slave. în adevăr, în secolul al Vll-lea slavii de la noi se găseau într-o organizare similară celei a obștilor autohtone. între comunitățile autohtone și cele slave s-au stabilit raporturi de colaborare, chiar dacă slavii au deținut în unele regiuni supre- mația militaro-politică. Asemenea raporturi contribuiau la întărirea obștilor și la dezvoltarea forțelor de producție. Colaborarea era cerută de necesitățile obiective atît economice cît și de apărare. Ea s-a realizat în cadrul unor confer derații sau uniuni de obști agricole și păstorești formate din obștile situate pe anumite unități geografice și economice. Procesul de închegare a uniunilor de obști vecine trebuie să fi început încă din secolul al VH-lea. în ceea ce privește pe slavii din apropierea Dunării, el este menționat pe la sfîrșitul secolului VI, în Strategikon-ul lui Pseudo-Maurikios. în veacurile următoare procesul trebuie să fi luat o amploare din ce în ce mai mare. Pe măsură ce relațiile dintre băștinași și slavi se intensificau, uni- unile de obști cu caracter defensiv trebuie să fi înglobat obștile teritoriale, atît slave cît și autohtone, așezate fie pe valea cîte unui rîu, fie în regiuni închise, cu viață economică comună. Acestea au fost numite de romîni țări (Țara [= terra] Hațegului, Țara Amlașului, Țara Făgărașului, Țara Brodnicilor etc.), iar de către slavi cu un termen corespunzător, de ex. Vlașca, în sensul de « țara » Vlahilor (— a romînilor). Obștea sătească conținea însă în sînul ei contradicții care trebuiau să ducă, în mod necesar, la descompunerea relațiilor inițiale, egalitare. în adevăr, inițial, obștea sătească era proprietara atît a solului arabil cît și a pășunilor, pădurilor și apelor. însă nu tot pămîntul arabil era lucrat în comun ci o parte era dată în folosință membrilor obștei, prin sistemul împărțirilor periodice. Or, faptul că însușirea produsului avea un caracter privat, ca și posesiunea uneltelor și vitelor mari și mici, crea posibilitatea apariției unei inegalități între membrii comuni- tății, adică « terenul pentru concentrarea bunurilor mobile de exemplu a vitelor, a banilor și, uneori, chiar a sclavilor sau a unor oameni dependenți — un fel de șerbi » 1 în mîna unora din membrii obștei. Astfel își fac apariția începuturile dezagregării obștei, germenii unei evo- luții lente către un nou mod de producție. Prima ruptură în relațiile clasice de obște s-a făcut prin trecerea loturilor arabile în proprietate privată, în timp ce proprietatea comună asupra pădurilor, pășunilor și apelor se menține pînă tîrziu, în plină orînduire feudală. în etapa împărțirilor periodice a solului arabil, inegalitatea între membrii obștilor era frînată prin înseși acele reîmpărțiri. După ce însă loturile au trecut definitiv în mîna cultivatorilor, ca proprietate privată, cei ce obținuseră loturi mai bune și dispuneau de un utilaj mai bogat 1 K. Marx-F. Engels, ComiHeHux, voi. XXVII, p. 695. 802 și de vite mai multe, aveau posibilitatea să obțină recolte mai bogate, să schimbe surplusurile și să supună pe alți membri ai obștei unei dependențe economice. Creșterea productivității în ramurile principale ale economiei, în primul rînd în agricultură prin dezvoltarea treptată a forțelor de producție și în speță prin generalizarea tehnicii aratului, constituie baza transformărilor petrecute în sînul obștilor băștinașe. Dezvoltarea meșteșugurilor, îndeosebi prelucrarea fierului, ca și avîntul luat de procesul de schimb, au contribuit curînd la o creștere apreciabilă a forțelor de producție, care se face clar simțită începînd cu secolul al IX-lea și al X-lea. Astfel, agriculturii îi stau la dispoziție unelte de fier din ce în ce mai numeroase și mai variate: hîrlețe cu ramă de fier, seceri, cosoare, fiare de plug. Merită a fi menționată în mod special descoperirea unui atelier de fierar la Bucov, nu departe de Ploești, datînd din secolul al X-lea. Răspîndirea agriculturii cu plugul cu brăzdar de fier a avut ca urmare o creștere a producției cerealiere și a schimbului. Deși informațiile de care dis- punem se referă numai la valea Dunării de jos, este de presupus că fenomenul nu s-a limitat la malurile marelui fluviu. Cronicarii bizantini, povestind eveni- mentele petrecute în Dobrogea în a doua jumătate a secolului X, arată că pe malurile fluviului trăia o populație numeroasă care cultiva mei, orz și grîu. Rușii chievieni asediați la Durostor de ostile bizantine, executau în timpul nopții ieșiri pentru aprovizionare, ceea ce lasă să se înțeleagă că în regiunea învecinată marii cetăți existau mijloace de hrană, fapt ce se explică tocmai ca urmare a dezvol- tării pe care o luase agricultura h Totodată, descoperirile arheologice ca și știrile cronicilor bizantine și rusești ne dau posibilitatea să sesizăm o activitate comercială deosebit de intensă și variată care se desfășura în centrele ce se întin- deau de-a lungul malului dobrogean al Dunării. Către aceste centre se îndreptau, mai ales după ce Dobrogea a fost cucerită de bizantini și integrată în aria econo- mică a imperiului, produsele din Bizanț, din Rusia chieviană, din regiunile răsăritene și nord-pontice ca și din regiunile central-europene 2. Intensa circu- lație monetară ce se constată, începînd din vremea domniei lui loan Tzimisces, constituie și ea o puternică dovadă a creșterii activității comerciale din regiunea Dunării inferioare. Această accentuată creștere a forțelor de producție în secolele al IX-lea și al X-lea a avut însemnate consecințe de ordin social. Astfel, procesul de descompunere al obștilor a luat un ritm mai pronunțat. In același timp s-a accentuat și procesul de constituire a marii proprietăți funciare și de formare a celor două clase funda- mentale ale societății feudale: clasa feudalilor, mari proprietari de sate și clasa țară' nimii dependente. Unele obști sătești și-au continuat existența și în secolele urmă- toare, creînd premisele micii proprietăți libere. In secolul al IX-lea începe și procesul de închegare a primelor formațiuni politice cu caracter feudal începător, 1 Cedrenus-Skylitzes, II, p. 402 (ed. Bonn). 2 Povestea vremurilor de demult (Cronica lui Nestor, ed. Gh. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei Rominilor, Buc., 1935, p. 73). 803 51* proces ce continuă în secolul următor. în adevăr, în regiunile vestice, știrile legate de primele incursiuni ale maghiarilor la răsărit de Tisa, documentează existența unui voievodat (ducat) în părțile Bihorului, în fruntea căruia se găsea Menu- morut. O altă formațiune politică băștinașă, condusă de Glad se găsea în Banat, iar în centrul Transilvaniei o a treia condusă de Gelu, el însuși caracterizat ca romîn (vlah). Aceste formațiuni feudale începătoare, s-au constituit în timpul dominației statului bulgar la nordul Dunării, în secolul IX. Probabil că sub pre- siunea statului bulgar și a bisericii sale, religia creștină îmbrățișată de populația daco-romană începînd din secolul IV s-a generalizat și s-a impus organizarea bisericii după modelul celei bulgare, introducîndu-se și limba slavă ca limba liturgică. Așa se explică de ce terminologia creștină de bază este de origine latină, în timp ce termenii referitori la ierarhia și organizația bisericii sînt de origine slavă-bulgară. Scrisul slavon s-a răspîndit în decursul secolului X atît în Dobrogea (de ex. unele din inscripțiile zgîriate pe pereții bisericuței rupestre de la Basa- rabi, reg. Constanța), cît și în așezarea rurală de la Bucov, reg. Ploești. Mai numeroase, însă, informațiile privitoare la regiunea dobrogeană ne îngăduie să putem vorbi aici deja de un adevărat feudalism timpuriu. Astfel inscripția slavă descoperită la Mircea Vodă (reg. Constanța), care păstrează și o dată (anul 943), ne face cunoscut numele unui jupan Dimitrie \ stăpînitor feudal dobrogean din prima jumătate a secolului X. Nu mult mai tîrziu, în timp ce împăratul loan Tzimisces se afla la Durostor (971), izvoarele ne aduc știrea ca un număr de « căpetenii » locale au intrat în tratative cu împăratul, făcînd act de supunere « ei și cetățile lor » 2. Aceste căpetenii care dispun de cetăți (cppoupux) sînt deja mici feudali locali. Și mai importantă încă din punctul de vedere al urmă- ririi procesului de feudalizare a societății autohtone este Nota toparhului anonim (Nota toparhului grec), din care aflăm de existența, în jurul anului 1000, probabil în nordul Dobrogei, după interpretarea dată de M. V. Levcenko, a unei aristocra- ții locale, suficient de puternică pentru a impune o politică potrivită interese- lor ei, însuși toparhului reprezentant al statului bizantin 3. Este clar că în secolele IX—X, cel puțin în unele regiuni ale țării noastre, procesul de constituire a unei aristocrații feudale făcuse progrese mari, ceea ce ne dă dreptul să vorbim de începutul perioadei timpurii a feudalismului. Acest proces va continua și se va desăvîrși în primele veacuri ale mileniului al doilea. Lipsa izvoarelor nu ne permite să urmărim modul concret cum au apărut cele două clase de bază ale societății feudale pe teritoriul patriei noastre. Este însă sigur că, o dată ce am admis că forma de organizare social-economică în această perioadă a fost obștea, punctul de plecare a diferențierii trebuie să-l 1 Inscripția slavă din Dobrogea din anul 943, în Studii, revistă de istorie și filozofie, III, anul 4, iulie-septembrie 1951, p. 122— 134. Cedrenus-Skylitzes, III, p. 401. " M. V. Levcenko, HeHHbtu ucmounuK no eonpocy pyccKo-eusaiimiiULKUx omnotuenuu e X e. SanucKa epeuecKoeo monapxa, în BusaumuucKUu BpeMeHHUK., IV, 1951, p. 42—72. 804 constituie însăși aceasta. în adevăr obștea, ca și uniunile de obști (« țările»), conțineau chiar în sînul ei germenii dezagregării. Căci, atît pentru nevoile interne cît și pentru relațiile cu triburile migratorii stăpînitoare, obștile își alegeau din sînul lor pe acei membri care se bucurau de un prestigiu mai mare. Sarcina lor era să rezolve litigiile dintre membrii obștei sau dintre obști, împreună cu sfatul bătrînilor, să țină legătură cu popoarele dominante și să se îngrijească de apărare. Este posibil ca acest rol să-1 fi îndeplinit juzii sau judecii, a căror principală atri- buție (dar nu singura) era, probabil, cea cu caracter judecătoresc. Din păcate nu știm cînd a apărut instituția judeciei, dar faptul că ea poartă o denumire latină și se întîlnește și în alte regiuni ale fostului imperiu roman, de pildă în Sardinia, ne îngăduie s-o considerăm creație destul de timpurie în sînul socie- tății daco-romane. Alături de latinescul domn (dominus, domnus), au pătruns și s-au genera- lizat și la romîni ca termeni ai unor instituții împrumutate de la slavi, cuvintele cneaz, jupan, voievod. Din păcate nu posedăm decît știri tîrzii asupra cnejilor de pe teritoriul țării noastre. Cea mai importantă informație ni s-a păstrat de călugărul Rogerius, raportîndu-se la epoca invaziei tătarilor din 1241. Cnejii menționați de Rogerius aveau tocmai sarcina de a împărți dreptatea (qui justi* ciam facerent) și de a procura tătarilor invadatori « cai, animale, arme, daruri și veșmintele necesare » (et eis equos, animalia, arma, oxenia et vestimenta utilia procurarent) \ adică exact aceleași vechi atribuții pe care le avuseseră și în epoca de apariție și formare a relațiilor feudale delegații obștilor și, foarte probabil, și juzii. Nevoile de apărare au silit obștile să se confedereze și să aleagă o căpe- tenie militară numit voievod (dux), domn. Este clar că în sînul obștilor și uniuni- lor de obști s-a format o pătură de căpetenii, care, organizîndu-și cete de luptă- tori, s-a constituit c-u timpul într-o aristocrație militară, izvorul social al clasei feudalilor, a boierilor. în felul acesta, organele create de comunități pentru a servi intereselor obștești, ajung cu timpul să se autonomizeze, adică, așa cum arată F. Engels «servitorul inițial al comunității se transformă treptat, dacă împrejurările îi sînt favorabile, în stăpîn » 2. Fundamentul economic al acestui proces îl consti- tuie exploatarea proprietății cu ajutorul prizonierilor de război transformați în robi. Dispunînd de forță de muncă suplimentară, aristocrația militară are posibi- litatea de a lucra mai intens loturile sale și, totdeodată, de a pune mîna pe tere- nuri nelucrate și de a-și mări proprietatea prin defrișări, în dauna celorlalți membri ai obștilor care nu dispuneau decît de forța de muncă a familiilor lor. Proprie- tatea aristocrației militare va crește astfel prin abuz și forță, transformîndu-se în adevărate domenii feudale lucrate cu robi și cu țărani dependenți. Așadar feudalismul s-a format și pe teritoriul Daciei, în urma aservirii țăranilor liberi, membri ai obștilor. în cursul procesului de feudalizare a avut loc mai întîi o 1 Rogerius, Carmen Miserabile, XXXV. 2 F. Engels, Anti-Dubring. E.S.P.E.P., Buc. 1955, p. 198. 805 întărire treptată a posesiunii private asupra pămîntului și trecerea de la obștea agrară la obștea marcă. Separarea aristocrației militare de restul populației a creat premisele subjugării treptate a obștilor. Din cele spuse pînă aici, este clar că feudalismul s-a născut pe teritoriul țării noastre din însăși dezvoltarea internă a societății, pe cale pur economică, fără a fi fost importat dinafară. Acest fenomen a fost scos în evidență și de K. Marx într-o scrisoare adresată lui Engels, în care se spune: « acest mers al dez- voltării în Moldova și Valahia este interesant prin faptul că aici se poate arăta apariția iobăgiei pe cale pur economică, fără vreo verigă intermediară sub forma cuceririi sau antagonismului dintre două triburi »x. Ținînd seama de ansamblul contribuțiilor aduse la lămu- Concluzn: rirea problemei noastre de știința istoriei, în general, Cînd și unde s-au format w A . , . T « .... , .de arheologie $1 lingvistica, m special și după ce am limba șî poporul romîn * ° încercat să lămurim și aspectul social-economic al feno- menului de etnogeneză, nu ne rămîne decît să formulăm concluziile privitoare la epoca, locul și felul în care s-a desfășurat și s-a încheiat procesul de formare a poporului romîn și a limbii romînești. Ele pot fi rezumate în felul următor: Poporul romîn s-a format într-un proces de lungă durată care a devenit posibil o dată cu colonizarea și romanizarea Moesiei și a Daciei. La temelia acestei etnogeneze stau cele două elemente componente: populația de limbă traco-daco-moesică, autohtonă, și elementul romanic, reprezentat prin colo- niștii Romei care s-au așezat în acest spațiu daco-moesic, în cursul veacurilor de stăpînire romană, și prin influența romanizatoare a acestei stăpîniri. Nașterea poporului romîn pe teritoriul patriei sale e condiționată, în primul rînd, de continuitatea și după abandonarea oficială a Daciei a unei populații latinofone, pe întreg cuprinsul acestui spațiu ce se întinde din munții Hemului pînă în nordul Carpaților dacici. Continuitatea aceasta se constată a fi existat, de fapt, avînd ca focare principale centrele romanizate ale fostei provincii Dacia și valea Dunării de jos, inclusiv Dobrogea. Ea a dăinuit neîntrerupt, în timp și spațiu, nu numai pînă la venirea și așezarea masivă a slavilor în Dacia și în Peninsula Balcanică, dar și după aceasta. în tot acest răstimp, romanitatea moeso-dunăreană, de caracter urban, rural și păstoresc, contribuie efectiv la desăvîrșirea romanizării teritoriilor din nordul fluviului, atît prin continuele intermigrații ale populației de pe un mal pe celălalt, cît și prin legăturile de ordin politic (stăpînirea vremelnică a imperiului romano-bizantin la nordul Dunării), economic și cultural (răspîndirea crești- nismului în limba latină) pe care le întreține imperiul cu teritoriul de dincoace de Dunăre. 1 K. Marx-F. Engels, CoHUHenun, voi. XXII, p. 161. 806 După apunerea puterii romano-bizantine de pe malul drept al Dunării (pe la anul 600) și ca urmare a conviețuirii populației romanice băștinașe cu slavii așezați în Dacia și Moesia, începe procesul propriu-zis al etnogenezei ro- mîne, pe întreg cuprinsul daco-moesic, durînd aproximativ două-trei veacuri (secolele VII—IX). Legăturile dintre romanitatea moesică și dacică nu sînt între- rupte nici în aceste veacuri, ci se mențin, dar limba latină comună, vorbită de această populație, începe de pe acum să se deosebească de latina populară, tre- cînd spre etapa cea dintîi a limbii romînești comune (așa-zisa «străromîna»). Tot în cursul acestei perioade de timp, centrul de greutate al romanității daco-moesice devine Dacia, romanitatea dunăreană (moesică) scăzînd treptat fie în urma slavizării ei (în primul rînd a elementului sedentar), fie prin deplasarea unor elemente romanice (mai ales a elementului păstoresc) înspre nord, în Dacia, înspre sud și vest, în Peninsula Balcanică (aromînii, meglenoromînii, morovlahii). Nu mult după această diferențiere lingvistică (și etnică), mai întîi pe la sfîrșitul veacului al X-lea, apar romînii în izvoarele bizantine, slave și maghiare sub denu- mirea de vlahi (;3Xa^o.) și voloc/uJj Un schimb, romanitatea dacică se dezvoltă și se întărește mereu, datorită asimilării treptate a elementului slav de la nordul Dunării, și a celorlalte elemente etnice neromane de pe teritoriul Daciei, ca și de pe urma admigrării unor noi elemente romanice din sudul Dunării. Această populație daco-romană din părțile romanizate ale fostei provincii Dacia, parcurgînd același proces comun de etnogeneză cu romanitatea moesică, se extindea, cu timpul, și asupra unor teritorii mai puțin romanizate din Dacia romană și chiar dinafara provinciei. Ea dusese, în prima perioadă a năvălirii popoa- relor migratoare, după părăsirea orașelor, o viață de agricultori, crescători de vite și de păstori, în așezări mai mici, mai mult sau mai puțin stabile, cu predomina- rea, în anumite răstimpuri și în anumite regiuni, a uneia sau alteia din aceste ocupații. Consolidarea situației prin așezarea și organizarea definitivă a slavilor pe teritoriul Daciei creează acestei populații condiții tot mai prielnice pentru o viață stabilă de plugari și crescători de vite, cu practicarea în continuare, pe o scară destul de întinsă, a păstoritului. Intr-adevăr, deși păstoritul a fost una din ocupațiile importante ale populației daco-romane, ocupație explicabilă și prin vechimea mare a păstoritului pe aceste meleaguri (datorită și condițiilor geografice extrem de favorabile), dar și prin împre- jurările specifice perioadei prime a migrațiilor, viața păstorească din sînul acestei societăți a fost totdeauna legată de o agricultură îmbinată cu creșterea vitelor. Pe lîngă termenii de origine latină cu privire la agricultură din limba romînă, cul- turile « în răzoare » pe terasele înălțimilor, ale căror reminiscențe sînt semnalate în diverse locuri din țara noastră (Bran, Țara Loviștei, Munții Apuseni, Poiana Ruscăi etc.), stau mărturie că cerealele au fost cultivate întotdeauna, chiar și în ținuturile de munte, așa cum fusese cazul și pe vremea dacilor. Cu atît mai mult s-a practicat cultura cerealelor de acele grupuri ale populației daco-romane 807 care au poposit în văi mai largi, dar totuși mai retrase, la adăpostul codrilor. Numai în condițiile unei predominante vieți sedentare — agricole s-a putut înfăptui asimilarea lentă a slavilor de către daco-romani, avînd drept rezultat intrarea elementului etnic și lingvistic slav, ca al treilea component, în procesul de formare a limbii și poporului romîn. Asimilarea slavilor a putut avea loc atît din pricina numărului relativ mai mic al acestora, cît și datorită unor împrejurări economice, sociale și lingvistice prielnice populației autohtone. Etnografia a atras atenția asupra cîtorva fapte de o deosebită semnificație pentru problema conviețuirii slavo-romîne. Astfel, tipul de așezare cel mai arhaic, satul cu case risipite, se găsește numai la romîni, îndeosebi în Munții Apuseni. Tot așa, tipul vechi de «casă cu cămară » s-a păstrat în Țara Hațegului și în Munții Apuseni. In legătură cu nomenclatura locuinței, s-a observat că partea din gospodărie rezervată omului este de origine latină (casă, poartă, curte, ușă, perete, fereastră), în timp ce părțile destinate creșterii vitelor necesare muncilor și animalelor de hrană poartă denumiri slave (ocol, ogradă, grajd, poiană etc.). Rezultă, așadar, cu deosebită claritate, că populația locală își avea întotdeauna tipul său de așezare (sate și cătune) și locuințe măcar temporar stabile. In cursul conviețuirii romîno-slave, elementul daco-roman a transmis slavilor termenii vieții păstorești, învațînd de la aceștia o agricultură mai avansată, ceea ce explică numeroșii termeni tehnici agricoli de origine slavă intrați în limba romînă. Din datele lingvistice apare evident că de o limbă romînească, unitară și comună întregului popor, net deosebită de latina populară, nu poate fi vorba înainte de pătrunderea slavilor. Atît limba cît și poporul romîn s-au putut de fapt cristaliza numai într-o fază înaintată a acestei perioade de convie- țuire, urmată de asimilarea lentă a elementului slav și a graiului lor, adică prin sec. VII/V1II—IX. Acum va fi început și procesul de închegare a celor dintîi for- mațiuni feudale începătoare romîno-slave în diferite regiuni ale ținutului nord- dunărean, ca urmare a împărțirii în clase antagoniste a societății. Apariția nu mult după aceasta a celor dintîi mențiuni despre vlahi, deci despre o populație care nu e slavă și nu mai e nici romană ori romeică, ci una deosebită atît de vechea populație a imperiului roman de răsărit, cît și de popoarele slave și maghiar înconjurătoare, constituie, credem, o confirmare a acestui adevăr. Rezultatele cercetărilor expuse mai sus, atît în ce privește continuitatea de viață a populației băștinașe daco-romane pe meleagurile Daciei, cît și în privința dezvoltării sale continue în împrejurările migrației popoarelor și așezării slavilor, precum și în condițiile unor legături permanente între romanitatea dacică și romanitatea dunăreană duc în mod necesar la următoarea concluzie: poporul romîn și limba romînească, rezultat al romanizării elementului autohton daco-moesic, al asimilării treptate a slavilor și a altor populații așezate pe teritoriul Romîniei de azi, s-au format, în ultimele secole ale mileniului I e.n., în spațiul de la nordul Dunării de jos, avînd ca teritoriu-nucleu ținuturile de deal și de munte ale Daciei. 