ISTORIA LITERATURII ROMINE www.dacoromanica.ro ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMINE ISTORIA LITERATURII ROMINE COMITETUL GENERAL DE COORDONARE: ACAD. G. CÂLINESCU, redactor şef; ACAD. M. BENIUC, ACAD. AL. ROSETTI,ţĂCAP. Ţ, VIANUTiprof. univ. AL. DIMA, conf. univ. G. IVAŞCU, prof. univ. M. NOVICOV, prof. univ. I. PERVAIN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMINE www.dacoromanica.ro ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE ISTORIA LITERATURII ROMINE FOLCLORUL. LITERATURA ROMÎNĂ ÎN PERIOADA FEUDALĂ (1400—1780) COMITETUL DE REDACŢIE AL VOLUMULUI .• ACAD. AL. ROSETTI, redactor responsabil; prof. univ. MIHAI POP, prof. univ. I. PERVAIN, redactori responsabili adjuncţi. Secretar: conf. univ. AL. PIRU EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE Bucureşti 1964 www.dacoromanica.ro PREFAŢĂ Istoria literaturii romîne, lucrare colectivă, de interes naţional, întocmită sub auspiciile Academiei R.P.R. şi sub couducerea acad. G. Călinescu, directorul Institutului de istorie literară şi folclor, urmăreşte a face „o analiză riguros ştiinţifică a bogatului tezaur al literaturii noastre şi a etapelor ei de dezvoltare" (Gb. Gheorgliiu-Dej). Sarcina principală a redactorilor este dc a explica cursul literaturii roinlue prin aceleaşi legi cu care explicăm contradicţiile antagonice şi neantagonice din societatea umană, respingind interpretările idealiste şi cousiderlnd literatura ca o fonnă ideologică a suprastructurii, care în ultimă iustanţâ este determinată de dezvoltarea bazei. In artă Unsă avem de-a face nu cu simple feuomeue fizice, cărora urmează a le găsi cauza, ci cu creaţii ale spiritului omenesc, a căror valoare urmează a o afirma In raport cu semuificaţia conţinutului şi desăvîrşirea formei. Operele artistice slut mari copaci lufipţi cu rădăcinile Iu timp şi spaţiu, dar cu coama răsfirată spre cer. A determina mecanic longitudinea şi latitudinea lor terestră e o operaţie necesară şi constructivă pentru orientarea vieţii noastre sociale, dar nu e de ajuns. De uude grija adevăratului marxist-leninist de a evita sociologismul, manifestat uneori pueril Iu felul de pildă de a face o introducere naivă asupra relaţiilor vieţii industriale şi politice şi apoi a prezeuta brusc figura, să zicem, a unui Einiuescu. Deşi structura ecouomică determină orice fapt de conştiinţa, fenomenele artistice se explică mijlocit prin alte fenomene suprastructurale (filozofie, ideologie politică, curente literare etc.). Afară de aceasta, creaţiile nu sînt realităţi accidentale duble, ca apa şi untdelemnul Sntr-un acelaşi pahar, ci organisme istorice proiectate pe infiuit. 0 oglindire, în opera de artă, numai a zilnicului, ar fi negaţia însăşi a conceptului de artă, oglindirea implică generalizarea. Creaţia dc azi a unui scriitor progresist, care zugrăveşte timpul nostru 5 www.dacoromanica.ro cu luptele ei împotriva inerţiei şi cu sforţarea de a construi societatea socialistă nu va mai fi, prin latura ei tematică, actuală mîine, dar ca creaţie magistrală va căpăta mereu noi semnificaţii şi va fi stimulatoare pentru timpii care vin, cînd temele de luptă neantagonică se vor schimba, dar marile emoţii ale luptei şi ale construcţiei vor fi mereu înţelese, pentru că vor fi mereu, în baza legilor obiective un azi şi un mîine, iar noţiunea de proces ascensiv va funcţiona fără încetare în sufletele oamenilor. Umanismul nu e un punct fix, ci o direcţie către un orizont perfectibil, mereu în mişcare. Cînd e vorba de literatura din trecut, ne-am silit să evităm interpretarea obiectivistă. Fenomenul literar e privit şi judecat în relaţiile restrânse ale timpului respectiv, dar şi din prezent, efectuînd în chipul acesta o reconsiderare a moştenirii literare. A reconsidera este bineînţeles departe de a anula, de a face tabula rasa de valorile trecutului, ignorând tradiţia şi punînd-o în afara culturii. A lăsa numai ceea ce pare că ne convine din punct de vedere abstract ideologic, distrugînd viaţa organică a perindării fenomenelor de creaţie nu c în spiritul ştiinţific al marxism-Ieninis-mului. Mai ales tendinţa de a saliva şi a pune pe planul întâi pe autorii care nu produc nici o încurcătură, abandonînd pe marii creatori plini de flori şi de spini e un procedeu pe care nu l-am adoptat. E adevărat: o literatură indiferentă, cu oarecari detalii progresiste, face respiraţia mai uşoară istoricului literar fricos de complicaţii. Dar moştenirea literară, reprezentată mai ales prin marii scriitori, prin natura dimensiunii lor complexe şi contradictorii, ar fi ciuntită. Tolstoi era un scriitor aparţinînd clasei aristocratice şi profesând unele idei cu totul greşite, privit de la momentul nostru. Dar era un geniu, deci mai presus de toate un om excepţional de adînc şi ca atare, neconvenţional, aruncat mereu în furtunile veacului său, depăşin-du-se şi trădînd saloanele castei sale în fiece minut. Este, la Tolstoi, ca la toţi oamenii mari, un fond de populism, adică de substanţă comună cu masele. Un astfel de om, chiar tras de prejudecăţi, chiar strîmbînd realitatea, o vede pînă în adîncuri. Lucrul l-a spus Lenin, cu mare acuitate. In această situaţie se află Eminescu, ale cărui opere trebuie descifrate ân diagonală, multe din ele fiind moduri aparent retrograde de protest împotriva prezentului său. In privinţa sistematizării materialului, colectivul de coordonare a adoptat un principiu de periodizare care, ţinând seama de existenţa unor indiscutabile etape £n dezvoltarea literaturii, să nu altereze continuitatea lor organică. Volumul I corespunde epocii feudale, pînă la 1780, următoarele trei epocii burgheze în momentele ei distincte. Volumul II prezintă curentele literare şi scriitorii care au ilustrat în ţările romîneşti iluminismul şi romantismul, cuprinzînd în linii generale acea parte a literaturii care istoriceşte corespunde fazei din istoria poporului romîn cînd burghezia a jucat un rol progresist şi citeodată chiar revoluţionar. Volumul III tratează despre marii clasici (Emi- 6 www.dacoromanica.ro nescu, Creangă, Caragiale şi alţii) din perioada încheierii rolului revoluţionar al burgheziei şi pînă la maturizarea conştiinţei revoluţionare a proletariatului, epoci prin urmare In care s-au creat condiţiile cele mai prielnice pentru dezvoltarea realismului critic. In linii mari volumul IV corespunde fazei imperialiste a dezvoltării capitalismului. Dezvoltarea literaturii se resimte pe (le o parte de influenţa binefăcătoare a luptei muncitoreşti, pe de alta de influenţa ideologiei burgheze In plină agresiune. E o fază foarte contradictorie, ân care ne-am ferit a micşora contribuţia scriitorilor consideraţi de unii „complicaţi11, dar şi de absolvirea unor autori vizibili reacţionari, fără scuza de a surprinde prin geniul lor legea internă a istoriei. Volumul V va încerca să dea imaginea cit mai completă a unei literaturi In plin mers. Primul volum din Istoria literaturii romJne cuprinde două părţi, şi anume : 1) expunerea sintetică a folclorului literar romînesc, pe genuri; 2) o expunere istorică a literaturii romîne din perioada feudală, de la începutul secolului al XV-lea pînă la 1780, dată de la care se consideră îndeobşte că începe o fază de tranziţie spre literatura romînă modernă, aşa-numita epocă a luminilor. Partea întâi a prezentului volum e consacrată folclorului, întrucât în ţările romîneşti, ca la mai toate popoarele, literatura populară este mai veche decît cea cultă, punctul de plecare şi modelul ei permanent. Partea despre folclor conţine o expunere istorică generală insistlnd îndeosebi asupra literaturii populare orale din perioada feudală, rămînînd ca In volumele următoare ale tratatului să se reia In discuţie piesele databile, la locul potrivit (ca de pildă folclorul nou dc după 23 August 1944, în volumul al V-lea). Partea a doua 'a volumului I încearcă, atît cit este posibil In perioada începuturilor, o mai exactă delimitare a fenomenului literar propriu-zis din fenomenul cultural In genere. Ţinînd seama însă că această operaţie nu ar fi uneori pe deplin îndreptăţită (cronica lui Miron Gostin fiind, de pildă, şi operă literară, şi istorie) şi că piuă In prezent nu avem încă o istorie ştiinţifică a culturii romîneşti, am dat importanţa cuvenită tuturor instituţiilor şi formelor de cultură care determină literatura sau o vehiculează. Desprinderea fenomenului curat artistic de cel cultural ar fi a falsifica natura acestei perioade — soclu pe care se ridică literatura secolelor următoare. „Cronicarii11 — zicea redactorul şef al întregului tratat într-o şedinţă la Academia R.P.R. — „sînt admirabili şi dau mari emoţii stilistice şi de reflecţie morală cititorilor rafinaţi. Artişti In înţelesul exact al cuvîntului nu sint, pentru că intenţia propriu-zis artistică le e necunoscută şi fără asta arta nu există... Mai dificilă ni se reprezintă problema raportării volumului 1 la întregul manual, sub raportul artei. Aci nu e vorba de a remarca, ici şi colo, şi anume însuşiri artistice, ci de a privi totul în perspectiva artei. Fără îndoială că un bloc de marmură nu e o sculptură şi descripţia lui nu va 7 www.dacoromanica.ro coprinde exaltări critice ca In faţa operei unui Michclangelo. Determinarea valorii lui materiale e de competenţa unui specialist. Cu toate astea, oricîte verdicte ne-ar da cel care cunoaşte structura marmurilor şi rezistenţa lor, numai artistul ştie să scoată cu imaginaţia din el formele culcate in bloc. Cultura veche este un astfel de bloc în care stau încă nenăscuţi Eminescu şi Creangă, Caragiale şi Sadoveanu. A descifra prezenţa lor virtuală în acea materie simplă, privind din prezent spre origini, aceasta e marea misiune a unui adevărat istoric literar". COMITETUL GENERAL DE COORDONARE Şl COMITETUL DE REDACŢIE AL VOLUMULUI I www.dacoromanica.ro FOLCLORUL LITERAR ROMÎNESC PARTEA ÎNTÎI www.dacoromanica.ro VECHI ATESTĂRI ISTORICE. GENURI ŞI SPECII înainte de a avea o literatură scrisă, poporul romîn a avut o bogată literatură orală. Este deci firesc ca o istorie a literaturii romîne să cuprindă atît operele scriitorilor cît şi creaţiile literare anonime ale poporului. In această situaţie însă, începuturile literaturii noastre trebuie căutate cu mult înaintea cărţilor scrise în secolul al XVI-lea. Pînă cînd clericii au ajuns să traducă în romîneşte psalmii şi scriptura şi cronicarii să consemneze în limba naţională evenimentele istorice şi faptele domnilor, cîntăreţii şi povestitorii populari au creat poezia orală în general laică şi cele mai vechi forme de spectacol, legendele, epica eroică, basmele, baladele şi snoavele, versurile cîntecelor lirice şi ale strigăturilor, ghicitorile şi proverbele. Capitolul despre literatura populară cu care începem întregeşte astfel imaginea dezvoltării literaturii noastre cu cîteva veacuri şi cu o seamă de opere de mare valoare care, depăşind limitele patrimoniului artistic naţional, au intrat în patrimoniul general al culturii populare europene. El ajută la o mai bună înţelegere a fenomenului formării literaturii culte, mai cu seamă sub aspectul creării limbii poetice. Pentru epoca începuturilor, aşezarea capitolului despre literatura populară înaintea capitolului despre literatura veche corespunde dezvoltării istorice. Acest lucru nu trebuie să ducă însă la concluzia că o dată cu apariţia primelor cărţi scrise în limba romînă, literatura populară a încetat să existe sau a trecut în viaţa culturală a poporului, pe plan secundar. Poporul a continuat să creeze opere literare valoroase şi după apariţia literaturii scrise. Şi astăzi apar în folclorul nostru cîntece, poezii şi povestiri noi dovadă că izvorul inspiraţiei literare a poporului este mereu viu. Pînă în anii regimului de democraţie populară, folclorul a fost principala formă de manifestare artistică-literară, muzicală şi coregrafică a maselor populare. In istoria literaturii, operele orale se situează prin cîteva capodopere, în rândurile moştenirii literare, alături de creaţiile cele mai de seamă ale scriitorilor. Creaţiile folclorice mărturisesc despre lupta străveche a omului pentru stăpînirea naturii, despre lupta împotriva cotropitorilor turci şi tătari, despre răscoalele împotriva exploatării boiereşti şi ciocoieşti, despre fenomenele de proletarizare. In ele găsim mărturia statornică a năzuinţelor poporu- 11 www.dacoromanica.ro lui muncitor spre libertate şi dreptate socială, expresia dorinţei lui nestrămutate de a-şi făuri o viaţă fericită. Dacă în primele veacuri ale dezvoltării noastre culturale literatura populară a fost singura literatură romînească, după apariţia literaturii culte, folclorul a continuat să se dezvolte alături de ea. Intre literatura populară şi literatura cultă, interferenţele au fost permanente. O dală cu răspîndirca ştiinţei de carte în popor, creatorii populari au început să cunoască linele din operele literaturii culte. Incepînd cu secolul al XVIII-lea şi mai cu seamă cu scriitorii generaţiei de la 1848, literatura populară a devenit consecvent izvor de inspiraţie a literaturii culte. Cele două forme ale literaturii naţionale au oglindit deci dezvoltarea social-economică a poporului nostru, şi s-au influenţat reciproc atunci cînd ţelurile lor înaintate s-au intîlnit. Abia în condiţiile culturii socialiste, literatura cultă căpătînd o pondere deosebită îu viaţa oulturală a maselor, devenind un bun obştesc al întregului popor, raportul dintre literatura cultă şi Literatura populară s-a schimbat. Pentru a da o imagine exactă a rolului literaturii populare în istoria dezvoltării literare, ar fi fost poate mai nimerit ca la fiecare epocă un capitol să trateze aspectele folclorice ale vieţii literare. După capitolul de început, care ar fi tratat despre literatura populară anterioară primelor cărţi scrise în limba romînă, ar fi urmat la locul respectiv în tratat, un capitol despre literatura populară din secolul al XVI-lea, secolul al XVII-lea etc., apoi la fiecare perioadă a literaturii modeme contribuţia inspiraţiei folclorice la opera scriitorilor, atitudinea diferitelor orientări literare faţă de moştenirea folclorică şi creaţiile populare proprii perioadei respective. Acest fel de a prezenta literatura populară întîmpină însă dificultăţi ce izvorăsc din însăşi natura creaţiei populare şi din lipsa unei documentări ştiinţifice corespunzătoare pentru perioada anterioară secolului al XlX-lea. Realizate, păstrate şi transmise oral din generaţie îu generaţie, creaţiile populare au suferit în cursul veacurilor nenumărate modificări ce nu ne-au fost consemnate decît o dată cu primele culegeri. Ţine y de însăşi natura creaţiei populare, care ia fiinţă în procesul dialectic de necontenită dezvoltare a tradiţiei, ca bunurile, tradiţionale — atunci cînd nu sînt total depăşite de dezvoltarea conştiinţei sociale, de condiţionările social-ecouomice, şi nu sînt date uitării —• să se înnoiască pentru a exprima gîndurile, sentimentele şi năzuinţele celor ce le transmit mai departe. Receptînd oral operele tradiţionale şi dîndu-le un înţeles nou, interpreţii populari le aduc şi importante schimbări structurale. Astfel, creaţiile populare oricît de vechi origini ar avea, ajung la noi în accepţiunea pe care le-a dat-o epoca în care au fost culese. Pentru folclorul nostru cele mai multe au ajuns în accepţiunea secolului al XlX-lea sau a secolului al XX-lea. Cercetarea minuţioasă a materialelor cunoscute cu ajutorul comparării variantelor şi printr-o analiză literară care, pe lingă referiri istorice să dezvăluie •şi orientări ideologico-artistice proprii anumitor trepte de dezvoltare ale conştiinţei sociale, permite să se stabilească la acelaşi gen, sau chiar la aceeaşi temă, etapele succesive de dezvoltare. Cercetările de acest fel sînt însă abia la început şi nu oferă încă material îndestulător pentru a face cu putinţă o prezentare istorică a folclorului romînesc. Oricîte cercetări am face, imaginea dezvoltării folclorului nostru pînă în secolul al XlX-lea va rămîne incompletă din cauză că nu tot ce a creat poporul nostru în curs de peste un mileniu a ajuns la noi. Din creaţiile generaţiilor anterioare, fiecare generaţie a păstrat numai ce a răs- 12 www.dacoromanica.ro puns necesităţilor ei social-culturale. In procesul multisecular de transmitere orală, foarte multe creaţii ce caracterizau o anumită epocă s-au pierdut sau au ajuns piuă la noi In forme allt de schimbate Incit uu mai păstrează decît vagi urme din -epocile mai vechi. Piuă în secolul al XVI-lca, datele istorice concrete despre folclorul nostru sîut foarte rare. Cea dinţii mărturie despre existenţa cîntecului popular pe teritoriul locuit de romîui datează din prima jumătate a secolului al Xl-lea. Legenda Sfîutului Gerard, episcop de Cenad mort la 1047, vorbeşte despre cîntecul jalnic al unei femei ce învîrtea rîşniţa, cin tec pe care l-ar fi auzit într-o noapte clnd poposea la un cueaz local. Menţiunea este sumară şi uu ne spune nimic despre clntcc şi despre limba în care a fost cîntat. A doua mărturie ne-o dă cronicarul bizantin M. Dukas clud, vorbind despre lucruri ce s-au petrecut Intre anii 1390—1402, aminteşte printre tinerii prizonieri ce clntau cîntece în limba lor pentru a delecta pe sultanul Baia/id Fulgerul şi pe valahi. Un document dp la Maricnburg din 1 septembrie 1399 aminteşte de un „walachischer Spiclmann4', uu „muzicant valah44, dar menţiunea este şi de data aceasta prea sumară pentru a fi utilă cercetărilor concrete de istoria folclorului. Cu un veac mai tîrziu, letopiseţul moldovenesc spune că la 1497 Ştefan cel Marc a adunat în ziua de Sf. Nicolae, la Hîrlău, toţi „vitejii şi boierii44 sai la un mare ospăţ care, potrivit obiceiurilor vremii, nu s-a putut desfăşura fără cîntec şi mai cu seamă fără cîuLcc epic, deşi cronicarul nu menţionează anume cuprinsul cîntecului. Astfel de cîntece vor fi fost zise la toate o',petele domneşti. Faţă de aceste răzleţe şi sărace mărturii din primele veacuri ale istoriei noastre, din care putem doar deduce existenţa cîntecului romînesc, înce-pînd cu secolul al XVI-lea mărturiile devin mai frecvente şi aduc chiar referiri la anumite cîntece. In „învăţaturile către fiul său Teodosie44, Ncagoe Basarab (1512—1521) citează (din Fiziolog) pilda cu turturica pe care o regăsim apoi într-un cîntec popular. Printre notele în legătură cu versurile poetului maghiar Balassa Bâlint (1551—1594), care a trăit un au în Tran-sihania şi a cunoscut folclorul romînesc, se aminteşte un cîntec romînesc ale cărui urme nu au putut fi identificate în culegerile noastre de folclor. Se menţionează însă şi acel vestit clutcc al fetei de romîu care şi-a pierdut oile sau caprele şi le caută plîngînd, prin munţi. După mărturia cronicarului maghiar Szamoskozi, acest cîntec a fost cîutat de lăutarii ce însoţeau armata lui Miliai Viteazul la intrarea lui în Alba-Iulia. Cronicarul maghiar Kcmcny Iânos aminteşte acest cîntec şi atunci cînd oşlile lui Constantin Vodă Basarab Cîmul intrau în 1659 în Tîrgu-Mureş împreună cu oştile lui Ghcorghe Bdkoczi II. Un fragment al acestui cîntec, ce parc a se fi bucurat altădată de o mare răspîndirc, a fost cules între ultimele două războaie mondiale, în Maramureş. Cronicarul polon Matej Strykowski trecîud la 1574 prin Ţările romî-neşti, în drum spre Constantiuopol, menţionează existenţa unui „glorios şi antic obicei44, obiceiul de a clnta In toate adunările cîntece acompaniate de viori, alăute, cobze şi harfe, cîntece care vorbesc despre vitejii ale principilor şi voinicilor şi desfătează peste măsură poporul de jos. Cîutecele şi dansurile noastre care cu cîteva decenii mai înainte l-au inspirat pe poetul maghiar Balassa Bâlint, inspiră şi poetului german Martin Opilz poemul Zlatna oder von Ruhm des Gemutes (1622). 13 www.dacoromanica.ro Din prima jumătate a secolului al XVII-lea datează primele notaţii de cîntece populare romîneşti făcute de călugărul Ion Caioni (1629—1667) şi primele date mai ample asupra obiceiurilor noastre de anul nou cuprinse In „indignatul" protest al preotului sas Andreas Matliesius (1647) împotriva păgîneştilor obiceiuri şi icîntece ale romînilor din satul Cergău de lingă Blaj, din imediata vecinătate a comunei Roşia de pe Secaş, unde N. Pauletti va face cu două veacuri mai tîrziu prima culegere de poezie populară romînească. Din aceeaşi epocă datează şi ceg dinţii încercare de a folosi schemele prozodice ale poeziei populare drept model pentru poezia cultă romînească în Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei (1673). La sfîrşitul secolului al XVII-lea, învăţatul cronicar muntean Constantin Cantacuzino discută în Istoria Ţării Romîneşti (1694), cu o remarcabilă clarviziune pentru timpul său, valoarea epicii populare ca document istoric şi arată că ea „vesteşte de vitejii şi alte fapte ale domnilor şi altor vrednici oameni", „laudă sau huleşte peste măsură" şi prezintă pe scurt evenimentele insistînd numai asupra faptelor esenţiale. Cîntecele epice^ spune cronicarul muntean, sînt cîntate de lăutari şi de alţi cîntăreţi. Relatarea lui Constantin Cantacuzino prevesteşte, prin amănuntele pe care le dă şi prin atitudinea critică, contribuţia importantă pe care în secolul următor o aduc la ounoaş-terea folclorului romînesc Dimitrie Gantemir şi Franz Joseph Sulzer. Deşi interesante, aceste mărturii sînt prea sărace pentru a ne vorbi ou oarecare amănunte despre literatura noastră populară. Ele' nu pot fi decît puncte de sprijin pentru cercetările asupra dezvoltării creaţiei populare pe baza materialului folcloric însuşi. Am arătat însă care este stadiul acestor cercetări şi care sînt greutăţile realizării lor izvorîte din însăşi natura faptelor de folclor, precum şi din pierderea atîtor creaţii din trecut. Aceste considerente au determinat prezentarea unitară a folclorului tradiţional în prima parte a tratatului de istorie a literaturii romîne. Prezentarea literaturii populare tradiţionale se face în sistematica genurilor şi speciilor folclorice existente, inceplnd cu folclorul obiceiurilor de peste an şi al celor legate de momentele mai importante din viaţa de familie, continuînd ou poezia descîntecelor şi sflrşind cu ghicitorile, proverbele şi zicătorile. Toate aceste categorii, integrate unor obiceiuri anume sau produse doar întîmplător la anumite prilejuri, sînt strîns legate de viaţa de fiecare zi a oamenilor, au un pronunţat caracter utilitar. Literatura nelegată de anumite obiceiuri, nedeterminată de scopuri utilitare nemijlocite, am grupat-o în manifestările spectaculoase de mimă şi teatru, în legende, basme şi snoave, în epică eroică şi istorică, în balade, cîntece lirice şi strigături. Genurile şi speciile literaturii populare nu sînt numai categoriile unei organizări sistematice a materialului folcloric. Ele sînt realităţi istorice concrete şi în orlnduirea lor s-a ţinut seama şi de o anumită ierarhizare în timp şi în raport cu apariţia, consolidarea şi decăderea fiecăreia. Această ierarhizare, în condiţiile de astăzi ale cercetărilor, nu poate decît să traseze contururile mari ale dezvoltării creaţiei populare. Suprapunerile şi interferenţele sînt proprii nu numai creaţiilor folclorice izolate ci şi diferitelor categorii ale literaturii populare, fac parte din procesul de dezvoltare istorica şi nu pot fi neglijate. Folclorul este o enciclopedie poetică vie a vieţii populare. El oglindeşte în forme multiple şi variate sentimentele, gîndurile şi năzuinţele poporului nostru în diferitele etape de dezvoltare. Toate datele oferite de materialul 14 www.dacoromanica.ro folcloric cules pînă acum arată că cele mai vechi creaţii literare populare s-au păstrat in folclorul obiceiurilor şi mai cu seamă al obiceiurilor legate de muncile de peste an, de nuntă şi de inmormintare. 0 mare parte din poezia acestor obiceiuri oglindeşte forme de viaţă ce ne duc spre satul cu viaţă patriarhală de la începutul perioadei feudale. Despre aceste moduri de viaţă vorbeşte poezia descriptivă idilică sau poezia eroică a colindelor laice, unele cîntece din Hunedoara sau Bihor adresate miresei, cîntecul ceremonial de inmormintare cîntat in zori sau la brad. Pluguşorul, in variantele lui cele mai vechi, nu este decît un scurt tratat versificat de agrotehnică primitivă în care indicaţiile practice domină asupra poeziei şi in care versul nu are decit o funcţie mnemotehnică. Cîntecul cununii din nordul Transilvaniei ca şi vechea oraţie de nuntă, caloianul sau unele descîntece nu sînt decît descrieri de ceremonialuri ori de rituri. Ele datează din epoca In care cuvintul versificat, în lipsa cuvîntului scris, servea ca indicaţie de comportare in anumite situaţii. De altfel pare firesc ca in satele vechi, cu viaţa patriarhală de la începutul perioadei feudale, obiceiurile să fi avut un rol determinant în viaţa folclorică, toate manifestările artistice fiind in esenţă integrate unor forme de obicei. Din manifestările sincretice ale obiceiurilor străvechi par a se fi desprins, mai tîrziu, formele independente ale cîntecului epic şi liric. Acest fapt explică de ce în oîntecul liric găsim atîtea teme şi imagini poetice din colindele de flăcăi şi fete şi din cîntecele de nuntă. Pare astăzi neîndoios că cele mai vechi moduri de realizare poetică romînească s-au elaborat în cadrul manifestărilor sincretice ale obiceiurilor. Pe baza lor s-au dezvoltat categoriile folclorice de mai tîrziu. Este deci firesc ca folclorul obiceiurilor să fie la începutul prezentării poeziei populare tradiţionale. Şi în basme întîlnim unele elemente ce ne duc spre forme patriarhale de viaţă, dar fiind integrate în creaţii literare de largă circulaţie internaţională şi filtrate prin receptivitatea succesivă a generaţiilor, legătura lor cu epocile vechi ale istoriei noastre este mai problematică decît la cîntecele obiceiurilor, care sub acest aspect sînt atît de elocvente. Legendele răspund de obicei unui deceu, au un caracter etiologic şi prezintă şi ele, sub aspectul datării istorice, situaţii confuze, deci nu pot fi socotite decît în rare cazuri ca făcînd parte din folclorul străvechi. La foarte multe din ele suprapunerile religioase sau chiar anumite concepte istorice şi pseudoştiinţifire târzii sînt evidente. Cîntecele epice pe care nu le mai socotim documente istorice de aceeaşi valoare cu hrisoavele ci doar oglindiri artistice ale unor evenimente şi situaţii, se aşază, prin acţiunile lor, în epoci istorice bine determinate şi aparţin în cea mai mare parte perioadei feudale. Unele teme haiduceşti şi de răzvrătire ţărănească intră în perioada trecerii de la feudalism la capitalism şi chiar în perioada capitalistă. Genul este astăzi cristalizat. In cadrul lui nu mai apar creaţii noi. Toţi cercetătorii sînt de acord că lirica populară, în forma în care a ajuns pînă la noi, este de dată mai recentă. Totuşi nu se poate nega existenţa unei lirici mai vechi, desprinsă din sincretismul obiceiurilor. Din această formă veche a liricii noastre, ni s-au păstrat însă doar puţine cîntece. In schimb cîntecul liric şi strigătura domină folclorul contemporan ; sînt genurile cele mai productive astăzi. 15 www.dacoromanica.ro Cele cîleva exemple au arătat că sistematica genurilor corespunde, în liniile ei mari, unei ierarhizări istorice, îndeosebi în ce prheşte apariţia fiecărei categorii, consolidarea ei şi momentul de pondere maximă în viaţa folclorica a poporului. Fără îndoială că şi în cadrul fiecărui gen şi fiecărei specii, realizările literare concrete capătă şi ele o ierarhizare în timp, care se desprinde din compararea diferitelor creaţii în cadrul categoriilor folclorice cărora aparţin. Uneori la ierarhizarea în timp a faptelor de folclor ne ajută şi răspîndirea lor teritoriala. Deosebirile stilistice regionale constatate în folclorul nostru se daloresc dez\oltării istorice deosebite a diferitelor ţinuturi. Stilurile regionale sînt deci şi ele realităţi istorice, nu numai diviziuni teritoriale, şi cunoaşterea lor sub acest aspect ajută la înţelegerea dezvoltării istorice a faptelor şi fenomenelor de folclor. Creaţia populară fiind înfăţişată în cadrul unui tratat de istorie literară, esLc natural ca accentul să cadă asupra valorii ci poetice. De altfel, poeţii şi prin înrîurirea lor, a culegerilor şi a manualelor şcolare, cititorii de literatură nu mai consideră poezia populară decât sub aspect strict literar. Totuşi natura însăşi a anumitor creaţii populare, şi înainte de toate a poeziei curtate, care reprezintă o bună parte a poeziei noastre populare, cere ca în explicarea momentelor literare să atragem atenţia şi asupra caracterului Iot sincretic, acolo unde cîntecul, dansul sînt strîns legate de textul oral. POEZIA OBICEIURILOR OBICEIURI DE ANUL NOU Ceea ce caracterizează, printre altele, folclorul romînesc este bogăţia obiceiurilor tradiţionale legate de muncile agricole de peste an şi de păstorit. De origine foarte veche, cele mai multe dintre ele s-an păstrat, cu succesive schimbări de funcţie şi cu necontenită accentuare a părţii spectaculoase, pîna în zilele noastre. Printre obiceiurile tradiţionale, cele ale sărbătorilor de iarnă ocupă, datorită amploarei lor, un loc deosebit. Sărbătorile de iarnă sînt, înainte de toate, sărbătorile schimbării anului. Ele se desfăşoară între 24 decembrie şi 7 ianuarie şi au ca punct central Crăciunul şi Anul Nou. Repertoriul lor bogat cuprinde : colindele — colinde propriu-zise, colinde de copii — urările de belşug şi recoltă bogată cu plugu-şorul şi cu buhaiul, urarea cu sorcova, zorile sau zioritul, urare făcută în zorii zilei de Crăciun şi Anul Nou, vasilca; jocurile cu măşti: turca sau cerbul, brezaia, cămila, capra, cerbuful, malanca, jocurile cu păpuşi; dansu- 16 www.dacoromanica.ro La slea de Ch. Daussault. Grup de colindători cu dubă — Rcg. Hunedoara. www.dacoromanica.ro rile : căiuţii sau bumbierii şi căluşerii, şi, !n sfîrşit, cîntecele de stea, vicleimul ; irozii, ieslea şi teatrul popular cu tematică haiducească. Răspîndirea teritorială a acestui repertoriu nu este unitară. Unele categorii se găisesc în întreaga ţară. Altele abundă în anumite ţinuturi şi sînt mai rare sau lipsesc cu totul în alte regiuni. Deosebirile regionale corespund de fapt etapelor felurite în care se găseşte, în dezvoltarea lui, folclorul diferitelor ţinuturi. Situaţia geografică oglindeşte dezvoltarea istorică, căci cultura populară s-a închegat şi s-a dezvoltat în timp, pe baza dezvoltării economice şi sociale specifice locurilor. In folclor gîndurile şi năzuinţele oamenilor apar aşa cum s-au închegat şi s-au cristalizat artistic în condiţii concrete de viaţă. In acest sens găsim în el nu numai deosebirile intervenite în cursul procesului de dezvoltare, ci şi pe cele ce au existat de la început chiar, în momentele şi modurile în care s-au alcătuit, în diferitele locuri, comunităţile sociale. Nici vechimea manifestărilor folclorice din cadrul sărbătorilor de Anul Nou nu este aceeaşi. Cele mai multe par a fi străvechi. Doar Cîntecele1 de stea şi irozii sînt de origine mai nouă, cărturărească, bisericească. Nou este şi teatrul popular cu tematică haiducească, deşi el .se suprapune, ca şi irozii, peste vechile spectacole populare cu măşti sau se asociază cu acestea. Datele istorice în legătură cu obiceiurile de Anul Nou sînt şi ele lacunare. Cele mai ample le găsim în memoriul pastorului Andreas Mathesius din Cergăul Mic — Tîmave — septembrie 1647, în care protestează împotriva „valachilor“ care nu vor să înveţe psalmii şi continuă să cînte de Crăciun diavoleştile lor ^colinde învăţate din strămoşi. El dă asupra învăţării colindelor şi desfăşurării colindatului, date care arată că în trei secole obiceiul în ansamblul lui s-a schimbat foarte puţin. Despre obiceiul colindatului la oraş vorbeşte diaconul Paul de Alep, care l-a însoţit în principate între 1650—1660, pe patriarhul Macarie. Descrierea se referă mai mult la sărbătorirea Crăciunului de către boieri şi cler. Interesantă este totuşi şi menţiunea pe caîe o face despre colindatul lăutarilor. D. Cantemir, în Hronicul vechimei romîno-moldo-vlahilor, aminteşte despre colinde, voind să stabilească o legătură între refrenul Ler şi Aurelian împăratul. Trei dintre categoriile repertoriului enumerat prezintă un interes deosebit pentru cunoaşterea realizărilor literare şi spectaculoase din obiceiurile legate de schimbarea anului: colindele, urările cu pluguşorul, buhaiul şi jocurile cu măşti. Prin numărul lor mare, prin frumuseţea muzicii şi poeziei lor, colindele domină sărbătorile Crăciunului. Se colindă de obicei în seara şi în ziua de Crăciun, dar în unele locuri şi în ajunul şi ziua de Anul Nou şi la alte sărbători ale ciclului. La colindat participă tot satul, deşi efectiv colindă numai copiii, flăcăii, bărbaţii pînă la o anumită vîrstă şi lăutarii. Sînt locuri unde colindă şi fetele, mai rar femeile, şi uneori fetele şi flăcăii împreună. Tradiţia obiceiurilor de Crăciun şi Anul Nou cere ca flăcăii care colindă şi urează cu pluguşorul şi cu buhaiul, sau care fac jocurile cu măşti, să fie organizaţi în cete. Acolo unde formele tradiţionale au fost bine păstrate, colindatul era un măreţ spectacol, ce dădea deosebită solemnitate sărbătorilor Anului Nou. Se colindă în tot satul. Gazda casei colindate este întotdeauna întrebată dacă 18 www.dacoromanica.ro primeşte colindă. Se clntă întîi o colindă la uşă sau la fereastră, prin care de obicei se vesteşte sărbătoarea, apoi ceata intră în casă, eîntă colinda gospodarului (colinda cea mare) şi pe urmă, din iniţiativa cetei sau la cererea gazdei, alte 2—3 colinde. In casă colindătorii sînt aşteptaţi cu darurile pe masă. După terminarea colindatului, se urează pentru fiecare dar în parte şi la sfîrşit se mulţumeşte gazdelor în formule tradiţionale. In anumite regiuni se dansează la casele cu fete sau acolo unde este loc mai mult şi vin fetele din mai multe case să întîmpine ceata colindătorilor. Pe uliţă ceata se deplasează cu cîntece şi strigături. In unele părţi din Transilvania, în noaptea de Anul Nou, la miezul nopţii, ceata urca în tumul bisericii şi colindă spre „cele patru zări“. In trecut era şi obiceiul întrecerii între cetele de colindători din acelaşi sat sau din satele vecine. Ceata colindă însoţită de un instrument muzical. Pînă la primul război mondial, în multe regiuni se mai colinda cu cimpoiul. Azi se colindă cu fluierul, cu clarinetul, cu torogoata, cu vioara. In partea de sud-vest a Transilvaniei, ceata de colindători are şi o „dubă". Deşi se colindă în grup, colinda se eîntă la unison. In cele mai multe locuri ea este executată antifonic, pe două sau trei grupe. Rostul tuturor colindelor este urarea. Totuşi deosebim, datorită desfăşurării şi conţinutului, colindele propriu-zise de colindele de copii. Copiii colindă în ajunul Crăciunului şi de Anul Nou. Colindele lor sînt scurte, vestesc sărbătoarea, urează belşug de miei, viţei, purcei, pui etc. şi cer în versuri pline de haz, darurile cuvenite: alune, nuci, mere, pere, colaci etc. In unele părţi ale Olteniei şi Transilvaniei, copiii numiţi şi piţărăi ating cu beţele sau nuielele, pe care le poartă anume, stîlpii porţilor, uşorii uşilor de la grajduri sau hambare, grinda casei şi scormonesc în cărbuni, pentru a aduce noroc şi belşug. Colindatul lor seamănă mult cu cel citat pentru romani, de Du Cange. In colindele de copii urarea este întotdeauna directă şi, deşi concretă în enumerarea celor dorite şi chiar a darurilor pretinse în schimb, are un caracter general şi se oîntă la fel la toate casele. Colindele propriu-zise sugerează urarea prin cîntece care vorbesc despre înţelepciunea şi opulenţa gospodarului, a ciobanului, pescarului etc., despre viteji şi fapte vitejeşti, despre feţi frumoşi şi fete frumoase, despre logodnici şi nunţi minuniate şi despre tot felul de fapte şi întîmplăiri deosebite, pe care le descriu şi le glorifică. Urarea directă apare doar ca o completare la sfîrşit sau la unele daruri. Spre deosebire de colindele de copii, care au un caracter general, colindele propriu-zise sînt individualizate. Ele se adresează gospodarului, gospodinei, flăcăului, fetei, copilului, tinerilor căsătoriţi, sugarului, văduvei, ciobanului, pescarului, soldatului, înstrăinatului etc. Există şi colinde de doliu etc. Există tipuri de colinde mai mult sau mai puţin precise astăzi, pentru diferitele momente ale colindatului. Individualizarea duce la o mare varietate de tipuri, la o mare diversitate de teme. Există un întreg ciclu de colinde cosmogonice, un ciclu de colinde vlnâtoreşti, în care cerbul şi leul ocupă un loc deosebit, un ciclu de colinde pe tema metamorfozelor, un ciclu de colinde păstoreşti. Poezia 19 www.dacoromanica.ro acestor colinde este de o mare frumuseţe. Colindele vorbesc, înlr-o atmosferă de legendă, despre lume şi stihii, dar mai cu seamă despre trei domenii din via|a satului şi a oamenilor : viaţa gospodărească sub diferitele ei aspecte, puterea şi frumuseţea tinerilor, eroismul şi iubirea văzute sub perspectiva unei căsnicii. Ceea ce caracterizează poezia colindelor este atmosfera qptimisla în care este înfăţişată viaţa oamenilor din obştile săteşti. Această transfigurare optimistă a vieţii este determinată de caracterul dc urare al colindelor. Printre colindele ce au ajuns pînă în vremea noastră, una care a păstrat — prin simplitatea imaginilor, prin laconismul exprimării — atmosfera dc mare vechime, este colinda de pe valea superioară a Mureşului, ale cărei versuri i-au inspirat lui Bela Barlok Cantata Profana. Cel unchieş bătrîn, El ca şi-o d-avut Nouă fiuşori. El nu i-o-nvăţat Nice vBcâraşi Făr’el i-o’nvStat Munţii la vînat. Punte şi-au d-aflat, Urma de cerb mare. Atit au urmărit, Pin’ s-au rătăcit Şi s-au neltinat Noua cerbi de munte. Drag taicuţu lor Nu şi-au mai rabdat. Şi el s-o luat, Puşca şi-au’nţBglat Şi-n munţi au vînat. Punte s-au d-aflat Noua cerbi dc munte. ’Ntr-uu genunche-a stat, Tras-au să-i sâgcte. Cerbul cel mai marc Din grai şi-au strigat : — Drag taicuţul nostru, Nu ne săgeta, Ca noi te-oin lua Tn ceşti coarne rari Şi noi te-om ţipa Tot din muulc-n munte Şi din plai in plai, Tot din piatrâ-n piatră, Tot ţira ti-i face. Taicuşorul lor Din grai şi-o strigat: — Dragi fiuţii mei, Haideţi voi acasB La măicuţă voastrB, Cu dor va aşteaptă, Cu făclii aprinsa, Cu pahare pline. Cerbul cel mai mare Din grai şi-o grBit : — Drag taicuţul nostru, Du-te tu acasă La măicuţa noastrB. 20 www.dacoromanica.ro C9 coarnele noastre Nu intra pe uşa Ffir’numai prin munţi; Picioarele noastre Nu calcB-n cenuşă Far’numai prin frunzfi ; Buzuţele noastre Nu-şi beau din pahare Cfi-şi beau din izvoare. Este probabil una din primele realizări poetice ale temei metamorfozării în literatura noastră care, dincolo dc caracterul descriptiv de mare simplitate, este o glorificare a vieţii libere a vînătorilor. Venind din lumea obştilor săteşti, colindele sînt cîntece de urare ce exprimă, în versuri şi melodii dc mare frumuseţe, bucuria întîmpinării Anului Nou, toate speranţele ce se leagă de el. Spre deosebire de incantaţii, de deseîntece, unde poezia însoţea actul magic şi >se adresa numai unor forţe supranaturale, urarea din colinde era un mod poetic de a inspira omului încredere în anul ce vine, de a-1 face să creadă cu tărie în împlinirea urării. Această calitate face ca urarea să se realizeze prin descrierea vieţii fericite şi îmbelşugate, prin prezentarea faptelor vitejeşti ale tânărului voinic : lupta, vânătoare, încurarea cailor, întrecerea cu şoimii, prin înfăţişarea alaiurilor de nuntă etc. Descrierea unor vechi ceremonialuri este alît de clară în colindele cele mai realizate, îneît sugerează pe lîngă rostul de urare al cîntecului şi pe acel de carte de protocol sau de indicator de comportare. Descrierea caracterizează toată poezia obiceiurilor de Anul Nou şi determină realizarea lor artistică. Din punct de vedere al compoziţiei, colindele încep cu cîteva versuri de punere în temă, de pornire a acţiunii, cu aproape aceeaşi funcţie faţă de întreg ca şi începuturile basmelor. Aceste versuri sînt premerse de versul dc invocare : Junelui, june bun ! Florile, flori dalbe dc măr! Cunună de vineţele ! Domnului, domnu bun! Lerui, Ier etc. Versurile invocatoare revin în corpul colindei însoţind refrenele muzicale. La început indicau sensul colindei şi au fost probabil simboluri, legate de anumite categorii de urări. Ele şi-au pierdut de mult semnificaţia străveche, şi prin aceasta şi legătura precisă cu categoriile respective de colinde, şi sînt azi doar podoabe poetice. Partea descriptivă, plină de imagini de mare frumuseţe, de hiperbole, de întîmplări miraculoase, formează de fapt miezul colindei, descrierea vieţii idilice, invocarea belşugului, acţiunea eroică etc. Totuşi accentul urării nu cade asupra ei, ci asupra părţii de încheiere, în care se afirmă ceea ce este menit, se formulează, în moduri tradiţionale de exprimare, felicitarea, urarea. Dincolo de faptul că astăzi colinda se oîntă fără păstrarea riguroasă a categoriilor tradiţionale, versurile de încheiere indică rostul străvechi al ei. Colindele ce vestesc sărbătoarea descriu ceremonialurile cu care altă dată era întîmpinată venirea Anului Nou, ceremonialuri azi dispărute. Fa-te vesel, domnu bun, Domnylui bun, Ca vS vin junii buni, Junii buni colindători, D-uspBcionii lui CrBciun, Lui Crăciun celui batrîn. Dalca dinsu-ncB-i cu ei, 21 www.dacoromanica.ro Dale dlnsu-i imbricat In veşmîntu-i mohorît, Lungu-i lat, prejur pfimînt, Pe la poale polirit, Pe la margini mărginit, împrejur de mîneccle Luce stele mfirutlţcle; Intre doi umeri d-ai lui, Luce-mi doi luceferei. Da’ din fată şi din dos, Da’ din Iată ce mai luce? Luce soare cu razele. Da’ din dosu-i ce-i mai luce? Luce-i luna cu lumina. Cest domn aşa grăia : — Veniţi, voi junii buni, Veniţi lin, mai cîtilin, Ca soarele prin senin, Şi săriţi în cca grădină Că-n grădinâ-i o stupină Şi-n stupină o fîntînă, Şi-n fîntînâ-i apă lină. Apfi-n vedre veţi lua, Rupe-un (ir de trandafir Şi-un stîlpşor de busuioc, Şi-mi veniţi voi, junii buni, Rourind şi prourind, Cu vadra mai greu ploînd, Că mi-s sfinţii adormiţi, Şi sfinţii s-or deştepta, Porţile vor descuia, Jupîncse mese-n-tinde, Fete mari făclii d-aprinde. Gazda-n casă ne-a primif Şi bun dar ne-a dăruit Un colac de grîu curat. Este de remarcat in această colindă mantia de ceremonial pe care o poartă bătrinul Crăciun, a cărei înfăţişare, cu toate simbolurile astrale ce pot fi puse In legătură cu cultul soarelui, aminteşte de costumul împăraţilor bizantini. BătrJnul Crăciun, marele gospodar al obştei patriarhale, îndeplineşte in desfăşurarea ceremonialului rolul polaznicului din obiceiurile de Anul Nou al slavilor din sud. Cercetătorii cred că s-a ajuns la marea varietate de tipuri de colinde prin faptul că, in cursul veacurilor, creaţii ce au aparţinut unor categorii astăzi dispărute ale folclorului tradiţional s-au refugiat in obiceiul colindatului. Ei caută să stabilească legătura Intre colinde şi descîntece, epice şi ele de multe ori; Intre colinde, farmecele de dragoste şi poate unele străvechi obiceiuri, azi dispărute; între colinde şi vechile cîntece de şezătoare, între colinde, cîntece de nuntă şi unele cîntece epice care au pătruns, în Transilvania mai cu seamă, în repertoriul de colinde. Venind din lumea obştilor săteşti, colindele păstrează fără îndoială unele din cele mai vechi realizări poetice romineşti. Dar în procesul dezvoltării folclorice sfera imaginilor din colinde se lărgeşte şi prevesteşte, atunci cînd tematica este voinicească, imaginile cin-tecelor epice eroice. 22 www.dacoromanica.ro Intr-o colindă de yînătoare din com. Peceneaga — r. Măcin, construită pe aceeaşi schemă de organizare a imaginilor, vînătoarea nu este decit ridicarea pe un plan hiperbolic a faptelor tînărului voinic, pentru a reliefa urarea de la sfîrşit : Leroileo, Cerb s-a lBudat Şi s-a rourat, Leroileo, La margini de sat C9 nimeni nu ştie De-unde iarbă-mi paşte Şi ap9 cînd bea... Şi Gheorghe-al voinicu Pe-acolea-mi trecea, Pe cerb ini-1 zarea, Acas’alergara, Arcul ca-şi luara, Arcul şi-o sageata, La vînat să-mi iasB, Joi de dimineaţa, Pe nori şi pe ceaţa, Şi el sa-mi vlneze Ziua, toata ziua, La margini de sat. De-o urma cB-mi dară, Urma cerbului. Urma c9-i lua, Tot din deal In dealu Şi din vale-n vale. Urma cB-1 ducea Tot din piatiB-n piatra Şi din stana-n stana Urma-i povîmea La rlu, la pfriu, Undc-i apa lina, Pietrele rBsuna, Unde iarba-mi creşte, Fir gBitBncşte, In patru se-inp-leteşte; Sub calin, mălin, Susu-i frunza deasB, Jos îi umbra groasa, Şi Gheorghe-al voinicu Pe-acolea-mi trecea, Pe cerb mi-1 zarea Zactnd, rumegind, Namiaza-şi fBcînd. Şi Glieorghe-al voinicu, La genunchi cBdearB, Arcu-şi întindeara, Arcul şi-o sageata. Pe cerb mi-1 izbea, La spata din dreapta. Ccrbu sus săreara Şi se blestema : — Ochişorii mei, Vcdea-i-aş săriţi, 23 www.dacoromanica.ro Pe mare a7VÎrliţi, Pe dealuri trimiţi!... Şi Gheorghe-al voinicu Ţinta-i petrecea, Ţinta-i şi-o săgeată, La eerb năvălea. Pc cerb mi-1 lua I.a spata din dreapta. Şi cu cl pleca, Prin şirai de sate, Prin satele rari, Cu fetele mari; Prin satele dese, Cu fete mirese. Nimenea nu-1 vede. Numai Ileana-1 vede, 11 vede şi-l fericeşte: — Fcrican de el, Şi de maica lui 1 Zile ce-a născut, Parte ce-a avut De taică, dc maică, De-o came de cerb 1 Cu căroiţa lui Nunta să-şi ridice : Nunta şi nuntaşii Şi toţi megiaşii. Cu chelceaua lui Curţi să-şi şindruiască : Curtea şi curtaşii Şi toţi megiaşii. Cu corniţa lui Făcea -şi furai la curţi Cu unghiuţa lui Fâcea-şi păhărele, 'Chin boieri cu ele, ’Chin şi fericesc. Şi Cheorghe-ăl voinic Fie sănătos ! Felicitarea tinărului voinic, glorificarea lui cu «ens de urare pentru o fericita căsătorie, este esenţa colindei. In alte colinde, în care tînărul voinic urmăreşte o ciută, Snsăşi vînătoarea poate fi considerată o alegorie a căsătoriei. Legătura dintre colindat şi căsătoriile din cîşlegi este firească pentru salul tradiţional şi «lin această cauză multe din imaginile colindelor dc flăcăi şi de fete le întllnim In cînteccle ceremoniale de nuntă. Foarte frecventă este compararea fetelor cu merele : Plnă-s tncre micuţele, Stau frumos pe crăngurelc. Dacă merele mai cresc, Cad pe jos şi putrezesc. D-aşa-i rindul fetelor, Ca şi rindul merelor. Pînă-s fete micuţele, I.i-i drag la părinţi dc rid Dacă fetele mai crese, Străinii le îndrăgesc. Imaginea este deosebit de grăitoare pentru morala socială a satului de obşte şi a satului nostru tradiţional piuă tîrziu. Plecarea fetelor de la casa 24 www.dacoromanica.ro părintească prin căsătorie era socotită un act ce intra in rîiirluiala normală a firii şi a societăţii. Pornind de Ia viaţa satului vechi colindele au cuprins treptat elemente noi de viaţă, dar atîta vreme cit funcţia lor de urare a rămas nestrămutată, aspectul- artistic îmbogăţit cu noi metafore a rămas în general acelaşi. Intr-o colindă din Argeş, întîhîim realităţi social-culturale mai noi, exprimate prin imagini de altă factură, puse însă în valoare în cadrul aceleiaşi structuri poetice tradiţionale : Din vadurile Dililui, Mărului cu florile dalbe 1 Stă Ion tinăr călare P-un căluţ cam alb de spume Şi se ceartă tot cu turcii, Tot cu turcii şi cu frlncii, Să-şi dea turcii vadurile, Şi frlncii corăbiile. Se certară zi dc vară, O zi de vară pină-n scară. Se certară şi sc luară ; Luară turcii vadurile, Şi frlncii corăbiile. Le luară şi le trecură In cea ţară a lui Bănat, Unde-i omul mai bogat Şi fetele mai frumoase. Dete In ţară dc-a-mi robi, Robi trei zile de vară Şi trei nopţi robiră iară. Robi un plcan de juni voinici Şi alt plean de fete mari Şi altul de nevestele Că-8 In ţară multicele. Şi vin junii fluierind, Fete mari hore-nvlrtind, Nevestele zdrobolind. Dar In urma tuturor Tare-mi vine-o cociuţă Şi-mi aduce-o cuconiţă, Cuconiţă smedioară Cu cosiţa gălbioară. Plinu-i capul de florinţi, De florinţi, de bani mărunţi, Ureckiuşi de strelechiuşi, Degeţele cu inele. Tare-mi vine tot pltnglnd, Tot pltnglnd, moarte-şi rugind, Faţa-i albă zgiriind. Cine stă să mi-o mlngîie? Stă Ion, făt-frumos, P-un cal mândru bătăios. Taci, Mario, nu mai pllnge, Nu te iau roabă să-mi fii Ci te iau doamnă să-mi fii, Doamnă bună-a curţilor, Nor’bună părinţilor, Cumnăţică fraţilor, Fraţilor, surorilor, Gazdă, călătorilor. Ion, făt-frumos, Să fie sănătos. 25 www.dacoromanica.ro Afinităţile acestei colinde cu unele cîntece de nuntă din stilul vechi hunedorean şi bihorean, şi într-o oarecare măsură cu toate oraţiile de nuntă, sînt evidente. Raptul ca alegorie a nunţii pare Insă a fi un procedeu artistic ce premerge alaiul împărătesc de vînătoare din oraţii. Referinţe istorico-geografice, venirea din sud, dinspre Vidin spre Banatul Severinului, întîlnirea cu turcii şi genovezii, pot fi preţioase elemente de cronologizare, dar esenţialul pentru urare este descrierea alaiului de nuntă. Intr-un chip obişnuit nu numai în colinde şi în baisme se trece de la rapt la descrierea alaiului cu „junii fluierînd, fete mari hore-nvîrtind, nevestele zdrobolind“ şi cu cocioara ce aduce pe mireasă, ale cărei înfăţişare şi podoabe sînt zugrăvite în cîteva trăsături. Şi în această colindă accentul cade însă pe urarea de căsătorie adresată fetei, exprimată în versurile de încheiere, în care ise defineşte rolul ei în familia patriarhală mare. Precizările acestea au rostul unor indicaţii de comportare şi sînt un document al relaţiilor tinerei soţii în familia patriarhală şi în societatea sătească. Nu este lipsit de interes, pentru atmosfera satului tradiţional, versul care vorbeşte despre ospitalitate. Tema pe care o întâlnim în Mioriţa este şi ea frecventă nu numai în colindele de păstori ci şi în colindele de oşteni şi în general în colindele ce se cîntă la casele celor ce au copii înstrăinaţi. In cea mai mare parte a Transilvaniei, Mioriţa nu apare decât sub forma de colindă. Portretul tânărului voinic, realizat prin episodul mamei bătrâne ce îşi caută fiul, ,se întregeşte într-o colindă de oştean cu imagini care amintesc cîntecul epic de factură veche, cîntecul în care eroul luptă împotriva stihiilor... Voi voinicilor, Voi vitejilor, Eu v-aş întreba, Sa-mi spune(i ceva D-al meu drăguţ, fiu. Voinici d-auzea, ' Sta şi răspundea : — Maiou (9, dxagivţă, P-acest voinicel, Nu-i de a-1 cunoaşte, Nalt şi sprincenat, înspicat de varsat; Feţişoara lui, Spuma laptelui, Ochişorii lui, Doua muri de cîmp, Coapta la pamlnt, Ne-ajunsă de vînt, Coapta la racoarc, Ne-ajunse de soare. Sprincenele lui, Pana corbului, Mustăcioara lui, Spicu griului, Căluşelul lui, Puiul zmeului, Scărişoara lui, Doua falei de zmeu. Taftaraşul lui, Doua napîrci berci De coade-nnodate, Din gură-ndeştate. Frîuşorul lui 26 www.dacoromanica.ro Doi balaurei De coadă-nnodafi, De gurS-ncleştaţi. Bicişorul lui, Biciul şarpelui. Peste vechile urări s-au suprapus, cu timpul, elemente creştine care, de multe ori, n-au făcut decît să înlocuiască numele eroilor străvechi cu nume biblice. Alături de ele, s-au creat însă în timp, în cadrul aceluiaşi gen, alte colinde laice — după cum e sigur că s-au creat şi noi imagini poetice — şi colinde religioase creştine inspirate direct sau indirect din biblie, din vieţile sfinţilor şi din diferite apocrife. Acestea se cîntă în general pe melodiile vechiului gen al colindelor. Precum colindatul domină sărbătoarea Crăciunului, uratul cu plugu-şorul şi buhaiul şi jocurile cu măşti domină sărbătoarea Anului Nou. Pluguşorul a fost altădată un obicei agrar, o urare de An Nou. Plugul împodobit era un plug adevărait, tras de 4 sau 2 boi. In general şi azi numai copiii folosesc un plug simbolic. Urarea recitată, nu cîntată, sugerează, sub forma unui lung poem ce ajunge pînă la 500 versuri, plin de întîmplări hazlii şi de vorbe de duh — ce spun despre întreaga muncă a cîmpului, de la arat şi semănat pînă la coptul colacilor din griul cel nou — recolta bogată pentru anul ce vine. Ca recuzită ise folosesc, pe lîngă buhai şi instrumentele muzicale însoţitoare — fluiere, vioară, cobze — tălăngi şi harapnice. Pe alocuri, la ieşirea din curte se (trage prima brazdă. Intre urarea cu pluguşorul şi buhaiul şi urarea colacului din Transilvania — de fapt povestea versificată a pîinii — există o mare asemănare. Aceeaşi urare se recită în Transilvania la jocul cu ţurca sau la mulţumirea pentru colaci. Descrierea muncilor agrare, de la găsirea locului pentru arat pînă Ia coptul colacilor, se face, în variantele general răspîndite, cu multe hiperbole menite să potenţeze efectul urării. Ea nu este lipsită de părţi de umor, care înveselesc pe cei ce le ascultă, ca şi în oraţiile de nuntă. Acestea sînt în general menite să potenţeze veselia zilei de An Nou, socotită „festum inci-pium“, în care faptele şi atitudinile oamenilor trebuie să fie de bun augur. Formele mai vechi ale Pluguşorului sînt preţioase documente despre felul cum se făceau muncile agricole în obştile săteşti de altădată. Aceste forme mai vechi ne arată însă că Pluguşorul n-a fost numai o simplă urare, ci că probabil prima formă s-a născut din practica muncii şi a fost un tratat de veche agrotehnică. Intr-o variantă din Fibiş, reg. Banat, descrierea făcută în propoziţii simple este tehnică, versul de şase silabe şi rimele fiind doar mijloace mnemotehnice pentru mai buna reţinere a indicaţiilor practice : „Jupînu gazda-re Bun gînd ş-o glnditu Prînzu l-o prinzîtu Boi la jug ş-o prinsu M pidure s-o dusu Lemn pa car ş-o pusu Ş-acas’ o vinitu Frumos l-o cioplitu Plug l-o ferecatu Boi la plug ş-o prinsu La pămînt s-o dusu Şi el ş-o brăzdatu Cruciş, curmezîşu, 27 www.dacoromanica.ro Mai vtrtos lungişu Ş-acas’ o viiiitu Şi s-o hodinitu Boi la car 9-0 prinsu La pămlill 9-0 dusu Gtîu ş-o semănaţii Mtndru l-o grăpatu Dumnezo o datu O ploaie cu soaie Gtîu răsăre-re Mîndru s-o cocc-re Ş-acas’ o vinitu Şi el ş-o sculatu Dragi sclujnici a lui Tăt cu neşte şeră Cam cîrligăţele La dinţi mărunţele La holdă s-o dusu Hold-o săceratu Mănunchi l-o ţîpatu Şi-n snopi l-o legatu Claiă l-o clăditu Ş-acas’ o vinitu Boi la car ş-o prinsu La pămint s-o dusu Griu pă car ş-o pusu Ş-acas’ o vinitu Şi el ş-o sculatu Dragi sclujii a lui Tăt cu neşte lemne Lemne hodrolemne Cu grumaz de ptiele Grîu l-o îmblătitu Şi-n saci l-o băgatu Pă car l-o ţîpatu La moarfi s-o dusu Şi-n coş l-o băgatu Farin-o pticatu Şi-n saci o băgatu Pa car i-o ţîpatu Şi-acas’ o vinitu Şi el ş-o sculatu Doagi sclujnici a lui Tat cu neşte site Fărin-o cemutu Mîndru o moiotu Şi o frămîntatu Mîndru s-o doschitn Colac 1-o-mpletitu ’N cuptor l-o băgatu Mîndru sS coce-rc Ş-afara-1 scote-re Pe masa-1 pune-re. Asta-i domnuţ bunu Jupînu gazda-ie. De la aceste forme străvechi, urarea Pluguşorului a evoluat treptat spre un adevărat poem al muncii în care aratul, semănatul şi seceratul harnic şi opulent al gospodarului sînt prezentate Ia o potenţă deosebită prin liiper-bolizarea realităţii şi se îmbină necontenit cu momente de haz menite să înveselească pe ascultători. De la străvechiul tratat de agrotehnică primitivă, se ajunge la realizări artistice valoroase. 28 www.dacoromanica.ro Cîntccele şi jocurile ce fac parte diu repertoriul obiceiurilor legate de schimbarea anului sînt documente preţioase pentru studiul dezvoltării culturii populare la romini. Intre -ciclul sărbătorilor noastre dc iarnă şi ciclul sărbătorilor de iarnă romane, mai cu seamă Saturnaliile, Calendele şi Dies natalis Solis invicti, cercetătorii cred a stabili legături indiscutabile. Multe din cîntecele, urările şi jocurile ce se desfăşoară în timpul acestor sărbători, chiar şi atunci clnd nu se poate stabili legătura lor cu antichitatea, ne duc, cum se vede, spre forme dc viaţă în care concepţia magică era dominantă. Dar dincolo de acestea, cîntecele şi jocurile din repertoriul sărbătorilor de iarnă sînt realităţi ale folclorului nostru. Din vechile cîntece şi jocuri de Anul Nou, poporul a selecţionat în cursul secolelor şi a adus în vremea noastră, pe cele ce au exprimat pe plan general uman dorinţa uuui an fericit şi îmbelşugat, bucuria cu care oamenii întîmpină de veacuri Anul Nou. In general, poporul cultivă azi aceste cîntece şi jocuri tradiţionale. Legătura cu tradiţia este încă foarte puternică, dar în procesul de dezvoltare cîntecele şi jocurile acestea trec mereu prin schimbări şi adaptări. Schimbările pot interveni în funcţie, în conţinut şi în formă. Poate apărea o nouă grupare a elementelor repertoriului în cadrul obiceiurilor. Unele categorii sînt mai conservatoare, altele mai predispuse inovaţiei. Totuşi nu se întîmplă nimic neaşteptat. în procesul de dezvoltare, cîntecele şi jocurile obiceiurilor legate dc schimbarea anului vor continua să fie supuse selecţionării, să fie mereu cizelate, pentru a fi mereu contemporane, cum au fost selecţionate şi cizelate în trecut, devenind din formule magice, poezii şi cîntece de mare desăvîrşire şi frumuseţe. Unele vor cădea, nu vor rămîne din ele decît documente ale unor vremi şi concepţii trecute. Altele se vor păstra şi se vor dezvolta mai departe. OBICEIURILE PRIMĂVERII ŞI VERII ' 0 dată cu reînvierea naturii, folclorul obiceiurilor de peste an legat de muncile agricole şi de păstorit intră într-un alt ritm de dezvoltare, mar-cînd totodată apariţia unui nou ciclu de producţie : al primăverii şi verii. Extinse pe parcursul acestor două anotimpuri, manifestările populare evidenţiază momentele mai importante din activitatea omului, în legătură cu îndeletnicirile sale. In forma în care ni se înfăţişează astăzi, manifestările acestea sînt relicve ale unor obiceiuri străvechi, transformate mereu de-a lungul timpului, paralel cu evoluţia modului de viaţă şi a mentalităţii populare. Aspectele şi rosturile pe care le-au avut iniţial şi apoi în fazele următoare ale dezvoltării lor, pînă ce au fost consemnate în scris, sînt fapte ce nu vor putea fi niciodată cunoscute în amănunt. Ca şi în cazul obiceiurilor de iarnă, elementele constitutive ale diferitelor manifestări au un caracter eterogen. Ele au migrat dc la un obicei la altul, mai ales în cadrul aceluiaşi ciclu, alăturîndu-se şi contaniiuîndu-se cu altele şi sfărîmînd astfel unitatea acelora din care s-au desprins. Studiul atent al acestor elemente lămureşte însă, în general, înţelesul lor originar. 29 www.dacoromanica.ro Pornind de la practici primitive, obiceiurile din ciclul primăverii şi al verii au devenit ample reprezentări spectaculoase ale reînvierii naturii, în lupta cu forţele frigului şi întunericului. Străvechile serbări închinate zeilor Tamuz, Osiris, Adonis, Demetra, Dionisos, sînt chiar expresia acestor viziuni mitice, pe care o întîlnim şi la noi. In acest cadru larg, obiceiurile au cunoscut dezvoltări diferite, de fiecare dată in strînsă legătură cu nevoile de viaţă ale omului, văzute prin perspectiva ocupaţiei lui. Cele mai numeroase au dobîndit un caracter prin excelenţă agrar; altele, mai puţine la număr, pastoral. In toate cazurile, alături de bucuria pentru triumful naturii, exprimată simbolic (Airmindenul, împodobirea porţilor cu ramuri verzi) sau în chipul unor jocuri şi petreceri, se pune in lumină munca omului pentru a obţine recolte bogate. Respectînd ordinea firească în care se desfăşoară manifestările folclorice cu caracter agrar — ordinea care în practica populară tîrzie cunoaşte numeroase abateri — s-ar putea distinge patru grupuri de obiceiuri. Pe plan material (cultura grînelor), fiecăruia îi corespunde un moment esenţial: aratul şi semănatul, fertilizarea semănăturilor prin ploi, coacerea şi, în sfîrşit, recoltarea lor. Ca şi obiceiurile ciclului anterior, cele de primăvară şi vară au putut dăinui pînă în actualitate, datorită capacităţii maselor populare de a le adapta la împrejurările de viaţă mereu noi. Istoriceşte, ele şi-au modificat semnificaţia şi rosturile în viaţa societăţii. In conştiinţa interpreţilor lor din ultima fază de evoluţie, ele se proiectează mai ales ca ocazii de convenire socială. Ceea ce s-a păstrat într-o mai mare măsură este elementul exterior, decorativ, astfel că obiceiurile acestea ne apar ca mari spectacole populare, cu joc mimic, costumaţii, cu muzică şi dans, spectacole ce se desfăşoară pe scena largă a satului şi hotarului său. De unele obiceiuri ale acestui ciclu se leagă direct anumite producţii literare. Dar întotdeauna obiceiurile reprezintă mediul de viaţă şi de geneză al tuturor formelor de folclor, inclusiv al literaturii populare. începutul acestor manifestări spectaculoase îl marchează obiceiul numit Stngeorzul (sau Mătăhula, Burduhoasa, Goţoii etc.). Cunoscut azi numai în Transilvania, altădată obiceiul acesta a avut cu siguranţă o răspîndire mai mare. Elementul esenţial din structura lui (stropitul cu apă sau aruncarea în rîu) a fost surprins de Sim. Florea Marian şi în Bucovina. Mitropolitul Iacov Putneanu îl menţionase în Moldova în anul 1757. In Transilvania prima menţiune a obiceiului o face, în anul 1675, mitropolitul Sava Brancovici. Ca semnificaţie generală, Sîngeorzul se apropie de alte obiceiuri aparţinătoare aceluiaşi ciclu : Plugarul (numit şi Fugarul, Crai nou, Odorîtul cu plugul etc.) şi Boul înstruţat („împărat11, „ferecat11 = fericit...). Primul, amintit pentru întîia oară de acelaşi mitropolit ardelean, în 1675, se întindea cîndva pe o arie ce cuprindea Transilvania, Bucovina, Oltenia şi probabil şi celelalte provincii ale ţării, pentru ca să se restrîngă treptat la cea dintîi. Boul înstruţat a fost atestat exclusiv în Transilvania. Toate aceste obiceiuri, practicate (succesiv) la Sfântul Gheorghe, Paşti şi Rusalii, sînt în fond sărbători populare ale primăverii, ale vegetaţiei, ale naturii ce învie. Ele ne interesează în special datorită caracterului lor de spectacol popular. Nici unul nu se integrează propriu-zis în literatura populară, dar constituie temelia din care s-a dezvoltat mai tîrziu una din formele acesteia : teatrul. 30 www.dacoromanica.ro In strînsă legătură cu nevoile sale de viaţă, omul, Încă din stadiile superstiţioase ale concepţiei sale despre lume, şi-a îndreptat gândul către forţele elementare ale naturii, care aveau rolul de căpetenie în perpetuarea vieţii însăşi: soarele şi ploaia. Adormirea soarelui a dat naştere unui adevărat cult, ale cărui vestigii au ajuns — în frînturi de obiceiuri cu sensuri magice — pînă în vremea noastră. In epoci de secetă, mintea omului a izvodit o mulţime de rituri prin care să provoace ploaia. Intre acestea, Paparuda şi Caloianul, semnalate pentru întîia dată la noi de Dimitrie Cantemir, sînt cele mai importante. Pînă Intr-un stadiu nu prea îndepărtat de epoca noastră, Paparuda şi Caloianul se mai practicau, pe alocuri, la date fixe : prima în marţea celei de-a treia săptămîni, iar cealaltă în marţea sau joia celei de-a oincea săptă-mîni după Paşti. In deznădejdea şi naivitatea sa, ţăranul le-a chemat apoi în ajutor oricînd, fără să mai ţină seamă de practica îndătinată. Spre deosebire de obiceiurile amintite mai sus, la Paparudă şi Caloian desfăşurarea scenică e mai redusă ca proporţii. Sînt dublate, în schimb, de text literar şi melodie, prin aceasta integrîndu-se direct în folclor. încadrate în peisajul trist al secetei distrugătoare, incantaţiile acestea magice vor fi impresionat odinioară sufletele ţăranilor noştri. Ca practică, Caloianul reprezenta, cel puţin pînă la un punct, plastici-zarea vechii concepţii în legătură cu zeul oriental al naturii, care moare şi învie. In timp de secetă, femeile şi fetele făceau din lut un mic chip de om, pe care, aşezîndu-1 într-un sicriaş, îl boceau ca pe mort, pentru ca apoi să-l înhumeze în malul unei ape curgătoare sau lîngă o fîntînă. Ritualul acesta imprima obiceiului un caracter spectacular asemănător ceremoniilor funerare. Versurile Caloianului erau cântate adeseori pe o melodie de bocet, alteori pe o melodie proprie, silabică, al cărei ritm o apropie de recitativ. Luate împreună, versuri şi melodie, ele reprezintă o incantaţie arhaică prin excelenţă : Caloiene, iene, Caloiene, iene, Du-te-n cer şi cere, Ss descbizS ploile, Ss curgS ca gtrlele Zilele şi nopţile, Ca să crească grinele ctc. Deosebit de spectaculoasă a fost odinioară sărbătoarea populară a coacerii, a maturizării holdelor. In timpul cînd încep să se coacă semănăturile, spune Dimitrie Cantemir — primul ce atestă obiceiul, după ce fusese amintit în 1640 în Ardeal — toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun în mîini cheile de la jitniţe. Drăgaica aceasta, împodobită în acest chip, se întoarce de la cîmp spre casă cu mîi-nile întinse şi cu basmalele fluturînd în vînt, de parcă ar zbura, şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă, cîntînd şi jucînd laolaltă cu toate tovarăşele ei de joc, care o numesc foarte des sora şi mai-marea lor în cîntecele alcătuite cu destulă iscusinţă. Drăgaica, astăzi pe cale de totală dispariţie, va fi fost răspîndită altădată pe întreg teritoriul nostru folcloric. Cîntecele de Ispas din Transilvania 31 www.dacoromanica.ro însoţeau şi ele un obicei asemănător celui moldovenesc, descris dc Cantcmir. Şi aici, fetele se desfăşurau In rînduri largi printre lanurile date în pîrgă, purtînd pe cap cununi de „holdă verde". Textul unei variante muntene, din care cităm, text ce se clntă ţie melodie de dans, pune în evidenţă caracterul de joc al Drăgaicei : Hai, drăgaică, sa sărim, Sa sărim, sa ra^arim, Ca ştii iarna ce păţim Cu mălai din rîşnicioară, Cu peşte din undicioara... Mi-au venit drăgaicele Să reteze spicele, Drăgaicele dragile. Drăgaicele mititele Au plecat la floricele îmbrăcate în boşcclc, Mor băieţii după ele... Mi-a venit vara bogată Cu tichii de la copii, Cu mărgele dc la fete, Cu brăţări dc la neveste. Cu Drăgaica, obiceiurile din ciclul agrar al primăverii şi verii se apropie de sfîrşit. In afară de Căluş, care are alte implicaţii, a rămas unul singur — al recoltării. Acesta închide în sine o semnificaţie cu totul aparte : bucuria eforturilor ţăranului bine răsplătite de către natură. Aici se găseşte, între altele, explicaţia amplitudinii, precum şi caracterului de felicitare, urare şi petrecere al obiceiului Cununii, care încheie seceratul. Cunoscut în forme proprii şi la alte popoare, obiceiul Cununii se practică numai în Transilvania, dar unele din elementele ce-1 alcătuiesc sînt prezente şi în restul teritoriului nostru folcloric. într-o formă concentrată, obiceiul apare şi îu cadrul restrîns al familiei; dar, ca manifestare artistică, de proporţii, se leagă întotdeauna de munca unui grup mai mare, cîudva obştea sătească, apoi claca. In întregimea ei, claca seceratului era prilej de voie bună, de glumă şi petrecere. începutul îl face plecarea grupului de secerători la holdă, însoţit uneori de lăutari. Cît timp dura lucrul, cîntecele lăutarilor, ale fetelor şi feciorilor, nu conteneau. Glumele luau adesea forma unor înţepături satirice, în versuri, adresate celor rămaşi în urmă ; altele erau îndemnuri la muncă şi aluzii la ospăţul ce-i aştepta la sfîrşit: Daţi, daţi, daţi dragile melc, C-a venit sara ş-om mere La vinars dulce cu miere. De asemenea glume nu scapă nici gazda : Supurat e gazda nost’ Că trece soarele-n jos. Da’ nu fie supărat Că răsare celălalt. Aceste catrpne lărgesc sfera tematică şi funcţională a strigăturii. Desfăşurarea propriu-zisă a obiceiului începe abia la sfîrşitul lucrului, după ce două, trei secerătoare au făcut din cele mai frumoase spice de grîu „cuuuna" sau „buzduganul". Intr-o primă scenă a ceremonialului, cunuua 32 www.dacoromanica.ro este aşezată pe capul unei fete tinere sau în mina unui fecior. Prin părţile Sibiului şi Făgăraşului, ceata secerătorilor intonează apoi străvechiul cîntec ritual, pă-strat numai fragmentar, Dealul Mohului: Dealu Mohului, Umbra snopului, Cine se umbreşte Şi se tot sfădeşte? Sora Soarelui Şi cu-a Vîntului... In melodia plină de farmec a cîntec ului, se dezvoltă tema poetică a luptei dintre cele două forţe elementare ale naturii, care îşi dispută întâietatea. E de fapt preamărirea forţelor ce condiţionează însăşi existenţa omului. In ritmul tărăgănat al cîntecului, se formează cortegiul îndătinat al cununii. In frunte merge eroul principal al obiceiului, persoana care duce cununa şi care, în variantele mai vechi, este o fată. Urmează rîndurile sece-rătoarelor, apoi ale feciorilor şi, la urmă, lăutarii. Din clipa cînd cortegiul se pune în mişcare pînă la casa gazdei, în unele din variantele sud-ardelene se cîntă Buzduganul, al cărui text nu mai este astăzi unitar. Apare la început o veche temă de colindă laică, iar apoi alta ce cuprinde interesante mărturii ţu privire la dubla ocupaţie a locuitorilor din satele de munte. E o chemare adresată păstorilor în vederea participării la secerat. Lucrul nu poate fi aminat pentru că : ...vin pasarele Şi iau spicurele, Vine curliu negru Şi ia snopu-nircgu. Vine-o cioara neagra Şi ia claia întreaga. Corbul şi „cioara neagră" simbolizează probabil furtunile verii. In textele celor mai numeroase variaute ni se înfăţişează chiar seceratul: Dimineaţa m-am sculat, Şi pe obrax- m-am spalat, Şi la holda am plecat, Săcerat-am, sacerat, lloldiţa de griu curat, Feciori clăi o ridicat. Avem de-a face astfel cu cea mat pură poezie a muncii. In legănarea cîntecului, alaiul secerătorilor intră în sat. Urmează cel de-al doilea act al obiceiului, udarea cununii. Actul spectaculos este la origine un act magic din seria celor legate de fertilitate, care şi-a pierdut însă cu timpul această semnificaţie. Chiar dacă sporadic mai răzbat ecourile lui, dominaul este aspectul nou de joc social, de veselie, care antrenează salul întreg. Scenele acestui act se succed cu repeziciune, imprimînd jocului tensiune şi variaţie. Trecînd prin sat, cu cofe cu apă, ceata secerătorilor contiuuă să cînle Buzduganul, Dealul Mohului şi, Cu cit se apropie de casa gazdei, Slăpină, stăpînă, un cîntec ce face lauda rodului: SiSpîns, stupina, Nu te întrista Ca lioldcle-s rari, Da’la spicu-s mari. I - o. HM 33 www.dacoromanica.ro Primirea colindătorilor — Eeg. Hunedoara. O nuntă In Ţara Romtnă de Lancedelltj, 1806—1866. www.dacoromanica.ro Dumnezeu va da, Spicu : lingura, Marunchiu : copii’ Snopu : feldera, Claia : găleata. O- scenă spectaculoasă avea Ioc de obicei la intrarea în ograda gospodarului» în asistenţa alaiului mare format în urma cetei de secerători: o ultimă stropire cu apă şi încercarea feciorilor de a răpi cununa. Variantele nordice amintesc chiar o luptă voinicească, aparentă desigur, în genul celor de la nunţi: Lanţurile noi le-am rupt, Cu cunun-am străbătut. Ceata secerătorilor intra în casă şi înconjura cu solemnitate masa. Cîn-tecul exprimă acum cereri, prin aceasta apropiindu-se de colindă. în Năsăud o fată rosteşte o oraţie, care cuprinde şi versuri de pluguşor. 0 ultimă scenă hazlie (pentru alegerea unui fecior care să ia cununa de pe capul aducătoarei) încheie aici ceremonia acestui act. In toate variantele, ultima parte a obiceiului o constituie masa comună şi jocul cetei secerătorilor. Dintre obiceiurile importante ale ciclului primăverii şi verii nu se poate trece peste Căluş (Căluşarii, Călucenii etc.). Coborît din adîncuri de veacuri şi atestat în toate provinciile — mai întîi în Descrierea Moldovei a lui D. Cantemir — în forme închegate mai poate fi văzut astăzi doar în sudul ţării. Caracterul Iui mitic se pune de Ia prima vedere în evidenţă. Dar, dincolo de acesta, din practica lui actuală şi din mărturiile mai vechi, încă nu s-au putut trage concluziile definitive cu privire Ia sursele şi Ia funcţiile ce Ie-a avut iniţial. Conţiuulul obiceiului este deosebit de complex. Se în multe părţi, mai ales la casa socrilor mari şi a socrilor mici. Toţi actorii sînt îmbrăcaţi pe potriva rolului ce-1 joacă. Mireasa, în haine noi de nuntă, peste mijloc este încinsă cu briu colorat de lînă, iar pe cap poartă cununa prinsă cu fluturi sclipitori din metal. Stegarul poartă steagul, înfrumuseţat pe măsura simbolului ce-1 reprezintă. Voiniceii au în mînă bite, împodobite cu năfrămi şi panglici colorate, au zurgălăi la picioare şi flori la pălărie, iar carul cu care va veni mireasa de la cununie le întrece pe toate. Spectacolul este pregătit dinainte şi este anunţat din casă în casă de vomicei, care rostesc cuvinte politicoase în numele „craiului" şi „crăiesei" lor. Primul act începe în preseara cununiei. Este transpunerea pe planul dramei populare a unui moment însemnat din străvechiul rit de trecere: despărţirea mirilor de ceata feciorească, de starea pe care o părăsesc. Mirele şi mireasa, fiecare la casa lui, sînt înconjuraţi de druşte şi vornici. Cît timp o îmbracă şi o piaptănă şi apoi, cît timp îi împletesc cununa, druştele cîntă cu jale : Copiii din doi pirinti, La ce focu te mfiriţi... Feţişoară cu pirinti. Nu sili si te măriţi... In toate variantele şi în toate părţile cîntecele exprimă aceleaşi regrete pentru trecerea miresei la o altă viaţă. La un moment dat începe să cinte ea însăşi, în versuri pline de nelinişte : O, cununi, draga mea, De-aş şti ci te fac spre bine, Te-aş tot face pini mii ne; 37 www.dacoromanica.ro De-aş şti c9 te {ac spre râu, Mai bin’ te-aş ţipa-n plrSu Şi-aş şedea la tats-meu. Ultima scenă a acestui act, care reprezintă şi punctul lui culminant, o constituie încununarea miresei de către părinţi. Druştele şi voiniceii, la care s-au adăugat alte persoane apropiate dintre rude şi vecini, cîntă patetic : Frunza verde maracinS, Ia-ţi mireasă ziua bună__ Şi-i înşiră astfel toate cele pe care le lasă în urmă : fraţi şi surori, feciorii din joc, belelele şi cerceii purtaţi pînă acum. Cîntecu] schiţează apoi imaginea sumbră a situaţiei de noră. Dincolo, la casa mirelui, după ce un vomicel l-a bărbierit, In glas de vioară, tineri însurăţei ii spun un cîntec mai puţin sobru despre necazurile ce-1 aşteaptă după însurătoare. întotdeauna cîntecul schiţează şi imaginea frumuseţii şi voiniciei mirelui: Nu ştiu, soare-n răsărit Ori mirele a-îiillorit, Că frumos mai e gătit Cu podoaba tîrgului, Cu mireasma cîmpului, Cu căciulă brumărie, Cu cunună argintie. Semnificaţia reală a cîntecul ui: despărţirea mirelui de ceata feciorilor apare în versuri ca cele ce urmează : Şi i-am pus numele mire, L-am gătit de cununie, Ca să-şi capete soţie, Şi soţie şi nevastă, De noi şă se despărţcascâ. Alte cîteva obiceiuri fac legătura cu cel de-al doilea act al spectacolului care cuprinde amintirea miezului ritului de trecere. Episoadele lui, marcate de diferite obiceiuri — unele cu caracter solemn, altele hazlii — duc acţiunea către momentul central: cununia. Tensiunea creşte progresiv, cu deosebire în ultimele episoade: gătirea, iertăciunile, pentru care s-a făcut o primă repetiţie în cadru restrîns — încă de cu scară. Intr-o atmosferă încărcată de tristeţe, în dimineaţa nunţii, mireasa este gătită şi pieptănată din nou de druştele ei. Acestea, împreună cu grupul de fete şi feciori care asistă, cîntă mereu pe aceeaşi temă a despărţirii. Versurile mustră „hobotul“, „balţul44, pus la un moment dat pe umerii miresei, pentru că el amăgeşte „copilele14, le „ia cosiţele44 şi o fac să plîngă cînd druştele îi pun cununa pe cap. Apoi, afară în curte, mireasa îngenunche în faţa părinţilor iar starostele vorbeşte în versuri în numele ei, cerîndu-Ie iertare dacă îi va fi supărat cu ceva. Mireasa plînge, mai ales cînd grupul de neveste îi cîntă : le-ţi copilă iertăciune De la mamă, de la nune... In unele variante ale nunţii, ceremonialul despărţirii este înviorat de apariţia zgomotoasă a alaiului mirelui, în frunte cu naşul, care vine să o ducă pe mireasă la cununie. Voiniceii acesteia au avut grijă să lege poarta 38 www.dacoromanica.ro cu funii şi cu lanţuri înfăşurate în paie. „Oastea împărătească" se opreşte, bate la poartă. Ieşind din casă, vomicelul oştirii celeilalte îi întreabă ce caută. Drept răspuns starostele mirelui zice oraţia de colăcărie, în care povesteşte despre vxnătoarea craiului său, despre urma de „fiară" sau de „căprioară" peste care au dat şi despre care sfetnicii au spus că e urmă de „zînă" — viitoarea lor crăiasă. Starostele arată apoi, cum condusă de o „stea", oastea împăratului a umblat „cîmpii cu florile", „dealurile cu viile", „şesurile cu grînele", pînă ce au ajuns în faţa porţii. Intre cei doi staroşti se angajează apoi un duel de cuvinte pline de haz. Pînă la urmă, ajung la Înţelegere, unul arată consemnul împăratului, de obicei un colac frumos împodobit, iar celălalt îi închină cu voie bună din sticla cu băutură ce o ţine în mînă. Oastea împăratului intră apoi în curte, unde o aşteaptă alte probe şi surprize : să împuşte oala cu cenuşă din vîrful unei prăjini, să plătească intrarea în casă. Cînd starostele mirelui cere să i se aducă crăiasa, vomiceii acesteia aduc o fetiţă, o babă sau o păpuşă de cîrpe. Episodul acesta de joc şi glumă, care in desfăşurarea lui 'scenică, de mare efect, a desfătat publicul vreme destul de lungă, este urmat de altul solemn şi dramatic, marcat de apariţia miresei adevărate. Acum se rosteşte în unele regiuni „cererea miresei", care concentrează de obicei şi momentul „iertăciunilor". Starostele mirelui vorbeşte cu patos despre vînătoarea „împăratului" său, despre „floarea" pe care vrea să o ducă în „grădina" sa, — ca acolo să „odrăzlească" şi „mai frumos să înflorească". Cu cît se apropie de sfîrşit, versurile sale devin tot mai duioase şi mai pătrunzătoare. In numele mirelui, cere iertare părinţilor, fraţilor şi surorilor, prietenilor şi vecinilor, pentru vreo supărare ce le-a produs-o şi, în sfîrşit, adresîndu-i-se ei, îi spune să se „gate" de drum. Necruţînd-o de loc îi spune să-şi ia rămas bun de la părinţi şi neamuri, de la casă şi grădină, de la jocul şi podoabele fecioreşti ce le-a purtat pînă atunci. Mireasa şi asistenţa plîngc uneori în hohote, şi trebuie să plîngă chiar dacă nu-i vine pentru că aşa cere rolul pe care-1 joacă. In vreme ce alaiul întreg iese din casă, druştele şi nevestele tinere încep să-i cînte şi ele tot de jale: Ruja roşie-n comu mesii, Tare pllng ocini tuixesii! l.asa, plingă cit de rău Bînile latîne-sSu, Ca bînile din fetie Nu-i popa sa-1 poată scrie Nici diacu sa-1 citească, Nici vladic să-l slovenească. Vomiceii au însă grijă ca acţiunea dramei să nu lîncezească pentru că dincolo, la casa mirelui, s-a dat semnalul de plecare. Două alaiuri pornesc astfel, din două locuri diferite, pe jos sau călări, ca să continue cu cununia acest act al „trecerii" propriu-zise. Episodul cununiei are alt caracter. Este deschis de împuşcături şi continuat cu hora întregului alai. Mireasa este urcată apoi în carul frumos împodobit, iar mirele merge de obicei călare, înaintea ei, între vomicei. Drumul pînă la casa mirelui se face cu mare pompă şi veselie. Cîntecele şi strigăturile — unele duioase, altele (cele adresate soacrei) satirice şi umoristice — nu mai contenesc, lumea chiuie şi aruncă apă in calea cortegiului ca „să fie cu noroc". 39 www.dacoromanica.ro Voiniceii orlnduiesc lumea la masă, iar starostele miresei îşi începe oraţia sa lungă, presărată cu glume şi urări pentru întreaga asistenţă. Nunta se desfăşoară amplu, cu muzică şi dans, cu cîntece şi jocuri distractive. Acum are loc, în Oltenia „Capra* şi „Hora mare* şi dansul miresei „pe bani*, iar în alte locuri „răpirea închipuită*, o scenă de joc ce face trecerea către momentul „înveliţii*, „îmbrobodirii* miresei. Despărţită de mire, ea joacă cu tinerii în altă odaie. La porunca acestuia, vomiceii lui încearcă să o fure, mireasa protestează, fuge, se ascunde. Pînă la urmă este adusă. Lăutarii cîntă „războiul*, iar un vomicel joacă „hobotul*, „balţul*, căutînd să-l arunce pe capul miresei. Druştele o apără, voinicelul încearcă din nou şi nu se lasă pînă nu reuşeşte. Cu aceasta marea desfăşurare a trecerii^ s-a încheiat, mireasa fiind intrată în rîndul nevestelor. Abia acum s-a făcut adevărata cununie, cea populară, căreia îi urmează despărţirea propriu-zisă a miresei de casa părintească, ceea ce impune noi „iertăciuni* şi lacrimi noi, oraţii şi cîntece de tristeţe. Acele care le cîntă sînt mai ales nevestele tinere, ele se pricep să dramatizeze mai bine. Unele cîntece merg direct la inima mamei: Rămas bun măicuţa mea, ApS rece nu-i mai bea Adusa de mina mea. Ţi-aduce cum ii putea, De nu ţi-aduce, nu-mi bea. Cele mai multe se adresează miresei, fâcînd-o să-şi joace cît mai bine rolul: Plîngi fiica, plîngi şi Suspina Ca mergi pa mina străină Şi te-or mustra fart vina, Şi te-or bate fartt mila, Ca mila de la bărbat Ca frunza de lemn uscat. In alte cîntece, nunta este un prilej de rememorare a altor însoţitori: Fost-am şi noi trei surori, Ca şi creanga cu trei flori, S-o băgat dor intre noi Şi ne-o despărţit pe noi, Şi-o rămas creanga uscata, Şi măicuţa supărată. Altele şi-o închipuie pe mireasă fâcîndu-i reproşuri mamei, pentru c& a îndepărtat-o de ea între străini: P-ast-ai fost, maica, voioasa Sa nu-ini vezi umbra pin casa, Nid sa nu fim toţi la masa... In sudul ţării, clntecele acestea sînt cîntece de lăutari. Imaginile sînt de aceeaşi factură: înfloriţi flori, înfloriţi, Cs mie nu-mi trebuiţi, Ca voi cind imi trebui aţi Voi atunci îmboboceaţi, Tot in pisma imi făceaţi, înfloriţi de staţi părete, Ca eu mi-am ieşit din fete, io www.dacoromanica.ro Miine intru Intre neveste. Pîna azi ca fetele, Miine ca nevestele. Următorul act al dramei se petrece la casa mirelui. In cîntece şi lacrimi, se formează din nou alaiul de nuntă şi mireasa este dusă la casa ei cea nouă. Şi aici se spun oraţii, se cîntă şi se joacă, dar participanţii fac parte din starea cea nouă în care a trecut mireasa; este nunta celor însuraţi. Dintre scenele care au loc acum, aceea care defineşte mai bine caracterul de joc şi petrecere al nunţii este scena aducerii „găinţi* de către bucătăreasă. E o găină friptă, împodobită, pe care bucătăreasa o aduce spre dimineaţă şi o „dcscîntă*, iar naşul trebuie să o plătească. Descîntecul „găinii* este o producţie în versuri, foarte lungă de obicei şi încărcată de glume —'- uneori obscene — la adresa naşului. Cineva trebuie să „răspundă* şi astfel între cei doi se angajează o savuroasă dispută în versuri, stîmind veselia şi buna dispoziţie a tuturor. Cu aceasta nunta a devenit exclusiv petrecere şi astfel ea se continuă uneori pînă în seara zilei următoare. Nunta se prelungeşte apoi cu cîteva vizite protocolare, la casa naşilor, a socrilor mici etc. Privită pe toată întinderea ei, cu numeroasele scene ce se succed de la o clipă la alta, într-o ordine bine stabilită în cadrul fiecărui sat, cu modul lor propriu de realizare, nunta constituie, înainte de orice, cea mai exuberantă dintre manifestările artistice populare. Dincolo de aceasta, ea păstrează acte străvechi, în care se pot descifra realităţi sociale şi culturale ale unor epoci trecute şi care pentru „nuntaşii* zilelor noastre şi-au închis cele mai adeseori înţelesurile ce le-au avut. Aşadar, nunta constituie şi o manifestare artistică, în care înfloreşte o bogată producţie populară literară. Fiecare moment îşi are cîntecul caracteristic, care mai păstrează încă cîte ceva din semnificaţia lui iniţială. Cele mai multe cîntece sînt triste, nostalgice, altele menite să aducă o înviorare a atmosferei, au un caracter umoristic şi satiric. Iată un exemplu tipic din această ultimă categorie : Pîn’nu joc pe lingă pat Nu-mi dă soacra de mîncat. Pln’nu joc pe lingă stîlp Nu mi dă soacra să măninc, O, săracă soacra mea, îmi dă lapte Intr-o lulea, Mămăligă p-o surcea, Eu măninc şi*a răminea, Pentru biata soacră-mea. Ea mă ţine după uşă Intr-un ştiubei cu cenuşă Şi-mi dă brinză pe-o ţăpuşă. Un loc important în desfăşurarea nunţii ocupă şi strigătura. Spre deosebire de strigătura clasică, aceasta se rosteşte nu numai în timpul jocului, ci şi în diferite alte momente. Spun strigături chemătorii umhlînd de la o casă la alta de-a lungul salului, alaiul de feciori, fete şi neveste care duc zestrea miresei, alaiul de nuntaşi cînd porneşte de la casa mirilor la cununie şi înapoi, de la casa mirelui la a miresei etc. Ga şi cîntecele, strigăturile au uneori rostul să adîncească atmosfera grea a despărţirii, dar spre deosebire de acestea, cele mai adeseori au un caracter de şagă, stimulînd voioşia, buna dispoziţie. Ca şi cîntecele umoristice şi satirice, acestea din urmă intră dl www.dacoromanica.ro mai cu seamă în repertoriul alaiului mirelui şi sînt mai noi decît celelalte. Tematica lor preferată o constituie relaţiile dintre soacră şi noră : Ieşi afară, soacră mare, Că-ţi vine cheptănătoare sau Nu te supăra, mireasă, Că bota-i pe grindă-n casă, Indoită-n patru dungi Cit ţi-s spatele de lungi etc. Umoristice prin excelenţă sînt strigăturile „găinii" din Transilvania. Dar specia care marchează cel mai bine momentele mari ale nunţii şi care îi imprimă totodată acea măreţie epică specifică este Oraţia. Specie de mari dimensiuni, oraţia de nuntă implică de regulă inşi anume speciali-za(i, care o transmit de la o generaţie la alta şi de la o regiune la alta. Există mai multe tipuri de oraţii de nuntă. Patru dintre ele sînt mai importante : oraţia schimburilor, rostită de vomicei cu ocazia schimburilor de daruri între mire şi mireasă ; oraţia de iertăciune, spusă de obicei de staroste, de vornicel, în numele miresei sau mirelui şi prin care aceştia îşi iau rămas Imn de la părinţi înainte de a pleca la cununie; oraţia de colăcărie, ce se spune la poartă, cînd soseşte alaiul mirelui, şi oraţia la masa mare, prin care starostele stimulează oferirea de daruri şi mulţumeşte apoi în numele mirilor pentru ele. Fiecare tip de oraţie îşi are specificul ei. Cea de colăcărie este la început o alegorie sobră, plină de poezie, pentru ca să se transforme apoi, pe parcurs, într-o producţie şăgalnică, încărcată de glume. Ea este aceea care concentrează cele mai numeroase motive şi simboluri folclorice'străvechi, între care motivul vînătoarei, atestat încă de Dimitrie Cantemir. Oraţia iertăciunilor este dramatică prin excelenţă, iar oraţia Ia masa mare, este o îmbinare de sobru şi şăgalnic. închinările cele mai politicoase alternează cu glumele cele mai neprevăzute. Unele oraţii au un caracter mai stabil, fiind mai conservatoare (a iertăciunilor, de colăcărie), altele sînt în foarte mare măsură improvizaţii momentane (oraţia la masa mare). In cuprinsul unor oraţii de nuntă se pune în evidenţă o puternică influenţă religioasă, ceea ce i-a făcut pe unii cercetători să vadă în însăşi specia aceasta o creaţie de origine cultă, religioasă — concluzie eronată desigur. Influenţa aceasta constituie în mare măsură un rezultat al faptului că, datorită dimensiunilor ei mari, în transmiterea oraţiei au avut un rol însemnat dascălii de biserică şi chiar preoţii, care scriau textul poetic. în această formă de transmitere trebuie să vedem însă şi una din cauzele care explică asemănările izbitoare dintre oraţiile de nuntă din diferite regiuni ale ţării. în folclorul nostru, obiceiurile în legătură cu moartea au păstrat — mai mult decît celelalte obiceiuri în legătură cu momente importanţe din viaţa omului — credinţe şi practici străvechi, anterioare creştinismului. Poporul crede că prin gesturi, cuvinte şi melodii, se poate acţiona şi în acest moment asupra forţelor binevoitoare sau potrivnice şi se poate pregăti „marea trecere". în ansamblul practicilor străvechi, biserica a introdus unele rituri şi practici proprii, sau a căutat să dea practicilor străvechi sensuri potrivit dogmelor creştine. S-a spus în general, în studiile mai vechi de folclor, că ceremonialul funerar face parte din cultul morţilor. A. van Gennep a arătat însă că în 42 www.dacoromanica.ro folclorul ue & al popoarelor europene nu se poate vorbi de un cult al morţilor în sensul celui cunoscut popoarelor antice şi popoarelor orientale. Ar fi greşit să numim cult al morţilor ansamblul de practici şi rituri menit să asigure mortului călătoria spre lumea de dincolo şi să-i ferească pe cei vii de revenirea Iui într-o formă care ar putea să Ie fie păgubitoare. In conştiinţa tradiţională şi în exprimările ei folclorice nu există Ia noi o teamă predominantă de mort şi nici o teamă de toţi morţii. Multe obiceiuri ne arată dimpotrivă că, în concepţia populară tradiţională, intre lumea celor vii şi lumea celor morţi există legături şi că poporul se temea numai de acei morţi care se puteau face strigoi. Se credea că se fac strigoi cei „însemnaţi", cei răi, sinucigaşii, cei morţi de moarte năprasnică, vrăjitorii şi vrăjitoarele, şi împotriva revenirii lor după moarte se foloseau o serie de practici, uneori deosebit de drastice. Există însă în tradiţia populară şi practici profilactice, menite a-i apăra pe cei vii de contagiunea morţii. Dincolo de aceste practici şi de credinţele cu substrat magic sau religios legate de moarte, marea despărţire este un moment de jale, de durere pentru familie şi comunitate. Jelirea, plîngerea morţilor, o întîlnim sub o formă sau alta Ia toate popoarele lumii. Despre ea ne vorbesc atît documentele vechi, cît şi cercetările folclorice şi etnografice contemporane. Manifestările de jale nu sînt însă, în colectivităţile cu viaţă folclorică tradiţională, numai expresia spontană a durerii ci au şi un caracter îndătinat, reprezintă îndeplinirea unei obligaţii sociale. In colectivităţile folclorice tradiţionale, moartea este un eveniment ce priveşte pe toţi. De aceea, Ia înmonnîntare participă într-un fel sau altul întreaga colectivitate. Participarea este dictată de criterii de bună-cuviinţâ stabilite prin tradiţie. Legăturile de familie şi situaţia socială a celui mort sînt factori care determină participarea. Şi vîrsta joacă un rol. Comunitatea participă mai puţin Ia înmormîntarea unui copil decît Ia înmormîntarea unui matur. In unele cazuri, natura morţii are un rol determinant. De obicei, la înmormîntarea celor morţi de moarte năprasnică ia parte întreaga colectivitate. Cînd moare un flăcău sau o fată de măritat, înmormîntarea se face sub formă de nuntă. Inmormîntarea-nuntă a preocupat mult pe folclorişti, atît Ia noi cît şi în străinătate. Dacă un membru al colectivităţii moare departe de satul Iui şi nu poate fi adus şi înmormîntat între ai săi, i se face totuşi şi în sat ceremonialul de înmormîntare. Acest lucru se face îndeosebi pentru cei morţi pe front. Este îndătinat ca, în caz de moarte, nu numai familia, ci şi vecinătatea şi uneori întreaga colectivitate să sară în ajutorul celor loviţi, să participe la pregătirea înmormîntării. Unii membrii ai colectivităţii au un rol bine stabilit în ceremonialul de înmormîntare. De pildă, groparii, bocitoarele sau cei ce fac jocurile de priveghi. Nu ne putem opri asupra tuturor credinţelor şi practicilor în legătură cu moartea. In folclorul nostru ele sînt numeroase şi au variate forme regionale. Vom insista numai asupra acelor momente ale obiceiurilor în care manifestările folclorice sînt precise. In obiceiurile noastre de înmormîntare, elementele folclorice mai importante sînt: cîntecele ceremoniale — Bradul, Zorile, Cocoşdaiul, Cîntecul cel mare — bocetele şi jocurile de priveghi. In regiunile de munte ale Olteniei, în unele părţi din 'Banat şi în sudul Ardealului, mai cu seamă în Hunedoara, este şi astăzi obiceiul ca la capul celor ce au murit tineri, al flăcăilor şi fetelor şi chiar al tinerilor căsătoriţi, 43 www.dacoromanica.ro «ă se pubâ un brad. Obiceiul pare a fi fost răspîndit altădată aproape în toată ţara dar după datele de astăzi este greu să stabilim limitele lui de altădată. Datele documentare vorbesc despre un astfel de obicei pînă la valea Mureşului, uneori depăşind această vale spre ţara Moţilor şi cîmpia Ardealului. In Hunedoara bradul se numeşte „suliţă". Cînd moare un tînăr, o ceată de flăcăi, de obicei şapte sau nouă, pleacă la pădure pentru a tăia bradul. Se taie un brad tînăr, lung de patru pînă la cinci metri, care e curăţat de crăci pînă aproape de vîrf, unde i sq lasă doar o mică coroană. Flăcăii iau bradul pe umăr şi pornesc cu el spre sat. La sosirea în sat, un grup de femei îi întîmpină cu Cîntecul bradului. Dacă pădurea este departe, flăcăii pleacă călări. Mai de mult era obiceiul ca ei să plece cîntînd din fluier cîntece de jale. La casa mortului, bradul este împodobit cu flori, panglici colorate şi clopoţei. In unele locuri se pun în brad obiecte de ale celui mort, de pildă inele. Astfel împodobit, bradul este aşezat lîngă casă pînă în ziua înmormîntării. In cortegiul funerar bradul este purtat de doi flăcăi şi însoţit de femeile care cîntă cîntecul. In cimitir este aşezat la capul mortului lîngă stîlp şi lăsat acolo ani de zile pînă se usucă, putrezeşte şi cade. Aceşti brazi uscaţi, numeroşi în cimitirele din Oltenia, Hunedoara şi Banat, dau un aspect cu totul particular locurilor de îngropare. Cîntecul bradului are o tematică unitară pe întreg teritoriul lui de râs-pîndire. Formele deosebite sub care apare sînt doar variante puţin nuanţate. Iată o variantă din Gorj : Bradule, bradule, Cin’ţi-a poruncit De-mi-ai coborit De Ia Ioc pietros La Ioc mlăştinos, De Ia Ioc cu piatrB Aicea, Ia apa ? Mi’mi-a poruncit Cine-a pribegit, Ca i-am trebuit Vara Ia umbrit, Iama Ia scutit. La mine-a minat Doi voinici din sat Cu iparul iBsat, Cu capul plecat, Cu rouă pe fata, Cu ceaţa pe braţB, Cu berde Ia brtu, Cu colaci de griu, Cu securi pe mina, Merinde pe-o luna. Daca eu ştiam, Nu mai rasaream ; Eu de-aş fi ştiut, N-aş mai fi crescut. Şi ei au plecat Din vărsat de zori, De Ia cintatori. Şi ei au umblat Văile cu fagii Şi munţii cu brazii, Pîna m-au găsit, Bradul cel pocit. 44 www.dacoromanica.ro Pe min’m-au ales, Pe izvoare reci, Pe ierburi intregi, Pe cracă uscată De moarte lăsată. Ei cînd au venit, Jos au hodinit, Au îngenuncheat, De-amîndoi genunchii Şi s-au închinat, Iară s-au sculat, Cu securea-au dat, Jos m-au doborît, M-au pus la pămînt. Şi ei m-au luat, Tot din munţi în munţi Prin brădui mărunţi, Tot din văi în văi Prin brazi mărunţei, Dar ei nu m-au luat Ca pe alte lemne, Ci ei m-au luat Tot din vale-n vale Cu cetina-n vale, Să le fiu de jale Cu poale lăsate, A jale de moarte. Eu dacă ştiam, Nu mai răsăream ; Eu de-aş fi ştiut N-aş mai fi crescut. Cînd m-au doborît, Pe min’m-au minţit, C-au zis că m or, pune Zînă la fîntînă, Călători să vină. Ş-au zis că mor pune Tălpoaie la casă, Să mă şindrilească Cu şindrilă trasă. Dar ei că m-au pus La mijloc de -cîuip, La cap de voinic, Cîinii să-i aud, A lătra-n pustiu Ş-a urla morţiu Şi să mai aud Cocoşii cîntînd, Muieri niinăind Şi preoţi cîntînd, Ploaia să mă ploaie, Cetina să-mi moaie, Vîntu să mă bată, Cetina să-mi cadă, Ninsoarea să-mi ningă, Cetina să-mi frîngă. Eu dacă ştiam, Nu mai răsăream, Eu de-aş fi ştiut N-aş mai fi crescut. Ei cînd m-au tăiat, Ei m-au îmbunat Că ei mă sădesc. 45 www.dacoromanica.ro Nu m& săcuiesc. Ei m-au minţit Ca m-au sflcuit, Jos la rfidficinâ Cu fum de tamîie, Mai pe la mijloc Chifi de liusuioc, Tot mila şi foc: Sus la crîngurele Chifi de ocheşele, Tot milă şi jele. Eu daco ştiam Nu mai rfisaream, Eu de-aş fi ştiut N-aş mai Ii crescut. Cîntecul, una din cele mai desăvîrşite creaţii ale folclorului nostru, se cîntâ pe o melodie solemnă, plină de sonorităţi străvechi. Poezia este o minunată exprimare, prin simboluri legate de tăierea bradului, a durerii pe care o trezeşte moartea unui tînăr. Bradul, cum se vede şi din obiceiurile de nuntă, este un semn al tinereţii. Cîntecul începe prin întrebarea pe care grupul de femei ce-1 cîntă la unison, o pun bradului întimpinat la intrarea în sat. Este, ca în toate cintecele legate de obiceiuri, o situare în realitatea imediată. Versurile care cuprind această întrebare răsună la început ca un semnal menit să atragă atenţia asupra actului solemn pe care îl reprezintă cîntecul. In continuare, cîntecul prezintă, ca într-un monolog al bradului, descrierea ceremonialului cu care el este tăiat, adus în sat şi pus la căpătiiul celui mort. Cel ce i-a poruncit bradului să coboare „de la loc pietros la loc mlăştinosu este mortul, „dalbul de pribeag*. Această metaforă, folosită în majoritatea cîntecclor ceremoniale, amiuteşte vechile metafore care au la bază o interdicţie verbală, un tabu. In concepţia tradiţională, ea izvorăşte din ideea că moartea este o mare călătorie din lumea celor vii în lumea celor morţi. Pribeag în limbajul popular este cel ce şi-a părăsit casa şi pe ai săi şi rătăceşte prin lume. Dalbe sînt florile din refrenul colindelor, dalbă este şi fata de măritat din colindul Poruncit-a fata dalbă lui mirelui tinerelu, dalbe sînt visele., dalb este mîndrul. Epitetul, cu o sonoritate particulară dată de vechimea şi raritatea cuvîntului, este de o deosebită gingăşie. Intre brad şi voinic există pe planul vieţii cotidiene legături trainice. Pentru voinic bradul este „vara loc de umbrit, iarna loc de scutit*. Descrierea ritualului tăierii bradului se face prin imagini de mare frumuseţe, datorită sobrietăţii şi profunzimii lor, realizate cu mijloace simple, imagini făurite într-adevăr prin şlefuirea de veacuri a unui întreg popor. Voinicii vin într-o ţinută ccrcmonială solemnă, „cu părul lăsat, cu capul plecat*. Ei pornesc de acasă într-un moment cu semnificaţie particulară pentru cei ce cred în stihii, la „revărsat de zori, pe la cîntători* şi sosesc ca şi vînătorii de eerbi din colinde sau ca şi Iovan Iorgovan „cu rouă pe faţă, cu ceaţa pe braţă*. Această metaforă a începutului zilei este una dintre cele mai frumoase din poezia noastră tradiţională. Voinicii vin ca nişte soli, „cu berde la brîu*, berdele fiind insignele misiunii lor, şi cu daruri, cu colaci de grîu. Drumul lor aminteşte uneori căutarea fabuloasă din oraţiile de nuntă. Descrierea naturii, a locurilor străbătute, este nu numai de o mare frumuseţe ci şi de o semnificaţie deosebită. Ea sugerează solemnitatea actului hotărîtor pe care îl îndeplinesc voinicii. Ei vin: „prin văi cu fagi, şi munţi cu brazi* şi nimeresc „la izvoare reci, pe ierburi întregi*, 46 www.dacoromanica.ro nepăscute, necosite. Bradul este predestinat, însemnat de soartă, pocit, „cu cracă uscată, de moarte lăsată". Tăierea începe printr-un act ceremonial. Voinicii îngenunche şi se închină. Bradul cade ca un om. Descrierea este simplă, halucinantă, ca a unui omor: Cu securi au dat, Jos m.au doborît, M-au pus Ia pâuiînt. Propoziţiunile simple, juxtapuse, mijloace de expresie elementare, dau o mare vigoare imaginii. Cînlecul prezintă apoi, în cadrul ceremonial, transmutarea bradului din natură în funcţia lui rituală. Bradul este coborît din munte într-un chip neobişnuit pentru „celelalte lemne", într-un chip care arată cu anticipaţie rolul nou ce i se pregăteşte : Cu celina*n vale Sa Ie fiu de jale, Cu poale l&salc Să le Xiu de moarte. Opoziţia viaţâ-moarte, exprimată în invocaţia de la început, apare din nou, cînd rosturile bradului în viaţa de toate zilele a oamenilor sînt puse faţă în faţă cu rosturile lui în ceremonialul de înmormîntare. Aceste versuri descriu de fapt ceremonialul în momentele în care bradul devine elementul lui esenţial. Imaginile sînt evocatoare de moarte : Ploaia să mă ploaie Cetina să*mi moaie, Vîntul să mă bată, Cetina să-mi cadă, Ninsoarea să ningă, Cetina să-mi frlngă. Aceleaşi mijloace elementare de expresie ca şi în momentul tăierii. Podoabele care se pun bradului, amintite în cîntec şi existente şi în. ceremonialul real, sînt astăzi simple elemente decorative : „chiţi de busuioc" şi „chiţi de ocheşele". Altădată, ele au putut probabil să aibă semnificaţie magică. Cîntecul are mai multe părţi, fiecare prezentînd un anumit moment al desfăşurării ceremonialului. Aceste părţi sînt marcate ca printr-un refren prin versurile : Eu dacă ştiam, Nu mai răsăreain, Eu de a-şi fi ştiut N*aş mai fi crescut, menite, prin repetarea lor probail conform unor străvechi rosturi rituale, să potenţeze durerea la moartea acelui tînăr. Atunci cînd se aşază bradul la capătîiul celui mort, se cîntă : Sus, bradule, sus, Sus, către apus Că la răsărit, Greu nour s*a pus. Nu*i nour de vini Ci-i de pămint, Do t&rînă nouă, Nratinsă de rouă. Pe undc*am umblat. 47 www.dacoromanica.ro Rea jale, am lisat; Pe unde am bătut. Rea jale-am (Scut. In zorii zilelor cînd mortul este în casă, se cîntă un alt cîntec ceremonial, Zorile. Ca şi Cîntecul bradului, Cîntecul zorilor este răspîndit numai în Oltenia, Banat şi sudul Ardealului. El este cîntat tot de un grup de femei la unison şi uneori antifonic. Femeile ies afară şi se aşază în colţul ca laic. Cu toate acestea Melhior cel fricos, în dragostea lui pentru noua credinţă, se încumetă să omoare chiar pe tiran, scurta scenetă terminîndu-se prin cuvintele pline de mînie, ale altui crai : Focu de peatra, pucioasa, peste tine, peste ale tale oas>S Vînturile sa te usuce, fulgeriile sa te trazneasca, indata sa te pr9p9deasca. (ms. 3072, f. 2, 4). In manuscrise din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, expunerea legendei se face într-o formă poetică apropiată de versul popular. Cei trei crai apar în roluri mai activi, fiecare fiind caracterizat aparte : Melhior e tipul prudentului, reţinut şi chiar sperios, opus temperamentului focos şi hotărîl, plin de iniţiativă şi curaj al lui Valtazar; Gaspar este şters. Tiran, crud, gata sâ-i înfrunte pe cei trei, este Irod. Conflictul iese în evidenţa, poale chiar mai mult decît ne-am aştepta, prin faptul că Irod nu ripostează prin lungi tirade filozofice, ca în piesele de mai tîrziu, ci exprimă în felul lui Miron Costin, ceva din zădărnicia vieţii : Ah ! lume, lume-nşelatoare, Mult eşti tu amăgitoare. Tu pe om faci s9 se-nalţ8 Ca un pom plin de verdeaţa Tu îi zici omului vrednic Eşti înălţat puternic. 73 www.dacoromanica.ro Manifestînd ceva din dezechilibrul sufletesc şi expresivitatea tragică specifică artei feudale, Irod, ros de căinţă, exclamă : Vezi şi tu, Iroade, Inima ta cum se roade Ca sa aduci bogaţii Şi sa ş8zi la împărăţii (ms. 3034, f. 7). Puţin timp după consideraţiile făcute de Kogălniceanu, cel care priveşte mai în miezul ei problema reprezentării populare a „vicleiului44 sau „irozilor1* este M. Gaster. Ţinînd seama de textele latine din sec. VI ori XI din Galia, introduse apoi în Germania, Gaster credea că ele ar fi ajuns de aici la saşii din Transilvania, de la care ar fi trecut la romîni. Se observă însă că versiunea ardeleană a piesei nu se apropie nici prin regie şi nici prin text, de cea germană. Căci în aceasta Irod apare „în frac negru şi pantaloni albi, cu ciorapi şi ghete, cu pieptul împodobit de decoraţii41, iar magii „cu pantaloni albi, haine lungi albe, scufii de noapte pe cap“. Textul este orîn-duit pe acte, dezvoltîmd un adevărat „mister al naşterii44, după modelul catolic. Versiunea transilvană, în prelucrarea lui Picu Pătruţiu, este după Anton Pann. Pare puţin întemeiată ipoteza lui G. Dem. Teodorescu că asemenea manifestaţii teatrale „datează din primii timpi ai introducerii creştinismului44, ca şi aceea că ar fi venit „prin Bizanţ adică prin originale slavone, prelucrate după cele bizantine44. Mai aproape de realitate este argumentaţia lui Cartojan că „Vicleiul44 ar fi o „desfăşurare autohtonă a vechiului sîmbure de dramă religioasă pe care-1 găsim în manuscripte44, amplificat prin aglutinarea mai multor colinde. Eroii legendari devin oameni frămîntaţi de sentimente profunde. Irod, îmbrăcat in împărat, în mantie roşie — la gît şi pe margini cu blană albă, încins cu sabie şi pieptar de alamă, vorbeşte grav sau încruntat, filozofează asupra nimicniciei vieţii. Cei trei crai, şi ei costumaţi după moda orientală, cu săbii, înfruntă pe împărat, sînt şi abili şi fricoşi. In sfîrşit, acţiunea piesei este plină de mişcare, stîrnind interes auditoriului compus din oameni simpli. Din întreaga legendă străveche, autorii anonimi s-au oprit tocmai la cel mai dramatic moment: uciderea pruncilor de către Irod şi la acţiunea magilor, de aceea drama se şi cheamă „Irozii44 sau „Magii44 ori „Vicleiul44, după numele „strălucitorului44 oraş Betleem. Şi de aceea şi tendinţele medievale, de spăsenie şi misticism, ca în asemenea producţii de provenienţă catolică, dispar. însăşi intervenţia miracolului, la ruga fierbinte a lui Melhior, de a trimite tunete, catran, smoală, ca să prăpădească pe Irod, duce la deplasarea acţiunii în sensul voit de dramaturgul anonim : înfruntarea eroului şi convertirea lui la noua credinţă. Astfel, eroii apar mai activi, cu caractere hotărite, în stare să se înfrunte cu patimă. Din cînd în cînd intervine corul, înnodînd acţiunea episod de episod prin melos şi acordînd dramei ceva din ambianţa tragediilor antice. O data preluată legenda şi ideea dramatică de către „tacîmuri de iro-dari44 s-a produs uu alt fenomen : laicizarea ei. Cum era de aşteptat, actorii anonimi au făcut loc la scene şi eroi din celelalte spectacole de carnaval. Un cioban adus pe scenă filozofează în sensul omului de bun simţ: Hei, hei, ce-are sB fie şi cu ast8-nipâratie ? Zbuciumat numai aparent, căci se auto-linişteşte : 74 www.dacoromanica.ro Slnt pSstor şi trăiesc bine ce-au Împăraţii cu mine ? Mai bine vază-şi de popor cum văz de turmă, eu, păstor! Cfntă apoi doine şi cîntece legate de o viaţă fericită, aşa cum apărea ciobanul idealizat în folclorul secolului trecut: un om „fără grijă, nici nevoi", care se culcă „pe pat de flori", „cu capul pe muşuroi". JDintr-un personaj oarecum dezorientat la început, devine un optimist, dornic de viaţă, strecurînd în sufletul spectatorilor bună voia. Efectul dramatic este puternic şi contrastează cu cel al misterului catolic. Motivată dramatic, pe linia laicizării conţinutului legendar, varianta moldoveană introducea o scenă cu un arap care voia să-l omoare pe tiran. Venit la scaunul împărătesc, arapul se plînge că tatăl său ar fi avut o roabă pe care i-ar fi luat-o împăratul; întrucît Irod i-a mai omorît şi un copil mic, scoţînd „cuţit înfricoşat" eJ se repede să-l omoare. Ostaşii îl opresc şi-l duc la închisoare. Scena, destul de spectaculoasă, se îndreaptă împotriva tiraniei. In variante culese în preajma celui de-al doilea război mondial, laicizarea merge pe linia umoristică şi caricaturală. Cei trei magi apăreau îmbrăcaţi ridicol şi In diferite situaţii. Li se adresau vorbe ce stiraeau hazul: Scundule, umflatule, buzatule cc stai aşa aplecat Par-că-ai fi mare împărat, ori altuia paiaţâ-naltă, strîmbâ şi cocoşată iar celui din urmă negrule şi-ntunecal şi cu solzii după cap. Colindele au fost înlocuite cu cîntece profane : „Pasăre galbenă-n cioc", „0, amar şi grea durere", „Căpitane Valtere, unde-ţi duci armatele". Preluînd doar ideea unor mistere reprezentate în evul mediu, în preajma bisericilor, autorii anonimi romîni au făcut loc la alîtea elemente proprii manifestărilor de carnaval, că au ajuns la creaţii folclorice în spirit autohton. Din cauza satirei la adresa moravurilor clasei stăpînitoare, tacîmurile de irozi şi păpuşile, erau interzise, sub pretext că ar fi imorale. Li se puneau condiţii ca „antreprenorul" să însoţească trupa, iar aceasta să nu aibă „costume insultătoare oştirii sau clerului". Pe o cerere de liberă trecere, se mai adaugă : „Păpuşile pe care le va întrebuinţa la Vitleim, nu vor putea juca haine militare sau asemănătoare cu vreo persoană, ci obişnuite, şi nici nu vor întrebuinţa vorbe murdare sau atinse de guvern, ori de vreo persoană". ★ 0 apariţie deosebită în teatnil popular religios este Jocul cu pomul, numit şi Cu lumea sau Adam şi Eva. Avem de-a face cu o versiune romî-nească a piesei jocul raiului (Paradeisspiel) răspîndită mai ales la germani. La noi, reprezentarea piesei a putut fi urmărită în vreo sută de sate, toate numai din regiunile de vest şi de nord ale Transilvaniei, între care se cuprind şi unele centre de mineri. La minerii din jurul Băii Mari, cea mai veche copie datează din 1886. Aici, ca şi în Banat şi în părţile Aradului, ea se reprezenta însă mult mai mult. Cu timpul, circulaţia piesei scade, jucîndu-se din ce in ce mai rar. Ultima reprezentaţie din regiunile miniere s-a dat la Cavnic, în 1948. 75 www.dacoromanica.ro Personajele sînt: Adam, Eva, Dumnezeu, Dracul, îngeri, ciobani. Mai toţi actorii, costumaţi foarte sumar, erau feciori; în ultimul timp, jucau doar copii de 12—15 ani. Acţiunea se petrece în rai: Dumnezeu spune cum a creat lumea şi atrage luarea aminte Iui Adam ca nu cumva să mănînce din pomul oprit. Dar Dracul o convinge pe Eva să guste dintr-un măr. Aflînd, Dumnezeu îi alungă din rai, blestemîndu-i atît pe ei, cît şi pe diavol. Dacă ţesătura dramatică e săracă, redusă strict Ia datele biblice, in schimb sînt interesante localizările cu specificul lor romînesc. Astfel, au fost introduse colinde (uneori chiar cîte 3-4-5) lucru firesc, întrucît se umbla cu piesa din casă-n casă, în zilele de Crăciun, întocmai ca la colindat. In răspîndirea piesei e probabil că minerii au avut un rol însemnat. De asemenea, în întocmirea versiunii romîneşti. Există de fapt cinci versiuni, cea mai lungă, de 438 versuri, fiind a minerilor din nordul Transilvaniei. Din punct de vedere al folclorului universal, e demn de relevat că, prin variantele inedite romîneşti, răspîndirea geografică a acestei piese, foarte cunoscută în unele ţări din centrul Europei se prelungeşte spre răsărit pînă în regiunile Hunedoara şi Maramureş, fapt despre care cercetările internaţionale nu au cunoştinţă. 0 singură figură din istoria noastră mai veche apare în teatrul popular romînesc : voievodul martir Constantin Brîncoveanu. Lui îi este închinat unul din „jocurile" dramatice în versuri ale minerilor romîni din nordul Transilvaniei. In ultimele decenii ale secolului trecut, piesa se numea : Joc cu Constantinul sau Cîntare şi vers la Constantin. După informaţiile pe care le avem, actorii-mineri au reprezentat această piesă umblînd din casă-n casă, în timpul sărbătorilor de iarnă, aşa cum făceau cu „Vifleimul" sau cu alte „jocuri" cu tematică religioasă. Nu se poate şti cînd s-a jucat pentru întîia oară, dar cea mai veche copie a piesei, cunoscută pînă astăzi — datează din anul 1880. Tradiţia orală din Cavnic (reg. Maramureş) susţine Unsă că piesa ar fi fost reprezentată începînd din anul 1867 şi că exista o copie încă de prin anul 1840. Actorii-mineri jucau diversele roluri costumaţi, pentru a reprezenta personaje ca : voievodul, sultanul, boierii („Văcăreţul", „Candocoznic"), turcii, soldaţii etc. Piesa e foarte scurtă : are abia 226 versuri. Acţiunea se rezumă la prinderea şi uciderea Iui Brîncoveanu, denunţat de „pizmaşi". Sultanul trimite un paşă să-I aducă în „Ţiligrad", unde voievodul e judecat sumar şi executat în mod barbar, împreună cu fiii săi. Autorul piesei nu este cunoscut. EI a putut fi tot atît de bine un miner cu carte sau un cleric. La baza compunerii „jocului" a stat, fără îndoială, una din cronicile rimate despre tragedia lui Brîncoveanu, cunoscute şi în Transilvania, din care regăsim unele versuri într-una din „cîntările" care alcătuiesc piesa. Nu poate fi vorba de o valoare dramatică sau literară a ei ; limba e plină de maghiarisme şi nici cuvintele neinteligibile nu lipsesc. Dar trebuie să relevăm că este a doua piesă de inspiraţie istorică, reprezentată de romînii ardeleni, după Occisio Gregorii Ghica Vodă şi aceea atît de bogată în elemente folclorice. înregistrăm deci o nouă confirmare, a răsunetului pe care-I aveau evenimentele zguduitoare din Ţările romîneşti în Transilvania. 76 www.dacoromanica.ro Constantinul este şi unica piesă laică romînească jucată din casă-n casă, încă din secolul trecut. A fost reprezentată pentru ultima oară In anul 1938. Ea constituie un bun al poporului şi îmbogăţeşte tematica teatrului nostru popular cu motive din domeniul istoriei naţionale, care i-au impresionat pe muncitorii mineri, singurii deţinători, interpreţi şi spectatori ai acestui joc, poate chiar şi autorii lui. ★ Teatrul de haiduci reprezintă piesa laică cea mai răspîndită. Dar dacă în majoritatea provinciilor ţării ea apare sporadic, Moldova o cunoaşte în toate colţurile sale. Acţiunea în mare, este următoarea : cîţiva haiduci care se găsesc în codru aşteptîndu-şi căpitanul, cîntă despre faptele de dreptate pe care le-au săvîrşit în lupta lor împotriva exploatatorilor şi a instituţiilor care îi ocrotesc. Cînd căpitanul lor, atît de scump şi de aşteptat, soseşte, n-au timp să-şi manifeste bucuria, deoarece sînt înconjuraţi pe neaşteptate de poteră. Arestarea căpitanului ar fi devenit un fapt împlinit dacă, prin mijlocirea unei sume de bani, poteraşii nu ar consimţi să-i lase libertatea. Obţinerea libertăţii se face totdeauna fără ca haiducii să renunţe la lupta pe care o duc. în unele cazuri, punerea în libertate se îndeplineşte cu ajutorul unei femei care poate fi mama, sora ori iubita căpitanului. Este de remarcat conţinutul profund social al acestui spectacol, de altfel singurul jcare-i explică răspîndirea şi viabilitatea. Variantele sale provin din tendinţa de a adapta acţiunea la specificul regiunii, după eroul care a haiducit acolo. Ele se intitulează : Jienii sau Banda lui Jianu (termenul bandă însemnînd taraful de inşi care aduce veselia, spectacolul şi nu ceata de hoţi, cum s-ar putea crede) — varianta rea mai răspîndită, a cărei formă iniţială constituie prototipul textului urmărit — care devine între Bacău şi Fălticeni (pe alocuri) banda lui Groza, tot aşa cum în alte părţi se intitulează Bujorenii ori Banda lui Bujor, Codretiii sau Gruia lui Novac. Din cercetările făcute rezultă că această piesă s-a răspîndit începînd din deceniul VIII al veacului al XlX-lea. In ce priveşte autorii săi iniţiali, par a fi provenit dintr-un mediu intelectual. 0 importantă parte a versnrilor care-i compun textul poate fi identificată cu poezia lirică de haiducie, cu diverse alte cîntece populare şi culte, fragmente din opera lui V. AJeesandri, M. Millo etc. Această producţie a răspuns atît de mult idealurilor social-artistice ale maselor populare, îneît s-a folclorizat cu rapiditate, devenind modelul cel mai preţios, care a servit la construcţia unor opere dramatice folclorice ulterioare. Teatrul de hoţi are ca eroi pe Terente, Gorei, Năsturel, Luncan, Pales-ciuc ş.a. In majoritatea cazurilor, activitatea acestora a fost sensibil apropiată de cea a haiducilor, dat fiind că masele populare încercau reale satisfacţii, ori de cîte ori cerbicia exploatatorilor putea fi înfrîntâ. Implicit, aceşti infractori — chiar dacă acţionau pe o linie străină luptei de clasă — au devenit de o largă popularitate. Analiza textelor unor variante arată că teatrul de hoţi are o apariţie nu mai veche de deceniile III şi IV ale veacului al XX-lea. 77 www.dacoromanica.ro Adesea variantele acestuia apar ca nişte modernizări ale pieselor haiduceşti. In locul ciocoilor cu care se răfuiesc haiducii, este jefuita de hoţi poşta trenului de Bucureşti. In locul poterii de amâuţi care-i urmăreşte pe infractori, apar jandarmii. In locul iubitei lui Jianu, apare o soţie infidelă şi laşă care-şi vinde soţul la prima ameninţare. Alîl conţinutul variantelor respective cit şi amănunte numeroase de ordin formal (mai ales de limbaj) întăresc convingerea că aceste piese de teatru popular au satisfăcut doar necesităţile unei pături restrînse şi au avut, de aceea, o răspîndire destul de îngustă. Anul nou şi anul vechi, apare de cele mai multe ori ca o altă denumire a teatrului popular de haiduci. Faptul se explică prin aceea că prologul teatrului haiducesc, în toate variantele sale, este susţinut de cele două personaje alegorice : anul nou şi anul vechi, personaje ce simbolizează trecutul cu tarele lui şi viitorul dătător de speranţe. In sudul Moldovei, mai ales, este inlilnil în această formă. In unele cazuri, ce-i drept rare, prologul teatrului haiducesc s-a individualizai, circulînd ca o scenetă de sine stătătoare. Mocănaşii. Existenţa acestei piese de teatru este atestată în Dobrogea, în variante care ar avea drept subiect o legendă păstorească. In Moldova, Mocănaşii stau mereu sub tutela teatrului haiducesc. Personajele se comporta ca nişte păstori haiduciţi care discuta şi cîntă, exprimîndu-şi încrederea intr-un viitor mai bun, dorinţa de a se răzbuna împotriva exploatatorilor ş. a. Ca teatru popular al păstorilor, Mocănaşii au existat de multă vreme, în forma măştilor dramatice, dar au căpătat formă dialogată sub influenţa teatrului haiducesc. Ca toate bunurile folclorice căzute în desuetudine ori perimate ca sens, acest spectacol popular urmează drumul trecerii din repertoriul grupurilor de vîrstă ale celor maluri, în repertoriul tinerilor de 15—17 ani. BIBLIOGRAFIE § Manuscrise In Biblioteca Academici R.P.R., cu deosebire numerele : 3072 (f. 1—26), 3565 (f. 63—67), 4023 (£. 55—61), 3034 (£. 247), 1868 (f. 65—70), 2071 (£. 53—62), 2747, 2944, 1386, 1603, 4153, 2944, 4968, 5585. § I o ii Muşlea, Cintare şi verş Io Constantin. Sfirşitul lui Brincoveanu in repertoriul dramatic al boierilor romini din nordul Transilvaniei (Ms. In curs de tipărire). Ion Muşlea, Das Paradeisspiel bei den Rumănen (Ms. In curs de tipărire). §D. C. Ollanescu, Teatrul la romini, Partea I: Datine, năravuri, jocuri, petreceri, spectacole publice şi altele, Bucureşti, 1899; T. T. Bura da, Istoria teatrului in Moldova, Iaşi, I, 1915, cap. Privelişti, datini, jocuri şi petreceri populare ; 5—88; V. Adăscăliţei, Aspecte din dramaturgia populară. Teatrul popular de haiduci, In Limbă şi literatură, Bucureşti, 2 (1956), 7—34 ; Ioan M a s s o f f, Teatrul rominesc. Privire istorică, Bucureşti, 1961, cap. Teatrul popular: 25—49; G h. Vrabie, Teatrul rominesc, în Studii şi cercetări de istorie literară şi jolclol 6 (1957), 485—562. 78 www.dacoromanica.ro PROZA POPULARA POVEŞTILE In folclorul romînesc un loc însemnat îl au poveştile sau basmele. „Basmul — scrie G. Călinescu — este o operă de creaţie literară cu o geneză specială, o oglindire a vieţii în moduri fabuloase...". Potrivit unor procedee proprii de compoziţie şi prezentare poetică, este „un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală". Poveştile populare sînt literatura narativă a maselor. Ele au purtat peste veacuri, de la o generaţie la alta, pe cale orală, vechi tradiţii populare, s-au adaptat gustului artistic şi mentalităţii grupului în care erau spuse, s-au îmbogăţit cu imagini din realităţile locale, şi-au împrospătat mereu forţa de a izvorî noi imagini poetice. Această continuă prefacere a basmelor a fost posibilă, pentru că ele nu circulă cu un text cum au cîntecele, ghici-torile, descîntecele sau proverbele, ci sînt de fapt nişte scheme de subiecte pe care băsmuitorul le dezvoltă în timpul povestirii. Doar ascultînd un bun povestitor popular, urmărindu-i intonaţia, mimica, gesturile, măiestria cu care amplifică, dînd strălucire sau estompînd personajele ori episoadele din basme, urmărindu-i limbajul metaforic original sau tradiţional, adecuat înţelegerii ascultătorilor printre care a crescut şi elocvenţei sale poetice, se poate pătrunde în procesul de creaţie artistică orală, în care se confruntă spontan poziţii ideologice, mentalităţi, vechi credinţe şi reprezentări mitologice, noţiuni de cultură materială, poziţii etice şi gustul artistic al mediului social respectiv. De fiecare dată cînd se spune o poveste, ia naştere o variantă nouă, asemănătoare ca subiect cu altele, dar niciodată identică în realizarea artistică. Multe veacuri poveştile poporului romîn au circulat doar prin viu grai, nestînjenite, între Ţara Romînească, Moldova şi Transilvania, contribuind la păstrarea unităţii de limba şi la unificarea aceloraşi năzuinţe spre mai bine ale maselor populare. Nu se cunosc însă texte scrise de poveşti mai vechi de secolul al XlX-lea. Cele dintîi colecţii de basme romîneşti au fost făcute sub imboldul dat de activitatea fraţilor Wilhelm şi Iacob Grimm, întemeietorii şcolii mitologice în interpretarea basmelor. Astfel, în 1845, la Stuttgart, doi germani, fraţii Arthur şi Albert Schott tipăresc în limba germană volumul Walaclusche Mărchen, în care sînt 27 de poveşti, 16 legende şi snoave romîneşti, culese in împrejurimile Oraviţei. Au urmat apoi culegerile lui L. A. Staufe (1852) şi R. C. Waldburg (1853), care culeg basme din Bucovina şi Franz Obert (1856—1859), care publică poveşti romîneşti din Transilvania, traduse în limba germană. Abia în 1860 încep culegerile de basme în limba romînă, prin tipărirea Ia Timişoara a volumului lui E. Stănescu Arădanu, intitulat Proza populară, poveşti culese şi corese. Volumul cuprinde cinci naraţiuni, din care doar două sînt basme. In 1862, Nicolae Filimon tipăreşte povestea Roman Năzdrăvan în ziarul „Ţăranul romîn". In nota însoţitoare, Filimon lansează un apel către tinerii cărturari ai timpului, să înceapă culegerea de poveşti şi cîntece populare „care sînt de mare necesitate pentru istoria şi literatura 79 www.dacoromanica.ro limbii romîne", pentru că „aceste floricele suave ce formează literatura ţăranilor noştri, nefiind adunate şi tipărite, sînt în pericol de a se pierde cu timpul1*. Urmarea imediata a fost că, în acelaşi ziar, Petre Ispirescu a început să publice cîteva din poveştile care, mai tîrziu cu zece ani, au alcătuit sîm-burele celei mai interesante colecţii de basme romîneşti. De la această dată, numeroşi culegători s-au străduit să adune şi să tipărească — în volume speciale ori în publicaţii periodice — comoara poveştilor populare romîneşti. Colecţiile lui Petre Ispirescu, I. C. Fundescu, D. Stăncescu, I. G. Sbierea, I. Pop Reteganul, I. Măldărescu, I. Bota, I. Bogdan, Elena Sevastos, G. Că-tană, Tudor Pamfile, C. Rădulescu Codin, Al. Vasiliu, N. I. Dumitraşcu şi încă aproape 200 de culegători, reviste ca „Familia" din Oradea Mare, „Convorbiri literare", „Tribuna" din Sibiu, „Şezătoarea" din Fălticeni, „Ion Creangă" din Bîrlad şi altele — peste 350, la care au colaborat zeci de culegători de basme — ne-au transmis preţioase documente literare populare. Deşi aceşti culegători nu aveau la îndemînă mijloacele tehnice moderne pentru înregistrarea fidelă a basmelor, ci le povesteau din memorie ori le refăceau după notiţe, schimbîndu-le mai mult sau mai puţin textul potrivit probităţii, gradului de cultură şi talentului fiecăruia, variantele scrise de ei au fixat în loc şi în timp nişte poveşti care nu şi-au întrerupt însă circulaţia orală. Astăzi, urmărind fluctuaţia variantelor aceluiaşi tip, în comparaţie cu variantele culese recent şi cu cele mai vechi cunoscute, se poate studia cu eficienţă această specie a literaturii noastre populare. Literatura populară narativă este bogată şi în general schemele subiectelor de basm au o circulaţie internaţională foarte întinsă. Totuşi fiecare popor are preferinţe pentru unele subiecte. Uneori povestitorii tratează în aşa fel anumite subiecte îneît, cu toate că schematic se aseamănă cu poveştile altor popoare, ele devin naţionale. In folclorul romînesc — spre exemplu — se pot deosebi 270 de subiecte-tip de poveşti fantastice, faţă de 741 cîte sînt înregistrate în tipologia internaţională, avînd ca bază clasificalia Aarne Thompson, deci cu 471 mai puţin ca număr, din care doar 140 de tipuri sînt comune şi altor popoare, iar 130 sînt numai romîneşti. Numărul de variante găsite pînă acum pentru fiecare subiect-tip dezvăluie preferinţe determinate de permanenţa unor preocupări ce frămîntau viaţa obştească. Fe primul plan al interesului se află poveştile în care este vorba de lupta împotriva unui asupritor, reprezentat fie printr-un zmeu, diavol sau balaur, care abuzează de putere şi face neajunsuri oamenilor, fie de un împărat sau boier lacom, hapsîn şi cîrcotaş. Tema este ilustrată prin mai multe tipuri, din care cele mai bogate în variante sînt: tipul 300 şi 300 A (omo-rîrea balaurului cu 3—12 capete şi pedepsirea impostorului, sau omorîrea zmeului care fură soarele, luna, luceferii, ori a făcut rău oamenilor, sau a furat şi ţine închisă o fată) 110 variante; tipurile 461 şi 456 (împăratul sau boierul care impune săracului sub ameninţarea pedepsei capitale să-i îndeplinească nişte sarcini primejdioase, pentru a-1 pierde ca să-i ia nevasta de o frumuseţe răpitoare) 65 de variante. La fel de răspîndită este tema fetei oropsite de mama vitregă sau de cumnată, din pricina hărniciei sau frumuseţii; tipul 480 (fata... moşului cea cuminte) are 33 variante ; tipul 511 (povestea cenuşăresei) are 54 de variante-, tipul 706 (fata cu mîinilc tăiate) are 21 de variante. Tema soţiei nedreptăţite cuprinde şi tipul 709 („Inşiră-te mărgărite" sau „Copiii cu părul de aur") care are 53 de variante. 80 www.dacoromanica.ro Mare circulaţie au poveştile care ilustrează relaţii familiale : tipul 315 (sora, mama, soţia, care se lasă ademenite de promisiunile unui zmeu şi hotărăsc omorirea eroului) are 73 de variante cunoscute ; tipurile 402 şi 425 (soţul sau soţia vrăjiţi in chip de porc, şarpe, broască, lebădă etc.) însumează 85 de variante ; tipul 303 (în care se vorbeşte despre întrajutorarea fraţilor gemeni) are 30 de variante, iar tipurile 301 şi 513 (în care este vorba de tovarăşii trădători ori ‘de tovarăşii credincioşi) însumează 68 de variante. De asemenea tipul 530 (povestea lui Cenuşotcă) şi 314 (Făt-Frumos cu părul de aur) din tema modestiei răsplătite, însumează 52 de variante, iar povestea despre Dreptate şi Strimbătate, de tipul 613, are 57 de variante. Ideea luptei împotriva superstiţiilor şi vrăjitoriilor este dezvoltată de poveştile de tipul 325 (vrăjitorul şi elevul său), din care se cunosc 40 de variante romîneşti, iar figura diavolului este caricaturizată în peste 20 de tipuri de poveşti, cu mai mult de 150 de variante cunoscute. Povestea are însuşiri care o deosebesc de alte specii ale literaturii populare. Ea dă o mare libertate povestitorului să împletească fantezia cu realitatea, folosind tradiţia folclorică. In poveştile populare, cele două planuri, real şi fantastic, se întrepătrund, iar personajele şi situaţiile ireale, devenite reprezentări poetice sînt aduse la nivelul posibilului fără ca povestea să capete aspect de absurditate. Aceasta se datoreşte faptului că — deşi în poveşti atît personajele cît şi situaţiile în care ele sînt puse au devenit în realitate nişte convenţii artistice — datorită oralităţii, eroilor li se transmite permanent experienţa de viaţă a povestitorilor creatori, iar relaţiile dintre personaje reflectă actualitatea, deşi împrejurările în care se exercită sînt neobişnuite. De aici decurge şi caracterul particular pe care poveştile fantastice şi cele nuvelistice îl au faţă de celelalte specii ale genului. Poveştile cu animale au un caracter didactic. Snoavele au un caracter satiric, demonstrativ. Legendele au un caracter explicativ, iar poveştile curente, cu pretenţii de a se fi întîmplat în realitate, au un caracter informativ. Posibilităţile de relatare ale acestora sînt reduse la unul sau două motive dezvoltate într-o naraţiune de mici proporţii. Poveştile fantastice şi cele nuvelistice nu cunosc însă nici o îngrădire şi puterea lor de reprezentare a numeroaselor aspecte de viaţă ale complexului social-economic, cu toate forţele sale creatoare şi contradicţiile existente, nu este limitată decît de felul în care acestea se oglindesc în mentalitatea colectivităţii respective şi de puterea de combinare sau de talentul povestitorului ori creatorilor populari. în poveştile fantastice şi nuvelistice situaţiile şi relaţiile dintre personaje sînt dezvoltate potrivit unei poziţii clare a poporului faţă de multiplele aspecte de viaţă, potrivit unei etici populare, unei raţiuni izvorîte din gîndirea colectivă, transmisă şi îmbogăţită de-a lungul secolelor prin tradiţie. Drepturile şi datoriile omului faţă de societate sînt dirijate de legi nescrise, fiind ilustrate cu ajutorul metaforei, iar relaţiile dintre părinţi şi copii, soţ şi soţie, fraţi între ei, prieteni şi cunoscuţi, stâpîn şi slugă (bogat—sărac) sînt raportate la realităţile locale. Poveştile nu sînt doar o combinare mai mult sau mai puţin măiestrită de imagini poetice fabuloase, înlănţuite în cadrul unui subiect, în scopul distrării ascultătorilor. Ele au un tîlc social. Prin larga generalizare a personajelor şi situaţiilor, în oponenţa bun—rău, se adresează simţului etic al maselor. Prin oponenţa bogat—sărac se înlesneşte formarea unei conştiinţe şi a unei atitudini de clasă. Cu ajutorul reprezentărilor metaforice se conturează estetic concepţiile populare despre moral şi imoral, se 8 8 - C. 1144 81 www.dacoromanica.ro deosebeşte dreptatea de nedreptate, se vorbeşte despre umanitate şi asuprire, despre egalitate, cinste şi înţelepciune, despre recunoştinţă şi nerecunoştinţa, se transmite către urmaşi experienţa de muncă şi de viaţă a înaintaşilor. Personajele din poveşti sînt imagini generalizatoare ale noţiunilor despre bine şi despre rău. Relaţiile în care sînt puse acestea sînt oglindirea indirectă a proceselor de muncă, a relaţiilor dintre oameni. De aceea ele şi-au păstrat valoarea de-a lungul timpurilor, rămînînd actuale în raport cu orîn-duirea socială. Eroul basmului este Făt-Frumos, care mai poate avea şi alte nume: Ionică, Pipăruş-Pătru, Agheran, Tei-legănat etc. Uneori are origine fermecată — fiu al iepei, al vacii, al oii — este născut în chip miraculos dintr-un măr ori dintr-un peşte pe care le-a mîncat mama, din parfumul florilor. Alteori poartă chip de porc, de şarpe, este nevăzut. Adesea este fecior de împărat, dar de cele mai multe ori este fiul unui ţăran sărac ; singur la părinţi sau cel mai mic dintr-un număr de copii, creşte în mod neobişnuit: „Intr-o zi ca-n două, în două ca-n nouă, în nouă ca-n nouă zeci şi nouă, că toţi oamenii se minunau de el“. întotdeauna eroul este modest dar înţelept şi inteligent. La început, în multe poveşti apare ca un prostănac, din pricina sfiiciunii sale ; este luat în rîs de cei din jur, este îmbrăcat în hainele vechi ale fraţilor mai mari, pentru ca pînă la urmă să-şi arate vitejia şi însuşirile deosebite, care îl duc la victorie şi la cucerirea respectului tuturor. Eroina basmului este uneori o fată obişnuită, săracă, dar foarte harnică, cinstită, cuminte, oropsită de tatăl sau de mama vitregă : Cenuşăreasa, Fata moşului cea cuminte. Alteori eroina este o înţeleaptă de o deosebită frumuseţe, figură pămîntească sau zSnă, care fiind descoperită de erou îl îndrăgeşte şi îl ajută în acţiunile lui cu posibilităţile ei supranaturale, pentru a învinge greutăţile şi a se căsă/tori cu el: Ileana Cosînzeana, Chira Chiralina, Broasca fermecată etc. Cîteodată eroina este o vitează luptătoare, crăiasă fermecătoare — a treia fată a împăratului care nu avea băieţi şi porneşte în lume după vitejii. De remarcat că în povestea fantastică, indiferent de treapta socială a eroului sau a eroinei, acestea sînt personajele pozitive ale basmului. In caracterul lor nu se găseşte nici o trăsătură de răutate, lăcomie, laşitate sau aroganţă. Eroii sînt dotaţi cu toate calităţile dorite de părinţi pentru copiii lor, sau de tineri pentru viitorii tovarăşi de viaţă. De asemenea — deşi imaginea eroului sau a eroinei este respectiv aceeaşi în conţinut — în general cînd aceştia au origine fermecată sau împărătească, determină legarea intrigii poveştii de un pretext miraculos : domniţe furate de zmei, căutarea zînei, a păsării măiestre, căutarea tinereţii veşnice etc. Cînd însă eroii sînt de esenţă obişnuită, omenească, atunci intriga este adusă la nivelul năzuinţelor realizabile, iar situaţiile în care sînt puşi aceştia sînt de proporţii puţin depărtate de viaţa zilnică. In acest caz, chiar dacă eroii trec probe dificile şi sînt uneori ajutaţi de forţe supranaturale, ceea ce determină rezolvarea impasului este participarea lor personală, iar calităţile le sînt mai evidenţiate decît în primul caz. De remarcat că în basme întotdeauna eroina este pusă pe treaptă de egalitate cu bărbatul. Colaborează, se sfătuiesc şi înving greutăţile. Duşmanii eroilor sînt: zmeul, zmeoaica, Statu-Palmă-Barbă-Cot, Muma-Pădurii, balaurul cu 3—12 capete, scorpia. Unii dintre ei au puterea ascunsă într-un loc depărtat, la lacul de lapte dulce unde se află o scroafă, în scroafă un iepure, în iepure o prepeliţă, în prepeliţă un ou, în ou o cutie cu 82 www.dacoromanica.ro trei viermişori a căror strivire aduce pieirea zmeului. Altădată puterea se găseşte într-un butoi cu suflete aşezate după uşă, ori într-un ulcior cu apă vie. întotdeauna eroul descoperă această putere a duşmanului, şi-o însuşeşte şi îl distruge. Aspectul acestor inamici este diferit. Zmeul de cele mai muie ori are înfăţişarea omenească, trăieşte ca un om, însă este „cu mult mai mare decît un om pămîntean". El este îmbrăcat în haine de aramă, de argint, de aur, ■are preocupări de vînătoare şi mania demonstraţiilor de putere fizică, aruncă buzduganul de la 3—6—9 poşte, se poartă ca un cavaler feudal, are castel sau case mari din aramă, argint, aur, „cu totul şi cu totul de sticlă“, ori din topaz. Este posesorul unor domenii întinse, cu parcuri înflorite, dar în temniţe subterane ţine închişi zeci şi sute de oameni. Unele din aceste trăsături sînt trecute şi asupra împăraţilor din poveste, inamici ai eroului. Altădată, duşmanul are chip mai apropiat de realitate : boier, chiabur, figuri luate la modul general din mediul înconjurător. Această prezentare a duşmanului demonstrează că imagistica populară a reţinut anumite forme evocatoare de personaje ce aparţineau clasei dominante, iar perpetuarea lor de-a lungul timpului, în oponenţă cu imaginea eroilor, arată cu cîtâ consecvenţă s-a transmis conştiinţa apartenenţei de clasă a participanţilor la faptul folcloric al povestitului: creator — povestitor — ascultător. De multe ori zmeul are înfăţişări groteşti. Poate fi mic de o palmă, cu barba de un cot, poate fi o matahală sau cu un singur ochi, poate fi ca o jumătate de om călare pe o jumătate de iepure şchiop. Mănîncă chiar oameni. Această figură ciudată şi neobişnuită se potriveşte admirabil în atmosfera fantastică a basmului. Apariţia lui în basm este însoţită adesea de manifestări cosmice: dispariţia soarelui, a lunii, a luceferilor, ori de furtuni cu trăznete şi grindină iscate din învolburarea unor nori înspăimîntători care înlesnesc răpirea eroinei. Aceşti duşmani sînt figuraţi destul de neprecis şi indiferent de factorii care au colaborat în timp la conturarea imaginii (.vechi credinţe magice, superstiţii, reprezentări figurate ale forţelor naturii, totemism, animism etc. — care şi-au pierdut semnificaţia iniţială), aceasta a devenit tradiţională, păstrîndu-şi doar valoarea poetică. Zmeoaica — mama, soţia sau sora zmeului — este prezentată pe acelaşi plan, avînd şi puteri vrăjitoreşti. Balaurul, scorpia au chipuri de animale uriaşe, capete de şarpe şi trup de şopîrlă, uneori au aripi, varsă foc pe gură şi pe nări, iar eroul trebuie să dea dovadă de multă forţă şi iscusinţă pentru a-i răpune. Toţi aceşti inamici care asupresc, fură, îngrămădesc bogăţii, recurgînd de multe ori la mijloace de îngrozire a oamenilor fie prin înfăţişare, fie prin silnicie sau vrăjitorie, au o trăsătură comună : sînt proşti şi eroul îi învinge, cu toată puterea lor. De data aceasta faptul nu este o convenţionalitate, ci reflectarea conştiinţei maselor că nu vor putea învinge greutăţile vieţii decît cînd vor lichida cu acest soi de duşmani. Ajutoarele omului sînt de obicei animalele : calul Galben de soare, boul sau vaca, pisica, lupul, vulpea, ursul, iepurele, peştele, corbul sau vulturul, chiar gîngănii — albine, furnici — adică fiinţe pe care omul le-a cunoscut în imediata lui apropiere, pe unele îmblînzindu-le şi făcîndu-le tovarăşe de muncă, pe altele vînîndu-le şi ajungîna să nu se mai teamă de ele. Toate aceste animale, în mod firesc vorbesc aceeaşi limbă cu eroul basmului, îl 83 www.dacoromanica.ro ajută în mod miraculos la nevoie. Bineînţeles că şi aceste ajutoare au atribute fantastice. Calul este totdeauna năzdrăvan, are aripi şi poate zbura ca vîntul, ca gîndul. El este de fapt protectorul eroului, îl scoate din impas, îl povă-ţuieşte ce să facă, îi furnizează îmbrăcăminte adecvată împrejurărilor cărora trebuie să le facă faţă. Toate acestea slnt ca un răspuns la grija pe care i-o poartă stăpînul de a-1 hrăni la timp cu jar şi cu orz fiert în lapte — mîncă-rurile cele mai ales pentru un cal năzdrăvan — ca şi la încrederea pe care o are în el. Atunci cînd este silit să-l părăsească pentru o vreme, calul lasă drept zălog stăpînului un frîu, un fir de păr din coamă sau din coadă şi, la prima chemare, este prezent şi gata să-l slujească. Este interesantă şi ima ginea unui cal cu mai multe inimi sau cu mai multe picioare, ca reprezentare a rezistenţei fizice şi a iuţelii în alergare, imagine ce evocă desenele de animale în mişcare, rămase din preistorie, pe pereţii unor peşteri. Boii au putere să-l învie pe erou cînd acesta a fost ciopîrţit de duşman, trag cu atîta putere de un plug de fier încît stăpînul lor răstoarnă brazda într-un ogor de aramă, îl povăţuiesc cum să se poarte în diferite împrejurări, iar cînd mor îi lasă drept moştenire coamele, în care sînt îngrămădite acareturi şi cirezi nenumărate de vite. Vaca năzdrăvană îşi sacrifică viaţa ca să-şi învie feciorul .— ca şi pe tovarăşii acestuia, doborîţi în lupta cu puzderia de zmei — sau îşi ajută fata să îndeplinească sarcinile grele pe care i le dă mama vitregă. Apoi, după ce este descoperita şi omorîtă de maşteră, prin puterea magică a oaselor adunate de fiica ei, o ajută pe aceasta să se căsătorească cu feciorul împăratului. Celelalte vietăţi îl sprijină pe erou din recunoştinţă, pentru că le-a cruţat viaţa ori le-a ajutat la vreun necaz, le-a scăpat puii de la moarte. La rîndu-le, cînd eroul are nevoie să ducă la bun sfîrşit sarcinile impuse de zmeu, de zmeoaică, de împărat, animalele îi sar în ajutor, îi găsesc iapa năzdrăvană care a fugit de sub paza lui şi s-a prefăcut în peşte, pasăre, oaie, ori îl ascnnd de ochii prinţesei fermecătoare „în înaltul vîntului*, „în adîncul pămîntului“, îl ajută să iasă de pe tărîmul celălalt pe faţa pămîn-tului! Albinele, furnicile, păsările mici, rezolvă alegerea pe sorturi a unor mari cantităţi de grăunţe amestecate; vulpea, lupul, ursul, iepurele — Aude, Vede, Greul pămîntului, Uşurelul vîntului — se dovedesc cîini credincioşi care sfîrtecă zmeul, salvîndu-şi stăpînul. Tovarăşii eroului sînt de două feluri. Sfarmă-Piatră, Strîmbă-Lemne, Bate-munţi-în-capete, au o putere fizică impresionantă. Fînă a şi-i face prieteni, eroul trebuie să se lupte cu ei; învingîndu-i apoi asociindu-şi-i, se face recunoscut drept căpetenie. După acest episod comportarea uriaşilor nu mai depăşeşte normalul şi cel care săvîrşeşte vitejiile este eroul, ale cărui calităţi voiniceşti sînt subliniate prin confruntarea şi permanenta prezenţă a tovarăşilor săi. Flămînzilă, Setilă, Fugilă, Ocliilă, Gerilă se întovărăşesc cu Făt-Frumos îndată ce se întîlnesc şi fără nici o întrecere. Fiecare are cîte un dar deosebit : să mănînce mult, să bea mult, să alerge repede, să vadă departe şi să ochiască straşnic, să răcească sloi o casă de aramă înfierbîntată într-un foc uriaş. Toţi la un loc alcătuiesc un mănunchi de imagini a unor facultăţi perfecţionate la maximum, şi prin asociere, o amplificare a posibilităţilor normale senzoriale şi fizice ale eroului. 84 www.dacoromanica.ro Obiectele fermecate stau la îndemîna eroilor, ca să le folosească In momentul critic al luptei cu duşmanul şi intră în acţiune atunci cînd s-ar părea că desfăşurarea basmului este compromisă. Aceste imagini nu sînt toate de aceeaşi natură. Unele din ele sînt doar figuraţii de stil realizate prin asociere. Cremenea aruncată în calea urmăritorului se. transformă în munte de cremene, peria în pădure, săpunul în mocirlă, ştergarul într-un curs de apă. Altele sînt ecouri ale unor credinţe şi practici străvechi, care şi-au pierdut vechiul conţinut magic, păstrînd doar aspectul faptic: inelul aducător de slujitori năzdrăvani, turbinca înghiţitoare de draci, căciula care te face nevăzut. Iarba învietoare — iarba fiarelor, apa vindecătoare, reprezintă hiperbolizarea unor calităţi ale plantelor şi mineralelor etc., observate în practicarea medicinii populare. Alte imagini sînt reprezentarea unor mijloace tehnice superioare celor cunoscute, cu ajutorul cărora oamenii pot învinge mai uşor natura şi greutăţile vieţii. Această năzuinţă legată de inuucă a stimulat permanent imaginaţia maselor şi a generat reprezentări artistice de felul ciocanului şi cleştelui care lucrează singure, a covorului zburător, a oglinzii în care se vede la mari depărtări, a furcii de aur care toarce singură, a cizmelor cu care se pot străbate distanţe imense şi se poate merge pe deasupra apei ca pe uscat, a paloşului care taie la poruncă. Bineînţeles că aceste imagini nu s-au creat toate în acelaşi timp şi nici în acelaşi loc. Ele corespund unor trepte deosebite de cunoaştere, însă prin valoarea lor de elemente poetice ale genului au fost preluate de tradiţia orală, de generaţiile succesive, puse pe acelaşi plan şi actualizate spre a fi transmise mai departe. Dumnezeu, sfîntul Petru, sflnta Vineri şi alte personaje de acelaşi fel simt figurate în poveştile populare romîueşti ca nişte oameni cu înfăţişare obişnuită. Prezenţa lor nu determină nici la eroii basmului, nici la ascultători, simţăminte mistice ori teamă superstiţioasă. In poveştile fantastice au rostul să dăruiască eroului obiecte fermecate, ori să-l ajute prin darurile lor deosebite. Dracul nu face altceva decît să încurce lucrurile, dar întotdeauna rămîne batjocorit de erou. Aceste personaje din poveşti nu pot fi identificate cu personajele ce poartă acelaşi nume din legendele cu caracter religios creştin, apărute duipâ răspîndirea credinţei creştine pe teritoriul ţării noastre^ Personajele au existat în tradiţia orală a poporului nostru, fie moştenite din mitologia populară locală a strămoşilor, fie aduse din mitologia altor popoare în timpul marilor migraţiuni, fie izvorîte din invenţia poetică. Ulterior au împrumutat numele din legendele cu substrat religios, păstrîndu-şi însă rostul iniţial de a justifica desfăşurarea unui episod, ori de a face legătura între diversele părţi ale basmului. In poveştile nuvelistice, personajele fabuloase sînt înlocuite cu personaje asemănătoare oamenilor obişnuiţi, iar situaţiile în care sînt puse, sînt asemenea celor din viaţa de toate zilele. 'Chiar personificarea unor noţiuni abstracte ca norocul, sărăcia, se face pe alt plan decît în poveştile fantastice,. nu datorită unei lipse de imaginaţie a povestitorului, ci atitudinii lui faţă de ficţiunea poetică, înţeleasă de pe altă treaptă de cunoaştere a vieţii. Ca şi poveştile fantastice, cele nuvelistice au o putere de generalizare şi de reflectare veridică a vieţii sociale la fel de mare, doar metoda artistică folosită în reprezentări este alta. Intriga nu se mai dezvolta pe planul hiperbolic-fan-tastic, ci la nivelul realităţii imediate şi al noţiunilor obişnuite. In timp ce poveştile fantastice romîneşti evocă numeroase aspecte de cultură străveche 85 www.dacoromanica.ro populară şi de viaţă din perioada de trecere la feudalism şi din feudalism, poveştile, nuvelistice reflectă cu predilecţie aspecte din perioadele feudală şi capitalistă, iar imaginea poetică se dezvoltă în limitele realiste. Astfel chiar dacă nu se poate face o periodizare strictă a poveştilor populare, totuşi cele două specii — poveştile fantastice şi poveştile nuvelistice — se profilează în cadrul genului ca două categorii istorice deosebite. Ele s-au născut în epoci diferite şi s-au dezvoltat separat, cea nouă neexcluzînd însă pe cea veche. De multe ori — datorită prezenţei «ambelor categorii în repertoriul povestitorilor — aceştia au preluat elemente şi reprezentări tradiţionale fantastice, pe care le-au tratat potrivit metodei artistice realiste. In perspectiva timpului şi în evoluţia lor paralelă, poveştile fantastice scad însă ca frecvenţă faţă de cele nuvelistice în măsura în care mai corespund treptei superioare de cunoaştere a vieţii de către masele populare. In folclorul romînesc, temele tratate cu preferinţă în poveştile nuvelistice sînt pe de o parte cele despre triumful isteţimii şi preţuirea înţelepciunii — corespunzătoare unei atitudini raţionale a colectivităţii faţă de problemele vieţii — iar pe de altă parte, cele despre soartă, noroc şi sărăcie — corespunzătoare unei atitudini de protest a maselor împotriva inegalităţii sociale. Astfel din grupa poveştilor despre înţelepciune, pînâ acum se cunosc 47 de variante ale poveştii despre fata ţăranului nevoiaş care prin isteţime ajunge soţia boierului (tip 875) ; povestea despre cele trei sfaturi bune, datorită cărora eroul scapă de trei ori din necaz (tip 910), are 43 de variante cunoscute, iar poveştile cu răspunsuri înţelepte date la întrebările împăratului de către un om simplu, care îşi cucereşte astfel o stare materială mai bună (tipurile 920—921, 922), însumează peste 50 de variante. Problema soartei omului sărac nu este mai puţin dezbătută. Din tema ursitei (tipurile 930— 932) se cunosc 87 de variante, iar poveştile despre noroc şi sărăcie (tipurile 945—947) sînt peste 80. Această comoară de ficţiuni poetice, de reprezentări hiperbolice, de noţiuni de cultură materială, în poveştile populare este organizată în mod conştient, de povestitorul creator, în diferite relaţii care capătă un conţinut ideologic determinat de mentalitatea şi gradul de cultură a grupului social în care circulă şi se dezvoltă povestea. Procesul foarte complicat de creaţie artistică — în care hiperbola şi ficţiunea fabuloasă nu numai că reflectă istoric teme permanente social-economice, dar se şi împletesc în naraţiune cu actualitatea perceptibilă imediat de ascultătorii basmului — este perfect sesizabil şi «duce spre cunoaşterea adîncă şi veridică a psihologiei populare, înlesneşte desprinderea noului apărut în conştiinţa oamenilor, datorită schimbărilor structurale din orinduirea socială. Totuşi nu toate poveştile populare pot fi puse pe aceeaşi treaptă de valoare. Ele au circulat oral în pături sociale diferite şi era normal ca povestitorul să le imprime coloritul ideologic al mediului căruia aparţinea. Unele basme sînt neclare sau lipsite de conţinut, iar altele sînt nereuşite artistic. Cauza este povestitorul, improvizat şi lipsit de talent, care, aparţinlnd unor pături sociale mai înstărite, ori fiind dependent de ele, a încercat să promoveze în poveşti şi să popularizeze ideologia clasei dominante, pe care o slujea. In aceste cazuri însă poveştile au avut o viaţă efemeră într-un colectiv foarte restrîns şi n-au intrat în circulaţia orală, necorespunzînd caracteristicilor folclorului. 86 www.dacoromanica.ro In general însă povestitorii recunoscuţi şi consacraţi de colectivitate slnt întotdeauna talentaţi. Făcînd parte din aceeaşi categorie socială cu ascultătorii, trăind aceeaşi viaţă cu ei, avînd aceeaşi mentalitate şi situîndu-se pe o poziţie ideologică înaintată, poveştile lor sînt de fapt oglinda felului de a gîndi al grupului social respectiv, reprezintă „năzuinţele şi aşteptările populare", cum spunea Lenin. Acestea sînt poveştile care fac parte din folclor, circulă în oralitate şi constituie patrimoniul cultural popular. Povestitorul este un bun cunoscător al tradiţiei poetice populare. Cu cît păstrează în memorie mai multe scheme de poveşti şi mijloace fixe de exprimare, cu atît posibilităţile lui narative sînt îmbogăţite. De fapt schema tradiţională de poveste poate fi asemănată cu un scenariu pe care povestitorul, regizor şi actor în acelaşi timp, îl dezvoltă cu felurite mijloace artistice. Structura poetică a basmului este alcătuită în special din formule de început şi încheiere a basmului, uneori şi mediane, din episoade şablon de acţiune, care se pot combina în sisteme felurite şi pot fi îmbogăţite cu reprezentări poetice, cu detalii de descriere a personajelor, a situaţiilor specifice, a îmbră-căminţii sau a mediului fizic în care se petrece acţiunea. Tocmai aceste amănunte însă — alese accidental — sînt semnificative, deoarece ele conturează atmosfera locală — regională sau naţională — a poveştii, schema în general fiind universală. Spre exemplu, în povestea lui Catană : Serilă, Mezilă, Zorilă, fetele furate de zmei merg la fîntînă şi scot apă cu vadra. începutul povestei Vaca neagră se desfăşoară la o şezătoare de fete. In povestea cu fata un-chiaşului cea cuminte, mama vitregă se duce cu fata ei la horă. Un erou de basm, Furga-Murga, o îmbracă pe mama sa ca pe femeia chinezului (primarului), cu maramă de mătase, cu salbă la grumaz, cu oprege şi catrinţe ţesute numai cu fir şi ibrişin etc. La realizarea artistică a basmului contribuie şi intonaţia şi gestul povestitorului, care se substituie fiecărui personaj, dlnd viaţă expunerii. De altfel acesta este unul din aspectele de sincretism ale oralităţii folclorice. Deosebit de interesantă este interpretarea. Povestitorul avînd o experienţă proprie de viaţă — cîştigată însă în mediul în care se manifestă folcloric — transmite în seama eroilor păreri şi atitudini personale, comu-nicînd ascultătorilor imaginea unor realităţi cunoscute şi de ei. In felul acesta participarea lor este solicitată spontan şi tema esenţială a poveştii declanşează emoţia estetică prin valorificarea ei imediată, căci este prezentată la nivelul mentalităţii grupului respectiv, cu specificul său de clasă şi de preocupări. In Povestea stînjenarului, procesul deosebirii de mentalitate între bogat şi sărac este subliniat cu mult realism : „Au fost doi fraţi, unul a fost sărac şi altul bogat şi au plecat amîndoi să se ducă la stînjeni. ĂI bogat, crezîndu-se că are ce-i trebuie acasă..., şedea în colibă şi mînca şi fuma şi bea cîte ceva. Ăl sărac, ştiind că are acasă familie nenorocită şi sărăcie multă, lucra singur...". După cîteva săptămîni, la plată „se duse ăla care muncise şi capătă bani. Ăla care şezuse la colibă nu căpătă nimic, pentru că nu muncise...". Dar bogatul hrăpăreţ îi spuse fratelui său : „Apăi bine mă, sîntem fraţi, trebuie să împărţim amîndoi ce am cîştigal...". „Eu cum să împart banii cu tine, că eu am lucrat şi tu ai şezut, zise. Dac-o mai zice cineva ca tine, iaca-i împărţim...". Bineînţeles că omul harnic, de bună-cre-dinţă, s-a adresat judecăţii, dar judecătorul timpului, întruchipat prin dracu, 87 www.dacoromanica.ro nu putea să {ie decît nedrept şi să judece după gîndul bogatului, cum s-a şi întîmplat. In Povestea norocului se spune : „Erau o dată doi fraţi; acum unu era bogat, bogat, şi unul sărac... Acum ăl bogat avea el moşii mari, cum spunem noi, şi avea de toate cele ; ăl sărac toate le lipsea, săracu...