808 BIBLIOGRAFIE I. Lucrări teoretice K. Marx-F. Engels, CoHUHenun, voi. XXII. K. Marx-F. Engels, Commeuun., voi. XXVII. F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, E.S.P.L.P., București, 1957. — Anti-Diihring, E.S.P.L.P., București, 1955. II. Lucrări generale și speciale Problema formării limbii și poporului romîn a produs aprige discuții și o bogată literatură, în lista ce urmează nu înregistrăm decît cîteva din lucrările mai de seamă unde cititorul va putea găsi folosite toate izvoarele și istoriografia problemei. BariC, H., Albanisch, Romanisch und Rumănisch, în Qodisnjak, knj. I, Balkanoloski institut, knj. I, Sarajevo, 1957, p. 1 — 16. Bogdan, L, Romînii și bulgarii, București, 1895. Comșa, Maria, Slavii pe teritoriid R,P,R, în sec, VI —IX în lumina cercetărilor arheologice, în SCIV, I, 1959. ~ Contribuții la cunoașterea culturii străromîne în lumina săpăturilor de la Bucov, în SCIV, X, 1959, p. 81-99. ^ Daicoviciu, C., Problema continuității, în AISC, III, 1936—1940, Cluj-Sibiu, 1941. Densusianu, O., Histoire de la langue roumaine, t. 1. Les origines, Paris, 1901. Dragomir, S., Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu, București, Editura Acade* miei R.P.R., 1959. Graur, Al., încercare asupra fondului principal lexical al limbii romîne, [București], Editura Academiei R.P.R., 1954. -"Horedt, K., Contribuții la istoria Transilvaniei în sec, IV —XIII, București, 1958. Hurdubețiu, L, Die Deutschen ilber die Herkunft der Rumănen, Breslau, 1944. Macrea, D., Despre originea și structura limbii romîne, în Limba romînă, III (1954), nr. 4« — Despre dialectele limbii romîne, în Limba romînă, V (1956), nr. 1. Nestor, I., Contributions archeologiques au probleme des protoroumains. La civilisation de Dridu, Liote preliminaire, în Dacia, N. S,, II. Onciul, D., Originile Principatelor Romîne, ed. Opere complete, București, voi. I, 1946. , - Petrovici, E., Problema graniței de sud-vest a teritoriului de formare a limbii romîne, în Limba romînă, VIU (1959), nr. 6. Philippide, Al., Originea romînilor, voi. I —II, Iași, 1923 — 1927. Roesler, R., Romaenische Studien, Leipzig, 1871. . Rosetti, Al., Istoria limbii romîne, voi. I, ed. a 3-a, București, 1960, voi. II, București, 1938. — Influența limbilor slave meridionale asupra limbii romîne [București], Editura Academiei R.P.R. [1954]. Sandfeld, Kr., Linguistique balkanique, Problemes et resultats, Paris, 1930. ȘlȘMAREV, V. F., POMaiiCKUe R3blKU K)2O-6OCmOUHOU EepOnbl U HaițUOHaJlbHblU M3blK MOJldaeCKOU CCP, în Bonpocbi HSbiKosiiaHUH, I, 1952, nr. 1, p. 80—106. Wartburg, W. V., Die Entstehung der romanischen Volker (Halle) Saale, 1939, p. 156—161. Xenopol, A. D., Teoria lui Roesler, Studii asupra stăruinții Romînilor în Dacia traiană, Iași 1884. INDICI Indicii au fost alcătui ți de un colectiv condus de: Eugen Comșa, Exspectatus Bujor, Bucur Mitrea, Petre Diaconu și Vladimir Iliescu. 1. INDICE GENERAL* Aachen, 760 Aba, fiica lui Hecataios, 554 Abbeville, 8 abbevillian, 7 — 9 abodriți, 760 Abonotichus, 502 abraxas, 629 Abrittus (Razgrad), 457, 459, 562, 563, 581 630, 684, 796 Abrud, castru, 376 — mine de aur, 400 absidă, 246, 323 Abydos, 164 accize, taxe de barieră, 415 ace lungi de bronz, cu buton sferic, 770 — de cupru cu capul bilobat, 56, 59 Acerbatis, 167 acetum, 792 Achenheim, 19 Acheulean, 7 — 9 acheuleană, tehnică, 12 acheuleene, forme, 13 Achilleus, 385 achșaena, 165, 606 Acidava (Enoșești), castru, 377 Acmonia, 262 Acornion, 284, 286, 287, 328 Acrosas, 195 actarii, 371 actores, 420, 424 Ad Mediam (Băile Herculane), 20, 27, 52, 368, 405, 408, 424, 429, 458, 462, 463, 631 ad praestanda tributa, 290, 291 Ad Salices, reg. Constanța, 594 Adamclisi, 746 Adamclisi, v. Tropaeum Traiani Adina, 600, 601, 730 adiutores tabularii, 402 Adrianopol, 595, 651, 759, 765 adscripticii, 608 adsignatio coloniaria, 357 publica, 357 — viritim, 357 Ad stoma, 504 Aedes, 364 Aedes Augustalium, 360, 440, 617 aediles, 367 Aegyssus (Tulcea), 273, 480, 504, 582, 584, 601, 795 Aelia Victoria, 421 Aelius, v. Plautius, 519 Aelii, în inscripțiile din Dacia, 394 Aelium Hadrianum, Municipium, 363 Aelius Antipater, Publius, 407, 408, 420, 426, 508 Aelius Ariortus, Publius, 429 * Indicele general conține: nume de persoane, nume de locuri, de instituții, termeni privind organizarea socială, administrativă, militară, termeni tehnici, elemente lingvistice etc., cuprinse în textul și notele lucrării (inclusiv cap. Izvoare). 813 Aelius Catus, Sextus, 289, 290, 518, 674 Aelius lonicus Primus, negotiator, 421 Aelius Marcellus, 407 Aelius Marcianus, L., 508 Aelius Maximus, P., 420, 424 Aelius Primitivus, 421 Aelius Rasparaganus, P., 448 Aelius Sostratus, 454 Aelius Strenuus, 403, 419 Aelius Theimes, Publius, 385 Aemilianus, guvernator, 563 Aesculap, 408, 409, 442, 458 Aesculapus, libert, 421 Aetius din Durostor, 608 Africa, 5, 7, 9, 10, 256, 373, 374, 376, 386, 424, 599 Africa de Nord, 681, 695, 787 Afrodita, 172, 210 afumătoare, v. cățuie Agaithus, șef got, 562 Agatocle, 189, 229, 243 Agathos Daimon, 212 agatirși, 157 ager privatus optimo jure, 357 — — vectigalisque, 357 - publicus, 356, 357, 397, 423 — quaestorius, 357 — stipendiarius, 359, 397 Aghireș, r. Cluj, 621 Agighiol, mormînt cu tezaur, 159, 207, 225-227 agnati, 295 agonothet, 552 agricultură, 162, 274, 578 - la geto-daci, 270, 271, 275, 281, 317, 324, 397 ahei, 140 Abile, 444 aigz, 262 Aigicoreis, trib gentilic, . 178 Ailios, 195 Aiton, r. Turda, 363, 621 Aiud, arme celtice, 231, 235 — așezare rurală romană, 621 — descoperire hallstattiană, 152 descoperiri monetare, 464 — morminte avare, 772 - r., 59, 78, 147, 742, 744 Aizisis (Fîrliug), 262, 306 ajurate, piese, 721 akinakes, 154, 156 ak-mo, 262 ala I Asturum, 373 — I Batavorum, 373 I Bosporanorum miliaria, 373 — I Civium Romanorum, 373 — I Claudia, Gallorum Capitoniana, 372 — I Flavia Gaetulorum, 486 — Gallorum, 372 I Gallorum et Bosporanorum, 372 — II Gallorum et Pannoniorum, 373 — I Gallorum Flaviana, 486 — I Hispanorum, 373, 381 — I Hispanorum Campagonum, 373 — II Hispanorum et Aravacorum, 485 — I Illyricorum, 372 — I Ituraeorum sagittariorum, 373 — Miliaria, 373 — Palmyrenorum, Porolissensium, 373 — Pannoniorum, 486 — I Pannoniorum, 485, 487 — II Pannoniorum, 380, 463 — Siliana, 373 — I Tungrorum Frontoniana, 373 — I Ulpia Dacorum, 394 — Vespasiana Dardanorum, 372, 486 alae, 372, 484 alani, 209, 264, 596, 670, 673, 675, 678, 680, 681, 684, 694, 696, 697, 701, 703, 766 Alaric, 596 Alatheus, 697 Alaviv. 697 Alba, r., 113, 114, 146, 621 Alba lulia, neolitic, 42, 70 Alba lulia, v. Apulum albaneză, v. limbi albanezi, 782, 794 Albania, 796 Albocenses, 266 Albota, castru, 379 Albucius, proprietar, 409 album decurionum, 367 . Alburnus Maior (Roșia Montană), 351, 358, 368, 369, 383, 392, 400, 405, 420, 429, 451, 795 — tăblițe cerate, 399, 437 albuș, 791 Aldeni, 49, 65, 68, 588 Alexandria, Egipt, 498, 502, 612 Alexandria, reg. București, 154, 225, 524 Alexandru cel Mare, LVIII, 182, 184, 188, 192, 227, 228, 230, 238, 259 — monede, 240 — 242 814 alfabetul chirilic, 761—762 alge, 4 Algeria, 6, 7 Alica, 651 almandine, 711 Almaj, valea, 376 Almăj, munți, 118 — r. Craiova, 149, 688 Almașul Mare, 405 Almos, 766 Almus (Lom), rîu, 795 Almus, localitate, 661 Alpi, munți, 5, 13, 99, 143, 719 Alpi, varianta, 52 altare cu piciorușe, 39 Altina, 601 Altîntepe, mine, 502 Alutus, v. Olt Ambrozievka, 24 amfiteatru, 362, 366, 367, 442 amfore grecești, 172, 240, 270, 272, 327, 597, 610 — rodiene, 244 — sferice, v. cultura amforelor sferice — thasiene, 245 Ampelum (Zlatna), 357, 358, 365, 366, 368, 383, 390, 400, 405, 407, 412, 416, 421, 423, 424, 453, 454, 618, 630, 795 Amynthas I al Macedoniei, 167 anahoreți, 337 anartofracți, 238 anarți, 238, 257, 266, 286; 293 Anastasius I, LXVI, 597, 599 Anatolia, 34, 39, 75, 76, 93, 133, 140, 695 Ancona, 309 Ancyra (Ankara), 498, 508 andezit, 278, 279, 333 Andrei, apostolul, 588 Andrieșeni, 39 Andronovo, 74 angelus, 633 Anglia, 8, 120, 709 Angustia (Brețcu), 350, 355, 377 Anicetos, 385 animalier, stil, 155 Aninoasa, 242 Annia Lucilla, împărăteasă, 423 annona, 507, 509, 598 Ansamensium regio, 375 anthropos, 5 Antiphilos, 243 Antigonos, 182 antilopă tătărască, 13 antimon, 92 Antiochia, 336 Antipater, 385 Antistius Valens, C., 498 Antonini, dinastia, 542, 590 Antoninus Pius, 355, 363, 365, 366, 373, 374, 377, 379, 380, 385, 431, 449, 450, 483, 489, 493, 510, 516, 675 Antonius CI. Alphenus Arignotos, T., 489 Antonius Caius Hybrida, 286, 477 Antonius, Marcus, 274, 289, 295, 478 antropogeneza, 4, 9, 14 antropoide, 4 — 6 antropomorfe, reprezentări pictate, 66 antropozoică, perioada, 5 anți, LXIV, 599, 600, 655, 662, 728 -731, 735, 737-738, 740, 748, 749, 752, 757 * ap, 262 Apa, 97, 100, 111, 113, 115 Apa Orașului, Grădiștea, 307, 310 Apa Zînei, 267 Apahida, 232, 236, 237, 623, 708, 711, 784 Apaturii, sărbătoare ateniană, 551 Apaturios, 211, 286 apeducte, 367, 501, 610 aplice, 141, 770 * apoi —, 261 Apoldul Mare, 393 Apoldul de Jos, 405 Apollinaris, Romula, proprietar de atelier ceramic, 410 Apollo, 167, 176, 207, 210, 439, 551 — Tămăduitorul, letros, 169, 177, 207 Apollodor din Damasc, 303, 308, 363, 653 Apollonia, Illiria, 248, 317 Apollonia Pontică, 164, 176, 181, 182, 186, 193, 194, 199, 477 Apollonios, 385 apotropaic, 678 Appiaria, 630, 795, 796 apuli, 261, 266 Apulum (Alba lulia), 261, 266, 267, 335, 355-359, 363, 364, 366, 367, 371, 372, 374, 376, 383-385, 390,392, 398,405- 409, 411, 415, 416, 419 - 421, 424, 426, 441, 444, 450, 453, 456, 457, 618, 620, 623, 628, 629, 633, 635, 649, 695, 744, 763, 795. 815 Apulum (Alba lulia), ateliere ceramice, 410 — canabae, 363 — castru, 380 — cărămidării, 425 — colegiul centonarilor, 412 — colonia Aurelia, 453 — mozaic, 444 — descoperiri monetare, 444 — organizații ale fabrilor, 412 — therme, 442 — tipare, aplicare ornamente, 410 Apus, 791, 792, 794 Apus, rîu, 262 Apuseni, munți, 102, 107, 110, 267, 351, 357, 358, 376,- 400, 690, 721, 807, 808 Aqua Traiana, 313 Aquae (Călan), 368, 404, 408, 631, 795, 796 Aquila Fidus, procurator Augusti, 380 Aquileia, 269, 413, 498 Aquincum, 264, 314, 405 Ara Augusti, sacerdos, 360, 368, 419, 441, 550 Ara Pacis Augustae, 534 arabă, v. limbi Arad, 43, 96, 107, 151, 681 Aradul Nou, castel, 376 Arai, lac, 182 Ararus, 266 Arcadius, LXVI Arcar, 659, 795 arcarii, casieri, 416 arcași palmyreni, 323 Arcidava, 262, 267, 275, 376, 405, 662 arc, inventarea, 27 Arcul de Triumf al lui Titus, 534 Ardagast, conducător militar la sclavini, 733, 748 Ardarich, 706 Ardeal, 114, 235-237, 269, 274, 276, 286, 288, 290, 295, 310, 311, 665, 705, 795, 798 Ares, 334 Argadeis, trib gentilic, 178 Argamenses, 259 Argamum, 259, 601, 612 Argaragantes, v. sarmați Argedava, 284, 286 Argessenses, 230, 266 Argessis, 266 Argeș, 152, 230, 266, 273, 274, 284, 286, 290, 521, 528, 593, 656, 662, 786 arhaic, eră, 4 Arheanactizi, 176 arhonți, 493 arianism, 594, 687, 694 Ariapeithes, 166 Ariaricus, 658 Aristagoras, 173, 211, 286 aristocrație, funciară, 606 - tribală, 163, 175, 191, 223, 245 Ariușd, 60, 61, 65, 98 — podoabe de aur, 67 Ariușd-Cucuteni-Tripolie, complex, 56, 60, 71, 76 Arlec, localitate, 795 Armășoaia, localitate, 156, 157 armeană, v. limbi Armeană, R. S. S., 140, 256 armenoid, tip, 52, 74 Arnegisclus, 660 Arnulf, 762, 763 aromîni, 781, 797, 807 Ârpăd, 766 arpadieni, regi, 770 Arpașul de Sus, r. Făgăraș, 275 Arretium, 501 Arrubium (Mă^in), 243, 486, 504, 582, 795 Arsa, comună, 586 arsen, 92 Arthemis, 207, 210, 212, 335.. 551 Arutela (Bivolari), castru, 367 Asamum, 660 Asclepiades, fiul lui Menophilos, negustor, 503 Asclepius, 402, 417 Asclepius, zeu, 543 Ascum, 600 Asia, 7, 9, 10, 166, 181, 182, 228, 238, 256, 374, 451, 597, 605, 611, 670, 671, 678, 680, 694, 695, 702, 714, 721, 756 — anterioară, 63, 65, 128, 140—143 - Mică, LV, 39, 52, 58, 132, 139, 140, 142, 165, 166, 169, 170, 179, 188, 207, 209, 232, 259, 386, 443, 498, 501, 502, 508, 509, 520, 545, 547, 550, 563, 565, 588, 684 asiani, 357, 363, 406, 412 Asiaticus, comandantul țărmului pontic, 490 Asiria, 142 asirieni, diplomație, 155 askos, 56, 105, 113 Asparuch, 756, 757 assarion, monedă, 516 astingi, 452 816 Atala, 601, 612 Ateas, 159, 181, 182, 227 Atelcuz, 765, 766 Athanaric, 593,611, 659, 687, 693, 696-699 Athena, 165, 169-178, 212, 258, 259 Athenaios, 563 Atimetus, olar local, 410 Atlanthropus, mauretanicus, 6 Atlantic, ocean, 695 atlanto-mediteranean, 52 Attalos, 548 Attas, 547 Attica, 180, 181 Attila, LXI, 596,625,629,650,651,659- 662, 664, 665, 700, 701, 706, 756, 784, 801 Attis, 512 Audius, 611 augures, 368 Augusta, 795, 796 — Treverorum, 412 augustales, 360, 368, 440 Augustodunum, 314 Augustus, LVI, LVIIT, LIX, LXI, 263, 264, 274, 288-296, 301, 314, 334, 446, 480, 481, 518, 625, 682, 794 Auha, 705 Aurelian LX, LXVI, 348, 371, 378, 382, 394, 435, 459-465, 529,530, 563, 565, 579, 581,616, 621-623, 626, 629, 644, 648-650, 683, 684, 777, 795. — Dacicus Maximus, 466 — Carpicus Maximus, 465 — Gothicus Maximus, 465 Aurelium Apulense, Municipium, 364 Aurelius, 446 Aurelius Aper, T., 357 — Celsinianus, 458 Aurelius Firminianus, C., 586 — Marcus, împărat, 363, 364, 366, 374, 380, 381, 385, 394, 396, 405, 415, 417, 419, 446, 451-453, 489, 493, 526, 527, 557, 565, 675, 683 Aurelius Severus Alexander, M., 367, 375, 394, 560, 562, 640, 683 Aurelius Tertius, Q., 426 auricula, 789 Aurignac, 17 aurignacian, cultura, 16 — 18 — inferior, 18, 20 — mijlociu, 10, 18, 20 — răsăritean, 19, 21, 23, 25 — superior, 18, 21 — superior, de tip răsăritean, 18 australă, emisferă, 5 australis, 5 Australopithecus, 11 australopitecine, 5 Austria, 19, 22, 75, 117, 137, 151 auxilia, daci, 393 auxiliare, trupe, 299, 305 Auxilium primorum Daciscorum, 654 avari, LXII, 600, 603-606, 627, 656, 665, 670, 702, 706, 711, 714, 715, 717-722, 731-733, 737, 741, 744, 748, 756, 758, 761, 769, 780, 801 avaro-slavi, conviețuire, 722, 743, 755 Avianus, 358 Axiopolis (Cernavoda), 33, 41, 46, 50, 52, 68, 76, 77, 80, 81, 98, 101, 105, 106, 153, 156, 224, 225, 230, 485, 495, 501, 504, 582, 584, 589, 597, 601, 606, 611, 612, 795 Axius (Vardar), 597, 795 axăaena, v. achșaena, azilian, 26 — 28 Baa 1 din Doliche, 439 Babadag, 159, 501, 601 Bacău, reg., 22, 49 Bacchus, 334, 398 Bactria, 182 Baden (Pecel), cultura, 60, 81, 107, 129 - fond, 110, 111 Baduarius, 600 bagaini, 758 bagatur, 758 Bahlui, 39 Baia (Hamangia), 50 Baia de Aramă, 99, 118 Baia de Arieș, mine de aur, 400 Baia de Criș, 326 Baia de Fier, 10, 12 — 14, 20, 80 Baian, 603, 719, 732 Balaton, 717, 730 «balaur» dac, 305, 323 Balbinus, împăratul, 456, 562 Balcani, 35, 49, 58, 75, 94, 105, 140, 143, 170, 218, 226, 227, 259, 262, 272, 282, 52 — o. 1001 817 287, 289, 293, 405, 499, 563, 580, 599, 604-606, 647, 648, 655, 659, 660, 665, 672, 733, 776-778, 781, 782, 798, 799 Balcanică, peninsula, 171, 185, 189 balcano-danubiană, variantă culturală, 58 balcano-egeo-anatoliană, arie culturală, 54 Balcic, v. Dionysopolis Balintești, 128, 679 balistari Daphnenses, 656 Balkaș, lac, 695 balos, 262 Balta Verde, r. Vînju Mare, 109, 146, 150- 153, 224, 225, 735 baltică, v. limbi Banassac, ateliere ceramice, 409 Banat, passim — iugoslav, 108 Band-Morești, necropole tip, 736 Bandu de Cîmpie, r. Tg. Mureș, 236, 707, 710, 713, 714, 722, 785 Baniabic (Vîicele), 117 Bannolucus, proprietar, 410 Baraolt, munți, 351 barbotină, tehnică, 39, 52 Barca, în Slovacia, 110, 111 barcă, 27, 33 bare de argint, 325 — coliere, depozit, 117 — de metal, bronz, 119 Baridustae, 357, 383, 401 Basarabi, cultura, 144, 152, 153 Basarabi-Șoldănești (complexul), 157 — reg. Constanța, 804 basma, la geto-daci, 268 Bassus, 438 bastarni LVII. LVIII, 189, 190,198, 243-245, 256, 257, 264-266, 272, 285, 286, 289, 291, 293, 297, 305, 311, 318, 452, 477, 479, 483, 512, 518, 526, 529, 564, 566, 586, 608, 674, 684, 685, 694 — atacul, a. 29 — 28 î.e.n., 478 — pe metope, 534 Batoți, castru, 378 batracieni, 4 Bavaria, 52 bavarezi, 717 bazalt-andezit, 61, 64 bazilici, 313, 501, 590, 598, 610, 612, 633 Băbeni-Olteț, 235, 688 băi, 442, 501, 590 Băiceni, r. Tg. Frumos, 60 Băile Geoagiului (Germisara), 267, 408 Băile Herculane, v. Ad. Mediam Băilești, r., 47 Băița, mine de aur, 400 Bălănești, 65 Bălănoaia, r. Giurgiu, 224 Bălgrad, 628, 747 Bălțile Mosoni, 729 Băneasa, r. Alexandria, castru, 379, 528 Bănița, r. Petroșani, Dealul Bolii, cetate, 275, 305 Bărăgan, 584 Bărboși, r. Galați, 169, 224, 273, 349, 487, 504, 519, 522, 524, 525, 527, 529, 545, 643, 645, 731, 796 — Classis Flavia Moesica, 520 Băroi, 606 băz, 792 Beba Veche, 108 Beceni, r., 688 Beclean, 147 Bedehaza-Sf. Gheorghe, 39, 275 Bederiana, 599 Bedniakovo, 227 bel-, 262 Bela, 763, 767 Belgia, 40, 709 Belgrad, 42, 238, 659, 758, 761, 795 Belizariu, general, 600 Bellinus, 418 Bender, R.S.S.Moldovenească, 696 Bendis, 326, 334, 335 beneficiarius. 