“. Mergînd amîn-doi fraţii la seceră In ogorul bogatului, acesta lacom, Ii punea pe secerători să secere cît mai mult; „săracu spunea : «Măi frate; păi nu adunăm griul, cum lăsăm noi atita griu pe vatră ; apoi să vină o ploaie sau o vijulie ceva şi să ude atita griu...». «Nu frate, seceraţi înainte !»... El dacă avea mult, nu-i părea rău, măcar şi dac-ar veni ploaie să-l ude, sau ce-ar veni, însă săracul lipsit şi necăjit, lui ii păruse rău să-l lase aşa. El stringea sărmanul şi un spic de pe unde-1 vedea. In Povestea lui Cernea, interpretarea este de o nuanţă diferită. Emoţia estetică izvorăşte din participarea duioasă a ascultătorilor la întimplările povestite: eroul basmului, povesteşte cum — fiind transformat printr-un concurs de împrejurări In cline — a fost dat unui boier, ca să-i păzească copilul de un pricolici. „... zice : «să legăm clinele acolo». Aşa că el (clinele), după ce a mîucat, s-a dus singur şi s-a culcat acolo, ca să nu-1 mai lege. S-a dus şi s-a culcat acolo la fereastră. Zice : «Uite mă, clinele ăsta, parc-a ştiut ce-am vorbit noi şi drept acolo s-a culcat, la fereastră...». «Dacă s-a culcat acolo, nu-1 mai legăm...». Aşa că i-a dat de mîncare; ce-au mîncat ei i-au dat şi clinelui. A mincat şi s-a culcat clinele acolo ; ei s-au culcat In casă unde dormea copilul înfăşat şi era învelit. Iacă noaptea vine pricoliciul. Se bagă pe fereastră, (clinele) îl lasă. S-a băgat pe fereastră şi a luat copilul, şi cînd a ieşit cu copilul, apoi l-a prins clinele pe pricolici. Pricoliciul i-a spus : «Măi Bălan, să nu mă omori că bine ţi-oi prinde eu odată ; da să nu mă omori. Copilul ţi-1 las şi-am să-ţi prind eu bine odată, dacă mă-i lăsa»... «E, zice, dacă-mi laşi copilul, du-te»... Aşa că a lăsat copilul acolo pe prispă şi pricoliciul s-a dus. Şi ea (mama) clnd s-a trezit, copilul nicăieri... «E... ! cine ştie ? s-a dus clinele de aici, nu-i acolo unde s-a culcat... Copilul... ! ? l-a luat pricoliciul! Ia duceţi-vă careva să vă uitaţi de cline. Nu-i acolo ?»... Clinele şedea acolo lingă fereastră şi legăna cu laba, legăna copilul, cum era înfăşat, îl legăna cu laba acolo. Clnd au văzut ei că leagănă clinele copilul şi l-a scos, bucuria lor. Tii, ce ţineau bine acum pe câine ! Ce-i dădeau !... ce mlncau ei; ce mîncau ei âi dădeau şi lui...“. Intr-o categorie separată se aşază poveştile cu animale. Ele ocupă un loc mai puţin Însemnat In folclorul romlnesc decît poveştile fantastice şi cele nuvelistice. Faţă de 694 tipuri Înregistrate de tipologia internaţională, in folclorul nostru se cunosc plnă acum 249, din care însă doar 68 corespund tipurilor stabilite de Aarne-Thompson, iar 181 par a fi specifice. Interesant este că şi din aceste 68 tipuri comune, doar 8 slnt de origine scrisă şi 59 slnt socotite de origine populară. Faptul este semnificativ pentru tradiţia orală romlnească, fiind Îndeobşte cunoscut că poveştile cu animale, care circula în Europa occidentală mai ales, îşi au izvoarele în colecţiile de fabule din India, In redacţiunile scrise ale fabulelor lui Esop, în ciclul medieval Roman de Renart cu diversele sale versiuni şi, bineînţeles, şi în tradiţia orală a altor popoare. Cele 59 de tipuri romîneşti care nu coincid cu tipurile socotite de provenienţă cărturărească, ilustrează de fapt necunoaşterea în tradiţia orală folclorică romlnească a aşa-numitelor „cărţi populare", care cuprindeau fabule sau poveşti cu animale. 88 www.dacoromanica.ro Subiectele acestor poveşti sînt foarte variate şi dezvoltă pe scurt întîm-plări ai căror eroi sînt animalele, uneori şi omul în relaţiile lui cu acestea. Intriga nu este complicată şi se sprijină pe unul sau două motive. Datorită simplităţii şi faptului că în bună măsură, vorbindu-se despre animale cunoscute, în urma unor observaţii atente, >se comunicau şi noţiuni în legătură cu viaţa, comportarea şi firea acestora, povestea cu animale a căpătat un caracter didactic dezvoltat, subliniat şi de folosirea alegoriei. De fapt unele poveşti cu animale sînt adevărate fabule populare şi, prin limpezimea cu care înfăţişează caracterele personajelor, au devenit un bun mijloc de exemplificare a unor relaţii dintre oameni. Vulpea este vicleană şi hoaţă. Intr-o poveste se arată cum l-a nedreptăţit pe arici, căruia i-a mîncat toată mîncarea şi l-a lăsat flămînd, spunîndu-i că ea cunoaşte doar dreptatea burţii. Cînd ariciul a pus-o să jure pe dreptatea dreptăţii, ducînd-o de fapt la o cursă aişezată de un vînâtor la -rădăcina unui copac, vulpea fiind convinsă că dreptatea este întotdeauna de partea celui inai mare şi mai tare şi socotindu-1 pe arici prost, a pus laba pe locul unde i s-a arătat, dar a fost astfel prinsă în cursă şi pedepsită. Lupul este rapace şi crud. Se povesteşte că băgîndu-se slugă la un gospodar avea tovarăş un cîine. După o vreme au început să piară purceii stăpînului şi ifiind întrebat de cauză, după ce s-a jurat în toate felurile că n-are nici un amestec în această 'întîmplare, lupul a aruncat vina pe cîine, care a şi fost alungat. într-o zi însă, stăpînul l-a văzut pe lup cum fugea după deal cu un purcel în dinţi. Prinzîndu-l, l-a dus la judecată. Lupul a căutat şi de data asta să arunce vina tot în seama cîinelui, dar omul, convins de adevăr, a luat o măciucă şi l-a omorit. Aluziile la situaţii reale -din viaţa obişnuită a oamenilor sînt foarte străvezii. Astfel, animalele, viaţa şi obiceiurile lor, luate ca pretexte literare pentru a caracteriza tipologic societatea, au devenit în povestea cu animale şi în fabulă o adevărată armă de luptă împotriva defectelor omeneşti, a viciilor şi a exploatării. Alte poveşti cu animale au un caracter umoristic-legendar şi încearcă să explice unele particularităţi fizice sau de comportare ale animalelor : de ce n-are ursul coadă, de ce se duşmănesc clinele cu pisica şi de ce aceasta prinde şoareci, 'sau de ce aleargă copoiul după iepure etc. In sfîrşit, unele poveşti cu animale îşi înlănţuie acţiunea în mod hazliu şi progresiv cu diferite incidente, pînă la rezolvare. O căpriţă şi-a agăţat clopoţelul într-un copăcel. Copăcelul a crescut şi n-a vrut să i-1 mai înapoieze; căpriţa s-a dus la foc şi i-a cerut să ardă copăcelul ca să-i dea clopoţelul, focul n-a vrut s-o asculte; căpriţa s-a dus la apă şi a rugat-o să stingă focul care n-a vrut să ardă copăcelul să-i dea clopoţelul, apa n-a ascultat-o ; căpriţa s-a dus la bou şi l-a rugat să bea apa care n-a vrut să stingă focul, care n-a vrut să ardă copăcelul, care n-a vrut să-i dea clopoţelul. In folclorul romînesc se mai întâlneşte o specie de naraţiuni, despre care povestitorul pretinde că relatează întâmplări adevărate, fie personale, fie petrecute în faţa unor martori demni de încredere. Mai mult, acţiunea este localizată şi de multe ori eroii sînt numiţi dintre rude sau cunoştinţe. Subiectele acestor poveşti sînt extraordinar de variate şi au un caracter de informaţie senzaţională, circulînd cu repeziciune de la om la om. Este un fel de jurnal vorbit al faptelor diverse, mult apreciat de mase, căci le satisface o curiozitate naturală foarte activă. De altfel se prea poate ca procesul de 89 www.dacoromanica.ro creaţie al acestei specii de poveşti să repete, în actualitate, procesul istoric de creare al poveştilor fantastice şi nuvelistice. Pornind de la o impresie simplă, o relatare sumară a unei „întîmplări“, o dată intrate în circuitul oral, prin repetare, ele acumulează tot mai multe detalii — unele de un fantastic bogat, altele raţionale — care pînă la un anumit nivel cultural sînt crezute drept relatarea unor fapte autentice. Bineînţeles că multe din aceste poveşti — în special cele care conţin reminiscenţe de credinţe străvechi, superstiţii — dispar după o perioadă de „vogă“, fiind înlocuite cu alte „întîmplări“ mai recente. Unele dintre ele însă reapar şi chiar se fixează pe aspecte de viaţă tipice contemporane, reintră în circuitul folcloric, capătă putere de generalizare şi se adaugă la patrimoniul tradiţional de poveşti, îmbogăţindu-1, împros-pătîndu-1. Procesul de creaţie a poveştilor cu conţinut nou este astfel început, însă se dezvoltă o dată cu evoluţia mentalităţii, a conştiinţei sociale şi a culturii maselor populare. Povestea populară romînească, în toate înfăţişările ei, este un produs cultural cu o mare valoare etică şi estetică. Ea a circulat prin viu grai de la o generaţie la alta, schimbîndu-şi mereu forma, supunîndu-se legilor oralităţii folclorice, dînd naştere la variante care la rîndul lor, intrînd în circulaţie, au generat altele. Cînd una din aceste variante a fost culeasă, iar textul i-a fost fixat prin scris, povestea a devenit un document literar, putînd fi folosită ca punct de plecare pentru consideraţii de ordin istoric-literar. In ştiinţa literaturii, despre poveştile cunoscute din celebrele colecţii orientale Panchatantra, Hitopadesa, Sindipa, 1001 de nopţi, din cele europene Gesta Romanorum (secolul XVI), Le piacevoli notti a lui Gian Francesco Straparola (1550—1553), Lo cunto de li cunti... sau Pentamerone a lui Giam-battista Basile (1634—1636), Contes de ma mere VOye a lui Charles Perrault (1695) pe de o parte şi pe de alta despre culegerile fraţilor Grimm (1812), G. Stier (1850), Vuk S. Karadzifc (1854), A. N. Afanasiev (1855), J. G. v. IIalin (1864), Giuseppe Pitr6 (1875), E. Cosquin (1886), A. Leskien (1882), Karl Krohn (1886—1893) şi a multor altora, se spune că au adus în patrimoniul literar universal un aport substanţial. Basmele romîneşti nefiind cunoscute — doar cîteva s-au tradus în alte limbi şi nu întotdeauna cele mai frumoase — au fost prea puţin luate în consideraţie de cercetătorii străini. Alături de La belle au bois dormant şi Cendrillon, de Schneewitchen, de Eruslan Lazarevici şi de alte basme ale diverselor popoare, citate drept capodopere literare, pot fi aşezate însă, fără a greşi, multe din basmele poporului nostru. Subiectele acestora se întîlnesc adesea în literatura altor popoare, dar tratarea poetică a şabloanelor este diferită şi atmosfera basmului devine specifică prin stil, prin amănunte, prin referiri la modul de viaţă şi de gîn-dire al mediului social respectiv, prin încadrarea în peisaj. Astfel, basme asemănătoare cu Prîslea cel voinic şi merele de aur al lui Petre Ispirescu au fost găsite nu numai în Europa, ci şi în Asia pînă în India şi China, în Africa de nord, în Canada, Mexic, America de Sud şi chiar la indienii din America de Nord. Schema subiectului este aceeaşi : dintr-o grădină se furau cu regularitate nişte poame rare. Cei trei fii ai stăpînului păzesc pe rînd. Doar Prîslea îl răneşte pe hoţ şi izbuteşte să coboare pe celălalt tărîm în urmărirea lui. Ajungînd la palatele acestuia, care furase şi trei surori prinţese, voinicul îl provoacă la luptă şi-l omoară. Intorcîndu-se la locul pe unde a coborit, fraţii care-1 aşteptau la gura puţului, ridică în lumea pămîntească 00 www.dacoromanica.ro pe cele trei fete, dar cînd să-l ridice şi pe Prîslea, taie hirzobul cu glndul să-l piardă. Rămas pe tărimul celălalt, viteazul scapă de la moarte puii unei păsări zgripţor care, drept recunoştinţă, îl scoate pe faţa pămîntului. întors acasă se face recunoscut şi fraţii cei răi slnt pedepsiţi. Basmul este şi foarte vechi. Mărturii scrise avem încă din antichitate asupra unora din motive. In timpul lui Augustus, Konon — mitograful — scria că un păstor a fost coborit cu o fringhie Intr-un puţ în care a găsit o comoară. După ce au scos bogăţia, tovarăşii l-au părăsit în a dineuri, de unde păstorul a fost readus la lumină de vulturi (J. Boite, G. Polivka, Anmer-kungen..., II 316). In secolul al Xl-lea a fost scrisă povestirea Pwyll diu colecţia celtică Mabinogion, în care se vorbeşte despre un braţ uriaş misterios care se întinde să apuce un obiect preţios şi pe care îl răneşte un păzitor vigilent. Motivul apare în cîteva variante franceze (P. Delarue, Le conte pop. /r., 1957, 133). Dintre versiunile modeme, cea mai veche pe care o cunoaştem este culeasă de Galland, între 1709—1712, de la un maronit care locuia la Paris în acea vreme. In desfăşurarea acţiunii nu sînt mari deosebiri între versiunea romî-nească şi cele străine. Totuşi în basmul rusesc Norkazver-Norkafara (Afana-siev), boţul misterios este un animal fantastic, care în loc de mere de aur fură animale din menajeria împăratului. Eroul, fiul cel mai mic al împăratului, urmăreşte fiara şi după ce o răpune, transformă cele trei palate ale surorilor acesteia în trei ouă. Ajunşi cu toţii pe tărîmul omenesc, din ouă face din nou palate. In varianta neogreacă Dovlecii (Legrand), obiectul furtului sînt trei dovleci in care se găsea puterea celor trei fraţi. Hoţul este un harap pe care fratele cel mai mic îl urmăreşte pe lumea cealaltă, unde salvează trei prinţese care-i dau o nucă, o migdală şi o alună. Apropiate în totul de variantele romîneşti sînt o poveste grecească Mărul de aur (Hahn), una albaneză Frumoasa pămîntului (Dozon), o poveste toscană (Gubematis) şi o variantă franceză din Bretania (Delarue). Interesant de remarcat este că basmul mai are o versiune, cu numeroase variante cunoscute în literatura, universală, la care doar începutul basmului este schimbat în sensul că eroul, dotat cu o putere supranaturală, uneori fiind de origine fermecată sau fiul unui animal, se întîlneşte cu Sfarmă-Piatră şi Strîmbă-Lemne — respectiv Vertodub şi Vertogor în basmele ruseşti, Baumdreber şi Sleinzerreicher în cele germane sau Torde-chene şi Appuie-monlagne în cele franceze — şi pornesc să elibereze zînele sau domniţele furate de zmei. In literatura romînească acestei versiuni îi corespund printre altele, basmele lui Fundescu Cei trei fraţi de cruce şi al lui N. Lu-pescu Tei legănat. Binecunoscut în literatura noastră este şi basmul lui I. Pop Reteganul Doftorul Toderaş. Trei fraţi vînători rătăcesc în pădure trei nopţi. Veghind pe rînd, fiecare primeşte în dar de la nişte călători nocturni respectiv un corn din care ieşeau soldaţi, o pungă din care nu se terminau banii şi o pălărie care să-l facă nevăzut pe cel care o purta. Toderică, fratele cel mic, joacă la cărţi cu fata împăratului şi pierde cele trei obiecte preţioase. Găsind nişte poame fermecate, face să crească coame familiei împărăteşti şi-şi recapătă obiectele. Această schemă aminteşte subiectul cărţii populare germane Fortu-natus, tipărită în 1530, ca şi o poveste din Gesta Romanorum (numărul 105). Intr-o variantă italiană obiectele fermecate din basm sînt moştenite de cei trei fraţi de la tatăl lor, la fel ca într-o poveste din Tirol. In varianta 91 www.dacoromanica.ro romlnească, asemenea unei variante din Lorena şi alteia idin Roma, eroul împrumută pe rlnd obiectele fermecate de la fraţii săi, dar prinţesa i le înlocuieşte după ce l-a îmbătat, la fel ca într-o poveste germană. Multe basme romîneşti au corespondenţă în folclorul altor popoare. Făt Frumos cu părul de aur al lui Ispirescu se numeşte Jean le Teigneux la francezi, Grindkopf la germani, Nemtudomka la maghiari. Borta vîntului cules de Mihail Eminescu este asemănător cu basmul francez Topalopantau. Balaurul cu 12 capete al lui Fundescu corespunde bilinei despre Bogatirul Dobrina Nikitici, unui basm din lucrarea lui Straparola şi unei variante culese în Missouri — S.U.A. — Fiara cu şapte capete. Povestea celor Două fete de împărat apărută în Gazeta Transilvaniei (99, 1892) care are în folclorul romînesc 21 de variante cunoscute, apare şi in literatura scrisă europeană, încă din secolul al XllI-lea. Ca răspindire, a fost găsită din U.R.S.S. pînă în Irlanda, din Orientul apropiat pîna in America. Varietatea şi multitudinea motivelor basmelor romîneşti, care circulă cu intensitate şi in folclorul altor popoare, schimburile reciproce pe cale orală, demonstrează participarea activă a culturii populare romîneşti la îmbogăţirea şi dezvoltarea culturii universale. Din analiza cadrului general al basmelor, a recuzitei magice, a reprezentărilor fantastice, a personajelor şi a relaţiilor dintre ele, se pot determina în linii mari unele trăsături caracteristice regionale sau naţionale. Astfel, despre basmele germane se poale spune că au o nuanţă de mister. Peisajul este adesea păduros şi sumbru. Miraculosul din ele este mai apropiat de superstiţie. Personajele fantastice suit numeroase : pitici, spiriduşi cu felurite nume şi atribuţii, uriaşi, canibali, oameni misterioşi, care se opun sau colaborează cu eroii, în general personaje din lumea mic-burglieză a meseriaşilor şi soldaţilor. Basmele franceze se desfăşoară într-un cadru mai luminos. Peisajul este mai variat şi întilnirile personajelor se fac în grădina casei, fe ogor, pe drum sau în colţul de pădure unde este locul de muncă obişnuit, n general fiinţele fantastice sînt căpcăunul (l’ogre), zînele şi dragonul. De altfel tendinţa basmelor franceze este de a simplifica fantasticul, de a-1 face raţional. Din lectura lor se desprinde o atmosferă familiară (basmele germane sînt mai aspre) cu aromă de politeţă cavalerească. Basmele ruseşti sînt: „grandioase, eroice, pline de fast slavo-bizantin“ (G. Călinescu). Tradiţia poetică a epicii eroice în versuri la poporul rus nu i-a lăsat indiferenţi pe băsmuitori, care au avut la îndemînă şi un bogat arsenal mitologic popular cu multe afinităţi orientale. Basmele romîneşti sînt pline 'de realism şi de viaţă. Eroii lor trăiesc o dată cu cei ce povestec şi cu ascultătorii. Cadrul peisagistic este clar, luminos, cîinpii înflorite, codri prietenoşi, sate obişnuite. Chiar tărîmul celălalt este asemănător cu cel pămîntean şi locuitorii lui nu au nimic misterios — trăiesc aidoma cu oamenii obişnuiţi. Nici personajele fantastice nu sînt în-spăimîntătoare, cu toate atributele lor neobişnuite. Relaţiile lor cu eroul basmului nu depăşesc posibilul relaţiilor dintre oameni, chiar dacă sînt pe poziţii de acută duşmănie. Construcţia epică a basmelor autentice romîneşti este străbătută de un ascuţit simţ al echilibrului, din care se desprinde optimism şi orice impostură iese strident la iveală. In ele se oglindeşte firea poporului nostru cinstit, muncitor, talentat, cu frămîntările şi aspiraţiile sale. Intrate în circuitul vieţii literare, poveştile populare au devenit un preţios ajutor în dezvoltarea culturală. Scriitorii, poeţii, oamenii de artă şi 92 www.dacoromanica.ro de cultură au putut găsi In basme atît surse de inspiraţie, sugestii pentru perfecţionarea măiestriei artistice, cît şi argumente pentru sublinierea vechimii, bogăţiei şi valorii culturii populare romîne. Ion Creangă, Mihail Emi-nescu, I. Slavici, B. Delavrancea, G. Coşbuc, Şt. 0. Iosif, M. Sadoveanu au folosit basmele, le-au prelucrat; pornind de la ele au creat noi opere literare, de o înaltă ţinută artistică, pe care le-au întors poporului, ca un prinos geniului din care au izvorît. LEGENDA Prin varietatea şi bogăţia temelor, ca şi prin importanţa sa funcţională, legenda ocupă, în cadrul prozei epice populare romîneşti, locul al doilea după basmul fantastic şi povestea animalieră. Numai rareori realizată în versuri (Meşterul Manole şi Soarele şi luna, piese care, datorită modului lor estetic şi stilului de execuţie, se studiază la un loc cu balada), legenda este o povestire, de obicei de dimensiuni reduse, avînd elemente fantastice şi miraculoase, bazate pe fondul real al unei întîmplări istorice sau pe miezul imaginar al unei închipuiri mistice. Caracterul fantastic o apropie de basm şi de zona unor vechi şi de mult uitate credinţe şi superstiţii populare, aşa cum miezul istoric o apropie de tradiţie şi adeseori chiar de snoavă. Ca atare, legenda nu se poate defini ca gen independent numai după criterii de ordin estetic, întrucît ea împrumută modurile de realizare artistică de la toate celelalte genuri ale prozei epice populare. De altfel nici poporul, care a creat-o nu are pentru ea o denumire specială care să ateste că este gîndită ca un fenomen artistic deosebit de toate celelalte. In popor i se spune, de cele mai multe ori, poveste. Definiţia legendei este, în primul rînd, de ordin funcţional : ea are sens etiologic, adică tinde să explice originea, existenţa şi însuşirile specifice ale unor fiinţe, lucruri şi fenomene din lumea înconjurătoare. Caracterul etiologic îi asigură apartenenţa la gen. Aceasta presupune însă că, la originea lor, legendele nu au fost considerate simple ficţiuni, ca basmele, de pildă, ci erau crezute ca adevăruri suficiente, de natură quasi-ştiinţifică pentru înţelegerea şi explicarea fenomenelor naturale şi sociale. Astăzi nimenea nu mai crede în adevărul conţinutului lor, legendele justificîndu-şi existenţa prin valoarea lor artistică, prin respectul faţă de tradiţie şi prin faptul că ne permit înţelegerea diferitelor concepţii despre viaţă şi lume ce s-au succedat în istoria poporului nostru. Legendele cu conţinut istoric nu ne transmit desigur adevăruri concrete, de valoare documentară absolută, ci simple indicii despre modul cum poporul, într-o anumită etapă a dezvoltării sale. a înţeles şi a interpretat, îmbrăcînd în haina fastuos-subiectivă a artei, cu concursul miraculosului şi fantasticului, o anume realitate obiectivă. Era singurul gen de explicaţie pe care şi-l puteau oferi oamenii în acele îndepărtate şi neguroase epoci ale istoriei noastre. însăşi definiţia enunţată mai sus arată că, tematic, legendele populare romîneşti se grupează în două mari categorii, după cum dozează elementele fantastice şi cele realiste, şi anume : legenede mitologice şi legende istorice. Primele atribuie originea, existenţa şi însuşirile fenomenelor din natură unor personaje imaginare, de dimensiuni supranaturale, printre care recunoaştem numeroase personaje de basm ca: duhurile casei, fata şi mama pădurii, 93 www.dacoromanica.ro ciuma, ielele, joimăriţele, marţi seara, pricolicii, piticii, uriaşii, strigoii, ursitoarele, stafiile, ştima apelor, zînele etc. în mai puţine cazuri, întîlnim personaje din legendele hagiografice apocrife (Sisoe, Crăciun, Sînpetru). Sisoe este apărătorul copiilor nou-născuţi, pe care ii ameninţă Avestiţa „aripa Sa-tanei“ ; Crăciun este un bătrîn stupid, care taie braţele soţiei sale pentru că aceasta ar fi dat ajutor la naşterea lui Ilristos ; Sînpetru este patronul şi stăpinul lupilor, acţionind în dauna oamenilor. Atributele unor asemenea personaje arată că ele sint o moştenire pre-creştină, mai mult sau mai puţin asimilată de biserică. Dar chiar personajele de provenienţă creştină nu au fost niciodată considerate ide poporul nostru îndeajuns de sacre, ca să rămînă intangibile, în lumea lor deosebită de cea a oamenilor. Astfel, Dumnezeu apare în legendele poporului nostru ca o fiinţă limitată în timp şi spaţiu, şi ca forţă şi ca inteligenţă creatoare. El este ulterior creaţiei lumii, ca unul ce s-a născut pe o frunză, pe cer, în fundul apei (la fel ca şi dracul), din-Ir-un fluture, deci nu răspunde de însuşirile bune sau rele ale lumii şi îşi proclamă astfel inutilitatea. îşi împarte opera de creaţie cu diavolul, chiar atunci cînd fiecare acţionează antitetic, Dumnezeu crelnd lucrurile utile şi frumoase, iar diavolul pe cele stricăcioase. Nu izbuteşte decît rareori în activităţile sale creatoare şi atunci numai recurgînd la sfatul şi la ajutorul unor fiinţe bătrîne şi înţelepte, ca albina ori ariciul. Figura dracului nu are nimic din însuşirile apocaliptice pe care i le atribuie biserica, ci eSte un biet personaj ridicol, în răutatea sa insuficientă şi în prostia sa incomensurabilă. Legendele istorice, deşi apelează şi ele, în numeroase cazuri la miraculos, pentru explicarea unor anumite fapte, îşi grupează conţinutul în jurul unui sîmbure real, care îndeobşte este im personaj istoric, o întîmplare petrecută aievea, un loc geografic concret. Să luăm, de pildă, succesele strălucite ale lui Ştefan cel Mare împotriva cotropitorilor turci. Pentru a explica „miracolul" unor asemenea victorii, poporul a recurs la asistenţa divinităţii. Tot aşa, izbînda lui Aurel Vlaicu n-a putut fi explicată pe cale obişnuită, poporul fiind lipsit, la data aceea, de înţelegerea fenomenului extraordinar la care asista. Şi în acest caz, explicaţia pe care a dat-o poporul a fost de natură miraculoasă. Dar dacă în cazuri ca cele relatate mai sus, mai apar semnele miraculosului şi fantasticului, într-un mare număr de legende istorice conţinutul este complet expurgat de asemenea elemente. „Dumbrăvile roşii" se numesc aşa pentru că în acele locuri au sîngerat armatele cotropitoare, puse la jug să are şi să semene ghindă. „Valea albă" se numeşte astfel, deoarece locul a fost înălbit de oasele ostaşilor căzuţi în luptă. Cazurile s-ar putea înmulţi, fără a schimba datele problemei. Din punct de vedere artistic însă fantasticul este atît de inextricabil legat de însăşi definiţia genului, îneît dacă s-ar crea legende şi în zilele noastre — şi este sigur că uriaşul efort constructiv din patria noastră a şi intrat în legendă — ele nu ar putea renunţa la prezenţa acestui element de bază. Acesta arată şi direcţia evoluţiei interne a genului : ceea ce apărea odinioară ca explicaţie a lucrurilor, s-a transformat în vremea noastră în procedeu artistic, fantasticul fiind modalitatea estetică indispensabilă pentru realizarea genului. In cadrul celor două categorii stabilite mai sus, legendele se grupează după conţinut, putîndu-se descoperi, în diversitatea aproape derutantă a lor, o tematică relativ constantă. Această tematică exprimă întregul domeniu al cunoştinţelor poporului, oglindind orizontul său material şi moral. De pildă, poporul a încercat să-şi explice nenumărate, fenomene în legătură cu cerul. 94 www.dacoromanica.ro Acesta, în concepţia legendară a poporului nostru este material, n-a fost întotdeauna departe de pămînt, se deschide în anumite împrejurări. Calea lactee arată drumul de întoarcere pentru cei căzuţi în robia tătărească. Soarele şi luna sînt fraţi care s-au căsătorit între ei şi pentru aceasta au fost pedepsiţi să stea la antipozi, spre a nu se mai putea întîlni vreodată. Petele ce se văd în lună reprezintă pe un cioban rezemat în bîtă, fazele lunii se datoresc vîrcolacilor care, în mod periodic mănîncă discul strălucitor al lunii. Stelele, luceferii, norii, vîntul, fulgerul şi trâznetul, ploaia şi zăpada, toate îşi au „povestea11 lor. Tot atît de multe legende se referă la pămînt. In primul rînd, în miturile poporului nostru, pămîntul nu este sferic ci plan, el se sprijină pe nişte stîlpi sau furci de fier, ori pe spinarea unor peşti uriaşi. Cutremurele se datoresc mişcării peştilor sau voracităţii unei scorpii care roade stîlpii pe care stă pămîntul, pentru a-I face să cadă în apă. Munţii au fost făcuţi la sfatul ariciului : la început, pămîntul era mai întins decît spaţiul unde trebuia să fie aşezat şi ariciul a dat sugestia să i se încreţească faţa, spre a se potrivi cu locul. Pietrele sînt ciolanele pămîntului, iar nisipul e sămînţă de piatră. Nenumărate legende se referă la om, la facerea lui, dar mai ales la anume însuşiri neobişnuite pe care le au numai anumiţi oameni (spîni, guşaţi) ; altele se referă la femeie, la copii şi mai cu seamă la babe. Dintre animale, cele care s-au bucurat de o atenţie mai mare sînt păsările, dar nu au fost uitate nici insectele, nici celelalte vieţuitoare. In zugrăvirea însuşirilor acestora, legendele se apropie de simbolismul alegoric al fabulei şi al poveştilor animaliere medievale. Astfel, ariciul este înţelept, albina e harnică, ursul şi-a pierdut coada, lipsă ce s-a perpetuat după aceea la toată specia. In privinţa genezei unor animale, cele folositoare omului (oaia, clinele) sînt opera lui Dumnezeu, în timp ce animalele dăunătoare sînt opera diavolului (capra, lupul). Din zoologia populară nu lipsesc însă nici animalele fantastice, ca balaurul sau scorpia. Vegetalele sînt bine reprezentate şi ele, însă mai puţin arborii decît florile şi decît plantele de uz gospodăresc. Şi aici este de făcut aceeaşi observaţie ca şi la animale: cele utile sînt dumnezeieşti, cele nefolositoare sau stricăcioase sînt diavoleşti. Tutunul, de pildă, sau urzica, nu pot fi decît opera diavolului. In anumite cazuri, legenda ţine să sublinieze lupta dintre cele două principii, diavolul încercînd să strice şi să submineze opera rivalului său : el a creat nodurile bradului şi spinii trandafirului. Marele număr de flori intrate în legendă arată locul de seamă pe care acestea îl ocupă în viaţa poporului nostru, atestînd deosebita lui sensibilitate faţă de frumos. Legendele de acest fel nu sînt altceva decît comentariul epic la metafora cuprinsă în înseşi numirile populare ale respectivelor vegetale. Alte legende se ocupă de mîncări şi băuturi, de boli şi de leacuri, de noroc şi năpastă, de profesiuni, muncă, bani, comori etc. O importantă categorie de legende încearcă să explice anume însuşiri de ordin geografic, aceasta în strînsă legătură cu toponimia. Denumirea toponimică, în aceste cazuri, este condensarea legendei pentru uzul curent, iar legenda este pentru ocazii festive, explicarea denumirii. In această grupă trebuie să încadrăm legendele despre munţi, piscuri, dealuri, văi, lacuri, bălţi, iazuri, fîntîni, izvoare, rîuri, pîraie, oraşe, sate, drumuri şi altele. Dintre personajele istorice, nu au intrat în legendă decît cele care au putut întreţine, peste veacuri, interesul poporului. Printre acestea numărăm unele figuri de haiduci ca Darie, Dăianu, Doboş, Dragu, Olea, Ion Pietrarul, Pintea, unele figuri de căpetenii de răscoală, precum şi unele nume despre a căror realitate concret isto- 95 www.dacoromanica.ro rică nu mai putem spune nimic astăzi : Domnul de rouă, Iorgovan. Dintre voievozi puţini sînt cei care s-au învrednicit să fie slăviţi în legende : Dragoş Vodă, Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab şi dintre cei mai aproape de noi, Cuza Vodă. Majoritatea numelor de voievozi ni s-au păstrat în tradiţiile populare şi printre acestea, un loc de frunte îl ocupă cele despre Vlad Ţepeş. Forma, ca structură internă a operei de artă, este determinată, în ceea ce priveşte legenda, de conţinutul său miraculos sau realist. Procedeele de realizare artistică diferă în funcţie de această virtualitate bipolară. Aşa se face că legenda, ca gen folcloric aparte, nu are o modalitate de exprimare artistică proprie. Ea se apropie de basm, dar şi de snoavă, fiind adeseori tot atît de aproape şi de povestea animalieră ca şi de tradiţia istorică, din care cauză ea foloseşte procedeele artistice proprii celorlalte genuri folclorice care compun epica populară romînească în proză. Două exemple, culese la intervale deosebite, din regiuni deosebite, sînt elocvente pentru modalitatea estetică bivalentă a legendei, chiar în cadrul aceleiaşi specii. Cronicarul Ion Neculce, în cunoscutele sale O samă de cuvinte, ne transmite următoarea povestire: „Ştefan-vodă cel Bun, vrînd să margă la biserică într-o duminică dimineaţă, la liturghie, în tîrgu în Vasluiu, şi ieşind în polimari la curţile domneşti ce era făcute de dînsul, au audzit un glas mare de om strigînd să aducă boii la plug. Şi mirindu-se ce om este acela să are duminica, şi îndată au trimis în toate părţile, ca să-l găsască pre acel om, să-l aducă la dînsul. Şi l-au aflat pre om în sus, pre apa Vasluiului, cale de patru ceasuri, arind la o movilă ce să cheamă acum Movila lui Purcel. Că pre acel om încă îl chema Purcel. Şi ducîndu-1 pre acel om la Ştefan-vodă, l-au întrebat Ştefan-vodă : el a strigat aşe tare, şi pentru ce ară duminica ? El au dzis că au strigat el să aducă boii la plug, şi ară duminica, că este om sărac, şi într-alte dzile n-au vrut frate-său să-i de plugul, şi acum duminica i-au dat. Deci Ştefan-vodă au luat plugul fratelui celui bogat şi l-au dat fratelui celui sărac, să fie a lui“. Legenda ţine să explice toponimicul „Movila lui Purcel“, a cărui existenţă, pe vremea cronicarului, era legată în conştiinţa poporului de o întîmplare petrecută sub domnia lui Ştefan cel Mare. Eroul povestirii este un ţăran, care din cauza sărăciei încalcă normele obişnuite de convieţuire, arind în zi de duminecă şi trezind „mirarea* voievodului. La chestionarea iritată a acestuia, ţăranul răspunde fără frică, cu demnitate, dezvinovăţindu-se dar fără a pretinde dreptate. Cu toate că textul reprezintă o tîrzie interpretare cronicărească şi poate pune sub semnul îndoielii autenticitatea folclorică a povestirii, modul de portretizare a ţăranului este profund popular, eroului atribuindu-i-se o seamă de trăsături tipice pentru idealul de bărbăţie şi demnitate al poporului. Ştefan-vodă este văzut şi el, la rîndul lui, prin prisma aceleiaşi idealizări. In mintea şi inima poporului, el este voievodul prin excelenţă, cîştigătorul tuturor bătăliilor, ziditorul tuturor bisericilor moldoveneşti, marele împărţitor al dreptăţii. Este aici, în mod evident, vorba .despre o stilizare a figurii morale a celor doi eroi, în sensul raportării la un ideal superior de umanitate, ce ţine de canonul valorilor etice şi estetice făurit de popor în cursul istoriei sale. Evoluînd sub această condiţie estetică, povestirea nu face apel la miraculos. Intervenţia din final a voievodului are caracterul convenţional al unei rezolvări livreşti moralizatoare. Este aceeaşi atmosferă artistică pe care o în-tîlnim frecvent în tradiţiile, mult mai recente, despre Cuza-vodă. Dar şi stilistic, prezentarea este profund populară şi se oglindeşte în măsura echilibrată 96 www.dacoromanica.ro a frazei : frecvenţa conjuncţiei „şi" nu este o caracteristică a scrisului lui Ion Neculce şi nici a epocii cînd s-a înregistrat legenda, ci are o expresivă funcţie stilistică, de nivelare şi egalizare a patosului narativ, specifică pentru modul de desfăşurare a unei producţii folclorice de această categorie. Cu totul altfel se desfăşoară legenda celebrului haiduc transilvănean Pintea Viteazul, pentru care cităm numai două fragmente, într-o versiune moldovenească, şi ea culeasă şi publicată de S. FI. Marian. Pintea, după modelul eroilor de basm sau ai marilor poeme eroice, se bucură de invulnerabilitate magică, însuşire pe care a dobîndit-o ca răsplată pentru vitejiile sale. El nu poate fi deci combătut în condiţii obişnuite şi pentru a-1 omorî, feudalii recurg la trădare, ademenind pe iubita lui, fata „craiului" din cetatea Baia-Mare. Lupta între dragoste şi interesele clasei din care făcea aceasta parte se rezolvă în defavoarea lui Pintea. „Se puse adică această fată loatră şi prefăcută mai de multe ori pe lîng& dînsul cu binişorul şi ispitindu-1 îl întreba, cum de este el aşa de tare, că nime nu-1 poate învinge, şi nici un glonţ de puşcă nu-1 poate prinde ? Pintea dintru început nu voi nemică să-i spue. Mai pe urmă însă, văzînd că tot una îl cincăeşte şi nu o dată chiar şi plînge pentru că nu voieşte să-i descopere, îl puse păcatul şi-i spuse toată istoria sa de la început... Iată în urma urmelor, îi mai spuse încă şi aceea, că pe dînsul numai acela va fi în stare să-l învingă, care va lua şapte fire de grîu de vară şi şapte de grîu de toamnă, şapte fire de piper, şapte fire de tâmîie, şapte cuie şterse de potcoavă părăsită şi un glonţ de argint şi cu toate acestea va încărca o puşcă, acela îl va putea împuşca, altul nu, căci numai de lucrurile acestea poate să moară". Bineînţeles, la prima ocazie, Pintea este pîndit şi surprins de panduri. Deşi disproporţia numerică dintre atacatori şi oamenii lui este covîrşitoare, el reuşeşte nu numai să le ţină piept, ci să-i şi pună pe fugă, într-un efort- voinicesc ce nu este cu nimic mai prejos de încleştările similare de epopee. In momentul însă „cînd îm-plîntă securea sa în zidul cetăţii şi voia să se arunce înăuntru, iată că un pandur înalt şi spătos, pe care fata craiului îl învăţase cu ce fel de armă poate să-l omoare, se repede ca o săgeată asupra lui, întinde puşca, care o ţinea în mînă şi care era încărcată cu lucrurile descoperite fetei craiului de Ţintea, şi cum o întinde, şi cum o sloboade, îl nimereşte oblu în vîrful capului, aşa că-i rămase capul în zid. Şi cum a rămas Pintea atuncea, aşa zice că se vede el şi acuma, ca şi cînd ar fi viu, atîta numai că de atunci şi pînă acum a împietrit. Pe trupul lui Pintea au ră-sărit şapte fire de grîu de primăvară de-o parte şi şapte de toamnă de cealaltă parte şi-au crescut şi s-au făcut dintr-însele spice, care şi pînă în ziua de astăzi se mai pot vedea... Astfel s-a trecut voinicul Pintea !" Şi în acest caz este vorba de o legendă istorică, dar cu o structură ce-'o apropie de basmul fantastic şi de unele balade voiniceşti, de unde de altfel a împrumutat şi motivele caracteristice. Interpretarea hiperbolică a figurii lui Pintea ţine să sublinieze simpatia specială cu care poporul şi-a înconjurat eroii şi probează, încă odată, că opera de artă nu reproduce istoria ci o interpretează, în funcţie de capacitatea creatorilor de a înţelege direcţia şi semnificaţia faptelor, precum şi în funcţie de aderenţa sentimentală a lor la aceste fapte. Toate acestea au vizibile consecinţe stilistice. Repetarea obstinată a cifrei fatidice, din primul fragment, sugerează o atmosferă întunecată de descîntec şi vrajă, pregătind, cu savant rafinament, deznodămîntul; maniera eliptică de a alcătui fraza prin juxtapunerea simplă a propoziţiilor, din final, urmăreşte să sublinieze 7-0. 1144 97 www.dacoromanica.ro rapiditatea dramatică a catastrofei. Ambele procedee sînt împrumutate din arsenalul caracteristic de mijloace de expresie ale basmului. Este, în fine, important de semnalat, că legenda, ca şi tradiţia poporului de altfel, are o documentare istorică din cele mai vechi. Opera cronicarilor cuprinde numeroase exemple, deoarece, în conformitate cu spiritul epocii respective, aceştia au considerat legenda ca o sursă de informaţie istorică vrednică de atenţie. Opera lui Ion Neculce rămîne documentul cel mai caracteristic în această privinţă. SNOAVA Ca şi legenda şi fabula „snoava uşoară, adesea glumeaţă, totdeauna scurtă* este o naraţiune cu caracter satiric demonstrativ. Diferită de basm prin structura sa, snoava este actuală, localizată şi axată pe un personaj tipic. Ea nu este supusă unei forme definitive. Spre deosebire de basm care este complex şi tinde la conservarea fidelă a tradiţiei, snoava nu respectă cel mai adesea fidelitatea textului iniţial, ci conţinutul fiecărei snoave depinde de locul, momentul şi fantezia povestitorului. Uşor de memorat, snoavele mult apreciate de lume s-au răspîndit pretutindeni şi multe dintre ele, care circulă şi astăzi, au o mare vechime. Izvorîtă atît în mediul sătesc cît şi în cel orăşenesc, snoava reflectă aspecte ale realităţii, în care poporul, observator atent şi pătrunzător, vede bine slăbiciunile oamenilor pe care vrea să le înlăture şi să le corecteze, prin glumă uneori, neputîndu-Ie rezolva pe altă cale. Mai mult decît oricare altă specie populară, snoava prezintă figuri reprezentative, personaje din diferite medii, clase şi vîrste, ţărani şi orăşeni, boieri şi ciocoi, tineri şi bătrini, bărbaţi, femei şi copii, feţe bisericeşti, autorităţi, neamuri străine cu care poporul nostru a venit în atingere. Valoarea snoavei populare romîneşti constă- în bogăţia şi modurile proprii de a biciui prostia, avariţiâ dar şi risipa, cleveteala, viclenia, răutatea, practicele claselor suprapuse şi ale instituţiilor ce le-au servit, atitudinea stă-pînilor faţă de slugi şi a acestora faţă de stăpîni. Tematic snoavele pot fi deosebite în două grupuri principale : un grup care se referă la snoavele care subliniază trăsăturile negative ale oamenilor şi al doilea grup îţi care cei luaţi în şfichiul satirei pentru presupusele defecte, ies până la urmă învingători. Dat fiind conţinutul concentrat, snoava îşi construieşte personajul pe un singur aspect caracteristic. Luînd în vedere o trăsătură oarecare, snoava creează o -imagine a personajului ale cărui particularităţi de caracter şi comportare vrea să ni le dezvăluie. Un ţăran hîtru spune unui boier că are o căciulă care face minuni; plăteşte totul. — Ei, dar atunci trebuie să fii mare bogat! — Bogat şi nu prea tare, aşa cum îi mai bine. — Apăi, măi bade Ioane, o vorbă măi; nu mi-o vinzi mie ? Vinde-mi mie căciula ta şi ţi-oi plăti-o cît ăi cere 1 Ţie puţinu-ţi trebuie... Eu aş avea mai mare folos de căciula ta decît tine... 98 www.dacoromanica.ro Conţinutul snoavei nu provoacă nemijlocit rîsul. Satira din snoavă trece în domeniul unor evaluări critice cu privire la comportarea şi fapta boierului şi a celor din categoria sa. Satira este îndreptată atît împotriva fenomenelor generale cît şi împotriva exponenţilor unor anumite grupuri sociale : funcţionari, popi etc., pregnant zugrăvite în snoavă şi pe care poporul le-a satirizat şi le-a batjocorit în chipuri diferite. Năravurile stăpînirii din vremurile trecute, oamenii de care se foloseau, zapciii neomenoşi sau împărţitorii dreptăţii, judecătorii corupţi care dădeau dreptate celor ce-i mituiau şi nu celor năpăstuiţi sînt ţinta celei mai necruţătoare batjocuri. Un om bogat şi un sărac merg la judecată. Săracul nu mituise pe judecător, iar bogatul era tare zgîrcit şi sigur de dreptatea lui. Săracul ascunsese ceva sub cojoc, făcînd pe judecător să creadă că are bani. Lucrurile aşa se înţîmplară şi săracul cîştigă dreptatea ! — Ei, acum să-ţi văd dreptatea ! Omul scoase bolovanul de sub cojoc, zicînd : — Ai noroc c-ai judecat aşa după cum ai judecat, că de nu te trezeai cu dreptatea-n cap! Deşi în trecut preotul a avut o situaţie specială, în comunitatea sătească mai ales, totuşi poporul nu l-a cruţat şi ori de cîte ori prin ipocrizia lui a contravenit eticii de viaţă a poporului, oamenii l-au luat în rîs şi l-au ironizat: „toţi copiii cu părul roşu din sat sînt ai popii“ sau, vorbind de aviditatea lui : „pînă să moară popa de foame, trebuie să moară mai întîi tot salul“ sau de neştiinţa lui de carte : „Zis-a Domnul... Zis-a Domnul..." şi dascălul care de obicei îi punea un semn unde trebuia să citească, îl întrebă batjocoritor ce-a zis. „A zis, să te ia dracul, că nu mi-ai pus zăloagă la evanghelie". Hazul reiese din situaţia ridicolă în care se află popa. Batjocura pregnanta din snoavele privitoare la popi scoate în evidenţă trăsăturile tipice ale acestei categorii. Cu totul alt aspect are batjocura cînd se adresează unor defecte şi lipsuri omeneşti. Snoava nu mai utilizează satira răutăcioasă, vehementă, cum este aceea îndreptată împotriva clasei exploatatoare, ci foloseşte umorul şi ironia subtilă. Chiar criticarea unor vicii are un caracter mai blînd. Ironia în snoavele privitoare la viciile omeneşti se realizează prin întrebuinţarea contrastului — avariţie-risipă; lene-vrednicie; cinste-înşelătorie, hoţie etc. Unele dintre cele mai populare snoave sînt cele referitoare la isteţime, fie isteţimea însăşi: isteţimea rezultată uneori din contrastul între o persoană isteaţă şi una neghioabă, interesul oprindu-se la cea din urmă. De pildă snoava In care un om isteţ la minte îşi vede zădărnicite planurile, numai fiindcă are o îievastă proastă şi guralivă. El povesteşte nevestei sale fapte absurde, ca atunci cînd va fi întrebată — omul găsise o comoară pe moşia unui boier — nimeni să nu-i dea crezare. Umorul şi ironia sînt reliefate în dialogul ce urmează la judecata între boier şi nevasta proastă. — Cînd a găsit bărbatu-tău banii ? o întrebă domnul. — Cînd au venit turcii, răspunse nevasta. — Cînd a fost asta ? întrebă din nou domnul cu mirare. — Cînd a plouat covrigi. 99 www.dacoromanica.ro — Da cînd a ploilat covrigi, tu proasto ? întrebă iarăşi domnul încrun-tînd din sprîncene. -— Ştii, cînd furaseşi cîmaţu de la măcelar şi te-au purtat prin tîrg cu el legat de nas ! Stăpînul văzu că muierea ce venise să pîrască pe bărbatu-său, n-are toţi boii acasă, şi aşa n-o mai ascultă, ci o dete pe uşă afară. De mare popularitate se bucură snoavele despre proşti şi faptele lor absurdei Un prost este convins că dovleacul pe care şade este un ou de cal pe care l-a clocit, iar iepurele care fuge alături de el este mînzul. Un alt neghiob se suie intr-un pom şi-şi taie craca de sub el, căzînd. Nişte oameni vrînd să aplece o salcie, în apă, se agaţă unii de alţii, formînd yn lanţ.. Cel de sus le dă drumul, vrînd să-şi scuipe în mîini şi cad cu tpţii în apă. Upui tînăr plecat în peţit i se recomandă să arunce fetii „ochi de oaie“ (galeşi). El cumpără de la măcelar cîţi ochi de oaie găseşte şi-i aruncă peste fată. Comicul din aceste snoave reiese tocmai din faptele absurde pe care neghiobii le săvîrşesc, confundînd sensul metaforic cu cel literal, sau igno-rînd legile elementare. Un interes deosebit au trezit şi snoavele despre femeia necredincioasă. Tendinţa,.acestor snoave este moralizatoare. Un bărbat pleacă de acasă şi bănuindu-şi nevasta se întoarce ascuns într-un sac. Căsindu-şi nevasta pe-.tţecînd cu iubitul ei şi cîntînd fericită că n-o stinghereşte nimeni, bărbatul iese din ,sac şi luînd melesteul o bate în ritmul cîntecului. Sentinţa morală este de obicei pedeapsa pe care o primesc vinovaţii pentru faptele lor. Şi alte deprinderi ca minciuna, îndărătnicia, viclenia sînt satirizate în snoavă, cel mai adesea prin zugrăvirea relaţiilor de familie. Poporul generalizează trăsăturile caracteristice ale unor personaje — creînd imagini pregnante şi .exagerind acţiunile acestora pentru a exprima în felul acesta impresia unor obiceiuri respingătoare, contrare eticei lui. Printre figurile cele mai tipice ale snoavei romîneşti este Păcală, întruchiparea cea mai izbutită a umorului popular, dar nu acel Păcală confundat adesea cu prostănacul, cu năzdrăvanul satului, ci Păcală care reprezintă inteligenţa, concepţia, morală justă, replica vioaie şi tendinţa de a satiriza aspectele negative ale societăţii. Păcală — ca şi Till Buhoglindă, Nastratin Hogea sau Bertoldo — este personajul pozitiv, care ţine piept cu curaj şi isteţime tuturor acelora înspre care se îndreaptă ura, dispreţul şi protestul poporului. Pe rînd şi popa, şi judecătorul, şi jandarmul, şi primarul şi bogătanul, şi risipitorul, şi zgîrcitul, şi beţivul, şi leneşul, şi bărbatul prost, şi femeia iubeaţă sînt obiectul satirei biciuitoare a lui Păcală. Din ciocnirile dintre el şi diverşi oameni, din împletirea voioşiei cu necazul altoit pe un fond de bună dispoziţie sufletească au izvorît umorul, gluma scîn-teietoare, batjocura usturătoare şi ironia subtilă. Snoavele privitoare la Păcală sînt multe, formînd un ciclu care poartă numele „ciclul Păcală", poporul atribuindu-i eroului întlmplările hazlii ale vieţii şi căutînd să-şi exprime pe această cale protestul împotriva nedreptăţilor şi a sistemului social-economic din care ele izvorăsc. Păcală spune unor oameni la o circiumă că are o căciulă năzdrăvană care plăteşte totul. Oamenii cumpără căciula şi cînd văd că au fost păcăliţi 100 www.dacoromanica.ro se duc să-l ia la rost. 11 găsesc pe cîmp proptind o salcie. Pune oamenii să proptească salcia pînă le aduce banii înapoi, dar îi face să aştepte mult şi bine. Cînd îl găsesc, oamenii îl pun într-un sac cu gîndul să-l arunce în apă, dar Păcală reuşeşte să scape, ţipînd că oamenii vor să-l aleagă primar. In sac, în locul lui, intră un negustor de boi, care este aruncat în apă... Cu toate că poporul arată multă dragoste lui Păcală, totuşi îi dezvăluie şi lui defectele, luîndu-d în derîdere. Elementul negativ însă nu diminuează rolul lui Păcală chiar atunci cînd isprăvile lui nu sînt glumeţe, ci de-a dreptul răutăcioase. De aceea el este zugrăvit pe plan umorist, şi nu pe plan satiric. Păcală, în slujba unui popă face stăpînului numai lucruri rele, ca să se răzbune pentru felul cum se poartă popa cu fraţii săi angajaţi la el ca slugi. Taie boii popii, aruncă plugul peste gard, pune cîinii Mărar şi Pătrunjel în ciorbă, aruncă copilul în apa clocotită şi-l omoară. Snoava are o adîncă semnificaţie socială. Prin mijlocirea glumei şi a umorului nesecat, prin spiritul de observaţie, snoava ne înfăţişează lumea spirituală şi trăsăturile sociale şi economice ale unor epoci istorice .cu personajele lor tipice. BIBLIOGRAFIE § A. u. A. S c h o 11, Walachische Marcheri, Stuttgart u. Tubingen, 1845; E. B. Stinescu-Aijdanu], Proza poporală. Poveşti, Timişoara, 1860; I. C. Fundescu, Literatură populară. Basme, oraţii, păcălituri şi ghicitori, Bucureşti, 1867; P. Ispirescu, Legendele sau basmele romînilor, Bucureşti, 1872—1874,' 1882; P. Ispirescu, Snoave şi povestiri populare, Bucureşti-, 1874; I. Ii.' H i n ţ e s c u, Intimplările lui Păcală, Braşov, 1876; S. FI. Marian, Ornitologia populară romină, 1882; I. C. Sbiera, Poveşti populate rominişti, 1886; I. Pop-Reteganul, Poveşti ardeleneşti, Braşov, 1886—1888 ; I. C. M 9 1 ; d a r e s c u, Din şezători. Basme culese, Bucureşti, 1889 ; D. Stlncescu, Basme culese din gura poporului, Bucureşti, 1889; N. A. Bogdan, Poveşti şi anecdote, Iaşi, 1892; D. Stăncescu, Snoave şi glume populare, Bucureşti, 1892; Acelaşi Alte basme culese din gura poporului, 1893 ; Acelaşi, Basme şi snoave, Bucureşti, 1894; Acelaşi, Glume şi poveşti, Craiova, 1896; S. FI. Marian, Insectele iif limba, credinţele şi obiceiurile romtnUor, Bucureşti, 1903 ; P. Papahagi, Basme aromine şi glosar, Bucureşti, 1905; G. C a t a n â, Poveşti populare din Banat, Braşov, 1908 ; I. A. C a n d r e a şi O. D e n s u s i a n u, Poveşti din diferite ţinuturi locuite de romini, Bucureşti, 1909; G. Radulescu-Cpdin, Legende, tradiţii şi amintiri istorice, Bucureşti, 1910; T. P a m (i 1 e, Povestea lumii de demult după credinţele poporului romîn, Bucureşti, 1913; T. Pâlniile, Cerul şi podoabele lui după credinţele poporului romîn, Bucureşti, 1915; C. Radu, lescu-Codin, îngerul romînului, Bucureşti, 1915 ; T. P ş m f i 1 e, Mitologie romînească, Bucureşti, I—II—III, 1916, 1924 ; F. O ţ> e ţ t, Rumănische Mărchen u. Sagen aus Siebenburgen, 1925; N. I. Dumitraşcu, Busuioc, Poveşti olte neşti, Bucureşti, 1928 ; Al. Vas iI1 i u, Poveşti şi legende, Bucureşti, 1928. 101 www.dacoromanica.ro § L. Ş&ineanu, Basmele romfnilor in comparaţiune cu legendele antice şi in legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice, Bucureşti, 1895; A. Schullerus, Verzeichnis der rumănischen Mârchen und Mărchen-varianten, Helsinki, 1926 ; C. C S1 i n e s c u, Estetica basmului, In Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 6 (1957 ) 395—484 ; 7 (1958) 7—135. POEZIA EPICĂ EPOSUL EROIC (C1NTECUL BĂTR1NESC) Bogata creaţie de cîntece epice reprezintă un important capitol din moştenirea artistică tradiţională a poporului nostru. In locurile unde tradiţia vie le păstrează în circulaţie şi azi, poporul însuşi le recunoaşte drept cîn-tece bătrîneşti, voiniceşti, sau haiduceşti, subliniind astfel vechimea şi conţinutul lor prin excelenţă eroic. Aceasta ne apropie de terminologia asemănătoare a popoarelor învecinate, amintind îndeosebi de bîlinele sau starinele ruse şi de junacke pjesme-le sud-dunărene. De altfel se cuvine să distingem din mulţimea cîntecelor narative, publicate adeseori de-a valma de culegători, în cursul celor peste o sută de ani de cînd s-a început publicarea folclorului nostru, cîntecele cu adevărat „bătrîneşti” şi „voiniceşti”, care alcătuiesc eposul nostru eroic, deosebindu-le din rîndul cîntecelor despre întîmplări şi fapte mai mult sau mai puţin obişnuite, din viaţa familială şi cotidiană. Păstrînd proporţiile, diferenţa este în multe privinţe ca de la eroic la senzaţional, de la tragedie la dramă sau de la basm la nuvelă 1 In scopul lăudabil de a face mai accesibil Occidentului geniul poetic al poporului romîn, V. Alecsandri a adoptat termenul apusean de „baladă”, publicînd laolaltă sub acest titlu cîntece eroice şi familiale. Incercînd din treacăt o definiţie, poetul înţelegea totuşi înainte de orice prin balade „mici poemuri asupra întîmplărilor istorice şi asupra faptelor măreţe”. Cîntecele bătrîneşti sînt departe de a fi cronici rimate, de o valoare concret documentară, fiind numai oglindiri ale momentelor istorice prin caractere tipice, fapt pe care îl intuiseră Stolnicul Cantacuzino, N. Bâl-cescu, A. Russo, B. P. llasdeu. Răsunete şi unele elemente concret istorice nu sînt cu totul excluse mai cu seamă din unele cîntece epice ca cele care oglindesc fapte şi împrejurări din mediul curţii feudale (Dobrişan, Vartici, Radu Calomfirescu, lor-dăchifă al Lupului, Aga Bălăceanu, Constantin Brîncoveanu ş.a.), care se înscriu ca premise ale cîntecului istoric, situîndu-«e tematic şi stilistic între eposul eroic propriu-zis, baladă şi cîntecul istoric. Un loc aparte în trecerea de la eposul eroic la baladă ocupă de asemenea unele cîntece inspirate din viaţa păstorească şi din contactul între păstori, haiduci şi hoţomani (ca Toma Alimoş, Costea, Şalga, Codreanu şi mocanul, Stan din Bărăgan, Gltimiş). 102 www.dacoromanica.ro Colecţiei lui V. Alecsandri, cuprinzînd numai vreo 50 de balade, li urmează un lung şir de publicaţii care aduc numeroase cîntece bătrîneşti *. După o apreciere sumară, se cunosc astăzi în total cîteva mii de „va-riante“, care se pot grupa în vreo 200 tipuri principale de subiecte de cîntece bătrîneşti. Cîntecul bătrînesc aparţine eposului de forme mici, cu caracter fărî-miţat, poematic, neavînd suflul marilor epopei de lungă întindere, cu acţiunea grupată în jurul unor eroi şi fapte centrale. El este alcătuit din creaţii care ating în medie 200—300 versuri, arareori depăşind, în cele mai depline variante, 400—500 versuri. Considerînd în ansamblu tematica cîntecelor bătrîneşti, nu este greu de constatat legătura cu cea sud-dunăreană, care se manifestă atît prin comunitatea unor eroi cît şi prin numeroase elemente de detaliu: motive epice, imagini şi procedee poetico-muzicale foarte asemănătoare. Din punct de vedere istoric, un rol deosebit în cristalizarea eposului nostru l-au avut evenimentele şi contactele din secolele al XlV-lea pînă la al XVI-lea, cîntecul nostru bătrînesc atingînd apoi deplina sa înflorire între al XVI-lea şi al XVIII-lea veac. In felul acesta, deşi moştenitor al unei vechi tradiţii epice care poate urca pînă în timpurile cele mai îndepărtate ale regimului de obşte gentilică, cîntecul nostru bătrînesc — ca şi eposul popoarelor vecine — aparţine în esenţă, prin cele mai depline realizări ale sale, epocii feudale, . în cursul căreia s-au cristalizat unele creaţii tradiţionale mai vechi şi au fost create altele, corespunzătoare noilor condiţii de viaţă istorică. Coexistă astfel în alcătuirea cîntecului bătrînesc, alături de realizări hotărît mai noi, de o istoricitate transparentă, unele creaţii care, în limitele unei mentalităţi arhaice, urcă la epoca eposului timpuriu, din vecinătatea basmului eroico-fantastic. Aşa e, spre pildă, cîntecul voinicului Iovan Iorgovan. Eroul biruie şi răpune balaurul cotropitor care... Scotea cap la ţarfi Sa-şi ia o vBcşoarB, Iar o vaca grasa Şi-o fata frumoasa... Zugrăvirea voinicului îşi trage seva din ambianţa basmului eroico-fantastic. El că mi-şi pleca Joi de dimineaţa, Pe rouB, pe ceaţa, Cu ceaţa-n spinare, Cu roua-n picioare, Lucru de mirare! Cu vijla-nainte Mult mergea de frunte; Ogarii-n provaz. Merge de miraz; Şoimeii pe mînă, 1 Preţioase materiale se afla mai cu seama tn colecţiile: C. Dem. Teodorescu, Gr. G. Tocilescu, C. N. Mateescu, N. Păsculescu (pentru Muntenia şi Oltenia) ; Al. Vasiliu, T. Pam-file, D. Furtuna (Moldova) ; M. Pompiliu, I. G. Bibirescu, G. Tulbure (Transilvania) ; T. Pa-pahagi (Maramureş); G. Cătană, G. Alexici, A. Corcea, E. Ilodoş, I. Popovici (Banat); T. Burada (Dobrogea) ; G. Giuglea şi G. Vîlsan, C. Sandu-Timoc (de la romînii din Serbia). 103 www.dacoromanica.ro Merge de minune! Căluşelul lui, Puiul leului; Şeuliţa lui, Ţeasta zmeului; Friuleţul lui, Doi bslsurei De gurâ-ncleştaţi, De coade-nnodafi, DupS oblinc daţi; Chingulifa lui, Doua n&ptrcele ’M pic tî te de el. El ca mi s-au dus, Trei zile s-au dus, Sus, pe Cema-n sus... Tematica peţitului eroic şi lupta cu monştrii — în care cercetătorii au identificat unele dintre cele mai vechi realizări ale eposului timpuriu — se atestă prin rămăşiţele care au supravieţuit din cel mai vechi strat al cînte-celor bătrîneşti. Voinicul, întruchipare eroică a celor mai desăvlrşite calităţi ale unui colectiv epic ce nu pare a depăşi dimensiunile gintei şi ale familiei primi» tive, luptă cu succes împotriva întruchipării monstruoase a duşmanului, care reprezintă încă destul de limpede, fie forţele stihinice ale naturii neîmblîn-zite, fie inimiciţia şi ciocnirea cu colective gentilice vrăjmaşe sau pentru nevoile căsătoriei exogame. Sîla Samodiva şi Dălea Damian, Ăi trei fraţi cu nouă zmei, Voinicul Iortoman şi şarpele, Scorpia, precum şi o parte din ciclul novăcesc — provenind din adaptări şi aglutinări ale tematicii arhaice la figura prestigioasă a unui erou mai recent, aparţinînd epocii de mare înflorire a eposului feudal — ca spre pildă : Novac şi zîna, Novac şi fata sălbatecă, Novac şi Dîrvij, Gruia şi şarpele, reprezintă creaţii provenind negreşit din cele mai vechi timpuri, care ne-au parvenit în versiuni mai mult sau mai puţin evoluate dar totuşi destul de bine păstrate. Unele cîntece bătrîneşti ca acestea s-au născut din osmoza neîntreruptă între basmul eroico-fantastic şi cîntec, cîntecul bătrlnesc preluînd astfel, din tradiţia mai veche a Jjşsmulpi, o seamă de cuceriri tematice şi de structură artistică ale străvechiului gen al povestirii în proză. Analiza atentă comparativă, asupra realizării imaginii artistice a eroilor pozitivi şi negativi, constituie metoda de cercetare din a cărei generalizare se încheagă chipul luminos al voinicului şi cel al monstrului întunecat. Din tensiunea acestei antiteze rezultă conflictul poetic şi se alimentează imagistica vechiului epos voinicesc. Este deosebit de interesantă evoluţia dialectică a eroilor şi a conţinutului cîntecelor bătrîneşti, în funcţie de schimbarea condiţiilor de epocă istorică. Specificul local al trecerii lente de la străvechile rosturi ale vieţii săteşti prefeudale la constituirea formelor proprii de viaţă feudală — care au preluat, asimillnd treptat, multe elemente din moştenirea social-culturală a trecutului — a făcut ca eposul voinicesc anterior — sau afllndu-se în stare încă rudimentară — să supravieţuiască în temeiul rămăşiţelor concepţiei arhaice despre lume, persistînd peste veacuri din străvechea noastră orînduire gentilică. 104 www.dacoromanica.ro Apare foarte caracteristic faptul că, în toate baladele noastre eroice, imaginea socială a colectivului epic, despre a cărui primejdie şi salvare e chemat să spună cîntecul bătrînesc, abia depăşeşte limitele familiei patriarhale. Datorită tocmai caracterului profund popular al eposului nostru, rămas departe de influenţa feudalităţii suprapuse, nu se întîlnesc desigur în cînte-cele noastre bătrîneşti largi desfăşurări de oşti, nici mari bătălii în ceasuri istorice hotărîtoare — ca spre pildă în marele epos sîrbesc, din care nu lipseşte influenţa puternică a curţii feudale. De altfel înseşi condiţiile istorice, specifice în ce priveşte raporturile de viaţă cu cotropitorul, nu au ajuns să statornicească supunerea noastră prin bătălii decisive, de dimensiunile dezastrului de la Cosovo. Suzeranitatea turcească s-a instaurat la noi treptat, pe baza infiltrării — respectiv capitulării progresive — fără a reduce vreodată ţările romîne la starea de paşalîc. Cu toate acestea lupta eroică de rezistenţă în faţa lăcomiei cotropitorului rămîne conţinutul istoric principal şi izvorul tematic determinant al dezvoltării eposului nostru începînd din sec. al XlV-lea. Deşi lipsită de marele patos al eposului sîrbesc, care comentează amplu amintirea dureroasă a marii bătălii pierdute, lupta noastră îşi are rosturile ei proprii. Ea izbucneşte fulgerător, cu o ardoare neîncetată, în acţiuni pilduitoare de ceată, sau numai încleştări vitejeşti de doi, dar pline de interes şi de farmec epic şi slujind din plin pentru alimentarea necontenită a spiritului eroic al obştilor, care suferă şi se bucură în acelaşi cîntec la evocarea strîmtorării şi a biruinţei. Ciclul plin de însufleţire şi de un larg răsunet tradiţional al vitejiilor neamului novăcesc domină acest capitol al eposului nostru : La ceardacul lui Novac, Lui Novac, Baba-Novac, Car’ traieşte-acum de-un veac Mare masa mi-este-ntinsa, De mulţi boieri mi-e cuprinsa. Dar la masa cine-mi şade i şade batrînul Novac Cu frate-sau, Ralaban, Cu nepotu-$au loviţa, lovi(8 din Craioviţa, Krcioraş de talaniţa, ’Biârat într-o dulamiţa... Vro cinrizrci de Novârrşti. Vro cincizeci de veri primari, Vro cincizeci de nepoţei Şi cincizeci d-ai mărunţei aşadar toată partea bărbătească a familiei patriarhale ! Voinicul din vechile cîntece bătrîneşti asemănătoare basmului capătă de data aceasta un caracter istoric adecvat, în figura îndîrjită a viteazului răzbunător, iar zugrăvirea „monstrului" duşman se aplică fizionomiei cotropitorului, care bintuia prădalnic plaiurile noastre, lacom de uşoară dobîndă, poftind la fete, neveste şi mame şi îmbiind la trădare, pînă ce îşi afla cuvenita răsplată. Tipică pentru această metamorfoză istorică poate fi creaţia nord-tran-silvăneană, cu alte rosturi imediate decît cele eroice — aşezîndu-se între colind şi cîntec păstoresc — a ciobanului cu sora răpită. Este interesant cum în 105 www.dacoromanica.ro evolu|ia variantelor coexistă încă şi azi, foarte grăitor, ameninţarea monstrului fantastic: zmeii-leii, în unele cazuri, şi a duşmanului mai nou: turcii, în altele. Pe de altă parte gestul eroic capătă şi el noi semnificaţii, care, fără a ieşi cu totul din sfera fantasticului, ne aduc cu vremea pe tăsrîmul unor idealuri istorice schimbate. Viteazul Tanislav spre pildă, izbutind cu multă greutate să se smulgă din legăturile care-1 ţineau înecat în somn, sub greutatea uriaşă a pietrei de moară — datorită slugii trădătoare ce-şi va primi osînda după ce eroul va descoperi şi va ucide mai întîi pe duşmanii perfizi — vâzîndu-se scăpat de la pieire: Rău de piatrS cS*i părea, l*c dcştiu-fil mic mi*o lua Şi-o dată se opintea, Şi cu ea, (rate, cînd da Ilutar turcilor punea Ca să nu mai treacfi-ncoa !.- Răsună în tăria şi solemnitatea acestui gest simbolic, destul de clar exprimată, ideea hotarului ce prinde să despartă „ţara", pe care viteazul o apără cu îndîrjire de călcarea pustiitoare a duşmanului. Sub semnul acestui impetuos avlnt în lupta anevoioasă dar neîncetată pentru îndepărtarea cotropitorului stau clntecele bătrlneşti ale „ciclului dunărean", oglindind patosul încleştărilor „de margene" ale vitejilor: Roman copilul, Şiret ptrcălabul, Novac, Doicin, Marcu Viteazul, Iancu Mare, Pătru (Bleu) haiducul, Tanislav, Badiu, Banu. Cum se vede chiar din această simplă înşiruire, marele prestigiu al eposului sud-dunărean face ca, în această epocă — o dată cu numeroase motive şi alte elemente din eposul balcanic — o seamă de eroi sud-dunâreni să pătrundă adînc în tradiţia* noastră şi să fie cu dragoste adoptaţi şi asimilaţi năzuinţelor şi propriilor condiţii locale ale eposului nostru eroic. Se poate chiar afirma că datorită strînsei colaborări politice şi culturale se creează, în vremea cotropirii turceşti, premisele cultivării unui patrimoniu al eposului eroic în multe privinţe comun, şi la a cărui dezvoltare contribuie fiecare din popoarele dunărene, prin versiuni proprii naţionale, ale aceluiaşi epos. Aşa spre pildă binecunoscuta Maica bătrînă, alergînd fantomatic pe plaiuri dunărene, în căutarea fiului răpus în bătălie, nu păstrează ea încă negreşit, peste veacuri, ceva din înduioşătoarea tragedie a maicii lui Cralievici ? Cea maicii bstrînfi Cu doi dinţi tn gură, Cu brîul de lina, Cu iia de sîrmS, Cu burca seina Din păr de cămila, Din furca-ndrugînd, Pe mal alergînd, Pe toţi întrebînd... In sfîrşit, din tradiţia puternică a luptelor de ceată şi de hărţuială cu cotropitorul, se dezvoltă în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea eposul haiducesc, ale cărui idealuri eroice izvorăsc, în noile condiţii istorice, din adîncirea procesului de sfărîmare a obştii patriarhale şi precipitarea acţiunii de aservire iobagă a unei părţi mereu cresclnde din ţărănime. Creşterea ma- 106 www.dacoromanica.ro rilor latifundii, prin silnicirea obştilor şi acapararea sărăcimii, face ca lupta de clasă să capete forme noi, tot mai ascuţite. Pe lingă nesupunerea la lucru sau la poruncă şi fuga în bejenie, Îşi face atunci loc treptat, In inimile mai cutezătoare, pornirea în lupta haiducească, la adăpostul codrului. Deosebit de semnificativă este confruntarea haiducilor Corbea şi Miu cu însuşi domnul ţării, un pretins „Ştefan-vodă“, caricatură a curţii feudale. Remarcabilă apare exaltarea, prin contrast, a bărbăţiei şi iscusinţei hai* duceşti. Haiducul preia de data aceasta toate atributele tradiţionale ale eroului pozitiv, înmănunchind năzuinţa fierbinte spre libertate şi dreptate socială a colectivului epic. El devine totodată cea mai înaltă treaptă la care se poate ridica patosul tradiţiei eposului eroic, în exprimarea protestului social al maselor asuprite în cursul feudalităţii. In pas cu evoluţia istorică, „duşmanul" capătă şi el înfăţişări noi, sub chipul bogatului lacom şi hain, al boierului şi negustorului pe care ceata haiducească îl judecă şi-l 'despoaie, la adăpostul codrului sau al nopţii, răzbunînd astfel suferinţele sărăcimii. Haiducul, exponent tipic al năzuinţelor arzătoare ale poporului în lupta pentru libertate, e zugrăvit cu cele mai alese calităţi : curajos, îndîrjit împotriva stăpînirii, ocrotitor al săracilor. Baladele exaltă lauda isprăvilor haiduceşti care, — o dată cu răzbunarea suferinţelor îndurate sub povara împilării — aduc (perspectiva uşurării jugului, sub îndemnul hotărît la luptă : Foaie verde de ncgarS, A ieşit Bujor în [ars ! Bate, prada, nu oraoara, Pe ciocoi li baga-n fiare... Bujor iese, Bujor zice: — Halal de tine voinice! Haideţi, copii, după mine Ca ştiu calea-n codru bine!... In condiţiile grele ale unei lupte fărîmiţate, haiducul se bizuie pe puterile cetei : Pe munţi, vere, pe munţi, draga, pe mun(ii de siminici vine-o ceata de voinici, de voinici şi de haiduci, tot voinici tomnatici vin pe cai sălbătici, graşi la falca, groşi la ceafa... In descrierea faptelor haiducului, baladele arată că : El nu facca strlmbatatc, Ci facea numai dreptate. Pe ciocoi ti omora, Pe sărăci ii miluia ; Era frate robului Şi duşman ciocoiului. 107 www.dacoromanica.ro Pe rob el cfi-1 miluia, Miluia cu ce putea, Pe ciocoi de mi-1 prindea, Zilele i le sfîrşea... Baladele subliniază curajul şi bărbăţia haiducului. Mîndria şi siguranţa de sine a haiducului înarmat este astfel descrisă, cu uşoare variaţii pe planul dialectelor folclorice ale diferitelor provincii: Nu sint femeie cu conci Sa zic câ-n lupta nu poci, Ci-s voinic cu comanac, Cu noua zapcii ma bat!... (Muntenia). Ca nu-s fimeie cu cirpa, De poterB nu mi-i frică ; Şi-s romfn cu cuşmă-n cap, Eu cu potera mB trag !... (Moldova). Io nu-s nevastă-nvălită Sa mB dau legat de fricB... (Transilvania). Lupta haiducului cu poterele reprezintă momentul culminant al conflictului dramatic In baladele haiduceşti. Busuioc, spre pildă : Durda cu stingă lua şi cu dreapta mi-o umplea, mi-o umplea şi mi-o-ncărca, ca numai gloanţe băga, băga gloanţe cu mina şi iarba cu căciulă... Căpitanul poteraşilor, unealtă a stăpînirii, devine adesea principalul exponent al eroului negativ. Provocarea la luptă pune In lumină calităţile eroice ale haiducului, care-şi striveşte adversarul sub ameninţarea dispreţuitoare şi plină de îndîrjire, ca în acest pasaj din balada haiducului Stanciu, culeasă din părţile Argeşului : Dară Stanciu ce-mi zicea ? — Căpitane dumneata, Mai încet cu potera, CB d-oi sta a mă minia, Pune-oi mina pe durda, Pe durda, pe nebuna. Că-i bag praful cu mina, Gloanţele cu chivără, Fierul cu zburătura, Şi mi-oi lua-o la obraz, Şi mi-oi trage cu năcaz, Nici pe unul nu vS las I... Nenumărate sînt împrejurările şi formele în care se descrie apoi însăşi lupta haiducului cu potera. Pentru a sublinia puternica unitate de conţinut şi formă ce se manifestă în cadrul repertoriului haiducesc, iată spre pildă, 108 www.dacoromanica.ro spicuit dintr-o altă baladă, culeasă 'din părţile Brăilei, pasajul luptei care se desfăşoară aproape prin aceiaşi termeni: Cheorghe ca sa supără, Punea mina pe durda, Pe durda, pe nebuna. Toma praful cu mina, Zburaturi cu chivără, Şapte gloanţe d-asupra, Şi-ndesa cu măciucă. D-un genunchi Îngenunchea, La obraz o-alatura. Clnd o data drum li da, Potera mi-o Împrăştia... Cu toate că haiducul, copleşit de mulţimea poteraşilor, cade adesea prins in mlinile acestora — situaţie tipică, cunoscind disproporţia reală a mijloacelor cu care se desfăşoară lupta în condiţiile feudalităţii încă puternice — nu arareori căpitanul poterii se vede silit să-şi recunoască neputinţa în faţa tndîrjirii şi a îndemînării cu care se luptă haiducul: Căpitanul ce-mi zicea ? — Fraţilor, ne pierdem capu, Lăsaţi pe Stanciu la dracu. Am auzit, n-am crezut, Acu’ cu ochii-am văzut. Vinele mi s-a muiat, Ochii mi s-a tulburat, Mlinile mi s-a legat 1 Poteraşii că-mi fugea, D-a-ndaratelea-mi fugea, Joc de fugă nu-şi batea... Conţinutul baladelor haiduceşti atestă astfel însuşi procesul creşterii conştiinţei de clasă a maselor populare. De aceea baladele haiduceşti reprezintă negreşit una dintre cele mai însemnate culmi pe care se ridică creaţia artistică a poporului. Golea, Stanciu al Braţului, Jianu, Tunsu, Gheorghelaş, Ion ăl Mare, Radu Anghel (pentru Muntenia); Bolbocean, Boţea, Bujor, Codreanu, Ion Pietrariu, Vasile Codău, Petre Busuioc, Darie (pentru Moldova); Pintea Viteazul şi Dăian (în Transilvania) sînt cei mai de seamă dintre eroii cîtecelor haiduceşti. Pe lingă hiperbolizarea isprăvilor haiducului, luptător individual, atestările luptei de ceată oglindesc iureşul răscoalelor ţărăneşti. In cîntecul haiducului Golea, spre pildă, se pomeneşte încă de calea haiducească a codrului dar destul de limpede şi despre ridicarea steagului ţărănesc de răzvrătire („să facă d-un bairac“), de voinici „tot porniţi pentru pricină*: Foicica ş-o lalea, bairacul cum făcea ? Cincizeci voinici că strîngea, cincizeci, măre, fără cinci, tocmai patruzeci şi cinci, tot voinici d-ai Oltului, cum ti place codrului, cum nu-i vine cimpului: lungi de mină, 109 www.dacoromanica.ro de vtnS, tot porniţi pentru pricini ; lungi In coate, laţi in spate, cu hangere ferecate ; cu mustaţa-n barbarie, cum sti bine la voinic ; eu mustaţa cit o coada, doua la ceafă le-nnoadi şi face nodul cit pumnul de se sperie păginul, dc-şi face cruce creştinul... Chemat de ceată să le fie harambaşă („harabaci"), Golea porneşte cu Însufleţire strigînd : Maici, orice-ai vrea si zici, io nu rimin de voinici, de aşti cincizeci fără cinci, tocmai patruzeci şi cinci, ci mi duc la bairac... Şi, după ce cuvinta, vorba mă-sii n-aştepta, pinteni roibului ca da şi ca vtntu se ducea, dc se vedea pulberea după ceata de voinici, cincizeci, mare, fari cinci, ce-mi fac patruzeci şi cinci dc copii d-ai Oltului, cum ti place codrului: unii pe cai Înşelaţi, alfii pe cai deşclaţi, care mai bine-nţoliţi, care rupţi şi jerpeliţi— De asemenea, fierbînd de răzvrătire, în înverşunarea lui împotriva ciocoiului arendaş, cu 75 de ani înainte de marea răscoală a anului 1907, clăcaşul Ion ăl Mare din Poiana calafeteană cheamă astfel la luptă pe ai săi: Haidefi, frate, dupi mine Sa vărsăm stnge de cline! llai si luăm clinele, Ne-a mlncat cu clacile. Plătim şi urzicile!... Nenumăraţi sînt, pe plan local, haiducii a căror faimă epică nu a izbutit să pătrundă într-o circulaţie folclorică mai largă. Dramatismul încleştării în lupta de nimicire a duşmanului de clasă face ca baladele haiduceşti să fie unele dintre cele mai puternice documente ale realismului creaţiei populare, rămase încă vii în patrimoniul oral al maselor, pînă în zilele noastre. 110 www.dacoromanica.ro In eposul haiducesc, realismul istoric sporeşte mult ca veridicitate a detaliilor, tinzînd spre convertirea cîntecului bătrînesc în cîntec istoric şi Iirico-narativ. Cu aceasta patosul tradiţional al eposului eroic face loc treptat avîntului liric, stare emoţională mai corespunzătoare exprimării directe a înseşi sentimentelor sociale ale colectivului epic mocnind de răzvrătire, care participă cu însufleţire la „acţiunea" cîntecului haiducesţ : Oleolco ciocoi, ciocoi, I)e te-aş prinde la zăvoi, Sa-ţi dau măciuci sa te moi!... Spre o mai bună înţelegere, delimitare şi definire a cîntecului bătrînesc, e necesară o sumară analiză a elementelor sale stilistico-structurale. Există anume particularităţi de arhitectonică şi compoziţie, precum şi unele elemente de stil şi structură a frazei şi versului poetic, proprii şi specifice acestui gen al folclorului nostru. Se înţelege mai întîi că natura povestitoare a cîntecului bătrînesc este direct şi strîns legată de caracterul prin excelenţă „social" al acestui gen de cîntec care, intonîndu-se mai mult de cît „pentru sine" (pentru propria desfătare a cîntăreţului), „se zice" mai cu seamă spre a fi ascultat şi urmărit de către alţii. Aceasta deosebeşte fundamental rostul expresiv al eposului în cadrul vieţii folclorice, de acela al cîntecului liric spre pildă, prin natura sa cîntec oricum „intim" şi individual. De aceea cîntecul bătrînesc, în forma sa „clasică", aşa cum apare astăzi mai cu seamă Ia cei mai buni lăutari, se execută într-un mod propriu acestui gen. Sînt din ce în ce mai rare cazurile cind lăutarii încep şi azi cîntarea cu un taxîm, o melodie lentă, exclusiv instrumentală, servind ca preludiu Ia melodia baladei propriu-zise. Intrînd în melodia baladei, lăutarul execută o introducere instrumentală — de fapt o parafrazare a melodiei vocale ce urmează. Cîntarea vocală începe apoi de cele mai multe ori în registrul acut al scării muzicale, cu unele formule literare consacrate de tradiţie, prin care interpretul atrage atenţia ascultătorilor asupra autenticităţii naraţiunii ce urmează, cerînd totodată cuviincioasă ascultare, ca spre pildă : Foaie verde mărăcine, Ascultaţi incoa’la mine, ’Cenaţi cu băutura, Mai uşurel cu vorba, Şbascultaţi la mine-ncoa, Unde eu voi cuvinta. Iar dacă n-oţi asculta, Oi înşira ce*oi putea De m*oi scăpa de belea 1 Lăutar de la Studina Ştiu să potcovesc minciuna ; Cobzarul, din Frăsinet, Nu spune minciuna drept!... Cîntarea se continuă apoi viu, avîntat, pe o melopee liberă, silabică, ce facilitează desfăşurarea precipitată a acţiunii şi Iasă interpretului curs liber de improvizaţie creatoare şi de subliniere expresivă a versului poetic. Adesea aceeaşi formulă melodică se repetă, relutadu-se mai mult sau mai puţin variat pe mai multe versuri, căpătînd uneori o mai mare amploare, 111 www.dacoromanica.ro prin utilizarea vocalizelor, ornamentelor, sunetelor lungite. Cîntăreţul alternează formulele melodice cu versuri declamate — parlato — sau recitate pe aceleaşi sunete — recto tono —, intr-o continuă variaţie, oprindu-se la sfîr-şitul fiecărui episod printr-o formulă de încheiere. Este remarcabilă măiestria cu care unii interpreţi ştiu să utilizeze versurile declamate („băsmi.fce“), in momentele dramatice culminante sau cînd acţiunea se precipită, aduclnd prin aceasta o foarte sugestivă variaţie sonoră şi de timbru. Vocea alternează cu interludii instrumentale, cîntăreţul reuşind prin această continuă variaţie vocal-instrumentală să ţină trează atenţia auditorului. Intervenţia instrumentală ajută totodată interpretului să-şi odihnească vocea şi îi dă posibilitatea de a se concentra asupra firului epic din versurile ce urmează. Cântăreţii talentaţi subliniază uneori şi pe plan instrumental unele pasaje dramatice ale versului cîntat, sau accentuează unele momente ale desfăşurării acţiunii prin gesturi şi mimică adecvate. In încheiere, adeseori o melodie veselă — de obicei o melodie de joc din repertoriul local — contribuie la destinderea atenţiei. Finalul acesta instrumental e precedat cîteodată de o „închinare1* cu caracter de formulă tipica, umoristică, prin care lăutarul reclamă recompensa binemeritată a ostenelii lui, sau menţionează că ar putea executa şi alte balade : Ma-ncliinai cu clnlecul Ca şi lupul cu crîngul: CU trăieşte, liboveşte ; Yînâtor mi-1 dobîndeşte, Da pielea şi se plăteşte 1 Da carnea la lăutari, Mâţule, pe la basari... Mai ziceţi, meseni, amin Căci fu cintecul deplin, Sa va fac altul mai bun 1 Asta fu de>nvBţBtura, Sa va fac inima buna... Mai daţi cu-ale ploşti de vin, Şi mai daţi cu băutură Sa-şt ude lăutaru gura, Ca de cînd cinta, sBracu, 1 s-a uscat gitul ca luleacul... Expresia nemijlocită, puternică, rezultind din participarea afectivă intensă a cîntăreţului, impresionează profund auditoriul, care nu rămîpe un contemplator pasiv ci trăieşte aievea conţinutul baladei, se entuziasmează, se bucură de victoriile eroului în acţiune, îi admiră curajul, se înduioşează de greutăţile ce-i stau în cale, manifestînd aceasta prin exclamaţii, hohote de rîs, gesturi, chiote de bucurie sau comentarii ironice. Nu lipsesc cîteodată chiar lacrimile compătimirii. Participarea afectivă a auditoriului are un rol important în însăşi realizarea baladei, stimulînd imaginaţia creatoare, verva şi puterea de improvizaţie a interpretului. Este de subliniat şi cu acest prilej valoarea artistică şi ideologică a cîntecului bătrlnesc, execuţia lui constituind nu numai o realizare de înalt nivel artistic, ci şi un moment de puternică trăire colectivă, pe calea solidarizării către aceleaşi năzuinţe. „Publicul** apreciază pe cîntăreţ, îl admiră, dar în acelaşi timp este şi foarte exigent faţă de el. Ascultătorii cunosc repertoriul şi cer să fie bine 112 www.dacoromanica.ro executat. De aceea ei intervin cînd interpretul «curtează textul, cînd greşeşte, cînd cîntă prea repede, cînd schimbă melodia sau cînd acompaniamentul prea forte acoperă vocea. Uneori ascultătorii reacţionează viu, dovedind un interes mai puternic tocmai la pasajele ce au o legătură mai strînsă cu situaţia şi propriile lor preocupări, cu felul lor de viaţă, cînd, în verva improvizaţiei, cîntăreţul localizează sau actualizează izbutit unele momente ale acţiunii. De aceea este neîndoielnică valoarea educativă a baladei, avînd o funcţiune asemănătoare cu aceea a unei pilde, poveşti sau legende desăvîrşit cristalizate. Pentru a trezi ecoul necesar în rîndul „grupului", al colectivităţii care ascultă, balada trebuie să întrunească anumite calităţi proprii şi deosebite, de conţinut şi formă, care să facă subiectul interesant şi captivant. De aici necesitatea de a realiza, prin diverse mijloace, „prestigiul" epic. Este nevoie de o anumită grandoare, de o subliniere deosebită a caracterelor şi faptelor ce se ţes în acţiunea expusă. De aceea amplificarea prin diverse mijloace şi procedee apare ca o însuşire fundamentală a alcătuirii epice. Pentru deplina realizare artistică, amploarea construcţiei va fi susţinută, în cele din urmă, de calităţile interpretării dramatizate a celui care „zice", îmbinînd versul cu melodia, şi care este chemat să pună în lumină întreaga alcătuire şi dezvoltare epică a cîntecului bătrînesc. Dacă se ţine seama de aceasta, se va înţelege de ce o baladă considerată exclusiv ca text literar, oricîte calităţi ar întruni ea, nu poate înfăţişa măsura deplină a realizării sale, fiind astfel văduvită de „zicerea" colorată a melosului. Pe de altă parte, o seamă de aparente scăderi ce pot fi sesizate îin chip unilateral, limitîndu-ne numai la planul „textului", îşi găsesc compensarea potrivită în zicerea vie a cîntăreţului. Repertoriul epic propriu unui cîntăreţ poate depăşi chiar şi azi 30—40 piese diferite. Aceasta face ca în chip firesc cîntăreţul, departe de a conta pe siguranţa unei memorii fără şre'$, ci ătăpînind de fapt doar substanţa subiectului, să se biisuie în dezvoltarea mereu creatoare a acestuia mai curind doar pe unele jaloane tari, de natura elementelor tipice, nu arareori repetabile în cazuri asemănătoare de la o piesă la alta. Este vorba, cum se vede, de anume elemente oareeiim fixe — în limitele relativei stabilităţi a faptelor folclorice — adevărate cuceriri ale experienţei tradiţionale cu valoare de formulă consacrată, între care firul curgător al povestirii fcîntăte se deapănă unduios şi divers, în focul nesfîrşitei improvizaţii literare şi muzicale. Drept atare formule de bază pot fi socotite, spre pildă, atîtea binecunoscute elemente descriptive de cadru al acţiunii, sau portretul unor eroi, ca şi o seamă de elemente narative corespunzînd unor momente dramatice ale acţiunii, ceea ce rezultă chiar la simpla confruntare a conspectului variantelor unei teme, constituind tocmai partea care dă unitate în varietatea acestora. Iată, spre exemplu, cum apare în piese diferite (Tanislav şi Badiu) momentul tipic asemănător al năvălirii cetei turceşti, în căutarea viteazului dunărean : Foicica ş-o I'alea, umblă turcii d-aiurea, d-aiurea prin plaiurea, după Stanislav viteazul, www.dacoromanica.ro după Stanislav vestitul, cS tni-e ziua circiumar şi mi-e noaptea măcelar: ziua, circiumar de buţi, noaptea, măcelar de turci, măcelarul turcilor, hingherul tătarilor». Si Foaie verde ş.o lalea, Îmi umbla măre, umbla, umbla turcii tot d.aiurea, d'biurea prin pl'aiurea, ...ei de cine-mi Întreba ? Tot de Badiul circiumarul, tot de Badiul măcelarul: circiumarul frlncilor, măcelarul turcilor... Trebuie socotite drept o categorie aparte acele „formule" exterioare cadrului acţiunii epice propriu-zise, cu rol de introducere sau de încheiere (termenul lăutăresc „închinare"). Se poate vorbi astfel de un adevărat schelet substanţial, de axa epică a oricărei balade, alcătuită din unele formule de bază, literare şi muzicale, pe care stăpînindu-le înainte de toate, cîntăreţul poate „recompune" oricînd — şi deci totdeauna improviza creator în parte — o acţiune dată. Ceea ce favorizează această relativ-necontenită improvizare, ce umple şi amplifică totodată spaţiul dintre formulele oarecum fixe şi limitate, este, pe lîngă forma muzicală liberă, însăşi uşurinţa remarcabilă a rimei epice populare, Sn care cuvîntul rar apare copleşit de abundenţa perioadelor mono-rime, stăruind pe forme asemănătoare prin terminaţie, ale conjugării sau declinării (verbe la : imperfect, participiu, conjunctiv, viitor, prezent, perfect simplu, mai rar gerunziu; substantive la genitiv-dativ ; anumite forme pronominale ca : mine—tine ; şi bogăţia alcătuirilor diminutive). Un procedeu frecvent al „amplificării" construcţiei îl constituie repetiţia, de obicei întreita reluare a acţiunii corespunzînd unor situaţii tipice: trei personaje, trei îneercări, cît şi ca frazare propriu-zisă, rezultînd în forma sa cea mai simplă din repetatea cuvîntului de la rimă prin sinonimul său în 2—3 versuri alăturate : Vorba nu vorbea, nici le rflspundca... ...şi seama lua, şi mi se uita... Sau : Fata că*mî ţipa, fata ca-mi striga şi se văietă... 114 www.dacoromanica.ro Ori: Voinicul ţipa şi se tinguia şi iar sc ruga... Sau : grăia—zicea ; vorbea—grăia ; ruga—zicea ; întreba—zicea ; striga— chema ; scălda—îmbăia ; îngropa—astupa ; făcut—născut; glas tînguios— vaiet duios etc. Cum amplificarea capătă chiar prin aceasta şi un caracter „stilistic**, cu cele de mai sus se trece prin forţa lucrului de la planul compoziţiei, al structurii arhitectonice, la planul structurii stilistice a baladei. Din acest punct de vedere, caracteristică pentru a oglindi şi cuprinde suflul elevaţiei epice este amploarea frazei, bogată în imagini şi largă prin cuprinsul şi dezvoltarea ei, întinzîndu-se adesea pe un număr mare de versuri. Amploarea frazei epice presupune însă o anumită artă a cuvîntului, opusă concentrării lirice, necesitînd o anume fineţe stilistică, de dozaj şi echilibru al părţilor. Procedeu] amplificării se manifestă pe planul stilistic, al frazei, prin următoarele posibilităţi principale : Pornind de la repetarea cuvîntului prin sinonimul său rimat, analizată mai sus, este de remarcat repetarea alăturată sau apropiată, a aceluiaşi cuvînt, ceea ce ar constitui un ifel de comentariu amplificator al cuvîntului epic, de la forma simplă de repetire întăritoare a> vocativului sau a verbului în cadrul aceluiaşi vers ; Manole, Manole; Cemeleo, Cemeleo; Gheor-ghifă, Gheorghiţă; Olece, Olece; Voinice, voinice; Surată, surată; Mierlită, mierlită; Plimbă-mUse plimbă, la forme meşteşugite, mai complexe, ale repetiţiei ca : Sta pine, st&pîne, stapîne, jupXnc, drag stapin al meu... zace-mi, zace In temniţa, pus de vodă ŞtefSnlţa, zace-mi Corbea viteazul, zace-mi Corbea haiducul'... Sau mai ales : la pod c-o ducea, la pod c-ajungea, la pod de arama de nu-1 bagi In seama si pod cînd trecea, pod ca zornaia, pod se datina... De asemenea, se remarcă folosirea bogată îndeosebi a pronumelui rcla-•tiv-interogativ, a adverbului şi a conjuncţiilor de tot soiul, deschizînd unele versuri sau unele membre ale frazei: ...cine-a cunoscut, cine-a mai văzut, ciuc-a auzit, cine-a pomenit...; ...und’ s-a mai văzut, 115 www.dacoromanica.ro şi s-a cunoscut, und’ s-a auzit şi s-a pomenit...; După ce mergea, după ce umbla, după ce căta... nimic nu 'găseai' nimic nu vina;.. ■ De aci rezultă o anumită simetrie şi un paralelism, al construcţiei care se jmanifestă că o, frumoasă pendulare, artistic echilibrată, a. versului. Impresia tic legănare, ce reiese djln această anume construcţie simetrică ,a frazei şi versului, sporeşte c'ăpătîhd. un efect stilistic deosebit, prin , bogata folosire a rimei interne care, despărţind versul în două emistihuri consonante, aduce totodată ,şi‘ o foarte sugestivă variaţie ritmică şi de măsură în simetria şi echilibrul.părţilor frazei versificate : .Jjoimei,' ogărev şi arme cu zale, şi murgul din vale.... Şade-n apâ ploă-n sapă şi-n noroi pînă-n ţurloi, cu lacăte peţ.le uşe, cu mîini dalbe, îo cătuşe... Sau mai alesei de-mi umblq cît.îmi umbla, şi-mi câta C>t mii câta, ei de. «She-HiS întreba ? Tot de Badibi eîrciumarul, tot de oadiul măcelarul: cîrriumarul frîncilor, măcelarul turcilor... Ori : una tace, alta-i place ; unal mişcă, alta-1 pişcă ;; una cu vin îl stropeşte,, alta din buze-i zîmbeşte ; una bea şi chiuiCştc, alta stă de mi-i vorbeşte şi-i tot spune, şi-i tot zice... Iar NecuJcea le vorbea, cu-d mină le mingîia, cu alta, pahar le da ori să guste, ori să bea... Din temeiurile aceleiaşi nevoi de amplificare, totodată arhitectonică şi stilistică, rezultă desigur şi folosirea tipică a cumulului de epitete atribuite aceluiaşi substantiv, care căpâtînd valoare de formulă închegată revin în momentele dramatice #le acţiunii, îndeosebi în apostrofa solemnă şi în dialog : Miul s globi ui, Miul haiducul, Miul xclinicul... Ileana simzeana, Doamna florilor, ş-a garoafelor, sora soarelui, 116 www.dacoromanica.ro spuma laptelui... Tiei fraţi ai Kirii. hoţii Brfiilii, şerpii Dunării... Sau în dialog : — Oiţa, oiţa, oiţa plaviţa, oiţa bălană cu liuB bîrsană... — Kiră, Kiralină, frumuşica zînă, rumcnB calinB, floare din grădină... — Badiuleasă mult frumoasB, cu port de clrciuinSreasăt cu stal ca de juptneasa, cu ochi mari de puic-aleasB. Un procedeu foarte frecvent, al repetiţiei amplificatoare în construcţia frazei baladei, îl constituie şi faptul câ în dialog interlocutorul repetă uneori întru totul întrebarea în răspunsul său : — La mine la ce-ai venit? Au haine ţi-ai ponosit, au vodă mi te-a gonit, au ţie ţi-o fi sosit vremea de căsătorit ? ...— Nici haine n-am ponosit, nici vodă nu m-a gonit, nici mie nu mi-a sosit vremea de căsătorit... Sau puţin variat ; — Murguleţul meu, calişorul meu, de ce mi-ai cotit şi te-ai poticnit ? Ia spune-mi : ce-ţi pasă şi ce-mi te-apasa V Au şeaua, ori zaua, ori dalbe plocate, ori scumpele arme, ori trupşorul meii ţi se pare greu, cB-i necununat, de nimic stricat ? ...— De nimic mi^mi pasă, de loc nu m-apasă, nici şeaua, nici zaua, nici dalbe zarpale, nici scumpele arme, iar trupşorul tau nu e de loc greu, că-i necununat, de nimic stricat... In sfîrşit, pentru realizarea cadrului patetic-solemn, pe lîngă mulţimea comparaţiilor, metaforelor şi a altor figuri stilistice obişnuite, un rol predominant îl are hiperbola, descriptivă sau narativă, care nu este străină în substanţa ei de aceeaşi nevoie fundamentală de „amplificare". 117 www.dacoromanica.ro Folosirea largă a hiperbolei este determinată de necesitatea sublinierii adecvate a conţinutului eroic al Cîntecului bătrânesc. Hiperbola dă relief descrierii sau naraţiunii contribuind adânc la realizarea cu pregnanţă a generalizării esenţiale în tipizarea eroului şi a evenimentelor epice. E bine cunoscută, spre pildă, zugrăvirea caricatural-biperbolică a cotropitorului, cu valoare de formulă tipică : deliul tătarului, cSlare p-un pui de leu, cu ocliii-n cap de zmeu, cu cealmaua capului olt rotila plugului, cu gura cit beldia, cu trupul ctt butia, deşte ca resteiele, miini ca putinciele... Sau narativ : El, legat de se simţea, numai braţele-şi mişca, ştreangul i le pătrundea, in coate se sprijinea, dar el nu se deştepta... Fără a fi analizat prin cele de mai sus toate trăsăturile stilistico-slructurale ale poeticii cântecului bătrânesc, dar subliniind astfel câteva dintre cele mai de seamă, se vede cum conţinutul şi forma literară a baladei populare româneşti de tipul clasic-eroic se pot înscrie pe linia celor mai autentice modele ale artei aezilor populari 'ai tuturor timpurilor. Valoarea artistică şi ideologică a baladei este mai presus de orice îndoială, cîntecul bătrânesc realizând, prin conţinut şi formă, unele dintre cele mai de seamă posibilităţi ale maselor creatoare de folclor. Se poate astfel aplica pe deplin şi cântecului nostru bătrânesc observaţia lui V. M. Jirmunski că : „Eposul reprezintă trecutul istoric al poporului pe scara idealizării eroice şi întruchipează într-o formă poetică înţelegerea şi aprecierea dată de popor trecutului său*. Către mijlocul sec. al XlX-lea, cînd a început acţiunea de culegere a folclorului, şi deci şi a cîntecelor bătrîneşti, se şi iveau însă semnele decadenţei şi desuetudinii de care vorbesc, cu romantică înduioşare, chiar cei dintâi scriitori care au luat contact cu eposul nostru tradiţional. Regretul romantic nu-şi are rostul dacă privim lucrurile în lumina necesităţii dispariţiei eposului, după cum însuşi K. Marc ne-a arătat-o, referindu-se la arta şi epopeea elină, pe care le consideră „legate de anumite forme de dezvoltare socială*. Iu timp ce eposul tinde să dispară, cîntecul propriu-zis (cîntecul liric şi lirico-narativ), capătă preponderenţă în circulaţia folclorică vie. Aceasta, după cum s-a observat, „nu este o dovadă a slăbirii creaţiei artistice a poporului. Funcţiile eposului eroic trec, o dată cu dezvoltarea istoriei, asupra altor genuri*. Procesul lent de dispariţie a eposului din circulaţia folclorică vie continuă azi în ritm tot mai precipitat. Alături de alte vechi elemente ale creaţiei populare tradiţionale, şi eposul eroic este din ce în ce mai mult privit de înseşi masele populare ca o preţioasă moştenire culturală aparţi-nînd clasicismului folcloric, trecînd din ce în ce mai mult din circulaţia vie 118 www.dacoromanica.ro în circulaţia prin scris, prin publicare, în slujba istoriei culturale. El este cules în ultimele sale rămăşiţe vii, cercetat, citit şi studiat ca operă cu valoare de important document al forţei de creaţie artistică a maselor, corespunzător anumitor condiţii istorice ale vieţii economice şi sociale, din trecutul de luptă eroică a maselor pentru progres şi libertate. Există totuşi şi azi, mai ales în Oltenia şi Muntenia, o seamă de valoroşi cîntăreţi de cîntece bătrineşti, cum sînt: Mihai Constantin (zis Lache Găzarul) din corn. Desa—r. Calafat; Marin Căpăţînă (zis Căleaţă) din corn. Celei — r. Corabia ; Florea Pucă din com. Cerătu — r. Segarcea ; G. Moţoi din com. Clejani — r. Videle; G. Stancu din com. Tămaşi — r. Răcari; Firică Păun din com. Renaşterea — r. Lehliu ; Al. Cercel din Cîmpulung-Muscel; Gheorghe Stoica Canea din com. Fîntînele — r. Ploieşti ş.a. De altfel numai în Oltenia şi Muntenia se mai păstrează încă vie tradiţia cîntecului bătrînesc. In această parte a ţării cîntecele bătrineşti mai sînt şi azi „cerute*4 şi ascultate cîteodată, mai cu seamă la masa mare a ospăţului de nuntă. MIORIŢA Mioriţa ocupă, fără îndoială, un loc proeminent printre producţiile folclorice ale poporului nostru. Bogata varietate a ideilor şi sentimentelor, precum şi gama nesfîrşită de nuanţate procedee artistice, fac din modestul poem păstoresc „al mioarei** o piesă cu adevărat clasică, unică în strălucirea sa de giuvaer. Descoperită de Al. Russo, în vremea exilului său la Soveja, Mioriţa a fost publicată de V. Alecsandri, după moda timpului, cu unele modificări, destul de greu de identificat astăzi, şi cu unele şovăiri intenţionate de la ediţie Ia ediţie. Fenomenul folcloric şi etnografic actual arată însă că tentativele de înnobilare ale lui V. Alecsandri nu au afectat fondul baladei, nici esenţa ei artistică. Pare mai probabil că poetul a ales, din mulţimea stufoasă a variantelor şi din nenumăratele devieri sau protuberări episodice, exemplarul cel mai corect tematic şi cel mai izbutit estetic, pe care, cu sumare retuşuri de ordin formal, l-a retrimis în popor, asigurîndu-i, prin prestigiul literei tipărite, o intensitate şi o frecvenţă de circulaţie, nemaiîntîlnite la nici o altă producţie artistică a poporului nostru. Versiunea lui V. Alecsandri a avut o puternică influenţă asupra mediului folcloric, fie substituindu-se unor versiuni locale mai slabe, fie întărind circulaţia textelor de aceeaşi factură, fie creînd o recrudescenţă a specificului folcloric local. Aşa se face că astăzi, spre deosebire de toate celelalte producţii folclorice romîneşti, Mioriţa circulă pe absolut întreg teritoriul ţării noastre, într-o inegalabilă şi proteică multitudine de formule artistice, care se grupează în categorii de tipuri şi subtipuri şi se diversifică tot mai acut la ultimele variante individuale, ce se realizează ireductibil în procesul — specific pentru arta folclorului — al execuţiei artistice concrete. Astăzi se cunosc mai bine de nouă sute de variante şi fragmente de variante, precum şi numeroase informaţii complementare referitoare la viaţa folclorică a textului, culese la intervale de timp deosebite, din regiuni ce ţin de dialecte folclorice diferite şi cu metode ştiinţifice inegale. Acest material, 119 www.dacoromanica.ro uriaş prin proporţii şi senzaţional ca perspectivă, arată că versiunea lui V. Aleosandri este numai un segment de o clipă din viaţa multiseculară a baladei, o singură realizare artistică din nenumăratele realizări trecute şi viitoare. Dar arată de asemenea că această versiune e momentul cel mai de seamă din evoluţia baladei şi unul din cele mai realizate momente de creaţie artistică din cultura poporului nostru. Aşa cum, cu toate scăderile ce ţin de auten/ti citatea folclorică a textului, această versiune nu poate fi neglijată ca fapt esenţialmente artistic, ea nu poate fi eliminată din discuţie ca fapt cultural, atunci cînd cunoaştem rolul pe care l-a jucat în formarea conştiinţei artistice şi culturale la romîni, în veacul ce s-a scurs de la descoperirea ei. Mioriţa, în această versiune, a fost şi este, pe drept cuvînt, considerată drept cel mai desăvîrşit produs al măiestriei artistice a poporului nostru şi acestei versiuni trebuie să ne adresăm atunci cînd dorim să înţelegem formulele specifice ale capacităţii creatoare, virtualităţile artistice ale poporului. Analizate din punct de vedere tipologic, variantele Mioriţei se grupează în două mari categorii, după funcţia artistico-socială pe care o îndeplinesc. Astfel, o primă categorie cuprinde variantele moldo-muntene de ordinul baladei sau „cîntecului bătrînesc“. In aceste cazuri, Mioriţa se cîntă, avînd melodia proprie (nu o întîlnim decît excepţional cîntată pe altă melodie şi numai, în cazuri tot atît de excepţionale, pe melodia ei se mai cîntă şi alte producţii), în anume ocazii festive din viaţa satului, mai ales la masa cea mare a nunţii. In Vrancea, locul prezumtiv de geneză, ea este atît de obişnuită, încît însoţeşte pe oameni nu numai la petreceri, ci şi la muncă. De asemenea, mai trebuie reţinut faptul că versiunea moldo-munteană a Mioriţei nu este un apanaj al lăutarului profesionist, ci o baladă efectiv păstorească, fiind în cele mai numeroase cazuri cîntată de femei. Cu privire la modul sincretic de execuţie, menţionăm că, în vreme ce textul, indiferent care ar fi el, s-a răspîndit şi prin scris, melodia s-a transmis exclusiv cu mijloace folclorice, pe căile consacrate tradiţional. Această versiune e cunoscută în Oltenia, Muntenia, Do* brogea şi Moldova, cu unele sensibile depăşiri ale Carpaţilor înspre Banat şi spre sud-estu) Transilvaniei. In toate aceste regiuni, întîlnim numeroase ipostaze ale baladei, care se aşază diferit pe scara dintre versiunea lui V. Alecsandri şi versiunile specifice locale, ceea ce arată că actul de creaţie este încă viu, că ciclul artistic este încă neîncheiat şi că procesul de permanentă contemporaneizare a textului e capabil de numeroase surprize. Categoria a doua, cuprinzînd restul teritoriului ţării, cu o uşoară depăşire a Carpaţilor orientali înspre Moldova de nord, are funcţie de colind, respectiv face parte din repertoriul acelor producţii folclorice profane ce se cîntă cu prilejul sărbătorilor de iarnă. In această situaţie, textul a împărtăşit soarta genului întreg, fapt care se oglindeşte în condiţiile şi modul specific de execuţie. Versiunea colind a Mioriţei pfezintă, în ce priveşte conţinutul textelor, numeroase trăsături arhaice care, la o migăloasă şi atentă cercetare, permit, datorită unei gradaţii istoriceşte determinabilă, relativa cronologizare a diverselor tipuri sau subtipuri, ceea ce ajută la reconstituirea istoriei însăşi a baladei. Faţă de toate formulele transilvănene, versiunea moldo-munteană este net mai nouă, reprezentînd capătul superior al unei îndelungate evoluţii. Merită să (subliniem şi faptul că versiunea colind cunoaşte o mare bogăţie 120 www.dacoromanica.ro şi varietate de formule tipologice, adeseori -contradictorii, atît în privinţa conţinutului de idei şi sentimente, cît şi fin privinţa procedeelor specifice de realizare artistică. Sub raportul conţinutului, două tipuri se îndepărtează sensibl de ceea ce cunoaştem din versiunea clasică a lui V. Alecsandri, după modul diferit de a rezolva problema rivalităţii dintre ciobanii participanţi la dramă, şi de aceea se cuvine să fie descrise sumar aici. In nordul şi estul Transilvaniei, conflictul pastoral este de natură juridică (nu de natură socială, ca în versiunea moldo-munteană), unul dintre ciobani fiind condamnat la moarte pentru neglijarea obligaţiilor sale profesionale. Pare probabil ca această situaţie să reflecte, într-o imagine mult desfigurată de vreme, unele aspecte caracteristice ale străvechiului „jus valacliicum". Ciobanul condamnat are o singură dorinţă : de a fi îngropat „în strunguţa oilor, / în jocuţul mieilor", pentru ca să fie plîus de oile sale. Pasajul bocirii de către oi a reuşit să se stabilizeze artistic, osificîndu-se într-o formulă şlefuită pînă la manierism : M în Are oi, mîndre bălăi Mindru m-or cinta pe vfii; Mîndre oi, mîndre cornute Mîndru m-or oînita pe munte Mîndre oi, mîndre saine Mîudru m-or cinta pe mine etc. Cea mai verbe menţiune a acestui tip este aproape contemporană cu versiunea lui V. Alecsandri (1859), ceea ce arată că, la jumătatea veacului trecut, ambele versiuni îşi definiseră individualitatea artistică şi îşi urmau căile proprii de evoluţie. Cel de-al doilea tip are o geografie discontinuă, cu un puternic centru de iradiaţie în zona Jiboului. Conflictul pastoral este aparent de ordin erotic. Ciobanii urcă la munte. In drum întîlnesc o „fată de maior" (cu multe analogii aiurea : „fată de păstor", „fată de domnar"), pe care unul vrea s-o ia cu cl pe munte. Ceilalţi se opun, îl ameninţă cu moartea. El încearcă să-şi răscumpere viaţa şi, în faţa inflexibilităţii lor, îşi face cunoscutul testament. Numai în aparenţă este vorba de un conflict -de natură erotică ; în realitate aici se ascunde o veche practică păstorească, de natură superstiţioasă, care interzicea femeilor accesul la stînă. De aceea în unele variante „fata de maior" îşi pierde toate însuşirile reale, umane, devenind o mitică „soră a soarelui şi a pămîntului", întreaga acţiune a baladei plasîn-du-se într-un fabulos de categoria basmului. Celelalte tipuri, deşi cu o structură artistică perfect închegată şi perfect individualizată, n-au nimic care să necesite vreo analiză specială. Ca o caracterizare a materialului transilvănean, se cuvine să menţionăm concentrarea excesivă a epicului şi reducerea acestuia la numai două episoade, tendinţa de actualizare şi personalizare a conţinutului prin dialogare dramatică şi abruptă, limitarea meşteşugului artistic la paralelism şi simetria de lexic (mai puţin de sintagmă), excesiva folosire a adjectivului, a regionalismului şi a terminologiei etnografice păstoreşti. 0 altă particularitate se referă la structura metrică a acestui material; o mare parte a variantelor transilvănene au un metru mai cuprinzător decît cel obişnuit al Mioriţei, respectiv de 7/8 silabe. Această grupă de variante, prin însăşi opoziţia metrului, nu a suferit de pe urma influenţei versiunii lui V. Alecsandri, în timp ce grupa cu metru identic, de 5/6 silabe, a cunoscut şi cunoaşte şi astăzi încă, o mare efervescenţă şi instabilitate, datorită puternicei presiuni a versiunii moldo- 121 www.dacoromanica.ro muntene, denotînd că problema atingerilor dintre ele este încă deschisă şi nesoluţionalâ. E necesar să se mai ştie că versiunea transilvăneană a Mioriţei nu are melodie proprie, apelîndu-se de fiecare dată la repertoriul local de melodii de colind, şi că se cîntă în grup, de cele mai multe ori antifonic, ceea ce conferă textelor mai multă fixitate tradiţională, nefiind îngăduite improvizaţiile. Studiul Mioriţei a fost abordat de numeroşi cercetători din trecut, merite de seamă in cercetarea ei cîştigîndu-şi O. Densusianu, D. Caracoslea şi C. Brăiloiu. Intre cele două războaie mondiale, însă, s-a ajuns la interpretarea tendenţioasă a conţinutului ei, confundîndu-se balada cu un simplu episod din cuprinsul ei, iar acesta a fost răstălmăcit în sensul unor concepţii duşmănoase faţă de popor şi faţă de creaţia lui, fiind considerat drept trăsătura psihologică specifică a poporului nostru. S-a susţinut, împotriva tuturor evidenţelor, că ciobanul din Mioriţa, în fatalismul şi resemnarea sa, nu se luptă cu ucigaşii lui, deoarece ar dori moartea ca pe o unire nupţială a sa cu neantul, că ar nutri pasiunea autodesfiinţării, dispreţuind existenţa şi temîndu-se de rigorile ei. Nu este greu de descifrat sensul politic ce se ascunde în spatele unei asemenea interpretări reacţionare. De aceea este necesară reanalizarea conţinutului baladei, Sn formula moldo-munteană, respectiv în versiunea lui V. Alecsandri, care a prilejuit interpretarea amintită. Trei ciobani îşi pasc oile la munte. Unul trezeşte invidia celorlalţi, deoarece „are oi mai multe, mîndre şi cornute". Ei se sfătuiesc să-l omoare, dar complotul lor este auzit de o oaie „năzdrăvană" şi descoperit viitoarei victime. Acestea sînt singurele fapte despre care balada afirmă că s-ar fi petrecut aievea ; de la acest punct acţiunea deviază brusc în ipotetic, devine nesigură dar posibilă. Ciobanul, la aflarea complotului, se gîndeşte la stîna şi oile lui, la clini, la fluier şi la bătrîna lui mamă, cerînd ca acesteia din urmă să i se comunice adevărul despre soarta sa, în cazul că va muri, într-un mod cu totul parti-uular. Nicăieri nu se vorbeşte despre fatalism şi despre resemnare, despre voluptaLea de a muri; nu se arată nicăieri că ciobanul şi-ar fi încrucişat braţele aşteptîndu-şi ucigaşii. Poemul nu are o rezolvare epică, de aceea nu cuprinde un episod al luptei dintre ciobani, dar nu acesta este miezul poemului, ci lirismul decurgînd din ataşamentul ciobanului faţă de viaţă, faţă de profesia lui, faţă de arta lui şi faţă de bătrîna lui mamă. Şi aceist ataşament ciobanul ni-1 dezvăluie, cu dramatică forţă sugestivă, atunci cînd se gîndeşte că ar putea fi lipsit, printr-un accident cu totul nedorit, de obiectele statornicei şi profundei lui afecţiuni. In final, ciobanul cere ca mamei sale să i se comunice vestea morţii sub forma unei alegorii, în care moartea este înfăţişată drept „o mîndră crăiasă, a lumii mireasă", arătînd că la nunta lui a participat întreaga natură. Această idee nu se întllneşte numai în Mioriţa şi nu aparţine numai folclorului nostru. Ea ţine de ideea generală umană, pe o anumită treaptă de dezvoltare a conştiinţei sociale, după care nunta este obligatorie pentru deplina valorificare a existenţei omeneşti. In cazul morţii unui tînăr necăsătorit, obiceiul cere ca aceluia să i se facă o nuntă aparentă, care să suplinească „nelumirea lui", ceremonialului funerar substi-tuindu-i-se unele momente din ceremonialul nupţial. Cântecele rituale de în-mormîntare, specializate pentru a exprima cazul specific al „nunţii mortului", cuprind şi ele alegoria, de unde aceasta a pătruns şi în Mioriţa, pe baza unor asociaţii de idei şi analogii de situaţii (ciobanul e descris ca tînăr în floarea vîrstei şi este căutat de mamă, nu de soţie). Deci dacă întîlnim imaginea 122 www.dacoromanica.ro alegorică a morţii In cuprinsul Mioriţei, ea nu poate avea alt Înţeles declt cel din cadrul ceremonialului de unde îşi trage obîrşia. Dar imaginea, In forme aproape identice, se întîlneşte şi la alte popoare, în mod constant în ciclul de balade care celebrează moartea eroică, în luptă, a haiducului sau a oşteanului .(vezi cîntecele revoluţionare ale klefţilor greci sau cîntecele despre cazacul rănit în lupta cu turcii) şi în toate aceste cazuri nu se poate vorbi despre fatalism, resemnare sau voluptatea autodesfiinţării. Mai e necesar să se ştie că acest moment din cuprinsul Mioriţei nu este indispensabil pentru baladă, el lipsind în toate variantele transilvănene şi neavînd decît o frecvenţă redusă (cca. 30%) în cadrul versiunii moldo-muntene. De altfel şi bunul-simţ respinge interpretările arbitrare pomenite, deoarece un popor care timp de două mii de ani şi-a apărat cu străjnicie libertatea împotriva cotropitorilor, din afară şi împotriva asupritorilor dinnăuntru, nu este nici resemnat, nici fatalist, nici nu doreşte moartea ca pe o „mireasă" a lui şi a lumii. Sentimentul de profundă dragoste de viaţă este potenţat de opoziţia cu sumarele date epice ale baladei, în perspectiva problematică a morţii. Dar această potenţare nu se realizează în forme paroxistice, care să exprime desnădăjduita cramponare a omului de terestritate, ci în forme solemne şi senine, pline de demnitate şi măsură, proprii capodoperelor clasice : Şi de-a fi s& mor In cîmp de mohor Să spui lui vrincean Şi lui ungurean Ca să mă îngroape Aice pc-aproape In strunga de oi, Sa fiu tot cu voi In dosul stînii, Sa-mi aud cîinii. Este aceasta o laudă a vieţii active şi creatoare, lauda muncii şi străduinţei omeneşti, nu exaltarea unui oarecare vitalism găunos şi inutil. In dragostea pentru îndeletnicirea sa, ciobanul nu-şi poate imagina să fie despărţit, nici după moarte, de stîna lui, de oile sale şi de cîinii săi. Unele variante transilvănene ţin să îngroaşe ideea, scoţînd în relief tocmai neputinţa omului de a se desface de sensul profund şi grav al unei existenţe laborioase : Pe mine nu mS-ngropaţi Nici Iu verde ţintirim C-acolo voi fi străin, Nici în dalbu temeteu, Fără unde-oi zice eu, continuînd cu o formulă artistică analogă celei moldo-muntene. Acest moment este urmat de un întreit elogiu al artei, de o întreită nuanţare a înţelesului funcţional al ei, elogiu realizat printr-o splendidă gradaţie ce merge de la dragostea inefabilă, la duioşia insinuantă şi la pasiunea răscolitoare: Iar la cap s9-mi pui Fluieraş de fag, Mult zice cu drag 1 Fluieraş de os, Mult zice duios ! Fluieraş de soc, Mult zice cu foc! 123 www.dacoromanica.ro Tot atlt de puternică este şi dragostea ciobanului faţă de natură, cu care se simte etern solidar şi frate : viaţa păstorească se desfăşoară „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai“, intr-o atmosferă ce nu poate fi exprimată decît metaforic. Lirismul descriptiv al Mioriţei este sporit de portretistică (peisajul din baladă nu există independent şi trebuie refăcut mintal), manieră specifică pentru această baladă, ridicată la un înalt nivel de realizare artistică, atlt prin variaţia procedeelor tehnice cit şi prin marea migală, de filigran, a detaliilor şi nuanţelor. Este de subliniat insă că portretul, aşa cum este realizat în Mioriţa, exprimă întotdeauna tipicul, oglindeşte în imagini plastice individuale unele aspecte din cele mai generale ale realităţii. Astfel, portretul mamei ne-o prezintă în mişcare, într-o dramatică şi chinuită căutare : Msicu[B bătrînă Cu brîul de lina, Din ochi lăcrimind Pe ctnip alergînd, Pe toţi înitrabînd Şi la top zicînd ceea ce ilustrează caracteristica activă a dragostei materne. Nu e aici vorba de o anume mamă, de mama ciobanului de pildă, ci de personificarea dragostei îngrijorate şi pline de sacrificiu a mamei eterne. Portretul ciobanului nu ne prezintă un personaj identificabil prin detaliul individual, pitoresc şi singularizalor, ci exprimă idealul de frumuseţe tinerească şi de cuceritoare bărbăţie ce şi l-a format poporul nostru. Este vorba despre eternul tlnăr Mlndru ciobănel, Tras printr-un inel; l'ejişuarea (ui Spuma laptelui; Mustăcioara lui Spicul griului; Perişorul lui Pana corbului; Ochişorii lui Mura ciinpului... Portretul acesta nu s-a născut o dată cu Miorifa, ci a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului, o dată cu episodul „mamei bătrîne", într-o probabil ultimă tentativă de contemporaneizare şi de desăvlrşire artistică a textului. Preluarea nu s-a făcut însă întîmplător, ci printr-o absorbţie creatoare, care a integrat pasajul în tonalitatea specifică a întregului, prin eliminarea nesemnificativului şi pitorescului de circumstanţă. Arta acestui portret este fără analogii in cuprinsul întregului nostru folclor. Un şir grăbit de comparaţii, de fapt de metafore, se organizează într-o construcţie omogenă şi compactă, la care contribuie şi succesiunea ritmică a unor forme gramaticale identice şi regimul unei perfecte omofonii (monorimă) de-a lungul celor patru distihuri. Alcătuit în aşa fel îneît să exprime ideea despre tinereţe şi frumuseţe bărbătească, aşa cum aceasta a fost făurită de popor în cadrul concepţiei sale generale despre frumos, acest portret rămîne o piesă antologică de mare artă. In general procedeele de compoziţie ale Miorifei nu diferă decît prin dozaj şi tact de ceea ce este propriu folclorului nostru : predispoziţie către asonanţă datorită modului improvizatoric de execuţie; folosire a paralelismelor şi a simetriilor, niergînd de la simpla repetiţie a unor vocabule sau a unor formule artistice pînă la marile opoziţii sintactice; utilizarea 124 www.dacoromanica.ro diminutivelor exclusiv în momentele de mare acuitate lirică, plnă Ia realizarea nuanţelor de categoria inefabilului; tendinţă către actualizarea conţinutului prin dialogare asigurînd condiţii deosebit de prielnice pentru interpretarea dramatică şi vie. Mereu înnoit de-a lungul veacurilor, aşa încît de fiecare dată conţinutul să corespundă necesităţilor artistice ale altor generaţii de interpreţi sau auditori şi să se reconstituie unitatea dialectică dintre conţinut şi formă, în procesul contradictoriu de contemporaneizare individuală a tradiţiei, textul Mioriţei şi-a dovedit cuceritoarea sa trâinice, definindu-se ca unul dintre Cele mai alese produse spirituale ale poporului nostru. MEŞTERUL MANOLE’ Mioriţa a luat naştere în lumea oierilor romîni, pe o temă strîns legată de teritoriul romînesc, neavînd corespondente la alte popoare. Balada' Meşterul Manole, în schimb, are o intensă circulaţie la popoarele balcanice, cu infiltrări care ajung pînă la literatura populară maghiară. Tema sacrificiului cu scopul de a întări rezistenţa clădirilor se bazează pe o veche practică superstiţioasă. Ca atare, ideea jertfei se întîlneşte la multe popoare, dar tema baladelor de tipul Meşterul Manole rămîne circumscrisă la aria balcanică. Specialişti romîni şi străini (L. Şăineanu, Iosif Popovici, D. Caracostea, P. Caraman, Kurt Schladebach, P. Sîrcu, M. Amaudov, P. Skok, Svetimir Stefanorici, Ilia Jivancevici, Vargyâs Lajos etc.) au aprofundat studiul acestei balade. Unii au încercat să determine locul primordial de' apari(ie al creaţiei, disputa fiind între nord şi sud de Dunăre (M. Amaudov, P. Skok, P. Caraman, I. Jivancevici), alţii au fost preocupaţi de prdblema variantei superioare din punct de vedere artistic (M. Amaudov, D. Caracostea). Studiind cu atenţie problema, se pare că balada a luat' naştere în sudul Dunării şi anume centrul de iradiere-ar fi populaţia aroniînească din Macedonia. Judecind după variantele cunoscute astăzi, acest cîntec vechi s-a răs-pin di t ca un fel de flux şi reflux, elemente de centra mergînd spre marginea ariei şi apoi răsfrîngîndu-se din nou spre interior. E vorba de anumite motive ale creaţiei sau de numele eroului şi frecvenţa lui în diferite variante balcanice, Manoil, Manole, Mitar, Goico etc. Motivul de bază al baladei este sacrificarea soţiei unuia din meşteri (numai în unele variante rare apare sacrificarea copiilor gemeni) în scopul de a întări zidurile care mereu se prăbuşesc. Clădirea este însă, în variantele macedonene, greceşti şi albaneze un pod (la albanezi apare şi un tum), în cele sîrbeşti şi bulgare e vorba de o cetate, iar în cele romîneşti se vorbeşte, în cele mai dese cazuri, de Mănăstirea Argeşului. De aceea unii cercetători au dat baladei numele de Legenda Mănăstirii Argeşului. Totuşi în baladă, mănăstirea e un pretext, iar acţiunea se desfăşoară pe tema dramei meşterului Manole, încît titlul cel mai potrivit este Meşterul Manole. Din variantele cunoscute astăzi (în diferite culegeri, dar mai ales în lucrarea învăţatului bulgar Amaudov), cele greceşti şi macedonene au o formă incipientă, în care epicul se rezumă la nararea superstiţiei. Se povesteşte despre întărirea construcţiei prin sacrificarea unei femei, într-o formă 125 www.dacoromanica.ro destul de crudă, cu aruncarea de pietre şi bolovani peste ea, fără a se accentua sentimentele de milă, de dragoste sau de durere, faţă de o fiinţă care piere nevinovată. Femeia .se simte urgisită şi blestemă „să tremure podul (de peste Arta) cum tremură inima ei“, sau „să tremure podul cum tremură ea pentru copilul lăsat acasă". Epicul capătă tonuri noi în variantele sîrbeşti, bulgăreşti şi romîneşti. Pe cînd însă în baladele sârbeşti şi bulgăreşti accentul cade pe drama tinerei femei, în varianta romînească nenorocirea se leagă puternic de fiinţa şi acţiunile meşterului. Fundamentale sînt deci două variante: cea sîrbo-bulgară şi cea romînească. Luate în consideraţie, prin elementele lor esenţiale, fiecare dintre variante are o armonie specifică de desfăşurare a acţiunii epice. Luăm ca reprezentativă pentru varianta sud-dunăreană, Zidanie Skadra (Construirea Skadarului), publicată de Vuk Karagici. Trei fraţi ridică o cetate nesiliţi de nimeni. Ei sînt de fapt stăpînii „ţării" şi au la lucru 300 de meşteri. Zidurile se dărîmă noaptea. Printr-un pretext, secundar în baladă, fraţii află că trebuie să sacrifice pe una din nevestele lor. De aci înainte toată tragedia se desfăşoară pe seama femeii. Pe soţul eroinei nu-1 paşte nici o primejdie şi el nu apare decît pe planul al doilea în baladă. Tinereţea îşi are însă rolul ei: soţul care păstrează jurămîntul nu este cel mai iscusit sau cel mai în vîrstă, ci cel mai tînăr. Tineretul a fost capabil întotdeauna de onestitate, de acţiuni temerare şi de sacrificii. Coiko (sau oricum s-ar numi el în alte variante) e un brav, pînă în momentul cînd intră pe scenă tînăra-i soţie. Goikoviţa este superbă apoi în atitudinea ei umană şi-n vorbă. In timp ce cumnatele fug de-acasă, învăţate într-ascuns de soţi, şi bătrîna soacră se pregăteşte cu slugile să ducă mîncarea la cetate, ştiind că Goikoviţa are copil de o lună şi trebuie să stea să-l alăpteze ; tînăra femeie, din dragoste pentru soţ şi respect pentru bătrînă, n-o lasă să plece. La cetate, cumnaţii laşi o iau de mînă şi o dau în seama meşterilor s-o zidească. Femeia zîmbeşte nevinovat, crezînd că-i glumă. Simţind însă cum o înfăşoară zidul tot mai strîns, o cuprinde jalea gîndindu-se la copil şi speriată Sntreabă pe cumnaţi, ce au de gînd cu ea. Goiko nefiind de faţă, Goikoviţa roagă pe meşterul simplu să nu lucreze după lege, ci să-i lase firide la ochi şi la sîni, ca să-şi poată încă vedea şi alăpta copilul. Meşterul o ascultă. Un an de zile i-au adus copilul şi l-a alăptat, apoi la sînul „alb" au fost aduşi şi alăptaţi multă vreme, alţi copii. Motivul alăptării după moarte este vechi. El e consemnat, de exemplu, de Pausanias (115—180) în lucrarea sa Periegesis (VIII, 44), în legătură cu moartea Aeropei în chinurile naşterii. Motivul acesta însă capătă o semnificaţie specială în varianta sud-dunăreană. Femeia îngropată moare, dar dă viaţă zidurilor, care devin în stare să alăpteze copiii lipsiţi de laptele mamei lor. Acţiunea Meşterului Manole se duce pe alt plan, deşi temele folosesc elemente comune. Manole este un om din popor şi un meşter neîntrecut, care lucrează mănăstirea Argeşului din porunca unui voievod ambiţios şi hain. Zidurile se prăbuşesc peste noapte, ca în toate variantele temei şi, potrivit superstiţiei, cer un sacrificiu omenesc. De data asta, însă, tragedia se abate asupra meşterului supus şi asupra familiei lui. Din laşitatea şi necinstea tovarăşilor, sorţii sacrificiului cad pe soţia meşterului. Nu este nici o scăpare. Meşterul Manole o iubeşte atît de mult pe soţie, îneît împreună cu inima lui vibrează întreaga natură şi iau naştere în calea soţiei hăţişuri grele, care 126 www.dacoromanica.ro vor s-o oprească din .drum, ii iese înainte „luipoaica turbată cu gura căscată, cu limba-nfocată", scorpia oribilă şi băloasă (varianta G. Dem. Teodorescu), sau se pornesc nestăpînite şuvoaie de apă, uraganul care rupe copacii (varianta Alecsandri). Dar femeia le-nfruntă pe toate şi se apropie de clădirea pieirii. Nimic nu poate să egaleze devotamentul şi grija ei faţă de soţ. Ma-nole, împotriva voinţei lui, e silit totuşi s-o îngroape de vie între cărămizi. Trebuie să-şi ţină legămîntul. Ca şi Goikoviţa, Caplea crede la început că e o glumă şi zîmbeşte la gestul soţului şi la lucrul zidarilor. Curînd însă zîm-betul se transformă în căutătură amară, căci zidul o înghite mereu. Atunci începe implorarea lui Manole : Manole, Manole, Meştere Manole, Zidul rău mă strînge, Ţtţişoara-mi frînge Copilaşu-mi plînge... Manole însuşi plînge, dar lucrează febril, împreună cu ceilalţi meşteri, la „mormîntul“ dinăuntrul căruia răsună tot mai stins şi sfîşietor, pentru el, aceeaşi implorare. A pierit pentru meşter fiinţa cea mai dragă, dar a răsărit, în schimb, o minunată clădire. Este în parte o împăcare. Acum se dezlănţuie pentru meşter o nouă tragedie, necunoscută variantelor sud-dunărene, tragedia creatorului de artă. Meşterul Manole e hotărît să ridice în continuare clădiri şi mai frumoase. Şi-a ruinat familia, dar se simte atras acum în procesul marilor creaţii. Cu „învăţătura şi fere-cătura“ de pînă azi, e în stare de monumente măreţe, o spune singur lui vodă. Domnul, el însuşi cu simţ artistic dezvoltat, se teme să nu le ridice în numele altor stăpîni, vrea să rămînă singur cu gloria unei clădiri celebre. Conflictul dintre năzuinţa meşterului şi intenţia domnului este deschis. Acesta din urmă doboară schelele şi lasă pe meşteri să putrezească de vii pe acoperiş, sau cum spune plastic balada : „Ploaia sS-i înmoaie, Foamea sS-i îndoaie...*. Meşterul Manole însă nu acceptă să piară într-un chip stupid. A răzbătut din antichitate cumva ecoul legendei lui Dedalus şi Icarus pînă la poporul romîn ? E greu de afirmat lucrul acesta, dar meşterul Manole procedează ca şi Dedalus. El dă ideea construirii unor aripi din şindrilă, cu care cele nouă calfe se aruncă în văzduh şi se prăbuşesc >pe rind. Manole meştereşte apoi pentru sine zile întregi, aripi mai bune, din şiţă uşoară, dar nici lui nu-i reuşeşte zborul. Se zdrobeşte pe pămînt şi-n locul căderii se iveşte un izvor de apă, în care se simt lacrimile sofiei. Aşadar, faţă de cele sud-dunărene, varianta romînească are o a doua parte Sn plus, în deplină concordanţă cu conflictul care se naşte iniţial între patronul feudal şi meşter şi cu care în mod normal trebuie să se termine acţiunea epică a baladei. Creatorul popular a avut în minte echilibrul întregului şi a armonizat elementele componente. Tragedia meşterului care-şi pierde soţia, mai apoi şi viaţa, înfăptuind prin jertfă o operă nemuritoare, constituie una dintre construcţiile, epice populare cele mai avîntate şi mai îndrăzneţe. 127 www.dacoromanica.ro Zidanie Skadra şi Meşterul Manole, ca să vorbim numai de două variante reprezentative — sînt două creaţii cu o bază comună, dar cu o construcţie literară profund deosebită. Pierind de la un motiv superstiţios, balada sud-dunăreană accentuează drama fenleii şi introduce motivul alăptării copiilor la zidul viu, căci în concepţia creatorului zidul nu-i decît o carapace a unui trup tînăr şi a vieţii. In schimb, balada romînească accentuează drama creatorului, introducînd chiar motivul încercării omului de â-şi deschide drumuri noi prin aer. Motivul alăptării nu apare în variantele romîneşti, cel al zborului nu se găseşte în variantele sud-dunărene. Elementele accesorii baladelor sînt de asemenea elocvente. In balada sud-dunăreană apare, la început, motivul căutării gemenilor Stoian şi Stoiana (sau cu alte nume, în alte variante), care i-a făcut pe unii învăţaţi să-I considere superfluu. In realitate, el are o bază reală, căci în asemenea împrejurări se sacrificau în primul rînd copiii şi în literatura populară sînt dese cazurile de acest fel (însăşi balada sud-dunăreană are variante în care se sacrifică gemeni). Craiul Yukaşin trimite în lumea largă pe Deşimir, cu saci de aur, în căruţa cu telegari, să caute gemenii necesari sacrificiului. Numai după ce căutarea nu dă nici un rezultat, sorţii cad pe una dintre soţii. Sacrificarea femeii este o variantă la o veche practică superstiţioasă şi această variantă apare şi în balada romînească. In această schimbare de motiv se amestecă şi o zeitate tipic slavă : Vila. In balada romînească, ne existînd motivul alăptării după zidirea mamei, copilul e dat în seama zînelor şi stihiilor naturii: Zînele c-or trece La el1 8-or întrece Şi Lor apleca Ţîţa că Lor 'da ; Ninsoare de-o ninge Pe el mi l-o unge; Ploi cînd or ploua Pe el l-or scalda Vlnt cînd o sufla Mi l-or legănă Dulce legănare Pin s-o (ace mare... De asemenea, piedicile pe care le întîlneşte nefericita nevastă în cale, pentru a se întoarce din drum, sînt caracteristice pentru varianta romînească şi nu se găâesc în balada sud-dunăreană de bază. Acolo unde ele apar (cîteva variante bulgare, împreună de altfel şi cu numele Manole sau Manuil) sînt, desigur, o râsfrîngere a variantei romîneşti. Lucrul acesta este uşor de explicat: cîntecul acesta a călătorit din sud în nord şi invers, pe drumurile oierilor pentru care Dunărea n-a constituit niciodată stavilă, cercetările dovedind astăzi tot mai mult vechi urme de cultură etnografică asemănătoare într-o parte şi alta. BALADA NUVELISTICĂ Balada nuvelistică înfăţişează o mulţime de drame intime, din viaţa familială, întîlnite îndeobşte în eposul tuturor popoarelor. Teme frecvente pretutindeni, ca cea a fidelităţii ori infidelităţii între soţi şi amanţi, proba 128 www.dacoromanica.ro iubirii, travestirea aventurierului îndrăgostit, răscumpărarea, drama logodnicilor nefericiţi sau a soţului înstrăinat, se întîlnesc şi în folclorul romînesc. Asemenea teme au fost dezvoltate întn-o ambianţă epică proprie locurilor şi întruchipează eroi cu profil caracterologic distinct. Multe din ele sînt adevărate „cronici" ale vieţii social-economice din ultimele două secole. Proba iubirii, cu largă circulaţie în eposul nuvelistic, cunoaşte în folclorul romîn două versiuni: una, înregistrată sub numele de „Milea" ori „Mirea", încorporează motivul răscumpărării (germ. „Die Losgekaufte") ; cea de-a doua — sub numele de „Oancea Chirigiu" sau „Strigă fată din cetate", „0 fată amăgită", dezvoltă motivul otrăvirii (franc. „Dame Lombarde"). Ideea rămîne aceeaşi în majoritatea versurilor (ilustrarea fidelităţii iubitului ori iubitei), numai modul stilistic fiind propriu fiecărui popor. Astfel, în versiunea primară, cîntăreţii noştri anonimi narează motivul universal al fetei răpite de piraţi, care se roagă de tată, mamă, fraţi s-o răscumpere. Refuzul tuturora vrea să sublinieze că numai iubitul este în stare de asemenea gest. In locul eroinei răpite, la romîni apare Milea şi Mirea, păzitor de vite, care inventează întîmplarea că, adormind, i-ar fi intrat în sîn „pui de şarpe balaur cu trei coame de aur". De aceea ţipă de s-aude „peste nouă ţări". Întrebat de tată, de mamă şi soră dacă i s-au sfîrşit merindea ori banii, „au opinci de fier ţi-ai rupt, au juncanii ai pierdut", „haine ţi-ai ponosit", eroul răspunde invariabil negativ. In felul acesta cîntecul se întemeiază pe un anumit număr de strofe paralele, în funcţie de cei puşi la încercare. Refuzul rudelor — stereotip acelaşi: „Fără mină nu pot fi, fără tine pot trăi", vrea să sublinieze fidelitatea iubitei, care răspunde : „Fără mînă pot trăi, fără tine nu pot fi". In final apare poanta surprinzătoare : din sîn în loc de şarpe, iubita scoate brîu de aur, pungă cu galbeni etc. In cea de-a doua versiune, proba iubirii se consumă în drama otrăvirii soţului de către soţie, sau a fratelui de către soră. In spaţiul dunărean, cîntecul capătă amploarea unei naraţiuni senzaţionale. Victima, „chirigiu" de „buţi mari domneşti", cu „doisprezece cai la car", e înşelat de soţia necredincioasă cu „pîrcălabul" satului, un soi de perceptor de „biruri". Cîntăreţii ştiu să individualizeze eroii, să motiveze episodul, să creeze situaţii dramatice. Astfel, în timp ce soţia pregătea otrava pentru soţul pe care-1 vedea întorcindu-se, acesta „icbincile aşternea", vărsa gălbenaşii şi „salba Neagliii mi-o mărea, de dragă lui ce-i era". Cu toate acestea, ea îl otrăveşte ca să dovedească dragoste faţă de ibovnic, încercare zadarnică, pînă la urmă, soţia însăşi fiind amarnic pedepsită, arsă de vie. Tipul nordic al versiunii (Năsăud, Maramureş) se desfăşoară după o artă mai simplă, cu puternică nuanţă lirică. Ca să ia de soţie pe fata îndrăgostită, iubitul o pune la încercări absurde : să numere frunzele de pe un copac ori iarba de pe hotare, penele de pe o pasăre ; în sfîrşit, îi cere să-şi otrăvească fratele cu venin de la „un şarpe galben". De o largă circulaţie se bucură şi cîntece ca al lui „Văleanu" ori „Voii-naş" al „Neguţei". In cel dintîi, barzii anonimi cîntă pe aventurierul îndrăgostit şi nestatornic, otrăvit de una din multele-i iubite. Asociat de motivul „Ciumei", din care împrumută unele episoade, cîntecul capătă mai mult interes. In „Neguţa" facem cunoştinţă cu alt aspect al aceleiaşi teme : otră-virei finei de către iubita ajunsă nună fostului logodnic. « - c. 1114 129 www.dacoromanica.ro Ghifă Cătănufă, ar fi în aparenţă, baladă haiducească, în realitate, cîn-târeţul popular ilustrează aceeaşi temă, a femeii necredincioase. Balada a fost înregistrată, la începutul secolului trecut, de către Anton Pann, iar de atunci s-a adunat un apreciabil număr de variante, unele evoluate prin contactul cu alte motive. Versiunea munteană-bănăţeană îşi deschide acţiunea cu un somptuos tablou, înfăţişînd locurile pe unde cei doi — soţ şi soţie — călătoresc către socri, să le întoarcă vizita după nuntă (să le ducă „colacii14 după obiceiul „gostiei44). Mergând prin codri verzi plini de farmec, Ghiţă cere iubitei să-i zică cîntecul de i-i „drag ca sufletul44. Vidra ezită, de teamă c-ar auzi-o „arîmbaşa44, „păunaşul44 ori „voinicii codrilor44 şi ar răpi-o. Un astfel de incident e nou. El are rostul de-a stîmi conflictul. Incepînd să cînte „...munţi înalţi se cutremura văi adînci îmi răsuna ape reci se tulbura frunzele pe jos pica inimă de om seca44; Arîmbaşa ori Gruia Pazavan, ibovnicii de altădată, o aud şi vin de-o cer „vamă44. Amănuntul că hoţii i-au fost ibovnici scapă multor cîntăreţi, ceea ce imprimă acţiunii o umbră de nemolivare a conflictului. In general însă, balada se reduce la dialogul dintre soţ şi pretendenţi şi la lupta dintre ei. De asemenea cîntăreţii au grijă să anunţe şi proba dragostei : slobozindu-i-se briul în timpul luptei, soţul cere soţiei să i-1 ridice, dar ea răspunde : „oricine o birui, lot un bărbâţel mi-o fi44. Infidelitatea provoacă sfîrşitul tragic, înfăţişat cu un realism brutal : decapitarea. Uneori eroul nu cere „ajutor de la muiere44 (Alecsandri), şi cei doi — soţ şi soţie — după victorie pleacă cîntînd bucuroşi prin codri. Versiunea transilvano-maramureşcană păstrează in linii mari aceleaşi episoade, dar eroii nu mai sîut haiduci, ci „fişpani44 ori „vătafii ciobanilor44, iar mnidra o fată de cîrciumar. Infidelitatea soţiei faţă de soţ este dezvoltată şi în motivul Nevasta fugită după iubit. Intorcîndu-se acasă de dorul copilului, are aceeaşi soartă ca şi celelalte eroine : este arsă de vie. Cînd nevasta a fost răpită de hoţi în trecere prin codri, reîntoarsă acasă, este iertată. Intourcerea so[ului înstruinut este de asemenea un motiv cunoscut folclorului european („Hitomo del marito44, „Le retour du soldat44 sau „Unver-mutetc lleimkehr des Ehemannes44). Eroul apare îndeobşte ca un Ulisse modern, la a cărui casă, după o lipsă îndelungată, mişună peţitori la tnîna soţiei. In spaţiul romînesc, feciorul „de grec44 sau de „beizadea44 (în variantele transilvane) ori al unui moşneag (in variantele muntene) crescînd repede, ca în basme, este chemat la oaste. La despărţire, feciorul roagă pe mamă „să-i ţină nevasta bine, numai cu vin şi smochine44, zahăr, colac cu lapte, sau in variantele dunârrne soţia-i sfătuită, dacă cel dus va întîrzia, să se mărite. Se scurg 9 ani şi jumătate şi ostaşul nu se mai întoarce (anii de militărie apărînd întocmai şi în variantele greceşti, albaneze sau bulgare cîiitecnl a fost pus în legătură cu un mod de viaţă istoric din timpul opresiunii turceşti). Soţia vrea să se căsătorească. De necaz „moşneagul44 se duce să scoată via sădită cu fiu-său — simbol al vieţii. Pe neaşteptate însă, soţul se reîntoarce, întîlneşte pe tată în drum şi amîndoi, grăbiţi, vin acasă în chiar toiul nunţii, cînd noul ginere aduce darurile. Soţul dă şi el ca dar inelul de logodnă şi astfel fiind recunoscut, nunta nu mai are loc. 130 www.dacoromanica.ro La unele variante ale motivului, cfntăreţii introduc cintecnl de circulaţie independentă — Soacra şi nora. Reîntors de la oştire, soţul îşi găseşte soţia închisă şi batjocorită de soacră. Drept pedeapsă, nora cere ca soacra să fie izgonită în lume, „să se-nveţe soacrele cum se ţin nurorile". Alteori cîntăreţul pomeneşte de dreptatea medievală („jus dei“) : întinzînd arcul, „săgeata că-mi sosea Mă-sii-n creştet se-nfigea“. Logodnicii nefericifi sau unifi prin moarte — cum este cunoscut motivul în folclorul universal — se subsumează aceleiaşi teme. Pînâ la un punct, însăşi fabulaţia este similară celei a întoarcerii soţului-ostaş. Variantele se intitulează „Crăişorul" ori „Inelul şi năframa". Eroul, plecînd la luptă, dă tinerei soţii inelul care, cînd „a rugini să ştii dragă c-oi muri" ; ea-i dă năframa trasă pe margini cu aur care, „cînd s-o topi să ştii frate, c-oi muri". Obiceiul şi isimbolul aparţin lumii basmului. Abia plecat, după semnul ce i se arată, eroul se reîntoarce din drum şi găseşte soţia aruncată de părinţi într-un lac. De durere, se aruncă şi el. Scoşi şi înmormîntaţi alături, din mormîntul lui creşte un brad verde, iar din al ei o vie (vegetalele diferă la nesfîrşit), împreunîndu-se şi arătînd lumii că ei sînt uniţi şi prin moarte. Simbolul arborilor ori plantelor îmbrăţişării e veclii, întîlnit la popoarele orientale şi chiar în poezia antică (vezi „Ilero şi Leandru"). In varianta Alecsandri, ambianţa epică poartă amprentă medievală, pe cînd în altele mai recente, eroismul legendar dispare pentru a face loc unor aspecte sociale. Fata e „de om sărac", căsătorită cu „fecior de om găzdac“j cărora părinţii nu le îngăduie să se căsătorească, de unde şi sfîrşitul dramatic. Aceeaşi temă capătă înfăţişare umoristică în cîteva variante bănăţene („Ienăşel cel frumuşel", „Păţania neveslii cu drăguţ"). Reîntors acasă pe neaşteptate, bărbatul bate în poartă şi strigă să i se dea drumul degrabă, că şi-a uitat cojocul, Ienăşel cel frumuşel e ascuns în ladă, tocmai sub cojoc. Răfuiala dintre soţ, soţie şi amant, decurge în tonul vesel al literaturii bănăţene (gen Victor Vlad de la Marina). Umor suculent creează cîntăreţii populari şi din motivul Jencea Săbien-cea sau Mălinu Călina. Tema era cunoscută din evul mediu: un prinţ, pretendent la mîna fiicei regelui, ca să o jrnatâ lua de soţie, se travestea în femeie şi ajungea astfel în cămara ei. Aventurierul rare se travesteşte este în folrlorul romînesc Ienrca Să-biencea, un oriental, fecioraş de „sîrb bogat", îmbrărat cu şalvari de „cio-cîrlat", cu „saiana prinsă-n brîu", cu „mustaţa-n barbarie", rare se plimbă prin cafenelele din Ţarigrad, lăudîndu-se că o fată nu i-a scăpat „nemuşi cată", afară de nepoţica „împăratului". Pune însă „rămăşag" cu turcii că va pătrunde în iatacul ei şi-o va săruta. Ea aude şi-şi ia toate măsurile. Atunci Iencea recurge la vicleşug : „peste fesu roşu din cap pune ştergar vărgat", îmbracă „ceacşiri roşiori", ia o furcă în brîu, — ca o turcoaică adevărată. Se preface că a mîncat bătaie de la „puskiul beat", şi e primit în casă de „nepoţica de împărat" cu care apoi se însoară. In locul nepoţicăi de împărat, în Moldova apare Mălina, călugăriţa dezamăgită în dragoste, „albă la pieliţă neagră la străiţă şi de soi de viţă". Jinduită însăşi de domnitorul ori de boierii din Iaşi, unul Vasile Uţa, îmbracă straie călugăreşti, şi, călare pe cal porumbac, nemereşte la „Chilia de piatră". Cerînd adăpost, călugăriţa îi oferă loc pe prispă, dar călugări www.dacoromanica.ro rul răspunde că acolo l-ar lătra cîinii şi i-ar strica somnul, că în tindă cocoşii l-ar deştepta, sau că pe vatră — purecii l-or mânca, pînă ce călugăriţa zice : „ăi dormi cu bine alături de mineu. Diverse balade ca „Tudor“, „Mocan 01eac“, ori „Fata Sîrbului“ şi „O nevastă săracă vîndută de bărbatul său la turci", intră în motivul „vânzarea nevestei". Cu toate că fabula diferă, ceea ce le uneşte este ideea vînzării nevestii pentru a scăpa de bir. Prin aceasta balada cu caracter nuvelistic oglindeşte în chip evident aspecte sociale, proprii secolelor trecute.' Unele din variantele muntene ori bănăţene, dezvoltă amplu tema. Cântăreţii populari introduc episoade senzaţionale ori fac loc unor imagini din viaţa pastorală şi agrară, cîntecul în felul acesta devenind şi un document istoric. Eroul se însoară cu „fată de turc bogat", pe care o pune totuşi să cîr-ciumărească „în drumul Ţarigradului", „La schela împăratului". Aici turcii îşi beau „cealmalcle", ienicerii „hangerile", ciobanii „turmele" etc., iar Tudor se îmbogăţeşte, făcîndu-şi „nouă mori", pe sub pământ şi altele de vînt, care macină aur. Curând stăpînitorii turci îl pun însă să dea bir „pe lună — pungă plină Şi pe ani tot saci de bani". Eroul scapă, fiind primit de împărat, şi dobândind slujba de „saiagiu" (vameş) chiar în ţara turcească. Aici ideea vînzării devine palidă şi chiar dispare (la G. Dem. Teodorescu), dar în alte variante turcul porunceşte : Să-ţi vinzi pe mîndra ta ca să scapi de belea. Sfârşitul eroului e dramatic: de dor după nevastă „greu ofta din picioare se usca". Intr-o variantă din Banat, cântăreţul — folosind cu destulă dexteritate versul curgător şi dialogul — arată că eroul era nevoit să dea „...gule de boi, boteie de oi şi stave de cai şi cioarde de vaci" ; totuşi, nepu-tînd scăpa de bir, îşi îmbrăca frumos nevasta şi o scotea şi pe ea în tîrg „Bani să dobândesc birul să plătesc", nevestei nu-i vine să creadă. Totuşi, scoasă in tîrg, un turc îi numără la hani „cîţi putea ducea birul mi-1 plătea averile scotea" etc. O dată cu vînzarea soţiei unui turc şi scăparea soţului de bir prin banii luaţi pe nevastă, — s-ar părea că acţiunea sfîrşeşte. Aşa se şi întîmplă în unele variante, mai cu seamă muntene. Majoritatea însă introduc în continuare un episod neaşteptat: cumpărătorul era frate. Prin aceasta, tematica cînte-cului nostru se apropie de unele romanţe apusene ; felul însă cum înfăţişează episodul cântăreţii din răsăritul european este cu totul altul.’ In locul galanteriilor, barzii anonimi din acest spaţiu răsfrîngînd şi de data aceasta o realitate de viaţă socială. Fratele cumpărător a fost el însuşi victimă a turcilor ori tătarilor: „...Turcii m-au robit Şi-n ei c-am intrat. Legea le-am luat". In părţile nordice ale Transilvaniei, motivul s-a dezvoltat prin contactul cu cel al soacrei şi norei. Feciorul de găzdac s-a însurat „cu fată de om sărac". Aviditatea de avere provoacă drama familială. Mama ameninţă pe fiu că dacă „nevastă nu ăi vinde boii în grajd oi spinteca grajdurile le-oi aprinde". Sfîrşitul şi aici rămîne acelaşi: cumpărătorul e fratele nevestei vîndute. Un alt aspect al vieţii familiale Înfăţişează cîntecul lui Marcu Viteazul. Mobilul acţiunii nu-1 constituie nici jaful şi nici setea de răzbunare, ci dragostea. Lidva, mama lui Marcu, iubeşte un turc, iar fiul le stă împotrivă. Ca să scape de el, cei doi pun la cale o întrecere : celui din ei care va cădea mai Sntîi beat să i se taie capul. Mama dă turcului paharul înjumătăţit cu apă, iar pe al fiului îl împlineşte cu rachiu ori spirt şi catran. In momen- 132 www.dacoromanica.ro tul ciad turcul vrea să taie capul lui Marcu, întră în acţiune o slugă a acestuia care cu o muşcătură îl trezeşte din starea de ebrietate. Marcu ucide pe turc şi-l aruncă şi pe el şi pe Lidva într-o groapă cu jar. Dragostea cu sila este evitată prin fenomenul metamorfozei. în părţile nordice ale Transilvaniei (Năsăud), tema e încorporată în motivul „Minunea". La insistenţele amoroase ale bărbatului urit sau bătrîn, fata tînără şi frumoasă răspunde : „decît moş găzdac, mai bine fecior sărac". Ca să scape, ea ameninţă că se va preface în floare ; în „Minune" moşul ripostează că se va preface şi el în cosaş. In balade ca Cucul şi turturica sau Sturzul şi mierla, epica e de basm. Cucul şi turturica se transformă pe rînd în azimioară şi vătrai, floare şi rouă, vie şi pîndar, fînlînă şi ciutură. Imaginaţia fiind la largul ei, găseşte cele mai ingenioase metamorfoze. în Mocana şi Vrînceana este vorba de două fete — una bogată şi alta săracă. Una se laudă că are turme de oi, pluguri cu opt boi etc., şi că pe ea o va lua flăcăul voinic, cealaltă răspunde : sprîncenele mele bat turmele talc ochişorii mei bat stăvarii tai obrajorii mei bat plugarii tai... Dialogul, în continuare, este purtat între cele două şi feciorul îndemnat s-o ia cînd pe una, cînd pe alta. Pînă la urmă, cîntecul se termină dramatic : fiind luată cea săracă, ifata bogată se îneacă. Cu tot caracterul nou, balada nuvelistică apelează deseori la imagini şi simboluri străvechi. Şi aici observaţia făcută de G. Coşbuc, că nu poate exista cîntec bătrînesc fără asocierea lui de un mit legendar, rămîne, într-o oarecare măsură, valabilă. în cazul unor motive, ca cel al logodnicilor nefericiţi, simbolul vegetalelor înlănţuite aparţine mitologiei antice şi basmului ; de asemenea metamorfoza, simbolului viei, al inelului ruginit, al năframei, introducînd cîntecul nuvelistic în zona baladelor legendare. Imagini ca cea a femeii necredincioase, arsă de vie — atît de frecventă, ori a soacrei săgetată printr-o „justiţie divină", arată că balada nuvelistică era cîntată cu anumite scopuri moralizatoare şi didactice, fabula rămînînd totuşi pe primul plan. BIBLIOGRAFIE § V. Al'ecsandri, Poesii poporale. Balade (Cîntice bătrineşti), adunate şi îndreptate de ... Iaşi, I, 1852; II, 1853; A t. M. M a r i e n e s c u, Poesia poporală. Balade culese şi corese de ... Broşura I—II, Pesta, 1859, 1867; S. FI. Marian, Poezii populare din Bucovina. Balade romîne, Botoşani, 1869; M i r o n Pom-p i 1 i u, Balade populare romtne, Iaşi, 1870; S. FI. Marian, Poezii populare romîne. I. Balade, 1873; G. C a t a n ă, Balade populare, Braşov, 1895; G. A 1 e x i c i, Texte de literatură populară, Budapesta, 1899; A. Corcea, Balade populare, Caransebeş, 1899; C. N. M a t c e s c u, Balade, Vălenii de 133 www.dacoromanica.ro Munte, 1909 ; C. B r ă i 1 o i u, Cîntece bătrineşti din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Bucovina, Bucureşti, 1932 ; Al. Amzulescu şi Gh. Cioban u, Vechi cîntece de viteji, Bucureşti, 1954. § P. Caraman, Contribuţie la cronologizarea şi geneza baladei populare la romini, în Anuarul Arhivei de folklor. Cluj, I (1932) 53—106 şi II (1933 ) 21—88; 1. C. C h i ţ i m i a, Poezia populară narativă. Balada, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 6 (1957), 595—651 ; Al. Amzulescu, Cîntecul nostru bătnnesc, în Revista de folclor, Bucureşti, 5 (1960), nr. 1—2, 25—52. S O. Densusianu, Vieatu păstorească în poesia noastră populară, II, Bucureşti, 1923, apendice : 121—161 (41 variante republicate) ; N. P 1 o p ş o r, Balada Mioriţei in Oltenia In Arhivele Olteniei, Craiova, 5 (1926) 255—272 (25 variante) ; I. D i a c o n u, Ţinutul Vrancei. Etnografie —■ folclor — dialectologie, Bucureşti, 1930 (91 variante). § D. Caracostea, Miori(a în Moldova. Fragment din istoria şi estetica epicei poporane romîue, în Convorbiri literare, 49 (1915) 1214—1250; 50 (1916) 615—634, 715—723 ; 53 (1921) 144—149; 55 (1923) 465—485; C. BrSiloiu, Sur uite ballade roumaine. (La Mioritza), Geneva, 1946. S L. Şaineanu, Legenda meşterului Manole la greci, în Convorbiri literare, 22 (1889) 669—682 ; K. Scliladcbach, Die arom unische Ballade von der Artabrucke în Jahresbericht dos Instituis fur rumănische Sprache, Lcipzig, 1894, 79—121; L. Şaineanu, Les rites de construction d’upres la poesie populaire de L’Europe Orientale, în Revue de l’histoire des religions, Paris, 45 (1902) 359—396; I. P o p o v i c i, Jertfa zidirii la romîni în Transilvania, Sibiu, 40 (1909) 5—19 ; M. A r n a u d o v, Yeradona nevarta în Sbornic za narodni ymotvernia > narodopis 34 (1920), p. 245—512 ; Mihai Pop, Nouvelles variantes rou-maines du chant du Maître Manole, în „RomanoslavicaH, IX, 1963, 427—445. § P. Caraman, Consideraţii critice asupra genezei şi r&spindirii baladei meşterului Manole în Balcani, în Buletinul InstiluXului de filologie romînă, Iaşi, I (1934), 63—102 ; D. Caracostea, Material sud-est european şi formă romînească în Revista fundaţiilor, 1942, 619—656; Lajos Vargyâs, Die Herkunft der unga-rischen Ballade von der eingemauerten Frâu, Budapesta, 1960. LIRICA Poezia lirică înfăţişează, în formele în care o cunoaştem de clnd a început a fi culeasă de către folcloriştii noştri, unul din straturile cele mai noi ale creaţiei populare romîneşti, în sensul că aspectele de limbă, detaliile de moravuri, reminiscenţele istorice ş.a., care să ateste o mare vechime, cel puţin unora dintre cîntecele lirice, lipsesc aproape cu totul. Aceasta nu înseamnă însă de loc că lirica ar fi atît de nouă ca gen. E foarte posibil ca lirica populară să se fi individualizat într-o epocă de mare vechime, des-prinzîndu-se din manifestările — foarte complexe din punctul de vedere artistic — ale obiceiurilor, care constituie stratul cel mai vechi al folclorului nostru. In poezia obiceiurilor există plnă azi o puternică undă lirică. Existenţa cunoscutului cîntec păstoresc elegiac al fetei care şi-a pierdut oile sau caprele, e atestată cel puţin ca melodie în Transilvania, în sec. al XVI-lea, prin aluzia pe care o face, cu privire la acest cîntec, poetul maghiar 134 www.dacoromanica.ro Balassa Bâlint, Intr-una din poeziile sale. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, două menţiuni diferite se referă la acelaşi cîntec, intonat In ceata de oşteni a lui Constantin Şerban-Vodă. Di mi trie Cantemir cunoştea doina ca poezie lirică, făcind despre ea celebra menţiune din Descrierea Moldovei (1716). Unele dintre stihurile presărate in Istoria ieroglifică (1705) sună aproape de tiparele versului popular. Cu mai bine de un sfert de veac mai înainte, •structura prozodică a unor psalmi din Psaltirea în versuri (1673) precum şi rimele lui Dosoftei, majoritatea in sistemul de asonanţe tipice pentru lirica noastră populară (focul — totul; slubă—meargă; spaimă— samă ş.a.), ne fac să credem că, pe vremea lor, forma de artă a liricii populare era la noi de mult constituită şi că nu se deosebea esenţial de cea care s-a menţinut de la primele culegeri folclorice pînă spre zilele noastre. Dintr-al doilea cîntec romînesc pomenit de Balassa Bălint, ni s-a păstrat primul vers numai : Savu nu lasă-n casă fata... El nu are contingenţe, nici ca ritm nici ca imagine, cu lirica noastră populară, aşa cum o cunoaştem. Mai degrabă s-ar putea vedea aici un ecou al cîntecului de lume, strîns legat — ca inspiraţie şi factură — de lirica populară de dragoste şi cultivat în Transilvania, încă din sec. XVI-lea, de către cărturari, tîrgoveţi şi chiar de mica nobilime, iar în Ţara Romînească de către orăşeni şi boierime, spre sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi la începutul celui următor. Tot în legătură cu cîntecul de lume, trebuie să fie puse şi versurile din cărticica anonimului stihuitor maghiar, iubitor al cîntecului popular romînesc de dragoste, tipărită în anul 1763. Deşi aceste versuri au o structură proprie — strofe mono-rime de cîte 4 versuri — şi un limbaj poetic aparte, unele dintre ele pot constitui indicii pentru stadiul liricii noastre populare de atunci, ele întîl-nindu-se şi în culegerile folclorice din sec. al XlX-lea şi mai tîrziu : Dragostele tinerele Nu se (ac din miere ele, Da'din buzele subţirele Şi din grumazi ou mărgele... Versul al doilea popular sună: „Nu se fac din mere, pere“ şi denotă că poetul maghiar îl cunoştea din auzite, memorindu-1 poate defectuos. Versurile acestea ne mai indică şi altceva : că aceste cîntece de lume în formă populară circulau şi de o parte şi de alta a Carpaţilor. Cîntecul celor ce le plac fetele de rumîn — din care fac parte aceste versuri, men(inîndu-se în cîntecul ardelean pînă la începutul sec. al XlX-lea — apare într-o variantă, destul de îndepărtată, in culegerea de cîntece publicată de Anton Pann în Bucureşti, la mijlocul secolului. In schimb, într-o culegere manuscrisă de cîntece de lume maghiare din 1798 întîlnim, între versurile romineşti încorporate, unele care sună autentic munteneşte, cu aluzii la viaţa plăcută a Bucureştilor. Pe de altă parte, în Verşul străinătăţii — cîntecul băjenarilor din Ţara Romînească în Transilvania, în 1769, speriaţi de războiul ruso-turc ce se purta Ia Dunăre, cîntec cunoscut pînă la jumătatea sec. al XlX-lea, în numeroase variante, pe ambele versante ale Carpaţilor — întîlnim unele serii de imagini caracteristice pentru lirica noastră populară. Una descinde din vechiul cîntec de singurătate al ciobanilor : Vine-m’ dorul cîteodatâ Sa mă sui pe munţi cu piatra Să mă uit în lumea toată... (ms. din anii 1769—1800) ; 135 www.dacoromanica.ro Jclui-m-aş munţilor De dorul părinţilor; Jelui-ra-aş brazilor Tot de dorul fraţilor... (ms. din anii 1811—1821). Alta vine tot din cîntecul de dragoste : Da’ n-oi scrie cu cerneală Că de-aceea-i muhs-n ţară, C i-oi scrie cu aurel Că de cela îi puţinei. Intr-un cîntec de lume cărturăresc dintr-un manuscris moldovean (1778) întîlnim aidoma începutul unui cîntec ce va figura peste un secol în colecta lui G. Dem. Teodorescu : Frunză verde sălrioarS, Oh, leicuţa Mărioară... In manuscrisul maghiar din 1798 citat, aflăm şi una din strigăturile cunoscute pină în zilele noastre : Mărita-m-aş, mărita Da'nime nu m-o lua Că nu ştiu eu frăminta Cu suveica nu ştiu da Cu feciorii ştiu juca... Toate acestea îndreptăţesc concluzia că, atunci cînd, la îndemnul lui T. Cipariu, „ştudentul“ Nic. Pauleti întreprindea în 1838, în satul lui natal, prima culegere de cîntece şi strigături romîneşti, lirica noastră, populară, în structura ei artistică ce nu s-a schimbat esenţial pînă în zilele noastre, avea o vechime ipotetică de multe secole şi certă de aproape două veacuri. Culegerea lui Pauleti cuprinde multe din temele poetice care circulau în manuscrisele sec. al XVIII-lea. Pe de altă parte, marile colecţii care i-au urmat — începînd cu a lui Vasile Alecsandri, iniţiată încă din 1841, în călătoriile lui cu Alecu Russo, apoi a lui G. Dem. Teodorescu, prima sinteză amplă a întregului nostru folclor versificat, şi pînă la culegerile cu caracter monografic din zilele noastre — demonstrează identificarea gustului popular cu principalele trăsături tradiţionale de artă ale liricii noastre populare, de la primele ei texte cunoscute pînă astăzi. A trage însă de aici concluzia că lirica populară a rămas de mult încremenită în inerţia unei vechi tradiţii ar însemna o gravă eroare, în care folcloristica burgheză a căzut adesea. Lirica e genul cel mai accesibil noului şi implicit cel mai puţin conservator. Nefiind legată de anumite momente solemne din viaţa omului, precum cîntecul bătrînesc şi poezia de ceremonial şi calendaristică, — lirica populară e dimpotrivă expresia directă a unor stări sufleteşti de adîncă intimitate. Dar tocmai acest conţinut sufletesc al liricii — care se înnoieşte necontenit şi îşi caută expresia cît mai grabnic şi mai spontan — impune firesc şi apelul la clteva procedee artistice simple, devenite aproape unanim cunoscute, prin îndelungata Ipr folosire tradiţională. Forma ei de artă se întemeiază — pretutindeni la poporul romîn — pe anumite constante tradiţionale străvechi : versul de 5—6 şi 7—8 silabe, rimele în asonanţâ, fluenţa asocierilor de idei, sentimente şi imagini, care diminuează pînă aproape de inexistenţă apelul la închegări strofice riguroase. In schimb, impune folosirea unor procedee 136 www.dacoromanica.ro stilistice, care facilitează expresia : marcarea începutului şi a pauzelor interioare prin versuri cu frunză verde, seriile de imagini tipice — un fel de piese prefabricate — întemeiate îndeosebi pe paralelismul natură-om, precum cele ale peisajului alpin simbolizînd dorul, sau cele ale scrierii cu cerneală simbolizînd intensitatea lui, aşa cum le-am întîlnit, cu două secole înainte, în Verşul străinătăţii. Aceste scheme poetice sînt destul de ferm constituite în trăsăturile lor esenţiale, dar totodată destul de suple pentru receptarea amănuntului de viaţă. Datorită universalităţii acestor scheme poetice, lirica noastră populară înfăţişează un proces intens de circulaţie şi o remarcabilă unitate pe întreg teritoriul romînesc. Prin supleţea schemelor, lirica populară se impune totuşi ca o artă prin excelenţă realistă, plină de amănunte din viaţa locală. Itine-rariile voinicului din cîntccele haiduceşti sînt precis localizate: într-unul, haiducul este „mehedinţean“ şi vrea să treacă Oltul la „Popa Stan“; într-altul, el pîndeşte, „la Cîrligaţii din Vale, la Dorobanţi", negustorii bucureşteni care „trec la tîrg, la Rîureni". Personaj fabulos, dorul urmează itinerarii tot atît de precis desenate. Dorul mîndrii aşteaptă „pe dealu Bistriţii", sau „bate drumul" pînă la „Abrud" ; mărgăritărelul, simbol al dragostei, înfloreşte Pe dealul lui Vicşoreanu La hanu lui Grigoreanu Pădurea din Capu dealu... Cucul, pasărea dragostei, cîntă „între Olt şi între Olteţ" şi iernează „peste Jiu", la „Vadu-lat". La fel cum păstrează desenul geografic, lirica populară închide şi trăsături din viaţa timpurilor trecute: o fată îşi blestemă iubitul infidel să ajungă „rob la turci" ; un prins în închisoare se roagă de „pîrcălabul de temniţă", să-l lase să-şi „plătească pedeapsa" ; o fată îndrăgostită se plînge că iubitul ei a fost „pus la bir" ca un „mazil". In poezia haiducească se mai păstrează amintirea „răvaşului de drum", necesar pentru circulaţia în interiorul ţării, precum şi a vechilor monede întrebuinţate în ţările romî-neşti : galbeni, sfanţi, icusari. In lirică totuşi, adlncimea în timp nu este prea mare, după cum se poate deduce şi prin înşiruirea numelor istorice a căror amintire o păstrează: răzvrătitul Horia ; Tudor Vladimirescu, întrupînd speranţele poporului într-o viaţă mai bună ; Avram Iancu, de al cărui nume poporul a legat „ştergerea iobâgiei" în Transilvania ; Alex. Ioan Cuza, de amintirea căruia s-a alipit încercarea lui de reformă rurală ; zburătorul Aurel Vlaicu, a cărui prăbuşire tragică a impresionat masele ; chipuri de haiduci al căror profil s-a desprins din balada haiducească, trăind în cîntece lirice fragmentare. DOINA In lumea culturii romîneşti, doina e specia cea mai cunoscută din lirica populară, încît a ajuns să constituie pentru foarte mulţi un sinonim al cîntecului popular însuşi. In popor însă numele doinei este puţin cunoscut astăzi în vorbirea locală. In Moldova se pare că numirea nu are alt termen concurent, diminutivul doiniţă fiind doar o alintare poetică. In Muntenia aflăm cele mai diferite 137 www.dacoromanica.ro denumiri perifrastice : cîntec de codru, de frunză etc. ; la fel şi în Oltenia : cîntec lung sau prelungat, de coastă, oltenesc, haiducesc, ca pe vale ş.a. In Banat, doina este denumită In general cîntec, alăturîndu-se termenului diferite atribute similare, precum : dă pre dial, d-ăl fetesc etc. In părţile Sibiului vechea denumire se aplică doar unor melodii pur instrumentale, pentru rest folosindu-se termenul general de cîntec. In Bihor e cunoscută sub numele de hore ; în învecinată ţară a Oaşului, ca şi la Ugocea, e curent termenul de horie, care în părţile Năsăudului .e precizat şi ca horie de jele, iar în Maramureş ca horie lungă, alături de vechiul duină. In satul lui Pauleti, Roşia, pe la 1900, i se spunea cîntare sau etntătură (de jale, la secere etc.) '. Alături de doină, cîntec individual prin excelenţă, închizînd în el melancolia momentelor de singurătate — s-a născut de timpuriu în mod firesc şi cîntecul de lume, care se zice sau cel puţin se ascultă împreună, de către mai mulţi — în ceasurile de tihnă, de petrecere şi de veselie. Din propovedaniile bisericeşti pentru schivnicie şi împotriva desfătărilor lumeşti, aflăm indirect — prin termenii romîneşti folosiţi în traducere — de existenţa cîntecului de lume la noi. încă din anii 1550—1580, în textele din Codex Sturdzanus, era deplîns „cela ce bc şi mănîncă cu cimpoi şi cu ceteri şi cu alăute". In 1561, intr-o Cazanie a Paştilor publicată de M. Gas-ter în Chrestomatie, sînt menţionate cîntecele de lume : „nu zavistuiriţi, nice să o cinstiţi cu giocuri sau cu cimpoi sau cu alăute sau cu cînteci lumeşti"... Intre aceste „cîntece lumeşti", cronica lui Mihail Moxa, vorbind de un împărat bizantin, menţionează cu dispreţ cîntecele de iubire : „numai ce be şi mînca cu muieri frumoase şi cu fluiere şi cu alăute, jucări şi cîntece curveşti de iuboste". De la alăută vine şi termenul muntenesc de lăutar, precum cel ardelenesc de ceteraş este legat de antica citlieră. Cîntecul lăutăresc nu trebuie înţeles ca o creaţie aparte în cadrul folclorului rural sau al celui orăşenesc, — ci mai mult ca un repertoriu deosebit, ca o predilecţie pentru r ralul şi mersul. Calici sur, bădiţa sur, blestrn a, nu m.l-ndur ; Cabi i alb, băditJ-i alb, L-aş blestema ţi nti-e drag. Tot în intimitatea naturii, cu participarea simbolică a făpturilor ei, se desfăşoară şi bogata poezie a muncii din lirica populară : Fs-mfi, doamne, cc mi-i face, Fă.mă puiu cucului In coamele plugului... Şi aici, ca de obicei, poezia muncii se împleteşte cu cea a dragostei, căci femeia nu a fost privită niciodată în lirica noastră ca o fiinţă născută spre a fi slăvită de departe — ci ca o tovarăşe a omului participînd la munca dc toate zilele. Să mîn boii badiului: Că bădita-i tinerel, N-ascultă boii du cl. 142 www.dacoromanica.ro Cu o rafinată artă in asocierea culorii de foc a roşului cu starea sufletească, poetul popular a ştiut să evoce şi cealaltă latură a muncii în trecut, — aceea de trudă făcută cu sufletul întristat de apăsările vieţii sociale : Mîndra secera la grîu, Naframa-i arde la brfu ; Mîndra secera sacară, Nâfrania-i arde cu para Ca inima ei amara. Străvechea poezie a ciobăniei, care a culminat în cîntecul nostru bătrînesc prin Mioriţa, se împleteşte strîns — prin însăşi natura muncii păstorului — cu natura. Ciobânia se mai caracterizează şi prin singurătatea la care îl con-strînge pe om, departe de ai săi: Munte, munte, mult frumos, Pleaca-te de virf tn jos, Sa nia sui în vlrful tău, Sa ma uit în satul meu, Să-mi vad pe mîndruţa mea, Maturînd bătătură. In mod firesc deci lirica ciobăniei se împleteşte şi cu poezia dragostei şi a dorului, în imagini In care acestea se armonizează cu evocarea naturii: Cînd şi muntele, ca-i munte Şi-nea are doruri multe : Are luna şi eca|a, Are frunza şi iarba Ş-are mierla, săraca. înfrăţirea vieţii ciobanului cu acea a naturii trece dincolo de moarte — ca şi în Mioriţa — în Ciobănaş de la miori: — Foaie verde de trei flori, Ciobănaş de la miori, lin’ ţi-a fost soarta sa mori ? — Sus, în vîrfnl muntelui, In bătaia vuitului, La cetina bradului. — Şi de ce ninartr-ai murit? — l)c traznet, cînd a trăznit. — l)c jelit cin’ te-a jelit? — Păsările-au ciripit... Cîntecul de dragoste stă în centrul liricii noastre populare, dominînd-o atît prin diversitatea lumii de gînduri, sentimente şi imagini, pe care o cuprinde, cit şi prin profunditatea şi fineţea vibraţiei de artă la care ajunge adesea *. 1 Situafia aceasta centrala este explicată prin înseşi împrejurările în care a fost creata şi generează încă lirica noastră populară. In timp ce poezia epica e indeosebi obiectul atenţiei oamonilur niai în vîrstâ — de aici şi „cîntecul bătrînesc" — iar cea de cereino îial e păstrată şi îndrumată în viaţa ei tot de aceştia, poezia lirică este expresia, aproape eu exclusivitate, a vieţii sufleteşti a tineretului şi a femeilor măritate. Tinerii o creează şi o poartă mai departe, împinşi de preocupările lor de viaţă, în care cea erotica ocupa un loc de seamă. Femeile măritate în condiţiile vieţii sociale din trecut — în care traiul lor se desfăşura sub semnul dependenţei faţă de bărbat — vedeau în iubire condiţia i isâşi a existenţei lor în căsnicie, fie că dragostea o cimenta, fie câ multele casatorii întemeiate pe socoteli de avere făceau să i se simtă dureros lipsa. Dacă în banat, în Oltenia şi Muntenia îndeosebi, func- 143 www.dacoromanica.ro Poezia populară de dragoste e legată strîns de viaţa socială, generată de bucuriile, durerile şi problemele pe care le iscă şi le impune ea. Din întreg ansamblul poeziei de iubire, se pot reconstitui nenumărate romane şi drame *. Există o întreagă diversitate de imagini poetice ale „începutului dragostei14, de obicei generate de versul sunînd a întrebare: Dragostea din ce se-ncepe ? In versurile de răspuns, detaliile de frumuseţe fizică : buzele subţirele sau rumenele, ochii şi sprîncenele, se îmbină cu cele de estetică vestimentară — mîna cu inele şi grumazul cu mărgele, inelul şi betele, busuiocul bine mirositor, cămaşa mîndră, poalele curăţele — şi adeseori sînt preţuite gesturile care denotă o frumuseţe sufletească : graiul subţirel, ridicarea şi coborirea sprîncenelor şi clipitul ochilor. Cu deosebire în lirica feminină pe această temă, detaliul moral abundă. Bărbatul cucereşte şi prin pusul dopului, adică prin ţinuta lui, prin felul cum priveşte cînd trage cu geana, cum ctntă din frunză, sau cum păşeşte zurăind. Canonul frumuseţii e de asemenea complex în lirica populară. In descrierea idealului fizic intră şi ideea de frumos pictural: Ca ş-al meu drăguţ nu vfid I De harnic şi de-nfJoril Gindeşti ca-i pîngăluil... In graiul maramureşan pîngăluit însemnînd pictat. Intîlnim şi ideea de frumos sculptural: Ce meşter te-a meşterit ? Ce tîmplar te-a timplarit ! Cine te-a făcut pe tine Aşa nalta şi subţire, La buze făcută bine ? Tarea m-a-ntrebait pe mine Secaşi inimioara-n mine... Aşa cum sugerează ultimul vers al acestui citat, iubirea e înţeleasă ca o tulburare a apelor, ca o cutremurare a întregii făpturi, aducînd insomnie, lîncezeală, o senzaţie de sfîrşire a întregului organism, ca o maladie : Lele cu sprinceana-n sus, Sufletul badii l-ai pus. Lele cu sprinceana-n jos, Sufletul badii l-ai scos Frunza verde dorul creşte. Vai de-acela ce iubeşte; Nu moare nici nu trăieşte, (iunile cintccului liric popular au fost preluate in parte de lăutari, care de cele mai multe ori nu fac decit sa circule mai larg bogatul fond liric ţărănesc, — în schimb în Transilvania fenomenul apare mult mai clar şi astazi inca. Aici lirica populara e creata şi purtata mai mult de femei, şi îndeosebi cîntecul de dragoste. T. Cipariu, în fragmentul sau autobiografic, îşi aminteşte ca maica-sa, avînd copii mari, cînta cu plăcere cîntece batrîneşti, iar „cîntece lumeşti, ca ale fetelor" spunea cB nu i se mai cade sa le zică. 1 De aceea, mulţi dintre culegătorii care au plecat un ochii atent asupra acestei specii a liricii iţoastre populare — precum 1. G. Bibicescu, Mathias Friedwagncr şi alţii — au fost tentat! sa grupeze materialul culegerii lor în aşa fel îneît sa înfăţişeze desfăşurarea iubirii, in începuturile, peripeţiile şi sfirşiturile ei, văzute ca stări sufleteşti. 144 www.dacoromanica.ro Numai cil se necăjeşte. Se bate cu gîndurile Ca apa cu valurile. Pe lingă chinurile dragostei, clntecul popular invocă şi bucuriile ei, uneori In trăsături de o graţioasă senzualitate naivă, ca in aubadele trouverilor medievali, care şi-au prelungit viaţa în lirica populară franceză : Frunza verde samulastră, Bobocel de la fereastra, Du.te, puiule, ma lasă, Că zorile se revărsă. — Sa m-aştepte rîl o vrea, Nu plec de la dumneata, Ca ţbe dulce guriţa. Momentele acestea de fericire erau însă rare în clntecul popular de dragoste al trecutului, aşa cum erau şi în viaţa oamenilor umili. Diferenţierea de clasă, din ce în ce mai accentuată şi în lumea rurală, în sec. al XlX-lea, complica episodul simplu al iubirii şi al căsătoriei cu o povară întreagă de socoteli materiale şi prejudecăţi sociale. Ele se materializau adesea în împotrivirea părinţilor : De-ar şti mama cini rai-i drag, Tata ui-ar taie pe prag... De cele mai multe ori, motivele adinei ale acestor împotriviri sînt trecute sub tăcere, esenţialul fiind pentru îndrăgostit să-şi descrie suferinţa. Dar cîteodată ele sînt mărturisite: Copiliţa cea bamaoc Neagra e, dar hine-mi place. De ba placea maniei ca mie 1SJ ine-oi fi la cununie. Ca mama m-o dijiarlat Sa iau fata din alt sat. Sa iau fata cu avere, Ca sa-i faca mîngliere. Contradicţiile se rezolvă prin răpire şi fugă : De m*a da, de nu mca sînge!... sau Bine-mi taie cuţîtu, Ca l-am ascuţit amu Pc tocilă la primar. Sa tai capul la jăndar... 156 www.dacoromanica.ro Astăzi, sentimentul demnităţii bărbăteşti se exprimă, tot acolo, prin-tr-un îndemn către lăutar : Zid, Griguţă, numa zţ, Pîn’ s-o rupe arcu-n tri Şi grumazu ceterii. Cu conştiinţa firescului, flăcăul va face elogiul fetei care-i place. In părţile de ţară în care iau parte la strigături şi femeile, acestea îi vor răspunde. De aici, frecvenţa strigăturilor liric-sentimentale pe teme de dragoste. Tematica lor începe de la elogiul partenerei de joc : Asta fată joacă bine, Şi mă.nvată şi pe mine. Ea mă-nvaţă a juca, Eu îi sărut guriţa. In general însă, strigătura de iubire stă sub semnul discreţiei, ca şi cîntecul liric, cu a cărui tematică se înrudeşte strîns — anumite serii de imagini pendulînd între cîntec şi chiuituri : Nu ştiu, lună-i ori lumină, Ori mîndruţa.i prin grădină? Nu ştiu, i lumină-ori lună, Ori mîndra-i cu voie bună ? Alături de expresia sentimentelor stă meditaţia asupra cursului lor; Dragostele nu ţin mult, Numa’ cît pita-mprumut... şi formularea comandamentelor etice : Măglieran crescut în iarbă, Să iubeşti omul de treabă ; Măglieran crescut în fi i, Să cinsteşti oiuul bătrîn... Aceste comandamente nu se limitează la problematica iubirii. Iată un elogiu al portului local din Ţara Oaşului : Oricine a vrft purta Clopu, pana şi straiţa, Da, oşanu nu le-a da... Strigăturile satirice constituie un alt aspect al aceleiaşi realităţi : lumea satului oglindită în poezie. Antagonismele sociale ale trecutului dau ironiei un ton amar: Mă mustrează stăpîna Că nu-iui place slănina. Dar cum dracu o să-mi placă ? Că mi-o bagă-n putinei Şi-o mănîncă numai ci 1 Observaţia morală e acută şi concisă. Rezultatul e o bogată galerie de schiţe caracterologice, organizate din imagini antitetice, definind laturile antagoniste ale vieţii. 157 www.dacoromanica.ro Cele două categorii opuse ale filozofiei populare — frumosul şi urîtul — au semnificaţii mult mai largi decît cele estetice, ele acoperind o bună parte a vieţii omului din mase în trecut, în care tristeţile căsătoriei împotriva dragostei se proiectau ca o imensă umbră peste lumea întreagă, peste natura însăşi: Unde şede urîtul, Se-nnegreşte pfimfntul; Unde şede dragostea, Se-nverzeşte pajiştea. Aceeaşi realitate e considerată sub aspectul atracţiei şi respingerii fizice: Decit ţipau şi cu unt Şi să-l minei c-un om urît, Mai bine mfilai zguros Şi sfiJ minei c-un om frumos ! sau pur şi simplu, Sn raport cu frumuseţea dansului popular ca spectacol de artă : Unde joacă om frumos, Creşte iarba-n loc pietros, Unde joaca omul hld, Piere iarba de pe rit. Forma concisă, redusă la cîteva versuri, apropie strigătura de epigrama cultă lipsindu-i însă cu desăvîrşire „poanta", efectul final, adesea de surpriză care constituie specificul epigramei. Strigătura satirică îşi împarte egal accentele în arhitectura ei. La o analiză mai profundă însă, se descoperă o întreagă diversitate .de mijloace artistice cu care operează umoristul popular, de multe ori cu un mare rafinament, în aparenta ingenuitate.' Unul din aceste procedee — foarte frecvent şi în epigrama cultă — e adresarea directă, drastică : Tot cu ochii la oglinda, Şi gunoiul' pina-n grinda ; Pe sub masa, pe sub pat. De trei luni n-ai măturat... sau : Mărită.te, horholină, Nu şedea fată batrînă... In strigături, aceasta se întîlneşte destul de rar. Predomină procedeul opus, mult mai subtil, întîlnit de altfel şi în epigrama cultă, şi anume relatarea calmă, impersonală, portretul moral schiţat din cîteva linii sobre, ca într-un referat : Fata mare, fată mare, De nimica nu e-n stare. Nici nu coase, nici cîrpeşte, Dar la mBritat zoreşte 1 De cele mai multe ori însă poetul popular îşi distribuie efectele cu o mare ingeniozitate, în interiorul acestei formule în aparenţă foarte simplă : Fuge lelea cu trei paie, Mîni-alaltB face-o claie... 158 www.dacoromanica.ro sau : Trece mlndra, trece lunca, Şi-o ajunge-n urmă (urca ; Şi oînd mai să treacă şesu, O ajungc-n urmă fusu. înfăţişarea femeii leneşe într-o mare viteză tocmai pentru a fugi de muncă, animizarea uneltelor de tors — Ia fel ca în basme şi în desenele animate — sînt procedee ce indică o subtilă conştiinţă artistică. Un singur efect de artă se realizează în strigăturile satirice şi prin falsul monolog, proceden foarte frecvent în această specie. Poetul anonim vorbeşte în numele celui ironizat, dcfinindu-I necruţător, printr-o pseudoconfesiune ingenuă. Iată portretul donjuanului rural, uşuratic, care vrea să se însoare : Gineri-m-aş, gineri, De cosit nu ştiu cosi, Numa-a stringe şi-a ochi; De săpat, nu ştiu săpa, Numa-a stringe şi-a ţuca. Următoarea schiţă de portret al beţivului, creionată cu aceeaşi tehnică, e mai amănunţită, vizind două efecte deodată : Supărată-i nana mea, Că n-are cu cine bea ; Da’ mai supăratiu-s eu, Că nu am vinars să beu! Cît de complexă e căutarea efectului de artă chiar în arhitectura sumară n strigăturii, ne indică şi utilizarea diferitelor procedee în tratarea aceleiaşi teme. Cea a casei cu fete leneşe o întâlnim în forma relatării lapidare, obiectiv-constatatoare, încă din 1838, în culegerea lui Pauleti : La o casă, şapte fete, Cu fintîna sub părete, Tatăl lor moare de sete 1 Tema a rămas în circnlaţia folclorică plnă în zilele noastre, uneori în aceeaşi tehnică, alteori înnoită prin procedeul pseudo-idialogului, adică al unei conversaţii imaginare : Măi băiete, măi băiete, Mindra ta piere de sete, Cu izvorul sub părete! I-oi muta izvorul-n tindă, Numai uşa s-o deschidă. Efectul urmărit aici e de ordinul hilarităţii enorme, aproape de fantastic : sursa de apă e mutată de lîngă zidul casei în interiorul ei, numai pentru a mulţumi femeia leneşă, pe care o osteneşte drumul pînă la fîntină. Prin acelaşi proceden al psendo-dialognlni se defineşte, cn o simulată ingenuitate, pe sine însăşi fata uşuratică în iubire : — Foicică matostat, Spune-mi mie adevărat, Ciţi băieţi te-au sărutat ? — Nu ştiu, nu i-am numărat, Că n-au fost toţi dintr-un sat! 159 www.dacoromanica.ro Procedeul nu e specific strigâturii, deşi ne-ar putea ispiti ipoteza că avem aici de-a face cu strigături în replică, ale flăcăilor bine înţeles, in timpul horei, ceea ce Pauleti numea în culegerea lui din 1838 „contra44. Insă îl întîlnim frecvent şi în cîntecul propriu-zis, mai ales în cel de dragoste. Adesea poetul popular utilizează în strigături efectul contrastului. Uneori contrastul e doar aparent, urmărind pregnarea prin surpriză a trăsăturii caracterologice, «a în strigătura despre gospodina leneşă : Asta-i fata-cea-voinicâ. Doarme lingă mămăligă... Alteori contrastul e real, cu deosebire în satira defectelor fizice : Badea nalt ca un stejar, Mîndra pînă la şerpar ; Badea nalt ca o mlădiţă, Mîndra ca o lubeniţă. Foarte rar se urmăreşte însă numai creionarea unor deficienţe fizice ; şi aici se ascunde de obicei şi o problematică sufletească : Badea nalt cît o prăjină, Mîndru[a-i toată [Urină, Mă mir, ce se mai iubesc, Că nici cind nu se-ntîlnesc! Silueta înaltă e apreciată însă, de cele mai multe ori, numai dacă e însoţită de inteligenţă : Poţi fi, mamă, cit şi bradul, Dacă nu-ţi este bun capul... Cil aceeaşi tehnică lapidară şi diversă totodată, sînt fixaţi nemilos slujbaşii urîţi ai statului oprimator din trecut: Birăul nost'îi zgîrcit, Umblă cu clop găurit, Poarta un rău suiiiăuuş Ii stă bine coldauş. Aici trăsătura e doar acid satirică, primarul fiind înfăţişat ca un om ce umblă cu pălăria ferfeniţă, ca un cerşetor, din avariţie. Adesea însă indignarea e atît de puternică, îneît strigătura se îndreaptă spre forma imprecaţiei : Morţii tai de notărlş, Ca m-ai scris la poparîş Şi m-ai pus la protocol Şi m-ai lăsat fără [ol! In timp ce notarul era urît fiindcă întocmea procesele-verbale pentru execuţiile fiscale, primarul făcea nedreptăţi în alcătuirea listelor de recrutare. Indignarea e aici atît de violentă, îneît ajunge la forma blestemului: Raule, birăule, Poarte-ţi miţa căruţa, Sa-ţi moarB birBiţa Şi le mînce temniţa, Ca n-ai umblat cu dreptate, Cind mi-ai pus bomeu-n spate! 160 www.dacoromanica.ro Fenomenul strigăturii nu se limitează la jocul de duminici şi sărbători. Se „strigă" şi la şezători şi la petreceri, iar în trecut se striga şi la lăsata secului — cînd fetele rămase nemăritate erau obiectul unor „hăulituri" foarte drastice din partea flăcăilor — şi la „bărbunc", adică la recrutare. Frecvenţa unor astfel de strigături era în funcţie şi de specificul local. In Ţara Oaşului şi în. Ugocea învecinată, se „ţîpurea" adică se „striga" în împrejurări în care în alte ţinuturi se auzeau cîntece : „la plug, la coasă, la pădure, cu vitele la cîmp". In alte părţi ale ţării, dimpotrivă, nu se aud nici la horă — precum în valea Almajului, din Banat — ci numai la nunţi. De fapt o a doua împrejurare în care strigăturile abundă, pe lingă cea a petrecerilor cu „joc" amintite, este nunta. Strigăturile la nunţi constituie o grupă specifică, deosebindu-se clar de celelalte. Ele însoţesc, cu teme specifice, aproape fiecare dintre momentele ceremonialului atît de spectaculos al nunţii, mai ales In Transilvania. Se face elogiul mirilor, în versuri care cîteodată cuprind accente de mare poezie : Miresucă, miresucă, Ţi se cade cu cunună Ca şi cerului cu lună ; Ţi se cade cu mărgele Ca şi cerului cu stele! Alteori acest elogiu se împleteşte cu bune învăţături : Poţi fi, bade, bucuros^ Că ţi-ai luat ce-a fost frumos. Ţi-ai luat floare de crin, Să vă fie traiul lin, Traiul lin şi cumpătat, Să nu iasă vorbe-n sat. Cîntecul ceremonial „al miresii" e însoţit şi de strigături pe aceeaşi temă : Cîntă-ţi, fată, clnteca, Pînă eşti la maică-ta, Că dacă ti-i mărita, A cînta nu-i cuteza : In casă de soacră-ta, In tindă de socru-tău, Afară de mutu-tău. La masa mare se face elogiul Veseliei cuviincioase : Drag mi-i mie la ospăţ, Cu oameni din toate părţi! Şi mi-i drag la veselie, Cu oameni -de omenie ! Aducerea miresii la mire, ca şi predarea darurilor ei, sînt iarăşi prilej fcogat pentru strigături, unele vesele, altele duioase, altele de o profundă Ieşi afară, soacră mare, Şi te uită-n răsărit, De vezi un căruţ gătit! In mijlocul carului, Este raza soarelui. Dar nu-i raza soarelui, Că-i mireasa mirelui. 161 vibraţie lirică : 21 - e. 1144 www.dacoromanica.ro Inflexiunile de colindă din această frumoasă strigătură nu constituie o surpriză. Profund Înrudită cu cîntecele profane — nu atlt prin melodie cît mai ales prin tematică, Îndeosebi strigăturile liric-sentimentale —, specia stri-găturii, cu toate nuanţele ei, se integrează firesc in genul liric, care prin ea rămine însă legat de folclorul obiceiurilor. BIBLIOGRAFIE § N. I o r g a, Istoria literaturii romineşti, voi. I, Bucureşti, ed. II, 1925, p. 48—65; G. K r i s t o I, Influenţa poeziei populare romine din sec. al XVI-lea asupra lui Balassa Bălint, In „Dacoromania“, III, (1922—23), p. 550—560; — Kin-tyetts kimpenyesty ku glasuri rumuniesty. Fekutye gye-un Holtyej Kimptyan... 1768 [fotocopie, Bibi. Acad. R.P.R.] ; 0. Ghibu, Contribuţii la istoria poeziei noastre populare şi culte, Bucureşti, 1934; M. G a s t e r, Colinde, dntece populare şi cînteco de stea inedite, în „Revista pentru istorie, archcologic şi filologie", II (1883), p. 313—336; Anton Pann, dntece de lume, cd. Gli. Cio-banu, Bucureşti, f.a.; 0 v. Papadima, Anton Pann şi „cîntecele de lume", In „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor", VI (1957), nr. 3—4, p. 563—593; N. Cartojan, Contribuţiuni privitoare la originile liricii romineşti in Principate, Bucureşti, 1927; I. B i a n u, Nicolae Pauletti, popă rominesc şi om de litere in Ardeal, Cluj, 1931; Ion Breaz u, Versuri populare in manuscrise romineşti vechi, Bucureşti, 1939; Gh. Alexiei, Din trecutul poeziei poporane romine, în „Luceafărul", II (1903), p. 366—371 ; I. M u ş 1 e a, Cintări şi strigături romineşti, scrise de N. Pauletti, ediţie critică, cu un studiu introductiv, 1962. Bucureşti. § N. U r s u, Contribuţii muzicale la monografia Comunei Ohaba-Bistriţa, Timişoara, 1940; I. Mu şl'ea, Cercetări folclorice in ţara Oaşului, Bucureşti, 1932; Emil Petro viei, Folclor din Valea Almajului (Banat), Bucureşti, 1935; Emil Petro vi ci, Folclor de la Moţii din Scărişoara, Bucureşti, 1939; G h. Pavele s c u, Cercetări folclorice in sudul judeţului Bihor, Cluj, 1945; D. Cânte m i r, Descrierea Moldovei (Traducere romînească), Bucureşti, 1956, p. III, cap. I; Iordachi Malinescu, Un discurs şi poezie — in „Foaie pentru minte", V (1842), p. 97—99; C. Negruzzi, Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei. dntece populare a Moldaviei, în „Dacia literară", 1840, p. 121—124 ; F r. S u 1 z e r, Geschichte des transalpinischen Daciens, Wien, 1781—1782, voi. II, p. 322—323 ; Ovid Densusianu, Viaţa păstorească In poezia noastră populară, ed. II, Bucureşti, 1943 ; Emilia Comişel, Preliminarii la studiul ştiinţific al doinei, în „Revista de folclor", IV (1959), nr. 1—2, ip. 147—170; Tiberiu Alexandru, Bel a Bartok des, re folclorul rominesc, Bucureşti, 1956; Ovidiu Papadima, Consideraţii despre doină, în „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor", IX (1960), nr. 2, p. 309—329, nr. 4, p. 627—669. § B. P. H a s d e u, Curente den bătrini, tomul II, Bucureşti, 1879; M. G a s t e r, Chresto-mafie romînă, voi. II, Leipzig — Bucureşti, 1891; C. B o b u 1 e s c u, Lăutarii noştri. Din trecutul lor, Bucureşti, 1922 ; N. I o r g a, Hirtii din Mînăstirea Hurezului, precum şi a protopopiei Argeşului, din a boierilor Brincoveni şi ale altor neamuri, Bucureşti, 1907; Anton Pann, Spitalul amorului, ed. II, Bucureşti, 1852, br. 1—6 ; N. D r ă g a n u, Versuri vechi, în „Dacoromania", V (1927—28), p. 520; N. Densusianu, Revolufiunea lui Iloria în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1886, p. 405, nota 1 ; S. FI. Marian, Poezii 162 www.dacoromanica.ro populare despre Avram lancu, Suceava, 1900; I. Pop - Reteganul, Romlnul In sat şi la oaste, apreciat din cintecele lui populare, Gherla, 1913. § Ion C. Flinţiu, Coregrafie rominească, Tîrgovişte, 1936; Ion N. P o p e s cu, Hora cu strigări şi strigături, Drăgăşani, 1938 ; FI. Cristescu, In mijlocul horelor, Craiova, 1910 ; S. C. M î n d r e s c u, Strigături sau chiuituri poporane, Bîrlad, 1898 ; Andrei Gobeiu şi Vladimir Diaconiţa — 1070, Chiuituri ale Chioarului, Şomcuta Mare, 1931; Ion P o p-Il etcganul, Chiuituri de care strigă feciorii in joc. Gherla, 1891; Ion P o p.R eteganul, 125 Chiuituri de care strigă feciorii in joc, Gherla, 1898 ; I. P o p.R eteganul, Starostele sau datini de la nunfile rominilor ardeleni, Gherla, 1891; Al. Va si 1 i u, Datinile tătăruşilor la nunti, in „Omagiu lui C. Meissner“, Iaşi, 1913; Păcală, Monografia comunei Răşinarii, Sibiu, 1915; S. FI. Marian, Hore şi chiuituri din Bucovina, Bucureşti, 1911 ; G h. Cernea, Strigături şi chiuituri de joc din corn. Paloş (judeţul Tirnăva Mare), Cluj, 1930; S. FI. Marian, Nunta la romîni, Bucureşti, 1890 ; G. F i r a, Nunta in judeţul Vîlcea, Bucureşti, 1928 ; G h. Cernea, Strigături de ospăţ din corn. Paloş (jud. Tirnăva Mare), Bucureşti, 1931; T. B a 1 ş, Pe-un picior de plai. Folclor contemporan, Bucureşti, 1957 ; Folclor din Transilvania, Bucureşti, 1962 ; G h. C e r-n e a, Strigături de joc din judeţul Sibiu, 1941. CINTECUL ISTORIC Clntecul istoric reprezintă o specie hibrida, oscilînd între cîntecul voi-nicesc-haiducesc, baladă şi cîntecul propriu-zis. De cele mai multe ori circulă sub forma unei poezii scurte, în care întîlnim — ca o condiţie sine qua non nume de personaje şi locuri istorice, fixate în povestirea unor evenimente reale sau idealizate; o altă caracteristică e şi frecvenţa elementelor lirice. Cîntecele istorice se deosebesc de baladele vechi prin faptul că aproape întotdeauna se ocupă de eroi ieşiţi din ipopor, care s-au ridicat prin lupta lor pentru libertate, devenind exponenţi ai maselor (Horia, Av/am lancu, răsculaţii din 1907 etc.). Colecţiile noastre de cîntece istorice sînt foarte rare. Singura culegere propriu-zisă *, este închinată în întregime lui Avram lancu şi eroilor revoluţiei de la 1848. In marile colecţii de poezii populare (G. Dem. Teodorescu, Gr. G. Tocilescu, Tudor Pamfile etc.) se găsesc, pe alocuri, cîntece care ne interesează 1 2. Faţă de „doinele de haiducie", cintecele istorice aduc mult mai multe nume de eroi şi de locuri istorice. Elementul istoric e însă şi mai evident, dacă le comparăm cu „cintecele de bir şi sărăcie", sau chiar cu cele „de cătănie". Conisderăm cîntece istorice acele cîntece în care miezul — uneori doar motivul iniţial — îl formează fapte istorice, dar în care eroii sînt evocaţi de cele mai multe ori, în mod liric. In aceste cîntece se oglindesc evenimente autentice care pot fi urmărite de aproape în timp. Pînă la o limită de 150—200 ani, ele păstrează fidel 1 Apărută Intr-un volum de sine stătător, e aceea a lui S. FI. Marian (Suceava 1900). 2 Multe din ele au fost publicate — Împreună cu texte alese din culegerile manuscrise ale lui Ion Pop-Reteganul sau acelea ale Arhivei de Fol clor-Cluj — In recenta Antologie de literatură populară, voi. I — „Poezia" (1953). 163 www.dacoromanica.ro amintirea faptelor, fără exagerarea inerentă epicului obişnuit, ci de pe poziţii realiste, chiar dacă nu veridic istorice, în sensul că masele au apreciat şi interpretat faptele după înţelegerea şi sentimentul lor. Cîntecele istorice sînt destul de rare. Unii istorici mai vechi le amintesc cu multă rezervă (d: Cantemir, stolnicul Constantin Cantacuzino). Alţii în schimb le utilizează ca documente. Astfel, istoricul transilvănean Ion Mo-norai (1756—1836) scrie despre „cîntecul cel jalnic în ţară“ — de mult uitat — care ar data din epoca primei ocupaţii turceşti. Iată versurile citate : De la Braica mai la vale StrigS turcu-n gura marc : Haideţi la robi de vinzare, Fata mare, trei parale. Caracterul de baladă al acestui cîntec este evident în primul vers, care localizează acţiunea. Relevăm şi imaginea izbitoare şi concisă a unui tîrg de robi improvizat, care exprimă toată grozăvia oprimării otomane. Chiar dacă ar data din secolul al XVI-lea sau al XVII-lea — nu, cum susţine Monorai, de la 1414 ■—, cîntecul e interesant prin indicaţiile social-politice, întocmai ca şi cel notat mai tîrziu : Venit-au vremea sa mă duc, cairc spurcatul1 de turc, sa-mi las plugu, să-mi las boi, s3 mS duc catrc război. Marea răscoală populară din anii 1784—1785, pornită împotriva ser-vituţii feudale, pentru libertate şi pămînt, pentru desfiinţarea nobilimii, a stîmit — cum ,era şi "firesc — un ecou puternic care s-a propagat pe tot întinsul Europei. Sub influenţa adîncilor frămîntări sociale apar versuri — contemporane sau ceva mai tîrzii — referitoare la Horia, conducătorul oştirilor ţărăneşti. Reproducem un episod care evocă Albăcenii şi Crişenii venind : ...c-un domn din Niculeşti, Care Horea se chema. Mulţi credeau că-i mincinos, El zicea efi-i de folos, Sâ-1 asculte, cS nu-i gluma Ca-i va scoate de la munca... Numai domni sa nu ramîie Ca nu vor da nici poTţie *. In cîntecul acesta e concentrată acţiunea lui Horia. Versurile, în înşiruirea lor prozaică, par desprinse din realitatea imediată. In pitorescul construcţiei şi al termenilor dialectali, recunoaştem esenţa revendicărilor ţărăneşti. Prelucrarea şi expresia poetică lipsesc cu desăvîrşire, versurile avînd de împlinit o funcţiune socială precisă şi imediată : răspîndirea lozincilor răscoalei. E interesant cum, prin ele, creatorul anonim a transmis o parte din programul ţăranilor răsculaţi din Zarand, de sub conducerea lui Crişan, adresat la 21 nov., în numele lui Horia, nobilimii din Hunedoara. In ulti-matumul-program figurează, într-adevăr, şi condiţia revoluţionară : nobilime să nu meu fie pe viitor, ci fiecare să trăiască din slujba îndeplinită. 1 Porţie = impozit, dare. 164 www.dacoromanica.ro Sînt interesante şi versurile care-1 proslăvesc pe conducătorul răscoalei din 1784 : Pîn-o fost Horea-mpărat, Domnii nu s-au desculţat, Nici In pat nu s-au culcat, Nici la masa n-au mîncat. Cit fu Horea căpitan Şi domnii purtau suman. Pînă ce fu Horea crai, Pe domnire era vai. Credem că aceste versuri nu sînt fără legătură cu cele puse în circulaţie de adversarii răscoalei — agenţi ai feudalilor. Dar amintirea lui Horia nu trebuie căutată în denaturările tendenţioase, ci în cîntecul citat la început, şi în versurile care exprimă aspiraţiile poporului şi acţiunile conducătorului său : Am îmbiat la Beci1 In Jos, Sa v-aduc vouă dreptate Sa va fie pln-la moarte chiar dacă ele amintesc despre infructuoasele drumuri la Viena şi despre credinţa în „preabunul împărat". Lui pare să-i fi adresat iobagii cele mai semnificative jalbe istorice în versuri: Milostive împărate! Socoteşte cu dreptate : Patru zile robotim Iar a cincia pescuim; A şasea la vinătoare, A şaptea e sărbătoare, Socoteşte, împărate De mai e cu direptate, Să plătim biruri şi date...?1 2 S-ar putea ca aceste versuri să nu fie autentice. Noi reproducem însă un text în proză, cu conţinut foarte înrudit, care circula în părţile bilxorene pînă la începutul secolului nostru : „Horea viteazul a zis cătră împăratul: Mărite împărate ! Şapte zile sînt într-o săptămînă : luni de vînat, marţi de pescuit, miercuri cale lungă, joia taie lemne din pădure, vineri să facă ceva precum şi sîmbăta. Dumineca e ziua Domnului; sînt 7, dar traiul vieţii noastre unde este ? !3. E vorba de două coruri folclorice privitoare la traiul iobă-gimii ardelene de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Ele merită să fie amintite. Răscoala poporului sub Tudor Vladimirescu şi mişcarea Eteriei sîut amintite în două cîntece, din care unul cuprinde numeroase imagini şi izbucniri revoluţionare ca : Toate plugurile umblă Numai pluguleţul meu L-a-nţelenit Dumnezeu. Dar o da şi Dumnezeu 1 Beci = Viena. 2 Dt. E. Dăianu. Vorbe bune. Calendarul nostru p. 1919, Comloşul Mare, 1918, p. 55—56. Pentru amănunte, cf. acolo. 3 At. Popa. Credinfa (din Cimpenii de Jos). Comoara satelor (Blaj) (1926), p. 33. 165 www.dacoromanica.ro Dc-o umbla şi plugul meu 1 Să trag brazda dracului l*a uşa spurcatului 0 brfizduţS de-alea sfinte Să ţie ciocoiul minte! Nu plîngcţi. nu vă-ntristaţi : Domnul Tudor e cu noi Dumnezeu fie cu voi. Acest cîntcc — probabil de origine cultă — a devenit popular In sudul Moldovei. Modificările intervenite sînt mai mult adaosuri care înregistrează pregătirile revoluţionare : Mi-am vîndut o cămeşioară Şi-am luat o săbioară. Pluguşorul meu cel bun, Cum s-a prefăcut în tun! încheierea acestei variante e foarte asemănătoare, dar mai sobră : Nu plîngeţi, sărmani de voi, Domnul Tudor îi cu noi 1 In legătură cu lupta socială din această epocă, amintim clteva versuri din alt cîntec al „Zaverei" : Hai, inimă, mai departe, Să scăpăm de strîmbătate! Ilai, inimă, mai nainte, Să scăpăm dintre cuţite! Acţiunile democratice dinaintea anului 1848 nu trec neobservate de popor. Pare să fi circulat mai mult versurile despre Ion Clmpineanu : Aidcţi, fraţi, la Mărgineanu, Să scăpăm pe Cîmpineanu... datorite lăutarului Dumitrache Ochialbi, pe care cunoscutul om politic îl ajutase cu o sumă mare de bani, ca să scape din robie. Revoluţia din 1848—1849 a avut un răsunet inegal în cîntecele poporului şi anume în raport direct cu proporţiile evenimentelor petrecute în cele două provincii : Ţara Romîneascâ şi Transilvania. In Ţara Romînească, revoluţia a lăsat puţine urme, probabil pentru că a fost de mai scurtă durată. Conducătorii ei apar, ici-colo, cînd mai vag, cînd mai conturat : Frunză verde liliac La poartă la lliad... lliade, d-ta, Dc cc-ai liberat ţara ? Sînt pomeniţi: Popa Şapcă, generalii Magheru şi Solomon, „Părintele Znagoveanu, care-a eliberat ţigauu". Cei doi generali apar în plină acţiune, într-un cîntec pe care-1 reproducem în întregime : Bate vîntul sălciile, Trec oastea cu şăicile. Bate vîntul Şaica mare Colonelul e călare 166 www.dacoromanica.ro Şi Maglicru e pe vale. Ilai ! Ioane Solomoanc, Scoboară din deal la vale, Ca paginii nc-mpresoară Şi ţara plînge cu jale. Acest cîntec e o Îmbinare de elemente lirice şi narative. Versurile în care se oglindesc faptele, sînt notaţii precise, lipsite de orice dezvoltare poetică proprie baladei. Un uşor şi melodios suflu liric se desprinde numai din primul vers, cu răsunet de doină, reluat — parţial — în versul al treilea. Lirismul creşte şi domină cu apostrofa din finalul poeziei. Cîntecele istorice inspirate de revoluţia burghezo-democratică din Transilvania sînt mult mai numeroase decît cele din Ţara Romînească. Explicaţia trebuie s-o căutăm în durata ei, în mobilizarea ţărănimii şi a muncitorilor din mine, care au format marea majoritate a luptătorilor, şi în teritoriul imens pe care s-au desfăşurat acţiunile războinice : Munţii Apuseni, Cîmpia Transilvaniei, ţinuturile de pe Tîmave, Ţara Bîrsei etc. Mulţimea cîntecelor privitoare la revoluţia din această provincie se datoreşte mai ales faptului că atît Avram Iancu, cît şi majoritatea „tribunilor" şi a conducătorilor erau fii ai poporului din munţii aprinşi de răscoală. Unii din ei au trăit plnă la moarte între soţii lor care au luptat pentru cea mai dreaptă cauză, au împărţit cu ei bucurii şi dureri şi şi-au sfîrşit viaţa chiar în mijlocul lor, într-un mod impresionant (vezi, mai încolo, versurile despre fluierul lui Avram Iancu). In aceste condiţii, era firesc ca Iancu, omul care s-a identificat mai mult cu aspiraţiile maselor de iobagi şi care ajunsese să întruchipeze ideea de revoluţie socială, să fi fost cîntat adesea de popor. Unele dintre aceste cîntece sînt contemporane cu faptele, circulînd prin anii 1849 sau 1850 — dovadă versurile dintr-un manuscris inedit, din care dăm cîteva fragmente mai interesante : Pa dealu Fileagnlui (Feleacului) Trece oastea Iancului Iancu din gura graia : Şi siliţi, feciori, siliţi, Sa mergem la Oşorhci, Sa lom tunuri de la eiei, Sa facem tunuri de fag, Sa tunam In Cluj cu drag Dar şi alte cîntece, de factură mai populară, arată în mod evident caracterul antifeudal al revendicărilor revoluţionare ale lui Iancu, scopul revoluţiei : sau Sa ştergom toata robia Om ca Iancu n-au mai tost, C-o pus iobăgia jos Pîn-domnii de seama-o bagat, Iobăgia o-ngropat. Un cîntec, cules chiar de prin locurile pe unde s-au dat luptele, precizează unde s-a făcut această îngropare : „In cîmpu din sus de Blaj", desigur, o aluzie la hotărîrile luate pe „Cîmpia libertăţii", sub presiunea miilor de ţărani, a moţilor lui Avram Iancu. 167 www.dacoromanica.ro Unele cîntece insistă asupra mijloacelor şi rezultatului mişcării revoluţionare : PînS fu Iancu-n domnie, Mîncam pitS ca-n Cîmpie, Daca Iancn ni-a lăsat, Iar mîncam malai uscat. Iancu cu fluier din vie Ne scoate din iobăgie; Iancu cu fluier de soc Umplu (ara de noroc Mulţamesc, sBcure, coasa, Ca-mi (inefi sufletu-n oasa ! Mulţumesc codrii şi vai, Ca scBparaţi fraţii mei! In alte cîntece, culese tot din Munţii Apuseni, Iancu „apare transfigurat ca o personalitate excepţională11. La carele lui: Boii-s cu coame de ceara, Om ca Iancu nu-i în ţara ; Boii-s cu coame de spume, Om ca Iancu nu-i pe lume, Boii-s cu coarnele verzi, Om ca Iancu nu mai vezi. Următoarele versuri arată că poporul vedea în revoluţia lui Iancu o reînviere a răscoalei idin 1784, ceea ce explică şi înlocuirea numelui lui Horea cu acela al eroului din 1848 : Cînd a fost Iancu-ImpBrat, Domnii-n pat nu s-or culcat, Nici la masa n-or cinat. Expediţiile lui Iancu iau proporţii colosale : Mîndru Iancu s-o gatat Cu mii de tunuri de brad... Multe zeci de astfel de cîntece s-au răspîndit în masele populare, din Maramureş pînă-n Banat, în sute de variante.' Chiar dacă, la origine, ele sînt creaţii ale tovarăşilor de arme ai lui Iancu, unii din ei oameni cu oarecare ştiinţă de carte şi aptitudini de versificaţie, ele au apărut în periodicele transilvănene dintre 1870—1900, au pătruns în popor şi-ncetul cu încetul au fost frămîntate şi adaptate de rapsozii satelor, îmbrăcate în graiul poporului, pînă la forme dialectale ca : Urla 1 Iancu de la munte Cu opt mii şi şase sute... Cu trecerea anilor, eîntecele inspirate de revoluţia iobagilor din Transilvania se contaminează cu alte cîntece populare, de vitejie, de haiducie sau de cătănie. De pildă, cunoscutele versuri moldoveneşti de haiducie : Ca nu-s fimeie cu cîrpa, De potera nu mi-i frica. 1 Urlă = coboară 168 www.dacoromanica.ro sau cele din Ţara Romînească : Io nu-s femeie-nvălită, Sa mfi dau legat de frică, apar, adaptate la situaţie, şi în cîntecele despre Iancu : Nu-S muiere-nyfilitfi, De unguri să-mi fie frică. sau, mai bine : Că io nu-s baba cu conci, Ca să zic că nu mai poci. Tot contaminări găsim şi în următoarele versuri : Pe sub poala codrului Şed armele Iancului Şi le plouă şi le ninge Şi n-are cine le-ncinge, sau : Iancule, viteazule, Unde duci cătanile? Da la foc, săracile... Cîntecele de haiducie din Moldova şi Muntenia n-au nici o legătură cu revoluţia burghezo-democrată transilvăneană din anii 1848—1849, dar sînt interesante pentru evoluţia cîntecului istoric. In afară de Iancu, sînt amintiţi adeseori şi tovarăşii lui. Dintre tribuni, Axente Sever se bucură de cea mai mare preţuire în cîntecul popular. Generalul Bem e amintit cerînd ajutor de la turci, într-un cîntec inedit din care reproducem cîteva versuri : Verde-i foaie salbă moale, Strigă Bem In gura mare : Săriţi, turci, săriţi, cătane, Şi mai daţi cu bombarale! Cu totul surprinzătoare « apariţia eroinei Caterina Varga, tot într-un cîntec inedit de pe Tîmave. Iată cele două versuri, în care este amintită ; Cătălina-i o muiere Ce ţine ţara-n putere, adică o stăpîneşte. Cu toată platitudinea lor, versurile sînt o dovadă că poporul n-a uitat pe „Doamna munţilor". Alte două versuri păstrează amintirea conducătorului ideologic al revoluţiei, Simion Bărnuţ. Tribunul Balint scria, în 1852, lui Papiu Ilarian, că „fetele pe sate cîntă o cîntare care începe aşa : Scris-am carte pe-un bănuţ La prea direptul Bărnuţ. înconjurat de ceilalţi tovarăşi ai lui, Iancu a rămas cea mai strălucitoare stea pe cerul iobagilor romuri. Aşa se explică şi dorinţa lor, exprimată în versurile : Numai dumnezeu de-ar da Să fie o primăvară, Ca să-nvie Iancu iară, 169 www.dacoromanica.ro ceea ce demonstrează că masele nemulţumite de starea lor de după revoluţie doreau o revenire la vremurile Iancului. Amintirea acestuia se împleteşte chiar cu elemente de miraculos : „Ala s-o suit la dumnezo-n ceriu". Ne-am ocupat mai amănunţit de cîntecele inspirate de Iancu şi tovarăşii lui, deoarece revoluţia burgliezo-democraticâ din Transilvania de la 1848 constituie — împreună cu răscoalele din 1907 — subiectele predilecte ale maselor populare romîneşti în ce priveşte cîntecul istoric. Poezia populară nu l-a ocolit nici pe Alexandru Ion Cuza. Meritele lui mari constau în susţinerea maselor populare de la oraşe şi sate, în lupta lor dîrză pentru unirea ţărilor romîne şi mai ales în împropietărirea ţăranilor. Iu legătură cu aceasta e caracteristic următorul fragment: l'oaie verde mărgărit, Cobori, doamne pe pSmtnt Şi vezi Cuza ce-a (acut, Ca ne-a dat painînt la toţi, Sa nu mai fim slugi la hoţi. Domnul Cuza sa traiasca Şi din bir sa ne slăbească. Sau, mai esenţial şi mai expresiv : Ctud s-a-ncoronat şi Cuza La ciocoi le plezni buza. Foarte importantă — mai ales din punct de vedere al ascuţirii luptei de clasă — şi destul de bogată, deşi lipsa materialului din Moldova (despre a cărui existenţa e greu să ne îndoim) constituie o mare lacună — e oglindirea, în cîntecul popular, a răscoalelor ţărăneşti din anul 1907. Cu toată interdicţia oficiala de a se reproduce versurile pe care le-au inspirat, ele au fost foarte răspîndite în anii imediat următori. Poeţii populari olteni şi munteni — cel mai de seamă cîntec e atribuit lui Radu de la Giubega — evocă evenimentele chiar în desfăşurarea lor istorică, amintind atît reforma lui Vodă Ştirbei, cît şi împămîntenirea ţăranilor de către Cuza. Dar aceste reforme se dovedesc simple paleative. Situaţia se agravează din ce în ce mai mult pentru ţăranii muncitori. La aceasta contribuie şi intensificarea exploatării moşiereşti cu corolarul ei, abuzurile ciocoilor arendaşi : Şi nc-am pomenit muncind La ciocoi în plug trăgind. Pentru-o vaca de-o aveam, Toată vara clSruiain. Cind era la socoteala, Mai datoram tnc-o vară D-aia s-a făcut răscoală, Ca-n vremea carc-a venit. Nu mai e de suferit Biciul şi jugul purtînd... De aceea şi instigarea apare firească : Săriţi, fraţi, cu mic cu mare Sa dam focuri şi pirjoale Că nu mai e dc răbdare ! 170 www.dacoromanica.ro Se subliniază astfel caracterul de masă al răscoalelor, ca şi în versurile în care ţăranii sînt arătaţi: De la mic şi pîn-la marc Toţi cu securi la spinare Toii ţăranii de la (ara S-au pomenit la răscoală Striga toţi, măcar să moară. Acum nu mai e vorba de conducători consacraţi, ca Tudor Vladimirescu sau ca Avram Iancu, ci de ţărani ieşiţi din gloate, ca pe vremea lui lloria : Amîndoi că se vorbia Cap de revoltă se făcea, ba şi de studenţi-agitatori : Pe unde a mers student! A rămas numai perc(ii. Cîntăreţul popular, după ce reaminteşte insuficientele reforme agrare din anii 1853 şi 1864, reia şirul întîmplărilor într-o dezvoltare mai aproape de realitate, mai directă : Anu nouă sute şapte Pă luna dă-i zice ntarte ’uccpu lumea să se rcvoalte Cu topoare la spinare Si cu furş la sub(ioare, Să-l omoare pă ciocoi C-:i supt singele din uoi. Dar iată că regimul odioasei exploatări ordonă reprimarea ; din nenorociţii de răsculaţi : Vreo zece-cincisprezrce mii I-a băgat prin puşcării Casele lor pustiind Nevestele lor plingind. Dacă din aceste versificări lipseşte avîntul poetic — cum întîlnim, de pildă, în unele cintece despre revoluţia burghezo-democratică din Transilvania de la 1848/49 — şi dacă nu s-a ajuns la o şlefuire deosebită a versurilor, dată fiind contemporaneitatea cîntecelor despre răscoală şi interzicerea lor, e de apreciat în schimb caracterul autentic în indicarea cauzelor răscoalei, în prezentarea căpeteniilor ei şi a manifestărilor ţăranilor ajunşi la capătul disperării, cît şi a reprimării sîngeroase ordonate de regimul burghezo-moşieresc. Kadu de la Giubega ne-a lăsat o importantă descriere a evenimentelor şi a reuşit să fixeze uneori situaţii tipice, deosebit de impresionante : Foaie verde, foaie lată Ţara noastră blestemată Cum tn lume nu e aha. 171 www.dacoromanica.ro C-a-rupuşcat copil pc tata ! Cobori, doamne, pc pămînt, Vezi ciocoii ce-au făcut. Că nc-au pîrjolit de-a rînd, Nc-au rămas copii plîngînd, Mii de neveste jelind, Clinii prin sate urltnd, Sate pustii răminind. Intre clntecele privitoare la răscoala din 1907 şi cele care descriu- şi blestemă ororile primului război mondial apare un cîntec cu totul neaşteptat^ care preamăreşte un erou al timpurilor noi: Aurel Vlaicu. Dacă poetul popular i-a imortalizat faptele, însemnează — în primul rînd — că a văzut în el un om ridicat din popor : „A fost şi el, ia, un ţăran ca noi, cu zeghe, cu cojoc şi cu opinci“. Aceeaşi tradiţie povesteşte că el învăţase de mic copil meşteşugul fierăriei, ajungînd curînd să-şi întreacă învăţătorul neamţ şi, venind la Bucureşti, să „sperie lumea cu minunile lui “ : „Ia să fac o maşină de zburat Cîntecul evocă încercarea cea mai îndrăzneaţă a aviatorului: Vlaicule, pui dc ţăran, Dumnezeu ţi-a dat un plan Ca să-ţi faci aeroplan. Tu, noaptea, cînd te culcai, Tot aeroplan visai, Tc sculai şi le făceai Şi peste Carpaţi zburai... E ultimul lui zbor, simbolizînd unirea ţării vechi cu Transilvania,, pe' atunci stăpînită de Habsburgi : Cînd ai dat să treci Carpaţii, Să dai mina cu toţi fraţii, Norocul tc-a părăsit, Pasărea tc-a prăbuşit Şi pe tine tc-a zdrobit. Această moarte tragică e cîntată, de obicei, în versuri aidoma celor din bocete, ceea ce dovedeşte integrarea faptului istoric în folclorul tradiţional al epocii : ...L-a plîns sora cea mai mare, Păr galben ales cărare, L-a plîns sora mijlocie, Păr galben pînă-n călcîie. L-a plîns sora cea mai mică, Păr galben pe spate-i pică. In unele variante se găseşte şi o remarcabilă încercare de generalizare s Plînge Romînia-ntreagă C-o rămas ţara beteagă» Moartea genialului inventator a impresionat atît ide adînc masele populare, îneît clntecele care-i slăvesc faptele şi-l plîng, au apărut şi s-au răspîndib repede, nu numai în toată Transilvania şi Muntenia, ci au pătruns pînă în Dobrogea. Aurel Vlaicu, cu epocalele lui realizări, a făcut să vibreze sufletul! poporului romînesc, care a recunoscut în el propriile lui forţe creatoare. Dacă numele şi faptele altor oameni de seamă nu >sînt de loc amintite,, trebuie să înţelegem că eternizarea într-un cîntec depinde în primul rînd, de- 172 www.dacoromanica.ro cnăsura în care masele luau cunoştinţă de evenimente şi mai ales dacă erau 'direct antrenate sau interesate în desfăşurarea lor. Merită să subliniem şi faptul că circulaţia cîntecului istoric nu cu-moaşte limite în cadrul teritoriului romînesc. Cîntecele despre Avram Iancu pătrund şi în Muntenia, unele din ele contaminîndu-se — cum am văzut •mai sus — cu fragmente de cîntece haiduceşti din Moldova. De asemenea, vestea cuceririlor lui Vlaicu şi jalea morţii lui ajung pînă în Dobrogea. ■Circulaţia aceasta intensă dovedeşte că unitatea spirituală a poporului romîn •era mai puternică decît vremelnicul separatism politic. Cîntecele istorice se nasc sub presiunea evenimentelor. Interesul conţinutului lor scade pe măisură ce intervin evenimente noi care, la rîndul lor, solicită atenţia maselor. De aceea, circulaţia lor e mai limitată în timp şi mai ales în spaţiu. Aceste împrejurări nu favorizează o şlefuire a formei {poetice şi aceasta explică pentru ce, din punct de vedere literar, cîntecele •istorice sînt cu mult mai prejos decît baladele şi cîntecele haiduceşti sau •decît cîntecele propriu-zise. Intre revoluţia lui Horea şi aviatorul Aurel Vlaicu s-a scurs aproape un veac şi jumătate. In acest răstimp s-au perindat două lumi atît de deosebite •ca concepţie şi năzuinţe. Cîntecul nostru istoric păstrează imaginea luminoasă sau sumbră a acestor îndelungate vremi. BIBLIOGRAFIE § E. Găvănescu, Un istoric ardelean necunoscut, Arad, 1938, p. 93—94; D. P r o d a n, Versuri contemporane despre răscoala lui Horea. Anuarul Arhivei de Folclor, VI, 1942, p. 1—28. Din istoria Transilvaniei, voi. I, ed. 2, Bucureşti, 1961, p. 263 ; G. Alexici, Texte din literatura poporană romînă, Budapesta, 1899, p. 124, 127, 196 ; G li. Adanescu, Crestomaţie pentru istoria limbii şi literaturii romîneşti, Bucureşti, 1897, p. 86—89; Viorel Cosma, Figuri de lăutari, Bucureşti, 1960, p. 128—129 ; D. V u 1 p i a n, Poesia populară, Buc., 1886, p. 17, nr. 31; Manuscrisul lui Simeon Măcel a t, Braşov, 1851, filele 19—21 (Arhivele Statului Cluj). Arhiva de folclor-Cluj, Ms. 506, p. 9; Ms. nr. 705, p. 12, 16, 29; Ms. nr. 1071, p. 34; C. I. Gulia n, Sensul vieţii in folclorul romînesc, Bucureşti, 1957, p. 143 ; B 61 a B a r t 6 k, Cîntece poporale din comitatul Bihor, Bucureşti, 1913, p. 205, 207; Victor Onişor, Doine şi strigături din Ardeal, Iaşi, 1894, p. 102; Gr. G. Tocilescu, Materialuri folcloristice, Bucureşti, 1901, p. 1238; Foitelor din Transilvania (Bucureşti, 1962); Enea Hodoş, Simeon Balint, Lugoj, 1927, p. 72; Ovi-diu Btrlea, Procesul de creaţie al baladei populare. Revista Fundaţiilor, 1941, iunie, p. 566—567; D. Furtună, Cîntece bătrîneşti din părţile Prutului, Buic., 1927, p. 179—180; Al. I. Amzulescu. Răscoala ţăranilor din 1907 oglindită în cîntecul popular. Revista de Folclor, 2, 1957, nr. 1—2, p. 125—147 ; C. I. R ă d u 1 e s c u • C o d i n, Vlaicu. Ion Creangă, IX, 1916, p. 148—149. Analele Dobrogei, I, 1920, p. 274—275; Ilairion Cocişiu, Folclor muzical din Timava Mare, Monografia judeţului Jtrnava Mare, Sighişoara (1944), p. 477. 173 www.dacoromanica.ro CINTECUL DE LEAGĂN Cîntecul de leagăn a luat naştere din necesitatea practică de a crea o atmosferă de calm, de monotonie, necesară adormirii copilului mic. Procedeele şi mijloacele de expresie poetico-muzicale, caracterizate prin simplitate şi muzicalitate, cu bogate valori afective, dovedesc experienţa de veacuri a poporului, care a observat efectul liniştitor al ritmurilor kinestetice (legănatului) şi muzicale. Conţinutul cîntecului de leagăn limitat ca tematică, exprimat în forme simple, dar de o deosebită forţă emotivă, ne dezvăluie aşteptările şi năzuinţele poporului legate de viitorul copilului. Speranţele mamei şi dragostea sa neţărmurită iau uneori forme naive, idilice, iar alteori realiste, înfăţişînd aspecte din viaţa socială şi de familie, concepţiile poporului despre lume şi viaţă precum şi atitudinea faţă de muncă, considerată ca unul din scopurile esenţiale ale vieţii omeneşti. Ingînat de mamă (rareori de tată) lîngă leagăn, cîntecul se desfăşoară într-o atmosferă caldă de seninătate şi duioşie, avînd un caracter intens liric. Prin sfera tematicii cît şi prin trăsăturile muzicale se apropie de folclorul copiilor. Elementele poetice, organic legate de cele muzicale, corespund structurii sufleteşti a copilului. Repetările de silabe şi cuvinte melodioase, comparaţiile, diminutivele (măricel, mărişoruc, mărişor, mititel, mititeluc, puiuţ, prunc, pruncuţ), rimele interioare — care accentuează muzicalitatea versului ; nani, nani, puiul mamii ; lui, lui, lui cu mama lui — invocaţiile, epitetele şi exclamaţiile duioase sînt mijloace de expresie tipice acestei specii. Deşi legat de prilejul în care se manifestă în mod obişnuit, negăsin-du-şi justificarea în alte momente ale vieţii, prin natura sa intimă, lirică, şi prin libertatea interpretării, cîntecul de leagăn este susceptibil să primească imagini noi. Astfel, în afară de funcţia practică, cîntecul devine şi un mijloc de exprimare artistică a stărilor sufleteşti intime ale mamei, a sentimentelor şi ideilor sale. Alături de formele tradiţionale specifice cîntecului de leagăn — care prezintă o anumită stabilitate stilistică în procesul circulaţiei istorice — s-au creat forme complexe, apropiate ca tematică şi realizare artistică de cîntecul liric propriu-zis, constituind un material preţios pentru studierea psihologiei femeii şi a realităţilor sociale din trecutul poporului. Iu această categorie fiecare piesă poate fi considerată ca un produs artistic de sine stătător, care oglindeşte starea sufletească a interpretului în momentul creaţiei. Cea mai simplă formă poetică a cîntecului de leagăn şi cea mai tipică — indisolubil legată de motivul ritmico-melodic — se bazează pe un refren de 2 la 4 silabe, care prin repetare ajunge la dimensiunea unui vers octo-silabic : nani-nani, nana, daina, abua, cucă-cucă, luiJui etc. Uneori în aceste versuri este exprimat într-o formă concisă însuşi rostul cîntecului (Nani, nani,/puiul mamii; Culcă, culcă,/ pui de curcă etc.). Refrenul literar se repetă pe o melodie formată dintr-un motiv simplu, ce se desfăşoară pe un ritin legănat, liniştit, regulat (iambic sau piric). Unele silabe de refren — (daina mîndră şi daina), ca şi motivul melodic, afirmă Înrudirea cu doina. Această înrudire se reflectă de altfel şi în 174 www.dacoromanica.ro versuri ca : „Doina din ce s-a făcut ?/Dintr-o gură de prunc mic“ — temă întîlnită şi în nordul Transilvaniei. Dragostea profundă a mamei este exprimată In cuvinte duioase de dezmierdare : Nani nani, puiul mâinii, Dormi cu mama, puişor Dragu mamii, dragule, lo te legan cu picioru, Faţa ta c ca bujoru. Refrenul tipic se îmbină de obicei cu tema legănării şi cu tema creşterii, concretizate în imagini de o deosebită gingăşie : Ai lui, lui, lui, tu Ilia Ca mama te-a legăna In leagan de Sâlcioară Sa mi te faci mBrişoara, In leagan de merişor Sa fii mamii de-ajutor sau : Haida, liulea, puişor, I’înă mîini la prînzişor, Ca sB creşti mai mărişor, Dragu mamii puişor Culca-te, puiu mamii, Culca-te mititeluc, Te şcoala marişoruc Să-ini fii mic-ajutoruc Ilai lui, lui, puiu mâinii, Daca tu nu-i adormi, Cind tc-i soula niare-i fi Ilai lui, lui, lui, pui de om, Eu te leagan tu n-ai Somn. Io atîta ţi-oi hori Pina ce te-oi adormi Deoarece grijile zilnice nu-i îngăduiau mamei să întîrzie mult lingă leagăn, aceasta însoţea îndemnul de a adormi cu promisiuni naive : De cind te leagan pe tine Mult lucruţ de-a meu rămîne Ca mama te-a legănă, Cu picioru-o legănă, Cu mînuţele-o lucra Şi cu ochii-o lacrama, Şi din gură ţi-o cinta Taci tu, maica, nu mai plînge, Ca te-oi scalda-n lapte dulce, Şi te-oi scalda şi-n zatiar M-i trupşoru tot amar. 175 www.dacoromanica.ro O largă circulaţie au imaginile poetice luate din lumea animală. Sînt invocate vietăţi din jurul gospodăriei sau necunoscute de copil, ca să-l dez-mierde, să-l adoarmă sau să-l crească : Haida, Hulea, puişor, Pînă mîini Ia prinzişor, Ca să creşti mai mărişor. Haida liulea, pui de rată, Pînă mîini de dimineaţă Haida, liulea, pui de curcă, Pînă mîine la zîucă. Hai liu liu liu şi te scoală, Puişor mîndru de cioară •, Şi tc scoală dimineaţă, Puişor mîndru de raţă -, Vino, soamne de-1 adoarme, Vino, mîţă, de-i dă ţîţă Şi tu, cioară, ia-1 în poală. Vino ştiucă, de mi-1 culcă Vino, ştiucă, de mi-I1 culcă Şi tu, somn, de mi-1 adormi Şi tu, peşte de mi-1 creşte... Comparaţiile cu aceste vietăţi apar adeseori din necesităţi de rimă : Nani, nani, pui de somn, Vin la mama să te-adorm. Vin la mama, pui de ştiucă, Vin la mama de mi-1 culcă A, a, a, puiuţ de şoim, Eu te leagăn, tu n-ai somn Ş-apoi haia, pui de cuc, Eu te leagăn şi mă duc Haia, haia, pui de cerb, Eu cu tine mă dezmierd Liu, liu, liu, puiuţ de gruă, Eu te leagăn tu te-abuă Pînă mîini ce s-o fa’zîuă— In unele piese cîntecul de leagăn pare a se apropia de descîntec prin. utilizarea unor versuri tipice şi a invocaţiei: Tu, puiuţu cucului, Adă somnu pruncului De pe craca nucului, Da la miei, de la ghiţei, De la puiuţi mititei sau : Doi, doi şi iară doi Ada somnu pruncului Din comu berbecului... sau '. Ptiu, cu maica, ptiu Vino, luică, de mi-1 culcă Şi tu, raţă, de-1 ia-n braţă Şi tu, gîscă, de-1 ia-n circă 176 www.dacoromanica.ro Multe texte poetice, înfăţişează realitatea socială şi familială : mama, plecată la muncă, e înlocuită lingă leagăn de o rudă sau vecină : Lui, lui, lui Ca mama nu-i Culca-mi-te, copil mic Ca maica-ta-i la cîştig Taia-tau la iobagit Abua şi te abua Şi te şcoala mai la ziua. Abua, puiuţ de cuc, Ca ma-ta-i dusa la plug Abua, bua, bua, Abua, ţucu-1 maica, Dormi, puiuţule, te-abuă, Maica-i dusa la farina, Puişor cu ochi de mure, Maica-i dusa la pădure... Visele mamei despre viitorul copilului pătrunse de atitudinea faţă de muncă, exprimate în imagini realiste, pregnante, sint umbrite de conştiinţa suferinţelor pe care era nevoit să le îndure copilul în trecut, de la cea mai fragedă vîrstă : Culcă-mi-tc mititel Şi te şcoala măricel Sa te duci cu vacile Pa cimpul cu fragile Sa te arza soarile; Sa te duci cu oile Pa cimpul cu florile Sa te ploua ploile... Unele imagini sint diferenţiate după sex. Astfel, fetei i se urează să fie frumoasă, iar băiatului, voinic, (harnic şi viteaz : Nani, nani, copiliţa, Draga mantii garofiţa, Ca mama te-a legănă Şi pe faţa te-a spala Cu apa de la izvoare Ca sa fii rupta din soare Culca-mi-te mititel Şi te şcoala măricel, Sa te faci un voinicel S-aduci mamii cîştigcl ifai, tc culcă mititel Şi te şcoala măricel, Sa te faci un viteaz mare Ca domnul Ştefan ccl Mare— Răzbat uneori accente de revoltă socială, într-o formă naivă : CulcS-te, puiule, culca Ca măicuţă sa se duca La osinda şi la munca... 12 12 - c. 1144 177 www.dacoromanica.ro ori se satirizează unele aspecte ale societăţii burgheze ; Nani, nani, copilaş, S& te Iaci călugfiraş La mănastire-n oraş, Cu mlinilc pe psaltire Cu ochii dupfi copile. Nesiguranţa şi mizeria în care se zbătea poporul în trecut se relevă în versuri ca : Am un copil ca şi-o floare Mi-e frica efi noroc n-are Dui, dui, dui Mlnca-te-aşi, pui, - Rabdă, gura, dacii nu-i... Numai condiţiile grele de viaţă ale femeii din trecut fac explicabilă pătrunderea în acest gen, caracterizat prin gingăşie şi duioşia sentimentelor, a temei atit de dramatică a blestemului. Când era necăjită, n-avea mîncare, femeia cânta aşa : Lulie, Iulie, cu mama Cfi mama te-a legănă Mînce-ţi şfirpii carnea ta Cum Jmi mincaşi tu viaţa Ca şi în folclorul copiilor, naraţiuni simple in versuri însoţesc refrenul specific : llaia, baia, baia mică cuculică, fatfi mica Douăzeci şî unu, Dă-mi şi mie unu Lululica-n cuculică llaia mica, fata mica Hai, hai, Moş Mihai, hai Cîţi copii ai ? Douăzeci şi unu Da-mi şi mie unu Lululc, copilule Iaca vine maica t£ Cu doi pui de rîndună... Lingă leagăn, în intimitatea mamă-copil, mama îşi deapănă gîndurile în versuri care exprimă stări sufleteşti complexe, dragostea şi dorul pentru bărbatul iubit, uneori plecat departe la muncă, sau la război, suferinţele de tot felul, reprezentând imaginea critică a societăţii în care trăieşte : llaia, haia, puişor, Lu tată-tău i-a hi dor. I-a hi dor, i-a hi urlt, Doamne, cum te port in gînd. I-a hi dor şi i-a hi sate, Tat la inimioara-i şade Taci, copile, nu mai plinge Ca şi mie-mi poate ajunge, Ca tatB-tau-i la bataie Unde om pe om se taie Şi sa taie-n sabiele, Singele piriu lc mere. 178 www.dacoromanica.ro Imagini de o mare forţă evocatoare sugerează aspecte ale vieţii familiale : mama duioasă, împovărată de griji şi de muncă, tatăl indiferent sau aspru : Lui, lui, lui Cfi mama nu-i, Că s-o dus la Şura Mare Sa ne-aduca de mîncare Şi s-o dus la Sîghiel Sa ne-aiducă oovrigel... Arareori mama destăinuieşte pruncului din leagăn trădarea tatălui: Culcă-te, puiu mamii Tată-fu nu-i nicBri Lui, lui, lui, puiule, lui, Ca s-o dus şi te-o lăsat In leagan desfăşiat. Intr-un impresionant monolog liric, mama relatează, în imagini idilice, întreaga viaţă viitoare a copilului : Să te vBd umblînd In casă Să şezi cu mama la masB Să faci mamii trebuşoară Care fi-o fi mai uşoară S-aduci mamii surcduţe Apuşoară c-0 cofiţă. Să te vad umblînd la şcoala Să-mi fii de-aju>tor la boală Lui, lui, lui, puiu mamii, Să te vada niaima mare. Sa te vad in cimip lucrînd Şi cu fete mari giucînd, Sara cu flăcăi umblînd, Logodnica alegind, Sa te ieie la catane, Sa manînci prifont cu came Ş-apoi mama, sa te-nsori, Sa fii mamii de-ajutoriu... Unele versuri înfăţişează un sugestiv tablou >de familie : Culca-te, puiule draga Sa mearga maica-n ogradă Să-ţi aduca floricele Să te joci, maica, cu iele. Culca-te, puiuţu mieu C-o sa vina taic-al tău Şi, maica, sa ne sfădească Ca noi nu lucram pe-acasă. Culca-te, maicuta, culca Că iaca-ta sa face sară Şi noi n-avem de mincare Şi ne bate taica-to-re. Culca-te, puiutu meu Ca m3 culc, maica, şi ieu. Cîntecul de leagăn cuprinde de obicei un număr limitat de teme poetice, exprimate în forme reduse. Rare sînt piesele cuprinzînd un număr mare de teme poetice — ajungînd pînă la 35 versuri — ca cel din sudul Transilvaniei 179 www.dacoromanica.ro In care, alături de temele specifice genului apare amintirea dureroasă a fiinţelor dragi : Ca şi io ca m-aşi culca Dar n-ar’ cin’mă legăna, Ca cine m-o legănatuu De mine s-o departatuu; Şi cine m-o luluituu In pamlnt o putrezituu... Tema dragostei ocrotitoare a mamei este exprimată figurat, cu ajutorul unor elemente împrumutate din basm : Nu te teme tu de zmei I-o goni maica pe ei Nu te teme de moroaie Clrtiţoi şi cirti(oaie Ca le da maica bătaie... BIBLIOGRAFIE $ I. Caranfil, Cintece populare depre Valea Prutului, Huşi, 1872; S. FI. Marian, Poezii populare romiue. II. Doine şi hore. Cernăuţi, 1875; I. U. J a r n i k şi A. Bîrseanu, Doine şi strigături din Ardeal, Bucureşti, 1885; I. Pop-Rctega- nu, Trandafiri şi viorele, Braşov, 1885; M. Canianu, Poezii populare. Doine, Iaşi, 1888 ; E. D. 0. Se vas tos, Cintece moldoveneşti, Iaşi, 1888; C. Hodoş, Poezii populare din Banat, I, Caransebeş, 1892; I. G. Bibicescu, Poezii populare din Transilvania, Bucureşti, 1893 ; V. Onişor, Doine şi strigături din Ardeal, Iaşi, 1894; S. FI. Marian, Hore şi chiuituri din Bucovina, Suceava, 1910; S. Borne misa, Cele mai frumoase poezii populare, Oraştie, 1912; B. B a r t 6 k, Cintece populare romîneşti din comitatul Bihor, Bucureşti, 1913 ; G. Fixa, Cintece şi hore. Bucureşti, 1916; Flori alese din poezia populară, cu o prefaţa de M. Pop, Bucureşti, 1960. § 0. Papadima, Consideraţii despre doină, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 9 (1960) 309—329, 627—669; 0. Papadima, Aspecte ale realităţii oglindite in lirica populară: cintecul de leagăn, în Revista de folclor, 5 (1960) nr. 3—4, 33—41. FOLCLORUL COPIILOR Primele ştiri despre folclorul copiilor la romîni le deţinem din sec. al XVIII-lea, cînd Anton Maria del Cliiaro descrie cîteva jocuri, remareînd asemănarea lor cu ale copiilor italieni. Folclorul copiilor constituie un gen de sine stătător care însoţeşte pe copil în toate manifestările, dezvoltîndu^se de-a lungul secolelor în strînsă legătură cu jocurile lor şi cu educaţia pe care o primeau în familie. Trăsătura distinctivă a genului rezultă din particularităţile de vîirstă ale copilului, care au determinat anumite trăsături de conţinut şi modul de realizare al 180 www.dacoromanica.ro acestuia. Natura şi funcţia social-artistică a genului au necesitat o structură literară-muzicală proprie, potrivit gradului de dezvoltare psihică a copilului» Particularităţile de interpretare a versurilor — recitate într-un anumit ritm, cîntate sau gesticulate în strânsă legătură cu jocul — ©ît şi tematica şi procedeele de creaţie artistică, cristalizate de-a lungul timpului în practica colectivă, deosebesc acest gen de folclorul maturilor. Datorită funcţiilor sale multiple, folclorul copiilor are un conţinut complex şi eterogen, (deoarece cuprinde piese create fin epoci diferite, şi unele sînt preluări din folclorul maţurilor. Acestea din urmă, în procesul de asimilare au suferit transformări în conţinut şi formă, pentru a corespunde funcţiei şi concepţiei artistice a noilor interpreţi. Aşadar în versurile copiilor găsim un fond străvechi, peste care s-au suprapus elemente şi forme noi. Lipsa documentelor scrise, anterioare sec. al XVIII-lea, nu ne permite însă o sistematizare cronologică a lui. In cîntecele şi scandările copiilor se păstrează vestigii ale unei străvechi culturi populare, — obiceiuri şi credinţe părăsite de adulţi — forme lexicale şi morfologice vechi, nume ale unor personalităţi istorice etc. Ele oglindesc într-un mod foarte curios diferite epoci din istoria romînilor: epoca slavonă, epoca fanariotă, vremea tătarilor. De pildă în Cîntecul soarelui unii cercetători văd reminiscenţe ale cultului solar şi ale obiceiurilor geto-dacilor de a trage cu arcul pentru alungarea norilor : Ieşi, soare, din’cln'soare Ca e mîine sărbătoare... Analizat sub aspectul creaţiei literare, acest gen al folclorului nostru se caracterizează prin simplitate, muzicalitate şi plasticitate. Imaginile sînt luate 'din lumea animală şi florală, din viaţa socială şi de familie sau dintr-o lume închipuită. Ca procedee artistice întîlnim invocarea, repetarea de cuvinte sau versuri, descrierea sub formă de povestiri simple, naive, folosirea numerelor şi a diminutivelor, dialogul, comparaţia etc. Prin supleţea versului şî unele procedee verbale de creare a cuvintelor, folclorul copiilor se apropie de cîntecul de leagăn şi deseîntec. Versurile au un colorit propriu, uneori enigmatic, realizat prin îmbinarea întâmplătoare şi capricioasă a realului cu elemente fantastice ori a unor cuvinte fără sens. Dar imaginea nu poate fi analizată în afara legăturii sale organice, sincretice, cu ritmul, care constituie un element de expresie preponderent, Astfel versurile sînt scandate într-o ritmică precisă, care impune anumit© cezuri: Colo/sus la/primă/rie/Şade/un mă/gar şi/scrie /A-e/i/o/u/Pitu/lă-/te/ tu... Horia/Cloşca şi Cri/şan/Au gă/sit/un golo/gan. Se remarcă prin naivitate, optimism, vioiciune şi exuberanţă versurile cîntate sau scandate de copii. Conţinutul complex este turnat în versuri epice, rareori lirice, cu preferinţă pentru forma de dialog. Dar textele lirice au o frecvenţă redusă şi capătă în înţelegerea copilului sensuri noi, prin asocierea lor cu jocul şi încadrarea în formule ritmice fixe. Unele versuri păstrează forme lexicale şi morfologice vechi, ieşite din limba uzuală, că articularea numerelor cu articolul hotărât uniZe, doiZe, uniZt, doiZi; denumiri ale unor numerale: cingă, cingaZo, pengo-rengo, păstrate astăzi numai în dialectele: din sudul Dunării. G. Pitiş semnalează răspîndirea largă în treCut, în viaţa socială, pînă la jumătatea sec. al XlX-lea, a unora din aceste jocuri şi numărători, ca mijloc de distra ţie a oamenilor maturi. De asemenea ver- m www.dacoromanica.ro şurile copiilor cunosc o deosebită bogăţie de forme arhaice, în ceea ce priveşte dimensiunea (versuri de două pînă la 13 silabe) şi structura interioară. Melodiile pe care se cînta versurile au la bază motive simple, celule generatoare care se îmbină liber, deosebit de valoroase pentru înţelegerea unuia din cele mai vechi istraturi ale istoriei muzicii. Folclorul copiilor e un fenomen viu, în continuă transformare, dar ceea ce conferă versurilor acea viaţă clocotitoare, multilaterală, este capa* citatea uimitoare de creaţie artistică şi lingvistică a copiilor, pe baza unor procedee verbale arhaice. Dintre acestea fac parte: asocierea de cuvinte fără sens, din necesităţi de rimă şi ritm, tratarea fantezistă a cuvintelor şi adesea a numelor proprii, repetarea ultimelor silabe ale cuvlntului: (mă-mărufă—rufă, gărgăriţă—rifă), schimbarea consoanei iniţiale (gîrza—bîrza, gărgăriţi—mărgăriţi, /rigura—migura), îmbogăţirea unui cuvînt cu proteza unor silabe sau consoane (ulcior-bulcior, aura-paraura, cuţite-răscuţite, buz-cotobuz, barz-cotobarz, ochi-oazoochi) etc. Un fenomen frecvent este circulaţia motivelor pe arii geografice largi, în diferite ţări europene, ceea ce dovedeşte vechimea şi vitalitatea sa, ca şi asemănarea literaturii mai multor naţiuni pe o anumită treaptă de dezvoltare a omenirii. Specificul naţional al acestor producţii constă în unele trăsături ale conţinutului şi formei şi In structura intonaţională şi ritmică a limbii. Acelaşi cuvînt suferă în procesul circulaţiei orale transformări numeroase. De exemplu, cifra unu este întîlnită sub forma : una, uni, unele, unea, unica, unune, uni/ica, unific/», unifi, onca etc., la care se adaugă formula pereche : uni-noni, eni-meni. De aceea analiza acestor versuri din punct de vedere lexical şi morfologic ne oferă date preţioase pentru studiul limbii populare. Ţiuînd seamă de origine, structură şi finalitate, în cadrul genului se diferenţiază cîteva specii: 1) cîntece-formule, 2) recitative-numărălori formule de eliminare, „sorţi") şi 3) literatură propriu-zisă (versuri clntate care tnsofesc dansul, versuri recitate — cu sau fără rimă — care însoţesc jocurile cu desfăşurare complexă, formule cumulative, păcăleli, cimilituri, fră-mlntări de limbă etc.). în genere conţinutul şi tematica acestor categorii diferă, dar procedeele stilistice utilizate sînt comune. Prima specie cuprinde aşa-numitele cîntece-formule create în trecutul îndepărtat, în lupta omului împotriva forţelor ostile ale naturii, pentru asigurarea sănătăţii şi bunei stări. Versurilor li ise atribuia o forţă magică şi erau însoţite de anumite practici. Preluate de copii, în procesul complex de transmitere a tradiţiei şi-au pierdut sensul şi funcţia iniţială, devenind auxiliare ale jocului. Aici se disting două straturi, unul vechi şi unul nou, ale căror elemente de expresie şi imagini se întrepătrund.' Procedeul artistic frecvent este invocarea : a soarelui, a lunii, a ploii, a unor vietăţi şi plante (fluture, gărgăriţă, barză, cioară, arici, păpădie, sîngerică etc.) ; a unor lucruri neînsufleţite (fluier, flori de „mizilic", fum etc.) ; a unor personaje cu atribute pozitive sau negative (aura-paraura, dracu, auraş-păcuraş, cotcodeţ); a unor boli personificate (frigura-migura, frigurile, furnică). Copilul invocă luna nouă pentru a-i da sănătate şi bani, dar foloseşte elemente realiste : Luna, luna noua Taie pîiiiea-n doua Şi ne da şi noua 182 www.dacoromanica.ro Ţie jumătate Mie sSnState sau : Şi-o corfa de oua Şi-o litra de vin Sa ne veselim. Cere cu dezinvoltură .soarelui să strălucească ori să se ascundă în nori, ademenindu-I sau amenmţ.îndu-1: Luci, soare, luci Ca-ţi da baba nuci Şi unchiaşul mere dulci sau : Ieşi, soare, din’chisoare Ca te-aşteapta-o fata mare Cu cercei de ghiocei Cu salba de noua lei; Ieşi, soare, din’chisoare Căci te tai C-un mai, c-un pai, Cu sabia lui Mihai. In unele versuri se păstrează reminiscenţe de medicină populară empirică. In acestea se îmbină invocaţia unor elemente fantastice cu elemente realiste din viaţa socială : Auraş, pBcuraş Scoate-mi apa din urechi Ca ţi-oi da parale vechi. Scoate-mi-o din amindoua Ca ţi-oi da parale noua Aura, paraura Scoate-mi apa din butoi Ca te soarbe un cotoi Ca te tai şi te omor Cu codita de topor Scoate-mi apa din urechi Ca-ţi dau pita cu curechi... sau : 1‘rigura-migura Nu mu lua pe mine Ia-1 pe ccl din glrla... Versurile următoare (avlnd funcţie medicală curativă în trecut) fac aluzie la îmbrăcămintea ţăranului : Ieşi furnica, din picior Ca ţi-a murit un fecior Cu camaşa de fuior Cu guleru pistricior Care, care? al mai mic Cu c3maşa-n borangic 183 www.dacoromanica.ro sau în clntecul pentru titirez : Sflr, sflr, sfîrîiac Cu minteanul de şîiac Şi pc soare, şi pe ploaie Cu căciula dintr-o oaie. Clntecul ariciului — însoţit de zgomote făcute cu obiecte de tablă — are la bază motivul căsătoriei animalelor. Bogăţia rimelor interioare dă versurilor muzicalitate şi voiciune : Arici, arici, pogonici Ce-ai cătat pe-aici ? — Am cătat ca să mă-nsor Să iau fata lui Mosor Cu cercei dc ghiocei Cu salbă de nouă lei Şi ia zestre nouă (este Şi-un ogar, după car. Cîntecele pentru păsări sînt de origine mai nouă. Unele folosesc elemente onomatopeice : „Ţiţindei, ţiţinclei Ieşiţi, copii, pc bordei“. Aceleaşi imagini familiare copilului le găsim şi în cîntecul pentru curcan ; Sic că n-ai mărgele Roşii c-ale melc Sic că n-ai oprege Cin’te mai alege? In cîntecul pentru fluier străbat ecouri ale unor epoci trecute : Fluicrişcă-rişcâ Ieşi din titirişcă Că vin turcii Şi-ţi mănîncă pruncii iar în versurile următoare, reminiscenţe ale unor obiceiuri şi practici populare: Păpădie, die A murit llie Pco scindură lată Şi-l boccşte-o fată Dăă plătească dajdia, Dajdia-mpăratului, Drumu Ţarigradului sau : Ne-a minat boeru Să pisăm piperu. Dar cu ce, cu ce, cu ce Cu genunchile. Satira e bine reprezentată ceea ce arată spiritul ascuţit de observaţie al copilului. Elementele de satiră apar în forme uneori pregnante : Ieşi, Măriţi, pin afară S-auzi copiii cum zbiară. Las-să zbiere c-or tăcea Numai eu să am ce bea... sau *. Unde-i groapa cu mătasea Sâ-ngropâm pe preoteasa ? Că ne-a mincat untu Mînca-o-ar pămtntu... sau o ironie fină la adresa unor categorii sociale şi a celor ce nu-şi îndeplinesc datoria : Un tî»tar milionar A plecat la potcovar... 186 www.dacoromanica.ro sau : O şopărlă calatoare A-ntrebat pe servitoare Ce e azi şi ce e mtine Azi e ziua lu Ispas Să tăiem un ciine gras Sa-i luam unturile Sa ungem trasurile Sa plimbam cocoanele Domnu dracu şi-a spart capu Şi s-a dus la farmacie Ca sa cumpere-alifie Una, doua, trei pitici, Arde moara Procovici. Pompierii din Băneasa Au venit sa stingă casa. Pompierii din Bacău Au aprins-o şi mai rau Bărbier, bărbier, Bărbier cu briciu-n mina Pîna rade-o capaţîna Ii trece o saptămînă. Versurile se pot grupa în mai multe categorii, după procedeul de creaţie : enumerarea de la 1 la 5 sau la 10, păstrîndu-se numai începutul cifrei respective, la care se adaugă o terminaţie fixă : „Uuca, donca, trenca, panca, ciuca, şonca, siuca, nonca, zenca...“ ; sau : „Uuili, douili... Unu, donu...“ Uneori fiecare cifră e însoţită de un cuvînt cu care rimează: „unele-du-uele,/doleole/treile-undreile... Noole-oole/Zecile-Berbecile/Răstoamă copeicile". Efecte stilistice originale se obţin prin asocierea versurilor coustituite din silabe fără sens cu versuri propriu-zise : Unicle, dodiele Caraili, caracaş Taie popa iepuraş După moara lllncului După podu Turcului RanţuŞ, panţuş... Cea mai bogată categorie cuprinde versuri formate prin enumerarea, de la 1 la 3, la cinci sau la zece. La acestea se adaugă versuri cu conţinut naiv sau o scurtă naraţiune. De obicei ultimul vers este o formulă imperativă, pentru eliminarea copilului (din grup : Şade barza pe cuibar Şi numără ouăle Cite unu, cîte doua Cite zece ieşi berbece! sau: Unu, doi, trei, patru, cinci Tata cumpără opinci Mama cumpără secară, Dumneata să ieşi afară ! 187 www.dacoromanica.ro O altă categorie se bazează pe îmbinarea unor silabe şi cuvinte fără un sens rafional, concret, cu condiţia de a corespunde cerinţelor de rimă şa ritm : lna, mina, durduinina Treiar opa Silicopa Şi-o bobiţa, niazărita I.im, pom, pic Talpa de voinic. 0 categorie aparte o constituie versurile create din dorinţa copiluluţ de a imita sau a parodia o limbă străină. Nesesizarea sensului şi a formei sonore corecte dă naştere unor variante hazlii, îndeosebi cînd sînt împerecheate în acelaşi text cuvinte din mai multe limbi. Uneori prototipul parodiat poate fi recunoscut, alteori însă nu, cînd transformările au fost foarte mari : „Bonjour, luni/Merpi, marţi/Madam miercuri,/ Ce mai faci... Enten, tina,/S-0' raca, bina/Sa o raca tica ta/Blen, belen, buş/Ouă cu albuş/Şi cu gălbe-nuş/Pentru căţeîuş“ (prototip german) sau: „Pumna reta, Pumna pi/ Ţapi, ţapi gre urigi/Gri“ (francez) sau: „Ecătă, becătă, ţucătă, be“ (maghiar). Unele recitative s-au desprins din jocul care le însoţea în epocile anterioare şi circulă cu funcţie nouă, de ohicei fragmentar : de exemplu : „Halea-Malea...“ care se păstrează azi numai ca numărătoare : Halca, Malea — încotro ţi-e calea ? Deschideţi porţile! A. cui porţi? A celui Basarab Unu-i Maica Două-i calea Trei e rugu ciuturugu Hai, du-te 1 In recitativele mai noi au fost introduse versuri epice sau lirice din folclorul maturilor sau din literatura scrisă. Acestea sînt integrate în ritmica specifică copiilor, iar uneori suferă modificări mai adînci : Galaţi, Br&ila Oraş frumos. Ma duc calare, Mă-ntorc pe jos... Viaţa intensă a recitativelor, fiecare interpret avînd libertatea de a le modifica după fantezia şi gustul său, explică numărul impresionant de variante ale aceluiaşi text. Recitativele-numărălori au o răspîndire largă ; asemănarea cu ale altor, popoare reprezintă cazuri de.împrumut sau de poligeneză. Elementele similare se referă atît la unele motive, cît şi la procedeele de creaţie a imaginii poetice. G. Dem. Teodorescu constată asemănarea unor jocuri şi versuri cu cele existente în folclorul copiilor „greco-itali cu 20—25 secoli în urmă“. 188 www.dacoromanica.ro A patra specie cuprinde mai multe categorii. Versurile legate de joc explică desfăşurarea acţiunii sau marchează numai momentul începerii acestuia : Cuibu, cuiburele Toate poarele Schimb ! Ca la mar, ca la par Ca la dinte-dintclaş Ieşi afară, iepuraş Versurile sînt eterometrice, în general în formă de dialog. Şi aici convieţuiesc în mod firesc elemente fantastice cu imagini realiste. Fantezia bogată a copilului conferă atribute noi obiectelor, le înfrumuseţează ; jucătorii iau nume de animale, de păsări, plante, de obiecte, de elemente cosmice soarele şi luna, papucul de aur, rochia de diamant). Unele jocuri amintesc aspecte ale procesului muncii : („Zidul", „Iţele“, „Ţăranul e pe cîmp", „De-a pînza“ etc.) : Podul de piatră s-a dărlmat A venit apa şi l-a luat Vom face altul pe mal în jos Altul mai luare şi mai frumos altele imită aspecte din viaţa animalelor (puia-gaia, cloşca cu pui). Dansurile copiilor, puţine la număr, influenţate de şcoală, sînt susţinute de versuri cîntate. In această specie imagini din natură sau din viaţa de şcoală se împletesc liber, în forme apropiate de ale literaturii scrise (prin eterometTÎe şi rime încrucişate) : Printre inund şi printre văi Trece un bujor Şi din toate fetele DupS tine mor. Printre munţi şi printre văi Trece un arici Şi din toate fetele Tu ai numai cinci; sau : Coroana e rotundă Rotundă e şi luna Frumoasă c şi fata Pe care o iubesc. In ultimele culegeri s-a observat circulaţia unor versuri cvasi-populare, specifice caetelor de amintiri — frecvente îndeosebi la adolescenţi — cărora li s-a conferit o nouă funcţie : Eşti o floare, eşti un crin Eşti parfumul ccl' mai fin Şi ca semn că te iubesc Eu mai jos mă iscălesc. La sfîrşitul textului copilul „scrie" cu piciorul pe pămînt numele celui care-1 va înlocui. Producţiile din seria versurilor cumulative — care au o arie de răspîn-dire largă la popoarele din Europa, Asia şi Africa — sînt desprinse din snoave sau basme şi circulă ca fragmente independente de întreg, cu o funcţie nouă. 189 www.dacoromanica.ro înlănţuirea logică a imaginilor şi planul mai larg de desfăşurare le trădează originea în folclorul maturilor: „Neagu peagu/Mâ şuii în pod etc. Cioc, moară/Eu o dreg/Tuguliţa cu unt unde e ?/In pod./Podu unde e ?/La ars focu./Focu unde e ?...“ încheindu-se cu formula finală : „Agîp !u care în accepţiunea copiilor semnifică obligativitatea de a păstra tăcere. In altă variantă finalul diferă: „Mă şuii sus pe moară/Şi dacă te vede vînătorul ? Trage cu puşca şi te-mpuşcă...“ (motiv din Halima). Ideile şi sentimentele copilului raportate la mediul înconjurător, înclinarea spre glumă, spre satiră, spiritul de observaţie, isteţimea, atitudinea etică se oglindesc şi In „jocurile de cuvinte, în zicători, păcăleli, frămîntări de limbă, glume“. In versuri sau proză, acestea constituie o altă specie a folclorului infantil, avînd un scop distractiv şi educativ: Bibas,/unde-ai mas?/ La un cap de oraş./Ce-ai văzut,/Ce-ai păţit ?/Am văzut o barză ş-un bărzoi. Cine sînt ? La care copilul trebuie să răspundă repede numele unei familii cunoscute. Frămîntările de limbă impun o atenţie încordată : „Bou, breaz, bîrlo-breaz/Din bîrlobrezătura bîrlobrezenilor...“ ; sau : Vine stîrcul de la balta Cu cinci stîrgiogafei Stîrc, stîrciogatel Mai stîrgiogăţel niţel. Aşadar, folclorul copiilor, parte integrantă din patrimoniul cultural al poporului nostru, se afirmă ca un gen aparte, cu un conţinut şi un mod de realizare artistică proprii. Şlefuit de-a lungul secolelor prin contribuţia generaţiilor folclorul infantil, .prin conţinutul şi forma lui artistică, cultivă simţul estetic şi moral al copiilor. BIBLIOGRAFIE § P. Ispirescu, Jucării şi jocuri de copii, Sibiu, 1885 ; Al. Bogdan, Cîntece şi jocuri de copii, Braşov, 1905 ; T. P a m f i 1 e, Jocuri de copii, Bucureşti, 1905—1906; E. Novacoviciu, Jocuri copilăreşti bănăţene, Oravita [1930]. § Al. Bogdan, Ritmica cîntecului de copii, Bucureşti, 1906; [G. Călinescu] Dintr-un raport asupra unei cercetări pe teren despre „folclorul copiilora, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 3 (1954), 179—190. GHICITORILE Primele ghicitori romîneşti (cimilituri) se publică la mijlocul secolului trecut, de către T. Stamati, în Foiletonul Zimbrului (Iaşi 1851 şi în broşură). Concomitent, Anton Pann colportează cimilituri în două volumaşe intitulate evocativ : O şezătoare la ţară sau Povestea lui Moş Albu (partea I, Buc., 1851 ; partea a Il-a, Buc., 1852) care aveau să reapară în mai multe ediţii. 190 www.dacoromanica.ro Culegeri de circumstanţă, de tradiţii şi variate manifestări de literatură populară, semnate de George Baronzi (Limba romînă şi tradiţiunile ei, Galaţi, 1872) sau anonime, cum e Romînul glumeţ (1874), dacă nu notau ghicitoriie cu migala pedantă a textologilur, atrăgeau atenţia şi asupra acestui gen literar, căruia Vasile Alecsandri îi atribuise mai puţină importanţă.' G. Dem. Teo-dorescu, în culegerea sa de poezii populare, dă cimiliturilor locul cuvenit, fie reproducînd unele publicate anterior, fie adăugind altele culese de el. La sfîrşitul secolului, Artur Gorovei dă la iveală o Colecţie remarcabilă (Cimiliturile romînilor, Buc., 1898), alcătuită din ghicitori răspîndite în diverse publicaţii, precum şi inedite. Contribuţiile de mai tîrziu 1 completează lumea cimiliturilor fără a-i modifica perspectiva generală. Deşi culese la dată relativ recentă, ghicitoriie s-au născut în timpuri depărtate, avînd altă funcţie decît cea de astăzi. Unii cercetători arată că au fost folosite la oracole, alţii demonstrează că derivă din limbajul convenţional al primitivilor, care evitau a numi direct animale, plante şi fenomene ale naturii socotite tabu. In cele ce urmează ne vom ocupa de ghicitoriie romî-neşti, în stadiul în care se prezintă la culegerea lor. Deosebite de enigme, întrebări şi răspunsuri, şarade, aritmogrife etc., ghicitoriie (cimiliturile) reprezintă un gen aforistic lapidar, ca şi proverbele, deseori în construcţii simetrice, ca şi acest gen. Similitudinile dintre ghicitori şi proverbe sînt exterioare : sentenţiozitatea, folosirea de nume proprii etc. Deosebirea e de substanţă şi funcţie. Proverbele sînt manifestarea înţelepciunii şi eticii populare. Formule de proporţii minuscule, numai rareori ele se spun izolat, pe cînd ghicitoriie au prioritatea fanteziei şi viaţa lor proprie. Intercalarea lor în texte populare aparţinînd altor genuri e mai curînd întîm-plătoare. Aristot a spus că ghicitoarea e „o metaforă bine compusă". Observaţia lui râmîne valabilă, cu oarecare precizări asupra modului metaforic propriu cimiliturilor. Metaforismului, în cazul dat, trebuie >să i se confere un sens special. E fundat pe paralelism (uneori negativ) şi lunecă spre exprimarea alegorică, folosind perifrază, metonimia şi sinecdoca. Obiectului ghicit i se evocă prin comparaţie cîte unul sau mai multe aspecte, indicindu-i-se forma, cuprinsul, sunetul, efectul, originea, 'dezvoltarea, întrebuinţarea, fabricaţia, durata etc. Metafora în cimilitură nu e în mod necesar logică, substituirea fiind făcută pentru a surprinde. Elementul metaforic face parte deseori dintr-o lume îndepărtată de obiectul respectiv. Dacă în ghicitoare se compară două vieţuitoare, acestea sînt cu precădere din specii cît mai depărtate. Găina e comparată cu catîrul, ariciul cu moşul, cu purcelul sau cu motanul, calul cu moşnegelul, căţelul sau iapa cu broasca, cocoşul cu gîndacul, ciocănitoarea cu ţapul, cocostîrcul cu Moş Neculai, coţofana cu iapa, lăcusta cu vaca, lupul cu oaia, melcul cu codobatura, păduchele cu oaia etc. Acelaşi lucru se poate spune şi despre plantele asemuite între ele. Bujorul este evocat de stejar, ceapa de pădure etc. Neaşteptate sînt şi asocierile la care dau naştere obiectele, uneltele, fenomenele naturii. Iată cîteva exemple : acul e comparat cu capra, cu omul sau cocoşelul, cuptorul cu bivolul, calul cu lada, cocoşul cu apa, găina cu lingura, morcovul cu popa, harbuzul cu rîul, coasa cu căţeluşa, hulubul cu 1 Ale lui Tudor Pamfilc, George Pascu etc. 191 www.dacoromanica.ro plugul, griul cu .herghelia de cai, cerul cu pielea de taur, iapa cu «ita, focul cu baba, tigaia cu copilul, moara cu scroafa, cu vaca, cu oaia sau ursoaica, dopul cu popa, hornul cu ursul, lanţul cu un copilaş, peştele cu luna şi soarele, veveriţa cu briciul, brutna cu cheia. Spuse pe la şezători sau In toiul muncii la clmp, cimiliturile de cele inai multe ori au destinaţia ide a deruta tocmai prin astfel de asocieri pe cel care e pus să ghicească, spre a provoca hazul. Se dă naştere la echivocuri, la dublu sens, deseori cu aluzii obscene. Gihicitorile uzează de rime (nu obligatoriu), fiind compuse mai des din două versuri.' Rareori sînt mai extinse. Aliteraţiile sînt frecvente: „Peste ripile rlpite ciute negre mohorlte“ (cuptorul). Onomatopeele abundă, s^ar putea vorbi chiar de ghicitori onomatopeice : „Treapa, leapa pe cărare/ hingher, mingher pe spinare" (calul şi călăreţul), „Vîj, vlj/prin păiuş/ţanc, ţanc/prin copaci1' (coasa), „Toată ziua cioca, cioca/vine .seara : boca, boca“ (toporul). Obiectelor li se atribuie calităţi umane: „Pe un deal rotat/şade moşu umflat" (bostanul), „Cînd merge de-acasă, acasă cată ;/cînd vine din pădure, în pădure cată" (toporul pe umăr). „Am un om mititel/face gardul frumuşel" (acul). Astfel de personificări nu sînt simple urme de animism, ci denotă, mai curînd, afecţiunea oamenilor muncii pentru obiectele de producţie. Fondul vechi al ghicitorilor este evident în imagini legate de timpuri depărtate. Dar, ca orice gen folcloric, cimiliturile au o existenţă concret-istorică, şi ca atare, cu încetul, elimină prin variante reminiscenţele diverselor stadii parcurse de popor. Deşi nu se caută anume un efect poetic, comparaţiile fiind elementul de surpriză şi un mod de încercare a isteţimii, imaginile poetice nu lipsesc : „Vin oile de la munte/cu steluţele în frunte" (zăpada) ; „Am un crin/la rădăcini veşted/şi la vîrf înflorit" (cerul) ; „Sus bat dobele/jos cad negurile" (sita) ; „Năframă vărgată/.peste mare aruncată" (curcubeul). Cimiliturile sînt dovada unei observaţii directe a lumii înconjurătoare : ^Şede într-un vîrf de nuia/şi nu se teme c-o cădea" (aluna) ; „Vine moşul pe portiţă/şi îşi scapă o cheiţă/vine luna şi n-o ia/vin stelele şi n-o ia/vine soarele şi-o ia" (bruma) ; „Dacă n-ar fi/ lumea ar peri/iar dacă multă este/ lumea prăpădeşte" (apa). Utilitatea plantelor cultivate şi a animalelor domestice este evidentă. „Ce pui una/găseşti două/ce pui două/găseşti nouă" (barabula) ; „Cînd suge/eînd ară/oînd fac din el ciobote" (boul). Cimiliturile cuprind un vast registru poetic, tot ce cade sub ochii, simţurile şi experienţa ţăranului, iar estetica lor reflectă procesul de muncă. E o evidentă încercare de surprindere a proprietăţilor şi destinaţiei fenomenelor naturii, a animalelor, plantelor, uneltelor şi a obiectelor de tot felul văzute cu ochii producătorului de bunuri. Universul ghicitorilor e mai apropiat de viaţa practică a poporului decît al altor genuri minore (precum recitativele copiilor sau anecdotele). Istoricul culturii materiale poate găsi amănunte privitoare la locuinţa ţărănească (construcţie şi mobilier), la unelte casnice, obiecte de gospodărie, îmbrăcăminte, unelte agricole şi de ţesut, la 192 www.dacoromanica.ro animale domestice şi de vînat, la instrumente muzicale. Cimiliturile privite în totalitatea lor nu numai că dau imaginea inventarului ţărănesc şi a îndeletnicirilor oamenilor muncii de la sat, dar şi a mentalităţii populare, întru-cît întreaga perspectivă a lumii îşi găseşte corespondenţa în metaforele lor concrete, evocînd viaţa de toate zilele a poporului. Gen vechi, păstrînd forme şi imagini ale unor obiecte desuete, cimiliturile nu evită progresul. Pe lîngâ unelte rudimentare, precum îmblăciul, întîlnim trenul, ceasul ele.' Sînt în unele cimilituri urme de superstiţii, dar întîlnim şi imaginea cărţii, a scrierii etc. în cimilituri atitudinea de clasă este evidentă. Fata chiaburului e comparată cu mîţa, cuconiţa cu căţeaua, boierii cu purceii care sug laptele scroafei, fără a munci. De asemenea, ţăranii găsesc deseori ocazia de a satiriza clerul: „Gîntăneţul domnului/sărăcia omului" (popa). Nu lipsesc aluziile la justiţia din epoca burgheză : „în pădure născui/în pădure crescui/ acasă dacă m-aduse/judecătorul satului mă puse" (băţul). în cimilituri poporul găsea prilejul de a satiriza instituţiile burgheze : „Cerga dracului/în mijlocul satului" (primăria şi puşcăria), sau de a denunţa regimul de exploatare al statului capitalist : „Ce e greu/peste bordei" (birul). Poate faptul că ghicitorile se improvizează deseori pe loc, la şezători a contribuit ca genul să aibă contaminaţii cu alte moduri de expresie populară, precum proverbele, unele folosite chiar ca ghicitori : „Cei fin mînă nu-i minciună" (vîntul). „Ochii dracului/moartea omului" (banii) etc. Alte cimilituri sînt înrudite cu strigăturile satirice, cu recitativele jocurilor de copii, ba chiar cu cîntecele şi descîntecele : Mă şuii in deal la Cărica Mare Două muşte arau două muşte treierau cu doi meri cu doi peri cu două fuse de aur ferice de ccl graur că şede-ntr-un stilp dc aur şi se roagă rugului ca musca turcului să-i deie cheile să descuie ţările (puşca). Uneori şi în ghicitori se pot recunoaşte influenţe livreşti. Cimiliturile îşi păstrează însă modul lor specific de oglindire a ocupaţiilor şi vieţii oamenilor simpli, alcătuind, într-un sens, o enciclopedie metaforică a vieţii poporului muncitor. Studiul ghicitorilor pe aria unei ţări evocă viaţa materială a poporului şi treptele lui de dezvoltare. Expresia artistică a cimiliturilor e o şcoală a metaforei, care nu poate fi nesocotită de scriitori. PROVERBELE ŞI ZICATORILE Proverbele şi zicătorile sînt vorbe cu tîlc, forme poetice de manifestare a înţelepciunii populare. Pentru a putea fi înţelese, este necesară cunoaşterea 18 18 - c. 1144 193 www.dacoromanica.ro uimi anumit mod ide a se exprima al poporului, cunoaşterea felului specific in care interpretează el viaţa, cu toate fenomenele ei complexe. Ele sînt formulări succinte şi plastice, relativ «tereotipe, care exprimă concentrat adevăruri cu valabilitate generală, îmbinînd o largă şi bogată experienţa de viaţă, generalizată şi aprofundată de fiecare generaţie, cu observaţia practică, concretă, a fenomenelor şi lucrurilor înconjurătoare, de la cele miai mici şi neînsemnate, ca „buturuga mică“, pînă la cele mai mari şi permanente, oa soarele, luna şi viaţa însăşi. Poporul le recunoaşte global ea „vorbe înţelepte din batrîni“, zicale; sau individualizat ca ..'vorba ăluia44, „vorba lui tatajmare44 etc., fără să facă în mod conştient ^reo deosebire între ele. Cercetătorii an observat eă există o diferenţă destul de clară între proverbe şi zicători, dar culegătorii nu au practicat-o, pentru că ar fi întîmpinat prea multe dificultăţi de clasificare.' 0 primă deosebire logică o constatăm în funcţia conţinutului lor. Proverbele conţin întotdeauna o concluzie care implică o învăţătură, am sfat. Această concluzie este exprimată direct, priirtr-o constatare de ordin general : „Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge44 sau indirect, sugerată printr-o observaţie concretă, care insinuează o analogie : „Pisica blîndă zgîrie rău44. Alteori concluzia apare sub forma unei preferinţe cu caracter de povaţă : „Decît codaş la oraş, mai bine-n satul meu fruntaş44, sau sub forma unei poveţe directe, exprimate printr-nn imperativ negativ : „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul44, sau afirmativ: ..Strînge bani albi pentru zile negre44. Zicătoarea implică şi ea o concluzie, dar n-o exprimă propriu-zis, funcţia ei de bază fiind caracterizarea sugestivă a unor situaţii concrete, întărirea unor constatări sau idei. Această caracterizare poate sugera un sfat, reprobînd, de pildă, un lucru de care trebuie să ne ferim : „A nimerit-o ca nnea-n perete44, dar poate fi şi lipsită de o atare situaţie, rediucîndujse la rolul ide formulă care individualizează plastic : „Plouă cu găleata44. Diferenţierea funcţională a proverbelor de zicători se verifică şi prin structura lor logic-formală. Proverbele sînt fraze sau propoziţii care au de obicei termen expozitiv — subiectul logic : „Cine se frige cu ciorba...44 şi nnnl concluziv — predicatul : „...suflă şi în iaurt44. Ele constituie deci judecăţi complete de sine stătătoare şi se suprapun cazului particular la care sînt aplicate, substituindu-i-se complet, devenind o metaforă a lui. In sebimb, zicătoarea e o formulă mai redusă, restrîngîndujse la o sintagmă, mai rar propoziţie, care nu poate avea o existenţă separată, fiind legată sintactic de faptul particular pe care îl caracterizează. Zicătoarea este numai predicatul logic al acestui fapt particular, care constituie pentru ea partea expozitivă, subiectul. Pe plan universal proverbele şi zicătorile îşi au originea în timpurile cele mai vecbi şi au fost, probabil, primele încercări de legislaţie, înţelegînd prin aceasta formularea orală a primelor reguli de conduită socială şi individuală a omului primitiv, referitoare la toate aspectele vieţii lui. Ele au constituit, de asemenea, alături de alte manifestări artistice vecbi, o modalitate de transmitere orală a experienţelor şi cunoştinţelor acumulate. Herodot le semnalează în Istoriile lui ca pe nişte „învăţăminte înţelepte44, pe care oamenii le-au găsit „încă din vechime44 şi pe care generaţiile următoare le foloseau în conduita lor. 194 www.dacoromanica.ro Există un număr foarte mare dispoziţie lirica. Dar multe strigături sînl confesiuni pasionale, nocturne şăgalnice, adev arate marivaudage sau piese de „petite poesie“ : FS-mă, Doamne, ce mi-i face, Fa-inS, Doamne, lemn de tufa, Ba mă taie mîndra furca, Sa ma duca-n şezătoare, Sa ma ţie-n brăţişoarc • Mlndro, de dragostea noastră A-nflorit un pom în coastă.. * Cine arc dor spre vale Ştie luna cind răsare Şi noaptea cit c de marc, Cine are dor spre lunca Ştie luna cind se culca Şi noaptea cit e de lunga. Adunarea în grupuri separate a cîntecelor zoologice, ornitologice, cu clemente forestiere ori gevetalc e o pedanterie, fiindcă mierle, cuci, păduri, mohor, flori de liliac sînt în orice poezie populară. Am putea sa aşezăm într-o ela.să poeziile exprimînd sentimente umane foarte generale (dragoste, nostalgie, jalea la moartea unei fiinţe iubite etc.) şi în alta clasă, pe cele socialo. Distribuţia rămîne artificiala deoarece rîntecele sociale, cele haiduceşti dc pildă, cuprind aproape invariabil şi sentimente general umane (dorul dc părinţi, de iubită), în vreme ce cînlecele dc iubire includ măcar oglindirea contradicţiilor de clasă şi a contradicţiilor economice. Poezia populară nu cunoaşte gratuitatea, ea e o reacţiune spontană la problemele imediate ale vieţii. întrebat cum se naşte poezia, un păstor din Ruinelia răspunde lui I. Ca-ragiani : „Apoi iată cum : cînd după toate necazurile ee avem, ne vine vestea de nouă biruri grele şi gîndiin ca avem să ne vindem şi pe copiii ■noştri ca să le plătim, mergem după ci şi mirlocsiin (ne plîngem soarta) ca bătrîncle după mort. Ce ziceţi atunci ? îl întreb cu. 207 www.dacoromanica.ro — Ce să zicem, răspunse el, „vai de noi, vai de noi, am s-armăm fără de oi, dai şi dai şi tot n’ascachi, pin, s’te vinzi şi la liăsachi» şi d-al de astea multe de-ale noastre*. Gesturile familiare ale muncii rurale definesc sentimentul realistic însă printr-o şarjă fantastică uimind oclikd. Dragostea nesatisf ăcutâ e paralizia oricărei voinţe agricole, un cuvînt de la iubită dă puteri de muncă gigantice : Cînd tc vfid în bătătură lini uit plugu-n arătura, Sapa-ufiptă-u curătură, Şi las boii ca s-o pasca, Plugul să se ruginească Şi sapa să putrezească. Aici ! puico dac-ai vrea Patru pluguri aş dura Ţara-utreagă aş ara. „Dorul* protoacă părăsirea uneltelor de muncă (plug, război, andrele) : Dorul de cine sc leagă Nu-i pară lucru dc şagă Ca s-o legat de-un voinic Şi-o lasat plugul pe cîmp •, Şi s-o legat de-o nevasta, Şi-o lasat războiu-n casă, Şi s-o legat dc-o copila Ş-o lasat lucrul din mina. Zăcerea din pricina dragostei pentru o fată din Banat e comentată prin zgomotul vehiculului cu care vine flăcăul: Ce s-aude scîrţiind Şi pe drum încet venind ? E un car cu patru boi încărcat cu păpuşoi; Dar in car cinc-i culcat ? Ln bădiţă mort dc bat 1 Da nu-i bat de băutură, Ci de rea fărmăcătură. Locul de întîlnire al flăcăilor şi fetelor este semnalat poetic printr-un dezastru silvic: l'runză verde liliac Bnta-1 vina de gîndac, C-a mîncat frunza de fag ; N-a lasat sa odrasleascB, Petele sa se umbrească, Flăcăii sa se roteascB. Primăvara e salutată prin mişcarea plugurilor: Foaie verde sălcioara, Bate vint de primăvară, Toate plugurile ară... 208 www.dacoromanica.ro Un motiv de depresiune este neparticiparea la arat: Bate vintul frunza-n dungă Toate plugurile umblă Numa-1 meu şade la umbră. Plecarea la cătănie produce jale prin împuţinarea forţei productive : De unde cătana pleacă Răimlne curtea săracă, Răiinlîn boii înjugaţi Şi părinţii supăraţi ; Rămîn boii în restele Şi părinţii-n dor şi jele. Strigăturile ironizează în primul rînd lenea : Ţurcă, turcă, Rea de furcă, Pune furca şi te culcă Şi le scoală somnoroasă Vei găsi cînepa toarsă. Satira ia proporţii fabulos-burleşti. Plnza încă fictivă e îndemnată sfl se prefacă în mînză şi să necheze la casa femeii pentru ca aceasta să înceapă s-o ţeasă : Pinză, pînză, Fă-te mînză, Şi te du la mama-acasă Şi rlnchează, doar te-a ţeasă. Sarcasmul denunţă adesea deschis raporturile de muncă între soţ şi soţie, unul dintre ei, obişnuit leneş, exploatîmd pe celălalt. Soţul sărac a luat fată mai bogată care acum stă în vîrful patului şi porunceşte bărbatului să muncească (M.E.). La fel fata săracă este torturată de soacră care e o piatră lătrătoare : Tinără mă măritai Soacră rea ce-mi căpătai. Şede-n vatră, ca şi-o piatră, Şi ea de-acolo tăt latră Şi zice ca nu-s bogată. Diferenţa economică e definibilă în boi şi vaci şi fata solicitată pune raţiunea rece mai presus decît instinctul; Batăr ai tu patru vaci, Nu te rog ca să mă-mbraci, Batăr ai tu patru boi Nu mă-wbiu noră la voi... Feciorul de „om găzdac" nu se încumetă să ia de nevastă pe fata de „sileac“ şi o ispiteşte la dragoste ascunsă (ibid.)- 14 14 — 0. 1144 209 www.dacoromanica.ro Ctntecul plugarului publicat de V. Alecsandri în care ţâranul vesteşte o catastrofă agricolă: Scmănat-am grîu de vară, A ieşit numai negară, Scmănat-am orz, ovăz, A ieşit mohor pe şes, implică protestul (ărauului sărac şi mergerea la haiducie. Acum gustul de plugărie scade şi creşte cel de voiuicic. Tablourile suit sumare şi grandioase: Mă Iăsai pe plai dc-o parte Unde soare nu străbate, Sub Irunziş de ciritci Unde trec turme de mici Şi mocani bogaţi de vite Cu chimiriic ticsite. Tactica haiducului e mărturisită neted. Iarna, cind viaţa în codru e dificilă, voinicii se bagă slugi la ciocoi, cănind fin pentru vite, piuă ce pomii înfrunzesc şi ciută cucul în alun. Primăvara pornesc iarăşi la codru. Coasa paşnică în acest război de clasă devine inutilă : Luai coasa de picior Şi-n văzduh îi detei sbor, Ş-o izbii de-un pSducel, Sări coasa din căţel. Haiducii, voinicii, „lioţii“ s-au bucurat de o mare popularitate în popor, fiind priviţi ca nişte expropriatori ai expropriatorilor. Sînt hoţi de numerar, de cai, de oi, de la economii de vite, de la turcii negustori şi alţi posedanţi de acest soi. Unii se trag la codru din sărăcie, agricultura fiind nerentabilă : ToatS vara m-am rugat Prc la bogaţii din sat, Să-mi dea plugul pe un cias Să-mi ar mălai la copilaşi, Şi nici unul nu mi-a dat M-am apucat dc furat. Brutalitatea stăpînului e şi ea un motiv de război împotriva clasei moşiereşti: Foaie verde mărăcine, Cind eram slugă Ia tine Tu mă fineai ca pe-un câine, Eu veneam să-fi cci legumi, Tu-mi dai palme peste gură ; Eu veneam să-fi cei mălai, Tu mă dai de păr prin scai, Eu veneam să-fi cei opinci, Tu-mi strigai să fug d-aici. 210 www.dacoromanica.ro Vigoarea aspră a urii reclamă directitalea declamaţiei. Nu trebuie să confundăm însă poeziile de protest social cu cele de infatuare ale delicventului. Există lioti din vocaţie, greu de clasat printre haiduci : Cînd craiu de zccc ai, Mă-nvătam a fura cai. Furam unul, furam doi, Furam stava dinapoi, Furam calul neamţului, Din fundu(ul grajdului, Neamţul mi cilta prin curte, Eu suiam dealul la munte ; Neamţul mă câta la grajd Eu suiam dealul' la Blaj. Artisticeşte, r:lniîn îneîntătoare acelea care exprimă liric tinereţea, vitejia, dispreţul de moarte, înscriindu-se la poezia sentimentelor cavalereşti : Cine-i tînăr şi voinic Iese noaptea la colnic, Fără par, fără nimic, Fără paloş nici pistoale Numai cu palmele goale! Ciiic-i tînăr şi viteaz Bujori poartă pe obraz, Şi la potir! se arată Pcptul gol, fafa curata, Şi cit scoate un curînt Cad neferii la pămint, Cum sc scutur perele, Ferele şi merele. Chiar vitejească, poezia rămîne rurală, închcindu-se cu muzica scuturării în livezi a perelor şi merelor. Cele mai frumoase dintre bocete sînt acelea care, jelind pierderea unui om în floarea puterii, fac, de fapt, elogiul muncii: Dragu meu şi soţii meu, Soţu meu, plugarii meu, Soţu meu, hamicu meu, Soţu meu, cosaşn meu, Că la toate casele Mi se bate coasele, Şi numai la casa mea, N-o va bate nimenea. Şi-o ieşi plugurile Dc prin toate curţile, Şi numa din curtea mea, Nu-1 va sroatc nimenea. Ieşirea unanimă a plugarilor în epoca aratului, ecoul coaselor bătute la vremea cositului sînt imagini dc plastică şi muzică poetică în sine. § Colindele aparţin intr-un fel artei dramatice, fiind nişte declamaţii cărora melodia le stinge considerabil cromatismul de frescă, şi totodată epicei, fiind balade şi basme laolaltă, închipuiri de peripeţii fantastice al căror erou 211 www.dacoromanica.ro este gazda care urmează să cinstească pe colindători cu colaci şi vin. Peisajul colindelor se depărtează de cel agrest şi umil, ia proporţii fastuoase, bizantin-imperiale. Gazda e închipuită, encomiastic, a locui într-un adevărat palat; Ale cui stnt, doamne, ceste case, Oi Leroi,d.ai Lei oi, doamne Ler, Aşa-nalte Minunate Cu lanţuri de (ier legate Cu porfile ferecate ? Dar în poarta cine-mi şeade ? Şeade bun jupin (cutare), Şeade-n poarta rezimat, Cu toiagu-i (oricât. Dacă e flăcău, devine un cavaler feudal mergînd la o vînătoare simbolică, nu alta decît peţitul : Florile dalbe, Ler, Ce mi-e sus pe lingă ccr ? E un negru mic norel, Ci (cutare) tinerel Pe-un cal galben grîugorel, Şcaua-i lucc-n aurel Scările-i în arginfcl, Iar biciul cu măciulie Îşi frîul cu stragalie. (•a plecat în vînatoare, Vuiatoare-însurătoarc, Se-ntîlni c-o fată mare De scaman pe lume n-are. Era zina zinelor, Luna, sora soarelui. Aluzia, astronomică, este la iubirea dintre soare şi lună. Obiceiul fiind agrar, colacul este simbolul strîngerii recoltei. In general In poezia populară imaginea cea mai fabulos terifică este aceea a boabelor de grîu mîncate de păsări : Cine strica dragostile, Mînce-i grîul paserile. Colindele atenuează primejdia evocînd un stol mai graţios. Gazda ia cunoştinţă de un fenomen neobişnuit : Cata-n jos şi cată-n sus Cata asupra caselor Vede oasa «acoperită Tot de vineţi porumbei. Porunceşte nevestei să întindă masa, să reverse grîu peste grîu, pentru ca porumbeii să intre în casă spre a gusta din grîu, după care, amesteeîn-du-se cu norii, vor zbura la cer, rugînd pe domnul să aducă belşug la casa gospodarului. 212 www.dacoromanica.ro Un colind de viteaz adulează pe tlnăr făcîndu-1 eroul unei epici măreţe. Viteazul stă la nouă munţi, la locul cu nouă brazi, plimbîndu-se cu nouă fraţi. Mihnea-vodă îl pofteşte la ospăţ, la curte. Viteazul îşi sfătuieşte fraţii să nu predea caii, armele, papucii la comişei, armăşei, ciocoi. Fraţii nu-1 ascultă. Mihnea porunceşte la nouă portari să închidă cele nouă porţi şi la nouă cioliodari să taie pe cei nouă fraţi. Vătaful lor, viteazul, prudent, s-a dus la ospăţ cu calul de frîu şi cu armele la el şi cînd aude de prinderea tovarăşilor săi, sare îiitr-ajutorul lor : Vătaful (cutare) Aşa dac-aude, De la masa sare, Şi sare calare, C-o ruina pe frîu Cu alta la briu ; Paloşul işi scoate, La fraţi ca-mi aleargă, Nouă porţi sfarama, Tot porţi de arama. După această istorie cu caligrafie a gesturilor şi sonorităţii verbale de tip medieval urmează urarea, în vederea colacilor. Colindul de pescar cuprinde materia unei balade şi, pictural, reprezentarea unui miracol acvatic. Pescarul, jupîn (cutare), e închipuit ca aruneînd plase în mare : Dete-o toana, dete doua : (Jind fu toana a dinţii, A tras sus, a tras mai jos, Năvodul la mal a scos. Iar (cutare), pescar mare, Sumese mîncca-n cot Şi mi-o vîrî prin năvod. Cam prin fundul matifei, Găsi un rac Şi-un cosac. Aruncă a doua oară plasa, scoate ştiucă şi plătică, peşti comuni, o azvîrle a treia oară şi găseşte pe puiul vidrei. 11 scoate de păr afară, îl duce acasă şi-l bate, îl ocărăşte, îl leagă de stîlpul coşului, ţinîndu-1 la dogoarea focului. Vine „vidra a mare", demonică Din picioare scăpărind, Din gura văpăi lăslnd care-şi cere puiul şi învaţă pe pescar să arunce năvodul în mare la adînc. Este de reţinut că aceste colinde acceptă principial o diferenţă de clasă, colindătorul prcsupunîndu-se în condiţia de a solicita, în timp ce gazda e un om de vază, un bogătaş. § Chiar descîntecele revelă adesea o fantazie cromatică şi teratologică, extraordinară. Este exagerat a le clasa la superstiţii. Ele aparţin medicinii empirice, fiind simple cordiale verbale, calmante prin sugestie, la care se adaugă uncie leacuri dovedite utile. Dar, se-nţelege, lăsînd la o parte mis-tificaţia profesională şi arbitrarul etiologiei, care porneşte numai de la simptomatologie, descîntecele sînt azi practici curative perimate şi interesul lor literar stă, la unele din ele, într-o metodă homeopatică ce duce la imense 213 www.dacoromanica.ro monotonii de culoare. Descîntecul pentru „aruncătură" e un adevărat poem în perpetuniu mobile funebru, un „pluguşor" pe senzaţia de negru : LnarS doi oameni doua securi negre Şi le puse la umerii negri PleearS pe calea neagra Se duseră la pădurea neagra TaiarB lemne negre Şi plccarB pc calea neagra Şi veniră la curtea neagră Şi lnarB două care negre, Si doi boi negri, Şi plouară pc calea neagra. Na dus la pădurea neagră Şi a încărcat lemne negre Şi-a plecat la curtea neagră Luară două pluguri negre, lini negri Şi-a plecat pc calea neagră Şi.a venit la pămlntul negru Şi-a scuţjtnat ncgliină neagră A precât doua muieri negre Şi-a secerat neghina neagră. Etc. Femeile negre, după toate operaţiile agrare şi morăreşti, au făcut doi colaci negri, împărţind pomană neagră pentru toate bubele, dar uitlnd să cheme pc Aruncătură. înde ira şi fuga Aruncăturii. Să nu uităm că locul bolnav e legat cu o năframă neagră (C.L., XXV, nr. 7 din 2 oct. 1891). Avem şi o simfonic în roşu, presupunem pentru gingivită, o conjuraţie magică tot homeopatică în roşu (Descîntec pentru roşaţă, C.L., XXVII, nr. 10 din 1 febr. 1894) : Plecai la pădurea roşie sa tai lemne roşii Cu topor roşu SB fac uşi roşii. Ieşi ruşată din gingii Şi te du pc-ale pustii Cum ai venit şi te-ai pus Aşa de lesne să te duci Căci dcscîutai Dcsclutecu ăl marc s-a făcut Ca sa te usnei Să rămină dinţii curaţi. II O critică literară a baladei nu exista deocamdată. încercarea genetică în jurul Mioriţei a unui estetician, nn lipsit de erudiţie, rămîne în fundamentul ei falsă. întrebările Ini erau „de unde, cînd şi cum ?“, punctul l putem caracteriza o dată pentru totdeauna. Şabloanele se multiplică prin copiile rostite, iar limba şi stilul aparţin povestitorului. Inregistrlnd aceste emisiuni singulare, întîl- 223 www.dacoromanica.ro nim basme sobre, bine ritmate In gîndire, şi altele de o scandaloasă prolixitate, pătate de semidoctisme. Sînt basme bune şi basme rele, basme spuse bine şi altele spuse rău. Frumosul prototipistic al schemelor în sine nu există. Basmul în forma lui cea mai pură continuă a fiinţa. înnoirile sînt nu în „mentalitatea fabuloasă" şi în instituţiile mitologice fundamentale, ci în detalii : hotel, tractor, debit, case cu balcon şi etaje, învelite cu tablă, fabrică, ateliere, sfat popular, miliţieni, sentinele, registre, telegramă, fotografii, avioane etc. Cînd povestitorul are talent, şablonul capătă o încîntăitoare împrospătare : „— Cînd te duci să iei calul ■— zice (vorbeşte o bătrînă) — să te duci în grajd — zice — şi să iei — zice — un blid cu ovăz — zice — să te duci la toţi caii — zice. Şi — zice — care nu mîncă din el — ice — ala — zice-i calul tău — zice.' Ş-a doua oară — zice — să te duci la toţi caii — zice — şi care nu mîncă din el — ice — ala o fi calul tău. Ş-a treia oară să te duci — zice — să iei un blid cu foc şi — zice — care-o mîncă din foc — ice — să-l iei să pui şeaua pe el, să te duci cu el. — No bine..." www.dacoromanica.ro LITERATURA ROMÎNĂ ÎN PERIOADA FEUDALĂ PARTEA A DOUA www.dacoromanica.ro LITERATURA ROMÎNA ÎN SECOLELE XV-XV1 CONDIŢIILE SOCIALE, CADRUL ISTORIC ŞI CULTURAL înainte de apariţia literaturii scrise originale, poporul romîn a avut o activitate culturală scrisă, care poate fi urmărită începând cu sec. al X-lea şi care se dezvoltă neîncetat .pînă în sec. al XV-lea, când, în urma formării statelor feudale româneşti, apar primele scrieţi originale în limba slavonă, urmate în sec. al XVI-lea de .primele manifestări ale scrisului în limba romlnă. Pe teritoriul patriei noastre feudalismul începe în veacul al X-lea. De atunci, ca urmare a progresului agriculturii şi creşterii vitelor, precum şi a dezvoltării meşteşugurilor săteşti, se diferenţiază din masa ţărănească a obştiilor o clasă de oameni mai bogaţi şi mai puternici, cnezii, care pun stăpînire pe sate, cărora le impun dijme şi servituţi feudale. Dintre cnezii satelor se ridică boierii, alcătuind nobilimea românească. Clasa stăpnnitoare în tot cursul perioadei feudale a fost aceea a stăpânilor de moşii. Locuinţa boierilor alcătuia un centru economic, militar şi administrativ, cuprinaînd familia boierului, garda, meşteşugarii, moara, hambarele <şi biserica, toate în curtea domeniului, adesea întărită ca o cetate. Curţile feudale formează nucleul organizaţiei economice şi al întregii vieţi sociale a clasei stăpâniitoare. Curtea domnească reprezintă dezvoltarea unei mari curţi domeniale; în privinţa mănăstirilor, ele formau de asemenea centrul unor gospodării feudale. In vremea fărîmiţării feudale, aceste curţi erau în acelaşi timp şi centre de cultură ale stăpânilor de moşii. După destrămarea relativă a imunităţilor de oare se bucurau domeniile boiereşti, începând eu a doua jumătate a secolului al XV-lea, curtea domnească devine un centru de cultură pentru. întreaga ţară, o dată ou centralizarea fiscală, administrativă şi militară. In perioada feudală biserica nu forma o unitate în viaţa socială. Există mai multe feluri de organizaţii bisericeşti, în special în Ţara Românească şi în Moldova. Biserica feudală e cea mai veche. Bisericile de la sate şi 233 www.dacoromanica.ro unele mîuâstiri, cu zestrea lor de venituri, pămînt şi supuşi, aparţineau stăpîni-lor dc domenii. „Gtitoria“ nu era niuimai un patronaj spiritual, oi şi o formă de proprietate feudală asupra bisericii pe care boierii o puteau cumpăra şi vinde şi de pe urma căreia, folosind munca datorată de călugări, încasau şi venituri.' In schimb, biserica episcopală era, în organizarea bisericii ortodoxe, în dependentă de domnie, iiair tendinţa domnilor de a supune bisericile de pe domeniile boiereşti celei episcopale a fost probabil prima formă a luptei domniei pentru centralizarea statului (în Moldova, încă din vremea domniei lui Alexandru cel Bun). A treia categorie în instituţia bisericii o formează în vremea orânduirii feudale, mănăstirile. Exceptând pe cele stăpânite de boieri, acestea alcătuiau la început comunităţi independente, a.tît faţă de domnie, cît şi faţă de biserica episcopală, avînd avere proprie, provenită în mare parte din pămînt desţelenit. Domnia, prin donaţii bogate, a încercat să atragă lumea mănăstirească de partea ei, şi de unde pînă în prima jumătate a secolului al XV-lea mănăstirile formau centre feudale şi culturale izolate, ele ajung după aceea în dependenţa domniei şi se transformă în instrumente ale autorităţii centrale. In ceea ce priveşte Transilvania, biserica ortodoxă nu avea un caracter pur ţărănesc, cum s-a scris adeseori în istoriografia noastră. Este adevărat >că biserica episcopală era în dependenţă de statul Ungariei, deci făcea parte din ierarhia catolică, dar încă de la începutul secolului al XVI-lea se formează în Transilvania o ierarhie episcopală ortodoxă slavo-romînă, care a rămas apoi în mod permanent în legătură cu statele feudale romîneşti din Moldova şi din Ţara Romînească. Cu multe veacuri înainte de alcătuirea acestei ierahii episcopale ortodoxe, a existat o biserică ortodoxă cu caracter feudal, în aceeaşi formă ca $i în celelalte două ţări româneşti de peste munţi, adică o „ctitorie" cu biserici şi mănăstiri cu avere teritorială, stăpînite de cnezi, jupani şi voievozi ortodocşi români. Fundaţiile lor se cunosc în special în Ţara Haţegului şi în Bihor (cu portretele jupanilor în haine nobiliare şi cu inscripţii slavone) precum şi în Maramureş, unde biserica feudală românească a luat o mare dezvoltare economică prin întinderea domeniului ei. Aceste centre ale bisericii feudale romîneşti, ca şi altele mai mici, trebuie considerate ca rămăşiţe ale unei vechi organizaţii mult mai întinse. Existenţa bisericii feudale ortodoxe în Transilvania, înainte de fundarea ierarhiei episcopale din secolul al XVI-lea, explică păstrarea şi larga răspândire aici_a scrisului slavonesc. Oraşele nu au putut juca dintru început un însemnat rol cultural în civilizaţia romînească medievală, din pricina slabelor schimburi economice dintre sat şi oraş, dintre produsele meşteşugăreşti şi cele agricole. U11 avînt economic mai mare al oraşelor datează, în Ţara Romînească şi în Moldova, de la mijlocul veacului al XV-lea, iar pentru pătura orăşenească romînească din Transilvania, de la începutul veacului următor. Prin rolul lor în viaţa economică şi socială, oraşele reprezintă întotdeauna o acţiune de înnoire şi de progres, care se răsfrânge şi asupra activităţii culturale din aceste centre. Orăşenii eare în Ţara Romîneaseă şi în Moldova formează comunităţi aşezate pe domeniul agricol domnesc (ocolul) sînt spre deosebire de ţăranii dependenţi, ceilalţi locuitori ai domeniului, oameni liberi. Din această calitate juridică fundamentală pentru caraterul social al orăşenilor, decurge lupta dusă de ei cu mijloace pe care nu le au obştile aservite şi izxdatc, pentru a-şi păstra şi lărgi drepturile.' Conflictele între oraşele moldoveneşti şi marii 231 www.dacoromanica.ro feudali, îu special mănăstirile şi scaunele episcopale, formează capitole importante din istoria luptei de clasă în secolele XV—XVI. In interiorul oraşelor se diferenţiază un patriciat dc mari negustori, care folosesc munca unor meşteşuguri (das best volk, partea „bună“ a populaţiei, pomenită la Cetatea Albă, în momentul cuceririi turceşti, în 1484) şi „sărăcii41 (uboghi), în serviciul patriciatului, alături dc meşteşugarii obişnuiţi şi de agricultori, care nu lipsesc în oraşe. Elementele principale de care trebuie să se ţină seamă pentru înţelegerea rolului oraşelor în cultura noastră 'medievală sînt : lupta pentru libertate şi pentru privilegiile orăşeneşti, relaţiile de schimb cu ţări şi oraşe de peste graniţe (ţările româneşti între ele, Polonia, Ungaria, Rusia, Peninsula Balcanică, Veneţia), amestecul dc populaţie şi de limbi în oraşe, caracterul practic permanent al activităţii orăşeneşti, care cere un instrument adecvat de corespondenţă, limba maternă, pentru socoteli şi negoţ. Putem spune de pe acum că oraşele au jucat un rol important în biruinţa limbii poporului asupra celei slavone. In ceea ce priveşte .satul medieval, ca şi cel de mai tîrziu, nu constituie o unitate diu pumiot de vedere social. Satele moşneneşti (răzăşeşti) siîut locuite de obştii de ţărani liberi, stăpîni în devălmăşie ai pământului. In satele de pe domeniile boiereşti şi mătoâistiiraşti locuiesc vecinii, datori cu claca şi cu dijma. împotrivirea ţăranilor la aservire s-a întemeiat în istoria noastră în special pe organizarea în obşte devălmaşă, care are rădăcini adînci îu organizarea satului romînesc şi s-a păstrat ca o particularitate a istoriei noastre, pînă în veacul al XX-lca. Trăsătura caracteristică a vieţii ţărăneşti, a satelor în perioada feudală, care are consecinţele sale în istoria culturii, este lupta seculară împotriva aservirii. Literatura satelor, spre deosebire de aceea a clasei stăpîni to a re, este în limba maternă, ceea ce îi dă putinţa unei exprimări mult mai bogate şi mai adînci, decât folosirea unei limbi străine. Literatura sutelor, care descinde dini evul mediu, este o literatură orală, supusă transformărilor neîncetate, carc-i dau pe drept cuvânt aspectul unui cîntec obştesc. Este o literatură de luptă socială, care oglindeşte rezistenţa seculară împotriva asupririi. Acestea sînt elementele sociale care explică dezvoltarea literaturii şi a culturii româneşti în general, pînă la sfîrşitul veacului al XVI-iea. ORIGINILE CULTURII IN LIMBA SLAVONA LA ROMINI începuturile atestate documentar ale scrisului slavouesc în Ţările Române datează .din secolul al X-lea. La Buoov, lângă Ploieşti, s-au descoperit inscripţii fragmentare în limba slavonă cu caractere chirilice zgâriate pc peretele unui atelier de fierărie, oare au fost atribuite secolului al X-lca. Lor le corespund inscripţiile slave, din acelaşi secol de la Miroea-vodă (a. 943) în care e pomenit un jupan, şi de la Baisarabi (Dobrogca). Inscripţiile amintite (cele două dintâi laice) nu erau ale unei populaţii de triburi slave aşezate între romîni, ci consemnau limba unei pături feudale în formaţie pe teritoriul ţării noastre. 235 www.dacoromanica.ro Se ştie care este originea limbii slavone folosită de biserica ortodoxă şi de oficialitatea feudală din ţara noastră In veacurile X—XVII. Numirea oare i s-a dat mai târziu este cea de „slavă“, „slavonă" sau „slavă bisericească veclie“, deşi nu se întrebuinţa numai în biserică, ci şi la curţile domneşti şi feudale, în cancelariile dregătorilor şi ale oraşelor. Unii lingvişti o denumesc „veche bulgară". Această limbă scrisă, incontestabil bulgară, are la baza ed un dialect bulgar vorbit în Macedonia de sud (regiunea Salonic), în veaoul al IX-lea, când fraţii Metodic şi Ghiril, cu ucenicii lor, au tradus din greceşte în slavoneşte cărţile bisericeşti. Prin calcuri din limba greacă (în domeniul compunerii cuvintelor şi al sintaxei), prin aspectul retoric împrumutat din originalele bizantine şi prin dependenţa permanentă de literatura bizantină, limba textelor religioase slavone se îndepărtează în parte de limba .poporului, individualiczându-se ca limbă literară. Transformările repezi şi adinei suferite de limba bulgară, care .din punct de vedere fonetic şi gramatical se desparte de formele comune ale limbilor slave, au drept consecinţă rămînerea în urmă a limbii slavone, încă din veacurile XII—XIII oontaotul slavonei cu limba vorbită scade treptat, ceea ce duce la transformarea ei, în cele din urmă, într-o limbă moartă. Este însă adevărat că limbile slave vorbite, bulgara, sîrba, croata, rusa şi ucraineana au exercitat o influenţă, mai ales fonetică, asupra limbii literare; de aceea această limbă scrisă se despante, încă din momentul răspîndirii ei pe alte teritorii slave, în patru .tipuri sau redacţii, corespunzând influenţei Limbilor vii amintite. Totuşi nu s-a ajuns niciodată la înlocuirea limbii literare ou oca populară în biserică şi în actele feudale, oi, dimpotrivă, pe măsură oe scrisul slavon începea să fie utilizat pe scară mai largă, limba bisericii a cancelariilor şi 'a literaturii se fixa din ce în ce mai mult în forme precise. In privinţa folosirii limbii slavone în Ţările Romîne, redacţia care a predominat este cea medio-bulgară, oglindind influente fonetice şi morfologice ale limbii bulgare vorbite în secolele XII—XVI). Numai în actele de cancelarie se simte în Moldova, suprapusă redacţiei medio-buligare, influenţa limbii ucradniene, iar fin Ţara Romînească, influenţa limbii sîrbe (baza rămânând însă aceeaşi). Trebuie subliniate două trăsături caracteristice în privinţa folosirii şi răspîndirii limbii literare slave la români, şi anume extinderea generală şi unitară a acestei limbi pe tot teritoriul nostru în timpul Evullni mediu şi faptul că limba slavonă era limba cultă a clasei stăpînitoare în timpul orânduirii feudale. In ceea ce priveşte Transilvania, lipsa unor mănăstiri mari şi ou lungă tradiţie, precum şi lipsa .unor curţi monarhice feudale a făcut să se acrediteze părerea greşită despre o mai slabă răspândire şi înrădăcinare a limbii slavone acolo. In ultimul timp, studierea, care este de-abia la începutul ei, a depozitelor de manuscrise slavone transilvănene de la Cluj, Braşov, Sibiu, Arad şi Năsăud şi a celor din Maramureş, cît şi cercetarea inscripţiilor slave din Transilvania datând din secolele XV—XVI (Şcheii Braşovului, Hunedoara, Valea Haţegului etc.) ne silesc să modificăm ân chip sensibil această părere. Faptul că păturile stăpînitoare din Transilvania au folosit aceeaşi limbă slaivă ca şi celle din Ţara Românească şi din Moldova este o dovadă că adoptarea acestei limbi scrise de către români este anterioară statului feudal unguresc în Transilvania (secolele XI—XIII). Acest stat, cn biserilca sa latină (catolică), dacă n-ar fi găsit acolo o puternică instituţie feudală bazată 236 www.dacoromanica.ro pe folosirea limbii slavone, n-ar fi oferit condiţiile economice şi culturale necesare unei pătrunderi masive, ulterioare, a slavonismului cultural ortodox. Este clar că liturghia slavo-bizantină nu a putut să fie adoptată de romînii din Transilvania, popiul'aţie vorbind o limbă romanică, în epoca stăpânirii statului feudal catolic, cînd această provincie se afla sub înrîurirea directă a episcopatelor latine de la Oradea şi Alba-Iulia, ci mult înainte. Adoptarea ca limbă oficială a limbii slaive „bisericişti" de către români fin toate ţările romlneşti datează din secolul al X-lea. Faptul că în acea vreme mai existau în ţara noastră comunităţi ale slavilor (aşezaţi aici încă din veacul al Vl-lea), precum şi prezenţa unor elemente slave în clasa stăpîni-toare, a contribuit la alegerea limbii slave „bisericeşti" ca limbă a stăpânirii feudale. Secolul al X-lea este epoca în care apare în istoria Romîniei orânduirea feudală. Intre adoptarea limbii slavone „bisericeşti" ca limbă oficială de către romîni şi formarea unei clase de stăpâni feudali există nu numai o semnificativă identitate cronologică, ci ambele fenomene se întregesc în cadrul formelor orânduirii feudale. In evul mediu, pînă la izbânda limbilor „vulgare" (populare), fenomen social cultural care se întâlneşte şi în istoria noastră, clasa stăpînilor feudali se deosebea de claisa celor stăpîniţi şi exploataţi aitît prin privilegii şi posibilităţi de înairmare specială, cât şi prin cultură, oare îmbrăca forme străine şi inaccesibile celor mulţi. Folosirea de către clasa feudală a unei limbi străine, declarată sacră, era şi rezultatul orgoliului de clasă şi mai ales o măsură de apărare împotriva accesului celor mulţi în rândurile privilegiaţilor. Limba slavă literară Ia romîni, folosită în primul rând de clasa stăpî-ndtoare, de oier, dar şi de reprezentanţii orăişenimii, în timpul perioadei feudale, are acelaşi rol oa limba latină în apusul' şi centrul Europei, ca limba elină la greci şi ca însăşi această limbă slavonă scrisă la popoarele slave ortodoxe : bulgari, sînbi, croaţi şi ruşi. Nu avem a face, cum au crezut mulţi cercetători mai vechi, cu o limbă folosită exclusiv de biserică. Biserica a jucat în perioada feudală un rol însemnat în propagarea şi păstrarea limbii folosite de clasa stăpînitoare, dar ea trebuie considerată doar ca unul din elementele componente ale clasei stăpînitoare. Slavona se folosea nu numai ca limbă liturgică, ci şi ca limbă a literaturii, a textelor juridice, ca limbă a statului feudal şi a nobililor, în tranzacţiile şi corespondenţa dintre ei. Ea a fost limba cultă a clasei ifeuidale. Este adevărat că în Transilvania nu a existat, cu puţine excepţii, o clasă a nobilimii mari romîneşti şi ortodoxe, dar originile bisericii ortodoxe româneşti în această provincie au fost feudale. Claisa feuldală a cnezilor şi jupanilor a stăpânit efectiv bisericile şi mănăstirile cu domeniile lor. Biserica ortodoxă în Transilvania, ca şi In celelalte ţări romîneşti, nu a fost, în eviul mediu, populară, ci feudală. Aşadar, limba slavonă este în Transilvania limba bisericii şi limba claisei cneziale romîneşti. Pe pereţii bisericilor din Ctnîşcior, Strein, Stn-Ciorgiu, Râbniţa şi In alte părţi sânt zugrăviţi jupanii români şi jupaniţele lor în costume nobiliare şi, alături, apar inscripţii slavone în aceeaşi limbă ca cea folosită în Ţara Românească, în aceeaşi epocă, adică la începutul veacului al XV-lea. Actul slavon de danie din 1404, dat de cnezii şi panii romîni din Maramureş pentru domeniul feudal al mănăstirii lor de la Peri, are mari asemănări diplomatice şi stilistice cu actele care ieşeau în aceeaşi vreme .din cancelaria' Moldovei. 237 www.dacoromanica.ro LEGATURILE CU BIZANŢUL încă din secolul al XlV-ica domnii romîui au căiutat să aibă legatari directe cu Bizanţul. In 1359 Nicolae Alexandru, organizînd mitropolia Ungro-viailiLei, a cerut de la patriarhia din Consitauitiniopol, prin scrisori, să-i trimită un mitropolit oare să depinldă de paitrilairhila ecumenică. Patriarhia a admis cererea voievodului romln şi a numit pe Iacii in t Critopol, fost mitropolit al Vioinei. Domnii îşi trimeteau la învăţătură copiii la Bizanţ, mare centru cultural. Unul dintre fiii lui Mircea cel Bătrîn şi-a făcut ucenicia armelor la ourtea împăratului bizantin Ioan al VUI-lca (1425—1448), ca ofiţer în garda imperială, iar nepotul lui Mircea, Dan, s-a luptat vitejeşte în armata bizantină în contra turcilor, pentru care lucru împăratul i-a pus la îndemîuă una dintre cele mai mari corăbii, ea să-l ducă la Cetatea Albă. Obiceiul boierilor de a închina mănăstirile întemeiate de ei şi înzestrate cu moşii la Sf. Munte şi la patriarhiile din Răsărit începe la 1391 şi, cu timpul, ia proporţiile cunoscute. Călugării, trimişi pentru a administra averile mănăstireşti închinate, aiduceau cu ei cărţi greceşti şi manuscrise, aceste manăsitâri devenind adevărate focare de cultură. In 1429 GavridI monahul de la mănăiatiirea Neamţului a copiait un Evanghelier cu text slavon şi greceşte, frumos împodobit. După prăbuşirea imperiului bizantin şi dezlănţuirea măcelului de către cuceritori, un mare număr de intelectuali greci s-au refugiat în Italia, pentru a scăpa de jugul asupritorilor; aceştia au participat la dezvoltarea mişcării de Renaştere.' Intelectualii care au rămas în capitala imperiului, în majoritatea cazurilor, au căzut în robie, iar bogatele biblioteci ide acolo au fost jefuite sau distruse. Era deci firesc ca după prăbuşirea imperiului bizantin să urmeze la Constantinopol o epocă de activitate culturală redusă. Dacă nu s-au scris opere literare sau ştiinţifice de mare valoare, totuşi au văzut lumina zilei cronici şi memorii referitoare nu numai la greci, ci şi la popoarele vecine. N-a trecut mult timp după căderea Constantinopolului şi cuceritorii turci şi-au dat seama că pentru menţinerea imperiului lor au nevoie de cultura şi ajutorul grecilor. Treptata acaparare a vieţii economice şi a pieţii otomane de către pa-tricitul orăşenesc grecesc din imperiul sultanilor, ridicarea la Constantinopol, Salonic, Anhialos a unor bogătaşi greci, care îşi plasează averile în bani lichizi, închiriind perceperea veniturilor statului şi cumpărînd moşii în ţările romîne, unde ocupă demnităţi, constituie adevărata cauză a influenţei greceşti la noi. încetul cu încetul grecii au început să ocupe importante posturi în Imperiul otoman, să conducă politica externă a imperiului, să exercite o influenţă covîrşitoare în numirea domnilor romîni şi chiar în cârmuirea statelor dunărene. Este cunoscută influenţa ce a avut-o un Miliail Cantacuzino, zis Seitanoglu, un Iani Banul, un Andronic Cantacuzino sau Alexandru Mavro-cordat. Documentele nu spun dacă o dată cu căderea Constantinopolului s-au refugiat şi la noi intelectuali greci. In primii ani ai secolului al XVI-Iea grecii au început 6ă se îndrepte însă şi către ţările noastre, mai ales clerici, 238 www.dacoromanica.ro Mănăstirea Cozia — fotografie. Col. Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei K.P.R. www.dacoromanica.ro aduşi de domni pentru organizarea vieţii religioase. La 1500 Radu cel Mare, intervenind pe lingă sultan, scapă din surgihdun pe patriarhul Nifon şi îl aduce în Ţara Românească ca să organizeze biserica. CIRCULAŢIA MANUSCRISELOR SLAVE LA ROMINI In cultura evului mediu literatura religioasă era dătătoare de normă pentru formaţia spirituală a cărturarilor şi chiar a celorlalte manifestări ale creaţiei culturale feudale : istoria, pravilele, artele plastice erau influenţate de oonoepţia teologică. Literatura religioasă în limba slavonă, care circula în manuscrise în ţările romîne, era citită de un număr restrîns de cunoscători, dar nu atît de restrâns ca să se mărginească numiai la călugări şi la preoţi. Limba slavă era limba cultă a clasei stăpîndtoare şi scrierile religioase formau hrana spirituală a acestei diase; ele nu se copiau numai pentru cercul închis al clerului, ci se adresau şi boierilor mari şi mici, dregătorilor, unor orăşeni bogaţi, care aveau interesul să înveţe slavoneşte. Pe un Apostol slavonesc de la mijlocul secolului lai XVI-lea, din Ţara Romî-nească, îi găsim pe ştiutorii de carte slavonă definiţi în modul următor: „Voi, fraţi şi călugări şi diaconi şi gramatici şi după aceştia toţi cărturarii". Numeroase sînt cărţile bisericeşti slavone care poartă însemnări în slavoneşte ale unor cititori boieri sau dregători. Cîteodată asemenea cărţi fac parte din averea unor boieri : în 1584 fiicele lui Neagoe logofăt moştenesc averea părintească, moşia „şi cărţile bisericeşti" *. Unii boieri scriu cu mîna lor cărţi religioase, ca jupîn Ivan, mare vistier din oraşul Râmnic, care copiază un Tetraevanghel slav în 1544 1 2. Despre fiica lui Petru Şchiopul, domnul Moldovei, aflăm că „ştia carte bulgărească şi grecească şi în fiecare zi cetea Acatistul şi slujba bisericii"3. Chiar la sfârşitul veacului al XVII-lea, Dimitrie Cam tem ir povesteşte oum tălmăcea din slavoneşte în fiecare seară pentru părintele sau Constantin vodă, părţi din cuvîntările lui Ioan Cură de Aur. Această constatare exclude părerea după oare răspândirea manuscriselor slave ou conţinut religios în Ţara Românească şi în Moldova s-ar datora în primul rând călugărilor sîrbi şi huligani, care s-au refugiat peste Dunăre, fugind de primejdia năvălim turceşti. Originile scrisului slavonesc la noi sînt mult mai vechi şi au temeiuri sociale mai largi decât refugiul călugărilor sud-slavi după cucerirea otomană. De altfel, în epoca căderii Bulgariei (1393) şi a Serbiei (1459) sub jugul otoman, existau în ţările romîne vechi şi numeroase manuscrise în lombia slavonă, care dovedesc circulaţia anterioară a literaturii religioase în această limbă. Este adevărat că unele texte religioase de preţ, sorise în Bulgaria şi în Serbia, au ajuns mai .tlîrziu în mănăstirile sau la curtea domnească din Ţara Românească şi din Moldova, ca de pildă Evangheliarul ţarului bulglar Ivan Alexandru, cumpărat un secol mai târziu de Alexandru, fiull lui Ştefan cel Mare, sau tîlcuirea Apocalipsului, ou semnătura lud Savia II, patriarhali sârbilor, ajuns în împrejurări necunoscute în ţările noastre4. Dar aceste cazuri formează excepţii. 1 Documente privitoare la Istoria Romîniei, B., veacul XVI-4, Editura Acad. R.P.R., p. 275. 2 L. Stojanovid, Stări srpski sapisi i nadpisi, IV, p. 49. 3 Hurmuzaki, Documente, XIV-1, p. 85. 4 Manuscrisul slav nr. 100, Biblioteca Acad. R.P.R. (fost la mănăstirea Glavacioc). 240 www.dacoromanica.ro Mai multe suit manuscrisele slave din ţările Tomîne scrise de grămătici şi clerici trimişi „pentru desăvîrşire“ la Muntele Atlios, în mănăstirile slave (Zografu, Hilandar) şi în Serbia, unde copiau numeroase texte slavoneşth Încă din a doua jumătate a secolului al XlV-lea silit trimişi la Athos, de către domnul Ţării Romîneşti Vladislav, numeroşi călugări romîni. Nu este exclus ca un număr de scrieri bizantine şi chiar latineşti să fi fost traduse în slavoneşte de cărturarii cunoscători ai acestei limbi aflători în special în Moldova. Un Sbornic l, culegere bizantină de polemici împotriva ereziilor, a fost traldus, după cuim rezultă dnntir-o însemnare pe text, din greceşte în sJavoueşte, probabil în Moldova, în veacul al XV-lea. în cele trei ţări româneşti au ajpărut, încă din veacul al XV-lea, diverse tipuri de litere şi ornamente, care disting textele slaive scrise la noi de produsele similare din ţările slave, astfel încât manuscrisele din Ţara Romî-neaiscă, Moldova şi Transilvania sint uşor de deosebit. S-au păstrat însă şi unele copii ale textelor bisericeşti anterioare stabilirii manierei caligrafice specifice ţărilor noastre. Este vorba de Octoihul slav de la Caransebeş (adus acolo din Moldova), care datează din secofliul al XlII-lea, de foile de la Râşnov ,(pe pergament), de fragmentele din Evangheliar şi din Vechiul Testament din secolele XIII—XIV, de Tetraevanghelul pe pergament, aflător ta Mănăstirea Neamţ, care sînt urme 'ale circulaţiei manuscriselor religioase • copiate la noi încă înainte de fundarea statelor feudale Moldova- şi Ţara Rtrtnînească. Cuprinsul manuscriselor slave copiate în Ţările Române este foarte variat. In primul rând, trebuie să deosebim cărţile de cult: evanghelii, lifcur-gliii, molitvenice etc., al căror interes pentru istoria culturii este redus. Mai importante pentru crearea unei .gîmdiri religioase feudale sânt marile sbomice, oare adesea trec de o mie de pagini şi alcătuiesc o adevărată bibliotecă de scrieri religioase. Se pot deosebi două feluri de sbomice, după felul cititorilor cărora se adresează. Unele au un caracter popular, cuprind sfaturi morale, povestiri de minuni din viaţa pustnicilor. Aceste culegeri erau probabil citite de călugări şi de oamenii cu o cultură slavonă mai redusă. Alte sbomice cuprind însă partea cea mai înaltă a literaturii teologice şi a retoricii bizantine, omiliile lui Ioan Gură de Aur, scrierile marilor retori bisericeşti bizantini. Pentru înţelegerea lor se cerea o adîncă şi subtilă cunoaştere a limbii şi o pricepere a problemelor abstracte ale filozofiei teologice. Astfel de sbomice sînt mai numeroase la noi în prima jumătate a veacului al XV-lea. După aceea, o dată cu stabilirea autorităţii domneşti asupra bisericii, sub Ştefan cel Mare, imensa majoritate a manuscriselor bisericeşti o formează cărţile de ritual. Abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se reia în chip masiv oopierea sbornicelor teologice. Şi în Transilvania, în această epocă, se copiau lucrări bizantine în limba slavonă, de subtilă filozofie şi teologie, cum sînt comentariile împăratului bizantin Ioan Cantacuzin la Etica lui Aristoiel, aflătoare la biserica Şchedlor Braşovului, sau polemicele împotriva ereziilor. Am spus despre sbomicele slavo-bizantine care au fost copiate şi au circulat în Ţările Române că au un conţinut foarte variat şi bogat. O mulţime de comentarii religioase, tîlcuri ale scripturii, texte de filozofie mistică 1 Manuscrisul slav nr. 296, Biblioteca Acad. R.P.R. 16 - c 1144 241 www.dacoromanica.ro bizantină, în parte inedite In forma lor grecească, se întîluesc în aceste culegeri. OipcYY6Nî€ TCpoif WKOTKhCTUniH CAO^ /fee 1' * H co n 0 H V6l|î€HiH *> • l * » Pagină din Liturghierul lui Macarie — 1508 (fila 1). www.dacoromanica.ro şi negăsinldu-se alt meşter, tipografia şi-a încetat activitatea mai mult de două decenii. Şi totuşi aceste începuturi erau semnul unor mari schimbări. Ele corespund prefacerilor politice şi sociale în orînduirea feudală diu Ţara Romi-nească. In timpul domniei lui Radu cel Mare începe centralizarea statului în dauna fărîmiţării feudale bazate pe autonomia şi imunităţile marilor domenii boiereşti. Centralizarea a avut ca instrument în primul rînd biserica : mănăstirile şi bisericile care depindeau de stăpînii lor, boieri, au fost trecute sub autoritatea ierarhiei episcopale, dependentă, la rândul ei, de domnie. Cu aceasta, nu numai imense domenii din ţară trec sub controlul domnesc, dar şi autoritatea spirituală a bisericii asupra credincioşilor se exercită de acum înainte în favoarea exclusivă a domniei. Nu este desigur o coincidenţă întîmplătoare faptul că tipografia se înfiinţează tocmai atunci cînd biserica trece sub oblăduirea domnului şi cînd patriarhul Niifon de Constantinopol, adus în ţară, cere în sinodul clericilor şi boierilor „să se înderepteze toată ţara de la arhierei". Intîia misiune a tipografiei era să dea cărţi bisericii domneşti şi să întărească astfel acest puternic instrument al noii cîrmuiri centralizate. Tipografia condusă de Maoarie nu era o întreprindere meşteşugărească, aşa cum a fost mai târziu tipografia în Ţara Românească. Cărţile nu se vindeau, ci se dărui au de către domn bisericilor; este deci vorba de o operă de sprijinire a cultului, ou consecinţe politice, nu cu scop lucrativ. Manuscrisele erau foarte rare şi scumpe. Tocmai în vremea cînd începe tipografia în Ţara Romînească, egumenul de la Schitul Brădet cumpără un Tetraevanghel, plătiiidu-1 cu un munte al mănăstirii, In valoare de 1000 de aspri. In veacul al XVI-lea, unele cărţi bisericeşti slavone se vindeau cu oîte 17—25 de galbeni de aur, cît o parte de moşie. Preoţii, neavind cărţi, căutau să înveţe liturghia pe de rost. înfiinţarea tipografiei cu cheltuiala domnului a întărit dependenţa bisericii de monarhia feudală, căci aceasta ţinea acum în mînă cărţile neapărat necesare clerului. înfiinţarea tipografiei mai are şi alt înţeles istoric. Cărţile tipărite de meşterul Macarie se regăsesc pînă în zilele noastre nu numai în bisericile din Ţara Romînească, ci anumite exemplare s-au aflat în bisericile romîneşti din Ţransilvauia. Acest rol general romînesc al tipografiilor din ţările noastre se poate urmări de-a lungul întregii istorii a tiparniţelor. De asemenea, cărţile tipărite de Macarie au circulat şi în ţările slave căzute sub stăpînirea ■turcilor, în Bulgaria, In Seoibia, la Muntele Atihos. Este un aspect semnificativ al ajutorului dat de romîni slavilor sudici în a-şi păstra limba şi cultura sub stăpînirea străină. Cărţile tipărite de Macarie sînt obişnuitele texte bisericeşti, texte traduse odinioară din greceşte în slavoneşte şi copiate în manuscrise pentru folosinţa românilor care adoptaseră ritul slavon. Totuşi, cine le citeşte află în ele unele pasaje al căror ecou poate defini a'tnio-s'fera politico-socială a vremii din Ţara Românească. Astfel, în Liturghierul lui Maoarie din 1508, la sfârşitul textului liturghiilor, se află 'diferite rugăciuni, dintre care una va fi trezit desigur un adine ecou în mintea oamenilor de atunci, care trăiau vremuri de năvăliri turceşti, de lupte interne între facţiunile feudale, de cumplite asupriri inerente orânduirii. Am putea-o intitula „Rugăciunea pentru apărarea ţării" (de fapt, rugăciunea spusă la „litre") : „încă ne rugăm .pentru păzirea aces- 252 www.dacoromanica.ro *4* ţttţtt # nf knoAO* twro'Wiţ* |M*4IUMCKÎ'h4. MC.**OT*MY«fk'. (Yf *H A AHAU1A HJWMHTSH, <$®*Wcf 1 TH. iwOAvUAAHAM^CTASMHIWf jn05 « jftKOTM CCH CKf»HK> ţA}BU«AtT«AH>Afa iAuuitTtfro- HA4A^Tt ® Pagină de titlu din Octoihul lui Macarie — 1510. www.dacoromanica.ro tui loc şi acestui locaş şi întregii cetăţi şi a ţării de foamete, de prădăoiune, de cutremur, de potopuri, de foc, de sabie, de năivălirile străine şi de luptele dintre nod“, şi mai departe : „Dumnezeu să acopere pământul nostru ou ploaia bunătăţilor sale... ; ascultă-ne şi ne miiluieşte44. Era o rugăciune făcută special pentru acele vremuri de nesiguranţă şi nestabiilitate politică, pe care, deşi adusă din afară, trebuie să o socotim ca integrată în cultura noastră de atunci. Mai mult chiar, în epilogul Liturghierului se menţionează clar numele lui Radu cel Marc, din a cărui „poruncă44 s-a început tipărirea, şi al lui Milinca Voievod, în timpul căruia s-a terminat lucrarea. In epilogul Evangheliarului (1512) apare în plus declaraţia domnului că Dumnezeu „a binevoit să umple biserica sa cu sfinte cărţi pentru slăvirea şi folosul cititorilor44. După încetarea activităţii tipografici conduse de meşterul Macaric, mişcarea tipografică a fost reluată în Ţara Românească în 1544. In acest an şi în 1517 s-au tipărit două cărţi, amîndouă în slavoncşte: Molitvenicul şi Apostolul, apărute la Tîrgovişte sub conducerea meşterului sîrb Dimitrie Liubavici. Noua fază din istoria tipografiei muntene este importantă din mai multe puncte de vedere. Mai întîi, ea este o dovadă a continuităţii operei culturale a tipografiei în ţările româneşti. Ca meşteşug, tipografia condusă de Liubavici a păstrat stilul celei dinainte, folosind vignete şi iniţiale rămase din vechea tipografie şi urmîud acelaşi program de înzestrare a bisericii patronate de domn cu cărţi strict necesare. După tipărirea Liturghierului, Octoihului şi a Evangheliei de către Macarie, acum se tipăresc Molitvenicul (carte de rugăciuni şi slujbe ocazionale) şi Apostolul. Nu se reia deci editarea tipăriturilor din prima fază, ci se completează seria cărţilor de care avea nevoie biserica. Filiera culturală pentru aducerea meşterilor şi poate şi a materialului este aceeaşi ca şi a tipografiei conduse de Macarie: Veneţia, trecînd prin ţările iugoslave. Noul meşter al tipografiei din Tîrgovişte, Dimitrie Liubavici, era nepotul lui Bojidar Vukovici, voievodul sîrb refugiat la Veneţia, unide a editat mai multe cărţi în limba slavă bisericească de redacţie sîrbească. Fiul şi nepotul lui Bojidar au condus tipografii slavone; Dimitrie Liubavici lucrase, înainte de a veni în Ţara Roinînească, la Gracianiţa, în Serbia, unde tipărise un Octoili. Celălalt meşter tipograf, care a ajutat pe Dimitrie Liubavici în Ţara Românească, Moisi, era şi el sîrb, şi lucrase şi el mai întîi în tipografia slavonă de la Veneţia. E vorba, aşadar, de un curent cultural răspîndit prin sîrbi, care-şi are originile la Veneţia. Pentru istoria culturii în genere, această a două fază a tipografiei în ţările romîneşti prezintă anumite particularităţi interesante. Opera tipografici înuntcnc s-a întins şi în Moldova. Tot Dimitrie Liubavici a condus tipărirea pentru Ilie vodă Rareş a Apostolului slav din 1547, care, în afară de introducerea şi dedicaţia pentru domnul Moldovei, cu stema acestei ţări, este o reeditare a celui muntean. In Moldova s-a mai tipărit, de către meşterul Filip Mol-doteannl, care semnează şi gravurile, un Tctraevanghel în 1546. Deşi domnii munteni (Radu Paisie şi Mircea Ciobanul) rămîn patroni ai tipografici, ca şi Ilie Rareş din Moldova, în sensul că ci dau comenzile ţientru tipărirea cărţilor de care au nevoie şi de aceea stema lor este trecută în cărţi, totuşi, în această a doua fază a istoriei tipografici, tiparniţa este proprietatea uuui meşter şi nu a domnului, ca 'în vremea lui Macarie. In 254 www.dacoromanica.ro î CKo'n4 SAir4fQK4ro, iuIah c a o mg * WjyÎAT&iA CTIG C: \j\\ M v • > Mi ctfBO f%f %MA<ţ4K0NA umft «XîUHÎH H«fiHC4H UH nfOC**qi44)(A CA,H^YHOTkfHI*l}JUiMttCAk-AjC4 0l4NÎfU&nf 0C*tlfJA4)(*C A HT4K0 SA?4ti^XA X0T^Nf4> CJOOU^ WNtitpy cidf^OY Aţ oţ Tiyi oţcTii ki Pagină din Evangheliarul lui Macarie — 1512. www.dacoromanica.ro postfeţele cărţilor scoase de Macarie, domnul, ca stăpân al tipografiei, spune : „Am scris această carte". In cărţile tipărite de Dimitrie Liubavici, această formulă este Înlocuită cu alta : „în zilele lui... Mircea voievod... eu... Dimitrie logofăt, nepotul lui Bojidar, văzind Împuţinarea... cărţilor... am scris şi am sflrşit aceste... 'folositoare cărţi". In introducerea la Molitvenicul din 1544 se precizează că lucrarea s-a făcut „cu matricele lui Dimitrie Liubavici", deci presa şi literele erau proprietatea acestuia. 0 indicaţie In acest sens este şi însemnarea în criptogramă din epilogul Molitvenicului: „In casele lui Dimitrie (Liubavici)". Era deci o tipografie particulară a meşterului, care lucra în casa proprie, atît pentru domnul muntean, cit şi pentru cel moldovean. In cea oe priveşte Tetraevanghelul slav-moldovenesc al meşterului Filip Moldoveanul, aici nu mai este pomenit nici un patron, nici numele domnului ţării, ci meşterul declară numai atît: „Eu Filip Moldoveanul am scris această carte", iar stema Moldovei se află pe o pagină în interior. Prin urmare, a funcţionat atunci şi o altă tipografie, a Iui Filip Moldoveanul, care lucra pe cont propriu, fără patronajul domnesc, tipărind cărţi care urmau să fie cumpărate la mănăstiri şi biserici. Meşteşugul tipografiei nu mai era proprietate domnească, ci o întreprindere meşteşugărească la care domnul făicea comenzi, >dar care se putea adresa direct şi clienţilor. Acest fapt ar fi putut duce la apariţia de sub presele tipogralfice şi a altor cărţi decât cele bisericeşti. Totuşi nu ştim .să se fi tipărit la noi asemenea cărţi In această epocă şi este foarte probabil că nici nu au existat. Tipografia fiind în limba slavonă, se adresa In primul rlnd bisericii. Pătura cărturarilor laici a fost In Ţara Romîneascâ şi in Moldova prea subţire, plnă în veacul al XVIII-lea, pentru ca vreun tipograf să îndrăznească să dea la iveală cărţi cu caracter laic şi beletristic. Tipografia devenind un artizanat, s-au format, după obiceiul artizanatului, ucenici tipografi, care au dus mai departe activitatea meşterilor. Dimitrie Liubavici şi Moisi şi-au luat ucenici romlui, care trebuiau să Înveţe nu numai meşteşugul imprimeriei, ci o dată cu el şi limba slavonă, ca să poată tipări cărţi In această limbă. Dimitrie Liubavici arată în epilogul Molitveni-culm că a muncit „împreună cu ucenicii mei, Oprea şi Petru". După moartea sau plecarea lui Dimitrie Liubavici, Oprea preia conducerea tipografiei, pe care probabil o cumpărase, şi tipăreşte un Octoih la Braşov în 1557, împreună cu diaconul Coresi, fostul său ucenic. A fost, .precum vedem, o continuitate In meşteşugul tipăririi cărţilor In ţara noastră, şi .prin folosirea aceloraşi meşteri şi In parte a aceleiaşi tipografii, în Ţara Romlneasră, In Moldova şi la urmă în Transilvania. In chip firesc, In împrejurări schimbate, ca urmare a înlocuirii treptate a meşterilor sîrbi cu cei români şi a transformării tipografiei în întreprindere privată, s-a ajuns la trecerea de la cartea slavonă la cea romînească. In ceea ce priveşte conţinutul cărţilor slave tipărite, singur Molitvenicul din 1544 prezintă oarecare interes pentru istoria culturală laică. Molitvenicul este o carte de slujbe şi rugăciuni care ies din marginile strimte ale bisericii, adresîndu-se şi unor cercuri laice cu mentalitate religioasă medievală. De obicei, în manuscrisele Molitvenicelor slave care au circulat la noi se cuprind numeroase rugăciuni pentru clădirea caselor, pentru strângerea fructelor şi grînelor. In Molitvenicul tipărit, partea pur bisericească ocupă locul principal, iar rugăciunile recomandate mirenilor, de felul celor de mai sus, se reduc 256 www.dacoromanica.ro «*1**0 AlQSfyl ♦ T» Uf**!! H*AI4&QA4 * C kJti Txom a*a» i axo m|t«4 «krfos*, v£,|dy*ii» S^Mi^SKflWUlS * H* âtco Ifpt «fT/W|iJ 80*Ml» tTft*4 ^ jfaprm , ««mo «Maori etâsMjif ; ui'tiTîft VAfiUt < H*«ţt«Şt *. uwMi» » 4rfxi teow rn * HttigXCxffiHf nfono 8**1811 * CT(li*lV CVEO OlfCT^UjH * *fH»U,î*« , HljridCH rîm . «ITO Hl|im *H*4rO M MjTBUMlt . HXCKMEiCtl • XHHOTfc *40084 •' crşu «itiţt * jB sswtţf njmţtt3 iSiIX %y mŞfrÎH ■• ► £0KHMftll îiu f * .fţ nfocBt'ifw**01 Mmnmt» • '< h nxHtorXy **dnu «vfi-li» * toAfi#Wftyţ> AftxAqiX fiqfzţsmmZ • ^mXÎ4rI* ftţf- H i^|hca «ioofvsf for MJtA ♦ $AΫ tijâlHU '< & «BÎ’tW OHO fitftt "* «HTBAMN SÎff MtfXoffipfa '♦ Pagină din triod-Penticostar — Coresi — 1567 (fila 135 stingă). www.dacoromanica.ro la una singură : „rugăciunea pe vasul care a fost spurcat".' In schimb anexa, ultimul capitol din Molitvenic, cuprinde Pravila sfinţilor apostoli şi a sfinţilor preacuvioşi părinţii noştri şi celui de al şaptelea sobor: despre preoţi şi despre mireni, prima carte de legi tipărită în ţara noastră, destinată, după cum se vede din titlu, nu numai nevoilor bisericii (dreptul canonic), ci şi mirenilor. Avem, prin urmare, tipărită încă din 1554, o carte de legi, deocamdată în slavoncşte, pentru nevoile statului. CULTURA ORĂŞENEASCA ŞI ŞCOLILE Transformarea tipografiilor, la mijlocul secolului al XVI-lea, în înlrc-priuderi private meşteşugăreşti, care înlocuiesc vechiul atelier tipografic domnesc, din vremea lui Macarie, înseamnă trecerea acestor întreprinderi în nudul producţiei orăşeneşti. In istoriografia noaistră mai veche s-a dat prea puţină importanţă rolului specific al orăşenilor în dezvoltarea culturii noastre medievale. Deşi în secolele XV—XVI nu apar scrieri literare datorite orăşenilor romîni, totuşi putem afirma existenţa unei activităţi culturale în rîndurile lor, care prefaţează începuturile scrisului în limba românească. Nevoile orăşenilor medievali se deosebeau de ale clasei stăpîniloare feudale. Pentru meşteşugarii din oraşe era neapărat necesară cunoaşterea scrisului şi a socotelilor, iar pentru negustori, care aveau legături comerciale cu alte ţări, de asemenea. Limba slavonă era un instrument greoi şi incomod în relaţiile meşteşugarilor şi negustoriilor; necunoscind-o, ei erau nevoiţi să se adreseze grămăticilor, care costau scump. De aceea, dintru Început orăşenii trebuie să fi fost înclinaţi să Înlocuiască limba slavonă cu limba lor maternă. Dar nu toţi orăşenii erau romîni. Strădaniile saşilor din Transilvania în lupta pentru înlăturarea limbii latine sînt bine cunoscute; mai puţin cunoscută este activitatea în această direcţie a orăşenilor de limba germană din Moldova. Scrisori, rapoarte, testamente în limba germană, în dialecte folosite şi în Transilvania şi în Ţara Haliciului, se scriau în oraşele moldoveneşti Baia, Suceava şi altele, încă din veacul al XV-lea. Cel mai vechi text scris în Moldova în limba populară este un testament în limba germană al unui orăşean de la Baia, din anul 1421. Populaţia oraşelor din Ţara Romînească şi din Moldova era obligată să ţină corespondenţă cu dregătorii domniei sau cu municipalităţile străine în limba oficială de atunci, slavona. Cele cîteva scrisori slavoneşti care ni s-au păstrat din secolele XV—XVI, scrise de municipalităţile din Tîrgovişte, Brăila, Tîrgşor, Rîmnicu-Vîlcea, în Ţara Romînească, din Bîrlad şi Vaslui, în Moldova, precum şi de anumiţi orăşeni romîni pentru treburile lor, sînt redactate într-o limbă foarte deosebită de cea bisericească, apropiată de limba populară, bulgărească sau sîrbească, din care nu lipsesc romînismele. Orăşenii, pînâ la biruinţa totală a limbii poporului asupra celei slavone, biruinţă la care au contribuit, erau nevoiţi să ţină un număr de grămătici de limbă slavonă pentru corespondenţa lor cu dregătorii sau cu ţările străine. De aceea aflăm un număr oarecare de cărţi slavone scrise de cărturari în slavonie, de la oraşe, ca acel Gavril fiul lui Grigorie din Suceava, care copiază 258 www.dacoromanica.ro im Tetraevanghel pentru Căzan cămăraşuil de la ocne, în 1552, sau Nicolae din largul Iaşilor, care copiază un Minei slav, tot în secolul al XVI-lea. Este o întrebare dacă pisarii şi grămăticii de slavonie din cancelaria domnească nu se .recrutau mai degrabă dintre cei de la oraşe şi dintre elevii lor, decît dintre călugării de la mănăstirile depărtate.' Pentru această ipoteză pledează, între altele, numele grămăticilor domneşti din secolele XV—XVI, cele mai multe romîneşti. Grămăticii oficiali de slavonie erau toţi laici, nici unul nu poartă titlul de monah, ieromonah sau preot, ceea ce ne duce spre mediul orăşenesc. Orăşenii aveau nevoie, pentru tranzacţiile lor, să cunoască limbi străine, între care latina, folosită ca limbă oficială în ţările catolice. Limbile se învăţau, ca şi meşteşugurile, prin ucenicie la un meşter; existenţa unor şcoli în oraşe este dovedită documentar. La Suceava s-a păstrat piatra de mormânt din 1512 a lui Baptista din Vesentino (Toscana) „magister in diversis arti-bus". E vorba de un om învăţat, posedînd un titlu academic, pe care şi l-a valorificat la Suceava, desigur deschizînd o şcoală. Acolo vor fi învăţat fiii orăşenilor limba latină. Nevoia de cultură a orăşenilor era în strânsă legătură cu felul lor de viaţă, cu negoţul şi meşteşugurile pe care le exercitau. De aceea, cele mai vechi şcoli romîneşti sînt semnalate la oraş. în oraşele din Transilvania apare, Sncâ de la sfârşitul secolului al XV-lea, şcoala slavonă din Şcheii Braşovului, iar în Moldova găsim un colegiu la Hîrlău pentru populaţia catolică din acel tîrg. In 1562 Desipot-vodă mută vechiul colegiu de la Hîrlău la Cotnari (unde de asemenea o parte a orăşenilor era formată din unguri catolici, pe care domnul voia să-i treacă la luteranism) ; el cheamă acolo profesori vestiţi din diferite ţări apusene, vrând să transforme colegiul în „academie" (universitate). Dar scurta Lui domnie nu i-a îngăduit să dea o mai mare dezvoltare şcolii pe care a înfiinţat-o. Despot a mai pus bazele unei biblioteci, dotind-o cu numeroase opere ale scriitorilor clasici greci şi latini. Pe fiii unor orăşeni din Moldova şi din Ţara Romînească îi aflăm în secolele XV—XVI la universităţile medievale din Cracovia, Praga şi Vicna. Prezenţa lor aici este o dovadă că orăşenii mai bogaţi, care aveau mijloace eă-şi trimită fiii în centre universitare europene, preţuiau cultura înaltă, şi că această cultură se răspândea în mediul orăşenesc din ţările romîneşti. în cataloagele universităţilor amintite, studenţii români sînt toţi indicaţi cu precizarea oraşului de unde provin. Astfel la Universitatea Jagellonă din Cracovia, începînd cu anul 1405 şi pînă la 1503, sînt înscrişi în matricole 21 de studenţi moldoveni, veniţi din oraşele Baia, Hîrlău, Iaşi, Suceava, Şiret, Roman, Bacău. Indicarea oraşului în matricolă arată că aceşti fii de orăşeni se duceau la universităţi ou scrisori de recomandaţie din partea şol-tuzilor şi pîrgarilor din oraşele lor. Unii dintre studenţi erau catolici, deci saşi sau unguri stabiliţi în Moldova, după cum o arată şi numele lor, alţii însă sfint moldoveni (Andrei al lui Nicolae din Roman, Mihai al lui Ştefan din Baia etc.). Repercusiunile concrete ale acestei stări de Lucruri pentru dezvoltarea literaturii şi a ştiinţelor în oraşele moldoveneşti nu se pot însă urmări din lipsă de documente. Relaţiile internaţionale ale orăşenilor din ţările noastre nu fac parte numai din istoria comerţului, ei şi din a culturii. Prezenţa unor delegaţi ai oraşelor din Moldova şi din Ţara Romînească la conciliul din 1415 de la Constanţa (în Baiden) este semnificativă în acest sens. Conciliul a avut 259 www.dacoromanica.ro o trijplă menire : să pună capăt schismei papale, să judece mişcarea religioasă şi socială din Boemia condusă de Jan Hus, să încerce o împăcare între doctrinele bisericii Răsăritului şi cele ale Apusului. Pentru a participa la conciliu se cereau, fireşte, cunoştinţe teologice şi stăpînirea limbii latine. Oraşele, considerate drept comunităţi politiceşte autonome, au fost invitate să ia parte la conciliu cu delegaţi deosebiţi de ai principilor şi regilor. Din ţările romîueşti, pe lingă delegaţiile lui Alexandru cel Bun şi Mircea cel Bătrîn, au participat separat la conciliu delegaţi ai oraşelor Suceava, Tîrgu-Neamţ, Iaşi, Roman, Baia, Piatra lui Crăciun (azi Piatra Neamţ), Şiret etc. din Moldova, Argeş, Cîmpulung, Tirgul Nou (azi Tîrgşor) din Ţara Romî-nească. Pentru a putea explica prezenţa acestor orăşeni din ţările noastre la couciliul de la Constanţa, trebuie să admitem că au existat legături comerciale mai vechi între ele şi Occident, şi că orăşenii aveau bani destui şi stăpâneau lirnha latină. In aceste condiţii, se impune concluzia că în secolele XV—XVI orăşenii din Ţara Românească şi din Moldova, aveau în genere o cultură destul de avansată. Este deci necesar să admitem o mai mare influenţă a orăşenilor în istoria culturii decât au admis istoricii de pînă acum. BIBLIOGRAFIE § B. F. II as de u, Limba slavă la romîni, in Troian, I, 1869; llarion Ruvarac, Pop Nicodim, der erste Klostcrgrunder in der JValachei, în Archiv făr slavische Philologie, XI, 1868; E. Kalttiniacki, Lexis latiniki in âlteren bulgarisch-slovenisehen Obersetzungen, în Archiv fUr slavische Philologie, XIV, 1891; A. Iaţimirski, Melkie tekstii i zametki starinnoi slaveanskoi i russkoi literaturi, în Izvestia otdelenia russkogo iazika i slovesnosti Akademii Nauk, 1, 1896, şi IV, 1899 ; Acelaşi, Iz slaveanskih rukopisei în Gtenia zapiski Moskovskoi Universitetu (otdel istorii i filologii), XXIV, 1898; Acelaşi, Şest statei po star veanskoi i russkoi pismennosti, Moscova, 1901; E. Kaluiniacki, Werke der Patriarchen von Bulgarien Euthimius, Wien, 1901 ; L. Stojaaovil, Stări irpski Stamparije, în Srpski knjiţevni Glasnik, VII, 1902; Acelaşi, Stări srpski zapiski i natpisi, in Zbornik za istorija i knjijevnost srpskog naroda, pnvo otdelenie, I—VI, Belgrad şi Karloviţ, 1902—1926; I. Biann, N. Ho-doş, Dan Simonescu, Bibliografia romtnească veche, I şi IV, 1903—1944. A. Iaţimiiski, Slavianiskie i russiskie rukopisi ruminskih bibliotek, în Sbor-nik otdelenia russkogo iazika i slovesnosti Akademii Nauk, St. Fetersburg, 1905 (LXXIX); Acelaşi, Iz istorii slaveanskoi pismennosti v Moldavii i Valahii XV—XVII v., în Pameatniki drevnei pismennosti i iskusstva, CIXII, St. Petere-burg, 1906; Acelaşi, Iz istorii slavianskoi propoveadi v Moldavii, St. Peters-burg, 1906; M. Murko, Geschichte der âlteren sUdslavischen Literaturen, Leipzig, 1908; A. Iaţimirski, Romanskii mitropolit Makarii i novo otkiîtaia ego sloveano-moldavskaia letopis, în Jurnal Ministerstva Narodnogo prosveşcema, 1909, mai; Y- I a g i c, Entstehungsgeschichte der kirchenslavischen Sprache, ed. 2, Berlin, 1913; A. I. Sobolevskj, Rumîni sredî slaveanskih narodov, Peitrograd, 1917; A. Iaţimirski, Bibliograficeskii obzor apokrifov v iujno-slavean-skoi i russkoi pismennosti, I, Petrograd, 1921; A. P. S c h m i e d t, Beitrăge zur Frage nach der ăltesten kirchenslavischen Nomokanonubersetzung, în Zeii- 260 www.dacoromanica.ro schrift /fir slavische Philologie, I, 1924; Iordan Ivanov, Bogomilski knigi i legendi, Sofia, 1925; A. Soloviev, Znacenie vizantiskogo prova na Bal• kanu, In Godişniţa Nikolo Ciupica, XXXVII, Belgrad, 1928; J. Huizinga, Le Declin du Moyen Age, Paris, 1932 ; J. B Q h 1 e r, Die Kultur des Mittelalters, Leiipzig, 1934; D. Stfiniloaie, Viaţa şi opera sf. Grigore Palamas, Sibiu, 1937; DamUn P. Bogdan, Contribuţiuni la Bibliografia romi-nească veche, Bucureşti, 1938 (Extras din Biserica ortodoxă romină); L a z fi r Cionu, Un vechi monument epigrafic slav la Turnu-Severin, In Revista istorică romină, VIII, 1938, p. 210—234; P. P. Panaitescu, Octoihul lui Macarie şi originile tipografiei in Ţara Romînească, Bucureşti, 1939; D. Mioc, Date noi cu privire la Macarie tipograful, în Studii, XVI, 1963, 420—440; E. Tur-d e a n u, Manuscrisele slave din timpul lui Ştefan cel Mare, In Cercetări literare, V, Bucureşti, 1943 ; Acelaşi, Opera patriarhului Eftimie al Tirnovei in literatura slavo-romină, extras din Cercetări literare, VI, Bucureşti, 1946; D. Anghelov, Bogomilstvoto v. Bălgaria, Sofia, 1947; D. Obolenski, The Bogomils, A study in Balkan neo-maniclieism, Cambridge, 1948 ; Academia R.P.R., Documente privitoare la istoria Romîniei, sec. XIV—XVI (Moldova şi Ţara Romlneascfi) ; P. P. Panaitescu (AI. G r e c u), Începuturile dreptului scris în limba romină, in Studii, IV, 1954 ; E. T u r d e a n u, La litterature bulgare au XlV-e siicle et sa diffusion dans Ies pays roumains, Paris, 1947; E. A. Kozminski şi S. D. S k a z k i n, Istoria srednih vekov, I, Moscova* Leningrad, 1955 ; Ştefan Bîrsfinescu, Schola latina de la Cotnari, Bucu* reşti, 1957; V. Costfichel, P. P. Panaitescu, A. Cazac u, Viaţa feudală în Ţara Romînească şi Moldova (sec. XIV—XVII), Bucureşti, 1957; P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei R.P.R., I, Bucureşti, 1959; Borislav Primo v, Medieval Bulgaria and the dualistic heresies in Wester Europa, In Etudes historiques ă l’occasion du XI-e congres internaţional des Sciences historiques, Stockholm, 1960; Liturghierul lui Macarie, cu un studiu introductiv de P. P. Panaitescu, Bucureşti, Ed. Acad. R.P.R., 1961 ; Scailat Porcescu, Activităţi culturale la mănăstirea Neamţ în secolul al XV4ea, In Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1962, nr. 5—6, p. 477—506. LITERATURA ROMINĂ IN LIMBA SLAVONĂ LITERATURA RELIGIOASĂ In cadrul general al culturii vechi romaneşti se dezvoltă la noi şi creaţia originală literară In limba slavonă sorisă de români, care singură, spre deosebire de alte manifestări ca tiparul, legile etc., poate face obiectul propriu-zis al istoriei literaturii. Literatura religioasă bizantină în limba slavonă citită în cele trei ţări romîneşti constituie o indicaţie asupra preocupărilor spirituale ale claselor dominante în evul mediu. Creaţia originală a românilor sau scrisă pentru români (sub patronaj romînesc) în limba slavonă este însă redusă în acest domeniu religios. Cele oîteva scrieri din această categorie păstrează stilul retoric bizantin, felul de exprimare al operelor bizantino-slave care circulau la noi. 261 www.dacoromanica.ro (/AOfvUfcM O nVAM^iVAf^ (/ftrltM il^TO |î«4«frăl€ ră ^ ră^m se^KtinD V ţio; ^tiAVrAMK$jk^LK ,.MAŢ' l^»CM/NtorHtnA/t>tv|llfc v '.-. ■<---■--......... - --' tmwwi ■ * .-sV«*“V msmmmu- H ft/VIMHÎt ,ut«rrj i; nkm/^knv^n\i^Mti&n HUtniHMK’î» îj JtttUl t ■t/yjiiW j ftmBmSkmumM >» « f*ni k^uu^^i™*»*****1 Filele 228* şi 229* din Pripealele lui Filotei. www.dacoromanica.ro • >*. nUs&Ajfi **ieJX£~ ., ^.. V-WMItf-4 KTlMi>il*U0 ..... ;«^*aMjWHMk .3 , @M«,t»rkiP't,-. mic^i fMMM’tf/HIl •; tMH < nÂBl'zjLV. h/k «Vu tt h /»ro |VpP«^^B44«CHrCJAUJH^ (A*riV'i^N4/«4fHU . e*K« mnO>4HU44/MirV -Uî.; & 1 «i?. «u-aS - fi www.dacoromanica.ro >;&y Cunoaştem două scurte imnuri de laudă în slavoneşte, scrise în stil bisericesc tipic bizantin de doi mari boieri. „Pripealele44 (cîntări adause) în cinstea Maicii Domnului au fost alcătuite de Filos, logofătul lui Mircea cel Bătrîn, devenit călugărul Filotei, iar Lauda lui Mihail Mărturisitorul, episcop al Sinadelor, ale cărui moaşte se aflau la Tîrgovişte, a fost' alcătuită în secolul al XVI-lea de boierul Simon Dedulovici vistiernic. Alături de boierii mari întîlnim şi cîteva feţe bisericeşti ca autori ai scrierilor slavone de acest gen, compuse din laude şi închinări adresate sfinţilor. Călugărul Eustatie de la Putna alcătuieşte o adunare de imnuri religioase cu note muzicale, textele slaivone fiind în parte compilate, în parte compuse de el însuşi (între altele cel închinat lui Ioan cel Nou). Literatura imnografică este întotdeauna combinată cu muzica bisericească de şcoală bizantină. Teodosie, egumenul de la Neamţ, scrie în 1534 un Cuvînt de laudă pentru sfîntul Ioan cel Nou de la Suceava, iar la începutul secolului al XVII-lea, Atanasie Crimcovici, mitropolitul Moldovei, alcătuieşte un Vers de plSngere al omului căzut (în păcate) adresat sufletului său. Aceste scrieri slavone, întocmite în Ţara Romînească şi în Moldova, în special imnurile lui Filos-Filotei, au avut o largă răspîndire şi au fost copiate în numeroase manuscrise slave în Rusia şi la slavii de sud. Dacă ţinem seamă de criteriul patronajului, adică de inspiraţia şi porunca pe temeiul cărora s-au scris unele opere slavone în ţara noastră, putem socoti între lucrările care fac parte din literatura în limbă slavonă şi o parte din predicile lui Grigore Ţamblac, rostite (sau numai scrise) în Moldova în anii 1401—1404, când îndeplinea o misiune din partea patriarhiei din Con-staetimopol în această ţară. Grigore Ţamiblac, elevul Ini Eftimie, patriarhul Bulgariei, a avut o vastă activitate la muntele Athos, în Serbia şi în Ucraina, unde a ajuns mitropolit de Kiev, şi a reprezentat biserica ortodoxă a marelui cnezat al Ldtvaniei la conciliul de la Constanţa (1418). In Moldova se intitula „presviter al marii biserici a Moldovlahied4*, iar în unele manuscrise ale scrierilor sale „dascăl14 (ucitel) al aceleiaşi biserici. Dintre cele 23 de .predici care au rămas de la Ţamblac, numai cîteva poartă indicaţia că au fost redactate de el în calitate de predicator al bisericii Moldovei. Pe acestea le putem socoti scrise la cererea domnului şi a ierarhilor bisericii moldovene. O parte din predici privesc anumite sărbători, altele au un caracter moralizator (împotriva /ubirii de arginţi), în sfîrşit unele sînt scrise pentru pomenirea morţilor. Tot Grigore Ţamiblac a scris în 1402, din porunca lui Alexandru cel Bun, Viaţa sfîntului Ioan cel Nou, ale cărui moaşte fuseseră tocmai atunci aduse de la Cetatea Albă la Suceava. Vieţile de sfinţi, literatura hagiografică, ocupă up loc deosebit în literatura religioasă. Dacă nu sînt redactate la un răstimp prea mare de epoca în care a trăit personajul declarat sfînt, ele cuprind în chip necesar o serie de date istorice şi chiar amănunte realiste asupra culturii materiale şi sociale în mijlocul căreia s-a desfăşurat viaţa celui sanctificat, amănunte care de obicei lipsesc în analele şi cronicile medievale. In manuscrisele slave copiate în Ţările romîneşti în secolele XV—XVI se află expuse numeroase vieţi de sfinţi, în special cele alcătuite în Bulgaria şi în Serbia de Eftimie de Tîmova şi de Constantin Kosteneţki, contemporanii lui Grigore Ţamblac, care scrie într-un stil şi într-o formă asemănătoare cu dînşii.' 264 www.dacoromanica.ro *rt*u/4<< t ma «v %'*-? :+ ţ««i|iiîi«v;rK« a . e*» fiH f A «o r« i rei/if/M ntuo f ^ăftrtâaAAsk ! &.%ÂiAHmiu/ţitahMoA^baA\ jţt H t ic oh ^^ rvt rse adesea pe mai multe Tînduri. Dintre cronicile amintite, Letopiseţul anonim este cel mai apropiat de prototipul comun, deoarece reprezintă forma cea mai sobră şi totodată cea mai completă a înşiruirii tuturor faptelor importante ale istoriei Moldovei în veacul al XV-lea. Letopiseţul de la Putna, ca şi versiunile care derivă din-tr-însul (moldo-rus şi moldo-polon) sînt prelucrări din veacul al XVI-lea ale vechiului letopiseţ. Ele cuprind omisiuni de fapte istorice importante, iar cele cîteva informaţii în plus pe care le conţin faţă de Anonim sînt anacronice şi inexacte. Cît priveşte versiunea moldo-germană a aceluiaşi letopiseţ, ea formează o prelucrare cu multe adaosuri, care se datoresc unui oştean, probabil dintr-un oraş moldovenesc, ataşat curţii lui Ştefan cel Mare. Prototipul comun al cronicilor moldoveneşti din veacul al XV-lea este uşor de datat; el a fost scris în a doua jumătate a veacului acestuia şi a dus povestirea până la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare. Cronica internă (atât cea anonimă, cît şi variantele de la Putna) începe cu data venirii lui Dragoş din „Ţara Ungurească, de la Maramureş, după un bour, la vânătoare" (1359). Atunci, „cu voia lui Dumnezeu s-a început ţara Moldovei". Atât ştiu, pe fond legendar, autorii cronicii despre un fapt petrecut la mijlocul veacului al XlV-lea. Urmează o listă de domni, încurcată, cu lipsuri şi date greşite. Toată istoria Moldovei înainte de domnia lui Ştefan cel Mare, din care lipseşte lupta cea mare cu polonii din codrii Crasnei, în 1450, când a fost salvată ţara de oastea feudală a duşmanilor, ca şi luarea cetăţii Chilia sub Alexandru cel Bun şi înfiinţarea mitropoliei Moldovei, se concentrează în ediţiile noastre într-o pagină şi jumătate.' Tot restul cronicii, afară de un scurt adaos la sfârşit, cuprinde descrierea domniei lui Ştefan cel Mare. Spre deosebire de partea anterioară, scrisă pe bază de notiţe cuprinse fin cronici generale şi după amintiri neprecise, aici se vede mîna unui contemporan, care notează cu precizie pînă şi zilele săptămânii. 268 www.dacoromanica.ro îWSHHP^ A#M^f MUI A/«mY£OHA *#■ *'■«—1 »• r«r . >'■. _» fw i«m * *jk*- «wţ" ■’ I '«-*■**r!r *ţ'* *’**Ww‘M Atllţniw ' ' 'v«s^ '-^.*.A*'»rk:*'“ .... w w' ^Adfc* ***»W^>' fVV'l^UAtrttHM rt-,o».v-*—* irr* f-r* rţ n*» ****** «^ţ£. *M|* #'K*T» C-*Tt* «i * «^Ri AAiMr#N2 r*y te***/****#-’ ■ „Acesta e Letopiseţul de cînd cu voia lui Dumnezeu s-a început în Ţara Moldovei”, fila 237. www.dacoromanica.ro ‘JV^'4T" ............. Dar nu numai precizia şi bogăţia faptelor leagă pe autori de vremea lui Ştefan, ci axai ales atitudinea lor faţă de dînsul, ca faţă de un stăpân respectat. Numai faptele 'lui sânt justificate după concepţia feudală prin „voia lui Dumnezeu", nu şi ale predecesorilor săi; numai Ştefan cel Mare este „domnul", stăpânul prin excelenţă. Cronica a ifost scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare, fapt stabilit şi susţinut de o pante a vechii istoriografii (în special ide I. Ursu, I. Minea şi I. Vlădescu). Astfel se arată că un cutremur mare a avut loc „când şedea domnul la masă" : aşa vorbeşte numai un familiar de la curte. Acesta inven-tariază după categorii tunurile luate dela duşmani, semn că a stat pe câmpul ide luptă alături de domn, şi nu izolat de viaţă, într-o mănăstire. Precizia ştirilor politice, cu indicarea zilelor săptămânii, arată că ele nu reprezintă un ecou venit de aiurea, ci un fapt trăit, dacă nu şi o participare. De altfel, însăşi existenţa unui prototip comun al cronicilor Moldovei din veacul aF XV-lea impune cercetătorilor să caute la curtea domnească, şi nu la o mănăstire locul ide concepere a acestei cronici unice a Moldovei din secolul al XV-lea. Mănăstirile erau multe, curtea domnească era unică. A doua jumătate a secolului al XV-lea, domnia lui Ştefan cel Marc, nu cuprinde numai marele fapt istoric al luptei împotriva turcilor, care ar fi fost de ajuns spre a crea începuturile unei istoriografii proprii a Moldovei, dar şi trecerea de la epoca fărâmiţării feudale la epoca centralizării domneşti. Istoriografia începe la noi o dată cu epoca acestei centralizări şi trebuie să considerăm începuturile ei ca rezultat al condiţilor specifice ale acestei epoci. Prima cronică a Moldovei a fost scrisă la curtea domnească, şi anume la curtea acelui domn, care, prin înmănuncherea în mina sa a forţelor statului feudal, a izbutit să ridice ţara împotriva cotropirii duşmane. Letopiseţul slavon nu a fost numai istoria vremii lui Ştefan cel Mare, ci cartea scrisă din porunca lui. 'Cronica este compusă cu o sobrietate care se îndepărtează hotărât de prolixele producţii ale literaturii religioase. Desigur, se observă aici şi o sărăcie de mijloace stilistice, proprie oamenilor de curte feudală, dar anume accente şi mai ales sugerări de aspecte ale vremii nu sânt lipsite de grandoare: „Şi domnul, Ştefan voievod, is-a întors de acolo ca un purtător de biruinţe cu toată oasta sa şi cu toţi boierii săi în cetatea sa de scaun a Sucevei. Şi acolo Ştefan voievod a făcut atunci mare ospăţ mitropolitului şi episcopilor şi boierilor săi şi întregii lui oştiri. Şi a instituit atunci mulţi viteji (cavaleri) şi a dăruit atunci multe daruri şi îmbrăcăminte scumpe boierilor săi şi vitejilor săi şi întregii lui oştiri. Şi pe toţi, după vrednicie, i-a slobozit pe fiecare la ale sale şi i-a învăţat să laude şi să binecuvânteze pe Dumnezeu pentru cele ce au fost". Domnul se apropie cu oastea de cetate, oferă, desiigur în câmp, un mare ospăţ oştenilor, înarmează pe cavaleri şi împarte stofe scumpe, vorbeşte apoi tuturor despre biruinţa dobândită. Găsim aici o evocare de ev mediu, pe care nu o vom mai afla la cronicarii de mai tîrziu. Figura lui Ştefan domină această scurtă cronică a începuturilor. Nu avem în ea un portret, cum vom afla mai tîrziu în cea a lui Ureche, nici ample judecăţi şi aprecieri, ci mai ales o prezentare de fapte. Dar faptele, aşa cum sînt alese, desprind figura domnului de întreaga societate feudală a vremii. Din alte variante ale cronicii, adause cu informaţii contemporane, aflăm că unii boieri, Purice şi Pântece, au salvat viaţa domnului, care era s& 270 www.dacoromanica.ro cadă în mâinile (duşmanilor ân bătălia ide la Şcheia cu pretendentul Ilroiot, că la urcarea în scaun a lui Ştefan s-a făcut o alegere pe cîmpia „Dereptăţii" de lângă Suceava, şi că acolo „s-a adunat toată ţara" într-o adunare electivă. Evident, potrivit concepţiei religiose, Ştefan este supusul lui Dumnezeu, cared „dăruieşte" biruinţe. Puterea divină conduce mersul istoriei „cu mîna robului său Io Ştefan voievod", o spune însuşi idomnul la marile ospeţe feudale. Dar aici nu este vorba numai de concepţia religioasă specifică evului mediu, ci şi de o acţiune politică, al cărei instrument este şi cronica de curte. Lupta Moldovei împotriva turcilor a fost o pagină de istorie universală. Moldova a alcătuit un zid al ţărilor Europei, ameninţate de marele val al cotropirii otomane. Cronicarul ştie aceasta, el nu se opreşte la la faptele incidentale şi locale. Pentru el există cele două forţe care se înfruntă, îmbrăcate în haina ipe care o impunea concepţia feudală, religioasă, a vremii : „păgână-tatea" şi „creştinătatea". Aceasta din urmă era constituită din toate statele Europei, ortodoxe şi catolice, care erau nu numai solidare Sn lupta contra turcilor, dar formau o unitate ideală, „respublica christiana" a scriitorilor apuseni, căreia îi corespunde în textul sllav colectivul „hristianstvo". Ştefan este reprezentantul acestei unităţi a statelor europene, biruinţa sa îl face „pobe-donoseţ", purtător de biruinţe. Cînld Moldova este (învingătoare, cronicarul subliniază ecoul de istorie universală al biruinţei : „Şi a fost atunci veselie Intre oameni şi la toate domniile dimprejur" ; iar când sultanul Mahomed a lovit oastea ţării cu puterile nenumărate ale imperiului său, atunci „a fost mare întristare în ţara Moldovei şi în toate ţările şi domniile din jur şi la creştinii drept-credincioşi, când au auzit că au căzut vitejii cei buni şi bravi şi boierii mari şi oştenii cei buni şi tineri şi oastea cea bună şi vitează şi aleasă şi cu husarii cei viteji sub mlinile limbilor necredincioase şi păgîne...". înşirarea oştenilor căzuţi pentru ţară şi pentru alte ţări, cu calităţile tuturor cetelor, are suflu epic, nu pentru că autorul căuta frumuseţi stilistice, dar fiindcă trăise acel moment ca un moment istoric. Poporul nu apare în cronica lui Ştefan cel Mare decît înrolat în oaste, ca o parte a apărării ţării, dar nicăieri nu vedem lupta lui împotriva asupririi feudale. Cronica lui Ştefan şi cronicile prelucrate după ea nu au nume de autor, spre deosebire de cele scrise în Moldova în veacul al XVI-lea şi în cele următoare. Acest fapt este explicabil: cronicile din secolul al XV-lea, în intenţia scriitorilor şi ale patronilor lor, nu erau atât opere artistice, literare, destinate să înfăţişeze frumos faptele domnilor, -cat instrumente politice. Scopul lor era să arate boierilor şi bisericii dreptul de stăpînire al domnului, datoria lor de a i se supune. Ele înregistrează faptele mari, pentru a întreţine tradiţia dinastică, şi totodată sînt instrumente diplomatice. Cînd Ştefan cel Mare a cerut un medic de la Niimberg, a trimis acolo, împreună cu solii săi, şi Cronica moldo-germană, ca să ştie orăşenii de acolo cine este stăpînitorul care li se adresează. Prezenţa Cronicii moldo-ruse în anexele cronicii oficiale a ţarilor Moscovei din veacul al XVI-lea se explică prin alianţa lor cu Moldova şi acţiunea comună împotriva Jagellonilor. In sfârşit, Cronica moldo-polonă, prelucrată de un polon de la Iaşi după analele ţării, a fost luată de ambasadorul polon Nicolae Brzeski, cu scopul de a-i servi în negocierile 6ale dimplomatice de la Poarta Otomană, privitoare la Moldova. Toate acestea dovedesc caracterul de stat al activităţii cronicăreşti în secolul al XV-lea ; cronicile de atunci reprezintă instrumente ale stăpânirii feudale şi nu rezultatul 271 www.dacoromanica.ro meditaţiilor unor călugări, deşi Letopiseţul de la Putna cuprinde intr-adevăr unele adaosuri datorate de căluigări. Din cronicile Moldovei, scrise în islavoneşte în veacul al XVI-lea, s-au păstrat pînă astăzi trei: Cronica lui Macarie, episcop de Roman, un erudit în domeniul dreptului bizantin, care cuprinde racordarea cronicii lui Ştefan cel Mare la aceea a fiului său Petru Rareş, continuatorul său politic, apoi istoria domniei fiilor acestuia (adică anii 1504—1552),Cronica lui Eftinue, egumenul de la mînăstirea Căpriana (cuprinde răstimpul dintre 1541—1554) şi Cronica călugărului Azarie i(1551—1574). Aceste cronici sînt şi ele, ca şi cele din veacul precedent, cronici de curte, adică de stat. Autorii arată că au lucrat din porunca domnilor Petru Rareş, respectiv Alexandru Lăpuşneanu şi Petru Şchiopul. Scrierile continuă cronica lui Şteifan cel Mare; spiritul lor politic, mai ales al cronicii lui Macarie, se caracterizează prin doctrina centralizării domneşti a statului feudal. Dar asemănările cu literatura istorică a veacului precedent se opresc aici. Cronicile slavo-moldovene din veacul al XVI-lea au autori cunoscuţi, carenşi dezvăluie numele şi sînt preocupaţi de efecte stilistice, fac deci operă de creaţie şi nu de cancelarie. Un fapt care uşurează înţelegerea locului pe care-1 ocupă aceste cronici în istoria culturii slavo-romme este constatarea că ele nu au fost alcătuite ca transmitere directă a faptelor, ci sînt transformarea în formă artistic-retorică a unor anale de curte scrise în formă precisă, simple înregistrări de cancelarie. Versiunea slavonă a acestor anale s-a pierdut. Ele s-au păstrat însă în traducere polonă (pînă la anul 1565) în Cronica moldo-polonă şi în traducerea romînească, întrucîtva prelucrată, din cronica lui Grigore Ureche. Folosirea analelor de cancelarie de către Macarie, Eftimie şi Azarie este evidentă ; ea rezultă din compararea textelor amintite, din identitatea unor expresii şi a înşirării faptelor. Deosebirea este însă netă ; pe cînd analele de cancelarie sînt precise, cu date de zilev cu informaţii seci, dar sigure, cei trei cronicari plutesc în privinţa faptelor în impreciziune retorică, dispreţuiesc datele, omit multe dintre ele, pentru că nu se potrivesc ou stilul frumos, folosesc, în locul expunerii simple, alegoria şi simbolul, într-un cuvînt, sînt opere de literatură, după gustul scriitorilor şi mai ales al patronilor lor. Ca model de stil, cei trei cronicari au ales o cronică bizantină, a lui Constantin Manasses, oare scrisese în veacul al XII-lea o cronică universală (Sinopsis istoriki) în 6733 de versuri, pline de metafore, formule retorice şi aluzii mitologice. Cronica lui Manasses a fost tradusă în medio-bulgară pe la 1350, circulînd în manuscris şi în ţările romîneşti. Dar Macarie şi continuatorii lui nu se explică prin Manasses ; ei au folosit un model, pe care l-au căutat, fiindcă aveau nevoie de el. De altfel nu toate procedeele retorice ale cronicarilor moldoveni din veacul al XVI-lea se regăsesc în stilul lui Manasses ; numeroase formule sînt creaţia lor proprie sau sînt împrumutate de la alţi scriitori. Domnii moldoveni, începînd cu Petru Rareş, nu au mai socotit suficiente, pentru glorificarea măririi lor, sobrele anale de curte, în genul celor scrise odinioară din porunca lui Ştefan cel Mare, ci, alături de produsele diecilor de cancelarie, destinate nevoilor practice, iau poruncit să li se dedice şi opere pompoase, retorice, menite să aşeze pe domnul Moldovei într-o aureolă de mărire, comparat cu eroii mitologiei, istoriei şi ai Bibliei. Figurile, 272 www.dacoromanica.ro Petru Rareş cu Doamna şi copiii. Frescă de la Mănăstirea Vatra Moldoviţei. Col. Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R. www.dacoromanica.ro în acest stil nou al cronicarilor, reprezentanţi ai bisericii, apar hieratice, încercînd să impună admiraţie şi mai ales supunere. Astfel, Azarie scrie despre searbădul Petru Şchiopul : „O, liniştea ta, singurule stăpînitor, inima cu dreaptă credinţă a domnului este fin mfina lui Dumnezeu, precum este scris. Dă, doamne, acestuia viaţă îndelungată şi pace multă..., cum clntă David". Tendinţa politică a cronicarilor este tot superioritatea ei lauda domnilor, de astă dată subliniată nu atît prin faptele săvîrşite de ei, cit prin calificări elogioase. Cînd Petru Rareş pătrunde în Transilvania cu oastea lui, Maoarie scrie : „S-a repezit în persoană ca un tînăr erou asupra lor (a duşmanilor) şi a arătat împotriva lor minunată pornire şi fapte bărbăteşti". Eftimie descrie astfel urcarea în scaun a lui Alexandru Lăpuşneanu, patronul său : ..Şi a strălucit ca o stea strălucitoare de la miazănoapte, şi în drum spre miazăzi s-a îndreptat bărbăteşte către moşia sa părintească, ca să ia domnia în Moldovlahia". Duşmanii domnului, răsculaţi, boierii necredincioşi, sînt calificaţi cu invective violente: „clini îndrăciţi, neînvăţaţi şi cu minte de vită şi năzuitori la rele..., ţapi sălbatici". Cu atît mai impresionante apar câteva fraze lapidare, luate din realitatea vremii, 'pentru a caracteriza o anu-mituă situaţie. Ilîra cămâraşul spune simplu lui Petru Rareş : „O, vai, voievodule, boierii se pregătesc să se lepede de tine". In privinţa centralizării domneşti, este o deosebire între Macarie şi cei doi continuatori ai săi. După căderea fiilor Ini Petru Rareş începe ridicarea noii boierimi, care caută să cârmuiască tutelînd pe domni. Eftimie lasă să se înţeleagă aceasta printre rînduri : Alexandru Lăpuşneanu a fost adus în domnie, fireşte, „idupă revelaţia lui Dumnezeu", dar nu se pot uita „toţi pribegii moldoveni", boierii refugiaţi în Polonia, care l-au adus de acolo. El a fost „ridicat în scaunul domnesc cu vrednicie prin sfatul obştesc". Meritul său principal stă în aceea că „boierii toţi au primit demnităţile şi moşiile de mai înainte". Azarie, vorbind de domnia minorului Bogdan, fiul lui Alexandru Lăpuşneanu, spune că „îndrumători (ai cârmuirii) erau Gavril logofătul şi Dimitrie hatmanul". Caracterul de laudă personală a domnului şi a principalilor săi sfetnici, ca trăsătură principală a cronicilor, tendinţa de a caracteriza prin aprecieri aceste figuri, necesită folosirea artei portretului. Fireşte că nu poate fi vorba de portretul realist, nici de o caracterizare ţjin punct de vedere moral a personajelor. Portretul bizantin este convenţional şi retoric, după chipul icoanelor murale pictate cu respectarea canonului Erminiei. Petru Rareş, Ia bătrîneţe, era „ca o pasăre cu pene de aur sau ca un vultur pe acoperiş... Toate le orânduia cu înţelepciune, ridicând "bisericile, le înzestra şi lucra cu frica Iui Dumnezeu, şi pe cei din casă îi învăţa în chip prea înţelept" (Macarie). Alexandru Lăpuşneanu „a privit către toţi cu ochii luminaţi şi prea frumoasă faţă, cu bunăvoinţă şi milostivire" (Eftimie) ; doamna Roxanda „era cu minte de bărbat, cu suflet mare, împodobită cu înţelepciune, căci era ca un rai însufleţit care-şi hrănea grădina cu binefaceri" (Azarie). Descrierile de natură sînt searbede, ca In genere în cea mai mare parte a literaturii medievale, fiind simple caracterizări : munţii sînt „cu vârfuri ascuţite", iar cetăţile „ou turnuri puternice". In schimb, alegoria şi metafora abundă. Descriind rătăcirile lui Petru Rareş în munţi, Macarie afirmă : „Munţii deopotrivă vorbeau celui ce plânge şi suspină de 274 www.dacoromanica.ro pierderea copiilor şi a puterii". Cînd a fost eliberat din cetatea Ciceiului, umde era ţinut înoliis, „a sărit Petru voievoid ca o fiară idin capcană îşi ca un vultur din cursă". Domnia lui Ioan vodă „a fost ca un nour întunecos şi în loc de ploaie s-a răspândit sînge ; de la început răcnea ca un leu, să lingă sîngele boierilor nevinovaţi, căci avea nărav ide ucigaş şi sîngele d se părea ca mustul cel mai dulce", scrie Azarie, care ia atitudine împotriva domnului ou tendinţe centralizatoare, apărător al poporului. Uneori comparaţiile acestor cronicari trezesc un ecou istoric ca, de pildă, atunci cînd acelaşi Macarie aseamănă năvălirea turcilor împotriva Moldovei cu „o pasăre cu aripile mari", care se repede asupra unei păsărele „cu pene puţine", dar în genere profunzimea de imagini retorice, de comparaţii şi aluzii alegorice, care se repetă la fiecare rînd, nu numai că anulează funcţia de povestire a faptelor, principală într-o cronică, dar îneacă în podoabe, al căror folos nu se înţelege, imaginea reală a societăţii feudale moldoveneşti din secolul al XVI-lea. In opera cronicarilor din Moldova există o continuitate; un scriitor începe să iscrie istoria ţării sale la data la care terminase predecesorul său. Măcar în parte, transmiterea aceasta are ca urmare deprinderea anumitor obişnuinţe stilistice, a unui fel de exprimare care trece de la un cronicar la altul. Procedeele stilistice caracteristice lui Macarie, Gftimie şi Azarie nu au trecut la autorii letopiseţelor Moldovei care scriu în romîneşte în veacul al XVII-lea. In veacul al XVII-lea, când pătrunde în literatură fraza populară, bizantinismul stilistic nu-şi mai igăseşte locul. LITERATURA ISTORICĂ IN ŢARA ROMINEASCĂ Situaţia istoriografiei slavone din Ţara Romînească este diferită de cea din Moldova. Cercetătorii istoriei literare au la îndemînă numai textele în traducerea românească incluse în compilaţiile istorice alcătuite în veacul al XVII-lea, ceea ce nu le îngăduie să aprecieze limba şi stilul acestor opere. Este însă evident că nu am face operă a istoriei dezvoltării culturii, dacă nu am desface compilaţiile de cronici în părţile lor distincte, reprezentînd fiecare altă epocă a istoriei scrisului. Istoriografia slavonă a statului feudal Ţara Romînească a fost acefală ; nici o cronică internă nu a păstrat istoria acestei ţări în veacurile XIV—XV şi de aceea autorii compilaţiei alcătuite în romîneşte în veacul al XVII-lea au fost nevoiţi să recurgă, pentru descrierea acestei epoci, care rămîne plină de lacune, la cronici străine, la legende şi inscripţii de la mănăstiri. In Ţara Romînească centralizarea domnească, dizolvarea autonomiei domeniilor feudale începe ceva mai târziu decît în Moldova, şi anume după 1500. Atunci se produce supunerea tuturor bisericilor de pe domeniile boiereşti bisericii episcopale controlate de domn. începuturile analisticii moldoveneşti coincid cu acţiunea de centralizare domnească a statului. La fel şi în Ţara Romînească aceste începuturi vor fi fost rezultatul aceleiaşi acţiuni şi vor fi decurs din aceeaşi neivoie, în vremea domniei lui Radu cel Mare, şi mai ales a lui Neagoe Basarab. Intr-adevăr, în timpul acestuia din urmă, la începutul secolului al XVI-lea, se scrie Viaţa patriarhului Nifon, între 1517 şi 1521, operă care cu- 275 www.dacoromanica.ro prinde numeroase ştiri privitoare la evenimentele petrecute în Ţara Romî-neascâ în această epocă. Această scriere, reprodusă în traducere în compilaţiile de cronici din secolul al XVII-lea, se integrează în istoriografia Ţării Romîneşti. Viaţa patriarhului Nifon a fost scrisă, între 1517 (sfinţirea mănăstirii Curtea de Argeş) şi 1521 (moartea lui Neagoe Basaraib), ide Gavril protul — conducătorul comunităţii călugărilor de la Atihos. Gavril a venit în ţară în fruntea egumenilor Sfântului Munte la sfinţirea bisericii Curtea de Argeş, invitat finid de Neagoe Basarab. „Viaţa“ a fost scrisă în limba greacă bizantină şi apoi tradusă în greaca populară, idupă toate probabilităţile în slavonă şi de aici în limba română. Textele păstrate sânt prescurtări după un original mai dezvoltat. Viaţa lui Nifon, ca toate vieţile sfinţilor, trece de multe ori dincolo de limitele realităţii şi adevărului. Se află însă aici şi părţi ce corespund adevărului istoric şi interesează şi istoria literaturii noastre. Pe lângă amănuntele despre viaţa şi activitatea patriarhului Nifon, mai găsim în Viaţa patriarhului Nifon istoria a patru domni : Radu cel Mare (1495—1508), Mihnea cel Rău (1508—1510), Vlad al V-lea (1510—1512) şi Neagoe Basarab (1512—1521). Dintre cele patru domnii, numai una era în legătură cu Nifon, cea a lui Radu cel Mare (care îl adusese pe patriarh în ţară, ca să organizeze biserica şi apoi, în urma unui conflict, îl izgonise). Celelalte trei, posterioare morţii lui Nifon, au fost adăugate numai ca autorul să preamărească pe Neagoe Basarab, din a cărui poruncă era scrisă „Viaţa", şi să-i ponegrească pe adversari. Este caracteristic în acest sens portretul lui Mihnea cel Rău, pe care Gavril îl arată peste măsură de crud. In schimb, pentru Neagoe Basarab, ucenicul spiritual al lui Nifon, care adusese moaştele acestuia in ţară, are numai cuvinte de laudă. îndată ce Neaigoe a luat domnia Ţării Romîneşti, cu aprobarea .poporului, „făcu judecată şi dreptate între oameni". Binefacerile acestui domn, în ţară şi în străinătate, sânt descrise pe larg. Cea mai măreaţă operă a lui Neagoe este biserica de la Curtea de Argeş, de o frumuseţe neîntrecută, la a cărei sfinţire au participat patriarhul Constanti-nopolului Teolipt, împreună cu patru mitropoliţi, Gavril protul, autorul Vieţii, cu douăzeci de egumeni de la mănăstirile cele mai mari de la Muntele Athos, şi alţi clerici din afară. Ceremonia se sfîrşi cu un mare ospăţ, cu veselie şi cu împărţire de daruri, atât la cei mari cât şi la cei mici, la săraci şi văduve. Autorul a vizitat şi alte locuri din Ţara Romlnească, precum mănăstirea Cozia, pe care ne-o descrie foarte plastic. Ea este „plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi, îngrădită şi ocolită cu un rîu mare, şi izvoare mari şi multe împrejurul ei. Şi are toate hrana călugărească, poeni şi livezi, nuci şi alţi pomi roditori fără de număr, vii şi grădini, şi acolo cură piatră pucioasă, şi tot pământul împrejurul ei este pămînt roditor, care şi noi am văzut cu ochii noştri acel loc şi i-am zis pământul cel făgăduit". In istorisirea celor patru domnii, tratate pe larg, cu o mulţime de amănunte necunoscute din alte izvoare, Gavril protul a pus la dispoziţia noastră un material istoric de cea mai mare importanţă. Deşi scrie ca martor ocular, totuşi multe din amănuntele date de el nu putea să le ştie din propria lui observaţie, ci i-au fost procurate de altcineva, şi acesta nu putea fi altul, dciit msuşi Neagoe, din îndemnul şi sub supravegherea căruia a scris. 276 www.dacoromanica.ro Pagină din Via/a patriarhului Nifon (fila 2). www.dacoromanica.ro Viafa patriarhului Nifon este un panegiric plin de tirade moralizatoare, de expresii şi figuri poetice care-i dau un caracter literar evident. Astfel, Nifon voia să se retragă din lume ca cerbul la „izvoarele apelor". Rugăciunile lui rup glodurile „ca nişte paiangene" ale lui Mâhnea cel Rău. El a avut îndrăzneala să se opună lui Raidui cel Mare, care voia să-şi căsătorească sora cu boierul moldovean Bogdan, despărţit anume de soţia sa. La cuvintele ide ocară ale aoesluia, 'domnul, nemaiputănidu-se stâpîni, i-a răspuns : „Pasă şi ieşi din ţara noastră ! Că viaţa şi traiul şi învăţăturile tale noi nu le putem răbda, că strici obiceiurile noastre". Ca în orice hagiografie, moaştele lui Nifon, aduse în ţară de Neagoe, care avusese o viziune înfricoşată, fac minuni : spală oasele corpului impur, dezhumat, al voievodului afurist. 0 altă operă de mare importanţă scrisă în această epocă sînt Învăţăturile lui Neagoie Basarab către fiul său Teodosie, păstrată parţial într-un singur manuscris slavon de redacţie medio-buligară • cu influenţe sîrbeşti, descoperit la Sofia de învăţatul rus P. Lavrov1, într-un manuscris grecesc incomplet, semnalat la Athos întîi de Sp. Lambros, şi în mai multe manuscrise în traducere roinîncascâ, din care cel mai veclii datează din a doua jumătate a secolului al XVlI-lea. Majoritatea cercetătorilor romîni şi străini ai acestei cărţi (Bălcescu, Odobescu, Hasdeu, Xemopol, P. Lavrov, P. Sarcu, Iaţiminski, Stoian Roman-ski, N. Iorga, Sextil Puişcariu, G. Călinescu, Şt. Ciobanu, V. Grecu, D. Po-povici) nu s-au îndoit de paternitatea lui Neagoe Basarab. In ipoteza neauten-ticităţii (susţinută de D. Russo şi P. P. Panaitescu), problemă fără soluţie, cere să găsim In a doua jumătate a secolului al XVI-lea sau la începutul secolului al XVII-lea, când se consideră că ar fi ifost scrise Învăţăturile, un autor căruia i-ar putea fi atribuite. In afară de aceasta, dacă opera a fost redactată în limba slavonă, cum se crede în general, ea nu putea fi alcătuită după 1550, cînd slavonismul intra în declin. O lucrare de valoarea şi proporţiile învăţăturilor nu putea să se ivească decât în perioada de înflorire a culturii în limba slavonă la noi, la începutul secolului al XVI-lea, şi nu putea să fie concepută decât de un strălucit reprezentant al acestei culturi în Ţara Romînească, cum a 'fost voievodul Neagoe Basarab. Neagoe Basarab era fiul nelegitim al lui Ţepeluş Basarab din ramura Dăneştilor, înlocuit în domnie de V'lald Călugărul, tatăl lui Radu cel Mare Basarab din ramura lui Mircea cel Bătrân. Se pare că mama sa, Neaga, s-a căsătorit cu vornicul Pîrvu Craiovescu, care l-a adoptat, căci izvoarele istorice spun că era „nepot banului Barbului Craiovescu, feciorul Pîrvului", însă adaugă : „Iar aşa îl numea că este fecior de domn". Desigur, adoptînd un fecior de domn dintr-una din cele două ramuri ale dinastiei, Craioveştii voiau să cîştige ascendenţă asupra celeilalte ramuri, să-şi întărească, în eventualitatea urcării pe tron a lui Neagoe, poziţia politică. Radu cel Mare fusese un domnitor evlavios (tatăl său se călugărise de tînăr), dar murise afurisit de patriarhul Nifon. Este limpede că acesta se încumetase să mustre pe domn fiindcă avea sprijinul Craioveştilor, care încredinţaseră lui Neagoe sarcina de socotitor (un fel de secretar) al patriarhului. In Viafa patriarhului Nifon se ©pune că Neagoe era totodată un ucenic, „fiul sufletesc" al patriarhului, „a cărui învăţătură şi hrană sufletească dorea întotdeauna s-o primească". 1 Recent Damian P. Bogdan a descoperit încă 26 de pagini din textul slavon. 278 www.dacoromanica.ro Neagoe Basarab eu fiul său Teodosie şi familia. După fresca de la Mănăstirea 'Curtea de Argeş, in „Portretele Domnilor Komîni” de N. Iorga. Col. Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R. www.dacoromanica.ro Noul domn, Mihnea, fiu el însuşi nelegitim al lui Vlad Ţepeş (cronica îl dă drept „feciorul Dracii, armaşul din Măneşti"), intră 6n conflict- cu Craioveştii, care, cu ajutor turcesc, îl gonesc în Transilvania. Neagoe, acum vătaf de vînători, surprinde la Cotmeana pe fiul lui Mihnea, Mircea, şi-l alungă de asemenea din ţară. La tronul Ţării' Romîneşti vine Vlad cel Tînâr, fratele mai mic al lui Radu cel Mare, suib care Neagoe ajunge comis, bucurîndui-se mereu de sprijinul Craioveştilor. Aceştia însă încep să fie concuraţi la curte de cumnatul! domnitorului, Bogdan, autorul destituirii lui Nifon, care „aţâţa, — scrie cronica — pe domn cu mînie asupra Craioveştilor, zicând că Neagoe iaste fecior de domn şi-l vor scoate din domnie". Vlâduţ convoacă pe Craioveşti şi-i pune să jure că Neagoe nu e fiu de domn, ameninţînd, în cazul confirmării* că le va tăia nasul sau le va scoate ochii. Craioveştii jurară formal, dar apoi fug peste Dunăre, se întorc cu ajutor turcesc, nimicesc oastea lui Vlâduţ, iar pe el îl prind şi-i taie capul, ridicând în locul lui în scaun pe Neagoe-Basarab (23 ianuarie 1512). Domnia de zece ani a lui Neagoe Basarab a continuat politica de centralizare a statului feudal din vremea lui Radu cel Mare. Autoritar cu boierii din facţiunile adverse Craioveştilor (a tăiat capul lui Bogdan, a câlngârit cu forţa pe logofătul Blagodescu şi a însemnat la nas pe un pretendent la tron), Neagoe scria silbienilor pe un ton trufaş: „0 să vedeţi câ sînt domnitor destoinic şi 'are ţara aceasta domnitor", iar braşovenilor chiar ameninţător-. „Voi face Ţara Bîrsei aşa, câ nu i se va cunoaşte nici locul". Trăgea în ţeapă, ca şi Vlad Ţepeş şi tatăl sâu, Ţepeluş, pe negustorii necinstiţi, spînzura pe hoţi, ceeâ ce nu l-a împiedicat, ca şi pe Ştefan cel Mare (prezentat de Ureche ca vărsător impulsiv de sânge, dar şi sfânt), să ty . ? ^^4'^M*****^1^?* /*' j^timjWHMăj. uLH'iipU'Jţţ^ n * ’ ■ * y*hj /v Pagină din Codicele Voronefean. . ^ <*' .. ~ . ■ - . . jyitŢ/ţui'X upHmx ,LUHHm« 8 e^«m'X/vi f l| Vf ,^se XTrii&f _j5HiUt1/Ht , alM^XCtUJKAMe , ► -^.,: : • . L /.-'■' . ' . /f^IIC*k^V^* Caa^*-uit^irpfc q , aa/V’îU , pAi v— /YipHl<^i6flHeEAL|rt^KÂA>ir / Vni/^A^E^nb/fv/icydi^y hî?k , X / «^tpm^4t|iVinCHtnrtm«A/vik îyr-pmvpiAAXM rifay’miAVi ^HtAAA“i«p4r€AÎ ;-TCrt^*l» Tiw'kp'*A€ljH , ^’irApAMpHAţ A%t\,f.MS‘AAţTk . mYrur1 " Pagină din Psaltirea Şcheiană. www.dacoromanica.ro şi prezenţa unor cuvinte maghiare cu circulaţie restrînsă (adămană = camătă, felelui = a răspunde, fugla = prizonier, gilălui = a uri) autoriză localizarea primelor traduceri romîneşti In Maramureş şi în nordul Transilvaniei. Comparlnd limba primelor traduceri romîneşti cu limba tipăriturilor diaconului Coresi, din a doua jumătate a secolului al XVI-Iea, reprezentante ale graiului vorbit în sudul Transilvaniei şi în părţile vecine ale Ţării Romîneşti, constatăm unele divergenţe, atît fonetice cît şi lexicale. Luînd aceste divergenţe în bloc, limba primelor traduceri pare, într-un sens, „mai veche“ decît limba tipăriturilor lui Coresi. în realitate, aceste divergenţe,, printre care rotacismul traducerilor maramureşene este particularitatea cea mai caracteristică, sînt diferenţe dialectale contemporane. Particularităţile de limbă localizează, aşadar, primele traduceri romi-neşti în Maramureş şi în nordul Transilvaniei, şi le datează aproximativ înainte de tipăriturile lui Coresi. Care sînt însă cauzele care au provocat apariţia primelor traduceri romîneşti ? Fiind vorba de traducerea în limba romînă a cărţilor bisericeşti, într-un timp cînd numai greaca, latina şi slava erau recunoscute de biserică drept limbi de cult şi oficialitatea de la noi păzea cu sfinţenie întrebuinţarea în biserică a limbii slavone, explicaţia apariţiei traducerilor prin factori interni ar putea să fie luată în consideraţie dacă ar exista probe în acest sens. în lucrarea sa Despre introducerea limbii romîneşti în biserica romînilor (1904), I. Bianu susţinea că traducerile s-au făcut pe la sfîrşitul veacului al XVI-lea, în mănăstirile moldoveneşti, „pentru a da elementele instrucţiunii teologice călugărilor romîni“. Afirmînd însă, în continuare, că limba romînă nu s-a introdus în biserică în mod definitiv decît în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, autorul arăta, cu argumente convingătoare, ce lung drum trebuia parcurs pentru impunerea slujbei în romîneşte prin influenţa factorilor interni. Traducerea presupunea o inovaţie ce nu putea veni de la biserica ortodoxă, conservatoare a tradiţiei slavone ; era un act revoluţionar pe care numai necesităţile interne nu-1 justifică. De aceea N. Iorga a căutat să pună traducerea în romîneşte a cărţilor bisericeşti pe seama unui impuls venit din afară. Socotind că traducerea s-a făcut în a doua jumătate a secolului al XV-lea, Iorga considera că ea s-ar datora influenţei mişcării husite. Din 1904, de cînd Iorga a emis această iipoteză, s-au făcut cercetări cu privire la răspîndirea liusitismului In Ungaria, Transilvania şi Moldova. Afirmaţia că romînii „se făcură buşiţi pe un cap“ n-a fost confirmată; dimpotrivă, nu avem nici o probă că husitismul a fost îmbrăţişat de romîni. După arderea pe rug a lui Jan Hus, în 1415, mişcarea husită se divide în fracţiuni, prin emigrare. Husiţii maghiari sînt semnalaţi în Moldova, îu 1420, sub Alexandru cel Bun, care era, se pare, aliatul lor. In 1431, doi misionari husiţi predică în Moldova, în coloniile săseşti şi maghiare. In 1436 preoţii Toma P6csi şi Valentin Ujlâk, refugiaţi la Tîrgul Trotuşului, traduc fragmentar în limba maghiară Biblia. In Transilvania husiţii fac prozeliţi începînd din 1436. Situaţia ţăranilor devenise aici extrem de grea, din cauza dijmelor episcopale şi a reformei monetare a lui Sigismund, care făcuse o emisiune de bani cu o valoare reală inferioară celei nominale. In astfel de condiţii, se produce şi răscoala ţăranilor romîni şi maghiari din 1437. Faţă de activitatea buşiţilor în Transilvania, clerul 300 www.dacoromanica.ro f«i If • W f «1V VII*c Mi** «Vj^U u H4i* H«l*« «*«* *i*Vn ll*f' ««M« «.f UmV^' V W4t A W4»f* .r£ RCcVvtlC wot tfcm H Vi M «fi t^M* u^k**V«$*,a' «*«“*« ,^rMt“cl“*t 10/ cum (mu ui^ui *irxJKf.vM.v4 fî. m*u* * * • m«*1l **ej w m Ui m •i tu V» w*f ** V:«V( Ml»U1 W •t^tlUI W < *^v i uiVuior x^yi «j* « ‘*Vl*wu w *v ** «jiViy wm Vmsf hi « *.* VxviUm *.«.* « 4 * Mi tţt Iw «h » • «t w»ie • Wttiul chim* ^xu**** •; VI«MUi** j 'v.!vVS'' ! Pagină din Psaltirea Voronefeană. www.dacoromanica.ro catolic se adresează papei Eugeniu al IV-lea, care trimite în ajutor pe inchizitorul Iacob de Marchia. Extraordinarele persecuţii ale Inchiziţiei provoacă refugierea husiţilor în Moldova. Documente ulterioare, din 1462, arată că aceştia erau cehi şi unguri. Cehii husiţi, veniţi în Moldova în 1481, nu aveau contact cu romînii ortodocşi. Informaţiile ce Ie posedăm ne permit deci să precizăm că husitismul s-a întins numai printre catolici (maghiari şi saşi). Noua credinţă a utilizat, pentru a pătrunde in Moldova, certurile dintre comunităţile şi ordinele călugăreşti catolice. Expansiunea husitismului se produce în prima jumătate a secolului al XV-Iea: traducerea cărţilor sfinte, în limbile naţionale, realizată de această mişcare de înnoire, se petrece, de asemenea, Ia această dată. In a doua jumătate a secolului al XV-iea, husitismul era în declin şi nu ar mai fi putut provoca traducerea cărţilor religioase în romîneşte. Şi alte fapte pledează împotriva influenţei husitismului. Husiţii apar ca transfugi, prigoniţi de oficialitatea de peste munţi; ei traduc Biblia în limba maghiară pe apucate. In ceea ce priveşte oficialitatea din Moldova, ea n-ar fi putut, în nici im caz, sprijini traducerea cărţilor de slujbă în romîneşte. Primele noastre traduceri de cărţi religioase apar ca o rapidă înflorire, care ne-a dat, simultan, două versiuni ale Psaltirii, una sau două versiuni ale Evangheliei, două versiuni ale Apostolului şi un Catehism. S-a realizat într-un timp scurt ceea ce forţele interne vor obţine în aproape două secole. Această activitate presupune neapărat o biserică organizată. 0 mişcare cu rezultate atât de bogate nu poate fi concepută în 'secolul al XV-iea sau al XVI-Iea, fără sprijinul oficialităţii din Transilvania. In lipsa acestui sprijin, nu ar fi de conceput nici activitatea similară a Iui Coresi, desfăşurată în a doua jumătate a secolului al XVI-Iea. Pornind de Ia astfel de fapte, Ovid Densusianu a susţinut cu temei, încă din 1914, că traducerile de cărţi bisericeşti maramureşene s-au făcut sub impulsul luteranismului. Ca şi ereziile din cursul evului mediu (valdezi, albigezi, husiţi), Reforma a fost o opoziţie revoluţionară împotriva feudalităţii. Erezia este o explozie a revendicărilor ţărăneşti, care uneori se manifestă în răscoală. Ereziile şi răscoalele, produse de starea intolerabilă a ţărănimii, sînt semnalate în tot cursul evului mediu, în Europa, şi n-au lipsit nici în Transilvania (1514 : Gh. Doja, 1437: Bobîlna). In Războiul ţărănesc german, Fr. Eugels a arătat că mişcarea Iui Luther a fost determinată de împrejurările economico-sociale din Germania. Succesul ideilor luterane se explică printr-un concurs de împrejurări. Descoperirea Americii de către Columb dăduse o dezminţire concepţiei biblice despre lumea fizică, întărind încrederea în puterea raţiunii. Prin dezvoltarea comerţului, economia naturală e înlocuită cu economia de srhimb, oraşele înfloresc şi se formează burghezia din negustori bogaţi şi mijlocii. Pornită de Ia Wittenberg, Reforma Iui Luther fu repede adoptată în Transilvania, de maghiari şi saşi. In vecinătatea Maramureşului se menţionează centrele reformate din comitatele Zips, Saros, în special din oraşele Kaschau, Leutschau şi Leibitz. Reformatorul Maramureşului, Th. Huszti, venea din aceste centre. încă din 1519, negustori saşi aduseseră în Transilvania cărţile Iui Luther, cumpărate Ia tîrgul din Lipsea. Reaua situaţie financiară a ţării, abuzurile bisericii catolice şi războiul civil care 302 www.dacoromanica.ro Pagină din Psaltirea Hurmuzachi. www.dacoromanica.ro urmă după dezastrul de Ia Mohăcs (29 august 1526), grăbiră progresele Reformei. După proclamarea confesiunii luterane în 1530, Ia Augsburg, propagarea Reformei în nordul Ungariei şi în Transilvania se produce pe o scară întinsă, cu toate măsurile luate împotrivă de autorităţi. In 1533, J. Honterus, reformatorul saşilor, se întoarce Ia Braşov, unde în 1542 şi 1543 vor apărea cărţile Iui de propagandă. In acelaşi timp, Mathias Biro de Deva propagă Reforma în Ungaria. Reforma introduce limbile naţionale in biserică. Luther traduce Biblia în limba germană, în 1543. In 1539 limba franceză e declarată limbă „oficială11 în Franţa. Spre a fi înţeleşi, reformatorii îşi scriu cărţile lor în limba poporului, cer traducerea cărţilor bisericeşti în limba tuturor popoarelor. In 1559 Benkner, judele Braşovului, reformă biserica romînilor şi puse să se citească în biserică, Ia Braşov, Catehismul în romîneşte, tradus încă de mai de mult, tipărit în 1544 şi reimprimat de Coresi probabil în 1559. Propagarea Reformei în Transilvania a fost condiţionată, desigur, de vicisitudinile politice ale statului. Se ştie că după căderea Budei, în 1541, Transilvania a devenit vasală turcilor, sub Isabela, văduva Iui Sigismiuid Szapolyai, aleasă regină Ia dieta din Turda de către Uniunea celor trei naţiuni (1541—1551). In timpul domniei princepelui Ion Sigismund Szapolyai (1556—1571) a avut loc, în 1564, adunarea de Ia Aiud, Ia care saşii, adepţi ai confesiunii de la Augsburg, s-au despărţit de maghiari, aceştia trecînd la calvinism. De acum înainte propaganda reformată va fi patronată de stat, în scopul ca romînii şi maghiarii să facă front comun împotriva tendinţelor expansioniste ale împăratului german, catolic, Ferdi-nand. Prin amestecul statului în propagarea Reformei se urmărea totodată dezlipirea romînilor de biserica lor, care stătea în strânse legături cu biserica ortodoxă din Principate. Astfel, la dieta din 1566, de la Sibiu, se hotărî ca preoţii romîni să treacă la Reformă şi să asculte de episcopul reformat Gheorghe de Sîngeordz, căruia i-au urmat Pavel Tordasi şi Mihai Tordasi (1577). Biserica romînească reformată, cu superintendenţi, a avut o durată efemeră. In 1567, la sinodul reunit de Gheorghe de Sîngeordz, se hotărî izgonirea limbii slavone din biserică şi, ceva mai tîrziu, aflăm că preoţii romîni urmează noua credinţă şi fac slujba în romîneşte. Propaganda reformată ar fi avut, desigur, cu timpul, urmări importante pentru romînii din Transilvania, dacă ea n-ar fi fost întreruptă prin urcarea pe tron a catolicului Ştefan Bathory (1571—1575). In timpul domniei acestuia, Eftimie e hirotonit episcop al românilor ortodocşi, în 1572 iar în 1574 dioceza ortodoxă a Transilvaniei se împarte în două, Eftimie păstorind mai departe în nord, iar părţile de sud fiind atribuite episcopului Cristofor. întărirea ierarhiei ortodoxe, stăvilind propaganda oficială lutherană şi calvinistă printre români, oferă lui Coresi posibilitatea de a .tipări, alături de cărţi româneşti, cărţi de slujbă slavoneşti, aşa cum făcuse de altfel încă de la începutul activităţii sale la Braşov. In lumina acestor fapte, momentul cînd Reforma lui Luther începe să se răspîndească în Transilvania (1519) şi anul primei tipărituri romîneşti a diaconului Coresi (Catehismul, 1559) pot fi deci luate ca limite pentru datarea mai precisă a traducerii primelor cărţi de slujbă în romîneşte. 304 www.dacoromanica.ro Nu există nici un dubiu asupra provenienţei luterane a Catehismului Marţian. Versiunea manuscrisă care ne-a parvenit e copiată în secolul al XVII-lea, dar limba textului, caracterizată prin rotacism, nu lasă nici o îndoială în privinţa datării acestui text în aceeaşi vreme cu traducerile manuscrise maramureşene. Compararea Catehismului Marţian cu Catehismul Bîrseanu (tipărit de Coresi în 1559 sub titlul Întrebare creştinească) duce la încheierea că cele două versiuni sînt copii ale unui original comun. Prezenţa Catehismului printre primele traduceri religioase romîneşti este caracteristică pentru mişcarea reformată ; aceeaşi carte apare în 1575 printre cărţile tipărite pentru slovenii trecuţi la Reformă din Craina, Carintia, Steiermark, Goriţa şi Istria. Tot atit de caracteristică Reformei este traducerea Psaltirii ■ într-adevăr, catolicii nu au dat importanţă acestei cărţi; în Franţa, de exemplu, traducerile Psaltirii sînt datorite protestanţilor. Psaltirea era însă textul de bază al propagandei reformate, şi filioque, din Simbolul Athanasian, reprodus în Psaltirea Şcheiană, provine, după cum s-a dovedit, dintr-o carte de slujbă a saşilor reformaţi din Transilvania. Recent, pornind de la faptul că filioque aparţine dogmei catolice, P. P. Panaitescu a încercat să explice traducerea cărţilor religioase romîneşti prin lupta pentru autonomie a bisericii cnezilor maramureşeni din familia Dragffy, cu centrul la Peri, împotriva tendinţelor de subordonare şi acaparare ale episcopiei slavo-rutene din Muncaci. Intrucît criza aceasta, care a ţinut şapte ani, de la 1491 la 1498, s-a terminat prin despărţirea bisericii ortodoxe maramureşene de cea episcopală de la Muncaci, biserica romînă trecînd sub jurisdicţia bisericii catolice din Transilvania, aceasta din urmă ar fi admis iniţiativa traducerii cărţilor bisericii în limba romînă. Contradicţia argumentării reiese clar. Pe de o parte traducerea cărţilor este un rezultat al luptei pentru autonomie a bisericii maramureşene ortodoxe faţă de episcopia tot ortodoxă de la Muncaci, pe de alta fenomenul traducerii aceloraşi cărţi este cauzat de supunerea bisericii ortodoxe maramureşene faţă de biserica oficială catolică din Transilvania. In plus, nu avem nici o dovadă că traducerea cărţilor bisericeşti s-a făcut la sfîrşitul secolului al XV-lea sau în primele decenii ale secolului al XVI-lea (1495—1515), decît prezenţa lui filioque în Psaltirea Şcheiană, care însă, după cum s-a arătat, poate fi pusă pe seama influenţei luterane. Argumentul cel mai şubred al acestei teorii este că biserica oficială catolică ar fi îngăduit traducerea cărţilor bisericeşti în limba poporului, în urma unui simplu act de obedienţă. Pentru ca un asemenea fapt să ise fi putut produce, era nevoie de hotărîrea celui mai înalt for catolic, care însă nu exista. Neavînd o veche tradiţie culturală, traducătorii reproduc, mai mult sau mai puţin servil, sintaxa şi frazeologia originalului slav; de aceea textul acestor traduceri abundă în cuvinte şi calcuri slavone, care fac dificilă urmărirea şi înţelegerea textului. De altfel, se pare că traducătorii nici nu cunoşteau prea bine limba din care tălmăceau. Astfel se explică confuzia între cuvintele slave care se asemănau într-o anumită măsură între ele, de exemplu : sl. vlstati e tradus prin stă, prin confuzia verbului VÎStati „a se scula“ cu stati „a sta“ ; krlvl ,,sînge“ este confundat cu krivl „strîmb“, iar kolo ,,roată“ cu koli ,,par“. Observăm scindarea eronată a unor cuvinte din slavă şi traducerea elementelor luate separat, de exemplu poimi tradus „după ei“ (po = după, imi = ei), sau numele propriu Elfegor tradus prin 20 - c. 1144 305 www.dacoromanica.ro Elfe codru şi Elfului dealu, prin confundarea finalului gorii cu gora „munte, codru“. In 1544 se tipăreşte la Sibiu, cu litere chirilice, un Catehism care cuprinde, în întrebări şi răspunsuri, principiile credinţei. De tipărire a îngrijit Filip Maler ( = zugrav), plătit de municipalitatea săsească reformată din Sibiu. Catehismul luteran de la Sibiu reproducea desigur o versiune anterioară. Nici un exemplar din textul tipărit nu se mai păstrează astăzi. TIPĂRITURILE LUI CORESI ŞI PALIA DE LA ORÂŞTIE Activitatea diaconului Coresi reprezintă, fără îndoială, o continuare şi o desăvîrşire a mişcării care nc-a dat cele dintîi cărţi traduse în romîneşte. Traducerea cărţilor de slujbă îu limba romînă n-ar fi prezentat un mare interes pentru reformaţi, dacă ea n-ar fi fost urmată de o cît mai largă răspîndire a lor prin mijlocul pe care-1 aveau la îndemînă : tiparul. Dar pentru acesta era nevoie ca traducerile existente, făcute într-o limbă diferită de cea vorbită în sudul Transilvaniei, să fie îmbunătăţite. Coresi şi colaboratorii săi au trebuit, aşadar, să supună la o serioasă muncă de revizuire limba manuscriselor maramureşene, nord-ardelene precedente, sau să întreprindă traduceri noi. Coresi era meşteşugar de oraş, originar din Tîrgovişte (în prima lui carte tipărită la Braşov, îşi zice : ot Tîrgovişte), începuse meşteşugul după regulile artizanatului medieval, învăţînd ca ucenic la tipografia de pe lîngă scaunul Ţării Romîneşli; fusese ajutorul meşterului tipograf Oprea logofătul, apoi ajunsese meşter el însuşi, cumpărase vechile litere şi presa, care deveniseră uneltele sale de lucru. Prima carte pe care apare numele lui Coresi este Octoihul mic îu sla-voneşte tipărit la Braşov îu anii 1556—1557 de Oprea logofătul, fostul ajutor al vechiului meşter sîrb din Tîrgovişte, Dimitrie Liubavici, şi de diaconul Coresi. Cartea pomeneşte de domnii Moldovei şi ai Ţării Romîneşli, de principele Transilvaniei cu regenta Isabela, cît şi „porunca" judelui Braşovului, Iohannes Benkner, de a se tipări Octoihul. Venit la Braşov să execute o comandă de cărţi pentru biserica romî-nească de acolo, Coresi s-a întors în Ţara Romînească la Tîrgovişte, „în cetatea de scaun", ca să răspundă unei chemări domneşti. în 1558 tipăreşte acolo „cu 10 ucenici" o carte de mare artă, cu splendide gravuri pe lemn, Triodul-Penticostar slavon. După aceea meşterul trece iarăşi cu uneltele sale la Braşov, unde se stabileşte definitiv şi începe să publice cărţi romîneşti. Venirea lui Coresi la Braşov nu a fost un act în primul rînd politic. EH a venit acolo, apoi s-a întors la Tîrgovişte, a revenit iarăşi la Braşov ; aceste mutări succesive înseamnă că avea de lucru şi într-un loc şi într-altul, iar dacă a rămas în oraşul ardelean, aceasita se datoreşte faptului că aici găsea putinţă mai mare de desfacere a cărţilor. Coresi s-a aşezat definitiv la Braşov între 1558, data publicării Trio-dului-Penticostar din Tîrgovişte, şi 1560, cînd începe să tipărească Tetra-evqnghelul în limba romînă. Iucepînd să tipărească în romîneşte, el şi colaboratorii săi au avut în faţă o sarcină grea. Traducerea cărţilor bisericeşti 306 www.dacoromanica.ro tttQşmw • 4A«KA ^ Tf«M«TtiaM *M.fŞto- MUCV HdHHTt (Şrtiff ti T4ik| « ui»84 rata m&t 74 Hâhhtt td • rui ©8 LTfHr* rtn&cTie • rATjăiţH K4M mh£a&h ♦ AiAir.Tf <|)47€iiH .aap^MAfi AOlfti ♦ §M iuldHHfc tot 134 An0i/CT16 wn nponoi^M/h soff^Hi Atnoi 41 h l|4 AlfOV «^4i7»0llirB4K4f f 4# =>*~ Hip^Cili TQATt *l«|# UM !€$OC4Al!MâthiH * UHCCEOtl ^4^$ţ|ti4^24E §£*««£ Pagină din Evangheliarul Iui Coresi (fila 270). www.dacoromanica.ro din slavoneşte era o muncă dificilă şi cu primejdie de a greşi; în orice caz, aceasta ar fi adus o mare întirziere lucrului în tipografie. Ei ştiau că în Maramureş, în Transilvania de sud, chiar în biserica Şcheilor Braşovului, apoi în Ţara Romînească şi în Moldova, se află astfel de tălmăciri în manuscris. Evanghelia a fost publicată după o traducere anterioară, alcătuită probabil în Ţara Romînească, îu Moldova, sau în sudul Transilvaniei; Pravila sfinţilor apostoli a folosit un manuscris din Moldova; Apostolul a avut la bază o traducere dintre cele vechi maramureşene, alte cărţi au fost traduse din ungureşte. Toate aceste texte romineşti centralizate la tipografia lui Coresi din Braşov nu aveau o limbă unitară, păstrau formele dialectale ale regiunilor în care fuseseră traduse, care nu puteau fi folosite, aşa cum erau, pentru o operă de răspîndire a cărţii în limba poporului, destinată tuturor romînilor. Se vede bine cum diaconul Coresi a avut conştiinţa însemnătăţii operei sale. El s-a apucat. să corecteze limba manuscriselor romîneşti utilizate. Nu a recurs la textul slavon ca să îndrepte greşelile de traducere; ceea ce voia el era să facă din cărţile sale un instrument de răspîndire a limbii romîneşti, care să fie înţeleasă de toţi; aceasta înseamnă existenţa unei preocupări pentru limba literară. Adesea îndreptările făcute de Coresi pe vechile texte, pentru a le face mai cu înţeles, alterează sensul originar al cuvintelor şi al frazelor. Cărţile romîneşti publicate de Coresi au desigur greşeli, dar ele reprezintă un început; începutul scrierii într-o limbă destinată tuturor romînilor, care urma să se impună ca limbă literară cu ajutorul difuzării prin tipar. Această limbă era graiul romînesc din sudul Transilvaniei şi din nordul Ţării Romîneşti. Tetraevanghelul romînesc tipărit de Coresi în 1561 este urmat în 1562 de o ediţie a aceleiaşi cărţi în limba slavonă. Editorul a vrut să arate prin aceasta că nu s-a depărtat prin nimic de tradiţia bisericii ortodoxe. In epilogul Tetraevanghelului romînesc, judeţul Braşovului, Iohannes Benkner, arată că el a avut „jelanie" şi a scris (a publicat) această carte în limba poporului, „să fie popilor romîneşti să înţeleagă, să înveţe rumînii, cine-s creştini". Citatul din epistola lui Pavel : „Mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înţeles, decît zece mii de cuvinte neînţelese în limba străină" se regăseşte şi în epilogurile celorlalte cărţi tipărite în romîneşte de Coresi. Editorul se adresează vlădicilor, episcopilor, popilor, prevăzînd că această inovaţie ar putea fi criticată, ruigînidu-i „să nu judece, nici să suduiască (blesteme), Înainte de a ceti". Voia să spună că citind, se vor convinge că această carte nu se depărtează de ritualul bisericii ortodoxe. După apariţia Evangheliei în romîneşte, tipografia îşi lărgeşte cîmpul de activitate şi personalul meşteşugăresc. La Evanghelie lucrase, alături de Coresi şi un alt meşter, Tudor diac. Mai tîrziu, în cărţile tipărite la Braşov, se ivesc numele tipografilor Călin, Lavrentie, Lorinţ, Mănăilă, Şerban, fiul lui Coresi, Marian. Tipografiile romîneşti se dezvoltă şi se înmulţesc după nevoile pieţii; la Alba-Iulia, unde tipăresc atît Lorinţ, cît şi Coresi, la Sebeşul Săsesc, apoi la Orăştie, pentru ca, în cele din urmă, să se întoarcă Ia Braşov. Cărţile romîneşti tipărite în Transilvania în secolul al XVI-lea urmăreau înzestrarea bisericii cu toate cărţile esenţiale: Catehismul (întrebare creştinească) probabil în 1559, Evanghelia în 1561, Apostolul în 1563, Li-turghierul, carte fundamentală pentru introducerea limbii romîne în biserică, în 1570, Psaltirea în acelaşi an, Evanghelia cu învăţături, adică o colecţie 308 www.dacoromanica.ro m 3* Iii * cîrpAiROKA Kî£( â ^KHepe AM'tţĂ • KXTp0tlf^J^^^|bK0gA4 ♦ MO'pltfHdM; nO|fTp€3H T^fe||Ş8^ HC ncifTf€3l J,€A CK5A4r^AlTS®pinpHC€E4 MilI A4 Ocţ)pk'i}HU , HXpdsVpH CK0HCC ♦. IU» cl^&ECnfe KZ T0A C$HUH ^EUţft J. U)H lllW CCţty Ulii TpeMţTCpt ->0lTp*|{OpllH#X«il 4j î*i T| , icţm% m^Atţf il lux «4WAI Vi fiioiii i #€&€&€ « lK€AEKŞM4ll|$BÎgP^ KOţlrf* >8Tfî HT6A€i$XC H€Mi îhî 3l tf*a l'l ' ' ' v /- fjjg n^k" * m r«> ^tptiîcs LCj(ţXiO&A ucicŞh^ )ŢjW«(îS|e if#*k*l§*“ ifft* nsniil Bei® Pagină din Apostolul lui Coresi. www.dacoromanica.ro de predici în legătură cu pasaje din Evanghelie, destinate a fi citite în biserică în fiecare duminică şi la sărbători, în 1581, Vechiul Testament (Palia), în 1582. Nomocanonul (Pravila) fără dată. Numai cărţile cîntărilor, a căror traducere prezenta dificultatea că trebuia să menţină ritmul frazei pentru a fi adaptate la melodie, n-au fost tălmăcite în romîneşte : e vorba de Octoih şi de Triod, publicate în aceeaşi tipografie numai în slavoneşte. Catehismul romînesc reprezintă traducerea unui text luteran, înlocuit în punctele esenţiale ale credinţei cu traducerea din slavoneşte a crezului (simbolul credinţei), decalogul şi oraţia dominicală (tatăl nostru), după tradiţia bisericii ortodoxe. Cartea este dedicată mitropolitului Efrem al Un-grovlahiei, pusă deci sub garanţia unui ierarh ortodox. Un ciudat amestec al învăţăturii reformate, cu păstrarea dogmei şi a ritualului ortodox, se poate observa în Evanghelia cu tîlc, din 1564, urmată de anexa sa, Molitvenicul. în Molitvenic, slujba cununiei şi a botezului sînt traduse după Agenda luterană în limba maghiară a lui Gaspar Heltai, dar traducătorul a suprimat unele pasaje şi a introdus, în schimb, traduse din. slavoneşte, unele rugăciuni ortodoxe, şi, ceea ce este mai important, Simbolul credinţei bisericii ortodoxe. în Tîlcul Evangheliei se află atacuri în conformitate cu doctrina Reformei, împotriva cultului sfinţilor, a înzestrării mănăstirilor, a cinstirii icoanelor, dar în contradicţie cu învăţătura calvină şi luterană, găsim citate din operele părinţilor bisericii ortodoxe (Athanasie, Chirii, Zlataust), cuvinte puternice pentru apărarea postului, desfiinţat şi combătut de reformă ş.a. Tîlcul Evangheliei din 1564 are pasaje impresionante cu caracter social. Atacurile împotriva capilor bisericii, patriarhi, mitropoliţi şi episcopi, inspirate de Reformă, nu sînt exclusiv legate de doctrina ei. In epilogul lui Coresi la această carte, atacurile contra ierarhilor bisericii sînt atenuate : „Fraţii miei, unde ceartă această carte pre vlădici, popi, călugări şi pre domni, nu ceartă pre cei buni, ce pre răi; bunii să nu ia pre sine“ (deci nu condamnă instituţia ierapliiei bisericeşti şi mănăstirile, ci numai pe acei care nu-şi îndeplinesc bine menirea). Unele atitudini ale scriitorului reprezintă o critică socială, care poate fi inspirată 6au măcar aprobată de orăşeni, în lupta lor împotriva căpeteniilor feudale. In orice caz, anumite idei, deosebit de interesante, trebuie preţuite pe plan social, şi nu ca o polemică religioasă : „Că sînt mulţi episcopi, călugări, popi, cărei văd destule strîm-bătăţi în viaţa lor, ce vrând să placă domnilor, boiarilor, că se tem de voivodă, că-i va ruşina şi-i va scoate de în cinste... că se vor mînia şi vor lua de la ei episcopiia au vlăidiciia". Aşadar critica aiduisă capilor bisericii nu este de ordin dogmatic, religios, ci porneşte de la faptul că se fac instrumentele stăpînirii feudale. „Strfîmbătăţile" provin de la „.domni", de la boieri, de la voievozi, şi prin „slrîmbâtăli" trebuie să înţelegem asuprirea poporului. In conflictul permanent care desparte pe stăpîni de stăpâniţi, fruntaşii bisericii au datoria să stea alături cu cei din urmă : „Să înveţe şi să strige tare, dojenească, cum să nu piară mişelamea“. Mişelamea este sărăcimea, clasa celor supuşi şi exploataţi, care piere din cauza asupririi domnilor. şi boierilor. Dar, constată autorul acestui comentar, căpeteniile bisericeşti nu-şi fac datoria de apărători ai poporului, pentru că sînt „domni“ (stăpîni feudali) ei înşişi. „Caută pre patriarhi şi pre vlădici şi pre mitropoliţi şi pre episcopi şi pre călugări, cum ei sînt şi domni şi sfetnici ai 310 www.dacoromanica.ro oftfHiflHliopl • fAi * ipT4T6 EO{llH ♦ KQlfte» tjJ€ |4 » I * *1HH€ ItOiTi' fiAf HOtfMdVgMîXuil #$MHf cn AoţfKpg Mkm HH'sH ÂnAifi, HHiH tttwirt fcov ndit Sfi^ MK4Tui * KX ACOlfUJk ţfl\tmî3i6 t|iH€ «HHS% AZK4TIA6 T04T€ 4A€ NO4CT0* * JSOtfMl 3ih€ t4A01Ml, tîe’ H<* * â Vî* n f*,l% Uf P0(fTXMI^ AoţH rpCUMAfAI fi" HXK4TC« *1 *M, _ noiwif»|H Itaîa iictiifitf * mm* 9*tin tâlksim BWHOHTk 14 t<*&w8?ta fcnocroiii» u»« ndnw 0»M * wiiiiiqpi£riii^l WfHfc mS&m j *3* TAXK.Cym- $ * n$o mu 4I1 listai Pagină din Casanta 1 a lui Coresi (fila 270). www.dacoromanica.ro domnilor, căce tac şi nu mărturisesc drept Hristos, ce grăiesc după voia oamenilor, să fie în cinstea înaintea lor“. Aceşti reprezentanţi ai bisericii feudale „în toată vremea ei au fost aleneşi şi vrăjmaşi dereptăţiei“. Critica nu vizează numai biserica şi pe cîrmuitorii ei, ci şi vîrfurile laice ale societăţii feudale: „Ce oamenii mai iubeiscu untunearecul... mai tare cei mai mari, vlădicii şi judecătorii". E vorba deci de „cei mari" în general, de „judecători", adică de toţi cei ce au dreipt de judecată asupra poporului. Scriitorul aminteşte cum părţile răsăritului, odinioară puternice, au căzut sub stăpînirea turcilor, pentru nevrednicia stăpînilor, iar acum „mă tem că văm şi noi peri, rău călcaţi de limba păgînă, să (dacă) nu văm priimi şi să nu văm asculta, lua-va Dumnezeu de la noi". Menirea adevărată a bisericii este de a învăţa şi a lumina pe cei săraci, iar nu să stea de partea stăpînilor şi asupritorilor. Introducerea limbii materne în biserică este justificată pe acest plan social, şi nu pe baza exegezii textelor bisericeşti; cum vor putea „popii cărei nu ştiu, dece înţeleg sfînta scriptură, să înveţe pre mişelamea ?" Ridicarea limbii poporului la rangul de limbă a bisericii se face deci pentru „mişelame", pentru „oamenii de jos" săracii, asupriţii. Asemenea idei sociale puteau fi primite şi adoptate de pătura orăşenească romînească, fără a le socoti o abatere de la dreapta credinţă ortodoxă. Ele reprezentau în mintea celor care au admis tipărirea acestei cărţi o manifestare în primul rînd antifeudală. In această lumină trebuie înţeleasă şi mişcarea pentru traducerea cărţilor bisericeşti în limba poporului. Traducînd cărţi ortodoxe, care rămîn pe vechiul temei al credinţei, Coresi şi patronii săi fac operă de înnoire culturală, împotriva tradiţiei feudale. In adevăr, în 1581 Coresi, cu cheltuiala lui Luca Hirscbel, judeţul Braşovului, publică o nouă Evanghelie cu învăţătură (Cazania) fără nici una din învăţăturile calvine ale celei din 1564. Este vorba de o carte pur ortodoxă, care cuprinde omiliile asupra textelor Evangheliei, alcătuite de patriarhul de la Bizanţ, Ioan Caleca. Cartea a fost tradusă din slavoneşte^ după un text găsit în Ţara Romînească şi procurat de mitropolitul Serafim al Ungrovlahiei. Editorul spune că „în multe părţi am întrebat ş-am căutat pînă o am aflat în Ţara Romînească, la arhimitropolitul Serafim, în cetate în Tîrgovişte... şi cu multă rugăciune cerşutu-am de la sfiinţia sa şi mi-o au tremis", iar apoi „o -deodem lu Coresi diaconul, ce era meşter învăţat în-tr-acest lucru, de o scoase de în cartea sîrbească pre limba rumînească, împreună şi cu preuţii de la besereca Şcheailor de lingă cetatea Braşovului, anume popa Iane şi popa Mihai". Este deci o carte adusă din Ţara Romînească, cu ajutorul şi aprobarea mitropolitului acelei ţări. Deşi editarea ei a fost patronată de un luteran, este o carte ortodoxă. Cazania (Evanghelia cu învăţătură) din 1581 a fost tradusă după o carte rusească tipărită, Cazania slavonă de la Zabludov, din 1569, imprimată de Ivan Fedorovici, meşter tipograf, care după aceea a călătorit în ţările romîneşti, şi comandată de S. A. Hotchevici, hatmanul Litvaniei'. Progresul realizat de traducătorii tipăriturilor de la Braşov se evidenţiază dacă observăm, comparativ, lexicul textelor rotacizante şi cel folosit * S. 1 Izvorul slav al Cazaniei din 1581 a fost descoperit de cercetătorul sovietic S. Koleada In 1958. 312 www.dacoromanica.ro 40Tt »»lcf *1?M » «Î*îf *t ÂBl (!* • AIatÎ<041>|»Z f^AHCt ih 4»ta*tXaî« iu«t^pv'oXa}h • ojhkX Âjuov-rofioAi, *î aov'mh^ii TiinA IMT4S 4*i4C1S Kdftf QifiU KCy ABŞi^TÎf* • AifciH UJR AjHAIAIMÂfîfH , A& S4T*fk KfHtfiQBk , MtMHAdtX . AOV’MMf^I 8i)(80A* AT04T* l|4fA O^HT^ î«* , ItH iUgl ^tA* , ItfiAfo'^U C*kΫH « UIM 4>3««aumI« $3 ' * * Aiu^fcîf'M * ^ -liâWiî **t * kh „ M”* HflHTB BÂro HÎEIÎAUBUKM* t * ţ;ai|ţ4tVjft t lîlllAOHIIHiift tigl* AMBlili V j "jg •'ii a Sfl Pagini din Cazania a 11-a a lui Coresi (fila 1). www.dacoromanica.ro în textele coresiene. La Coresi, în loc de termenii regionali şi arhaici sfăntu-tore, cirescu, prunc, gerure, arină, întîlnim termenii generali: besearecă, fieşcui, copil, valure, năsip. In plus, dacă în prima categorie de texte vocabularul este sărac (Candrea a numărat cca 1400 de cuvinte în traducerea Psaltirilor, — ceea ce se explică prin faptul că traducătorii aveau la îndemînă un singur termen pentru a transpune mai multe cuvinte din slavă), în textele lui Coresi vocabularul este mai bogat, deşi trebuie să ţinem seamă de volumul diferit al lucrărilor comparate (o cercetare efectuată numai asupra lexicului Tetra-evanghelului lui Coresi dă cifra de aproximativ 1700 de cuvinte). Palia de la Orăştie (1582) ocupă un loc deosebit printre textele romî-neşti din secolul al XVI-lea, pentru că prezintă particularităţi de limbă neîn-tîlnite în alte texte contemporane. Rod al colaborării a cinci cărturari romîni (Mihai Tordaşi, Ştefan Herce, Efrem Zacan, Moise Peştişel şi Achirie), Palia a fost tradusă nu ,,den limba jidovească, grecească şi sîrbească pre limba romînă", cum se afirmă în prefaţă, ci dintr-un izvor maghiar, căruia i s-a adăugat altul latin. Modelul maghiar este Pentateucul tipărit de Heltai Gas-par la Cluj, iu 1551, iar cel latin este o ediţie corectată a Vulgatei, asemănătoare cu aceea publicată în 1573 de Luca Osiander, la Tiibingen. Nu se poate nega de asemenea, în multe cazuri, prezenţa unui model slavon. Traducerea după textul maghiar s-a făcut ad litteram, păstrîndu-se întocmai întorsăturile de frază şi topica modelului. Către concluzia că traducătorii au avut sub ochi în primul rînd un text maghiar ne conduc şi alte elemente de limbă, morfologice şi sintactice, printre care numele proprii cu finala -t sau -ot, caracteristică acuzativului maghiar (Ludimot, Răsănt), substantivele proprii terminate în -uş, -os, -as, (Heteuş, Sirus), unele construcţii străine de spiritul limbii romîne (de ex. de al treilea cot în lung, a lua sus ctştiga, a afla voie, a sta de-a aleanul) etc. La aceasta se adaugă faptul că împărţirea în capitole, glosele marginale ale Paliei şi unele omisiuni corespund exact cu acelea din Pentateucul lui Ileltai. Numărul considerabil al elementelor de oriigine maghiară din lexicul Paliei nu se poate explica numai prin faptul că lucrarea a fost executată în-tr-o parte a ţării în care aceste elemente au reprezentat o particularitate regională, cu atît mai mult cu cit unii termeni sînt atestaţi exclusiv aici (de ex. aldovăni „a se jertfi, siriu „unealtă, sculă“). Astfel de cuvinte nu se pot explica decît printr-un original maghiar, aşa cum se explică şi mulţimea calcurilor din maghiară : bunătate, „vite, animale", după magh. joszăg „animale, vite11 şi „bunătate", a sta „a depinde", după magh. ăl „a sta" şi „a depinde" etc. Ipoteza că traducătorii Paliei s-au servit şi de un text latin al Bibliei este confirmată de anumite concordanţe semantice, morfologice şi sintactice, intre textul Paliei şi al Vulgatei, care reprezintă, în acelaşi timp, diferenţe faţă de textul lui Heltai. De asemenea, existenţa unui text slavon al Bibliei este dovedită de o serie de cuvinte slave specifice, neutilizate în limba romînă, cum sînt dver „perdea", pocrov „covor", letnic „leneş" etc. Mai presus de lipsa de experienţă şi nepriceperea traducătorilor Paliei, trebuie reţinută strădania lor de a tălmăci uneori cursiv, cu termenii proprii, dintr-o limbă pe care nu toţi o cunoşteau în egală măsură. 314 www.dacoromanica.ro x I-1« v iiimitiinu 4>%Ka witiUEt* UfKAţtiMfrx îJ... M&HT*y • ■;.‘0 ornam &u» <;4 nM »* * ww* utA*®*^ *i* tnf* /a*!»*» - *6^ny?| atâ'/AjU^ Aflî^cHtjndf ta *tif« /oa * . 11$ ţm« A&rtsr^$u aWhia; iuh^Sa* mhi«ţţ» ţiffi''t%ş& A^iustd ttif* $fi e'6«* a*iah IM? jum a^mhh* a tUH<ţ&tirf& mu *>#4^*4* ; Pagină de început din Palia de la Orăşlie, www.dacoromanica.ro Patronată de Mihail Tordaşi, episcopul impus de clrmuirea calvină bisericii romîne din Transilvania, Palia nu se abate de la credinţa ortodoxă. Există în introducere o garanţie a tipografilor, Şerban „meşterul mare a tiparelor", fiul lui Coresi, şi Marien diac, care spun: „Dîndu în mîna noastră ceaste cărţi, cetind şi ne plăcură şi le-am scris voo, romîni, şi le cetiţi". Deci, dacă scrierea nu ar fi plăcut tipografilor, ei ar fi fost în drept să nu o tipărească, ceea ce constituie un indiciu că textul nu le-a fost impus în mod silnic. De observat un cuvlnt semnificativ în introducerea la Palia de la Orăştie : pentru întâia oară numele nostru etnic se pronunţă romîni, şi nu rumîni. Această pronunţare reprezintă o reconstruire a numelui poporului nostru, după rostirea latină clasică. Cineva a vrut să proclame originea ro-mînilor, care se trag din romani. Acest semn de cultură provine de la Şerban, fiul lui Coresi, şi are, într-o carte tipărită sub stăpînire străină, un înţeles patriotic. Din totalul de 35 de cărţi tipărite de Coresi şi de asociaţii săi, 23 sînt in limba slavonă. Tradiţia slavonă a bisericii ortodoxe predomină, iar noul, cartea romînească, răsare încadrat în tradiţia cea veche. Din celelalte 12 cărţi, trei sînt cu text interliniar, slav şi romînesc cu scopul ca preotul să poată citi slavoneşte şi în acelaşi timp să urmărească textul Intr-o limbă pe care o înţelege, iar 9 cărţi în romîneşte : acestea sînt, cele mai multe, cărţi ale bisericii ortodoxe, cuprinzînd, cu litere în roşu, indicaţiile liturgice în slavoneşte, adică zilele în care se citesc anumite pasaje în conformitate cu regulile slujbei bisericeşti ortodoxe. Numai două cărţi, din cele 35, vădesc în mod sigur influenţa şi învăţămintele reformei religioase ; Întrebarea creştinească şi Evanghelia cu învăţătură din 1564, cu anexa sa Molit-venicul. Dar, precum s-a arătat mai sus, modelul, izvorul luteran şi calvin, a fost modificat: s-a introdus în text simbolul credinţei ortodoxe, tradus din slavonă, editorul a schimbat caracterul luteran al Întrebării şi cel calvin al Evangheliei cu învăţătură, scoţînd unele pasaje şi adăugind altele. Cine a putut face asemenea modificări ? Singura ipoteză plauzibilă este că stă-plnirea politică a oraşului Braşov a exercitat o presiune în ceea ce priveşte publicarea acestor două cărţi, ca să fie tipărite în atelierul tipografic care furniza cărţi pentru biserica romînă, dar că meşterii, susţinuţi de patronii lor, au introdus în ele părţile care garantau temeliile doctrinei ortodoxe. A existat deci o luptă între stăplnirea luterană şi comunitatea romînească, în care aceasta s-a împotrivit, bazată pe proprietatea tipografiei, care se afla la îndemlna ei. Ecoul acestei lupte se află în cronicile vremii. Cronica săsească spune, sub anul 1559, martie 12, că judele Braşovului, Iohannes Benkner, a poruncit romînilor „de lângă oraş" (ideci din cartierul Şcheilor) „să înveţe catehismul, adică doctrina Reformei, dar aceasta a fost de puţin folos" (aşadar încercarea de a le schimba credinţa nu a izbutit), iar cronica bisericii romîneşti din Şchei spune pentru aceeaşi epocă: „cu luptă tru-dindu-să, au ţinut (popii orăşeneşti) sfînta biserică şi s-au muncit cu multă osteneală, de au păstrat lucrurile legii (religiei) de nu s-au schimbat". Ştefan Bathory, fostul principe al Transilvaniei, ajuns rege al Poloniei, mărturisea în 1583 predicatorului iezuit, Antonio Possevino, că este inutil să încerce convertirea romînilor din Transilvania. „Cu toate sforţările catolicilor, luteranilor, calvinilor de a-i cîştiga de partea lor, nici un romîn nu a fost convertit". 316 www.dacoromanica.ro Orăşenii şi preoţii romînilor erau deci In situaţia de a se opune învăţăturii Reformei care căuta să cîştige pe romini, dar nu s-au opus la tipărirea cărţilor bisericeşti în limba romînă, ci dimpotrivă, au sprijinit această operă. Coresi spune el însuşi că a tradus unele texte slavoneşti cu ajutorul popilor din Şcbei. Unele dintre cărţile ieşite de sub teascurile tipografiei lui Coresi, de pildă Tetraevanghelul, poartă indicaţia precisă că „eu jupinul Hanăş Begner de In Braşov... am scris aceste sfente cărţi... şi cu zisa jupînului Hanăş Begner scris-am eu diacon Coresi". La fel, mai târziu urmaşul lui Ioliannes Benkner, Luca Hirschel, îşi pune numele şi „porunca" pe Evanghelia cu învăţătură din 1581. Participarea saşilor la tipografia lui Coresi este un fapt care face parte din complexul de împrejurări în care s-a dezvoltat opera de răspîndire prin tipar a celor mai vechi cărţi romîneşti. Această participare înseamnă o cointeresare comercială la activitatea atelierului meşteşugăresc. Cărţile costau foarte scump; pînă la difuzarea lor era necesară cumpărarea cu bani grei a hîrtiei, plata ucenicilor. Dar cărţile bisericeşti aveau un debuşeu asigurat şi se vindeau bine. Patriciatul orăşenesc săsesc avea bani pe care-i putea investi în întreprinderi meşteşugăreşti. Iohannes Benkner, judele Braşovului, cumpărase spălătoria de aur de la Zlatna şi era în acelaşi timp proprietarul morii de hîrtie din Braşov; nu e de mirare că se interesa şi de tipografia romînească. Urmaşul său, Luca Hirschel, spune în introducerea la Cazania romînească „nu mai cruţai de în avere ce-mi era dăruită de Dumnezeu a da la acest lucru" (adică la tipărirea cărţii). E vorba deci de averea personală a lui Hirschel. După apariţia Cazaniei, Hirschel scrie judeţului de la Bistriţa, informîndu-1 despre preţul cărţii şi cerîndu-i să obţină vînzarea ei în oraşul său, aşa cum fusese vîndută în Ţara Romînească şi în Moldova. Prezenţa „poruncii" judeţului din Braşov pe unele din cărţile lui Coresi are un caracter pur comercial. In adevăr, cîteva dintre cărţile tipărite în slavoneşte, adică în limba liturgică combătută de Reforma din Transilvania, poartă totuşi şi ele indicaţia că au fost imprimate „din porunca jupînului Hanăş Begner, judeţul Braşovului" (de pildă Octoihul slavon din 1557, Evanghelia slavonă din 1562 şi cea publicată în aceeaşi limbă în 1565). In schimb între cărţile romîneşti editate de Coresi, unele nu cuprind numele judeţului Braşov, ci numai pe acela al tipografului, care-şi asumă singur răspunderea pentru publicarea lor: astfel Liturghierul romî-nesc şi Psaltirea romînească din 1570. Desigur că aceste cărţi nu au fost subvenţionate cu bani de către judeţul săsesc, nici nu au fost scrise din îndemnul lui. Colaborarea patriciatului săsesc din Braşov, colaborare uneori numai comercială, se manifestă şi în relaţiile lui Coresi cu moara de hîrtie din Braşov. Ea a trecut, după moartea judeţului Iohannes Benkner, în stăpinirea fiicei sale, Agnes Hfltterin şi apoi o parte a averii ei ajunge în stăpinirea lui Petrus Sckirmer. In testamentul acestuia ‘din 1585, figurează între bunurile ce urmau să se împartă între copiii lui un număr mare de topuri de hîrtie, precum şi de cărţi publicate de tipografia lui Coresi, şi anume: 10 exemplare din Apostol, 2 exemplare din Psaltirea romînească, 28 din Psaltirea slavonă (raitzisch Psalter), 4 din Psaltirea „ku izwodt" (în textul 317 www.dacoromanica.ro german), 5 evanghelii, 5 pravile, două catehisme *. Plata hîrtiei se făcea, pe semne, prin livrarea unui număr de cărţi tipărite, pe care proprietarul morii de hîrtie le putea vinde clienţilor. Faptul că patriciatul orăşănesc săsesc din Braşov era interesat material in desfacerea cărţilor pentru biserica romînă a contribuit la relativa independenţă a tipografiei lui Coresi, care nu putea fi lovită de autorităţile oraşului, de vreme ce demnităţile orăşeneşti erau deţinute de membri ai aceluiaşi patriciat. Cînd tipografii romîni şi patronii lor din conducerea bisericii ortodoxe au refuzat de a se pune în slujba propagandei reformate, municipalitatea luterană din Braşov a hotărît să fundeze altă tipografie, care să-i poată îndeplini ţelurile, adică publicarea cărţilor romîneşti luterane. In 1578 municipalitatea aduce în oraş, pe cheltuiala ei, pe tipograful din Sibiu, Hanusch Scherer, care în cărţile tipărite îşi traducea numele în ungureşte, Nyro. După cum arată socotelile orăşeneşti, el a fost chemat „pentru valahii noştri" (adică cei din Braşov), „pentru reformarea credinţei lor“. Se pune la cale înfiinţarea unei tipografii rivale pentru romîni, cu caracter mai pronunţat luteran, pentru a concura pe Coresi, care se menţinea pe poziţii de independenţă ortodoxă. Tipografia lui Scherer (Nyro a funcţionat în adevăr la Braşov, tipărind în anii 1580—1581 trei cărţi în limba latină, cu caracter umanist, fără a purcede la editarea cărţilor romîneşti. Este probabil că s-a renunţat la aceasta pentru a nu fi lezate interesele orăşenilor bogaţi din patriciatul Braşovului, care aveau bani învestiţi în tipografia lui Coresi2. In spatele lui Coresi stăteau cei care comandau cărţile şi desigur le controlau. Legăturile tipografiei lui Coresi cu Ţara Romînească au fost neîntrerupte, atît cu domnii cît şi cu conducerea bisericească de la Tîrgo-vişte. Tipograful romîn venise de la Tîrgovişte, unde lucrase la cărţile slavone comandate de domn ; trecuse în Transilvania într-un moment de strînse legături ale ţărilor de peste munţi cu principatul transilvan, atunci cînd crăiasa Isabela şi fiul ei fuseseră readuşi în scaun, cu ajutorul oştilor muntene şi moldoveneşti. O parte din cărţile tipărite de Coresi sînt dedicate domnilor şi mitropoliţilor Ţării Romîneşti, unele dintre ele poartă stema acestei ţări. întrebarea creştinească este dedicată mitropolitului Efrem din Tîrgovişte. Numele domnului Ţării Romîneşti, Alexandru Mircea, precum şi al mitropolitului, figurează pe Sbomicul slavonesc tipărit în 1568, iar Octoihul din 1574 e tipărit din „porunca" aceluiaşi domn şi poartă stema lui, la fel şi Triodul din 1578. Toate acestea dovedesc că tipografia lui Coresi, aşezată la Braşov, nu era o întreprindere exclusiv ardelenească, ci lucra permanent pentru toţi romînii din toate cele trei ţări romîneşti. Acest fapt se vede bine cu prilejul editării Cazaniei din 1581. Cartea a fost aprobată oficial de biserica din Moldova şi din Ţara Romînească. Judeţul Braşovului, Luca Hirscliel, care învestise bani în tipărirea ei, scria că pentru ea „şi-au dat aprobarea şi acordul şi domnii din Moldova şi din Ţara Romî- * 3 * Arhiva Statului, Braşov, Registrul IV, f. 1, p. 289—297. 3 Inedit, în Arhivele Statului din Braşov, Registrul III, 612, f. 453 (comunicat de prof. Valeria Căliman). 318 www.dacoromanica.ro nească şi au poruncit să se cumpere multe exemplare, care să fie introduse în ţările lor, pentru a fi explicate şi predicate oamenilor săraci" *. Conducerea politică şi religioasă a celor două ţări romîneşti de peste munţi aproba aşadar folosirea în biserică a unei cărţi în limba romînă. „Oamenii săraci" pomeniţi în scrisoare sînt orăşeni, ţărani, mica boierime, toţi cei ce nu învăţaseră slavoneşte. Pentru aceştia se tradusese Evanghelia şi comentariul ei în romîneşte ; existenţa acestora, care cereau carte în limba lor, justifică nu mai puţin publicarea cărţilor romîneşti pentru toate cele trei ţări. Legătura şi, în parte, dependenţa tipografiei lui Coresi de Ţara Romi-nească se manifestă şi pe cale meşteşugărească. In decursul celor trei decenii de activitate a tipografiei romîneşti de la Braşov, Coresi şi-a asociat un număr de ucenici şi de colaboratori, de care avea nevoie pentru a putea face faţă comenzilor de cărţi. Colaboratorii erau romîni cărturari, cunoscători ai limbilor romînă şi slavonă, şi nu erau uşor de găsit. De aceea socotim că unii dintre ei au venit din Ţara Romînească, unde se aflau mai mulţi grămătici pe lîngă curtea domnească şi pe lîngă mănăstiri. Despre meşterul Mănăilă, care a tipărit, alături de Coresi, Evanghelia slavonă din 1579, împreună cu cinci ucenici, ştim că era din Ţara Romînească. In socotelile Braşovului din anul 1570, Mănăilă apare în calitate de ajutor pe lîngă un curier venit din Ţara Romînească, Curierul se întoarce în ţara Iui, dar Mănăilă, cum se vede din aceleaşi socoteli, orămîne la Braşov. 1 2. El era fără îndoială un grămătic, pisar de scrisori, în slujba domnului Ţării Romîneşti, trimis alături de un curier diplomatic. Aceşti curieri veniţi la Braşov aveau legături de afaceri cu tipografia lui Coresi, care tipărea cărţi şi pentru Ţara Romînească. Aşa se explică trecerea grămăticului soliei munteneşti în slujba tipografiei romîneşti din Braşov. Dar principalul sprijin al activităţii lui Coresi venea din Şcbeii Braşovului. Coresi a lucrat, a imprimat cărţi pentru biserica romînească. La Braşov biserica romînească era reprezentată de comunitatea orăşenească din Şcbei, grupată în jurul bisericii sf. Nicolae. Acolo se afla o populaţie romînească de orăşeni, care îşi avea conducerea autonomă, dispunea de avere cîştigată prin negoţ şi meşteşuguri, cu care întreţinea şi o şcoală romînească. Popii orăşeni din Şcbei, precum şi diecii de la şcoala de acolo erau folosiţi ca tălmaci şi curieri în multiple relaţii politice şi comerciale ale Braşovului cu Ţara Romînească şi cu Moldova. Biblioteca şcolii şi a bisericii poseda numeroase manuscrise slavone şi romîneşti pentru slujbă, învăţătură şi citirea cărturarilor. Acolo au fost strinse manuscrisele necesare pentru tipărirea cărţilor în tipografia lui Coresi. Activitatea tipografiei se desfăşoară cu ajutorul şi colaborarea oamenilor cu ştiinţă de carte de la Şcbeii Braşovului, clerici şi laici. Numele unor preoţi de la biserica şebeilor apar în introducerile şi postfeţele cărţilor romîneşti tipărite de Coresi. Ca orăşeni care aveau nevoie de scrisul în limba poporului pentru socotelile şi relaţiile lor comerciale, romînii din Şcbei au fost siliţi să renunţe la scrisul slavon, ipe cateJ înţelegeau numai prea puţini. Aceeaşi nevoie o simţeau şi orăşenii romîni din Alba-Iulia, precum şi cei din oraşele din Moldova 1 Hunnuzachi, Documente, XI, p. 656. 2 Arhivele Statului, Braişov, Registrul III c. 11, p. 241 (comunicat de A. Iluttman). 319 www.dacoromanica.ro şi din Ţara Romînească. O dovadă concretă că marii negustori din Şcheii Braşovului au contribuit la traducerea cărţilor slavone în limba romînă o constituie indicaţia pe care o aflăm pe un manuscris slavon de la biserica Şcheilor, la care s-a adăugat, în veacul al XVII-lea, un text apocrif în limba romînă (Legenda duminicii) şi purtînd însemnarea: „Această epistolie s-au scos de pre limba sîrbeaiscă pre limba romînească cu cheltuielile jupîamlui Tudor cupeţ şi am scris eu..., sin protopop Văsii de la svînta beserică din Şchei“ *. Deşi posterioară ca dată tipăriturilor lui Coresi, însemnarea arată că la Şchei existau, fireşte nu numai atunci ci şi mai înainte, negustori bogaţi, „cupeţi“, care-şi ziceau „jupani", titlu ce se dădea boierilor şi celor mai mari; aceşti orăşeni romîni plătesc cu banii lor traducerea cărţilor din slavoneşte în romîneşte. Nici opera de corectare a vechilor manuscrise revizuite pentru tipar, nici traducerea unor texte slavone în romîneşte, pentru acelaşi scop, nu jpoaite fi atribuită lui Coresi singur. Ea s-a făcut fără îndoială sub controlul şi cu participarea largă a cărturarilor orăşeni de la Şchei. In biblioteca bisericii de acolo se păstrează un exemplar al Cazaniei din 1581 corectat şi revizuit de un contemporan. Fraze întregi ale textului romînesc, sau unele cuvinte, sînt încercuite şi pe margine se înscrie altă traducere, care nu s-a putut face fără colaţionarea cu textul slav. Avem de-a face cu opera atentă a unui învăţat în slavonie, care foloseşte o frumoasă limbă romînească, un cărturar din Şchei deosebit de Coresi şi de colaboratorii săi, care era şi el preocupat de traducerea cărţilor bisericeşti în romîneşte. Acest fapt defineşte mediul cultural din Şcheii Braşovului în vremea activităţii lui Coresi. Nu rămîne îndoială că tipografia şi opera ei erau legate de acest mediu. De altfel, în cronica bisericii din Şchei există o frază care revendică pentru popii de la acea biserică întreaga operă de publicare a cărţilor din tipografia lui Coresi. Vorbind de preoţii Iane şi Mihai de la biserica Şcliei-lor, care au păstorit între anii 1570—1580, adică tocmai în vremea activităţii lui Coresi, cronica spune : „Multe cărţi sjau tipărit şi pre limba rumînească şi prea limba slavonească şi mult s-au nevoit aceştia păstori cu turma lui llristos şi cu biserica". Trebuie să considerăm opera de publicare a cărţilor romîneşti în tipografia lui Coresi din Braşov în toată complexitatea ei. Ea se încadrează într-o mişcare generală pentru scrisul în limba poporului, care o precede şi o continuă în toate ţările romîneşti. Difuzarea prin tipar a cărţii romîneşti, tocmai la Braşov, centrul de legătură comercială între cele trei ţări, arată caracterul general romînesc al acestei opere. Reforma a constituit pentru romîni un îndemn, pe lîngă nevoia lor resimţită pentru scrisul în limba poporului. Patronii tipografiei, cei care o susţineau şi o controlau, erau orăşenii din Şcliei, cu comunitatea lor civilă şi bisericească. începuturile traducerii cărţilor bisericeşti în limba romînă, ca şi răs-pindirea lor prin tipar, au fost rezultatul Reformei şi al ridicării antifeudale a unor boieri mici şi mai ales a orăşenilor. Limba slavonă rămîne pentru boieri, curtea domnească şi clerul înalt. Traducătorii şi tipografii cărţilor romîneşti sînt conştienţi de faptul că scriu pentru popor şi nu pentru nobili şi boieri. In postfaţa Octoihului manuscris din Şchei (1570) se spune lămurit : „Cuvîntul lui Dumnezeu trebuieşte să înţeleagă feciorii, iar cum să 1 Manuscrisul slaiv nr. 27 al bisericii Sf. Nicolae din Şchei, p. 36—39 v. 320 www.dacoromanica.ro înţeleagă, dacă învaţă în limba străină, de nu înţeleage nime. Iar sîrbeşte (slavoneşte) şi latineşte să ştie numai cine iaste cărtulariu, oare preot, oare dascăl, oare diiac, iară mişelamea n-are lipsă de-a ştirea“. De asemenea, în prefaţa Cazaniei din 1581 se subliniază că această carte a fost publicată în romîneşte „ca să fie mai lesne şi mai uşor a ceti şi a Înţelege oamenii ceia proşti" (simpli). Pentru aceşti oameni simpli s-a început şi s-a urmat scrierea în limba poporului, care a înlocuit treptat limba slavonă a feudalilor. CĂRŢILE POPULARE IN LIMBA ROMINĂ IN SECOLUL AL XVI-LEA Iu manuscrisele slavone care au circulat în Ţările roinlneşti se află şi texte în care imaginaţia bogată se îmbină cu tradiţia cărţilor bisericeşti şi a celor istorice. în vremea cînd a început curentul de traducere a cărţilor sla-voneşti în romîneşte s-au tălmăcit în limba poporului şi aceste texte, cunoscute de mase pînă atunci numai pe calea povestirilor orale ale cărturarilor-Tălmăcirile, foarte variate ca temă, s-au păstrat în codice miscelanee, manuscrise, îu care sînt adunate, am putea zice colecţionate, texte traduse din diferite părţi ale ţârii şi la date diferite. Aşa-numitele Codice Sturdzanus, Todorescu, Negoianus, Marţian ş.a. sînt copii datînd, unele din ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, altele din veacul al XVII-lea. Graiurile în care sînt redactate traducerile diferă : în parte, pot fi localizate în nordul Transilvaniei şi în Maramureş sau în sudul Transilvaniei şi în Ţara Romî-nească, dar avem indicaţii că şi în Moldova s-au tradus cărţi populare în veacul al XVI-lea. Unii cercetători au admis existenţa unui centru unic de Ia care a pornit mişcarea de traducere şi de răspîndire a cărţilor populare în romîneşte. Maramureşul fiind locul unde s-a ivit traducerea scrierilor bisericeşti în romîneşte sub influenţa Reformei, s-a propus şi pentru cărţile apocrife romîneşti acelaşi punct de plecare, iar în timp, aceeaşi epocă. In realitate, traducerea cărţilor populare nu e legată ideologic de a cărţilor oficiaje ale biserici^. Este deci probabil că unele dintre ele (dovadă fenomenul rotacismului, în cîteva din aceste cărţi populare) să fi fost traduse în Maramureş, dar nu toate au obîrşia din regiunea graiului rotacizant. Textul în diverse graiuri al acestor cărţi arată că trebuie să luăm în considerare mai multe centre în care s-au tradus în romîneşte simultan sau Ia răstimpuri apropiate, cărţile populare. De pildă, în Codex Sturdzanus se află legende populare scrise în graiul din Ţara Bîrsei traduse după forma sud-slavă a legendei, nu după o versiune ucraineană, cum ne-am fi aşteptat, dacă traducerea s-ar fi făcut în Maramureş. In ceea ce priveşte vechimea traducerilor, este sigur că cele mai vechi manuscrise datează din veacul al XVI-lea. Fireşte că ar fi greşiit să se creadă că opera de traducere a cărţilor populare s-a oprit. Tălmăcirea lor corespunde unei nevoi spirituale a poporului şi de aceea a pornit aproape simultan din diferite părţi ale ţării. Traduceri de legende parabiblice. Afară de textele biblice propriu-zise (Facerea, Ieşirea, Psaltirea, Evangheliile după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, Faptele apostolilor şi cîteva din Epistolele apostolilor), în secolul al XVI-lea s-au mai tradus, mai ales în Transilvania, cîteva texte pentru care cel mai potrivit nume, este acela de parabiblice. Majoritatea acestor texte, socotite SI - o. 1144 321 www.dacoromanica.ro 'rtntfN mmm - ^ 4% M fitkiifi rfSp'rti&f * f<3£fm fgm^c fdiî 4'V . •$->* ■* m â ... -.rtosi. "w..4 <% ■ • -A ' if&mtiW"-•&*** rp* w ys „,«. . . 4’ ; ' ■ *►. ' . : -■^■r%cra!5'!W.-’'' ■ >.. ■»••■ _ . .......,.1^?* Iffi£*£r X&PiiM'jmi&cZ ■ mm~ rm* H . ■%. . jr • S2-'« ' * I/M/MWM7T; -- >/15î^v Pagină din Codicele Siurdsanus. www.dacoromanica.ro de biserică apocrife, necanonice, au fost scrise pentru lămurirea unor locuri insuficient tratate In Biblie, spre satisfacerea curiozităţii cititorilor, şi au un caracter pe de o parte fantastic, de basm, pe de alta moral, In sens religios. Primează insă caracterul imaginativ, simbolic, ceea ce a contribuit la răspîndirea acestor scrieri din mediile clericale, unde s-au ivit întîi, iu mase. Alături de Vechiul Testament, a circulat aproximativ din secolul al IX-lca Paleea historica, o expunere în formă de cronică amplificată a textului biblic, care, tălmăcită la noi din slavoneşte, mergea de la zidirea lumii şi pînă la judecători inclusiv. Un fragment din Paleea romînească a publicat Gaster în a sa Chrestomatie, şi se referă la personajul misterios Melhisedec din Cartea Facerii (XIV, 14), preot care a ospătat pe Avraam după lupta cu împăratul Elamului pentru eliberarea lui Lot. Melhisedec (în ebraică = regele dreptăţii) era fiul împăratului păgîn Scdec şi al Selimei. Alai avea un frate, Sedec, el însuşi numindu-se în copilărie numai Mellii (rege). Prevenit de mama sa că tatăl vrea să-l jertfească idolilor, Melhi se refugiază pe muntele măslinilor, Eicon, şi trăieşte ca pustnic şapte ani pînă ce, din porunca Domnului, Avraam îl ia în casa sa şi-i dă dijmă din toate. Legenda e atribuită sfântului Athamasie din Alexandria. In Codex Sturdzanus, copiat începlnd din 1580 de popa Grigore din Măhaci (regiunea Hunedoara) se află şi un Cuvînt despre viaţa şi moartea lui Avraam cum a venit arhanghelul să ia sufletul lui. Textul e cunoscut în istoria literaturilor creştine sub numele de Testamentul lui Abraham şi are următorul subiect: mergînd în căutarea unui oaspete (căci, întocmai ca Abu Hassan al lui Caragialc, nu se aşeza niciodată la masă singur), Avraam întâlneşte un drumeţ obosit. In drum spre casă, străinul e strigat de un arbore : „sfînt, sfînt", dar Avraam crede că închinarea i-a fost adresată lui. Soţia lui, Sara, constată, spălînd picioarele drumeţului, că nu aveau „pieliţă". Peste noapte, Isac visează pe Avraata cu cunună pe cap, înălţat spre ceruri. Intr-adevăr, a doua zi, arhanghelul se destăinuie, mărturisind că a fost trimis să ridice sufletul gazdei. Avraam cere îngăduinţa de a fi dus cu trupul. In rai el vede apoi pe un jilţ pe Adam, care se bucură cînd trec sufletele celor drepţi şi plînge cînd observă convoiul greşiţilor evoluînd spre iad. Basmul se încheie cu exclamaţia lui Adam: „Feţii miei, cum v-aţi săblîznitu!“ (aţi căzut în greşeală). Proorocirea Sivilei din Codicele de la Cohalm (Rupea, regiunea Braşov) parc a dezvolta legenda reginei Saba din Biblie, venită la Ierusalim spre a încerca prin întrebări meşteşugite înţelepciunea regelui Solomon. Sivi la (SeviLa, Sibila) se născuse dintr-un ou de gîscă. Ascunsă în ţara „Ugorescului" (Ungariei) de regele D'aviid, ea a ajuns împărăteasă la Rîm. Intr-o zi, o sută de boieri ai săi cer să li se tălmăcească un vis : eum 9 sori au răsărit, fiecare în alt chip. Sivila le spune că întîiul soare este „rodul bulgarilor buni şi biruitori", al doilea soare grecii, al treilea frincii (italienii), al patrulea arcadeii, al cincilea sărăcinenii (arabii), al şaselea sirienii, «1 şaptelea ebreii din care se va naşte mântuitorul, al optulea iverii şi al nouălea tătarii, ce vor mînca toate ţările, pînă ce nişte oameni „de la apus", ruşii, îi vor învinge. Intrucît legenda prezintă într-o lumină defavorabilă pe greci, iubitori de argint şi luători de adăman (camătă), este probabil că legenda a 323 www.dacoromanica.ro Î5»-*Ş||S &&XmţMTVi U1H .rty*,*lr*?{T?m4H». ^^kfiw rr -a, t<- itAop .‘uctjHw ufK iu m .«Xi/ttCKX . IftMfMf S f mri M tHAtfK ? % r iUHArtl mf*tntVWA#(f% mu ****/> f a Wn.oku^ mt » i #-^r*** - " V M t'4|*,#lf HÎNttic#JI Tagină din Codicele Teodorescu. www.dacoromanica.ro paturi (căci nu s-au sculat dimineaţa) ; cri ce nu s-au ridicat înaintea preotului ard pe scaune de foc, iar cei ce au hulit altarul, stau spîuzuraţi de unghii cu limba şfichiuită de pară. Preoţii care au scăpat pe jos trupul şi sîngele domnului la împărtăşanie, călugării şi călugăriţele care nu şi-au păzit castitatea şi preotesele care s-an căsătorit după moartea soţului se muncesc în diferite chipuri în foc, spinzuruţi de unghii sau mîncaţi de fiare sălbatice. Cei care şi-au lepădat credinţa clocotesc în smoală. Infernul lui Danie nu e străin de umblarea fecioarei Maria la munci *. Ms. romînesc nr. 469 cuprinde, între altele, şi Cuvîntul lui Grigore Teologul despre crucea Ini Isus llristos şi despre crucile tîlJiarilor, cum s-au zămislit. Acest Cuvînt, combinat din Apocalipsul lui Moise şi Evanghelia lui INicodim, a fost dramatizat de Calderon delia Barca în Auto el Arbol del major fruto. Legenda îşi propune să arate că lemnul crucii pe care a fost răstignit llristos provine din arborele raiului cu fruct oprit. Crucile celor doi tîlhari răstigniţi împreună cu llristos erau de asemenea din lemn edenic, una scoasă la iveală de apele Tigrului, alta de apele potopului. In fine, un text apocaliptic cu ameninţări pentru cei ce nesocotesc duminica este Povestea sfintei Duminici din Codex Sturdzanus. Spre a fi luat în considerare, textul povestirii e prezentat ca o scrisoare trimisă din cer înitr-o piatră care nu s-a deschis decftt în urma rugăciunilor unui sobor de preoţi, în frunte cu patriarhul Ierusalimului. Scrisoarea datează din secolul al Vl-lea cînd episcopul Cartaginei, Licinianus, dojenea pe colegul său Vincenţiu că a putut crede cum că se mai pot trimite „scrisori de către Crist“. La noi a venit prin canal slav, în secolul al XVI-lea (un text slavo-romîn a fost găsit la Ieud). Din toată această literatură apocaliptică reiese un sentiment de dreptate egală pentru toţi, care poate fi aplicată şi în orînduirca feudală : asupritorii, cei nedrepţi, vor plăti fărădelegiile lor. In Legenda Duminicii se poate citi această dojană : „Mişeii plîng după voi, şi voi nu-i miluiţi". Mişeii sînt săracii, supuşii în genere. în Cuvînt de îmblare pre la munci se arată cum se chinuiesc în iad ,,'giudecii şi opiiscupii şi patriarşii şi împăraţii ceia ce n-au făcut voia lui llristos". Traduceri de legende hagiografice sau jitii. In vieţile de sfinţi create de autori de obicei anonimi, începînd din secolul al IlI-lea al erei noastre intră vechi practici magice, rămăşiţe din timpurile dinainte de creştinism şi elemente mistice din filozofia neoplatonică, credinţa de pildă că prin confundarea cu divinitatea pe calea extazului, corpul îşi poate pierde materialitatea, înfrîngînd legile fizice. Legenda intitulată Rugăciunea sftntului Sisin către afurisitul drac, din Codex Sturdzanus, îşi are originea în ritualurile exorcizante asiro-babilo-niene. Sisin, războinic călăreţ, s-a întors în Arabia, după ce luptase cu multe oşti, biruitor. Un înger îl anunţă în vis că Satana pune la cale răpirea celui dc-al şaselea copil al surorii sale, Melintia. Aceasta se închisese cu copilul, 1 O versiune a călătoriei Maicii Domnului la iad din secolul al XVI-lea, cu tendinţe satirice împotriva celor îmbuiba)! de avere prin exploatare, hoţie şi abuzuri, a fost reeditata, cu traducere în limba italiana, în colecţia II Melagrano din Florenţa, în 1954, de Mario K uf fini. 327 www.dacoromanica.ro Detaliu din judeţul din urmă. Frescă Mnsi Voroneţ. După o fotografie din Col. Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R. www.dacoromanica.ro de fiica diavolului, intr-un stîlp de marmură. In momentul cînd Melintia deschide fratelui ei, diavolul, prefăcut în bob de mei şi ascuns sub copita calului, se furişează înăuntru, ia copilul şi fuge cu el către mare. Sisin pleacă in urmărirea lui, întreabă o salcie încotro a apucat-o diavolul şi, aceasta nerăspunzîmd, o blestemă să nu facă rod. întreabă mai departe un rug care, nerăspunzînd de asemenea, îl blestemă să aibă vîrful unde-i sînt rădăcinile ; în fine un măslin îi arată drumul şi este binecuvîntat să fie pom sfinţit. Dracul este tras din mare cu undiţa, bătut cu 82 de buzdugane de fier şi silit să dea înapoi copiii furaţi. In plus, Sisin obţine jurămîntul că diavolul nu se va apropia de locul unde i se va pomeni numele. Spre a fi eficace, rugăciunea trebuia rostită în limba slavonă, cum e şi copiata în Codex. Tot în Codex Sturdzanus găsim Povestea sfintei Petca sau Vineri, fiica lui Agaton şi a Polfiiei. Ea pleacă în lume să propovăduiască religia creştină. Antioh împărat, impresionat de frumuseţea ei, vrea s-o ia de soţie şi fiindcă Petca îl blesteamă, dă ordin s-o răstignească. Sfînta se roagă şi soldaţii cad la pămînt. Antioh o pune atunci la fiert într-o căldare cu plumb şi smoală, din care sfînta, spre mirarea spectatorilor, aruncă cu apă clocotită în ochii împăratului. învins, acesta se botează cu toţi ai lui. Alt împărat, Atizma, o dă de mîncare unui zmeu plin de duhuri necurate. Sfînta calcă cu piciorul pe falca zmeului şi, trecînd prin măruntaiele lui, iese prin sgău afară nevătămată, silind şi pe Atizma să se boteze. în sfîrşit, Aclit împărat, refuzat şi el ca soţ, o bagă într-o căldare cu pietre, seu, smoală şi plumb topit, apoi neavînd cum să scape de ea, îi taie capul. Observăm că în această legendă Venera, zeiţa frumuseţii din mitologie, devine sfînta Vineri, martiră pentru . credinţă. Jitia sfîntului Alexie din Codicele de la Cohalm este- hagiografia unui ascet. Alexie, fiul „boierului" roman Eufimian şi al Glasiei, îşi părăseşte soţia chiar în noaptea nunţii, se îmbarcă pe o corabie şi ajunge, în tovărăşia unui sihastru, la Edesa. Aici îşi împarte averea săracilor şi, devenit cerşetor, stă la uşa unei biserici timp de 17 ani. Slugile trimise în căutarea lui trec pe lîngă el fără a-1 recunoaşte. Sfînta Maria, patroana bisericii, se arată preotului în vis, şi-l roagă să poftească pe Alexie, „omul lui Dumnezeu", în biserică ; Alexie, temîndu-se ca cineva din mulţime să nu-1 recunoască, fuge la ţărmul mării şi se îmbarcă pentru Ptarsis, dar o furtună îl aduce lîngă Roma. In oraşul natal niu-şi recunoaşte părinţii şi se amestecă tocmai printre robii tatălui său. Bătrînul îi construieşte o chilie sub scară şi-l hrăneşte din mîncarea lui timp de 17 ani, pînă ce, simţind că i se apropie sfîrşitul, Alexie cere hîrtie şi cerneală ca să-şi scrie singur „jitia". Moartea lui Alexie e vestită de un glas ceresc şi toţi vin să se închine moaştelor lui care emană un parfum ca mirul, vindecînd pe bolnavi. La originea acestei poveşti stă Viaţa lui Ioan Calybitul, scrisă în Siria în secolul al V-lea. De aici a trecut în literatura bizantină şi apoi în cea slavonă, de unde a ajuns şi la noi. Multă vreme legendele parabiblice, ca şi cele hagiografice au fost considerate sacre, apoi, răspîndindu-se în popor, au fost prelucrate de imaginaţia acestuia şi s-au transformat în basme propriu-zise, alimentînd literatura 32» www.dacoromanica.ro orală. In gpccial Alexie, „omul lui Dumnezeu", a devenit prototipul omului hun, curat la suflet şi dezinteresat. O culegere de cugetări. Textul din Codex Sturdsanus intitulat de Hasdcu Cugetări în ora morţii, este, aşa cum s-a arătat, o reunire de fragmente din Dioptra lud Filip Solitarul, Evhologiu sau Molitvenic, Viaţa Sf. Va-sile cel Nou, cuvinte din diverse omilii (Efrem Şirul, Ion Zlataust, Origcn) etc. Frumuseţea unor pasaje este comparabilă cu a învăţăturilor lui Neagoe Dtjsarah către fiul .său Teodiosie. Iată, de pildă, invocaţia sufletului in extremis : „Unde ţi-e atunci avuţia şi bogăţia şi scumpiia ? Unde ţi-e gîndul tău şi fraţii tăi şi părinţii tăi şi soţii tăi ? Suflete ome ! niinea de ceia nu-ţi pot agiuta. Unde ţi-s mesăle cu beuturile şi cu mîncărilc şi iuboste ta şi dulceaţa ta şi iubirea trupului tău ? Acele toate spurcate suit: ca umbra au trecut, ca fumul se-au spart, ca prahul de vînt au pierit...". Raiul c o cetate adamantină : ,,<... Plin este de rodure şi flori înfrîmsicţatc în toate chipurile, şi cetate lui Hs... şi turnurile cu cornure împletite cu mărgăritariu, şi cu bi-sorure împletite, şi cu cinstite luminate pietri scumpe : bogăţiile împărăţiei veacului plină şi corabiia împărătească...". Foarte plastică este viziunea judecăţii de apoi : „Oamenii botezaţi, ceia cc-u vis în păcate şi nu se-u spovedit şi nu s-au pocăit, scula-să-vor la ziua de giudeţ goi şi negri, întunecaţi, strîmbi şi grozavi, necuraţi, şi iuţi, şi amară ivi-se-va faţa lor hitleană, cum nu se poate spime spurcăciune lor. Unora le va fi faţa ca ţărîna pămîntului, alţii ca tina spurcată din uliţă, alţii ca gunoiul, alţii Ie va fi trupul putred ca un eîine mort cîndu-i sar viermii dintru el, altora le va cura dintr-o ochi smrad cu puroi şi vor fi îngînfaţi, alţii vor fi negri ca însuşi diavolul, alţii vor fi ca pieile aspideei, alţii ca pieile ascnului, alţii ca fumul verzi, alţii vor fi siugeraţi, alţii ca pieile porcilor, alţii aspnmaţi, alţii vor fi gunoiţi, alţii cu toată spurcăciune din talpă pînă în cap, grozavi şi împuţiţi...". Textul copiat de popa Crigorc datează de pe la jumătatea secolului al XVI-lea. Cărţile populare, foarte răspîndite pînă aproape de zilele noastre în lumea satelor şi oraşelor, au fost traduse şi copiate pentru a împlini nevoia şi dorinţa cărturarilor satelor (în special a popilor), precum şi a unei pături mai numeroase în acea vreme a orăşenilor ştiutori de carte. Conducătorii bisericii feudale ştiau că legendele apocrife sînt potrivnice religiei pe care o reprezentau, iar boierimea mare, legată de tradiţia slavonă, nu avea nevoie de asemenea cărţi. In schimb, păturile sociale care se ridicau atunci gustau din plin nu numai aluziile la pedepsele ce aşteptau pe cei neîndurători, dar şi fantezia şi imaginaţia neînfrîntă a acestor povestiri medievale, care se potriveau cn vrcmilc nesigure în care trăiau, cu aspiraţiile lor pentru altfel dc viaţă. Aşezată în acest cadru, traducerea cărţilor populare în romîneşte trebuie socotită ca o parte organică a operei de afirmare şi de răspîndire a scrisului în limba poporului, care se manifestă în toate domeniile şi genurile, în toate provinciile romîneşti. 330 www.dacoromanica.ro BIBLIOGRAFIE § Codicele Voronefean cu uu vocabulariu şi studiu asupra lui, ediţia Ioan al lui G. Sbicra, 1885; Psaltirea Şcheiană, ediţia I. Bianu (facsimile şi transcrierea latina), Bucureşti, 1889 ; I. A. C a n d r e a, Psaltirea Şcheiană comparată cu celelalte psaltiri diu secolele XVI şi XVII traduse din slavoneşte, edi(ic critici I—II, Bucureşti, 1916 •, C. G i u g 1 e a, Psaltirea Voroneleană (text chirilic), In Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, 1910, 1911 ; G. G 9 1 u ş c S, Slavisch-rumănisches PsalterbruchstUck, Ilalle, 1913; B. P. Hasdeu, Cuvente den bă-trîni, Cărţile poporane ale romînilor tn sec. al XVI-lea tn legătură cu literatura poporauă cea nescrisă. Studiu de filologie comparativă, Bucureşti, 1879; Dr. M. G a s ii e r, Chrestomatie romină. Texte tipărite şi manuscrise (sec. XVI— XIX) dialectale şi populare cu o introducere, gramatică şi un glosar romino-frances, I—II, Leipzig-Bucurcşti, 1891; N. Driganu, Două manuscripte vechi, Codicele Teodorescu şi Codicele Marţian, Bunureşiti, 1914; Eufrosina Simioneseu, Monumentele literare vechi. Codicele de la Cohalm, Iaşi, 1923; A. R o s c 11 i, Lettres roumaines de la fin du XVI-e et du XVII-e siecle tirees des archives de Bistritza (Transyhranie), Bucureşti, 1926; I. C. C h i ţ i m i a, Cele mai vechi urme de limbă rominească, în „Romîno- slavica“, 1 (1948), p. 117 şi urm.; A. B1 r s e a n u, Catehismul luteran ro- minesc, în Analele Academiei Romine, secţia literară, tom. I, Bucureşti, 1924 ; Întrebare creştinească (facsimile), cu o prefaţa de Ion Bianu, Bucureşti, 1925: 1. Crăciun, Catehismul romîuesc din 1544 urmat de celelalte catehisme romino-luterane, Sibiu-Cluj, 1945—1946; Lucrul apostolesc. Apostolul tipărit de diaconul Coresi in Braşov la anul 1563, edifie în facsimile de Ion Bianu, Bucureşti, 1930 ; N. II o d o ş, Un fragment din Molitvenicul diaconului Coresi (1564), în Prinos lui D. A. Sturdsa, Bucureşti, 1903 ; N. Driganu, Un fragment din cel mai vechi Molitveuic romînesc, în Dacoromauia, II, p. 254—326; Sztripszky Iliador fes A 1 e x i s G y 6 t g y, Szegcdi Georgeliy enckes-kCmyve XVI szăsadbeli român fordităsban, Budapest, 1911; Psaltirea publicată romineşte la 1577 de diaconul Coresi, edifie în caractere chirilice şi transcriere latină de B. P. Hasideu, I—II, Bucureşti, il&81—'1888; N. Sul i că, O nouă publicaţie rominească din sec. al XVI-lea : Liturghierul lui Coresi, Tg. Mureş, 1927 ; C. A. Spulber, Cea mai veche pravilă rominească. Text, transcriere, studiu, 1930; Scxtil Puşcariu şi A. Procopovici, Carte cu Învăţătură (1581), Bucureşti, 1914; Palia d’Orăştic (1581—1582). Preface et livre de la Genese, atee le texte hougrois de Iletlai et une introduction, par Mario Roques, Paris 1925; Tetraevanghelul tipărit de Coresi, Braşov 1560—1561 comparat cu Evangheliarul lui Radu de la Măniceşti 1574, edifie alcătuită de Florica Dumitrescu, Bucureşti, 1963. (lic Bărbuiescu, Studii privitoare la limba şi istoria romînilor, 1902; I. Bianu, Despre introducerea limbii romîneşti in biserica romînilor. Bucureşti, 1904 ; C. M. B r i q u e t, Les filigranes, voi. IV, Paris, 1907 ; Stoica Nicolaescu, Diaconul Coresi, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, X, 1909; Sexiti 1 iPuşcaii m, Zur Rckonstruktion desUrrumănischen, înFestschrift Meyer-LUbke, I, Halle, 1910; Bohuă Tenor a, Ober die kirchenslavische Vorlage des Codice Voronefean, în Mcyer-Lubke, Mitteilungen des rumănischcr Instituts an der Uui-versităt Wicn, Ilcidclberg, 1914 ; T. P a 1 a d e, Cind s-a scris intii romineşte ? în Arhiva, XXVI, 1915; A. Rosetti, Lexicul Apostolului lui Coresi comparat cu 331 www.dacoromanica.ro al CodiceluiVoroneţean,\n Grai şi suflet, 1,1923; Acelaşi, Catehismul Marţian, Jn Grai şi suflet, II, 1925—1926; O. Densusianu, Histoire de la langue roumaine, I, Paris, 1926; I. Macuiek, Husitsvi v rumuuskih zemi, Brno, 1927; A. Pro-c o p o v i c i, Arhetipul husit al catehismelor noastre luterane, Suceava, 1927 (extras din Fst Frumos) ; N. Cartojan, Cărţile populare tn literatura romî-nească I, Epoca influentei sud-slave. Bucureşti, 1929 ; A. R o s e 11 i, Recher-ches sur la phonitique roumaine au XVI-e siicle, Paris, 1929; A. Petrov, Drevneisia gramoti po karpatskoi russkoi ţerkvi (1391—1490), Praga, 1930; D. M a z i 1 u, Diaconul Coresi, Ploieşti, 1933 ; Z. Piclişanu, Fost-au ro-minii ardeleni lutsifi? In Convorbiri literare, LVI, 1933 ; Karl Kuit Klein, Der Humanist und Reformator Joharmes Honter. Untersuchungen zur sieben-bărgischen Geistes - und Reformationsgeschichte, Hcrmannstadit — Miinchen, 1935; N. S u 1 i c S, Catehismele romîneşti din 1544 şi 1559. Cercetări cu privire la izvoarele lor în Anuarul liceului Papiu Ilarian pe anii 1932—1935, Tîrgul Mureş, 1936; S. R e 1 i, Biserica romiită din Maramureş, Blaj, 1938 ; M. S e ş a n, Originea şi timpul primelor traduceri româneşti ale sf. scripturi, Bucureşti, 1939 (extras din Candela)-, \ asile Grecu, Izvorul principat bizantin pentru Cartea cu învăţături a diaconului Coresi; Omiliile patriarhului Ioan XIV Caleca. Text grecesc, traducere şi introducere, Bucureşti, 1939; Juhâsz Istvăin, A reformăcio az erdelyi romănok kăzott, Cluj, 1940; Şt. C i o b a n u, începuturile scrisului în limba rominească în Analele Acad. Rom. Sect, lit., seria III, tom. X, 1941; Z. Piclişanu, Diploma din 14 mai 1494 a regelui ungar Vladislav II, în Revista istorică romină, XIII, 1943 ; P. P. Panaitescu, Interpretări romîneşti, Bucureşti, 1947; A. R o s e 11 i, Les cathechismes roumains du XVI-e siicle, în Melanges de linguistique et de pldlologie, Bucureşti, 1947; G. Ivănescu, Problemele capitale ale vechii romîne literare, Iaşi, 1948; Vl'adimir Drimba, O copie din secolul al XVII-lea a Tilcului evangheliilor şi Molitvenicului diaconului Coresi, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, IV, 1955; Al. Rosetti, Limba romină în secolele XIII—XVI-lea, Bucureşti, 1956; St. Pa şea, Probleme tn legătură cu începutul scrisului-romînesc. Versiunile romîneşti din secolul al XVI-lea ale Apostolului, în Cercetări de lingvistică, II, Cluj, 1957; Al. Rosetti, Despre raportul intre Codicele Voroneţean şi Apostolul lui Coresi, în Omagiu lui „ Iorgu Iordan, Bucureşti, 1958 ; S. K o 1 e a 4 a, Ivan Feodorov i knigopeâatania nekotorîh stran Vostocnoi Evropi, In Vestnik istorii mirovoi huituri, 1958; Şerb an Papacos.tea, Moldova in epoca reformei, în Studii, XI, 4, 1958 ; Al. Rosetti, Cu privire la datarea primelor traduceri romîneşti de cărţi religioase, în Limba romină, VII, 1958, nr. 2; Barbu Theodo-r e s c u, Locul lui Coresi în cultura romină, în Biserica ortodoxă romină, LXXVII, 1958, 3 4; Maria Rădulescu, Originalul slav al Evangheliei ca învăţă- tură a diaconului Coresi, Bucureşti, 1959 ; R. Pava, Criptograma din Psaltirea Şcheiană în Studii şi materiale de istorie medie, III, 1959 ;A1. Rosetti, Despre criptograma din Psaltirea Şcheiană, în Studii şi cercetări lingvistice, XI, 1960, p. 103; P. P. Panaitescu, începuturile scrisului în limba romină, în Studii şi materiale de istorie medie, IV, 1960 ; Al. Rosetti, Despre data primelor traduceri romîneşti de cărţi religioase şi despre curentele literare din secolul al XVI-lea, în Limba romină, X, 1961, nr. 3, p. 241—245; Al. Rosetti — B. C a za c u, Istoria limbii romîne literare- De la origini pină la începutul secolului al XlX-lea, Bucureşti, 1961; Dan Simonescu, Precizări despre Liturghierul lui Coresi, în Limba romină, XI, 1962 p. 433—438. 332 www.dacoromanica.ro LITERATURA ROMI NA ÎN SECOLUL AL XVII-LEA CONDIŢIILE ISTORICE. CADRUL SOCIAL-POLITIC-CULTURAL Secolul al XVII-lea în istoria Romîniei, de la eşuarea încercării de formare a unui stat unitar sub Mihai Viteazul pînă la instaurarea regimului domnilor fanarioţi şi a stăpînirii Habsburgilor în Transilvania, formează o subperioadă oarecum unitară. Ea a fost denumită epoca regimului nobiliar. Statul feudal, cîrmuit de nobilime, a păstrat formula centralizării statului feudal, dar în locul domniei, puterea centrală este acum exercitată de o oligarhie alcătuită dintr-un număr relativ restrîns de familii de mari moşieri, care se bucurau de încrederea turcilor. Boierimea, sau măcar o parte a ei, se îmbogăţeşte de pe urma vînzării produselor moşiilor la turci, chiar dacă preţurile de vînzare ale acestor produse sînt inferioare cu mult celor ale pieţii. Faptul acesta se înţelege uşor: produsele vîndute de boieri proveneau din dijme de pe delniţele (scsiilc) ţăranilor şi de pe urma muncii de clacă a acestora pe rezerva feudală. Pentru producerea grînelor, ca şi pentru oreşterea vitelor, boierii nu investeau nimic, nici bani, nici muncă, aşa că, în condiţiile de schimb ale perioadei feudale, orice vînzare, pe preţuri cît de ieftine, a produselor provenite din renta feudală, adică din munca servilă, reprezenta un cîştig. Rezultă de aici că împrejurările economice din veacul al XVII-lea aduceau după ele o sărăcire treptată, încă lentă, a ţărănimii, şi totodată o îmbogăţire a clasei stăpînilor de pămînt. Pentru satisfacerea cererii crescute de grîne din partea turcilor şi a nevoilor pieţei interne, boierii şi mănăstirile supun pe ţăranii dependenţi de pe moşiile lor unei munci în plus, pe rezerva feudală, menită să producă grînele necesare vînzării. Aceasta înseamnă creşterea clăcii, adică a rentei în muncă. In Transilvania, exploatarea iobagilor, în mare parte romîni, a atins proporţii nebănuite pînă atunci. După înfrîngerea marilor răscoale ţărăneşti din veacurile XV—XVI (Bobîlna şi războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja), mişcările ţăranilor iobagi, lipsiţi de arme, se reduc la răscoale locale şi mai ales la fuga peste munţi, în celelalte ţări romîneşti, precum şi în provinciile stăpînite de turci, mai ales în Banat. In Transilvania, mai mult ca 333 www.dacoromanica.ro în Ţara Romîncască şi în Moldova, se răspîndcşte sistemul rentei în bani, ceea ce pentru ţărani reprezenta adesea o greutate de nesuferit, de vreme ce producţia lor pentru piaţă era foarte redusă. In ceea ce priveşte oraşele, în Transilvania ele cunosc o înflorire deosebită, care se opreşte în veacul al XVII-lca, cînd începe mişcarea de decădere a lor. în schimb, în cele două ţări romîncşti de dincolo de munţi, oraşele, mijlocitoare ale negoţului produselor domeniilor şi producătoare de obiecte necesare satelor, lucrate de meseriaşi, au o evoluţie ascendentă, deşi foarte înecată. In această epocă se înregistrează legături politice trainice între ţările romîne. Sînt cunoscute îndeosebi acţiunile Rakoczeştilor pentru apropierea Transilvaniei de celelalte ţări romîneşti. Astfel, Gheorghe Rakoczi I solicită în mai multe rînduri ajutorul lui Matei Basarab, prin mijlocirea căruia a fost confirmat de altfel ca principe al Transilvaniei. Fiul şi urmaşul principelui transilvănean, Cheorgihe Rakoczi II, urmează politica înaintaşului său şi priutr-un act semnat la Braşov, în 1650, recunoaşte tratatul de alianţă încheiat între tatăl său şi Matei Basarab. In acelaşi timp Constantin $erban, domnul Ţării Romîneşti, confirmă această alianţă printr-un document semnat Ia Tîrgovişle, după cinci ani. Legăturile sîut confirmate de documente şi iu alte direcţii. Astfel, acelaşi Constantin Şcrban trimite Ia 1657 o scrisoare judelui Braşovului Mihai Ilerman. Domnia lui Mihai Apafi reprezintă ultima perioadă din istoria Transilvaniei autonome sub suzeranitatea turcească. După 1688 Transilvania trece sub stăpînire austriacă; actul întărit prin Diploma Leopoldină (decembrie 1691) este o reflectare fidelă şi făţişă a dublului jug, social şi naţional, Ia care era supus poporul romîn, deşi majoritar. Diferenţierea între naţionalităţi se produsese cu mulţi ani în urmă : la aceasta au contribuit în bună măsură vechile legi ale ţării, în special Aprobatele şi Compilatele, iar noua legiuire venea să le adâncească şi mai mult şi 'să Ie legalizeze în acelaşi timp. In domeniul economiei, a doua jumătate a veacului al XVII-lea generalizează fenomenul răpirii pămîntului iobăgesc de către marii latifundiari. Atitudinea aceasta creează în sinul ţărănimii nemulţumiri adinei şi dese. Simultan cu nesupunerea la lucru şi bejenia, lupta ţărănimii din Transilvania îmbracă şi forma mişcărilor cu caracter colectiv ; e cunoscută răscoala de Ia 1659 din nordul Transilvaniei, ca şi aceea a curuţilor din deceniul al optulea. Mulţi dintre ţănanii ce se bejenesc se stabilesc la oraşe şi ajung disponibili pentru alte îndeletniciri ; ei se angajează ca mineri sau devin meşteşugari. Pentru extragerea minereurilor, în secolul al XVII-lea se iau unele măsuri concrete menite să promoveze mineritul. Astfel se ajunge, spre sfîrşitu! acestui veac, ca această îndeletnicire să furnizeze statului un venit anual considerabil. Producţia meşteşugărească îşi măreşte volumul o dată cu îmbunătăţirea calităţii produselor ei, cerute tot mai mult pe piaţă de negustorii veniţi din Imperiul otoman sau mai ales din Principatele de peste munţi. Epoca înregistrează o creştere considerabilă a schimbului de mărfuri dintre cele trei ţări romîneşti. Pe bază de reciprocitate, negustorii puteau vinde nestingheriţi în toate centrele comerciale romîneşti, fără nici o vămuială. Legăturile economice puternice (întărite mult şi prin păstoritul transhumant, practicat nu numai de ardeleni, dar şi de munteni şi moldoveni) dintre cele trei ţări erau o realitate ce intrase de mult în conştiinţa oamenilor, dar epoca aceasta Ie adînceştc şi mai mult. Ele au generat de altfel intense legături de ordin cultural. 334 www.dacoromanica.ro Ultimele decenii ale veacului al XVII-lea înregistrează cele din urmă eforturi depuse de calvini în vederea atragerii romînilor ortodocşi de partea lor. Sînt de remarcat aici ajutoarele susţinute ce veneau din partea domnilor de peste munţi pentru păstrarea ortodoxiei. Documentele vremii menţionează că Antonie vodă, domnul Ţării Romîneşti, afectează mitropoliei transilvănene o subvenţie anuală, pe care o primise şi în timpul lui Matei Basarab şi Constantin Şerban. Rezistenţă opun însă şi prelaţii ardeleni ; printre aceştia se remarcă îndeosebi mitropolitul Sava Brancovici. Figura lui Sava Brancovici e pomenită în istoria culturii noastre nu numai prin atitudinea deosebit de dîrză pe care a luat-o faţă de acţiunile de prozelitism ale calvinilor, dar şi pentru acţiunile sale, îndrăzneţe pentru acea epocă, în vederea înlăturării superstiţiilor, disciplinării preoţilor, îndrumării mirenilor, dar mai ales pentru. instruirea copiilor. în legătură cu educarea tineretului, într-un sinod din 1675 Sava Brancovici făcea următoarele precizări : „Iară pintru că să se mai întărească şi principii, nefiind işculă unde să înveţe tot creştinul, să-şi ducă pruncii la beserică şi popa, după ce va isprăvi cu slujba besericii, să facă ştire cum să se strîngă pruncii la beserică, să-i înveţe cum iaste scris mai sus“. In acelaşi sinod, Brancovici cerea cu liotărîre introducerea limbii romîne în biserică, contribuind în felul acesta la desăvîrşirea acestui proces. La sfîrşitul secolului, Diploma Leopoldinâ deschide drum propagandei catolice în rîndurile romînilor ale cărei rezultate se vor concretiza în unirea unei părţi a romînilor transilvăneni cu biserica Romei. In Ţara Romînească şi în Moldova puterea domnească a statului feudal începuse să decadă în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, sub presiunea marilor familii boiereşti. Stăpîni pe viaţa economică, boierii reprezentau acum o forţă mult mai însemnată dccît a domniei. Baza socială a puterii domneşti, pe care s-ar fi putut sprijini, ca să se împotrivească boierimii, era ruinată, armata de slujitori nu mai avea în vremea generalizării armelor de foc importanţa de mai înaiute. Slujitorii cad în rîndurile ţăranilor dijmaşi, apoi în acele ale iobagilor. Venitul domniei scăzuse şi depindea de boieri, care singuri puteau asigura prin împrumuturi sumele neaşteptate cerute de turci, intr-o vreme cînd vechiul tezaur domnesc secase, iar încasările la timp ale dărilor în bani erau nesigure. Cel mai vizibil semn al dominaţiei oligarhiei boiereşti este înlăturarea vechilor dinastii domneşti şi înlocuirea lor cu domni aleşi dintre boieri: Mo vi Ieştii în Moldova, apoi Miron Baraovsclii, fost hatman, Vasile Lupu, fost vornic, Gheorghe Ştefan, fost logofăt, iar în Ţara Romînească, Matei Basarab, fost agă, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brîncoveanu, foşti mari logofeţi, precum şi mulţi alţii. In Ţara Romînească şi în Moldova cîrmuia o oligarhie formată din boerii mari, spre deosebire de Transilvania, unde, ca şi în Polonia, mica nobilime lua o parte activă la conducerea politică a ţării, prin sistemul dietelor întrunite periodic. Totuşi, şi în aceste două state se ţin mari adunări ale ţării (cu boierii mari şi mici), care hotărăsc anumite reforme sociale şi fiscale. Lupta de clasă în Ţările romîneşti, în veacul al XVII-lea, se manifestă prin fuga în masă a ţăranilor biraici peste graniţă, în special în satele de voinici (oşteni) din Imperiul otoman, ca şi prin răscoalele ţărăneşti, care iau proporţii. 335 www.dacoromanica.ro Cîrmuirea boierilor, în aceste împrejurări, se cerea să fie unitară, pentru menţinerea situaţiei şi pentru a face faţă împotrivirii celor asupriţi. Totuşi, deoarece marile avantaje ale exploatării veniturilor statului nu făceau loc decît unui număr redus de favorizaţi, se nasc rivalităţi între familiile boiereşti pentru luarea puterii. Iu vremea domniei lui Matei Basarab, în Ţara Romînească, a fost o acţiune unitară a boierimii mari, toate familiile mari boiereşti fiind solidare pentru menţinerea situaţiei. Dar, în a doua jumătate a veacului al XVII-lea se produce o ruptură în oligarhia muntenească, datorită dorinţei de putere. Cantacuzinii conduc o parte a marilor familii boiereşti, iar Bălenii conduc facţiunea opusă. In Moldova se constată de asemenea o facţiune condusă de familia Ruset şi alta aflată sub influenţa Gavriliţeştilor (Costache) şi a Costinilor. Această situaţie se va oglindi în desfăşurarea istoriografiei în Ţările romîneşti. In general, liniile mari ale literaturii romîneşti din secolul al XVII-lea se explică prin împrejurările vieţii sociale şi politice de atunci. Principala caracteristică a literaturii romîneşti care reflectă împrejurările sociale ale vremii, este lupta de clasă dintre boierimea stăpînă de moşii şi ţărănimea asuprită. Ca de obicei, literatura religioasă reprezintă ideile clasei stăpînitoare, prin propovăduirea eternităţii statice a structurii sociale, cu supuşi şi stăpîni „aşa cum a lăsat Dumnezeu". Literatura istorică scrisă de boieri înlocuieşte vechea literatură istorică domnească, aşa cum statul nobiliar a înlocuit statul domnesc centralizat. Sentimentele celeilalte clase, a celor asupriţi, nu lipsesc nici ele din literatură. Nu numai în literatura orală, populară, în anumite balade haiduceşti, despre care este vorba în prima parte a acestui volum, se dă glas punctului de vedere popular în lupta de clasă. El apare şi în literatura scrisă a secolului al XVII-lea, în scrieri istorice. Itn a fiară de caracteristica amintită, mai sînt două trăsături importante ale vieţii culturale, care se lămuresc prin împrejurările sociale, aşa cum au fost definite în paginile precedente. In primul rând este vorba de biruinţa-definitivă a limbii romîne asupra celei slavone. In veacul al XVI-lea se puseseră temeliile scrisului în limba romtnă, ca urmare a ridicării la cultură a unor noi pături sociale, în special a orăşenilor. Totuşi, limba slavonă continuă să predomine în scrierea actelor publice cît şi în literatura religioasă, pînă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Abia atunci stăpînirea, ceea ce însemna clasa stăpînitoare, renunţă şi ea la folosirea limbii slavone şi aderă la curentul popular pentru scrierea în româneşte. Cealaltă trăsătură importantă este umanismul romînesc al cronicarilor, al lui Miron Costin, Milescu şi Cantemir. Umanismul a răsărit la noi cu rădăcini din pămîntul nostru. Ideea principală a umaniştilor romîni este unitatea de origine a poporului romîn, întărită şi argumentată pe temeiul studiilor făcute de boierii bogaţi (care-şi puteau îngădui luxul studiilor în străinătate) în Polonia, în Italia şi la şcoala patriarhiei din Constantinopol. Ideea s-a născut însă în ţară, ca urmare a legăturilor de tot felul (comerciale, politice etc.) dintre cele trei state romîneşti, şi prin lupta comună împotriva turcilor. A existat un permanent contact spiritual între romînii din cele trei ţări, confirmat nu numai de prezenţa aceloraşi preocupări spirituale şi manifestări culturale, transmise pînă în zilele noastre, dar şi de nenumărate documente ale vremii. Multe din tipăriturile din principate au circulat în Transilvania: 336 www.dacoromanica.ro unele au fost descoperite, prezenţa altora e confirmată de actele vremii. Astfel în 1656 voievodul Gheorglie Ştefan dăruieşte bisericii din Măceu (raionul Haţeg) Cazania lui Varlaam. Pentru aceeaşi Cazanie se ceartă satele Rogozul şi Lăpuşul de Sus (raionul Tg. Lăpuş) în 1689, ajungînd pentru judecată pînă în faţa mitropolitului Varlaam. Multe dintre cărţile tipărite peste munţi se copiază în Transilvania în mai multe exemplare, în epoci diferite : e cazul Pravilei lui Vasile Lupu, al Cazaniei amintite, al Psaltirii în versuri a lui Dosoftei, sau chiar al Bibliei de la Bucureşti ş.a. Viaţa religioasă a romînilor transilvăneni e susţinută nu numai de domnii de peste Carpaţi, cu bani, cărţi sau construcţii bisericeşti şi mănăstiri, cum au procedat mai ales Constantin Brîncoveanu şi Constantin Şerban, ci şi de o serie de dieci sau preoţi din Principate, care venind în Transilvania desfăşoară o bogată şi multilaterală activitate culturală. Se pare că numărul preoţilor veniţi era atît de mare, încît în dieta din octombrie 1678 delegaţii comitatelor se plîng că mulţi preoţi romîni vin din Principate şi se stabilesc în satele din Ardeal, unii îşi cîştigă dreptul de nobili, probabil prin trecerea la calvinism şi apoi îşi cumpără moşii. Altă dată muntenii apelează la ajutorul ardelenilor. Astfel, doamna Elena, soţia lui Matei Basarab, cere Sfatului din Sibiu să trimită un chirurg bun, care să poată fi de folos boierilor răniţi în iuţimea războiului cu Vasile Lupu. TIPOGRAFIILE Ultima carte imprimată la Braşov în tipografia lui Şerban, fiul diaconului Coresi a fost Liturghierul slavonesc din anul 1588. De atunci, pînă în 1635, data apariţiei Molitvenicului slavonesc din Cîmpulungv a încetat orice activitate a tipografiilor romîueşti, atît în Transilvania, cît şi în Ţara Romînească şi îu Moldova. Desigur că această pauză într-0 direcţie de primă importanţă a culturii se explică, măcar în parte, prin împrejurările politice ; atunci are loc marele război de independenţă împotriva turcilor, cu grelele sale urmări economice, continuat cu războaiele civile, care de asemenea ating fiecare din cele trei ţări la începutul secolului al XVII-lea. Dar mai este încă o explicaţie : cartea pentru biserică, scrisă în limba slavonă, era comună pentru Ţările romîneşti şi pentru slavii ortodocşi. Izvorul de la care se hrăneau nevoile de cărţi slavone ale bisericilor romîne se mutase în Ucraina, încă de la sfîrşitul secolului al XVI-lea, tipografiile de la Ostrog (începînd din 1580) şi de la Lwow (din 1586) scot cărţi bisericeşti slavone într-un mare număr de exemplare. La Lwow era tipografia „Frăţiei" ruseşti, alături de şcoala bisericii Stavropighiei (biserică neatîrnată de vreo episcopie), care devine centrul principal de difuzare a cărţilor bisericeşti ortodoxe în primele patru decenii ale veacului al XVII-lea. Legăturile Stavropighiei cu Moldova erau foarte strînse ; marea ei biserică din Lwow fusese ridicată cu sprijin moldovean şi de aoeea poartă pînă astăzi numele de Biserica moldovenească (Voloskaia Ţerkiev). Două din cărţile tipărite acolo sînt dedicate domnului Moldovei, Miron Bamovschi. De asemenea la Kiev, în timpul păstoriei 22 22 - o. 1144 337 www.dacoromanica.ro mitropolitului Petru Movilă, tipografia de pe lingă colegiul înfiinţat acolo dă la iveală numeroase cărţi pentru toate ţările In care se foloseşte slava bisericească. Este deci evident că avînd posibilitatea de a aduce cărţi slavone din Ucraina, timp dc cîteva decenii, Ţările romîneşti nu au avut nevoie de o tipografie bisericească proprie. Sub Matei Basarab şi Vasile Lupu, faţă de cererea sporită de cărţi, s-au reînfiinţat tipografiile în Ţările romîneşti. Prima carte apărută în Ţara Romînească în secolul al XVII-lea este Molitvenicul slavonesc de la Cîmpulung (1635). Introducerea recunoaşte că „împuţinarea cărţilor4* se datoreşte „deselor năvăliri şi împresurări ale diferitelor popoare44. Ieromonahul Melctie, care lucrase la tipografia de la Kiev, este trimis de Matei Basarab, cu daruri, la mitropolitul Petru Movilă, care i-a hărăzit o tipografie chirilică întreagă şi a trimis pe meşterul tipograf ucrainean Tiinotei Verbiţki, urmat, mai târziu, de meşterul din Lwow, Ivan Kunotowci. Cartea, spune Matei vodă, în introducere, este destinată tuturor celor care folosesc limba slavonă în biserică „moldovlahi, ungrovlahi, ruşi şi bulgari44. După ieşirea a trei cărţi slavone, tipografia Ţării Romîneşti, mutată Ja Govora, începe scria cărţilor romîneşti, cu Pravila de la Govora, din 1610. Din cele 23 de cărţi tipărite în Ţara Romînească în vremea domniei Ini Matei Basarab 12 sînt slavoncşti şi 9 romîneşti (între care şi Evanghelia învăţătoare şi Cartea despre taine), iar două slavo-romîne. Introducerea cărţii romîneşti în cultura feudală înthnpină încă rezerve din partea susţinătorilor tradiţiei slavone. In Moldova activitatea tipografică, ramura importantă a difuzării culturii, sc prezintă în aceleaşi condiţii ca în Ţara Romînească. Şi aici înfiinţarea imprimeriei domneşti derivă din inflncnţa culturală ucraineana, Vasile Lnpn se adresase Stiavropighiei din Lwow, cerînd să-i împrumute litere din tipografia ci, dar acestea fiind degradate, domnul Moldovei cere ajutorul lui Pclrn Movilă din Kiev, care îi trimite o tipografie întreagă şi pe meşterul gravor Uia. Prefaţa la Cazaniile lui Varlaam arată că „Petru Movilă, fecior de domn din Moldova... pre pofta măriei sale au trimis tiparul cu toate meşteşugurile cîte trebuiesc44. In tipografia dc la Trei Ierarhi din Iaşi s-au tipărit sub domnia lui Vasile Lupu cinci cărţi romîneşti şi o singură carte slavonă. Aşa precum cartea slavonă tipărită in Ţările romîneşti era destinată tuturor ţărilor care foloseau această limbă ca limbă oficială, cartea moldovenească trecea şi ea graniţele şi era menită celor trei ţări romîneşti. De aceea, prefaţa la Cazaniile Ini Varlaam (1643) începe cu un „cuvînt împreună către toată semenţia romînească44. In aceeaşi vreme în Transilvania se înfiinţează o tipografie pentru cărţile romîneşti la Alba-Iulia, sub directa supravegliere a principelui calvin al Transilvaniei. In această tipografie se publică în romîncşte trei catehisme eaUincşti (1640, 1644, 1656). Dar tocmai în vremea lui Varlaam, în tipografia romînească de la Bălgrad apar cărţi cu caracter ortodox, ca reeditarea în 1641 a Evangheliei cu învăţături a Ini Coresi, iar Noul Testament al mitropolitului Siruion Ştefan din 1643 este tradus după o ediţie slavonă de la Moscova şi după nn text grecesc, cu indicaţii liturgice ortodoxe. La 1689 tipografia din Balgrad îşi încetează activitatea, probabil datorită agitaţiilor şi presiunilor ce se făceau în legătură cu trecerea romînilor la catolicism (din aceeaşi sferă de acţiune face parte Catehismul catolic, tipărit la 1696, la Sîmbăta Mare, în Ungaria). Pentru a veni în ajutorul romînilor, Brîncoveann îi dă proaspătului mitropolit al Transilvaniei, Atanasie An- 338 www.dacoromanica.ro gliei, un tipograf iscusit, în persoana lui Miliail Iştvanovici. Acesta va tipări la Bâlgrad, în 1699, două cărţi : Bucoavna şi Chiriacodromionul. Bucoavna cuprinde alfabetul chirilic, exerciţii de silabisire şi texte pentru lectură cu caracter religios. Chiriacodromionul sau Evanghelia învăţătoare este tipărită „pentru folosul şi luminarea neamului nostru rumînesc“, datorită nevoii tot mai mult simţite a unor astfel de lucrări „pre înţeles", adică în limba roniînă. Tipăritura lui Miliail Iştvanovici este de fapt o reeditare a textului Cazaniei lui Varlaam. în 1678 se pare că văd lumina tiparului la Blaj două cărţi bisericeşti. După patru ani, la Sibiu se tipăreşte un Calendar, din care nu ni s-a păstrat nici un exemplar. 