358, 371, 372, 375, 495 Berești, 117, 128, 131 Berghin, r. Alba, 621 Berichus, 801 Beroe (Stara Zagora), 563 Beroe (Piatra-Frecăței), 582, 606 Berzobis (Berzovia), castru, 306, 376 bessi, 479, 496, 497 — lai (consistentes), 507 Beșineu, 451 Bezid, 688 bianco, 791 Bibracte, 314 Bicaz, 30 Bicilis, 304, 312 bicromie, 71 Biertan, 621, 632 Bielo-Brdo, cultura, 770, 772 Biephi, 266 818 bifacială, cioplire, 12, 13, 34 Biharea, 772 Bihor, 804 Biia, 142 Bilîi-Potic, cultura, 102 Birmania, 7 Bisericuța-Garvăn, v. Dinogetia Bistra, vale, 306 Bistreț, r. Băilești, 378, 650, 796 Bistricioara, 20, 21 Bistrița, 20-24, 40, 63, 76, 102, 235, 747 — orașul, 113 - r., 148, 275 Bitinia, 256 Bitus, 394 Bivolari, castru, 379, 431 bizantin, cultură, 615, 715, 733, 765, 769, 781, 785, 803 — izvoare, LXII Bizanț, LXII, 164, 168, 181, 186-188, 193, 405, 502, 596, 597, 599, 604, 606, 610, 634, 706, 710, 714, 715, 719, 731- 733, 748, 750, 757, 759-761, 764, 765, 769, 784, 803 Bizone (Cavarna), 189 Bîlvănești, r. Turnu Severin, 154 Bîrlad, 102, 140, 152, 786 Bîrsa, rîu, 377 Bîrsana, Maramureș, 141 Bîrsești, r. Vrancca, 154, 157 Bîtca Doamnei, 273 Bjela Palanka, v. Remesiana Bjelo-Brdo-Gîrla Mare, grupul, 107, 109, 110, 188 Blaj, 621 blanc, 791 bîank, 791 blanco, 791 Blandiana, 746, 759, 763 Bleda, 801 Blejești, r. Videle, 152 Blidaru, 278, 279, 296, 309, 319-321, 326, 332, 610 Boarta, 81, 142 Bobaița, 273 Bocăni, 678 Bodrog, 112 Bodrogkeresztur, cultura, 59 Boemia, 14, 126, 451, 683 Boful Mic, 25 Boian, cultură, 34, 44—47, 49 — 61, 63, 65 - lacul, 33, 49, 57 - I, 49, 63 - II, 49, 51 - III, 49 — 51 - IV, 49 - V, 49 — fondul, 58, Boi, 238, 257, 276, 281, 282 boii tarcan, 758 boili, 758 Boiu, tip săbii, 113, 115 boliari, 758 Bolintineanu, faza, 49 Bologa (Resculum), castru, 351, 363, 376, 381, 405 Bologna, 151 boluri « deliene », 247, 270 Bona, 418 Bononia, 795 Bonrești, 61, 65 Bor, 109, 118 boreal, perioada, 26 Boris, 761—763, 765 Borlești, 115 Borlova, 624 Boroșneu Mare, com., 39 Boroșteni, 13, 20 Bos, 5 — taurus brachyceros, 57 — taurus primigenius, 57 Bosfor, strîmtoare, 187, 188, 715 Bospor-Crimeea, 600 - regat, 175, 181, 188, 198, 199, 256 bostes, 262 Boșneagu, com. Dorobanțu, 703 Boteș, necropole cu tumuli, 392 bour, 13, 21, 22, 24, 336 Boureni, 157 boz, 792 brahicefal, 27, 52, 74, 112, 114 — armenoid, 69 — alpin, 114 brahicran, 105 Brad, mine de aur, 400 Bramapithecus, 4 Bran, 807 - pasul, 349, 352, 376, 377, 521, 528, 625 Bratei, r. Mediaș, 617, 635, 704 Brateș, 581 52* 819 Bratislava, 94, 729 Bratocea, pas, 520, 521 Brazda lui Novac, 524, 653, 657 Brăila, 657, 679 - r. 159, 227 Brăilița, 76 brățări, 232, 270, 325, 770 brenu(m), 791 Brentopara, 262 Bretanion, 594, 610, 611 Brețcu (Angustia), castru, 103, 281, 349, 3 51, 391, 522, 676 brez, 791 Brigetio, 264, 454 Britannia, 373, 374, 376, 394, 395, 433, 462 britani, 588 Britogalli, 238 British Museum, LXVI Brîncovenești, castru, 377 Brînița, 661 Bronz, epoca, 92, 95, 96, 163, 230, 263, 332 — prima perioadă, 96 — a doua perioadă, 100 — a treia perioadă, 113 — ungar, 95, 96 Brucla (Aiud), ocnă de sare, 368, 408 Brutus, 290 Brutus, v. Prut, LXII Brundisium, 309 buall, 792 Buaz, gura, 190 Bubanj, aspect, 58 Bubalus, 792 Bucegi, munți, 8 Bucium, castru, 373, 376, 377 bucinatores, 372 Bucova, marmură, 404 Bucov, r. Ploești, 747, 759, 760, 785, 803, 804 București, 9, 42, 49, 74, 98, 105, 106, 116, 119, 152, 224, 273, 679, 690, 738, 740 — Ciurel, 704 — Fundeni, 99, 688 - Militari, 638, 639, 676, 678, 685, 686 - reg., 49, 55, 152, 225, 616 - Tei, 101, 638 Buda, 22, 24 Budakalâsz, 117 Budapesta, 107, 621 Budești, r. Huși, 735 Bug, 40, 69, 94, 115, 687 Bugeac, 182, 228, 238, 405, 517, 518, 525, 565, 672, 703, 763 bugnato, 321 Buhăieni, 702 Buhuși, 22 - r., 49, 102, 115 Bujor, r., 76 Bulei, castel, 376 buleuta Histriae, 508 bulgară, v. limbi bulgari, 581, 600, 606, 613, 634, 671, 701, 703, 706, 717, 731, 740, 741, 744, 746, 747, 751, 753, 756-758, 763-765, 767, 779 « Bulgaria de dincolo de Dunăre», 781, 759 Bulgaria R.P., 22, 38, 46, 49, 50, 58, 74, 76, 105, 159, 193, 207, 209, 259, 640, 641, 643, 649, 660, 661, 672, 740, 746, 757, 758, 761, 762, 764-766, 792, 796 bulgaro-slavi, populație, 746 Bumbești, castru, 378, 379, 381, 405, 408 — unelte agricole de lemnărie, 399 Bunul Păstor, 618, 621 Burebista, LV, LVIII, 154, 219, 221, 245, 258, 267, 274, 276, 278, 279, 281-289, 294-297, 317-319,326, 328, 329, 332, 477, 478, 672, 673 — tatăl, 284, 286 burgarii, v. numerus burgariorum et vere- dariorum Burgas, 50 «burguri princiare», 154 burgus, 352, 375, 523, 584, 593 burgunzi, 682 Buri, 266, 291, 302, 327, 433, 435, 451, 453 Buridava (Stolniceni), 262, 266, 267, 377, 522, 523 Buridavenses, 266, Burnas, stepa, 524 Buteridava, 495, 506, 509, 555 Butes, 418 Butnărești, reg. Bacău, 638 Buzău, 22, 49, 102, 266, 729 - munți, 120, 593, 698, 703 - r., 102, 704, 738 — reg., 784 - rîu, 699, 703 Biikk, 13, 43 820 Cabiri, 209 Cabriomarus, regele cvazilor, 454 Cacaleți, localitate, 688 Cacova, localitate, 78 Caecina Severus, A., 289, 292 Caelius Martilis, C., 315 Caelestis Virgo Augusta, 423 Caesar, LVIII, 258, 287, 289, 757 Caesarea, 502, 612 — din Mauretania, 354 — sărbătoare, 552 Caesianus Plautus, procurator, 354 cainozoic; era nouă a vieții, 4 cal, 9, 11, 13, 21, 22, 400 — domesticire, 117 Calachioi, v. Capidava Calafat, 118, 152, 703 Calan, v. Aquae calationem, 633 Calbor, necropolă, 391, 392 Calcedon, 508 calendarul milesian, 210 Caliglua, 295 Callatis (Mangalia), LIII, LXV, LXVII, 50, 165, 167, 168, 173, 176-180, 184, 187, 190-192, 195,198,200,207,209, 210,229,231, 240,480,482,483,492 - 494, 499, 500, 506, 509, 513, 514, 539, 541, 543, 546, 549, 552, 558, 563, 565, 601, 603, 606, 612, 613, 641 — asociație de credincioși, 209 — ateliere, 207 — dialect doric, 201 — inscripții, 209 — sistem ponderal, 199 — temple, 209 Callidromus, sclav, 306 Callistos, nume de sclav, 418 calote glaciare, 5, 24, 26 Calpurnius Agricola, Sex., 356 Calpurnius lulianus, guvernator, 408 Calu, r. Piatra Neamț, 273 Camellus alutensis, 8 Camena, 606 Camiros, ceramică, 183 Campestrorum, v. numerus Campigny, 27 canabac, 359, 369, 407, 408, 487, 489, 497, 504 canartichin, 758 Candac, 596 Candida, nume de sclavă, 418 Caninius Rufus, 302 Canites, 195 Cannabaudes, 465, 565 capac în formă de coif suedez, 66 Capadocia, 394, 594 capcană, 23 Capidava, 485, 487, 495, 501, 504, 582, 592, 795 capillati, 281 capitatio terrena, 415 — tributum capitis, 415 capiteluri, 603, 610 capră, 13, 22, 24 Capul Șabla, v. Șabla Capul Viilor, 764, 785 Caput Stenarum (Boița), 350, 355, 365, 368, 377, 405 Caracal, r. 225 Caracalla, 358, 366, 367, 381,382,385, 394,404, 405,414,434,454,455,528,559,683,684 — constituție, 375 Caransebeș, r. 22, 267, 306, 795 carbon radioactiv, metoda, 25, 35, 36 Carcaliu, 590 Cardium, scoică, 52 Cărei, 147 Caria, Asia Mică, 601 Caria, Dobrogea, 167 carieni, 167 cariere de piatră, Dacia, 404 — Dobrogea, 501 Cârmei, 16 carnem ligare, 633 Carnuntum 293, 452, 631 Carpați, munții, passim carpi, 265, 266, 352, 435, 455-457, 467, 512, 518, 529, 530, 560, 562, 563, 565, 566, 578, 581, 584, 586, 608, 615, 637, 639-648,676-678,683-686,688,690, 693, 694, 700, 701 — așezări, 686 — cimitire, 686 — cultura, 639, 676 — invazia, a. 245, 379 Carpicus, 560, 586, 640, 644, 646, 651 Carpis, localitate, 264 carpo-daci, 700, 738, 740 carpo-goți, 641, 684 Carrodunum, 238 Carsium (Hîrșova), 485, 504, 524, 565, 582, 596, 601, 795, 796 821 Carso, 601 cartaginez, negustor, Histria, 197 car, 117 Carus, LIX, 418 casa corăbierilor din Tomis, 503 caseum ligare, 633 Casimcea, 74, 77 Cassius, olar local, 410 castellum, 278, 369, 375, 378 — Baridustarum, 401 Castelu, r. Medgidia, 745, 746, 753 castor, 209 Castra Martis, 631, 659, 796 Castra Nova, 378 Castra Traiana (Sîmbotin), castru, 377 castre, 307, 349, 352, 375-377, 379-381, 431, 485, 520, 524 Castrele Traiane, r. Plenița, 81 Castus, 604 Cașolț, r. Sibiu, 114, 369, 391, 392 cataphractari, 679 Caucaland, 697-699, 703 Caucaz, 74, 95, 140, 287, 681, 714, 756 caucazo-basc, grup lingvistic, 128 Caucoenses, 266 Cavadinești, 117, 131 cavalerie, 305, 306, 311, 323, 582, 768, 769 cavaleri danubieni, 440 cavalerul trac, 440, 547 Cavarna, 189 Cavaros, 187 cagan, 719 Cazane, 655 cazanul scitic de la Scorțaru, 157, 227 Călan, carieră de piatră, 404 Călărași, 679 - r. 49, 688, 703 Călărași, r. Gura Jiului, 235 Căliman, munți, 351 Călimănești, 431 Călmățui, 105, 106, 679, 740 călțuni de pîslă la daci, 268 Călugăreni, castru, 377 cămila de la Olt, 8, 9 căni, cultura Glina III, 99 — la daci, 269 Căpîlna, r. Sebeș-Alba, 275, 305, 311 căprioară, 13, 24 Căpuș, 772 Căpușul Mic, 9 Căpușul, rîu, 376 cărămidării în Dacia Romană, 425 Cărpiniș, 78 Căscioarele, 31, 55, 57, 735, 736 Cășei, 354, 358, 377, 381, 387, 395, 444 cătărămi de argint, 325 Cătina, 45 Cătunele, castru, 378 căței de vatră, 105 Cățelu, localitate, 49 cățuie dacică, 269, 273, 276, 324, 391, 690, 693 Ceahlău, 18-23, 25, 28, 29 Ceahlău-Dîrțu, 10 Ceahlău, masiv, 27 Ceamurlia de Jos, 31, 48, 50 Ceangăi-Deva, cartier, 52, 53 ceară, 179 — procedeu cu ceară pierdută, 93 ceașcă dacică, v. cățuie Cebro, 796 Cedonia, Sibiu, 405, 623 Cehoslovacă, R. S., 8, 17, 19, 22, 23, 75, 110, 120, 151, 715, 735, 737 Celei, Corabia, 653, 662, 760, 795 celenterate, 4 Celsus, inginer roman, 305 celt, topor, 115, 141, 145, 148 celți, LVII, LVIII, 154, 186, 187,189,218, 220, 232 — 239, 242-245, 287, 317, 331, 357 — arme, 235, 240 — așezări, 235 — cavaleria, 233 — ceramica, 235, 237 — cetăți, 238 — cultura, 221 — descoperiri, 235 — elemente de limbă, 794 — expansiune, 233 - factor, 218, 220, 238 — foarfecă, 236 - influență, 238, 239, 243, 277 — lancea, 236 — monede, 276 — morminte, 235 — monetărie, 242 — nume, 385 — pătrundere, 221, 233 — pinteni, 236 — podoabe, 235, 240 - sabie, 235, 237, 247 822 Celți, uniuni de triburi, 185 — vase pictate de tip —, 324 — celto-elenistic, stat, 243 Cenad, castel, 376 cenk, 784 census provinciae, 357 centum, 261 Centum Putei (Surduc), castru, 376, 405 mina de cupru, 403 centuriatio, 357, 397, 506 cenușar, 106, 114, 131, 145, 151, 152 ceramica arhaică, 224 — ateliere, 548 - atică, 171, 224, 225 — bicromă, 65 — cardială, 52 — cenușie, 224, 225 — decorată cu găuri buton, 99 — decorată cu pastile, 99 — decorată cu șnurul, 129 — geto-dacă, 224 — indigenă, 230 — cu împunsături succesive, cultura, 111, 112 — liniară, cultura, 36, 38, 40 — 42, 48 — lucrată cu mîna la daci, 276 — lucrată la roată la daci, 276 — pictată din Banat, 70 — pictată central transilvăneană, 70 — pictată, dacică, 270 — pictată de tip celtic, la daci, 270 — pictată de tip Petrești, cultura 70 — pictată vest-dacică, 70 — pictată vest-romînească, 70 — primitivă, locală, 224 — provincială romană, 390 — de tip Praga, 737 — tricromă, 65 ceramiști, Histria, Callatis, 207 Cerbatis, 167 cerb, 22, 24 — cu coarnele mari, 13 — nobil, 13 cercei, 770 cercuri de pietre, 121 Cerna, 267, 649 — vale, 306 Cernavoda, v. Axiopolis — cultura, 34, 77 valuri de pămînt, 598 Cerniahov, cultura, 635, 687, 688 Cerniahov — Sîntana de Mureș, v. Sîntana de Mureș Cetate (Apulum), 618 Cetatea Hunilor, 661, 662 Cetățica, 18, 20 cetăți dacice, 270, 275, 278, 337, 518 - dobrogene, LVIII, LXVII — artă plastică, 206 Cetățuia, 76, 111 Cetățuie, Monteoru, 105 Cetea, r. Alba, 621, 625 Chalcis, 162 chalcolithic, 36 chalkos, 36 Chancelade, 16 Chapelle, La, 16 Charaspes, 195 Charnabon, 259 chazari, 756 Cheia, 13, 20 Cheile Turzii, carieră de piatră, 404 Chersones, Crimeea, 165, 193, 484, 600 Chersonesul, tracic, 731 chihlimbar, 92, 704 — de Buzău, 104 — drumul, 120 — perle, 120 Chilbudius, 600, 731, 738, 739, 749 Childeric, 711 Chilia, r. Vedea, 638, 676 China, R. P., 6 Chindeas, martir, 589, 612 Chiojd, r. Cislău, 703 Chios, 165, 168, 169, 173 Chirii, 762, 764 Chirnogi, 154 Chișcani, 679 chiup, dacic, 261, 324 — dolia, 390 christianus, 633 Christos. 621 chrysargyron, 598 Chuan-Chuan, populație, 714 Ciabrus, 298 Ciacova, r., 109, 125 Ciagisi, 266 Ciciagov, general rus, 702 Ciclade, insule, 601 cicladic, tip troian « en violon », 67 cidrin, 741 Cigmău, castru, 369, 373, 376, 409 823 Cilicia, 39, 256 cimitire maghiare, 770 — plane, 126 — de tip Poienești, 637 cimerieni, 140 — 142, 155, 166 cimero-agatirși, cerc cultural, 142 cimpanzeu, 4 cinco, 784 Cincșor, r. Făgăraș, castru, 377, 621 Cinnamus, proprietar, 410 cinq, 789 cinque, 789 Cintugenus, olar, 409 Cioara, r. Alba, 326, 621 cioareci, la daci, 268 Cioclovina, 17, 20, 37 - val, 307, 319 Cioinagi, r. Berești, 128 Ciomortan, reg. Stalin, 103 ciopîrțirea cadavrului, 126 cioplire bifacială, 21 Cioroiu Nou, 408, 464 Cipău, r. Luduș, 39, 40, 42, 158, 626, 627 634, 646, 710, 712, 713, 741 Cipău, Sf. Gheorghe, 688, 741, 742 Cipru, 601 circuri glaciare, 8 Ciril, 589 Cislău, 703 ciste, 77 cisterna de apă, Blidaru, 321, 610 — dacice, 280 Citera, castru, v. Porolissum Ciuc, r., 103 Ciumăfaia, villa rustica, 420, 424 Ciumbrud, r. Aiud, 158, 744, 772 Ciupria, 795 Ciurel-București, 152, 738 Cius, 504, 582 Cives Romani, 559 — Romanis consistentes Callatis, 492 — Romani Troesmi consistentes, 487 Civitas Ausdecensium, 507 — foederata, 481 — libera et immunis, 482 Civitas stipendiaria, 378 — Tropaeensium, 590 Cizic, 171, 173, 181, 203, 502 clinele, domesticirea, 27 Cîineni, 431 Cîlnău, 703 Clinic, 100 Cîmpeni, 685 Cîmpia Dunării, LXII, 221, 229, 703 — Mierlei, 795 — Munteană, 106, 182, 259, 289, 370, 593, 605, 679, 719 — Olteană, 224, 259 - Romînă, 292, 730, 732, 748 - Pannonică, 8, 157, 706, 715, 720-722, 731, 737, 760, 764, 767-770, 772 - Tisei, 257, 292, 349, 370, 633 - Turzii, 722, 742 — Ungară, nord-vest, 292 Cîmpiile Catalaunice, 596, 700 Cîmpofeni, 41 Cîmpulung Muscel, 528 cîmpuri de urne, 127 — cultura, 132, 142 Cîndești, 8 Cîndești, r. Buzău, 704, 738 cînepa, la daci, 268 Cîrna, 101, 109, 125, 126 Clacton on Sea, 8 clactonian, 8 — 10, 18, 20, 21 clase antagoniste, 255, 278, 282, 283, 347 — dominante, 300 — exploatatorilor, 255, 273 — exploataților, 255, 296 Classis Flavia Moesica, 296, 484, 486, 522 Claudius II, 458, 464, 564, 623, 625, 673, 783 Claudius Agricola, Sex., 451 Claudius Firminus, Ti., 506 Claudius Fronto, M., 356, 432, 451, 452 Claudius lulianus, 420 Claudius Livianus, 302 Claudius Pulcher Appius, 285 Cleanov, 747 Clement, 762 Cleodamos, 563 clientelare, țări, 256 cloche, rochie, 110 Clodius Albinus, D., general, 453 Cloilios, 245 cloisonne, 702, 703 Cloșca cu puii de aur, v. Pietroasa Cluj, 9, 40, 52, 114, 267, 445, 464, 621, 688, 742, 744, 767, 770-772, 795 cneaz, 805 cnemide, 225, 226 Cnidos, 191, 246 Cniva, 457 824 Cobor, r. Făgăraș, 148 Cocceius Lucios, M., pietrar, 404 Cocceius Vitlus, M., 508 Codlea, 99 — r„ 699 Cogîlnic, valea, U.R.S.S., 678 cohors Afrorum, 373 — I Alpinorum, 373 — I Batavorum, 373 — II Flavia Bessorum, 372 — I Bracaraugustanorum, 373 — VI Breucorum, 372 — I Brittonum, 373 — I Augusta Nervia Pacensis miliaria Brittonum, 373 — I Aurelia Brittonum, 373 — I F. M. Bryttonum Malvensis, 373 — II Brittonum miliaria civium Roma- norum, 373 — III Brittonum, 373 — III Campestris, 373 — I Cannanefatium, 373 — I Cilicum, 416, 479 — I Commagenorum, 520 — I Flavia Commagenorum, 373 — II Flavia Commagenorum equitata sagittariorum, 373 — VI nova Cumidavensium, 375, 396 — VI nova Cumidavensium Alexandri- ana, 394 — I Cypria, 373 - IV Cypria, 373 — Gemina Dacorum Gordiana miliaria, 394 — I Aelia Dacorum, 394 — I Ulpia Dacorum, 394 — II Augusta Dacorum pia fidelis miliaria equitata, 394 — II Aurelia Dacorum, 394 — III Dacorum equitata, 394 — III Dalmatarum Valeriana Galliena, 458 — I Aelia Gaesatorum, 373 — I Gallorum Dacica, 373 — I Gallorum Pannonica, 373 — II Gallorum Macedonica, 37~ - III Gallorum, 373 — VII Gallorum, 486 — I Germanorum, 485 — Flavia Ulpia Hispanorum miliaria civium Romanorum, 373 cohors Hispanorum, 522 — I Hispanorum pia fidelis, 373 — I Hispanorum veterana, 373 — I Hispanorum veterana equitata, în papyrusul lui Hunt, 311 — I Hispanorum veterana quingcnaria equitata, 522, 523 — II Hispanorum Cyrenaica, 373 — IV Hispanorum, 373 — I Ituraeorum sagittariorum, 373 — I Augusta Ituraeorum sagittariorum, 373 — I Lingonum, 373 — I Lusitanorum Cyrenaica, 486 — II Mattiacorum, 520 — II Flavia Numidarum, 373 — I Palmyrenorum Porolissensium, 373, 458 — XX Palmyrenorum miliaria sagittario- rum, 373 — II Pannoniorum, 649 — IV Pannoniorum, 372 — VIII Raetorum, 372 — II Aurelia nova Sacorum, 394 — I Sagittariorum miliaria, 373 — musculorum Scythicorum, 584 — I Thracum Germanica, 372 — I Thracum sagittariorum, 373 — VI Thracum, 372 — I Tyriorum sagittariorum, 373 — I Ubiorum, 373, 508 — I Vindelicorum, 372 cohortes, 372, 484 Coinceni, 103 Cojocna, extracția sării, 403 colane, 770 colibă, 37 coliere, 118, 270, 277, 325 collegia, 372, 411, 502, 512, 561 — de arhonți, 178 — de asiani, 502 — Augustali, 552 — aurariarum, 401 — centenarilor, 412, 419 — corăbierilor, 419, 512 — de dregători, 177 — fabrum, 419 — utricularii, Dacia, 412 — magistrați, 178 — meșteșugarilor fabri, Dacia, 412 — negustorilor din Callatis, 512 825 — lecticarii, 412 — de strategi, 178 Coloana lui Traian, v. Columna lui Traian coloni, 510, 561, 577, 578, 581, 607, 609, Colonia pe Rin, 413 — Apulensis, 364 — Aurelia Apulensis, 364 — Aurelia Napocensis, 363 Nova Apulensis, 364, 367, 457 — Septimia Drobeta, 363 — Ulpia Traiana Sarmizegetusa, 383 colonii dorice, 168, 178 - grecești, LV, LXV, 70, 162, 169, 179, 257 — milesiene, 164, 166, 173 — pontice, 164 coloniști, din Africa, 385 — din Asia Mică, 357, 385 — din Dalmația, 385, 392 — din Egipt, 385 — din Gallia, 385 — din cele două Germanii, 385 — din cele două Moesii, 385 — din Noricum, 385 — din Orient, 357 — din Pannonia, 385 — din Raetia, 385 — din Tracia, 385 Columna lui Traian, 267, 281, 303, 311, 313, 315, 321, 322, 389, 400, 404, 531, 536, 537 Comalău, castru, 377 Comarna, 157 comati, 281, 302 Comarnice!, castru, 307, 379 Combe Capelle, 16 Comentiolus, 604 comerț, 165 — de tranzit, 163, 171, 173, 175, 179, 190 — maritim, 169 — pește, 165 — piei, 165 — pontic, 187 comes foederatorum, 598, 611 cominitiare, 791 Cominius Claudianus Hermafilos, T., 491 comitatenses, 582, 656 comites, 309 Comlod, 158 Commagene, 256 Commodus, 363, 364, 381, 433, 435, 453, 527, 625, 640, 683 communicare, 633 Comontorios, 185, 187 Comosicus, 282, 294, 295 Comozous, 495, 557 comuna gentilică, 281 — gentilică matriarhală, 16 — primitivă, 273, 278 Concești, r. Darabani, 702, 703 Concilium Daciarum Trium, 360 — provinciae, 489 conditor coloniae, 360 conductor ferrariarum, 359, 403 — pascui et salinarum, 359, 403, 419 conductores, 404, 415 connubium, 372 conscripti, 364 Constans, 625 Constantia, 659, 795 Constantia (Kubin), 655 Constantiana, 601 Constantin II, 618, 653 Constantin cel Mare, 406, 442, 505, 508, 532, 538, 582, 584, 589-591, 593, 602, 616, 618, 623, 625, 629, 631, 633, 634, 646, 649, 651-654, 656- 660, 662, 665, 681, 687 Constantin IV Pogonat, 757, Constantin Porfirogenetul, 766 Constantiniana Daphne, 656 Constantinopol, LXVI, 597, 599, 600, 603, 605, 606, 610—612, 658, 659, 698, 699, 706, 714, 715, 756-759 — zidul lung, 597 Constantiolus, 600 Constantius I, 591, 594 Constantius II, 461, 611, 655, 657, 658, 680, 687 Constantius Chlorus, 602, 646 Constanța, v. Tomis - reg., 50, 77, 746, 804 constituția Antoninianâ, 419, 492, 551 constructor, architcctus, Sucidava, 412 consulat, 599 contrascriptor, verificator, 416 conventos civium Romanorum, 357, 362, 383, 487, 494 Copan, 758 Copâceni, pe Olt, 373, 377, 431 Corabia, r., 20, 46, 225 Corabia, Munții Zlatna, necropolă tumulară, 392 826 Corali, 645, 677 coralii, 479 Corbu, 586 Cordoș, 619 Corint, 162, 165, 169, 315, 348, 503 — istmul, 39 Corlăteni, r. Dorohoi, 64, 69, 102, 131, 688 Cornelius Clemens, Sex., 451, 452 Cornelius Fuscus, 298, 299, 302, 307 Cornelius Lentulus, 289, 518 Cornelius Valerianus, P., 458 Cornești, 234 cornicines, 372 cornicularii, 371 cororiarius, meșter pielar, 412 Corund, r. Odorhei, 722 Coryllus, 294, 295 Cos, 246 Cosingas, 282 cositor, 92 Cosmeni, 39 Coson, rege, 276, 290 Costești, Argeș, 657 Costești, Orăștie, 278, 279, 283; 296, 305, 307, 309, 321, 324-326, 332, 335 Costișa, 102, 131 — cultura, 102, 103 Costișa-Bilîi-Potik, complex, 98 costoboci, 261, 265, 266, 451, 452, 518, 528, 557, 637, 683, 705 Costolaț, 659 Coșovenii de Jos, r. Craiova, 681, 735, 737 Coșula, mănăstire, LVII cotensii, 238, 266 cotini, 238, 293 Cotiso, 274, 276, 289-291, 296 Cotys, 225, 480 Coțofeni, cultura, 60, 70, 76, 79 — 82, 96, 98 100, 107, 112, 127, 129 Coțofenii din Dos, r. Craiova, 79, 225, 273 Covasna, 275 Cozla, 273 Craiova, 9, 20, 73, 149, 156, 159, 657, 747, 760 - r., 79, 225, 681, 688, 735 - reg., 58, 81 151, 186, 234, 237, 735 - tezaurul de la -, 156, 159, 227 Crasna, r. Codlea, 699 Crassus, 479, 480 crăciun, 633 Crăciunel, r. Odorhei, 621 Crăsani, 273 Creaca, carieră de piatră, 404 creationem, 633 credințe religioase, manifestări primitive, ale -, 24 Cremenea, 22, 25 Cremenișul Ceahlăului, 22 creștinism, 587, 588, 611, 612 — arian, 697, 708 — la bulgari, 761 — în Dacia romană, 441 — persecuție, 592 — religie de stat, 591 — religie liberă, 591 creștine, inscripții, 612 Creta, 130 Crimeea, 14, 27, 155, 195, 199, 563, 600, 671, 702 — regat bosporan, 256 Crisius, v. Criș Crispus, 618, 619 Cristești, r. Tg. Mureș, 158, 391, 410, 450, 621, 625 Cristurul Secuiesc, 232, 236, 714 - r., 714 Criș, 262, 266, 708, 786 - cultura, 34, 38-40, 42, 43, 48, 52, 66 — fondul, 46 Criș, r., 43, 110, 711 Crișana, 70, 98, 107, 111, 352, 681, 708, 710, 721, 772, 795 Criș-Stardevo, cultură, 38, 39, 42, 65 — supraviețuirea culturii, 42 Crișul Alb, 43 708 Crișul Negru, 266, 708 Crișul Repede, 351, 376 Crișuri, 265, 623, 708 crobizi, 259, 266 Cro-Magnon, 16, 17, 34 cronologia absolută, 35, 36 Crucea lui Ferenț, 735 Cruceni, 109, 123, 125 crux, 633 Crvena Stijena, 27 Csallokoz, 767 cuarțit, 13 cuaternar, 3—5, 25 cuatro, 789 Cucuteni, 45, 53, 60 — 62, 67 Cugir, 269, 275 cultul Dioscurilor, 554 827 cultul fecundității, 34 — fertilității, 125 — oriental, 587 — de origine tracă, 209 ~ solar, 110, 125, 336, 596 cultura cu amfore sferice, 34, 75 — 80 — ceramicii incrustate nord și sud-pan- nonice, 108 — ceramicii cu împunsături succesive,90,99 — ceramicii liniare, 40 — 42 — ceramică pictată de tip Petrești, 53, 70-71 - Cucuteni, 31, 32, 34, 45, 53-55, 60, 76, 77, 98 - A, 41, 61, 65, 67 - Ap 61, 65, 66 - A2, 61, 65, 66 - A3, 61, 66, 70 - AB, 45, 61, 65, 66, 69 - I (A), 36 — II, fază, 32 - III (B), 36 — mormintelor cu ocru, 73 — de prund, 7 — tumulară, 131 Cujmir, 108, 225 cumani, 671 Cumidava (Rîșnov), castru, 22, 24, 267, 352, 358, 375, 377, 381, 396, 522 cuneus equitum Arcadum, 582 — armigerorum, 582 — catafractariorum, 582 — Dalmatarum Divitensium, 654 — scutariorum, 582 — equitum Solensium, 582 — stablesianorum, 582 cuniculi, 400 cupe, la daci, 270 — deliene sau megariene, 270 Cuppae (Golubăc), 655 cuptor cu reverberație, 55 — de cărămizi, 411 curator civitatis, 489 curiales, 369 Curtea de Argeș, r., 80 Curtea Veche (București), 738 Curtuiușeni, 236 curvoccipital, 105 cutriguri, 597, 656, 715, 717, 756 cvazi, 257, 291, 298, 299, 305, 451, 452, 454, 557, 683 Cybela, 439, 440, 546, 554 Cyrenaica, 449 — răscoale, 430 daca, paloș curb, 258, 322 daci, LXV, 172, 220, 221, 233, 237, 243, 256 - 259,263 -266,268,270 -272, 276, 278,280 -282,285,287 - 298,300 -309, 311-315,318-322,325 -328,331,332, 336, 337, 350, 353, 388-393, 395, 397, 418, 427, 433, 436, 449, 450, 478, 491, 534,536,588,628,631,647,674, 676,682, 684,686,687,690,693,700,776,778,779 — agricultură, 268, 395 — argintari, 270, 274, 324, 325 aristocrație, 268, 272, 283, 325, 337 — arme, 276, 372 — artă, 386 — așezări civile, 275, 278, 314, 322 — ateliere, 269, 283 — calcule calendaristice, astronomice, 279, 326, 327 — coase, 305 — creșterea vitelor, 247, 270, 317, 324 - cultura, 260, 279, 316, 317, 338, 677 — diferențiere socială, 274, 275 daci, diviziunea socială a muncii, a doua, 270 — fortificații, cetăți, 273, 305, 312, 315, 319, 321, 323 - liberi, 301, 316, 345, 374, 432, 435, 450, 451, 454, 455, 457, 458, 465, 467, 565, 566, 578, 637, 644-646, 705 — locuințe, 270 — maeștri statuari, 327 — meșteșuguri, 270 — monede, tezaure, 242, 271, 272, 277, 336 — necropole tumulare, 224 — negustori, 271 — păstori, 395 — pileați pe coloana lui Traian, 389 — plante medicinale, 326 — poligamie, 268 — săbii curbe, 247, 392 — scrisul, 279, 327, 328 - stat, 220, 282, 287, 293, 300, 316, 349 — religie, temple, 279, 280, 3c0, 332, 335, 337 828 daci, triburi, 233, 685 — trupe, 311 — uniuni de triburi, 244 Dacia, passim — amissa, 460, 462, 465 — Apulensis, 355, 356, 372, 456, 528 — Augusti provincia, pe monede, 349, 359, 447 — capta, pe monede, 348 — consularis trium Daciarum, 357 — coronatus, trium Daciarum, 360, 419 — emisiuni monetare, 246, 457 — extracarpatică, 238, 674 - Felix, 457, 465, 648 - Inferior, 350, 353-356, 405, 675 - liberă, 255, 257, 265, 274, 281, 317, 338 - Malvensis, 262, 355, 356, 366, 528, — Mediterranea, 465, 579, 580, 630, 648 — pășuni, 359 — Porolissensis, 355, 374, 451 — Provincia, pe monede, 349 — Ripensis, 578, 580, 631, 648, 659, 660, 761 — romană, 266, 314, 391, 398, 406, 418, 427, 432, 579, 621, 629, 648, 649, 684, 764, 780, 782, 795 — romană, arendarea vămilor, 415 — romană, argintari, 414, 420 — romană, clase sociale, 417 — romană, creșterea vitelor, 400 — romană, cultura plantelor, 398 — romană, divinități, 438 — romană, hotare, 350 — romană, monumente de piatră, 398 — romană, meseriași, 375 — romană, sclavi, 426 — romană, școli, 436 - Superior, 353-355, 372, 376, 380, 405, 407, 408, 450, 675, 684 — Transdanubiană, 461, 463, 465 Dacicus, 308, 463, 640, 644 daco-carpi, 700 daco-carpică, populație, 683 daco-geto-sarmați, 676 daco-moesi, 263, 797 — cultura, 260, 266 — teritoriu, 256, 806 daco-romani, 262, 581, 588, 615, 616, 618, 620, 623,626-637, 646, 647, 658, 659, 665, 682, 686, 700, 776,778-782, 786, 787, 801, 807 daco-romani, ceramică, 784, 785 daco-sarmați, 676 Dacus, sclav, 258 Dada, 612 Dades, 418 Dagei chora, 510 Daixus, fiul lui Comozous, 495 Daizus, 557 Dajbog, 752 dakoi, v. daci Dalboșeți, castru, 376 dalmați, 287, 357 Dalmația, 309, 369, 372, 401, 439, 792, 794-796 damnati ad metalla, 401 Danemarca, 27 Dănești, 741 Danubius, v. Dunărea — zeu, 266, 653 Daos, v. Davus Daphne, 593, 652, 656, 662, 795, 796 Dapyx, 274, 479 Darabani, r., 76, 702 dardani, 245, 281 — iliri, 285 Dardania, 460, 599 Darius a lui Hystaspes, 159, 170, 223, 259, 260,330 Dauritas, conducător militar, la sclavini, 732, 748 dava, 240, 246, 261, 266 Davus, 258 Dămăroaia, 735, 738 Dea Caelestis, 442 — Syria, 439 Dealul Bolii, v. Bănița Fîntînilor, v. Traian, r. Buhuși, 40, 45, 60, 62 — Grădiștei, cetatea dacilor, 294, 311, 314, 317, 324 — Măgura, Porolissum, așezare și cimitir dacic, 336, 337 — Melcilor, 98 - Mihai Vodă, 738 — Morii, Cucuteni, 61 — Ruzilor, 324 - Sofia, 77 — Turcului, 112 — Viei, v. Traian, r. Buhuși, 22, 60, 61 Decea Mureșului, r. Aiud, cultura, 53, 54, 59, 60, 74 Decea Mureșului,Bodrogkeresztur, complex, 59 829 Decebal, LVIII, 220, 230, 276, 278, 279, 283, 284, 288, 293-300, 302-308, 312,314, 319, 327, 329, 332, 338, 348, 349, 360, 389, 398, 434, 448, 450, 484, 519, 523, 652, 798 — pe Columna lui Traian, 310 — tezaur, 313 Decebalus, nume dacic, 262, 395 - per Scorilo, 279, 294, 329 Deceneu, 282-284, 288, 293-295, 318, 326, 337 Decius, împărat, 364, 367, 457—459, 463 — 465, 562, 563, 581, 644, 684 decuriones, 364, 365, 372, 487 Dedal, 385 dediticii, 291, 419, 498, 521 dedo, 789 deductio coloniae, 360 Dej, 621, 624, 636 Deleni, carieră de piatră, 502, 534 Delphi, 167, 185, 233 Delos, 171, 193, 317 Delta, v. Dunărea, Delta Demeter, 167, 210, 212, 493, 553, 554 democrație militară, 123, 124, 216 — 218, 229, 257, 273, 317, 578 — sclavagistă, 175, 176, 178 denari consulari romani de argint, 248 — imperiali, 273 — republicani, 273, 275, 335 — romani. 242 — romani imitație, 276 dent, 789 dente(m), 789 denthelethi, 478 deo, 792 * der, 262 Derzelus, 209 Desa, r. Calafat, castru, 378, 649, 703, 796 Desnățuiu, rîu, 58 detko, 789 Deus Azizus, 458 Deusara, 267 deux, 789 Deva, 42, 52, 53, 112, 116, 117, 275, 404, 621 Dezmir, 234, 236 diadoh macedonean, 229 Diana, 326, 334, 335, 440 — regina, 439 — templu, 442 — Sarmizegetusa, 443 dianaticus, 792 Dichiseni, r. Călărași, castru, 520, 796 Dicomes, 274, 289, 296 Didymal, 551 Diegis, 258, 284, 299, 319 diente, 789 Dierna (Orșova), 262, 267, 306, 351, 365, 366, 368, 376, 383, 390, 405, 406, 429, 453, 621, 650, 654, 655, 657, 661, 795 — cărămidării, 411, 425 — stațiune vamală, 416 digitus, 789 digitate, 738 dii Daciarum genii, 387, 439 dimanche, 789 Dimitrie Jupan, 804 Dinias, 612 Dinogetia (Garvăn), 273, 349, 504, 520, 529, 583, 584, 586, 587, 589, 597, 601, 612, 613, 675, 676, 697, 731, 795, 796, 855 dioceză, 581 Dioclețian, LIX, 529, 566, 581, 582, 584, 586-589, 602, 606, 618, 623, 646, 651, 685 Diogenes al lui Diogene, 197 — pietrar, 404 — sclav, 385, 418 diombria, 551 Dionisii, 551 Dionysos, 208, 210, 212, 242, 334, 440, 545, 552, 554 — relief, Tomis, 523 Dionysopolis (Balcic), 284, 286, 287, 328, 477, 483 Dioscuri, 173, 209, 210 Diosîg, 237 diplomă militară, 314, 349, 352, 354, 355, 372, 374 — din Bulgaria, 316 Dipșa, r. Bistrița, 148, 235, 237 disc de argint aurit al lui Paternus din Tomis, 611 dispensatores, 402, 416 dito, 789 Diurpaneus, 262, 279, 283, 288, 293-299, 319, 329, 385, 395 divinități, cavalerul trac, 209, 527, 547 divinitate a lumii subpămîntene, 209 divinități romano-italice în Dacia, 438 . — solare, 336, 752 diviziunea naturală a muncii, 15, 33 — socială a muncii, a doua, 217 830 diviziunea, socială a muncii, a treia, 217 Dîmbovița, rîu, 102, 105, 122, 127, 273, 349, 747 Dîrjov, 8 — 10 Dîrstor, v. Durostorum Dîrțu, 30 dhalle, 791 djal, 792 Dnepropetrovsk, 117 Dobrogea, passim — așezări rurale, 505 — ateliere ceramice, 500, 549 — ateliere locale de pietrari, 610 — ateliere metalurgice, 500 — ateliere monetare, 513 ateliere de sticlărie, 500, 549 — organizare militară, 484 Dobromira, reg. Craiova, 9 Dobrosloveni, 236 Dobrovița, 659 doi, 789 doigt, 789 Dolheștii Mari, 77 — 80 Dolichenus, v. Jupiter dolicocefal, 75 dolicomezocefal, 74, 75, 114 dolicopithecus, 4 Dolj, fost județ, 142 Domănești, r. Cărei, 147 domesticirea animalelor, 30 domine deo, 633 domingo, 789 dominica dies, 789 dominus, 805 domn, 805 domnus, 805 Domițian, 217, 284, 294, 295, 298-302, 327, 484, 519, 523, 674 Domitius Evarestus CI., Ilișua, proprietar de atelier ceramic, 410 Domnești, extracție de sare, 403 Don, 21-23, 27, 671-673, 678, 682-685, 687, 690, 695, 697, 765, 766 Donaris, v. Dunărea donarium, 621 Donatus, pref. leg. V. Mac., 458 Dolojman, cap, 601 dorieni, 110, 140, 142, 143 — dialect, Callatis, 201 Dorobanțu, r. Călărași, 703 — reg. Iași, 740 Dorohoi, 131, 747 Dorpaneus, v. Diurpaneus dos, 789 Doștat, așezare cu caracter agrar, 408, 415 draco, 633 Drajna de Jos, 141, 148 — de Sus, castru, 238, 349, 391, 431, 520, 521, 524, 675 Drava, 238, 715, 729, 730 Drăgănești-Vlașca, 118 Drăgușeni, 61 dreviliani, 685 Dridu, 679 — cultura, 785 driopithecus, 4 Drobeta (Turnu Severin), castru, 267, 300, 308, 309, 362, 363, 365, 366, 368, 376, 378 - 381, 383, 390, 405, 406, 408, 419, 420, 429, 448, 449, 516, 561, 616, 621,631, 649, 650,652,654,657,795. 796 — cărămidărie, 410, 425 — organizație a fabrilor, 412 — tezaure monetare, 434 — therme, 442 Dromichaites, 184, 190, 219, 228-230, 237, 238, 243, 317 Drubeta, v. Drobeta Drumul Național, Suceava, 740, 741 Dudești, 42 due, 789 Dulcissimus, episcop, 611 Dulgheru, 547 Dunărea, passim Dupljaja, 110, 117, 125 duo, 789 Duras, v. Diurpaneus Durmitor, 786 Durostorum (Silistra), 485, 487, 520, 560, 565, 586, 589, 592, 593, 601, 604-607, 611, 612, 630, 641, 664, 697, 732, 733, 795, 796, 803, 804 duumviri, 367 Duvanli, morminte, 226 dux, 582, 805 — limitis Scythici, 586 dymanes, trib gentilic, 178 Dyrrhachium, 248, 317, 405 dzue, 789 831 ecclesia, 633 economie bănească, 193 — latifundiaiă, 580 — monetară, 513 — naturală, 607, 610 Edictul din Milano, 589 Edictum de pretiis, 586 Egeea, regiune, 218 egeică, arie culturală, 130 egeo-anatoliană, cultura, 58 egeo-mediteraneană, arie culturală, 53 Egeta, localitate, 796 Egipt, LV, 120, 132, 140, 165, 189, 193, 203,228,315, 386, 431,477,480, 502, 544, 550, 610 — mine, 425 — răscoale, 430 egipteni, 331 ego, 789 eke, 768 Elada, 317, 543 Elagabal, 404 Elba, 120, 715, 730 elefant, 8, 9 eleni, v. greci elenic, civilizație, 220 — coif, 231 — cultură, 225 - factor, 153, 218, 220 - influență, 155, 218, 219, 277 — penetrație, 224, 227, 247 — monarhii, 318 elenistic, artă, 546 — civilizație, 221, 232, 243 — curent, 291 - epocă, 167, 182, 206, 209, 210, 212, 221, 265 — monarhi, 238 — monede, 242, 247 — regat, 218, 284 Elephas, 5 — planifrons, 8 — primigenius, 13 Elveția, 216 Emilian, martir, 592 emisfera boreală, 5 encia, 789 eneolitic, 36, 37 engleză, v. limbi Enisala, 601 Enoșești (Acidava), 408 entre (j’), 790 entro, 790 eperon, 792 epiglaciară, perioadă, 22 epigrame, inscripții, 201 epipaleolitic, 26, 27 eponim, preot, 176 177 eponimie, 178, 210 Epresteto, v. Sf. Gheorghe Eptacentus, 394 Epureni, 679 — tip monedă, 242 equites Romani, 419 — singulares, 374, 394 Equus, 5 — hydruntinus, 52 Eractum, 238 eravisci, 238, 314 Erbiceni, 688 erectus, 6 Ermanarich, 696 Ermitaj, muzeul, 315, 611, 702 Ero et Domnus, 502, 554 espuera, 792 Etelkoz, v. Atelcuz etolieni, 185 etrusci, tirseni, 143 Eubeea, 162 Eufrat, 256 Euprepes, v. Diurpaneus eurasiatic, continent, 128 — stepe, 768 Europa, passim europoizi, 14 Eutyches, sclav, 418, 424 evoluționistă, teorie, 4 excubitori, 599 exercitus, 289, 296 — Daciae, 371, 451 — Dacicus, pe monede, 449 exploratores Germaniciani, 373 Ezero, 76 Ezerovo, 261 832 fabri, 412 factorie, 163 faianță, perle, 120 falces Dacorum, sabie curbă dacică, 305, 322 falere, 109 familia monogamă, 217 — pereche, 33 — patriarhală, 122 faraoni, 139 Farnobius, 197 faună terțiară, 5 Faventia, 498 Făgăraș, 8, 112 - r., 114, 148, 275 Fălești, r., R.S.S. Moldovenească, 103, 678 Fălticeni, r., 77 Fărcașele, reg. Craiova, 9 Fedeleșeni, 61 , 66, 74 federați, 595 - 598, 611, 623, 640, 658, 757 Feisa, 621 fel’, 790 Feldioara, castru, 377 Felis leo spelaea, 13 Felix, sclav, 416, 418 Felnac, 715, 718, 721, 722 fenicieni, 143 Fere en Tardenois, 26 Ferigile, r. Horezu, 144, 150, 154, 156, 157 fibule, 680, 738 — argint, 277, 634 — «capete de ceapă», 618 — cu cap semicircular, 620 — celtice, 237 — dacice, 268 - digitate, 713, 731, 734-738, 742 — elenice vechi, 224 — Glasinac, 225 — greco-ilirice cu balama, 225 - Latene, 232, 240, 244, 247 — cu linguriță, 270, 325 — cu noduri, 237, 270, 325 — tracice, 231, 240, 247 Fiera Cleanov, 42 figlio, 790 figurină feminină de alabastru, 47 — bicefală, 47 — troiano-cicladică, « en violon », 69 Filip Arabul, 352, 365, 367, 379, 382, 456, 457, 463, 464, 517, 528, 560, 643, 644 Filip II al Macedoniei, 181, 182, 184, 198, 218, 227, 230 Filip II al Macedoniei, monede, 240, 242 Filip V, 245 Filipeștii de Pădure, castru, 349, 520 Filipi, 612 filius, 790, 791 fiii, 792 fils, 790 filum, 792 finiglacial, stadiul, 26 Finlanda, 26 filozofia, daci, 326 Firiteaz, 142 Firtuș, 625, 722 fiscus, 357 — 359 Fizeș, r. Ilia, 621 Fizeșu Gherlei, r. Gherla, 147, 148 Fîlfani (Izbășești), castru, 379 fîntînă, cisternă dacică, 324 Flaiana, Flaviana, 582, 584 flamines, 368 Flavia Victoria, 508 — Bessorum, 521 Flavius Bellicus, 423 Flavius Constans, F., 354 Flavius Priscus, T. (Turbo), pref. Daciei inf., 354 Flavius Sabinus, guvernator, 482, 490 Flavius Titus, 508 Flavius Vopiscus LX Flămînda, castru, 352, 376, 379, 528 Floreasca-București, cartier, 49 Florilia, Florii, 633 flota moesică, 305 Flutausis, 708 Focas, 602, 605, 606, 757 Foceea, 162 Focșani, 679, 680 focul, producere, 13 foedus, 658 foederati, v. federați Fokoru, 142 Foltești, 76, 77, 98 - II, Stoicani II, 77, 78 fora rerum venalium, 273, 317 formula censualis, 357 Fortis, olar local, 410 Fortuna, v. Isis Fortunatus, 418 forțe de producție, 175, 255, 268, 271, 272, 275, 279, 324 Forul lui Traian, 313, 534 53 — o. 1001 833 fossatum, 799 fotă, la daci, 268 fraire, 790 franci, 715, 717, 761 Franța, 8, 17, 21, 26, 27, 40, 233, 700, 709, 711 frate, 790 frenu(m), 791 frere, 790 Frigia, 140, 658 frigieni, 140 Frithigern, 693, 697 frize, cetățile pontice, 207 frondia, 792 front, 789 fronte, 789 fructieră, 66 — la daci, 269 Frumoasa, 657, 796 Frumușica, 61, 62, 65 Frumușița, 169, 224 frutro, 790 funciară, marea proprietate, 606 — 609 Fundătura, r. Gherla, 710, 712 Fundeni, 657, 738 Furchenstichkeramik, 98, 99 Fuscus, v. Cornelius Fiizesabony, cultura, 110 Gabăra, 638 Gaganae (Slatina), Caransebeș, 429 Gainas, 659, 699 Gaione, 601, 612 Galatae, 232, 245, 357, 406, 412 — consistentes municipio, 357, 363 — de la Tylis, 243 Galatia, 185, 363 Galați, 519, 584 - reg., 76, 153, 154, 224, 273, 740 Galații-Bistriței, 235 Galevius Maximianus, 390, 396, 456, 584, 586, 587, 618, 646, 685 Galiția, 238, 265, 518 Galii, 232, 245, 281 Gallia, 233, 287, 291, 314, 372, 432, 451, 465, 467, 588, 778 — ateliere ceramice, 409 — Cisalpină, 286 liberă, 256 — Narbonensis, 256 Gallienus, 352, 365, 371, 372, 390, 396, 414, 417, 419, 434, 457, 458, 460-465, 529, 563, 564, 644 Galt, 705 Galtis, 705 Garvăn, v. Dinogetia Gatalcs, 671 Gater, 718 Gaudentius din Durostorum, 596 Gaura, v. Valea Chioarului Găva, cultura, 151 Găești, 657 Gebeleizis, 331, 334 Gelu, 763, 772, 785, 804 Gelupara, 262 Gemellina, 437 gencive, 789 gendre, 790 gener, 790 genero, 790 Genius comercii, 408 — Daciarum, 387, 439 — Illur(ici), legendă pe monedă, 465 — libertorum et servorurn, 421 genos, 768 genți de sabie, v. maghiari Genucia, 273, 477, 479 Geoagiu, v. Germisara geocentrică, teoria, LVI Gepidia, 708 gepizi, LXII, 455, 457, 566, 604, 627, 670, 682, 700, 701, 705-711, 713, 715, 720, 728, 732, 733, 778, 785, 801 germani, 233, 257, 261, 262, 264, 287, 291, 305, 331, 452, 556, 558, 588, 594, 596, 659, 682, 700, 705, 708, 719, 735, 761, 786 Germania, 6, 11, 27, 75, 77, 95, 115, 122, 233, 265, 287, 300, 374, 376, 433, 462, 644, 684, 709 germanice, elemente, 778, 782 — v. limbi Germanus, 599, 600, 731 Germisara (Geoagiu), 262, 267, 357, 368, 369, 376, 384, 385, 390, 405, 406, 408, 409, 436, 438 Germisera, v. Germisara Gerontios, episcop, 610 Gerontius, comandant, 596 Gesprengberg, 98 834 Geta, împărat, 454 Geta, nume de sclav, 258 geți, LIV, LIX, 159, 172, 182, 218, 221, 223, 224, 227, 230, 237, 238, 243, 245, 247, 257-259.262,264, 281,285,290- 292, 298, 318, 330, 331, 336,447,449, 479, 480, 672, 674 — conducători, 226, 290 cultură, 244, 260 dobrogeni, 226 — morminte, 243 — nobilime, 229 — olărie, 230 — teritoriu, 257, 265, 672 - triburi, 227, 237, 243, 244, 291 geto-bastarni, 477 geto-daci, LIX, LXV, 163, 166, 218, 223, 224, 237-247, 255, 258-260, 263-268, 271, 276, 285, 287, 292, 293, 324, 327, 330, 331, 334, 336, 483,497, 509, 518, 638, 671-674, 798 - cultură, 147, 219-221, 223, 225, 227, 230, 237-241, 243, 245, 247, 248, 324, 637, 676 — divinități, 334 — Dobrogea romană, 495 — dulgheri, 324 — istoria, 219, 220 — limbă, v. limbi — litere grecești, 328 — mod de producție, 316 — monede, 242 — pe monumentul de la Adamclisi, 535, 536 — nume proprii, 261 — păstorit, 324 — regiunile răsăritene, 243 — religia, 282, 389 — ritul funerar, 246 — roata olarului, 237, 275 — romanizați, 775 — statul, 287 - societate, 223, 255, 260, 271-273, 275, 282, 317, 326, 330, 335, 338 — suprastructură, 316 — teritoriu, 221, 672, 673 - triburi, 189, 218, 219, 223, 238, 241, 293, 672, 674 — viața economică, 242, 246 Ghelar, mină de fier, 403 g’hem-el, 262 Gheorghieni, r., 117, 625, 699 Gherghina, 520 Gherla, 621, 649 — castru, 363, 377, 380, 449, 463 - r., 147, 710 Ghighen, v. Oescus Ghimbav, 99 Ghioca, Crîmpoia, castru, 379 giban, 704 Gibastes, 611, 612 Gibraltar, LVI Gilău, cariera de piatră, 404 — castru, 363, 376 Gilort, r., 149 Gilpil, 708 gimirai, 140 gingiva, 789 ginta, matriarhală, 23, 38 — patriarhală, 121 giovedi, 789 gir, 792 giro, 792 Giulești, București, 49 — fază, 63 Giulești-Leț, cultura, 60, 63 Giurgiu, 9, 17, 22, 224, 521 - r„ 49, 688 giurus, 792 Gîlma, 22 Gîmbaș, r. Aiud, 722, 742, 772 gîndire, apariție, 11 Gîrla, r. Cluj, 646 Gîrla Mare, 108, 110, 152 - cultura, 100, 101, 108, 110, 117, 125, 127 Gîrla Mică, 235 glaciară, perioadă, 26 glaciațiune, 3, 5, 11, 24, 26 Glad, 763, 804 Glasinac, cultura illirică, 225 - fibule, 225 Glăvăneștii Vechi, reg. Iași, 32, 39, 40, 41, 48, 74, 237, 679, 688 Glina, 31, 44, 50, 51, 55, 91, 98, 119 Glina III, cultura, 91, 98, 100, 106, 118 Glina III — Schncckenberg, cultura, 96, 98, 102, 105, 107, 113 glosse, 261 glugă, la daci, 268 gnostici, basilidieni, 441 Gogoșu, r. Vînju Mare, 150, 224, 225 63* 835 Gordianus III, 394, 456, 463, 517, 545, 560, 562, 581, 641-643, 683, 684 gorila, 4 Gorna-Monastirița, peștera, 46 Gornești, 112 Gorodsk-Usatovo, 74, 76, 129 Gostavăț, r. Caracal, 225 Gothiscandza, 682 Gothones, 683 Gotia, 686, 687, 693 goți, LIX-LXI, 264, 327, 435, 451, 454-458, 461, 464, 465, 467, 528- 530, 560, 562-564, 579, 581, 584, 590-595, 608, 610-612, 623, 624, 631, 641, 642, 644, 646-648, 651, 653, 656, 658, 670, 675, 676, 678, 679, 681-688, 690, 692-696, 698- 700, 704, 705, 748, 778, 800 — cultură, 676 — federați, 659 — thervingi, 699 goto-carpi, coaliția, 678, 684 Gotones, 683 gracil, tip, 109 graiul articulat, apariția, 11 graniță, v. limes granița dunăreană a imperiului, LXII Gratiana, 584 Gratianenses, primi milites, 584 Gratianus, 584, 618, 621, 625, 699 Gravette, la, 21 gravettian, 21 Grădiștea (Sarmizegetusa), 628 Grădiștea, R.S.S. Moldovenească, 678 Grădiștea Muncelului, 262, 269, 270, 278, 279, 284, 295, 296, 305, 308, 321, 322, 326, 327, 329, 330, 332-334, 336, 371, 435, 450 Grădiștea Ulmilor, v. Vărăști grazd, 792 Greaca, lac, 524 Grecia, passim greci, 140, 143, 186, 207, 232, 237, 242, 244, 258, 318, 331 — cetăți, diferențiere economică, 163,164 — diferențiere socială, 163 - civilizație, 154, 155, 223, 230, 248 — coloniști, 162 — 164 — comerț de grîu, 167 — comerț maritim, 163 — 169 — elemente cult, 209, 212 greci, influență, 166, 225, 227 meșteri, 319 — negustori, 165, 166, 273 — orașe pe coasta Adriaticei, 325 — orașe de la Marea Neagră, 184, 190, 257, 272, 278, 282, 286, 321, 328 greco-iliri, coif, 225 — iranian, artă, 769 sarmatic, lume, 326 — trac, lume, 326 Gremnos-Argissa, 35 Gresia, castru, 379 Greutungi, 566, 593, 685 Grimaldi, 16 Grindul Țifarului, v. Rast grîne, 179, 180, 188 grîu, 172 comun, 43 la daci, 268 — primitiv, 38, 67 Groningen, Olanda, laboratorul, 36, 70 Gruia, 235 Gruzia, 4 Giinz, 5, 7, 8 guer, 792 guerra, 792 guerre, 792 guet, 262 Gulo gulo, 13 Gumelnița, așezarea, 54, 57, 71, 98 - cultura, 31, 34, 49, 50, 53-59, 64, 65, 68, 77 Gumelnița-Ariușd, cultura, 68 Gundestrup, căldarea, 325 Gura Cheii, Rîșnov, 22 Gura Dobrogei, 50 Gura Honț, r., 18 Gura lalomiței, 796 Gura Jiului, r., 109, 235 Gura Padinei, r. Corabia, 225 Gura Văii, cariera de piatră, 404 Gurile Dunării, 218, 226, 258, 264, 519 Gurghiu, munți, 351 Guruslău, r. Zalău, 147 Gușterița, Sibiu, 147, 148, 621, 623 — descoperiri monetare, 464 gutani, 698 Guterichus, șef got, 652 Gytones, 683 gyrus, 792 836 Hades, 209 Hadrian, LVI, LIX, 302, 304, 305, 315, 349-351, 360, 362, 363, 365, 366, 373, 374, 377, 379, 383-385, 393, 394, 402, 417, 419, 430, 431, 446-449, 483, 489, 523-526, 528, 579, 625, 675 Haemimont, 581, 605 Haemus, 259, 262, 263, 267, 287, 298, 319, 478, 496, 580, 634, 779, 793, 794, 796, 806 hailag, 698 Hajdu-Sâmson, 111 halani, v. alani Halici, 766 Hallstatt, 137, 146 - epocă, 138, 140, 149, 219, 224, 230 - A, 137 - B, 137, 151 - C, 137, 147, 152, 153 - D, 137 timpuriu, 95, 113, 128, 129, 132, 144, 147, 148, 151 — tîrziu, 144, 154 — tradiții, 240 