0 singură dată e consemnat, dar ne vine destul de greu să credem că putea să fie cerut, dacă ar fi fost scris în altă limbă deeit roniînă, printr-o scrisoare din noiembrie 1684 a episcopului Ştefan al Rîm-nicului, adresată craibirăului din Sibiu. La sfîrşitul secolului al XVII-lea o activitate tipografică se desfăşoară după toate probabilităţile şi în Maramureş. Svoipold Fiol, tipograf refugiat din Cracovia, imprimă după 1693, la mănăstirea din Peri mai multe carii religioase în romîneşte şi slavoneşte. Tipografiile existente nu mai pot face faţă cerinţelor din ce în ce mai mari ale cititorilor. Cartea tipărită continuă să rămînă încă un lucru rar, foarte scump, dar rîvnit de către toţi cei cu ştiinţă de carte. In acest sens este concludent soborul convocat de episcopul Varlaam, în 1689, în care două parohii se judecă pentru o Cazanie. Altă dată se străbat pentru o carte sule de kilometri : e cazul diacului Ioan din Cetatea de Baltă, care merge în Moldova unde-.şi copiază un Liturghier, fiindcă nu există tipărit. Tot din Moldova va reveni în Transilvania şi diacul Toader, care se îngrijeşte să aducă cu sine o scrie de cărţi, din care multe erau populare, ca să le copieze. Aşadar se practică în continuare copiatul cărţilor, această muncă fiind deosebit de apreciată. în Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, există cîleva centre unde se copiază cu multă rîvnă în special texte cu caracter bisericesc: înregistrăm în acelaşi timp şi un interes crescînd pentru scrieri laice, mai ales populare, care se copiază în zeci de exemplare. Exemplul Ini Costca dascălul din Şclieii Braşovului, ca şi al Ini Toader diacul suit de reţinut. Centre în care arta copiatului ia o deosebită amploare apar, în general, în regiunile unde nu existau tipografii: Bihor, Maramureş (dacă Svoipold I’iol, menţionat mai sus a tipărit aici cărţi, aceasta reprezintă numai o activitate incidentală) şi Braşov, localitate în care din epoca lui Coresi nu se mai tipărise nimic în romîneşte. Bihorul a transmis nenumărate manuscrise, rezultate ale muncii unor copişti harnici* cum a fost diacul Ioan din Pociovalişte (raionul Beiuş), Popa Patru din Tinăud (raionul Aleşd) dascălul Vasile Stnrza Moldoveanul şi, în sfîrşit, popa Miliai din Topa de Sus (raionul Beiuş). Pe manuscrisul copiat de acesta din urmă se găsesc şi cîteva însemnări istorice consemnînd trecerea lui Gheorghe Rakoczi prin Galiţia, în drum spre Polonia, înfrîngerca din 1656 şi urcarea pe tron a lui Acaţiu Barcsai, la 1658. Mulţimea copiştilor sugerează cantitatea dar şi calitatea copiilor ce s-au făcut în această regiune de vest a ţării, în cadrnl unei activităţi susţinute de condiţii favorabile. La Oradea exista încă din epoca aceasta o episcopie 339 www.dacoromanica.ro ortodoxă şi tot aici, într-un sat din apropiere, Borda (raionul Beiuş) Gheor-ghe Rakoczi I înfiinţează un episcopat romîn calvin, în frunte cu preotul romln convertit la calvinism Avram. Aceste două foruri bisericeşti au putut anima viaţa spirituală a bilioreuilor. In acelaşi timp, în 1658, domnul Constantin Şerban, izgonit din Muntenia, cumpără de la principele Gheorghe Rakoczi II cetatea Solyomki) din comitatul Bihorului, de care ţineau peste 20 de sate romîneşti, printre care şi Tinăudul, unde zideşte o biserică. In această epocă biruinţa limbii romîne e vădită ca urmare a unui fenomen social general roinînesc. Cartea bisericii în limba poporului este tipărită simultan în toate cele trei ţări romîneşti; în Moldova şi în Ţara Romînească, această operă culturală se desfăşoară independent de orice influenţă religioasă neortodoxă. Introducerea limbii romîne în biserică se desăvîrşeşte însă abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cînd se tipăresc în romîneşte cărţile fundamentale ale cultului, Liturghierul lui Dosoftei din 1679, care cuprinde, în greceşte arvizul dat de patriarhii ortodocşi pentru tipărirea liturghiei în romîneşte şi Evanghelia romînească de la Bucureşti (1682). Pentru prima lui tipăritură, Psaltirea în versuri, Dosoftei se adresase tipografiei ucrainiene de la Uniev, în Ţara Haliciului (Galiţia), apoi pentru Liturghier adusese la Iaşi pe tipograful rutean Vasile Stadniţki, fiul lui Semen Stadniţki, conducătorul tipografiei de la Unicv. In sfîrşit ca să dobîndească o tipografie completă, Dosoftei se adresase, prin mijlocirea lui Nicolae Mi-lescu, patriarhului Ioachim al Moscovei, care-i dăruieşte toate literele şi instrumentele necesare. Tot în acea epocă (1682) se înfiinţează şi tipografia grecească din Iaşi, sub oblăduirea lui Dosoftei, patriarhul de Ierusalim. In Ţara Romînească, îndată după urcarea în scaun a lui Şerban Can-tacuzino (în 1678), se înfiinţează o nouă tipografie la Bucureşti (a lui Matei Basarab încetase orice activitate o dată cu moartea acestui domn). In noua tipografie munteană se imprimă cărţi romîneşti, slavo-romîne şi greceşti. Paralel cu activitatea tipografică din Ţara Romîneaiscă şi din Moldova se tipăresc cărţi romîneşti ortodoxe şi în Transilvania (la Sebeşul săsesc şi la Alba-Iulia). La sfîrşitul veacului al XVII-lea şi la începutul celui următor, patronajul cultural al lui Constantin Brîncoveanu face ca tipografia să ia un mare avînt; se tipăresc în Bucureşti, la Buzău şi la Snagov (în tipografia condusă de Antim Ivireanu) cărţi romîneşti şi slavoneşti (Gramatica slavonească a lui Antim Ivireanu, după aceea a lui Meletie Smotriţki din Ucraina), arabe, şi turceşti (pentru bisericile ortodoxe din Siria şi Gruzia). Opera tipografiei muntene capătă astfel un caracter de răspîndire a cărţilor pentru întreg orientul ortodox. In această vreme se poate constata pătrunderea încă timidă, în rîndurile cărţilor tipărite, a unor lucrări de cuprins laic. Pe lîngă gramatica amintită, sînt de semnalat Divanul lumii cu înţeleptul al lui Dimitrie Cante-mir, tipărit la Iaşi în 1698 (cu multe cugetări extrase din filozofie şi literatura clasică greco-romană), Hrisovul pentru desfiinţarea văcăritului din 1714 şi Capetele de poruncă ale lui Antim Ivireanu, care formează un manual de drept civil ş.a. 340 www.dacoromanica.ro ŞCOLILE Dezvoltarea şcolilor domneşti de învăţămînt superior este oarecum paralelă cu a tipografiilor; ele constituie opera culturală a domnilor şi, prin urmare, un învăţămînt controlat de biserică şi de cîrmuirea statului feudal, întocmai ca şi tipografiile, şcoli superioare domneşti se înfiinţează în Moldova şi în Ţara Romînească tot în vremea domniilor lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. Legătura între şcoală şi tipografie şi între acestea şi biserică este evidentă şi ne dă dreptul să considerăm întreagă această operă ca o contribuţie la centralizarea puterii de stat, un sprijin ideologic pentru domn şi pentru oligarhia boierească şi bisericească din jurul său. Numai în veacul al XlX-lea se poate ajunge la eliberarea culturii de sub tutela cîrmuirii feudale. Şcoala de la Iaşi a fost înfiinţată în 1640 şi aşezată la mănăstirea Trei Ierarhi, alături de^ tipografie şi sub aceeaşi conducere. Vasile Lupu se adresase pentru a dobîndi profesori tot lui Petru Movilă, mitropolitul de la Kiev, care nu uitase patria sa moldovenească. In 1640 sosesc la Iaşi un număr de profesori ucrainieni, în frunte cu Sofronie Pociaţki, fostul rector al Academiei de la Kiev. Sofronie Pociaţki era profesor de retorică, pe care o preda în limba latină, limbă care a stat la baza învăţămîntului Academiei din Kiev, şi ca urmare a şcolii superioare domneşti din Iaşi. Un misionar catolic, Bandini, scrie atunci că Vasile Lupu a introdus învăţămîntul limbii latine în Moldova. Dar Sofronie Pociaţki era prietenul şi colaboratorul marelui dascăl al Şcolii Patriarhiei din Constantinopol, Theofil Coridaleu, adeptul curentului idealist în filozofie, neoaristotelic, învinuit de erezie de către tradiţionaliştii ortodocşi din aceeaşi şcoală. Cînd, după căderea patriarhului cu idei progresiste, Chirii Lucaris, şcoala superioară din Constantinopol căzu pe mîna tradiţionaliştilor mistici, această schimbare se resimţi şi la Iaşi. Profesorii ucrainieni latinizanţi sînt înlăturaţi şi Academia domnească ajunge să fie condusă de Meletie Sirigos, cel mai elocvent apărător al curentului mistic-reacţionar. Academia din Iaşi devine de atunci o şcoală cu învăţămînt predominant grecesc. Această schimbare se petrece în 1647, o dată cu moartea lui Petru Movilă. In Ţara Romînească, sub domnia lui Matei Basarab, învăţămîntul patronat de domn urmează o cale întrucîtva deosebită de cea adoptată în ţara vecină. Boierimea mare pămînteană provoacă în cultură o reacţie slavonă, se înfiinţează la Tîrgovişte, sub controlul învăţatului boier Udrişte Năsturel, o şcoală slavonă cu dascăli aduşi tot de la Kiev, dar fără învăţămînt latin. Cînd însă izbucneşte la Constantinopol conflictul ideologic amintit între adepţii filozofiei realiste şi tradiţionaliştii mistici, cei dinţii îşi găsesc refugiu în Ţara Romînească. Şi din motive politice curtea lui Matei vodă se aşază pe o poziţie opusă aceleia a intelectualităţii greceşti din jurul patriarhiei din Constantinopol, care sta în legătură cu boierimea grecească din Ţările romîneşti şi sprijinea încercările lui Vasile Lupu de a ocupa scaunul Ţării Romîneşti. De aceea Paisic Ligaride cel mai învăţat profesor grec din rândurile progresiştilor este primit la Tirgovilşte, unde deschide în 1646 o şcoală superioară grecească, bazată, spre deosebire de cea ieşeană, pe o doctrină filozofică materialistă. 341 www.dacoromanica.ro împrejurările politice care urmară după sfîrşitnl domniei Ini Matei Basarab şi Vasile Lupu — In vremea marii mişcări populare antifeudale conduse de seimeni şi apoi a războaielor împotriva turcilor — a celor trei |ari roniineşti (1658—1661) n-au fost favorabile continuării învătămîntnlui superior domnesc în aceste ţări. Abia în timpul domniei lui Constantin Brîn-coveanu (după 1692) sc reînfiinţează Acadcniiă domnească, aşezată acum la Bucureşti la mănăstirea sfîntului Sa\a, avînd ca rector pe învăţatul profesor grec Scvastos Cliiincnitnl. Această şcoală avea să-şi prelungească activitatea, cu mici întreruperi, pînă la începutul secolului al XlX-lca. Ea a contribuit la răspîudirca şi adîncirea cunoaşterii literaturii şi filozofici clcnice clasice, în Ţările romîncşti, şi la menţinerea curentului umanist. In Moldova, pînă la începutul secolului al XVIII-lca, nu avem date despre redeschiderea şcolii superioare domneşti. In schimb se înfiinţează la Iaşi şi în alte oraşe, şcoli iezuite cu profesori dc la colegiile iezuite din Polonia. In aceste şcoli se studia limba şi literatura latină şi dc aceea boierii moldoveni îşi trimit acolo pe feciorii lor, la carte. Iu lipsa unor şcoli superioare, domnul şi boierii mari aduc în casa lor profesori din străinătate, cărora le încredinţează educaţia fiilor lor. Un astfel de dascăl dc casă a fost şi Icreinia Cacavclas, care a stat întîi la curtea Ini Şerban Cantaeuzino, în Ţara Homînească, apoi în Moldova, unde a fost profesorul Ini Dimitric Cantemir. Familiile bogate puteau trimite la învăţătură pe copiii lor şi peste graniţă, la Şcoala cea Marc din Coustantinopol, la şcolile din Polonia, din Transilvania, şi chiar în Italia la Padova, ţinînd astfel contactul cn îuvăţăiuîutul superior din Europa. Invăţămîntul de grad inferior în secolul al XVII-lea continuă să se dezvolte în Ţările romîncşti pe baza vechilor şcoli de mănăstiri din veacurile trecute, preenin şi a şcolilor de slavonie, în care dc la o vreme începe şi învăţătura în limba romînă. Astfel dc şcoli slut cea de la Sfîutnl Ghcorghe Vechi şi dc la Colţea în Bucureşti (ultima înfiinţată de spătarul Mihai Can-taenzino), şcoala de la Cîinpulung, în Ţara Romîncască, înfiinţată dc Radu Năsturel şi cea dc la Rădăşcni în Moldova. Pentru dezvoltarea învălăniîntnlui sc scriu gramatici şi lexicoane. Gramatica shnonă a lui Mclctic Smotriţki, din Ucraina, a fost copiată pentru uzul şcolilor de slavonie din Ţările romîneşti, ba chiar şi retipărită la Sna-gov, în 1697, dc Anlim Ivireanu. Ace1,!,stă gramatică ucraineană slavonă a servit de model primei încercări dc gramatică a limbii roinîne (cu paralele slavo-neşti), datorită unui dascăl Staicu. de la Tîrgovişte, redactată în anii 1667—1669, ca „să fie plecaţilor ai mici ucenici întru învăţătura grainati-cliici". De asemenea, lexicoanele slavo-romîiie destinate şcolilor dc slavonie pornesc tot de la o carte ucraineană, Lexiconul slavo-rusesc a lui Painvo Be-rîndă, tipărit la Kiev în 1627. Pc baza lexiconului slavo-rnscsc s-au alcătuit o scrie dc lexicoane slavo-romînc, în care scria cuvintelor slavone este aceeaşi ca în dicţionarul Berînda, iar echivalentele ruseşti sînt înlocuite cu cele romîncşti. Numărul acestor lexicoane este destul de mare, ceea cc dovedeşte că se folosesc curent în şcolile vremii. Cele mai complete sînt ale lui Murdărie dc la Cozia din 1649, şi al lui Mihai logofătul, din 1667. Un lexicon latin-roinîn a fost redactat în Banat (Anonymus Caransebiensiis) pe la 1670. Cele peste 5 000 dc cuvinte notate în Anonimul de la Caransebeş nu constituie, fireşte, un dicţionar complet al limlpi romîne; dicţionarul are 342 www.dacoromanica.ro numeroase lacune, pentru mul Le cuviiiLe roniînc.şti lipseşte corespondentul latin, mai ales la cuvintele derivate, ordinea alfabetici) nu e urinată cu stricteţe. Se poate observa insă că autorul intenţiona să-l recopieze, iar cu ocazia aceasta să aranjeze cuvintele In ordinea firească şi totodată să-l completeze. Se remarcă strădania autorului de a da o lucrare completă ; în text apar In mai multe rluduri dublete, sinonimia este in general desLul de bogată, precum şi nomenclatura zoologică şi cea botanică (numai pentru mur sînt date 17 varietăţi). Alt dicţionar, Lexiconul Marsilian (cca 1667—1700) se păstrează In Biblioteca Universităţii din Bologna, printre manuscrisele lui Luigi Fcmand Marsigli, un cunoscut poligraf care a trăit cîţiva ani in Transilvania. Manuscrisul este un dicţionar anonim în trei limbi: latină, romină şi maghiară, cuprinzînd un număr de 2394 de cuvinte. Se pare că autorul intenţiona să dea şi corespondentul german al termenului romînesc. Intre Ţările romîneşti se realizează hi secolul al XVII-lea un intens schimb iu domeniul învăţămintului, printr-uu lung şir de dicci sau dascăli care trecîud dintr-o ţară într-alta in cele mai multe cazuri nu se limitează numai la predarea scris-citiLului, ci îndeplinesc cele mai diverse funcţii. Astfel Vasile Sturdza, priceput cărturar moldovean, a desfăşurat în mai multe regiuni ale Transilvaniei, mai ales in Banat şi Bihor, o bogată activitate de iconar, zugrav, copist şi dascăl. Intre episcopia ortodoxă din Oradea (ultimul episcop al acesteia e amintit îutr-uu document din 1695) şi Moldova se pare ca au existat legături strînse; episcopia chema dascăli moldoveni pentru predarea ştiinţei de carte roinînească, pregătirea de cîntăreţi bisericeşti etc. Au mai existat, fără îndoială şi alţii. Dascălul Matei Bojidar pleacă din Mehedinţi şi se opreşte la Orşova; alţii ajung în Ciinpia Tisei, unde copiază sau leagă cărţi, învaţă pc copiii satului. Dar romînii din Principate nu veneau în Ardeal întotdeauna în calitate de dascăli, ci şi ca elevi. Pe o Evanghelie slavo-romînă păstrată la mănăstirea Neamţului, la sfîrşiLul unui capitol scris la 1677, întîlnim menţiunea următoare: „Am scris cu multă trudă, cîiul am fost iu Ţara Oltului, la unguri, de am învăţat gramatici". Ardelenii- ajung în multe cazuri în Principate cu scopuri similare. Cel mai citat în acest sens este diacul Toader din Feldru (raionul Năsăud), care în primele decenii ale veacului al XVII-lea a mulţumit întru atîta pe stăpînul său, moldoveanul Pătraşcu Ciogolea, incit acesta din urmă îl cere din nou în 1633. Dc la Toader diacul, un talentat orator, ne-a rămas primul discurs funebru romînesc, rostit la îumormîntarea „jupînesei Ciogoloaie", care ulterior a cunoscut o marc răspîndire, fiind folosit la înmormîntărilc boierilor moldoveni, dar şi în Transilvania, unde Papiu Ilarian îl găseşte într-o copie din 1668. Diacul Ion din Cetatea dc Baltă (raionul Tîmăvcui) a făcut mai multe drumuri în Moldova, aşa cel puţin reiese din însemnările pe care obişnuia să lc facă în cărţi. La 1662, pe un Liturghier, nota că a copiat această lucrare „cîud am şezut în Moldova la mănăstirea Bistriţa, în zilele lui Dabija voievod", iar peste 13 ani, într-o Cazanie slavonă, făcea menţiunea : „Să se ştie de cînd am venit din Moldova, 1675". Revenit din Moldova în satul său natal, Uuguraşul Someşului, dascălul Toader începe să copieze o seric de texte laice. Spre sfîrşitul veacului (1697), un ţăran din satul Gledin, nu departe de Reghin, se călugăreşte la mănăstirea Ncamţu, pentru ea peste cîţiva ani 343 www.dacoromanica.ro să' ajungă, datorită culturii sale, episcop de Roman. Cu scopul de a studia în Principate pleacă şi Oprea fiul văduvei Stanca din Sălişte ; aceasta, făcîn-du-şi testamentul, arată că fiul său Oprea „şi-a luat partea de moştenire ce i s-ar fi cuvenit, cînd a plecat în Moldova să înveţe carte". Şi exemplele nu se opresc aici. Prezenţa acestor cărturari, ca şi a nenumăratelor manuscrise transmise constituie o dovadă elocventă că acei care ştiau carte nu s-au putut forma numai în şcolile menţionate de documente şi că în această epocă continuă să supravieţuiască centrele de învăţătură de pe lîngă mănăstiri şi biserici. La şcoala de pe lîngă biserica sfîntului Nicolae din Şclieii Braşovului, în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, funcţionează dascălii Vasile Ho-ban şi Ioan Corbea. Radu Tempea, în Istoria sa, aminteşte şi pe dascălul Florea sin Todoram Băra şi pe Costea dascălul, cel care copiază Sindipar Floarea darurilor şi Viaţa lui Esop. La sfîrşit, de activitatea aceleiaşi şcoli se leagă numele dascălului Alexandru, originar din Lwow, un cărturar cu o cultură aleasă, care traduce o serie de lucrări religioase din slavoneşte; acesta, după 1700, ajunge dascăl la episcopia Rîmnicului. Şcoala din Şclieii Braşovului preda, pe lîngă cunoştinţele legate de alfabetizare şi de săvîrşirea slujbelor religioase, şi învăţături cu caracter practic. Aici s-au format probabil dascălul Carp din Budila, de lîngă Braşov, care a devenit un talentat legător de cărţi. S-a păstrat o Cazanie ferecată de el din 1679. O şcoală ortodoxă a existat şi pe lîngă mănăstirea Sîmbăta de Sus, din ţinutul Făgăraşului, zidită în 1657 de boierul muntean Preda, probabil cu intenţia de a combate acţiunile şcolii reformate de la Făgăraş. Există bănuieli că o astfel de şcoală continua să existe şi pe lîngă mănăstirea Peri din Maramureş. Se pare că o şcoală romînească a existat şi în comuna Vurpăr (raionul Sibiu). In străduinţele lor de prozelitism, calvinii s-au ocupat şi de înfiinţarea unor şcoli romîneşti. Printre punctele impuse lui Simion Ştefan şi Sava Bran-covici de către reformaţi, se citează şi înfiinţarea de şcoli, ca şi folosirea Miinbii române şi introducerea cărţilor calvine. Se pare că astfel de şcoli au existat în mai multe centre ardeleneşti. Această părere se întemeiază pe documente. In decembrie 1680 Miliail Apafi impune lui Iosif Budai, urmaşul lui Sava Brancovici, condiţii asemănătoare cu cele impuse şi înaintaşilor săi ; între acestea găsim următorul paragraf, care trezeşte un interes deosebit: „Să se înfiinţeze şcoli romîneşti în Bălgrad şi în comitatele Hunedoara şi Maramureş şi pe teritoriul Cetăţii de Piatră, în care tinerii romîni să înveţe a scrie şi citi romîneşte şi unde să poată să se dea o cultură mai întinsă limbii. In acest scop tipografia romînească din Bălgrad, cît mai curînd să fie restabilită în vechea ei splendoare, prin care să se publice cărţi folositoare, îndeosebi de cele sfinte". Pe lîngă şcolile ce se cereau înfiinţate prin acest decret, existenţa unor şcoli calvine la Caransebeş şi Lugoj e confirmată de regulamentul de funcţionare a şcolii reformate de la Făgăraş, înfiinţată de Susana Lorantffi. încă de la sfîrşitul secolului al XVl-lea, ţinutul Făgăraşului este scos-de sub jurisdicţia vlădicilor romîni şi supus parohului reformat din Făgăraş. La 1656, în actul de numire al lui Sava Brancovici ca mitropolit al Ardealului, nu se aminteşte nimic de acest ţinut. Alegerea Făgăraşului de către 344 www.dacoromanica.ro văduva fostului principe ardelean pentru deschiderea şcolii reformate, destinată romînilor, privită în strînsă legătură cu relatarea de mai sus, apare ca semnificativă. Susana Lorantffi e cucerită de ideile lui Jan Komenski; acesta cerea un învăţămînt pentru toate clasele sociale în limba naţională, dar ea e animată în acelaşi timp şi de ideea atragerii romînilor la Reformă. Simpatia pentru Komenski, pentru ideile acestuia, se reliefează mai ales în 1650, cînd îl cheamă la Sâorospatak pentru a reorganiza şcoala de acolo (înfiinţată în 1631), după principiile expuse în lucrarea Orbis sensualium pictus, iar propagarea Reformei printre romîni se concretizează în şcoala de la Făgăraş, înfiinţată în 1657, aşadar tocmai unde ideile reformate se impuseseră mai mult. Şcoala de la Făgăraş a luat fiinţă după ce planul de funcţionare al ei a fost comunicat fruntaşilor romîni, care, entuziasmaţi, şi-au oferit serviciile pentru a-1 pune în practică. Ea aducea un spirit nou, o organizare sistematică, un plan studiat amănunţit, răspunzînd tuturor necesităţilor şi condiţiilor de funcţionare : întreţinerea localului, a personalului didactic, a elevilor, precum şi îndatoririle şi drepturile acestora. Toate acestea au fost stabilite printr-un regulament în care se făceau şi alte precizări. Ne reţin în mod deosebit obiectele de studiu: Abecedarul romlnesc, din care să înveţe cei mari cît şi cei mici; să fie însuşite literele acestui abecedar, cu care să se înveţe să se scrie bine şi cu adevărat romineşte. O atenţie deosebită trebuie acordată citirii, exerciţiile să fie făcute diu Noul Testament, Psaltirea şi Catehismul tipărite la Bălgrad precum şi învăţăturii „capetelor Catechizmu-şului“ în limba romînă, rugăciunile Tatăl nostru, Crezul, cele 10 porunci ş.a. Pe lîngă acestea elevii erau învăţaţi să cînte romineşte după obiceiul bisericilor din Caransebeş şi Lugoj, cu adaosul că aceste cintări trebuie să fie scrise cu litere romîneşti. Regulamentul mai prevede obligativitatea acestei şcoli pentru grămăticii din întregul ţinut al Făgăraşului, sub ameninţarea că vor fi scoşi din grămăticie şi vor fi readuşi la starea de iobagi, în caz de refuz. In acelaşi timp se dădea posibilitatea celor mai harnici dintre elevi să treacă apoi la şcoala latinească, bineînţeles cu ştirea şi cu învoiala şi după judecata inspectorilor ; atribuţiile acestora erau fixate de asemenea în regulamentul de funcţionare. Numai după aceste considerente ne putem da seama că o astfel de şcoală trebuie să fi fost vie. In 1694 ea mai exista, fiind amintită într-o diplomă a lui Apafi; la 1701 era însă desfiinţată deoarece împăratul Lco-pold porunceşte să se înfiinţeze o şcoală romînească şi la Făgăraş. Romînii au frecventat şi alte şcoli, în special şcolile luterane sau calvine, abia după 1624, cînd C. Bethlen anulează articolul I din partea I, titlul 6 al Aprobatelor (prin care se interzice cu desăvirşire tinerilor romîni să frecventeze vreo şcoală). Se face însă o distincţie între cei care merg la şcoală numai pentru a scăpa de iobăgie şi de armată şi cei care sînt hotărîţi să devină preoţi, dascăli sau dieci. In urma acestui îndemn, mulţi fii de romîni încep să frecventeze colegiile din Alba-lulia, Aiud, Cluj, Baia Mare, Tg. Mureş. E cazul Lui Mihail Halici şi al altora rămaşi anonimi. In ultimul deceniu al veacului al XVII-lea, cînd Transilvania ajunge sub stăpînirea Austriei, catolicismul habsburgic, în goana lui după adepţi, declară război reformaţilor şi cu ajutorul călugărilor iezuiţi duce o largă propagandă de catolicizare. Acestui ţel îi vor servi şi şcolile recent înfiinţate, la care aveau acces şi romînii. La Sibiu, la liceul catolic înfiinţat în 1692, 345 www.dacoromanica.ro la Cluj la seminarul roinîno-catolic Sflnlul losif şi în alte centre se înlîlnesc tiiu-ri de naţionalitate roinînă. Seminarul din Cluj a început să fie frecventat şi de romîni prinlr-nn decret din 26 septembrie 1699, în care se spune că din lipsă dc şcoli pentru rouiîni „candida}! de preoţi să afle primire în stadiul preoţesc numai atunci cînd vor fi cercetate şcolile acelor confesiuni recunoscute dc slal“, adică şcolile catolice, luterane, cahiue şi unitariene. Ilotărîrca sugerează metodele" folosite în vederea atragerii roinînilor Ia alte confesiuni, in cazul acesta Ia catolicism. Deşi învăţămîntul continua să fie organizat dc biserică, se înregistrează o oarecare laicizare a lui, nu atit prin conţinut, cît prin răspîndirca Iui în mase, prin creşterea numerică a şcolilor, a dascălilor şi grămăticilor, unii în mediul rural. BIBLIOTECILE Complementul necesar al tipografiilor şi al şcolilor sînt bibliotecile, care desigur vor fi existat la mănăstiri, Ia curţile boiereşti şi domneşti. 0 parte din vechile biblioteci de mănăstiri, formate din cărţi şi manuscrise, s-an păstrat piuă în zilele noastre. în schimb bibliotecile particulare s-au risipit. Numai unele dintre cărţile acestor biblioteci se pot recunoaşte acum, după însemnările ce Ie poartă. In biblioteca Academiei R.P.B. se păstrează resturi din colecţiile adunate de Miron Costin (cronici poloneze), de Constantin stolnicul Cantacuzino şi de Diuiitrie Canteniir. Stolnicul Cautacuzino cumpănise Ia Padova şi la Veneţia o serie de volume în latineşte şi în italieneşte şi înseninase titlurile lor în carnetul său de studii. Fireşte că aceste biblioteci parlicnlare erau destinate uzului proprietarului lor şi cărţile pe care le conţineau nu puteau circula. In schimb bibliotecile aşezate Ia episcopii şi mitropolii, în centrele orăşeneşti, puteau probabil să fie consultate de un cerc mai mare de cititori. Episcopul catolic Bandini, care a vizitat bisericile catolice din Moldova, scrie în 1647 că a aflat Ia Bacău, în episcopia catolică, o bibliotecă în care se aflau cărţi în limbile polonă, ungară şi latină, între acestea din urină şi Epistolele Iui Cicero. La mitropolia ortodoxă de la Iaşi era o veche bibliotecă de cărţi bisericeşti amintită şi în veacurile precedente la care învăţatul cleric Dosoftei a mai adăugat cărţi occidentale. Pe una dintre aceste cărţi, care cuprinde Cronica universală în latineşte a lui Nauclerus din Tilbingen, tipărită la Colonia în 1544, autorul Psaltirii în versuri a scris cu mina Iui „Letopiseţ foarte adevărat., să se afle Ia sfînta mitropolie, I-am cumpărat", deci a fost inclus în biblioteca mitropoliei. Mai tîrziu Dosoftei a dăruit această carte doctorului grec Pilarino, care Ia rîndul său a dăruit-o Iui Constantin Cantacuzino stolnicul. Totuşi .pierderea multor cronici vechi, trecerea manuscriselor de preţ din ţările noastre în ţări străine, este o dovadă că în evul mediu opera de conservare a cărţilor în ţările romîneşti lăsa mult de dorit. 346 www.dacoromanica.ro PRAVILELE Traducerea textelor de legi din slavoiieşte în romîneşte şi publicarea lor începută în. a doua jumătate a veacului al XYI-lca continuă într-o formă mai completă în veacul următor. înainte de 1600 singura carte de legi tipărită în roinhieştc se datora iniţiativei tipografici diaconului Coresi, pe cînd acum pnbliearca legilor devine o iniţiativă de stat, corespunzînd nevoilor statului feudal din Ţara Romîncaseă şi din Moldova. Tipografiile domneşti nu .se mai mărginesc numai la publicarea cărţilor bisericeşti, ei încep să dea la iveală codice de legi. La mănăstirea Govora se tipăreşte în 1640 aşa-nuinita Pravila de la Govora. Cartea a fost tradusă din slavoneşte de Mihnil Moxalie, de la mănăstirea Bistriţa, compilatorul cunoscutului cronograf. Pravila se bazează pe o compilaţie de legiuiri canonice şi oivile, aflate într-un manuscris slavon din ţară, dar introducerea a fost tradusă după a Nomocanonului tipărit de Petru Movilă la Kiev, în 1629. Nevoia de a avea legi care să corespundă organizării statului feudal centralizat a silit cîrmuirca Ţării Romîncşli să se adreseze direct izvorului mai bogat al legiuirilor romano-bizautine. Vasile Lupu, domnul Moldovei, pune pe logofătul al treilea Euslratie să traducă textele juridice necesare din neogreacă, după ce fuseseră iniţial traduse în această limbă din greaca bizantină, limbă pe care Eustratie nu o cunoştea („limba cea mai subţire şi mai ascuţită de toate limbile, ce să dzice elincască“). Pravila aleasă a lui Eustratie a rămas în manuscris ; ea are la bază manualele bizantine ale lui Armcnopol şi Matei Vlastares, şi trebuie socotită ca o lucrare premergătoare pentru Cartea romfnească de învăţături, publicată la Iaşi în 1616. Pesemne că domnul şi cînnuirea apreciaseră Pravila aleasă ca insuficientă pentru scopurile lor de a înzestra statul cu o legislaţie completă 1 şi de aceea au căutat alte cărţi şi manuscrise greceşti care an fost traduse tot de Eustratie logofătul. Şase ani mai tîrzin, în 1652, se publică la Tîrgovişte Îndreptarea lecţii din porunca Ini Matei Basarab, care este, în parte, o prelucrare a codicelni moldovenesc, dar completat şi adăugat cu alte texte traduse din greceşte. Îndreptarea legii a fost întocmită de prelatul ardelean Daniil Panoncanu şi de profesorii marii Şcoli domneşti din Tîrgovişte, Paisie Ligaride şi Evghenie Petritzis. Cele două codice, cel moldovenesc şi ccl muntean, reprezintă introducerea dreptului romano-bizantin în Ţările romîncşti, pe baza aşa-numitelor „bazilicalc11, prelucrate de juristul italian Prosper Farinacci (Praxis theoricae criminalis, Veneţia, 1607—1621), precum şi de autorii „legilor colonarii“ ce reglementează relaţiile între şerbi şi stăpînii de moşii. Nici unul dintre cele două codice nu formează o simplă traducere a legilor bizantine şi a celorlalte izvoare folosite, ci o alegere şi o prelucrare de texte conform eu nevoile statelor feudale romîneşti. Spiritul în care este întocmită legislaţia patronată de Vasile Lupu şi Matei Basarab este strict feudal; se interzice orice strămutare a ţăranilor dependenţi, se prevăd cele mai cumplite pedepse pentru cei ce ar 1 Pe manuscrisul Pravilei alese sc afla o Însemnare despre o predica t'muta la Iaşi de* Învăţatul dascal grec Melotie Sirigos In 1632, ceea ce nu este o dovada ci pravila a fost tradusa în acel an, ci priveşte un text mai vechi pe care Eustratie se pregătea să-l traducă. 347 www.dacoromanica.ro cuteza să nu asculte de stăpîni şi de cîrmuirea statului. De asemenea aceste codice fac o deosebire netă Intre clasa supusă şi Oea stăpînitoare (boierii) în ceea ce priveşte pedepsele aplicate unora şi altora pentru fapte condamnate de lege. Ultima pravilă romînească dinainte de perioada fanariotă, pînă acum puţin studiată, este cartea mitropolitului Antim Ivireanu, Capete de poruncă, tipărită la Tîrgovişte în 1714, în care se cuprind reguli pentrn întocmirea testamentelor, a foilor de zestre, despre căsătoria între romîni şi ţigani, despre preoţirea rumînilor scăpaţi de şerbie etc. Literatura juridică ocupă un loc important în dezvoltarea culturii romî-neşti feudale şi a formării limbii literare. VISTIERNICUL STAVR1N0S ŞI MATEI AL M1RELOR Faptele vitejeşti ale lui Miliai Viteazul au sUrnit admiraţia creştinilor din Peninsula Balcanică şi au stimulat lupta lor activă pentru scuturarea jugului turcesc. Numele lui Miliai Viteazul a fost deosebit de popular în lumea elenică : grecii, la un moment dat, au crezut că prin ajutorul viteazului romîn voievod ar putea scăpa de jugul turcesc. Izbînzile lui Miliai Viteazul au avut un mare răsunet în rhidurile poporului grec, dovadă oîntecele populare greceşti, care an avut o largă circulaţie. Unul din aceste cîntece, cules de Burada în Macedonia, are următorul cuprins: MixâX-piţbj? x(v7) Ttâv xal xovee, Mlx^X, xov 7roXe(J.o, xb lp7](io xb xaiyxi Nâ (xexpoo(xev x’ âaxlpi (ioc? vâ (xcxcoojXEV xo oeţspt. Mexpouv ol Toopxoi xpeî? «popi? xoiiţ Xc'.nouv xpeî? x^^^cţ, Mexpouv xal xâ BXax^7100^* xoî>? Xe’.7rouv xpet? vop.âxoi. Kpt(ia ai xîxta trotiSiâ, ai xixia naXXijxâpia. (Miliai, domnul nostru, a pornit sa se duca sa se bata, Ia evanghelii din Ţara Romîncasca şi crucea din Constantinopol In frunte merge crucea, în urma evangheliile Iar Mihai vodă, între ele, ca soarele, ca luna. Acolo unde se duse şi poposi în livezile cele verzi, Aşeza flamuri roşii pe corturi verzi. După ce s-a dat batalia, pustia de zanganeala, Sentinela striga, sentinela spune: încetează batalia, Mihai, pustia de zanganeala, Sa numărăm oştirea noastră, sa numărăm oastea. NumBra turcii de trei ori, le lipsesc trei mii, Numără şi puii dc romîni, le lipsesc trei inşi. Pacat de asemenea copii, de asemenea voinici). Şi alte cîntece populare greceşti, publicate sau în manuscris, preamăresc faptele vitejeşti ale lui Mihai Viteazul. 348 www.dacoromanica.ro In limba greacă avem, în afară de cîntecele populare, şi două poeme în slava lui Mihai Viteazul, scrise în versuri de doi contemporani, de vistierul voievodului romîn, Stavrinos, şi de Glieorghe Palamed. Poema lui Stavrinos. Poema vistiernicului Stavrinos poartă titlul ’AvSpayaSLeţ tou eSaeJ3eaTOCTOu xal dvSpsiOTaTOu poe(36Sa (Vitejiile prea piosului şi prea viteazului Mihai voievod). In ultimele versuri ale poemei găsim unele ştiri preţioase despre autor : ”Av ttîXrre vă (i<43ere xal ptiva rijv 7ca-rpî8a, MaXatavi] f) }£&>pa P“>u> vou AiXptvou fxep£Soc, T6 Svoţxdi prou Evaupivo?, (îtjaTidpTj? t6 ’jrtv8pw), Movo? iyto SyP®'!'® 1*4 8ixt] prou yv^ţx-i], ’Exeî (xiaa el? ti)v ’EpSeXEav, crij? IIioTprjoai; x&orpov ’Exdlkca xal xĂypa'l'a -rijv voxva pro acrpov (Dacă doriţi să aflaţi şi patria mea Oraşul meu de naştere este Melsiani, din părţile Delvinului Numele meu Stavrinos, pronumele Vistier Singur eu am scris aceasta, din propria mea voinţă Acolo In Transilvania, la cetatea Bistriţei, Am stat şi am scris-o noaptea, la lumina stelelor). Ieromonahul Neofit, care a editat acest poem, adaugă că Stavrinos „a fost ucis în Moldova, împreună cu fiul său, Glieorghe hatmanul, mai tîrziu, după 30 de ani, de către Ştefan vodă, fără vină“. Nu se ştie însă întrucît această afirmaţie este valabilă, deoarece Ştefan vodă Tomşa, care a domnit în Moldova între 1611—1615 şi 1621—1623, nu putea să ucidă pe Stavrinos cu 30 de ani mai tîrziu. De altfel, în prefaţa lui Neofit sînt şi alte inexactităţi. Stavrinos, fiind vistierul lui Mihai şi trăind în apropierea voievodului, a reuşit să ne povestească cu multe amănunte suferinţele poporului şi luptele eroice date de Mihai pentru salvarea poporului romîn şi a celorlalte popoare creştine de sub stăpînirea asupritorilor turci. Poemul, scris de un martor ocular, este socotit de istoriografia noastră drept un izvor istoric de mare valoare, fiind utilizat pe larg, iar uneori tradus cuvînt cu cuvînt de autorul Letopiseţului Cantacuzinesc. Aceasta cronică rimată, scrisă în greaca populară în 1312 versuri a plăcut publicului cititor şi s-a bucurat de o imensă popularitate timp de două secole, dovadă numeroasele ediţii care au circulat, precum şi numărul mare al imitatorilor săi, greci şi străini. Succesul lui Stavrinos se datoreşte în mare parte şi faptului că în versurile sale a imitat poezia populară greacă şi unele poeme scrise în greaca populară, rămase în manuscris sau tipărite. Cîud Stavrinos se întreabă : TApa xal xl vă y[vr)xev dţiivnr]? 6 Mt^iXt]?; IIoo:tsTss 8ev dtxoua 9-Y]xev xal 7tpo -rijţ fiXX-jj? OuS& orov Xâv»]V Si&Ptjxev, ou8& cttJ)v MTeoySavtav, OiiSs TCîpa a-rf]v Toupxtâ, ouSs el? ttjv BXajjîav, Movov pti Spâxov TcoXeţxâ crij? Topvaţ to Xi(3â8t (Oare ce s-o fi făcut Mihai Vodă? Nici ieri, nici alaltăieri nu s-a auzit nicăieri vonbindu-se de el. Nu s-a dus nici la han, nici in Moldova Nici dincolo în Turcia, nici in Ţara Romincascâ, Ci se lupta cu un balaur in cimpia Turdei) 349 www.dacoromanica.ro imită poezia populară greacă, în care asemenea întrebări puse de poet revin foarte des. Autorul îşi începe poemul printr-o descriere a suferinţelor poporului roinîn, care era jefuit şi batjocorit de asupritorii turci şi adaugă : ETSe 6 0eoţ tv-v igixlav xal t^v oTevo^coplav, Ttciyfvovro el? tou? nT,v BXa^tav xal vorjoiv tou £8coxev t’ dtţsvrT; tou MtxâXrj, toi!)? Toupxou? 8Xou? ct8 arcafll x’ el? SâvaTOv vâ (3âX}) (\ văzut cel dc sus nedreptatea şi strîmtoarca ce apăsa asupra săracilor din întreaga Ţară Romîncască şi a dat în gînd lui Miliai vodă să treacă pc tofi turcii prin sabie). Sultanul, mîniat de faptele lui Miliai, spune lui Sinan-paşa : Tii toOto oupe ypy;yopa xal as(3a orr(v BXa^la, xal xofipceipe xal oxXâ|3cooe pâwe? Ta natSCa xal airiv mia ’tov £covraviv xal cpepe tov Septsvov vâ ţeStx^oco t6 xax&v zroi pâ^ei xaptupsvov (Dn-tc în grabă, intră în Ţara Romîncasră distruge această ţară şi robeşte mame şi copii, iar pc el să-l prinzi viu şi să mM aduci legat, ca să mă răzbun de răul ce mi-a făcut). Dar a urmat biruinţa lui Miliai la Călugăreui şi fuga ruşinoasă a lui Siuan-paşa. Mai departe vedem că Stavrinos nu prea avea încredere în boierii lui Miliai şi dc aceea spune că Sinan-paşa s-a gîudit să pună mina pe Miliai prin cumpărarea boierilor: "Av elv’ xal Toci;copxv ţXoupia euxoXa t8v vtxoujlev âv Ta?top.ev arof>? fip^ovre?, Ixeîvoi tov âţtvouv, xal &v to3? Stootopev 9rjTe xal oetţ (3ouvâ dpvjvr.aeTE xal xanirot Xu;rt)StjTe, OTt t6v l(JTEpEUT»JXaV 8Xa TOC TTOCXXlJXOCplOC, £xsîvov 6ttou Tp6p.a£av xal Spâxoi xal XEOvripta (O pietrelor, sfîrlmaţi-vă, arborilor, dezrădăcinaţi-vă şi voi, munţilor, pllngcţi, cîmpiilor, mîhni|i-vă, căci toţi voinicii au pierdut pe acela de care se cutremurau balaurii şi leii). Stavrinos a servit de model, cum vom vedea mai jos, lui Gheorghe Pa-lamed şi lui Matei al Mirelor, care au scris de asemenea cîte o cronică rimată. Opera lui Stavrinos a rămas puţin timp inedită (un manuscris se află la mănăstirea Lavra de la Muntele Athos). In anul 1638 a ieşit, pentru prima dată de sub teascurile tipografiei lui Ioan Antonie Iulian din Veneţia. Din această ediţie ni s-a păstrat un singur exemplar defectuos care se află inserat la sfîrşitul unui manuscris din biblioteca mănăstirii Esfigmenos de la Muntele Athos. Au urmat apoi mai multe ediţii, la care era adăugată, la sfirşit, şi Istoria lui Matei al Mirelor. Cea mai veche ediţie completă cunoscută pînă acum în urmă a fost cea din 1672, după care Emile Legrand a retipărit aceste istorii. D. Russo, fără să aibă norocul să găsească o ediţie anterioară, ajunsese la concluzia că au existat în mod sigur şi alte ediţii, înaintea celei de la 1672, care au fost luate drept model dc Antim Diacrusis şi Ignatie Pc-tritzis. Un cercetător grec, Gheorghe Arvanitidis, a reuşit în 1949 să descopere o ediţie din 1642, care, după părerea sa, este ediţia a doua. Din descrierea dată de Arvanitidis se vede că noua ediţie, care cuprinde şi Istoria Ini Matei al Mirelor, este tipărită la Veneţia, tot la tipografia lui Iulian, unde a fost tipărită şi prima ediţie. Tipograful italian a ţinut să adauge pe foaia de titlu a Istoriei lui Matei al Mirelor următoarea menţiune : „Şi această istorie s-a tipărit cu cheltuiala subsemnatului tipograf, spre slava neamului grecesc". Poema lui Stavrinos a fost tradusă în limba romînă în versuri de Teodor M. Eliat acela care împreună cu Anton Pann a tradus în versuri şi Eroto-critul. Traducerea lui Eliat, în multe părţi prescurtată, a fost publicată prima dată în 1837 şi apoi retipărită de două ori, de G. Dem. Teodorescu şi N. Iorga. Directorul de la Sf. Sava, Maxim, necunoscînd traducerea lui Eliat, a tălmăcit din nou şi a publicat în 1862 poema lui Stavrinos, împreună cu istoria lui Matei al Mirelor. Intr-un manuscris din secolul al XVIII-lea, care se afla în biblioteca Schottenkloster din Viena, s-a păstrat un rezumat al poemei lui Stavrinos în limba slavo-rusească, întocmit de un admirator anonim al voievodului romîn pe la sfîrşitul secolului al XVII-lea sau începutul celui următor. Acest rezumat ne arată că faima lui Mihai Viteazul rămăsese vie printre străini. Un alt grec care a scris o poemă despre Mihai Viteazul este Gheorghe Palamed, în legătură cu care avem foarte puţine ştiri. A trăit la curtea cneazului Vasile de Ostrov, în Polonia, foarte probabil ca interpret, şi acolo şi-a scris opera sa. Cronica rimată poartă titlul : To-ropia 7tepieypvaa. 7câpoaov7]V vâ xpfofjc tJjv âXr|t>eiav pie ttjv SixaioauvT)V vâ prijv SupTiţ et? np6o ^ ^ * ki^4¥ norop'r ii^aimh, y|tfMrf HAflilfc'Afâ/fc :/';î'S-" feste tw&m np&^mpM* kji ^ fJJHHH LMfiMţH, £rtf[AvlţA% fiHTA^ UM'iHtUTH'rjb, A -A#V f ■ **/ ' * ' - KAfsKAXnOrOflTk ftt AX^Ak t&iwrk luh iî/fif irtMTâ riffAfMHAA&ftft'fA »rJtul şi să să întoarcă curund, ce cumpără case şi duglicane, şi ocine şi cîte înpăratului nu trebuia, nice-i făcea lui dobîndă. ■Şi piuă a direage robul acela casele şi dugheanele, ocinele, trecură trei—patru luni şi mai mult. Iară celălalt rob, ca u(n)-nţelept ce era, cumpără pietri scumpe şi de ce trebuia înpăratului. Şi să duse la înpăratul şi înpăratul cinsli-l pr-ins şi-l mări, căci se arăta credincios. Iară pre celălalt treniise cnvînt şi-i tăiară capul ca unui vrăjmaş înpăratului....". Caracterul literar al limbii Cazaniei nu constă atît în slavonismele savante pe caic le conţine, şi acelea puţine la număr, şi nici în calcurile din frazele izvoarelor slavone, cît în calităţile artistice ale materialului lingvistic, în vocabularul ales, în fraza îngrijită, în intenţia evidentă şi mărturisită de a scrie pe înţelesul tuturor romînilor. Desigur, pentru aceasta, Varlaam apelează, întîi de toate, la bogăţia de mijloace de expresie a limbii populare, a graiurilor populare, fără să neglijeze nici limba cărturarilor. în aprecierea rolului Cazaniei lui Varlaam în procesul de dezvoltare a literaturii romîne şi a limbii romîne literare, nu trebuie să neglijăm nici-circulaţia cărţii. Tipărită într-un tiraj mare şi în condiţii tehnice superioare pentru vremea aceea, lucrarea s-a râspîndit în toate regiunile locuite de roinîni. Fără să mai vorbim de Moldova, unde autorul era mitropolit, au fost aflate numeroase exemplare la diferite biserici sau la particulari în Transilvania, Oltenia, Muntenia şi — mai puţine — chiar în Banat. Dar cartea lui Varlaam nu s-a răspindit numai în ediţia tipărită prin grija autorului, ci şi în copii-manuiscrise făcute de diferiţi cărturari sau copişti în secolul al XVII-lea (încă din primii ani după apariţia ei), al XVIII-lea şi chiar al XlX-lea. Unele dintre aceste copii se află astăzi în diverse biblioteci; cele mai multe continuă să fie păstrate în unele biserici sau la particulari. Cartea romînească de învăţătură a fost folosită efectiv în multe cazanii tipărite. Astfel, redactorii ediţiei a dona a Cazaniei de la Govora (Evanghelie învăţătoare, tipărită la Mănăstirea Dealu, 1644) iau de la Varlaam multe descrieri de vieţi de sfinţi, iar Chiriacodromionul de la Bălgrad (1699) şi ediţiile de la Bucureşti (1732, 1765, 1768 etc.) nu sînt decît reeditări ale cărţii mitropolitului moldovean. Această mare răsplndire şi circulaţie a curţii, în forma tipărită la Iaşi, (1641—1643) şi în copii-manuscrise, şi utilizarea sau reeditarea ei în diferite Cazanii de mai tîrziu, ne îndreptăţesc să afirmăm că Varlaam a contribuit îutr-o măsură considerabilă, în comparaţie eu alţi cărturari romîni din epoca veche, la procesul de consolidare a limbii romîne literare. Doar cronicarii şi anumite cărţi populare au mai avut, printre iubitorii de carte ai epocii vechi, o asemenea influenţă. Celelalte două cărţi ale lui Varlaam au avut o circulaţie incomparabil mai restrînsă decît Cazania. Din Şeapte taine a besearicii (Iaşi, 1644) relevăm doar versurile care încadrează stema Moldovei: Pecetea dfoţinniiţi] moldoveneşti Vilhva aceştiia heri 63 o socoteşti. Cap de bu3r fiind tare. Arata putearea celui mai mare. Acesta chip de buăr Mulţi au biruit tf3r3 număr. ■24 - o. 1144 369 www.dacoromanica.ro %urk WwHtfaţm, i» ■. . V. 'r/^N-V HN* A*M€$r^ A1 *H>ai piifiu^wUNTfon»; ■^f 4fW$ C^AMHj îf uv^f,^ r% IIOAlOfifH V.... 7’vn^ew4/t ^ m^wOf kmtm m/ţâ ±2 .» ^ ::;.t- XI JFr* ff QÎMMKf MlM? ^ 4 VmY# '# I» l» Pagină din Răspunsul împotriva calihismului. www.dacoromanica.ro Autorul acestor versuri trudnice, care ar putea fi Eustratie logofătul, nu face decît să reia clteva idei şi expresii din versurile la stema ţării cuprinse în Cazania lui Varlaam şi să le toarne în construcţii sintactice relativ mai simple, dar în tipare lipsite de armonie. Cealaltă lucrare a lui Varlaam a fost publicată probabil la Mănăstirea Dealu, în Ţara Romînească. Cu ocazia unei vizite pe care o face în Muntenia, la Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab, la care fusese trimis în solie în 1644, Varlaam ia cunoştinţă de un Catehism calvinesc, tipărit In romîneşte la Bălgrad, în 1642. Indignat de propaganda calvină pe care o încercau maghiarii calvini din Transilvania printre romîni, mitropolitul moldovean redactează lucrarea polemică Răspunsul împotriva catihismusului calvinesc, care apare în 1645. Stilul polemic al lui Varlaam este muşcător: „Deci noi toţi credincioşii ce urmăm învăţăturile celor credincioase şi adevărate a svinţilor părinţi purtători de dumnezeire, şi de duhul svînt lu-minaţ, mărturisim şi dzicem: „întru una svîntă săbomică şi apostolească besearecă". Ce cu adevăr dzic aicea calvinii şi liutereanii: o besearecă nice svîntă, nice săbornică, nice apostolească, că aşea iaste beseareca lor, nice o svinţie n-are, nice preuţie, nice are ceale şeapte taine, nice săbomică, că nu-i în toată lumea, nice din toate limbile adunată, nice apostolească, că nu-i de la apostoli, ce-i de curund şi noao ca de dăunădzi de o sută de ai de-are hi, nice are făpturile apostolilor, nice-ş ţin învăţăturile apostolilor. Apostolii învaţă curăţiia să fie mai mare decît căsătoria. Iară ei o strică şi silesc pre toţi oamenii să se căsătorească. Apostolii învaţă : „Popa să hie bărbat numai unii muieri", iară ei pînă în şeapte muieri iau şi-s tot popi...". Un fapt care ne lămureşte asupra procesului de dezvoltare a limbii romîne literare şi asupra măsurii în care au colaborat şi alţii la elaborarea versiunii romîneşti a ultimelor două cărţi ale Iui Varlaam, este concesiunea care se face fonetismelor regionale. Atît în Şeapte taine, cît şi în Răspuns, predomină formele în care / nu este palatalizat în h deci : fie, va fi etc. In Răspuns, în loc de fonetismele moldoveneşti dz şi g se folosesc foarte des z, j (deci: zice, jos). Şeapte taine, am văzut, este o carte tradusă în colaborare cu Eulstratie logofătul. Oare concesiile se datoresc colaboratorului sau conştiinţei lui Varlaam despre necesitatea unei norme unitare şi supradialectale a limbii literare ? Considerăm mai aproape de adevăr prima ipoteză cu atît mai mult cu cît „literarizările" din Răspuns e posibil să se datorească intervenţiei directe sau indirecte a lui Udrişte. Răspunsul se adresa, în primul rînd, transilvănenilor. Prezentarea argumentelor într-un fonetism cu prea multe regionalisme ar fi avut dezavantajul de a nu fi uşor urmărite. Cum pe Udrişte Năsturel îl cunoaştem ca pe un cărturar foarte activ, considerăm că, la sugestia lui, Varlaam sau tipografia a renunţat la particularităţile regionale. Norma literară pe care o preconiza Varlaam este cea din Cazanie : arhaizantă, biblică, dar în acelaşi timp cu o serie de regionalisme fonetice şi lexicale. Este evident că prin asemenea opere de colaborare şi prin renunţarea treptată la particularităţile lingvistice regionale, norma supradialectală a limbii literare s-a impus tot mai mult, devenind la un moment dat o necesitate. 371 www.dacoromanica.ro UDRIŞTE NĂSTUREL Udrişte Năsturel (cca. 1596—1657) a avut un rol deosebit de activ în dezvoltarea culturii slavone şi romîncşti în timpul domniei lui Matei Basarab, al cărui cumnat era. După ce ocupă funcţia de diac în divanul domnesc, Udrişte devine pentru o lungă perioadă consilier intim (vtori logofăt) al curţii domneşti. Avînd o cultură aleasă şi bucurîndu-se de încrederea lui Matei Basarab, el a fost trimis în diferite solii în ţările străine (la regele Poloniei şi la împăratul din Viena, în 1638 ; In Transilvania, ipentru a duce tratative cu •principele maghiar, în 1648 şi 1655). La Tîngovdşte la curtea domnească, cunoaşte pe Varlaam, mitropolitul Moldovei, trimis în 1644 de Vasile Lupii pentru a încheia pacea cu Matea Basarab. Cu această ocazie, între Varlaam şi Udrişte Năsturel se stabilesc relaţii de strînsă prietenie. Varlaam apreciază in mod deosebit calităţile lui Udrişte. Bine orientat în problemele religioase, l dri.şte întreţine discuţii dogmatice cu diferiţi reprezentanţi ai bisericii catolice şi ortodoxe. Numele lui Udrişte Năsturel apare în diferite forme : Uriil Năsturel, Orest Năsturel, Udrişite Năsturel, la care se adaugă adesea atributul cvasinobiliar ot Fiereşti (sau Fierăşti). Socotit, pe vremea sa, un mare învăţat al Ţării Komîneşti, Udrişte Năsturel este un bun cunoscător al limbilor slavonă, greacă, latină, rusă. Principalele sale contribuţii în domeniul culturii privesc literatura religioasa în limba slavonă şi în limba romlnă şi versificaţia în limba slavonă. Astfel, pentru Molitvenicul slavon tipărit la Cîmpnlung (Ţara Ronrî-nească) în 1635, el a alcătuit o compunere versificată (12 stihuri) în limba slavonă — de redacţie mediobulgară, cu elemente ruseşti, compunere închinată stemei ţării şi publicată în fruntea cărţii. Aceste versuri slavone la stema ţării se retipăresc în fruntea Pravilei de la Govora, din 1640. Pravila de la Govora s-a publicat, în acelaşi timp, şi într-o ediţie specială pentru Transilvania. Versurile lui Udrişte, în care se preamăreşte puterea domnească, au semnificaţie politică şi patriotică şi au constituit un îndemn pentru alţii ca să scrie şi ci stihuri în limba slavonă sau chiar în limba romîuă. Udrişte Năsturel a dat apoi ajutor, probabil mai mult moral, la traducerea făcută de ieromonahul Silvestru, din limba rusă în limba roinîna, a Evangheliei învăţătoare, tipărită la Govora în 1642. Faptul e subliniat în mod special în prefaţa către cititori. 0 mare parte a materialului acestei Cazanii a fost folosit (chiar in colile originale, .cu unele pagini retipărite) pentru ediţia amplificată a Evangheliei învăfăloure, apărută cu doi ani mai tîrzin (1641) la Mănăstirea Dealu. Amplificarea constă, de fapt, în reproducerea continuării după Cazania lui Varlaam, apărută între timp la Iaşi (16 U—1643). în prefaţa ediţiei din 1644, care e diferită de a ediţiei din 1612, uu se mai menţionează aportul lui Udrişte Năsturel. Aceasta ne face să credem că rolul lui Udrişte. la elaborarea ediţiei întîi a fost mai mult moral (eventual şi bănesc). In schimb, ediţia din 1644 are, sub stema ţării, o „poezie“ de 6 versuri în limba romînă („Stihuri în stema domniei Ţărâi Roniîueşti neam casei băsărăbească“) închinate stemei, versuri care nu sînt altceva decît uu rezumat al stihurilor slaVone ale lui Udrişte Năsturel apărute sub stema ţării în Molitvenicul de la Gîmpulung (1635) şi în Pravila de la Govora (1640). Rezumarea şi transpunerea în limba romînă a versurilor 372 www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro iui Udrişte se datoreşte, probabil, altcuiva decît acestuia. Dacă Udrişte Năsturel ar fi fost autorul versiunii romîneşti, numele său ar fi fost menţionat ca atare. Limba versiunii romîneşti a stihurilor e încărcată de construcţii neobişnuite fin limba romînă, iar stilul e prin excelenţă prozaic, lipsit de supleţe. Udrişte Năsturel a redactat, pentru Melchisedec din Peloponez, egumenul mănăstirii din Cîmpulung, Predoslovia şi „prefaţa către cititori" la Anto-loghiontii slavon tipărit la Cîmpulung (Ţara Romînească), în 1643. Limba slavonă a acestui Antologhion este de redacţie mediobulgară cu elemente ruseşti. Una dintre cele mai valoroase lucrări ale lui Udrişte Năsturel este însă traducerea din latină în slavona rusă a operei ascetice medievale, foarte râs-pîndite în Apus, De imitalione Christi. Traducerea cărturarului muntean („Carte despre imitarea lui Cristos") s-a tipărit la Mănăstirea Dealu în 1647. Originalul latin este atribuit lui Thoinas a Keinpis (mai precis : Thomas Hamarken van Kempen, de lîngă Koln, cca. 1380—1470). Traducerea lui Udrişte este însoţită de 6 distihuri de laudă către Doamna Elina, soţia lui Matei Basarab şi sora lui Udrişte, de o prefaţă a lui Udrişte către Varlaam, mitropolitul Moldovei, de un epilog şi de stema lui Udrişte Năsturel. Versurile, deşi nesemnate, nu pot fi atribuite decît lui Udrişte Năsturel, care mai alcătuise versuri asemănătoare pentru Molitvenicul slavon din 1635. In prefaţa către Varlaam, reţinem afirmaţia lui Udrişte în legătură cu „înrudirea" dintre limba romînă şi limba latină. El declară că „a căpătat" multă „dragoste" pentru „limba rîmlenească sau latinească nouă vădit înrudită". Problema relaţiilor dintre limba romînă şi limba latină, în sensul „derivaţiei", nu al „înrudirii", fusese atacată, cu cîţiva ani mai înainte, de Grigore Ureche. Udrişte Năsturel însă nu avea de unde să cunoască cronica lui Ureche care a avut la început (cîtcva decenii) o circulaţie foarte redusă, fiind transmisă foarte puţin timp prin original şi apoi, prin versiunea interpolată a lui Simion Dascălul. Originea limbii romîne va constitui un obiect de cercetare mai dezvoltată, de-abia mai tîrziu, datorită unor cronicari ca Miron Costin, de exemplu, şi mai ales datorită reprezentanţilor Şcolii ardelene. In aceeaşi prefaţă, Udrişte Năsturel mărturiseşte că, pentru traducerea cărţii „am fost împins şi încurajat pînă acum de influenţa iubirii mele pentru aceste două limbi, adică slavona şi latina". Lucrarea De imitatione Christi s-a bucurat de o largă circulaţie. A fost tradusă în principalele limbi vorbite în Europa şi a fost popularizată îndeosebi la popoarele de religie romano-catolică. Ea a fost tradusă totuşi şi în Răsăritul ortodox. Prin traducerea lui Udrişte Năsturel lucrarea se răs-pîudeşte mai ales la popoarele slave. In limba romînă se cunosc cîteva versiuni din sec. al XlX-lea şi mai multe din primele decenii ale sec. al XX-lea. Unele dintre ele au fost retipărite. In această chestiune, desigur, nu se mai poate pune problema contribuţiei cărţii la dezvoltarea culturii, mai precis a literaturii romîne sau a limbii romîne. Dar lucrarea cea mai preţioasă a lui Udrişte Năsturel este traducerea în romîneşte a romanului Viaţa sfinţilor Varlaam şi Iosaf. Se crede că versiunea pe care se întemeiază Udrişte este cea publicată de mitropolitul Kievului Petru Movilă la Kuteinski, în 1637. Udrişte şi-a 374 www.dacoromanica.ro terminat traducerea în 1649, dar a găsit de cuviinţă să nu o publice. Păstrată multă vreme în manuscris, în jurul anilor 1671—1673 a fost copiată de grămăticul domnesc Fota, în 3 exemplare, care s-au transmis posterităţii alături de numeroase copii. SIMION ŞTEFAN De numele mitropolitului ortodox Simion Ştefan e legată tipărirea la Bălgrad ( = Alba-Iulia) a două lucrări religioase, Noul Testament (1648) şi Psaltirea (1651), a căror semnificaţie, fără să privească direct dezvoltarea literaturii artistice romîneşti, depăşeşte totuşi limitele strimte ale vieţii bisericeşti. Cele două cărţi, în special prima, prezintă un interes deosebit pentru istoria culturii romîneşti, şi anume pentru limba romînă literară şi, indirect, prin aceasta, pentru literatura artistică. Cartea de căpetenie a lui Simion Ştefan, Noul Testament, are o importanţă excepţională, în primul rînd pentru problemele teoretice de limbă literară pe care le ridică prefaţa către cititori, în al doilea rînd prin însăşi - limba folosită în traducerea acestei voluminoase opere*. Prefaţa către principele Ardealului conţine, de asemenea, observaţii interesante de ordin politic, care oglindesc orientarea umanistă a mitropolitului ardelean. Lucrarea a fost tipărită „cu îndemnarea şi porunca, denpreună cu toată cheltuiala, a măriei sale Gheorghe Rakoţi (= Râkoczy Gheorghe I), craiul Ardealului i prociîa", cu scopul de a atrage pe romînii din Transilvania la calvinism. Această primă traducere integrala a Noului Testament în romîneşte, la care au colaiborat „preuţi cărturari şi oameni înţelepţi" 1 2 3 * *, s-a făcut, după cum se afirmă în titlul cărţii, „cu mare socotinţă", după o versiune grecească şi una slavonă. Prefaţa adresată principelui Ardealului completează informaţia din titlu : tălmăcirea s-a făcut din limbile greacă, slavonă şi latină, în prefaţa către cititori se precizează că, în timp ce Selivestru, iniţiatorul traducerii, folosise numai o versiune grecească, ceilalţi traducători au recurs la o serie de versiuni greceşti, slavone şi latine, dintre care se menţionează versiunea latină a lui Ieronim, tradusă din greceşte8, şi o versiune slavonă, tipărită la Moscova, tradusă de asemenea din greacă. Traducătorii s-au orientat mai cu seamă după textul grecesc: „de (cartea) cea grecească nu ne-am depărtat", zic ei, deoarece şi-au dat seama că versiunea greacă a fost „izvorul celorlalte". Un cercetător, Ioan Bălan, consideră că traducătorii, pe lîngă versiunile indicate, au mai „studiat... şi ceea ce nu ne spun, dar ne arată textul şi ne spune mintea : Biblia ungurească tipărită de calvini. Cuvintele de origine ungurească şi unele fraze întru toate slugarnice acestei limbi, ne conving pe deplin despre acest lucru". 1 Cartea are 672 pagini mari. 2 Vezi prefaţa către principele Ardealului, f. IV. Un studiu lingvistic amănunţit aT putea duce, eventual, la stabilirea numărului aproximativ al traducătorilor. 3 Versiune cunoscută sub numele de Vulgata şi devenită, prin hotârîrea Conciliului Tridcntin (1545—1563), versiunea oficială a bisericii catolice. Ieronim (Hieronymus) a trăit între anii (oca. 340—420 e.n. 375 www.dacoromanica.ro Q *tfT ¥ Al ;t $ XHH ii. li n li- î '&•» «V'mh't MUiHrt uAjffl-rftf A%| MJMIIt 5- j2«i w*r»YV<4>* ♦(««« ftua^AVMWţ.Y s< ' ^7 «. M’IJtYjÎA «*« 6; M X'MOTyiţl l«Af *♦% M« 4 * ■ k/siht ywr* fe-, |6f'«nsT ^4 tcfcWf1>r/jî,OMK&'IHtVa |41lA4 e(AM U.H JL&AMr-ft 1 * ' >* ' ifi * t * ■ ■ V ÎQfĂKfainrXAAVAA, JAlfWA «clfitl [*4 *&*(•*£*& JŢoati nţifm ttyx 4>t£iît: am Mf t 6A< HfMHK * ri# 4»*K*'r*> «> 4>IK#T* . • ,. ' . * j *• » ' „/ *> V' . <• A ./ ■/.■•»/ T /{sTflS eA (B»SIWlţA CM AJWMHAk t04MfHHAw;. • H]« a/hmT a LUriţ , UiHjt < # VfvÂrthAcJ ... 1 » cv » r ftOftkyto , n4fT(/hntf/t T ’'L' 1' 1 e* r\ J r> **1l,r!f,# *Jru€ p • -» / I^J V, f .» ' / lltf ** ^ ^ etif/n* . > ~ . 0 - _.« ' i'i-rfjL Im* .^mteJt Jt * . * A* .. . 9 . jJI* ^ J ■ — /trtit /tfettie t Wstrgt '■jf-. ,<*v \ u <*'*£$* Tfoj* f^^W; '{&% uiHĂf&y* - *itftt&X' ?z***t* «&şy l$irrvtv*xtfit iţlpyr^em^tm ^rni^fnm kV ... nîftn. cţ» -^py» -" ■ **.y«*. • J-y *v: c*'*tf^fj>j •% * * «to 'Z.Tjnt  *r/t ^ 3* Act semnat de Miron Costin. * ^ www.dacoromanica.ro bicski îi trimite lui Miron Costin daruri prin soli (1670) şi-i ţine trează conştiinţa filopolonă, Dmnitraşcii Cautacuzino îl trimite apoi în două rînduri, în 1674, îii solie la Sobicski. Cu acest prilej cronicarul a cunoscut pe un mare demnitar, Ian Gninski, pe care îl [primeşte la Iaşi fin 1677, acesta fiind -în drum spre Poartă, şi cu care prilej scrie Cronica ţărilor Moldova şi Muntenia în limba polonă. GniAskd li adresează din drum nu anai puţin de cinei scrisori, unele înainte de a ajunge la Iaşi, altele după aceea, în care îl măguleşte cu epitete de „prieten şi confrate" şi în care îl anunţă că va fi bucuros să discute cu el probleme politice, pentru binele lumii creştine, şi probleme de ştiinţă, li înmuicază, de asemenea, daruri scumpe. Ulterior Miron Costin poartă corespondenţă cn regele Sobieski şi-i cere împreună cu Alexandru Bu-Jmş să sc împace cu ruşii şi să pornească război împotriva turcilor, nădăjduind că astfel se va putea elibera Moldova de sub jugul otoman (1680). Nu încape deci îndoială că Miron Costin a fost consecvent pînă la sfîrşitul vieţii în politica filopolonă, nu diutr-uu devotament orb, ci dintr-un ■cald sentiment patriotic faţă de ţara sa, sentiment manifestat sub diferite forme. Dacă însă, în 1673, nu urmează pe Ştefan Petriceicu în Polonia, o face pentru că socotea momentul inoportun pentru o asemenea acţiune, după cum va nota şi mai tîrziu : „Aşa cu şoaptele, nu cu sfat, au făcut şi Petriceicu vodă, de au lepădat, fără de nici o nevoie, domnia ţării şi s-au dus în Ţara Leşească, den care faptă să stîuge ţara Moldovei astăzi" (1675). Dintr-o atare refugiere nu avea de cîştigat nici ţara, nici el personal. Miron Costin îşi întărise poziţia de boier şi de dregător. Prin zestrea adusă de soţia sa, Ileana Movilă, nepoată de fiu a lui Simion Movilă şi nepoată de frate a lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, prin moşiile cumpărate personal, M. Costin avea o avere considerabilă, pe care nu se îndura s-o lase destrămării şi ruinei. De aceea, îi spune el lui Petriceicu vodă : „Ori să fie voia mării talc, ori să nu fie, noi nu nc vom lăsa căşile să le ie tătarii...", căci nu era nimeni atunci care să se opună, bănuia el, năvălitorilor. Pe de altă parte, trecut prin drcgăloriilc de sulger (1657), paharnic (1659), pîrcălab de Hotin (1660), marc comis (1664), mare vornic al Ţării de Sus (1667), se găsea acum ca mare vornic al Ţării dc Jos (din 1669) şi nu vedea pentru care folos ar schimba pîinea ţării cn una de refugiu în ţară străină. în curînd avea să •capete titlul eel mai înalt, de mare logofăt (1675). In expediţia pentru asedierea Vienei din 1683, Miron Costin se găsea în tabăra turcească, alături de Ghcorghe Duca, dc silă. Dar victoria lui Sobicski (cn care era, de fapt. în slrînse legături) asupra turcilor i-a dat, după o perioadă de „cumplite vremi", o mare încredere în posibilitatea dc izbăvire a ţarii de sub opresiunea turcească. Era momentul pe care însuşi Dimitrie Cantcinir îl considera începutul decăderii puterii otomane. In acest sens, se pare eă marele cronicar nu este sincer cu Gheorghe Duca, cînd, întorşi In ţară, acesta se teme dc tabăra polonă, iar Miron Costin îi spune : „Ce putere au ei să vie asupra mării tale ?“. Este o amăgire a domnului, căci Miron Costin bănuia cel puţin că tabăra filopolonă nu va sta în nepăsare, dacă nu era chiar în curent ou intrarea în ţară a unor oşti polone în sprijinul lui Ştefan Petriceicu. Personal nu se temea dc Petriceicu, fiindcă legăturile lui erau făcute direct cn vârfurile politicii polone. Intr-adevăr, chiar în noaptea Crăciunului din 1683, Duca vodă împreună cu boierii, (între ei şi Miron Costin, sînt prinşi de poloni şi duşi în Polonia. Lui Miron Costin i 395 www.dacoromanica.ro Poamna piisaieta Movilă cu coconii. MnBC Suceviţa, www.dacoromanica.ro se dă îpsă ca „închisoare” castelul regal de la Daşov. Aici va scrie el în 1684, drept omagiu şi informaţie pentru Sobieski, frumoasa operă literară Istorie în versuri polone, Sn >care expune pe scurt istoria Ţărilor romîneşti, -exprimînd nădejdea că poporul romîn va fi salvat prin intervenţia regelui polon. împotriva turcilor. F aptele sînt elocvente. Există un memoriu din 1684 al boierilor moldoveni refugiaţi, adresat lui Jan Sobieski, privind organizarea unui viitor stat moldovean sub protectoratul Poloniei, cu privilegii pentru boierimea moldoveană, similare celor de care se bucura nobilimea polonă, şi cu o anumită legalitate internă. Sînt indicii că memoriul a fost redactat de Miron Costin. Aşadar, boierii refugiaţi în Polonia şi Miron Costin plănuiau organizarea unui stat moldovenesc cu o nouă ordine legală, în eventualitatea eliberării de sub turci. In 1685 se urcă pe tronul Moldovei Constantin Cantemir, care avusese personal relaţii bune cu polonii, dar care, cu o minte destul de trează, considera că domnia şi rosturile Moldovei stăteau încă în puterea Porţii turceşti. La curent cu legăturile şi acţiunile lui Miron Costin în Polonia, Cantemir îl considera periculos pentru tron şi pune pe fratele său Velicico Cdstin să-l cheme în ţară. Miron Costin se întoarce în decembrie 1685, socotind poate că va putea să desfăşoare politica sa abilă de mai înainte. Constantin Cantemir îl izolează însă şi-l trimite cu rangul numai de staroste, la Putna. Era o primă izbire pe care marele boier iromîn şi nobil polon n-o putea primi cu indiferenţă. De fapt, se poate spune că Miron Costin venea înainte, iar regele Sobieski cobora în urma lui cu oştile, spre Moldova (1686). Cantemir s-a retras din calea invadatorului, iar leahul a intrat în Iaşi şi, la masă cu boierii filopoloni, şi-a îngăduit — se spune — gluma cu clntecul, zis în romîneşte, spre distracţia celor de faţă : Costandine Fugi bine Nici ai casa, Nici ai masa, Nice draga Jupîncasa Mai mult însă declt un ospăţ cu ciocniri de pahare, „cîntece de lăutari şi încingeri de hore", regele polon n-a realizat pentru Moldova. A trecut Prutul, dar, dind de rezistenţă şi primejdii, s-a întors repede, a trecut din nou prin Iaşi, a luat ce-a putut, apoi i-a pus foc şi a plecat. In ţară au rămas rivalii: Cantemir şi Costinii. Se pîndeau reciproc. Voievodul Constantin Cantemir se temea de fraţii Miron şi Ve'licico Costin, care pe faţă se opuneau politicii lui şi-l înţepau răutăcios cu vorba, pentru neştiinţa lui de carte şi pentru nechivemisirea ţării „... ăi vr6 să-ţi dai măria ta sama odată şi nă-i pute". Pentru a-i domoli poate, convenise Can-teroir să-şi dea fata după fiul lui Miron Costin, Pătraşcu, şi să intre în relaţii de rudenie. Costinii insă treceau peste asemenea tocmeli. Miron Costin întreţinea relaţii politice secrete cu Sobieski, cu Andrei Potocki, cu hatmanul Stanilsaw Iablonowski şi, desigur, nu în favoarea domnului. Fraţii Costin nu vedeau schimbarea, pe care o urmăreau, decît prin urcarea pe tron a M**.U/ /IVAM/X4 + #Jk »'«♦» <%S*> j» . • y« <*{j* *■■■:■• ab ' ** c«. «7 rw jklh «^wty ^z****0* JtoHMK /li/Ut^XjS^ i» B*’! flBnOOift-...» />r iJT T •i~,"":j>>i > ': /IJ^m feţi,* j5« . A»y p* g '•ci/' /ea ’4<4$S‘4*‘^>'’“' ram «**—•«firt «a*-, *■. ♦.y/’_______>.. ^ /- ■4*CxltvijMipiljax***' J»r*'H.Kl • jătcc? zy s+a %... •>«»•«,•••* <♦' <- < -2oflM/M^ £V»4t Ctflicit Sn lmn A**.vT 7î?a fm ^Trcv^vVr-- '--v ^ Kr/V ’ .**• ■‘“ttrrTPFSŞ- '■« 7i4m*t 4» . AVca/i^ea AV/UtMit, >* w &i * "h/ i* ‘i 4. * -O / «?> ' -* ! ^ V* «i a -A « ■*•_a - T f ' *** » T»i>« a**m,Za . Im/ucaS M/»* jy», j & ' ^ ^ ^* >6»^ ^ j-.„ - t <» J2a ««W fSAijktttl rfailttfJTVl , —«a»9«v>/K4 j2k jAMfttlflâMrii 'a. f!>'/ 1“ ^, ' j- s * * ’ !M av IKIW» umh&tvfAsp AtditiA - ■ ~**M/LV ftii/z/AA^^pi 7/tem*,. *Ş-71*i Tru^, czPu t JW^o^t tuCm»* r*1 v' 4 «/ .> ’*/ SC -w 4 <^TÎ ,/j. *v -« r>WÂttA., • JbxA.'i ?.>• c «* -4 C A %» >? 4 *L jL',tn yniOfrA **tO, —<*4« -MCAti'A» • JtoL-AM, r% **,*!>* , ev * >» -V , - ^CvtiWM ✓<«-»*■#A/t ^vh7,**n**tm«V r* /«/«*» •. mtpfM* eMey Aspfi» Pagină din Cronica lui M. Costin (fila 74). /**> www.dacoromanica.ro legendară, s-a perpetuat folcloric şi a fost consemnată de Neculce mai tîrziu, fie, de exemplu, în legătură cu ce i-a spus cronicarul vizirului Chiupruii la luarea Cameniţei, în 1672: „slntem noi moldovenii bucuroşi să se lăţească împărăţia în toate părţile cit de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să se lăţească", fie în legătură cu ce-i spunea lui Duca vodă la 1683: „Să nu dăm locul, că pămîntul acesta este frămmtat cu sîngele moşilor şi a strămoşilor noştri". Istoria, după Miron Costin, nu însemna însă numai consemnarea faptelor trecute, ci şi tragerea unor învăţăminte din desfăşurarea evenimentelor, din zugrăvirea unor drame sociale sau omeneşti, care puteau fi evitate: „că letopiseţele nu sînt numai să le citească omul, să ştie ce au fost în vremi trecute, ce mai mult să fie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească...". De aceea M. Costin face observaţii critice privind, de pildă, acţiuni urmate împotriva unui sfat bun, ca în cazul boierilor lui Ieremia Movilă, întorşi în ţară din Polonia, împotriva sfatului lui Nestor Ureche, şi masacraţi de Ştefan Tomşa al 11-lea, sau privind nechibzuinţa lui Vasile Lupu de a nu avea o garnizoană în cetatea Hotinului, unde putea să se adăpostească împreună cu familia şi curtea domnească, Suceava, deşi apărată eroic de cazacii lui Timuş Hmielniţki, nefiind în măsură să reziste asalturilor date de Gheorghe Ştefan şi de oastea polonă. Reprezentant al clasei boiereşti, Miron Costin stă în apărarea intereselor acestei clase în lupta cu domnia. Este de notat însă că, exact ca şi Gr. Ureche, nu înţelege atlt un stat în care boierii să aibă toate privilegiile şi să facă ce vor, cît un stat cu legi interne, în care domnul să consulte un sfat legal constituit din boieri. Faţă de domnia cu puteri absolute, cu acte adeseori necugetate, crude şi absurde, efectuate la impulsul ambiţiei sau furiei personale, un stat feudal bazat pe o ordine internă legală, însemna, evident, progres. Glndirea politică a lui Miron Costin nu depăşeşte desigur vremurile sale, nu apără interesele maselor populare, dar nu este indiferent la viaţa şi suferinţele lor, notează cu propria lor vorbă că „blestemul săracilor nu cade pe copaci", variantă veche a proverbului „nu de lemne (pietre) se leagă blestemul săracilor" şi consideră că cei mari trebuie să aibă „grije de cei mici". Are o concepţie de înţelegere şi ocrotire a mulţimilor, mai ales că existenţa şi puterea lor nu sînt de neglijat fin stat: „Adu-ţi aminte — repetă el stăpînului ţării — că pe multe gloate de oameni eşti stăpîn". Cronicarul nu trece cu vederea revolta ţăranilor sub domnia lui Alexandru lliaş (1633), cînd se ţineau ca o haită de lupi de convoiul domnului alungat şi cereau să li se dea în mlini boierii exploatatori ca să se răzbune. „Nespusă vrăjmăşia prostim ei!", exclamă Miron Costin. Pe vornicul Vasile Lupu (L-a rănit, iar pe omul 'lui vodă, Batişte Veveli „l-au ifăcuit fărîme", cu topoarele. Mulţimile nu se puteau stăpSni. Suferinţei^ lor erau de nedescris. In timp ce boierimea îmbuibată petrecea în chip desfrînat (cronicarul notează şi acest lucru), pe ţărani îi răpunea deseori foamea, de mîncau papură măcinată, ca de exemplu în 1659, sub domnia lui Ştefăniţă vodă Lupu : „...că ţăra într-'aceea foamete era într-acela an, cît mînca oamenii papură uscată în loc de pSine, măcinîndu-o uscată. Şi de pe aceea foamete porecli şi pe Ştefăniţă vodă, de-i zicea Papură vodă...". Legenda veche, cu circulaţie europeană, cu un domn Papură vodă, urmărit şi mîncat, pentru nedreptăţi şi suferinţe, de şobolani, şi-a găsit o sursă de localizare şi renaştere istorică, în tragedia poporului înfometat, hră- 24 24 - o, 1144 401 www.dacoromanica.ro nit cu papură. Suferinţele maselor se repetau şi căpătau în istoria vie identificări simbolice. Cu toată poziţia şi consideraţiile de clasă, Miron Costin se ridică peste micile patimi omeneşti şi stăruie să judece obiectiv pe eroii cronicii sale, ac)iunile lor, evenimentele istorice. Cu o formaţie de umanist, avînd sensul realist istoric al vieţii şi civilizaţiei umane, Miron Costin pune deasupra omul şi umanitatea, caracterul lui, calităţi sau defecte, indiferent dacă i-a fost prieten sau duşman. Astfel, deşi cronicarul moldovean ura în general pe turci pentru că exercitau jaful prin boierii romlui devotaţi lor, totuşi nu se lasă orbit de ură pentru a nu recunoaşte meritele unora dintre ei. Abaza paşa fusese prigonitorul familiei sale, dar clnd este sugrumat la Con-stantinopol de sultan, pentru nerespectarea condiţiilor de pace dintre turci şi poloni, fixate în urma ciocnirii de la Hotin (1621), Miron Costin nu se bucură de căderea adversarului, ci notează imparţial: „Om Abaza paşa, vestit cil războaiele asupra perşului şi oştean dirept“. Acest lucru dovedeşte că! autorul se interesa şi de alte fapte ale celor asupra cărora avea să emită judecăţi istorice. El era de principiul, afirmat în De neamul Moldovenilor, că istoricul dă seama, în faţa istoriei, de afirmaţiile sale. De asemenea, Miron Costin apreciază pozitiv domnia lui Vasile Lupu, luată în general, cu toate că tatăl său, hatmanul Costin^ fugise în Polonia de teama acestuia şi personal nici nu este de acord cu toate acţiunile voievodului. Laudă vitejia lui Vasile Lupu,.care se afla „pururea în fruntea oştii sale“ şi blamează pe Gheorghe Ştefan, care „în oastea sa de faţă n-au fost ci au stătut departe de la oaste înapoi, măcar că am hi datori cu pomenire lăudată mai mult lui Ştefan Vodă, de la carele multă milă am avut, decît lui Vasile vodă, de la carele multă urgie părinţii noştri au petrecut"; Domnia lui Vasile Lupu a fost „cu linişte şi pace", cu bună «tare pentru boieri, dar „zburdăciunea" acestora întrecea marginile şi însuşi vodă Lupu lua fetele unor boieri, „peste voia părinţilor, la ţietorie". Miron Costin se declară împotriva puterii nelimitate a domnului ca şi Grigore Ureche. Cronica lui Miron Costin nu este numai o înşiruire de evenimente istorice, ci şi o galerie de portrete. Tablourile lui sînt pline de nerv şi de emoţie. Verbul lui* inspirat şi colorat, exprimă de cele mai multe ori plastic ideea şi -sentimentul. Cronica are de la un capăt la altul o construcţie şi un stil caracteristic. Este de remarcat că nu se simte o diferenţă între modul de a nara evenimentele, acolo unde întrebuinţează izvoare scrise sau spusele bă-trînilor, şi între modul de a prezenta faptele văzute de el însuşi. Există o unitate de stil şi de artă literară. Ca un bun cunoscător al limbii latine şi cititor de' cărţi latineşti, .Miron Costin a suferit influenţa topicii şi vocabularului latin, cu elemente de stil răht'at, retoric. Totuşi, uu în această înclinare stă valoarea scrisului lui Miron. Costin, ci în capacitatea de a face vie o exprimare. mai savantă^' plină de idei şi de fapte. Separarea, după modul latin, a unor părţi de propoziţie organic legate între ele (substantiv — atribut sau verb — complement), precum şi aşezarea verbului la urmă întunecă sensul frazei, înclt editorii textului au fost puşi nu o'dată în încurcătură pentru justa punctuaţie a frazei, iar alteori au fost obligaţi să schimbe ordinea elementelor în frază. Exprimări ca : ,,... şi au picat acolea căzaci, iară şi supt ai noştri cai S-au aflat răniţi cîţiva şi morţi..." (cai sau oameni?) sau „...şi mai vîrtos primejdia lui Matei vodă, cu rana ce i s-a'prijelit, (intercalare disociativă) 402 www.dacoromanica.ro de care, cu adevărat şi bălrîn au fost, iară cit se hi mai putut trăi, rana aceia i-au scurtat rămăşiţa zilelor, că pînă la anul, netămăduit de aceea rană, au murit...", nu sînt din cele mai limpezi. In schimb, cînd cronicarul părăseşte artificiul stilistic şi şe sprijină pe limba vorbită, fraza este fără în-tortochieri, simplă şi poetică. Din acest punct de vedere, paginile despre alungarea lui Alexandru Iliaş, cele despre domnia lui Ştefan Tomşa al II-lea, cele privind complotul împotriva lui Vasile Lupu, răscoalele cazacilor împotriva polonilor sau răscoala seimenilor (1655), sînt memorabile. Alexandru Iliaş. după liniştirea mulţimilor, care-1 petrecuseră cu manifestări violente, fiind diu nou ajuns din urmă de boieri, pe drumul Bahluiului, a crezut că vin să-l omoare. „Şi dacă s-au apropiat boierii — spune Costin — le-au zis Alexandru vodă cu lacrămi : „Mă rog pentru fiul meu, Radul vodă, să-l lăsaţi viu !“. Au zis Buhuş vistiernicul să n-aibă nice o grije, nice să se gîn-dească măriia-sa c-au vinit cu vreun rău, numai pofteşte ţară pre măria sa să meargă pre Bîrlad spre Calaţi, să nu aducă vreun rău asupra ţării, cu tătari. Şi i-au jurat să n-aibă nici o grije. Şi aşa au priimit şi Alexandru vodă, pe unde va hi voia ţării, pe acolo să meargă". Naraţiunea curge simplu ca într-o poveste populară. Ştefan Tomşa s-a făcut celebru prin omoruri. Din rîndurile boierilor filopoloni a omorît, fără alegere, şi mari şi mici. Miron Costin înfăţişează fără efort în vorbă instinctul de ucigaş al domnului: „pentru un diac, care era foarte de treabă de scrisoare, s-au rugat boierii să-l ierte, că este căr-turariu bun. Au răspuns : „Ha, ba, ha ! Mai cărturar decît dracul nu este altul". Şi totuşi l-au omorît şi pre acela". Omorurile deveniseră pentru domn spectacole de senzaţii tari, cu scene tragi-comice. Călăul era gîde şi măscărici. Miron Costin prezintă excelent tragi-comedia vremii: „Ave un ţigan calo(călău), ce să zice pierzătoriu de oameni, ţigan gros şi mare de trup. Acela striga de multe ori înaintea lui, arătînd pre boieri : „S-au îngrăşat, doamne, berbecii, buni sînt de giunghiat". Ştefan Vodă rîde la ceste cuvinte şi dăruia bani ţiganului". Rîdeau probabil şi boierii, dai* în silă, fiindcă se ştiau cu moartea în sîn. Vodă putea repede transforma comedia în dramă şi,' cu o ţinută gravă, pronunţînd sentinţa lui de totdeauna „Să nu te ierte Dumnezeu' cu cel cap mare al tâu", să poruncească pe loc sâ-i taie vreunuia capul de „berbec". Pentru sîngerosul Tomşa oamenii nu valorau mai mult decît oile. Ţiganul călău ştia de la el probabil vorba cu berbecii. Cu prilejul conspiraţiei împotriva lui Vasile .Lupu, Miron Costin zugrăveşte cu mare măiestrie caractere diverse. Logofătul Gheorghe Ştefan este tipul vicleanului, care joâcă perfect şi îndrăzneţ drama omului lovit de mare necaz, cu faţa „ca pămîntul scornită de mare mîlmiciune", „că-i este giupî-neasa pe moarte" la ţară, de-1 crede şi-l compătimeşte şi Lupu vodă, urîudu-i „să afle lucru ţpre voia sa". „Pre voia lui" era însă scaunul domniei şi Sn curînd avea să-l ocupe cu sprijin unguresc şi muntenesc. Se zvonise că urmăreşte tronul, dar devotamentul lui părea nestrămutat. In schimb, Ciogoleştiî sînt nişte trădători de bîlci, care se laudă la beţie'Cu conspiraţia, spre frica lui Gheorghe Ştefan, dar nimeni nu' le luase vorba în seamă.- Cînd însă află de plecarea inopinată a logofătului Ştefan, în întîmpinarea oştilor de sprijin, îi prinde groaza de urmările implicării în complot şi spătarul Ciogolea îşi bagă singur capul- în laţ cu o scrisoare anonimă, de credinţă faţă de domn şi de divulgare a intenţiilor lui Gheorghe Ştefan : 403 www.dacoromanica.ro „Milostive doamne, Eu, unul den slujitorii cei streini, mîncînd plinea şi sarea măriei tale dcntr-atîţea ai, ferindu-mă de osîndă, să nu-mi vie asuprâ, pentru pînea şi sarea măriei tale, îţi fac ştire pentru Ştefan logăfătul cel mare, că-ţi este adevărat hiclean şi s-au agiunsu cu Racoţii şi cu domnul muntenesc, şi sînt gata oştile şi a lui Racoţii şi a lui Matei vodă, să vie asupra măriei-tale. Dc care lucru adevărat, adevărat să crezi măria ta, că nu este intr-alt chip". Scrisoarea a fost trimisă printr-un călugăr legat cu jurămînt să nu spună cine i-a dat-o. Totuşi Ciogoleştii au fost descoperiţi şi aduşi la curte. Laşitatea amestecată cu frică se vede acum din faptul că cer voie lui vodă să meargă „să-l aducă de grumazi pre Ştefan Gheorghe logăfătul". Vasile Lupu a răspuns scurt: „In zedar această slujbă acmu ; să-mi hi spus acestea piua era în Ieşi logofătul". Sub pana lui Miron Costin, Ciogoleştii devin trădători flecari şi personaje de comedie. Dar Ciogoleştii au fost siliţi să divulge şi numele altor participanţi la complot. Intre ei se numără şi serdarul Ştefan. Adus la curte şi întrebat de Lupu, dacă ştie ceva de uneltirile lui Gheorghe Ştefan, serdarul pune mîna în foc că nu ştie nimic, fiindcă nu aflase de prinderea Ciogoleştilor, şi îşi declară fidelitatea retoric : „Şi cum să fie el amestecat la unile ca acelea, spre răul stăpînului său, Zicînd cu glas : „Cine au fost, doamne, mai crezut la măria ta şi mai cinstit ca mine ? Şi m-ai scos den obiele şi den sărac m-ai îmbogăţit". I-au zis Vasilie vodă : „Aşa ştiu şi eu". Şi i-au zis să meargă să grăiască cu Cio-golea, să auză ce spune Ciogolea spâitariul". Miron Costin are un dar deosebit de a percepe şi apoi, de a fixa în cuvinte caracterul oamenilor şi ipostazele în care se complac ei. Spre deosebire de firile ridicul semeţe de mai sus, Vasile Lupu apare ca iui om stăpîn pe nervi în împrejurări critice. Cunoscînd bine realitatea, are totuşi răbdarea să asculte minciunile lor, şi numai după aceea înpbeie discuţia cu o frază scurtă. Astfel, Miron Costin nu narează simple evenimente istorice, ci prezintă, ca un literat, oameni vii în relaţii istorice, politice şi sociale, capabili de acţiune şi atitudini felurite. Fiecare are firea, deprinderile lui personale. Protagoniştii cronicii nu sînt zugrăviţi stereotip, în stil sec istoric. El introduce în cronică fapte de amănunt, paranteze, descrieri, comparaţii, metafore. Cavaleria polonă (în luptă cu Mibai Viteazul), „tot în hier, numai ochii şi vergile gurii se văd"..., cu „arepi tocmite de pene de hultur", cu suliţe „de opt coţi de lungi", pe „cai mare groşi, neţnţăşti sasaile cele împiedecate de răceala brumei, aşa şi ţara, după greutăţile ce era la Radu vodă (Mihnea), au venit fără zăbavă... la hirea sa, şi pînă la anul s-au umplut de tot bivşugul şi s-au umplut de oameni" (sub domnia lui Miron Barnovschi). Cronicarul întrebuinţează şi comparaţii cu efect acustic : „Precum munţii cei înalţi şi malurile cele înalte, cînd se năruiesc de vreo parte, pre cît sînt mai înalţi, pre atîta durăt (duruil) fac mai mare, cînd aă pornesc, şi copacii cei înalţi mai mare sunet fac, cînd să oboară (doboară), aşa şi casele cele înalte şi întemeiate cu îndelungate vremi, cu mare ripisă (prăbuşire) purceg la cădere cînd cad". Este vorba de căderea lui Vasile Lupu. Cultura bogată, cunoaşterea cărţilor populare, asimilarea formelor plastice din graiul popular, talentul în fine i-au dat posibilitatea lui M. Costin să găsească imaginile cele mai potrivite. Cînd vorbeşte de înţelepciunea excepţională a pîrcălabului de Soroca, Ştefan, se foloseşte de portretul lui Esop, aproape cu aceiaşi termeni ca în Esopia: „Iară la statul trupului său era gîrbov, ghebos şi la cap cucuiat, cît puteai zice că este adevărat Esop la chip". întrebuinţează de asemenea vorbirea directă a eroilor, dialogul sau monologul. Nu lipsesc proverbele în variante vechi, ca mijloace plastice de exprimare a unei idei (unele sînt polone) : „lupul părul schimbă, iar nu hirea", „cine piere de glonţ de tun tot era de fulger să moară", „cela ce se îneacă să apucă de sabie cu mîna goală", „după pagubă leahul înţelept" (ca transpunere a proverbului polon „m^dry polak po szkodzie!“) etc. Locuţiuni din limba populară : „a sta ceva într-un fir de păr" („pe un păr au stătut atuncea viaţa lui Constantin vodă"), „a se oploşi pe lingă cineva", „a unge osia", „a cîrpi o treabă" („Că cîrpca boierii cum-putea trebile ţării, iar domniia mai mult îşi petrecea cu Baiijte Veveli"). In cronică sînt 405 www.dacoromanica.ro folosite elemente de folclor şi de etnografie. In solia îngîmfatului Zbaraski care l-a umilit pe Ştefan Tomşa, Incit acesta exclamă : „Lasă, cline leşe, că te voi purta euu (ceea ce a şi făcut), cad drept fală potcoavele de argint, de la copitele cailor soliei, pe uliţele Constantinopoluku, ca in unele legende populare. La nunta fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu Janusz Radziwill (1645) în prezenţa unor oaspeţi străini s-au produs artişti populari cu „zicături, giocuri de ţarău etc. La petrecerea organizată de Rakoczi şi Gheorghe Ştefan, după înfringerea răscoalei seimenilor, în Muntenia, sînt prezenţi la fel cîntăreţi populari: „ciumpoiaşul cu cimpoi de urşinic, la dvorbă de zică-turiw şi „surlarii“. Din cronica Ini Miron Costin s-a inspirat Ilasdeu în Domnia Amău-tului (Vasile Lupu), M. Sadoveanu în Neamul Şoimăreşlilor şi în Nunta Domniţei Ruxanda, N. Cane şi alţii. Cronicarul n-a apucat să ducă Letopiseţul mai departe de anul 1661, deşi iuten|ia lui n-a fost să se oprească aici. Copia a fost lăsată cu unele locuri albe (pentru unele sume de bani, cantităţi de materiale, precizarea unor ani), în intenţia unei reveniri cu completări şi probabil continuare, lucru care n-a mai avut loc. Intre timp Miron Costin a scris alte opere. Printre acestea menţionăm lucrarea în limba polonă Chronika ziem moldawskich i multaAskich (Cronica Ţării Moldovei şi Munteniei). Această cronică a fost scrisă în 1677, cu prilejul soliei la Poartă a lui Jan Gninski. Solul polon i-a cerut-o lui Miron Costin pentru comisul Poloniei Marek Matczyriski, din partea căruia i-a Snmînat lui M. Costin o scrisoare. Cronicarul a redactat probabil cronica pînă la întoarcerea solului polon de la Con-slantinopol. Scrisă într-o limbă polonă destul de corectă, cronica este concepută ca un gliid pentru poloni, în legătură cu cea mai veclie istorie a poporului romînesc şi a celor două principate romîneşti, în legătură cu caracterul romanic al poporului şi al limbii romîne, precum şi cu geografia Ţărilor iromîneşti : împărţirea administrativă în ţinuturi, rîuri, oraşe. M. Kromer dezvoltase ideea originii romane a poporului şi a limbii romîne. El luase chiar un act scris într-o italiană coruptă drept un document în limba romînă. Ştiri mai amănunţite despre cucerirea şi colonizarea Daciei, despre urme ale ci\ilizaţioi rom,ane în Ţările romîneşti, nu existau în cronicile polone şi persista ideca colonizării Daciei cu expulzaţi, o dovadă fiind urgisirea poetului Ovidiu. In cronicile polone nu se puteau găsi date despre începuturile legendare ale Ţărilor romîneşti, cu Dragoş şi Negru vodă. Acestea ţineau de folclorul romînesc. In schimb, istoriografia polonă conţinea destul de multe ştiri, mai ales pentru Moldova, începînd de la întemeierea statelor romîneşti. M. Costin îşi propune să completeze aceste lacune adăugînd o serie de date geografice indispensabile unui străin pentru o orientare asupra teritoriului romînesc. Cronica are deci im caracter informativ şi formulele de început şi dc sfîrşit ale scrierii sînt ale unei scrisori. A fost realizată în vremea cuul Miron Costin are o activitate politică în creştere (el pregătea o intervenţie polonă pentru scoaterea Moldovei de sub stăpînirea turcilor). Scrierea urmărea să aducă mai multă lumină şi să trezească mai mult interes pentru poporul romîn în rîndurile demnitarilor poloni, . cu influenţă în politica externă. Nu i-a venit greu lui Miron Costin să redacteze această operă, fiindcă adunase în mare măsură datele colonizării Daciei în legătură cu prima redac- 406 www.dacoromanica.ro tare a scrierii De neamul moldovenilor. Ştirile se suprapun : războaiele lui Traian cu dacii, urmele romanilor în valul troian, în vechi cetăţi, versurile lui Ovidiu despre Flaccus, numele date poporului etc. Cronica Ţării Moldovei şi Munteniei este concepută, în spirit umanist, ca o operă de sinteză de tip cosmografie, cu date istorice şi geografice care să lămurească pe cititorul contemporan asupra poporului romîn. Lipsesc doar hărţile celor două ţări pentru a avea un aspect de lucrare pregătită mai dezvoltat pentru o cosmografie. Din punct de vedere literar, interesează legenda întemeierii Moldovei prin vînătoarea unui bour de către Dragoş şi legenda întemeierii Munteniei de Negru vodă. In ultima legendă, motivul inelului răpit din mina copilului de un corb are o mare răspîndire în literatura folclorică, de unde a intrat şi în unele romane populare medievale. M. Costin înfăţişează dezvoltat, într-o singură lucrare, unitatea poporului romîn din diferite provincii, iar pe munteni îi consideră „rude şi fraţi". Afirmă, de asemenea, pentru prima dată în cultura romînească, că şi aromînri pe care „grecii îi numesc cuţovlahi" provin din colonişti romani. Ăl. Costin caută şi dă etimologia latină la un număr de 87 de elemente lexicale romîneşti (substantive şi verbe), fără să fi fost cunoscute încă legile fonetice de trecere din latină în romină : facies — faţă ; lingua — limbă ; anima — inimă ; umbilicus — buric; herba — iarbă ; aqua — apă ; tnanduco — mănînc; scribo — scriu ; occido — ucid etc. Cîteva etimologii slut greşite, lucru explicabil prin stadiul de atunci al ştiinţei limbii. Lista alcătuită de autor este întîia comparaţie ştiinţifică mai dezvoltată a limbii roniîne cu limba latină. Cronicarul precizează că limba romînă are elemente lexicale şi de altă provenienţă, în special slav£, apoi ungureşti şi turceşti. Informaţia lui Miron Costin se vede şi din traducerea în limba polonă a numelor de Dolj şi Gorj prin Jii de jos şi Jii de aus, ştiind deci că numele respective provin din forme slave : „doinii Jiiu (Dolj) şi „gornîi Jii“ (Gorj). In 1684, în timpul refugiului în Polonia, M. Costin a compus în castoluil regal de la Daşov poemul istoric Hisloria polskimi rytmami o Woloskiej ziemi i Multanskiej (Istoria în versuri polone despre Ţara Moldovei şi Munteniei). Scrierea este închinată regelui Jan Sobieski, ocrotitorul său. In sec. al XVII-lea, într-o nouă perioadă literară, fala literaturii polone •o constituie poemul istoric. Samuel Twardowski a creat cîteva asemenea poeme, mult apreciate, dintre care unul închinat soliei lui Krzysztof Zbaraski la Constantinopol (Przetvazna legacja Krzysztof a Zbaraskiego, 1633), altul expediţiei regelui Vladislav IV împotriva ruşilor (SzcZfţiliwa moskiewska wyprawa IFludyslaiva IV, 1634), al treilea şi cel .mai interesant avînd ca temă războaiele purtate de poloni cu cazacii, cu tătarii, cu ruşii, cu suedezii şi ungurii între 1648—1660 (Wojna domotva z kozaki i tatary, Moskivq,, potym Szwedami i z Wggry, tipărit fragmentar .între 1651—1681). Apoi ÂVaclaw Potocki a scris în 1670 un poem despre lupta de la Hotin din 1621 : Wojna chocimska de o reală valoare literară. Atît în perioada precedentă, a renaşterii polone, cît şi în noua perioadă, literatura polonă se ridică la un nivel remarcabil prin operele în versuri. M. Costin ştie să prezinte regelui polon un tablou al formării poporului romîn într-o haină literară consacrată 407 www.dacoromanica.ro încă din antichitate. Voia să atragă atenţia asupra neamului său printr-o operă care să nu fie o simplă cronică. Scrisese o cronică in limba polonă. Acum dorea să vină cu o creaţie in versuri. El a realizat un poem de aproximativ 750 de versuri. Ideile sînt aceleaşi ca în cronica polonă : colonizarea Daciei, retragerea stăpînirii romane din cauza năvălirii tătarilor (o inadvertenţă a lui Miron Costin) şi părăsirea unei populaţii de limbă romanică (se dau cîteva exemple numai, ca in De neamul Moldovenilor: meus — al mieu, coelum — cer, homo — omul, frons — frunte, barba — barbă, luna). O dezvoltare capătă întemeierea Moldovei şi Munteniei, cu legendele lui Draigoş vodă şi Negru vodă. La urma poemului se dă in proză un rezumat al ideilor istorice conţinute in operă şi o prezentare a idregătoriilor bisericeşti şi laice. Din elementele de geografie cuprinse de cronica polonă nu se mai dau aici decit ţinuturile Moldovei. Partea finală are un scop politic : de lămurire a polonilor asupra unor rosturi interne ale Moldovei. Autorul începe poemul cu prezentarea provinciilor locuite de romîni: Transilvania, Moldova, care se întinde din padinile Maramureşului pînă la ţărmurile mării, şi Muntenia. Pe fondul acesta concret povesteşte, in versuri inspirate, războaiele romanilor cu dacii şi trecerea Dunării pe un pod de piatră, construit ca o minune, „cu praguri vizibile şi azi in Ţara Românească”. Cu Decebal, insă, Traian s-a ciocnit mai la nord, „pe ridicăturile dintre Dacia Superioară şi Muntenia sau Dacia Inferioară”. Bătălia a fost crîncenă şi dacii „n-au fost scoşi din hora lui Marte pîn-ce n-a căzut în mijlocul ei regele lor însuşi”. Naraţiunea se desfăşoară in continuare cu metafore şi imagini. Capitolul al doilea este viaţa populaţiei părăsite de administraţia romană (în cele trei provincii). Are aceeaşi structură: fapte istorice, geografice, lingvistice, în prezentare poetică. Capitolul al III-lea, referitor la înfiinţarea statelor moldovenesc şi muntenesc, cu introducerea elementelor de legendă, este cel mai izbutit. Descrierea frumuseţilor Moldovei constituie întîia panoramă peisagistă din literatura romînească, creată de un băjenar care tînjea in momentul acela după ţara sa. In poemul său Miron Costin „descalecă” cu Dragoş din Maramureş,, peste munţii Moldovei, spre văile şi inima ei: „Trei sute de tineri luptători, căliţi In greutăţi îşi strînge, Porncştc-m urma zimbrului-n adânc de munţi... Şi goana-i duce lîngă-un pîrîu necunoscut. Pornesc din nou, cu îndrăzneală, pe urme de bour, Oriunde îi cheamă Molda căţeaua, care le sporea Gustul de vînat; oriunde zimbrul s-ascundea, Fie-n hăţişuri — fie chiar prin stînci, Lăsînd gonaşii s-apuce înainte. Dar ea, simţind în nări mirosul fiarei, Cheuna şi cu ecouri ca dc trâmbiţă aduna Urmăritorii răspîndiţi -, ca şi un corn Da semn şi-i îndruma spre fiara înfundată. Tinerii cad chiar pe locul ei, Bourul obosit, vâzîndu-se descoperit aci, Sc rupe iarăşi de gonaşi şi-aceştia Din nou Iau goana ca mai înainte...". 408 www.dacoromanica.ro Descrierea este plină de dinamism. Mişcarea din acest tablou alternează cu peisaje statice, In care hăitaşii, ajunşi pe culmile Carpaţilor, uită de zimbru, prilej pentru poet de a admira frumuseţile ţării: „Stnt sus pe creasta munţilor Carpaţi Şi de pe coama munţilor înalţi privesc Spre viitoarea ţara a Moldovei, Spre luncile departe de pe Prut, Spre zîmbitoarele câmpuri curate de la r96ăriit. Aluneca ochii (peste câmpii întinse, Asemănătoare cu o pînză de fum, Sau chiar cu-ntinderile de occan...“. Imaginea aceasta a cîmpiilor depărtate văzute de pe munţi prin aburul atmosferei este nouă in literatura noastră. In continuare, după o serie de comparaţii cu alte regiuni şi ţări, autorul zugrăveşte un cimp moldovenesc bogat in lanuri de grîu, de orz, ovăz şi de secară, in animale : „Aci se-ntîmpla idea mânji iapa s9 fete, Şi oaia s9 dea din coapsa ei trei mieluşei. Şi iar se-ntîmpla nu o data Ca junca de trei ani sa dea şi ea viţelul...". încărcat de amintiri, M. Gostin lasă acum la o parte naraţiunea descriptivă şi scoate accente de poezie lirică, pline de amintirea duioasă a priveliştilor ţării: „Iar pe tine, Barladule, rîu rodnic, Nu pot să nu te chem în amintire ; E greu sa uiţi cum curgi între-atîtea bogaţii, ’N plăceri de paradis, cu faguri de miere şi urcioare de lapte!“ Mai departe se laşa codrii, din care ies la vale rîuri, Urmează văile întinse şi-oriunde ochii le elearga Vad o tara ca o livada înflorită, Cu garduri cuprinsa de cele patru laturi. Ochii, alunecând şi mai ia vale, se minunează ide-aişa ţara Cu şes uri, ca-n rai, de flori pline. Uitînd de bour, vînătorii iau seama la frumuseţile locurilor, dar după un timp Molda îi cheamă din nou la locul unde se ascunsese zimbrul. După ce îl găsesc şi îl ucid, se hotărăsc să rămînă locului. Cercetînd împrejurimile dau de bătrînul Iaţco prisăcarul, îndemn pentru autor de a zugrăvi un nou peisaj rustic : „Iau seama locurilor dimprejur, Şi vad cum se ridica-un fum în sus, In zorii dimineţii liniştite, ca o coloana lcgîndu-se de nori. Rămîn uimifi: ’n-asemenea pustiuri cin-sâ locuiască ? Fără foc, nici chiar in grote nu se vede fum. Spre fum deci se îndreaptă, cu ochii aţintiţi de el, Iar fumul îi aduoe la o a doua apă, Şi vad aci rotunde şi fragede dumbrăvi. Indata ocolesc pădurea, de unde fumul se ridica în sus Şi dau de-un batrlncl, scorojit de ani, lînga-o prisacă. Acoperea uleie şi se-nvîrtea-ntre ele Ca sa îndrepte ceva 6au poate ca sa vadă, Daca vreo matca binc-albinele-şi conduce, Sau le îndrepta ţăpuşe, ori le lua ceara de-ambrâ Şi le silea la munca mai sârguitoare...". Tabloul se datoreşte unui bun cunoscător al ocupaţiei apicole, într-o fază veche, cu ştiubeie din buşteni, avînd în interior cîteva ţăpuşe în curmeziş, de care albinele îşi prindeau fagurii. M. Costin are simţul amănuntului 40» www.dacoromanica.ro poetic şi al culorii vii şi proaspete a termenilor poetici. Convorbirea, în continuare a oamenilor lui Dragoş cu Iaţco, ei vorbind romîneşte iar el în ucraineană (M. Costin cunoştea limba ucraineană) dă şi mai multă viaţă şi culoare tabloului zugrăvit de autor. Poemul acesta polon, dc care face menţiune istoria literară polonă {Al. Briickncr şi C. Korbut), este manifestarea expresă a talentului literar al lui Miron Costin. întors în ţară după refugiul din Polonia, M. Costin a fost trimis de Constantin Cautemir la starostia de Putna (1686). Fostul mare logofăt, care mersese pînă atunci mereu în creştere, ale cărui relaţii internaţionale se întăriseră, s-a simţit umilit de lovitura domnitorului. In izolarea noii dregătorii de care s-a ocupat cu zel, s-a gîndit probabil să încerce întocmirea de noi lucrări, în primul rînd să lămurească în amănunţime pe compatrioţii săi asupra chipului cum a luat naştere poporul romîn. Se gîndea poate că progresiv va ajunge la alcătuirea letopiseţului întreg al ţării. O redactare a începuturilor istorice realizase cu mult înainte, dar acum avea o informaţie inai serioasă ; scrisese două opere în limba polonă în legătură cu aceeaşi temă, îneît putea să dea o lucrare bine pusă la punct. Intr-adevăr, De neamul Moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor este o operă de gîndire matură şi de stil desăvîrşit. In lucrările în limba polonă despre originea şi formarea poporului ro-nuu nu vorbeşte despre istoria şi întinderea imperiului roman, nu prezintă dale de geografie mediteraneană şi italică, fiindcă se adresa unor oameni de cultură umanistă, în schimb, în De neamul Moldovenilor dezvoltă tocmai asemenea ştiri de geografie şi istorie, pentru ca moldovenii să poată înţelege naşterea poporului roinîn. Argumentul de limbă, pentru susţinerea originii romane a neamului romînesc, fusese pus în circulaţie de Gr. Ureche ; M. Costin i-a dat dezvoltare iu cronica polonă. In plus, M. Costin introduce acum argumente arheologice : valul troian, inscripţii pe piatră, cetăţi vechi, monede vechi de aramă. 0 monedă este citată pentru elementele de limbă romanică ale inscripţiei -romî-neşti. De asemenea, Miron Costin foloseşite acum (după L. Toppeltin) argumentul etnografic şi folcloric. Fireşte, se observă că M. Costin şi-a îmbogăţit documentarea pe baza unor noi izvoare, între care unele apărute relativ nu de multă vreme. • Intre acestea este voii)a de lucrarea lui Laurentiu Toppeltin de 'Mediaş : Origines et occasus Transylvanorum, tipărită la Lyon în 1667, prin intermediul căreia a luat cunoştinţă de alte opere. Deşi M. Costin a cunoscut pe Toppeltin încă din timpul redactării cronicii şi scrierilor în limba polonă, totuşi pe acest izvor se sprijină în mult mai mare măsură în De neamul Moldovenilor. Ştirile din această lucrare dovedesc însă că Miron Costin a luat contact şi cu alte izvoare. îşi făcuse o imagine despre antichitate, despre geografia globului şi istoria universală din mai multe cărţi. Consideraţiile despre scriitorii antici (Homer, Titus Livius, Plutarh), întinderea imperiului roman, datele geografice despre Europa, Asia, Africa, America chiar, care se află „cum ar fi supt noi, cînd este la noi ziuă, la dînşii atuncea este noapte", sînt un indiciu că scriitorul moldovean îşi adunase cunoştinţele din diferite izvoare, pe care uneori le şi citează: Quintus Curţius, „gheografiile ceste de cu-rînd“ (cosmografii) etc. Incepînd cu o predoslavie, în care arată motivele care l-au- hotărît să scrie o asemenea operă („basna lui Simion Dascălul"), cronicarul continuă 410 www.dacoromanica.ro «u prezentarea Italiei din punct de vedere geografic şi etnografic, căutînd apropieri între italieni şi romîni, în baza unei vechi origini comune. Descrierea Italiei capătă uneori caracterul unei cîntări în tonuri ritmice : „...supt cer blînd, voios şi sănătos, nici cu căldură prea marc, nici ierni prea grele. De griu, vinuri dulci şi uşoare, untdelemn, mare bivşug şi de poame de tot felul: cliitre, năramze, lămîi şi zaihar... este ţara Italiei plină64. In capitolul al II-lea, despre întemeierea şi întinderea imperiului roman, autorul face apel între altele la legende antice literare despre războiul Troiei sau despre Romulus şi Remus, legende narate după cărţi populare medievale şi mai cu seamă după opere clasice. Pentru cititorul romîn nu poate să treacă peste situaţia Daciei, înfăţişată într-un scurt capitol. Urmează apoi capitolul războaielor romane cu dacii, cucerirea şi colonizarea Daciei, cucerirea altor ţâri europene, pătrunderea romanilor în Asia şi Africa. Capitolul al cincilea vorbeşte pe scurt de urme arheologice, iar următorul se ocupă pe larg de poporul romîn şi de dovezile care arată câ acest popor este de origine romană. Exemplele de limba sînt aceleaşi ca în poemul istoric polon, dar consideraţiile sînt îmbogăţite, se insistă asupra unităţii de grai a ardelenilor, moldovenilor şi muntenilor („graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine însâmnarca graiului romînesc şi latinesc66). Comentariile în legătură cu numele vlah, vloh, voioşia, olah etc., date românilor de alte popoare, sînt aceleaşi ca în scrierile polone. Paralele cu numele popoarelor germanice, romanice şi slave, pentru a trage concluzia că totuşi numele acestea au caracter generic şi se referă la o origine comună, sînt noi. M. Costin relevă asemănările de port, îmbrăcăminte şi încălţăminte, dintre romani şi romîni. De asemenea, notează asemănarea în ceremonia ospăţului şi mai ales a înmormîntării, însoţită de cîntece din flaut şi de cîntece funerare zise de bocitoare profesioniste. (Trebuie remarcat că de-abia în epoca noastră s-a apreciat valoarea etnografiei pentru problemele de istorie veche.) De neamul Moldovenilor se termină cu o scurtă încercare de a umple golul medieval al' istoriei romînilor. în această lucrare scrisul lui Miron Costin capătă un stil personal distinct. In letopiseţ influenţa scrisului latin îi dăunează în-multe cazuri. In noua operă există un echilibru şi o întrepătrundere între exprimarea populară şi între fraza căutată, literară. Fraza cu perioadă lungă de tip latin alternează cu exprimarea concentrată. Disocierea elementelor în frază, după modă latină, este mai rară. Efectul stilistic se poate percepe din înlănţuirea frazelor. Iată un fragment din „predoslovia66 la De neamul Moldovenilor : „Să încep osteneala aceasta, după atîtea vacuri de la descălecatul ţărilor cel dintîi de Traian împăratul Rîmului, cu cîteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gîndul. A lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, este inimii durere. Biruit-au gîndul să mă apuc de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sînt lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi romînii din ţările ungureşti, că toţi un neam şi o dată discălecaţi sînt...66. Debitul fastuos este uneori urAat de o propoziţie scurtă : „Zice-va neştine : — Prea tîrziu este; după sutele de ani, cum să vor putea şti poveştile adevărate, de atîtea veacuri ? 411 www.dacoromanica.ro Răspunz: — Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea...". Alteori, naraţiunea curge domol: „Eu, iubite cititoriule, nicăierea n-am aflat nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viaţa mea, Dumnezeu ştie cu ce dragoste pururea de istorii (au fost), iată şi piuă la această vîrstă acum şi slăbită". Procedeele stilistice sînt deci variate, pline de culoare şi căldură. Desigur, în De neamul Moldovenilor, lucrare ştiinţifică, scrisul lui Miron Costin nu are mereu aceeaşi înveşmîntare. Documentarea primează : stilul este uneori sobru. De neamul Moldovenilor este o operă ştiinţifică de prestigiu literar şi de mare însemnătate în istoria culturii romîneşti. Dacă talentul literar al lui Miron Costin s-a manifestat printre altele în versuri polone, trebuia să ne aşteptăm ca el să se verifice şi în limba romînă. Miron Costin a scris un număr de versuri romîneşti. Unele au fost chiar tipărite la sfîrşitul Psaltirii în versuri (1673) a lui Dosoftei. Altele au rămas în manuscris. Dintre toate se detaşează ca valoare literară poemul de meditaţie filozofică Viaţa lumii. Este vorba de tema regretului că viaţa omului trece cum trec toate pe lume, cunoscută încă din antichitate şi reluată în evul mediu şi mai tîrziu, în diferite literaturi europene. Este de remarcat însă că de la elegia lui Horaţiu : „Ehei, Postume, Postume, se spulberă anii în goană nebună", de la versurile lui Ovidiu (Tristia), de caracter laic, s-a ajuns în evul mediu la un poem macabru (De morte po- logus), cu tendinţă moralizatoare, în care moartea, într-o înfăţişare hidoasă, seceră fără alegere, băgaţi şi săraci, (filozofi şi teologi, medici şi cîrciumari, judecători şi şarlatani etc. Poemul a intrat în literaturile slave de vest şi de răsărit. A fost prelucrat, între altele, în versuri polone, şi Se pare că Miron Costin a luat cunoştinţă de el, în timpul studiilor sale în şcolile iezuite, de vreme ce face unele considerente caracteristice, privitoare la egalitatea oamenilor în faţa morţii, ca de pildă : Nici voi, lumii Înţelepţii, cu filozofia Hălăduiţi de lume, nici teologia V-au scutit de primejdii, sfinţi părinţi ai lumii, Ce v-au adus la moarte amară pe unii... Moartea, vrăjmaşa, intr-un chip calcă toate casă, Domneşti şi-mpărăteşti, pe nimeni nu lasă, Prc bogaţi şi săraci, cei frumoşi şi tare, O, vrăjmaşă, prieten ea pre nimeni n-are. Totuşi poemul nu este dominat de teroarea morţii, ci de melancolia fragilităţii omului, a cărui viaţă este ca floarea cîmpului („viaţa este floare"), ades răpusă îuaiutc de vreme („pe mulţi şi fără de vreme duci la această cale"). Poetul găseşte ră, în fond, toate sînt trecătoare în lume, de la viaţa omului pînă la viaţa corpurilor cosmice. In imagini sugestive prezintă acest tablou larg al vieţii umane şi al existenţelor cosmice : Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară, Cele ce trec nu mai vin, nici sâ-ntoa*că iară... Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere ? Spuma mării şi nor supt cer trecătoriu, Ce c-n lume să n-aibă nume muritoriu ?... Şi voi, lumini de aur, soarile şi luna Intuneca-vcţi lumii, veţi da jos cununa... 412 www.dacoromanica.ro Sflrşit are deci nu numai viaţa omului ci şi lumina astrelor, astrele înseşi. Atins de o undă de misticism evident, cînd preamăreşte în continuare dumnezeirea, poemul se ridică însă de la tablourile groteşti ale morţii din versurile medievale despre nimicnicia omului, în sfere senine, cu evocarea vieţii de care omul cu greu se desparte, cîntînd melancolic : „Păianjeni sînt anii şi zilele noastre". Această ieşire de sub simplul giulgiu al morţii, cu filozofare mai largă, cu imagini din natură, se datoreşte cunoaşterii de către scriitor a unor elegii antice (Horaţiu, Ovidiu etc.) sau medievale. Evocarea unor oameni mari din trecut sau a unor fiinţe graţioase, care se găseşte în diferite opere antice şi medievale şi care capătă o frumoasă realizare în poezia lui Franţois Villon (circa 1460) : Balada doamnelor din alte vremi (Ballade des Dames du temps jadis), apare şi la Miron Costin: ...Unde-s cei din lume Mari Împăraţi şi vestiţi ? Unde-s ai lumii împăraţi, unde este Xerxes Alixandru Macliidon, undc-i Artaxerxcs, Avgust, Pompei şi Chesar? Ei au luat lume, Pre toţi i-au stins cu vremea, ca pc nişte spume... In poem există pasaje care dovedesc cunoaşterea şi întrebuinţarea altor opere. Miron Costin avea o lectură bogată şi în predoslavia poemului Viaţa lumii aminteşte o serie de creaţii, între care vorbeşte de Homer şi de Virgil. Viaţa lumii a luat deci naştere dintr-o serie de lecturi. A fost concepută şi scrisă printre primele sale opere (înainte de 1673), dar probabil că Miron Costin a efectuat unele îndreptări mai tîrziu. Viaţa lumii constituie o încercare de împămîntenire a genului poetic în literatura romlnească. In ultima vreme i s-au atribuit lui M. Costin noi versuri. Miron Costin este o personalitate complexă: om de acţiune politică, istoric şi poet, cu o largă cultură în stare să-i deschidă drumuri variate. Cunoscînd bine limbile greacă şi latină, orientat în istoria antică şi în geografia universală, el a adoptat concepţia umanistă despre lume şi viaţă. Născut în Italia în condiţii economice, politice şi sociale Sipecifice, pe baza descoperirii culturii şi civilizaţiei antice, umanismul a fost receptat în alte ţări şi a îmbrăcat aspecte variate. în Franţa, Olanda, Anglia, Germania, Polonia etc. Cu o bază laică, în condiţiile începuturilor orânduirii burgheze-capitaliste, ideologia umanistă a pătruns apoi în rîndurile clericilor (Poggio Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini, Erasm de Rotterdam etc.) şi ale nobilimii feudale, ca de pildă în Polonia, Jan Dlugosz, N. Kopemik, Matei Mie-chowita, Martin Kromer etc. In esenţă umanismul era o întoarcere de la căutarea continuă a dumnezeirii la descoperirea şi valorificarea omului şi a umanităţii. El lasă la o parte pasiunea oarbă pentru împărăţia cerului şi se adresează realităţii vieţii omeneşti pe pămînt, în diferite perioade şi locuri deosebite de pe glob. Orizontul uman se lărgeşte enorm. Umaniştii nu devin atei, dar concepţia mistică slăbeşte şi-i ia locul treptat o concepţie pozitivă despre viaţă şi cultură. Dragostea şi lauda cerului este înlocuită cu dragostea şi lauda patriei. Toate aceste caracteristici ale umanismului sînt evidente în concepţia lui Miron Costin. El se manifestă în spirit umanist destul de tîrziu, dar se ştie că umanismul nu a apărut concomitent în toate ţările, ci are o anumită desfăşurare istorică, potrivit momentelor de receptare. De altfel, umanismul lui M. Costin are note proprii, care se potrivesc epocii lui avansate. Ideea creării unei limbi romîne literare se leagă de concepţia 413 www.dacoromanica.ro renascentiştilor italieni şi apoi poloni, care au susţinut şi urmărit acelaşi lucru spre deosebire de umaniştii puri, care au cultivat cu îndărătnicie şi au scris în limba latină. Aşadar, cronicarul romîn face parte dintre acei umanişti care aparţin unei alte epoci şi nu se lasă subjugaţi mecanic de-trccut. însăşi încercarea de a crea opere beletristice în Istoria în versuri polone şi în Viaţa lumii dovedeşte acest lucru. Lucrările lui M. Costin in limba polonă tind să ridice pîcla de pe trecutul Ţărilor romîn eşti, pentru o integrare a lor în geografia Europei. De neamul Moldovenilor urmăreşte să lămurească pe compatrioţii săi în privinţa trecutului neamului lor. BIBLIOGRAFIE § C r. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia P. P. Panaitescu, ed. II, Bucureşti, 1958; Letopiseţul Ţării Moldovei pînă la Aron Vodă (1359—1593), întocmit după Grigore Ureche, Istratie logofătul şi alţii de Simion Dascălu, cd. Const. Giurescu, Bucureşti, 1916 (ediţie cu variantele manuscriselor) ; Din istoria filozofiei in Ronunia, voi I. Bucureşti, 1955, p. 7 şi urm.; Gr.. Scor pa n, Reflectarea poziţiei de clasă a boierimii în stilul cronicii lui Ureche, In Comunicările Acad. R.P.R., Fii. Iaşi I (1950), fasc. 2; Al. Rosetti, Studii lingvistice, Bucureşti, 1955, p. 17—32; A1. Ândriescu, Contribuţia marilor cronicari moldoveni şi munteni la dezvoltarea limbii literare, iii Studii şi cercetări ştiinţifice (Iaşi), scrie nouă, tom. III (1957), sect. Iii', fasc. 1—2, p. 97—141. § Miron Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958 (aici şi bibliografia completă in legătură cu Miron Costin, roininâ şi străină); Miron Costin, Istoria in versuri polone despre Moldova şi Ţara Romînească, ed. P. P. Panaitescu ; P. P. Panaitescu, Influenţa polonă Tn opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, Bucureşti, 1925; Din istoria filozofiei în Romînia, voi. I, ’ Bucureşti, 1953, p. 16 — 22; B. C a z a c u, Influenţa latină asupra' limbii şi stilului lui Miron Costin, In Cercetări literare, publicate de N. Cartojan, V (1943), p. 61—63 (reproducere in Studii de limbă literară ale aceluiaşi, Bucureşti, 1960, p. 81—110); Al. Rosetti, Observaţii asupra limbii lui Miron Costin, Bucureşti,’1950; Al. A n-driescu, Contribuţia marilor cronicari moldoveni şi muiU'enî la dezvoltarea limbii literare, In Studii şi cercetări ştiinţifice (Iaşi), serie nouă, tom. III (1957), sect. III, fasc. 1—2, p. 97—141. CRONICARII MUNTENI Istoriografia Ţării Romîneşti ne. este cunoscută azi abia sub forma pe care a Imbrăcat-o la sfîrşitul veacului al XVII-lea, adică prin cele două cronici ale facţiunilor boiereşti, care rivalizau pentru doblndirea puterii şi-şj 414 www.dacoromanica.ro prezentau argumentele privind „drepturile11 lor în fa|a opiniei clasei stăpî-uitoare : Letopiseţul Cantacuzinesc şi Letopiseţul Bălenilor. Dar aceste cronici boiereşti nu reprezintă dccît sfîrşitul unei evoluţii a istoriografiei mun-tcue care se poate foarte uşor reconstitui, întrucît cronicile amintite, în special Letopiseţul Cantacuzinesc, reproduc întocmai texte mai vechi, chiar cînd contrazic punctul lor de vedere şi se vede bine că autorii au lipit scrierile lor facţionare la> sfîrşitul unui letopiseţ unitar al ţării care le-a precedat. Din analiza internă şi din compararea celor două cronici reiese limpede că pentru istoria Ţării Romîneşti pînă în anul 1660 a fost folosit un letopiseţ al ţării comun ambelor scrieri, care .este reprodus adesea cu aceleaşi cuvinte de cei doi cronicari adversari. Abia cu povestirea evenimentelor care începe cu anul 1660, ei se despart şi adoptă o atitudine opusă unul altuia, cu texte independente, căci abia de atunci începe rivalitatea între cele două facţiuni boiereşti. A existat deci o cronică a ţării anterioară celor două cronici de partid. Aceasta a fost scrisă şi compilată îu vremea domniei lui Matei Ba-sarab, şi apoi continuată, după moartea 6a, pînă la 1660. Lauda adusă în introducere „Basarabilor“, strămoşii olteni ai lui Matei Vodă, descriere» mănăstirilor reparate de dînsul, aprecierea dată figurii domnului şi pomenirea cu cinste a boierilor lui sînt o dovadă pentru aceasta. Dar şi cronicarul lui Matei Vodă, care a scris cel dîutîi istoria Ţării Romîneşti, de la întemeiere pînă' la domnia patronului său, a fost silit să folosească anale anterioare, în parte în slavoneşte, căci numeroase date şî fapte precise privitoare lai istoria secolului al XVI-lea arată că s-au întrebuinţat scrieri ale unor contemporani din acele vremi. Istoriografia Ţarii Romîneşti, înainte dc domnia lui Matei, era însă lacunară, aşa cum rezultă din analiza textelor cronicilor Ţării Romîneşti. Pentru întreg secolul aT XV-lea, pentru sfîrşitul secolului al XVI-lea şi pentru începutul veacului următor, lipseau analele interne, iar cronicarul din vremea lui Matei a fost silit să recurgă la legende, la povestiri străine (ca Viaţa patriarhului Nifonr poemul istoric grecesc al lui Stavrinos, cronica rimată a lui Matei al Mirelor), la amintiri ale boierilor bătrîni pentru epoca mai apropiată de dînsul, ca să umple lipsurile. Numai în legătură cu secolul al XVI-lea şi cu domnia lui Mihai Viteazul se vede bine, din precizia datelor şi faptelor, că au fost folosite cronici contemporane. Iu timpul domniei Iui Maici Basarab s-au adunat .vechile cronici, cele slavone au .fost traduse în romîueşte, li s-a dat o introducere despre origini .şi s-a alcătuit în- romîncştc primul letopiseţ complet al ţării, rare s-a conservat numai în compilaţiile - de mai -tîrziu. Atît Letopiseţul Cantacuzinesc cjt şi cel al Bălenilor s-au grefat pe acest letopiseţ mai vechi, care reprezenta istoria ţării, cu autoritatea sa -de cronică unică. Cronicile romîneşti' din veacul ăl XVII-lea sînt scrieri care ilustrează şi servesc statul boieresc, chiar atunci cînd au fost redactate din porunca vreunui domn (Matei Basarab şi urmaşii săi, Vasile Lupu în Moldova) căci aceşti domni, ridicaţi din rîndurile ‘ boierilor, erau în funcţie de oligarhia boierească. Deosebirea între cronicile boiereşti anterioare şi cronicile de grupări nobiliare înduşmănite din Ţara Romînească (a Cantacuzinilor şi a Bălenilor), de la sfîrşitul veacului al XVII-lea, stă numai în faptul că în acea epocă nu se produsese încă ruptura în sînul oligarhiei boiereşti muntene, pe care o oglindeşte şi istoriografia. încolo, toate cronicile secolului al 415 www.dacoromanica.ro XVII-lea înfăţişează aceeaşi atitudine de clasă a boierimii, în special a celei mari. Cronica Ţării Komîneşti a fost redactată în timpul domniei lui Matei Basarab, într-o vreme cînd suflul umanismului nu trecuse încă asupra cărturarilor romîni. Cînd Udrişte Năsturel traducea din latineşte, o făcea numai după o scriere mistică şi nu în romîneşte, ci în slavonă, limba folosită in evul mediu. De aceea, cronicarul muntean nu ştie sau nu-1 interesează unitatea poporului romîn, nu citise cărţi latineşti. despre măreţia Imperiului roman. Se dau explicaţii naive, care extrag din numele bizantin al Ungro-vlahiei un pretins descălecat al ţării : „Ţara Romînească dentru Ungurie descălecată". Dar, mai ales, subliniază pentru glorificarea lui Matei Ba>siarab faptul că „Băsărăbeştii" de peste Olt erau „mai nainte" de descălecat o familie mare de boieri. Tot pentru întărirea drepturilor lui Matei Basarab autorul compilaţiei a introdus în istoria ţării şi traducerea Vieţii patriarhului Nifon. Cu domnia lui Matei Basarab alcătuitorul compilaţiei începe o operă de autor, şi anume de memorialist. El descrie pe larg faptele şi aspectele importante ale vremii. Cronica domniei lui Matei Basarab cuprinde lauda acestui domn, care apare ca patron al scriitorului, nu numai pentru că figura lui ocupă locul central al povestirii, dar şi pentru că această povestire reflectă exact punctul de vedere al cîrmuirii boierimii mari, unite în jurul persoanei lui Matei vodă. Matei aga din Brîncoveni se ridicase cu război la domnie, luptînd alături de marea boierime împotriva domnilor precedenţi, numiţi de Poartă şi care exploataseră ţara cu clientela lor grecească. Regimul boierimii băştinaşe, al marilor proprietari de pămînt, se confundă cu domnia, şi de aceea cronica lui Matei Basarab este în acelaşi timp o cronică boierească şi o cronică oficială a domniei. Ambele compilaţii de cronici, a Cantacuzinilor, cît şi a Bălenilor, cuprind laude fără rezervă la adresa lui Matei vodă, urmînd prin aceasta vechiul letopiseţ al ţării. In compilaţia Cantacuzinească, Matei Basarab este arătat în culorile cele mai favorabile : „Şi ţara lui, mare cu mic, să bucura şi da laudă lui Dumnezeu pentru domn bun. Şi fieşte care avea hrană den destul... Iar Matei vodă au şăzut cu pace dăspre toate părţile, domnind şi judecind ţara foarte bine şi cu dreptate". La fel şi în cronica Bălenilor: „Deci s-au nevoit Matei vodă de au dres ţara foarte bine, careşi după orînduiala lor: boiarii, slujitorii, ţăranii, cît tuturor le era bine în zilele lui". Deci „tuturor le era bine" pentru că s-a păstrat orînduirea cea veche feudală, boierii cu privilegiile lor, ţăranii cu îndatoririle lor multiple faţă de domnie şi de stăpînii lor. Acest „bine" este fireşte binele boierilor, care-şi asigurau situaţia dominantă şi putinţa de a exploata. Cronica cea veche nu vorbeşte nimic despre vreo măsură a lui Matei vodă pentru uşurarea sarcinilor ţăranilor, nici de pedepsirea vreunui boier care ar fi abuzat de puterea lui, îl laudă numai pentru că a lăsat păturile sociale „careşi după orînduiala lui". Realitatea situaţiei din vremea lui Matei Basarab era însă alta. Un pamflet politic al vremii, intercalat în Letopiseţul Cantacuzinilor. „Povestea unor boeri răi", arată lămurit că regimul cîrmuirii lui Matei Basarab a fost o vreme de cumplită stoarcere fiscală, de abuzuri şi exploatare a celor supuşi. Ultimele cercetări istorice asupra fiscalităţii în Ţara Romînească dovedesc că tocmai atunci, în domnia lui Matei, are loc o reformă fiscală inspirată de marea boierime, care însemna o grea lovitură pentru ţărănime, pe lingă faptul că deschidea larg porţile 416 www.dacoromanica.ro aservirii. întreaga atitudine sociala şi politică a cronicii celei vechi porneşte de pe poziţiile marii boierimi. Ura şi opoziţia împotriva clientelei greceşti a domnilor aduşi de la Poartă este rezultatul rivalităţii dintre boierimea pămiînteană şi cea grecească pentru ocuparea drogatoriilor aducătoare de venituri, precum şi pentru dobîndirea de danii şi privilegii din partea domniei. Cronica cea veche reflectă întru totul concepţia politică a regimului lui Matei Basarab, boierul din Brlucoveni, adus la cîrmă de boierimea băştinaşă, în război cu domnii numiţi de Poarta otomană, care aduceau cu ei o clientelă oonstantinopoilitană. Această concepţie se rezumă la următoarele idei politice şi sociale : rezistenţa împotriva turcilor (turcii se tem de Matei vodă, spune cronicarul, pentru că „i se înmulţesc oştile şi vitejii"), lupta făţişă împotriva concurenţei greco-levantine (Matei vodă a fost ridicat ca domn pentru că „iaste ţara perită şi mîncată de străini şi mai vîrtos de greci"), indiferenţa faţă de cei supuşi, cu trecerea sub tăcere a reformelor fiscale care-i reduceau la mizerie şi-i puneau la dispoziţia boierilor. Aceşti boieri erau războinici; transformarea treptată a domniilor feudale în întreprinderi de producţie de marfă pentru piaţă nu ajunsese încă să facă din boieri nişte paşnici îmbogăţiţi care voiau liniştea, cu orice preţ ar fi cumpărat-o de la turci. Tradiţia războinică a boierilor lui Mihai Viteazul, liotărîţi să reziste cu armele exploatării otomane, care-i atingea şi pe dînşii, nu se stinsese după trei-patru decenii. Cronica lor este încă imaginea felului medieval-nobiliar de a înţelege istoria. Formula cronicărească a istoriei este expresia concepţiei despre viaţă a nobilimii feudale, o înregistrare succesivă de fapte eroice şi evlavioase ale membrilor clasei stăpînitoare, menită să stabilească o tradiţie pentru urmaşi. Cronica nu comportă un început şi un sfîrşit, pentru că feudalii nu înţelegeau istoria ca o evoluţie, ci, dimpotrivă, ca temelie a unei stări permanente, neschimbate, întocmai cum erau considerate şi privilegiile. Cronica alcătuită de un anonim din vremea lui Matei Basarab înseamnă un progres faţă de cronicile slavone şi de acelea ale lui Mihai Viteazul, care au precedat-o, fiindcă leagă prezentul cu întreaga povestire a istoriei ţării; ea este prima cronică a ţării. Dar râmlue o cronică feudală, cu un început legendar şi cu o povestire care comportă o continuare fără concluzii. Cronicarul înregistrează numele a numeroşi boieri, cei care au slujit bine pe domn şi ţara, destinaţi să fie păstraţi în galeria de pilde pentru posteritate *. Constantin Cautacuzino stolnicul, istoricul umanist al Ţării Romîneşti, subliniază deosebirea dintre istoria aşa cum o înţelegea generaţia lui şi generaţia precedentă. Amintind de prima cronică a ţării (e vorba de cea alcătuită în vremea lui Matei Basarab), el scrie: „Săvai (deşi) că poate zice neştiue că se află şi aici letopiseţe, ci răspunsul îi iaste gata, că acela ce l-au făcut den neştiinţă să vede să-l fi scris sau den negrijuire, doar că atîta iaste de netocmit, de încurcat şi de scurt, cît mai multă turburare şi mirare dă celui ce ceteşte, decît a şti ceva adevăr dintr-însul". „Neştiinţa" scriitorului, din punct de vedere al istoricului umanist, trebuie înţeleasă ca lipsa * 27 1 Singurul boier mai de scama al lui Matei vodă trecut sub tăcere este Constantin postelnicul Canitacuzino, care a funcţionat în toată doounia lui, dovadă certă că letopiseţul lui Matei vodă nu face parte integrantă din Letopiseţul Canfacuzinesc. 27 - c. 1144 417 www.dacoromanica.ro erudiţiei din cărţile latineşti ale antichităţii, dar, mai ales, ca o lipsă de ordine, de plan logic, adică tocmai ceea ce deosebeşte letopiseţul feudal de istoria de tip umanist. Cronica cea veche a Ţării Romineşti, aşa cum o putem cunoaşte din textul compilaţiei cantacuzineşti, se vede a fi o scriere din vremea unor boieri care se pricepeau mai bine să ţină sabia decît condeiul. Cronicarul nu ştie şi nu poate să tragă învăţăminte generale din anumite fapte, aşa cum fac cronicarii moldoveni; generalizarea pe plan moralizator îi este străină, ca şi arta portretului literar. Judecata asupra faptelor este înlocuită cu exclamaţiit „0, cîtă obidă era lui Matei vodă!“. In schimb, tocmai necunoaşterea formulelor de stil literar apropie pe scriitor de limba poporului, de felul plastic şi nemeşteşugit al vorbirii populare. Mai lutîi, vorbirea directă, reproducerea) frazelor auzite de autor nemijlocit sau de la alţii, caracterizează o situaţie, lămureşte o personalitate. Oştenii lui Alexandru Iliaş spun domnului, care îi rugase să stea cu el că le va ida lefi îndoite : „Ai călcat jurămîntul şi ne-ai oprit simbriile şi ne-ai stricat obiceiurile, cît am rămas la mare sărăcie, cî n-avem nici o armă, căci le-am vîndut pe toate pentru nevoile ce am avut de la tine, doamne... Ci numai te scoală şi fugi, că vrăjmaşii tăi s-au apropiat.. Cuvintele scurte, taioase, ale lui Matei Basarab către oastea lui în preajma bătăliei de la Finta sînt un model de stil militar, feudal: se face apel la „numele cel bun“, adică la glorie, la vitejia personală, la credinţa feudală faţă de domn şi, bineînţeles, la ajutorul lui Dumnezeu : „Feţii mei, voinici viteji, rugaţi pre Dumnezeu şi vă îmbărbătaţi, ca să staţi toţi gata de război. Că iată, vrăjmaşul nostru, Vasilie vodă, soseşte acum. Să nu care cumva să; fie vreunul cu gîndul îndoit, ci cu credinţă şi cu bărbăţie, cu arme goale să« le staţi împotrivă, precum aţi fost şi mai înainte. Să nu care cumva numele vostru cel bun să se surpe jos, că nu ne va fi de nici un folos". Dacă punem alături descrierea bătăliei de la Finta din letopiseţul muntean, cu aceea a lui Miron Costin, privind aceeaşi bătălie, văzută din tabăra adversă, deosebirile sînt caracteristice. Cronicarul moldovean începe prin explicarea cauzelor biruinţei muntenilor : lipsa de cunoştinţe tactice a tînă-rului comandant al cazacilor, Timuş, care nu a atacat în acelaşi timp cu restul oştirii, faptul că pedeslrimea nu a fost organizată la atac într-o tabără legată cu care; batălia este apoi po\estită pe faze: atacul moldovenilor,, atacul cazacilor, contraatacul mercenarilor călări, destrămarea taberei moldoveneşti. Cronicarul muntean dă pe scurt o imagine generală a unui iureş năvalnic al ostaşilor munteni, pomenindu-se numai „boierii cei mari şi al doilea cu coconii lor, cu slugile lor, tot cu săbiile goale intra într-înşii". Se subliniază, aşadar, numai rolul oastei feudale boiereşti, deşi în realitate izbînda au cîştdgat-o lefegii, seimenii şi cavaleria poloneză, iaşa cum spunea Miron Costin. Dar aici nu este vorba numai de o atitudine egoist boierească a cronicarului muntean, ci de neindcmînarea lui de a descrie o bătălie şi de a preţui cauzele izbîuzii. Cronicarul lui Matei Basarab este nevoit să recurgă la intervenţia divină, care rezolvă totul: „Făcu Dumnezeu o minune mare,, că trimise lui Matei vodă un nor ploios“. Norul trimis special lui Matei vodă se sparge cu ploaie şi grindină asupra taberei adverse în care provoacă o-mare confuzie şi astfel bătălia e cîştigată. Cronicarul nu descrie, ci înregistrează. Adună numele boierilor, ale celor care merită să fie pomeniţi în cartea ţării, ai căror urmaşi vo% avea astfel dreptul la cîrmuire. 418 www.dacoromanica.ro Limba cu puţine slavonisme stereotipe ('dni, stări, pol, i etc.) este o limbă curentă, aşa cum o putea mîuui un diac de cancelarie, fără prospeţime poetica, dar cu simplitatea care nu cuprinde retorică savantă ori fraze construite în stil ornamental. Numai în clipe de mînie recurge la cuvinte şi expresii tari, ca atunci cînd povesteşte răscoala seimenilor împotriva boierilor, „turbaţi ca nişte porci făr de ruşine". LETOPISEŢUL CANTACUZINESC Letopiseţul cantacuzinesc şi scrierea adversarilor Cantacuzinilor, Cronica Bălenilor, formează o polemică între cele două grupări de boieri (care prin componenţa lor întrec cu mult interesele unei singure familii) pentru a justifica pretenţiile lor la cîrmuire. Letopiseţul cantacuzinesc, grefat pe vechiul letopiseţ al ţării, începe cu uciderea postelnicului Cantacuzino, în 1663 (în domnia lui Grigore Ghica, 1660—1664), şi se termină o dată cu încetarea luptei interne între cele două facţiuni boiereşti, în 1688, cînd Şerban Cantacuzino se vede nevoit, din cauza împrejurărilor interne (conflictul cu fraţii lui) şi externe (pregătirea războiului de eliberare împotriva turcilor), să se împace cu facţiunea Bălenilor, dînd în căsătorie pe fiica sa Smaragda lui Grigoraşco postelnicul Băleanu. După aceasta dată scrierea unui letopiseţ de polemică şi de luptă nu mai avea nici un rost, şi dovadă că lupta cu arma scrisului încetase atunci este faptul că şi Cronica Bălenilor încetează tot atunci (1688) cu amintirea aceleiaşi căsătorii. Autorul Letopiseţului cantacuzinesc a scris cronica din bucăţi; se pot recunoaşte măcar trei părţi, una fiind povestirea despre uciderea lui Constantin postelnicul, plăsmuită cîţiva ani după acest tragic eveniment, a doua pînă la izbînda Cantacuzinilor, la urcarea în scaun a lui Şerban vodă, a treia, domnia lui Şerban, scrisă cu răceală (ţara era sărăcită, iar Şerban vodă ,.nu putu nici înlr-un chip să o îndrepteze"), pentru că autorul era alături de doamna Elena şi de fraţii mai mici ai domnului, înduşmăniţi cu acesta, din pricina rivalităţii pentru imensele moşii ale Mărginenilor. După stil şi după nivelul de cultură, toate aceste părţi silit opera aceluiaşi scriitor, iui grămătic în slujba Cantacuzinilor. Letopiseţul este anonim şi trebuie observat faptul că anonimatul scrierilor istorice nu constituie o înthnplare. O cronică ce poartă numele autorului este o lucrare pentru care răspunde cineva cu autoritate, un boier sau un cleric, o cronică anonimă este aceea care de obicei e scrisă de o slugă a boierilor mari (în sensul feudal: un boier mic în clientelă). Patronii autorului, voind să creeze o atmosferă favorabilă facţiunii lor, nu apar pe primul plan ca inspiratori, lăshid o aparenţă de imparţialitate istorică. Cele două cronici ale facţiunilor boiereşti muntene au fost scrise de slugi pentru stăpînii lor şi au rămas voit anonime. N. Iorga a propus ca autor al Letopiseţului cantacuzinesc pe Stoica Ludescu, un logofăt, şef de cancelarie al grupului Cantacuzinilor mai tineri, în frunte cu Constantin stolnicul. Această atribuire este probabil îndreptăţită ; situaţia lui de „slugă 419 www.dacoromanica.ro M C T O P I A qnLţm^fxMkNiiţi * ^ z&v/tifzineifjft? Cf^r/ ^ - % % % o. <7> / */ - *V/ - t r/tM/ii art* fârVttiÂtm > a A £t ~ ^ -■/ Qt&6*9tM***n i mna-rnX-i&Af*te!?Tmfstr ,trt.*, 4 ■<** 3y/r/ rmanei tUAtrtVAX^Z » i W / *S % r*7 %„!»- r imnrutartAC ffl-nt,^ *( . "# . W/40 Ayrtj. y . v /Wtyx&rfiW* -1 %t~ti~tar _ ,* .-f^ i^TWf &, -0? ■'vi-. $t*~ ^ f J t V r**f**n Mm*, m Pagină din Letopiseţul Canlacuzinesc (fila 7). www.dacoromanica.ro bătrînă" a familiei, aşa cum se intitulează el, faptul că Ludescu redactează testamentele şi actele intime ale familiei îl indică pe el ca autor*. Cronicile care sînt scrise de slugi nu reflectă poziţia acestora în problemele sociale şi politice, slugile n-au poziţie proprie, ci o adoptă pe a patronilor. Cantacuzinii şi grupul de boieri asociaţi cu dîuşii pentru exploatarea cîrmuirii ţării erau boieri mari, în sensul că stăpîneau uriaşe domenii şi se bucurau, atunci cînd se aflau ei la putere, de privilegiul principalelor dregătorii ale statului feudal, aducătoare de mari venituri. Ţelul lor politic era să păstreze această situaţie împotriva rivalităţii celeilalte grupări de boieri, în frunte cu Bălenii, însă din punct de vedere al politicii generale atitudinea faţă de problema asupririi ţăranilor precum şi faţă de dominaţia turcească sînt identice cu acelea ale rivalilor lor. Ambele facţiuni erau reprezentantele regimului de cîrmuire a ţării de către o oligarhie boierească egoistă şi cu vederi strimte. A. D. Xenopol credea că a găsit în acţiunea Cantacuzinilor, aşa cum se oglindeşte tendenţios în letopiseţul lor, o idee de luptă „naţională" îndreptată împotriva grecilor. In realitate, rivalitatea boierilor pămîn-teni împotriva grecilor (care apare de altfel şi în Cronica Bălenilor), bazată pe dorinţa de a ocupa dregătoriile, nu are nimic naţional într-însa. Canta-cuzinii jertfeau chiar solidaritatea religioasă, care pe atunci era mai puternică decît cea de neam, cînd era vorba de interesele lor. In 1676 Şerban şi Mihai Cantacuzino se angajau faţă de principele Mihai Apafi, al cărui sprijin voiau să-l dobîndească, că „legea noastră nu vom sili a întemeia" în Transilvania, adică părăsesc pe romînii ortodocşi de acolo, sacrificîndu-i intereselor de clică 1 2. ' Felul cum se reflectă în cronica lor sărăcirea treptată a ţărănimii, a „săracilor", pare să denote oarecare sentimente de milă şi de înţelegere faţă de cei asupriţi. Antonie vodă din Popeşti „au început a face judecăţi drepte şi a căuta de rîndul ţării şi al săracilor, carii era năpăstuiţi şi prădaţi fără dreptate". Dar prădarea săracilor apare aici ca o învinuire adusă domnilor dinainte, duşmani ai Cantacuzinilor, şi nu diu convingerea că este o nedreptate să exploatezi pe cei neprivilegiaţi. Cronicarul cantacuzinesc afirmă că pe Constantin postelnicul şi pe fiul său, Drăgliici, îi plîng săracii pentru că făceau multe milostenii, dar aceşti boieri atotputernici nu propun nici o reformă pentru uşurarea dărilor şi a obligaţiilor feudale ale ţăranilor. Constantin Şerban hotărăşte, împreună cu boierii, să desfiinţeze pe seimeni „ca să putem face bine şi ţăranilor, că sînt săraci, şi împresuraţi de bir şi de năpăşti". Iu realitate, desfiinţarea seimenilor nu era făcută în favoarea ţăranilor, ci a boierilor, care urmăreau să prefacă pe oştenii aşezaţi cu privilegii pe moşii în rumlui de ai lor, fapt care a determinat răscoala acestora. Oricum, accentele puse pe sărăcirea şi exploatarea nedreaptă a ţăranilor, într-o cronică boierească cu caracter polemic, înseamnă că pe atunci exista în Ţara Romîuească un început de opinie publică, peste care nu putea trece un scriitor care voia să facă propagandă în favoarea patronilor săi. Suferinţele şi asupririle îndurate de ţărani şi, în genere, de păturile sociale neprivilegiate formau atunci o problemă arzătoare, de care vorbeau toţi. Cronicarii celor două facţiuni recunosc existenţa ei şi se servesc de ea ca să 1 Răceala şi rezerva lui Ludescu faţă de Şerban Cantacuzino se explică prin aceea că el se afla în slujba Cantacuzinilor mai tineri. Aşaidar, Ludescu poate fi socotit ca autor al întregii părţi cantacuzineşti a cronicii. 2 N. lorga, Studii fi documente, IV, p. 196. 421 www.dacoromanica.ro lovească în gruparea politică adversă, arunclnd vina situaţiei asupra părţii duşmane. Dar cînd se produce o mişcare autiboicrească a celor asupriţi, atunci ambele cronici, într-un acord înduioşător acoperă cu injurii pe răsculaţi („porci obraznici, nebuni, turbaţi"). Faţă de crima unei ridicări a celor supuşi, cronicarii pierd liniştea dobîudită în practica lor de cancelarie şi încep să strige şi să blesteme. Aceeaşi respectare aparentă a părerilor celor mulţi se vede în Letopiseţul cantacuzinesc şi în privinţa celeilalte probleme arzătoare a vremii, anume a dominaţiei turceşti. Un curent anrtiturcesc se dezvoltase de mult în ţară, ca urmare a exploatării otomane care lovea mai ales în ţărănime şi în orăşeni, in cci ce plăteau dările destinate liaraciului şi peşcheşurilor cerute de turci. Boierii însă ştiuseră să-i cîştige pe turci, care erau acum garanţi ai situaţiei lor privilegiate, cumpărîndu-i cu bani greu plătiţi de ţară. Oricum, un cronicar care urmărea formarea unui curent de opinie în favoarea patronilor era nevoit să ţină seamă de sentimentele generale faţă de turci. Ţara, spune cronicarul, era mai bine întocmită la început, pentru că „încă nu era de turci împresurată". EI aprobă, în aparenţă (fraţii lui Şerban vodă nu l-au aprobat), pe Şcrban Cautacuzino, pentru alianţa lui cu Austria : „Ţara Romînească să o scoată din gura lupilor turci şi a leilor tătari". Dar peste tot se vede convingerea că prin înţelegerea cu turcii şi cumpărarea lor se pot aranja lucrurile, desigur lucrurile boierilor. Cînd turcii vor să facă ţara paşalîc, Constantin postelnicul, tal ăl lui Şcrban vodă, s-a rugat de turci, pentru ţară „să le iarte greşalcle" şi fireşte izbuteşte, pentru că pe postelnic „foarte-l avea Cliiupruliul (vizirul) iubit". Drăghici Cautacuzino avea trecere mare la turci, „pre dînsul ştiia toţi paşii şi agalarii şi avea despre ei credinţă", şi se arată şi cauza acestei treceri : „El aşăzase toate lucrurile şi bând cîţi trebuiesc de poclonul împăratului şi al vizirului şi al caimacamului, toţi îi gătise", fireşte nu din banii familiei, ci din ai ţării. Şi problema boierilor greci, veniţi în clientela domnilor numiţi de la Poartă, avea un ecou în opinia publică a ţării, pentru că se ştia că aceşti levantini veneau în ţară ca să se îmbogăţească repede, pînă la plecarea patronului domnesc pe care, în genere, îl însoţeau şi ei. Problema grecilor nu se punea din punct de vedere etnic. Deosebirea între boierimea grecească şi cea pumiuteană stătea în faptul că pămîuteuii aveau moşiile şi aşezarea în ţară, pc cînd ceilalţi erau străini, supuşi direcţi ai sultanului, fără aşezări şi moşii în ţară. Intre boierii băştinaşi se aflau numeroşi greci de origine, cum erau înşişi Cantacuzinii, dar ei luptau alături de boierii romîui împotriva noilor veniţi. De aceea, Letopiseţul cantacuzinesc îşi poate permite o atitudine anti-grecească, în sensul combaterii grecilor noi veniţi, din clientela domnilor, „grecii leşinaţi (de foame) încă făcea ce le era voia", în vremea domnilor opuşi Cautacuzinilor, „ei prăda şi-i mînca". Dar, în realitate, şi Cantacuzinii colaborau cu grecii, cînd această colaborare devenea necesară. învinuirea adusă grupării duşmane în care se aflau reprezentanţi ai celor mai vechi familii boiereşti muntene (Bălenii, Goleştii), de a fi reprezentanta intereselor greceşti, constituia o manevră de discreditare a adversarilor în faţa opiniei publice. Este deci clar că Letopiseţul cantacuzinesc reprezintă ideologia socială şi politică a unei părţi a marii boierimi, în luptă cu altă parte a aceleiaşi boierimi, animată totuşi dc aceleaşi idei, care au la bază interesele egoiste de clasă. 422 www.dacoromanica.ro Valoarea literară a letopiseţului este in funcţie de împrejurările şi de motivele pentru care a fost alcătuit. Orizontul ideologic şi literar al cronicarului, care scrie din porunca stăpînilor, este relativ limitat. In schimb, stilul polemic, invectiva, combaterea duşmanului, erau necesare intr-o scriere de acest gen. Polemica nu este organizată ca o argumentaţie, o pledoarie, ci în favoarea celor susţinuţi şi aprobaţi de autor se invocă sprijinul divin pentru actele lor, iar pentru duşmani sînt rezervate blesteme. Constantin postelnicul Cantacuzino merge să intervină pentru ţară la turci, căci Dumnezeu „Întări şi inima robului său Constantin postelnicul". Dimpotrivă, duşmanii sînt pedepsiţi, tot de puterea divină, care, după părerea cronicarului, intervine la tot pasul: „Ca şi slugile lui David împărat, care-I suduia şi-I viclenea, apoi luară plată de la fiul său, Solomon". Citatele din Biblie se fac nu numai pentru scopuri de învăţătură morală, ci şi pentru a determina o situaţie, a caracteriza, prin comparaţie, o faptă sau o persoană. Nu lipsesc citate din operele părinţilor bisericii, Vasile cel Mare şi alţii. Aşadar, cronicarul necunoscînd opere ale scriitorilor laici din Europa, străin de umanism, îmbracă polemica sa în hainele literaturii religioase, crezînd că astfel va da cauzei apărate o anumită solemnitate. Bineînţeles că în această cronică de luptă nu lipseşte invectiva directă pentru adversari, ca şi lauda pentru calităţile excepţionale ale celor pe care izvoditorul îi slujeşte. Stroe Leurdeanu, cel care a pîrît la domn pe Constantin postelnicul, este caracterizat ca „om rău şi viclean". întreaga grupare de boieri adversară Cantacu-zinilor este pentru acest scriitor o „ceată spurcată", ei „făcură sfat drăcesc". Din contră, Constantin Cantacuzino este „cel înţelept", „avut-au săraca de (ară noroc pentru acel om bun, carele sta în toată vremea pentru binele ei". Acest fel de polemică nu arc darul de a convinge decît pe cei care erau convinşi dinainte, întrucît nu se arată de ce sînt unii apăraţi de Dumnezeu, buni şi folositori ţării, iar ceilalţi uneltele răului. Faptele concrete în favoarea cauzei sînt foarte puţine, cel mult se vorbeşte de intervenţia postelnicului pe lingă turci, precum şi a fiilor săi, ceea ce nu constituie un argument hotă-rîtor pentru drepturile permanente ale unei grupări boiereşti de a cîrmui ţara. Autorul Letopiseţului cantucuzinesc recurge la crearea unei atmosfere mistice în jurul grupării patronilor săi, precum şi la invective care, pentru un gust literar mai subtil decît al lui, apar destul de ieftine. Mai vie, mai polemică, în stil popular, este scrierea „Povestea unor boieri răi". Se vede bine că autorul letopiseţului ieşea dintr-o cancelarie, în care de obicei stă-pîneşte formula şi nu prospeţimea stilului. Totuşi, în paginile acestui letopiseţ sînt anumite comparaţii care denota tendinţa de a da viaţă povestirii. Dacă o comparaţie cu un text biblic stîr-neşte surîsul, aşa cum este cea privitoare la oraşele Bucureşti şi Tîrgovişte, comparate cu Sodoma şi Gomora, căci în cele două oraşe „era spurcăciuni multe", altele subliniază mai bine nota caracteristică a unei situaţii. Turcii „ca nişte lei căsca gurile, să-i înghiţă pre toţi". Constantin postelnicul, figura centrală a primei părţi a cronicii, este comparat cu un „stîlp mare care au sprijinit toate nevoile ţării". In genere, stilul înfrumuseţat cu proverbe, al cărui scop este întotdeauna cuprinderea într-o caracterizare generală a unui fapt izolat ce« trebuie scos în relief, denotă un fel de a gîndi popular. Proverbul este de obicei mijlocul prin care poporul fără cultură cărturărească trece de la particular la general. In cronica muntenească, spre deosebire de cele moldoveneşti, pro- 423 www.dacoromanica.ro verbele sînt rare, totuşi întUnim cîteva. Constantin, mare paharnic, era fiul lui Radu Vărzaru armaşul, împotriva căruia se scrisese pamfletul intercalat in această compilaţie de cronici. Pentru el cronicarul găseşte următorul proverb : „Cum nu să poate face din mărăcine strugure şi din rug (arbust spinos) smochine, aşa nu să poate face din neamul rău, bun“ şi adaugă, vrînd să fie spiritual : „Din varza cea rea ce-i zic morococean, au ieşit fie-său şi mad morocooean, ed“. Ar trebui, socoteşte cronicarul, ca acest neam să se stingă, „ca să nu mai răsară muştar şi ardei, ci să se topească şi să se con-cenească“ (termine). Asemenea abatere de la stilul de povestire simplă, presărată cu cuvinte slavoneşti (dni, ot, voscrese, sin) şi chiar citate întregi din cărţile bisericii, tot în slavoneşte *, sînt destul de rare în această scriere, care vădeşte un autor avînd cultura obişnuită pe atunci a unui diac sau grămătic, dar fără cunoştinţe retorice şi literare, care să treacă dincolo de cărţile bisericii. El nu ştia greceşte, într-o vreme cînd cunoaşterea limbii greceşti clasice începuse să se răspîndească între clericii înalţi şi între boieri, şi nicăieri nu găsim citate sau cuvinte împrumutate direct din greceşte2. Istoriografia cronicărească nu comportă de obicei compoziţie, pentru că prin esenţa ei este un fel de steriere care nu are început (cel mult, facerea lumii) nici sfîrşit, de vreme ce oricînd poate să fie continuată. în Letopiseţul cantacuzinesc numai povestirea despre moartea lui Constantin postelnicul (în care s-a identificat o scriere scurtă de sine stătătoare, un pamflet), are o construcţie, o compoziţie : se arată la început cum, prin intervenţia sa, postelnicul a liotărît pe turci să renunţe la transformarea ţârii în paşalîc, apoi cum tot el a făcut domn pe Grigore Gliica şi cum acesta i-ar fi dat zapis de legătură că-1 va ţine în mare cinste. Constantin postelnicul l-a slujit cu credinţă, iar boierii duşmani l-au pîrît pe nedrept. Acestea sînt premisele uciderii, care urmează să arate oroarea faptului săvîrşit, uciderea din porunca lui Gliica a bătrînului postelnic. Urmează plîngerea boierului ucis şi pedeapsa celor vinovaţi, cu care se termină această povestire unitară. 