hallstattiană, cultură, în Dacia, 223 — — nord-tracică, 155, 157 Hamangia, cultura, 31, 34, 36, 38, 39, 41, 43, 46-52, 58, 63, 68, 74 hamburgian superior, cultură, 27 han, 695, 758 Harghita, munți, 351 harnașament, 141, 144, 227, 770, 771 hasdingi, 526, 529 Hatvan, 110 Hațeg, r., 37 — cîmpia, 359 Hăbășești, 41, 53, 61, 63, 64, 67, 68, 70 Hălchiu, 99 Hedderheim, ateliere ceramice, 409 Hegesagoras, 176 Heidelberg, 6 Hecataios, 554 Hecate, 440 helladică, cultura, 58, 120, 130 Hellespont, 162 heliocentrică, teoria, LVI Heliopolis, 439 Helios, zeu, 207, 210 Helis, 229 helveți, 263 Helvius Pertinax, P., guvernator, 453 hematita, 24 henoteism, 330 Heracleea, 173, 502 Heracleea Pontică, 165, 167, 175, 176 Heracles, 212, 241, 242, 551 Heraclius, 606, 625, 721 Hercinică, pădurea, 263 Hercule, 408, 409 Hercules invictus, 424, 439 — Saxanus, 404, 501, 511 Herennia Etruscilla, 463 Hermaia, 551 Hermes, 210, 551 Hermias, sclav, 418 Hermias, Ulpius, M., procurator al minelor, 358 Hermogenes, negustor, 503 hermundurii, 451 Hernac, 596 Hernad, valea, 110 Hernâdkak, 111 heruli, 564, 596 Hestia — Vesta, 334 hexapolis, 516 hiatus, teorie, 25 Hida, r. Jibou, 139 hiena, 13, 22, 24 Hierasus, v. Șiret hijo, 790 Flinova, fortificație romană, 378 - r. T. Severin, 650, 657, 796 Hippodamus, din Milet, 204 Hippolochos, 176 Hispania, 373, 425, 778 Hister, v. Dunărea Histria, LIII, LXIV, LXV, LXVII, 159, 164-170, 172,175-179,181,184,187- 192, 198, 202, 206, 207, 209, 210, 224, 240, 243, 276, 286, 330, 477, 480-483, 490-492, 495, 496, 498, 500, 503, 508, 509, 513-516, 539, 543, 546, 547, 549, 552, 558, 562, 563, 581, 584, 594, 597, 601,607,609,610,612,641,731,746,759 — adunarea poporului, 176 — apeduct, 492 ateliere, 207, 500 — Capul Viilor, 785 — cimitir slavo-bulgar, 764 cioplitori, 207 — cizelatori, 207 — comunitate mithriacă, 555 837 Histria, dialect ionic, 201 — instituții politice, 177, 178 — Marele Zeu, 193, 197 — meseriași, 175 — necropolă tumulară, 169, 174 — negustori, 170, 173 — oligarhie, 175, 176 — panteonul, 210 - temple, 172, 188, 193, 209, 552 — therme, 492, 541 — tulburări interne, 198 Histrianorum rex, 227 histrieni, 179, 559 Histros, v. Dunărea Hisarlîc (Gîrliciu), 593 hitiți, 139, 140, 142 — civilizație, 140 Hiung-Nu, 695 Hîrșova (Carsium), 586, 593, 795 - r., 74, 77 hlamide, 245 Hlincea I, 740, 741, 751 Hobița, 443 fermă sclavagistă, 398, 424 — vîrfuri de pluguri, 398 Hoghiz, castru, 377, 625 Holboca, r. Iași, 15, 74, 149, 679 holocen, 3, 22 hominizi, 7, 9, 11 Homo heidelbergensis, 6 — primigenius, 11, 14 — sapiens fossilis, 14, 16, 17 — sapiens recens, 27 Homorodul Mare, rîu, 377 honesta missio, 372 Honorius, 608 Hopei, R.P. Chineză, 695 hopletes, trib gentilic, 178 horodiște, 747 Horodiștea — Foltești, 77, 98, 101, 105, 129 Horodiștea -- Foltești —Cernavoda II, com- plex, 76, 77, 80 horror vacui, 66 Horreum Margi (Ciupria), 795 hostes, 642 Hotărani, r. Caracal, 225 — r. Vînju Mare, 703 hotărnicia lui Laberius Maximus, 490 Hoților, peștera, 27 hring, 716 htonian, divinitate, 334 hund(ert), 261 Hunedoara, 17, 269, 624, 681 - r., 42, 152, 744 — tip de monedă, 241, 242 hunedoreni, romîni, 798 huni, LX, 590, 594, 596, 597, 600, 610, 612, 618, 625, 627, 628, 636, 647, 656, 659-661, 670, 673, 680, 681, 694-697, 699 -706, 708, 714, 730, 731, 748, 756, 769, 780, 784, 801 huno-bulgare, triburi, 714 Hurez, r., 154 Huși, r., 735 Hyaena spelaea, 13, 24 Hybrida, v. Antonius, 477 Hygia, 408, 409, 442, 458 Hylas, sclav, 415 Hylleis, trib gentilic, 178 Hystaspes, 223 laehetav, sclav, 508 Ialomița, 240, 266, 273, 290, 486, 521, 524, 605, 679, 733, 747, 785 lanuarius, olar, 410 lanuarius, libertus, 457 Iași, 9, 15, 149, 244, 735 - r., 39, 74 - reg., 4, 39, 60, 237, 740 iazigi, 257, 264, 265, 291-293, 297, 299, 303, 305, 309, 315, 349, 353, 405, 408, 429, 430, 447-449, 455, 457, 523, 526, 557, 673-675, 680, 681 ibero-maurisian, 27 Ibida (Slava-Rusă), 601, 613 icirgu boii, demnitar vechi bulgar, 758 iepurele, 22, 24 Icrichon, 35 Ighiel, 113 Ighiu, carieră de piatră, 404 — necropolă, 392 Iglița, v. Troesmis Ileana, localitate, 688 Ilia, r., 621 iliri, 34, 110, 129, 146, 153, 154, 219, 264, 2 90, 632, 634, 794 — cultura Glasinac, 225 — elemente culturale, 147 — nume, 385 838 Iliria, 225, 238, 256, 374, 451, 461, 731, 732 — adriatică, 225 — de sud, drahmele cetăților grecești, 248 iliro-panoni, 439 Ilișua, r. Beclean, castru, 351, 377, 380 Uivakia, 605, 733 Illyricum, 370, 374, 451, 459, 460, 466, 478, 601, 629, 662, 663, 756 imaginiferi; 372 immunes, 371 imperiul de apus, LXVI, 596 — bizantin, LXI, 596 — franc, 763 - roman, LXIV, 233, 255, 274 import, elenistic, 240 — grecesc, 220, 224 — scitic, 226 impozit roman, 347, 357, 415 incinerație, rit, 113, 127, 337 incintă sacră, 317, 327, 333, 334, incipere, 791 incolae, 368, 419 Independența, r. Călărași, 688, 690, 691, 693 indieni, 304 indoeuropeană, v. limbi indoeuropean, carpato-balcanic, fond, 782 inele, 325 — la daci, 270 — împletite, 770 — de tîmplă, 770 Ingenuus, 390 — uzurpator, 463 inhumația, 337 — în cutii de piatră, rit, 127 Inlăceni, castru, 377, 381, 454, 463 Inocent III, 798 instalații portuare, 501 instrumente, 291 — romane de minerit, în Dacia, 401 interfecti a latronibus, în inscripții, 429 interglaciar, fază, 5, 16 intcrpres Dacorum, 264 interpretatio Romana, 396, 439 interstadii, 5, 16 intro, 790 inul, la daci, 268 invazia celtică, 218 — egeică, 140 — costobocilor, 526, 565 io, 789 iobăgia, 190 Ion, 700 lonia, 178, 179, 188 — cetăți, LVII ionic dialect, v. Histria loniță, 798 losășel, 10, 18, 19 lovianus, 619 lovis dies, 789 Ipotești, r. Slatina, 704, 738 Irak, 14 Iran, 140, 550 iranian, 165 — enclave, Dobrogea, 196 iranieni, triburi, 140, 695 Irpen, 735 Irrawady, 7 Isaccea, v. Noviodunum Isidora, 418 Isis, 439, 502, 543, 547 Isker, 649, 653 Islaz, 350, 377, 378, 406 — castru, 377 Isperich, 756 Israel, 16 Ister, v. Dunărea Istria, v. Histria - r., 50, 746 Istria, peninsulă, 797 istro-pontică, zonă, 153, 154, 159 Istros, v. Dunărea Istros, scriitor antic, 203 Italia, passim — comerț, 290 it(alian), 792, italic, coif, 235 ludaea, 256 — răscoală, 430 iudei, 449 Iugoslavia, R.P.F., 8, 36, 58, 102, 107, 117, 118, 151, 770, 786, 792, 796 lulia Domna, 381, 454 Iulian Apostatul, 591, 592, 602, 613, 651, 659 lulius Bassus, Lucius, 429 lulius lulianus, Lucius qui et Rundacio, 525, 526 — Maximus Manlianus, C., 315 — Quadratus Bassus, C., 349, 353, 431, 448, 507 — Severus, Cn., 354 — Valentinus, 423 839 lunius Soranus, 594 luno, 421, 439, 551 luppiter, 416, 439, 443, 508 — Dolichenus, 423, 439, 442, 443, 549, 554 — Heliopolitanus, 439 — Olbiopolitanus, 503 — Optimus, Maximus, 421, 551 — Optimus, Maximus, Aeternus, 423 — Optimus, Maximus, Tavianus, 363 — Turmasgadis, 439 ius Italicum, 357, 359, 367 Iustin, fiul lui Germanicus, 603 - I, 599, 663, 665, 711, 731 - II, 602, 664 Jac, localitate, 366 jaceo, 792 jafetitic, grup lingvistic, 128 Java, 6, 7 je, 784 Jehol, de Vest, 695 jeudi, 789 Jiblea, castru, 377 Jidava, 528 — castru, 379, 436, 528 — măști din teracotă, 445 Jidova-Oresac, 275 Jidovin, Zidovâr, 152 Jigodin, r. Miercurea Ciuc, 275 Jigorel, castru roman, 307 Jigoru, castru, 379 lustinian, LXI, 365, 594, 599, 600, 602 603, 609, 621, 625, 634, 655, 656, 661-665, 701, 715, 731, 795 - II, 757 lustiniana Prima, 795 lustinus, 244, 318, 597, 599, 600 Izvoare, 44, 61, 65, 689 - Ip 60, 61 - I2, 60 cimitir, 688 Izvoarele, reg. Craiova,fortificație romană, 378 Izvorul Frumos, fortificație romană, 378 Izvorul Zînei, 267 împărțirea pămîntului, cetăți grecești, 196 împunsături succesive, decor, 96 Jijia, 74 — stepă, 131 - vale, 32, 679, 688, 702, 703 Jitomir, 734 - Korciak, 734, 738, 740 Jiul, 267 - vale, 47, 307 Jucul de Sus, 237 judecata lui Paris, mozaic, 444 judecii, 805 judecie, 805 jueves, 789 Jupa, v. Tibiseum jupan, 805 jupîn, 764 juzi, 805 kabari, 766 Kafu, 7 kafuan, 7 Kaganatul Hazar, 740, 766 Kallistos, Tomis, stelă funerară, 555 Kama, 756, 765 Kardam, 757 Kastellum Anso, 369 Kastellum Baridustarum, 369 kavari, v. kabari kavhan, 758 Kazahstan, 695 kazari, 766, 769 Kean, 763 kentum, grupul lingvistic, 232, 261 Kerci, Panticapaion, 702 Keszthely 717, 744 Kiev, 60, 741, 766 — Dealul Kiselevka, 740 — regiune, 115 Kiszsombor, 710 Kniva, 563 Koban, cultura, 140, 141 Koros, cultura, v. Criș, cultura Kogaion, 332, 334 Kolomiscina, 63 Korciak, v. Jitomir-Korciak Kosice, 110 koson, monedă de aur, 276 Kostenki, 21, 23 kostenkian, 21 Kovrat, v. Kubrat 840 krag, 792 krăng, 792 Kremikovți, 39 Krivodol, aspect, 58 krug, 792 Krum, 744, 758 — 761 ktistai, 337 kuatro, 789 Kubin, 659 Kubrat, 756 Kunszentmârton, 718 kylix, 224 Laberius Maximus, M., 491, 499, 506, 513 — hotărnicia, 490 lacringi, 451, 452 lagizi, regi, 193 Lagos, v. Ptolemeu lai, 496, 497 — consistentes, 559 lame de fierăstrău, 141 — trunchiate, 25 lamelară, desprindere, 17 Lampsac, 164 langue, 789 lanțuri, la daci, 270 Lapoșu, 22, 24 Larga Jijiei, 40, 60, 61, 679 Largu, 679 Larissa, tetradrachme, 242 Latene, 216 - A, 220 - B, 220 - C, 220, 221 - D, 220, 221 celtic, 326 - cultură, 137, 154, 155, 219, 220, 223, 230, 238, 240, 248, 279, 317, 676, 687 — daco-getic, 224 - I, 216, 220, 247 - II, 220, 221, 244 - III, 220, 221, 244 - III si IV, 316 — occidental, 218, 219, 239, 240 latin, alfabet, 291, 329 — cultură, 778 — origine, 808 latinofone, provincii, 605 Latona, 210 latrocinia, 590, 649 latrones, 346, 428, 429, 433 latrunculi, 590, 655 laț, 23 Lausitz, 131 Lazu, 688, 735 lănci, 276, 305 Lebedia, 765, 766, 769 lebes, 224 Lechința de Mureș, 143, 275, 391, 392, 398, 634, 688 Lederata, 306, 365, 376, 405, 631, 655, 661, 795 legatus augusti, 314, 353, 354, 356, 371, 419 - legionis, 371, 372, 419 legături comerciale, 166, 169 — 171 legiuni, 299 legiunile în Dacia, 315, 371 legio I Adiutrix, 315, 371, 454 — I lovia Scythica, 584, 589 - I Italica, 372, 485, 520, 524 — II Herculea, 584 III din Africa, 394 — III Gallica, 315 - IV Flavia Felix, 314, 371, 372, 374, 655 - V Alaudae, 299 — V Macedonica, 356, 366, 371, 372, 374, 381, 407, 451, 458, 462, 463, 485 — 487, 489, 497, 504, 507, 520, 557, 579, 618, 649, 653 — — Oescus, 566 — — castru, 375 - VII Claudia, 372, 457, 644, 655 — X Gemina, 372 - XI Claudia, 371, 457,485-487, 520, 521 - XIII Gemina, 315, 354, 355, 358, 359, 363, 371, 372, 381, 401, 407, 409, 420, 432, 450, 462, 463, 566, 649, 654, 660 — — canabae, 364 — — castru, 375 — XXII Primigenia, 372, 457, 644 leguli, 401 lengua, 789 Leningrad, 611, 702 Lentulus, v. Cornelius Lentulus Lesbos, 193 lesh, 796 841 Leț, 39, 49, 103 leul peșterilor, 13, 15, 24 Levallois, 8 levalloisianul, 8, 9, 12, 18 Levedia, v. Lebcdia Lezoux, ateliere ceramice, 409 lex, 314, 633 lexic, 261 Liber, zeu, 334, 398, 439 Liber-Dionysos, 508 Libera, zeița, 398, 439 Liberalis, libert, 421 liberți, 358, 368, 402, 513 Libia, 597 librarii, agenți ai fiscului, 402 — în legiuni, 371 liburnae, 486 Licinius, împărat, 508, 582, 584, 590 — 592, 618, 651, 687 Licinius Crassus, M., 289, 478, 532 Lidia, 140, 165 Liga atică, 181 — de la Delos, 180 limbi: albaneză, 778, 782, 791, 794, 796 — arabă, 794 — armeană, 261 — baltice, 260 — 262 — bulgară veche, 747, 764, 797 — cimero-scită-iraniană, 160 — daco-romană, 633 — dalmată, 794, 796 — engleză, 791 — franceză, 794 — germanice, 791, 794 - geto-dacă, 258-262, 267, 279,338,777 — greacă, 261, 262, 778 — ilirică, 261 — iliro-mesapică, 261, 262 — indo-europene, 128 — 130, 261 — iraniană, 261, 262 — italiană, 790, 794 — italice, 232 - latină, 261, 262, 738, 777-779, 790,794 — latină, în Dacia romană, 435 — macedoneană, 791, 794 — maghiară, 794, 797 — neo-greacă. 791, 794 — polonă, 794 — preindoeuropeană, 34 — olandeză, 791 - romanice, 744, 788, 790, 791, 794 limbi: romanică, daco-moesică, 794 - romînă, 578, 580, 605, 633, 747, 775, 777, 778, 782, 787, 788, 790-794, 796, 797, 806-808 — romînă comună, 797 — rusă, 794 — sanscrită, 261 — scitică, 155 - sîrbă, 792, 794 — sîrbo-croată, 791, 794 - slavă, 260, 262, 264, 761 — slavă-bisericească, 764 — slavă-meridională, 747 — slavă de răsărit, 747 — străromînă, 747, 804 — tracă, 160, 162, 260, 262 — traco-dacă, 260 — 262 — traco-daco-moesică, 794, 797, 806, 808 — turcă, elemente, 794 — ucraineană, 794 limes, 276, 352, 524, 582, 586, 590, 596, 609 — Alutanus, 377, 449 — Dacia Malvensis, 529 — dobrogean, 484, 584 - dunărean, 590, 655, 659, 660, 663 — german, 624 — retic, 624 — transalutanus, 352, 376, 378, 454, 456, 528, 644, 645, 657 Limigantes, v. sarmați limitanei, 654, 663 lingua, 789 lingvistică balcanică, 791 liniar ceramica, cultura, 40 — 43, 46, 47, 49, 61, 63 Linsenkeramik, 99 Lipița, cultura, 265 Lipljan (Ulpiana), 795 Lipsea, 776 Lisimach, LVIII, 182, 184, 185, 193, 199, 218, 219, 228, 229, 237, 243, 317 — stater de aur, 240 Lișcoteanca, reg. Galați, 740 lithos, 3, 29, 36 Litterata, v. Lederata literatores, 436 Lipova, 444 lobi cerebrali, 6 — frontali, 17 — occipitali, 17 loci, minerit, 401 842 locuință, tipuri, 37 loess, 8 Logrești-Birnici, r. Gilort, 149 lojne, 789 Lom, 649, 795, Longinus, comandant de legiune, 303, 311 longobarzi, LXII, 627, 682, 706, 715, 720 Lopadea Nouă, 772 Lopatna, 740 Lovasbereny, 108 Luca, 696, Lucașovca, RSS Moldovenească, 244 lucerna, opaiț, 410 Luciu, 623, 634 Lucius Rufus, Val., proprietar, 410 Lucullus Varro, M., 492, 515 Luduș, r., 39, 710, 713 Lugoj, 275 Luka Raikovețkaia, 740, 741 Luka Vrublevețkaia, 8, 60 lumea egeană, 52 — greacă, 221, 239 — greco-romană, 338 Lumea Nouă, Alba lulia, 42, 70 Macacus Florentinus, 4 macedoneni, LVIII, 189 — cucerirea Dobrogei, 198 — dominație, 227 — monede, 243 Macedonia, 53, 58, 93, 105, 107, 130, 181, 199, 218, 219, 225, 227-230, 232, 245, 247, 248, 256, 285-287, 455, 462, 477, 478, 481, 557, 588, 600, 612 - regat, 181, 182, 230 — Prima, tetradrahme, 248 maceha, 792 macellum, 493 Machairodus latidens, 8 Macrinus, împărat, 434, 454, 455 — Vindex, M., 356 Madara, 746, 761 madăr, 792 Madeleine, 17 maeștri statuari, v. daci Maetonium, 238 magdaienian, 16, 17, 26, 28 — influențe, 25 maghiari, LXII, 671, 759, 761, 763, 764, 766-769, 772, 776, 777, 808 Luna de Jos, 625 lunae dies, 789 lunată, toarta, 105, 108 Lunca Ciurei, 244 Luncani (Grind), 234 — castru, 379 — r. Turda, 234 lundi, 789 lunedi, 789 lunes, 789 lup, 13, 22 Lupeni, 403 lupta, de clasă, 175, 255 — — cetățile grecești, 190, 196, 198, 276 — de gladiatori, 303, 304 — sociale, 191, 435 lusaciană, cultura, 131, 132, 157 — ipoteză, 142 Lusius Quietus, 302, 307 lusoriae, 486 Lutoasa, localitate, 103 Lychnidus, 462 Lyssus, 796 maghiari, cultură materială, 770 — genți de sabie, 769 — morminte de călăreți, 769, 771 — săbii curbe, 770 magister, 364, 369, 412, 496 — militum per Thraciam, 599 — militum in praesenti, 599 magistrați municipali, 612 Maglavit, 118 Maglemose, TI Maidan - Pek, 109, 118 maimuțe antropoide, 4, 5 main, 789 Mainz, 644 Maior, proprietar, 410 Maiotida, 672 mal’, 262 Malagbel, 439 — temple, 442 Malaia Perescepina, 611 Malu Roșu, 22 Malva, 262, 356, 366, 368 mama, 790 maman, 790 mamma, 790 843 mamo, 789 Mamusa, 495 mamut, 13 — 15, 24 Mangalia, v. Callatis mansiones, 495 manus, 789 Mao-Dun, 695 Maramureș, 316, 352 Marcianopolis (Reka Devnia), 562, 564, 593, 604, 630, 641 Marcius Turbo, Q., generalul lui Hadrian, 349, 353, 354, 430, 449 marcomani, 257, 291, 298, 299, 305, 451, 452, 454, 557, 637, 683 — războaie, 374, 451, 526 Marcus Martinus, proprietar de atelier ceramic, 410 mardi, 789 Marea Adriatică, 132, 238, 248, 275, 325, 405, 719, 795 - Arai, 695 — de Azov, 24, 672, 756 - Baltică, 23, 25, 115, 120, 451, 682, 687, 690, 704 - Caspică, 139, 182, 756 ’ - Egee, 140, 259, 458, 612, 654 — Ionică, 731 - Marmara, 181, 581, 597 - Mediterană, 52, 162, 256, 778 — Neagră, passim - - bazinul, LXIV, 163, 181, 490 — — coasta de apus, 530 — — coloniile grecești, 276 - - nord, 155, 256, 264, 317, 525 — — orașe de la, 275 - - țărmul, LIV, 265, 272 - - nordic, LIII, 181 — — tracic, 182 - - vestic, LIII, LVII, 181, 477 — — ținuturile, LVII ♦Marele Zeu», v. Histria Marghita, r., 110, 147 Margum, 631, 659, 796 Margus, 795 Marisca, 656 Marisia, v. Mureș Marița, fluviu, 50, 185 marmota, 22 Maroc, 7 Marș Gradivus, 643 Marte, 334, 439, 440, 551 martedi, 789 martes, 789 martirologii creștine, 589 martis dies, 789 Marus, v. Mureș masculus, 792 Mas d’Azil, peșteră, 27 mashkull, 792 Massalia, 175 Massinissa, 189 Mastodon arvernensis, 8 — borsoni, 8 masteha, 792 Mauretania, 430, 449 mauri, 305, 373, 374 - Gentiles, 373, 450 — trupe, 456 Mauriacus, 596 Mauricius, 604, 605, 715, 720, 733 Mauricius Tiberius, 663 — 665 Maximianus, 686 Maximian Hercule, 602 Maximin Daia, 396 Maximin Tracul, 405, 434, 455, 640 Maximinus, 644 Maximus, general roman, 302 Maximus, împărat, 456, 562 Maximus, martir creștin de la Ozobia-Duros- torum, 612 Mazaca, 502 Măcin, v. Arrubium - r., 546 măciucă de piatră, cultura Decea Mureșului, v. unelte Măgura, comună, reg. Stalin, 17 — carieră, 404 — Cetății, 679 — Tomii, 127 Mălăești, castru, 349, 379, 431, 520, 521, 524 Mălușteni, 4 Meandru, rîu, 163 Meda, 792 Medgidia, 116, 156 - r., 796 Mediaș, 144, 145, 235, 621 - r., 81, 122, 704, 711, 742 medice, războaie, 180 Mediterana, regiune, 132, 139, 142, 143, 400 — estică, 95 844 Mediterana, arie culturală, 46, 47 — componentă, 50 mediteranean, grup lingvistic, 128 — sudici 105 — trăsături, 112, 237 mediteranoid, 34, 40, 57, 69, 74, 105, 109, 114, 153, 693 medja, 792 Megara, 162, 167, 178, 208, 317 megleno-romînă, populație, 781, 807 Megyaszo, 111 Mehadia, castru, 376, 391, 458, 462, 654, 655 Mehedinți, podiș, 657 Meleia, localitate, 324 Memnius al lui Asclepius, 402, 417 Men, zeu oriental, 544, 545, 554 menhir, 74 Menia luliana, 547 Menophilos, negustor, 501 Mensor, antreprenor Apulum, 411 Menumorut, 763, 772, 804 Mera, 454 mercoledi, 789 mercredi, 789 Mercur, 439, 684 Mercurii dies, 789 Merula, 338 merum, 399 Mesembria, 165, 183, 193, 194, 477, 483 meseriași, v. Histria, Dacia romană Mesopotamia, 63, 611 meșteri ambulanți, 118 - daci, 271, 272, 275-277 — pielar, coriarius, Sucidava, 412 — greci, 270 — romani, 270 meșteșuguri, 270, 274, 578, 598 — casnice, 32 — olăritului, la daci, 269 metalurgia cuprului, 37 metisaj, 105 Metodiu, 762, 764 mezdina, 792 Meseș, 112 — munți, 351, 376 mezocefal, 75 mezolitic, epocă, 25—27, 29, 30, 42 — tradiție, 40, 52 mezozoic, era mijlocie a vieții, 4 mez, 792 mezat, 792 meze, 792 microlite geometrice, 26 microlitic cultură, 26 — tradiție, 61 microlitico-megalitic, tradiție, 38 microlitizare, 25, 379 — 381 Micia (Vețel), castru, 351, 368, 369, 373, 376, 391, 404, 406, 408, 454, 457, 621, 625, 628, 736 — mine de cupru, 403 — stațiune vamală, 416 Micene, 130 — cultură, 115, 125, 130, 163 — epocă, 110 — rapiere, tip, 113, 115 — spațiu, 120 miercoles, 789 Miercurea Ciucului, 141, 275 migrația popoarelor, 578, 581 migrații egeice, 132 Mihai Bravu, comună, 601 Mihail al III, LXVI Mihalkovo, 142 Milano, v. Edictul Milcov, 747 milesieni, 179 — coloniști, 165 Milet, 162, 165, 167, 172, 173, 176, 178, 179, 181, 210 miliar, stîlp, 405, 586, 592, 593, 653 Miliare, rîu, 708 milites lânciarii iuniores, 601 — limitanei, 582 — nauclarii, 582 — palatini, 582 — primi Constantiniani, 584 — primi Gratianenses, 584 — riparienses, 654 — scythici, 582, 584 — secundi Constantiniani, 582 — superventores, 582 miliția equestris, 372 Mindel, 5 Mindel-Riss, 8 Mina, martir, 610 mine de aramă, Dacia, 272, 283, 403 — de argint, Dacia, 277, 403 — de aur, Dacia, 277, 358, 400 - de fier, 217, 359, 403 — de plumb, 403 minerit, 274, 404 845 mineri dalmatini, 445 — geto-daci, 324 Minerva, 421, 439 Minucius Rufus, M., 285 Minusinsk, 769 Mircea Vodă, r. Macin, 546, 555 Mircea Vodă, r. Medgidia, 804 Miriștea (Edilchioi), 593 mirte, 789 mistreț, 22, 24 Mithras, 439, 440, 546, 549, 554, 555 — temple, 442 Mithridate VI, Eupator, 195, 196, 198 — 200, 287 Mitilene, 413 Mitoc, 9, 13, 18, 20, 23, 679 Mizil, 657 - r., 22 Mînăstirea Dealu, 798 Mîrleanu, sat, 485, 601 «mîțe» de fier cu colți, la daci, 268 Mnesistratos, 193 Mocanu, ostrov, 17 mod de producție, la geto-daci, 316 — sclavagist, 162 modhulle, 791 Moesi, 199, 503 Moesia, LXIII, 255, 262, 264, 289, 290, 292, 293, 297-299, 303, 304, 306, 370, 408, 434, 435, 443, 444, 448, 453, 458, 460, 466, 481 -484, 498, 530, 547, 550, 580, 581, 598, 608, 640-642, 651, 655, 674, 676, 683, 684, 703, 778, 788, 793, 795-797, 806, 807 - Inferior, 298, 306, 316, 349, 350, 352, 395, 424, 449, 455, 456, 490, 498, 499, 517, 518, 523, 527, 558, 560, 563, 579,581,588,630,639,640,641,643,644 — Prima, 658 - Secunda, 581, 593, 600, 601,604.605 — Superior, 305, 308, 309, 356, 371, 452, 463, 579, 631 Moigrad, v. Porolissum — Hallstatt, 147, 148 — Tăuteu, 148 Moldova, passim Moldova, comună, Banat, mine de aur, 400 Moldova Veche, castru, 376 Moldovenească, R.S.S., 4, 8, 40, 103, 113, 152, 244, 678 Moldovenești, localitate, 741 molitvă, 764 Molocinaia, rîu, 117 Momotești (Rusidava), 408 monede, 172, 173, 216, 277, 290, 325, 327, 433, 602 — anonime, de bronz bizantine, LXVI — bizantine, LXVI — callaticne, 167 — cetățile pontice, 192, 499 — dacice de argint, 241, 242, 271, 272, 275 - grecești, LXV, 240, 271 — macedonene, LXV, 271, 272 - romane, LXV, LXVI, 275, 414, 525 — tasiene, 242, 272 monetară, criză,. 463 monetării imperiale în Dacia, 449 mongoli, 769 Mongolia, 714 mongoloid, 693 monofiziți, 598, 599 monogamie, daci, 268 Monopyrgia, 651 monoteism, 330 monoxyla, 228 Mons Claudianus (Gebel Fatîre), 315 Monteoru, 112, 127 - cultura, 67, 91, 93, 97, 101-107, 112,115, 117, 121, 127, 128, 131, 230 monumentul de la Adamclisi, 491, 531,533, 535, 536, 538 Morava, 58, 108, 225, 263, 265, 795 Moravany-Dlha, 19 moravi, 761, 763 — statul, 744 Moravia, 238, 729, 744, 762, 767, 795 moravo-bohemiană, arie culturală, 744 morene, 8, 26 Morești, r. Tg. Mureș, 114, 235, 244, 636, 688, 709, 710, 712-714, 741, 785, 786 — necropolă, 392 morminte de călăreți, 770 — cu cutie de piatră, 77, 78 — cu ocru, 74 — regale, de la Micene, 130 mormînt tumular, tip, 126 — cu urnă, 127 morovlahi, 781, 807 Moscova, 698 Mosianus, 729 Mostiștea, 703 846. Moșneni, r. Negru Vodă, 500, 510, 511 Moustier, 12 Movila Mare, Nușfalău, 751 mozaic, paviment, 710 Mucatra, 394 mudar, 792 mun, 789 Muncelui, castru, 379 municipium, 362, 365, 489 — Aelium Hadrianum, Napoca, 363 — Aurelium Apulense, 364 — Septimium (Apulum), 453 — Septimium Apulense, 364 — Septimium Porolisense, 366 Muntele Sfînt, Kogaion, 332 Muntenegru, 27 Muntenia, passim Mureș, 42, 47, 50, 70, 102, 107, 108, 110, 112, 234, 235, 262, 263, 265, 266, 286, 293, 306, 310, 351, 364-366, 376, 405 407, 408, 450, 621, 634, 684, 708, 713 714, 722, 744, 763, 766, 767, 772 786 Murgeni, 4 muri caespiticii, 379, 521 Murighiol, 243, 246 Mursa, 631, 729 Mursianus, 728, 729, 730 murus Gallicus, 320 Museus, v. Buzău, rîu Musokios, 605, 733, 748 musterian, 10, 13-15, 17, 28, 21 — cultură, 12, 18 — superior, 14 — tehnică, 18, 20 — terase, 14 mutationes, 495 muze, 207, 210 Myrmekion, 172 Myro, 418 Nagyrev, cultura, 107 Naissus (Niș), 298, 405, 458, 565, 630, 659, 660, 683, 758, 795, 796 Nandru, 13 — vale, 42 Naparis (Ialomița?), 266 Napoca (Cluj), 267, 357, 362, 363, 366, 367, 383-385, 390, 394, 405-407, 410, 415, 420, 424, 449, 454, 456, 618, 623, 625, 628, 630, 635, 795 Narses, 738 Nasta, balta, 109 Naucratis, 165 Naulobatus, 564 nautae, 406, 407, 503 Neandertal, tip, 7, 11, 12, 16, 17 Neapolis, Crimeea, 155 Neapolis, Siria, 502 Nedao, 661, 700, 701, 706, 708 Nedinum, 413 negotiatores provinciae Apulensis, 412 Negotin, 795 negroide, caractere, 14 negustori, 163, 175, 283, 375, 612 - la daci, 271, 273, 275, 281, 412, 413 — greci, 165, 166, 273 — histrieni, 170, 173 — orientali, 502 negustori romani, Popești-Novaci, 273 Neiaduno, v. Noviodunum Nemesianus, librarius, 423 Nemesis, 440, 442 Nemeti, 263 neoantrop, 14 neo-greaca, v. limbi Nera, 152 Nero, împărat, 290, 293, 295, 484, 518 Nerva, împărat 300, 302 Netao, 700 Neuchâtel, 216 nevesta, 792 nevjastă, 792 Nezvisko, RSS Ucraineană, 740 Niceea, 589 Nicephoros I, 758 Nicetas din Remesiana. 633 Nicolae Bălcescu, comună, 704 Nicomedia, 502, 503 Nicopolis ad Istrum, 315, 563, 630 Niculițel, 592 Nigrinus Avidius, C., guvernator, 353 Nikolaev, 115 nimfe, 409 Nipru, 27, 60, 140, 155, 277, 527, 671, 672, 680, 682, 683, 704, 728, 740, 741, 756, 761, 765, 766, 769 — mijlociu, 115, 687, 734, 735, 737 847 Nireș, 624 Nistru, 8, 60, 113, 155, 172, 238, 264, 265, 517, 593, 640, 671-674, 678, 684, 685, 696, 697, 728-730, 757, 766 Niș, v. Naîssus Nitra, 767 noi, 789 Noricum, 443, 498 nos, 789 Noua, cultura, 113, 114, 117, 128, 131, 144, 149, 601 nous, 789 Novae (Șiștov), 520, 524, 563, 630, 660, 661, 665, 795, 796 Novi Pazar, 746. Noviodunum (Isaccea), 243, 486, 487, 50-4, 549, 554, 584, 589, 593, 596, 601, 610, 612, 728-730, 795 Noviotunensis, v. Noviodunum Novovicus, 601 nuera, 790 nuere, 790 numerus burgariorum et veredariorum, 373, 380, 431 — Campestrorum, 373 — exploratorum Germanicianorum, 373 Illyricorum, 374 — Maurorum E (sau S), 373 — Maurorum Miciensium, 373, 374 — Maurorum Optatianensium, 373 — Maurorum Tibiscensium, 373 — Palmyrenorum Optatianensium, 373 — Palmyrenorum Porolissensium, 374, 458 — Palmyrenorum Porolissensium sagit- tariorum c.R., 373 — Palmyrenorum Tibiscensium, 373 — singulariorum peditum Britannicorum, 373 — Surorum sagittariorum, 373, 524 Numidia, 189 nuora, 790 nurus, 790 Nușfalău, 742-744, 751, 753 Oberkassel, 16 obsidiană, 32, 40, 43, 61 obște, 369, 609 — gentilică, daci, 271 — gentilico-tribală, 281 - sătească, 271, 397, 506, 509, 510, 577, 609, 799 ocat, 792 occhio, 789 occident, 216, 220, 221, 238, 596, 597 occipital, 6 ocet, 792 Ocna Dejului, 403 Ocna Mureșului, v. Salinae Ocna Sibiului, 113, 403, 621, 625 ocne de sare, 403 Ocnele Mari, 403 Ocorses, 761 ocru, 69 Octamasades, 167 Octavian, 274, 289, 295, 334, 478 oculus, 789 Oder, 120, 244 Odessos, 164, 182, 209, 240, 483, 601, 611, 630 Odoacru, 596, 597 Odobești, 519 Odobești, r. Titu, 224 Odorhei, castru, 377 - r., 621 odrizi, 167, 172, 218, 226, 227, 256, 482, 496 oeil, 789 oenochos, 225 Oescus (Ghighen), 298, 463, 485, 631, 640, 649, 652, 653, 659-662, 746, 795 officium, 371 Ofnet, 52 oglindă grecească, bronz, 224 Ohaba Ponor, 10, 13-15, 20, 24 Oinac, 688 Oinopes, trib, 178 Oituz, 103, 350, 377, 405, 522, 526 Oituz, rîu, 349 oium, 682 ojo, 789 Olanda, 36 olandeză, v. limbi Olbia, 165, 166, 172, 173, 181, 182, 188, 193, 199, 265, 286, 477, 503, 528, 560, 671, 672, 675, 684 — Protogenes, 679 Oldoway, 7 oldowayan, 7, 9 848 Olt, 8, 9, 40, 46, 47, 58, 63, 70, 80, 98, 105, 106, 228, 235, 262, 267, 292, 310, 349, 352, 365, 377, 405, 406, 408, 431, 454, 519, 528, 621, 642-645, 649, 652, 653, 660, 675, 676, 688, 705, 708, 786 Olteni, r. Sf. Gheorghe, castru, 351, 377, 621 Olteni, reg. București, 634, 638, 647, 690, 692, 693 Oltenia, passim Oltenița, 55, 521, 616, 795 Omharus, 708, 711 Omurtag, 744, 760, 761 Onegavon, 761 Onesimus, sclav, 418 Ongl, 757 ongle, 789 opaițe la daci, 276, 324, 325 — grecești, 195 — romane, 610 — tipar, 410 opal, 18 opinci, daci, 268’ oppidum, 233, 240, 317, 594 Oppius Sabinus, C., 297 opresiune de clasă, geto-daci, 288 opritori de cai, Hallstatt, 144 Optatiana (Zutor), 373, 377 optiones, 372 opus dacicum, 320 — incertum, daci, 275, 321 — signinum, 321 Oradea, 52, 80, 711 - r., 110 - reg., 18, 110, 742, 751 orakla, 789 orașe, 348, 359, 368, 453 — antice, 166 — daci, 456 — grecești, administrație, 184 Orașul Stalin, 98, 113, 703 Oravița, r., 267 Orăștie, 40, 42, 70, 149, 278 - munți, 221, 246, 267, 270, 272, 275-278, 280, 283, 290, 296, 297, 306, 311, 319, 322, 324, 337, 379, 536 - r., 113, 152, 267, 744 Ordessenses, 230, 266 Ordessos, 266 ordo, Ampelensium, 365 — augustalium, 360 — curialium, 487 — decurionum, 364, 367, 419, 487, 525 — equestris, 355 orecchio, 789 oreja, 789 oreille, 789 Oreopithecus, 4 orfism, 331 Orgame, 259 organizare gentilică, 296 — tribală, 33 Orhei, R. S. S. Moldovenească, 244 Orheiul Bistriței, castru, 377, 381, 391 Orient, 90, 140, 218, 373, 386, 394, 439, 443, 446, 447, 451, 465, 490, 560, 588 — apropiat, LVII, 35, 38, 318, 663 — mijlociu, 90 orînduirea comunei primitive, 260, 283 — gentilică 274, 282 — gentilică, descompunere, 123, 163 — sclavagistă, 163, 281, 347, 587 Orlea, r. Corabia, 109, 151, 441, 445, 629, 735 Orodel, r. Plenița, 109, 131 Oroles, 243, 244, 282, 318 Orșova, 262, 267, 624, 654, 661, 795 Orko, 98 osădi, 792 osândiți, 792 oseți, 681 osi, 293 Oskol, rîu, 23 osteologic, 72, 153 Ostia, calendarul-cronică, 314 ostrogoți, 596, 685, 696, 697, 701, 703, 756 Ostrovul Corbului, 97, 118 Ostrovul Mare, r. Cujmir, 109, 225 Ostrovul Șimian, reg. Craiova, 237 osuditi, 792 Otomani, 107, 108, 110, 111, 124 - cultura, 91, 101, 102, 110-112, 115, 117, 126, 128 Ovinius Tertullus, C., 558 Ozobia, 612 oxid de mangan, 16 64 — o. 1001 849 Pacorus II, 305, 306 padi, 792 Padjitan, 7 padule(m), 792 Pagan, 757 paganus, 633 pagus, 368, 621 pagus, paganus, păgîn, 612 Pagus Aquensis, 369 Pairisades al II-lea, 189 Pakistan, 7 palaios, 3 Palanca Nouă, 661 Palatca, 635, 688 Palatiolon, 662, 665 paleolitic, 3 — alpin, 13 — întîrziat, 26 — superior, 25 — 28 paleomediteranian, 50 paleometalică, epocă, 90 paleozoică, 4 Palestina, 35, 132 Palmatis, 601 palmeta, 769 Palmira, 374, 502, 565 palmireni, 305 paloș curb, 305 Pamphyloi, trib gentilic, 178 Panaghiuriște, 227 Pancevo, 38 Pantelimonu de Sus, 494, 547, 601 Panticapaion, 165, 166, 702 Pannonia, 257, 264, 285, 289, 292, 293, 295, 298, 305, 314, 351, 376, 390, 395, 405, 430, 439, 443, 448, 449, 452, 454, 463, 498, 629-632, 646, 660, 700, 702, 715, 719, 756, 766, 778 — Inferior, 349 — legendă pe monede, 465 — nord-vest, 281 — Secunda, 715 — Superior, 463 Papiria, trib, 359 Parîng, 8 Parthia, 256, 287 pârtie, război, 313 Partoș, 364, 618, 763 părți, 300, 306, 456 Paschae (paște), 633 pascua, 400 Paspirius, rîu, 733 Pastirsk, 735, 737 Passia, 418 Patavissa, v. Potaissa pateră, 225 Patricius, 598 Paternus 610, 611 patrimonium Caesaris, 358 patronus, 412, 608 Pădureni, r. Panciu, 529, 637 — 638 pândiți, 792 Păuleni, castru, 377 peau, 789 Pecel, cultura, 107 pecenegi, LXII, 671, 763, 764, 766 Pecica, 96, 107, 119, 151, 236, 275 - r., 122 Pecina, 792 peccatum, 633 pedatura inferior, 584 — superior, 584 pedites singulares, 374 — Britannici, 373 Peisistratos, fiul lui Mnesistratos, 193 Pekin, 6 Pelendava (Craiova), castru, 378 pelle, 789 pelle(m), 789 Peloponez, 600, 786, 797 pene de fier, instrumente romane de minerit, 401 — de lemn, instrumente romane de mine- rit, 404 Peninsula Apenină, 256 Balcanică, LVII. , LXII, 38, 108, 147, 182, 218, 225, 227, 245, 247, 260, 285, 300, 309, 317, 580, 651, 661, 683, 703, 715, 720, 734, 740, 749, 753, 789, 757, 792- 776, -798, 780- 806, -783, 807 786, 787, — — răsărit, 256, 259, 260 — — de vest, 261 — — nord est, 256, 258, 263 — — nord vest, 108 — Iberică, 233 — Scandinavă, 26, 682 — Taurică, 484 pentapolis, 516 «Pe Podiș », 21 per, 262 Perja, Valea, 678 850 peregrin, 357, 368, 419 Peregu Mare, r. Pecica, 721 Pergam, oraș, 353, 431 — regat, provincie, 256 Periam, 107, 698 Periam-Pecica, cultura, 98, 102, 106 — 109, 112, 117, 128, 130 Pericle, 171, 180, 196 Perieni, 40 Perint, 164, 502 Perișani, castru, 377 Perseu, 245 Persia, 659 Persic, golf, 677 perși, 171, 179, 223, 230, 260, 331, 604, 695, 715, 719 — expediție, 170 — regat, 182 — stăpînire, 188 Perșinari, tezaur, 122 — topoare de argint, 120 Perun, 752 pervigilium, 633 Pescennius Niger, C., 453 Peschiera, tip, 151 pescuit, 172 — greutăți, 171 peșteră, 792 Peștera, localitate, 13, 17, 20, Peștera Mare, r. Mediaș, 742 Peștera Muierilor, 14 peșteri, 789 Petra (Camena), vicus, 541, 606 Petrești, cultura, 53, 65, 70, 71, 81 Petrodava, 267 Petros, general bizantin, 60, 733 Petroșani, 796 - r„ 275 Petru, rege bulgar, 764 Peuce (gura), 482 peucini, 243, 451 phalerae, 672 Phanagoria, 165 Philippopolis (Plovdiv), 405, 558, 563 Philippus, 705 phyle, 768 pial, 789 Piatra l^eamț, 77, 78, 114, 267, 273 Piatra Olt, 657 Piatra Roșie, cetate dacică, 278, 279, 308, 309, 319-321, 326, 332, 335, 336 Piatra de Veghe, 98 pictură crudă, 59 — cu grafit, 56 piei, 789 Piephigi, 266 Pieporus, 262, 526 pietrar, 404 Pietroasa, tezaur, 692, 698, 699, 784 Pietroasele, castru, 349, 431, 520 pileați, 281, 283, 302 pintadere, ștampile din lut ars, 39, 65, 68 Pipera, 273 Pir, localitate, 110, 111 pir, ospăț funerar la slavi, 753 Piragast, 733, 748 Pireu, 180, 181, 188, 193 Piroboridava, 267, 405, 517, 522, 523 Pirustae, 357, 383, 401 Piscu Cornișorului, 58 Piscu Crăsani, 240, 242, 246, 290, 518 Pisistrate, 169 Pitagora, 331 Pitești, 528 — reg., 8, 55, 804 pithecantropus, 5 — 7 — robustus, 6 pithecos, 5 pithoi, dolia, la daci, 244, 269 Pîrîul Negru, 103 planoccipital, 105 Plautius Silvanus Aelianus Tiberius, 290 — 293, 483, 484, 490, 518, 674 Plateypegiae, 584 plebe, 317 — la gali, 281 plebei, 281 pleistocen, 3, 7 Plenița, 735 - r., 39, 58, 73, 74, 81, 106, 131, 146, 149, 151 pliocen, perioadă terțiară, 4 pliseuri, tehnică pentru decorarea vaselor, 61, 62 Pliska, 757, 761 Ploești, 657, 803 - reg., 22, 593, 785 - Triaj, 74, 102, 681 Plopăt, 18 Ploscuțeni, pe Șiret, 518, 696 Plovdiv, 757 plug, 768 54* 851 plug cu brăzdar de fier, epoca Latene, 216 Plugova, 655 Pluton, zeu, 209 pluvială, perioadă, 7, 26 pocal, vas scitic, 226 Podei, Tîrgu Ocna, 61 podoabe, obiecte, 277, 610 Podoli, cultura, 151 Podolia, 75, 77, 238 podul lui Traian, 363, 406, 416, 654 Poetovio, 462, 630 Poiana, r. Tecuci, 97, 102, 121, 131, 152, 224, 230, 231, 240, 242, 244, 246, 247, 267, 269, 273, 274, 276, 290, 317, 325, 349, 517, 518, 522 Poiana-Coțofenești, coif de aur, 159, 226 Poiana Roman, așezare, 22 Poiana Ruscăi, 807 Poienești, r. Vaslui, 231, 244, 272, 529, 634, 637, 638, 645, 676, 678, 679, 685, 686 Pojejena de Sus, r. Moldova Nouă, 376, 649, 655 poliani, 685 Policrate, 169 policromie, 71 polis, daci, 246, 273 — Dobrogea, 184 polistai, 337 politeism, 329 Pollux, 209 Polonă, R. P., 8, 27-29, 75, 238, 683, 717 Poltava, 611 Pomerania, 120 Pomet, castru, 366, 377, 452, 454, 463, 620 Pompei, oraș, 291, 787 Pompeius, 284, 287, 477 Pompeius Falco, Q., 539 Pompeius Valens Lucius, 498, 508 Pompeius Pius C., 490 ponduri, LXVII, 516, 201 Pons Aluti (loneștii-Govorii), castrul, 377 Pons Augusti, vama, 416 Pons Vetus (Cîineni), castru, 377 Pont, regat, 287 pontarh, 483, 491 Pontes, 661 pontic, cetăți, adunarea poporului, 178 — cetăți, arhitect, 193 — cetăți, teritoriul rural, 196 - orașe, 169, 171, 173, 223, 276, 547, 549, 560 pontic, regiuni, LV, LVII, 256, 266 — zona, 157 pontifex maximus, 550 ponto-bithyni, 357, 406, 412 Popești, 152, 240, 242, 246, 247, 273, 274, 284, 290, 317, 321, 326, 335, 518 Popina, 740 Porata, v. Prut Porcești, r. Roman, 529, 638, 639 por(is), 262 Porcina, 247, 672 Porolissum (Moigrad), r. Zalău, 267, 275, 314, 315, 337, 348, 352, 354, 362, 363, 365, 366, 368, 376, 377,380-382,390, 392, 404, 405, 407, 408, 416, 420, 423, 441, 442, 450, 452-456, 463, 464, 526, 620, 628, 629, 631, 635, 747, 795 — cărămizi cu excerciții de scriere, 436 — tipare pentru aplicare ornamente, 410 porta decumana, 380 — praesidiaria, 586 — praetoria, 380 — principalis dextra, 380 — principalis sinistra, 380 porticus forensis, 610 — vialis, 610 portorium publicum Illyrici, 415 — ripae Thraciae, 482, 490, 499, 504 Portugalia, 7 port(ughez), 792 Porțile de Fier, 42, 47, 58, 94, 108, 649, 655, 767 Porțile de Fier ale Transilvaniei, 299, 306, 308 Porumbenii Mici, r. Cristurul Secuiesc, 634, 714 Poseidon, 210 — Heliconios, 210, 551 — taurii, 551 Posmuș, 158 possessio, 357 possessores, 397 postglaciar, perioadă, 26 Potaissa (Turda), 267, 356, 363, 365—367, 371, 372, 374, 376, 381, 383, 390, 405, 407, 408, 413, 415, 420, 443, 451, 453, 458, 618, 625, 628, 631, 649, 795 — cimitir roman, 391 — templu, 462 — vicus, 366, 369 Potelu, lacul, 109, 661 852 Potulatenses, 266 praca, 792 praedenecenti, 760 praefectus, 280, 369, 374, 412, 449 — Aegypti, 349, 449 — alae, 372 — castrorum legionis, 371 cohortis, 372 — Daciae Inferioris, 354, 448 — legionis, 371, 372, 584 — orae maritimae, 481, 516 — praetorio, 449 — Ponti, 182 — ripae, 584 praepositus, 374 — Thraciae, 182 praeses, 582 Praetorio, 796 praetorium, 380 Praga, ceramică, tip, 730, 734, 735, 738, 744 Prahova, rîu, 102, 105, 273, 349 Prahova, fostul județ, 159 Prajnița, 741 prandium, 792 Prastina Messallinus, 643 prasta, 792 pre-borcal, 26 Precucuteni, cultura, 44, 60, 61, 63—66 - I, 60 - II, 60 - III, 60, 62 Predavenses, 266 Predeal, 118 Predmost, 16, 17 pregotic, fondul autohton, 687 premezdije, 792 presbyter, 633 prescitic, perioadă, 153 Preslav, 763 Priam (mozaic), 444 pridianum, 522 primate, 4 primi pili, 371 princeps adsign. ex municipio Splono, 357 — loci, 507 principales, 371, 372, 374 principate scite, Dobrogea, 196 Pripet, 682, 735 Priscus, general, 720 Priscus, L., 563 pritani, Atena, 178 Probus, 566, 623 Produs, 641 Procopius, uzurpator, 592, 659 procurator, 415 — Augusti, 354, 419 — Augusti, agens vice praesidis, 356 — Augusti, vice praesidis, Daciae Infe- rioris, 353 — aurariarum, 358, 402, 419 — Daciae Porolissensis, 356 — financiar, 356 — cum iure gladi, 449 — presidial, 355, 356 producția de mărfuri, 164, 169, 170, 190, 272, 273, 409 — aur, 409 — Dobrogea, 500 — fier, 409 — lemn, 409 — lînă, 409 - locală, 173, 175 — miere, 409 — sare, 409 produse, agricole, 165 — meșteșugărești la daci, 271, 275, 278 Propontida, 164, 170, 171 proprietate, comună, 33 — obștească, 119, 217, 271 — personală, 33 - privată, 122, 217, 271 propulsor, 23 Prosea, deal, 18 Protas, 418 proterozoic, era timpurie a vieții, 4 proto-Boian, faza, 49, 63 protobulgari, 744, 758, 761 — aristocrație militară tribală, 757 stat, 761 — vase, 760 protocucuteni, 60, 61, 65, 67, 69 proto-dorian, ramură, 110 protoeuropoid, 34, 52, 74, 105, 114 Protogenes din Olbia, 679 proto-iliric, grup, 110 protoneolitic, 36 protopaleolitic, 7 — 10 provensal, 792 provincii sud-dunărene, LXI, 581, 594 Prut, LXII, 9, 13, 14, 20, 22, 23, 40, 60, 61, 63, 64, 76, 94, 103, 126, 131, 132, 148, 159, 170, 224, 265, 266, 581, 674, 853 678, 679, 685, 696, 786 psalii, 117, 141, 144, 150 — de os, de la Tariverdi, 159 pseudo-monoteism, 330 Ptolemeu, al lui Lagos, 184 Ptolemeu, Filadelful, 189 publicani, 415 Publicius Anthus, P., 421 Publicius Cletus, 421 Pudentilla Messia, 506, 558 puditi, 792 Quadratus, v. lulius quadragesima, 633 quaestor, 367, 496, 601, 603 Quartine vivas, 621 quatre, 789 quattro, 789 quattuor, 789 Racatriae, trib, 263 Racovița, castru, 377 Radiuvene, 227 Radogast, 605, 733 Radu Vodă, așezare, 740 Raetia, 372, 376 Raiki, 740 Ramae, 238 Ramidava, 238, 520 Rapoltu Mare, r. Hunedoara, 152 Rasova, 586, 593, 601 raspuce, 792 Rast, așezare, 47, 49, 51, 68 — aspect cultural, 46 Ratiaria (Arcar), 298, 463, 566, 631, 649, 659, 664, 795, 796 ratio patrimonii, 358 Rangifer tarandus, 13 rauraci, 263 Rausimodus, 651 Razelm, lac, 729 Razgrad, 159 razpăntie, 792 Răcari, castru, 373, 378, 381, 398, 408 Rădăcinești, castru,- 377, 379, 431 Războieni-Cetate, castru, 377 răscoale, daci, 349, 428, 430 Războieni-Feldioara, 736 răzuitor, musterian, 10, 12 puer, 262 Pulpidava, 757 Purcăreni, castru, 379 pustia geților, 182, 672 puteus, puț în min^, 400, 401 Putineiu, castru, 379 Puținei, r. Tr. Severin, 368, 654 pyll, 792 Pyretus, v. Prut pyrgi, 584 Pythios, Apollo, la Callatis, 210 quattuorviri, 367 Quesor, 601 quinque, 789 quinquennalis, 367, 487, 489, 525 — perpetuus, Callatis, 492 — teritorii Capidavensis, 507 Reca-Petroșani, castru, 520, 521 Reci, r. Sf. Gheorghe, 53, 621, 688, 693 Recidiva, 631, 662 Reciper, 262 Regalianus, 390, 396, 434, 463 regi, daci, 283, 284, 288, 289, 298 Reghin, 147, 621 Regio Ans(amensium), 358 regiones, 358 Reka Devnia, v. Marcianopolis relații gentilice, 577, 578 — de producție, 279, 291 — de schimb la daci, 275, 277 — sclavagiste, 274, 282, 283 religii orientale, 209, 587 Remesiana (Bjela Palanka), 795 ren, 13, 14, 21, 22, 24 restitutor Daciarum, 364 Reșca, v. Romula Retevoiești, 80 Retezat, 8 Retiaria, v. Ratiaria Rezina, R.S.S. Moldovenească, 152 Rhabon, 267 Rhaos, 452 Rhaptos, 452 Rhascuporis, 480 Rhatacenses, 266 Rheinzabern, ateliere ceramice, 409 854 Rhemaxos, 189, 243, 244 Rhinoceros antiquitatis, 13 — etruscus, 8 Rhodope, munți, 259, 581, 564 Rhoemetalces, 480 rhyton, 328 — de argint, 672 — Poroina, 247 Rin, 233, 291, 373, 409, 503, 624 rîn(d)zâ, 792 rinocer, 11, 15 — etrusc, 8, 9 — siberian, 13, 14, 24 Ripa Thraciae, 289 ripenses, 582 Ripiceni, 9, 10, 13 — 16, 22 Riss, 5 Riss-Wurm, 7 — 9, 16 Rîmnicu-Vîlcea, r., 100 rîs, animal, 13 rîșniță, 585 Rîșnov, v. Cumidava Rîul Vadului, castru, 377 Rjahovo, 795 « roata solară », 125 robia patriarhală, 123 Rodos, 162, 165, 169, 173, 187, 191, 207, 244, 246 rodieni, 188 rado-ionic, ceramică arhaică, 224 Rodna, 8 rojanițe, 753 rojdenițe, 753 Roles, 274, 478, 479 Roma, passim romani, passim roman, civilizație, 221, 233, 687 — coloniști, 387 - epocă, 209, 210, 265, 267 — expansiune, 282, 290 - factor, 218, 247 — influențe, 223, 291 - imperiu, 285, 291, 296, 297, 302, 329, 779, 782 — monetă, 291 — negustori, 273 — oraș, 704 — stat sclavagist, 293, 300, 616 — stăpînire, 615, 621, 778 — temple, 367, 501 tezaure, 276, 414 romanic, elemente, 781 - populație, 701, 708, 738, 792 romanitate, 580 — balcanică, 605 — în Dacia, 386 — la nordul Dunării, 388 — tracă, 596 romano-bizantin, stăpînire, 285 romano-provincial, ceramică, 784 romanizarea Daciei, 386, 445 romeic, populație, 781 Romita, castru, 377 romîni, 578, 580, 615, 616, 707, 775—777, 781 - 783, 786, 787, 798, 799, 806, 808 Romînă, R.P. passim Romînaș, castru, 376 Romula (Reșca), 365 — 368, 373, 382, 405, 406, 409, 411, 415, 437, 438, 440, 443, 457, 464, 616, 629, 631, 653, 657, 795 — apeducte subterane 442 — ateliere de gravat, geme, 411 — carieră de piatră, 404 — castru, 377 — tezaure monetare, 434 — terme, 442 — tipare pentru a aplica ornamente, 410 Ros, 735 Rosalia, rusalii, 557, 633, 753 Rostis’.av, 761 Roșia, 277 Roșia Montană, 795 Roșiorii de Vede, castru, 106, 115, 379, 528 Rotbav, 101 Rovine, 107, 122 roxolani, 265, 291-293, 297, 305, 306, 311, 315, 349, 350, 353,405,430, 447-449, 451, 453, 519, 523, 525-529, 670, 672-675, 679, 680, 694 — invazia, 431 Rua, 700 Rubobostes, 244, 282^ 318 Rucăr, castru, 349, 352, 379, 431, 524, 528 Rucăr, Scărișoara, 521 Rufius Decibalus, Sextus, 385 Rufinus, sclav, 418 Rufus, Napoca, proprietar de atelier ceramic, 410 rug, de incinerație, la daci, 338 — cultura Monteoru, 127 855 Ruginoasa, 61 tune, 760, 763 Rupea, 40, 742 — rîu, 705 Ruptura, 76 rus, 702 sâbado, 789 Sabar, vale, 55 sabata, 789 sabato, 789 sabbatum, 789 Sabin, 757 Sabinianus. guvernator al Daciei, 453 sacerdos, arae Augusti, 360, 368, 419, 441 Sacidava, 495, 504, 582 sadagari, 596 Sadovoskokale, 665 Saeș, 101 Safrax, 697 sagittarii juniores, 601 Salanus, 763 Saldenses, 266 Salinae (Ocna Mureșului), 147, 368, 403 saline, 403, 659, 763 Salmoxis, v. Zalmoxis Salona (Salonic), 413, 605, 786 Salsovia (Mahmudia), 504, 584, 591, 612 sambatum, 789 samedi, 789 Samo, 715, 717 Samos, 165, 169, 173 Samothrace, cultul zeilor, 209, 554 Samus (Someș), 43, 112, 234, 262, 266, 375, 377, 405, 786 sanctuare tribale, 124, 125, 210 sanctus, 633 sanitosus, 796 sanscrita, v. limbi Sansi, 695 Sappo, 590 Sarapis, 502, 554 Sardeates, 401 sare, 92 Sargetia, 304 Sariaces, 195 sarissai, 228 Sarkel, 766 sarmați, 181, 256, 264 — 266, 275, 277, 285, . 