0 cronică trebuie judecată în primul rînd prin funcţiunea pe care o îndeplineşte, aceea de a povesti fapte istorice. Această funcţie o îndeplineşte şi Letopiseţul cantacuzinesc, în genere, fără a atinge culmi literare. CRONICA BĂLENILOR Cronica Bălenilor este un răspuns dat Letopiseţului cantacuzinesc cu scopul de a arăta că facţiunea condusă de Băleni, prin purtarea ei patriotică, prin autoritatea ce posedă asupra boierilor, este singura în drept să cîr-muiască ţara, care, din nenorocire, a căzut în mina unor oameni hrăpăreţi, vărsători de sînge, intriganţi (Cantacuziuii şi clientela lor). * Citarea c&rtilor bisericeşti, a evanghelici în slavoneşte este o dovadă că scriitorul redacta cronica înainte de opera de traduceri din vremea lui Şcrban Cantacuzino (Evanghelia roiiunească apare în 1682, Biblia, în 1688) şi că nu cunoştea Noul Testament (1648) al lui Sifiiion Ştefan. y Folosirea poemelor istorice greceşti ale lui Stavrinos şi Matei al Mirclor, pentru istoria lui Mihai Viteazul şi a primilor săi urmaşi, se datoreşte cronicarului anterior, din Vremea domniei lui Matei Basarab. 424 www.dacoromanica.ro Construcţia scrierii se aseamănă cu aceea a adversarilor : este o cronică feudală, care începe cu primul domn al Ţării Romîneşti Radu Negru, deci ceea ce a fost înainte de domnie nu interesează şi, la fel cu Letopiseţul canta-cusinesc, reproduce vechiul letopiseţ al ţării, după care urmează, începîiid din anul 1660, cronica de facţiune boierească. In acest chip, interesele mărunte ale unei grupări boiereşti, legate de întreaga istorie a ţării, capătă o importanţă pe care, în realitate, nu o avea. Trebuie să facem însă o distincţie în favoarea autorului Cronicii Băle-nilor : dacă orizontul ideologic al celor doi cronicari este aproape acelaşi, erudiţia cronicarului Bâlenilor întrece cu mult pe aceea a adversarului său ; el cunoaşte şi foloseşte cronici bizantine (Phrantzes), cronografe neogreceşti, cronici ungureşti şi polone, Letopiseţul lui Ureche din Moldova. In genere însă nu extrage din ele ştiri şi argumente care ar putea îmbogăţi şi explica istoria Ţării Romîneşti, ci se mărgineşte la citarea unor pasaje din izvoarele sale, pentru a determina faptele de istorie universală contemporane cu fiecare domn din ţară, alcătuind astfel un cadru de istorie generală istoriei Ţării Romîneşti. In aceste condiţii, cronicarul Bălenilor este nevoit să reducă şi să prelucreze textul letopiseţului vechi al ţării, care în scrierea adversă rămăsese neschimbat. Totuşi, folosirea acestui letopiseţ reiese lămurit din compararea cu textul care precede expunerea cantacuzinească. Cronica Bălenilor constituie un răspuns dat celei cantacuzineşti. Există, de altminteri, pasaje din Cronica Bălenilor care constituie răspunsuri precise la anumite afirmaţii din Letopiseţul cantacuzinesc. E vorba de o polemică pe puncte bine determinate şi nu numai de o luare de poziţie generală opusă celei cantacuzineşti. Astfel, cînd Letopiseţul cantacuzinesc spune că Drăghici Cantacuzino a fost otrăvit de duşmanii lui, cronica adversă răspunde că „zic unii" că ar fi fost otrăvit, dar aceasta nu este adevărat, căci a murit de ciumă. Cîud cronicarul cantacuzinesc afirmă că s-au găsit „răvaşe" dovedind că Stroe Leurdeanu ar fi pîrît pe Constantin Cantacuzino, provoclnd astfel decapitarea lui de către domn, partizanul Bălenilor vorbeşte de „răvaşele" aduse la judecata lui Stroe, dar pune la îndoială autenticitatea lor. Letopiseţul cantacuzinesc învinuieşte pe Glierghe banul Băleanu că împreună cu alţi doi ar fi pus la cale uciderea şefilor facţiunii duşmane, iar răspunsul cuprinde aceleaşi nume de boieri, dar cu adausul: „Li s-au nălucit". Cronica Bălenilor precum, reiese din tonul polemic, din pasiunea cu care este redactată, arată a fi o scriere compusă în mijlocul luptei, o armă de luptă a facţiunii boiereşti. De aceea trebuie respinsă cu hotărîre datarea ei tîrzie, din vremea domniei lui Brîncoveanu, după încetarea conflictului din sinul oligarhiei boiereşti muntene 1. Este caracteristic faptul că şi această cronică, ca şi cea cantacuzinească, se termină cu episodul căsătoriei domniţei Smaragda a lui Şerban vodă cu Grigore BăJeanu, în 1688, care a pecetluit împăcarea dintre cele două grupări învrăjbite de douăzeci şi cinci de ani. Cronica Bălenilor a fost alcătuită ca o scriere de luptă înainte de completarea ei cu această concluzie care anunţa încetarea conflictului şi autorul ei a cunoscut Letopiseţul cantacuzinesc înainte de scrierea concluziei asemănătoare a acestuia despre nunta domnească, dovadă că cele două cronici circulaseră neterminate, pe măsură ce se scriau. 1 C. Greccscu, Cile va date noi în legătură cu istoriile Ţării Romîneşti, în volumul In amintirea lui C. Giurescu, propune data 1703. 425 www.dacoromanica.ro '  Het^f ' 1« I t» .1 M 1 •*#«> c *« «*■“ Vitwri * • jk* &> .*_ * " /•* £•"•«(-• At*>ei . TitMM'i’„JL»*i c* , 1 ** r. •■ ■■■ , .* «^(L ' .î® <"'**■ r*‘x*^ „ ^Jt fn4 i/ im A C !#****♦ afxîit M> îanpA* flt/J- Mu n*^*s**jş#& tM , Ju9^n*4a^/ m*&piţ9'Şc&pţ %iip tfyu *jf. '* '•• ''£«•*■* r»€u^ fc* /jiT^T ItAfrtţiit ^•ŞL&a /, .-&A •«wtmle^ ’■&*****: "^V , -~Ai .aA tătar . **' Pagină din Cromco Bălenilor (fila 3). www.dacoromanica.ro Considerată ca o cronică de luptă, un mijloc de a influenţa opinia publică în favoarea grupării Bălenilor, această scriere reprezintă interese colective şi nu, cum s-a afirmat pînă acum, interesele personale ale unui cronicar lovit de cruzimea lui Şerban Caulacuzino. în lumina funcţiunii istorice pe care o îndeplineşte Cronica Bălenilor se poate lămuri şi problema mult discutată a autorului ei. Ca şi Letopiseţul cuntacuzinesc ea rămîne anonimă, desigur voit anonimă, pentru că a fost redactată de un grămătic, un mic boier din clientela Bălenilor, după indicaţiile lor, deci autorul patronat nu avea dreptul la titlul de autor, iar patronii lui nu puteau să apară făţiş, căci aceasta le-ar fi slăbit autoritatea pledoariei. Cele doua cronici au fost concepute în acelaşi mediu istoric, cu aceeaşi metodă : ambele au fost redactate cu scopuri practice, la comandă. Cronica Bălenilor este şi ea produsul unei nevoi politice, aceea de a combate o facţiune duşmană. Pentru aceasta a fost încredinţată unui om de cancelarie, care corespundea unui Stoica Ludescu din gruparea adversă. Scrierea care apără cauza Bălenilor a fost atribuită, pe rînd, unor boieri mari, care prin calitatea lor ar fi trebuit să răspundă cu numele lor. Unul este Constantin căpitanul Filipescu (după N. Iorga, care a publicat cronica sub numele acestuia), altul este Radu Popescu, vornic, apoi ban în vremea lui Nicolae Mavrocordat (după C. Giurescu). Dar 'Constantin Filipescu era descendent, nepot de fiică, al lui Constantin postelnicul Cantacuzino, boierul a cărui ucidere a provocat începutul luptei între cele două facţiuni şi nu el ar fi putut scrie cronica adversarilor propriei sale familii. Cît priveşte pe Radu Popescu, el este autorul, care semnează, al unei cronici a lui Nicolae Mavrocordat (pe care a scris-o Sn continuarea Cronicii Bălenilor, legîmd-o de această scriere printr-un scurt text de racord). Intre Cronica Bălenilor şi Cronica lui Nicolae Mavrocordat scrisă ide Radu Popescu sînt deosebiri de concepţie şi de metodă ; scrise la uu răstimp de aproape patru decenii una de alta, ele răspund unor interese deosebite. Cronica Bălenilor este o cronică de opoziţie împotriva regimului cârmuirii lui Şerban Cantacuzino, reflectând atitudinea boierilor rămaşi în afara avantajelor puterii. Duşmănia autorului faţă de gruparea condusă de Cantacuzimi nu porneşte de la motive personale sau de familie, este urmarea unei rivalităţi politice. Iu schimb, cronica lui Radu Popescu este o cronică a stăpîuirii, a domniei lui Nicolae Mavrocordat; ea militează pentru întărirea autorităţii acestui domn fanariot; Cantacuzimi sîut atacaţi şi criticaţi din alt punct de vedere, ostilitatea faţă de dîn.şii se datoreşte aici convingerii domnului numit de Poartă că uu se va putea menţine cît timp Cantacuzimi îşi vor păstra poziţia politică predominantă în interiorul ţării. Această ostilitate nu mai porneşte de la vechile resentimente ale Bălenilor şi ale familiilor înrudite faţă de stăpînirea Cantacuzinilor. Cronica Bălenilor reflectă alte interese, altă conjunctură politică decît cronica 'fanariotă a lui Radu Popescu. Cea dintâi corespunde crizei interne ivite în sînul oligarhici cîrmuitoare din Ţara Romînească în a dou? jumătate a veacului al XVII-lca, a doua formează o pledoarie îu favoarea primilor domni fanarioţi în lupta lor cu marea boierime băştinaşă. Nu există motive ca să legăm amândouă cronicile sub aceeaşi etichetă, atribuindu-le aceluiaşi autor. Autorul Cronicii Bălenilor strecoară în povestirea lui amănunte autobiografice : sub anul 1663 reproduce, vădit ca martor ocular, scena din tabăra nmuteaiiă, cind Cantacuzimi s-au pîrît cu boierii adversari •, în 1668, înotat la curte, vede serbările ce se desfăşoară acolo cu prilejul logodnei fiului lui Radu vodă Leon„iar în 1669 „am \ăzut cu ochii" cum a fost bătut, tot la 427 www.dacoromanica.ro curtea domnească, grecul Pascale. Toate acestea indică pe autor ca pe un dregător de curte, desigur din generaţia anterioară cronicarului Radu Popescu, cronicarul vremilor fanariote. Unele coincidenţe biografice (ambii scriitori au stat în Moldova) nu slut suficiente pentru a atribui lui Radu Popescu Cronica Bâlenilor. Stabilirea epocii în care s-a scris Cronica Bâlenilor şi a autorului ei, sau măcar a mediului social din care provine, are importanţă pentru precizarea ideilor politice şi sociale ale cronicii. Această cronică scrisă de un client al unei grupări de boieri mari este însufleţită de concepţia politico-socială a patronilor şi redactată potrivit talentului său. In privinţa tendinţelor politice şi a convingerilor sociale, nu este nici o deosebire între Cronica Bâlenilor şi a Cantacuzinilor. Din amîndouă răsare credinţa că boierii sânt meniţi să fie singurii stăpâni politici ai ţării numai că una dintre cronici recomandă o facţiune, cealaltă pe membrii facţiunii adverse. Cei supuşi, cei ce lucrează pentru îmbogăţirea stăpînilor sînt trataţi cu indiferenţă, cel mult se arată prădarea lor de către facţiunea duşmană. Intre cele două cronici nu se constată o controversă ideologică, de principii politice sau sociale, ci numai o rivalitate. In Cronica Bâlenilor se reproduc cuvintele vizirului adresate Cantacu-ziuilor, care pîrau pe Grigore Gliica : „Ce rău li-au făcut ? Au nu i-au boierit cu mari boierii, au nu i-au miluit cu mile mari ?“ Aceasta era după mentalitatea cronicarului menirea unui domn, el nu putea fi criticat de vreme ce-şi îndeplinise datoria întreagă de domn, care Ia atîta se reducea, Radu Leon, aprig criticat de adversari, apare bineînţeles într-o lumină favorabilă Î11 Cronica Bâlenilor şi Lauda care i ise aduce este formulată astfel: „Petrecea bine, în plimbări pe baltă, la vînători, în ospeţe pre la vmii-alţii şi era toţi veseli". Sub Gheorghe Duca se constată că „oamenii cei proşti erau fugiţi pen păduri, pen munţi" şi anume de teama tătarilor. Că „cei proşti" ar fi putut fugi şi de teama agenţilor fiscului sau din pricina exploatării stăpînilor, aceasta nu vrea să spună cronicarul boieresc. Atunci însă cînd ajunge domn Şerban Cantacuzino, şeful facţiunii boiereşti duşmane, cronicarul Bâlenilor îl învinuieşte pe faţă : „Au dezrădăcinat nenumărate case de boieri şi de slujitori şi de săraci şi pre mulţi an omorît cu multe feluri de cazne şi i-au sărăcit cu multe feluri de pedepse". Pe săraci, care sînt puşi aici de formă, pentru a satisface un curent de opinie publică, nu-i mai putea „sărăci", deci greutatea învinuirilor se raporta la boierii care iau fost ucişi sau cărora li se con-fiscaseră moşiile. In privinţa marii primejdii prin care a trecut boierimea munteană Ia mijlocul veacului al XVII-lca, provocată de aşa-zisa răscoală a seimenilor, Cronica Bâlenilor adoptă exact acelaşi limbaj ca şi al cronicarului duşman: răsculaţii „îmcruntîndu-se de isluge, să făcură ca nişte cîini turbaţi căuta pre cine vor muşca şi începură caisele boiereşti a le jefui". Cînd interesele de clasă ale 'boierimii sînt ameninţate, cei doi cronicari îşi dau nrina şi scriu în armonic desăvârşită. De asemenea, şi atitudinea faţă de grecii veniţi de la Poartă, ca rivali ai boierilor pământeni, este la fel în ambele cronici. Cronicarul Bâlenilor va face ecou invectivelor din letopiseţul rival, atunci cînd vorbeşte de „mîn-dria şi răutatea grecilor", de răzmeriţa celor din ţară „pentru răutatea grecilor", amintind şi de plângerea „ţării", „jălniudu-se că i-au mîucat domnii străini cu grecii". Aceste cuvinte corespund întocmai învinuirilor antigreceşti din celalalt letopiseţ. 428 www.dacoromanica.ro Cît priveşte poziţia cronicarului faţă de dominaţia otomană, care pentru societatea românească ia vremii alcătuia o rana deschisă, el este silit, la fel cu adversarul său, să facă pe placul sentimentelor populare. Turcul, declară el, este „fiara cea rea şi cumplită", turcii „sânt răi şi mitamici “(venali). Insă adevăratele sentimente ale boierilor faţă de stăpânii lor de la Con-stantinopol sânt un complex de teamă şi de convingere că un compromis, cumpărat cu banii ţării, este mai avantajos pentru interesele lor de clasă. Milinea III vrând să înceapă lupta de eliberare, cronicarul âşi însuşeşte opinia boierilor: „Dar pre urmă cine den noi şi den copiii noştri va scăpa de sabia cea lungă a turcului1' ? Ştefan Petriceicu, domnul Moldovei, trece de partea polonezilor în lupta de la Hotin, în care Ioan Sobieski iese învingător. Acest act e o dovadă de lipsă de înţelegere politică, după cronicarul muntean : „părîn-du-i-să (lui Petriceicu), ca unui prost de minte, că dacă vor bate leşii pre turci, ţpiere toată împărăţia turcului11. Puterea împărăţiei turceşti era pentru scriitor o permanenţa în faţa căreia nu încape avânt de revoltă, ci numai •prudenţa şi supunere. Dacă cele două cronici ale facţiunilor boiereşti stau exact pe aceeaşi poziţie socială şi politică, în schimb Cronica Bălenilor este superioară celei cantacuzineşti ca erudiţie şi graid de cunoştinţe. Nici această scriere a Bălenilor nu trece peste tipicul cronicăresc al mentalităţii feudale ; începe, după vechiul letopiseţ al ţării, cu primul domn, şi împarte povestirea cronologic, pe domnii. Numai pe prima pagină este o neclară pomenire a cuceririi romane de sub împăratul Traian. Radu Negru stătea la Făgăraş în scaunul care era „de la moşăi şi strămoşăi rumânilor, carii venise de la Roma, în zilele lui Traian, împăratul Romii11. Atlt despre origini. Când şi de ce venise Traian, cum se numea această ţară, ce se întîmpla cu pămîntul Ţării Romîneşti înainte de descălecatul lui Radu, nu ştie. Afirmaţia lui Ureche, a cărui cronică o foloseşte în multe locuri, despre originea comună a romînilor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească nu o reproduce, nu-i este de trebuinţă. Cronicarul are la îndemînă cronici manuscrise în multe limbi, în greceşte, în ungureşte, în polonă, ştie multe, dar cugetă puţin. Pentru ce este nevoie să descrie luptele turcilor cu perşii, sau căsătoria ţarului Rusiei cu fiica despotului Moreii ? Desigur că între aceste fapte şi istoria Ţării Romîneşti se pot găsi relaţii de consecinţe, mai apropiate sau mai depărtate, dar firele ce se ţes între istoria popoarelor vecine şi istoria noastră el nu le indică, le lasă pe seama cititorilor. Când încearcă, rareori, să facă o legătură cauzală, aceasta apare nepotrivită. De la început cronicarul Bălenilor se întreabă despre cauza descălecatului lui Radu Negru, căci „pricina pentru ce, nu se găseşte scris, nici de ai noştri, nici de striini11. El dă două explicaţii. Prima este că atunci (la sfîrşitul secolului al XlII-lea) turcii au făcut progrese în Anatolia. Auzind de plîngerea „împăraţilor grecilor11 Radu Negru „şi-au mutat scaunul dencoace de plai, pentru ca să-şi facă întărituri locurilor de paza oamenilor şi să-i fie mai lesne a păzi pre cei din Ardeal". Deci, succesele turcilor în Asia au îndemnat pe Radu Negru să-şi părăsească locurile apărate de munţi şi să se aşeze în cîmpie. El prevedea cele ce se vor petrece peste un secol şi lua măsuri din vreme, ca să le poată ieşi înainte. Dar a doua explicaţie contrazice pe cea dintîi : „Poate să se fi învrăjbit domnul rumînilor cu domnii ungurilor şi cu ai saşilor". Stabilindu-se în Ţara Romînească, Radu „n-au mai avut stăpînire peste rumînii în Ardeal, iar nici pre dînsul să-l stăpînească cineva n-au fost". 429 www.dacoromanica.ro Totuşi, trebuie să notăm acest semn de progres : în chip greoi şi naiv, desigur, dar pune totuşi întrebări cauzale materialului istoric, ceea ce emulul său nu face, mărginindu-se la faptele enunţate şi nu explicate. Mai este un aspect prin care Cronica Bdlenilor se deosebeşte de a Can-tacuzinilor: bogăţia de informaţii cu privire la istoria Moldovei. Autorul rezumă sau reproduce pasaje întregi din cronica lui Ureche, şi după ce acest izvor nu-1 mai poate călăuzi pentru istoria ţării vecine, pentru secolul al XVII-lea adună alte informaţii din povestiri auzite de la cei bătrîni, apoi de la contemporani. Cronica îmbrăţişează deopotrivă istoria celor două ţări şi acest fel de a compune pare a sublinia unitatea poporului din cele două state. Este, poate, aici un sentiment de solidaritate, încă neclar exprimat, căci nicăieri cronicarul nu spune explicit că moldovenii şi muntenii sînt acelaşi popor. Oricum, în această carte posedăm pe larg şi o istorie a Moldovei. Cronica Bălenilor, scrisă de un om cu talent, apropiat de popor, de felul de a spune al poporului, alcătuieşte o prezentare vie a faptelor. Spre deosebire de Letopiseţul cantacuzinesc, care înregistrează, cronica aceasta povesteşte. Autorul trăieşte faptele şi ide aceea principala lui calitate artistică stă în talentul de povestitor. Nu întîluim nici în cronica lui judecăţi filozofice-morale generalizatoare, portrete fizice, compoziţie în construirea episoadelor, dar, în schimbul formelor retorice savante, care-i lipsesc, are darul popular de a povesti. Acest talent se realizează, în parte, prin evocarea amănuntelor, prin dialog, prin succesiunea repede şi legată a faptelor. Scenele, adică descrierea unui moment istoric, formează pagini unice în literatura cronicarilor noştri : „Deci, mergînd domnul cu boiarii la vizirul şi aştepta caftane, începu a întreba: Care iaste Mareş? Zise: Eu sînt. Ia-1. Ci-1 luară... care iaste Gheor-glie vornic ? Zise : Eu sînt. Ia-1. Ci-1 lnara... Care iaste Şărban ? Ziseră : Nu iaste. Care iaste Mihai postelnicul? Cesta iaste... II luară. Care iaste cutare, cutare? Ii luară pe toţi şi rămase domnul singur cu ceilalţi boiari. Şi zise domnului : împăratul te-au inazilit“. \ltă scenă dramatică este aceea în care cronicarul povesteşte sosirea la Bucureşti a ştirii despre numirea lui Grigore Ghica în scaunul ţării, lucru la care nu se aşteptau Cautacuziuii : „Carii, viind noaptea, trimise (Glieorghe Baleanu) de strînse iuzbaşii şi căpitănii de slujitori şi pre boiarii care se întîmplase aci. Carii întreba : Dar ce ? Ce ? Ei ziceau: Nu ştim alt nimic, fără cît poruncă domnească au venit; veţi vedea şi merseră la curte. Acolo era banul Gherghe şi slujitori mulţi, hnuîuări aprinse. Dacă veniră, şeznră. Şi se sculă banul şi zise : Boiari, fraţilor, sănătate de la măria sa, Grigorie vodă“. U11 singur mic amanunt, acela cu luminările aprinse, subliniază aspectul, cadrul de noapte în care se petrece scena. \utoml cronicii ştie, ca şi Miron Costin, să descrie o bătălie feudală. In faţa tumultului maselor în mişcare, cronicarnl cantacuzinesc se simte dezarmat, abia poate rosti cîteva cuvinte despre vitejie. Oponentul său, vorbind despre bătălia de la Znravna intre turci şi poloni, descrie cadrul, împrejurimile locurilor, cu dealul mare, pietros, pe malul rîulni. Lupta este analizată pe faze : episodul dc seară, cn înconjurarea oaslei polone, pe urmă dimineaţa cînd, pe neaşteptate, polonezii apar în ochii turcilor înconjuraţi de şanţuri şi valuri de pămînt, „dimineaţa îţi părea că sînt băgaţi în cetate“ 430 www.dacoromanica.ro apoi „de multe ori ieşea leşii, de se bâtea cu turcii şi cu tătarii de la obraz, unii cu alţii". Nu numai caracterul naraţiunii, liber, cu fraze scurte, este popular, dar şi felul familiar, nestudiat, al exprimării. Când Constantin postelnicul ameninţă pe Grigore Gliica, pe care îl ajutase să ia domnia, că tot el îl va răsturna, cronicarul îl pune să se exprime astfel : „Să lăuda că el au popit pre Grigorie vodă şi iară el îl va despopi". Pavel, grecul ţărigrădean, fusese înşelat de boieri, care-i făgăduiseră domnia ţării, dar: „Pavel, cel ce aştepta boierii, după cum vorbise cu el, rămase Indăşărat,- şi-i deaderă boierii o tiflă". In Cronica Bălenilor nu vom întîlni lungile citate din cărţile bisericeşti, adesea în slavoneşte, curente în Letopiseţul canlacuzinesc. Autorul alungă din istorie acest balast, el nu scrie ca să compare, pe teme morale, povestea vremii lui cu aceea a străvechilor vremi biblice. El scrie numai ca să spună ce a văzut şi cum a înţeles faptele. Dacă nu poate zugrăvi chipul fizic al personajelor sale, în schimb îi poate defini printr-o trăsătură revelatoare. Uiaş Alexandru, domnul Moldovei, era un om bun, „şăzînd la divan, ducea şi punga cu bani lingă dînsul şi, de să întâmpla să tragă vreun datornic, vreun sărac, de nu avea cu ce să plătească, scotea el bani de ai lui şi plătea". In locul unor savante şi adînci cugetări asupra soartei oamenilor, întîl-nim în această cronică, destul de rar, cîte un gînd dezamăgit despre viaţa din vremea lui, aproape ca un suspin. „Dar cei buni nu trăiesc mult cu norocire ; den ce pricină, numai Dumnezeu ştie, iar noi oamenii nu putem da nici o socoteală". 11 interesează aspectele exterioare, deşi nu le descrie plastic, ci se mulţumeşte să le constate : „Doamna era îmbrăcată în haine frînceşti foarte frumoase şi într-acela chip au fost pînâ au intrat în Bucureşti; deci au lepădat hainele acelea şi au luat rumîneşti". Aici vorbeşte un spectator, căruia îi place să spună lucruri şi din afara istoriei politice şi polemice, pe care este nevoit să o compună. Şi în alte privinţe scriitorul depăşeşte prin povestirea sa plină de viaţă, cu oarecare umor popular, sarcina politică ce i s-a dat. Slroe Leurdeanu vornicul, figură principală din facţiunea opusă Cantacuzinilor, un boier dintre cei pe care-i slujea acest cronicar, fusese condamnat la moarte, apoi iertat, însă silit să se călugărească. Ne-am fi aşteptat ca, în această tragică împrejurare, scriitorul să fi proclamat nevinovăţia lui, sau, cel mult, smerenia lui în faţa bisericii. Cronicarul însă rîde şi ne face să rîdem : „Şi cînd vrea să-i pună numele (de călugăr), Silvestru, iar el zicea : Nu Silvestru, ci Mah-met. Intr-acest chip fu călugărirea lui Stroe vornicul". Domnia lui Şerban Cantacuzino formează ţinta specială a acestei cronici de opoziţie. In acest capitol se sileşte sfc picteze în culori cît mai negre şi, pe lîngă exemplele de „tiranie", să dea o caracterizare generală, care să izbească pe cititor. Aici începe pe un ton dramatic : „Mare şi întunecat nor şi plin de fulgere şi de trăznete au căzut pre Ţara Romînească Şerban vodă carele, ca cu neşte trăznete, cu răotatea lui, au spart şi au dezrădăcinat...". In această cronică de facţiune boierească ideile politice, tendinţele sociale, altitudinea faţă de problemele vieţii aparţin patronilor pentru care scrie, dar talentul de povestitor, putinţa de a da viaţă scenelor descrise şi 431 www.dacoromanica.ro de a sugera în scurte şi repezi citate o situaţie, aparţin autorului. Adeseori el întrece rostul exclusiv al unei cronici de facţiune boierească, dîndu-ne o imagine a vremii cu amănunte care alcătuiesc mişcarea vieţii. BIBLIOGRAFIE § Istoria Ţării Romîneşti de cînd au descălecat romînii, ediţia N. Bălccscu şi A. T. Laurian în Magazinul istoric pentru Dacia, IV—V, 1847 ; Letopiseţul cantacuzinesc, ediţia N. Siinarlic şi Tr. Cristescu, Buzău, 1942 ; Variante ale Letopiseţului cantacuzinesc, ediţia N. Simache şi Tr. Cristescu, Buzău, 1942 ; Istoria Ţării Romîneşti, Letopiseţul cantacuzinesc, ediţie critica de C. Grecescu şi Dan Simo-ncscu, Bucureşti, 1960; Istoriile domnilor Ţării Romîneşti, de Constantin Căpitanul, ediţia N. Bălcescu şi A. T. Laurian, în Magazinul istoric pentru Dacia. I—II, 1845—1846 ; Istoriile domnilor Ţării Romîneşti, de Constantin Căpitanul Filipescu, ediţia N. Iorga, Bucureşti, 1902 ; Viata şi opera lui Radu Popescu, partea I (rcctc : Istoriile domnilor Ţării Romîneşti, 1290—1688) republicată de N. I. Simaclic şi Tr. Cristescu, Ploieşti, 1943 ; Cronicari munteni, I, ed. îngrijită de Miliail Gregorian, eu un studiu introductiv de Eugen Stănescu, Bucureşti, 1961. § Gr. Tocilescu, Studii critice asupra cronicelor romîne, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, III, 1883 ; I. G. S b i e r a, Mişcări culturale şi literare la romînii din stingă Dunării în răstimpul de la 1504—1714, Cernăuţi, 1897; N. Iorga, Cronicele muntene, în Analele Academiei Romîne, seria II, secţia istorică, XXI, 1899 ; C. G iureş cu, Conlribufiuni la studiul cronicelor muntene, Bucureşti, 1905 ; E m. P a n a i t e s c u, Cronicarul Radu Popescu şi „Istoriile domnilor Ţării Romîneşti“, Bucureşti, 1908; C. Grecescu, Citeva date noi în legătură cu Istoriile Ţării Romîneşti, în volumul In amintirea lui Constantin Giurescu, Bucureşti, 1944; I. I o no ş cu, Despre logofătul Stoica Lu-descu şi paternitatea cronicii „Istoria Ţării Romineştia, în Analele Universităţii C. I. Parhon, scria ştiinţe sociale, V, 1956 ; P. P. P a n a i t e s c u, Începuturile istoriografiei în Ţara Rominească, în Studii şi materiale de istorie medie, V (1962); I. Crăciun şi A. 11 i e ş, Repertoriul manuscriselor de cronici interne privind istoria Rominiei, Bucureşti, 1963. UN CRONICAR TRANSILVĂNEAN GlIEORGHE BRANCOVICI Gheorghe Brancovici (1645—1711) era din Inău. Unchiul său, Longhin, fusese episcop şi murise în Ţara Rominească ; fratele său mai mare, Sava, a fost mitropolit ortodox de Alba-Iulia şi a murit torturat pentru credinţa lui. Gheorghe se bucurase de o învăţătură umanistă, ştia bine latineşte, avea o bibliotecă bogată şi multă imaginaţie. Pentru că se chema Brancovici, afirma 432 www.dacoromanica.ro că este urmaş al despoţilor Serbiei, ultimii apărători ai independenţei acestei ţări împotriva turcilor în veacul al XV-lea, şi-şi alcătuise o falsă genealogie în acest sens, precum şi cîteva diplome de înnobilare de la regi şi împăraţi. In Ţara Romînească, unde a trăit mulţi ani, se dădea drept rudă cu Constantin Brîncoveanu, tot pe temeiul asemănării numelor. A fost la Moscova, împreună cu fratele său, mitropolitul Sava, în 1668, iar mai înainte fusese reprezentant al principelui ardelean la Constantinopol. In Rusia discutase despre dezrobirea slavilor de sub jugul turcesc, şi această eliberare o vedea cu ajutorul ţarului şi a domnilor din Ţara Romînească şi din Moldova. După căderea şi întemniţarea lui Sava, Glieorglie Brancovici se adăposteşte în Ţara Romînească, unde are strînse legături cu Şerban Cantacuzino, cu fratele acestuia, învăţatul Constantin stolnic, care-1 aminteşte în cronica sa. întreţine o vastă corespondenţă cu căpeteniile sîrbilor şi bulgarilor în vederea unei răscoale generale pentru dezrobire. Cînd trupele imperiale pătrund în Serbia în 1689, el crede că a sosit momentul de a desfăşura steagul libertăţii şi se vede pe el conducător politic, cneaz al sîrbilor şi al bulgarilor. După ce dă o proclamaţie slavilor de sud, trece Dunărea plin de nădejdi, dar îndată este arestat de generalul oştilor imperiale care aflase dă „despotul" sîrbilor nu era omul de încredere al Austriei, ci trata şi cu ruşii, ceea ce nu putea îngădui. De atunci, pînă în 1711, data morţii lui, a stat In diferite închisori, de unde putea trimite memorii şi scrie opere istorice, dar misiunea lui politică se terminase. Gh. Brancovici a scris două cronici, una scurtă, în romîneşte, alta, îin sîrbeşte, mult dezvoltată, scrisă în timpul şederii în închisoare. Cea dintîi redactată în timpul şederii sale în Ţara Romînească, în 1687, este intitulată Cronica slovenilor, Misii cei din sus şi cei din jos Misii. Aceste denumiri etnice indică ţările locuite astăzi de slavii de sud. Giheorghe Brancovici scrie romîneşte, deci pentru romîni, o istorie a slavilor, a tuturor slavilor, căci textul depăşeşte titlul şi cuprinde paragrafe despre ruşi şi poloni. Cronica romînească a lui Gheorghe Brancovici este o scriere scurtă, în care se cuprind paragrafe fără multă legătură între ele, extrase din letopiseţele şi biografiile regilor sîrbi, din cosmografiile latineşti, din cronicile ungureşti şi la urmă, din amintirile proprii ale autorului despre păstorirea şi prigonirea mitropolitului Transilivaniei, Sava Brancovici. Intre figurile de prim plan ale cronicii este „Iancul vodă" (de Hunedoara), romînul, care a luptat cu turcii în Serbia şi Bulgaria. Dar cronica lui Brancovici mai urmăreşte ceva: punerea în lumină a rolului istoric al familiei Brancovici în fruntea luptei de apărare a popoarelor sud-slave, împotriva cotropirii turceşti, cu afirmarea descendenţei Brancovineştilor din veăcul al XVII-lea din vechii despoţi medievali. Aşadar, scopul politic, motivul pentru care a fost scrisă cronica, apare clar : în momentul cînd se pregătea ridicarea slavilor de sud cu ajutor romî-nesc, împotriva turcilor, ridicare ce urma să aibă ca bază de operaţii Ţara Romînească şi ca şef politic pe falsul „despot" Gheorghe Brancovici, se „publica", prin copierea manuscriselor, o justificare istorică a acestei acţiuni. 28 - e. 1144 433 www.dacoromanica.ro Cronica adresată romînilor pune laolaltă istoria slavilor, a luptelor împotriva turcilor, pînă la sediul Vienei şi la cucerirea Ungariei de către austrieci, precum şi istoria familiei Braneovici. Ea reprezintă, prin cuprinsul ei, un program care corespunde memoriului alcătuit la Moscova, cu douăzeci de ani înainte, de cei doi Braneovici, Sava şi Gheorghe: „Sînt în acele părţi mulţime de creştini pravoslavnici, sîrbi, bulgari, romîni; toţi sînt gata şi aşteaptă, dacă se va face de undeva vreo mişcare creştinească asupra blestemaţilor turci căci sînt în mare sărăcie şi sub silnicieu. Ii plac legendele, căci se adresează celor mulţi, care le iubesc; povesteşte despre Popelea (Popiei), craiul leşesc care a fost mîncat de şoareci. Din trupurile celor ucişi de Popelea „s-au făcut atîţia şoareci de mulţi, cit nicăierea n-au putut scăpa Popelea, pînă nu l-au mîncat şoarecii, împreună cu fămeia şi cei doi fii ai luiu. Pe Pavel Chinezul, eroul ardelean în lupta cu turcii (pe care îl consideră tot un Braneovici) îl prezintă la „hora ce au făcut oştenii după izbînda dobîndită asupra duşmanilor". „împreună cu toţi vitejii lui, după ce s-au încălzit şi dă veselia vinului, sărind toţi, cu tot felul de hore juca... El dar, sărind la joc, au luat pre uh trup de turc în dinţi, făr de nici un ajutor al mîinilor lui, pre altul supt o subţioară, şi pre altul subt altă subţioară, şi aşa cu cele trei trupuri juca în horă... Şi mai mare mirare au fost cum s-au făcut cneazul al doilea Herculesu. Unele din povestirile anecdotice din cronica lui Gheorghe Braneovici au un caracter de critică împotriva stăpînitorilor ca aceea despre omul sărac, pe care despotul sîrbilor l-a făcut „tîlhar" iar el i-a răspuns : „Nu sînt eu, ci tu eşti tîlhariu şi hrăpitoriu; cu împărăţia ta de aici şi împărăţia cea vecinică o furi cu jăfuiri lirăpitoare", sau cu cealaltă poveste în care arată cum un ţăran şi-a bătut joc de regele Matei Corvin. Cînd însă este vorba de idealurile de independenţă şi de apărare împotriva cotropitorilor turci, el ştie să caracterizeze în cîteva cuvinte fapta care trebuie să rămînă în istorie. Căderea cneazului Lazăr al sîrbilor, în eroica bătălie de la Cosovo, este definită astfel: „Şi aşa viteazul pentru neamul patriei lui viaiţa ş-au pus la mijloc". Unele comparaţii, rare, sînt de model antic, poate împrumutate din vreo carte de retorică. Sigismund, regele Ungariei, spune în bătălia de la Nicopole : „Cit de multă oaste are, nu numai pre turci ar putea bate, ci, de s-ar rupe ceriul să cază, încă l-ar putea sprijini, ca să-l ţie în suliţe". Vocabularul scriitorului diferă în multe privinţe de acela al cronicarilor contemporani din acea vreme, de la sfîrşitul secolului al XVII-lea, din Ţara Romînească şi din Moldova. Are mai puţine grecisme decît aceştia, foarte puţine turcisme, dar foloseşte o serie de cuvinte latineşti pe care oamenii culţi sau aproape culţi din cele două ţări romîneşti de dincolo de Carpaţi nu le înţelegeau, dovadă că în cele mai multe copii de manuscrise provenite din aceste ţări ele sînt deformate. Astfel: „pretensia avtoritasului", „imperii prinţeps", „decţiia", „supeihiia semeţiei", „înălţate prinţepse". Nu este vorba de latinisme culese din cărţile autorilor clasici din antichitate, ci de formule şi expresii specifice cancelariilor din Europa vremii, în special din limbajul de curte. In cronica lui Braneovici se întîlnesc pasaje interesante, observaţii pitoreşti, multe fapte cu privire la istoria popoarelor slave şi la aceea a poporului rom în; scrierea „despotului" transilvănean este în general inferi- 434 www.dacoromanica.ro oară însă stadiului literar şi ideologic la care ajunseseră atunci cronicarii moldoveni şi munteni. Brancovici este contemporan cu Miron Costin şi cu Constantin stolnicul Cantacuzino. In Ţara Romînească şi în Moldova se formase o şcoală de cronicari, cu o disciplină a scrisului istoric, pe care Bran-covici nu o poseda. Ceea ce deosebeşte pe scriitorul ardelean de cei munteni şi moldoveni este necunoaşterea compoziţiei. Deşi cronicile, în esenţa lor,-alcătuiesc o înşirare de fapte în ordine cronologică, cronicarii romîni de la curţile domneşti cît şi cei din opoziţie ştiau să lege faptele succesive, atit prin arta povestirii, care face pe cititor să simtă că e vorba mereu de aceeaşi poveste cît şi printr-o atitudine unitară, subliniată prin observaţii şi comentarii politice şi morale. La Gheorglie Brancovici această legătură lipseşte, fie şi din cauza vastităţii subiectului, dar şi pentru că autorul nu stăpînea arta povestirii. După ce a fost arestat şi deţinut în Austria, Glieorghe Brancovici s-a apucat să-şi remanieze cronica şi să o redacteze într-o formă mult amplificată, în bmba sîrbă. Este posibil ca încă de cînd punea la cale ridicarea sub arme a sîrbilor, «ă fi început să scrie şi în sîrbeşte o istorie destinată să arate luptele pentru independenţă ale poporului sîrb, în frunte cu familia Brancovici. Dar atunci grija cronicarului se îndrepta în primul rînd către cititorii lui romîni, în mijlocul cărora scria. Acum, în vremea detenţiunii sale, nu pierduse nădejdea că într-o zi va ajunge despot efectiv al slaviior de sud, dar nu se mai afla în toiul luptei şi de aceea redactează pe încetul cronica sîrbească, pe mai multe sute de pagini, cu extrase din documente în diferite limbi, cu amintiri proprii sau fapte aflate de la alţii. Cronica sîrbească are acelaşi plan şi acelaşi scop ca şi cea romînească, adică prezentarea ştirilor istorice despre toate popoarele slave, care au aceeaşi origine, sublinierea luptelor împotriva turcilor şi, bineînţeles, rolul Brancoviceştilor vechi şi noi în această desfăşurare a faptelor istorice. Ca şi în cronica românească, poate în proporţii şi mai mari, capitolele de istorie romînească predomină. In special, începînd cu expunerea istoriei veacului al XVI-lea, cronica sîrbească a lui Brancovici devine, prin subiectul ei, o cronică a romînilor. Pe larg, vorbeşte, cu ştiri culese din Transilvania, despre Mihai Viteazul, despre unirea Ţărilor romîne sub cîrmuirea lui şi despre cinstirea amintirii lui la Alba-Iulia. Despot vodă al Moldovei este prezentat ca un urmaş al „despoţilor“ din familia Brancovici, dar mai ales figura lui Sava, mitropolitul martir, formează subiectul unui lung capitol, din care nu lipsesc şi note autobiografice. Gheorghe Brancovici este fratele mitropolitului Transilvaniei şi a trăit multă vreme alături şi sub influenţa fratelui său mai mare, Sava. In aceste condiţii era de aşteptat ca şi el să fi contribuit la lucrările de literatură religioasă ale fratelui său. Este vorba de traducerea şi alcătuirea cărţilor religioase în limba (poporului, necesare romînilor din Transilvania. Intre manuscrisele rămase de la Gheorghe Brancovici, păstrate astăzi în Biblioteca Academiei de la Belgrad, se cuprind cîteva cărţi scrise de mîna lui în romîneşte, cu multe ştersături şi corectări. Aceste cărţi, copiate şi completate în 1689— 1690, au fost, probabil, traduse din slavoneşte de Gheorghe Brancovici încă 435 www.dacoromanica.ro din vremea cînd se afla In Transilvania, la scaunul mitropolitan al fratelui său, Sava. Cele trei cărţi silit intitulate : Cartea aceasta a sfintelor rugăciuni, Catehis(m), Cătră adevăraţii călători. In fruntea traducerilor se află o introducere, desigur originală, în care Glieorghe Brancovici arată motivul pentru care s-a ocupat de această lucrare. El se adresează celor mulţi, celor ce nu ştiu slavoneşte şi greceşte. Fireşte, zice el, cei ce ,,sînt împodobiţi cu talentul ştiinţii greceşti şi slavoncşti şi cu adăpare biosului (vieţii)", vor „putea cîştiga multe feluri de dăscălii, multe feluri de fericiri mîngăitoare", dar, „această carte nu s-a făcut păntru cei ce cu multă ştiinţă sînt însăni-naţi şi cu multe dăscălii împodobiţi", ci „păntru întrămarea folosului sufletelor gloatelor celor mai fără de ştiinţă grecească, şi slovenească". Scriitorul se adresează tuturor cîrmuitorilor săteşti şi orăşeneşti, „tuturor ispravnicilor, tuturor vătaşilor, pîrcăilabilor şi altor purtători (de) grije trebilor lumeşti", ca să dea „această cărticică mică" în mina celor cîrmuiţi de dînşii. Introducerea destinată poporului romîn din Transilvania, subliniază lămurit existenţa a două culturi, cea islavonă şi grecească a stăpînilor, a cîrmuitorilor şi cea romînească populară a „gloatelor". Gheorglie Brancovici se adresează acestora din urmă, grija lui se îndreaptă către cei mulţi, care nu ştiu limbile de cultură înaltă ale acestei lumi, dar care au şi ei dreptul la carte *. Brancovici se credea „despot", descendent din viţă nobilă, nu era însă nobil, nu avea moşii, nici supuşi, nici cîrmuire. El lupta pentru independenţa poporului său şi a celorlalte popoare care gemeau sub jugul turcesc, şi scria pentru cei simpli. De aceea, prefaţa la cartea de rugăciuni completează trăsăturile cunoscute ale acestei figuri aşa de interesante şi de complexe din istoria noastră de la sfirşitul veacului al XVII-lea. BIBLIOGRAFIE § Gheorglie Brancovici, Hronica slovenilor, llliriadui, Misii cei din sus şi cei din jos Misii (cronica romîncasca), ediţia A. Densusianu, în Revista critică-literară, I, 1893, p. 366—396 şi N. Iorga (după ms. C. Bobulescu), în Revista istorică, III, 1917, p. 26—118, şi separat: Operele lui Gheorghe Brancovici, laşi, 1917; G. Brancovici, Cronica ârbească, traducere, fragment, în S. Drago-mir, Fragmente din cronica sîrbească a lui George Brancovici, în Anuarul Institutului de istorie naţională, Cluj, II, 1923, p. 1—70. §Aron Densusianu, O nouă cronică romînească, în Revista critică-literară, I, 1893, p. 97—103 ; Ilarion Ruvaraţ, Odlomţi o grofu Giorgiu Brankovici i Dio-nisiiu Ţernojeviâu, Belgrad, 1896; J. Radon ic, Grof Giorge Brancoviâ i negove vreme, Belgrad, 1911; N. Iorga, Despre cronica lui Gheorghe Brancovici, in Revista istorică, III, 1917, p. 9—15; V. Bogiea, Legende paralele 1 Textul Cărţii romîneşti de rugăciuni şi al celorlalte două se afla în ms. nr. 230 al Academiei din Belgrad. Aceste scrieri sînt inedite. E. Turdeanu, L’oeuvre inconnue de Georges Brankovic (Revue des fetudes slaves, XIX, 1939), pomeneşte de ele, dar nu şi de introducerea originala a lui Brancovici. 436 www.dacoromanica.ro cu ale noastre, în Cronica lui Gheorghe Brancovici, în Anuarul Institutului de istorie nafională, Cluj, III, 1924, p. 505—507 ; N. R a d o j c i c, O hronikama grof a Georgea Brankovica (Despre cronicile contelui Gheorghe Brancovici), in Prilozi za knizevnosl, iezik, isloriiu i ţolalor, Belgrad, VI (1926), p. 1—45; E. Turdeanu, L’oeuvre inconnue de Georges Brankoviâ, în Revue des iludes slaves, XIX, 1939; P. P. Panaitescu, Istoria slavilor in romîneşte in secolul al XVII-lea. Cronica lui Gheorghe Brankovici şi Sinopsisul de la Kiet, în Revista istorică romtnă, X, 1940, p. 80—129. LITERATURA RELIGIOASA IN A DOUA JUAlATATE A SECOLULUI AL XVII-LEA MITROPOLITUL DOSOFTE1 Dosoftei, întliul nostru poet, pe numele mirenesc Dimitrie Barila, era fiul unui negustor aromîn, Leontari, şi al Misirei. La Lemberg avea o rudă, Chiriac Papara, originar din Ianina, epitrop al şcolii „Frăţia ortodoxă". Iu această şcoală clasică de retorică şi poezie predate în limbile latină, greacă, slavonă şi polonă se presupune a fi învăţat Dosoftei, născut prin 1624, In 1649 îl găsim monah la mănăstirea Tobrata, iar în 1658, la 34 de ani, este ales episcop de Huşi, de unde, după un an, trece la Roman. In a doua domnie a lui Gheorghe Duca, în 1671, ajunge mitropolit al Moldovei, iar în 1673, ca partizan al politicii lui Petriceicu vodă, fuge cu acesta în Polonia. Reîntors în ţară în 1675, este închis de Dumitraşco Cantacuzino la mănăstirea Sf. Sava din Iaşi; în curind este însă eliberat şi reinstalat în scaunul mitropolitan. Cariera lui Dosoftei se aseamănă cu aceea a cotemporanului său Miron Costin. Şi el dorea o colaborare a creştinilor (moldoveni, poloni, ruşi), menită să oprească expansiunea otomană, dar nu avea în această privinţă tactul diplomatic şi răbdarea lui Miron Costin. In 1679, Gheorghe Duca primeşte din partea turcilor misiunea de a mijloci pacea cu ruşii. Profitînd de acest prilej, Dosoftei trimite la Moscova două scrisori, una adresată lui Nicolae Milescu, alta patriarhului Ioachim, cu rugămintea -de a-i expedia un teasc de tipografie cu litere. Cererea i-a fost îndeplinită, după cum rezultă din versurile de mulţumire tipărite ffn cartea Parimiile preste an (1683). Lfiudata s-aibă direptul pomană In ceri şi pre lume fără de prihană, Ca şi de la Moscova luceşte lucoare Intinzînd lungi raze i bun nume sub soare; Ioachim sfîntul, a sfînta cetate Acea împărătească de creştinătate. La dînsul pentru milă cine năzuiaşte Cil ovilit suflet, bine-1 dâruiaşte. C-am năzuit şi noi la sfînta lui faţa, Priimitu-ne-au bine ruga cu dulceaţă. Din patrierşie datu-ne-au tipare Sufleteasca treabă, şi bine nc parc. 437 www.dacoromanica.ro Mitropolitul Dosoftei (Bis. Sf. Gheorghe Suceava) — fotografie din Col. Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R. www.dacoromanica.ro Cu aceste slove a tipărit Dosoftei la mitropolia din Iaşi, in romîneşte, principalele cărţi necesare serviciului liturgic : Psaltire de-nţătes a sfîntului împărat prooroc David (1680), Molitvenic de-n{ăles (1681), Molitvenicul cel mic şi Sfînta Liturghie (1683) (prima ediţie a celei de-a doua cărţi apăruse sub titlul Dumnezăiască liturghie, în 1679, tiparul fiind executat de Vasile Stadnicki, o rudă a lui Simion Stadnicki, şeful tipografiei din Uniew, Polonia). Tot în 1683 începea să se tipărească în limba romînă un Octoih sau Osmoglasnic (cele opt glasuri, operă imnografică a lui Ioan Damaschinul, scrisă în anul 735, adaosă de călugări studiţi şi împăraţii bizantini Leon al Vl-lea şi Constantin Porfirogenetul). La aceste cărţi liturgice trebuie să adăugăm Acatistul Precestei (Precestnîi Acatist), tipărit în 1673 la Uniew, în Polonia, şi Viiaţa şi petrecerea svinf.ilor, în patru volume (Iaşi, 1682—1686). Justificarea traducerilor lui Dosoftei este identică cu a lui Coresi şi a lui Varlaam. El arată că „în besearică mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintea să grăiesc, dar şi pre alţii să învăţ, decît dzeace mii de cuvinte într-altă limbă* şi constată că în ţară nu se mai cunoştea limba slavonă („că şi acea puţină sîrbie ce o învăţa de-nţălegea, încă s-au părăsit...“). Evenimentele tulburi nu au îngăduit lui Dosoftei să-şi ducă la capăt acţiunea de introducere a limbii romlne în biserică. După înfrîngerea turcilor la asediul Vienei, domnitorul Gheorgke Duca a căzut prizonier şi în locul lui vine din Polonia Ştefan Petriceicu. Temlndu-se de o nouă invazie turcească, acesta trimite la ţarii Rusiei, Ioan şi Petru Alexeievici, pe mitropolitul Dosoftei şi pe căminarul Lupu, să ceară ajutor, căci „dintr-altă parte nu avem de nicăieri nădejde de scăpare, fără numai în sfînta noastră împărăţie*. Nevoiţi să se oprească la Kiev, din cauza ciumei, solii au transmis totuşi la 3 martie 1684 cererea lor Moscovei, subliniind că „leşii obijduiesc pe moldoveni şi moldovenii jiu pot să aibă încredere în Ieşi, fiindcă leşii sînt oameni răi şi nu-s de fel statornici în cuvîntul lor“. Ştefan Petriceicu era însă pentru a doua oară înlocuit cu Dumitraşco Cantacuzino, apoi după un an şi cîteva luni cu Constantin Cantemir. In 1686, Ioan Sobieski porneşte o campanie, cu gîndul de a smulge Moldova turcilor pentru a o trece sub poloni, dar nu merge decît pînă la Iaşi. Constantin Cantemir, nevoind a se strica nici cu turcii, nici cu polonii, se retrage în sudul ţării, lăsînd provizii pentru oastea leşească. Sobieski petrece două săptămîni la Iaşi în ospeţe, cu bubuituri de tun spre a speria pe turci şi tătari, şi se întoarce în Polonia luînd cu sine ostatec pe Dosoftei cu tot tezaurul mitropoliei Suceava (între care mitra mitropolitului, împodobită cu diamante şi smaragde, aerul cumpărat în 1427 de Alexandru cel Bun, şi moaştele Sf. Ioan cel Nou). După unii contemporani, Dosoftei ar fi întîmpinat pe Sobieski cu 200 de preoţi şi călugări, cu prapore şi cruci şi ar fi plecat în Polonia de bună voie ; după Dimitrie Cantemir, Dosoftei mustra făţiş, jaful soldaţilor polonezi şi se ruga regelui pentru îndurare, închis în cetatea Stryi de lîngă Jolkiev, nu departe de Lwow, a rămas acolo pînă la sfîrşitul vieţii, chemat zadarnic în ţară de Constantin Cantemir şi anatemizat de patriarhul din Constantinopol. La 23 noiembrie 1688 cerea ţarilor ruşi, Ioan şi Petru Alexeievici „ajutor de milă şi dar“ aşteptînd „pînă se linişteşte ţara*, spre a se reîntoarce „în patria noastră, în cetatea Sucevei*. La 27 ianuarie 1690, repeta cererea: „Trimiteţi-ne milostenie cu a voastră împărătească şi înaltă iubire de oameni şi liniştiţi furtuna mizeriei 439 www.dacoromanica.ro ~ » rnrn,mm mv'ifrH* mî aM f y*h *mn%^ irx , %u£t|i€^ ui m$W* mt%Ş &?* 9 W tţ£AMf,K nrotţ* loTlWÎ A A^H *c° t^ftr f iţ*XM« * nrHn ţţ tti% â& M tn*T4. -^P.Htj’o'^O/lVt 3P W tţ 'k . jtffip f^-L m hfa'i SsL’JlL F. £ â ,%l Pagină din Dumnezeiasca liturghie (fila i). www.dacoromanica.ro noastre, liniştiţi sufletul ce se chinuieşte şi adăpaţi sufletul înşelat, care pribegeşte acuma în al patrulea an... unde pătimesc în mizerie...". Ţarii au răspuns mitropolitului romîn, trimiţîndu-d 100 ruble, dar ca să nud umilească, prin mijlocirea patriarhului Ioachim, l-au pus să traducă în ruseşte cărţi pentru întărirea credinţei pravoslavnice, după originale greceşti. Astfel a tălmăcit Dosoftei în ruseşte Istoria bisericească şi vedenia tainică de Ghermau, patriarhul Constantinopolului, unde se tratează, între altele, şi problema transubstanţierii. Această chestiune este expusă pe larg de Dosoftei după Ioan Ilrisostom, Vasile cel Mare, Iacov, fratele Domnului, şi alţii, şi a avut drept rezultat îndreptarea mitropolitului Kievului, alunecat în doctrina reformată. Mitropolitul Kievului, Varlaam Iasinski, a citit cu grijă expunerea lui Dosofited, care în 1961 îi trimetea, în aceeaşi chestiune, cartea împotriva ereziilor de Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, tălmăcită de asemenea în ruseşte şi, în 1692, traducerea din greceşte în ruseşte a Epistolelor lui Ignatie Teoforul, arhiepiscopul Antiohiei. Un exemplar manuscris din aceste epistole se trimitea şi patriarhului Ioachim. In sfîrşit, în 1693 Dosoftei isprăvea de tradus din greceşte pentru ţarii Ioan şi Petru Alexeievici o culegere de Cuvîntări ale lui Ioan Gură .de Aur. Aceste lucrări, apreciate din punctul de vedere al corectitudinii limbii de istoricii literari ruşi, n-au văzut lumina tiparului şi au fost curmate de moartea mitropolitului pribeag, survenită la 13 decembrie 1693. Despre caracterul şi învăţătura lui Dosoftei vorbeşte în letopiseţul său Ioan Neculce. „Acestu Dosofteiu mitropolit nu era om prostu de felul lui. Şi era neam de mazîl ; pre învăţat multe limbi ştie : elineşte, latineşte, sloveneşte şi altă adîncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blînd ca un miel. In ţara noastră, pe-ceasta vreme nu este om ca acela. După ce l-au adus la Jolfa, îl pune craiul Sobeţchie de s-mbrăca cu hainele cele scumpe şi odoarăle mitropoliei ţării noastre, de făce leturghii la dzile mari şi iordan la Boboteadză, dup-obiceiul ţării noastre, de să mira craiul şi toţi domnii leşeşti şi lăuda de frumoasă ţărămonia ce are beserica ţării noastre. Cau-timir-vodă să mîniese pe-cel mitropolit şi-i făcuse afurisănie de la patrierhi. Dar nemic de dînsul nu s-au atinsu, că dzic oamenii că-i sfînt...“. E greu de ştiut exact atitudinea regelui Sobieţki faţă de Dosoftei. La intervenţia lui Constantin Bruncoveanu, i .s-a ridicat afurisenia. Unul din călugării care au stat pe lingă exilat, scria la 1699 hatmanului Mazepa : „...A venit milostivirea sa regele polon cu oaste în Ţara Romînească, în cetatea Iaşilor, şi a luat moaştele sf. marelui mucenic Ioan din Suceava şi cu prea sfinţitul Dosoftei din Suceava, şi ne-au dus din Iaşi în Polonia, şi ne-au dat să trăim noi în cetatea aceea opt ani la porunca milostivirei sale. Şi a trăit părintele mitropolit, de fericită memorie, în mare lipsă şi necaz şi nu a avut unde să se mişte...". Din operele lui Dosoftei, istoria literară reţine în primul rînd două traduceri sau mai bine zis prelucrări: Psaltirea... pre versuri tocmită şi Viaţa şi petrecerea sfinţilor. De curînd a fost semnalat manuscrisul începuturi, traducere în versuri din greceşte a Literaturii dramatice, operă care arată că Dosoftei era interesat şi de poezia laică. 441 www.dacoromanica.ro Psaltirea a fost tipărită cu cheltuiala lui Ştefan Petriceicu la Uniew, în Polonia, în 1673. Probabil că Dosoftei a tradus Psalmii mai întîi în proză, deşi această tălmăcire însoţită de textul slavonesc a publicat-o mai tîrziu, în 1680, şi apoi a versificat textul „în cinci ani foarte cu osîrdie mare", după cum declară în titlu. (S-a păstrat manuscrisul prim al traducerii în versuri, din 1667, dedicat lui Gheorghe Duca.) Ideea de a traduce psalmii în versuri a avut-o pentru prima oară Calvin. După el, Clement Marot pune în versuri 50 de psalmi (1541), urmat de Th6odore de Beze, care dă o traducere integrală în versuri. In Polonia catolică din vremea lui Dosoftei circula Psaltirea în versuri alcătuită cu aproape un secol înainte (în 1579) de Jan Kochanowski. Aceasta poate să fie psaltirea „leşească" la care face aluzie într-o notă autorul nostru, pentru că schemele sale prozodice seamănă cu ale lui Kochanowski; totuşi, ortodoxul Dosoftei nu se putea ţine prea îndeaproape de un model catolic, şi alte analogii sînt greu de stabilit. Cu toate enormele dificultăţi ce-i stăteau în cale. Dosoftei s-a străduit să dea o tălmăcire proprie, şi dacă n-a izbutit în întregime, de foarte multe ori a reuşit să mlădieze limba ro-mînă pentru unele moduri de exprimare pînă atunci neexperimentate, de o necontestată frumuseţe. Aşa în elogiul ţinătorului de lege, din chiar primul psalm : Ferice de omul ce n-a merge La sfatul celor fBr& de lege, Şi cu r&ii nu va sta-n cărare, Nici a şedea-n scaun de pierzare; Ce voia lui va fi tot cu domnul, Şi-n legea lui ş-a petrece somnul. De să va-avăţa de zi, de noaipte, Sfi-i deprinzi poruncile toate, Şi va fi ca pomul lingi apă, Carele de roadă nu să scapă. Şi frunza sa încă nu-şi va piarde Ce pre toată vremea va sta vearde. Tălmăcirea lui Dosoftei nu este chiar aşa de liberă, cum s-a crezut. Dimpotrivă, el se ţine foarte aproape de original, toată arta lui redueîndu-se în a-1 exprima într-o altă cadenţă, în versuri. Iată, de pildă, cîntarea de taină a lui David, după bătălia cu sirienii din Mesopotamia, în traducere modernă : „O, Dumnezeule, tu ne-ai aruncat, tu ai făcut spărtură în rândurile noastre, te-ai mîniat pe noi şi în învălmăşag ne-ai pus pe fugă. Tu ai făcut să se cutremure pămîntul, tu l-ai spintecat; încheagă laolaltă sfărămăturile lui, căci el se clatină. Tu ai pus pe poporul tău la grele încercări, tu ne-ai dat să bem un vin care ameţeşte. Şi numai celor ce se tem de tine, tu le-ai dat un steag, ca să poată ţine piept arcului duişman...". 442 www.dacoromanica.ro I infXut »||r .' J •r2' — ' /*.■*■ «-* /! Wt4H -*' ^w 4ak | IT4H «Mini» yWfOTI ' ţrAmii •<, m ttfjvrb* A*ş*m*Kt mh **« i»fl» >fţj*r - * «*** 4irAin«ţ "■ ăM <* 4 *• / 1 - i ^s| tne* Pagină din Psaltirea in versuri (fila 200 ). www.dacoromanica.ro **& Traducerea în versuri a lui Dosoftei respectă în linii mari imaginile şi le comunică într-un limbaj arhaic bisericesc, cădelniţat, de o uimitoare fluiditate : Doamne, lepădatu-ne-ai şi ne-ai surupat, Pre noi mîntuitu-ne-ai şi ne-ai şi cruţat. Pfimîntul clătitu-l-ai şi l-ai strfimutat. l-ai strînsu-i frinturile, şi l-ai vindecat. Cfi te-ai arătatu-te aspru şi aprins, De ne-ai adapatu-ne cu vinuri de pllns. Şi de teama cine-ţ-au, le-ai datu-le sămn, De arc sa se apere cu toiag de lemn. Că Dosoftei are patos liric, o dovedeşte traducerea măiestrită a unuia dintre cei mai puternici psalmi de umilinţă, cunoscut sub titlul Eli, Eli, lama sabacthani! (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit!). Scrie regele Daviid, după poidobia „Cerboaica dimineţii“ : „Tauri mulţi mă înconjoară; bivoli din Basan fac cerc în jurul meu. împotriva mea ei cască igura lor, ca un leu care sfâşie şi răcneşte. Sînt risipit ca apa şi toate oasele mele sînt deschiotorate, iar inima mea e ca de ceară şi se topeşte în măruntaiele mele. Ca un ciob ide oală s-a uscat puterea mea şi limba mea s-a lipit de cerul gurii mele şi în pulberea morţii mă pui să zac. Ci clinii mă cuprind la mijloc, ceata nemernicilor îmi dă tîrcoale, mîinile. şi picioarele mele le-aui străpuns. Aş putea să-mi număr toate oasele ; ei se uită la mine şi se desiătează privindu-mă. Veşmintele mele le împarte între ei şi pentru cămaşa mea aruncă sorţii. Aceste versete devin în traducerea lui Dosoftei următoarele uşoare parafraze fără umpluturi şi din care nici o imagine a originalului nu lipseşte : Giuncii şi cu tauri mfi-npresoarfi Cu căscate guri sfi mfi omoară, Ca leii ce apuefi şi zbiară Cu gurile rlnjite pre hiară, Şi ca apa (ui vărsat afară Şi oasele mi se răşchirară, lnema-n zgâu mi se veşteziaşte, Ca o ceară ciud se răstopeaşte. Mi-i virtutea ca hlrbul de sacă, Limba-n gingini lipită mă-nneacă. Şi m-ai lăsat, doamne, -n târna morţii, Şi Clinii mă-ncungiură cu toţii. Ceate de vicleni mă ocoliră, Mini, picioare imi potricăliră, Şi oasele toate-mi nuinârară, Şi nice intr-o seamă mă băgară. Şi hainele să nu mi le strice, Şi le fcaceră părţi fără price. Şi pentru veştmintul din afară Puseră cu sorţii dc-aruncară. Dosoftei a ştiut să găsească mai totdeauna corespondenţele exacte, a înţeles metaforele şi le-a tălmăcit prin echivalenţe fericite. Dacă n-a sporit poezia psalmistului prin idei şi imagini proprii, ca mai tîrziu Arghezi, el e în orice caz un excelent interpret fidel. Toate nuanţele plastice ale umilinţei din Psalmul 102 (zilele se sfîrşesc ca fumul, oasele ard ca jăratecul, inima se usucă întocmai ca şi iarba, pielea se lipeşte de os ; sînt asemenea peli- 444 www.dacoromanica.ro canulu din pustiu, bufniţei dintre dărâmături şi păsării. singuratice de pe acoperiş ; plinea mea e cenuşă, băutura cu lacrimi ; zilele-mi se lungesc ca umbra şi mă usuc ca iarba) sint reproduse aproape identic în ritmul unei doine de jale : Pleacă-ţi auzul spre mine Şi sa-mi hii, doamne, spre bine, Şi la ce zi te-oi striga-te Sa-mi auzi de greutate, Ca-mi trec zilele ca fumul, Oasele mi-s raci ca scrumul. Ca neşte iarba taiata Mi-este inema săcata. Ca sta uitata de mine Ce-am gătat sa maninc pine. De suspinuri şi de jeale Mi-am lipitu-mi os de piale, De-a tocrna cu pelecanul Prin pustii petrec tot anul. Şi ca corbul cel de noapte îmi petrec zilele toate, Ca o vrabie rBmasa In sub straşinB de casa... Am mincat pline de zgura Şi lacrimi in băutură, De faţa minii tale Ce mi-ai dat de sus la vale. Mi-s zilele trecătoare De fug ca umbra de soare. Şi ca iarba cea taiata Mi-iaste virtutea sacata. Adesea, fără a falsifica textul biblic, Dosoftei introduce cuvinte specific romîneşti, localizînd unele versuri, precum atunci cînd vorbeşte de „ocine“, de „descălecări", de „moşii" şi de „urice", de „caftane", de „boierie", de „inorogi", de „zimbri", de „bucium", de „cobuz", de „colaci" şi de „slănină". Cutare strofă se potriveşte tot atît de bine şi slăvirii voievodului întors victorios din război: Clntaţi domnului in strune In cobuz de versuri bune, Şi din ferecate surle Viersul de psalomi sa urle Cu bucin de corn dc buor Sa răsune pîna-n nuor. In plângerea lud Ieremia de ţara pierdută, Dosoftei va fi găsit un cântec al propriei sale dureri pentru Moldova părăsită, căci acest psalm e unul din cele mai frumos traduse, în versuri devenite populare: La apa Vavilonului, Jelind de ţara domnului, Acolo şezum şi plinsam La voroava de ne strînsam. Şi cu inema amara Prin Sion şi pentru ţara, Aduclndu-ne aminte, Plângeam cu lacrimile hierbinte, Şi bucine ferecate Lasam prin 6Blci aninate. 445 www.dacoromanica.ro Miron Cos lin, urmlnd pe Aristotel, jura în senzaţia de văz, Dosoftei e un poet cu simţul auditiv dezvoltat. Unele din versurile sale ritmate în metrul lung de 10, 12, 13 (şi chiar 14 şi 16 silabe) sînt cîteodatâ stîngace, dar nu greoaie. Cit despre stihurile de 6, 7 şi 8 silabe, acestea alunecă zglobii, după modelul versului popular, ceea ce şi explică intrarea lor în circulaţia orală. Patru din psalmii lui Dosoftei, şi anume nr. 46 (Limbile să salte), nr. 48 (Auziţi acestea toate, Neamuri, noroade şi gloate), nr. 94 (Veniţi cu toţi dimpreună să ne facem voie bună) şi nr. 98 (Domnul stătu crai în fără) au devenit colinde şi le culegea Anton Pann în ale sale Versuri muziceşti ce se cîntă la naşterea mîntuitorului nostru I. Hs. şi în alte sărbători ale anului (1830), intitulată Sn ediţiile ulterioare Cîntece de stea. Cel mai răspîndit pare a fi psalmul 46 (in Biblie 47) : Pre vîrfuri de munte S-aud glasuri multe De bucine mare Cu nalta strigare, Ca s-au suit domnul Sa-1 vaza tot omul. Clntaţi In lăute In zicături multe... Intre psalmii 131 şi 132 Dosoftei a pus de la el patru perechi de stihuri, ca motto la psalmul 132, pe tema dragostei frăţeşti („Cît iaste petrecerea de bună/Clnd lăcuiesc fraţii împreună), după Sf. Augustin ; Cine-şi face zid de pace Turnuri de frăţie Duce viaţa f3r3 greaţa Ntr-a sa bogăţie. Ca-i mai buna depreuna Viaţa cea fraţeascB, DecSt arma ce destramă Oaste vitejeasca. La aceste versuri Miron Costiu răspundea printr-un Apostrof tipărit la sfirşilul Psaltirii în versuri din 1673, despre superioritatea bogăţiei sufleteşti asupra celei materiale, coudamnînd lacomia de avere, nestăvilită de lege: Cine-i bogat de «vere pre lume-n tot oinuii, De nu v-avea intru sine lăcuind pre domnul. Acela de avuţie saţă nu mai vede, De i-ar da toată lumea, el tot nu să-ncrede, Şi de cit mai mult stringe, mai mult se lărgeşte, Şi tot deşert să veade-ntr-averea ce-i creşte. In alte două din traducerile sale, Molitvenic de-nţălăs (1681) şi Pari-miile preste an (1683), Dosofitei adaugă un poem despre domnii ţării Moldovei de 136 versuri, pornind de la Dragoş, socotind limba romînă „rudă împărătească44 (de origine latină) şi mergînd pînă la Duca-vodă, cronologie prozaică, fără valoare literară. In general poetul laudă faptele de arme ale domnitorilor şi ctitoriile lor, scriind de pildă : Pentru Ştefan acel Bun ce-au bătut războaie De-au făcutu-ş de toate inemii pre voae. Prin ţinuturi pren (toate să văd a lui semn Mănăstiri şi besearici ce-au fapt fără leane. 446 www.dacoromanica.ro Tot în Parimii se află şi nişte versuri poloneze interpretînd im poem latin despre sibila Eritreea, traduse apoi şi în stihuri romîneşti. Viaţa şi petrecerea sfinţilor ca şi Psaltirea în versuri, se deschide cu un epigraf la stema Moldovei, din care se ipot reţine ipaitiru versuri: Capul cel de buor a hiarâ vestită Sfimneazfi puteare ţării nesmintita, Şi pre cîtu-i de mare hiara şi buiacă, Coarnele-n păşune la pămînt îş pleacă. In prefaţă, Dosoftei îşi intitulează cartea Sinaxar, iar în titlul pentru intrarea în materie, Proloagele tuturor sfinţilor. Intr-aidevăr, în cele patru volume tipărite în 1682, 1683 şi 1686 se află vieţile sfinţilor serbaţi de biserică în toate lunile anului, cu excepţia lunii iulie (11—31) şi august. Traducerea a fost făcută „de pre greceşte şi de pre sîrbeşte* în cea mai mare parte din Sinaxarele lui Maximos Margunios, apărute la Veneţia în 1607, după Cronografele lui Dorotei al Monembaziei (Veneţia, 1631) şi Matei Cigala (Veneţia, 1637) şi după Noul paradis al lui Agapie Landos (Veneţia, 1664). In lipsa altor cărţi tipărite, mineele şi patericele tălmăcite şi prelucrate de Dosoftei au fost desigur foarte citite şi din interes religios, dar şi din interes literar, în special pentru elementul lor miraculos, asemănător celui din basme, ceea ce şi explică asimilarea unor peripeţii epice de folclor (de fapt, în multe legende hagiografice se includ teme ale folclorului universal). Evident, nu toate proloagele sînt la fel de interesante, unele fiind lipsite de substanţă, schematice, dar fabulosul din altele mai poate stîmi şi astăzi curiozitatea amatorului de literatură. 0 legendă celebră este aceea (înglobată şi în Gesta Romanorum) a lui Evstatie Plachida, „stratilat“, „adecă hatman pre oşti la Rîm, în zilele lui Traian împărat“. Evstatie s-a convertit la creştinism, în urma viziunii unui cerb, ce purta între coame crucea. Legenda e similară cu aceea care stă la baza vestitei gravuri a lui Albrecht Diirer, Miraculoasa vocaţie a sf. Hubert, analizată de Odobescu în Pseudokineghetikos. Botezîndu-se, Plachida îşi pierde soţia şi copiii, e rechemat în slujbă mai tîrziu de împărat, îşi regăseşte familia şi, mărturisind credinţa, piere introdus într-un bou de aramă înfocat. Legenda cu zimbrul care a condus pe Dragoş la descălecarea Moldovei provine dintr-o variantă a legendei lui Evstatie Plachida. Ipatie episcopul şi Andrei preotul din Lydia au fost înjunghiaţi din ordinul împăratului Leon, după ce li s-au uns bărbile cu smoală. Sfîntului Maxim şi ucenicului său Atanasie, li s-au tăiat, din porunca împăratului Consta, vîrful limbii şi buricele degetelor. Foca grădinarul, căutat spre a fi ucis, îşi sapă singur mormîntul şi se predă călăilor. Mucenicul Calistrat e zdrelit cu aşchii de scoici de mare şi aruncat în apă într-un sac, care însă, prin intervenţie divină, crapă în momentul scufundării. Fierarii Alfie, Alexandru şi Zosim, declarîndu-se creştini în vremea lui Diocleţian, sîut adăpaţi cu plumb topit, găvozdiţi în piatră şi omorîţi. Lui Dominic i se zdrobesc fluierele şi i se amputează picioarele. Dionisie Areopagitul, decapitat, îşi ia 447 www.dacoromanica.ro jjţ*jfim*umMi ţ*4* ic X© gţ #9 % , b*«* l< A ^0«0^* . ,OT' ^9**<•***¥* J^iy* ( A.*'* ţ»»»»*»*** tm'kfsju*itmi^j/tt.' *9 K* nofXwu ^‘ifAiu **! *8 m*mf$ . {*w wfj ^ «(«VW J[o<04,m U^nmjonoiHmVw QVmdS *» pl 3? ţnwnîţiw^ 0«*w« 4 /U , « *7*ripv^*^ «4tf tifnmof*mi fiiM Uţwinu QtHijM« n*f*WPM»f iwţ(l^[ fl«'rfMfX&4 Ϋ*khW .f -™1 Î9»» •• *- ggww ****/ţsiÎH 9 fh ! MH4 *V?{rr&6tH t K3 - XH^r v ^ vJV* ' : ' r 11 ^ÎLAtVjff" * -J?2 '• - . * ^ ' «Ş#*' ţft £«m J ***& ''am ' " 13 te re" s r|^ *ritr£ JttiSâiH* lâ ‘ $ m Cfm Filă de titlu din Vieţile sfinţilor. www.dacoromanica.ro capul in mină şi merge cu el două mile pentru a-1 depune în mîinile unei femei, Catula. Evlampie şi Evlampia, dărîmin'd idolul lui Marte, sînt puşi la fiert amîndoi într-o căldare în timpul lui Maxiinilian împărat şi, fiindcă nu fierbeau, li se taie capetele. Cu privire la sfinta Vineri, Dosoftci ne dă lămurirea că Vinerea pe sîrbeşte se cheamă Petoc, de unde sfinta Pe tea (se născuse Vineri), iar pe greceşte se zice Parasclievi. ,.Dintr-o palmă a sînţiei sale", inai adaugă Dosoftci, „este la sfînta ■episcopie la Roman o bucată, şi la Buciulcşti un deget adus din Ţarigrad de Dumitraşcu logofătul, precum mi-a spus Iordache Spătarul, la masa Da-bijaModă, Dumnezeu să-i pomenească. Şi eram cu un smerit Dosoftei, ■episcop la acel sfînt scaun la Roman .şi-am adeverit că am văzut de multe ■ori svintele moaşte sărutîndu-lc şi slujind cu soborul...**. Legenda celor şapte coconi (otroci) din Efes care, urmăriţi de prigonitori, dorm 360 de ani într-o peşteră, se inspiră din>tr-un mit biblic. Motivul a trecut în folclor, dar şi despre filozofnl cretan Epimenides, fiu al unei nimfe, se spune că a dormit într-o peşteră 57 dc ani. Pentru mucenicul Diinitrie, „izvorîtorul de mir“, Dosoftei a recurs la Simion Metafrastul şi la „istorii*4 bulgare. După Metafrast e narată minunea Întăririi tînărului Nestor, care ucide pe uriaşul Lic, servitorul împăratului Maximilian. Dintre celelalte minuni, postmne, ale sfîntului Dimitrie, dc reţinut uciderea cu suliţa a împăratului bulgar Iovan, persecutorul grecilor creştini. Folclorul slrbesc a contopit în balada lui lovan Iorgovan (trecută şi la noi) legenda sfîntului Dimitrie cu aceea a sfîntului Gheorghe. Numele Ini Lie evocă liliacul, denumit sîrbeşte şi iorgovan, floare care se împărţea .în Banat, în biserică la sfinţiri Gheorghe: „iorgovan, ilileac sau liliac" '. Legenda sfîntului Gheorghe, din versiunea Dosoftei, se aseamănă cu aceea •din Cazania lui Varlaam. Lipseşte şi aici motivul fundamental al luptei cu .balaurul. Din Varlaam se reproduce „măcenia sfîntului Ioan cel Nou“ şi probabil după Matei al Mirelor sinaxarul lui Grigore Decapolitul, ale cărui moaşte erau la mănăstirea Bistriţa din Oltenia (sfîntul a murit de „boală •de iinflăciune11). Despre Ioan Ilrisostom aflăm că se hrănea numai cu puţină zeamă de •orez, că dormea în picioare, ţinîndu-se de nişte funii, şi că împărăteasa Evdoxia, blestemată de el, a tremurat în sicriu, după moarte, 32 de ani. Părintele Efrem Şirul, certînd o curtezană carc-1 ademenea, a primit următorul răspuns înţelept: „Eu n-am pagubă căci mă uit ţie, de vreme ce din coasta ta m-a zidit Dumnezeu. Iară tu să cauţi să te uiţi în pămînt din care ai ieşit, şi încă ieşti şi călugăr de ţi se cade să te socoteşti într-una cu morţii, iară nu să-mi cauţi mie". Prologul sfinţilor Sergliic, Rigliin şi Theofil de la mănăstirea sf. As-dipie cuprinde o extraordinară relaţiunc dc călătorie. Eroii pornesc din Ctisifor şi după 21 de zile ajung în India unde, surprinşi într-o casă de 1 1 Cf. Sărbătorile la romîni, de S. Fii. Marian, p. 269. .29 - c. 1144 449 www.dacoromanica.ro oameni tucunuuaţi cu săgeţi, li. se dă foc. Necuuoscîud limba localnicilor, sint aruncaţi îutr-o tcmuiţă şi ţiuuţi acolp fără miucare zece zile. Eliberaţi, rătăcesc fără hrauă 50 de zile, piuă ce ajuug înlr-uu loc cu „pomăt frumos şi rodit". De acolo merg în ţara „căpcăunilor" care locuiesc sub pietre, îu vizuiui, slut curioşi, dar uu fac nici uu rău. După alte 100 de zile, ajung Su ţara piticilor sperioşi, apoi la uu muutc îualt „unde nice soarele uu luciia, uice copac era, uice verdeaţă, uumai gîngănii veuiuale şi glasuri de şuiu-ratul lor şi sclrşcări de diuţii lor, de aspide şi de bălauri şi ehindc răspuu-zîndu-ş, şi dzimbri şi vasiliscuri, şi alte heri ueşliulc, şi onochctavri, şi iuo-rogi, şi leoparduri". Şuieratul smeilor se auzea cale de 4 zile, uccesitîud astuparea urechilor. Mai departe, dau îutr-o rlpă pustie, de uude izbutesc să iasă abia după 7 zile, luîudu-se după o ciulă. Căprioara îi scoate Ia o cîmpie de cirezi de cerbi şi pili (elefauţi) pe care o străbat îu 60 de zile. După ce trec iar priutr-un ţiuut fertil, cu poame, o uegură le îuchide drumul şi lumina. De nevoie se opresc 7 zile şi plîug, piuă ce o porumbiţă li salvează, luiuiuîudu-le îu zbor zarea. Călătorii sosesc acuiu la un „zuamăn" („stîlp de piatră sau cameu") ridicat de Alexandru, „împăratul machedonilor, cînd au gonit pre Darie Persul". Citind iuscripţia „îu ţărcălam" (în cerc) de pe coloană, drumeţii se îndreaptă spre stînga şi se apropie de iad, descris cu im&giui eshatologice terifiaute: „Şi deaca mearsăm 40 de dzilc, ue lilucştc putoare grea şi iute. Şi Icşiuam de putoare şi ue rugam lui Dumuădzău să ne ia sufletele. Şi eram în multă voie rea, şi veuea hreamăt marc, ca de uecliezuri de cai mulţ. Şi deacă curmăm diu cale, vădzum uaiute-ue iazer mare şi mulţime de muuciţ, cît uu să vedea apa de dînşii, şi adecă boacete şi vaete şi plînsuri cu ţipete multe, ca dc mulţime de oameui diu iazer. Şi audzîm glas diu ceriu dzicîud r „Accsta-i locul ccl de osîudă. Şi accştia-s carii să lepădară de IIs. Şi cu frică mare trecem de acel iazer de osîndâ...". In altă parte, îutre doi muuţi, stă pe foc un uriaş legat cu 8 lauţurt de aramă. Flăcările i-au pîrjolit părul de pe trup şi osîuditul ţipă de se aude Ia distauţă de 30 de mile. Acesta pare a fi Adam, fiindcă mai departe sfinţii întîluesc o femeie despletită, încolăcită de jos pînă sus de uu şarpe care o loveşte peste gură de cîte ori vrea să vorbească, desigur Eva. Iu alte prologuri sîut şi scurte portrete, de fapt indicaţii peulru zugravii de icoane, extrase diu tratatele de pictură bisericească (erminii). De exemplu, Grigore bogoslovul „era la chipul trupului, la măsură de stat (mijlocie), puţiuel plăvîi şi veasel, uăsos ; direapte sprînceuile, căutătura blîudă şi veaselă ; la uu ochi era mîliniţel, cel dirept, de lovitură •, uu foarte lungă barba, ci destul de deasă ; pleşuv, alb la păr; barba pre la margini afu- mată". Sau Vasile cel Mare era „în pusora trupului, luug şi foarte dirept Ia stat, uscat şi lipsit de came, smolit, plăvîi la faţă, mare la uări, rotuud Ia sprîuceue, cu fruuceaua ieşită, samăuă a om grijiuliv, cu puţineale steale stropit pre obraz, luug la faţă, găvăuat la tîmple, cam păros la trup, barba de agiuus pogărită şi giumătate căruntă". 0 legendă cu o curioasă couseoiuţă folclorică este aceea a lui Avgar, loparhul Edesei şi creştiuatorul Siriei. Auziud de minunile „vraciului cel 450 www.dacoromanica.ro bun“, Hrislos, acesta, bolnav, trimite la el cu o scrisoare pe zugravul Ana-nia, ca să-i ,,izvodească“ chipul. Anania nu-1 poate zugrăvi din cauza aureolei, dar primeşte portretul, imprimat pe o năframă, de la Hristos însuşi, împreună cu un răspuns pentru Avgar, la lectura căruia acesta sc vindecă. Astfel s-a răspîndit în pictura bisericească motivul năframei cu chipul lui lisus, iar scrisorile lui Avgar către Hristos şi ale lui Hristos către Avgar numite avgare, advare, sau argure, au devenit amulete. Afară de ecouri folclorice, vieţile sfinţilor n-au înrîurit însă literatura proprin-zisă, n-au îutîluit scriitori care să prefacă acest material în operă de artă, decît foarte tîrziu (a se vedea M. Sadoveanu şi D. D. Patraşcanu, Din viefile sjinlilor, I, Spre Emaus, 1924; II, Sfintele amintiri, Bucureşti, 1926). Sub raport lingvistic, traducerea lui Dosoftei e corectă, fără deosebite calităţi, sub nivelul prelucrării legendelor hagiografice din Cazania lui Varlaam. BIBLIA DE LA BUCUREŞTI (1683) In cadrul direcţiei noi, eleniste, în literatura religioasă romîncască, direcţie promovată de cărturarii epocii lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brîncoveann, opera care marchează un remarcabil progres în dezvoltarea limbii romîne literare şi care contribuie la introducerea limbii romîne în biserică este Biblia lui Şerban Cantacuzino, apărillă la Bucureşti în 1688. Traducere după o versiune greacă tipărită la Frankfurt pe Main (Germania) ', Biblia de la Bucureşti încununează activitatea religioasă din epoca lui Şerban Cantacuzino. Biblia din 1688 reprezintă prima tipărire integrală a acestei cărţi în romuieşte. Traducătorii ei, fraţii Şerban şi Radu Greccanu — logofeţi la curtea domnească şi distinşi cărturari — au folosit în mod sigur, însă nu ştim deocamdată în ce măsură, şi o mai veche traducere a Bibliei In romî-ne.ştc, dih 1667: aceea, în manuscris, a spătarului Milescu (la p. 740—75p Biblia do la Bucureşti, include ca şi versiunea Milescu, tratatul filozofic despre Raţiunea dominantă (primatul raţiunii asupra sentimentelor) de Jo-scphns Flavius sub titlul A lui Iosip la Macavei carte. Adecă pentru singurul {iitorul gînd). De asemenea, au pus probabil la contribuţie şi diferite părţi ale Bibliei, apărute la noi sporadic încă din secolul al XVI-lea (de ex.: Palia de la Orăştie, unele tipărituri ale lui Coresi),'" precum şi cîteva tipărituri din secolul ăl XVII-lea, Noul Testament al lui Simion Ştefan, Psaltirea in proză şi Parimiile lui Dosoftei, Evanghelia (1682) şi Apostolul (1683) imprimate la Bucnreşti în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino. 1 Vechiul Testament al acestei versiuni greceşti este, la origine, aşa-numita Septua ginta, o tălmăcire din ebraică. (acută in Egiipt de către 70 de învăţaţi, din porunca lui Ptolotneu Ii FiladcKul (a. 28.J—247 î.c.n.). 451 www.dacoromanica.ro Neamul boierilor Cantacuzim. Fresca de la Mănăstirea Hurez, in Buletinul Comisiunii Monumentelor istorice. Col. Cabinetului de Stampe al Academiei R.P.R www.dacoromanica.ro La traducerea sau la revizuirea ei au lucrat şi alţi cărturari, buni cunoscători ai limbii greceşti şi ai limbii roinînc, printre care şi stolnicul Constantin Cantaeuzino. Faptul că tălmăcitorii Bibliei de la Bucureşti folosesc traducerile parţiale efectuate, începmd din secolul al XVI-lea, în diferite regiuni locuite de romîiii, şi reproduc — uneori — pasaje întregi din ele, este deosebit de important pentru dezvoltarea limbii literare. Pe dc o parte, se recunoaşte valoarea literară a limbii cărţilor utilizate sau — cel puţin — a pasajelor reproduse şi sc recunoaşte autenticitatea traducerii respective, pc dc altă parte, prin părţile reproduse, sc stabileşte o continuitate, în ce priveşte limba literară, între Biblia Ini Şerban Cantaeuzino şi întreaga literatura religioasă romînească anterioară. Intr-adcvar, prin Biblia de la Bucureşti, operă dc proporţii monumentale pentru acea epocă ', se pune în circulaţie o limbă literară care reprezintă sinteza eforturilor tuturor scriitorilor ecleziastici romîni dc piuă atunci şi se deschide calea .pe care se va dezvolta limba romînă literară de mai tîrziu. Sub raport istoric literar rnerilă să fie relevate versurile la stema ţării, semnate de logofătul Radu Grcccanu : Soarele, luna, gripsortil şi cerbul împreună, încă şi spata cu buzduganul, spre laudă să adună Şi acestea doamne — împletesc stemă înfrumuseţată ; In loc dc părinţi soarele şi luna ţi să arată. Luminătoriu năseîndu-te, neamului şi moşiei, Prea vrednic stăpînitoriu ţărăi şi politiei. Iară cerbul care au hrănit pe cel flămînt Ilie, Aduce-ţi, doamne, cu crucea putere şi tărie. Intinde-te ca gripsorul, spre toate stâpîncşte, Şi cu spata şi cu buzduganul spre vrăjmaşi izbîndeşte Spre cei văzuţi şi nevăzuţi, cu mare biruinţa ; Precum rugăm pre Dumnăzău cu multă umilinţă Să te întărească minunat, în domnie slăvită, Cu pace şi cu linişte, cu viaţă norocita, Intru al său Dumnăzăesc lăcaş şi fericire Să-ţ dea cerescul împărat parte de moştenire. Fără îndoială că, în comparaţie cu versurile lui Varlaain sau ale tipăriturilor muntene din perioada lui Matei Basarab, versurile reproduse aici constituie un progres în poezia „eultă“ romînească. Ceea ce este nou în ele e căutarea unui ritm, interesul pentru imagini plastice şi frazele mai cursive, nu atît de încîlcite ea la \ arlaam. Textul propriu-zis al Bibliei de la Bucureşti interesează istoria literaturii romîne prin limba lui. l’uţin unitară sub raport fonetic şi sintactic, limba Bibliei de la Bucureşti este, în schimb, unitară in ceea ce priveşte sistemul morfologic şi vocabularul. Ceea ce ne izbeşte în structura fonetică a limbii acestei lucrări, pe lîngă numeroasele arhaisme, dintre oare multe populare, este numărul consi- 1 Cartea arc 944 pagini mari, tipărite cu chirilice mărunte (59 rînduri pc pagină), pe două coloane (cu excepţia prefeţelor, care, culese pe o coloană, ocupă tot cîmpul paginii). 453 www.dacoromanica.ro Şerban Canlacusino. frescă de la Mrett- Hurez (sec. al XVII-lea). Col. Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R. www.dacoromanica.ro der&bil de alternanţe fonetice, dovedind lipsa unor norme fonetice stabile şi unitare în limba rombul literară a epocii, cel puţin în Ţara Romîneascâ (de ex.: arepile — aripile, porînci — porunci etc.). In ceea ce priveşte vocabularul, comparînd Biblia lui Şerban Cantacuzino cu traducerile romîneşti similare efectuate anterior, remarcăm faptul că numărul termenilor bisericeşti de origine slavă este foarte redus. Apar, în schimb, numeroase elemente de origini diferite (latină, greacă, maghiară, polonă etc.), care conferă un caracter specific expunerii. Noţiunile noi pentru cititorii romîni sînt reglate, desigur, după originalul grecesc, prin multe grecisme unele încă ne-■adaptale la structura morfologică a limbii romîne. Pentru neologismele din greacă, cităm următorul pasaj caracteristic : „Şi ţesu întrînsul (In engolpiu) ţesătura după piatră în patru rîn-■duri: rînd de pietri — sardion, şi topazion şi smaragd — un rînd; şi rlndul al doilea — anthrax, şi zamfir, şi iaspis; şi rîndul al treile — lighirien, şi •ahalis, şi amethistos, şi rîndul al patrulea — hriselilhes, şi virilicm şi eni-Jiien, înconjurate cu aur, şi legate prin prejur cu aur44. Dintre cele 12 cuvinte greceşti subliniate de noi, care denumesc pietre preţioase, numai două (smaragd şi zamfir) sînt adaptate, morfologic, la limba romlnă, ceea ce poate fi şi un indiciu asupra vechimii cuvintelor respective în epoca dată ; e posibil ca aceste două cuvinte să fi pătruns mai de mult ia limbă, eventual chiar prin intermediul limbii slavone (al doilea a putut pătrunde şi ca nume de persoană). Ceilalţi termeni au fost împrumutaţi cu terminaţia caracteristică grecească şi, de bună seamă, sînt intraţi recent în limbă. Introducerea unor asemenea grecisme în limba romînă este justificată astfel în scrisoarea lui Şerban Cantacuzino, publicată după versurile la stema ţării : „Şi măcar că la unele cuvinte să fie fost foarte cu nevoie tălmăcitorilor pentru striintarea limbii romîneşti, iară încăşi avînd pildă pre tălmăcitorii latinilor şi slovenilor, precum aceia, aşa şi ai noştri le-au lăsat precum să citesc la cea elinească44. Spre deosebire de traducerile biblice din secolul anterior, construcţia frazei Bibliei de la Bucureşti este, în general, mult mai firească. Iată cîtcva exemple : „Fericit omul carele n-au inersu în sfatul necuraţilor, şi în calea păcătoşilor n-au stătut, şi pre scaunul ucigaşilor n-au> şezut44; „Direptul ca finicul va înflori, ca chedrul cel din Livan se va -înmulţi44, „Căci a lui iaste marea şi el au făcut pe ea, uscatul mînilor lui au zidit44; „Iară Fist vrînd jidovilor har să le arate, răspunzîud lui Pavel, zişe : „Vei la Ierusalim să te sui, acolo, pentru aceasta să te judeci de mine41 ? Şi zise Pavel : „La divanul lui cliesariu stînu, sînt.unde trebuie să mft judece jidovilor! Nici o strîmbătate n-au făcut, după cum şi tu mai bine ştii. Pentru că de -am făcut strîmbătate şi vrednic de moarte am făcut ceva şi, nu mă feresc de moarte ; iară de nemica nu iaste de care aceştia mă pîrăscu, nimeni nu poate pre mine loc să mă dăruiască. Pre chesariu chem“. Atuncea- Fist, grăind împreună cu sfatul, răspunsa: ,,1’fe chesariu ai chemat, la.chesariu vei merge44. Se îutîlnesc însă destule construcţii sintactice neobişnuite. Subliniem în special numărul mare de cazuri în care regimul verbal al originalului reprodus de traducători nu corespunde cu regimul verbal romînesc : dezacorduri în gen, datorită diferenţelor de gen dintre romînă, pe de o parte, şi 455 www.dacoromanica.ro A *lţ44M • j £*t4ţi* «*/« U4lli * ]**f* mim» «V k«*l «j* M«rt»tt» n*tt{* *mtn« «f* t nittwi» • 0*a*}& timtKM (* a *i** $7 *Mk **•*$• */* fîf** » • »ţ* ci*** w»* «fi U'*",* ţtUjmni *t*'fi* fi* Jţll+jimtMi «?f* *«** ţ«*f*«» MtRt «fi «*£*?** ^«rm «MftŞN * | Ci««Sh imw** «fi /au<«, «Tţ* fifţjgwryMf» • tff ilfi| ut» itfi «*«ff n^i «it» • ' ^ wi«f» ruM^»«« «f» («jf4 *W »fjf< J*£pr «* ‘>r>Sâf!t m Mim* aif« »«f?A rt. mt*fmms»*m * «KW fwJmm A^Vm> « ijy» ii** «»* a, «?* i(«v<«(i • m»wy^îT** h ♦a* aN'ifiwfr» wmn Jţwf'tl «*l* Af*£7-i Mft» ţnl( rţn£iţt*p *t^t*tyă&** mi m4m *ii* «fi «MffAv ** ’»**«'* »kV«$ jmaA» *V«*» *^ 8!« «!i .1 Şîm, viHltnWM* *uiW« »«* «>» « **Vu» «a «fi alfa ,V** v**imt*t itf* » B)m aiaiina m«m fiv «a *,*«'» ** ** ^VxmnrH ti «■*, witi Jţi m* «riM4 n/aaia» •MM««yw«« ««f» a* XxMt m««m»ih»aV(» «y «M» ^V*£ţ»*V • ©« ray«««^y« <»*>»*• «y ţ*** »v«« ?y «r«^y««» l»H4 4^» ^tv .©« «yţfrK^» jnifim t+m’iţnifmi mm ^ «im UflfrMMMya» «^«4» . P’» A l^f um* m*f«rtffa/i» «aft^iay* ^ tmţm i/«t |(*^M]|a» r^*i«r «*-*«f^ «** „ As* «M npn »pT« nŢfimtfi* . C*<* » (Metilii B*WlWtl* » M* «MWMaii et|i«» fMfi Al»MfVfll«a« II edFi «*c*tţyHm«f«t "V’*- mi arKfttVfWM^su » u/><•«» aluji ca manual didactic, iar referirea fiecărui aliniat la clte o cifră urmărea hiva|arca lor pe de rost. Bineînţeles că un asemenea manual şcolar se leaga mai degrabă de şcoala medievala, dceît de progresele atinse de învăţămînt în ■vremea în care a fost tradusă. A doua carte, despre profeţi, este şi ca o traducere, probabil după cartea compilata de grecul Paisie Ligaridc, fost profesor la Tîrgoviştc, apoi traducător la Moscova, slujbă în care a fost înlocuit apoi de Nieolae Spătarul. Traducerea rusească a acestuia din urmă cuprinde în plus, faţă de textul grecesc, o lungă introducere dedicatorie adresată ţarului Alexei Miliailovici, alea Ini lă de traducător, purtînd data 25 ianuarie 1637. llresinologliionul nu era o carte didactică, ci o scriere destinată slăpî-nilorilor de state, de aceea este dedicată ţarului. Pornind de la profeţiile biblice ale proorocului Daniel către împăratul JNabncliodonosor, despre „cele patru monarhii*-, cartea cuprinde un cronograf al istoriei lumii, dar cu concluzia profetică despre o nouă monarhic universală, care va dezrobi cetatea ţarilor, Conslantinopoliil, îiiţelcgîndii-sc că aceasta era misiunea ţarilor ruşi. Intr-o formă religioasă medievală, llresniologhionul urmărea anumite scopuri politice. In introducerea datorită lui Nieolae Milcscn, se fac mai întîi aprecieri asupra istoriei : „istoria sau povestirea faptelor este foarte folositoare oamenilor şi poate fi denumită pe drept icoanele vieţii omeneşti**. In sprijinul acestor afirmaţii sc aduc citaţii din scriitorii bizantini (Învăţăturile lui Vacile Macedoneanul) şi antici (Polybios). Scopul introducerii este de a dovedi că o astfel de carte de istorie este folositoare în primul rînd slăpînitorilor de state, dintre care ccl mai marc este ţarul Iîn9ici. Textul cuprinde şi cîtcva versuri în ruseşte (unele după autori romani), precum şi descrierea sumară a celor patru monarhii, sfîrşind cu cea romană. La urmă se aduce landa ţarului rusesc, care este singurul marc monarh ortodox menit să în-frîngă pe pagini, adică pe turci. Iu vremea domniei Ini Petru I, s-a alcătuit o nonă copie a Hresmolo-ghionnlui, căruia i s a adaugat nn epilog, în care se află urarea ca „ţarul nostru autocrat... Petre Alcxcievici, eu mîna sa puternică să învingă şi să sfarîmc cu totul pre murdarul neam al Ini Mahomet, libcrînd împărăţia grecească şi pe toţi cei ce încă sufăr sub jugul tiranic şi necredincios al turcilor**. Aşadar cartea profeţilor, pe plan religios medieval, încearcă să dea directive politice, care se rezumă la speranţa popoarelor supuse Imperiului otoman de a fi eliberate cu ajutorul rusesc ; Milcscn, venit din mijlocul acelor popoare, participă la curentul acesta politic, care prefaţează politica orientala rusească din veacul al XVIH-lea. In timpul cînd avea încă asemenea preocupări, spătarul este trimis de ţar în China. Hotărîrca ţarului Alexei Miliailovici de a trimite în 1675 o ambasadă în China este consecinţa firească a frămîntărilor economice şi politice care caracterizează dezvoltarea statului feudal rus în tot veacul al XVII-lea. Necesitatea extinderii relaţiilor externe, stînjcnite de blocurile militare din Marea Baltică şi Marea Neagră, era din ce în ce mai accentuată pentru Rusia. 464 www.dacoromanica.ro Schimburile comerciale făcute cu statele din apusul Europei prin portul Arhanghclsk nu acopereau cerinţele manufacturii ruseşti în plină dezvoltare, iar piaţa din Asia de mijloc şi Cancaz era în mare parte acaparată de negustori persani şi turci. Dezvoltarea economico-politică a Rusiei, ca şi a cerinţelor social culturale, impuneau găsirea cît mai grabnică a căii de ieşire din acest impas. Bineînţeles că statul rus trimisese şi mai înainte soli în Europa şi Asia pentru stabilirea unor relaţii de schimb comercial, însă acum, avînd în vedere natura relaţiilor ce trebuiau stabilite cu îndepărtata Chină, de la ambasada proiectată se cerea o activitate mai complexă, ca şi o mai largă perspectivă în interpretarea imediată a convorbirilor diplomatice cu demnitarii chinezi, pentru a reprezenta cu prestigiu pe ţar şi statul rus. Conducătorul ambasadei trebuia deci să fie un om cu deosebite calităţi, şi alegerea lui Nicolae Milescu spătarul pentru acest post dc răspundere a însemnat o recunoaştere a capacităţii sale din partea autorităţilor de stat. In acelaşi timp, cărturarul moldovean, îndeplinindu-şi misiunea, a avut prilejul să scrie trei lucrări foarte avansate ştiinţificeşte pentru epoca respectivă care îşi mai păstrează în bună parte astăzi valoarea documentară, răspunzînd celor trei mari imperative izvorîte din momentul istoric în care se afla Rusia atunci : necesitatea cunoaşterii complexe a teritoriilor rnseşti de dincolo de Urali, furnizoare de importante venituri ; stabilirea unor legături diplomatice şi economice cu Extremul Orient, atît de vizat de statele europene şi nevoia dc a cunoaşte realizările organizatorice, politice, cnlturale şi militare din statul chinez, vecinul cel mai puternic din răsăritul îndepărtat. Astfel, lucrarea care tratează călătoria de-a lungul Siberiei de la To-bolsk pînă la fortul Nercinsk răspunde punctului întîi. Raportul oficial al soliei lui Nicolae Spătarul în China răspunde punctului al doilea, iar „descrierea celei dintîi părţi a pămîntului, numită Asia, şi în care se află împărăţia Chinei cu oraşele şi provinciile sale“, satisface ultimul punct. Primele două lucrări sînt cunoscute sub numele de Jurnal de călătorie în China, iar a treia se intitulează Descrierea Chinei. Jurnalul de călătorie depăşeşte caracterul unui memorial şi al uuui raport oficial asupra felului cum Milescu şi-a îndeplinit misinnea. Spătarul, aiînd o cultură superioară predecesorilor săi care au călătorit cu solii din partea statului rus în diferite părţi ale lumii cnnoscnte atunci, a pus în scrierile sale nu numai o mare bogăţie de informaţii, ci prin felul expunerii dovedeşte sensibilitate şi nn mare talent literar. Astfel descrierile sale din prima parte a Jurnalului, deşi sînt deosebit de bogate în amănunte, au o mare cnrsi-vitate şi captivează atenţia cititorului. Vorbind despre flora şi fauna, despre relieful, despre rîurile, bălţile şi repezişurilc Siberiei, Spătarul subliniază întotdeauna caracterele esenţiale ale subiectului descris. Despre samur el spune că „este un animal minunat şi puios. El nu se află nicăieri altnndeva pe păinînt în afară de Siberia de nord. Cei mai frumoşi trăiesc mai cu seamă lingă mare şi în locurile reci... Este un animal mic, vioi şi gingaş. Frumuseţea blănii vine o dată cu zăpada, tot aşa cum i se duce o dată cu ea“. Despre rîul Ob, Milescu scrie că este mare şi vestit. „El a fost socotit de toţi geografii de cei vechi ca şi de cei din vremea noastră, ca hotar între Asia şi Europa. In lumea întreagă nu se află alt rîu care să-i semene, nici ca mărime, nici ca adîncime ; poate doar Amurul să-l întreacă. Deşi îl pomenesc, geografii nn ştiau despre Ob nimic altceva decît numele şi gurile prin care rînl se varsă în mare. In ce priveşte izvoarele cu oamenii care locuiesc 86 - C. 1144 465 www.dacoromanica.ro pe malurile lui, ei n-au ştiut şi nu ştiu încă nimic, scriind uneori despre oraşe şi neamuri care nici nu se găsesc, nici nu locuiesc pe riul 0b“. Luînd atitudine critică faţă de literatura de specialitate cunoscută in timpul lui, Milescu completează şi pune la punct informaţiile geografice, etnografice, economice, cu un deosebit talent descriptiv. Trecînd prin ţinuturile locuite de osliaci, spătarul Înseamnă : „Neamul ostiacilor, ca înalte alte neamuri din Siberia, este foarte vechi... Istoricii greci şi latini, deşi îi cunosc pe ostiaci doar din auzite, li numesc ilitiofagi, adică mlncători de peşte. Intr-adevăr, prind foarte mult peşte. Unii dintre ei il mănlncă chiar crud, alţii îl fierb sau îl usucă. Nu cunosc nici sarea, nici plinea şi nu se hrănesc cu nimic altceva declt cu peşte şi cu o rădăcină albă, numită susac... Locuiesc în iurte şi nu pescuiesc doar pentru hrană ; din pielea peştilor îşi fac haine, încălţăminte şi pălării, pe care le cos cu maţe de peşte. Se folosesc de nişte bărci de lemn foarte uşoare, în care încap cinci-şase oameni şi chiar mai mulţi. Poartă întotdeauna arcuri şi săgeţi, ca să fie gata de luptă în orice dipău. Este prima descriere a ostiacilor cunoscută în istoria etnografiei ruse. Scrierea e punctată din loc în loc şi cu însemnări mai puţin grave. Infâfişuid greutăţile pe care le-a întîmpiuat solia în călătoria ei prin locuri nestrăbătute, aflăm la un moment dat că după cîteva zile de zăbavă pe un ger cumplit şi pe zăpadă mare, iscate în plină vară „...s-a abătut asupra noastră una din urgiile lui faraon, ţîâţari şi muşte, de care sîntem chinuiţi încă şi vom mai fi, după cît ni se spune, pînă cînd iarna va sosi din nou. Pacostea asta nu ne lasă nici să mîncăm, nici să dormim..." Dramatismul călătoriei reiese din loc în loc. Ajungînd la marea Baical, călătorii au fost întîmpinaţi de furtuni înspăimîntătoare, mai ales că ^pretutindeni (sînt) doar munţi înalţi şi înzăpeziţi, păduri de nepătruns şi prăpăstii adînci... la 5 verste înainte de a ajunge la ţel, vîntul a devenit din nou potrivnic şi marea s-a ridicat In valuri uriaşe, aşa că am întors barca şi nc-ain grăbit să ne întoarcem către Periomnaia. Era gata gata să fim aruncaţi pe ţărm de către talazurile cele mari". In Jurnal sînt schiţate şi adevărate portrete ale personajelor cu care Milescu a avut de-a face : „Gantimur este cel mai vrednic dintre toţi tunguşii tributari măriei tale. Este un om deosebit de viteaz, un uriaş ; are 9 neveste şi mai mult de 30 de copii, şi toţi în afară de femei, poartă arme. Tribul său numără mai mult de 300 de oameni îmbrăcaţi în zale şi înarmaţi cu lănci". Demnitarul chinez cu care Milescu a dus tratativele, în tot cursul misiunii sale, este caracterizat „ca un om cu minte ageră şi cu pricepere, după părerea lor un învăţat şi un cunoscător de multe limbi orientale, aşa că ne înţelegem bine unul cu altul...". Fastul şi ceremonialul desfăşurat la primirea solului în palatul împăratului chinez, Milescu le-a arătat într-una din cele mai frumoase descrieri contemporane, în cadrul Jurnalului său. Pentru poporul chinez el ştie să găsească cuvinte calde de admiraţie. Hărnicia, abnegaţia, priceperea şi gustul artistic al oamenilor de rînd este subliniat cu multă simpatie. In acelaşi timp, prin scurte caracterizări, îi înfierează pe mandarini, pe căpeteniile civile şi militare, care lacomi şi abuzivi încercau să tragă foloase personale din întîlnirile cu ambasada rusă. In unele locuri tonul lucrării este aproape patetic şi spătarul îşi dezvăluie un adevărat talent oratoric. Răspunzînd suspiciunii kolailor chinezi, care-1 ameninţau că vor preda scrisorile ţarului în mîna funcţionarilor, şi nu a împăratului, Milescu răspunde : „Noi nu ne grozăvim cu războiul, dar nu ne temem de el". Altă dată el declară : „Dumnezeu ştie că ţarul nu 466 www.dacoromanica.ro are nici un gînd de război, de vrăjmăşie ori de ameninţări, ci numai de dragoste şi prietenie. Doar bandiţii încep lupta diutr-odată fără veste. Obiceiul marelui meu stăpîn a fost şi este că, dacă vreun domn vecin se poartă cu strîmbătate şi îl aţîţâ, să trimită mai întii o solie care sâ-i arate nedreptatea sâvîrşită, şi doar dară stâpinitorul vecin continuă să-l zădărască, porneşte războiul". In altă parte Milescu devine liric şi lasă să străbată în text dorul de patrie. In general Jurnalul de călătorie denotă multiplele posibilităţi de scriitor ale boierului moldovean, calităţi pe care le găsim şi în a treia lucrare, Descrierea Chinei. In epoca în care a fost scrisă, aceasta a fost prima carte din literatura rusă care vorbeşte pe larg despre împărăţia chineză. Ea este mai completă decît celelalte lucrări asemănătoare din literatura universală ce s-au scris pînă la data cînd Milescu a terminat-o şi cuprinde informaţii ample în legătură cu instituţiile sociale, ideologice, arta populară, tradiţiile, legendele, firea, ocupaţiile poporului chinez, în legătură cu aspectele istorice, geografice şi economice specifice. Descrierea Chinei are o ţinută de o accentuată sobrietate şi spătarul ne comunică un mare număr de cunoştinţe despre China, din care unele sînt preţioase şi astăzi. Caracterul ei este altul decît al celor două lucrări din Jurnalul de călătorie. In Descriere, spătarul nu mai comunică doar observaţiile directe, ci sprijinit pe informaţii căpătate din surse scrise sau orale, folosind lucrarea lui I. Nieuhoff, două caiete manuscrise în care se vorbea despre China, ale lui Juri Krijanici, un călugăr sîrb pe care Milescu îl îutîlnise la Tobolsk, şi rapoarte oficiale din arhiva Posolski prikazuluî de la Moscova, compune o monografie completă asupra imperiului chinez, după sistemul monografiilor contemporane de acelaşi gen. Aici concepţiile ştiinţifice ale lui Milescu sînt îmbinate cu marea lui sensibilitate artistică, îneît lucrarea apare ca o frescă a civilizaţiei poporului chinez. Ca şi în Jurnalul de călătorie, abundă pasajele descriptive. Numeroasele date despre stări economice, aspecte administrative, părţi din istoria împăraţilor chinezi sau enumerarea drumurilor comerciale, a provinciilor şi datelor geografice sînt împletite cu măiestrie cu legende, datine, credinţe sau descrieri de peisaje, caracterizări de personaje, care colorează literar conţinutul. Descrierea este împărţită în două părţi. In primele 20 de capitole se prezintă materialul pe probleme. In următoarele 38, se fac mici monografii ale tuturor provinciilor chineze în parte, dezvoltate potrivit planului din partea întîi. Din lucrare reiese de la primele pagini adînca admira (ie pe care Milescu o poartă poporului chinez. De altfel tonul general al cărţii este impregnat de această admiraţie. Fiind om de cultură, Milescu preţuieşte faptul că în China contemporană lui „nu se găseşte nici un singur om care să nu ştie să citească şi să scrie. Pe cel ignorant şi pe cel simplu ei nu-1 primesc nici în cea mai mică slujbă, şi cu cît cineva este mai învăţat, cu atîta primeşte mai mare cinste... In China nu se ia în seamă nobleţea... la ei cel mai nobil este acela caire este cel mai învăţat; şi cel care ştie mai multă carte, chiar dacă s-a născut din oameni simpli, primeşte cea mai mare parte". Constatînd apoi hărnicia fără seamăn a populaţiei „Pe ogoare, pe cîmpii şi în oraşe muncesc atît de mult, îneît nici nu se poate spune... ogoarele sînt lucrate peste tot, încSt nu poţi afla o altă ţară In care oîmpiile să fie aşa de întinse şi rînduite ca cele îngrijite de măiestria chinezească... şi se poate spune că pe pămînt China este ca o piatră nestemată într-un inel* şi subliniind firea chinezilor, iubitoare de pace, care „nu este spre fapte războinice, şi ei sînt 467 www.dacoromanica.ro mai ales plecaţi către lucrarea pămîntului, către negoţ şi alte îndeletniciri../, Milcscu face să se simtă prezenţa omului chinez în toate informaţiile şi descrierile din lucrare. Aşa se şi explică de ce capitolul al II-lea: „Ce fel de fire au chinezii, cum sînt la înfăţişare, cuin Ie sînt datinile şi spre ce sînt mai înclinaţi", este scris cu o deosebită căldură. Aici aflăm despre ei că sînt sprinteni, sănătoşi, înţelepţi, economi, şi foarte îndemînatcci. „Cu o pricepere deosebită, fac vase de porţelan şi brodează măiestrit cu acul tot felul de păsări şi animale, de parcă ar fi vii". Lucrează diverse obiecte de artă, iu os, lemn, coral, chihlimbar, şi marmură ture; ei sînt descoperitorii busolei, ai prafului de puşcă şi ai tipăritului cărţii. Chinezii sînt prezentaţi ca foarte politicoşi şi cuviincioşi, mai ales faţă de bălrini şi de oamenii învăţaţi. In legătură cu informaţiile Iui, Milcscu face şi comentarii : „Ce fel de minunăţii se îutîlucsc în această provincie, a om arăta cînd vom face descrierea oraşelor mari; însă în provincia Pekin este ceva cu totul deosebit; ei fac o căruţă cu o singură roată, pe care o împinge uşor şi repede un singur om cu ajutorul a două beţe. Pe ea aşează povara mare, uneori se aşează şi oameni şi aleargă atlt de repede de parcă ar fi trasă de cai. Este uşor de închipuit că de aici s-au născocit basmele acelea în care se spune că îu China căruţele aleargă cu puize pe uscat ca şi corăbiile pc mare". Iu altă parte, vorbind despre lacul Silen în care se găseşte o statuie mare de piatră cu chip de peşte, spune: „Cînd trage o ploaie, peştele vîjîie şi prin aceasta prevesteşte schimbarea vremii, iar chiuezii povestesc într-un basm că odată un împărat a văzut în vis acel peşte cerîn-dn-î milă, iar îu ziua următoare a pescuit un peşte viu aidoma şi a poruncit să-l arunce înapoi îu apă şi (din nou) să pescuiască, au găsit în peşte două boabe de mărgăritar din care izvora lumină şi care se schimbau aşa cum se schimbă luna pe ccr cînd scade şi creşte". Legendele abundă şi astfel putem afla cum un voievod ca să-şi urmărească inamicul şi-a pus întreaga oaste să taie drumuri prin stîncile munţilor, cum locuitorii din provincia Xautung îşi afundă noii născuţi în puhoaiele de apă rece, ca să fie căliţi, sau i se relatează ce cred chinezii despre nişte peştişori roşii. „Tot ei scriu — dacă n-o fi minciună — că dacă cineva îşi unge picioarele cu sîngele acestui peşte, atunci poate să calce pc apă ca şi pe pămînt". Tradiţiile pe care Milcscu le-a ascultat de la negustorii şi tălmacii cu care a venit în contact, cit a stat în casa rezervată soliei la Pekin, nu le-a consemnat în Statini Spisok, care avea caracterul mai puţin descriptiv al unui raport oficial, ci le-a inserat în Descrierea Chinei, topindu-le şi amestecîndu-le în datele compilate după diverse surse scrise. In Descrierea Chinei, chiar referinţele tehnice apar într-o formă mai puţin aridă ; „In... această provincie (Suhuen), sînt munţi înalţi, populaţi, unde chinezii fac nişte puţuri înguste pe care le sapă cu nn fel de mînă de fier făcută cu atîta măiestrie, că atunci cînd o slobozcsc în adîucime, ea singură adună pămîntul sau apa şi le scoate afară". Este plină de gingăşie povestea unei păsări „foarte frumoase şi foarte ciudate, care nn se prăseşte ca toate celelalte păsări, ci se naşte dintr-o floare minunată ce se numeşte tunhoa, iar păsărică tunhoafunp, ciocul este roşu ca miuiul de plumb, corpul ci este minunat înflorat cu toate culorile. Păsărică trăieşte atit cît ţiue şi floarea ei pc copac, iar cînd zboară, atunci ţi se pare că nu pasărea ci floarea îşi ia zborul. Şi păsărică se aseamănă cu acea 46S www.dacoromanica.ro floare de copac atît prin frumuseţe, cît şi prin scurtimea vieţii". Milescu nu scapă prilejul să serie că intr-un templu se adăposteşte biblioteca nnui boier chinez, în care se află 30.000 volume. De asemenea vorbeşte cu amănunţime despre felul cum se fac vasele de porţelan şi observă că pămmtnl este adus dintr-o provincie şi apa se găseşte în alta. Vrînd să arate cît este de mare întinderea zidurilor unui oraş, spune că intr-o dimineaţă doi oameni călări au pornit din acelaşi loc în galopul cailor să înconjoare zidurile exterioare, unul într-o parte şi altul într-al(a, întîlnindu-se abia către scară. Milescu vorbeşte de felul cum se prepară ceaiul, descrie grădinile şi peisajele, presară textul cu tot felul de ciudăţenii ca : vaca de apă care iese pe mal şi împunge vitele ce păşuncază pe marginea apei, peştele care se transformă în pasăre, sau cel care are 4 capete şi 6 picioare şi ca să se apere împroaşcă cu mărgăritare, ori un izvor în care apa este pe jumătate limpede şi pe jumătate tulbure, şi oricît s-ar strădui cineva să le amestece, nu poate s-o facă. Legenda istorică nu este lăsată la o parte. Vorbind despre oraşul Hin-kiang, în care se fac covoare foarte frumoase, spune că în apropiere este o stincă marc „despre care se povestea că în vremurile de odinioară un împărat chinez, supărîndu-se pe un han oarecare şi pe solii acestuia care l-au îutîlnit lingă acel Ioc, a izbit cu sabia ?n piatră, despicînd stînca de un arşin şi jumătate. După întîmplare, împăratul le-a spus solilor : „Duccţi-vă şi povestiţi împăratului vostru ce fel de sabie am cu“. De asemenea legenda descoperirii Japoniei este o adevărată creaţie literară. Acelaşi lucru se poate spune şi despre capitolul în care se descrie Coreea sau cel despre rîul Amur. Nicolae Milescu spătarul şi-a snris lucrările în timpul călătoriei sale cu multe popasuri, între 3 mai 1675, plecarea din Tobolsk — 5 ianuarie 1678, întoarcerea la Moscova. Primele două, cele care cuprindean însemnările asupra drumului prin Siberia şi raportul oficial asupra misiunii sale diplomatice, adică Jurnalul de călătorie în China, au fost predate îndată după sosirea la Moscova, aceasta fiind obligaţia de serviciu. Descrierea Chinei a fost predată mai tîrziu, după ce a revăzut-o ; ea a contribuit mult la reabilitarea spătarului, căzut în dizgraţia noii stăpîniri a statului rus, după moartea ţarului Alexei Mihailovici şi o dată c.u căderea de la putere a susţinătorului său, Artemon Matveicv. Aşa se explică şi de ce Jurnalul de călătorie, care îndată după predare a intrat în arhivele Cancelariei solilor, a fost cunoscut multă vreme doar indirect; prin lucrarea din 1692 a lui Ph. Avril sau a lui Foy de la Neuvillc, din 1698, ori printr-nn mannscris grecesc plin de greşeli pe care îl foloseşte Gheorghe Sion, în 1889. In schimb, Descrierea Chinei a circulat în numeroase copii manuscrise ruseşti şi greceşti, încă din secolul al XVII-lca, ajungînd pînă în apusul Europei (manuscris copiat în 1685 pentru J. G. Sparwcnfeldt), deoarece călătoria şi lucrările Spătarului au stîrnit nn numai interesul politico-economic al statelor europene, ci şi interesul ştiinţific al multor oameni de cultură ai timpului, ca A. de Pomponne, I.aurenţiu Rcinhubcr, J. G. Sparwenfcld, dc la Neuville, Lcihniz etc. Astfel aceste trei lucrări ale lui Nicolae Milescu spătarul — printre cele mai însemnate din întreaga lui activitate cărturărească — deşi nu ai> fost scrise în romîneştc, sînt opera unui învăţat romîn care, prin bogăţia de informaţii inedite asupra Siberiei şi Chinei, prin seriozitatea ştiinţifica şi prin frumuseţea expunerii, îl aşază printre marile figuri ale culturii universale din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. 469 www.dacoromanica.ro întors din Rusia din lunga lui călătorie prin Siberia şi Cliina, Nicolae Milcscu sosi la Moscova la începutul anului 1678. Deşi trece printr-o perioadă de dizgraţie, de pe vremea venirii la tronul Rusiei a ţarului Teodor, care destituie pe Arteniou Matvcicv, conducătorul oficiului soliilor, spătarul moldovean îşi reluă îu ciuiud slujba dc traducător în această institu(ie. Faima Ini dc călător şi de geograf, care descrie ţări aproape necunoscute, se răspîn-disc in Europa şi mai inul(i călători francezi, germani şi suedezi, care au vizitat atunci Moscova, pomenesc de numele lui, copiază sau traduc unele din manuscrisele privitoare la Cliina. Witsen, primarul Amsterdamului, care avea legături slrînse cu Rusia, scria lui Lcibniz în 1699 : „Domnul Spatarius se află înră în viată, e un om foarte inteligent. Este funcţionar îu cancelaria ((arului) de la Moscova. Odinioară am primit mai multe scrisori de la dînsul. Dar fiind străin la Moscova, cred că nu îndrăzneşte să dea în afară o copie a călătoriei sale“. Milescu, a cărui vază crescuse astfel peste graniţele Rusiei, începe să joace un rol politic-cultural destul de important. Domnii şi boierii din Moldova şi Ţara Romînească îşi aduc acum aminte de dînsul şi i se adresează personal prin scrisori sau prin solii, pentru trebile politice ale ţărilor lor. încă din 1673 Ştefan Petriceieu, domnul Moldovei, ceruse intervenţia „compatriotului" săli pe lîngă curtea ţarului. In 1679 Glicorghe Duca Vodă al Moldotci se adresează lui Milescu, ca „vechiului său prieten", nu numai pentru îndrumarea solului său trimis ţarului, ci şi pentru obţinerea blănurilor şi icoanelor pe care le comandase. Cel mai important rezultat al acestor legături a fost cadoul unei tipografii slavone (cu litere chirilice) din partea patriarhului Rusiei pentru mitropolitul Moldovei Dosoftei. Pe de altă parte, legăturile spătarului cu ierarhii bisericeşti greci continuă. întreaga acţiune culturală şi politică a patriarhului Dositei al Ierusalimului, urmărind să atragă pe ruşi într-nn război de eliberare a popoarelor supuse Imperiului otoman, trece prin mîna lui Milcscu, pe care îl numeşte „fiul meu spiritual". Dar boierul moldovean, care căpătase o experienţă realista, mai ales ca urmare a cercetării geografice a Siberiei şi Chinei, se apropie, în domnia lui Petru I, de spiritul practic al reformelor acestuia, dcpărtîndu-se astfel de misticismul prelaţilor greci. In 1703 ţarul Petru, sprijinit de mitropolitul Ştefan Iavorski, elev al şcolii din Kiev fundata de Petru Movilă, introduce îiivăţămîiitiil limbii latine, apoi şi al ştiinţelor, în şcoala superioară din Moscova, cu toată opunerea patriarhului Dositei. La această reformă a participat şi Nicolae Milescu, rupîud astfel legăturile lui cele vechi cu curentul influenţei greceşti în Rusia. „Prea sfinţitul Dositei este foarte supărat împotriva mea", scria spătarul cancelarului Golovkin. „El mă învinuieşte că i-am micşorat autoritatea (în Rusia), ataşîndu-niă de partea arhiepiscopului de Reazan (Iavorski) şi neţiniud seama de scrisorile sale. Cunosc din tinereţe caracterul lui mînios". Trecerea lui Milescu de partea occidentalilor din Rusia, după ce o viaţă Întreagă fusese de partea curentului ortodox-mistic, este caracteristică prin evoluţia lui spirituală îndreptată treptat prin experienţa vieţii lui, spre cugetarea realistă. De altfel, în această vreme şi probabil pînă la moarte (în 1708), Nicolae spătarul a continuat slujba sa de traducător la oficiul soliilor, slujbă, care, prin multe laturi, eră egală cu a unui diplomat. In timpul celor două 470 www.dacoromanica.ro expedi(ii conduse de ţarul Petru împotriva cetăţii turceşti de la Azov, în 1695 şi 1696, ultima terminîndu-se cu luarea cetăţii, spătarul a însoţit oastea rusească. împreună cu patru subalterni de la oficiul soliilor, el a fost tălmaci al oştilor, adică traducător din limba duşmanilor, turci şi tătari. Probabil că redactarea unor anumite proclamaţii adresate acestora în limba lor şi traducerea declaraţiilor prizonierilor cădeau în sarcina lui. Mai tîrziu, în anii 1701—1707 tratativele delegaţiei armenilor, care cereau ruşilor să intervină pentru eliberarea lor dc sub jugul persan şi turcesc, s-au făcut prin mijlocirea lui Milescu (principalul delegat al poporului armean nu vorbea decît turceşte). De asemenea scrisorile în limba latină ale diplomaţilor din ţările europene erau traduse în ruseşte tot de dînsul. Dar lucrări propriu-zise, cu caracter istoric sau filozofic, alcătuite de Milescu nu cunoaştem din această perioadă a vieţii lui, deşi i se atribuie mai multe scrieri în greceşte sau în ruseşte, care sînt însă nesemnate. Dintre traduceri ştim cu siguranţă că se datoreşte Spătarului tălmăcirea din latineşte în greceşte a scrierii francezului Pierre Gilles, Despre topografia şi antichităţile Constantinopolului, pe care Milescu o dărui lui Glieorghe Kas-triota, solul lui Constantin Brîncoveanu la curtea ţarului (în 1698), apoi traducerea din greceşte în ruseşte a cărţii Despre erezii a lui Simion de Salonic, care fusese tipărită în limba originală la Iaşi în 1683, prin grija patriarhului Dositei de Ierusalim. Nicolae Milescu moare în 1708, în vîrstă de 72 de ani. Legată de cultura feudală ortodoxă a vremii, opera sa reflectă în mare parte preocupări religioase, pe care le-a păstrat pînă la sfîrşitul vieţii. El a fost un laic, care s-a ocupat cu literatura bisericească, diiţ cauză că ierarhii bisericii aveau atunci nevoie de o astfel dc colaborare a unor cărturari, care nu se mărgineau numai la vechea tradiţie slavonă, ci erau cunoscători adînci ai limbilor clasice, adică a celor ce îmbinau cultura religioasă cu cunoştinţe umaniste. Aceste elemente de progres în pregătirea intelectuală a spătarului s-au putut dezvolta In direcţia cercetării realiste, fiind pus în faţa unor sarcini ştiinţifice de natură geografică şi etnografică, prin îndeplinirea cărora opera lui a căpătat o valoare generală europeană. Lui Nicolae Milescu i s-au atribuit de către mai mulţi învăţaţi romîni şi străini o serie de opere, care se află în manuscrise anonime. Dar, deoarece asemenea atribuiri se bazează numai pe convingerea că în vremea alcătuirii lor, singurul erudit şi umanist al nostru ar fi fost Nicolae Milescu, nu le putem reţine, pentru că umanismul, ca şi alte curente de cultură, nu se prezintă niciodată sub forma unor figuri izolate şi unice. Desigur că erau în Ţările romîne şi în Rusia, în vremea lui Milescu, şi alţi cunoscători ai limbilor clasice, cu preocupări asemănătoare cu ale lui. De altfel, spătarul obişnuieşte să-şi semneze operele, aşa că este greu să-i atribuim scrieri nesemnate. Intre scrierile care au fost atribuite lui Milescu, pe temeiul arătat mai sus, cele mai importante sînt Istoria Ţării Romîneşli (al cărui autor este Constantin stolnicul Cantacuzino), traducerea romînească a Istoriilor lui llerodot, scrierea grecească Despre păgînul Mahomed şi despre papă (autorul este însă Atanasie Gordios). Scrierile ruseşti anonime atribuite lui Milescu de cercetătorul rus I. N. Mihailovski sînt următoarele : Povestirea despre sibile, Despre cele şapte arte liberale, Alegerea ca ţar a lui Mihai Feodorovici, Vasiliologhion (cartea împăraţilor), Povestire despre clădirea 471 www.dacoromanica.ro bisericii. Sfintei Sofia, Cartea ierogUfelor, Genealogia ţarilor ruşi, Despre cele şapte minuni ale lumii, Predoslovia la cartea istoriilor, scrisă din porunca ţarului Teodor, Predoslovie către cneazul P. M. Cerkaski, Cartea despre animalele lumii, Dovadă pe scurt cum că învăţarea limbii eline este mai folositoare decît a limbii latine. Pentru nici una din aceste lucrări nu avem temeiuri sigure referitoare la paternitatea lui Milcscu. LITERATURA R0M1NA IN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVII-LEA IN TRANSILVANIA Printre manuscrisele care circulă In această epocă in Transilvania există o categorie care merită o atenţie specială. Este vorba de activitatea versificatorilor de psalmi şi clntecc religioase in spirit calvin. Versificarea psalmilor devenise o obişnuinţă, un fapt curent In secolul al XVlI-lea datorită unei tradiţii, aşa că nu trebuie să ne surprindă raspîndirea unor texte versificate, cu caracter religios calvin, printre romlni. Prima carte de clntece în limba romlnă, tipărită cu litere latine şi cu ortografie maghiară, apare în secolul precedent, între 1570—1573 la Oradea sau mai probabil la Cluj ; ea cuprinde traducerea unor texte dintr-o culegere de cîntece ungureşti alcătuită de Petru Meliusz şi Grigore Szegedi, ca şi traducerea cîtorva cîntece pioase de Francisc David. O copie după această carte, întregită cu cîteva cîntece noi, face la 1642 Grigore Sandor de Agyagfalva. La 1648 începuse traducerea psalmilor Ştefan Fogarasi. Această informaţie nc-o dă el însuşi în prefaţa Catehismului său din 1648, dar a întrerupt-o „din pricina altor ocupaţiuni". Pe linia acestor preocupări trebuie menţionată şi Psaltirea tipărită la 1651. In a doua jumătate a secolului al XVU-lea continua să se traducă sau mai degrabă să se copieze astfel de psalmi versificaţi. Printre copişti trebuie menţionat în primul rînd Miliail Halici-tatăl (1615—1671), de la care ne-au rămas cîteva fragmente dintr-o psaltire rominească versificată, scrisă cu litere latine, în ortografic maghiară. Originalul acestora pare să fie Cartea de cîntece apărută între 1570—1573, menţionată ceva mai sus. Cîntecele acestea se cîntau cu siguranţă la Caransebeş, oraşul de baştină al lui Halici, aşa cum menţionează regulamentul ide funcţionare al şcolii întemeiate la Făgăraş de Suzana Lorantffi. In jurul anului 1660, după filigranul hîrtiei, pare să fi fost copiat un manuscris care cuprinde 42 de cîntece şi cei 150 de psalmi ai lui David. Originalul traducerii trebuie să fi fost maghiar. Şi acest text, semnalat pentru prima oară de G. Alexici (mai tîrziu a scris despre el Nicolae Dra-ganu) trebuie pus în legătură cu cele anterioare, mergînd pînă la Cartea de-cîntece din secolul al XVI-lca. Popa Urs din Cotiglct (raionul Beiuş) copiază la 1676 o carte de cîntece rituale, în sens calvin. Un original mai vechi are la bază şi copia lui Ioan Viski, A lui sînt David crai şi prorocul o sutie şi cincidseci de sollari cari au scris cu mîinile lui Viski Ianoş din Boldogfalva, 1697. Manuscrisul cuprinde vreo 35 de 472 www.dacoromanica.ro psalmi traduşi după Francisc David şi Grigore Szegedi, iar ceilalţi, după Albert Molnar-Szenczi. Silit de melodie, traducătorul a transpus fiecare psalm romlnesc în acelaşi număr de versuri şi silabe, cu aceeaşi rimă, ca şi cel unguresc. Tocmai din acest considerent versurile nu au valoare artistică, fiind net inferioare faţă de ale lui Dosoftei. In domeniul versificaţiei, fără îndoială că un loc de frunte îi revine creaţiei populare care reflectă aspiraţiile şi lupta maselor, peste diferenţele dc limbă, pentru o viaţă mai bună. Mai ales epica populară, databilă sau mai uşor databilă, datorită conţinutului ei, prezintă antagonismele sociale, acţiunile comune pentru doborirea exploatatorilor. Spre deosebire de epocile precedente, poezia populară, indiferent de natura ei, de dragoste sau de luptă, de înstrăinare sau de dor, începe să fie răspîndită de acum şi pe calea scrisului, fiind în multe cazuri copiată de către cei care se îndeletniceau cu aşa ceva. Altă dată sc transcriu notele melodiilor sau cîntccelor populare romîneşti. In Codex Cajoni, copiat de Joanes Kâjoni Valaclius de Kis Kâjon (1629—1687), un cărturar maghiar de origine romînă care a lăsat o vastă operă scrisă în limba latină şi maghiară se găsesc notele a două dansuri romîneşti şi ale cîntecului maghiar al voievodesei Lupul. Un alt aspect al preocupărilor pentru folclor este cel care reiese din-tr-un document de la 1675 al mitropolitului Sava Brancovici menit să reglementeze viaţa religioasă din Transilvania. Printre diferitele interdicţii şi recomandări, adresate atît preoţilor cît şi mirenilor, sîut amintite şi condamnate In el o mulţime de datine populare de la nuntă, înmormîntare, paşti, joia mare etc. Acest document este în întregime de inspiraţie calvină şi-şi găseşte locul într-o serie întreagă de acte ale superintendenţei calvine îndreptate împotriva superstiţiilor. Materialul de folclor al obiceiurilor pe care ni-1 prezintă este foarte bogat, actul în cauză făcînd parte din cele nţai vechi atestări în acest domeniu. Importanţa lui constă şi în faptul că ne arată poziţia negativă a bisericii faţă de credinţele şi obiceiurile poporului. Interesul pentru poezia populară se evidenţiază şi prin influenţa pe care ea începe să o aibă asupra creaţiei culte. Prin acest interes, dar şi prin tendinţa generală de laicizare a culturii trebuie explicată apariţia primelor versuri laice romîneşti iu Transilvania. Fără îndoială că un merit deosebit în această privinţă au Nicolae Petrovay, Mihail Halici, fiul, şi Valentin Franck von Franckenstein. Nicolae Petrovay copiază la 1672 în Codicele care-i poartă numele un Cîntec romînesc de dragoste scris în ortografie maghiară şi cinci versuri în stil popular, tot cu temă erotică. Iată începutul acestui cîntec, al cărui original e un Cantio de amore alcătuit în ungureşte la Sibiu, în 1660, şi păstrat în Codicele Matray. In para de foc arde inima mea prin tine DacS-mi aduc aminte de cuventcle tale Cu mine de-mpreună făcute multe ori, De multe ori pre obrazul meu lipite sărutări. 473 www.dacoromanica.ro Versurile, a căror măsură variază între 12 şi 15 silabe, nu cunosc ritmul şi rima, în sensul în care vor fi ele realizate în poezia romînească. Pentru apropierea ce se poate face cu versul popular, se pot cita şi următoarele cinci versuri : Ca uude-ţi cat in fată Fată dalbcneaţă Inima m-nvata Cum să t> fac viaţa Sara dimineaţa. Grafia inconsecventă şi limba, care nu este cea din părţile Sătmarului şi ale Maramureşului, de unde era Nicolae Petrovay, arată că el este numai copistul acestor versuri. MltlAIL ITALICI Amănunte în legătură cu. viaţa celor doi Halici, tatăl şi fiul, ni s-au transmis pe scoarţele şi foile unui exemplar din Cescsemo keresztyen (Pruncul creştin) de Paul Keresztuni, tipărit la Bălgrad în 1638, unde au făcut diferite însemnări, atît tatăl cît şi fiul. De aici aflăm că Mihail Ilalici-fiul, fiindcă acesta ne interesează, s-a născut în Caransebeş la 19 octombrie 1643. După ce-şi petrece anii de copilărie sub directa supraveghere a tatălui său, care a fost un cărturar cu o frumoasă cultură, începe să studieze mai întîi la Caransebeş, apoi în 1661 trece la liceul reformat din Sibiu, pentru ca peste trei ani să-l găsim la liceul academic reformat din Aiud. Aici rămîne pînă-n 1667, cînd ţinîndu-se seama de excepţionala sa pregătire, este numit rector al şcolii reformate din Orăştie. Funcţia de rector nu o deţine decît pîuâ în 1669, cîud revine la colegiul din Aiud, unde se purtau discuţii aprinse la care ia parte şi el. Tîuărul Halici rămîne eulu/iasmal de ideile cartezianismului, fiindcă pe baza acestora se angajau discuţiile, fapt care îi atrage alungarea din colegiu. La 1 iulie 1674 se mai găsea la Aiud, deoarece de aici trimite Oda sa lui Francisc Pâpai, dar în acelaşi an, în octombrie, la Sibiu, îşi face testamentul şi pleacă într-o călătorie în Ţările de jos. Nu se cunosc cu precizie cauzele care l-au determinat să facă această călătorie, cu liotărîrca certă de a nu mai reveni,, din moment ce îşi încheie testamentul numai la 31 de ani. Probabil că la aceasta a contribuit, pe lîngă destituirea sa, şi atmosfera creată în urma acestui incident. Timp de douăzeci de ani nu mai avem nici o informaţie despre omul de cultură vastă care a fost Mihail Halici. In cele din urmă, se stabileşte la Londra, unde-1 îutîlueşte la 1694 Mihail Bethlen, în compania tinerilor din Ungaria care studiau aici. Tot aici l-a întîlnit Nicolae Kiss Misztofalusi, un memorialist maghiar. Se crede că la Londra Halici a primit o funcţie corespunzătoare studiilor sale în domeniul limbilor răsăritene. Autorul Odei închinate lui Fr. Paris Pâpai se stinge în străinătate, în anul 1712, sau cu un an înainte. La 1712 i se deschide testamentul făcut în favoarea şcolii din Orăştie. 474 www.dacoromanica.ro In legătură cu bunurile rămase de la Halici s-au purtat lungi procese. Pentru a ne face o idee de toate tergiversările care au avut loc, e suficient să menţionăm că nici în 1722 procesul nu era încheiat. Parte din cărţile care se găseau în biblioteca sa personală au trecut la 1730 în posesia şcolii din Orăştie. Dintre scrierile rămase în moştenire o atenţie deosebită merită Regis-trum librormn, catalogul bibliotecii sale, întocmit la Sibiu la 31 octombrie 1674, cu aproximativ 540 de opere de o reală valoare, deoarece reprezintă începuturile culturii umaniste romînieşti în partea de sud-est a Transilvaniei. Cultura romînească umanistă are la bază cunoaşterea limbilor clasice, iar parte din cărţile ce se găseau în această bibliotecă ne îndreptăţesc să credem că într-adevăr şi românii se îndreptau spre lucrările clasicilor greci sau latini (Euripide, Seneca ş.a.). Catalogul surprinde prin varietatea lucrărilor; există cărţi dc istorie, filozofie, de teologie, lucrări de medicină, de drept, din domeniul ştiinţelor naturii şi de literatură propriu-zisă. Printre cărţile de cultură generală trebuie amintite o Enciclopedie în două volume şi un Dicţionar în 11 limbi. Interesul pentru cartezianism şi, în general, pentru ştiiuţă este dovedit prin două volume din Descarles, precum şi prin mai multe cărţi de medicină şi ştiinţele naturii. - In Catalogul bibliotecii lui IIalici suit menţionate mai multe lucrări despre luteranism şi calvinism, altele despre religia ortodoxă; există apoi patru manuscrise cu versuri, trei conţin versuri bisericeşti, iar al patrulea bocete culese din popor. Toate acestea fac de netăgăduit adevărul (formulat de Nicolae Dră-ganu) în legătură cu viaţa culturală deosebit de animată, bogată şi variată în acelaşi timp din Caransebeşul secolului al XVII-lea. De altfel spre aceeaşi concluzie ne duc preocupările lui Mihail Halici. In şcolile frecventate de Ilalici, în special în cadrul liceului reformat din Sibiu, se cultiva dragostea pentru artă şi literatură şi se dădea o atenţie deosebită poeticii şi retoricii. Elevii erau puşi să versifice în limba latină, dar cu timpul ajung să versifice şi în limba lor maternă, germană, maghiară iar în cazul lui Halici, şi al altora cu siguranţă, în limba romînă. Se pare că aceastţi ultimă îndeletnicire, adică versificarea în limba sa maternă, Ilalici nu o practica între zidurile şcolii, deoarece era interzisă. Din creaţia în limba romînă a lui Mihail Halici ni s-a transmis Oda închinată prietenului său Francisc Paris Pâpai, care-şi luase doctoratul la Basel, publicată în 1674 în V o ta solennia quae Nobilissimi et Clarissimi Viri D. Francisci Pariz de Papa Transylvano Honoribus Doctoratibus. Limba poetului ardelean trădează pe „nobilul romîn“ trecut prin şcoli străine, căruia, după toate probabilităţile, creaţia populară îi era mai puţin cunoscută, din moment ce nu o imita şi versifica în metrul cantitativ învăţat în şcoala de la Sibiu. De altfel versurile, aşa cum sînt concepute, se potrivesc cu celelalte poezii scrise în alte limbi, cu aceeaşi ocazie. Iată cîteva versuri, spre exemplificare : „Cţnt sănătate, sărind la voi, Rumanus Appolo... Fraţi, lîrtaţi, nimfele ias9 cnrînd ; Domni buni, mari doctori, dascăli şi bunele doamne Cu pace ii fiţi, cu pîine şi sare, rugăm...*. 476 www.dacoromanica.ro Oda lui Mihail Italici a fost reprodusă în 1774 la Leipzig în lucrarea lui Veszpremi Succinta Medicorum Ilungariae el Trunsylvaniae Biograpliia, cu o traducere alăturată în latineşte. Puse alaiuri, se constată înrudirea limbii romîne cu latina şi acest adevăr este consemnat într-o notă. De alt (el, traducerea în latineşte a fost făcută tocmai în scopul de a se demonstra laţi* nitatca limbii romîne. După cîteva decenii aceeaşi odă l-a preocupat şi pe Francisc Kazinczy, care o şi reproduce într-o scrisoare adresată lui 15. Virag. VALENTIN FRANCK VON FRANCKENSTEIN Prieteniei Ini Mibail llalici cu poetul sas Valentin Franck von Fran-ckcustcin îi datorăm versurile romîneşli ale acestuia din urmă. Format la aceeaşi şcoală ea şi poetul romîn (liceul din Sibiu) Franckenstein ajunge, după terminarea studiilor, pîreălab de Turnu Roşu. Datorită relaţiilor sale cu romînii, stâpînca bine limba romînă încă din copilărie, iar funcţia pe care a ajuns să o exercite îl obliga la aceasta. De altfel există suficiente argumente că saşii învăţau limba romînă şi că, aşa ca şi astăzi, ea era limba cu ajutorul căreia comunicau cu maghiarii. In 1679 Franckenstein tipăreşte Hecatombe sententiarum Ovidianaruni germanicae .imitatarum, o culegere plurilingvă de versuri care cuprinde, pe lîngă dedicaţiile latine şi imitaţiile germane, 10 versuri săseşti, 18 ungureşti şi 80 de versuri romîneşli, cu litere şi ortografie ungurească (acestea din urmă). Versurile romîneşli cuprind un fel de epigrame, cu ideea luată din Ovidiu, şi traducerea în romîncştc a poeziei lui Simon Dacii, Wo/iZ dem, der sich nur lasst begnugen. Deşi versurile în limba germană demonstrează clar că Franckenstein avea talent, nu se poate spune acelaşi lucru despre cele romîneşti. Traducerea din Simou Dach este destul de slab făcută, îneît R. Hajek o consideră, pe bună dreptate, o încercare din tinereţe. Cîteva versuri spre exemplificare : Fcricitu-i cui sc ajunge De dare Dumnezeului Cui binele nenorocul duce Trăind den meşteşului (probabil meşteşugul lui, n.n.) Caute alalţii avuţie lo voi sta Ungă mlndrie (înţelepciune). Sentenţele, compuse după Ovidiu, au mai multă culoare, uneori chiar prospeţime şi unele dintre ele aduc cu versul popular romînesc. Versurile romîneşti cuprind 6 pînă la 12 silabe şi au rime împerecheate. Reproducem două sentenţe (numărul 21 şi 84) : Fiind mie bine, mă cinsteşte lume Cum fuge norocul, suit de gioc şi glume Ş» Cc-i făgăduiala Fără dăruială ? Trecătoare, brumă, Fum, vlnt prah sau spumă, Iară ce-i în mină Nu ieste minciună. 476 www.dacoromanica.ro Prin acestea Valentin Frank von Franckenstein şi-a clştigat un merit în cultura romiuească, fiind unul dintre primii pocii care au compus versuri laice lu romîncşte. ION ZOBA DIN VINŢ Şirul tipăriturilor popei Ion Zoba începe cu Sicriul de aur, Carte de propovedauie la morţi (Sebeşul săsesc, 1683), o culegere de 15 predici pentru diferite categorii de decedaţi. Iu „predoslovie către măria sa craiul Ar-dcalului“ se arată că din porunca lui Miliail Apa li s-a întemeiat tipografia romînească ; că această carte este primul ei rod şi că acum „besearecele cele ainărîte au dobîudit scăpare şi scnteală“. Mai interesantă este cea de-a doua prefaţă, „Cuvînt către cetitori11 îu care predicatorul consemnează starea de înapoiere culturală a romîuilor : „Această lipsă şi slăbiciune văzînd întru neamul nostru, care pîuă într-atîta au sosit pentru neînţelesul scripturilor, cît cele poruncite de Dumnezeu mai toate au ve^nit intru uitare : pentru care lucru am nevoit de multă vreme să rădicăm tipografie pentru luminarea neamului nostru11. Ion Zoba observă diferenţele dialectale din graiul romîuilor, ca şi Simion Ştefan. Spre deosebire de acesta, tipograful din Vinţ optează pentru folosirea cuvintelor dialectale: „Afla-vei şi cuvinte, pentru că romînii nu grăim toţi îutr-nn chip, cum iaste oca — pricina au adeverinţa, în aliau — împotrivă, liasna-folosul, alduiala-blagosloveniia, şi alte care le-am pus după obiceiul cum grăiesc pre aceste locuri'1. După doi ani apare la Bălgrad, Cărare pre scurt spre fapte bune îndreptătoare, pentru trebuinţele celor ieşiţi din şcolile calvine şi, după toate probabilităţile, pentru cei ieşiţi din şcoala mănăstirii din Alba-Iulia. E vorba de o călăuză spirituală, de o traducere, prin intermediul versiunii maghiare a lui Ştefan Matko, a miei lucrări englezeşti. Ceasloi'eţul din 1687 voiibeşte şi el de importanţa tălmăcirii cărţilor religioase îu limba romînă, ca să poată înţelege toţi credincioşii. Lucrarea a fost alcătuită, după cum se arată la sfîrşitul cuprinsului, de popa Ion din Vinţ, protopopul Gheorghe din Daia şi ieromonahul Iosif, tipograf rus. La 1689 apare ultima tipăritură a lui Ion Zoba, e vorba de Molitve-nic, îu prefaţa căruia se accentuează din nou necesitatea problemei tipăririi cărţilor îu roiuîneşte „că nmlti dintre preoţi ncînţelegînd tipicurile, rîndu-ialcle, foarte cu ncdestoinicic s-au isprăvit toate slujbele11. Autorul îşi avertizează cititorii, asupra greutăţilor de limbă întîinpinate: „Ştiu, iubite ceti-torule, că vei afla lipsă de slove, îu cuvinte, încă mai tare întru înţeles. Savai că îneît am putut m-am silit...11 Această carte a fost foarte solicitată nu numai în Transilvania, ci şi în provinciile romîneşti de peste Carpaţi: toate ediţiile care urmează după acest Molitvenic se folosesc de el (de exemplu ediţia slavo-romînă din Buzău, 1694, şi chiar cea din Rîmnic, din 1706, despre care se afirmă că e tradusă din greceşte, sînt prelucrate cu oarecare modificări după textul lui Zoba). Pentru ideile cuprinse în prefeţele şi tipăriturile sale, Ion Zoba merită să fie trecut îu rîndul cărturarilor romîui de valoare din trecutul nostru 477 www.dacoromanica.ro ohKjfsii leASr Kljm jj Tîpono&^Mfs * M Mwiţj * Okom* ^fS cnV*. «3 flojfc IIIH ^MMfUf'l' MspŞ«H4/lf » InfeH MfixSfo, KjMfm . Th- Ig* j] nsf ht^r. -^THn!^' MoJku 9 4C *f f n AtâŞtyjM& f*-5SS.VJÎS 'Ci* «/X *■* . '$P*j «"« ; ....V^MJI mm * ^pir, tt, it . ^ggga»-.. .<•« .-'•ltty*c- -' • ' I - ..................... ......................... „,,,«, -**8^ V»i Iicn Forscliungânstituts, Sibiu, 1923; N. Drăganu, Miltail IIalici, Contribuţie la istoria culturală romtnească din sec. XVII în Daco-romania, IV, 1924—1926, p. I şi 77—168 ; N. Drăganu, Un manuscris calvino-romîn din veacul al XVII-lea în voi. Fraţilor Alexandru şi I. Lepădatu la împlinirea vîrstei de 60 de ani, Bucureşti, 1936 ; M u s n a i L a s z 1 o, Uj adatok Halici Miltăly eletehes es hagyate altoz in Nyely es irodalomiudomunyi kozlemenyek, IV, evf. 1—2, sz. ; I m r e R e v <5 s z, La Reforme et Ies Roumains de Transylvanie în Arcltivum Europae Centro-Orientalis, tome III, Budapest, 1937; N. Drăganu, Ilistoire de la litterature roumaine de Transylvanie des origines ă la fin du XVIII-c siecle. Bucureşti, 1938 ; N. A1 b u, Istoria învăţă-mîntului romîncsc din Transilvania pînă la 1800, Blaj, 1944 ; C. Tagliavini, Influenccs du Psautier Huguenol, în Cahiers Scxtil Puşcariu, I, 1952, F. 1; A. F o c h i, Folclor romînesc în Transilvania secolului al XVII-lea în Revista de folclor, III, nr. 1, p. 45—62. 31 - c. iu* 481 www.dacoromanica.ro CĂRŢI POPULARE IN SECOLUt AL XVII-LEA In secolul al XVII-lea sfera traducerilor de cărţi populare din patrimoniul literaturii bizantino-slave se lărgeşte mult, fără a ieşi cu totul din domeniul religios. Traducerile, întreprinse tot de clerici, se adresează însă şi acum mai mult maselor populare, în scopul per de o parte de a le educa din punct de vedere etic, pe de altă parte de a le instrui. Cartea populară arc menirea, aşa cum spune Engcls „ca, alături de Biblie, să-l ajute (în deosebi pe ţăran şi pe tîrgoveţ) să-şi limpezească simţul moral, să-l facă conştient de puterea, de dreptul, de libertatea sa, să-i trezească curajul şir patriotismul". Unele din cărţile de care ne ocupăm mai jos au pătruns la noi din cele mai vechi timpuri în limba slavonă, circulînd multă vreme în copii directe. Din secolul al XVII-lea încep să apară şi traduceri care, din nefericire, ni s-au păstrat în puţine copii, incomplete. Cea mai răspândită care populară din literatura noastră veche este romanul fabulos Alexandria, istoria lui Alexandru cel Mare din Macedonia şi a lui Darie din Persida. ALEXANDRIA Ni s-a păstrat o parte din cea mai veche traducere romînească (probabil efectuată în Transilvania) a variantelor sîrbeşti, în copia preotului Ion Romînul din satul Sîmpietru, regiunea Hunedoara, scrisă între 15 iunie 1619 şi 15 februarie 1620 (ms. nr. 3821, Codex Neagoeanus). Copistul arată motivele pentru care s-a ostenit: „Adecă eu uruit greşit şi ticălos popa Io» din Sîmpetru scriş această carte ce se cheamă Alixandrie şi mă ustenii cît putui şi o soriş să cetească şi să socotească bine ce este împărăţie ceştii lumi deşarte şi mîngănoase". Deoarece textul din Codex Neagoeanus pare a fi prototipul tuturor copiilor manuscrise şi tipăriturilor ulterioare, putem să ne adresăm pentru analiză oricărui text posterior. Romanul are două părţi, prima fiind mai ales eroică şi alcătuind uu fel de cod al virtuţilor bărbăteşti, a doua, mai ales etică, oferă un îndreptar nu numai pentru viteji, dar şi pentru înţelepţi. Naraţiunea începe cu izgonirea împăratului Netinav din Egipt. Craiul avirilor (avarilor), craiul harapilor (arabilor), craiul cazîlbaşilor (mezilor) şi craiul etiopilor se plîng lui Darie, împăratul perşilor, că nu mai pot vieţui de Netinav, care cu ajutorul farmecelor sale, le-a luat toate bunătăţile. Darie-vine cil oaste asupra lui Netinav, acesta, travestit în vraci, merge la curtea lui Filip în Macedonia. Solicitat de Olimpiada, să-i dea „ierbi de feciori", Netinav promite că va conjura pe zeul Amon, în realitate pogoară el însuşi în iatacul Olimpiadei, prefăcut într-o himeră. Naşterea lui Alexandru (nume grecesc semnificînd mare, ales, de fapt apărătorul bărbaţilor) este oprită pînă ce planetele stau pe tocmeală spre a se evita ceasul rău, zodia nefavorabilă. Filip, prevenit în vis de naşterea coconului, vine acasă din război şi-l binecuvîntează, apoi îl încredinţează lui Aristotel ca să-l înveţe carte.. Intr-un an, Alexandru deprinsese psaltirea şi în şapte ani toată filozofia lnî 482 www.dacoromanica.ro Aristotel şi a lui Netinav. De la început Alexandru manifesta o inteligenţa neobişnuită. Pe Netinav îl pune să-şi prevadă singur moartea şi fiindcă Netinav îi răspunde că va muri de mîna fiului său, Alexandru, spre a se convinge dacă este tatăl lui cu adevărat, îl aruncă dintr-un foişor. Olimpiada îi confirmă că Netinav fusese tatăl său. Alexandru e foarte viteaz. încalecă pe Ducipal (Bucefal — cu cap de bou), cal sălbatic cu corn în frunte, întrece la alergări pe curteni („boieri"), se bate cu vitejii din ostrovul Dalfionului şi-i învinge, împacă pe Filip cu Olimpiada, părăsită la sfatul unor boieri, taie „precum să taie" pe tătari (sciţi) şi pe împăratul lor Altamiş, înlocuin-du-1 cu Frauţ (corupţie diu Lanţatura, Ioan Asen. III), prinde pe Anarhos, împăratul Pelagouitului, răpitorul Olimpiadei, şi-l predă lui Filip. Filip înjunghie pe Anarlios, dar moard totodată şi el. Atunci Alexandru se urcă în scaunul Macedoniei şi dă ordin să se pregătească oştile de război. Tocmai soseşte un sol de la Darie, Candarcus, ca să ia el tronul şi să oblige Macedonia la haraci. Alexandru îl primeşte cu cinste, dar rupe scrisoarea lui Darie şi-l expediază înapoi. Darie trimite atunci pe Calidonuş cu două rotile, jucării pentru Alexandru, două racle pentru a fi umplute cu banii de tribut şi doi saci cu mac, simbol al mulţimii soldaţilor săi. Alexandru sparge raclele, mănîncă macul şi la rîndul său trimite lui Darie o traistă de piper ca să vadă cît de „iuţi" sînt macedonenii. Apoi, fără a mai aştepta răspunsul lui Darie, porneşte la luptă. I se supun de bună voie Solunul (Salonicul) şi după oarecare gîlceavă Antina (Atena), unde macedonenii taie iarăşi „cum să taie" pe atenieni. La Rîm, Alexandru este condus la biserica lui Solomon de Sabela şi i se oferă mai multe daruri: plaşca (platoşa) şi emurlucul (mantaua) lui Solomon, prevăzută cu trei pietre vindecătoare de boli, un farij (cal alb) cu şaua din piele de aspidă bătută în diamante, sabia lui Armeleuş (Menelaos), suliţa lui de fildeş şi pavăza lui Patrichie (Patroclu), învelită asemenea în piele de aspidă (se observă aici o contaminare cu Iliada). I se arată lui Alexandru cartea prorocului Daniil cu profeţia despre inorogul ce va goni pardoşii de la apus şi va împunge în inimă berbecele cel mare, tălmăcindu-i-se că inorogul este el, iar berbecele Por. De la Rîm, Alexandru o ia înspre „Ţara Leşească". Intr-un pustiu, îl întîmpină oameni-reptilă cu obraz de om şi trup de şarpe, iar la un munte de fier femei-pâsări, cu trup de pasăre şi obraz de femeie (sirene ; conta-minaţie cu Odiseia). Luptătorii ajung în Egipt şi de acolo la Marea Albă, unde fac „catarge" şi pornesc în trei direcţii: Alexandru spre „răsărit" unde zidi cetatea Alexandria ; Vizantie înspre Ţarigrad, unde întemeie Vizantia ; iar Ptolomei spre „marea Acrîm-Tătar, ce să cheamă Ardeal şi Moldova şi Ţara Romînească". După un an, războinicii se întîlnesc în Egipt şi se îndreaptă acum spre Asia. In Troada eliberează pe „frînci" care se duc la Rîm (contaminaţie cu Eneida) de unde „au venit rumînii în Ardeal, în Moldova şi în Ţara Romînească" (adaos de traducător sau copist; din ordinea citării ţărilor romîneşti se vede că tălmăcirea s-a făcut în Transilvania). înainte de a se lupta cu Darie, Alexandru trece prin Ierusalim, unde îl binecuvîntează prorocul Ieremia şi se întoarce în Egipt, unde ridică un „stîlp" în memoria tatălui său. Cu Darie, supranumit „măgarul turcilor", se întîmpină la apa Eufratului. Oştile se tăiară „cum se taie" şi Alexandru ieşi învingător. Darie se retrage la Vavilon, urmărit de macedoneni care încă o tdată taie oştile vrăjmaşe „cum >să taie". Curind cade şi Vavilonul în mîi-nile lui Alexandru şi macedonenii pun mîna pe visteria lui Darie, cea cu două 483 www.dacoromanica.ro -UfuM^ÂL^ 1 >:\L; y ■ ' 7 ' •T^t-4^*1^^?1 ^|r*^£n€ fi* ^ *<*'<* |t^' Tite&V *•• '«? ^iau 4; ^^fir* rt|*ţ 4 ui. A /A !":’ rt ^ ' v‘ţ i| ri-fîj! aS^/viMIiM A*A»ift«*^' i; mâl} . iUutrramZfii :'v, «£«***<*& C&Jjjj^Mtift* 4 ivmu MHĂ4 m 1tCj^|lN4iKţl^ ţi <**urt k MfM r»H * '\ rv '. ' •. ’ • •* •. ‘um ^ţk^uim^A'ţ-m m .-; • **‘'*- ‘ *•. * " . ■ . , V - ^ ,. Jtf fpKţ**^ ţ Pagină din Codex Keagoianus. www.dacoromanica.ro sute de poveri de galbeni, o mie de cai povoduici, o sută de lei-cu zgarde de aur, o mie de pardoşi, o sută de bidivii arăpeşti, o mie de blide de aur, 200.000 de coame de inorog, o sută de potire de aur etc. Un boier dcplîuge nenorocirea împăratului, cu o comparaţie pe care o va utiliza şi Miron Coslin: „Aşa iaste împărăţia, ca şi copaciul mare: cînd cade, mare sunet face. Şi vîntul copaciul mare surpă şi-l sparge". După sfatul prorocului Iercmia (miraculos creştin) Alexandru merge el însuşi în solie la Darie, ca să ceară baraciul, şi este recunoscut de Cau-darcus, dar nu se lasă prins. Darie cere ajutorul lui Por, împăratul indienilor, însă zadarnic, pentru că macedonenii, preveniţi, taie oştile la timp „cum să taie" (expresie stereotipă necesitată de iuţeala povestirii). Oştile duşmane sîut complet înfrîute şi Darie, părăsit de boierii săi care încercaseră să-l omoare, e ridicat din pulbere de Alexandru şi luat captiv. Macedoneanul se urcă în scaunul lui din cetatea Persidei. Darie îi încredinţează pe fiica sa Ruxaudra, Alexandru se însoară cu ea şi spîuzură pe ucigaşii lui Darie. După ce mai bat pe Criş (Cresus) împărat, cuceritorii ies din „lumea mirului" (mireauă) şi intră în ţinuturi fantastice. Intîi se lovesc de nişte femei sălbatice cu păr de porc şi ochi de stele ; apoi de furnici mîncâtoare de oameni, apoi de pitici de uu cot, cotropiţi de cocori, pe care-i învăţă sa-şi facă arcuri şi săgeţi. Aici începe textul copiat de Popa Ion Romîuul în 1620. Pe un slîlp, Alexandru citeşte o inscripţie a împăratului Sanlios, prevenind că mai încolo se află raiul. Sanbos fusese ucis de uriaşi canibali. Aceştia vin şi asupra macedonenilor, dar soldaţii lui Alexandru îi laie, „cum să taie". Mai departe văzură oameni cu şase mîiui şi cu şase picioare, psoglavi sau cbinoclicfali (oameni cu cap de cîine, căpcăuni), raci gigantici, capabili să măuîuce un cal, nagomudri, adică înţelepţi goi (gr. ghimnozojişti), urmaşi ai lui Sit, brahmani, vegetarieni, despărţiţi de femei, numiţi şi blajini, locuind în ostrovul Macaron (srb. makuronski otnk = insula fericită). De la Evant, împăratul nagomudrilor (recte Dandamis, evant fiind numai un epitet cu semnificaţia în limba greacă „plăcut", luat de traducătorul sîrb drept nume propriu), Alexandru primeşte un clondir de apă vie şi i se indică locul raiului cu sfatul de a-1 privi de departe. Văzu apoi ispolini, adică centauri, şi oameni cu coadă de oaie numai cu un picior, o mînă şi un ochi, adică ciclopi. Războiul cu Por împărat este cea mai mare ispravă a lui Alexandru Macedou. Por aruncă în luptă 100.000 de lei „învăţaţi la război", iar Alexandru 1.000 de bivoli şi 1.000 de tauri. Oastea lui Por era mult mai numeroasă, totuşi Alexandru a tăiat-o „cum să taie". In a doua luptă, Por a venit cu 100 de elefanţi cu cîte 30 de puşcaşi, iar Alexandru cu 1.000 de cainile şi 1.000 de catîri şi pentru a doua oară ostaşii macedoneni au tăiat pe ostaşii indieni „cum să taie". Por însuşi a murit de data aceasta în luptă, lovit de Alexandru cu „liangeriul". Pretutindeni romanul are concepţie religioasă (nici o izbîudă nu se înfăptuieşte fără ajutorul lui Savaol) ceea ce uu Impietează asupra caracterului epic, eroic. Uneori dăm chiar peste scene de roman cavaleresc, ca în episodul turnirului între Alexandru şi Por : 483 www.dacoromanica.ro „Şi-şi luă platoşe şi coiful şi încălecă pre Ducijpal, şi-şi luo suliiţa şi ieşi din oaste lui (Alexandru) ; şi ieşi şi Por din oaste lui; se loviră cu suliţele şi frinseră suliţele; şi scoaseră buzduganele şi să loviră de cîte 10 ori; şi scoaseră săbiile..." Alexandru apare ca un erou ambiţios, decis să stăpînească tot pămîn-tnl. Din India purcede cu oştile în ţara amazoanelor. împărăteasa acestora, Talistrada, îi trimite liaraci 3.000 de fecioare. Deoarece nu i s-a opus, Alexandru îi apreciază darul, dar nu-1 primeşte. In schimb, pe Evimitrie împărat, care-1 înfruntă, îl taie. Episodul cuceririi ţării M aştri donului a împărătesei Cleofila-Candachia este unul din cele mai umane ale romanului. După ce bate oştile lui Can-dnsal, fini Clcofilci, Alexandru, travestit în Antioli, ia pe Candusal şi se dncc să vadă pe Clcofila şi vestitul ei palat. Pe drum msă se opreşte şi descinde în iad, unde găseşte pe Sanh'os, pe Darie şi pe Por, legaţi de draci. Cetatea Clcofilei abundă în fast oriental şi e zugrăvită ca în basme (romanul întreg avind factură de basm) : „Era toată de aur şi păreţii, şi acoperită cu aur, şi palatul ei tot de aur şi scaunele de aur, iar masa dc piatră adamantă şi păhărele pre masă tot de piatră antraxa şi de zmaragda şi de zamfir şi de proliiracta şi de criştar. Şi pre mijlocul casei, cure izvor mic de apă frumos ca aurul şi dulce ca zaharul. Şi-l băgă într-altâ casă ; şi era păreţii tot de petri scumpe şi nestemate şi cu niărgăritari podobite ; şi lumina ca soarele. Şi merseră într-altă casă ; era de lemn cioplit, de lemn ce se cheamă evsenica şi asipit; şi acele lemne un le arde nici focul. Şi intrară într-altă casă iarăşi cioplită de lemn ce se cliiamă bnlicsa şi evanisa şi de chiparos. Şi era pusă ace casă tot în măiestrie pre 4 fuse de fier şi cu broaşte şi le învîrtie cu bivoli; şi îucepură a sc întoarce casele şi a să sui în sus toată cetatea şi iar să pogorie". Intrucît a scăpat pe Candusul dc Evagrid, Cleofila se bucură de vizita Ini Alexandru şi-l scapă la rîndul ei dc mînia lui Daryf, celălalt fiu, ginere al lui Por. Alexandru îşi ia cuveniLul haraci şi se întoarce la ai săi nevătămat. In a doua parte, mai ales, eroul devine un exponent al destinului exemplar, acţionînd după norme dinainte stabilite şi vorbind în maxime. Cînd nn slujitor il înştiinţează ca cineva a furat ini pahar de la curte, Alexandru răspunde : „Uni va fi, tot vor zice oamenii pahar împărătesc şi tot va fi al incn“. Aristotel îl sfătuieşte să se îngrijească de un moştenitor. „Nu mi-e dat să fac eu cocon dc trupul meu, ce vor rămîne lucrurile mele", răspunde împăratul. Lnni bătrîn care-şi înegreşte barba ii zice : „I'azeşte-te să nu te înşele cerneala, că barba va fi neagră, iar picioarele slabe, şi tu te ţini tînăr, iar zilele se vor împuţina şi tu vei muri". Cineva îi cere zestre pentru fata lui. Alexandru îi dă 100.000 de galbeni. Omului i se pare darul exagerat. „Darul împărătesc, răspunde Alexandru, mare este". Altcineva aduce vestea ca a găsit comoara lui Iov. împăratul netulburat, îl convinge că, de vreme ce a găsit-o, i se cuvine, iar cînd găsitorul arată că s-a săturat dc cărat aur, Alexandru trimite soldaţii să-şi împartă restul. Un cerşetor îi cere un ban, el ii dă un oraş. Cerşetorul spune că nu i se cade lui să stea în cetate, iar împăratul răspunde : .Nu cant eu cum ţi se cade ţie, ce caut cum se cade mie să dau". Un tîlhar adus înaintea lui are curajul să declare că el omoară, din lipsă, numai cîte un om, spre a-1 jefui, pe cînd un împărat ucide mii dc oa- 486 www.dacoromanica.ro Alexandria, desen de Năstase Negule. www.dacoromanica.ro meni şi jefuieşte cetăţi întregi. Alexandru îl iartă şi-l pune căpitan peste o mie de oameni. Olimpiada îi scrie, rugîndu-I să se întoarcă în Macedonia, el îi răspunde că nu-i este dat să revadă aceste locuri şi o chiamă în Babilonia. Eroul e predestinat să aibă sfîrşit tragic şi e conştient de acest lucru. O femeie rea din Macedonia, Minerva, sfătuieşte pe fiii ei Vreonuş şi Levcaduş să ucidă pe Alexandru. Levcaduş îi toarnă otravă în pahar, Vreonuş, potrivnic crimei, se sinucide. Alexandru*, presimţind moartea apropiată, se tînguie cu cuvintele pe care Ie va folosi Miron Costin în Viaţa lumii: „O lume mincinoasă, lume înşelătoare, o moarte năpraznică, o lume deşartă, o mărie putredă şi mîngănoasă şi înşelătoare, cum te arăţi dulce în pu|ină vreme şi de grabă vini amar; cum să zice : nu este bucurie pre lume să nu să schimbe cu jele, nici mărie pre pămînt să nu să pogoare; binele mult rău aşteaptă". Zadarnic vraciul Filip spintecă un catîr şi bagă pe Alexandru în el ca să-i prelungească viaţa. După ce-şi ia rămas bun de Ia Olimpiada, Ruxandra şi calul său Ducipal, Alexandru moare în ţara „Ghersimului, aproape de Eghipt, unde au zidit Iosif cel prea frumos cele 7 jitniţe Iu faraon împărat în luna august 15 zile“. Ducipal răzbună pe Ioc moartea stăpînului său slră-puugînd în inimă pe Levcaduş. Trupul ucigaşului este aruncat la cîini. Nu mai puţin tragică este moartea Ruxandrei. Ca Julieta mai tîrziu, Ruxandra ia hangerul lui Alexandru şi se înjunghie murind în braţele Iui. „Şi se făcu“, zice autorul, „ce nu s-au făcut, nice făcu o muiere în lume nicăicre. Şi băgară amîudoi într-un sicriniu de aur; şi-i duseră la Alixandric cetate; şi făcu în mijlocul cetăţii turn nalt; şi-i suiră sus ; şi-i zidiră acolo sus. Şi stau şi pînă astăzi". Cronicarii învăţaţi, ca Miron Costin, dispreţuiau minciunile Alexandriei, geografia şi istoria ei de fantezie, totuşi au reţinut fondul moral şi desigur şi pe cel epic, care i-a îndemnat să citească biografiile propriu-zise ale eroului în Quintus Curtius şi Plutarli. Cititorilor de mai mică cultură, ca Popa Ion Romînul, Alexandria Ie dădea însă în afară de desfătare literară şi iluzia cimoaşterii unor fapte şi peisaje în existenţa cărora nu-i nici o îndoială că credeau. Astfel se explică interpolarea cu venirea lui Ptolomeu în Sciţia, la marea Acrîm Tătaru care are Ia bază expediţia adevărată a Iui Alexandru rcl Mare în Dacia în anul 335 dinaintea erei noastre şi interpolarea cu privire Ia originea romînilor de Ia Rîm. în acelaşi timp, eroi ca Darie şi Por au devenit foarte cunoscuţi în popor, iar căpcăunii, Ducipal şi blajinii au intrat în ţesătura basmelor şi în tradiţii. După secretarul Iui Brîiicoveanu, Anton Maria del Chiaro, Alexandria s-a tipărit în 1713 în tipografia mitropolitului Antim Ivireanu din Bucureşti. Nu ui s-a păstrat nici un exemplar din această ediţie, dar dacă ţinem seama că majoritatea manuscriselor ulterioare diferă prea puţin între ele, trebuie sa admitem că ediţia din 1713 era făcută după aceeaşi traducere din secolul precedent pe care o cunoaştem din copia popei Ion Romînul. Ediţia apărută Ia Sibiu în 1794, în tipografia Iui Petru Bart, prima ediţie tipărită cunoscută, nu se deosebeşte decît foarte puţin de traducerea copiată în 1620. Este ediţia care se retipăreşte în mod curent, stilizată şi de M. Sadoveanu în ediţia sa din 1909, Istoria marelui împărat Alexandru Macedon, în vremea cînd era cursul lumii 5250 de ani. 488 www.dacoromanica.ro VARLAAM ŞI IOASAF O mare circulaţie în perioada feudală a literaturii romîne a avut romanul Varlaam şi Ioasaf, la origine legenda lui Buddha (Yuddsatf, derivaţie arabă din Bodliisattva, care în limba sanscrită înseamnă aspirant la demnitatea de Bu'ddha). Legenda vieţii lui Buddlia a trecut din India mai întîi în Persia. Cînd creştinismul s-a răspîndit aici, cineva a introdus în ţesătura povestirii, după vederile noii doctrine, pe călugărul Balaubar (Varlaam) cu rolul de a iniţia pe tînărul Ioasaf în tainele noii religii. Tradusă în limba arabă, legenda a pătruns în Siria şi de aici în Geongi» şi Palestina, la Ierusalim, unde un călugăr Ioan i-a dat forma grecească suib care s-a răspândit în Europa şi, prin intermediar slavon, la noi. Udrişte Năsturel a tradu-o în romîneşte m 1649. In prelucrarea grecească, legenda lui Buddha a fost transformata într-o apologie a creştinismului şi â vieţii ascetice. Aici brahmanii sînt înlocuiţi cu creştinii adepţi ai învăţăturii apostolului Toma. Ioasaf e crescut îutr-un palat, departe de suferinţele omeneşti, şi ajunge să se întrebe asupra rosturilor vieţii prin nişte întîmplări. Vede un cocoşat şi un orb şi-şi dă seama că omul este bîntuit de boli, vede un bătrîn, şi înţelege că tinereţea e trecătoare, un mort, şi pricepe că viaţa se sfîrşeşte. Dar pentru a ajunge la cunoaşterea suprema, în creştinism nu mai este suficientă ca în buddliism, meditaţia. E nevoie de iniţiere prin săvîrşirea mior taine, ca botezul şi cuminecătura, oficiate de un om cu darul preoţiei. Acest rol îl va juca un anahoret din pustiurile Senaridului, Varlaam. El se travesteşte în negustor şi vine sa înfăţişeze prinţului o piatră preţioasă, „mărgăritarul învăţăturii mîntuitoare". Ioasaf ascultă parabolele simbolice ale lui Varlaam şi se creştinează, petre-cîndu-şi timpul în rugăciuni şi lacrimi. împăratul Avenir şi vizirul său Varahia pun la cale un plan pentru a întoarce pe Ioasaf la traiul de mai înainte. Aduc pe vrăjitorul Nalior, care semăna cu Varlaam, şi-l silesc să discute cu filozofii de la curte asupra superiorităţii credinţei lui, dîndu-sc drept Varlaam. Ioasaf, crezînd că Nalior e chiar Varlaam, îl ameninţă că-1 va ucide dacă se va dovedi că a fost înşelat. Nalior, înspăimîntat, apără creştinismul eu atîta căldură, încît la sfîr-şit se converteşte el însuşi la noua religie. Se înţelege că atît pildele Ini Varlaam cît şi pledoaria lui Nalior sînt expuse în aşa fel, încît ideea de creştinism să triumfe. Ultima încercare la care e supus Ioasaf pentru iz-bînda deplină a credinţei este similară celei la care e supus Bodhisattva înainte de a deveni Buddha. Aici rolul zeului Mara este jucat de vrăjitorul Tevda. Acesta convinge pe împărat că fiul său poate fi abătut din rătăcire, dacă va fi ispitit de femei frumoase (tenia a devenit celebră prin Boccaccio). Ioasaf este pe punctul de a se lăsa învins de atracţiile unei femei, cînd ru-gîndu-se lui Dumnezeu, aţipeşte şi are, în vis, viziunea raiului şi a iadului. Deşteptat apoi, el se stăpîneşte şi priveşte în jurul său cu scîrbâ, cueerit definitiv de necesitatea ascezei, a înfrînării poftelor pentru a cîştiga după moarte un loc în rai, în viaţa veşnică de dincolo. Tevda însuşi, văzîndu-şi planul eşuat, îşi arde cărţile vrăjitoreşti mincinoase şi, mergînd hi pustie, se botează. în mare parte Viaţa sfinţilor Varlaam şi Ioasaf este obositoare prin tonul predicator, religios, şi prin abundenţa citatelor biblice, introduse insidios în textura povestirii. Dar unele învăţături avînd caracter de parabole, 489 www.dacoromanica.ro -* **** ^aaaa coentttun Iam ' « . +' ' fAăiOtffc fc' rVlyMMM, * 9 Jf■■~0S; k>aaaa nmuVrr! ^ rr< .r -*N r /• (tfM/tyiMXM IMU ^ 'K f y* ' ■ ' n rw“s s*it*Z*, iittuip* r no y'iot^'irr Mir O tiranof*na\aa hi*tţj miL »r%nrntf ifx^v rt«£M/« f [W4M ir^ »' % MCC nMMHII n« 0: v■ < * Aiiu*I/b.MŞirjuM» no \ 'Tr; '.. ’ITi^ «CIfVlIIftt«f x i «*' •« « » HAA cltrVnoAtjAi r««Vw4M yl rs ' ^ , 64444 -uiK -•» /• « V o 4'l4iX.nM,CrU 4U<*. "sr. f • ' •y' ' '» ‘> ^•CNQ, 4p«nA4jiri#I^M MKA. A *fc iiriuL fiiXifik .