291, 293, 305, 403, 447, 448, 451, 479, rusalce, 753 Rusca Montană, marmură, 404 Rusciuc (Ruse), 795 Rusia, 717 — Kieviană, 772, 803 Rusidava (Momotești), castru, 377 483, 518, 529, 534, 581, 586, 588, 590, 608, 639, 654, 659, 670—674, 676, 678, 679, 681, 682, 684, 685, 687, 694-696,698 sarmați Argaragantes, 657, 658, 681, 682 — alano-roxolani, 292 — cultură, 637, 676 - iazigi, 257, 264, 285, 557, 672, 673, 675 — Limigantes, 657, 658 regali, 672 — roxolani, 639, 672, 674 Sarmația, LXII Sarmizegetusa, 262, 267, 300, 301, 303, 307, 310-312, 356, 357, 359, 360, 362, 365-369, 371, 398, 404, 405, 407, 408, 411 415 419-421, 423-426, 429, 434, 440, 443, 449, 456, 457, 462, 616, 628, 736 — apeducte, 442 — cărămizi cu exerciții de scriere, 436 — centru religios, 314 — for, 422 — monetărie, 414 — mozaic, 444 — organizații ale fabrilor, 412 — regia, 284 — sanctuare, 311 — terme, 442 — Ulpia Traiana, 393, 406, 410, 795 Saroș-Sonde, 158 sasanizi, artă, 770 Șasea Montană, 400 satam, 261 sate, 348, 359 satem, limbi, 261 satrap, 182 Satu Mare, 111 Satu Mic, r. Lugoj 275 Satu Nou, r. Adamclisi, 485, 745, 746, 753 Satyrus, din Callatis, 203 saur, 790 Sava, 238, 257, 290, 405, 655, 715, 730, 761, 795, 796 Sava « Gotul », LXI 856 Savaria, 631 Saxonia, 120 Săcărîmb, 400 săgeți, vîrfuri de, 168, 173, 231 Sălcuța, XLIX, 36, 106, 109 - cultură, 36, 45, 53, 54, 57, 59, 68, 71, 74, 81, 106 Sălcuța-Krivodol-Bubanj, complex, 58, 59, 107 Săpata de Jos, castru, 379, 528 Sărata Monteoru, 31, 54, 61, 91, 93, 102, 103, 104, 106, 115, 119, 120, 121, 124, 125, 127, 131, 704, 734, 735, 736, 738, 750, 785 Sărăcsău, 325 Sărățel, r. Bistrița, 275 Sărățeni, castru, 377 Sărmaș, 525 Sărună (Salonic), 786 scala, 792 Scarbantia, 631 Scărișoara, 520 scărițe, 770 schimb, 163, 165, 181, 272, 276, 278, 281 — intertribal, 163 — întîmplător, 19 — monetar, 173 — în natură, 173 — de mărfuri, 275 — regulat de produse, 73 Schitu, 118 Schneckenberg, dealul, 98 Schneckenberg-Glina III, cultură, 112, 121, 127 schola, sediul colegiului, 412 — speculatorum, 372 sciri, 596, 608, 647, 700 « scitism », 158 sciți, LVII, 146, 153-155, 157, 159, 163, 166, 167, 181, 182, 184, 195, 218, 223, 225-227, 229, 256, 259, 260, 295, 301, 479, 484, 588, 671, 695, 769 — agricultori, 155 - artă, 159, 226 — bosporani, 257, 484 — cultură, 155, 157, 159 — import, 226 — incursiuni, 157, 225 — influențe, 155, 159, 225, 277 — limbă, v. limbi nomazi, 159, 170 sciți regali, 155, 166 Sciția, v. Scythia sclavagism, 164, 347, 580 — dezvoltat, 345 — începător, 257, 285, 345 sclavagiste, relații, 577 sclavaj, 196, 581, 607 sclavi, 162, 165, 172, 176, 179, 180, 190, 191, 202, 255, 258, 271-273, 280, 281, 283, 317, 348, 358, 418, 419, 421, 423, 425, 513, . 606, 609, 682, 767, 802 sclavini, LXII, 600, 604, 605, 655, 662, 728-733, 737, 738, 740, 748, 749, 752 757 scordisci, 238, 240, 245, 285 Scorilo, 279, 288, 294, 295, 297, 395 Scorțaru, r. Brăila, 153, 159, 227 scribae, registratori, 402 Scribonius Curio, C., 285 Scupi, v. Skoplje Scyles, 167 Scythia, LXII, 159, 287, 801 Scythia Minor, 195, 479, 482, 556, 580- 582, 584, 588-594, 596, 597, 599, 600? 605-612, 646 scythici, milites, 582, 584 Sebeș, 70, 746, 763 — morminte, 392 — munți, 379 - r„ 78, 100, 621 seceri, 114, 511 — cu buton, 141 — cu cîrlig, 141 — cu limbă de mîner, 141 Secuime, 112 Secundus, sclav, 420 secure, 275 — cu două tăișuri, 59 Securus, sclav, 418 Seeland, 27 Seghedin, R. P. Ungară, 351, 416 Seiciper, 262 Seimeni, 679 seleucizi, 238 Selymbia, 164, 597 Semenic, munți, 118 Sempronius Ingenuus, 356 senatul roman, 285, 315, 477 Senec. Vocontianus, A., vir. egregius, 358 senioria venețiană, 798 Sensi, 695 857 Septimius Asclepius Hermes, 421 Septimius Severus, 352, 365, 366, 369, 372, 376-378, 381, 414, 416, 433, 446, 453, 454, 489, 504, 527, 528, 558, 559 Septimius Valens, L., 498 Serapis, 439 Serbia, 100, 238, 659, 661, 764 Serdica (Sofia), 405, 456, 465, 653, 758, 759 Seretus, v. Șiret Serri, 266 Serrorum, Montes, 593 servi, casati, 608 — privati, 420 — publici, 422 - villici, 415, 422 Servilius Fabianus, M., 539 Servius Donatus, Manius, cărămidar, 410, 425 Setidava, 264, 265 Seuthes, 324 Seuthopolis, 321 Severi, LVIII, 396, 406, 516 Severus Alexander, v. Aurelius Severus Sexanta-Prista, 630, 795 sfatul orașului, cetățile pontice, 178 — — Histria, 177 Sfîntul Chirii, fortăreață, 601 Sf. Gheorghe, 39, 49; 158, 190, 275, 634, 636, 693, 742 Sf. Gheorghe, brațul Dunării, 482 Sf. Gheorghe-Epresteto, 688, 690 Sf. Gheorghe de Pădure, r., 688 Sfîntul Procop, peștera, 14 shendosh, 796 shkalle, 792 Shkup, v. Scupi Sibiu, 148, 621, 623 - r., 275, 742 Sic, localitate, 403, 621 sica, sabie curbă dacică, 174 sicobați, 451 Sighișoara, 112, 275, 621 — castru, 377 — morminte, ep. romană, 392 signiferi, 372 Silenus, din Callatis, 203 silex, crctacic de Prut, 21, 23 — din prispa prebalcanică, 38 Silezia, 264 Silistra, R. P. Bulgaria, 610, 733, 740, 795 Silivaș, 235, 239 Silvanus zeu, 400, 404, 439, 551 Simeon, 763 — 766 Simeria, 158 Sinaia, 97, 118 Sinanthropus Pekinensis, 6, 7, 11, 12 sincretism, 212, 439 Singidunum, 238, 631, 659, 660, 664, 761, 795, 796 Singone, 263 Sinoe, lac, 169, 194, 202, 210 Sinope, 164, 166, 191, 199 Șira, 498 Șiret, LXII, 40, 64, 102, 121, 131, 170, 172, 179, 224, 230, 240, 244, 265, 266, 273, 349, 519, 521, 522, 529, 581, 675, 679, 696, 729, 786 Siria, 132, 165, 229, 256, 386, 439, 453, 544, 550, 612 sirieni, 305 Sirmia, regiune, 108 Sirmium, 309, 462, 630, 699, 706, 707, 710, 715, 761 Siscia, 630 Sita Buzăului, 22 Sitalces, 218, 226 Sivapitecus, 4 Sîmedru, 633 Sîncrăeni, 323 Sîngeorgiu de Cîmpie, 625 Sîngeorgiu de Pădure, r., 147 Sînnicoară, 633 Sînnicolau Mare, 376, 762, 763 - r., 107, 108, 763 Sînpetru German, 718 Sîntana, Arad, morminte, 392 Sîntana de Mureș, cultură, 635, 647, 687 — 694, 699, 704, 786 Sîntioana, 237 Sîntion, 110, 633 Sînvăsii, 633 sîrbă, v. limbi sîrbo-croată, v. limbi sîrbo-croați, 794 Skirtos, 548 skistai, 337 Skoplje, 599, 795, 796 Slatina, 9, 47, 80 - r., 8, 47, 704, 738 Slava-Rusă, 601 slavă, v. limbi — de răsărit, v. limbi 858 slavă, influență în limbă, 793 — bisericească, v. limbi — meridională, v. limbi slavi, LXII, 34, 257, 260, 578, 581, 600- 606, 609, 613, 628, 634, 637, 665, 670, 684, 7C4, 706, 707, 715, 717, 719, 720, 732-734,736-738,741, 742, 744, 747, 749-753, 757, 758, 761, 764, 766-768, 770, 775, 777-781, 787, 788, 794, 798, 800, 802, 805, 808 — apuseni, 744, 746 — din cîmpia Munteană, 604 — daco-moesici, 797 — drevliani, 685 — elemente de limbă, 794 — graiurile, 797 — moravi, 744 — necropolă, 735 — păgîni, 753 — răsăriteni, 740, 742, 746, 781 - de sud, 740, 744, 746, 781 — sud-dunăreni, 764, 765 - triburi, 606, 662, 730, 733, 736, 738, 740, 741, 746, 748, 751, 752 — vechi, 752 slavizare, 758 slavo-avare, atacuri, 611 slavo-bulgari, 760, 764 slavo-romînă, necropolă, 738 Slănic, Prahova, 226, 403 Slăveni, castru, 373, 377, 381 Slovacia, 53, 94, 151,.257, 263, 729, 742, 766, 769 — munți, 265, 286 - de răsărit, 39, 102, 110, 111, 238 — de sud, 148, 286 slovenă, v. limbi Slovenia, 100, 107, 108, 770 slugă, 764 smed, 792 Smeieni, 106 smjad, 792 socer, 790 Soan, 7 societas danistaria, 413 societate gentilică, 347 — sclavagistă, 348 socii, 256 Socodor, r. Criș, 110, 111, 710, 711, 721 soeur, 790 Sofia, 39, 108 Solutre, 17 solutrean, 17 Someș, v. Samus Someșeni, 619, 742, 743, 744, 786 Someșul Mic, 377, 710, 711 Someșul Rece, 376 Somotor, 742 Somovit, 795 Sopianac, 646 Soporu de Cîmpie, cimitir daco-roman, 391, 392, 622 sor, 790 soror, 789 sortes, loturi, 357 sosibi, 451 Sozomenus, Aurelius, Bizanț, 502, 503 Spania, 256, 305, 498, 599, 787 Spanțov, 49, 616, 635, 647, 688-691, 693, 786 spartani, 230 Spartochizi, 176, 198 spatule, 39, 43 sp(e)rone, 792 Spinoasa, 740, 741, 746 spira, asociație religioasă, 363 spiralo-meandric, sistem decorativ, 39 spirarchaes, 363 Splonum, municipiu, 357 Spondylus gaederapus, scoică, 39, 52 Stalin, r. 98, 103 - reg. 17, 22, 742 Stara Pianina, 757 Starcevo, cultura, 36 Stare Mesto, 744 Staroselie, 14 stat, autocratic, 581 — bulgar, 761 — cartaginez, 256 — celto-elenic, 243 - dacic, 276, 278, 284, 296, 297, 317, 338 — franc, 758 — elenistic, 256 — odrid, 227 — protobulgar, 758 — 760 — roman, 255, 421 — sclavagist, 218, 221, 223, 255, 274, 278, 283, 288, 581 — sud tracic, 227 stater de argint, 242 859 stationes, vamale, 365, 415, 421, 504 — militare, 433 Statius Priscus, M., 374, 450 statores, 371 stațiuni balneare, Dacia, 408 statuete de lut ars, Callatis, 207, 208 — — cetăți pontice, 207 statui de piatră, 159 stele funerare, 546 stipendium, 593 sto, 261 Stoicani-Aldeni, aspect cultural, 58 Stoicani, r. Galați, 74, 76, 77, 145, 153, 518, 696 Stoienești, 273, 327 Stoina, 273 Storojevaia Moghila, 117 străpungătoare, 25 „străromînă”, v. limbi străromîni, 753 Stratonax, fiul lui Lygdamis, Apollonia Pontica, 194 strava, 753 strecurători, instrumente romane de minerit, 401 * Streda, 112 Strimon (Struma), 579 stulus, 792 stur, 792 Stylus, 437, 792 subarctic, 26 subprocurator aurariarum, 358, 402 Suceava, 40 - reg. 76, 77 Suceava-Șipot, 733—736 suci, 266 Sucidava (Celei), 368-369, 378, 382, 390, 398, 404,-409, 412, 416, 457, 504* 601, 616, 621, 631, 649, 652-654, 657, 659-665, 795, 796 — ateliere ceramice, 410 cărămizi cu exerciții de scriere, 436 — port, 405 — tezaure monetare, 434 Sucidava, Dobrogea, 485, 662 Suciu de Sus, 112 suebi, 257, 263-265, 291, 451 Suedia centrală, 26 suegro, 790 suevre, 790 Sultana, 68 Suobnillius, proprietar, 410 suocero, 790 suora, 790 Supplex Libellus Valachorum, 776 suprastructură politică, 278, 279 — religioasă, 278 Sura, 302 Surcea, r. Tg. Secuiesc, 672 Suri negotiatores, 412 — sagitarii, 373, 379 Susagus, sclav, 306 Suseni, r. Reghin, 147 Susudava, 264, 265 sută, 261 Svarog, 752 Svatopluk, 767 sverus, 790 Sylla, 286 symmachiarii Astures, 373 Synda, sclav, 418 Syrillio, sclav, 418, 422 Syrmos, 227 Szabolcs, R. P. Ungară, 766 szeletian, tehnică, 10 Szentes-Nagyhegy, 710 Szeremle, 107 Szilmeg, cultură, 43 Szolnok, 763 Szolnok-Szanda, 710 swiderian, cultură, 26 — 28 Swiedry Wielkie, 27 Szony, 264 Șabla, capul, 163 Șani-Dar, 14 Șeica Mică, r. Mediaș, 325, 625 Șendreni, 525, 526, 679 Șiclău, 772 Șilindru, 237 Șimleu, r., 742, 751 Șimleu Silvaniei, 275, 704, 784 Șipot, v. Suceava-Șipot Șistov, 660, 795 Șmig, tezaur, 122 Șoldănești, R. S. Moldovenească, 152 Șomcuța Mare, r., 111 Șpălnaca, r. Aiud, 141, 147, 148 Șprenghiu, deal, 98 Ștefan cel Mare, 798 Ștefănești, 679 Șu-ku-Tian, 6, 12 Șura Mare, r. Sibiu, 621, 742 860 Tabla Buții, pas, 520, 521 tabula ansata, 621 — Traiana, 405 tabularium, 415, 421 tabularius, 402, 416 — provinciae, 421 taifali, 457, 529, 658, 670, 696, 697 Talamonium, 504, 582 Tales, retor, 203 Tamasidava, 517 tamga-le, 678 Tanagra, 207 Tanais (Don) 671, 684 Tanganica, 7 Tangîru, 31, 49, 51, 55, 56 Tanusa, 195 Tapae, 299, 302, 306 Tăpiogyorgye, 623, 634 tarabostes, 262, 268, 281 Tarbos, 452 tarcan, 758, 761 tardenoisian, 26, 27 Targelii, 551 Tarius Rufus, L. 479 Tariverde, 159, 169, 179, 224, 225, 231 Tarraco, Hispania, 465 Tarsa, 394 Tarsios, 589 tasmanieni, cultura, 23 tata, 790 Tatar-Bunar, R.S.S. Ucraineană, 581 tatuaj, 367 Tauresium, 599 Taurii, sărbătoare legată de cultul lui Posei- don, 551 taurisci, 257, 282, 286, 293 taur, 336 Tautomedes, 659 tăblițe cerate, 364, 401, 436 Țăuălaș, 42 Tărtăria, r. Orăștie, 47, 70, 152, 744 Tășnad, r., 110 tătari, 671, 695, 805 Tăuteu, r. Marghita, 141, 147 teatru, cetăți pontice, 203 Tecuci, 679 - r., 152, 224, 230 Tei, București, cultura, 77, 100 — 103, 106, 112, 116, 224, 273, 336 - lac, 735 Teiu, r. Topoloveni, 55 Teiuș, 114, 158, 722, 742, 772 Teleac, r. Alba, 145 Teleajen, r., 148, 238 Teleajen, rîu, 349, 520 Teliuc, r. Hunedoara, mine de fier, 403 teii, 45, 49, 55, 58 Tenax, sclav, 418 Teodoric, ostrogotul, 597 Teodosiu I, LXVI, 595, 647, 700 Teodosiu II, LXI, 596, 608, 619, 625,. 660, 661, 801 Theodotos, 176 Teofil, împărat bizantin, 759, 765 Theoxenos, 176 teracotă-tuburi romane, 411 — țevi, 322 Teregova, castru, 376 Terek, 74, 681 Terentius Scaurianus, D., guvernator, 214, 309, 352, 360, 447 Terentius Varro Lucullus, M., 199, 286, 477 Teres, 218 terme, 367, 610 Ternifine, 6 territorium, 358, 487, 506 — Capidavense, 507 — Noviodunense, 507 — rural, orașe grecești, 184, 190, 196- Terra Daciae, divinitate, 387, 439 Terra Mater, divinitate, 387, 439 terra sigillata, 413 terțiar, 4 Tervel, 757 tervingi, 593, 685 Tesalia, 35, 36 Tesalonic, LXII, 612 tesserarii, 372 Teterev, R.S.S. Ucraineană, 735 Tettius lulianus, 298, 299 teurisci, 238, 266 Thasos, 317 — amfore, 191, 230, 246 — tetradrachme, 242, 248 Theocritos, armator Tomis, 503, 504 Theodora, 661, 662 Theodorus, 385 Theotimos, 610 therme, v. terme thiasos, 545 thumbulle, 791 Thyateira, în Lydia, 489 861 Tia Mare, castru, 377 Tiarantus, 266 Tiberiu, 264, 291-293, 300, 405, 480 Tiberiu Constantin II, 732 Tibiscum (Jupa, r. Caransebeș), 151, 266 — 267, 306, 351, 365, 366, 373, 376, 390, 405, 406, 420, 423, 424, 429, 453, 795 organizație a fabrilor, 412 Tibisis (Timiș), 109, 262, 266, 306, 786 Tibudeni, 452 Tihău, castru, 377 Tilișca, r. Sibiu, 275, 305, 311 Timesitheus, 560 Timiș, v. Tibisis Timișoara, reg., 22 Timoc, 760 timociani, 760 Timotheus, 385 Tincova, r. Caransebeș, 22 Tinosu, pe Prahova, 102, 240, 273, 290 317, 518 tipar de piatră, 93, 516 — de statuete, 500 tirageți, 672 Tiraspol, R.S.S. Moldovenească, 6C6 Tirighina, 520 tirizi, 259, 266 tirseni, 143 Tisa, rîu, LX, 43-96, 102, 107, 108, 110, 155, 257, 264, 265, 292, 293, 351, 405, 408, 448, 452, 604, 605, 623, 673, 700, 705, 708, 710, 717, 732, 761, 763, 766, 767, 801, 804 - cultură, 38, 42, 43, 45, 51, 52, 59 — II, cultura, 44, 52 — 53, 59, 60 — inferioară, 730 - mijlocie, 59, 107, 108, 110, 159 — superioară, 59 Tiszapolgâr, 52 Titești, castru, 377, 431 Titu, r., 224 Titus, 300 Tius, 502 Tîrgoviște, 105, 798 Tg. Frumos, r., 60 Tg. Jiu, 234 Tg. Mureș, 235, 625, 635, 687, 688, 713 Tg. Ocna-Podei, 61 Tg. Ocna-Tisești, 273 Tg. Secuesc, 672, 737 Tîrgșor, 349, 520, 521, 760 Tîrnava Mare, rîu, 112, 377, 405, 621, 711,714 Tîrnava Mică, rîu, 377 Tîrnave, 40, 70, 235, 405, 688, 747, 784 Toarcla, 235, 236 toi, 789 Tomis (Constanța), LIII, LIX, LXIV, LXV, LXVII, 166-168, 170, 176, 178, 184, 187, 190, 198, 207, 209, 210, 477, 479, 480, 482, 483, 491, 493, 495, 496, 499, 500, 502, 503, 506, 509, 511, 514, 516, 539, 541, 543, 545, 547-550, 552, 554-556, 558, 559, 563, 564, 581, 586, 589, 594, 596, 601, 603-606, 610, 613, 630, 641, 673 — sacerdoțiu, 209 Topoloveni, r., 55 toreutica nord-pontică, 247 torna, torna, fratre, 604 Toszeg, 96, 107, 110 totemic, simbol, 336 Toszeg-Periam-Pecica, grup, 107 Tournay, 711 tra, 789 traci, LVII, 34, 110, 128, 129, 140, 142, 146, 147, 153-155, 157, 159, 163, 186, 189, 210, 218, 224, 226, 237, 243, 245, 256, 259, 260, 282, 285, 319, 331, 332, 334, 684, 738, 757, 778, 794 — arie culturală, 140, 159 - artă, 159, 226 — așezări, 319 — cult, 208 — dinastie, 153 — influența factorului, 218, 219 — religie, 329 - de sud, LVII, 154, 157, 159, 218, 226, 227, 242, 247, 260, 261, 266, 317, 324, 395 — teritoriu, 182, 256 — tradiții decorative, 207 Tracia, 182, 185, 225, 228, 232, 237, 240, 242, 247, 262, 287, 317, 332, 334, 336, 372, 375, 424, 443, 455, 458, 478, 480, 482, 528, 547, 558, 560, 563, 565, 581, 597, 599-601, 604, 609, 642, 644, 651, 656, 731, 733 — dioceze, 598 traco-cimerieni, 142, 153 traco-elenistic, civilizație, 221, 240 traco-geți, 155, 157, 159, 260, 266, 385, 798 — aristocrație, 154 862 traco-geți, ceramică; 225 — cultură, 154, 159 traco-odrizi, 159 traco-romani, 596, 606, 738, 757, 758 traco-sciți, cultura, 226, 227 — populație, 163 — stil animalier, 159 Traian, împărat, LIII, LIX, LX, 216, 277 294, 296, 299, 301, 304, 307, 309, 314, 316, 327, 336, 345, 348-351, 356, 357, 360, 362, 365, 366, 374, 375, 379, 382, 383, 385, 389, 390, 394, 398, 402, 405, 415, 423, 426, 431, 435, 447, 449, 450, 452, 461, 465, 483, 484, 518-523, 530, 533, 538, 579, 651-655, 661, 662, 674, 675, 799 Traian, r. Buhuși, 32, 40.. 