<. . Îrî ' , / H/ 4«uV* Iii ^ ^ R4ilf*4»^ 1« I4if r«4i^iN rit -■ HfMfii HcnmriA aha / A *’ rjTf4t .<* K& Io n^uiurufH ntttţ* ClifM r» ^ 1 'A * • ' ^inw *r* iUH hi HiAift* {JTAfti^A mi îhţtKţ* mV*t*Vr« k < ■ »/ «ĂiMAMi' AAnt*ks*t'km «a *. n MfjKcmAfftiY r**t* 7*l * -| ■ ' * Pazina din TTflrlflfl?w /oflsa/1 (fila 19QV). www.dacoromanica.ro rămăşiţe din vechile epopei indiene, nu şi-au pierdut farmecul nici pînă acum. Aşa de exemplu e parabola inorogului, povestită în Mahabharala de înţeleptul Vidura, regelui Dhrtahastra. Un om urmărit de un inorog, animal himeric, cade într-o prăpastie, dar se prinde cu mîinile dc crengile unui copac. Uitîndu-se în jos, vede rozlnd la rădăcina pomului un şoarece alh şi un şoarece negru. In fundul prăpastiei, un şarpe scoţînd foc pe gură aşteaptă să-l înghită. Pe creanga de sub cl zăreşte patru capete de aspidă, iar din vîrf picură puţină miere. Uitînd de toate primejdiile, omul se aşterne pe mîncare. Semnificaţia parabolei : prăpastia este lumea, copacul viaţa, şoarecii timpul (cel alb ziua, cel negru noaptea) ; aspidele : cele patru stihii ale timpului ; şarpele, iadul; mierea ispitele vieţii la care omul, pradă atîtor adversităţi, nu renunţă l. Varlaam şi Ioasaf a avut o influenţă considerabilă în pictura bisericească şi în folclor. Pe bolta Mănăstirii Neamţu sint zugrăvite treizeci şi două »mkmminiMnfimi * Cnrir* k^Aun^h HAAnt^tiAvrk* ^«•tosfr^ii ivye^itrW?, uirttrror« 'VYfi**r&tv5 (matfmÂx% * mcvty hA*y*M*MAfi, Mttcfa\nyÂtn%t** inÂisrrtTHnh'diw IWR ***** ’'n «^ir4r^w? 0r**4**Tr ,f* J^aafTks ■ li/*+**nlCr*ţt -**V* wrt &a 47*Mţ*4m£% * .fc*iqpfr Si /f f—v>#.., ^ (fcrM 1K ■££, ~"T~r%ţfy,iT „ ^ „JL ii xT^' ~~ ." 1 ui Hftuţi mg_ * £*t >«»<*- Mitoitct* 'tr* ,1 YJ**- -s**»**»^*»^***- CTi^+n^ţlSţ,™. ***** H4*/*. ţrîî >< W-t jU*^ V p f*t+* **t mţ. v ^ U»î ,i j ,.. >■ Attuş U4tirf%X%t - '*4d*siorjrjgf-/mţ ^ (/„’ u ~> rtî#*#ţjet ^ ^ y,, ' V/- ^ \i vk- 1. • f ®. ia^ •; , ii ■'1®# ■:4tr Pagină din Fmologul (fila 47). www.dacoromanica.ro ralc, alcătuit prin secolul al IV-lea în Egiptul elenistic şi prelucrat în limbile romanice şi germanice sub numele de Bestiarii. La noi Fiziologul vine din literatura bizantină, prin canal sîrbcsc. Ca manual, Fiziologul este elementar şi naiv, populat mai mult de animale fictive, decît reale. Dar tocmai aceste animale mitice, fantastice, himerice fac din manualul popular de zoologie o operă literară cu o însemnată influenţă asupra folclorului şi asupra literaturii culte. In general, în Fiziolog se dă o descripţie sumară a speciei, pentru a se trece la lecţia morală. Să exemplificăm cu două speţe himerice, inorogul (un fel de rinocer) şi stratocainilul (o combinaţie între struţ şi cămilă) ; „Pentru inorogul. Inorogul este o gadină mare şi cu un corn în frunte mare ; şi iaste ager ; şi agiuuge pre căprioara şi o loveşte cu cornul şi o împunge. Deci tot o poartă în corn 40 de zile, pînă putrezeşte şi cade din corn, şi pînă o poartă numai cu limba linge sîugele ei, şi scurcă tot lingînd sîngcle ; aceia îi este hrana foarte cu nevoie şi încă ziua de trei ori spre răsărit, şi se roagă Ini Dumneizeu. „Aşa şi tu, ome, nu uita pre Dumnezeu, ce te roagă svinţiei sale ziua şi noaptea". „Pentru stratocamil spun: stratocamilul iaste pasăre mare. Şi cînd oao, oul îl lasă în apă, şi-l clociaşte cu ochii şi tot caută pre el, iară de va căuta Intr-altă parte, ea strică oul. Şi iaste un şarpe lung de 50 de coţi, şi ajunge la stratocamil şi stă şi el lîugă pasăre doară cum va căta spre el stratocamilul, să strice oul. „Aşca şi tu, ome, să te păzeşti de dracul că tot stă lingă tine, doară ar întoarce omul să caute spre el şi pre năravul lui, pînă te va doblndi şi pre tine şi pre sufletul tău va să-l ducă în iad“. învăţăturile morale sînt introduse, după cum se vede, în mod silnic, adesea fără nici o legătură. Pentru ca cititorul să ia aminte, se inventează un animal cu aspecte cit mai înfricoşătoare. Asemenea animale fantastice au trecut apoi în basme. Fiziologul are o faună himerică boigată. De aici vine finixul, pasărea cu capul de aur care renaşte din propria-i cenuşă ; vasiliscul, nu balaur cu privirea ucigătoare ; calandrinonul, pasărea cu puteri vindecătoare ; indropnl, calul de mare, voievodul peştilor, pilul sau filul (elefantul). Albinuşa, Floarea darurilor, se alimentează din Fiziolog clnd materializează virtutea sau viţiul. Aici şoimul simbolizează bărbăţia, iepurele frica, ursul unuia, păunul îngîmfarea, pelicanul care-şi sfîşie pieptul pentru a-şi hrăni puii jertfa, privighetoarea curăţia şi constanţa în dragoste. Deoarece avem a face cu nişte metafore, era firesc cafele să fie preluate de poeţi (Iancu Văcărescu, în poezia Ochianul, foloseşte simbolul pelicanului). Elemente din Fiziolog se află în romanul popular Alexandria. Dimitrie Cante-mir în Istoria icroglifică are personaje din Fiziolog: inorogul, filul, struţo-camila ş.a. LITERATURA ASTROLOGICĂ ŞI DE PREVESTIRE Incepînd din secolul al XVII-Jca au circulat la noi, în manuscrise, traduceri de cărţi diviuatorii venite prin intermediare sîrbeşti din literatura bizantina, cu origini din Asiria şi (Egijpt. Sînt cărţi astrologice, de pe 496 www.dacoromanica.ro vremea cînd astronomia nu era încă fundată ca ştiinţă, cu elemente de magie, avînd ca bază credinţa într-o influenţa a astrelor asupra destinului uman, credinţa în determinarea sorţii de constelaţia (zodia) ce stăpîncştc luna în care te-ai născut (horoscop de nativitate fixă) sau planeta ce domină anul în care te-ai născut (horoscop de actualitate). Acestea sînt Rojdanicele sau Zodiacele. Alte cărţi prevestesc viitorul prin ccraunoseopie, observînd zodia în care cade tunetul (Gromovnice); altele, în fine, prezic ce se va iutîmpla, interpretând fenomenele planiosomatioe, mişcarea muşchilor (Trepetnice). Cel mai vechi Rojdanie ni s-a păstrat în copia din 1620 a popci Ion Romînul din Codex Neagoeanus şi conţine prevestiri numai pe trei luni; răp-cinnc (raptio uvae = culesul viilor, septembrie, lună cu care se începea anul în calendarul bizantin), brumariu (octombrie), brumariu mare (noiembrie) şi hidrele (decembrie, de la sf. Andrei, Indrea, 30 noiembrie, cînd începe iama). Rojdanicul sau Rujdenifa popci Ion Romînul dă horoscopul după luna de naştere pe sexe, cu reţete .medicale de pură fantezie. De exemplu : „In luna lui Brumariu de se va naşte ficiorul, fi-va mic în stat şi la păr sniad şi vorovitoriu. De va învăţa carte, el va fi cinstit. De tînăr va cam munci ; şi va intra în casa împărătească, şi va fi stringătoriu de aur şi va cădea într-o greaţă ; şi de tînăr va merge la giuidecală. Şi va ave un semn în cap şi într-o mînă şi în faţă. Şi la o apă va avea frică mare, ce să roage pre Dumnezeu şi pre sveti Nicolac. Şi să nu să suie in copaci, că va câde şi să nu să rămăşucască cu nime. Şi va dobîndi o rană de altă limbă şi va do-bîndi o greaţă ; şi o frică mare în 7 chipuri ; şi va să moară. Unde-s svăde să nu margă, că va dobîndi o vătămătură. Primejdii va avea cînd va fi de 20 ai ; de va trece de cie, el va vie 205 let. De să va războli, leac : rădăcină de crin şi tămîi albă şi ulei de lemn ; să le piseze, să se ungă, că se va vindeca. Praznic sveti Nicolac1'. Un Gromovnic şi un Trepelnic s-au tipărit în 1639 cu litere aduse din Tara Romîncască la mitropolia din Bălgrad, ceea ce înseamnă ca biserica din Transilvania considera aceste cărţi utile, în caz că nu urmărea scopuri materiale. Iată ce crede Groinovnicul că se înlhnplă cînd tunetul cade în constelaţia Capricornului : „De va tuna în numărul de coniu de capră, atunci ploi vor fi 30 sau 40 de zile şi între împăraţi gilceavă,' şi ură şi răpire, războaie spre răsărit, -şi foamete pre alocurca şi de bură marc corăbiilor va fi perire, şi în oameni neputinţe vor fi. Iară să va fi cutremur, atunce lăture despre austru de foame vor muri şi un om cu inuiare-ş va muri. Iară se va tuna amiazaze sau va fi cutremur, multe rodure vor pieri şi miere multă va să fie întru destul. Iara se va fi cutremur noapte, patimă va fi şi greutate multă şi ucidere şi se vor turburea cetăţile şi va fi suspinarc, lacră ini, şi pre marc se vor turbura, şi iarna va fi mare şi grîu mult“. Gromovnicul pretinde a da buletine meteorologice care, evident, interesau pe plugari. Cele mai absurde suit prevestirile din Trepetnic, comcntînd contracţiile muşchiulare : „Chica de se va clăti în oaste veri merge, iară sănătos veri veni.. Urechea stingă de se va cutremura, rău cuvînt va auzi... Sprinceana direaptâ de se va clăti, un cocon va dobîndi. Nasul prespre tot de se va clăti, boierie ■veri ave... Barba de se va clăti, un om te va tilni şi după aceia de bine - c. 1144 497 www.dacoromanica.ro / ITi /*»i / 4 /v âf* ’ fo* ****# &£&*«/& t*****'4-- s ^ -< ^ tit*J**»£ n* ţ c? ^«MSrl^şpV #«v- A &UA âxiv AVM* [u»*am% inft Pagină din Foletul novei al lui Brîncoveanu (fila 3). www.dacoromanica.ro te va grăi... Genunchiul sting de se va clăti, o napaste veri păţi... Glezna drepăta de se va clăti, o comoară vei găsi...". In cartea Şiapte taine a besearecii, tradusă de Evstratie Dragoş logofătul, se reproduce hotărîrea soborului din Ankara prin care erau osîudite practicile divinatorii: „încă şi ceea ce aduc vrăjitori la casele lor, pentru ca să facă niscare farmeci, aşişderea şi ceia ce vor vrăji în steale, pentru să cunoască multe lucru din ceale neştiute ; şi, mai pre scurt, vrăjitorii şi ceia ce vrăjesc, să nu să cumenece 5 ai. Aşijderea şi ceia ce vor purta la sine avgare sau alte rădăcini sau erbi, dzicînd că sînt bune, să nu să apropie nici o răutate; aşijdere ceia ce dzic că iaste năroc sau primejdii sau becisnicie, sau ceia ce-şi socotesc dzua care s-au născut şi dzic c-au fost bună sau rea, şi aceştia ca să aibă canon 5 ai“. Intre 1667—1669, Staico, grămăticul Bisericii Domneşti din Tîrgoviştc, traducea din slavoneşte un indice de cărţi oprite, care interzicea „vrăjile", specificînd tot ce intră în literatura eretică : „Astrologul... Cartea Gromovnicul, Fulgeamicul; Luna cu cearcăn. Colindătoriul. Metanie. Mîslenicul. Socotitorul de vise. Vrăjalnicul, vrăjind cu paserile şi cu liiarăle, care sînt aceastea: casa trăsneşte; urechea-mi ţiueşte; ochiul mijaşte ; focul colcăiaşte; clinele urlă, şoarecele ţîţîieaşle; şoarece liaina-mi roade ; broasca michecăiaşte; pisica miorlăeaşte ; braţul mi se bate ; somnul înfricoşează ; orbul mă Intîmpină ; de-mi arde ceva ; focul ţiuiaşte, seînteia din foc sare; cade omul; luminare se stinge; calul ue-cliiază ; bou pre bou se suie. „A multe feluri de pasări: albina cîntă ; peaştele se bate; iarba sună ; lemn de lemn sclrcliaşte; frunza sună; coţofana ciută ; lupul urlă ; amărăciunea va veni şi alte multe fealuri de vrăjiri... „Aşişderea şi alte cobe cari sînt cărţi ereticeşti; Cartea cetitoare de stele... în care oamenii nebuni vrăjind cred, căutînd zilele naşterii sale ; ue-merirea ceasurilor; soroaca vieţii; nevoile năpaştilor; fealurile morţii; norocul în neguţătorie; în slujbe...". Fireşte, în locul acestor cărţi, indicele recomandă cărţile sfinte. Totuşi biserica nu a împiedicat aşa-numita literatură eretică, ci mai degrabă a încurajat-o, făclndu-şi din ea o importantă sursă de cîştig. Cît despre autorităţi, acestea se dezinteresau, închizînd discret ochii. De altfel, oameni culţi ca stolnicul Constantin Cantacuzino şi, prin înrîurirea lui, domnitorul Constantin Brîncoveanu, consultau în mod curent cărţile astrologice de prevestire şi un slujitor al curţii, Ioan Romanul (Ioan Frîncul), poate italian de origine, căpătase sarcina de a compila anual calendare străine, cu pronosticuri (ne-au rămas astfel de calendare pe anii 1693, 1694, 1695, 1699, 1700, 1701, 1703 şi 1704). Sursele lui Ioan Frîncul sînt astrologii Chiaravallc şi Fruniol, precum şi diversele publicaţii periodice veneţiene de tipul: La Tartana degVinflussi del gran Pescatore di Dorsodura,^ Pallade Veneta, Vaticinio delte stelle, Bur-levole e ridicoloso lunario, VAstrologo grottesco. Intîiul calendar al lui Ioan Romanul se subintitulează Foletul novei şi este tradus din „limba frîncească, adică italienească în romîneşte numai pentru perierghia (curiozitatea) domnitorului". El cuprinde efemeride obscure, greu de înţeles chiar pentru contemporani. 490 www.dacoromanica.ro „Craiul de Spania, dulce doarme. „In Roma moare un obraz, carele face a cădea nasurile la mulţi... „Iu Milan, să dauţuieşte... „în Ameslerdam, nn neguţaloriu bogat să mufluzeaşte... „Un oin mare den \iena face cale, ca să meargă să gonească pe turc...“ Trccînd la „prognosticc" autorul extrage dale tot aşa de sibiline, mai ales cînd este vorba de turci, a căror nimicire o doreşte : Tartana de Steale zice : „...Văz de jos o oaste noao turcească, carea ne duce în mîini slavele. „Şi vaz în Tramontana, lîuga o gîrla, faeîndu-se măcelarii de oşti turceşti". Chestiunea izgonirii turcilor din ţările cotropite, inclusiv din Constan-linopol, era la ordinea zilei la sfîrşilul sccolnlni al XVII-lea şi calendarele o aşezau în primul loc. In 1698 apăreau la Augsburg, în limba germană, doua pronosticuri, unul moscovit (Dus muscoivittischen Prognosticon) şi altul otoman (Ottomanisches Prognosticon) scrise dc Slanislav Rciuliard Acxtelmeicr, în care se prezicea pieirea turcilor prin intervenţia ţarului Petru I şi a împăratului Leopold. Primul pronostic a fost tradus în greceşte la Bucureşti, anume pentru domnitorul Constantin Brîncovcanu, interesat în cel mai înalt grad de asemenea prevestiri. In ceea c.e priveşte pe Petru cel Mare, acesta ţinea la curtea sa nn astrolog,, pe Petru Şafirov, care-i traducea calendarele lui Iolmun Ileinrich Vogt, matematician suedez, ale polonezului Stanislav Slo-vacovici, ale germanului Pavel Ilalk şi ale lui Wolfgang II. Adclung din llamburg. LECENDE BOGOMILICE Cn toată prigoana dezlănţuita împotriva lor, în Bulgaria bogomilii au rezistat pînă în secolul al XVII-lea, cînd, sub denumirea dc pavlichieni, con-irrliţi la catolicism şi păstoriţi de franciscani, îi găsim în vreo 11 sale din regiunea Vidinului şi Xicopolnlui. în urma înăbuşirii unei răscoale împotriva turcilor, în anul 1688, locuitorii satului pavlichian Ciprovâţ se refugiază în Ţara Romînească. Acest curent de emigrare a durat şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, contribuind înlrucîtva la răspindirea credinţelor bogomilice în mediul nostru, oarecare urme regăsindn-se mai ales în folclor. Probabil pentru a preveni erezia, se publică în 1710, la Tîrgovişle, pentru prima dală după manuscrisul original grec (o ediţie în traducere latină a aparnt la Veneţia în 1555), o scriere în care se condamnă, printre alte erezii, şi cca bogomilică, Panoplia dogmatică de Eulhyinios Zigabenos. O legenda cn caracter bogomilic dalbul din prima jumătate a secolului al XVII-lea a fost publicată în 1883 de Moscs Gastcr. Eroii principali sînt Aduni şi Eva. Alungaţi din eden, aceştia an mai stat la porţile lui 15 zile, piua cc sufletul li s-a „împuţinat" dc foame. Rugat să le dea măcar o mireasmă din rai, Dumnezeu le-a trimis smirnă şi tămîie şi prin îngerul Ioil a scos din eden dobitoacele şi le-a pus sulb slăpuiirea lor. Cînd însă Adain a vrut să are păinîntul cu boii, i-a ieşit înainte Satana, care nu l-a lasat să tragă nici o brazdă pîna n-au făcut împreună un zapis. Zapisul întărit prin tipărirea palmei lui Adain îu piatră acorda păniiut lui Adam în schimbul 500 www.dacoromanica.ro ,;4mm H UI tVrtlb *0# Ji Wmb City uit ?*ţ, jatd lepzf ai tute '«« ^ jtoii&s&gr cu a rac cutie Uuth* ^4 AeÂhl - «H* s - ^SSsrid»^ :^CU '?%«>**: # #1 xu«iM Ix-jQ ’Jt.,A?‘C'(?”i*t3iy•lm* Jult xuu-mbA■ > A'titbfi mf sfr*4^ Ragină din Povestea lui Satanail (fila 164). 'MţktâM'i www.dacoromanica.ro sufletelor ce se vor naşte din el, şi de îndată ce a fost încheiat, Satana l-a ascuns în apele Iordanului, dîndu-1 în paza a 100 de draci. Acest motiv bogomilic este frecvent în basmele noastre şi îl găsim cu derivatul său (Hris-tos botezîndu-se în Iordan se aşază pe cărămida cu zapisul şi o sfărâmă) în pictura religioasă, de pildă într-o frescă de la mănăstirea Cozia. încă de pe cîud stăteau în preajma raiului, Adam văzuse în vis că fiul său Cain îşi va ucide fratele, dar un înger îl sfătuise să nu destăinuiască nimic Evei. Intr-adevăr Cain ucide pe Albei, spiritul răului întronîndu-şi din nou puterea în lume. Eva naşte pe Sith dar moartea lui Adam se apropie. SLtli şi Eva se duc în rai să aducă muribundului o ramură de măslin (simbol al împăcării), dar în poarta edenului sînt opriţi de o fiară, gorgonia, gata sa-i înghită. Eva îi reaminteşte că pe cînd era în rai a hrănit-o cu mîna ei; fiara răspunde că ea a cutezat întîi să deschidă gura spre mîncare din pomul oprit, „derept aceia şi eu de voi vre, şi pre feciorul tău voi mînca“. Episodul cu gorgonia are la bază o altă credinţă, aparţinând sectei ba-biloniene a mandeilor, după care, în urma mîncării fructului oprit, animalele au devenit ostile lui Adam şi Evei şi au fost potolite numai după ce Adam a arătat lui Dumnezeu că dacă fiarele îi vor sfâşia, neamul omenesc va dispărea de pe pămînt. Din ramura adusă de Sith, Adam şi-a făcut o cunună şi cu ea pe cap a murit şi a fost înmormântat. Sith a văzut cum trei îngeri îi duceau sufletul în cer. Eva s-a rugat să i se ia şi ei sufletul şi a murit a şasea zi după Adam. Din cununa de pe capul lui Adam a crescut un pom. Prima parte a legendei, cu zapisul lui Adam, a fost prelucrată anonim şi în versuri şi ni s-a păstrat în oîteva copii sub titlul Cîntecul lui Adam sau Verşul lui Adam. O legendă bogomilică este Povestea lui Satanaîl cum s-au trufii împotriva ziditorului Dumnezeu cu gîndul şi cum au căzut din ceriu de s-au făcut din înger luminat... drac, semnalată de N. Cartojan şi datată „poate din sec. al XVII-lea“ (ms. B.A.R.P.R. nr. 1282). Satanail, gelos de slava acordată omului de Dumnezeu, adună cetele de îngeri, veşmîntul, stema şi steagurile ziditorului şi-şi aşază scaunul deasupra norilor. Dumnezeu cheamă pe arhanghelul Gavril şi-i porunceşte să meargă împotriva lui Satanail. Speriat de puterea Iui Satanail, arhanghelul Gavril ezită şi atunci ziditorul trimite în locul său pe arhanghelul Mihail. Acesta îşi ia spada sa de 40 de coţi şi, bucinînd puternic, coboară pe pămînt. Satanail auzind buciumul îşi ia şi el spada, arcul şi săgeţile şi se găteşte de luptă, însă Mihail spune că a venit să4 admire creaţiunile. Satanail, liniştit, îl aşază pe tron lîngă el, dar Dumnezeu deschide porţile raiului şi dă drumul unui soare de şapte ori mai înfierbântat ca de obicei, care incendiază întreg pământul. Satanail şi Mihail se duc la mare şi după ce Satanail ia jurământul de credinţă al lui Mihail, se aruncă în iezerul răcoros din fundul mării. Atunci Mihail pune mîna pe podoabele raiului răpite de Satanail şi zboară la cer. Satanail vrea să iasă din adîncuri ca să-l prindă, dar Dumnezeu îngheaţă apa pe o adîncime de 200 de coţi. Satanail roade ghiaţa cu dinţii, se ridică in văzduh şi ajunge pe Mihail în momentul cînd se apropia de cer. II apucă de o mînă şi un picior, dar arhanghelul îl izbeşte cu spada şi-l prăbuşeşte înapoi în fundul mării. De reţinut că Satanail este numit aici şi Lucifer. Legenda este prototipul colindelor pe tema „prada în rai“. 502 www.dacoromanica.ro In sfârşit, urme de bogomiliism întâlnim în ms. B.A.R.P.R. nr. 130, în nişte Învăţături cînd s-au pricit Satana cu Dumnezeu şi ctndu-ş posti fiu lui Dumnezeu în 40 de zile şi în 40 de nopţi, după aceea se sui în măgura Eleo-nului. Modelul acestei legende se află în Evangihelia după Matei (4, versetele 1-11), unde diavolul ispiteşte pe Hristos flămînzdt de post să prefacă pietrele în pline şi să se arunce de pe un templu spre a se încredinţa de divinitatea lui, făgăduindu-i toate împărăţiile lumii, dacă i se va închina. în legenda bogomilică textul este dezvoltat în direcţie epică. Diavolul, stingherit de prezenţa mîntuitorului pe pământ, adică în împărăţia sa, îi cere să se urce la cer, în împărăţia tatălui său. Hristos refuză şi atunci Satana se retrage pe un munte vecin unde, adunîndu-şi dracii, se pregăteşte de luptă. Hristos se roagă, pămîntul începe să ise cutremure şi un nor negru învăluind pe Satana dă posibilitate îngerilor să-l prindă şi să-l spînzure de toarta cerului, eu capul în jos. Diavolii se ascund prin văgăunile pământului, iar Satana, captiv, se roagă de iertare, făgăduind că va îndemna şi el pe oameni să asculte cu-vîntul lui Dumnezeu. Hristos îl eliberează, dar ajuns pe pămînt, Satana nu-şi ţine făgăduiala. Ameninţă pe Hristos că va interveni să fie răstignit. Isus, care ştia mai dinainte ce se va întîmpla cu el, îi răspunde că va mântui prin moartea sa pe cei drepţi, apoi va învia şi la judecata de apoi va arunca pe Satana şi pe toţi ai lui în focul Gheenei. Acest din urmă text, păstrat într-o copie târzie din secolul al XVIII-lea, apare în literatura bizantină în secolul al XlI-lea şi în cea bulgară în secolul al XlV-lea, rămînînd în literatura noastră izolat, fără ecou. Contrar credinţei învăţaţilor din secolul trecut (Hasdeu, Gaster) bogo-milismul a avut o înrâurire redusă asupra literaturii romîne, pătrunzând în momentul cînd chiar în ţara de unde ne-a venit, se afla pe cale de dispariţie. El nu a avut la noi, ca în alte ţări, sensul unei mişcări cu caracter social şi nu a pricinuit conflicte sociale, nefiind consemnat ca atare de vreun document contemporan (despre emigrările bulgare peste Dunăre în secolele XVII-XVIII există rapoarte ale misionarilor catolici către scaunul papal). Câteva legende manicheiste, în legătură mai ales cu creaţiunea lumii, în care Dumnezeu apare creatorul fiinţelor bune (cal, bou, oaie, albină), iar Satana creator al fiinţelor rele (viespe, liliac, şarpe) nu-şi au originea în bo-gomilism, ci în miturile dualiste iraniene şi au venit la noi direct din sudul Rusiei. O singură legendă despre creaţiunea omului din lut şi suflet prin colaborarea celor doi demiurgi antagonici, Dumnezeu şi Satana, este autentic bogomilică, fiindcă o găsim expusă în cartea lui Euthymios Zigabenos, Panoplia dogmatică. CRONOGRAFELE Paralel cu dezvoltarea istoriografiei în limba romînă, în secolul al XVII-lea a crescut interesul pentru istorie în general şi se pare că din acest timp datează traducerea Istoriei lui Irodot, copiată în 1816 cu titlul exact: Istoria cea veche şi de multe feluri a marelui învăţătoriu Irodot de la cetatea Alicarnasei, care istorie în nouă părţi să împarte, carile să chiamă muze, adecă zîne, pentru dulceaţa cuvintelor. Vorbind de cetatea Candiei, traducătorul face o paranteză : „Cetatea Candiei care nu o pot turcii lua acum“. Deoarece 603 www.dacoromanica.ro Camlia a fost asediată în 1645, 1649 şi 1667—1669, s-a dedus că traducerea s-a făcut între aceste date, de Eustratie Dragoş logofătul, după N. Iorga, de Nicolae Milescu după alţii, precis este greu de spus de cine. Această operă n-a a*ut nici o înrâurire asupra literaturii noastre, rămînlnd cu totul izolată. 0 influenţă însemnată au avut în schimb aşa-numitele cronografe, istorii universale de la facerea lumii după Biblie continuate cu istoria Bizanţului şi a Imperiului Otoman, văzut ca a treia Romă. Prototipul acestor cronografe a fost Istoria sinoptică în versuri a lui Manasscs. Cronograful lui Manasses a fost mereu prelucrat chiar în patria sa, transpus în proză şi amplificat cu date din alţi cronicari bizantini precum Theofan, Glieorghe Monahul, Cedfen, Zonaras ş.a. Astfel de prelucrări stau la baza cronografului alcătuit de Dorothci al Moncmbazei, copiat în Moldova din porunca lui Petre Şchiopul sub supravegherea ginerelui acestuia Zotu Ţigara şi tipărit la Veneţia în 1631, în greceşte, sub titlul : Carte cuprinzînd pe scurt felurite şi interesante povestiri, adunată din diverse istorii şi tradusă în limba populară de către prea sfinţitul mitropolit al Monembaziei chir Do-rothei. Scrierea este închinata lui Alexandru Coconul, domnul Ţării Roinîncşti şi s-a tipărit cu cheltuiala lui Apostol, fratele lui Zotu Ţigara. După domnia lui Sclim al II-lea (1566—1574), Dorolhei po>estcşte vizita sa la curtea lui Petru Şchiopul, „învăţat desăvîrşit" şi poliglot (ştia limba turcă şi greacă), vizită care ar fi avut loc prin 1583. Cronograful merge cu istoria Bizanţului pînă la Constantin Paleologul, dar se ocupă şi de împărăţia turcilor (pînă la Murad al Ill-lea), de Veneţia şi de patriarhii „bisericii celei mari" a Răsăritului. Sub titlul Adunarea istoriilor de la începutul lumii pînă la împărăţia lui Constantin Paleologul, împăratul cel după urmă al grecilor, cartea lui Dorothei a fost tradusă m romîneşte din greceşte de Grigorie dascălul Buzoianu, nu se poate preciza anume cîiul (ms. B.A.R.P.R. ur. 3556,. copiat de Drăgoi logofătul, este din 1687). Cronograful lui Dorothei a fost cunoscut la noi şi direct (de mitropolitul Dosoftei, de exemplu) şi indirect, prin cronograful lui Matei Cigala din Cipru, parohul bisericii greceşti San Giorgio din Veneţia, intitulat Nou cozzt-pediu de diferite istorii, începînd de la zidirea lumii şi ajungînd pînă în anul de faţă, 1637. într-adevăr Cigala reproduce pasaje întregi din cronograful lui Dorolhei, pe carc-1 continua pînă în domnia lui Murad al IV-lca (1624). La sfîrşil însă şi Cigala da o listă a împăraţilor şi a patriarhilor pînă în anul 1636, o listă a dogilor \ eneţiei, precum şi cîteva capitole disparate privind demnităţile curţii imperiale a Bizanţului, cele 7 siuoade ecumenice şi disputa sf. Silvestru cu vrăjitorul Zamvri. Acest cronograf scris în greceşte a intrat îu tipar la Veneţia în 1637 şi a fost de asemenea tradus în limba romînă pe la mijlocul veacului al XVII-lea, deoarece ui se păstrează o copie a lui Gavril diacul ot Balţăteşti, făcută în 1689 (ms. B.A.R.P.R. nr. 86 : Letopiseţul cel împărătesc, de la împărăţia lui Theodosie cel Mic) din ordinul lui Ion Iordachc Cantacuzino. Traducerea este atribuită uuui anume Pătraşco Danovici, fost „logofăt al treilea şi grămătic de scrisoare grecească" în Moldova, prin 1662. Fiind scrise de clerici în scopuri morale şi religioase şi adresîndu-se maselor populare, cele două cronografe greceşti fac un marc loc legendelor parabiblice din aşa-numitele texte apocrife, naraţiunilor şi anecdotelor mai mult sau mai puţin istorice, apelînd nu o dată la folclorul oriental. Întrucît 504 www.dacoromanica.ro • î£"Şl'* 'W ^ 'cH*^*r^r -'r^i '"J.^fj^-t răj-<..<.x ^fyţryJ^ «■ f}uL6 ■ <*m«’ iWmlI, • Aft,(‘ * L ***£*#na , *ta+f fv‘/n-/«■ ti «■-<2 rv^TZi r * -4. «6- ,, jîţTty*. ■ Ou / ^rt‘qf 77 WWlMi O' t^f fc\7 / tf* '-*/ J&iSf* . . ..t .«M. fr' «W ^ /*<■>» *'<•* * • • . u* cirt/tirajţ i -rvj ^______________ "., v -/»y'^g** -yT/t1. t» rr*-* ^ fZlUcxi^ * iiţ, ijT-î _ ^rt« a>0/7l»/A>., SvC.V* .*• * V V ' «T«^Wj* A a , .-rfyf *“/<*<• /. ^*S/.»-TO Vf <1 ^' _ — ......................... aginâ din Cronograful Dorothei (fila 199). www.dacoromanica.ro cronografele au circulat în numeroase copii manuscrise, o seamă de poveşti conţinute în ele au redevenit populare şi le întîlnim în versiuni posterioare, piuă în secolul nostru. In traducerea cronografului lui Matei Cigala figurează întîi legenda despre Cum au căzut Luceafărul den ceriu peste care-şi aruncase ochii şi Eminescu : „A patra zi“, povesteşte cronograful, „cînd au făcut Dumnezeu luminile coli mari şi stclile, întru acea zi au căzut Luceafărul din cer, carile era mai mare peste o ceată de îngeri, pentru că s-au mîndrit întru sine şi au zis că-şi \a pune scaunul său împotriva scaunului lui Dumnăzău : ce cuin au cugetat, îndată s-au desfăcut ceriul şi au căzut împreună cu toată ceata lui“. Urmează legenda despre Numele lui Adam (cele patru litere ale numelui reprezintă în limba greacă iniţialele cuvintelor care marchează punctele cardinale), legendă trecută în unele oraţii romîneşti de nuntă. Legenda privitoare Ia felul în care a învăţat Cain să ucidă se află tot în cronografe. Pilda a dat-o diavolul, prăvălind o piatră peste o oaie a Ini Cain, care a murit pc loc. Cain, invidios că Dumnezeu primea numai jertfa lui Albei şi-i îmbogăţea „agonisita" şi-a omorît fratele dînd drumul Ia o stîncă de pe munte asupra lui. Pedepsit să rătăcească fără odihnă, „'gemând şi tremurând", Cain a fost ucis Ia rindul său de unul din urmaşii Iui, Lameh, cu o săgeată, fiind luat drept fiară. Din ţeaista mortului s-a făcut o fîntînă şi din fîntiînă au izvorît viermi cu patru picioare şi cap, câinii (originea cîinilor din ţeasta Iui Cain se întemeiază în limba greacă pe o etimologie populară). înainte de Avraam, spun cronografele, oamenii aveau statură gigantică : „Pre acea vreme, când aţi auzit c-au fost Nevrod împărat încă erau uriaşii cei mari, că şi Nevrod împărat încă era uriaş şi să bizuia toţi tăriii lor şi fără a să închina lui Dumnezeu, să închina cine la ce-i bătea inima". Gîngăvia lui Moise, cunoscută din istoricul Iosef Flavius (De antiqui-tate Judaeorum), este explicată de cronografe în chipul următor. Intr-o zi, faraonul jucîndu-se cu Moise, acesta, copil „brudiu", i-a aruncat coroana de pc cap. Ca să demonstreze inocenţa copilului, fiica lui* faraon, mama adoptivă a lui Moise, a cerut să se aducă două tipsii, una cu galbeni şi alta cu jaratcc. Dacă pruncul va întinde mâna spre galbeni, se va vedea că e conştient, deci vinovat, dacă nu, nu. Copilul a scăpat de Ia moarte, întinzînd mîna la jaratcc şi băgând chiar un cărbune în gură, dar şi-a ars limba şi a rămas gîngăvit. In popor vracii se numeau solomonari. Numele vine de Ia împăratul So-lomon din Biblie, autorul poemei Cîntarea Cîntărilor şi al Parimiilor, căruia cronografele îi atribuie puteri supranaturale. „...A aflat firea a tot ce iasle în lume, a oamenilor, a dobitoacelor, a paserilor, a gadinilor, a peştilor, a orbilor, a jivinilor, aşijderea şi plantele şi crugurile şi toată tocmeala cerului şi de suptu ceriu ; ştia şi cum va lega pre diavoli şi cum îi va chema pre numele lor, aşijderea toate leacurile şi toate doftoriile şi toate ierburile, care de ce leac era... acestea toate Ie-a cunoscut Solomon cu înţelepciunea sa". Indicele de cărţi oprite tradus de Staico grămăticul incriminează între altele o „evanghelie de Ia Thoma Paralipomen ce au trimis pe un vultur în Vavilon către Ieremia". E vorba de o legendă cunoscută şi cronografelor, în legătură cu profetul Ieremia, prezicătorul căderii Ierusalimului. Spre a cruţa pe Avimeleh de chinurile robiei babiloniene, Ieremia i-a dat un somn de 506 www.dacoromanica.ro 9» îxniuii. , ulHKiattAan «IdMKUt ttM«Ttti IWW tt/mnA f A.. O »*«ur ^.rUpamX ttwtrtti n^Snwf '<« aa»r . utiteij rintamlf uiK>a^^ca* ^v tua^T ’ *£*tA*Hixix^ uittttat aiuran ,, mit M iit)*At Am i x . (T Jv • * <7> t}T . „ V * T** U“HTyf^T,’!' 'MirM ■ ««ny»**» yuaţjitţai ţa . gs&flH ţyiAaUjfţfttTfa . jBai’ ^^jx '>ncjyin,tt >ittt 'Xt-Ş*u.%tt , ^MiLAr^j. Toarta. yyaty-H IHhum. ag-ntxjtu r™wV»*t*. CjâxfiJtttAitAtttfiaiaX fi a MXaX , uu< amarata j ■» x a fio** J&1. *? J "‘'X- î w*<$pa ««« ajtaa «flaw AM»fAf Ctua ttmAtiMitia a 4KM( / i» -_ «*mn Htauffittfl _. » ; o * i mej **s*¥ «ST *., - -* . fi i petrecerea sfinţilor a mitropolitului Dosoftei. Cronografele sînt izvorul principal al legendelor dc care ne-am ocupat la Dosoftei, despre cci şapte coconi din Efcs şi Avgar. Dar acestea slut legende exclusiv religioase. O legendă cu caracter istoric, devenita populară prin cronografie, este aceea a Troadci. Istoria Troadei este o povestire a războiului de zece ani între greci şi troieni şi a peripeţiilor care au urmat, dar nu după epopcelc homerice. Iliada şi Odiseia, cu miraculosul lor pagîn, pu mai satisfăceau pe cititorii creştini şi încă din primele secole ale erei noastre s-au încercat adaptări, contrafaceri, cu eliminarea intervenţiei zeilor şi prezentarea faptelor într-o altă lumină, sub pretextul ca llomer n-a fost decît un „rătăcit". In 1907 s-a găsit în Egipt, la Tcblunis, un papirus cu un fragment grecesc dintr-o istorie a Troadei în care autorul, Dictys, se da drept martor ocular al războiului troian, prieten al regelui Idomcncu, al lui Palamed şi al lui Ajax Telamonius, croi crelani. Traducătorul latin al istorici lui Dictys, Ephcmeris belii Troiani, Lucius Septiiuius, pretinde că opera, scrisă cu slove fcniciene, fusese scoasa la iveală din niorinîntul autorului de un cutremur, eă stapînul locului, Eupraxil, o transpusese în litere atice şi o trimisese împăratului Ncro, dc unde a ajuns în posesia sa. El o tahnăcea în latineşte din dorinţa dc a comunica un document autentic asupra războiului troian, şi nn un basm ea acela al lui llomer. Cei care au descoperit fragmentul grecesc din opera lui Dictys consideră însă că vechimea lui nu trece dincolo de primul secol al erei noastre. A dona legenda despre războiul troian, De excidio Troiae historia, a fost pusă în circulaţie de Cornelius JNcpos, cunoscutul autor de biografii din primul secol dinaintea erei noastre. Aici istoria este atribuită lui Darcs fri-giauul, unul din ceata Ini Antenor, care a scapat din dezastrul final, fugind împreuna cu Enea. Ar fi deci tot un document autentic, descoperit, zice traducătorul latin, dc el însuşi, pe eînd studia la Vtena. Aceste două plăzmuiri an fost prelucrate în secolul al XH-lca în Le roman de Troie, de truverul normand Benoit de Saintc-Maure, dar erau cunoscute şi independent, de vreme ce apăreau încă în ediţii elegante „ad usum Dclphini", în veacul al XVII-lea. Fapt este că împreună cu cpopccle homerice ele constituie sursa principală a istoriei Troadei din cronografele lui Ma-lalas, Manasses, Dorothei şi Cigala, citite şi în parte traduse la noi. Versiunea din cronograful lui Manasses, trecută în cronograful romîncsc al lui Mihail Moxa din 1620, conţine toate elementele naraţiunii din Dorothei şi Cigala, şi anume : visul fatal al lui Priam despre naşterea fiului său care va pricinui căderea Troici ; abandonarea lui Paris-Alcxandru într-un cîmp şi creşterea Ini dc către nişte păstori ; reprimirea în palatul împărătesc ; uciderea fratelui şi pribegia în Sparta ; răpirea soţiei lui Mcnclau ; pornirea aheilor împotriva Troadei ; omorîrea Ini Palamed prin viclenia lui Odiseu ; retragerea lui Abile din luptă ; uciderea lui Patrocle şi revenirea lui Ahile pe cîmpnl de luptă ; uciderea lui Ileetor ; sosirea indienilor în ajutorul troienilor ; străpungerea lui Ahile cu o săgeată de Paris-Alexandru ; introducerea calului de lemn imaginat de Odiseu în cetatea asediată ; cucerirea şi incendierea Troici, în fine găsirea Elenei de către Mcnclau la Memfis, în Egipt. 508 www.dacoromanica.ro Epilogul, absent în cronografele tip Dorothei şi Cigala, a fost extras >» a^imM*n Vh«v« /H'aamî*n«îpt hT»rtf mairwvrKU -‘4 _.................. ______ ................. ;ij5j!ţ ^'p*****f?™«**<*»*• ^«»yrn>^yu<^«Vţ^«jjfiru^ •aiaa/j—^ ^ ^ . tt .«- -* - - ** -J —- / *? Ri|(iM<ffanuf*Tf<*il*f - - f - - - ------- ’i'^ Mtnrnm *TŢ*ci *fc> I U»U a *« « y Î >„<♦. i FjrttT^^tmn^injîttîma .«a^wt^TV J,rw •**' * **'rtf*’ffi 2 rrŞrt**: ■ :; «ir •■! - &, . ' -* — - Pagină din Minunile Maicii Domnului (fila 103). www.dacoromanica.ro Originea legendei este în Josephus Flavius, de unde a trecut pe de o parte în Gesta Romanorum, pe de alta în cronografele bizantine. Cronografele abundă în legende despre minunile incredibile ale icoanelor, născocite în vremea împăraţilor iconoclaşti, în deosebi pe timpul lui Lcon Isaurikos, pe care încearcă să-l convingă de sfinţenia icoanelor, fără a izbuti, însuşi patriarhul Cherasim. Foarte dramatică este povestirea căderii Bizanţului sub turci în 1453. împăratul creştin Constantin XI Dragases n-a vrut să cadă în mîna musulmanilor şi ,s-a luptat cu sabia, pînă a fost ucis. Se zice că sultanul Motlia-med II i-ar fi căutat trupul printre cadavre ca să se convingă că a pierit cu adevărat. MÎNTUIREA PĂCĂTOŞILOR O carte de mare circulaţie în literatura noastră veche este opera călugărului cretan Agapie Landos, Mîntuirea păcătoşilor, apărută pentru prima dată în greceşte la Veneţia în 1641 şi tradusă în romîneşte în Moldova şi Ţara Romînească în secolul al XVII-lea, deoarece trei copii datează din ultimul deceniu (ms. rom. 1384 din 1691, ms. rom. 2174 din 1696 şi ms. rom. 2517 din 1699). Există peste 40 de exemplare manuscrise din această scriere. Manuscrisul 1384 din 1691, copiat de ieromonahul Silvestru la „Agapia cea veche" nu a fost relevat pînă acum. El cuprinde „pre scurt" Minunile preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea fecioară Maria (partea a treia a cărţii lui Agapie Landos) şi Viata sfîntului şi prea cuviosului părintelui nostru Vasile cel Nou. în epilog se arată că traducerea s-a făcut după „o carte, mare, care-i tipamică pre limba grecească", fără îndoială Mîntuirea păcătoşilor. Opera lui Agapie Landos e o compilaţie din Metafrast, sinaxare, penti-costare, Viaţa sf. Ioan Damaschinul de Ioan, patriarhul Antiohei, şi culegerile italiene de povestiri despre minunile Maicii Domnului, Miracola della gloriosa Vergine Maria (sec. XIV) şi Libro dei cinquanta miracoli della Vergine (sec. XV). îndeosebi trei din minunile Fecioarei au avut un ecou mai mare în literatura şi folclorul european. Prima, povestită şi de Ioanichie Galeatovski în Cer nou se referă la adormirea Maicii Domnului şi constă în două fapte supranaturale. Fecioara orbeşte pe necredincioşii care vor să-i răstoarne racla purtată spre mormînt şi taie din încheieturi mîinile unui necredincios care atinge sicriul. A doua minune a intrat în romanul medieval al lui Philiphe de Romi, seigneur de Beaumanoir, La Manekine, în Mirâcle de la fille du Roy de Hon-grie (sec. XIII) şi în miracolul italian Sancta Uliva (sec. XVIII). Fiica regelui Franţei este încredinţată de mama ei vitregă unui servitor, spre a fi ucisă. Servitorul îi taie numai mîinile şi o părăseşte într-o pădure. Infirma e găsită de fiul unui duce, care o îngrijeşte şi se căsătoreşte cu ea. Regele organizează un turnoi la care vine şi tînărul duce şi cu acest prilej, aflînd că fiica vitregă trăieşte, regina substituie unei scrisori a ducelui către tatăl său, ordinul ca soţia lui să fie omorîlă. Din nou nenorocita femeie este pără- 511 www.dacoromanica.ro ff^ăf , v '“'A* ei ^ţ$ijf .9* 0 ■.;>■■*& & f». -:^ ■X* t w < 4/ *» a **<* 4 * %r * * *\&0&*? Mt ***A k r £ ^r« Ş^t* J*M*/i !* ~^l 'cA, ±*~ k*&*\ I J2ty<( ji .* ,,. # . *>«’: *V* fttjnm rjMLt-v^' * >^âiiife • ob'4&^* %*/CA . "‘ G*,«' -$** *f «Mf *#**"" ^ : v‘ ■ *> «*>..-k*-' JU .-'X*a I* n> > (VtWS**: -* *»*«*.. £ *$ B4JKMA* , £&,^*J- :y*i? Pagină, din întrebările lui Panaiot filosoful cu Azmel papiştaşul, fila 2. www.dacoromanica.ro sită Intr-o pădure, dar de 'data aceasta fecioara Maria îi pune mîinile tăiate la loc şi soţul, regăsind-o, o readuce în cămin. Soţia îi povesteşte taina naşterii ei şi, din porunca regelui, mama vitregă este ucisă. In sfîrşit a treia legendă, despre o călugăriţă care urmărită de regele Richard al Angliei şi-a scos ochii ca să-şi păstreze castitatea şi i-a recăpătat prin bunătatea Maicii Domnului, a intrat în Fiore di virtu şi se află ţn Albinuşa romînească din 1620. Viaţa sfîntului Vasile cel Nou este hagiografia care a înrîurit mai mult folclorul nostru (ritualul înmormîntârii). Textul original a fost admis în Acta sanctorum şi e comparat de bizantinologi cu Divina commedia de Dante. Datorită credinţei sale, Vasile îmblînzeşte doi lei fioroşi şi e scos din mare de doi delfini, care-1 duc pe spinare. Ucenicului său Grigore îi arată cum după moarte sufletul trece prin vămile văzduhului disputat la fiecare vamă de îngeri şi draci. Demonii au raporturi cu păcatele celor 21 (în alte versiuni 24) vămi (a cuvintelor nesocotite, a minciunii, a clevetirii, a lăcomiei, a leneviei, a furtului, a zgîrceniei, a îngîmfării, a mîniei, a pizmei, a uciderii, a vrăjitoriei, a desfrînării, a tiraniei, a beţiei, a fumatului etc.). Popasurile, punţile, din ritualul înmormîntării ţărăneşti simbolizează popasurile prin vămile văzduhului, iar pomul mortului are rostul de a face umbră sufletului obosit de trecerea prin vămi. JOCA MONACHORUM . Multe din legendele devenite populare prin cronografe, elemente cosmologice, date privind simbolica obiectelor liturgice şi ierarhia bisericească se regăsesc într-un chestionar cu întrebări şi răspunsuri, provenit din literatura bizantina şi cunoscut în occident sub numele de Joca monachorum (jocul călugărilor). Chestionarul venit la noi prin canal slav pe la sfîrşitul secolului al XVII-lea, poartă în copiile care ni s-au păstrat diferite titluri precum : Întrebări şi răspunsuri, Întrebările lui lazimir iriticul şi ale lui Panaiot filozoful, Întrebări de darurile sfintei biserici, Întrebări şi răspunsuri din sfinta şi marea săptămină a patimilor lui llristos, Întrebări ale blagoce-stivului împărat chir Leon cu dascălul din theologhia sfinţilor blagocestivi. In cronografele lui Dorotbei şi a lui Cigala este înfăţişată pe scurt o legendă înregistrată în literatura apocrifă (Evanghelia apocrypha Lipsiae, publicată de C. Tischendorf), sub denumirea de Paradosis Pilati (Osîndirea lui Pilat). Este vorba de rechemarea la Roma de către împăratul Tiberiu a procuratorului Pilat şi de pedepsirea lui pentru că n-a ştiut să împiedice uciderea lui Hristos. Anecdota se află şi într-o povestire independenta, copiată în secolul al XVII-lea, în manuscrisul nr. 469. Mai interesanta pentru consecinţele ei folclorice este legenda soţiei lui Pilat, Procla, din Întrebări şi răspunsuri. Se povesteşte că Pilat şi-ar fi sfătuit soţia să nu se ducă la răstignirea lui Hristos. Procla, curioasă, n-a ascultat, ci îmbrăcată cu o ,,plaşcă“ a mers să privească scena măcar de departe. Cînd un soldat a împuns pe Hristos cu suliţa în coastă a ţâşnit sîmge şi a stropit plaşca Proclei. Zadarnic a încercat «a s-o spele, sîngele s-a întins peste tot. Procla, înspăimîntatâ, a alergat în sa - c. nu 613 www.dacoromanica.ro grădină şi, săpind o groapă sub un piersic, şi-a îngropat haina acolo. Din haină a răsărit pe loc viţă de vie cu struguri copţi, astfel încît în momentul cind Pilat, căutlndu-şi soţia, intră şi el in grădină, o află în vie goală, con-templînd strugurii rumeni „cit nu să putea găsi într-alt chip“. Originea legendei este desigur în Evanghelia după Ioan (cap. 15, vers. 5), unde Hristos se asemuieşte cu viţa de vie : „Eu sînt viţa, voi sînteţi mlădiţele. Cine rămîne întru mine şi eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără mine nu puteţi face nimic". Şi în scena cinei cea de taină din Evanghelia după Matei (cap. 26, vers. 29), Hristos vorbeşte apostolilor săi: „Ci vă spun vouă, nu voi mai bea de acum din acest rod al viei, pînă în ziua aceea cînd îl voi bea cu voi, nou, intru împărăţia tatălui meu“. Motivul apare în iconografia populară. Intr-o icoană pe glajă găsită în satul Drăguş din Transilvania, din coasta lui Isus creşte o tulpină rămuroasă, încovoiată de ciorchini de struguri. Academia Republici Populare Romîne posedă un număr de 20 de manuscrise din Întrebări şi răspunsuri dovadă că au fost foarte răspîndite. Copia cea mai veche a fost făcută de ierei Ghinea Stanovici Voinescu, dascălul „Căpălnaş", nepotul episcopului Damaschin ot Rîmnic, în 1748 (nr. 3806). BIBLIOGRAFIE § N. C a r t o j a n, Alexandria Sn literatura rominească, Buc., 1910; idein, Noi contribuţii. Studiu şi text, Buc., 1922; Ion C. Chiţimia şi Dan Simonescu, Cărţile populare tn literatura rominească, I—II, Bucureşti, 1963 (Alexandria, Varlaam şi Ioasaf, Albinuşa, Legende din Cronografe). § P. V. Năsturel, Viaţa sfinţilor Varlaam şi Ioasaf, traduşi din limba eleni la anul 1648 de Udrişte Năsturel, ed. P. V. Năsturel, Bucureşti, 1904. § N. C a t t o j a n, Fiore di virtit in literatura rominească, Bucureşti, 1928. § M. G a s t e r. II Physiologus rumena in Archivio glottologico italiano, X, 1886, p. 273—304; Margareta D. Mociorniţă, Traduceri romineşti din Fiziolog (cel mai vechi text), în Cercetări literare, I, 1934. § N. Driganu, Cea mai veche carte rakocziană în Anuarul Institutului de istorie naţională al Universităţii din Cluj, I, Cluj, 1922 (Gromovnicul şi Trepetnicul, studiu şi text). § Foletul novei. Calendarul lui Constantin Brîncoveanu, 1693—1704, ediţie cu o introducere de Emil Vîrtosu, Bucureşti, 1942 (Cuprinde şi Insemnîrile de taină, ale lut Constantin Brîncoveanu din 1693, 1694, 1695, 1700, 1703, 1707). § Th. S. Thomov, Influences bogomiles bulgares dans le „rituel cathare“ de Lyon, în Actes. du coli or/ue internaţional de civilisations, literatures et langues romanes, Buca* rest, 1959, p. 58—78. § Legenda despre Adam şi Eva şi Cîdcrea îngerilor, în M. Gaster, Chrestomaţie romînă, L 5 Istoriile lui Herodot, ediţia N. Iorga, Vălenii de munte, 1909. § Texte de hronografe, în Gaster, Chrest, rom., I şi Em. C. Crigoraş, Din cronografe (legende şi istorii), Buc., Vremea, 1933 ; Iulian M. Ştefînescu, Cronografele ro-mîneşti de tipul Danovici, în Revista istorică romînă, IX, 1939, p. 1—77 sau Opere istorice, Bucureşti, 1942. 514 www.dacoromanica.ro § Minunile cele mai presus de fire ale Prea sfintei stăpîne noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea fecioarei Maria, care puţine din ceale nenumărate s-au luat In scris de la fealuri de dascăli de Agapie (Landos)... tălmăcita de Rafail ieromonahul protosinghel. Rîmnic, 1820; Marea minune săvirşită la Adormirea Maicii Domnului, Bucureşti, Tip. Academic, 1934; M. Gaster, Die rumii-nischen „Miracles de Notre-Dume“, In Miscellanea di folologia e linguistica. In memoria di Napoleone Caixe Ugo A. Canello, Firenze, 1886; E. D. T a p p e, 1. Rumanian manuscript miscellany into John Rylands library, Manchester, 1960. § Viaţa sfintului Vasile cel Nou şi înfricoşatele vămi ale văzduhului şi dreapta judecată pe care le-au văzut Grigorie prin rugăciunile sfintului Vasile cel Nou care s-au scris pre limba elinească de acelaşi Grigorie... tălmăcita de Galactica episcopul Rlmnicului, Rîmnic, 1816 (o ediţie, Dcnsusianu, în Studii de filologie romină. Bucureşti, 1898). § Întrebări şi răspunsuri, în Cercetări literare, I, 1934 ; A. V a s s i 1 i e v, Anecdota graeco-bizantina, Moscova, 1893. www.dacoromanica.ro SECOLUL AL (pî n ă 1 a XVI I I-LEA 1 780) SITUAŢIA SOCIALA ŞI POLITICA IN ŢARA ROMINEASCA, MOLDOVA ŞI TRANSILVANIA Secolul al XVIII-Iea în Ţara Romînească şi în Moldova reprezintă, la începutul său, o epocă de sporită asuprire a clasei ţărăneşti şi de pierdere a drepturilor politice autonome ale acestor două ţări. In schimb la mijlocul veacului, ca rezultat al luptei ţărănimii împotriva asupririi feudale şi celei fiscale, se produce — sub Constantin Mavrocordat — liberarea parţială a şerbilor. In a doua jumătaite a aceluiaşi veac, ca urmare a războaielor ruso-turce, la care se constată o masivă participare a voluntarilor romîni, dominaţia otomană este reglementată, înlăturîndu-se parţial formele sale cele mai abuzive. Aceste schimbări sociale şi politice se produc încă în cadrul orînduirii feudale, care prezintă semne de destrămare. Creşterea producţiei agricole se vede din rapoartele străine privitoare la starea economică a Ţărilor roinîne ; ele arată existenţa unui prisos de grine pe piaţa internă, după îndestularea nevoilor Imperiului Otoman, precum şi a unor negustori de grîne, în afară de cei ce cumpărau pentru turci. Monopolul turcesc asupra produselor ţărilor noastre poate fi în parte ocolit, în special în ce priveşte exportul de vite, pe scară mare, spre imperiul austriac, care de la sfîrşitul veacului precedent devenise vecin cu Ţara Romînească şi cu Moldova. Aceste relaţii comerciale cu Europa centrală au contribuit la întărirea legăturilor de tot felul cu ţările din această parte a continentului şi apoi şi cu ţările mai depărtate din apus. Un fapt care a contribuit la pregătirea' orînduirii capitaliste în ţările romîne a fost crearea manufacturilor. Manufacturile de postav din Ţara Romînească, de la Afumaţi (apare încă de la sfîrşitul secolului al XVII-lea) şi de la Pociovalişte, iar în Moldova de la Chipereşti, cea de sticlărie de la Bacău, manufactura de hîrtie de la Fundeni („hardughia de pe apa Colin-tinii“), atelierele de tipografie, fabrica de luminări albe şi altele capătă organizarea obişnuită din alte ţări a unor astfel de întreprinderi. 617 www.dacoromanica.ro Problema socială cea mai importantă care a frămîntat Ţările romîneşti în \eacul al XVIII-lea a fost aceea a relaţiilor dintre ţărani şi stăpînii de moşii. Pe de o parte cresclnd posibilităţile de desfacere pe piaţă a grînelor, stăpînii încearcă săişi asigure o cât mai mare cantitate de muncă servilă, pe de altă parte ţăranii, care se văd din ce în ce mai asupriţi, duc o luptă îndîrjitâ pentru eliberarea lor din şerbie. Stăpînii, boierii şi mănăstirile, încă de la începutul veacului, generalizează claca obligatorie pentru oamenii liberi fără pămînt, aşezaţi pe moşiile lor şi pe de altă parte reduc aproape la robie pe rumîni; munca lor pentru stăpîni sporeşte fără măsură, o dată cu creşterea părţii de moşie rezervată acestora. Şerbii încep să fie vînduţi, schimbaţi, dăruiţi individual, fără lotul cultivat de dînşii pe moşie, întocmai ca robii ţigani. Arma de luptă a ţăranilor împotriva asupririi feudale şi a fiscalităţii domneşti a fost fuga masivă dintr-un loc în altul sau peste hotare, retragerea cu vitele în păduri, ceea ce ameninţa cu ruina totală nu numai gospodăria feudală, ci şi finanţele statului. Paginile cronicarilor din veacul al XVIII-lea sînt pline de ecourile acestei lupte, ea formează problema majoră a vieţii celor două ţări romîneşti în această epocă. Reformele care poartă numele domnului fanariot Constantin Mavrocor-dat dar care au fost în realitate alcătuite de adunări ale ţării ţinute sub presiunea agitaţiei populare, au reglementat raporturile dintre ţărani şi stăpînii feudali. Aceste raporturi formau pînă atunci relaţii de dependenţă feudală între particulari, ele devin acum îndatoriri care fac parte din organizaţia statului. Statul dictează, atît în Ţara Romînească, cît şi în Moldova, asimilarea rumânilor şi vecinilor cu oameni şeaMori cu învoială pe moşii; ei sînt declaraţi cu toţii liberi, în sensul că posedă libertate personală (nu pot fi vînduţi individual fără vînzarea moşiei), iar claca este fixată printr-o hotă-rîre a statului, pentru toţi ţăranii de pe moşii, la 12 zile pe an în Ţara Romînească şi la 24 de zile în Moldova. Ţăranii din Ţara Romînească au răscumpărat libertatea lor relativă cu bani grei (zece taleri de om). Cu toate încercările repetate ale boierilor de a anula reforma sau măcar de a o ştirbi, pentru a se întoarce la rentă în muncă nelimitată prestată de ţărani, reglementarea raporturilor feudale a rămas aceeaşi pînă la Regulamentul Organic. Ţăranii nu au fost în realitate eliberaţi prin reforma lui Constantin Mavrocordat, de vreme ce nu au fost împroprietăriţi pe moşia care era a boierului, iar cei ce o munceau rămîneau în dependenţă economică faţă de acesta. Pentru istoria literaturii romîne din acea vreme rămîne valabil un fapt de ordin social general; literatura noastră se dezvoltă în timpul lipsei de libertate reală a majorităţii poporului şi de tensiune ascuţită a luptei de clasă împotriva unei boierimi egoiste şi cu orizont ideologic foarte strimt. Acest fapt nu putea să nu aibă repercusiuni asupra ideologiei cuprinse în scrierile boierilor, cît şi în ale adversarilor asupririi exercitate de dînşii. De asemenea şi stilul literar al operelor vremii se resimte de existenţa acestei atmosfere apăsătoare. Situaţiei sociale semnalate îi corespunde, pe plan politic, domnia fanarioţilor. Fanarioţii, înscăunaţi în domniile Ţării Romîneşti şi a Moldovei în deceniul al doilea din veacul al XVIII-lea, sînt supuşi direcţi ai sultanului (nu prin mijlocirea unui drept de suzeranitate ca locuitorii din Ţările romî-neşti). Ei se ridicaseră din rîndurile patriciatului orăşenesc din Constanti- 518 www.dacoromanica.ro nopol, adică dintre marii negustori greci îmbogăţiţi care, pe încetul, îucepînd din veacurile precedente, cuceriseră stâpîuirea economică a Imperiului otoman şi în parte şi a Ţărilor romîneşti. Ca instrumente ale dominaţiei otomane, fanarioţii reduc tot mai mult autonomia Ţărilor romîneşti prin lipsa unei politici externe de sine stătătoare, reducerea armatei şi recunoaşterea dreptului turcilor de a ştirbi teritoriul ţării (cedarea Olteniei şi a Bucovinei). Totuşi, autonomia internă a celor două ţări, în această epocă de restrîngere a independenţei lor, nu este desfiinţată. Regimul nobiliar instaurat în veacul al XVII- lea este într-adevâr mărginit în acţiunea sa politică de puterea fanarioţilor ; fanarioţii nu depindeau numai de boieri, ci posedau un puternic sprijin din afară, de la Poarta otomană. Dar tendinţa fanarioţilor de a scădea puterea boierilor pămînteni, folosind serviciile clientelei lor greceşti venite cu dînşii în ţară, nu a izbutit. De cîte ori vreun domn fanariot a încercat să sfârîine în chip autoritar opoziţia boierilor, el a fost răsturnat pe cale violentă de către boierii pămînteni. (Nicolae Mavrocordat predat de boieri austriecilor, Matei Ghica, Constantin Racoviţâ, Constantin Mavrocordat în 1763, au fost maziliţi la cererea boierilor). Dar, în genere, există o colaborare a boierilor pămînteni cu domnii fanarioţi, pentru că cei dintîi, în special prin avansurile de bani făcute vistieriei, erau garanţii finanţelor de stat, iar în schimb, domnii aduşi de la Poartă garantau menţinerea privilegiilor boierimii, ameninţate de lupta ţăranilor împotriva asupririi feudale.. Din aspectele politice ale cîrmuirii fanarioţilor trebuie reţinute trei fapte care interesează istoria culturii. Mai întîi influenţa limbii şi culturii greceşti asupra literaturii romîne, apoi, din cauza dependenţei tot mai strînse de Imperiul otoman, o influenţa turcească în limba romînă literară, o înrîurire care, cu formele orientale, îngreuiază stilul, nu numai lexicul. In sfîrşit, starea de umilinţă în care se găsea întreaga clasă stăpînitoare faţă de turci, lipsa de libertate, are urmări asupra conţinutului literaturii şi poziţiei scriitorilor, asupra libertăţii de gîndire politică şi libertăţii de gîndire în general. Ţările romîneşti, supuse Imperiului otoman, nu mai pot avea o politică externă a lor, dar domnii fanarioţi în serviciul turcilor sînt principalii agenţi ai politicii externe a Imperiului otoman. Ca domni ai Ţărilor romîneşti ei continuă slujba de mari dragomani ai împărăţiei, pe care o avuseseră mai înainte, adică de agenţi de legătură cu Europa centrală şi apuseană. Ei serveau de informatori prin rapoartele trimise de agenţii lor din străinătate şi prin traducerea gazetelor, pentru tot ce se petrecea în Europa. Desigur că şi începutul relaţiilor comerciale a avut ca rezultat contactul mai strîns cu Europa, dar acest rol de legătură a domnilor şi cîrmuirii politice a Ţărilor romîneşti cu Europa secolului al XVIII-lea, în care predomina cultura franceză, a ajrut repercusiuni culturale asupra ţărilor noastre. Spre sfîrşitul secolului al XVII-lea, Transilvania este cotropită de Habsburgi. Asuprirea feudală de aici, care se înăspreşte în veacul al XVIII- lea, jaful neînfrînat al noii stăpîniri, convertirea unei părţi a populaţiei romîneşti la catolicism dau naştere la frămîntări sociale şi politice adînci. Intre pacea de la Carlovitz (1699) şi marea răscoală populară din 1784, acţiunile împotriva „domnilor" feudali, a Curţii vieneze şi catolicismului nu mai contenesc. Astfel, iu intervalul 1703—1711 iobagii, ţărănimea liberă, orăşenii săraci şi mica nobilime duc război, sub conducerea lui Fran-cisc Rakoczi II, contra armatei imperiale, a „lobonţilor", pentru „slobozenia 519 www.dacoromanica.ro ţârii" ; in 1737 izbucneşte o puternică răscoală antihabsburgică in Banat, iar în 1744, 1753, 1755, 1759—1761, etc. revoltele maselor ameninţă să se transforme într-o „mare vîlvătaie". Maturizarea conştiinţei sociale a răzvrătiţilor o subliniază şi ideea, atestată la ţăranii din părţile Zlatnei în 1760, că a „trecut puterea domnilor, acuma noi sîntem domni“. Din punct de vedere cultural, anii 1700—1780 au fost consideraţi in trecut, de către mulţi istorici literari burghezi, ca o perioadă „sterilă". Teza sterilităţii spirituale nu se confirmă. Dimpotrivă, numeroase fapte de cultură arată o creştere însemnată a vieţii intelectuale şi semnalează încercări de a pune preocupările acesteia în slujba luptei de emancipare socială şi naţională. Ambele manifestări ni se dezvăluie în diferite ramuri de activitate cărturărească, şi în primul rînd pe tărîmul şcolii. ÎMPREJURĂRILE culturale, şcolile Cadrul general de cultură în care se dezvoltă literatura romînă în secolul al XVIII-lea în Moldova şi în Ţara Romînească prezintă un progres al instituţiilor culturale : şcoli, tipografii, biblioteci, fără însă ca să se poată recunoaşte, pînâ către sfîrşitul secolului, un real progres al gîndirii şi al formei de exprimare. Această situaţie se explică prin lipsa de libertate care ţine în frîu gîndirea, apoi şi prin faptul că instituţiile culturale amintite erau patronate de domn şi de boieri, fiind îndrumate pe calea intereselor acestora. Şcoala superioară din Bucureşti şi cea din Iaşi rămăseseră în epoca domniilor fanarioţilor, ca o moştenire a secolului precedent. Academiile din cele două capitale, şi-au întrerupt activitatea în mai multe rînduri, dar apoi au fost reorganizate de domnii fanarioţi Nicolae Mavrocordat, Grigore Ghica şi alţii. La baza învăţămîntului în aceste academii stătea studiul limbii şi literaturii eline (antice), erau deci şcoli menite să aşeze pe temelia clasicismului cultura claselor stăpînitoare. Deşi unele explicaţii se dădeau în greaca modernă, populară, totuşi acest fel de învăţămînt nu poate fi socotit ca o încercare de înstrăinare a culturii romîneşti în favoarea grecilor, reprezentaţi în ţară prin domnul fanariot şi prin clientela lui. Dimpotrivă, şcoala superioară întemeiată pe studiile clasice poate fi calificată ca o continuare a umanismului. In 1766, clnd Grigore Ghica a reorganizat pe baze mai largi şcoala superioară domnească de la Sflutul Sava, din Bucureşti, i-a dat numele de Academia învăţăturilor şi epistimiilor (epistimie în greceşte înseamnă ştiinţă), dlnd a înţelege prin aceasta că şcoala era destinată nu numai învăţămîntului propriu-zis, ci şi dezvoltării ştiinţelor, creaţiei originale. în Academiile din Bucureşti şi din Iaşi s-au concentrat oamenii învăţaţi din Orient, în special greci, care studiaseră în Germania, în Rusia şi în Italia, aducînd apoi în Ţara Romînească şi în Moldova roadele învăţămîntului de acolo. In acest chip şcolile domneşti au contribuit la stabilirea unui contact cultural cu ţările din cea mai mare parte a Europei. învăţaţii greci aşezaţi la Bucureşti şi la Iaşi continuă şi de aici relaţiile cu străinătatea şi alcătuiesc astfel, în 620 www.dacoromanica.ro cele două capitale romîneşti, centre culturale ale studiilor clasice. Intre Învăţaţii greci cu renume european, care au stat şi au predat în Ţările ro-mîneşti, se numără Manaisse Iliad, profesor de matematici la Academia din Bucureşti, care studiase la Padova şi Bologna şi a tipărit scrieri literare In greceşte, la Lipsea (între care un poem dedicat domnului muntean Alexandru Ipsilanti), Evghenie Vulgaris, autorul Logicei în greceşte, tipărită tot la Lipsea, cel mai răspîndit manual şcolar al acestei discipline pe acea vreme. Tot el este autorul traducerii operelor lui Virgiliu în greceşte. învăţaţii greci adunaţi în Ţările romîneşti au dat naştere aici unui curent patriotic pentru eliberarea grecilor de sub jugul otoman, curent care a influenţat şi pe elevii lor romîni. De altfel, şcoala domnească nu se mărginea la elenism ; alături de profesorii greci, aduşi în ţară dintre elevii şi profesorii Academiei patriarhiei de la Constantinopol, se aflau la Iaşi şi Bucureşti profesori de slavonă (pentru viitorii grămătici, care urmau să aibă a face cu uricele şi zapisele slavone, garanţiile proprietăţii feudale). Un fapt care merită să fie subliniat este prezenţa aproape neîntreruptă, în decursul întregului veac, a învăţămîntului în limba romînă în amîndouă şcolile domneşti. Cronicarul moldovean Axinte Uricarul arată că în şcoala întemeiată de Nicolae Mavro-cordat, pe lingă profesorii greci şi cei de slavonie, se află „şi altul care să înveţe pe înţeles moldoveneşte“. Ce se studia la cursul predat în limba ţării, nu se precizează, dar este uşor de bănuit că este vorba mai ales de studiul cărţilor bisericeşti. La început, aceste şcoli „mari" erau destinate fiilor de boieri, precum se vede în actul pentru reorganizarea şcolii domneşti dat de Ioan Teodor Calimali (Moldova) în care vodă se plînge că elevii s-au risipit, căci unii „iubind mai mult cinstea curţii", au părăsit şcoala, iar alţii de asemenea au plecat „fiind străini". E vorba deci de fiii de boieri, care puteau pretinde dregătorii Ia curte, şi de grecii, aduşi de domn, care vin şi pleacă. Şcoala domnească urmărea educarea boierilor, şi Constantin Mavrocor-dat a luat hotărlrea ca nici un boier să nu poată ocupa o dregătorie, fără a fi trecut mai înainte prin şcoala elinească. Şcoala domnească nu era însă închisă pentru cei ce nu erau fii de boieri. Dimpotrivă, Constantin Mavrocordat a chemat în şcoala lui şi pe fiii mazililor (urmaşi rămaşi fără slujbă ai boierilor), şi de la o vreme au pătruns în şcoli şi fiii de negustori. Ceea ce a contribuit la lărgirea cercului social al elevilor învăţămîntului oficial din ţările romîneşti a fost înfiinţarea de şcoli noi, la sediile episcopiilor, mai tîrziu şi în capitalele judeţene. Aceste şcoli locale, rareori aveau ca profesori pe învăţaţii greci veniţi din afară ; ele se adresau celor ce învăţau romîneşte şi se pregăteau să devină preoţi, grămătici, sau chiar se adresau şcolii numai ca să le dea un minimum de cultură necesară vieţii în societate. La Bucureşti, şcoala de la Sfîntul Sava întreţinea cu burse un număr de elevi săraci. Constatăm, aşadar, în această epocă o pătrundere treptată a celor neprivilegiaţi în şcoli, precum şi menţinerea şi lărgirea studiului în limba poporului, alături de învăţămîntul clasic, elinesc. Pe de altă parte, învăţămîntul clasic a fost completat cu studiul unor discipline mai apropiate de nevoile obşteşti şi nu s-a rezumat la cunoştinţele destinate unei elite de intelectuali. Astfel, s-a introdus în şcoli studiul cosmografiei şi al matematicilor după maxuale străine, traduse în romîneşte. 521 www.dacoromanica.ro Faţă de epoca dinainte, cînd romînii îşi clştigau învăţătura cu deosebire în şcolile de pe lingă biserici şi mănăstiri, deceniile de după 1700 reprezintă în Transilvania un pas mai departe. Progresul îl învederează libertatea, obţinută în 1701, de a întemeia şcoli la Alba lulia, Haţeg şi Făgăraş, înfiinţarea de şcoli elementare pe teritoriul regimentelor romîneşti de graniţă (Năsăud, Făgăraş, Banat) şi în alte locuri, îngăduinţa, limitată — dar nu exclusiv — la copiii feţelor bisericeşti şi de nemeşi, de a frecventa gimnaziile catolicilor din Transilvania (Cluj, Sibiu, Bistriţa, Odorhei ş.a.), instituirea cîtorva burse la aşezămintele teologice din Roma (De propaganda fide), Viena (Paz-manian şi Sf. Barbara), Tîmavia (Nagyszombat) şi Agria, plecarea unor tineri la Kiew, deschiderea la Blaj, fin 1754, pentru a răspunde „aşteptării neamului" şi „lipsăi bisericii", a unei şcoli primare, în care se preda în romî-neşte, a unui gimnaziu şi seminar teologic. Amănunte interesante cu privire la şcoalile blăjene comunică Samuil Micu (în Istoria şi lucrările şi înttmplă-rile romînilor, voi. IV, ms.) : Petru Pavel Aron „fiind iubitoriu de învăţătură..., cu tot deadinsul s-au apucat ca să rîdice şcoalele şi săminariumul..." „Deci întîia dată s-au rînduit prefect sau mai mare Grigore Maer, carele nu să poate spune cîtă nevoinţă au pus spre întemeierea şcoalelor, că umbla prin sate şi aduna prunci la şcoală, şi singur îi învăţa ; că el şi Ata-nasie (Rednic) au fost mai întîi profesori în Blajiu... Era în şcoalele Bla-jiului atunci diaci latineşti şi romîneşti mai mult de trei sute, cărora... Aron din venitul său le da pită trei ţipăi în zi. La cei ce mai cu lene se purtau la învăţătură doi ţipăi în zi le da... De multe ori, mai ales la praznice, şi fertură, încă şi cîte o groşiţă da la diaci... La Paşti şi la vacanţie celor ce era primi, secundi şi tcrtii le da preiniumuri, cărţi sau încălţăminte sau altă haină, cum vedea că are lipsă. Adeseori mergea în şcoale şi şedea în-tr-alta aorea şi cîte o giumătate de ceas, în care vreme profesorul trebuia să explicăluiască, să auză el cum explicăluieşte. In toată săptămîna, cînd era acasă... poruncea să-i trimiţă ocupaţiile diacilor; încă aorea sîmbăta să ducea prin şcoale să auză pe diaci cum să întreabă şi să dişputuluiesc... Aceasta era faţa şcoalelor Blajului pe acele vremi". Numărul elevilor indicat de Samuil Micu, „mai mult de trei sute", nu este de loc exagerat. Documente contemporane întăresc această cifră. Setea de cultură îi mînă pe romîni să bată la porţile oricărui institut de învăţămînt dispus să-i accepte. Numai la Bistriţa, în gimnaziul „latino-cato-lic" s-au cultivat între 1729—1779 peste 565 fii de nobili, de preoţi, militari şi de negustori, însă şi de ţărani liberi, iobagi şi jeleri (ignobilis valachus, libertinus valaclius, plebeus). In matricolele şcolare întîinim deseori nume care vor juca un rol de seamă în viaţa politică şi culturală a Transilvaniei : pe Inochentie Micu, Grigore Maior, Gherontie Cotore, Petru Pavel Aron, \tanasie Rednic, Petre Dobre, Alexie Mureşan, Ştefan Costa, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ioan Neagoe şi Daniil Mardsinay. Acesta şi Neagoe fac studii economice la Viena, cu Sonnenfels, în 1767 şi 1768—1769. Deşi încă insuficientă, totuşi frecventarea şcolilor a însemnat un mare cîştig, în mai multe direcţii. A crescut masa ştiutorilor de carte, pregătirea dascălilor s-a îmbunătăţit, unora li s-a deschis drum spre dregătorii puhlice şi, mai presus de orice, s-a creat pe încetul o pătură subţire de intelectuali romîni, ale căror strădanii vizau uşurarea situaţiei iobagilor (Petre Dobra şi Inochentie Micu), libertăţi în ceea ce priveşte accesul la meserii, recunoaşterea romînilor ca a patra naţiune „politică" sau „regnicolară" ş.a. De ase- 522 www.dacoromanica.ro menea, prin ideile profesate de cărturărimea cu vederi înaintate contribuie la formarea conştiinţei naţionale şi politice a rominilor. In acest domeniu merite particulare şi-au cîştigat Inoclientie Micu, Gherontie Cotore şi Grigore Maior (Maer). Romînii care învăţau în şcolile catolice şi calvine din Transilvania, unde limba oficială era latina, aveau la îndemînă manuale scrise în această limbă. Pentru elevii şcolilor romîneşti s-a simţit însă nevoia alcătuirii altor cărţi didactice, din cauza lipsei cărora şi a dascălilor „atîta neştiinţă s-au fost înrădăcinat între ai noştri" (Petru Pavel Aron, 1755). Intrucît şcoala se găsea pe atunci sub tutela bisericii, iar pe alocuri chiar în mîinile călugărilor, aceste cărţi poartă urmele spiritului teologal. Ele se intitulează cînd Bucoavnă ce are în sine deprinderea învăţăturii copiilor la carte (Bălgrad, 1699), cînd învăţătură creştină, prin întrebări si răspunsuri, pentru procop-seala şcoalelor (Blaj, 1755) ori Bucoavnă pentru deprinderea pruncilor la cetanie (Blaj, 1777). Pe lîngă noţiuni referitoare la religie (la „măduha celor de lipsă a credinţii"), bucoavnele mai cuprindeau puţine lucruri : alfabetul chirilic sau chirilic şi latin, exerciţii de silabisire, semnele de punctuaţie. Dar tipul acesta de abecedar, util o vreme, nu a putut să dăinuie. In 1777 şi 1781 se tipăreşte la Viena un altfel de Bucvariu pentru pruncii cei rumîneşti, carii se află în Crăia ungurească şi hotarăle ei împreunate. Influenţat de un model austriac, el aducea mult material profan de lectură (sentenţii filozofice şi povestiri morale), chemat să ajute la dezrădăcinarea superstiţiilor şi laicizarea învâţămîntului. Bucvariul din 1777 (1781) anunţă o etapă nouă în evoluţia literaturii noastre didactice, stînd la hotarul care desparte cultura romînească veche de cea modernă. Dacă în domeniul literaturii didactice realizările sint modeste, în schimb în privinţa profesorilor situaţia apare mai bună. Din rindurile luminătorilor prin şcoală se desprind, datorită unei activităţi mai rodnice decît a celorlalţi, Dimitrie Eustatievici, dascăl la şcoala din Şcheii Braşovului, Grigore Maior, „învăţători limbilor şi, după vreme şi putinţă, şi a ştiinţelor", Manase (Me-letie) Neagoe, om cu „rîvnă spre sporiul... neamului romînesc", popa Iancu din Slncel, fost student la Kiew, unde „foarte învăţasă limba slavonească", Vasile Neagoe-Orbul (Basilius Caecus), Constantin Dimitrievici, venit la Blaj din Romanaţi ş.a. Dimitrievici, împreună cu alţi munteni şi moldoveni care au dăscălit în Transilvania, argumentează cît de vii erau legăturile între romlnii de pretutindeni şi In cadrul şcolii. Grija de căpetenie a învăţătorilor şi a profesorilor consta în creşterea de elevi temeinic instruiţi. Unii, privind mai departe, împletesc această îndatorire cu efortul de a-şi obişnui învăţăceii şi cu lucruri neînscrise în programa de învăţămînt, de pildă cu teatrul. Tinerii care se strînseseră la Blaj în 1754—1755 se trăgeau, cei mai mulţi, din satele ardelene, cu vechi datini populare, cîntece de stea şi colinde. In toamna anului 1755, Grigore Maior, Vasile Neagoe-Orbul şi dascălul Za-haria au ales „cîţiva elevi mai mari şi mai mici de la şcoala latină /gimnaziu/ şi cea romînească" (e schola latina et valachica quidam majores et minores studioşi), pregătindu-i pentru un „exercitium" de teatru, o variantă schematică a dramei Irozii, compusă din patru, cinci „cîntări" (colinde) şi două „peroraţii" „Hoc /exercitium/ constabat ex quatuor aut quinque cantionibus valachicis, et duorum regis, et alterius perorationis valachica". Exerciţiul a fost jucat la 13 diletanţi, în decembrie 1755 şi ianuarie 1756 la 523 www.dacoromanica.ro Blaj, Sebeş, Alba Iulia, Vinţul de jos, Cut (ad pagum Cut) şi în „alia loca". Reprezentaţiile au stîmit în popor o admiraţie de nedescris (Audio noster populus cum summa ubique admiratione aspiciebat). Alături de romîni, printre admiratori se întîlnesc maghiari, nemţi şi saşi, al căror entuziasm este umbrit de regretul că tinerii din neamul lor încă nu manifestă interes, nici aptitudini pentru teatrul de diletanţi : „Alieni uti Germani, et Saxones et Hungari magnum se habere gaudium in horum aclionibus declarabant, qvidam qvasi cum displicentia dicebant apud se non reperiri tam aptos ad similia exercenda, neque similia factitari". Fapta „extraordinară" (qvid de ista horum extraordinaria actione ho-mines loquantur) din 1755—1756 va fi continuată de A şcolasticilor de la Blaj facere (1763) şi dc Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragediae expressa (1778 sau 1779). TIPOGRAFIILE In veacul al XVIII-lea (pînă la 1780) în Ţara Romînească se aflau trei centre tipografice, şi anume : la Bucureşti, la Rîmnic şi la Buzău. Tipografia de la Rîmnicul Vîlcii, sub oblăduirea episcopiei de acolo, a continuat să funcţioneze şi Sn vremea stăpînirii austriece în această provincie, publi-cînd cărţi în limba romînă destinată bisericilor ortodoxe din Oltenia şi chiar celor din Transilvania. La Bucureşti se afla, pe lingă tipografia romînească, şi o tipografie grecească, în care şi-a publicat Nicolae vodă Mavrocordat opera lui de filozofie morală, Despre datorii (Bucureşti, 1719, retipărită, cu o traducere latină, la Lipsea, în 1721). Tipografia în cele două ţări continuă din veacul precedent, a căror menire constă în publicarea în limba romînă, în parte şi în greceşte, a cărţilor necesare bisericii. Tipografia stătea sub controlul domnului, a cărui proprietate erau uneltele, şi al ierarhilor bisericii. In veacul al XVIII-lea se produce însă treptat o schimbare. Astfel la Iaşi, începînd din 1743, tipografia devine o întreprindere particulară, a meşterului Duca Sotirovici din insula Thassos. In rîndurile meşterilor şi chiar în calitate de conducători ai tipografiilor pătrund şi orăşenii din Bucureşti, care iau locul meşterilor străini. Barhu Bucureşteanul este conducătorul tipografiei din acest oraş în 1747, iar Sandu Bucureşteanul trece în Moldova şi conduce tipografia din Iaşi, timp de doisprezece ani. Şi în privinţa cărţilor tipărite se constată o schimbare; deşi majoritatea cărţilor tipărite sînt de caracter bisericesc, totuşi încep să se tipărească şi cărţi laice. Pe lingă unele hrisoave domneşti, privitoare la organizarea ţării, tipografiile publică şi gramatici ale limbii slavone şi greceşti. Intre cărţile didactice tipărite în ţară în secolul al XVIII-lea este şi Bucoavna (abecedarul, Iaşi, 1755), precum şi Intîia învăţătură pentru tineri, tipărită la Rîmnic, în 1726, în vremea stăpînirii austriace. Această din urmă carte este tradusă din ruseşte, după scrierea Pervoe ucenie otrokom alcătuită de prelatul rus Theofan Procopovici, unul din apropiaţii ţarului Petru cel Mare. La apariţia cărţii în Rusia, ea provocase, în 1720, o critică aspră (în limba latină), datorită lui Dimitrie Cantemir. 524 www.dacoromanica.ro Pentru învăţămîntul grecesc, a apărut fn tipografia greacă din Bucureşti, în 1768, cartea Iui Neofit ierodiacon, un Comentariu la Gramatica grecească a profesorului Theodor. Învăţătura (sau Nakazul) împărătesei Rusiei, Ecaterina II, o carte privitoare la reorganizarea statului pe baze filozofice, a fost tradusă în romî-neşte şi publicată la Iaşi, în 1773. Activitatea tipografică a lîncezit, în intervalul 1700—1780, în majoritatea ţărilor aflate sub stăpînirea habsburgică i. La romînii din Transilvania, dimpotrivă, se constată o relativă înviorare a tipăriturilor, mai ales a celor bisericeşti. Ea trebuie pusă în legătură cu interzicerea importului de cărţi din Ţara Romînească şi din Moldova, cu politica de catolicizare forţată a curţii vieneze şi cu opera de culturalizare întreprinsă de Inochentie Micu şi Petru Pavel Aron. Cel dintîi scria în 1735 : „Typus omnino necessarius esset, quem si rehabere possemus, non modo nationi, verum divino cultui saltem cum tempora satiisfaceremus“. In ultimul deceniu al secolului al XVII-lea, tipografia de la Alba Iulia, care îşi încetase activitatea de mult, începe să lucreze din nou. La refacerea ei au contribuit mitropolitul Atanasie Anghel, protopopul Gheorghe din Daia, Ştefan Raţ, „odorbirăul Belgradului", şi Constantin Brîncoveanu. Domnul Ţării Romîneşti trimite în Transilvania, la cererea lui Atanasie Anghel, pe Mihai Iştvanovici, „carele au dires tipografia", şi „au rămas" după moartea mitropolitului „ca un epitrop tipografiei" (Samuil Micu). Meşterul muntean a lucrat la Alba Iulia doar cîţiva ani, căci prin 1702, 1703 se înapoiază la Bucureşti, lăsînd tiparniţa — destul de lung timp — „în maramă învălită" (Straşnic, Blaj, 1753, predoslovie). Primul care se gîndeşte să restaureze imprimeria de la Bălgrad al cărei inventar sărac zăcea părăginit la Blaj, este Inochentie Micu. Conştient de foloasele pe care „naţiunea romînă" şi biserica le-ar dobîndi prin reînfiinţarea tipografiei, episcopul dezvăluie, în 1735 şi 1741, lipsa gravă de cărţi romîneşti şi cere banii necesari pentru a trezi la viaţă vechiul teasc. Gîndul ce l-a frămîntat pe Inochentie Micu îl împlineşte urmaşul său în scaunul vlâdicesc, Petru Pavel Aron. îndemnat şi de curtea vieneză, Aron pune tipografia în stare de funcţiune, însărcinează în 1754 pe Gherontie Co-tore cu supravegherea ei, aduce de la Cluj şi Sibiu material tipografic nou, îndeamnă să se publice scrieri cu caracter didactic şi religios, diferite ordonanţe etc. Murind Petru Pavel Aron, în 1764, de tipografie se vor îngriji Atanasie Rednic şi Grigore Maior. Aron, Rednic şi Maior au beneficiat de concursul unor tipografi „dior-tositori" şi gravori ca Sandul „sin Ieremia", Ioanichie Endredi, Petru, Ioan, şi Dumitru Rîmniceanul, Mihail Becicherechi, Petru Sibianul, Popa Vladul, Petre Tekeld, Vlaicul Gherman Peterlachi (sau Petrilaca) ş.a. Cîţiva, de exemplu Sandul „sin Ieremia" şi Rîmnicenii, sînt originari din Moldova şi Ţara Romînească. Despre aportul lor la înflorirea tipografiei din Blaj a vorbit Samuil Micu: „...Venind poruncă de la Curte la vlădica Aaron să tipărească sîrbeşte neşte palenşuri pentru Ţara Sîrbească, vlădica au lăsat lui Gherontie, vicareşului său, să caute slovele, care era de demult în nişte 1 Vezi Benda K. şi Irinyi K., A negvssaz eves debreceni nyomda 1561, Budapesta, 1961, p. 109. 525 www.dacoromanica.ro lăzi aruncate. Şi să întîmplasă atunci de venise şi din Ţara Roinîneascâ un preot carele înţelegea lucru tipografiei. Pre acesta puindu-1 Glierontie ca să puie la rînd slovele, şi să îndreptează, şi să mai facă cele de lipsă, au cumpărat de la Sibiu teasc şi au tipărit acele patenşuri sau porunci împărăteşti. După aceea s-au îndemnat şi au tipărit bocoavne (sic), catchismuşiu, ceasloave, psaltiri, molitvenice, şi pe rînd şi alte cărţi bisericeşti. ,,Intr-aceea, cînd tipărea acestea, au venit din Moldova un tipograf, meşter bun, anume Sandu, carele au făcut slove noao şi au întemeiat tipografia" (Istoria şi lucrurile şi întîmplările romînilor, ms., voi. IV, p. 651 — 652). Şi în secolul al XVIII-lea, ca şi In secolele anterioare, cultura transilvăneană se bucura dc sprijinul generos al romînilor din Moldova şi Ţara Roinînească. Măsurile ordonate de Ilabsburgi, pentru a curma relaţiile culturale fireşti dintre cele trei ţări roinîne, au fost şi de astă dată neputincioase. In afară de Blaj s-au mai tipărit cărţi romîneşti, incidental, la Alba Iulia (1702 şi 1703), Cluj (1744 şi 1746), Viena (1701, 1766, 1775 şi 1779), Calocca (Kalocsa, 1769) şi Braşov, unde dascălul Petcu Şoanul şi-a făurit însuşi o instalaţie tipografică, o „stambă" rudimentară -. „Un popă valah cu numele Petre", notează sasul Thomas Tartler, contemporan cu Petcu Şoanul, ,,a început aici în Schei, fără nici o îndrumare, să facă o tipografie şi să taie literele în plumb, însă nu în modul obişnuit, ci foarte scurt, deoarece le-a lipit pe o seîndură şi aşa a tipărit un calendar valah fără ajutorul presei, numai cu vălătuc, deşi acesta-i un fel de a tipări anevoios şi zăbavnic". Şoanul, completează Tartler, „a învăţat să toarne şi litere în matricie". Ca fapt de cultură iniţiativa lui Petcu Şoanul este remarcabilă. In ultimii ani ai perioadei 1700—1780, autorităţile vieneze acordă tipografului Joseph Kurzbock din Viena privilegiul de a scoate cărţi bisericeşti pentru romînii ortodocşi. Privilegiul nemulţumeşte episcopia din Blaj, care protestează la curte prin Âtanasie Rednic. împotrivirea a fost zadarnică. Maria Terezia nu a ţinut seamă de protest, ci a numit pe Grigore Maior, în 1771, revizor al tipografiei şi cenzor al scrierilor religioase ortodoxe. împărăteasa îl considera pe Kurzbock, nu fără motiv, mai subordonat decît Blajul ţelurilor politicii culturale a imperiului. Cît priveşte această politică, ea se află, cu deosebire de la 1770 încoace, sub înrîurirea ideilor iluministe, pe care Maria Terezia şi Iosif al II-lea se silesc să le transforme în instrumente ale absolutismului monarhic. Influenţa iluminismului pătrunde şi în lucrările romîneşti laice apărute la Kurzbock. Tipăriturile ieşite la Blaj, Cluj, Braşov, Viena, Alba Iulia şi Calocea sînt de obicei, cărţi de cult (Triod, Ceasoslov, Straşnic, Euhologhion, adecă Molitvenic, Ocloih, Apostol etc.), de lectură şi exegeză teologică (Floarea adevărului, Păstoriceasca poslanie sau dogmatica învăţătură, Soborul de la Florenţa, publicat şi în limba latină ; Exordium Synodi florentinae), cate-cliisme (Pînea pruncilor). Mulţimea tipăriturilor religioase dovedeşte rolul încă influent al bisericii în ansamblul feudalismului din Transilvania şi relevă greutăţile ce stăteau în faţa luptei pentru laicizarea tiparului. Totuşi sporadic apar, pe lingă bucoavne şi diferite ordonanţe (Edict de toleranţă, 1701. Instrucţii în timpul ciumii şi altor boule, 1744. Porunca... cu carea se opreşte petrecerea banilor împărăteşti şi crăieşti în ţările Porţii otomaniceşti supuse, 1747. Decret pentru miliţia ronunească limitanee, 1766 etc.), un Calendari acum întîi rumînesc... (Braşov, 1733 şi 1737), o culegere de poezii (Cîntece cîmpeneşti..., 1768). Calendarul, care a circulat Iu copii manuscrise în toate ţinuturile locuite de romîni, cuprinde prevestiri 526 www.dacoromanica.ro deşarte referitoare la oameni şi mersul vremii, sfaturi pentru semănatul grînelor, noţiuni sumare despre eclipse („Pentru perirea soarelui şi a lunei“), date relative la „izvodirea" puştilor şi a tipografiilor etc. Petcu Şoanul, alcătuitorul Calendariu-lui, s-a condus după un model „sîrbesc", prelucrat — la rîndul său — după originalul apărut la Kiev. Tipăriturile cu caracter laic fiind puţine şi elementare, romînii citesc o mulţime de opere profane, traduceri sau originale, în manuscris. Lecturile de acest gen sînt proprii curentului de înnoire a vieţii spirituale din Transilvania. BIBLIOTECILE Bibliotecile domneşti, bisericeşti şi boiereşti, între care se numără şi aceea de la Văcăreşti a lui Nicolae Mavrocordat, vestită în toată Europa, erau şi ele bazate pe învăţămîntul clasic, umanist; conţineau mai ales scrieri de ale clasicilor antici, în greceşte şi în latineşte, precum şi scrieri ale părinţilor bisericii, pe Lîngă care se strecuraseră şi unele cronici sau istorii străine. Cele mai multe dintre aceste volume erau manuscrise, unele foarte rare. Scopul unor asemenea biblioteci se menţinea în acest chip pe linia culturii rezervate intelectualilor. Şi mănăstirile posedau biblioteci mari, care nu se reduceau numai la cărţile bisericeşti. Mănăstirea Galata de la Iaşi, în 1727, avea o bibliotecă de cărţi greceşti şi latineşti, cu cuprins literar clasic şi istoric. Este probabil că într-o astfel de bibliotecă aflată în preajma capitalei Moldovei, puteau studia, pe lângă călugări, şi orăşeni din Iaşi, precum şi iii de boieri de la curtea domnească. In această epocă începe în Moldova şi Ţara Romînească o activă operă de traduceri, în special din greceşte în romîneşte. In 1749 se traduce de către Matei Fărcăşanu Viaţa ţarului Petru cel Mare; la mijlocul veacului, Vlad Boţulescu >traduce mai multe cărţi din italieneşte. In a doua jumătate a veacului, numărul traducerilor cu caracter laic, care circulau în manuscris, se înmulţeşte. Intre manuscrisele romîneşti din a doua jumătate ai veacului al XVIII-lea, care cuprinde scrieri practice traduse din limbi străine, se poate cita şi o Carte de doftorii. După 1750 se fac şi primele traduceri romîneşti din franţuzeşte. Un anonim din Moldova tradusese încă din 1772 vestita carte a lui F6nelon Aventures de Telemaque, roman didactic care s-ar putea numi „educaţia regilor". Se ştie că regele Ludovic al XlV-lea al Franţei disgraţiase pe autorul acestei cărţi, socotind-o ca o satiră îndreptată împotriva lui. Prin pătrunderea cărţilor franţuzeşti în bibliotecile moldoveneşti şi muntene şi ca urmare a traducerii lor, începe să se exercite influenţa franceză în ţările romîneşti; ea urma să capete o mare dezvoltare la sfîrşitul veacului, şi mai ales în secolul următor. Influenţa franceză a adus cu dînsa cunoaşterea ideilor progresiste ale filozofilor raţionalişti ai veacului al XVIII-lea, dar totodată a fost adoptată şi ca limbă „nobilă" de către clasa boierească, în dorinţa de a se deosebi de „popor". Cultura romînească In veacul al XVIII-lea (pînă către 1780) se menţine încă în formele şi cu caracteristicile unei culturi feudale, cu predominarea literaturii şi spiritului bisericesc, cu controlul domnilor şi boierilor asupra 527 www.dacoromanica.ro şcolilor şi a tipografiilor, prezentînd chiar şi unele simptome de decădere a gustului şi a stilului în literatură ca şi In artele plastice faţă de veacul al XVII-lea din cauza restrângerii accentuate a libertăţii politice, sociale şi culturale. Totuşi, în această vreme se pot întrevedea şi unele semne premergătoare ale trecerii spre o altă cultură, acelea ale epocii capitaliste din perioada următoare : ca de pildă elementele laice şi ştiinţifice din învăţămînt, din cărţile traduse şi tipărite. Aceste semne se pot urmări şi în literatura romînească a vremii. Pentru Transilvania avem ştiri despre biblioteca bisericii sf. Nicolae din Braşov, a episcopiei din Blaj şi două fonduri particulare de cărţi. La sf. Nicolae strîngerea de tipărituri şi manuscrise vechi, numite în-tr-un document din 1854 „nepreţuite şi rare odoare", datează din veacul al XVII-lea, de la finele căruia ne-a parvenit şi un catalog („izvod"), completat în 1750, 1759, 1813 etc. L Catalogul înregistrează tipărituri din principate şi Transilvania (Carte romînească de învăţătură, 1643 de Varlaam mitropolitul Moldovei, Cheia înţelesului, 1678, Viaţa şi petrecerea svinţilor, 1682—1686, Cărare pe scurt spre fapte bune îndreptătoare, 1685, Octoih, Bucureşti, 1731, Ceaslov, Rîmnic, 1745 etc.), 14 molitvenice primite în dar de la mitropolitul Ungrovlahiei, kyr Daniil, In 1722, „toate cărţile cîte trebuie peste tot anul“, care s-au trimes (în 1744) de la luminata împărăteasă a Moscului, Elisaveta „Petrovna", tălmăcirea Psaltirii făcută de Theodor Corbea („Teodor pisariu"), o copie în slavoneşte a romanului popular Varlaam şi Ioasaf, precum şi alte scrieri (evanghelii, mineie, octoihuri, tipice, liturghiere) romîneşti, slavone şi greceşti. Biblioteca de la sf. Nicolae adevereşte că aici au fost, în secolele XVII—XVIII, oameni iubitori de cetanie şi cu pricepere pentru importanţa manuscriselor şi a cărţilor. Unele conţin însemnări ocazionale despre David Corbea, ceauş spătăresc, munca de copist a protopopului Văsîi Hoban (veacul XVII), arhierei (de exemplu, Sofronie Chirilovici) cutremure, epidemii de ciumă etc. Mai bogată şi mai interesantă declt biblioteca bisericii sf. Nicolae este cea de la Blaj. In Blaj zorii vieţii culturale romîneşti au răsărit în 1738, cînd clerul hotărăşte, la insistenţele lui Inochentie Micu, să se clădească localuri de şcoală şi o mănăstire. In acelaşi an episcopul aduce de la Făgăraş, unde-şi avusese pînă atunci reşedinţa, 350 de cărţi şi manuscrise achiziţionate de la el de înaintaşul său, Ioan Giurgiu Patachi. Evidenţa achiziţiilor (Inventar rium librorum Balasţalvae) s-a întocmit mai întîi în 1747, de către Petru Pavel Aron, Iosif Weis, Daniel Mardsinai şi Petru Pavel Dallay. Inventarul cuprinde opere în latină, romînă, germană, maghiară, slavonă şi italiană. Ele sînt, după conţinut, foarte variate: bisericeşti şi de polemică religioasă, slujebnice, biblii, lucrări istorice (Analele lui Baronius, Joannis Aliaţi Confu-tatio de Joanna Papessa), istorice şi de arheologie (Imago Hungariae, His-toria Universitatis Viennensis, Ânalecta lapidum in Dacia, et antiquitatum Transylvanicarum), lingvistice (dicţionarul lui Francisc Pariz Pâpai, Fundamenta linguae ger manie ae, un dicţionar italian), filozofice (o metafizică, un tratat de logică, Tractatus in universam philosophiam (ms.), Philosophia 1 Vezi C. Lacea, Biblioteca veche a bisericii sf. Nicolae din Braşov, „Transilvania”, an. XL (1909), p. 100—105. 528 www.dacoromanica.ro sacra, Instructiones philosophicae). La titlurile de mai sus se adaugă : Iter per mundurn Cortesi, Rketorica ex variis authoribus, Meteora experientiis phisycis illustrata, De oficiis a lui Nicolae Mavrocordat, Tractatus in Phy-sicarn Aristotelis (ms.), Joannis Gottl. Heineccius Corpus Juris Romani, Dimitrie Cantemir (Divanul sau gîlceava înţeleptului cu lumea), Dosoftei (Vitţile sfinţilor). O dată cu deschiderea şcolilor idin Blaj în 1754, Petru Pavel Aron încredinţează „bună paza bibliotecii“ lui Grigore Maior, care îşi săvlrşise studiile la Roma (1747). Pînă în 1782, cînd se retrag la Alba Iulia, Maior nu a încetat să înmulţească fondul de cărţi moştenit, prin daniile făcute de călugărul grec Leontie Mosconas şi Isaia din Sîncel, prin cumpărarea de „frumoase şi scumpe" lucrări de la diverşi librari vienezi şi prin dubletele oferite de „biblioteca imperială" în 1773. Tot acuma, Grigore Maior cere şi obţine de la Tesaurariat 500 de florini pentru a înzestra gimnaziul blăjean, reorganizat în 1772, cu manuale didactice de filozofie şi de teologie. Drept care, Samuil Micu recunoaşte că „cea mai mare parte din cărţile bibliotecii mănăstirii de la Blajiu a lui... agoniseală şi dar ieste". Faţă de biblioteca de la sf. Nicolae, în care operele profane sînt o raritate, cea din Blaj reprezintă un progres evident în privinţa laicizării şi a diversificării preferinţelor în materie de lectură. Ambele simptome stau în relaţie cu apropierea feudalismului transilvănean de pragul destrămării sale. „Ceaslovul" trebuia lăsat dincoace de acest prag şi înlocuit cu lucrări de filozofie, istorie, limbă, astronomie etc. Sub vlădicia lui Grigore Maior învaţă teologia şi filozofia la Colegiul pazmanian din Viena, 6 ani (1772—1776), Alexandru Fiscuti şi Ştefan Soldai. Deşi preoţi, amândoi acordă prioritate literaturii clasice latine (Vergîliu, Horaţiu, Plaut, Juvenal, Catul, Properţiu), istoricilor latini (Tit Liviu, Sue-toniu, Tacit), lui Machiavelli, Pascal (Montalti Epistolae provinciales), Erasm (Colocviile şi Elogiul nebuniei) filozofiei raţionaliste şi beletristicii secolului XVIII (Hugo Grotius, De jure belii ac pacis, Berkeley, Cristian Wolf : Volfii Philosophia rationalis, Carol Steinkellner: Etica, F&ielon: Telemaque, Antioh Cantemir: Satirele), unor dicţionare şi gramatici franceze, germane şi greceşti, lucrărilor de medicină („Tissoth, Opera Medicau) de istorie bisericească (Claude Fleury) şi drept (Bochmer, Heineccius) etc. Consgnatio librorum Stephani Salcsay şi Inventarium rerum remansarum post decessum de vita reverentissimi domini Alexandru Fiszkuti *, din care am extras titlurile şi autorii citaţi, semnalează intensa circulaţie a cărţii străine în Transilvania, dimensiunile contactului cu mişcarea iluministă şi încadrarea progresivă a tot mai numeroşi intelectuali romîni printre adepţii crezului social politic al „luminilor". Noile idei vor rodi în generaţia Şcolii Ardelene. Alexandru Fiszkuti şi Ştefan Solciai alcătuiesc o verigă de trecere într-o perioadă superioară culturală reprezentată de Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ioan Budai Deleanu. 1 Vezi Pompiliu Teodor, Două biblioteci particulare romîneşti de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în Studii şi cercetări de bibliologie, II (1957), p. 261—269. Catalogul unei alte biblioteci particulare, a lui Chirii Ţopa, apud I. Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913, p. 391—392. 84 - o. 1144 529 www.dacoromanica.ro BIBLIOGRAFIE § V. A. U r e c h i a, Istoria şcoalelor, I, Bucureşti, 1892 ; N. I o r g a, Cultura romînă sub fanarioţi In Două conferinţe, Buc., 1898 ; I. C. F i 1 i 11 i, Role diplomatique des Phanariotes de 1700 ă 1821, Paris, 1901; C. Erbiceanu, Bărbaţi culţi greci şi romini şi profesorii din Academiile de Iaşi şi Bucureşti din epoca zisă fanariotă (1650—1821), In Analele Acad. Rom., Mem. Secţ ist. S. II, t. XXVII, Bucureşti, 1905; N. I o r g a, Ştiri nouă despre biblioteca Mavrocordaţilor In Analele Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., S. III, t. VI, Bucureşti, 1926; N. I o r g a, Istoria învăţămintului rominesc, Bucureşti, 1928 ; St. M e t e ş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a romînilor din Transilvania şi Ungaria, I, Sibiu, 1935; I. M u ş 1 e a, Contribuţii la cunoaşterea bibliotecilor romîneşti ale oraşelor din Transilvania, Cluj, 1935 ; I. I o n a ş c u, Şcoala de la Colţea; in veacul al XVIII-lea In Biserica ort. rom., 1938, nr. 11—12; V. Mihordea, Biblioteca domnească a Mavrocordaţilor. Contribuţii la istoricul ei In Analele Acad. Rom. Mem. Secţ. Ist. S. III, t. XXII, 1940 ; I. C r 8 c i u n, Les bibliatheques roumaines dans le passe et de nos temps, Bucureşti, 1940; J. Gottwald, Phanariotische Studien In Leipziger Vierteljahrschrift Sădesteuropa, V, 1941, nr. 1—2; Mari o R u f i i n i, L’influenza italiana in Valacchia nelVepoca di Constantin-vodă Brin-coveanu (1688—1714), Milano, s.a.; N. A1 b u, Istoria invăţămîntului rominesc in Transilvania pină la 1800, Blaj, 1944; Cleobulo Tsourkas, Gli şcolari greci di Padova nel rinnovamento culturale dell’ Oriente Ortodossi, Padova, 1948 *, I. C o r i y a n, Formele de aservire ale ţăranilor moldoveni (sec. XVII—XVIII), în Academia R.P.R. Filiala Iaşi, Studii şi cercetări istorice, VI, nr. I, 1956: FI. Constantini u, Situaţia clăcaşilor din Ţara Rominească, in perioada 1746—1774, în Studii, XII, nr. 3, 1959; S. Papacostea, Contribuţie la problema relaţiilor agrare in Ţara Rominească tn prima jumătate a veacului al XVIII-lea, In Studii şi materiale de istorie medie, III, 1959; C. Cihodaru, Invăţămintul in Moldova in sec. XV—XVIII, Şcoala domnească din Iaşi, extras din Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi, 1860—1960, I. Bucureşti, 1960 ; C. D a i c o v i c i u, şi colaboratori, Din istoria Transilvaniei, I. Bucureşti, 1960 ; -Ş t. B I r s ă n e s c u, Academia Domnească din Iaşi, 1714—1821, Bucureşti, 1962. LITERATURA RELIGIOASA IN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA ANTIM IVIREANUL In literatura rominească a orînduirii feudale mitropolitul Antim Ivi-reanul ocupă un loc de seamă. Istoriografia burgheză a văzut în el numai pe priceputul tipograf, talentatul orator, sîrguinciosul mitropolit, nu şi pe patriotul, omul politic şi biciui torul năravurilor unei clase de exploatatori. 530 www.dacoromanica.ro Biografia lui Antim Ivireanul este greu de conturat, mai ales pentru perioada premergătoare aducerii sale în Ţara Romînească. Noi se ştie exact unde şi cînd s-a născut. Unii îl considerau născut dincolo de marea de Azov, alţii, dimpotrivă, credeau că s-a născut în sudul Dunării şi că numele de Ivireanul şi l-ar fi luat de la mănăstirea Ivir, din muntele Athos, unde s-ar fi călugărit. S-a mai susţinut că el a venit în ţările romîne încă din copilărie şi că ar fi trăit prin Moldova. Mărturiile contemporane, mai exact ale lui Del Ghiaro, secretarul lui Constantin Brîncoveanu, care l-a cunoscut de aproape, afirmă că era origiuar din Iviria, denumirea veche a Georgiei, de unde a fost robit de turci şi dus la Constantinopol. De altfel Antim se numeşte pe sine Ivireanul în prefeţele cărţilor tipărite de el, sau prin grija sa, precum şi în puţinele manuscrise şi documente ce i se atribuie şi care au străbătut pînă la noi. Tot Del Chiaro ne dă şi numele său mirenesc, Andrei. Părinţii săi se chemau Ioan şi Maria ; ştim asta din Aşezămîntul mănăstirii Antim. Scăpat din robie, Antim la trăit, probabil, în preajma patriarhiei ecumenice, unde a uimit pe cei din jur prin înclinaţiile sale deosebite spre sculptură, pictură şi broderie. Acolo va fi învăţat greceşte şi arâbeşte, limbi în care a tipărit mai tîrziu unele cărţi, şi tot acolo, prin muncă, a ajuns, probabil, la oarecare stare materială, căci în conflictul ce s-a ivit între el şi Brîncoveanu, în 1712, găseşte prilejul să-i amintească acestuia că nu nevoile materiale l-au adus în Ţara Romînească şi nici dorinţa de parvenire. Constantin Brîncoveanu, avînd legături strînse cu toţi patriarhii Orientului, care nu se înapoiau în eparhiile lor, din numeroasele vizite care le făceau în Ţara Românească, cu punga deşartă, a obţinut uşor asentimentul acestora de a-1 aduce pe Antim în ţară şi de a-1 folosi la realizarea planurilor sale culturale. Nu ştim exact anul în care a fost adus la noi. Il întîlnim pentru prima dată în octombrie 1691, tipărind la Bucureşti o carte de literatură parenetică, Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon în traducerea grecească modernă a lui Hrisant Notaras. Data venirii trebuie situată cam între 1680—1690. Venit în ţară mirean, îl întîlnim semnlnd această primă carte tipărită ca ieromonah Antim. Cît priveşte locul unde a deprins meşteşugul tipografiei credem că la aducerea sa în ţară, Antim nu a cunoscut arta tipografiei şi că şi-a făcut ucenicia la Bucureşti pe lîngă fostul episcop al Huşilor, Mitrofan, conducătorul tipografiei domneşti. La numirea acestuia ca episcop al Buzăului, întîm-plată la 10 iunie 1691, Antim a luat conducerea tipografiei, a cărei grijă a purtat-o pînă în 1694. Din şirul cărţilor tipărite la Bucureşti, patru la număr, două merită să fie menţionate : un, Evanghelier greco-romîn din 1693, adevărat monument de artă tipografică, cu gravuri lucrate, probabil, de Antim şi o Psaltire romînească, tipărită în 1694, ale cărei opt versuri la stema ţării sînt semnate de „smeritul întru ieromonahi Antim Ivireanul". Tipărirea cărţii în romîneşte ca şi versurile ne îndreptăţesc să presupunem că la această dată Antim cunoştea suficient, de bine limba romînâ“. Intre anii 1684—1704 îl întîlnim egumen la Snagov. Trecerea lui în această demnitate poate fi considerată ca o recunoaştere a meritelor sale ; însă plecarea lui de la Snagov, fără să renunţe formal la egumenie, întîmplată prin 1701, s-a produs în urma unor intrigi, cum face de altfel singur aluzie în scrisoarea trimisă lui Brîncoveanu la 13 ianuarie 1712 : „...Nici mănăstirea 531 www.dacoromanica.ro Snagovului o am luat-o cu de-a sila..., şi măcar că măria ta nu pohteai să ies de acolo, iar cine au fost pricinuitorii ieşirii mele vor da seama înaintea lui Dumnezeu...". La Snagov pune bazele unei tipografii noi, cu posibilităţi de imprimare în romîneşte, greceşte şi arăbeşte ; literele arabe au fost lucrate de mîna sa. Aici îl întîlnim şi pe cunoscutul său ucenic, Miliail Işt/vanovici, care tipăreşte la 1696 prima carte în tipografia Snagovului, Slujba Sf. Constantin şi Elena, cu text paralel, grecesc şi romînesc „cu purtarea de grije a cinstitului mieu părinte şi induratului dascăl, a lui Antim Ivireanul". Dintre cele 14 cărţi tipărite la Snagov (7 greceşti, 4 romîneşti, 1 în slavoneşte, 1 greco •romînă, 1 greco-arabă), trebuie amintită Floarea darurilor, imprimata la 1700 şi Liturghierul greco-arab de la 1701, tipărit pentru nevoile ortodocşilor din dioceza Antioliiei. De altfel utilajul arăbesc de la Snagov a fost dăruit de Brîncoveanu patriarhului Athanasie al IV-lea Dabbas, care l-a folosit la imprimarea cărţilor de la Alep, în Siria. Reîntors la Bucureşti, Antim Ivireanul se ocupă de treburile tipografiei de la mitropolie, făcînd să se imprime alte 15 cărţi, cele mai multe în greceşte (11 la număr), dar şi un Nou Testament şi un Acatist în limba romînă. Tot la Bucureşti este imprimat în 1702 un Ceaslov greco-arab (înaintea transferului tipografiei de la Snagov la Alep) „de ieromonahul Antim, georgian din naştere". Calităţile deosebite ale lui Antim Ivireanul, munca pe care a desfăşu-rat-o atît la Bucureşti cît şi la Snagov, priceperea în cele bisericeşti, erau lucruri cunoscute atît de Constantin Brîncoveanu cît şi de arhiereii vremii. Aşa se face că în 16 martie 1705 Antim a fost ales episcop al Rîmnicului, înlocuindu-1 pe Ilarion, bănuit de simpatie pentru catolici şi depus de un sinod. Activitatea desfăşurată de Antim ca episcop al Rîmnicului trebuie urmărită atît în legătură cu numeroasele cărţi imprimate acolo, cît şi din punct de vedere al conţinutului acestor cărţi. Se ştie că o dată cu trecerea la episcopia de Rîmnic, Antim a luat cu sine şi utilajul tipografic romînesc şi grecesc de la Snagov, rodul muncii sale, instalînd acolo cea dintîi tipografie şi veghind la tipărirea celor 10 cărţi ieşite de sub teascuri în numai trei ani. Prima carte, intitulată Tomul bucuriei (1705) tipărită în limba greacă, cu cheltuiala şi sub îngrijirea patriarhului Dositliei al Ierusalimului este o ripostă dată prozelitismului catolic şi pretenţiei de supremaţie a papei. Pînă spre sfîrşitul veacului al XVII-lea slujba în biserici se ţinea în limba slavonă ; cu domnia lui Şerban Cantacuzino şi mai ales în vremea lui Brîncoveanu, datorită influenţei prelaţilor greci, se încearcă introducerea limbii greceşti în oficierea serviciilor religioase. Prin tipărirea la Rîmnic şi la Tîrgovişte a unor cărţi liturgice în romîneşte (Antologhion la 1705, Molit-venic, în două ediţii, la 1706 şi la Tîrgovişte în 1713, Octoih slavo-romîn, la 1706, Octoih romînesc la Tîrgovişte în 1712, Liturghier la Tîrgovişte în 1713, Ceaslov slavo-romîn, la Tîrgovişte, în 1714, Catavasier, în două ediţii, la 1714 şi 1715 la Tîrgovişte, în sfîrşit, Ceaslov, tot la Tîrgovişte în 1715) Antim Ivireanul pune la îndemîna preoţilor cărţile necesare oficierii slujbei în limba înţeleasă şi vorbită de popor. Cele mai multe din aceste cărţi erau traduse pentru prima oară în limba romînă. După trei ani de şedere în scaunul episcopal de la Rîmnic, în viaţa lui Antim Ivireanul se produce un eveniment de seamă. La 27 ianuarie 1708 mitropolitul Teodosie, care păstorise în Ţara Romînească 40 de ani, închide 532 www.dacoromanica.ro Antim Ivireanul — fotografie (lupă o freacă de la Mănăstirea Govora. Col. Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R. www.dacoromanica.ro ochii. Prin testamentul lăsat îşi exprima dorinţa ca locul său să fie ocupat de episcopul de Rîmnic, Antim Ivi re anul. Detaliile numirii şi ale înscăunării le-a transmis cronica logofătului Radu Grecianu. Ni s-a păstrat, m fruntea Didahiilor şi cuvîntarea pe care a ţinut-o Antim la înscăunare, în biserica mitropolitană din Bucureşti, probabil în 22 februarie după ce au fost perfectate la Constantinopol formele numirii şi ale transferării de la episcopia de Rîmnic. Niciodată până atunci nu le-a fost dat celor de faţă (domn, boieri, episcopi şi preoţi) să asculte un cuvânt mai cald, mai poetic, mai elocvent, ca cel pe care georgianul Antim l-a pronunţat în romîneşte. Modest, cum a trăit o viaţă întreagă, el nu-şi recunoştea nici un merit pentru care ar fi putut ajunge mitropolit. Dumnezeu care „...n-a căutat la micşorarea şi netrebnicia mea, nu s-a uitat la sărăcia şi la streinătatea mea, ma socotit prostia şi neştiinţa mea, ci a căutat la bogăţia şi noianul bunătăţii sale..., m-au trimis la dumneavoastră să vă fiu de mângâiere la scârbele robiei cei vaviloneşti a lumii acesteia... şi dimpreună cu dumneavoastră să pătimesc la toate câte va aduce ceasul şi vremea". Dar pentru a-şi putea împlini chemarea, cere ascultare şi înţelegere. Ca mitropolit, Antim Ivireanul a dovedit nu numai calităţi de păstor, ci şi de orator. Nutreai o ură neîmpăcată împotriva turcilor — ca unii ce-i cotropiseră ţara şi-I luaseră rob — şi' împotriva tuturor acelora care din interese meschine acceptau jugul crîncenei exploatări otomane din primele decenii ale veacului al XVIII-lea. Antim Ivireanul vedea limpede — ca şi alţi contemporani — eliberarea de sub jugul otoman cu ajutorul statului rus. Aşa se explică — ne-o spun toate izvoarele contemporane — de ce Antim Ivireanul s-a situat în fruntea acelora care susţineau participarea alături de oştile luî Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir în conflictul cu turcii din vara anului 1711. Amestecul lui Antim în politica Ţării Româneşti nu convenea lui Brâncoveanu, prudent neutru, cu atât mai mult cu cât părtaşi ai politicii rusofile erau şi Cantacuzinii, cu care domnul nu se găsea în relaţii bune. Conflictul ce urma să izbucnească a fost alimentat şi de intrigile unor episcopi invidioşi şi incapabili — în frunte cu Mitrofan de Nisa, duhovnicul lui Brâncoveanu, care-i va şi urma, de altfel, lui Antim în scaun — umbriţi cu totul de cultura, demnitatea şi ţinuta morală a Ivireanului. Străin de intrigile ţesute în jurul mitropolitului n-a fost nici Hrisant Notaras, căci tocmai din această vreme (1710—1712) datează şi conflictul dintre el şi Antim în chestiunea încălcării drepturilor bisericeşti româneşti, conflict ce se aplanează în oarecare măsură prin reluarea corespondenţei dintre ei în toamna anului 1712. La porunca lui Brîncoveanu (ianuarie 1712) comunicată prin duhovnicul său, de a ieşi din scaunul mitropolitan de bună voie, Antim se înfăţişează la curte în seara de marţi 13 ianuarie şi îi înmînează domnului o primă întâmpinare, sfătuindu-1 să citească pe îndelete cele 12 punote cu explicaţii, arătând că învinuirile ce i se aduc sînt nedrepte. întâmpinarea, pe care ne-o transmit toate cele trei copii cunoscute ale Predicilor, dovedeşte o logică impecabilă, o demnitate nealterată şi un spirit de cinste şi dreptate, străine de cei care l-au acuzat. Antim arată că nu l-a vonbit pe domn niciodată de rău; dacă în biserică a spus totuşi lucruri care nu-i vor fi plăcut acestuia, a făcut-o din dorinţa de a înlătura unele nedreptăţi. Realizările de la Snagov şi de la 534 www.dacoromanica.ro Rîmnic sînt rezultatul unei îndelungate osteneli. „Mitropolia n-am luat-o cu sila, nici cu mite, nici cu rugăciuni" ; tot ce a vorbit ca mitropolit a fost în „slava lui Dumnezeu, spre cinstea măriei tale şi spre folosul ţării". Antim îi cunoaşte pe autorii pîrelor, ca şi motivele ce i-au îndemnat: „Răutatea şi zavistia din lume nici au lipsit, nici va lipsi, pentru căci este pornit omul din tinereţele lui spre cele viclene şi nu să părăseşte a nu zavistui binele şi cinstea altuia... ; pentru aceea... silesc cu vicleşug ca să îndemne pre măria ta să faci cele ce n-ai făcut în tinereţe, spre sufleteasca vătămare şi «pre clevetirea oamenilor". Nu poate renunţa la scaun, căci s-ar abate de la canoane, dar nu se împotriveşte nici domnului, pe care îl lasă să judece şi să hotărască. Recunoaşte că a îndatorat casa bisericii, dar domnul să vadă şi sumedenia de realizări şi atunci va recunoaşte în aceasta nu greşeala, ci buna gospodărire... „Şi alta, pre aceste vremi aş pohti să ştiu cine nu este dator, din câţi ne fierbem într-această ticăloasă ţară ? Că întîi şi pre măria ta te auz totdeauna zicînd cum că este datoare ţara cu două sute şi mai multe de pungi. Oare acea datorie măria ta o faci, au întâmplările vremii ? Adevărat, întîmplările vremii, şi acestea au adus şi pe alţii şi pe mine la datorie". In sfîrşit se spune despre el că fiind străin de neam, nu se cuvine să fie mitropolit „...In Hristos sîntem toţi una ; şi apoi n-am fost numai eu episcop şi mitropolit străin în Ţara Românească, ci au fost şi alţii mulţi...' că Dumnezeu au făcut lumea slobodă pentru toţi...". Intr-o altă scrisoare mai scurtă, trimisă la 3 februarie îl înştiinţează pe Bilncoveanu — că între timp găsise rostul ia trei din cele 7 pungi cu care era datoare mitropolia — că este gata să se retragă din scaun, numai să înceteze scandalul. îl sfătuieşte, totuşi, să nu se pripească şi să nu-1 facă să iasă, după atâta muncă, la bălnîneţe, cu lacrimi pe obraz. Constantin Brîncoveanu a renunţat la intenţia sa, dar vechea armonie dintre ei nu a mai fost restabilită. Mai mult, unii istorici afirmă că Antim ar fi luat parte şi la sfatul Cantacuzinilor, vinovaţi de moartea silnică a lui Brîncoveanu şi a feciorilor săi. Se cuvine subliniată o altă realizare importantă a mitropolitului Antim, In vremea domniei lui Brîncoveanu. Este vorba de trimiterea unei tipoiginafii, lucrată probabil de el, împreună cu ceilalţi meşteri tipografi, în Georgda. Identificat cu aspiraţiile ţării sale, adoptive, pentru care a lucrat şi a pătimit, Antim Ivireanul n-a uitat Iviria şi niai poporul din rîndul căruia s-a ridicat. Pentru ridicarea culturală a Georgiei l-a trimis acolo pe cel mai priceput tipograf al său, Mihai Ştefan, sau Iştvanovici — cum semnează, de obicei, cărţile tipărite — care imprimă, între anii 1709 şi primăvara anului 1712, nu mai puţin de zece cărţi. Tipografia a continuat să lucreze şi după plecarea lui Mihai Iştvanovici în Olanda, pînă In 1722, fiind condusă de meşteri georgieni, ucenici ai acestuia. In timpul domniei lui Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului, Antim Ivi-reanu şi-a văzut liniştit de mitropolie, de tipografiile de la Bucureşti şi Tîrgo-vişte (cea de la Rîmnic se pare că fusese transferată la Tîrgovişte, căci nu întîlnim nici* o carte tipărită acolo cît timp a fost Antim mitropolit), ca şi de ridicarea mănăstirii Tuturor Sfinţilor, actuala mănăstire Antim, terminată în 1715. Uciderea domnului Ştefan Cantacuzino şi a stolnicului Constantin, şi înlocuirea lui cu Nicolae Mavrocordat, unealtă docilă în mîinile turcilor, pre- 535 www.dacoromanica.ro cipită sfîrşitul dramatic al mitropolitului. Toate năzuinţele sale de a înlătura 8tăpînirea otomană sînt întunecate de atitudinea acestui prim domn fanariot. Pe de altă parte, în politica dintre ruşi şi turci ivindu-se o perioadă de aparentă acalmie, mitropolitul şi o seamă de boieri îşi pun speranţele în armatele imperiale, cu ajutorul cărora ar fi putut măcar înlocui pe „administratorul ţurc“ Ndcolae Mavrocordat. Aşa se face că la cîteva luni după ce intră în Bucureşti, Mavrocordat este obligat să fugă, la 18 august 1716, de frica nemţilor care, se zvonise, ar fi intrat în ţară şi se apropiau de Bucureşti. Antim l-a întovărăşit pînă în satul Odaia, pe drumul Giurgiului, unde i-a declarat că nu vrea să meargă mai departe, datoria lui de mitropolit şi prim sfetnic al ţării obligîndu-1 să nu-şi părăsească turma. La aceasta se adăuga şi podagra de care suferea. Printr-o scrisoare, plăsmuită în acest scop şi tri-measă lui Antim de către fostul predicator al curţii Brîncoveanu, Ioan Abramios, i se aducea vestea că trupele nemţeşti au şi intrat în Bucureşti. Nicolae Mavrocordat care nu a vrut să-d lase să se întoarcă şi care l-a ameninţat, la despărţire, cum ne informează unele izvoare ale timpului, şi-a continuat drumul spre Giurgiu, iar Antim s-a înapoiat în capitală. Zvonul despre intrarea trupelor în Bucureşti neconfirmîndu-se, Mavrocordat s-a reîntors, înconjurat de trupe turceşti şi tătăreşti şi după pedepsirea unora dintre boierii participanţi la complot a cerut lui Antim să demisioneze din scaun şi l-a poftit la curte. Abia ajuns aici a fost dat jos din rădvan de soldaţi turci, care l-au batjocorit, smulgîndu-i părul şi barba, şi l-au închis într-o încăpere a curţii domneşti. La refuzul lui Antim de a se despărţi de păstoriţii săi prin demisie, Mavrocordat a cerut patriarhului ecumenic Eremia al IlI-lea să-l caterisească. Eremia l-a declarat pe Antim scelerat, •strigoi, om ce se ocupă cu meşteşuguri sataniceşti şi cu magia, în sfîrşit conspirator contra puterii stăpînitoare turceşti, l-a scos din scaun redîndu-i numele său mirenesc, Andrei. Ultima parte a sentinţei, detenţiunea pe viaţă la mănăstirea Sf. Ecaterina din muntele Sinai nu a fost aplicată, căci din porunca lui Nicolae Mavrocordat, garda care-1 întovărăşea spre locul de exil l-a măcelărit pe drum, aruncîndu-i corpul într-un afluent al Mariţei, rîul Dulcia sau Tundja, în apropiere de Adrianopol, la începutul lunii septembrie 1716. In locul lui a fost numit Mitrofan de Nisa, care în corespondenţa cu Hrisant Notaras nu s-a sfiit să denigreze memoria înaintaşului său, dînd astfel pe faţă ura cu care l-a urmărit în timpul vieţii. Opera lui Antim Ivireanul e alcătuită din Chipurile Vechiului şi Noului Testament şi Predici. Chipurile Vechiului şi Noului Testament se prezintă sub forma unui codice de 22 foi păstrate astăzi în Biblioteca de Stat din Kiew şi cuprinde genealogia lui Hristos, ce urcă pînă la Adam. Pe lingă text, manuscrisul este ilustrat cu nu mai puţin de 505 portrete lucrate în peniţă de Antim, la care se adaugă 3 schiţe şi 8 desene diferite. Valoarea literară şi istorică a manuscrisului este totuşi mai mică decît valoarea miniaturilor, care vădesc un artist talentat în desen şi gravură. Manuscrisul poartă data de 1 iulie 1709 şi a fost închinat lui Constantin Brîncoveanu, căruia îi adresează o dedicaţie plină de laude, pentru multele sale faceri de bine, şi de urări de viitor. Manuscrisul ne-a păstrat şi un număr de 18 versuri la stema ţării, 636 www.dacoromanica.ro V» etm** Pagină din Chipurile Vechiului şi Noului Testament. www.dacoromanica.ro care nu sînt lipsite de anumite calităţi poetice şi pe care le putem atribui lui Antim : „Făcut-au Domnul Dumnezeu toate din nefiinţa Şi In fiinţa le-au dus cu multa biruinţa; Şi dupB aceia au zidit, lulnd pămint şi tină Pre omul cel dinţii, Adam, fără cuvînt de vina. DupB asemănarea sa facu-i Închipuire Suflind asupra feţii lui şi duh de vieţuire. Adăugind din coasta lui face, cu socotinţa, Pre Eva, dindu-i ajutoriu spre buna lăcuinţă. Şi dintr-aceştia amlndoi mulţi oameni se născură. Precum se vede luminat de-a rindul In Scriptura; Oameni aleşi şi minunaţi, vestiţi In fapte bune, Trăind In blagocestie, precum Scriptura spune. Şi de la aceştia de la toţi luă asemănare Şi iubitorul de Hristos, Intru credinţă tare, Prealuminatul Constantin, din viţa Basarabă, Staplnul Ţarii Romineşti (mulţi ani viaţă să aibă), Care la sine adunB florile bunătăţii Şi cu credinţa defăima caile „strîmbătăţii". Această operă, mai mult decît oricare alta, dezvăluie cultura lui Antim Ivircanul. Intr-adevăr, pe lingă o cunoaştere amănunţită a Vechiului Testament, mitropolitul face nenumărate trimiteri lia o serie de istorici şi comentatori, cu care este sau nu este de acord. Astfel se referă la Strabo, la Josephus, la Pliilon, la Eusebius Hieronymus (traducătorul din limba ebraică iu limba latină a Vechiului Testament), la Sf. Augustin, la Sf.' Ambrozie, la Sf. Ioan Gură ,de Auir etc. Face aluzie la o .seamă de evenimente şi personaje istorice sau mitologice, ceea ce dovedeşte o cunoaştere temeinică o istoriei greco-romane. Spre pildă, vorbeşte de Palamed, alcătuitorul alfabetului grecesc, de vremea în care „s-au izvodit danţul în Elada“ şi de vremea în care „au izvodit Carmentie slove latinilor*4. Aminteşte de Priam, de căderea Troici, de începerea jocurilor olimpice, de întemeierea Romei; menţionează timpul în care au trăit marii (filozofi, oratori şi tragici greci: Platon, Aristotel, De-mostene, Sofocle şi Euripide. Vorbeşte despre expansiunea romană în Balcani şi în Africa, despre primul triumvirat şi, cu lux de amănunte, de-spre stăpî-nitorii Iudeei, indiferent dacă au fost sau nu contemporani cu Hristos. O asemenea lucrare, chiar de compilaţie, nu putea fi elaborată decît de un om foarte instruit pentru vremea lui. Antim Ivireanul era şi un bun cunoscător al literaturii apocrife privitoare la Vechiul şi Noul Testament. Cu toate că era mitropolit, el nu a considerat eretice scrierile populare cu teme biblice. întâlnim intercalate în această operă două legende, una despre lemnul crucii şi alta despre prorocirile Sibiled (pe vremea lui Octavian August, în legătură cu naşterea Mîntuito-rului). Cum este firesc într-o operă istorică, elementele epice abundă în Chipurile Vechiului şi Noului Testament; în afară de versurile amintite şi de cîteva comparaţii izbutite, în dedicaţia către Constantin Brîncoveanu nu întâlnim alte elemente lirice. Stilul sobru şi concis poate fi exemplificat prin fragmentul în care este vorba de naşterea lui Cirus : „Darie, împăratul Midiilor, au stricat Vavilonul şi au omorât şi pre Valtasar, împăratul Vavilonului. După aceia, visînd un vis pentru fie-sa Mandana şi vrînd ca să o smerească, o au dat după un om prost, ca, făcînd 538 www.dacoromanica.ro ea fecior, să nu ajungă împărat, să-l scape pre el. Şi făcînd ea copil ou omul acela, numele lui (a fost) Chir. Şi aflând împăratul l-au luat de l-au dat unui boiar de ai lui ea să-l omoare. Iar acela nu l-au omorât, ci l-au dat unui păstor, de-1 creştea intr-ascuns şi cătră împăratul au zis că l-au omorît. „Şi crescînd Chir cunoscu pre el împăratul cum că-i iaste nepot, pentru răspunsurile Ini cele înţelepte. Şi fugind Chir de frica moşu-său Darie, s-au dus la Persia. După aceia au venit cu război asupra moşu-său Darie şi biruLn-* •¥•' //<* mânu mnu> / «rrrZftApt întinam kecusnn^ -1 » AsrntHiHAî mnŞkZ/MHn* Inm/Aa* mrafum^maxi r<«i * —1tţ~ mârrijiz srtij^j>tţ? tunmrrtjn^yj , tta/u ol tVtovui rn»iimaLAA%.if Hr mnttmvd toi tAAtmrg tot ---—-------------------- iimrgpm t*m* Xf'tnn mnAAHAmn * mn urnim .$ T*:t *.j ‘ Ţţ* -- t ''&■■■-+-■ - 1 Titanii, *1*mt>nt'* irtfifirni* tu Mttnmfmt ejxton, v/f* H^r^bmmnsni t twintmizxi&tinnma. I -7 «» ! it r < ^ jT *. < nimu, dfatm $ ■/„ 'V o /?* .a */7? >W4f mjisrtdJtip ' ' ’/T* iintt%w jmn JL? = ax mnTTiKotxhn Ă.'&i/tAf*x ***** jnfaişmie?' #<¥%* %*#& 9 învăţa şi a îndrepta păcatele. In tratare, perfect delimitată de introducere şi încheiere nu se mulţumeşte cu explicaţiile de suprafaţă, ci intră în adîncul problemelor enunţate,, argumentînd cu texte biblice şi scrieri ale marilor teologi, sau explioînd el' însuşi sensul unor precepte morale. încheierile sînt totdeauna domoale, calme* îngăduitoare chiar în predicile în care s-a arătat sever şi neînduplecat cu cei prezenţi. Limba lui Antim Ivireanul este o limbă naturală, pe înţelesul tuturor,, fără tirade şi exagerări. Frazele sînt construite de un om care mînuieşte perfect limba şi nu trădează niciodată pe oratorul care a învăţat atît de tîrziu romîneşte. Acestea sînt cînd lungi — mai ales în descrieri cînd scurte, pentru a obţine efecte spontane. Lexicul, pe lîngă cîteva grecisme, are unele forme puţin folosite la începutul veacului al XVIII-lea care dau un colorit arhaic limbii sale. Aşa sînt cuvinte ca : alsăuri, neştine, spăsenie, a înbezna, a se netrebui, turbură-ciune, uriciune, învîrtejire etc. Cu toate aceste forme lexicale arhaice, dealtfel nu prea numeroase, limba vioaie a predicilor, cu bogăţia sa de .procedee-artistice, face din opera lui Antim Ivireanul un preţios monument de limba romînească. 546 www.dacoromanica.ro DAMASCHIN AL RIMNICULUI Faza următoare activităţii lui Antim Ivireanul, cea dintre 1720 şi 1740, este, în general, o fază de declin a literaturii religioase, în primul rînd pentru Transilvania şi pentru Moldova şi, în mai mică măsură, pentru Ţara Romînească. Această situaţie se explică, în linii mari, dacă avem în vedere condiţiile economice, sociale şi politice ale timpului şi nu este specifică numai literaturii romîneşti. Cu toate acestea, traducerea şi imprimarea cărţilor bisericeşti continuă şi acum aproape an de an. Mai mult, scrierile bisericeşti ocupă aproape în întregime bibliografia tipăriturilor. Totuşi, numărul cărţilor ieşite de sub tipar arată o scădere sensibilă în raport cu faza precedentă. Mănăstirile joacă un rol mai inie în înzestrarea literaturii religioase cu manuscrise şi va trebui să aşteptăm ultimele decenii ale secolului pentru ca mănăstirile Futna şi Neamţu să cunoască, in această privinţă, o nouă epocă de avînt. Spre mijlocul secolului însă, activitatea de tipărire a cărţilor religioase se intensifică treptat, fapt care se ilustrează prin cele peste o sută de titluri, notate în Bibliografia romînească veche pentru anii 1741—1760. înfiinţarea sau reorganizarea tipografiilor din Rîmnic, Blaj şi Iaşi a asigurat condiţiile materiale pentru imprimarea şi răspîndirea cărţilor. Această nouă perioadă a literaturii religioase, avind unele trăsături specifice, se leagă totuşi strîns de cea precedentă, a lui Dosoftei şi Antim Ivireanul, pe care o continuă în multe privinţe. , Astfel, procesul de penetraţie ia limbii romîne în biserică se desăvîrşeşte abia în această epocă. Aşa cum a arătat Ion Bianu, traducerea integrală a cărţilor de ritual în romîneşte nu se făcuse încă la sfârşitul domniei lui Constantin Brîncoveanu. Până atunci, dintre cărţile de ritual (deosebite de cele de citire sau de învăţătură religioasă) nu se tradusese integral decît o mică parte. In cele mai multe din aceste cărţi, limba romînă servea pentru tălmăcirea tipicului. Cântările erau tipărite încă în slavonă. Procesul înlocuirii complete a limbii slavone prin romînă, început la jumătatea secolului al XVII-lea, continuat apoi în următorii cincizeci de ani, e dus la desăvîrşire în epoca 1720—1740 datorită, în bună parte, activităţii de traducător a lui Damaschin, episcopul Râmnicului. Damaschin, care moare în 1725, este un contemporan al lui Antim Ivireanul. Traducerile sale, încheiate în momentul morţii, n-au cunoscut lumina tiparului decît în deceniul al patrulea şi, mai ales, al cincilea. Damaschin a fost un om învăţat, cunoscător al elinei, latinei şi slavonei, totodată tipograf şi gravor .priceput. In 1683 el tipăreşte la Bucureşti Apostolul, pe care-1 reeditează la Buzău, în 1704, însoţindu-1 de o prefaţă. Episcop de Buzău în 1705, e ales peste patru ani în aceeaşi demnitate la Rîmnic, unde păstoreşte pînă la sfîrşitul vieţii. Aici el îşi îndreaptă întreaga atenţie asupra traducerii cărţilor bisericeşti de ritual şi asupra problemelor legate de organizarea învăţâmîntuJui. Astfel, în 1719, el convoacă un sinod la Horezu, şi-şi pune iscălitura pe o petiţie în limba latină adresată autorităţilor austriece din Oltenia, solicitând înfiinţarea a două şcoli: una romînească, alta latinească. Cea romînească să fie la Rîmnic, în grija episcopului, a mănăstirilor şi a preoţilor, cheltuielile pentru profesori şi pentru întreţine- 547 www.dacoromanica.ro rt-a elevilor săraci să fie suportate de aceştia ; şcoala latinească să funcţio-uc/.r la Craiova, sub oblăduirea administraţiei, a boierilor şi a provinciei, care să sr îngri jească de toate cele trebuincioase acestei şcoli. Traducerea integrală în romineşte a cărţilor de ritual, începută de Da-niascliin la Buzău, n-a fost dusă la capăt. Moartea l-a împiedicat să continue seria tipăilturilor începute cu lnvăfătura pentru şeapte taine (Rîmnic, 1724), dar sub urm îşii lui: Inocbentie, Climent şi Grigore, prin silinţa mai ales a ieromonahului Lavn ntie, an ieşit pe rînd de sub tipar: Triodul (1731), Penticostarul (1743).Orologiuonul (1745), Antologhiul (1745), Molitvenicul (1747), Octoihul (1750), care reproduc sau coroborează manuscrisele Ini Damaschin. Importanţa acestor traduceri depăşeşte domeniul bisericesc. Cărţi de largă utilizare, venite într-un moment cind lipsa lor se resimţea acut, ele promovau o limbă îngrijită şi totodată accesibilă păturilor largi ale populaţiei din toate provinciile romîneşti. Acest fapt explică răspândirea lor şi constituie, fără îndoială, unul dintre motivele pentru care la sfârşitul secolului, Sainuil Micu elogia activitatea fostului episcop de Rîmnic. In afara lucrărilor amintite, Damaschin a tradus şi Mineiele, una din cele mai însemnate cărţi de ritual, în care sînt indicate, pe liuii şi zile, slujbele religioase, având reproduse şi vieţile sfinţilor comemoraţi la fiecare zi a anului. Prima traducere In romîneşte a acestei cărţi a fost făcută de .Mitrofan, episcopul de Buzău, şi a apărut în oraşul de reşedinţă al acestuia în 1698. Ca majoritatea cărţilor de ritual tipărite în timpul acela, Mineiele din 1698 prezentau numai traducerea tipicului şi a „jitiilor*, cîntările fiind reproduse, pe mai departe, în slavoneşte. Traducerea lui Damaschin, pusă la contribuţie de Lavrentie Ieromonahul la tipărirea Antologhiului (Rîînnic 1737), nn ni s-a păstrat. TEODOR COIÎBEA Printre cărturarii trăitori la curtea lui Constantin Brincovcanu şi folosiţi de acesta alît ca logofeţi pentru limbile străine, cît şi în diverse misiuni diplomatice, îl înlîlnim pe Teodor Corbea, braşovean de origine. Tatăl său, Ioan, mai tirziu ieromonahul Iosafat, era preot, pe la sfârşitul scc. al XVII-lea la biserica sf. Nicolae din Şcliei. Teodor avea un frate mai mare, David, care îndeplinea funcţia de ceauş la curtea lui Brîncoveanu. Lui i-a încredinţat domnul muntean misiunea de a statornici o legătură permanentă cu Petru cel Mare, în vederea unor acţiuni comune împotriva turcilor. Cît despre ţar, acesta l-a apreciat întotdeauna, pentru calităţile sale deosebite şi a determinat statornicirea definitivă a lui David Corbea pe lîngă curtea sa, după anul 1706. Pivotul Ioan, care voia să^şi lase fiii urmaşi la altarul bisericii din Braşov, i-a trimis pe ainîndoi la mănăstirea Peşterilor din Kiev, ca să-şi completeze studiile pe care le-au primit de 4a părintele lor, în mediul cărturăresc al Braşovului veacului al XVII-lea. Aşa ne explicăm temeinicile cunoştinţe de teologie (David Corbea a fost şi un aprig luptător împotriva unirii cu Roma) şi cunoaşterea limbilor latină şi rusă. După dcsăvîrşirea studiilor, 548 www.dacoromanica.ro Teodor Corbea trece 'in Ţara Românească la curtea lui Brincoveauu, care l-a numit logofăt in cancelaria domnească pentru limba latină. Aceasta a avut loc in vara anului 1690. Pe lingă redactarea corespondenţei diplomatice în latineşte pe rare o întreţinea Brîncoveanu cu Apusul, Teodor Corbea a fost trimis şi în solii la curtea lui Petru cel Mare. II Sntîlnim în august 1703 la Moscova, dueîndu-i fratelui său David scrisori din partea domnului muntean. II întâlnim pentru a doua oară in vara anului 1706, trimis de Brîncoveanu în locul fratelui său, suspectat de turci, fără să poată dovedi însă abilitatea şi încrederea deosebită de care se bucura David la curtea Hui Petru. De altfel intervenţiile cancelarului Golovkin şi ale lui Petru însuşi au determinat rechemarea lui în ţară şl înlocuirea cu fratele său. In sfîrşit, în anul 1710 i s-a încredinţat misiunea de a stabili cu Dimitrie Cantemir premisele unei acţiuni comune, munteneşti şi moldoveneşti (alăturea de armatele lui Petru cel Mare) în scopul scuturării stăpînirii turceşti. Fidel, ca şi fratele său, ideilor de eliberare a popoarelor de sub jugul turcesc, trece, un an mai tîrziu, în tabăra rusească, împreună cu spătarul Toma Cantacuzino, care îl trimite la curtea ţarului eu o scrisoare. După batălia de la Stănileşti, Teodor Corbea s-a stabilit defintiv în Rusia, fiind bine primit de Petru cel /Mare, care i-a dăruit două moşii în Ucraina. Din registrul de cheltuieli al curţii imperiale, unde este întîlnit numele lui cîţiwa ani mai tîrziu, rezultă că îndeplinea funcţia de traducător din limbile romînă îi maghiară. Data morţii sale nu se cunoaşte; anul 1725, cînd a dăruit bisericii din Şehei Psaltirea sa în versuri, este ultimul în oare îl mai întîlnim. Ni s-au păstrat trei scrieri de la ci. Cea dintâi, intitulată Însemnarea pentru solia mai marelui mieu frate David ceauşu, pentru voroava ce-au avut cu Turculeţ rohmislru şi cu alţi rohmistri moldoveni şi pentru răspunsul ce-au luat acum cînd au fost să se întoarcă înapoi de la craiu, se referă la solia fratelui său David pe iîngă regele Poloniei — trimis de Constantin Brîncoveanu să-l reprezinte la încoronare — şi la orientarea politică a Moldovei şi Ţării Romîneşti din acea vreme. însemnarea, scrisă în romîneşte şi rămasă inedită, cuprinde doar cîteva pagini, însă interesante atît prin conţinut cît şi prin stilul natural, deosebit de al cărturarilor din ţările romîne din jurul anului 1700. In prima parte este împărtăşită tendinţa politică a regelui polon de a înfeuda şi catoliciza cele două ţări romîne şi ideile de unire ale lui Turculeţ, care vedea izbăvirea prin recunoaşterea lui Brîncoveanu ca domn al Ţării Romîneşti şi al Moldovei. Cea de-a doua parte a însemnării vădeşte orientarea politică a lui David Corbea — care era şi a lui Brîncoveanu, la acea dată — apropierea de Rusia lui Petru cel Mare. Se spune anume, că la îndeplinirea soliei pe Iîngă regele polon acesta nu şi-a ascuns intenţia de a trimite armatele sale să „ierneze* în cele două ţări rom/îne, făgăduind însă că nimeni nu va avea să se plîngă de nimica şi că le va fi tuturor bine. Teodor Corbea nu pierde prilejul unei fine ironii .faţă de intenţiile expansioniste iale regelui : „Iar făgăduinţe, vol-riicie, dărnicie, câtă arată din gură, de ar fi aiave, zicere-am : acum iaste veacul cel de aur: morţilor înviaţi, să trăim11. îndată după audienţă, David Corbea — relatează însemnarea — s-a dus „în taină* la ambasadorul lui Petru cel Mare pe Iîngă regele polon, pe care l-a pus în curent cu intenţiile acestuia, cerîndu-i să le comunice, de îndată, ţarului. La sfîrşit sînt înşirate darurile pe care le-a primit fratele său, considerat de rege sol al închinării. 549 www.dacoromanica.ro A doua operă a lui Teodor Corbea, o lucrare lexicografică, este intitulată Lexicon latino-romîn (Dictiones latinae cum valachica interpretatione). Acest dicţionar latin-romîn din literatura romînească, păstrat astăzi la Biblioteca Universităţii din Cluj, se întinde pe 377 pagini, cu textul aşezat pe două coloane. Cuvintele latineşti simt scrise cu caractere latine, iar cele romi-neşti cu chirilice. Traducerea a fost făcută după Lexiconul latino-ungar al lui Albcrt Molnâr, din care au apărut trei ediţii: la Niirnberg în 1604 şi 1711 şi la Heidelberg în 1721. Teodor Corbea care a fost plătit pentru întocmirea lui de către cunoscutul episcop tipograf al Buzăului — Mitrofan — cum reiese din nota finală — a cunoscut prima ediţie a dicţionarului lui Molnâr, aceea din 1604. Episcopul Mitrofan nu s-a folosit de dicţionarul lui Teodor Corbea la traducerea şi tipărirea cărţilor sale, căci toate traducerile în romîneşte, tipărite de el, au fost făcute după cărţi ruseşti; cel care s-a folosit însă cu siguranţă de el a fost Teodor Corbea însuşi, în redactarea corespondenţei diplomatice în latineşte. Pe lîngă lexicul vorbirii curente, tradus în grai ardelean şi moldovenesc, dicţionarul lui Teodor Corbea cuprinde şi numeroase nume de localităţi vechi, cu corespondentul lor din vremea sa. Dicţionarul lui Teodor Corbea îşi are istoria sa, ca toate cărţile. Din biblioteca episcopului Mitrofan, manuscrisul a trecut în proprietatea episcopului Damaschin, urmaşul său în scaun. O notă de pe foaia 1 arată că la 6 mai 1713 episcopul Damaschin l-a dăruit comisului Radu Cantacuzino, fiul domnului Ştefan Cantacuzino, care a trăit mulţi ani la Viena, unde a şi murit. De la Viena a fost cumpărat, pe la 1760, cu 300 de florini renani pentru biblioteca mănăstirii unite din Blaj. In veacul trecut aparţinea lui Timotei Cipariu. Cea de-a treia şi cea mai de seamă operă a lui Teodor Corbea este Psal~ tirea în versuri, elaborată după stabilirea sa în Rusia şi închinată „preami-lostivului mieu stăpîn Petru Alexeevici cel dintîi“. Manuscrisul original, păstrat în Biblioteca Universităţii din Cluj, după care a fost întocmită, la 1885, o copie pentru Biblioteca Academiei Romîne, cuprinde versurile la stema Rusiei, o prefaţă elogioasă către ţar, un poem laudativ către împăratul David (toate redactate în versuri ruseşti şi apoi traduse în romîneşte) şi cei 150 psalmi versificaţi numai în limba romînă. Nu ştim ce text romînesc a folosit pentru versificarea psalmilor; este mai greu de admis o prealabilă traducere în proză şi apoi o versficare a Psaltirii. In versurile la stema ţării autorul se roagă pentru veşnica tinereţe a ţarului : „O doamne sfinte din cer, păzeşte în lume Pre împăratul Petru, să aibă vechi nume Şi după bătrîneţe cu vulturul, iară, Fă să aibă viaţă tînără şi rară..." Prefaţa, care are un număr mai mare de versuri ruseşti decît romî-neşti, exprimă, în varianta rusească, nădejdea pe care şi-o pune creştinătatea asuprită de păgînii turci în sceptrul marelui ţar. Asemeni locuitorilor insulei Thule, care au prilejul să vadă soarele numai o dată pe an — şi atunci, urcîndu-se în vîrful unui munte înalt, creştinii, robiţi de veacuri, îşi îndreaptă privirile spre figura lui Petru, care reprezintă puterea Rusiei şi în care văd 550 www.dacoromanica.ro strălucind razele speranţei. Tot în prefaţa rusească Teodor Corbea se referă la soarta romînilor din Transilvania, siliţi să-şi lepede credinţa şi să se unească cu biserica catolică. In poema închinată prorocului David, Teodor Corbea laudă calităţile de muzician ale psalmistului, vădite încă de pe vremea cînd era tînăr şi-i -clnta împăratului Saul, muncit de duhuri necurate, şi subliniază valoarea religioasă a Psaltirii, ce se cîntă în toată creştinătatea : „A lui, dara, Psaltire în vers, In tot locul A sa cinta, proslăvit, li iaste norocul. Creştinii, In trîrabiţe, tobe şi viioare Frumuseţca-i proslăveşte, ori unde supt soare" Trebuie relevată tehnica remarcabilă folosită de Teodor Corbea în versificarea Psaltirii. Intr-adevăr -el foloseşte o mare varietate de versuri, de la -versul de 4 picioare pînă la cel de 13 picioare. Cel mai des folosite sînt versurile de 7 şi 8 picioare, adică versurile poeziilor populare, a căror influenţă se vădeşte, de altfel, şi asupra limbii psalmilor. Limba Psaltirii versificate de Teodor Corbea este o limbă populară, nu una cultă bisericească. Frumuseţea limbii versului popular, des întîlnit la Teodor Corbea, ne aminteşte de producţiile folclorice cîntate mai ales la diferitele sărbători de iarnă îin Ţara Bîrsei. In psalmul 136, psalmul robiei babiloniene, aşadar posterior domniei împăratului David, Sn care se exprimă speranţa în ziua eliberării, întîlnim versuri de o reală frumuseţe şi ingenuitate: „La rturile din Vavilon Fiind noi, fără de cap şi domn. Acolo am şezut şi cu foc Am plins pentru al nostru nenoroc. Oh, etnd ne-am adus noi aminte De Sion, cu suflet fierbinte, In mijlocul lui, In sălcii, noi Ca cei căzuţi In adinei nevoi, Organile noastre de jale Le.am spinzurat pe lingă vale... Comparat cu acelaş psalm, des citat, al lui Dosoftei, versurile de mai sus ale lui Teodor Corbea sînt mai forţate, cu toată frumuseţea limbii în care le îmbracă. Cît priveşte varietatea de versuri folosite este de observat că Teodor Corbea n-a avut predilecţie pentru anumiţi psalmi mai uşor accesibili, pe care să-i fi pus în versuri. Versificînd spre exemplu, un psalm în versuri de opt silabe, el va adăuga cîte o silabă la fiecare psalm următor, pînă va ajunge la psalmul de treisprezece silabe ; de la acesta numărul de silabe folosite în metrica versului va descreşte cu fiecare psalm pînă ce va ajunge la versuri de cinci silabe. Altădată, după versul de treisprezece silabe, urmează un psalm în versuri de cinci silabe, după care va urma acelaşi procedeu metric de creştere. Psaltirea lui Teodor Corbea n-a fost tipărită nici în timpul vieţii sale şi nici după moarte. Manuscrisul a fost trimis de el bisericii din Braşov în anul 1725, după cum menţionează o însemnare de pe ultima pagină : 551 www.dacoromanica.ro „S-a dăruit sfintei biserici a Braşovului, de dumnealui pan Theodor Corbca, vel pisariu i canţilar al preaputernicii imperatorii moschiceşti, în anul 1725 luna mai 10 dni“. Era probabil, ultimul omagiu adus braşovenilor, din sinul ccrora a ieşit şi pe care nu i-a uitat, In ciuida depărtării şi a celor peste 30 de ani de cînd plecase din mijlocul lor. Opera lui Teodor Corbea constituie o preţioasă contribuţie la dezvoltarea literaturii şi limbii romineşti. Prin orizontul său politic şi prin intransigenţa actelor sale rămîne una din figurile interesante ale trecutului nostru. INOCHIIENTIE MICU lai Transilvania, datorită împrejurărilor sociale şi politice speciale, clc* ricii din aceeaşi vreme vădesc preocupări laice mult mai accentuate, legate de lupta de apărare a intereselor romurilor subjugaţi. Inochentie Micu s-a născut la Sad („scaunul" Sibiului) în 1692. 0 legendă culeasă de Ilie Dăianu povesteşte că prin 1708 Micu ar fi plecat cu tatal său la Sibiu, ca să vîndă un car de lemne. Printre cumpărători se nimerise şi un iezuit.’ Remarcîud din vorbele pe care le-au schimbat isteţimea tînărului, rugă pe bâtrîn să-şi lase feciorul la învăţătură. Fără să mai aştepte încuviinţarea părintească, feciorul zise : — Tată, eu mă duc. Legenda s-a ţesut în jurul unui fapt documentar: intrarea lui Micu în şcoala iezuiţilor sibieni la vîrsta de flăcău. înzestrat „cu bună minte şi cu bun cap“, Samuil Micu este trimis în 1725 la Tîmavia (Sîmbăla Mare), ca să înveţe teologia şi filozofia. In 1728 reprezentanţii Clerului unit, adunaţi în sinod electoral, SI recomandă episcop de Făgăraş. Cancelaria aulică transilvăneană şi Carol al Yl-lea aprobă propunerea, deşi candidatul era abia în al 3-lea an de teologie. Micu acceptă numirea, mărturiseşte el, cugetând nu 'la foloisul propriu, ci la binele neamului românesc. Instalat episcop în 1732, Inochentie „nu au şezut să odihnească, nici să-şi adune avuţie". I. Micu chiar din primul an se angajează cu toate puterile în lupta de eliberare socială şi naţională a românilor. Poporul romînesc ducea în Transilvania o viaţă de nesuferit din cauza poverilor feudale, a situaţiei de ordin religios. Curtea vieneză se glndeşte să profite de pe urma acestor stări. Căi se ofereau mai multe. Habsburgii aleg pe cea mai rentabilă atunci, din punct de vedere politic: convertirea populaţiei romineşti la catolicism prin silă şi promisiuni mincinoase, stipulate în diplomele împăratului Leopold I din februarie 1699 şi martie 1701. Secunda leopoldină, mai dezvoltată, hotăra să se acorde clerului unit aceleaşi imunităţi ca preoţimii romano-catolice („nova ecclesiae, ecclesiasticaeque personae, ac res Romanae Ecclessiac latini ritus“), să se înfiinţeze şcoli romineşti la Făgăraş, Alba Iulia şi Haţeg, să fie admişi toţi uniţii, de orice condiţie socială între stări („inter status computantur") şi să se socotească „fii ai pa. triei", nu toleraţi. „Secunda leopoldină" nu a căpătat niciodată putere de lege, ceea ce a nemulţumit pe români. Iar nemulţumirea a născut proteste. Peste trei decenii (1699—1732), revoltele izbucnesc fără energie. Episcopii 552 www.dacoromanica.ro Atanasiie Aug hei şi Ioan Giurgiu (Patachi) nu au cutezat să pretindă împlinirea drepturilor făgăduite. Slăbiciunea lor o va răscumpăra Inochentie Micu, mai ales prin acţiunile sale din anii 1733—1744.' Intîia lui acţiune de răsunet este recensămîntul romînilor, efectuat în 1733. Registrum universorum in Transylvania sacerdotwn et incolarum Va-lachicorum a izvorît din raţiuni politice. Nu recensămîntul în sine îl interesa pe Micu, ci prelucrarea şi interpretarea datelor conscripţiei. Registrum demonstra, indubitabil, că romînii populau întreaga Transilvanie, întreceau numericcşte pe saşi, maghiari şi secui şi aduceau statului venituri mai mari decît restul locuitorilor ţării. Este deci injusit, declară Micu în 1735, ca un popor atît ide numeros, şi „care în toată ziua creşte", să fie privat de prerogative politice şi civile, stors pînă la sînge şi dispreţuit. In numele dreptului natural, episcopul reclamă pentru romîni avantaje materiale, admiterea lor în funcţii publice şi privilegiul de a fi reprezentaţi în gubemiu. Revendicările prevestesc gesturi şi mai cutezătoare. Alimentată de contradicţii sociale şi naţionale, lupta cu aristocraţia a luat proporţii în cursul sesiunilor dietale din 1736, 1737 şi 1738. • Ajuns membru al dietei în 1732, Micu participă la şedinţe ca exponent al tuturor romînilor, fără deosebire de confesiune... „Suo ac totius nationis per Transylvaniam valachicae nomine". In această calitate, el vrea să smulgă de la clasa stăpînitoare dreptul la învăţătură pentru obştea copiilor „valahi", încuviinţarea accesului la meşteşuguri, limitarea robotelor, restituirea către „sclavii" romîni a proprietăţilor răpite 'de cei puternici, ştergerea „de tot" a iobăgiei în pământul crăiesc (Funduis regius) şi recunoaşterea românilor ca a patra naţiune constituţională ân stat, „care lucru foarte au usturat" pe mulţi (S. Micu). Cererile se sprijineau pe Secunda leopoldină, vechimea şi continuitatea elementului romînesc în Transilvania şi pe nevoia imperioasă de a sfîrşi ou abuzurile, pentru a preîntâmpina degcnerescenţa maselor, împuţinarea mîinii de lucru şi a contribuabililor. Prin muncă neîntreruptă, argumentează Micu, iobagii „se istovesc" şi devin incapabili de a mai purta sarcinile publice. Natura cererilor şi intransigenţa lui Inochentie învolburează „stările". „Odinioară Ia Sibiu, la adunarea ţării, fiind episcopul Clain, au oftat cu suspin, iar fiind întrebat pentru ce oftează aşa, au răspuns vlădicul că oftează „deoarece" pentru neamul românesc pre uimene nu vede, nici aude carele să grăiască sau măcar un cuvânt să puie pentru uşurarea lui, şi rămâne far’ dreptate asuprit". La acest răspuns al vlă'dicului au început unii din dictă a striga, zioînd : „Dar un Oprea rumîn, păcurariu, să ne ocărască pe noi şi să ne înveţe dreptate ?“... „Si de n-ar fi âtopedecat cei înţelepţi din dietă, pe fereastră era să-l arunce jos" (S. Micu). înfruntaţi de Inochentie, „cei puternici" jurară să-l înfrângă. Pîrile încep să curgă val către Viena, unde stăpânea, cu trufie de doamnă Chiajna, Maria Tereza. In iunie 1744, ea porunceşte episcopului să se înfăţişeze la scaunul împărătesc. înainte de a se despărţi de ai săi, Micu adună la Blaj protopopi, cler de rând, nobili şi iobagi romîni, uniţi şi ortodoxi. Prin componenţa lui, sinodul acesta ieşit din comun semăna cu un sfat naţional românesc. La prima întrunire a sfatului naţional, Micu expuse cuprinsul diplomelor leopoldiue, aminti de mişcarea antiunionistă a călugărului Visarion Sarai, 553 www.dacoromanica.ro Inocenţiu Micu-Klein — fotografie. Col. Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R. www.dacoromanica.ro înfăţişa — nu cu lăudăroşenie — activitatea sa neobosită „pentru direptate", iar după 'aceea puse întrebări : mai este sau nu necesar să se continue demersurile privind satisfacerea doleanţelor formulate fin diverse petiţii; cum să se procedeze pentru a ajunge mai uşor la ţintă, „oare n-ar trebui ®ă se apeleze şi la ajutorul poporului, de vreme ce „privilegiile" pretinse îl interesează nemijlocit ?“ Este posibil ica episcopul să fi făcut aluzie la răscula-rea iobagilor, pentru a dobîndi cu toporul şi coasa ceea ce petiţionarului i se refuzase. Incheindu-se lucrările reprezentanţei naţionale, episcopul se duse la Viena, unde îl aştepta urgia celor mari, decişi să-l fincovoaie. Ca să nu fie strivit atunci, Inochentie Micu ®e îndreptă spre Roma, pe drumuri ocolite. De acolo nici nu s-a mai întors, pentru că s-au opus „neprietenii neamului nostru", în frunte cu Maria Tereza şi cancelarul Kaunitz. Trăind în exil un sfert de secol (1744—1768), Micu s-a muncit sufleteşte îngrozitor, a îndurat ocări, a suferit de foame (Me hic fame volunt ad resignandum compellere) şi de răul înstrăinării. „Nu ştiu prin ce farmec îi atrage pe toţi pămîntul natal, neiertîndu-i să nu-şi aducă aminte de el" (Nescio qua natale solum dulcedine cunctos decît et immemores non sinit esse sui). In ciuda atîtor năpaste, nu s-a lăsat doborît. 0 dovedeşte frecvenţa corespondenţei cu cei de acasă şi memoriile Măriei Tereza, adresate lui Kaunitz şi altor demnitari sus puşi. Din scriisori şi memorii ®e desface, ca o rază din neguri, chipul 6ău de luptător neînfricat şi neabătut „de la cererile noastre cele de direptate, de lipsă şi de folos neamului". Deşi, „îngreuiat cu bătrîneţele", episcopul scrie în 1764, cînd apropiaţii săi mişcară şi pietrele ca să-l readucă : „Pentru binele de obşte nu voi fugi, (de) muncă şi osteneală, ci iarăşi voi încinge arma pe coapsa mea. Insă de v(i)-i voia să mă aveţi iarăşi, trebuie să aveţi inimă mare, voile tuturor unite împreună, să deschideţi ochii şi să înălţaţi cuvîntul, să lăpădaţi toată frica pentru direptate". Ca un războinic şi-a închis ochii (septembrie 1768), încercînd să-i ferească pe romîni, intr-o ultimă sforţare, de „viforul răutăţilor" şi îmbărbătîndu-i. „Dar nu tremuraţi" şi „Nu tămîn-dareţi vremea, ci lucraţi pînă aveţi lumină, ca ®ă nu vă cuprindă întunericul". Recensămîntul, cuvîntările rostite în dietă, actele sinodului din 1744, memoriile înaintate gubemiului şi Curţii vieneze, corespondenţa şi activitatea cul-tural-politică a lui Inochentie Micu reprezintă un moment semnificativ al luptei de eliberare a romînilor din Transilvania. Atent la procesul de dezvoltare istorică a societăţii de aici, Micu elaborează un vast program de acţiune, cuprinzînd obiective orientate spre ridicarea poporului romînesc, din punct de vedere social, politic, economic şi cultural, desfiinţarea asupririi sociale şi naţionale şi înlăturarea controlului umilitor al bisericii catolice asupra celei romîneşti. In sprijinul programului său de luptă, Micu invocă unele prescripţii ale dreptului natural şi istoric. Datorită lui, ideea originii romane, 'a vechimii şi continuităţii romanilor în Dacia trec din istoriografie în practica vieţii politice. Efectele transferului se simt la cîţiva contemporani mai tineri ai episcopului (Petru Pavel Aron, Grigore Maior etc.), dar mai ales în opera protagoniştilor Şcolii Ardelene şi în Supplex Libellus Valachorum. Urmările au fost semnalate şi de adversarii lui Inochentie din rîndurile nobilimii lor. Ei îl acuzară că ţinteşte să „zguduie... întreg sistemul" feudal din Transilvania şi să obţină pentru romîni lucruri pe care „nimeni nu le-a mai pretins vreodată". 