44, 63, 64, 67, 69 — Dealul Fîntînilor, 45, 60, 62 — Dealul Viei, 60, 61 — Zănești, 60 Transcaucazia, 140 transdanubieni, 245, 290, 291, 483, 674 transalutan, v. limes Transalutanus, 644, 645 Transilvania, passim Transmarisca (Turtucaia), 586, 593, 656, 795 Trapezunt, 164, 166 Trascău, mine de fier, 403 tre, 789 Trebellenus Rufus, 480 Trebonianus Gallus, 406, 457, 464, 563, 684 trepanație, 60 treri, 140 tres, 789 treveri, 413 tribali, 182, 227, 238 tribunus cohortis, 372 - legionis 371, 372, 419 trib, 33 triburi carpice, 639 — celtice, 257 — cultură tumulară, 132 - dacice, 266, 270, 272, 288, 637 — doriene, 110 — fino-ugrice, 765 — gentilice, orașe pontice, 178 — germanice, 557, 578 — getice, 227 - geto-dace, 170, 218, 219, 223, 259, 260, 262, 263, 265, 266, 280, 296 — gumelnițene, 58 — iliro-panonice, 257 triburi indo-europene, 260 — iraniene, 140 — libere, 577 — locale, 173 — maghiare, 765, 768 — neolitice, 34 — nord-tracice, 157 — patriarhale, 317 — sarmatice, 563, 682 — scitice, 170, 195 — scordisce, 257 — slave, 738 — teritoriale (cetățile pontice) 178 - tracice, 140, 147, 157, 226, 260 — traco-geto-dace 155, 159 — traco-odrize, 159 — turanice, 714 — turce, 756, 765 tributum, în Dacia, 357 — al transdanubienilor, 290, 291 Tridacna, scoică, 39 Trinil, 6 Tripolie, sat, 60 — Cucuteni-Ariușd, 76 Triticum monoccocum, 38, 67 — vulgare, 43 trizi, 259 trizna, 753 Troesmis (Turcoaia), 273, 371, 451, 480, 484, 486, 487, 495, 497, 504, 507, 512, 520, 549, 550, 584, 590, 601, 612, 695, 795 — collegium augustale, 552 — comunitate mithriacă, 555 — sacerdos provinciae, 550 Troia, 47, 140, 142 — influențe, 58 troiană-cicladică, figurină, 69 trois, 789 Tropaeum Traiani (Adamclisi), LXIV, 267, 315, 487, 489, 491/ 497, 502-504, 508, 531, 532, 541, 554, 584, 590, 591, 604, 607, 609, 610, 612, 641, 795 Trotuș, rîu, 103, 230, 522 Troyes, 700 Trușești, 53, 61, 63, 69, 102, 103, 114, 131, 144, 679, 688 — Țuguieta, 62 — altarul de lut ars, 67 Tsierna, v. Dierna Tsinna, 495 Tșahar, R.P. Chineză, 695 863 tu, 789 tubicines, 372 tudun, demnitar avar, 719 Tuhutum, 772 Tulcea, 273, 795 - r., 225, 243 Tullius Geminus, guvernator, 482, 490 Tullius Menophilus, 456, 560, 562, 642 Tulovo, 185 tumul, 74, 337 tumulară, cultură, 131 tuota, 790 turanici, 695 Turbo, general, v. Marcius Turbo Turbo, prefectul Daciei Inferioare, v. Fla- vius Priscus turci, 695 — osmanlîi, 695 — elemente de limbă, 795 Turcoaia, v. Troesmis Turda, 113, 267, 381, 722, 795 - r„ 117, 237, 621 Turdaș, 40, 42, 50, 71 Turdaș-Vinca, cultura, 47 — 49, 58, 70, 71 Turingia, 715 Turkestanul sovietic, 695 Turnu-Măgurele, 520, 528, 655, 662, 731 Turnu-Roșu, păsuri, 307, 349, 350, 377, 456 Turnu-Severin, 118, 146, 154, 267, 650, 653, 657, 661, 795 U.R.S.S., 27, 60, 63, 67, 73-76, 95, 117, 193, 195, 680, 687, 688, 690, 698, 742, 769, 770 Ucraineană, R.S.S., 10 - apus, 60, 77, 140, 149, 227, 265, 479, 528, 683, 714, 735, 757, 770 Ucraina subcarpatică, 102, 113, 148 Udabnopithecul, 4 Uganda, 7 Uioara, 148 Uioara de Sus (Ocna Mureșului), 147 Uioara-Spălnaca, 148 Uj, rîu din R.S.S. Ucraineană, 735 Uldis, 659, 699, 703 Ulfilas, 611, 694 Ulmetum, LXIV, 496, 508, 547, 551, 594, 600, 601, 604, 612, 613, 730 Ulpiana (Lipljan), 795 Ulpia Traiana Augusta Dacica, Sarmizegetusa, 360, 795 Turnu-Severin, pod, 308 Turris, cetate, 520, 600, 655, 662, 731, 796 Turtucaia, v. Transmarisca Tusculum, 293 Tyana, 502, 547 Tylis, 185-187, 243 Tyras, 181, 193, 199, 286, 405, 453, 526, 528, 560, 675, 684 Tyritace, 172, 181 tyrageți, 264 Tzeiuc, 601, 612 Tzimisces, loan, LXVI, 764, 803, 804 țap de munte, 13, 24 țar, 757 Țara Amlașului, 802 - Bîrsei, 105, 112, 267, 351, 352, 417 — Brodnicilor, 802 — Crișurilor, 763 — Făgărașului, 802 - Hațegului, 307, 308, 802, 808 — Loviștei, 807 — Oașului, 352 — Romînească, 798 - Vlahilor, 802 țările romîne, 764 țărani dependenți, 185, 190, 281, 291 — liberi, 609 țiglă romană, 411 Țifești, 638 Țigănești, 122 Ulpii, gentiliciu, 446 Ulpius Hermias, M., 358 umbo, 753 un, 789 untdelemn, 172 unelte: agricole în Dobrogea romană, 510, 585 — brăzdar de fier, 268 — cazma, epoca romană, 511 — ciocan de miner, 97 — ciocane de miner, epoca romana, 401, 404 — de cupru, 37 — cuțit, curb, 236 — cuțite încovoiate de silex, 69 la daci, 269 — dălți, 25 — ferestraie, 25 864 unelte: foarfece de fier la daci, 270 — greutăți de lut, 411 — măciucă de piatră, cultura Decea Mureșului, 59 — microlitice, 44 — de minerit, 404 — musterian, răzuitor, 10 — obiecte casnice, 585 obiecte de cupru, 44 — obiecte de metal, 590, 610 — paleolitice, vîrfuri bifaciale, 18 — paleolitice, vîrfuri de mînă, răzui- toare, 10, 12 — de pescuit, vîrșe, 27 — de prund, 10 pumnal curb, 174 — pumnal cu lama triunghiulară, 59 sabie, apariție, 114 — sabie de fier, 275 — săpăligă, epoca romană, 511 seceri, epoca romană, 511 — tîrnăcop de minerit roman, 404 — topoare de aramă cu două tăișuri în cruciș, 65 — topor, 114 — topor de aramă, formă de pană, 56, 59 — topor cu aripioare, 141 — topor calapod, 44 — topor de cupru cu două brațe, 56 — topor găurit, 44 — topor trapezoidal, 44 — unelte triunghiulare, 25 vîrfuri de pluguri din fier, 398 Vâcz, 234 Vadu, 190 Vag (R. S. Cehoslovacă), 767 vaklo, 789 Vâl-Dalj, cultura, 151 Valahia, 806 Valea Albă, 332 Valea Chioarului, 111 Valea Frumoasei, 311 Valea Hațegului, 304 Valea lui Mihai, 237, 711 Valea Lupului, r. Iași, 10, 32, 36, 39, 48, 61, 62, 74, 679 Valea Strîmbă, r. Gheorgheni, 625, 699 Valens, 532, 592, 594, 595, 609, 610, 657, 659, 694, 697 Ungară, R.P., 13, 22, 43, 52, 53, 59, 75, 96, 102, 107, 108, 111, 117, 151, 155, 157, 234,673,680,701,744,766,767,769,798 — nord-est, 111, 148 — răsărit, 38, 96 — sud-est, 42 unghie, 789 Ungra, r. Rupea, 705 ungula, 789 Ungurei, r. Sebeș, 621 Unirea, localitate, 623, 708, 714 uniuni de triburi, 123, 124, 172, 217, 229, 230, 243, 257, 260, 265, 266, 272-275, 280, 317 — la daci, 271 — getice, 219, 227 — sud-trace, 226 uno, 789 una, 789 unus, 789 , Urali, munți, 155, 765, 769 urangutan, 4 Urartu, stat, 140 urcioare cu cîte două mănuși, protobulgare, 760 Uriul, r. Beclean, 147 Uriul-Domănești, fază culturală, 148 Urluieni, castru, 379, 528 urs, 13 Ursus spelaeus, 13, 15, 22, 24 Usatovo, v. Gorodsk-Usatovo Utus (Vit), 579, 660, 661 Utus (Somovit), 795 uzi, 766 Valentinian I, 602, 611, 618, 624, 625, 634 Valentinian II, 652 Valerianus, 457, 458, 462, 684 Valerius Bradua, M., 558 Valerius Nilus, 508 Valerius Sarapio, C., 456, 643 Valerius Victorinus, L., 508 Valuri de pămînt, 273 — din Dobrogea, 598 — din Moldova, sud, 518 — din Muntenia, 518 — din Oltenia, 518 valvă, 93 vandali, 454, 566, 682, 690, 705, 708 Vardar (Axius), 58, 225, 795 variștii, 451 55 — c. 1001 865 Varna, 195, 207, 209, 601, 757 vâros, 799 Varșovia, 735 varve, 25 vase de argint, 325 — atice cu figuri roșii, 224, 225 — dacice, de bronz, 325 — factură locală, în Dacia, 391 — grecești, 224, 324 — de ofrandă, 105, 177 — tradiție dacică, 391 Vaslui, 679 Vaslui, 231, 244 Vatina, 102, 106-109, 112 Vatina — Gîrla Mare — Vîrtop, complex cul- tural, 152 Vatya, 108, 109 Vădastra, 20 — cultura, 44, 46, 47, 49, 51, 68, 679 - I, 46, 51 - II, 46, 51 Vădaș, 625 Vărădia (Arcidava), r. Oravița, 267, 275, 284, 381, 391, 662 Vărăști, 33, 49, 50, 57 Vărșand, 43, 45, 51, 91, 101, 110, 111 Vela, 735 Veles, 752 Velț, r. Mediaș, 704, 784 vendredi, 789 venerdi, 789 Veneris dies, 789 veneti, 728, 779 venzi, 715 Venus, 439 Verbicioara, r. Plenița, 42, 45, 47, 80, 91, 97, 100-102, 105-107, 109, 112, 115, 118, 128, 131, 146 — cultura, 107, 108 Verbița, 39, 42, 73, 144 Verecke, 766 Vereșmort, v. Unirea Vergilius, 302 Verus, Lucius, 423, 451, 452 Vespasian, 293, 296, 300, 482 veterani, 357, 375, 506 — et cives Romani et Bessi consistentes, 496 — et cives Romani, 497 Vettius Sabinianus, lulius Hospes, C., 428 Vețel, v. Micia Vexillarii Africae et Mauretaniae Caesarien- sis, 374, 450 Vexillatio equitum Illyricorum, 374 — legionum I Italicae Moesicae et V Ma- cedonicae Dacicae, 557 Vezina, 284, 298, 299, 319 Vezuviu, 788 via decumana, 380 — praetoria, 380 — principalis, 380 — sagularis, 380 Vibantavarium, 238 vicani Buteridavenses, 509, 558 vicesima, hereditatum, 415 — manumissionum, 415 Victor, olar, 409 victoali, 451 Victoria, divinitate, 207, 653, 656 — Augustae, 450 Victoria Carpica, 456, 644 vicus, 368, 369, 487, 506, 525 — An (artorum?), 369 — Carporum, 565, 593, 608, 646 — Celeris, 506 — Clementiani, 506 — Pirustarum, 369, 401 — Quintionis, 506 — Secundini, 506, 559, 560 — Verobrittiani, 506 Vid, 649, 660, 665 Videle, r., 152 Vidin, 659, 664, 763, 795 Vidra, 49, 51, 53, 55, 56 - r„ 154 Viena, 7, 729, 763, 766 viernes, 789 Viespești, pe Olt, 524 Vigilius, papa, 611 villa, 489, 493, 507, 510 - rustica, 398, 424, 429, 443, 635 — suburbana, 362, 367 Villanova, 151 villicus, 398, 508 Viminacium, 371, 457, 463, 631, 644, 659, 664, 796 Vinca, 47, 49, 50, 58 - A, 36 - cultura, 40, 42, 43, 47, 59, 70, 71 — fondul vechi, 46 866 Vinca-Rast, cultura, 44, 49, 51, 68 Vindobona, castru, 453 vindre, 789 Vinicius, M., 289, 293 vir consularis, 353 — egregius, 358 — praetorius, 354 Vistula, 94, 244, 682, 687, 704, 708, 728, 729 Viștea, 52 Vitalianus, 598, 599, 609, 756 Vitalis, 418 vizigoți, 594, 596, 609, 632, 658, 685, 687, 696-699, 703 Vîlcele, r. Turda, 117 Vîlcele, 18 Vînju Mare, r., 109, 122, 224, 703, 735 Vîrful lui Hulpe, 278 Vîrful lui Petru, castru, 307, 379 Vîrșeț, castru, 376, 631 Vîrteju, tip de monedă, 242 Vîrtișcoiu, 529, 634, 637 Vîrtop, r. Plenița, 151, 152, 735 Vîrțu, castru, 378 vjedhulle, 791 Vladimir, 762, 763 vlahi, LXII, 757, 767, 780, 781, 786, 798, 799, 804, 807 — balcanici, 798 ,,vlahii drumeți”, 781 Vlașca, 802 voi, 789 voievod, 764, 805 volch, 781 Volga, 28, 126, 695, 701, 756, 765 Volhinia, 75, 77 Volips, conducător hunic, 596 volochi, LXII, 781, 799, 807 Voios, 752 vos, 789 vous, 789 Vrancea, 154 Vucedol, 81 — cultura, 87 Vulcan, Vîlcan, pasul, 307, 310, 378, 405, 624 vulpe, 22 Vutcani, r. Huși, 735 Wietenberg, arie culturală, 110 — așezare, 125 - cultura, 101, 103, 106, 111-113, 115, 117, 131 Westendorf, 409 Wiirm, 5, 11, 13, 18 Wiirm I —II, 16, 18 - II, 20, 21, 22 - III, 24 — calotă glaciară, 25 — ghețarul, 25, 30 — glaciațiunea, 16 Xenocles, 176 yerno, 790 yo, 789 yoin, 789 yongla, 789 yu, 789 Zabergan, 600 Zajta, R. P. Ungară, 111 Zalău, 275 - r., 147, 148, 267 Zaldapa, 598, 604 Zalmodegicos, 190 Zamolxis, 259, 261, 330, 331, 334, 336, 337 Zaporojeni, 601 Zaporojie, 117 Zargidava, 517 zăbale, 141, 144, 150, 171 Zănești, v. Traian Zărnești 49, 60, 61, 63, 625 Zăvalu, 378, 796 Zbelsurdos, 439 Zemplin, 766 Zemlj, 262 Zenobia, 565 zeget, 262 Zenobius, 621 55* 867 Zenon, 756 Zernes, v. Dierna Zetea, 275 Zeus, 209, 210, 212, 241 — cap produs în atelierele de la Tomis, 543 — Cassios, 336 — Polieus, 210 Ziais, 526 zimbru, 13, 21, 22, 24 Zimnicea, 156, 169, 222, 224, 226, 228, 230, 231, 240, 246, 247, 273, 290, 518, 521, 747 Zinjanthropus boisei, 5 ziper, 262, 328 Zizais, 659 Zlatna, 365, 747, 795 — minele de aur, 400 — munți, 391, 392 Zok, R. P. Ungară, 107 zolniki, 114, 131, 151 Zoltes, 189, 243 Zopyrion, 182, 191, 228 Zura, 495 Zutor, v. Optatiana Zyraxes, 274, 479 2. INDICE DE AUTORI * Ablavius, LXI Ackner, 327 Agrippa, Marcus Vipsanius, LVI, 259 Alfoldi, A., 263, 285, 292, 293, 299, 388 Altheim, Fr., 388, 466, 684, 776 Ambrosius, 695, 696 Ammianus Marcellinus, LX, 266, 302, 315, 592, 593, 594, 646, 656, 658, 681, 696, 698 Analele din Bari, 781 Analele de la Fulda, 762 Anastasius Bibliothecarius, 757 Anaximander, LIV Andrieșescu, I., 225 Anonymus Gallus, v. Gallus Anonymus, notarul regelui Bela, LXIII, 763, 767, 772, 782, 785, 798 Anonymus, Periplus, 167 Anthologia Palatină, v. Palatina Anton de Gulvara, 338 Antonescu, T., 532 Appianus, 199, 245, 258, 264, 287, 289, 301 Apuleius, Pscudo, 261, 326 Aristoteles, 175, 176 Arrianus, LVI, LVI1I, 163, 182, 228, 234, 238, 257, 292, 295, 308 Artemidorus, 271 Athenaeus, 272, 281 Aulus Gellius, v. Gellius Aurelius Victor, LIX, LX, 459, 460, 461, 646, 685 Auxentius, LXI, 611 Babelon, LXV Baehrens, A., 705 Balbus, Mensor, LX, 305 Baric Henryk, 251 Bălcescu, N., 346 Benndorf, O., 532 Beâevliev, V., 758 Bessell, W., LIV Bezdechi, Șt., 438 Bielz, E. A., LXVI Blume-Lachmann-Rudorff, 305 Bogdan, I., 798 Bolliac, C., 346 Bona, I., 264 Bonis, fi, 314 Bracciolini, Poggio, 799 Brașinski, I. B., 181 Brun, 729 Caesar, C. lulius, 233, 258, 264, 281 Caesarius, Pseudo din Nazianz, 728 Canarache, V., LXV Cantacuzino, G., 522 Cantacuzino, Constantin, Stolnicul, 778, 798 Cantemir, Dimitrie, 520 Carcopino, J., 313 * Indicele de autori cuprinde lista autorilor antici și moderni, ca și titlurile operelor anonime sau ale unor culegeri de izvoare ce figurează în textul și notele lucrării (inclusiv cap. Izvoare). Nu intră în acest indice autorii lucrărilor menționate în bibliografiile capitolelor. 869 Cassiodorus, Magnus Aurelius LXI, 286, 684, 708 Cassius, Dio, v. Dio, Cassius Cocceianus Cedrenus-Skylitzes, 780, 781, 803, 804 Choniates, Nicetas, 781, 782 Cicero, M. Tullius, 203 Cicnorius, C., 308, 313, 389, 502 Cinnamus, 781, 799 Codex Theodosianus, 593 Cohen, H., LVI, LXVI, 360 Columella, L. lunius Moderatus, 422 Constantin al VII Porfirogenetul, LXII Consularia Constantinopolitana, 685 Copernic, LVI Cornelius Tacitus, P., v. Tacitus Costin Miron, 520 Crișan, I. H., 263 Criton, LIX, 280, 281, 283, 284, 312, 331, 389 Cronica lui Nestor, v. Nestor Cronica notarului anonim, v. Anonymus Cronica Pictată, 766, 767 Ctesias, 170 Daicoviciu, C., 157, 244, 262, 314, 776 Darwin, Charles, 4 Decev, D., LIV, 337, 782 Dechelette, J. 220 Degrassi, A., 308, 309, 314 Dehn, W., 321 Demetrios din Callatis, LV, 189, 203 Densușianu, O., 796 Dexippus, 464, 562 Dhoudt, J., 709 Diculescu, C. C., 707 Diehl, E., 286 Dimitrie, din Tesalonic, v. Legenda Dimitrov, D. P., 324 Dio, Cassius Cocceianus, LVIII, 218, 258, 263, 266, 271, 280, 281, 284, 289, 291—295, 299, 301, 302, 305—307, 309, 311—314, 319, 389, 433, 448, 452-455, 675, 683 Dio, Chrysostomus, LVIII, LIX, 281, 288, 294, 301, 318, 327 Diodorus, Siculus, LVIII, 229, 230, 425 Dion din Prusa, v. Dio Chrysostomus Dionysius Periegeta, 258, 264 Dioscurides, Pedanius, 261, 326 Dobo, A., LXIV Dolger, Franz, 730 Engel, I. Chr. 775 Engels, F., 6, 7, 11, 13, 20, 29, 30, 33, 55, 71—73, 92, 115, 124, 137, 138, 139, 145, 162, 190, 193, 217, 280, 347, 348, 414, 427, 428, 445, 446, 467, 510, 561, 578, 580, 581, 587, 588, 591, 632, 670, 750, 751, 778, 779, 805, 806 Enmann, 461 Ennodius, Magnus, Felix, 706 Ephorus, LV Epicurus, 556 Epiphanius, 611 Eratosthenes, LV Eugippius, 784 Eusebius, Caesarensis, 166, 167, 586 Eutropius, LIX, LX, 199, 350, 382, 384, 389, 394, 430, 459, 460, 461, 466, 586, 646 Fedorov, G. B., 265 Festus, Rufius, LIX, LX, 350, 459—461, 466 Ferri, S., 532 Fink, R. O., LXV, 311, 522 Flavius, Josephus, 293, 337 Floca, O., LXVI Florescu, Florea B., 502, 532, 534 Florescu, Gr., 485, 501, 508 Florus, L. Annaeus, LVIII, 285, 286, 289, 292, 302 Fragmente der griechischen Historiker, LV Fragmenta Historicorum Graecorum, LIV Frontinus, Sex. lulius, 285, 295, 297, 318 Fronto, M. Cornelius, 322 Furtwangler, A., 532, 535 Gallus, Anonymus, 717 Gellius, Aulus, 367 Genethliacus, Maximiani, 705 Geographi Graeci Minores, LV Geographi Latini Minores, LV Georgius, Monachus, 759 Gesta Hungarorum, 766 Gheorghiev, VI., 262 Ghica, Dim. Ion, LVII Guidonis Geographia, LVI Glotz, G., 165 Gostar, N., 429 Gotie, 729 Grecescu, C., 798 Gritti, Aloisio, 798 Gummerus, H., 281 870 Hartke, W„ 292 Hauptmann, L. M., 720 Head, B., LXV Hecataeus, Milesius, LIV, LV, 232, 233, 259, 263, 266 Hellanicus, LIV, 259 Herodianus, 454 Herodotus, LVII, 166, 167, 170, 172, 223, 230, 232, 258, 259, 263, 266, 272, 281, 330-334, 337, 671, 786 Hesychius, lexicographus, LX Hierocles, LXII Hippocrates, 671 Historia Augusta, LIX, LX, 459, 461,; 464, 466, 641, 642 Historicorum Romanorum Reliquae, LV Hombert, P., 709 Homerus, LIV, 128, 140, 202 Homo, L., 388, 466, 776 Horatius, Flaccus Q., LIX, 258, 289, 291 Hossius, v. Schanz Hunt, A.S., LXV, 310, 311, 398, 522 Hurdubețiu, L, 776 Hyginus, Grammaticus, LX, 374, 380 lessen, A. A., 165 loannes, Ephesius, 733, 748 lordanes, LIX, LX, LXI, 281-284, 286- 289, 291,293-295, 298, 299, 301, 318, 326, 327, 370, 459, 460, 466, 562, 596, 640, 675, 705, 708, 711, 728, 729, 730 lorga, N., LVII, 267, 293, 388, 532, 729 losephus Flavius, v. Flavius losephus Itinerarium Antonini, 584 lulianus, Apostata, 389 lustinus, lunianus M., LVIII, 227, 243, 244, 258, 318 Jirecek, C., 731, 794-796 Jung, J., 388, 466, 776 Kalinka, E., 194 Karamzin, N. M., 729 Kazarow, G., 324 Kekaumenos, LXII, 781, 797-799 Keza, Simon de, 767 Kruglikova, L, 388 Kulakovski, 729 Kuntz, Otto, 584 Lachmann, v. Blume Lactantius, L. Caecilius, 357, 456, 685 Laet de, S.J.D., 709 Latîșev, V.V., LIII, LXIV Legenda sfîntului Dimitrie din Tesalonic, LXII Lenin, V.I., 283, 556, 591 Leon, Filozoful, 765, 766, 768 Leo, Grammaticus, 759 Letopisețul Cantacuzinesc, 798 Levcenko, M.V., 800, 804 Lisseanu, Popa Gh., LIV, 717, 800, 803 Livius, Titus, LVII, 285, 404 Lot, F., 780 Lydus, loannes Laurentius, LIX, LXI, 312, 389 Macrobius, 332 Maior, Petru, 798 Maiuri, A., 291 Malalas, LXI Mamertinus, v. Genethliacus Maximiani, 705 Marin Dem. Șt., 200 Martialis, M. Valerius, LIX,’ 284, 299 Marx, K., 30, 73, 162, 180, 190, 348, 398, 401, 420, 446, 467, 578, 587, 588, 591, 800, 802, 806 Mattingly, H., LXV Mauricius, Pseudo, LXII, 749, 802 Mela, Pomponius, LV, LVI, 163, 331 Meliukova, A., 157 Memnon, 167, 187 Menander, Comicus, 172, 258 Menander, Protector, 732, 748 Mihailov, G., LXV M6csy, A., 281 Moisil, C., LXVI, LXVII Mommsen, Th., 388, 466, 729, 776 Micu, S.-Klein, 775, 798 Migne, J.P., 728 Mihail, Sirianul, 720 Mullenhof, K., 728 Naum, T.A., LIX, 298, 438, 762 Nestor, cronica lui, LXII, 716, 767, 781, 803 Nicetas, din Remesiana, LXI Nicorescu, P., 532 Niederle, L., 729 Niemann, G., 532 Nota toparhului anonim, v. Toparh Notarul Anonim, v. Anonymus 871 Notitia Dignitatum, LXI, 581, 582, 584, 654, 656 Novellae, XI, XXXIV, 609, 631, 661, 662 Onciul, D., 776 Origenes, 629 Orosius Paulus, 459, 461, 646 Ovidius, P. Naso, LIX, 167, 327, 479-481, 496, 673 Palatina, Anthologia, 336 Panaitescu, P.P., 798 Pârducz, M., 263 Paribeni, R., 388, 532 Passerini, A., 200 Patsch, C., 308, 313, 366, 688, 689, 766 Paulinus Nolanus, LXI Pârvan, V., LXIV, 95, 143, 147, 179, 180, 221, 223, 227, 229, 238, 245, 266, 267, 290, 326, 346, 387, 388, 477, 485, 486, 490, 492, 503, 507, 508, 520, 525, 526, 532, 556, 592, 601, 629, 640, 699 Periplus Ponti Euxini, LVI Petronius, 422 Petrus Patricius LXI, 299, 308, 456, 560, 642 Petersen, E., 308, 313, 532 Peutingeriana, Tabula, LVI, 292, 351, 369, 378, 405 Philippide, Al., 796, 797 Philostorgius, 595 Picard, Ch., 309 Pick, Behrendt, LXV, 515, 516 Pink, K., LXVI Pippidi, D.M., 490 Plinius Caecilius Secundus, C. lunior, LX, 271, 280, 302, 305, 306, 311 Plinius Secundus, C., Maior, LVI, 167, 258, 259, 264, 265 Plutarchus, 287 Polybius, LVII, 186, 187, 190, 197 Polyaenus, 238, 282, 432 Pomponius, Mela, v. Mela Popa-Lisseanu, G., v. Lisseanu Porphyrius, 163 Posidonius, LV Preda, C., LXVII Priscianus, 301, 306 Priscus, LXI, 605, 659, 660, 706, 732, 733, 784, 800, 801 Procopius, 520, 600, 601, 650, 655, 656, 659, 661-663,728-732, 738, 748, 749,752,753 Pseudo-Apuleius, v. Apuleius Pseudo Caesarius, v. Caesarius Pseudo-Mauricius, v. Mauricius Pseudo-Scymnus, v. Scymnus Ptolemaeus, Claudius, LVI, 238, 263 — 267, 273, 317, 349, 366, 367, 517, 518, 520, 522, 683, 694 Ptolemaeus Lagi, 228, 259 Pytheas, din Marsilia, 683 Quintilianus, M. Fabius, 612 Ravennatis, Anonymi Cosmographia,^LVI, 369, 453, 526 Regling, K., LXV, 515, 516 Reidinger, W., 289 Reinach, S., 308, 532 Reinecke, Paul, 95, 96, 220, 221, 227 Res gestae Divi Augusti, 289, 292, 296 Riegl, A., 532 Ritterling, Emil, 487 Robert, L., 188 Roesler, Robert, 776, 797 Rogerius, 805 Rostovțev, M., 432 Rossler, K., LIV, 729 Rudolf, v. Blume Russu, I.I., LIV, 260, 326, 358 Sabatier, J., LXVI Safafik, P. J., 729 Sallustius, Crispus, C., 346 Salvianus, 467 Sandfeld, Kr., 791 Sasinek, 729 Sauciuc-Săveanu, Th., 503 Schanz-Hosius, 295 Scriptor incertus, Chronographia, 759 Scymnus, Pseudo, LV, 166, 167 Seneca, L. Annaeus, 263, 265 Servius Maurus Honoratus, 334 Simion Magister, 759 Simon de Keza, v. Keza Simonescu, Dan, 798 Sirianul, Mihail, v. Mihail Sîșici, 729 Skrjinskaia, E.C., 729 Sophocles, 258, 259 Sozomenus, 596, 610 872 Statius, P. Papinius, LIX, 298, 305 Stein, A., 293 Stephanus Byzantius, LXII Stoian, lorgu, 510 Strabo, 167, 257-259, 261,263-266, 271, 281-283, 286-290, 293, 318, 326, 330, 332, 334, 335, 337, 672 Strack, P., 360 Studniczka, Fr., 532 Suetonius Tranquillus, C., LVIII, 287, 288, 290, 291, 293, 302, 332, 334 Suidas, LX, 292, 294, 301, 307, 308, 331, 336 Sulzer, L Fr., 775, 776 Sutzu, M. LXV Syme, R., 289, 311, 522 Șahmatov V. F., 729 Tabula Peutingeriana, v. Peutingeriana Tacitus, P. Cornelius LVIII, 258, 259, 265, 281, 291, 293, 297, 302, 319, 480, 683 Taktika, 765, 768 Terentius, Afer, P., 601 Tertullianus, Q. Septimius Florens, 588, 629 Themistius, 532, 593 Theophanes confessor, LXII, 604, 665, 706, 717, 748, 757, 758 Theophanes, Continuatus, 759 Theophylactus Simocatta, LXII, 604, 665, 706, 733, 748 Thompson, M., LXVI Tischler, O., 220 Titus Livius, v. Livius Tocik, A., 263 Tocilescu, Gr. C., LIV, LXIV, 322, 485 503, 512, 532, 533, 558 Tolstoi, J. J., LXVI Tomaschek, W., LIV Traianus, Comentarii, 306 Tretiakov P.N., 729 Trogus, Pompeius, v. lustinus Thucydides, LVII, 172, 226, 259, 263,-271, 272 Toparhul anonim, 804 Tudor, D., LXIII, 438 Ukert, F.A. LIV Ulpianus, Domitius, 357, 366, 367 Văile, Francesco della, 798 Velleius Paterculus, M., 258, 287 Vergilius Maro, P., 258, 302 Vitruvius, Pollio, Sid., M., 320, 321 Vulpe, R., 518, 532 Weigand T., 797 Westberg, 729 Winkler, J., 272 Wroth, T.S., LXVI Xenophon, LVII, 324 Xenopol, A.D., 346, 388 Xiphilinos, 301 Zlatkovskaia, T.D. 265 Zosimus, LXI, 456, 464, 566, 593, 596, 643, 647, 699, 700 Zonaras, 301, 464 3. INDICE DE CUVINTE ȘI TERMENI GRECEȘTI aȚopavo^oi, 179 aY&veq, 552 aiaip.vaTai, 178 a^ELVOț, 165 ipX^, 287 apxovTEț, 178, 179 aaoaptov, 516 paaiXEuc;, (magistrat în cetățile pontice) pXa/o^, pXa/oi, 781, 807 BouXȚapia, 759 PouXt), 177, 491 ȚEpouaia, 492 Fcrai, 257 — âOavaT^ovTEc;, 330 reT7)vo(, 257 Y^ț, 172 Fet&v y^> 264 Yupoț, 792 Aaxoc, Aaxat, Aaxs<;, 257 — TtpoQopoi, 266, 453 SapoupYot, 178 Aavoupioț, 759 Saoc, 172 176, 491 AiovucnaoTat, v. O7î£tpa sOvt), 266 EitraY^Y^» sxaTov, 261 sxxXTjQia, 176, 493 E^aTroXiț, 483 Emp.£X7)Tal wv tel/cov, 179 brmiqvtOL, 178 ETn^coptcp «pcpv-fl, 605 suspY^Tat, 491 eu^sivo^, 165 EcpvjPot, 202 179 'HXtPaxta, 605 0eo^ M^aț, 209 Otacot, 212 -Ooivarai, 554 178 ’laTpoț (Apollo), 210 laTpoț, 326 iKTvoTo^Tai, 247 ’ToTpoț 7TOTap.6<;, 759 IX0YC, 618 xaX6Șat, 801 KapnoSaxai, 647 KeXtlxt), 232 xeXtol, 232 xX^pot, 185 X0W7], 201 xotvdv tgjv ’EXXtjvcov, 483 xoîravoc;, 6, 761 XTtoTai, 337 Xatxoț 7rupYo^, 510 XoYicmqt;, 489 MaxsXaptcov 7VE$aTOupa, 601 psSoc;, 801 piEYaXoi Aaxai, 266 [ZEptoTat, 179 Mtjttqp -Oewv, 210 Mouoatoi;, LXI Mouoelov, 210 vauuap/0^ auTOxpaTwp, 179 veol, 202 "OyXoi;, 757 5'OyxXo<;, 757 874 •otxovoțioi, 179 "Op^pițioc;, Zeus, 551 opcpaviarac, 179 TraTpcpa cpcovȚ), 605 TTsvTaKoXn;, 483 tvoău;, 210, 317, 324 7îoXiaTa(, 337 xpopouXoi, 178 TrpUTavEu;, 178 TîpWTOL, 281 aiTcovia, 196 GXto’Tac, 337 o7TEipa AtovuatacTcov, 553 aivopot, 728 CTTpaT7)Yo(, 178 aTuXoț, 792 crup^a/ta, 199 avveSpot, 179 Tapetai, 179 Tapa/ac, 198 tci^otcoioi, 179 TpoTraîov, 532 Tupaiț, 324