555 www.dacoromanica.ro Cit priveşte mijloacele de lupt A politică, Iuocheutie Micu a crezut în eficacitatea memoriilor adresate împăratului, Caucelariei aulice, guberuiului şi dietei. Părerea că drepturile pot fi cucerite şi „cu puterea“ i-a fluturat priu faţa ochilor o singură dată, în 1744. Ideile avausate pentru care a militat stau la temelia crezului social-politic profesat de Şcoala ardeleauă. Făuritorii mişcării cultivă memoria lui Iuocheutie Micu şi recuuosc îu cl pe ccl mai de scamă dascăl şi îuaiutaş al lor. GIIERONTIE COTORE Ghcorghe (Gherontie) Cotore s-a uăscut prin 1720, îu comuna Totoi de lîugă Alba lulia, oraş cu şcoli diu vechime. Iuvaţă mai Sulîi la Bălgrad, de uude i-au ramas îu miute vorbele unui preot care propovăduia „cuiu că ar fi slobozie diu iad“. Cotore uu-1 crede, el fiind convins că iufcmul „ieste o temniţă rea dc veci, îu mi jlocul pămîutului“. După Alba lulia trece la guuuaziul ţiuut de iezuiţii din Cluj, apoi la Muncaci, în mănăstire, pentru uoviciat. Când îl călugăresc, îi aleg un pre-uume nou : Gheroulic.' Iuocheutie Micu propune în 1738 să fie trimis cu bursă la „De propaganda fide“ (Roma). Peutru că era „liepticus", călugărul se teme de drumuri luugi. Ar prefera să studieze la Tîmavia, ceea ce superiorii săi încuviinţează. Mai mulţi aui Cotore învaţă teologia, iar în orele de răgaz scrie Despre sismatica grecilor şi Despre articuluşurile cele de price. La Blaj se întoarce în 1747, deodată cu Grigore Maior şi Silvestru Ca-liaui, veniţi din Italia. Cîteştrei se aşază îu măuăsitirea sf. Troiţă, de curînd ridicată. „...Mîncarea le era — arată S. Micu — de bucate de came, şi îmbrăcămintea de reverenda, şi peste reverendă miutie cu jder, şi în cap chichic“ (sic). Pînă în 1764—1765, Cotore ia parte la muuca de îufiiuţare a şcolilor diu Blaj, puue în ordine tipografia şi răspunde uu timp oarecare de activitatea ei, este prepozit la si. Troiţă şi vicar episcopesc. Iu 1763 Petru Pavel Aron l-„au .pus jos diu vicăreşie", pentru iuobedicuţă. Situaţia i se agravează sub Atauasie Rednic (1764—1772). împreună cu Gr. Maior, S. Caliaui şi protopopul Avram din Daia, Cotore s-a apucat „a cîrti şi a grăi“ coutra urcării lui Reduic în scauuul vlădicesc şi „a se împuuge în cuviute" cu partizauii episcopului (Filotei Laslo, Samuil Micu ş.a.). Neiertător, Reduic iuterviue să fie închis vremelnic la Sibiu, şi pe urmă îl surghiuneşte la măuăstirea Strâmba, deşi „scupea sînge“ şi era „slab cît abia putea umbla“. Cîud pedeapsa couteui, Cotore fu ţiuut departe de Blaj, la Gherla. Moare de tubreculoză priu 1774, 1775. Samuil Micu, martor la osînda vicarului, vorbeşte despre el cu cloigii: „...Pociu întru adevăr să zic, că era el cel mai învăţat atuuci în tot clerul roiuînesc diu Ardeal. Multe învăţături au scris, din care unele s-au tipărit altele numai scrisă să află. Aşa siut: Cartea de relighia şi de obiceiurile turcilory o învăţătură creştinească, sau mai vârtos Catihism, Maiburg, Istoria schismei grecilor şi Pravila după rîudul slovelor de la buchi. Toate acestea romîueşte le-au scris cu mîna sa“. 556 www.dacoromanica.ro Despre sismatica grecilor, compilată în 1746 după Histoire du schisme des Grecs (ediţia I, 1677) a francezului Louis Maimbourg şi Cristofor Pcicliicli, Speculum veritatis (ediţia a II-a, 1725), .s-a păstrat fragmentar. 'Conţinutul manuscrisului este mai bogat decât se vede din titlu. Colore urmăreşte cu interes surprinzător problemele de istorie propriu-zisă, concomitent ou cele dc istorie bisericească. Atenţia şi-o concentrează în special asupra decăderii imperiului bizantin şi a penetraţiei turcilor Sn Europa. Uimeşte concizia în descrieri: „Ţarigradul era în trei' comuri, întră trei mări ce curea pe lingă dînsul zidit. De către răsărit ieste încungiurat cu marea ce se numeşte Bosforul, ce-i aproape de Acropoliu, unde-ş ţine împăratul turcesc muierile ; de catră miazănoapte ieste sînul mării sau marea cea mare ; de călră miazăzi ieste marea ce să numeşte Propontidis“. „Groaznica44 împărăţie otomană şi turcii nu-i sînt pe plac. Antipatia i-o tălmăceşte fidel scena cotropirii Ţarigradului : „In trei zile ce le dedusă sultan(ul) de a prăpădirea44, trupele „făcură tot fcliul de răime ce să poale tîndi, că unii prăda lot ce afla, alţii fecea tiranii şi ucideri, alţii sîlă ver-gurilor, muierilor celor de cinste şi călugăriţelor...1 Adecă toate spurcăciunile făcea, ce nu să pomenesc în istoriile cele sfinte şi cele lumeşti ca să fie fost oareeîndva făcut44. Simptomatic, Glierontie Cotore numără între fărădelegile cele maineauzite robirea a mii de oameni, „ce să vindea ca şi nescari dobitoace44. Despre sismatica grecilor este, aşadar, şi o scriere ostilă puterii turceşti. însemnătatea problemelor tratate sporeşte prin schiţa reuşită a unor portrete de domnitori şi înalţi demnitari, tablourile aparţinînd literaturii de ceremonial, prin secvenţele din viaţa de război, stilul vorbirii populare şi prin neologismele întrebuinţate : „Nu se ştie spune cu cită pompă a doaă zi, ce era duminecă, după ce sosîsă cu corăbiile împăratul la Veneţia, ar fi fost intrat în oraş. Voivodul (dogele) şi sfatul tot, pentru înlîmpinarca şi primirea lui, pînă la sfîntul Nicolae ce-i în ţărmure — lunlre(a) ce o cheamă Buţen-taur, cu aur şi mătaisă minunat împodobită, îi ieşi inabile, cu doăsprczcce corăbii foarte frumos tocmite, şi cu multe alte luntrişoare ce le cheamă vene-ţianii gondule, ce marea pretulindene toată o acoperea44. A doua lucrare mai întinsă a lui Cotore, Arliculuşurile cele de price, este tot o compilaţie : „Această carte... cu mare osteneală o strînş dinlr-alte cărţi adevărate44. Opera dezbate principalele deosebiri între biserica răsăriteană şi apuseană (purcedcrea sfântului duh şi de la fiul, „mărirea44 papei, purgatorul, cuminecătura eu pîime nedospită). Disputa e sterila. Fac excepţie digresiunile de Ia cele patru puncte. Inrtr-una se arată sugestiv funcţiile creierului „Capul trupesc în doă chipuri stăpîneşte trupul omenesc. Mai întâie prin izvorul şi curgerea cea dinlăuntru, ce ieste oarece duh şi suflare vie ce coboară din cap ca dintr-o fâutînă călră celelalte mădulari, pentru ca să-şi ţie viaţa celelalte mădulari şi să-şi poală plini sugiba (sic) cea din afară. A doua, prin îndireplarea cea dinafară, ce într-aceea stă că capul prin înţălegere, voinţă, vedere, auzirc şi prin alte simţiri ce sînt într-însul ar ludîrepta celorlalte părţi şi mădulări, ca să nu greşească în lucrurile sale cele dinafară. Intr-accst chip prin înţelepciune şi voinţă îndireptează mîne ca să nu facă oarece fărădelege, şi prin vedere îndireptează picioarele ca să nu cază în groapă44. 557 www.dacoromanica.ro Articuluşurile... au şi un Cuvînt înainte cătră cetitoriu, în care teologul de la Tîmavra se declară un luptător pentru propăşirea romurilor. Mergînd pe drumul deschis de Micu, Gherontie Cotore adoptă teoria originii noastre romane („fiind şi noi sînge adevărat a rîmlenilor,... că strămoşii noştri în vremea împăratului Traian de acolo (= de la Rîm) s-ar fi prelins în părţile acestea") şi deplînge scăpă tarea neamului din vechea isa glorie : „O amar î Era oarecînd şi neamul romînesc neam vestit şi lăudat, iară acum fără de veste şi de toţi ocărit zace. Era oarecînd viteaz şi în război tare, iară acum fără de putere şi mai fricos decît alte neamuri. Era oarecînd înţălept iar acum încungiurat de norul neştiinţei. Era de cinste, iară acum de toţi lăpă-dat. Poruncea oarecînd şi Ardealului, iară acum nici ţării sale... Nainte era minune ide să vedea cineva în {apă, iar •acum toate furcile şi ţăpiile numai idînşii le străjuiesc". Cuvinte asemănătoare 'adresase grecilor, în ajunul cuceririi Conslantinopolului de către turci şi idupă luarea sa, patriarhul Ghenadie, citat în Articuluşurile cele de price. In rîniduri puţine, Gherontie Cotore adună o lume de idei, menite să ducă la „mai mare îndireptare" poporului său. Noţiunea de „îndireptare" are şi un sens social-politic, nu numai moral. Cotore visează, fără îndoială, la un viitor mai bun a12; acelaşi, Intre Antim şi Mitrofan, mitropoliţii Ţării Romineşti, în Biserica ortodoxă romînă, 1935, nr. 1—2; acelaşi, Despre Antim Ivireanul, ân Biserica ortodoxă romînă, 1937, nr. 558 www.dacoromanica.ro 11—12 ; Teodor Cerbuleţ, Antim Ivireanul, Bucureşti, 1939; N. A. Gheor-g h i u, Mitropolitul Antim Ivireanul şi cărţile populare, în Biserica ortodoxă ro~ mină; N. Chiriţescu, O dispută dogmatică din veacul XVII la care au luat parte Dositei al Ierusalimului, Constantin Brincoveanu şi Antim Ivireanu, în Biserica ortodoxă romină, 1945, nr. 7—8 ; Damiin P. Bogdan, Legăturile ţărilor romine cu Georgia, în Studii, IV, 1951; D. Teodor, Damian P. Bogdan, Despre Antim Ivireanu, în Studii teologice, VII, 1955, nr. 3—4; 240 de ani de la moartea de mucenic a Ini Antim Ivireanu, în Biserica ortodoxă romină, 1956, nr. 8—9; (Damian P. Bogdan, Viata lui Antim Ivireanu; Niculae-Şerbănescu, Antim Ivireanu tipograf; Victor BrStulescu, Antim Ivireanu miniaturist şi sculptor; Al. I. C i u r e a, Antim Ivireanul predicator şi orator etc.) ; Dan Dumitrescu, Activitatea tipografică a lui Mihai Ştefan in Gruzia, în Studii, XI, 1958, nr. 4. § Al. LepSdatu, Damaschin episcopul şi dascălul, traducătorul cărfilor noastre ritualer Bucureşti, 1906 (Extras din Convorbiri literare, XL). § Gr. Creţu, Cel mai vechi dicţionar latino-rominesc de Teodor Corbea, în Voinţa naţională,. XXII din 15 oct. 1905 (şi extras); Scarlat Struţeanu, Doi umanişti ardeleni la curtea lui C. Brincoveanu, în Ramuri, XXXIII, 1941, nr. 1—2; G h. Georgescu Buzău, Un diplomat romin la Moscova la începutul secolului al XVIII-lea; David Corbea, ceauşul, în Relaţii romino-ruse in trecut, Bucureşti, 1957; P. P. P a n a i t e s c u, Culturmie sveaxi ruminschih gosudarstv s Rossiei y epohu reform Petra I-go, în Romanoslavica, II, 1958. § Augustin Bune a, Din istoria rominilor, Episcopul Ion Inocenţiu Klein, Blaj, 1900; acelaşi, Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisie Novacovici sau Istoria. rominilor transilvăneni de la 1751 pină la 1764, Blaj, 1902; D. Po-p o v i c i, La littărature roumaine a l’epoque des lumieres, Sibiu, 1945. LITERATURA ISTORICĂ IN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA IN ŢARA ROMINEASCĂ STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO La sfirşitul secolului al XVII-lea şi la începutul celui următor se dezvoltă în Ţara Romniească şi In Moldova un curent cultural umanist, cu forme specifice pentru aceste ţări şi pentru orientul ortodox. La cei mai de seamă reprezentanţi ai curentului umanist romînesc Nicolae Milescu, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, se văd caracteristicile umanismului tîrziu : un plus de informaţie, un plus de înţelegere sintetică a istoriei, un plus de stăpînire a formei şi, la cel din urmă, o încercare de critică socială. Dar în Orient ştiinţa umaniştilor, în special în ce priveşte gramatica şi retorica limbilor clasice, a fost pusă şi în slujba bisericii ortodoxe, pentru publicarea şi interpretarea cărţilor religioase. Constantin stolnicul a colaborat la traducerea Bibliei şi este autorul, în greceşte, al unor discuţii de pură teologie. Umanismul, mai mult decît alte curente de cultură, este legat pretutindeni unde apare, de o şcoală superioară. Constantin stolnicul şi-a făcut studiile la Padova, în 'Universitatea care, patronată de Republica Veneţiei, forma o trăsătură de unire între Orient şi Occident. Academia patriarhiei de-la Constantinopol, lâ care au studiat Nicolae Milescu şi Dimitrie Cantemir, poate fi considerată ca o filială a celei din Padova, căci mai toţi profesorii 559» www.dacoromanica.ro greoi erau elevii Academiei padovene. De asemenea, Academia domnească din Bucureşti era legată de cele două şcoli superioare amintite; căci pentru înzestrarea ei Constantin Brîncoveanu, desigur cu sfatul lui Constantin stolnicul, întreţinea bursieri la Padova, care erau să fie viitorii profesori ai şcolii superioare din Ţara Romînească. Constantin stolnicul a mers direct la sursă, a studiat la Padova în 1667—1668, într-o vreme în care Cantacuzinii erau prigoniţi în ţară de un domn aflător în slujba clicii boiereşti adverse. In carnetul de studii al boierului romîn, redactat la Veneţia şi la Padova, se află trecute cărţile pe care le studia : autorii clasici greci şi latini: Aristotel, Lucbian, Homer, Virgil, Tit Liviu, Marţial, Terenţiu, Horaţiu, toţi scriitorii care puteau purifica stilul şi înălţa gîndul unui tînăr ieşit din mediul feudal, strimt şi confuz. ,, Vm început a învăţa cu toată a mea mică putere omenească", scrie Cons- tantin Cantacuzino în carnetul său, In ziua cînd a (început studiile în universitatea italiană. A învăţat matematică, fizică, dar mai ales filozofic, după Aristotel. Profesorul său cel mai apreciat era Albanio Albanese, despre care un contemporan spune că atrage un mare număr de auditori, deoarece avea „o uşurinţă deosebita de a explica doctrina filozofică 1n cliip cu totul elegant". E vorba întâi de logică, apoi de doctrinele filozofilor antici. întors în ţară, Constantin stolnicul fu prins în vîrtejul luptelor politice, care rupeau în două tabere adverse pătura conducătoare a marii boierimi. Arestat, apoi fugar peste igraniţă, el vede în sfîrşit zile de linişte în vremea domniei fratelui său mai mare, Şerban Cantacuzino (1678—1688). Atunci, ţinut oarecum la distanţă de treburile publice, are răgaz să lucreze la traducerea Bibliei. La ,sfîrşitul domniei lui Şerban, 'se produce o ruptură între Canta-cuzini (pentru moşiile rămase de la mama lor), dar Şerban vodă moare la momentul oportun şi boierii vor să aleagă ca domn pe Constantin stolnicul. El însă nu primeşte şi recomandă pe nepotul său de soră, Constantin Brîncoveanu, în domnia căruia avea nădejde să guverneze din umbră. Contemporanii afirmă, iar corespondenţa diplomatică a ţării confirmă, că întreaga politică externă a Ţării Romîncşti a fost condusă sub Brîncoveanu de unchiul său Constantin stolnicul. Această politică se rezuma la următoarele puncte : teamă faţă de turci, relaţii diplomatice prudente, care să nu angajeze definitiv ţara faţă de austrieci, încredere în Rusia, cu guvernul căreia Cantacuzinii aveau strînse legături. Dacă în privinţa Austriei stolnicul şi Brînco-veanu erau de acord, adică duceau o politică de animări şi de prietenie aparentă, în ce priveşte Rusia, stolnicul ar fi vrut o colaborare pe faţă, în momentul expediţiei lui Petru cel Mare fin Moldova. Atunci Constantin Cantacuzino căzuse de acord cu Dimitrie Cantemir pentru o acţiune de dezrobire a ţărilor rotnîne, cu ajutorul rusesc, dar prudentul Brîncoveanu s-a opus. De atiunci, şi nu numai pe temeiul politicii externe, ci şi pe baza unor certuri de familie pentru averi şi demnităţi, se produce o ruptură între domn şi sfetnicii lui Cantacuzini, care are drept urmare căderea şi moartea lui Constantin Brîncoveanu. Atunci, pentru scurt timp, Constantin stolnicul rămîne stăpîn pe situaţie, ei impune ca domn pe fiul său Ştefan (1714—1716), dar duşmăniile din sînul clasei stăpînitoare, legăturile Cantacuzinilor cu puterile străine adversare ale Imperiului Otoman, duc la tragedia fina'lă a uciderii la Con-stantinopol a lui Constantin Cantacuzino şi a fiului său Ştefan vodă (1716). Intre activitatea politică a stolnicului şi opera sa literară este o legătură strînsă. In politică voia să aplice principiul „înţelepciunii", care însemna 560 www.dacoromanica.ro *T f ^ ntm% Qnmn '» nnrn ttHnatma > 'Inm* a/rt/n* î' /■ ’ 7** ’ » a v. i /» /«M£» * (jnjrtftfitţWHi if* y ţşttmn yeLp/M* i QminiMMmlfit /n*m* *ptj> ytajo n*> ttlmnmtn *mit*. ■fanrn; j/i u.„., v t» ^ «# * ***• $ f/ •* - 4^#sf- * uinut/n** ev ittiijH ♦ ^ hnţinm a-txrm* xafl *7~?At AHjhah vtn/itnu*^ Pj * *? »•* fi //z/H//>’(* fn : &kAnfU%0i AiTimt rivt*, ntn - <7r ^ oa « i> * < *v {, * j o ^ a - //vtitjuAt vm» siapw t*4 /HAAfAmt c*m pu- / >N . /»> • -f*' ' ^ ^ A /HxitHAi , ft//2 ti(7i 6JT/h( &UM4l£ta~i- Jtv y & *+ nxtmt ăm nMYfiî , //jz( /(jp/nYnre rriiLn > m»7^iiirftlt myi/mtnayi'n ? /rtnimtM*asfnfyc* mufttţ nl,tt * '**' ♦( />’ • 7 n * (M.H Aî/Htait Upn > iBnlottthti' ztmX*ins*i4tti‘H 11 " - / ' . <3*, fV : /KfTUHnmT itvojvh, ^mmpnaa 4j>l/nxatu/u a o cl- ^J(fuuta i Sun torrrramm m l\nam’f‘Ao 7rtflty,'i'7\ , ii y l' *• ^ it’ % V x ut ~ (1* «. y.-w tinţ/tf-, etnptaiun gpft jw»* r v - ^ '* «. ■ *£»■ • -' y*f, J v^* ; âlAttuA > mu ama nlmpint ia* tlrunihT' r'* aaa»rf î’.V pmfxştmin r^Tzr > tunaţlA* MaMXt*. JMfj x'ţ /v Ulruan, Pagină din Istoria Ţării Romtneşti (fila 70)- C. 1144 www.dacoromanica.ro judecată rece, lipsită de pasiune, întemeiată pe informaţie şi pe principii bine stabilite, în care juca un rol şi solidaritatea ortodoxă. Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, porecleşte pe Constantin stolnicul (unchiul soţiei sale) „Brehnacea" (o speţă de uliu) şi-l caracterizează „O brehnace bătrînă, carea în multe ştiinţe şi meşteşuguri era deprinsă". Bineînţeles că „meşteşugurile" înseamnă abilităţi politice. Dar, cu toată lărgimea orizontului său, Constantin stolnicul în politica sa nu a depăşit limitele generale ale intereselor clasei boiereşti — în aceasta stă valoarea „meşteşugurilor" sale — şi nici în opera sa literară nu s-a ridicat la o atitudine antifeudală. Ca om învăţat, umanist, boier mare, cunoscător al artei cîrmuirii, Constantin Cantacuzino a rîvnit să scrie într-un chip mai larg ca plan şi ca informaţii, mai adînc ca judecată a faptelor trecutului, mai frumos ca stil decît cronicarii dinaintea lui şi din vremea lui. Astfel a alcătuit o scriere intitulată „Istoria Ţării Romîneşti intru carea să cuprinde numele cel dintîi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci şi apoi cine o au mai descălecat şi o au stă-pînit şi în vremile de acum cum s-au tras şi stă“. Această carte este anonimă în manuscrisele care au ajuns pînă la vremile noastre, dar autorul era bine cunoscut Sn veacul al XVIII-lea. Mihai banul Cantacuzino în Istoria politică şi geografică a Ţării Romîneşti, în greceşte (publicată de fraţii Tunusli) o foloseşte şi se vede din citate că e vorba de scrierea Stolnicului. Cartea a fost începută Sn timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678— 1688), poate şi cu aprobarea acestuia, care era un om politic cu vederi largi şi cu mari ambiţii de stăpînitor, mai ales, Sn privinţa dezrobirii ţărilor române de sub dominaţia otomană. 0 asemenea carte, care rupea cu preocupările strimte, feudale, ale vechilor cronicari, şi afirma descendenţa romînilor din romani, deci prezenta poporului nostru ca demn prin marele său trecut de a trăi o viaţă independentă, convenea politicii lui Şerban vodă. Stolnicul s-a apucat de scris înainte de publicarea în romîneşte a Bibliei lui Şerban, la care a colaborat şi el, deci înainte de 1688 (data morţii lui Şerban vodă), de vreme ce spune la un moment dat că „toate cărţile bisericii şi toate cetăniile pe sloveneşte ne sînt". Scrierea lui Constantin Cantacuzino a rămas neterminată, merge abia pînă la năvălirea hunilor, dar din corespondenţa autorului, din cererile de cărţi adresate corespondenţilor săi din Transilvania, rezultă că mereu a lucrat la continuarea ei. Fie că această continuare a rămas sub forma unei adunări de izvoare, fie că manuscrisul ei nu s-a păstrat, ea nu se mal cunoaşte astăzi. Constantin Cantacuzino proclamă, cel dintîi în chip argumentat în Ţara Bomînească, latinitatea şi originea comună a tuturor romînilor şi nu este o întâmplare că doi cronicari erau preocupaţi în acelaşi timp de taina originilor. Acest pas înainte în istoriografia românească corespunde unui nou istadiu al culturii noastre, bazat pe pătrunderea culturii umaniiste In aoeiste ţări. Rolul politic pe care l-a jucat Constantin Stolnicul, ţinerea corespondenţei diplomatice, cu sute de scrisori în multe * limbi, adresate în numeroasă ţări din Europa, precum şi ajutorul cerut de biserică învăţatului umanist pentru alcătuirea cărţilor ei, l-au împiedicat să continue într-o formă închegată istoria Ţării Romîneşti. Constantin Cantacuzino concepe istoria ca un umanist: adică nu numai ca un îndrumător moral, „pentru ca să putem şi traiul vieţii noastre a tocmi", 662 www.dacoromanica.ro ci şi, mai ales ca un element necesar culturii unui popor civilizat : „fără istorie nu numai de rîsul altora şi de ocară sîntem, ci şi orbi, muţi, surzi, «Intern de lucrurile şi faptele celor mai de mult ce într-acest pămînt s-au întîmplat“. El regretă că nu va putea readuce la lumină atîtea fapte despre care la noi nu a scris nimeni, „ci au lăsat toate de s-au surpat in prăpastia uitării44. Numai prin scrierile străinilor care pomenesc în istoria lor şi despre români, „încă ide tot din tablele lumii uitaţi nu sîntem44. Există deci o cinstire a rolului istoric al popoarelor civilizate, pe care Stolnicul o numeşte, aşa de frumos, tablele lumii; ele formează o valoare morală. Istoria o studiază în chip critic : aminteşte, cu o lăudabilă lărgime de orizont izvoarele istoriei, între care aşază şi tradiţiile „spuneri şi nişte poveşti, mai vîrtos bătrînii ce povestesc de cele ce au fost44 şi deosebit, „cîntecele cari vestesc de vitejii..', cari după la lăutari şi dupe la alţii cîntători auzim44, apoi hrisoavele cele vechi ale domnilor, deci documentele. De toate acestea autorul se arată nemulţumit, căci nu ne dau lămuriri sigure şi complete; chiar scrierile istoricilor vechi nu trebuie crezute fără critică. El pune astfel problema de metodă a criticii izvoarelor istorice. „De a-i crede şi de nu a-i crede, nu iaste mare greşeală, pentru că acestea nu sînt dogmele bisericii44. Istoriile sânt tendenţioase, „scriitorii mişcaţi de osebite poftele şi voile lor, unii într-un chip, alţii într-alt chip, tot aceia poveste o vorbesc. Adecăte că cel ce iubeşte pre unul, într-un chip scrie de dînsul, şi cel ce-1 urăşte într-alt chip, şi de al său într-un chip şi de streini într-alt chip scrie44. Acest pasaj remarcabil ca expunere de metodă prezintă foarte clar atitudinea critică a istoricului faţă de izvoarele sale de informaţie. Istoria formării poporului romîn nu se poate povesti, ea se poate numai argumenta. Ideea fundamentală a scrierii este unitatea de origine a romînilor. Definirea concepţiei lui Constantin Cantacuzino despre această unitate se află mai neted precizată în capitolul privitor la numele vlah dat de străini poporului nostru : „însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt şi moldovenii şi toţi cîţi şi într-altă parte se află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot rumâni îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fîntSnă au izvorît şi cură“.Aşadar, după Constantin stolnicul, unitatea romînilor stă în originea lor, şi dovada prezentă a acestei unităţi este folosirea unei limbi comune. Autorul nu trage niciodată o concluzie politică din ideea unităţii de origine şi de limbă a romînilor nu afirmă că urmarea firească a acestei situaţii ar fi unirea romînilor într-un singur stat; ştim că el s-a împotrivit încercării lui Brîncoveanu de a se face domn al Ţării Romîneşti şi al Moldovei. Ideea unirii politice apare abia în secolul al XlX-lea. Constantin stolnicul şi ceilalţi umanişti ai noştri se mărginesc să pregătească terenul pentru luptele naţionale din altă vreme, care nu venise încă. Meritul lor este acela de a fi lămurit cei dintâi începuturile comune ale istoriei romînilor. Stolnicul, întocmai ca şi Miron Costin şi Dimitrie Cantemir în Moldova, combate „basna44 lui Simion Dascălul, interpolatorul lui Ureche care spunea că romînii se trag din tâlhari aduşi în aceste părţi din temniţele Romei. Scriitorul muntean nu este mai puţin vehement decît confraţii lui moldoveni în combaterea nechibzuitului dascăl : „Ci nu ştiu cu ce îndrăzneală şi cu ce neruşinare, acela ce va fi scris întîi o va fi făcut44. 563 www.dacoromanica.ro Dimpotrivă, crede Caulacuzino, romanii în Dacia „de mari neamuri veneaw, numai nobili, ca de pildă familia Corvinilor, iar dacii au fost, în mare parte, nimiciţi. Stăpînirea romană este idealizată: „Acea împărăţie foarte au stătut direaptă şi milostivă şi era privighetoare în toate cele cuviioase şi direpte". Despre regimul sclaviei nu spune nimic. Moştenirea romană, pentru stolnic .şi pentru Cantemir, nu stă numai în amintirea unei mari opere politice, ci şi în moştenirea civilizaţiei clasice : „Şi ei (romanii) prea mari oameni au fost şi atîta întru învăţătura cărţilor şi a ştiinţelor au fost procopsiţi şi atîta întru vitejii au fost ispitiţi, educaţi şi aleşi şi atîta întru înţelepciunea lumească de iscusiţi, cît nice un neam nici o limbă pe lume, niciodată ca ei n-au stătut". Ca un adevărat umanist, el explică noţiunea de civilizaţie clasică : civilizat este omul care „in legi şi în dreptăţi supus şi cuprins să fie" ; cel ce dă frîu liber instinctelor este „var-var". Civilizaţia este mai mult decît învăţătura şi ştiinţa, ea cuprinde un fel de a trăi al unui popor. Aşadar, pentru umanişti, a te trage din romani nu înseamnă numai un i» «V AA. A.°?iî % Co^V^VU^LaV y**Lix.**>Yvv^ wW*Co*azw 71-j V^VJfcVy ^ Qj>\ AA^CV -AA. «Ctuj U yAt h Lî*xa K m3r^ tAVA-C 1M>. V-Şofi» M.A1 VwOf V P i * ^ u (SC 'MţJ. JH .fctff 'tV'euVA^^Ti (t^T x \ /'✓v etr . %j\ ^ oucS ^ _ . • ,'.L «o • «L. . Y ’vx ,%X°? '$rv «A “q_: f •4~£' "£ffS* SA*. a ţării, ca o continuare firească şi să nu arate că ridicarea fanarioţilor ar reprezenta o schimbare de regim, cronicarul lui a fost nevoit să redacteze şi o povestire pe scurt a istoriei ţării, de unde se isprăvea Cronica Bâlenilor pe care o continuă, adică din anul 1688 (data împăcării între Cantacuzini şi Băleni) şi pînă la prima domnie a lui Nicolae Mavrocordat în Ţara Romînească (1716). Această parte de legătură este tratată mult mai sumar decît domnia patronului şi are de scop să arate nevrednicia predecesorilor imediaţi ai domnului fanariot, ca să poată scoate în relief meritele acestuia din urmă. După aceea urmează prima şi a doua domnie a lui Nicolae vodă, întreruptă de a fratelui său, Ioan Mavrocordat. Radu Popescu a început să scrie cronica pe la 1719—1720, apoi ca martor ocular („noi ce am văzut scriem"), a continuat-o pe măsura desfăşurării evenimentelor, pînă la sfîrşitul anului 1728, în preajma morţii sale. Cronica lui Radu Popescu se deschide cu o dedicaţie a autorului adresată lui Nicolae Mavrocordat, în care spune că mai înainte fusese prigonit, „căzut 583 www.dacoromanica.ro •de /împunsături şi do Impiedicaturi, iar domnul fanariot, ni-a ridicat în cinste şi milă şi iuftrindu-mău... „Vrednicia mea este ca o picătură de apă şi bunătăţile măriei talc sînt un noian de apă mare“. „Ca să nu mă arăt iarăşi cu totul uemulţumilor, puţintică osteneală ain făcut şi ain izvodit istoriile domnilor şi a altora a Ţării Roinîncşli“. Rezultă din această dedicaţie că scriitorul a început să redacteze cartea ca urmare a binefacerilor primite de la domn şi ca iniţiativa întocmirii acestei cronici nu porneşte de la vreo poruncă a domnului, ci din voia autorului, care o dedică acestuia. Radu Popescu avea să larmircasca anume părţi cam îndoielnice ale activităţii sale politice. In 1716, cînd austriecii, eu complicitatea boierilor, luară prizonier pe Nicolae Mavro-eordal, Radu Popescu marc ban, trecuse de partea adversarilor acestuia, şi semnase şi el la Tîrgovişte liolarîrca de a se aduce ca domn fiul lui Şcrbau Caulacuzino. Mai lîrziu însă se raliază din nou domnilor fanarioţi. Actul semnal de Radu Popescu a fost dezgropat din arlmclc Vieuci abia în secolul nostru ', nu avea caracter public-, aşa că auloruil cronicii îl putea trece suib tăcere, dar ţinea să înlăture orice bănuială răspiudilă de răuvoitori şi de aceea descrie cu amănunte serviciile nepreţuite aduse de dîusul domnului şi ţării în acele împrejurări grele ale războiului auslro-lure. El explică prezenţa Ini la Tîrgovişle, unde ise aduna/scra boierii rebeli, prin aceea că oştenii de sub comanda sa l-ar fi prins şi l-ar fi adus acolo, unde a stal la închisoare, ceea ce nu era adevărat. Este foarte probabil că 'această dezvinovăţire publică pe pagini de cronica a fost imul din motivele care l-au îndemnat să se apuce dc scrierea istorici. Nicolae Mai racordat poale ini l-a crezut, dar avea nevoie dc aderenţi din marea boierime, înlr-o vreme cînd eei mai mulţi boieri mari sc aflau în opoziţie faţă de domn. De aceea a primii cronica lui Radu Popescu şi l-a îndemnat să scrie inai depaite istoria domniei lui a doua, pe acelaşi ton omagial. Astfel, partea din urmă a cronicii a căpătat un caracter oficial. Nicolae Mavrocordat a indus această cronică în marea compilaţie dc cronici întocmită din iniţiativa lui, şi care urma să cuprindă întreaga istorie a Ţării Romîueşli, dar ciuntind începutul scrierii lui Radu Popescu, unde se aflau pagini care nn-i erau pe plac. Pentru descrierea evenimentelor din vremea domniei celor doi Mavro-cordaţi, Radu Popescu apare ca martor al evenimentelor şi le înfăţişează adesea cu precizarea datelor, nu numai de ani, ci şi de luni şi zile. Cît despre începutul cronicii, în care scrie pe scurt despre domnia lui Brîncovcanu, vreme despre care nu a\ea însemnări proprii, nici informaţii oficiale, el se adresează cronicilor scrise pe atunci, a lui Radu Grccianu şi a Anonimului brinooveuesc, pentru a umple lacunele memoriei sale. Aceste cronici, din care culege şi rezumă unele informaţii, nu aveau însă acelaşi punct de vedere ca al său, erau amîmdouă favorabile lui Brîncovcanu, pe cinul interesul patronului său fanariot era ca predecesorii lui să fie ponegriţi. Dc aceea, lladu Popescu polemiza cu izvorul sân, Anonimul brincovenac, care arătase că Brîiicovcauu, caruia turcii îi prelungiseră domnia „în toate au avut noroc1- şi-i răspunde : „Couslau-din vodă Brîncowanul în domnia lui a fost fericit, iar nu lăudat, pentru că alta este fericirea, alta este lauda... Mulţi slâpinitori au a\ut în domnia lor cinste, îudelungări dc stăpîniri şi alte ca acestea, care sînt darurile norocului, oare şi alţi păgîni şi tirani lc-au avut... dar nu s-au lăudat dc niscareva fapte 1 C. Giurescu, Material pentru istoria Olteniei sub austrieci. Buc., 1913, I, p. 62—63. 581 www.dacoromanica.ro *A X **'*•?.• *f» *#*> • tf V i?/*?«*. ^ «ti»$£»'&*., -.hf to%i$'kiu>&&-J%Ţ !* ■-^ J|'a * jP-fstw'Afr* »/i^î &A*£ 4»* i» «gkimnp-'. tâ*ţmO££:• <-;î*. '•' - îx Vj Padină din Cronica lui Radu Popescu (fila 2). www.dacoromanica.ro bune". Aluzia la pasajul anonimului este evidentă şi este interesantă pentru că arată felul cum ştie Radu Popescu să folosească izvoarele istoriei. Atitudinea lui Radu Popescu faţă de Nicolae Mavrocordat este a unui vasal faţă de stăpînul său. Lauda lui Nicolae Mavrocordat şi a fratelui său, Ioan, era condiţionată de deformarea adevărului şi de trecerea sub tăcere a multor fapte. Nicolae vodă introdusese în ţară un sistem fiscal foarte apăsător pentru ţărani, intrase pe de altă parte în conflict cu cea mai mare parte a boierimii pămîntene, adversară clientelei greceşti a domnului, şi în sfîrşit ducea o politică de umilă supunere faţă de turci, care nu putea fi aprobată în ţară. Cît despre Ioan Mavrocordat, el cedase Oltenia austriecilor cu act scris şi fusese delegatul turcilor la pacea de la Passaroviitz, care pecetluise această cedare de teritoriu şi de locuitori. Radu Popescu era destul de abil ca să răstălmăcească faptele şi să arunce asupra adevărului un văl protector. Mai întîi el nu pomeneşte nici un cuvînt despre cel mai acut conflict din sinul clasei stăpînitoare, rivalitatea dintre boierimea grecească şi cea pămînteană. Acest fapt nu există, nici nu e menţionat în paginile cronicarului. Pentru el, după indicaţiile lui Nicolae Mavrocordat, acest domn este un voievod romîn, nu un grec venit din afară. De aceea, la începutul capitolului în care se vorbeşte despre dînsul, Radu Popescu introduce o tablă genealogică în care se arată descendenţa lui Nicolae Mavrocordat din Alexandru cel Bun al Moldovei, cea mai autohtonă spiţă. Nu admite nici existenţa unui conflict între domn şi boierimea mare, dimpotrivă „domnul este înţelept şi blînd şi bun şi iubeşte pre toţi, aşişderea şi boierii iubea pre măria sa“... „şi era de sus pînă jos o bucurie şi o veselie". Opoziţia boierilor, care chemaseră pe austrieci în capitală şi predaseră pe Nicolae Mavrocordat în mîinile lor, este arătată ca o acţiune individuală datorită unor oameni îndrăciţi şi calificaţi drept tîlhari (deşi e vorba de boierii ce făceau parte chiar din sfatul domnesc). Dările grele şi abuzive fuseseră puse în ţară „numai cît trebuia pentru împlinirea poruncilor împărăteşti" (ale turcilor). Şi dacă în vremea domniei lui Ioan Mavrocordat s-au făcut în adevăr cumplite jafuri pe seama bimicilor, aceasta se datoreşte numai unor boieri, „fiind Ioan Vodă tînăr şi nepedepsit (neînvăţat) intru obiceiurile şi orînduielile ţării, multe mîncături şi jafuri au făcut (vistiernicul), neştiind domnul să-i ia seama". Domnii fanarioţi sînt arătaţi de cronicar ca nişte oameni candizi, binevoitori, uşor înşelaţi de unii boieri hrăpăreţi şi trădători. Dacă Oltenia a căzut în stă-pînirea austriecilor, „aceasta a fost din pricina acelor boiari, care au rămas la nemţi şi au mers la Beciu (Vicna) şi închina toată ţara împăratului nemţesc". Numai că Ioan Mavrocordat, el însuşi, făcuse o convenţie în 1717 cu comandantul armatei austriace prin care ceda împăratului toată Oltenia, act care a fost evocat de delegaţii imperiali, im an mai tîrziu, cu prilejul păcii de la Passarovitz. Despre un asemenea act, semnat de principalii boieri ai divanului domnesc, despre care nu putea să nu aibă cunoştinţă, cronicarul muntean nu spune nici o vorbă. Intre boierii din opoziţie, cei mai însemnaţi erau Canlacuzinii. foştii stăpîni ai ţării în regimul precedent, care acum sprijineau pe austrieci împotriva Mavrocordaţilor. De aceea fulgerele lui Radu Popescu se îndreaptă împotriva lor. Ei sînt „feciorii dracului", „carii pururea au fost vicleni (trădători) domnilor", Constantin Cantacuzino stolnicul, învăţatul scriitor, este denumit „hoţul cel bătrîu", iar fiul său, Ştefan „spurcatul Ştefan Vodă". Şi totuşi această vehemenţă era de împrumut, dictată din afară şi nu pornea din 586 www.dacoromanica.ro convingerea cronicarului, căci acest autor nu avea nici un fel de convingere. In adevăr, în a doua sa domnie, Nicolae Mavrocordat face pace cu Cantacuzinii şi după obiceiul vremii pecetluieşte împăcarea cu o nuntă : fiul mai mare al domnului, Constantin, se căsătoreşte cu nepoata lui Ştefan vodă Cantacuzino. Cronicarul se declară încîntat: „L-au logodit (pe Constantin Mavrocordat) cu Smărăndiţa, fiica răposatului Radului Cantacuzino biv vel spătar, fratele lui Ştefan vodă Cantacuzino şi fiul răposatului Cantacuzino biv vel stolnic, fiind de neam blagorodnic (nobil) şi mai cinstit între toate neamurile boierimii Ţării Romîneşti". In aceeaşi cronică, la distanţă de cîteva pagini, acelaşi stolnic Cantacuzino este o dată „hoţul cel bătrîn", şi fiul lui „spurcatul", apoi tot ei devin „neamul cel mai cinstit între toate neamurile". Cronica urmează sinuozităţile politicii patronului şi nicidecum nu este întemeiată pe sentimente permanente ale autorului. Cît priveşte pe Constantin Brîncoveanu, acest domn este judecat sumar, soarta lui tragică nu stoarce lacrimi cronicarului: „Constantin vodă nici o bunătate sufletească n-au arătat în viaţa şi domnia lui pentru ca să-l laude, ci mai vîrtos este a se huli pentru multe rele fapte ce au făcut în domnia lui". De vreme ce Brîncovenii nu s-au mai ridicat la putere, judecata rostită asupra lui in cronică nu a mai fost revizuită. Interesant este felul cum vorbeşte cronicarul despre săraci, despre poporul asuprit de dări şi de clăci pretinse de boieri şi de mănăstiri. Radu Popescu era un boier mare, interesele sale erau legate de acelea ale clasei stăpînitoare. Protestele sale împotriva silniciei, a abuzurilor şi exploatării ţăranilor sînt, ca şi la alţi cronicari boieri, o manevră împotriva rivalilor politici, a domnilor din tabăra adversă, denunţaţi opiniei cititorilor că au asuprit poporul. Brîn-coveanu s-a gîndit numai la „binele casii lui, iar pre săraca ţară o au îngreuiat cu atîta haraci", în schimb, Ioan Mavrocordat „a domnit cu pace şi într-aceea iarnă au scos oierit şi văcărit şi alte dăjdii în ţară", fapt prezentat ca o simplă măsură administrativă, care nu tulbura cu nimic „pacea", de vreme ce e vorba de unul dintre Mavrocordaţi. Nicolae Mavrocordat este lăudat pentru că în judecăţile sale „mulţi săraci şi-au aflat dreptatea". Pe acest domn, zice Radu Popescu, „îl durea inima de săraci". Oricum, problema „săracilor", a asupririi lor, apare mai des în această cronică decît în cele precedente, nu pentru că autorul ar fi fost mai aproape de poporul exploatat, ci din cauză că această problemă devenise mai acută ; împotrivirea ţărănimii era mai dîrză, fuga în masă a sătenilor devenise o mare primejdie pentru economia feudală, în preajma dobîndirii, prin luptă de către ţărani, a desfiinţării rumîniei înscrisă în reforma lui Constantin Mavrocordat. Faptul istoric al cedării stăpînilor de moşii în faţa rezistenţei populare, cît şi duşmănia surdă a cronicarului boier faţă de ţărani ies la iveală în explicarea dată de el noii reglementări a dărilor sub Nicolae Mavrocordat, care a trebuit să fie îndeplinită, „de vreme ce şi ţăranii să învăţase de nu se astîmpăra la un loc, ci umbla strămutîndu-se dintr-un sat într-altul". Ţăranii „nu se astîinpără", acesta este felul cum înţelege Radu Popescu lupta lor împotriva exploatării şi a asupririi. Sentimentele lui faţă de popor reies limpede şi cînd vorbeşte despre oastea de sub comanda lui, ca ban al Olteniei, care a trecut de partea duşmanilor, prinzînd pe comandantul ei. Amintind aceste fapte scriitorul exclamă cu necaz : „Rumînii răi fiind şi pururea vrăjmaşi boiarilor, au făcut sfat între dînşii şi l-au luat cu 687 www.dacoromanica.ro necinste (pe marele ban)“. Este vorba aici de oastea ţării, de poporul romii* In general, care e prezentat ca duşman al boierilor. Nu se putea exprima mat clar contradicţia de clasă şi poziţia opusă ţăranilor a acestui mare boier. Ca şi Anonimul brîncovenesc, Radu Popescu se teme de turci şi face parte din grupul de boieri care sc acomodează cu slăpînirea otomană, întrueil Poarta garanta menţinerea privilegiilor boiereşti. Pentru el turcii slut „slă-pînii“, boierii moldoveni care au ridicat domn „fără ştirea slăpînilor* „au rămas de ocară*. Brîncoveann a fost vinovat că „au viclenit pre stăpânii său turcul, carele l-au miluit cu domnie prin mulţi ani“. Dimitrie Cantemir, ridi-cînd steagul luptei pentru independenţă, după părerea contemporanului său mimtean, „s-au hainit de către împăratul şi s-au lipit lingă ţarul, socotind că va găsi mai bine de cum era în binele slăpînn-sau... care Dumnezeu îl va judeca după faptele sale*. In aşa grad ajunsese umilinţa boierilor faţă de turci, încîl ei socotesc pe sultan ca pe un stapîn legitim, faţă de care domnul şi ţara sînl datori cu credinţă şi supunere, orice revoltă fiind un act de trădare. De la teama, amestecată cu ură, faţă de turci, a unor cronicari mai vechi, se făcuse 1111 pas mai departe pe calea încovoierii spinării înaintea dominaţiei otomane ; supunerea devenise o doctrină de stal. Cu Radu Popescu shitcui în epoca slapîuirii fanarioţilor, cu care cronicarul sc acomoda bine. De aceea umilinţa lui faţă de ,.stăpînii“ de la Slanibul este încă mai adîncă dccît a predecesorilor săi, Radu Grccianu şi Anonimul: brîncovenesc. Vorbind despre evenimentele petrecute la Conslanlinopol, el se exprimă aşa : „Intru acest an au lăcut împăratul nostru al otomanilor — trei veselii, adcca nunle, au măritat trei felc‘\ Măritişul felelor sultanului face deoi parte «lin istoria noastră, „a otomanilor*. Oral un oarecare paşă Ispir trece prin ţară, cronicarul descrie pe larg primirea făcută de către domn şi trece în catalogul izbîndelor şi al falitelor menite să mărească prestigiul Ini Nicolao Mavrocordat, faptul că turcul l-a dăruit cu un „contcş de samur foarte frumos*. Firman ni .sul lanului, adresat acestui domn, cuprinde, spune Radu Popescu, „multe cuvinte ce nu scria la alţi domni, de laudă şi cinstea măriei sale... cum că slujind măria sa şi părinţii lui şi moşii şi strămoşii măriei sale împărăţiei cn mare dreptate, i-au dăruit şi i-au întărit domnia Ţării Romlncşti în viaţa măriei sale sa o aibă*. Tristă laudă aceea de a fi slujit cu tot neamul său cu credinţă sultanului turcesc. Una din scenele mai plastice din cronica lui Radu Popescu este aceea în care descrie panica ce s-a produs în Bucureşti, la venirea călauclor austriece : „Că două groaze avea oamenii, de o parte dc catane, de moarte şi de jafuri, de altă parte auzea că vor să vie tatarii să robească, şi se mira ce vor să facă, încotro vor ca să se ducă să scape de această nevoie mare şi groaznică ce lc venise fără veste, şi-şi lua oamenii muierile, copiii de mînă, pre alţii în braţe şi-şi laşa ce avea şi fugea nemhicaţi şi pre frig, văictîndu-se ei şi ţipîud copii şi neaiînd alt ce face, blestema pre cine a adus calauele, de au facili atîta nevoc, care niciodată nici în ţară s-au făcut ca acesta re s-au făcut acum, să ia pre domn hoţeşte, să-l ducă rob şi să facă atîta jaf şi morţi în creştini*. Cronica lui Radu Popescu este o scriere polemică ; el critică pe toţi adtcrsarii lui Nicolae Mavrocordat. Dar cronicarul mavrocordătesc ajunge in polemica Iuţi pasionată împotriva adversarilor domnului la pagini de ima- 588 www.dacoromanica.ro filiaţie infernală, menite să îngrozească pe cititori: „Au venit veste de peste Olt că Barbnl sărdariul, înccpătoriul turhurărilor şi a stricăciunii ţării şi capul răutăţilor şi al tilliarilor, au crepat şi s-au dus la dracul, iar eu moarte ren şi groaznică, precum de la aceia care au fost de faţă acolo am auzit: că In zece zile ce an bolit, s-au umflat şi şi-an înnegrit tot trupul şi încă vin fiind, ochii amîndoi din cap i-au sărit, iar după ce au murit, trecînd trei zile, au început a ieşi viermi din niormînt şi putoare mare, cît s-au umplut biserica, care minune s-an auzit prctntindrnra şi au trimis boierii cei de la Craiova, de le-au adus ţ iernii, de au văzut pentru credinţa — au fost viermi mari albi cil capetele negre. Cu aceasta au aratat dumnezeu dreptul judecător tuturor oamenilor, ca şi în cealaltă lume îl vor mînca viermii neadormiţi, pentru multe rele fapte ee an făcut, că pre stăpînu-său, Nicolae Vodă, l-au viclenit1'. Este o pagină de teroare mistică, medievală. Radu Popescu preferă ca armă polemică, invectiva : „spurcatul Ştefan voda“, „boţul cel bătrîn", „tilharnl cel mare", „boieri dc ai ţării, nebuni", „acei spurcaţi de boieri", „intrîndu-le în capete fumuri şi gîndnri deşarte", „ca acestea deşarte şi vrednice dc batjocură gîndia", este vorba bineînţeles dc boierii care făceau opoziţie Mavrocordaţilor. Iată o comparaţie care se întîlneşte între şceste invective : boierii din opoziţie ..umbla ca nişte oameni rătăciţi şi posomoriţi dc vin". Violenţa stilului lui Radu Popescu porneşte de la invectivă. Scriitorul face ici şi colo cîte o ironic : austriecii fiind bătuţi de turci, „au început a fugi cu caftanele în vine". Cîtcva proverbe şi cugetări pe marginea faptelor; unele par a fi turceşti : „Au încercat cămila să-i puie cercei la urechi", ceea cc înseamnă că au făcut treabă degeaba. Altele sini curente în limba romînă : „Din cal l-an făcut măgar", „lupul cuin se zice că-şi leapadă părul, iar nu năravul". 0 cugetare asupra invidiei faţa de cei buni şi de cînnuitori, care se întîmplâ întotdeauna, este exprimată după cnm urmează : „Nici odinioară în lume oamenii mari n-an fost nczai istuiţi (ncinvidiaţi) şi măcar că cci zavistuiţi de-a pururea sini norociţi şi le merge bine, dar încă şi zavistnicii nu lipsesc din lume, că din fireasca lor răutate nu pot suferi să vază binele altora". Lexicul lui Radu Popescu este cel obişnuit în secolul al XMIl-lea în Ţara Romînească, în rîndnrile boierilor şi ale grămăticilor, adică foloseşte un număr destul de bogat de cuvinte, in marc parte împrumutate din lexicul popular (deosebirea începe faţă dc limba poporului, numai cu construcţia frazei), dar îmbogăţit cu un număr de turcisme şi dc grecisme. Autorul cronicii, care citează fragmente de fraze în greceşte, precum şi expresii turceşti, cunoştea desigu-r aceste două limbi ; de altfel Radu Popescu rudă cil Bălenii, avea în ascendenţă un grec. De asemenea foloseşte cuvinte latineşti, destul de multe, dar mai ales dintre acelea care nu sînt rezultatul citirii scriitorilor clasici, ci cuvinte întrebuinţate mai des în cancelariile care ţin corespondenţa diplomatică a vremii : generalisim, arhidux, canfelarul, gubcrnutorul, consilieri, miniştri, mediator, armislifie, decret, tractat, confirmaţii şi altele ca acestea. Un italienism : belecose (un fel de stofă de mătase) este împrumutat din limbajul negustorilor. Aşadar, este vorba de un lexic obişnuit pentru un boier al vremii, fără încercări de îmbogăţire a limbii. 589 www.dacoromanica.ro CONSTANTIN DAPONTE Cronica Ţării Româneşti o scrie, după Radu Popescu, un cronicar grec, Constantin Daponte. Ea n-are pentru literatura romînă, fiind scrisă în greceşte, decît un interes cultural şi documentar. Numit în călugărie Chezarie, acesta s-a născut în 1714 în insula Sco-pelos şi a murit în 1784 în mănăstirea Xeropotam din Muntele Atlios. El părăseşte în vîrstă de 17 ani numeroasa sa familie — erau 15 fraţi, 12 băieţi şi 3 fete — şi pleacă la Constantinopol pentru a-şi face o situaţie. După o scurtă şedere acolo, vine la Bucureşti şi îşi continuă studiile la Academia de aci ca bursier cu 20 de lei pe an. Constantin Mavrocordat, atras de sîrguinţa şi inteligenţa tînărului scopeliot, îl ia la ourte ca al doilea secretar ; în această calitate va scrie, din porunca domnului, Efemeridele dacice. Dar după puţin timp, pe ambiţiosul Daponte nu-1 mai satisface titlul de al doilea secretar şi întrucît Constantin Mavrocordat nu s-a arătat dispus să-l avanseze, îl părăseşte şi se ataşează fratelui acestuia, Ioan, care, luînd domnia Moldovei prin mutarea fratelui său Constantin, îl numeşte pe Daponte prim secretar domnesc şi apoi îl şi boiereşte, făcîndu-1 mare căminar. Ca secretar şi căminar, el s-a amestecat fin treburi care nu erau de competenţa sa, Incit în scurt timp a căpătat tot mai mulţi duşmani, care l-au pîrît la Poartă. El însuşi mărturiseşte că în timpul cât a stat in ţările romîne a făcut şi bine şi rău, dar mai mult rău, decît bine. Atîtea rele a făcut, spune, încît apele Dunării nu le-ar fi putut spăla. Marele vizir, în urma pîrilor contra lui, a trimis Oirdin la Iaşi să fie arestat, dar Daponte, prevenit, probabil de protectorul său Ioan Mavrocordat, a fugit în Crimeea (1746). In cartea sa Oglinda femeilor dă amănunte preţioase despre Bacce-Serai. In 1747 ducSn-du-se în suita banului la Constantinopol, duşmanii săi intervin iarăşi la Poartă şi, din porunca marelui vizir, este închis. El consideră această tristă întorsătură în viaţa sa ca o pedeapsă dreaptă pentru faptele-i nedrepte. După ce a stat în închisoare 20 de luni, în care timp a scris Oglinda femeilor, a fost eliberat, sacrificîndu-şi averea, care, după spusele lui, „a fost plămădită cu sîngele săracilor11. Vicisitudinile vieţii publice şi private (a fost însurat de două ori, dar amîndouă soţiile i-au murit scurt timp după căsătorie) l-au determinat să caute viaţa monahală. După călugărie, el mai vizitează o dală ţările romîne. Este trimis de călugării de la Xeropotam să strîngă ajutoare pentru refacerea mănăstirii. In această călătorie lungă de 8 ani — a fost şi la Constantinopol şi în alte părţi — şi-a atins scopul cu prisosinţă, s-a întors cu aproape un milion de lei, sau cum spune el însuşi, cu „un sac de ducaţi11 şi cu multe odăjdii şi alte obiecte de preţ. După această călătorie, el mai trăieşte retras în mănăstirea Xeropotam încă 20 de ani. Avind o memorie vastă şi o fantezie aprinsă, scrie zi şi noapte şi lasă după sine un material considerabil. Unele din scrierile sale cuprind multe ştiri referitoare la ţările romîne. De pildă Cronograful de la 1648—1704 informează despre Ţara Romînească, Moldova şi Transilvania, Catalogul istoric al oamenilor însemnaţi din secolul al XVIII-lea poate fi clasat între cronicile noastre, pentru faptul că persoanele ce le enumeră, deşi majoritatea lor slut greci, „au trăit în ţară şi au luat parte la viaţa socială a timpului11, cum spune editorul Const. Erbiceanu. 590 www.dacoromanica.ro Tot atît de interesantă este şi o altă lucrare a acestui scriitor: Grădina grafiilar, după părerea editorului E. Legrand, „une mine f6conde de rensei-gnements sur l’etat de la Valaoliie et de la Moldavie vers le milieu du siede demier". Fără Îndoială însă că în lungul şir de opere ale lui Daponte, Efemeridele dacice ocupă un loc de frunte, deşi autorul le punea pe al doilea plan, socotind mai valoroase Oglinda femeilor şi Grădina grafiilor, povestiri în versuri. Efemeridele dacice sint o cronică de mare im/portanţă pentru istoria Ţării Romîneşti şi a Moldovei din perioada războiului austro-ruso-turc (1736—1739). Găsim, alături de .ştirile militare, şi numeroase Însemnări asupra vieţii economice şi sociale din Ţările romîneşti. Efemeridele sînt scrise din ordinul domnului de secretarul său, pe bază de documente oficiale. Autorul a utilizat şi rapoartele capucbehaielelor trimise din tabăra împărătească, fie analizindu-le, fie reproduoîndu-le în întregime, scrisori ale marelui vizir, tratatele de pace austro-turc şi ruso-turc. In plus autorul a fost martor ocular la tot ce se petrecea în jurul domnului Ţării Romîneşti, pe care îl însoţea în retragerile lui spre Dunăre şi în revenirile în Bucureşti. Evenimentele mai impotrante, politice, militare sau sociale, care s-au petrecut pe teritoriul ţărilor romîne, în special pe cel al Ţării Romîneşti, sînt expuse cronologic. Poziţia autorului este anti-austriacă şi anti-otomană. Se bucură de orice înfrângere a austriecilor. Cu mare satisfacţie povesteşte cum s-a întâmplat moartea colonelului Barkoczi. La un banchet, dat de generalul austriac Ghil-lani, colonelul a ridicat paharul şi a urat ca în patruzeci de zile să aducă capul lui Constantin Mavrocordat, dar, „ca o pedeapsă de la Dumnezeu", „tocmai la patruzeci de zile după aceea în loc ca acest nesocotit să aducă capul domnului, cum a urat, i s-a adus domnului capul lui, astfel blestemul a căzut asupră-i. Capul lăudăros al colonelului a fost trimis împreună cu steagul la tabăra împărătească". Cu aceeaşi satisfacţie socoteşte după fiecare bătălie cîte capete ale cătanelor nemţeşti au fost aduse, ce recompensă s-a dat pentru fiecare cap, cîţi prizonieri au fost luaţi şi cu cît au fost vînduţi la licitaţie — unii cu 30, iar alţii cu 40 de lei. Poziţia antiotomană a lui Daponte este şi mai evidentă. Cu strîngere de inimă descrie jafurile şi robirile făcute de „apărătorii turci" şi situaţia jalnică în care a ajuns poporul în timpul războiului în urma acestor jafuri. Iată cum povesteşte prădăciunile făcute de oştile turceşti la Tîrgovişte : „In ziua de 12 'ale lunii, oştile s-au întors din Tîrgovişte. Cine poate să povestească cu ce bogăţii şi cu ce lucruri de preţ au venit încărcaţi ? Ajungînd la Tîrgovişte, plini ide furie şi neapucând .acolo pe nemţi şi pe cătane, turcii au ucis pe locuitori şi au nimicit lucrurile lor, au robit oameni, au jefuit, au ars sfintele mănăstiri, au călcat bisericile şi vestita, vechea mitropolie de acolo, în care au găsit ascunse în pământ, într-o tainiţă, peste optzeci de cuf ere. In afară de sume de bani, cuferele erau pline de lucruri de preţ, giuvaericale, mărgăritare, haine brodate cu aur şi multe altele". Nici Cîmpulungul nu a fost cruţat. Oştile lui Mustafa-paşa, cîştigînd la Piteşti biruinţa asupra 691 www.dacoromanica.ro austriecilor, „s-an înlors iara.şi la Gimpulung şi i-au dai foc. După ce au jefuit Înmiii foar.lc scumpe de ale boierilor şi negustorilor, au robit foarte mul(i băieţi şi fele. Au facili şi acolo, ca şi la Tîrgovişlc, marc prăpăd. Domnul a scos din inîiuile ostaşilor pe toţi robii, şi băieţi şi fele, pe care cine li Ardea şi nu-i plingea de mila, uu-i căina din adincul inimii1'. Oltenia a avut mult dc suferii fu acest război. Autorul prezintă cilcva din aspectele dezastrului pricinuit în această parte a ţării dc trupele turceşti. .,Oastea turcească, înlorehidn-se după biruinţa, a cauzal ninllc rele iu satele dc acolo. Au laial şi masacrai fara mila pe bărbaţi, au batjocorii şi robii pr fecioare, pe femei şi pe copii. A.şa dc ninllc rele şi robiri au făcui, incit au pustiit şi nimicit cu lotul douăzeci şi cinci de sale cu populaţie dca«ă. Oamenii uu-şi amintesc să sc mai fi inlîinplul vreodată aşa ceva4". Şi mai departe arata că, nicrgînd trupele turceşti iu judeţul Jiul de sus să izgonească nişte haiduci, s-au dedal la jafuri şi robiri. „Au robit toată populaţia nevinovata (lin 1—5 sale; au luat preoţi, bărbaţi, femei, fele şi foarte mulţi băieţi precum şi umile turuie de vile şi vindeau alîl vilele cil şi pe oanicni“. Dc cele mai mul te ori, aceste silnicii sc făceau cu aprobarea .şi eu con-siniţauiînlul paşei, dar erau şi cazuri clnd comandanţii trupelor se străduiau in zadar sa introducă cil de cit o umbră de disciplină în raidurile acelor trupe adunate din diferitele provincii europene şi asiatice ale imperiului turcesc. Dc la un capăt piua la celalalt al cronicii lui Dapoulc sini înfăţişate numeroase cazuri dc nesupunere şi răzvrătire. Ostaşii turci se răzvrăteau pentru cea mai mică nemulţumire şi erau gala să laie îu bucăţi alîl pe paşii lor cil şi pe domn. Cn multă greutate, multă dibăcie şi promisiuni, ostaşii puteau fi potoliţi şi readuşi la ascultare. Din cele povestite de Daponlc reiese că, in afară dc aceste jafuri neoficiale. pojmrnl romîn avea mult dc îndurai şi de pe urma exploatării oficiale a puterii suzerane. Firmanele, prin care sc cereau aprovizionări pentru trupe sau pentru cetăţile Vecine, soseau neîncetat. Plecau şase sule de căruţe cu cile palm boi fiecare pentru Bcndcr. 500 dc salahori şi 150 de căruţe, cherestea şi bolovani pentru Voziu, cherestea pentru construirea a 29 de şa ici şi patruzeci de caicuri pentru paşa din Vidin, care mai cerca domnului şi cinci şaiei en lot echipamentul lor naval. Paşa dc Niş cerca la rîiulnl său 30 000 de ocale unt .şi 200 000 de chile orz, serasoliierul 1200 dc căruţe, 1000 dc salahori şi 100 000 de păpuşi de f ringliii pentru trebuinţa corăbiilor la Belgrad, cîrniniloru] Belgradului 10 000 ocale sare ele. ele. Chiar şi după terminarea războiului şi realipirea Olteniei la Muntenia, domnul a trebuit să cheltuiască suine importante, cam 15 000 galbeni, pentru ca adaosul la tribului Ţarii Romînc.şti pentru Oltenia să se reducă de la 300 de punşi, cîl s-a cerul iniţial, la 200 dc pungi. Satisfacerea cererilor neîncetate şi potolirea setei de înavuţire a înalţilor demnitari ai Porţii erau foarte împovărătoare pentru popor, cu alîl mai mult, cn cîl populaţia se împuţinase, mulţi caulind refugiu în acele zile grele peste hotare, aşa că cererile apăsătoare trebuiau să fie satisfăcute de un număr redus de locuitori. 692 www.dacoromanica.ro Viu şi sugestiv prezintă autorul bucuria care a cuprins pe toată lumea la aflarea veştii privitoare la înclieierca păcii. „Mare bucurie a stîmit această îmbucurătoare veste atît în sînul stăpînilor cît şi în rindurile celor mici. La Poartă n-a rămas nici un ciohodar (slugă la Un vezir sau paşă), toţi fugeau în sus şi în jos, sărind de bucurie, felicitînd şi felicitîndu-se pentru această veste. Multe pagini vorbesc despre calamităţile care s-au abătut asupra ţării în acest răstimp ca incendiul care a transformat în cenuşă o parte a capitalei Ţării Komîneşti. „In ziua de marţi, 27 februarie, orele şase, a izbucnit la Bucureşti un niare foc. A pornit de la casele cele mari ale mănăstirii Sfîntului Sava de la finul grajdului şi mergînd înainte, focul nu s-ar fi oprit, din pricina vîntului puternic ce sufla, dacă nu ieşea afară din Bucureşti, unde, nemaifiiud ce să andă, s-a stins. A ars mînăstirea Colţea cu biserica, încă trei biserici, şaisprezece case din cele mari, patruzeci şi nouă din cele mijlocii, şaptezeci şi şapte din cele mai mici, cinci chilii de biserici, patruzeci scaune de carne şi nouă prăvălii44. Efemeridele sînt scrise special pentru Ţara Romînească, totuşi din cînd în cînd autorul narează şi întimplări petrecute în Moldova. Nu neglijează luptele de acolo sau alte amănunte referitoare la s>tarca ţării şi a poporului asuprit. Deşi Daponte scrie Efemeridele din porunca domnului, Constantin Ma-vrocordat nu este elogiat. Autorul nu-1 laudă decît foarte discret şi indirect, mai degrabă repetă laudele altora. Cîteodată numai arată că prezenţa domnului îu ţară în timpul războiului a fost binefăcătoare, a înlăturat multe primejdii pentru popor; că el „a ridicat pe umerii săi povara tuturor, căci e drept că dacă nu s-ar fi aflat în ţară înălţimea sa, locuitorii ar fi fost aspru pedepsiţi de împărăţie ca răzvrătiţi şi toată Ţara Romînească ar fi fost robită ; stăpînii luaseră hotărîrea să facă acest lucru, dar domnul i-a oprit44. Din punct de vedere literar, chiar în limba greacă, nu putem spune că Efemeridele dacice sînt o operă remarcabilă. Pe autor l-a preocupat mai mult fondul istoric, decît stilul, prezentarea literară. însărcinarea lui a fost să scrie istoria de patru ani a războiului, să descrie faptele de arme. Opera este cam rece, fără figuri stilistice, fără metafore, fără sentinţe filozofice şi descrieri 'ale naturii, fără portrete fizice sau morale. Daponte a rezervat talentul său literar pentru operele versificate, totuşi şi în Efemeride găsim uncie părţi descriptive interesante. De multe ori un eveniment este schiţat prin cîteva rînduri energice, plnie de mişcare, sugestiv şi plastic. In cîteva cuvinte autorul scoate în evidenţă tragedia poporului suferind. De-a lungul operei se succed tablouri triste ale ţărilor romîne, gemînd mai îutîi sub urgia şi povara războiului, iar apoi sub urmările acestui război, cînd foametea şi epidemia de ciumă vin să desăvîrşească dezastrul. 38 - 0. 1144 593 www.dacoromanica.ro BIBLIOGRAFIE | Fragment dintr-o cronică pre scurt a rominilor (de Constantin Cantacuzino), In Istoria Moldo-Rominiei, ediţia Ceorge Ioanid, I, Bucureşti, 1858 ; ediţia M. Kogălm-ceanu, in Cronicile Romîniei sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, I, ed. II, 1872 (atribuie cronica lui N. Milescu) ; Operele lui Constantin Cantacuzino, ediţia N. Iorga, Bucureşti, 1901 ţ Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Tării Romîneşti, ediţia Dan Simonescu cu o introducere de N. Cartojan, Craiova, 1944; N. Iorga, Manuscripte din biblioteci străine relative la istoria rominilor. Al doilea memoriu, in Analele Academiei Romtne, aer. II, mem. secţ. ist., XX, 1899; Al. T. Dumitrescu, Contribuţiuni la istoriografia romînească veche, in volumul Lui I. Bianu, Bucureşti, 1916; C. P a s c u, Influenţa cronicarilor moldoveni asupra celor munteni din secolul al XVII-lea; Constantin Cantacuzino, in Arhiva, XXIX, 1922, p. 195—206 ; Ceorge P. P o -p e s c u, O rugăciune a lui Constantin Cantacuzino, In Revista istorică romină, XXV, 1939, p. 57—60; D. R u s s o, Ioan Cariofil, in volumul Studii istorice greco-romine, I, 1939, p. 183—191; Const. C. G iureş cu, Harta stolnicului Cantacuzino, in Revista istorică romină, XIII, 1943, p. 1—28; N. Cartojan şi R. O r t i z, Lo stolnic Cantacuzino. Un pânde erudita romeno a Padova, Bucarest, 1943 ; C. Ş e r b a n, Legăturile stolnicului Constantin Cantacuzino cu Rusia, in volumul Studii şi articole de istorie, II, Bucureşti, 1957; Cronicari Munteni, I, ed. Îngrijită de Mihail Gregorian, cu un studiu introductiv de Eugen Stfinescu, Bucureşti, 1961. j Rada Grecianu, Istoria Ţării Romîneşti (1688—1699), ediţia N. Bălcescu şi A. T. Laurian, in Magazinul istoric pentru Dacia, II, 1846; idem, ediţia G. Ioanid, in Istoria Moldo-Rominiei, II, Bucureşti, 1858; Viaţa lui Constantin vodă Brincoveanu, de Radu Grecianu, ed. Ştefan D. Grecianu, Bucureşti, 1906; Istoria domniei lui Constantin vodă Brincoveanu, de Radu Grecianu, ed. criticS de Aurora Ilieş (ms) ; Radu Greceanu, Începătura istoriii vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţării Romîneşti, Io Costandin Brincoveanu Basarab-Voievod, dă cind Dumnezeu cu domnia l-au încoronat, pentru vremile şi intimplările ce in pămîntul acesta in zilele mării sale s-au intimplat, ed. Mihail Gregorian, in Cronicari munteni, II, Bucureşti, 1961; N. Iorga, Cronicile muntene, in Analele Academiei Romîne, mem. secţ. ist., seria II, tom. XXI, 1899; Ştefan D. Grecianu, Scrierile lui Radu logofătul cronicarul, Bucureşti, 1904; I. C. F i 1 i 11 i, Cine erau fraţii cărturari Radu şi Şerban Grecianu, in Revista istorică romină, IV, 1934 ; § O povestire inedită despre sfirşitul postelnicului Constantin Cantacuzino, ediţia E. Vîrtosu, Bucureşti, 1940. § Istoria Ţării Romîneşti, de la anul 1688 încoace, continuată de un anonim, ed. N. Bălcescu şi A. T. Laurian, in Magazinul istoric pentru Dacia, V, 1847, p. 93—184; Istoria Ţării Romîneşti de la octombrie 1688 pini la martie 1717, ediţie criticS de C. Grecescu cu o introducere de Dan Simonescu, Bucureşti, 1959; C. G iute s c u, Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene, Bucureşti, 1906; Ion R om a n, Paternitatea istoriei Ţării Romîneşti de la 1689 încoace, in Preocupări literare, octombrie, 1940, p. 608—613; C. Grecescu, Citeva observaţii asupra cronicei anonime a Ţării Romîneşti de la 1688 înainte, in Hrisovul, V, 1945, p. 62—74; Cronicari munteni, II, ediţie ingrijitS de Mihail Gregorian, Bucureşti, 1961. 594 www.dacoromanica.ro § J1 i t r o f a n Gri goi as, Cronica Ţării Romineşti (1714—1716), în Revista istorică ro-mînă, IV, 1934, p. 1—43, ediţia D. Russo, reproduşi şi în Studii greco-romtneţ Bucureşti, 1939, p. 409—461. § Istoria Ţării Romineşti de Radu Popescu, ed. N. Bălcescu şi A. T. Laurian, în Magazinul istoric pentru Dacia, IV, 1847, p. 21—62 şi 93—178; ed. G. Ioanid, în Istoria Ţării Romineşti, II, Bucureşti, 1858, p. 278—399; Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Rumineşti, ediţia Mihail Gregorian, în Cronicari munteni, I, Bucureşti, 1961; Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Romineşti, introducere şi ediţie critici de Const. Grecescu, Bucureşti, 1963; C. G iureş c u, Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene, Bucureşti, 1906; G. P a s e u, Data morţii lui Radu Popescu. Turcisme la Radu Popescu, în Arhiva, XXIX, 1922, p. 241—243; C. Grecescu, Citeva date noi in legătură cu Istoriile domnilor Ţării Romineşti şi A. A. Vasilescu, Contribuţiuni la biografiile cronicarului Radu Popescu şi compilatorului Constantin Căpitanul, în voi. In amintirea lui C. Giurescu, Bucureşti, 1944, p. 277—289 şi 535—546. § Aaxixal Iv YpapLp&rtov xal a&rdirrtov aâXixâv rîjc j)Ye|iovla< OiyYpoPXaxtaC, afiDevretiovroţ Ttoâwou Ktovaravrlvou NixoXiou ffoeftâSa tou MaupoxopS&rou icapâ Kcovaravrlvou Aatcdvre toO ix vfjcrau XxotcIXou, 8eur£pou YPatxtxaTOt°B tt]C aârou iiJnjXSnjro? xal xov-oodXou tfirv 1'CfXtZtov. (Efemeride dacice, adici întîmplirile rizboiului pe patru ani între turci şi ruşi şi nemţi pîni în aAul 1739, adunate din scrisori originale şi de la boierii principatului Ungrovlahiei, care au fost martori oculari, pe cînd era domn Ioan Constantin Nicolae voievod Mavrocordat, de Constantin Daponte, originar din insula Scopelos, al doilea secretar al înălţimii sale şi consul al englezilor), ed. E. Legrand, Paris, 1880—1888 (trei volume) ; C. Erbtceaiu, Cronicarii greci, Bucureşti, 1888; P. P a s h a 1 i s, Chezarie Daponte, 1714—1784, 1935. LITERATURA ISTORICĂ IN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA IN MOLDOVA NICOLAE COSTIN Născut pe la 1660, Nicolae este al doilea dintre fiii lui Miron Costin. A învăţat la şcoala iezuită din Iaşi şi în şcolile din Polonia. Cînd şi cît a studiat în Polonia, nu ştim. Pe la 1684, a însoţit pe tatăl său în Polonia în exil. Cînd Miron se întoarce în Moldova, împăcat cu Constantin Cantemir, Nicolae e făcut logofăt al treilea. Astfel, Nicolae întîmpină pe Philippe d’Avril, cu care se înţelege probabil în latineşte. însuşi d’Avril ne informează în memorialul său de călătorie despre această întllnire. Situaţia bună pentru Nicolae şi fraţii săi durează plnă în decembrie 1691, cînd, datorită intrigilor boiereşti, sînt decapitaţi, din ordinul lui C. Cantemir, Velicico şi Miron Costin. închişi în decembrie 1691, apoi eliberaţi, dar prigoniţi cu birurile de vistiernicul Iordache Ruset, după moartea lui Const. Cantemir (martie 1693), fiii lui Miron fug la curtea lui Brîncoveanu. Nicolae merge la Constantinopol, unde cunoaşte pe Alexandru Mavrocordat Exaporitul. Brîncoveanu mijloceşte înlă- 695 www.dacoromanica.ro tura rea lui D. Can tenii r şi confirmarea la tronul Moldovei a lui Constantin Duca, sub care Costineştii pot reveni în Moldova, dar la 1695, cînd urmează domnia lui Antioli Cantemir, sint din nou siliţi să pribegească. Intre 1695 şi 1700 întilnim pe Nicolae Costin iarăşi la Brîncoveanu. Constantin Duca reocupînd tronul Moldovei, N. Costin, cumnatul său, se întoarce în ţară .şi este făcut hatman. In septembrie 1703, vine la domnie M. Racoviţă. Costin se refugiază dili nou la curtea munteană şi revine în Moldova la 1705, cînd Racoviţă e mazilit. Urmează Antioli Cantemir în a doua domnie. La intervenţia cumnatului său, Bogdan hatmanul, Antioli se împacă cu Costineştii, încredin-ţînd lui Nicolae vomicia Ţării de Jos. Este vremea cînd Costin are cea mai privilegiată situaţie din toată viaţa lui. La 1709, toamna, la mazilirea lui AI. Racoviţă, înainte de venirea lui N. Mavrocordat, Costin este ales caimacam, iar după instalarea domnitorului devine sfetnicul lui şi istoriograful curţii. Suh Dinii trie Cantemir, Costin ajunge logofăt, demnitate pe care o păstrează în a doua domnie a lui N. Mavrocordat iu Moldova, pînă în septembrie 1712, cînd moare pe neaşteptate. Spirit dogmatic format la şcoala iezuiţilor din Iaşi şi în şcolile din Polonia, Nicolae Costin a scris Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii pînă la 1601, operă de compilaţie încărcată cu citate, cu nume de filozofi şi istorici, fără o concepţie unitară. Scrierea este precedată do o predoslovie, de împrumut şi ea, cu citate din Jlonier, Ovidiu, Thales din Milet, Empedocle, Epicur, Pitagora, Xenofon, Cicero, Tucidide ş. a. Planul Letopiseţului e inspirat din cronografe. Opera cuprinde două părţi. Prima, alcătuită din cincisprezece capitole, începe cu „zidirea“ lumii, a doua tratează despre descălecatul al doilea al Moldovei şi despre evenimentele care au urmat, pînă la domnia lui Icremia Movilă inclusiv. N. Costin scoate ştiri din Bonfin şi din Analele eclesiastice ale lui Baronius, care a trăit cu un secol înainte. La capitolul al XlII-lea, „Pentru risipa Daciei...“ cronicarul explică, după Bonfin, urîţenia hunilor prin tăierea feţii la copii, ca să .pară groaznici. Orientrndu-se după Kromer (Polonia sive de origine *et rebus gestis Polonorum, Colonia 1586), Costin a vrut să găsească şi leşilor o origine îndepărtată ca a moldovenilor. Explică originea leşilor prin doi fraţi, Leh şi Ceh, din neamul sarmaţilor, oare au descălecat şi stă-pînesc locul. Pentru partea a doua, Costin are ca izvor în special cronica lui Ureche, interpolată de Siinion Dascălul, pe care o copiază aproape cuvînt cu cuvint, cronica lui Miron Costin şi pe unii istorici străini. Pentru secolul al \IV-Lea -adaugă la cronica lui Ureche ştiri din Bonfin şi din Kromer. Pentru secolul al XV-lea din Miechovie şi Stryjkovski, iar pentru secolul al XVI-lea utilizează pc Istvanffy, mai ales pentru Despot vodă. Chiar de la începutul capitolului al XVI-lea, unde vorbeşte de al doilea descălecat al Moldovei, comite greşeli. Pune descălecatul ţării la 1352, pe vremea cînd în Polonia stapîuea Locketec crai. In genere se observă lipsa de spirit critic în utilizarea izvoarelor. Intîluim în opera lui N. Costin reflecţii care ne dezvăluie mentalitatea sa de clasă. O astfel de refleoţie apare în capitolul despre Alexandru cel Bun, cînd, după ce înşiră boieriile, Costin deplânge vremea în care trăieşte, pentru că boierii nu mai au prestigiu ca în timpul lui Alexandru cel Bun, „Insă numai pe aceste vremi umbra au rămas acelor vechi deregători. Caută, cum strămută vremea, precum se află şi pînă astăzi aici în ţară la noi“. Reflecţia figurează 596 www.dacoromanica.ro ^•BpyK^i.u (iKonpi^f J^auMA^n tih • ^juiti ^iX^OAUJ • £H tpfA MOA£0ţ(H : Auxf iui(AAi> Hfl'tiXMHHATXAXH HOt'TfM - f AoAtHX' Ici Hi lt OAA ( ÂAfâ •' ■ i *> KifMi falTI JMItlTXHŢ JLf Hfmouf ItOTH &(Jlo f.t J / M .*> li V. • * ''■■"■ .‘"l < Mnaonorn wfxxr ioro' _. .# • ',» .. *• . ■» / lAAXA nOHtfKX M <£«1T £iOf H M« MA ~ai , ■ * «• / * * «.»'•»■ # . ••« y'- ; >•' ./> ♦ 4**» * * * IUH44T( 4Klfpkp TlUK^TiflAA'rV W* rp/vn Mf\tt • ^•ipAltfCTC ^ Wim Kf* 4b* n <>« A HŢ*fr fy vtţH HA HlXTkţCJ QL^HKlţH-tOfl J / fiKKXr $AXhă a Ml /Mantii .«- \zjtj? Pagină din Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii ptnă ]a 1601 al lui Nicolae Costin (fila 2). www.dacoromanica.ro numai in exemplarul redactat pentru domn. Cronicarul voia să atragă discret atenţia domnului despre ce au fost boierii şi ce erau in vremea lui. Cronograful lui N. Costin e scris între 1700—1712. Nu e terminat şi este cunoscut în două redacţii, una către domn şi alta către cititor. Unitatea planului este mult inferioară în redacţia către cititor, ceea ce ar duce la concluzia că aceasta se datoreşte unui copist. Din cronograful său, Costin apare ca un cărturar erudit, cu încredere în ceea ce este scris, curios să afle multe lucruri, dar naiv şi fără spirit critic. La sosirea lui N. Mavrocordat în Iaşi, Costin ajunsese cu Letopiseţul de la zidirea lumii la domnia lui Ştefan Tomşa. Mavrocordat găsi nimerit ca N. Costin să încadreze şi domnia lui In această operă. Astfel, începe să scrie despre Mavrocordat în continuarea letopiseţului de la zidirea lumii. Aşa, avem a doua operă a lui N. Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la 14 oct. 1709, neterminat. Prin atitudinea cronicarului faţă de evenimentele povestite, letopiseţul acesta cuprinde două părţi distincte. Prima parte se referă la întîia domnie a lui N. Mavrocordat în Moldova şi are un caracter oficial. Partea a doua narează liber domnia lui Dimitrie Cantemir, cronicarul neapro-bîndu-i în întregime planurile de alianţă cu ruşii. Cronicar de curte a lui N. Mavrocordat, Costin a scris Letopiseţul 1709—1711 pe baza evenimentelor trăite şi observate de dînsul în domniile lui N. Mavrocordat şi D. Cantemir. Aparent, cronicarul laisă impresia de obiectivitate dar nu este scutit de părtinire. Lupta angajată între boierimea autohtonă şi boierimea de origine levantină continuă să zdruncine poziţiile vechilor boieri, fapt care a determinat pe Costin să capituleze în faţa intereselor domnului. Dar intrigile Cupăreştilor doboriseră pe Velicico şi Miron Costin, şi scriitorul nu putea să uite acest lucru. Costin nu a dat numele boierilor care compuneau divanul lui N. Mavrocordat şi nu pomeneşte nimic despre existenţa lui Spandoni la curtea domnitorului. In partea a doua a Letopiseţului 1709—1711, tonul se schimbă. Dominanta părţii a doua o constituie o anumită tendinţă de strecurare a unor acuzaţii. Se vede insistenţa răutăcioasă şi nedreaptă a cronicarului de a învinui pe Neculce de trădare. N. Costin a făcut parte din divanul domnesc al lui N. Mavrocordat, cît şi din divanul lui D. Cantemir. A povestit ambele domnii. Manifestarea stilistică a cronicarului, în raport cu fiecare dintre cei doi domnitori de la începutul secolului al XVIII-lea, este deosebit de interesantă. Iată primirea făcută de N. Mavrocordat lui Iosif Potoţchi, voievodul Haliciului, şi primirea făcută împăratului Petru cel Mare de către Dimitrie Cantemir, la curtea din Iaşi. Vizita lui Iosif Potoţchi la curtea lui N. Mavrocordat are un caracter inopinat, pe cînd vizita împăratului Petru Alexievici este urmarea firească a tratativelor dintre acesta şi Dimitrie Cantemir. Cînd vestea sosirii voievodului Iosif Potoţchi ajunge la cunoştinţa lui N. Mavrocordat, protocolul şi formalităţile de primire se îndeplinesc cu toată rigoarea. Mavrocordat iese în întîmpinarea voievodului Haliciului tocmai la spătărie, şi îl însoţeşte pînă în sala tronului. Dimitraşcu vodă, însă, nu iese în întîmpinarea împăratului, cu toate că acest lucru, după N. Costin, s-ar fi cuvenit. In vreme ce, a doua zi după sosire, Iosif Potoţchi purcede „la adunarea sa cu Nicolae vodă pe cal turcesc prea împodobit, şi alţi doi cai iar turceşti pentru alţi doi ofiţeri ai lui, cu alai domnesc, siimeni, paici, pînă la curte*, pe împăratul Petru aflăm că îl însoţea doar un masalagiu. Intîlnirea propriu-zisă dintre 698 www.dacoromanica.ro w »i y MiKOricmiK ^ *** Hun Afntfium ftAtf/Aitn, ^ M^OTT^TW! :* , IlETfl^HW/m'uiMH/UMff^t A?IĂan$AtpiÂit :~ ^ >i w nr** «V j . ţxt • J*. ai' *xVmnn ' n 'rs , jLX. f VC ^iimVnrn«V' rnifA . S-t» H '■ ^ 'J * &'u ^r* •* i r «urni. JVlotru aranAnt jjtiii»ltMli|MI'n. iu» «i*tit i r ' *>1/1< ,X« ' **> '> iL. K CMMmrirn _ll< > m <•»»» di J»^u nAt'r Ate <<*. /t»«t *•-*>• V i. /tiuit Jmifin^i'iJimtHn', jflt ^ -r ,'' Cţ X ... W««* jiAVHaAir A*m [wtM «v'Jwim liiiminit (|>Y, Cm pi AtvunfA L..V s* ***'• ~ '*/ -' ~'ţf». ta kw /m« fyniwtim ~ 1 >. - ->* n*' “ w * - - » 'hfiMl rtfnvm ftmpi ffenn» , tun-fmpi £t«fw ; dina l' -V ^ "ZiJrJ «9 . */-'■ vV-J%.^r /Umtun iriittixHn titpl, «iit^i>I.Mi^.| 4'Af . , *“»■'Sk* rttn«n» ^ilnaţum .ţjjmrntfl Paginfc din Ceasornicul Domnilor (fila B7) www.dacoromanica.ro voievodul Pototchi şi Mavrocordat are loc în casa cea mare „stind în picioare amîndoi cu şlicele a mină". Voievodul se adresează lui Mavrocordat îu limba latină şi acesta ii răspunde intr-o latinească care uimeşte pe cei de faţă. La curtea lui Cantemir, lucrurile se petrec cu totul altfel. Petru cel Mare ajunge in Iaşi la apusul soarelui. împărăteasa îl urmează, şi mai tîrziu decît împărăteasa, care a sosit ca Ia un ceas de noapte, vine şi Dumitraşcu vodă, tocmai cilul, amănunt ibaual, împăratul se întorcea de la feredeu. Întîlnirea se petrece în curte, la scări. La ospăţul oferit de Dimitrie Cantemir lui Petru cel Mare, împăratului i se atribuie de către cronicar un rol secundar, căci el nu stă îu capul mesei, ci aşază în locul său pe un „vizir" al lui, pe Gavril Golovkin, singurul care nu mânca came, fiind postul sfântului Petru. împăratul sta pe un scaun în dreapta vizirului aceluia şi mai sus deoît diusul,'ln capul scaunului, Dumitraşcu vodă. In casa cea marc a lui N. Mavrocordat, Iosif Potoţchi are şi el scaun domnesc, dar scaunul acesta este aşezat în stingă scaunului domnesc al lui Nicolae vodă. Scena de la curtea lui Mavrocordat reflectă concepţia monarhică a lui N. Costin. Acolo totul era stabilit mai dinainte, era neschimbat. Ceea re interesează este viziunea interpretativă a cronicarului. Scenele de la curtea lui D. Cantemir contrastează în cliip evident cu atmosfera de solemnitate de la curtea lui N. Mavrocordat. Procedeul literar prin care Costin înfăţişează scenele acestea este sugestia. Nu vedem caii pe care-i descrie, pentru că scriitorul nu spune decît că erau „prea împodobiţi". Alaiul nu-1 vedem; dar autorul sugerează ierarhia şi ne face să înţelegem că fiecare participant îşi avea locul lui. Camera tronului de asemenea nu o vedem, dar ni se arată demnitatea lui Mavrocordat faţă de oaspete. La curtea lui D. Cantemir, Nicolae Costin nu arată ierarhia şi ritualul aşa cum făcuse cu N. Mavrocordat. N. Costin are viziunea sintetică a nuvelistului. Ştie să surprindă comportarea specifică a eroilor, reacţiunea lor tipică. In divan el reţine gestul lui N. Mavrocordat : „Şi-au ridicat puţin şlicul din cap". Cestul acesta relevă enervarea domnitorului în faţa rezistenţei mute a boierilor din divan, care vedeau că nu era imposibilă nici închiderea lor, din momentul în care Mavrocordat pedepsise pe Iordache Ruset şi pe alţi boieri. La fel cînd Dabija paharnicul, îndemnat de Iordache Ruset, s-a dus să-i cerce banii la cămară, „Nicolae Vodă, de grabă, înfocat de minie, luînd buzduganul şi purcese singur să meargă la cămară". Tot aşa, turcii, cînd iau cunoştinţă de firmanul împărătesc care-i obliga la plata cămăritului de fiecare vită cumpărată, „îndată au amuţit şi s-au mîhnit, unii scîrşcînd în dinţi au ieşit din spătărie". Cînd i se şopteşte lui Mavrocordat vestea mazilirii, „Nicolae Vodă îndată s-au sculat de la divan, însă nimic schimbat din faţă ; iar boierii carii să tîmplasă la divan, îndată au priceput mazilia domniei, şi o seamă au ieşit pe poarta despre Sfintui Neculaie, că celelalte porţi acum erau închise". Cu Ceasornicul domnilor, Nicolae Costin este primul care deschide drumul literaturii moderne q occidentului în cultura noastră. Dedicată lui Nicolae Mavrocordat, tălmăcirea lui Neculai Costin este actuală prin condamnarea războiului şi apărarea păcii. Scrierea este prelucrarea în limba romînă a tra- 600 www.dacoromanica.ro ducerii latine făcută de M. Wanckelius din romanul lui Antonio de Guevara, IIorologii Principum sive de vita M. Aurelii imperatoris. Prin schimbarea ordinei capitolelor romanului spaniol şi prin reducerea numărului lor de la 153 la 81, Costin face dovada unei remarcabile îndemânări stilistice. LETOPISEŢUL ANONIM AL ŢĂRII MOLDOVEI (PSEUDO-N. COSTIN) (1661—1709) Primul care a tipărit acest letopiseţ este M. Kogălniceanu. El l-a atribuit lui N. Costin, tipărindu-1 sub titlul Letopiseţul ţării Moldovei de la Ştefan sin Vasile Vodă, de unde este părăsit de Miron Costin logofătul de pre izvoa-dcle lui Vasile Damian, a lui Tudosie Dubău şi a altora. I. C. Sbiera, ocupîndu-se de el în Mişcări culturale şi literare la rominii din sttnga Dunării în răstimpul de la 1504—1714 conchide că acest letopiseţ uu aparţine lui N. Costin. C. Giurescu susţine de asemenea (în Izvoadele lui Tudosie Dubău, Miron logofătul şi Vasile Damian), că letopiseţul acesta nu este opera lui N. Costin, ci a unui anonim. El precizează că Letopiseţul Moldovei de la Istratie Dabija înainte (1661—1711), atribuit de M. Kogălniceanu lui N. Costin şi recunoscut îndeobşte ca opera acestuia, este în realitate alcătuit din două scrieri deosebite, dintre care numai cea din urmă (1709—1711) este într-adevăr opera lui Costin. Partea care cuprinde perioada 1661—1709 este alcătuită în 1712 de un anonim, de pe diferite izvoade care nu sînt însă cele arătate în titlul compilaţiei: izvodul lui Vasile Damian, izvodul lui Tudosie Dubău logofătul şi izvodul lui Miron logofătul. Letopiseţul înregistrează evenimente istorice din Moldova în continuarea cronicii lui Miron Costin, care dusese naraţiunea pînă în anul 1661. El ne înfăţişează ima din fazele cele mai dramatice ale istoriei Moldovei: epoca de prăbuşire a domniilor pămîntcne şi recrutarea domnitorilor dintre negustorii Fanarului din Constantinopol, care se succedau pe tronul Moldovei cu scopul de a se îmbogăţi într-un timp cît mai scurt posibil. In timpul acesta turcii slăpînesc Buda şi Cameniţa, dind impresia că sînt de nebiruit prin întinderea continuă a imperiului lor. Trecerea necontenită prin Moldova, pentru aprovizionarea garnizoanei lor din Cameniţa, contribuie la ruinarea ţării. Doar la 1683 se înseninează puţin atmosfera mohorîtă a vremii, în tabăra ţărilor cotropite, însă repede visurile se spulberă, căci ţările romîneşti vor cunoaşte peste două decenii o epocă şi mai grea. In dezlănţuirea războaielor dintre turci şi popoarele din vecinătatea noastră : ruşi, poloni, nemţi, ţările romîneşti .sînt drumuri de trecere sau teatre de război. Domnitorii celor două provincii romîneşti, lipsiţi de personalitate, puneau la dispoziţia acestora ţările peste care vremelnic domneau, pentru a-şi salva tronul. Lipsa lor de autoritate faţă de turci măreşte umilinţa în oare zăceau ţările roigîneşli. Ei cad ide pe tronuri „ca frunzele vânturate în furtună". Unii dintre domnitori apar ca adevăraţi jefuitori ai poporului. Astfel Duca vodă făcea nunţi eu săptămânile „din spinarea bietei ţări". Acelaşi Duca vodă nu avea nici un respect faţă de oiaincni, indiferent de categoria socială 601 www.dacoromanica.ro căreia aparţineau, cînd era vorba să strîngă bani cit mai mulţi. „Strînsoare mare pentru bani făcea tuturor, şi boierilor şi negustorilor şi a toată ţara, muncindu-i şi căsnindu-i pre toţi în toate chipurile, pre unii cu închisori pedepsindu-i, pre alţii cu munca ; şi bătăi cu buzduganul pînă la moarte, ucigîndu-i. Nu cruţa nici boier, nici sărac, nici ţăran, nici femei... Nimănui nimică nu vrea să ierte, măcar un ban“. Aşa era de greu de trăit în vremea acestui domnitor, încît poporul îşi părăsea locurile pe care stătuse din străbuni, emigrînd în alte ţări sau luînd calea codrului. Ca şi în letopiseţul lui Miron Costin, găsim şi aici menţionată haiducia ca formă de protest social, încă la sfîrşitul secolului al XVII-lea. „Mulţi oameni se duceau încotro puteau să scape, lăsîndu-şi totul în pieire şi case şi bucate, şi femei, şi copii, fugind printr-alte ţări, şi unii s-au făcut oameni răi şi tîlhari, de mare nevoie cc le era asupră, că nu mai aveau de ce se apuca". In aceste condiţii, ţara nu numai că sărăcise în mod simţitor, dar se depopulase din cauza emigrărilor. Faima acestui domnitor, în privinţa relelor, trecuse de mult graniţa ţării, încît străini din alte ţări: „turci, tătari, greoi, sîrbi, latini şi alţi toţi oîţi s-au întâmplat într-acele vremi, de au văzut toate necazurile moldovenilor pe Duca Vodă blestemau şi pre toţi oamenii Moldovei îi căiau toţi". Menţionînd aceste aspecte negative despre domnia lui Duca Vodă, cronicarul anonim se îndoieşte că va fi crezut de cititor, şi atunci atrage atenţia că nu e vorba de o ponegrire interesată a vremii lui Duca, ci este o relatare conformă cu realitatea. „Poate să nici nu crează vreunul, cetind şi văzînd atîtea tiranii cumplite ce s-au făcut cîte s-au scris aice, socotind cineva că doară a fost vreun pismaş acestui domn acela ce a scris. Insă eu... mă las pe mărturia a toată Moldova, de la mare pînă la mic, ca ei toţi să mărturisească de nu este aşa. Dară este cu greu a nu scrie aceste lucruri, că scrie... Scriptura : de vor tăcea oamenii, pietrele vor răspunde". Domnia lui Duca Vodă se termină prin răpirea acestuia de către polonezii care veniseră în Moldova să înscăuneze pe Petriceicu Vodă în locul lui. L-au dus la Lwow, în Polonia, unde a murit în anul 1685, în robie, părăsit de toţi membrii familiei sale. Tributar concepţiei teologice a vremii, cronicarul comentează astfel sfîrşitul lui Duca : „Deci, aşa plăteşte această lume celora ce vor să o cuprindă cu toate desfătările şi şi cu averile şi cu stăpînirile ei. Iară blestemul rămîne în urmă, în veci de veci petrecuţi, cum vedem şi acestui domnitor astăzi... după faptă şi plată". Domnia lui Dumitraşcu Vodă Cantacuzino, urmaşul lui Duca, este la fel de grea pentru popor. „Aşa foamete era în Iaşi şi în ţară, încît mînca om pe om şi se vindea. Mulţi s-au dus la robie de bună voie, la tătari, carii, aducînd pine aici în Iaşi de vîndut, şi întorcîndu-se, strângeau copiii, fete şi oameni căsaşi, sărăcime, mergînd la Bugeag, acolo se istoveau la robie". Cei care rămîneau, mureau pe uliţe şi-i mîncau lupii, care se învăţaseră de intrau în oraş unde găseau cadavrele acestora neîngropate de multe ce erau. Domnia lui Constantin Duca — deşi domnitor învăţat — nu aduce nici o uşurare ţărănimii. Acesta, spre a-şi umple vistieria, înfiinţează un nou bir: văcăritul, care este aşa de greu de suportat, încît oamenii renunţă la vitele de pe lîngă casă. „Sărăcimea cîtă era în ţară se învăţase de-şi făcea ogoarele cu sapa, iar la plug nimeni nu voia să umble". Vremuri ca acestea au creat proverbul: „Am rămas în sapă de lemn", pentru a marca un anumit grad de sărăcie. La baza culturii lui Constantin Duca era teologia, după moda vremii. Din ea însă el nu preţuia decît faptul că învăţătura acesteia susţinea eternizarea stării lor de fapt şi îndemnul la resemnare pentru cei 602 www.dacoromanica.ro mulţi şi asupriţi. Căci cine îndrăznea să se răzvrătească, păţea ca cei despre care vorbeşte cronicarul, cînd povesteşte despre domnia lui Constantin Can-temir, In timpul căreia răzvrătiţii care apucaseră calea codrului se înmulţiseră şi se organizaseră în cete aşa de bine, încît atacau conacele boiereşti sau pe oamenii stăpînirii, strîngători de bir. împotriva lor, Constantin Can-temir hotărîse măsuri severe. „Pre unii de vii în foc îi ardea, pre alţii în patru bucăţi de vii îi tăia, altora le tăia mîinile şi picioarele şi aşa îi lăsa de se pedepseau pînă mureau". Este drept că în a doua domnie, Constantin Duca, văzînd cît de greu este de suportat birul pus de el, l-a abrogat şi a blestemat pe acela care va mai pune acest bir pe ţară. De-a luugul celor 48 de ani cît cuprinde cronicarul din istoria Moldovei, găsim multe alte aspecte din care ne dăm seama de starea jalnică a ţărănimii. Cronicarul anonim, originar dintr-o pătură socială mai apropiată de ţărănime, menţionează viaţa acesteia. Antioh Cantemir introduce un bir nou pe toţi podgorenii moldoveni: „vedritul pe vin", „de am dat toţi cîte 2 bani de vadra de vin". Superstiţiile abundă în cronică ca semn al obscurantismului în care trăiau oamenii. Născîndu-se un viţel cu două capete şi cu patru ochi la Andrei Stegaru, din tîrgul Iaşi, în anul 1701, evenimentul est pus în legătură ou prevestirea mazilirii lui Antioh Cantemir, fapt petrecut în adevăr peste cîteva zile. Comparind felul de a povesti evenimentele istorice al autorului letopiseţului cu al lui Neculce, constatăm deosebirile dintre cei doi povestitori. Neculce dă evenimentelor o coloratură puternică, exprimîndu-şi sentimentele sale cînd dezaprobă domniile despre care vorbeşte. Autorul anonim al letopiseţului înregistrează cu resemnare „cumplitele vremi" pe care le trăieşte. Arareori, găsim exprimări din care înţelegem că şi el suferea alături de popor. „Şi a fost scăpat pămîntul Moldovei de sub jugul păgînilor turci puţină vreme, ca o iarbă, ce este năduşită de iama grea". Doar portretele unor domnitori, mai înviorează unele pagini ale letopiseţului. Astfel cel al lui Constantin Cantemir: „Om de ţară, moldovan drept, foarte viteaz, era la fire blînd şi cu inima milostivă, răbdător, cu puţină mînie întîi, apoi iertător, nelacom la avere, îndurător, necărturar, la toate priceput. împodobit de cuvinte, dulce îi era vorba lui, limba turcească bine ştia, la răspunsuri era gata. Vitejii*-vornicii, slujitorii îi erau dragi, şi-i miluia". Portretul lui Antioh Cantemir reţine de asemenea atenţia. „Acest Antioh Vodă cînd giudeca la Divan, groaznic era ; prea înfruntător era. Şi nu numai spre cei mici, ce şi spre cei mari. La un Divan a zis Vlădicăi de Huşi, lui Varlaam, strigînd : „Popo, ce nu judeci drept cînd îţi vin cărţile mele ? Ţi-oi rade pletele". Atuncea Vlădica Varlaam eşind de Ia Divan, cu lacrimi plîngînd, rău l-a blestemat". In opoziţie cu aceste trăsături legate de ipostaza de împărţitor al dreptăţii, în alte ocazii era om vesel. „Desfătător la mese mari, către boierii cei mari cu cinste le era, şi către toţi care se aflau la masa domnească, către toţi cu glume şi cu cuvinte dulci vorbea". Pseudo-Muste şi Neculce care au inclus în cronicile lor şi această perioadă, au folosit letopiseţul anonimului, completîndu-1. El este, prin urmare, expresia unor preocupări intelectuale de la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, cu multe elemente originale, îmbogăţind în felul acesta istoriografia din timpul respectiv. 603 www.dacoromanica.ro AXINTE URICARIUL Viaţa Ini Axinte Uricariul nu e bine cunoscută. Din documente rezultă că era din ţinutul Vasluiului, fiul Candachiei din Scîntcia. Numele Iui de familie a rămas necunoscut. îşi spunea Uricariul, după cariera pe care a îin-brăţişat-o. A fost un om învăţat. Din cronică se vede că ştia latineşte, greceşte, slavoncşte şi, foarte probabil, turceşte. Şi-a început cariera prin a fi vătaf de sat. In a doua domnie a lui Constantin Duca, la 1702 Axinte ajunge copist, pisar Ia cancelaria domnească.In 1707 este uricar la logofeţie, iar în 170<> primeşte şi însărcinări de hotărnicii. La 1710, N. Mavrocordat îl pune să copieze manuscrise ale cronicilor, iar după moartea lui Nicolae Costin să 6crie cronica domniei sale de a doua în Moldova. Prin Axinte Uricariul, N. Mavrocordat a vrut să realizeze integrarea celor două domnii ale sale în letopiseţul general al ţării. Uricariul a copiat letopiseţul Iui N. Costin şi cronica anonimă 1661—1700, atribuită de M. Ko-gălniccanu Iui N. Costin. In cronica din 1711—1716, se dă o atenţie deosebita vizitei lui Hrisaut Ia Iaşi, unde Axinte pomeneşte de invitaţia lui N. Mavrocordat, de cortegiul şi de interesul lui llrisant pentru aşezămiutele bisericeşti, de la noi. Cronicarul îl laudă apoi pe llrisant pentru cunoştinţele lui şi aminteşte de raportul Iui Dositei. In Letopiseţul 1661—1709, la a doua domnia a lui Autioh vodă se spune : „Intr-acest an, în luna lui februarie, au venit veste de Ia Ţarigrad aici, cum au răpăusat fericitul părintele chir Dositei, patriarhul sfintei cetăţi Ierusalimului şi a toată P destina, carele multă nevoinţă au pus pentru credinţa pravoslavnică14. As.-menea pasaje se mai găsesc în cronica 1661—1709 şi ele presupun intervenţia lui Axinte Uricariul. Letopiseţul 1711—1716 cuprinde fapte la care mai mult sau mai puţin Axinte Uricariul a participat şi e o expunere care se apropie mai mult de literatură, decît de istorie. Ridicat din rindurile micii boierimi, Axinte Uricariul considera boierimea superioară celorlalte clase. Era convins că puterea acestei clase emană de Ia Dumnezeu. In conflictul dintre marea boierime şi N. Mavrocordat, cronicarul a tost de partea domnului. Supusă stăpliiirii turceşti, feudalitatea romînească vedea în suzeranitatea Porţii garanţia propriilor privilegii de clasă. Axinte nu s-a amestecat în vîltoarca vieţii sociale şi politice a clasei conducătoare al cărei exponent era domnitorul însuşi. Adept al monarhici de drept divin, familiarizat cu textele biblice, cronicarul a făcut din N. Mavrocordat un sfînt, văzînd într-însul pe binefăcătorul său şi al ţării. De aceea, la 1712, cînd Mavrocordat i-a încredinţat însemnările zilnice, notele oficiale şi corespondenţa sa particulară, poruncindu-i să scrie despre a doua sa domnie, Axinte a fost înclinat să vadă, în acest gest, pe de o parte mărinimia domnului, şi pe de alta graţia Iui Dumnezeu. După Axinte, Mavrocordat are de sfătuitor pe Dumnezeu, este pătruns de un sentiment de adîncă smerenie şi face toate cu înţelepciunea celui de sus. Prin urmare, desfăşurarea evenimentelor istorice, după Axinte Uricariul are o singură explicaţie posibilă : aceea religioasă. Cronica Iui Axinte Uricariul cuprinde un răstimp foarie scurt din istoria Moldovei, anii 1711—1716. Ea descrie una din epocile cele mai importante din trecutul nostru, dacă ne gîndim la frăniîntările şi mai ales Ia încercările de înnoire ale Ini Nicolae Mavrocordat iu domeniul social, politic şi cultural. Pentru epoca despre care scrie, cronicarul s-a servit de un material foarte variat. Ca izvoare a folosit informaţiile domnitorului, mărturiile unor boieri, 604 www.dacoromanica.ro Ht tlMAf A CU* **yt jţ'MhA *-*y->t'H)t! J>*UVyţhV**jfiV*%t At/nii cxft*. J .('jJtJ * _A" 51> ** t.* w L/d» a .^l ^ # 1#* *.hâAV *4 trpV ^en^m a. taţi% {$ . , * y ^ - > y -. r, Atum ktjuMtknm. Xkt 'itctttu mtu*• • je*<* .cAy* ,<* jU JU^ţr&fc « *< StH MtkmYnmyHM'f* Hifmfi \e p **AMi ijTM.b , • - - JRt. AHJţţ j£ Mţp Jtptf/k* !pw*4* (jtUtAl , Mj* M*»i M* €m«V yfatfkxf* AiţM «jjţf »! *#,<«**,«**)&* . Acru* *i*f¥^li%îwimkt '■iM*r ../y\;....■'» Pagină din Cronica lui Axinte Uricariul. www.dacoromanica.ro acte oficiale, „gazeturi", „avisii" şi scrisori. A fost apoi martorul ocular al acestei domnii. Dacă în general i-a lipsit înţelegerea cauzală a faptelor şi situaţiilor politice, talentul de a descrie evenimentele şi de a comunica mai de grabă imaginea din mintea sa, pentru a transmite şi altora ideea ce şi-o făcuse despre Nicolae vodă şi despre oblăduirea sa, nu i-a lipsit. Cronicar oficial, Axinte povesteşte numai întâmplările politice, ameste-cînd cu acestea şi ştiri de politică externă. Cert este însă că autorul letopiseţului 1711—1716 n-a putut înţelege pe Mavrocordat, care nu semăna cu nimeni. Neînţelegîndu-1 Axinte n-a reuşit să-i fixeze pe de-a-ntregul viaţa în mişcarea de idei a epocii. Contradicţiile cronicii lui Axinte Uricariul reflectă contradicţiile societăţii feudale moldoveneşti de la începutul secolului al XVIII-lea. Pe de o parte, avem a face cu critica dominaţiei otomane, a lăcomiei turcilor „cea multă şi nesăţioasă" şi cu demascarea actelor de violenţă săvîrşite de trupele leşeşti, „de răutăţile ce fac leşii, că bat, căznesc, omoară pe oameni şi îşi rîd de femei şi de fetele oamenilor şi jăcuesc nu numai de prin case, ce şi pre călătoriu", iar pe de altă parte cu atitudinea sa de om religios, smerit şi cu acea tendinţă de a nu se împotrivi răului. Prin episoade, scene şi povestiri, cronicarul ne arată că este vorba de un domn bun. In cronica lui Axinte Uricariul, N. Mavrocordat apare ca într-o hagiografie mereu înlăcrămat, înduioşat, paşnic, domol şi liniştit, iar nu ca un monarh distant şi autoritar. Şi în capitolul despre tragedia Brîncovenilor, care a impresionat lumea orientului şi chiar occidentul, Axinte găseşte o justificare prin unele atitudini potrivnice creştinismului ale lui Const. Brincoveanu. Printre cei care au lucrat la Poartă, pentru a-1 dobori pe Brincoveanu, a fost şi N. Mavrocordat, care însă spune Axinte, s-a întristat cînd a aflat de această tragedie. NICOLAE CHIPARISSA In rindul cronicarilor oficiali ai Moldovei din secolul al XVIII-lea trebuie aşezat şi Nicolae Chiparissa. Ştiri despre el ne lipsesc cu desăvîrşire, contemporanii săi Dimitrie Procopie şi Cliezarie Daponte nu-1 amintesc în listele intelectualilor greci care au trăit în secolul al XVII-lea şi la începutul celui următor. Este foarte probabil că N. Chiparissa a fost profesor la şcoala greacă din Iaşi şi unul din învăţaţii greci care au trăit în preajma lui Mihai vodă Racoviţă. Chiparissa descrie în cronica sa luptele şi biruinţele repurtate împotriva nemţilor de domnul Moldovei, Mihai Racoviţă şi de marele postelnic Constantin Ipsilanti, în anii 1716—1717 cu multe amănunte, pe care nu le găsim nici la Neculce, nici în cronicile atribuite lui Muşte şi Amiras. Autorul cronicii, care a trăit în anturajul domnului, vede în Mihai Racoviţă un domnitor înzestrat cu multe calităţi, înţelept şi plin de milă pentru cei în suferinţă. Cronicarul laudă vitejia lui Mihai vodă, dar socoate că pana sa nu este capabilă să prezinte îndeajuns pe protectorul său, care „înfloreşte 606 www.dacoromanica.ro ca un trandafir, luceşte ca un luceafăr şi luminează ca un soare în mijlocul domnilor* şi că „pentru eroicele sale fapte şi pentru vitejiile sale vrednice de laudă* ar fi trebuit un Homer. Scrierea sa este o cronică oficială compusă de unul din oamenii curţii domneşti, şi de aceea nu găsim opinii mai libere şi mai personale, ci numai laude şi tămîieri pentru faptele domnului şi ale boierilor săi. Cronica ni s-a păstrat atit în limba greacă, cît şi în limba romînă, şi de aceea s-a pus întrebarea în ce limbă a fost scrisă mai întîi. Textul romînesc s-a păstrat, fără nume de autor, iar cel grecesc cu numele lui Nicolae Chipa-rissa. Problema autorului a fost cercetată cu deosebită atenţie de D. Russo şi din argumentele invocate nu încape nici o îndoială că Chiparissa este autorul acestei scurte cronici. El a scris cronica în limba greacă, iar textul romînesc păstrat într-un manuscris de la Biblioteca Academiei R.P.R. este o traducere. Textul grecesc ni s-a păstrat în cîteva manuscrise şi s-a bucurat de mai multe ediţii. DIMITRIE CANTEMIR Dimitrie Cantemir este cel mai mare umanist din perioada feudală a literaturii romîne. înaintea lui concepţiile şi formulele medievale se îmbină încă prea mult cu cugetarea umanistă ; după el încep înrîuririle capitaliste cu scrieri luptătoare pentru un nou ideal politic şi social. Dimitrie Cantemir nu mai rămîne, ca cei mai mulţi dintre cronicari, omul unei singure cărţi, el scrie istorie, geografie, face versuri şi compune proză, leagă între dînsele diferitele preocupări printr-o încercare de sinteză metafizică, trage concluzii politice şi sociale din faptele trecutului şi ale prezentului, se îndreaptă cu curiozitatea lui creatoare şi spre muzică, matematică, fizică. S-a rostit pentru caracterizarea acestei figuri a trecutului nostru cu-vîntul: excepţional. Dacă este să înţelegem prin aceasta sforţarea creatoare de artă şi ştiinţă, ca şi acţiunea politică înnoitoare care se cuprind toate într-o viaţă de 50 de ani, atunci caracterizarea este dreaptă, dar dacă excepţionalul înseamnă ruperea vieţii şi operei lui de istoria culturii şi a societăţii romîneşti, o asemenea caracterizare ar fi o dovadă de neînţelegere a spiritului acestei culturi. Opera lui Cantemir rămîne legată de cultura romînească în perioada feudală, de ceea ce are mai preţios această cultură în aspiraţiile ei către progres, către mai frumos şi mai cuprinzător în gîndire. Nici una din ideile lui Cantemir, unitatea neamului, crearea unei limbi literare, conceptul de civilizaţie, reclamarea dreptului de viaţă pentru cei ce muncesc, legaţi de servituţile feudale, nu lipseşte în forme mai puţin închegate, desigur, la înaintaşii lui. Opera autorului Descrierii Moldovei este încoronarea unei epoci culturale şi nu o excepţie ruptă de cultura vremii sale. Dimitrie Cantemir făcea parte dintr-o familie de răzeşi moldoveni din ţinutul Fălciului, oameni săraci, dar pe care sărăcia nu-i copleşea, ci-i făcuse luptători dîrzi şi aspri. Aveau acolo un codru, codrul Tigheciului, fără copaci mari, dar cu spini mulţi, cu arbori deşi şi mici, în care duşmanul nu poate pătrunde. Nici boierii nu izbutiră să le cotropească răzăşiile, nici tătarii din Bugeag, vecinii lor, nu-i speriaseră şi nu-i putuseră prăda. Răzeşii se ascundeau în „codrişorul* lor, unde-şi aduceau vitele şi acolo se apărau ca într-o 607 www.dacoromanica.ro cetate vie. Diinitrie Cantcmir, în Descrierea Moldovei, numeşte codrul strămoşilor săi cu satele libere dimprejur, o „republică" ; era republica celor ce se aflau in faţa tătarilor. Tatăl învăţatului umanist moldovean se numea Cante-mir, cu numele unui vestit sultan tătar, ca să arate că nu se teme de tătari. Fusese herghelegiu, şi din slujba la cai ajunsese la slujba în oaste ca lefegiu în armatele străine, căci era foarte sărac şi nu avusese vreme şi mijloace să înveţe carte, nu ştia nici niăcar să se iscălească. In Polonia, în războaiele cu sndeziti, căpătase un renume militar şi ceva bani, cu care se întorsese în ţară. întîi în Ţara Romînească, apoi în Moldova, unde ia în căsătorie pe a treia lui soţie, Ana Bantăş, dintr-o familie care sc trăgea din neguţători. Din această căsătorie s-au născut fiii lui, Antioh şi Dimitrie. Cînd se năştea fiul al doilea (în 1673), Cantemir ajunsese în Moldova serdar, căpetenia oştilor de pază dc la graniţa spre tătari, la marginea ţării, acolo unde stătuseră stră jeri şi înaintaşii lui. Moldova era cîrmnită atunci de boierii mari, stăpîni peste nenumărate moşii. înaintea acestor boieri, mai ales a celor din familiile mai puternice, domnul Moldovei nu mai însemna mare lucru, boierii îl schimbau după voie, cumpărîndu-şi alt stăpîn mai docil de la turci. Cantcmir, care ca domn şi-a luat numele de Constantin vodă, a fost ales dc boieri la demnitatea supremă a statului feudal, pentru că întrunea toate calităţile cerute unui instrument docil al oligarhici boiereşti; era bâtrin, fără carte, fără avere şi moşii, fără sprijin la rude de neam marc. Un singur lucru nu-1 puseseră la socoteală boierii. Constantin Cantemir avea doi fii, care puteau nutri în viitor mari ambiţii, ceea ce n-ar fi convenit boierimii. Ca domn, Constantin Cantemir (1685—1693) a fost supus turcilor, în vremea cînd regele Sobieski se lupta cu plăieşii din cetăţile Moldovei, precum a fost supus şi boierilor mari, cărora lc-a sacrificai pe învăţatul cronicar Miron Costin, decapitat din porunca lui. Desigur domnul ales de boieri a simţit greutatea şi umilinţa stăpînirii boiereşti, a încercat, zadarnic, să se sprijine pe oameni din mica boierime de la ţară, dar a transmis fiilor această nemulţumire adîncă asupra felului în care era aşezată stăpînirea Moldovei. Fiii lui, mai ales al doilea, care arăta aptitudini, trebuia să fie oameni învăţaţi, căci acum ştiinţa de carte însemna o putere a cărei lipsă o simţea bătrînul domn. De aceea a fost adus la Iaşi un grec cu studii în Germania, Ieremia Cacavelas, retor poliglot, pe care Dimitrie Cantemir l-a primit întîi cu pasiunea de a descoperi tărîmuri noi, apoi l-a respins cînd alţii i-au luminat mintea şi l-au făcut să vadă că măiestria formală nu este ştiinţă şi nici comentarea dogmelor nu te ajută să înţelegi lumea fenomenală. In adevăr, Dimitrie Cantemir, trimis la Constantinopol ca ostatec dc tatăl său, a folosit timpul pentru studiu. La Aoademia grecească a patriarhiei, filială spirituală a universităţii de la Padova, erau profesori care predau geografia, anatomia şi deschideau elevilor cunoştinţa tezaurelor literaturilor clasice, elină şi latină, piuiînd învăţămîntul întreg sub egida filozofiei neo-aristotelice, care sc apropia de materialism şi se ridica împotriva misticismului ortodox şi bizantin. Dar Dimitrie Cantemir nu a rămas elevul unei singure şcoli, supus unei singure înrîuriri. A trăit, cu întreruperi, peste douăzeci de ani, la Constantinopol, în oraşul în care se încrucişau diferite curente culturale, neamuri şi interese deosebite. La moartea tatălui său, in 1693, Dimitrie Cantemir a fost ales domn de boierii mari, în frunte cu Iordaehe Ruset, vornicul, dar turcii plătiţi de Constantin Brîncoveanu, domnul Ţării Romîneşti, nu bau 608 www.dacoromanica.ro Dimitrie Cunlemir. 3# - c. 1141 www.dacoromanica.ro recunoscut şi au impus in scaunul domnesc pe Constantin Duca, instrumentul domnului muntean. Dimitrie s-a întors la carte, la Constantinopol. Acolo, a făcut cunoştinţă cu lumea musulmană, cu vechea înţelepciune arabă, cu credinţele orientale, de care contemporanii şi predecesorii lui se depărtaseră cu teamă mistică. învaţă turca, araba şi persana, devine primul nostru orientalist. Dar la Poarta otomană mai era şi o altă luime decît cea ortodoxă grecească şi decît cea musulmană, lumea ambasadelor puterilor străine cu solul marelui rege al Franţei Ludovic XIV, al republicii olandeze, al ţarului Petru al Rusiei. Dimitrie Cantemir se împrieteneşte cu toţi aceştia, caută să pătrundă în lumea lor, ca s-o înţeleagă. In timpul şederii lui Cantemir la Constantinopol, s-au petrecut unele fapte determinante pentru direcţia ce urma să o ia gândirea lui. In 1697 a luat parte la lupta de la Zenta, în oastea turcească, şi a văzut marele dezastru al armatelor sultanului, pe care nu eira să-l uite. Doi ani mai tîrziu, în 1699, se căsătoreşte în ţară cu Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino, domnul muntean, care încercase o politică de eliberare de sub jugul turcesc, şi Dimitrie se va socoti, de atunci, moştenitorul politicii lui. Fratele său, Antioh Cante»-mir, ajutat de facţiunea. boierească antimuuteană din Moldova, de două ori domn al Moldovei, se' arată docil şi înţelegător al situaţiei regimului oligarhiei boiereşti. Pe fratele Său mai mic rămas la Constantinopol, îl ţine acum la distanţă, temîndu-se de marile lui ambiţii şi de inteligenţa lui pătrunzătoare. In sfîrşit, în 1710, la 33 de ani, după o lungă aşteptare, Dimitrie Cantemir ajunge domn al Moldovei, din bunăvoinţa sultanului şi a hanului tătarilor, anume pentru că acum era „vreme de oaste". Războiul nordic ajunsese pînă la marginile Moldovei, şi Poarta se pregătea să înceapă ostilităţile cu ţarul Rusiei, pentru a îndepărta influenţa rusească din Polonia vecină. Fiindcă trăise la Constantinopol, ştia turceşte şi era fiul unui domn ce se arătase supus, Dimitrie îndeplinea condiţiile unui om de încredere, dar demnitarii Porţii nu-şi dădeau seamă că, pătrunzînd în adîncurile vieţii otomane, noul domn recunoscuse acolo (putreziciune şi mijloacele de exploatare a supuşilor, că se alesese din cunoştinţele sale cu ură pentru eîrmuirea turcească, tocmai pentru că o cunoştea prea bine. Noul domn al Moldovei, Sin puţinele luni ale ©înmiiiii sale (1710—1711), a căutat să pună în aplicare concluziile trase din studiul împrejurărilor politice şi sociale ale vremii sale. Inlăuntru a înlăturat vechile facţiuni boiereşti, care stăpîniseră cu tatăl şi cu fratele său, s-a sprijinit pe boierii noi, a luat din mîna călugărilor greci o serie de mănăstiri, obligînd toate mănăstirile închinate să plătească dare domniei, a scutit în schimb pe ţărani de o serie de dări din cele mai grele, a dat privilegii speciale breslei „calicilor", cioclilor, văduvelor sărace. Politica lui însemna în primul rind statornicirea unui stat centralizat domnesc, înlăturîndu-se astfel statul cîrmuit de oligarhia marilor familii de moşieri. Un astfel de stat, care corespundea tendinţelor vremii, se şi înfăp-tuise în apusul Europei (monarhia absolută), ca şi în Rusia, reprezenta uu progres faţă de statul boieresc, care lăsa toate straturile sociale şi în special pe ţărani la bunul plac al nobililor. Dar pentru a lupta împotriva „marilor familii", trebuia ca domnul să se poată sprijini pe alte pături sociale, pe care 610 www.dacoromanica.ro însă nu le putea afla în Moldova sărăcită şi slălbită: boierimea mică era ruinată şi nu putea avansa domnului bani cu împrumut, cînd se ivea vreo nevoie de la turci, orăşenii nu se formaseră ca o clasă socială conştientă, ţăranii erau striviţi de dări şi de îndaitoritrile feudale. In tratatul de alianţă încheiat la Luţk, în Volinia, la 13 aprilie 1711 (s. v.) între Dimitrie Cantemir şi Rusia, fără ştirea boierilor moldoveni, se prevedeau, în şaptesprezece articole redactate de domnul Moldovei, întîi, eliberarea ţării de sub jugul turcesc, al doilea regimul domnesc absolutist al statului independent, „toată puterea va fi la domn“, tronul Moldovei va râmîne ereditar în familia Cantemir. Cînd ţarul cu oastea lui a sosit la Iaşi, boierii cei mari s-au împotrivit noii stări de lucruri, dar meseriaşii, mazilii, slugile boiereşti au alergat toţi sub steagurile lui Dimitrie Cantemir. Expediţia din 1711 a însemnat o ridicare în masă a poporului pentru independenţă. ,La Stănileşti, pe Prut, în iulie, se dă bătălia cu turcii, în care oastea rusească şi contingentele moldoveneşti sînt înconjurate de uriaşa armată a marelui vizir Mehmed Baltagi. Prin pacea de la Prut, ţarul este obligat să se retragă din Moldova şi să ia cu sine pe aliatul său, Dimitrie vodă. In Rusia, Dimitrie Cantemir a stat doisprezece ani, pînă la moarte în 1723. Primii ani i-a petrecut în Ucraina, pe moşiile dăruite de ţar, înconjurat de oştenii moldoveni adăpostiţi acolo o dată cu dînsul. Din acele locuri, nu prea departe de ţara lui, Dimitrie pindca şi observa ce se petrecea in Moldova, primea rapoarte şi agenţi, aştepta clipa să vie înapoi,' într-un nou război, care de astă dată ar fi măturat robia turcească. Dar peste cîţiva ani, el îşi dădu seama că o asemenea expediţie nu va veni în vremea generaţiei lui, o vor vedea alţii, totr-un alt veac. Dimitrie Cantemir deschisese o cale, dar nu era menit s-o străbată pe toată întinderea ei. In 1716—1718 avusese loc un război austro-turc, în care turcii fuseseră înfrinţi, şi totuşi ţarul Petru rămăsese neutru, el avea de construit Rusia de la Baltica; pentru părţile acestea vremea eliberării nu sosise. Atunci fostul domn moldovean şi-a părăsit postul de observaţie din Ucraina, a venit la Petersburg, capitala cea nouă clădită de ţar, s-a recăsătorit, după moartea primei sale soţii, cu o cneag'hină Tnu-beţkoi, şi ţarul l-a numit senator, ceea ce pe atunci în Rusia însemna membru în consiliul de miniştri, care deţinea puterea executivă. Astfel învăţatul moldovean a devenit sfetnicul politic al cîrmuirii în epoca marilor reforme. Reformele din Rusia sub cîrmuirea ţarului Petru însemnau trecerea spre o formă de stat organizată tehnic şi laic, în locul statului feudal de coloratură bizantină şi bisericească de pînă atunci. Ştiinţa şi literatura, istoria, geografia ajung discipline în slujba statului şi nu în slujba exclusivă a bisericii, ca prin ea să poată sluji indirect statul. Statul bazat pe dvoreani, nobilimea de slujitori ai ţarului, era un organism unificat, centralizat şi absolutist, după pilda celor din apusul Europei. Dintre sfetnicii tehnicieni străini, care au contribuit la reforma lui Petru, a fost şi Dimitrie Cantemir. Putem să-l considerăm ca pe un sfetnic ştiinţific al Rusiei şi al Europei (Academia din Berlin îl alesese membru al său), pentru chestiunile orientale. Precum spunea atunci Leibniz, numai prin Rusia se vor cunoaşte în Europa tainele civilizaţiei Orientului. De aceea Dimitrie Cantemir ia parte la expediţia ţarului la Marea Caspică, în 1722, şi conduce nu numai serviciul de informaţii şi de propa- 611 www.dacoromanica.ro gandu pentru popoarele caucaziene, dar întreprinde şi cercetări arheologice asupra resturilor vechilor civilizaţii dc acolo. Lucrările redactate de Cantcmir, în timpul şederii sale în Rusia, an fost cerute dc societatea cultă şi de chinuirea ţării, în epoca reformelor; Descriere a Moldovei, Istoria Imperiului Otoman, Sistema religiei mahomedane, chiar Hronicul romîno-moldo-vlahilor au fost instrumente de cunoaştere ştiinţifică necesare politicii externe ruseşti. Ele erau scrise de cel ce stăp'uiea de mult aceste discipline, dar sub o formă nouă dc expunere ştiinţifică, părăsind cu totul tendinţele mistice din primele lui scrieri. Astfel operele lui Cantcmir, redactate In Rusia, sînt înriurilc dc spiritul practic, ulilitarist care predomina în epoca reformelor. Dimitric Cantemir a început să scrie ca autor de cărţi filozofice cu caracter religios şi a terminat cu opere istorice, ştiinţifice şi geografice. Desigur, în activitatea marelui învăţat moldovean nu trebuie căutată alît contrazicerea între începuturi şi concluziile vieţii sale, ci mai dc grabă evoluţia de la un punct de plecare pînă la dcsăvîrşirca şi clarificarea rostului său dc creator. In această evoluţie, care se rezumă la 25 de ani, între prima şi ultima lui scriere, este uşor să urmărim linia dreaptă. Cantcmir a scris mai mult îu latineşte, căci limba latină era pe atunci încă limba universală a ştiinţei, forma încercată şi cîştigală pentru exprimarea ideilor filozofice şi a formulelor ştiinţifice. Scriind latineşte, Dimitric vodă se adresa întregii lumi învăţate. Dar prima lui scriere, Divanul lumii cu înţeleptul, ca şi ultima, Hronicul romîno-moldo-vlahilor, sînt redactate în roinîneşte. El n-a renunţat deci niciodată la idcca, care era şi a unor predecesori ai lui dintre scriitorii romîni din veacul al XVII-lea, dc a ridica limba ţării la rangul de limbă a ştiinţei şi a literaturii. Bineînţeles, Cantemir nu a ajuns la soluţia populară a limbii literare, la comingerea că forma de exprimare a poporului este capabila să vehiculeze cclc mai adînci idei, dar a mers totuşi pe linia culturală progresistă, a renunţării la limba străină, clasică, în favoarea limbii literare create dc învăţaţi pe baza îmbogăţirii şi dezvoltării savante a graiului poporului. Cum această îmbogăţire (nu numai lexicală, ci şi a formelor dc stil) se întemeia pe împrumuturi din limbile clasice, soluţia lui Cantemir însemna un compromis între folosirea limbii străine uuhcrsalc a ştiinţei şi aceea a întrebuinţării limbii poporului. Şi filozofia lui Cantemir, din primele lui cărţi dc tinereţe, poarta pecetea unui compromis, care era al vremii lui, între conformismul religios şi înnoirea gîndirii pc temeiul filozofilor clasici, antici şi ai Renaşterii. îu 1698 apare, tipărită la Iaşi, în tipografia domnească, Divanul sau gîlceuru înţeleptului cu lumea sun giudeţul sufletului cu trupul, de „loan Dimitrie Constantin voievod11 (cu titlul domnesc, amintind domnia lui dc două săptămîni din 1698), carte cu text paralel românesc şi grecesc, dedicată fratelui autorului, Anlioh Cantemir, pc atunci domn al Moldovei. Icremia Cacavela, dascălul, recomanda înlr-un elogiu tipărit la începutul scrierii, pe elevul său, arătîn-du-se pc sine ca ,.plugariul carele la holda minţii tale am ostenit", iar pe domnescul ucenic, „al pravoslavnicei biserici... dorit odor". Divanul a fost considerat ca o carte bisericească, a fost copiat pentru biserici şi a primit onorurile tiparului, rezervate cărţilor bisericeşti şi oprite pentru cclc laice. Subiectul cărţii, lupta între trup şi suflet, între materie şi spirit, prin care biserica* înţelege lupta între păcat şi intre trăirea mistică, porneşte de la epistola lui Pavel către galatccni (trupul se luptă necontenit cu spiritul) şi a avut o largă răspîndirc în literatura universală. Cea mai apropiată ca 612 www.dacoromanica.ro formă de Divanul lui Cantemir, dintre diferitele opere cu această temă, este Oglinda lumii (Dioptra), scriere bizantină a lui Filip Solitarul (secolul XI). Oricît de ortodoxă ar fi fost tema luptei împotriva lumii materiale identificată cu păcatul, Divanul nu esile, ca tratare filozofică şi ca formă, o carte a bisericii. De obicei, biserica ortodoxă din ţările romîncş'ti se temea de original ; ea imita, traducea, prelucra, dar nu crea o glndirc nouă, şi Divanul este singura carte de etică religioasă rominească. Deosebirea principală între linia de cugetare tradiţională, cea cuprinsă în Dioptra bizantină, şi a Divanului stă în concluzia ei. Concluzia logică, necesară, a dispreţuirii lumii .şi a vieţii este ascetismul, şi autorul Dioptrei o trage în chip firesc. Pentru Can-temir, însă, lupta împotriva vieţii se dă în viaţă şi nu prin părăsirea ei. Pentru a sprijini această teză el nu recurge Ia scrierile părinţilor bisericii, ci la stoicii greci şi la Seneca. Formula proprie a lui Cantemir este astfel exprimată lapidar : „Cîle fortuni in lume sint, toate omului a le trage îi este44, şi înlr-alt loc : „Inlr-această lume ca într-un război să fii păzit4'. Spre deosebire de Dioptra şi de cele mai multe scrieri din literatura universală care au ca temă dualismul suflet-corp, lume-înţelept, Divanul lui Cantemir adoptă pentru prima din cele trei părţi ale scrierii sale forma dialogului între lume şi înţelept. In privinţa posibilităţilor de compoziţie, dialogul îngăduie apoi trecerea la „împăcarea44 între viaţă şi înţelept, din ultima parte. Dar în ceea ce priveşte puterea de convingere exercitată asupra cititorului, ea este slăbită de necesitatea de a îngădui şi adversarului, lumii, să-şi poată exprima independent punctul de vedere, atacînd şi cl pe înţelept, care astfel nu mai apare atît de înţelept. Polemica verbală între lume şi înţelept ia forme ironice şi se pare adesea că dreptatea iese de partea păcatului, care pune în încurcătură pe „înţelept44. Cînd înţeleptul învinuieşte lumea că e plină de toate deşertăciunile, ea răspunde : „Cu ce fel de socoteală mai rea decît tot răul mă socoteşti ? Căci pre mine singur Dumnezeu, ziditorul mieu, dacă în-au desăvîrşit făcut, au n-au zis că-i bine la care înţeleptul este silit să răspundă cu cuvinte confuze. Interpretarea dată de Cantemir temei sale cuprindea încercarea de a împăca tradiţia bisericească ascetică cu stoicismul şi de a introduce în tratare forma dramatică a dialogului în dauna scopurilor didactice. Se pune atunci întrebarea, pentru ce a scris el această operă pseudo-religioasă, în care nu lipseşte contradicţia între două feluri de a gîndi, căci nu poţi folosi pe acelaşi plan pe Erasm, pe Cicerone şi Evanghelia lui loau ? Cantemir era un ortodox prin tradiţie, un umanist prin cultură, faptul că nu izbuteşte să împace contradicţiile din cugetarea sa priutr-o sinteză este destul de curent şi pentru alţi scriitori ai vremii. Ca umanist el trebuie să se sacrifice frumosului. De aceea a creat un dialog, a încercat să înnobileze limba, a introdus versuri şi sentinţe în textul său. A urmărit poate un scop moral, dar desigur şi unul literar. Versificaţia lui Cantemir este cîteodată naivă, informă, ca în stihurile dedicate stemei : Cărunteţle veadă, bătrîneţe agiungă. Slăvit fericeşte-1 cu viafă-ndelungă Alte ori se apropie de gluma populară, care fără sfială este introdusă în această carte cu temă bisericească : Copilul neînvăţat dobitoc mic creşte, Iară mare făcindu-se, bou mare se numeşte. 633 www.dacoromanica.ro Dar versul cantemirian se înalţă totuşi uneori la o formă de exprimare lapidară superioară : Mort sS vieţuieşti; viu îţi trebuie a muri. Dcprinde-te dara, pîna a nu muri, a muri. Un alt vers, inspirat din Seneca, contrazice tendinţa religioasă a scrierii: Prea tirziu este viata cea de r.iîine; trăieşte astăzi. Dialogul lui Cantemir nu este o simpla juxtapunere de poziţii contrare, în care se ghiceşte acelaşi autor, cl are un caracter real dramatic, cîteodată chiar coborînd la ocară. Scriitorul îşi închipuie lumea şi înţeleptul ca pe oameni care se ceartă, coborînd din empireul filozofiei la invectivă. Lumea strigă înţeleptului : „Bre, hei, om necunoscător. Vine-mi ca nepărâsit de tine să rîd. Dară nu te vezi că şi tu în mine şi prin lumina mea îmbli şi cu dînsa în toate trebile te slujeşti, şi zici că lumină n-am ?“. Scriitorul, cultivat în frecventarea literaturii clasice greceşti, ştie să aplice, în versuri ca şi în proză, formele care în cîteva cuvinte luminează o situaţie abstractă. Lumea spune : „Şi mă ţin cu oamenii şi oamenii cu mine“. Nici unul dintre predecesorii lui Cantemir, în literatura romînâ, n-ar fi găsit aşa ceva. Comparaţiile lui sînt vădit poetice, concret pentru abstract: „Toate zestrele tale ca nourul şi ca umbra nourului să fie am cunoscut". încercarea lui Dimitrie Cantemir de a reforma limba literară nu atinge încă gradul de transformare a graiului romîuesc pe care-1 întîlnim în scrierile lui de maturitate, dar şi în Divan se vede tendinţa de a schimba topica frazei (ca în citatul de mai jos : „Le-au cu pământul alăturat") şi de a crea cuvinte noi, socotite necesare pentru noţiunile folosite de scriitor : „nemoarte" (nemurire), „să înmijlociazâ". De observat că în Divan autorul recurge în creaţia lui lexicală, nu atît la neologisme străine, cît mai ales la fondul romînesc al limbii. Iată un fragment dintr-o suită retorică : „...Caii şi carele lui pe cîmpuri le-am fărîmat, călăreţii lui pe dealuri şi pedestraşii lui pe şesuri vulturii şi alte a ceriului paseri le-au mîncat, armele lor rugina le-au topit, cetăţile lor alţii le-au fărîmat şi le-au cu pământul alăturat...". Fraza are ritm şi trezeşte totodată imagini epice. Aşadar, Divanul lumii apare ca o scriere de gîndire proprie, cu influenţe clasice, ca o încercare de reformă literară, în care se fac experienţe de stil şi de lexic. Dar Cantemir a mers mai departe, a strecurat în cartea lui, care se părea a sta în umbra bisericii, şi ideile lui sociale, împotriva boierimii mari a Moldovei, hrăpăreţe, asupritoare, exploatatoare ; „Ispita" înţeleptului adresată lumii apare sub chipul boierului moldovean care vrea să ajungă la avere, la putere, la stăpînire. Mai întîi, vrea avere, pe care o capătă din tezaurul lăsat de părinţi, dar acesta nu ajunge, el va trebuie să jefuiască pe fraţi şi pe prieteni. Boierul nu se mulţumeşte, „eu poftesc moşii şi moşteniri, adică sate, ţarini, vii". Lumea îi răspunde că acum oamenii „în mare strînsoare fiind" (aluzie la răzeşii care nu-şi pot plăti birul), „îşi vînd moşiile şi satele... cu eftin preţ le vei cumpăra, cu moşii, cu ocine te vei face". Boierul vrea apoi tîrguri şi i se răspunde că deşi dreptul de a le cumpăra îl au rudele vîn-zătorului (vechiul drept de preempţiune), totuşi acele rude se vor speria de puterea boierului mare, şi el va lua cu preţ scăzut moşia şi tîrgul. Dar moşierul adaugă : „şi cinste politicească cer şi poftesc". Lumea îi răspunde : „Fiete unde între oameni pasă ; şi ei, precum că bogat eşti, ştiindu-te, locul cel mai 614 www.dacoromanica.ro de sus şi capul mesei îţi vor arătau. Aceste pagini devin o satiră amară a societăţii feudale moldoveneşti. Boierul vrea şi mai mult: „între stăpîniri să mă învrednicesc". Şi aceasta se poate. „Cu puterea avuţiei, boieria îţi vor da şi încă cea mai de frunte; pînă în cît cu al banilor agiutor şi domnia şi crăia, măcar şi împărăţia poate să agoniseşti". Este vorba, fireşte, de Moldova, de vremea în care boierimea bogată putea să cumpere cu bani moşiile răzeşilor sărăciţi, să omoare pe adversari, să cumpere demnităţile şi chiar domnia. Ce caută aceste cuvinte în cartea „doritului odor al bisericii pravoslavnice"i Să nu se uite poziţia socială a lui Dimitrie Cantemir. Era fiu de domn şi frate de domn, dar rămas fără moşii, fără avere ; tatăl şi fratele său suferiseră umilinţa stăpînirii marilor boieri. Şi mai trebuie să ţinem seamă de încă un lucru, cunoaşterea unui popor vrednic şi nenorocit, pe care un gînditor politic, înnoitor, nu-1 putea uita din socotelile sale. Dimitrie Cantemir a luptat împotriva marii boierimi, pentru un stat romînesc domnesc centralizat; primele ecouri ale acestei lupte apar în chip alegoric în Divanul lumii cu înţeleptul. înţeleptul nu era numai un Înţelept religios. Fireşte, pentru istoria literaturii romîne sînt importante, în primul rînd, scrierile lui Cantemir alcătuite în romîneşte, numai acestea formează un moment în dezvoltarea stilului literar, pe cînd cele latineşti rămîn interesante numai pentru gîndirea filozofică şi social-politică a autorului. A doua lucrare a lui Dimitrie Cantemir, din epoca lui de formaţie, este intitulata în limba latină, Sacrosanctae scrientiae indepingibilis imago (Imaginea ştiinţei sacre, care nu se poate zugrăvi), titlu care cuprinde, voit, un paradox. Ştiinţa sacră este, fireşte, teologia, ea nu se poate zugrăvi, fiind abstractă, dar poate fi înţeleasă printr-o imagine, alegorică însă. Cartea a fost redactata în anul 1700 (autorul avea 27 de ani), la Constantinopol. Ea este dedicată fostului său profesor grec, Ieremia Cacavela. Concepută în două volume, scrierea a rămas neterminală, la primul său tom. Ea cuprinde discutarea unor probleme de metafizică şi de etică (aceasta numai în partea a şasea şi ultimă, care tratează despre predestinaţie şi liber arbitru). Filozofia metafizică a lui Cantemir purcede de la ortodoxie, are dogma bisericii, dar pune cu curaj principalele probleme ale filozofiei laice, care se discutau în vremea lui. Din nefericire pentru claritatea gîndirii acestei scrieri, autorul ei adoptă forma de expunere alegorică (la fel ca şi în Divan, şi mai tîrziu în Istoria ieroglifică): revelaţia este o oglindă, creatorul este un bătrân etc. ceea ce înseamnă că între cugetarea abstractă şi scrisul în imagini concrete, poetice. Cantemir adoptă pe cel din urmă. Prima parte a Imaginii discută problema denumită azi teoria cunoaşterii, în care respinge materialismul „învăţaţilor secolului acestuia", cei ce cred în cunoaşterea prin simţ, cît şi a celor ce se întemeiază pe raţiune ca să ajungă la cunoaştere. Pentru Cantemir, singurul izvor al cunoaşterii este revelaţia divină; el ştie şi discută însă şi celelalte poziţii ale filozofiei. A doua parte se ocupă cu ceea ce se numea atunci „filozofia fizică", aceea care priveşte materia şi originea ei. Aici scriitorul romîn reproduce în mare parte teoria filozofului flamand Jean Batista van Helmont, din prima jumătate a secolului al XVII-lea, cel care propusese o teorie atomică (atomii nediferenţiaţi stau la baza materiei) ; filozoful îi denumeşte arhei. Sub influenţa 6/as-ului, element de energie invizibil, atomii se reunesc şi materia se diferenţiază. Cantemir încearcă, în chip nesatisfăcător, să împace credinţa 615 www.dacoromanica.ro divinii cu explicaţia naturală a lui Van Ilelniout, sacrificînd teoria cunoaşterii prin experienţă a acestui filozof. A treia parte : Progresul (am zice dezvoltarea, evoluţia creaţiei) pune problema teismului (intervenţia permanentă a creatorului în viaţa creaţiei sale) şi a deismului (după creaţie, creatura urmează legile sale proprii şi fără intervenţia superioara). Cantemir înclină spre ultima teză, deci pentru .,o ordine a materiei", deşi face concesii şi celei dinţii : aceste teze sînt cele oficiale ale bisericii. Partea a patra conţine problema timpului, în care scriitorul dezvoltă o cugetare originală. Pornind de la sfintui Augustin („timpul este mijlocul cu care măsurăm mişcarea corpurilor"), Cantemir idă .timpului o definiţie statică : timpul este un fragment din infinitate, legat de fiecare lucru trecător. Partea a cincea se ocupă cu vechea dispută medievală a universalelor şi nominalelor (noţiunile sînt forme abstracte create de mintea omenească, sau dimpotrivă sînt realităţi transcendentale). Cantemir admite al doilea punct de vedere, platonic, care se potriveşte cu învăţămînlul bisericii. Partea a şasea discută liberul arbitru şi predestinaţia, adoptînd o soluţie medie : partea „divină" din om este supusă predestinaţiei, partea materială poate influenţa pe cea divină şi este înzestrată cu liber arbitru. Această scriere, prima operă de metaifizică datorită unui romîn, are meritul unor idei originale, de exemplu definirea dată timpului şi punerea în discuţie, pentru prima oară, la noi, a principalelor probleme de filozofie metafizică. Dar concluziile trase de Cantemir 'din prezentarea chestiunilor metafizice nu sînt acelea ale progresului gîndirii, pe care le cunoaşte, ci dimpotrivă, cele bazate pe tradiţia bisericii. Care este, în aceste condiţii, originea acestei scrieri în limba latină, deci adresată învăţaţilor din lume şi nu numai romînilor, redactată la C011-stantinopol, unde autorul ei se afla sub înrîurirea marei şcoli a patriarhiei, ortodoxe ? Se pare că iniţiativa redactării metafizicii lui Cantemir porneşte de la controversa care despărţise, la sfirşitul veacului al XVII-lea, pe profesorii Academiei ortodoxe : pe de o parte Theofil Coridaleu şi Ioan Cariofil, adepţii (filozofiei materialiste şi a neo-aristotelisinului, pe de altă parte, Me-letie Syrigos şi alţii, apărătorii tradiţionalismului teologic ortodox. In vremea rînd redactează Cantemir Imaginea ştiinţei sacre, Academia şi învăţămîntul ei filozofic se aflau sub înrîurirea necontestată a curentului tradiţionalist. Punctul de vedere ortodox era acela al cunoaşterii prin revelaţie, şi această concepţie se poate recunoaşte şi în celelalte soluţii date de scriitorul romîn problemelor metafizice. Cantemir a scris deci în latineşte această scriere, în marc parte polemică, sub influenţa şcolii ortodoxe de la Academia patriarhiei. A scris-o poate la cererea profesorilor de acolo, sau, mai probabil, le-a oferit cartea căreia nu ’i s-a recunoscut caracterul oficial, pentru că filozofii marii şcoli au găsit în ea prea multă originalitate de gîndire, în faţa căreia trebuiau să rămână prudenţi. Legăturile lui Cantemir cu Academia de la Constantinopol se confirmă şi prin Logica lui, tot în latineşte (circa 1701), deoarece acest mic manual poartă în titlu indicaţia „ad mentem neothericorum philosophorum" (scrisă pe măsura înţelegerii elevilor în filozofie), ceea ce arată că avem a face cu un manual didactic, destinat unei şcoli superioare. Cuprinsul cărţii întăreşte această părere, scrierea reprezintă o prescurtare a manualelor universitare de 616 www.dacoromanica.ro logică folosite în occident în secolele al XVI—XVII-lea. Este foarte probabil că Diniitrie a avut elevi, cărora le-a predat logica, fie pe cale particulară, fie chiar la Academie, unde învăţase. în introducerea la Logică Diinitrie Cantemir dezvoltă idei umaniste, recomandînd cititorilor (elevilor) să citească operele antichităţii, „comoara disciplinei minţii lăsată . \ ■ t •» r*,ntM/*«*>.i a A -j'. a ’ * /■ ■ . * /'C * ,*>* tin ac* "pjj' V. • ' î* ' » * .«-%*' * ' Ă- l'm ~t" VX*'-"" ** ,rf * t,n . f *, *" ' •* ■ ■ .;. j « • « /a j /<*•»,/»,«• («4r ]& -y* •U* ' * ■ . . ' A / * "V** *» V,,A ^«UXUf •» '-' ™ n 7 v " . < /, . . ^r* *■'*' •" A , —'’p*'* j-yj‘V f «» j- »-i Pagină din Istoria Ierogltfică (fila 13). www.dacoromanica.ro de tot dezvelite în mijlocul teatrului (în public) cititorilor a le scoate şi faptele într-ascuns fără nici o siială (teamă) în faţă a lovi, nici cinsteş, nici de folos a fi am putut judeca". In adevăr, în povestirea animalelor se descoperă lucruri cumplite pentru contemporani : prada exercitată asupra ţării de către boieri (arătaţi cu numele lor, la cheie), necinstea doamnei Ana Racoviţă, soţia lui Mihai vodă, prostia lui Antioh Cantemir, fratele autorului, care era pe atunci domn al Moldovei, şi mai ales putreziciunea, venalitatea Imperiului otoman şi a demnitarilor săi, care sînt denunţate, rămîuînd totuşi sub mască, căci proclamarea adevărului nu ar fi fost lipsită de urmări primejdioase. Critica Iui Cantemir nu se mărgineşte Ia atacurile personale destul de vehemente, ci cuprinde în general şi păturile superioare ale societăţii feudale romîneşti (din amîndouă ţările), precum şi întreaga cîrmuire de atunci a Imperiul otoman ; ea se ridică la rangul unei satire politice şi sociale, cea mai completă şi mai pătrunzătoare din toată vechea noastră literatură. Istoricii romîni, cîţi au scris despre Dimitrie Cantemir, n-au relevat nicd unul acest caracter de polemică socială şi, pînă la un punct, antifeudală, al Istoriei ieroglifice. Şi totuşi era uşor să se înţeleagă convingerile politice ale autorului din singurul fapt că toţi boierii Moldovei sîut personificaţi în această scriere prin fiare „care de vărsarea sîngelui nevinovat se bucura şi viaţa liireşă (proprie) în moartea streină le stăruieşte", iar boierii munteni sînt păsări de pradă, „carele într-o zi sînge de nu vor vărsa şi moartea nevinovatului de nu vor gusta, a doua zi pieirea sa fără greş o ştiu". Cu dreptate, zice Cantemir, se răscoală împotriva lor cei mici, insectele, adică ţăranii. Răscoala aduce fi'arelor, adică boierilor, „pedeapsă şi ocară". El îndrăzneşte să spună, pentru că scrie într-o istorie secretă, că „unde pravila (legea) în silă şi în tărie, iară nu în bună socoteală şi dreptate se sprijină, acolo nici o ascultare a supuşilor trebuitoare nu este". Legea este cea feudală, supuşii au dreptul să respingă o astfel de lege, pentru că ea se. confundă cu silnicia. 0 spune Cantemir prin gura unui ţăran care vorbeşte adunării boierilor, întocmai ca ţăranul de la Dunăre al lui La Fontaine ; cuvîntarea lui este definită „Jalea şi tragerea neamului moldovenesc". Cantemir comentează astfel cuvîntarea ţăranului : „Spre opreala voii slobode (libertăţii) nici mii de lanţiuje (lanţuri), nici zeci de mii de închisori pot ceva face". Asistăm la adunarea celor asupriţi, a ţăranilor, a slugilor boiereşti, a micilor orăşeni, în care se strigă : „A noastră elefterie (libertate) a cunoaşte să le facem (boierilor) ca altă dată să priceapă". Unii spun: „Cum, cu singură numai tăcerea spre robie şi supunere veşnică ne vom lăsa?" Robia şi supunerea veşnică sînt, fireşte, şerbia ţăranilor. Dimitrie Cantemir pune în gura boierului înţelept, Constantin stolnicul Cantacuzino, aceste cuvinte, care în realitate definesc punctul de vedere al scriitorului : „A muştelor (ţăranilor) prieteşugul şi frăţia, iară nu vrăşmăşia şi veciniia să poftim". Vecinia este starea vecinilor, a ţăranilor şerbi de pe moşiile boiereşti. Nu este de loc exclus ca Dimitrie Cantemir să fi gîndit atunci, acoperit de forma tainică a istoriei sale, la eliberarea şerbilor; să nu uităm că decretul de dezrobire a rumînilor şi a vecinilor a fost emis cu patruzeci de ani mai tîrziu, în vremea reformelor lui Constantin Mavrocordat. Reforma, sub presiunea celor asupriţi, putea fi prezentă în cugetul celor înaintaţi, cu vederi largi, încă de la începutul secolului. Sin- 619 www.dacoromanica.ro gurc a cos Ic pasaje din Istoria ieroglifică fac din ea o carte rară şi semnificativă pentru vremea ei a istoriei noastre literare. Dar ideile politice ale acestei scrieri nu se rezumă numai la revelaţia luptei antifeudale, ele se completează cu dezvăluirea dominaţiei de jaf a Imperiului otoman, împotriva ţărilor romlne. Imperiul sultanilor este înfăţişat ca un templu măreţ, cu statui de idoli, cu făclii aprinse, în care tronează zeiţa lăcomiei, In faţa căreia oricine se închină, trebuie „să-şi scuture buzunarele44, să nu rănilnă cu nici un ban. Slujitorii lăcomiei, ai zeiţei ce întruchipează cirmuirca turcească, silit cu toţii nişte robi, robi ai milei, robi care înghit toate veniturile 'Statului. Acest imperiu, ros pe dinăuntru, aşa cum l-a putut cunoaşte Dimilric Cantemir în anii lui de şedere la Conslau-tiuopol, este blestemat şi putred, prăbuşirea măreţului edificiu se poate prevedea de cei carc-1 cunosc pe dinăuntru. Sub statuia idolului care tronează ca slăpîn în templu arde un cuptor de foc nestins, pentru care, la cheia de la sfîrşilnl scrierii, găsim această explicaţie, destul de acoperită, „scaunul de foc44 înseamnă „pedeapsa lăcomiei44. Deci sub tronul împărăţiei osmane arde tui foc nestins, al celor asupriţi, care va aduce într-o zi pedeapsa lăcomiei ; imperiul se va prăbuşi, ros fiind pe dinăuntru. Chipul zeiţei lăcomiei este veşted, proclamă Cantemir, şi adaugă, la încheiere : „Lăcomia de rîvna-tnluror boleşte11. Imperiul otoman, întemeiat pe lăcomie, adică pc jaf, este un organism bolnav, al cărui sfîrşit poale fi prevăzut. Intre acţiunea politică a domnului, care a ridicat steagul independenţei Moldovei de sub jugul turcesc, în 1711, şi scriitorul care observă cu ură, cu ironie, dar şi cu înţelegere deplină decăderea puterii turceşti, este o perfectă consecvenţă. Gîndirea politică în Istoria ieroglifică este organică, străbate adică în chip unitar şi consecvent întreaga scriere, faptele individuale îi sînt subordonate şi explicate de această concepţie generală : combaterea tiraniei boierilor şi a turcilor. In schimb, gînklirea metafizică joacă un rol de ornament, nu mai este, ca în scrierile precedente ale lui Cantemir, scopul lucrării. De aceea ea se iveşte sporadic îşi adesea cu contraziceri, sub formă de cugetări pe marginea unora din episoadele povestite. Interesant este însă de observat o îndrumare a filozofiei sale spre materialism, pe care o considerăm ca rezultatul maturizării spiritului său. Profesiunea de credinţă deistă apare clar în Istoria ieroglifică: „Zidilo-riul... zidirea sa/vînşntd, de lucru se odihneşte şi... odată numai poruncind, din veci şi pînă în veci, zidirea (creaţia) ca o slujnică după poruncă nepărăsif aleargă44. Aşadar creaţia, lumea, evoluează după legi prestabilite. Aceste legi sînt valabile şi pentru viaţa socială, nu numai pentru cea materială, şi aici este punctul cel mai interesant al filozofiei lui Cantemir. „Lucrurile muritorilor44, deci viaţa omenească, se împart in „tîmplătoare44, supuse hazardului, şi „fiin-ţeşti44 adică supuse legilor naturii. „Cele fiinţeşti, precurm începutul, aşa sfjr-şitul, după a firii urmare, afară de tot prepusul (îndoială), precum sînt a le pricepe şi a le giudeca îndrăznind şi putem44. Cei ce caută legile dezvoltării omenirii sînt filozofii : „Sufletul filozof nu numai cum şi ce s-au făcut, ci şî pentru ce aşa s-au făcut, cercetează44. Filozoful caută cauza lucrurilor şi evoluţia* lor, dar cunoaşterea se întemeiază pe simţuri, împotriva doctrinei cunoaşterii prin revelaţie, susţinută în Imaginea ştiinţei sacre. „Toată ştiinţa (cunoaşterea) din povaţa (experienţa) simţurilor se află44 şi adaugă „Experienţa şi ispita (cercetarea) lucrurilor mai adevărată poate fi decît socoteala minţit (raţionamentul) şi argumenturile arătării de faţă (experienţa simţurilor) mai tari decît toate cliilclele44 (raţionamentele). Există însă o „mai dinainte ştiinţă44, 620 www.dacoromanica.ro pe care astăzi o numim apercepţie, „pre allla agiuloreşle mai dinainte ştiinţa în mintea adulmecătoare" (cercetătoare). Fără a constitui un sistem organizat, cugetările filozofice ale autorului Istoriei ieroglifice dovedesc scuturarea întunecimii mistice, de care mintea lui se eliberează, şi progresul lui pe calea «pre ştiinţă. Istoria ieroglifică formează o tranziţie în opera lui Dimilrie Canlemir, pe drumul de la metaifizica mistică Ia cercetarea şLiinţifică. Concepţiile materialiste care apar acum în gîndirea autorului nu pol fi aplicate în expunerea subiectului său, pentru că acest subiect este tratat ca un roman .şi un pamflet, căruia în esenţă, nu i se potrivesc metodele de cercetare ştiinţifică- Prezentarea vieţii omeneşti sub formă de povestire, cu personaje din lumea animalelor, era o formă des întrebuinţată in literatura medievală ; Istoria ieroglifică a fost pusă alaiuri de Roman du renard din literatura apuseana şi de Fiziologul din cea bizantină. S-au semnalat unele modele de inspiraţie ale lui Cantemir, între care Etiopicile lui Heliodor, din care scriitorul romîiî a împrumutat planul expunerii (partea a doua a scrierii povesteşte fapte anterior celor expuse în partea întîi), precum şi figura Camilopardalului (girafa). Totuşi, trebuie să subliniem că originalitatea formală şi de conţinut a povestirii (basm cu personaje din lumea animală, împletit cu o profuziune de proverbe, versuri şi cugetări orientale şi clasice, chiar şi populare româneşti) o face greu de clasificat ca gen literar. Proverbele şi cugetările marginale, pe caic în introducere Cantemir le numeşte „sentenţii“ (putea să le zică : cuvinte alese) — slnt semănate în text, e domni, pe care îi considerau mijlocitori ai dominaţiei lor. Desigur, Cantemir arc dreptate cînid afirmă că Moldova a fost independentă şi că a fost cotropită dc turci, dar aşa-zisnl tratat de supunere condiţională, atribuit lui Bogdan, fiul lui Ştefan cel Marc, nu este 1111 act autentic. Antonii sc ridică puternic şi cn cuvinte de niînic împotriva dominaţiei turceşti, pe care o denunţa cititorilor lui din Europa : „Turcii, scrie cl, îşi hat joc dc pielea bieţilor moldoveni, şi nu sc lasă, .pîna cînd nu mulţumesc trufia nemăsurată caic domneşte la curtea otomană şi lăcomia de a obţine tot mai mult". El vede că dominaţia turcească se exercită în special sub forma exploatării economice. „Banii şi produsele sînt stoarse de la bieţii supuşi, pentru a satura lăcomia fără saţ a Porţii otomane ; primejdia ruinei definitive este aproape11. Lupta împotriva stăpînirii turcilor este o luptă populară şi dusa de ţaranii moldoveni cn mijloace proprii : „Ei (ţăranii) socotesc că nn este păcat şi nici o crimă, să omoare sau să prade pc un turc sau pc un tatar“. E vorba aici de lupta haiducească împotriva turcilor, dusă dc poporul moldovean. Ca o concluzie a acestor idei despre independenţa ţării, autorul Descrierii 624 www.dacoromanica.ro Moldovei spune cu mîndric : „Dimilrie Cantemir, lăsînd toate măririle şi foloasele pentru o singură mărire, a trecut cu oştile de partea creştinilor". In Istoria ieroglifică viitorul domn al Moldovei se arătase cu hotărîre împotriva marii boierimi care cîrmuia ţara şi pentru ţărănimea care-şi cerea libertatea ; în Descrierea Moldovei fostul domn al Moldovei păstrează aceleaşi credinţe, exprimate poate cu mai puţină tărie. Pentru el dezrobirea de jugul turcesc era legată de schimbarea ţării şi a cîrmuirii într-alt chip, cu mai multă dreptate. Despre boierii Moldovei, Dimilrie Cantemir se pronunţa cu îndrăzneală în Descrierea Moldovei: „Intre boierii de treapta cea mai de sus vei vedea deseori oameni trufaşi, despreţuitori, lipsiţi nu numai de pricepere în cîrmuirea ţării, dar şi de stăpînire de sine în purtări, la care nu vei afla nimic de lăudat, afară doar cînd firea... a dăruit vreunuia vreo calitate". Prea multă laudă nu aduce Cantemir nici ţăranilor moldoveni, pe care-i face, fără dreptate, leneşi şi inculţi, fără a-şi da seama că acestea sînt rezultatele aservirii. Dar sentimentele lui sînt de partea celor asupriţi : „Dintre toţi ţăranii şerbi cîţi sînt în lume, cei mai nenorociţi (miserrimos) aş crede că sînt ţăranii moldoveni, dacă bogăţia păinîntului şi a recoltelor, chiar fără voie, nu i-ar mîntui de mizerie". Ca istoric care studiază originile, Dimitrie Cantemir nu se mulţumeşte cu constatarea stării nenorocite a poporului moldovean, ci vrea să afle cauzele aservirii ţăranilor în Moldova, şi ajunge la aceeaşi concluzie la care au ajuns şi istoricii de astăzi : şerbirea ţăranilor este rezultatul cotropirii satelor libere de către nobilimea ţării ; „Boierii i-au făcut vecini' pe răzeşi care din pricina sărăciei şi-au vîndut moşiile strămoşeşti şi nedreptatea boierilor (baronum injustiţia) i-a silit să rabde şi jugul şerbici" (subiectionis... jugum). Deci Dimitrie Cantemir, într-o carte destinată oamenilor învăţaţi din străinătate, admite că aservirea ţăranilor în Moldova este rezultatul silniciei boierilor. Dar Descrierea Moldovei nu este numai un preţios document privitor la instituţiile feudale ale Moldovei, o mărturie a ideilor politice progresiste ale lui Dimitrie Cantemir, ci şi o carte scrisă frumos, care cuprinde poezia vechii Moldove, cu pădurile şi rîurile ei, cu animalele crescute de ţăranii muncitori, cu vechile tîrguri şi cu obiceiurile oamenilor la întristare şi la bucurii. Fireşte, ea nu ascunde nedreptatea relaţiilor feudale, lăcomia turcilor şi a boierilor, exploatarea ţăranilor, nu înfăţişează o imagine idilică şi idealizata, dar este o carte scrisă cu draigosle pentru Moldova veche. Scrierea care a făcut pe Dimitrie Cantemir un istoric cu faimă europeană este Istoria Imperiului Otoman, cu titlul în latineşte : Incrementa atque decrementa aulae athomanicae (Creşterea şi descreşterea Curţii Otomane), redactată paralel cu Descrierea Moldovei, dar terminată ceva mai tîrziu, în anul 1716. După moartea autorului, fiul isău Antioh Cantemir, autorul Satirelor, ajuns ambasador al Rusiei la Londra, apoi la Paris, s-a îngrijit ca Istoria Imperiului Otoman să fie tradusă în mai multe limbi, după manuscrisul pe care-I avea la sine. Traducerea engleză a aparoit în două ediţii (Londra. 1734 şi 1736), urmată de cea franceză (Paris, 1743) şi de cea germană (llamburg, 1745). Scrierea aceasta a fost multă vreme socotită drept cea mai mare autoritate ştiinţifică în materie de istorie a turcilor, pînă la depăşirea ei prin lucrările istoricilor Hammer şi Zinkeisen. Totuşi, o parte a valorii ci de informaţie rămîne în picioare şi astazi. Fireşte că textul primei părţi, tradus din turceşte după un rezumat al vechilor cronici osmane, datorit unui oarecare Saadi din Larissa, este plin de anaero- 40 - c. 1144 625 www.dacoromanica.ro nisme regretabile, pe care nu izbutesc să le îndrepte notele şi adaosele auto* rului dar partea de la urmă, care se încheie pe un ton eroic cu războiul din 1711 purtat pe pămîntul Moldovei, reprezintă, în mare parte, memoriile politice ale lui Dimitrie Cantemir, de vreme ce el a fost martor, în timpul şederii sale la Constantinopol, la toate evenimenLele politice din acea epocă. Ceea ce alcătuieşte preţul deosebit al Istoriei Imperiului Otoman sînt lungile şi numeroasele note, cu care se completează textul istoriei. Aceste adaose descriu instituţiile otomane (şcoli, monumente, organizaţia politică), precum şi ale popoarelor din imperiu şi cuprind de asemenea şi biografiile a o mulţime de figuri istorice ale vremii, turci, greci, romîni, diplomaţi străini, pe care ba cunoscut autorul. Toate acestea alcătuiesc un material de mare importanţă pentru cunoaşterea vieţii din răsăritul Europei în vremea lui Dimitrie Cantemir. Istoria Imperiului Otoman are înscrise în titlul său noţiunile de „creştere şi descreştere". In această „istorie a duşmanilor" ţării şi a întregii Europe civilizate, Cantemir anunţă începutul decăderii împărăţiei sultanilor. Deşi în Istoria Imperiului Otoman nu apare demonstrarea evoluţiei statului ca organism viu, cu creşterea lui, apoi cu fatala îmbătrînire şi moarte, această concepţie era totuşi împărtăşită de autor şi o întîlnim şi în alte scrieri ale lui Cantemir, unde se discută ideea evoluţiei ciclice a imperiilor. 0 asemenea concepţie este desigur prezentă în titlul Istoriei Imperiului Otoman. Formal, ca şi unii dintre filozofii Renaşterii, Cantemir este providenţialist (mărirea şi decăderea statelor stau în mîna lui Dumnezeu), dar concepţia lui filozofică despre transformarea statelor tinde spre stabilirea unor legi generale, idealiste, ale istoriei politice. Cantemir nu se mulţumeşte doar cu enunţarea formelor evoluţiei statelor, ci caută, în ce priveşte Imperiul otoman şi cauzele decăderii : lăcomia cuceritorilor, corupţia stăpînitorilor, tirania sub care erau supuse popoarele cucerite, care caută ajutor în Europa spre a se elibera. Titlul cărţii lui Cantemir, constatările lui despre starea de decădere care a ajuns pe otomani, au o valoare politică şi arată scopul urmărit de dînsul, cînd a scris istoria otomană. Fostul domn al Moldovei, cu autoritatea pe care i-o dadea experienţa sa de învăţat şi de om politic ridicat din mijlocul lumii otomane, anunţă Europei civilizate începutul decăderii marelui Imperiu, care prin cuceririle sale înspăimîntase statele din mijlocul şi chiar din apusul continentului. Cantemir arată nesincenitatea şi lipsa de valoare a convenţiilor internaţionale încheiate de turci : „Turcii nu-şi fac nici un scrupul de a călca tratatele încheiate şi jurămintele lor“. Se dau pentru aceasta diferite exemple concrete : „De aici pot înţelege principii creştini cît de puţin statornică este pacea pe care li-o făgăduiesc turcii". Planurile secrete ale cîrmuirii turceşti sînt demascate : „Am auzit adesea din gura turcilor", scrie Cantemir, „că ei plănuiesc să cucerească Ucraina", aviz ţarului Rusiei, care să-şi cunoască duşmanii. Puterea lor, spune el într-alt loc, „provine numai din discordia între principii creştini". El îndeamnă pe aceşti principi să se unească, deoarece în situaţia de acum turcii ar putea fi înfrînţi şi popoarele care gem sub jugul lor ar putea fi eliberate. Autorul, care luase parte la bătălii între turci şi ruşi şi între turci şi austrieci, pune la dispoziţie adversarilor sultanului experienţa lui, ca ei să ştie cum îl vor putea bate : 626 www.dacoromanica.ro * THE HI ST OR Y OF THE GR OW TH **d DECAY OF TUB OTHMAN EMPIRE P A R T I. CONTAIN1N0 THE Growthof Ac OTHMAN EMPIRE, F R O M THE Reîgnof OTHMĂN the Founder, ro THE Reign of UAHO MET IV. T HAT IS. From theYear 13 00, to the Siege of Vitrata, i n 16^3. Wrkan Origiiu% in L A TI N, By Demitiius Cantkmu, late Prince of MbfJavra. TraâwrfnoENGUSB, Im the A*tW« o*» By N. TINDAL, M. A. Vicar of Grtet Walt ham in Efftx- AfemVI wkrtcHEADS Of uit T«*kkh E»friaoa«, Ingrr*a from Copier taken from ORICI8AL8 ia dte Graad S«»o»o»‘« Ptlace, b» the Ute S » l Ţ A K » P*i«er. LO ir DO Ni C«J Ar» r » . ■ / m IM £ I ew • FM fot jAiflk Joia jad Fau K.* apto«. « the Ormmt 4 >4 !*%«' Street. Mdccjookt Pagină din Istoria Imperiului otoman. www.dacoromanica.ro este vorba de tactica acestora dc a se preface că fug, pentru a atrage după dînşii pe duşmani, şi scriitorul moldovean dă sfaturi comandanţilor de oşti, cum trebuie să procedeze în aceste împrejurări. Cum era de aşteptat, dorinţa şi scopul final al scriitorului este eliberarea ţărilor romîneşti dc sub stupînirca turcească. Dezvoltînd un pasaj din Letopiseţul lui Ureclie în care vedem cum Ştefan cel Marc, pe patul de moarte, îndeamnă pe urmaşul său să se supună turcilor, pentru că nu poate avea încredere în vecinii creştini, Cantemir pune în gura marelui domn al Moldovei o profeţie compusă de dînsul. „Eu socotesc, ar fi spus Ştefan cel Mare, că este mai bine să îinblîuziin pe această fiară sălbatică şi turbată, decît s-o aţîţăm mai mult prin sunetul armelor11, „căci a întinde pînzcle corăbiei împotriva furtunii face numai un nebun, şi nu un corăbier înţelept1’. Dacă însă turcii vor călca prevederile capitulaţiilor şi vor pune ţara sub jug, atunci „este mai bine să pieriţi cu toţii de mîna duşmanului... decît să vedeţi nenorocirea patriei voastre4’. Aici urmează profeţia : „Dumnezeul părinţilor noştri... va trimite pe cineva care va mînlui pe urmaşii noştri de jugul barbarilor şi va reda ţarii libertatea şi puterea sa44. Acel eliberator, la care se gîndea Dimitrie Cantemir, era, fireşte, ţarul Petru cel Mare, care va veni încă o dată în Moldova cu oştile sale, ca să o elibereze. Cantemir adaugă, pentru cititorii lui europeni : „Vai, nu cred să fie astăzi vreun învăţat care să nu cunoască tirania mizerabilă sub care geme Moldova4'. în această idee stă esenţa politică a Istoriei Imperiului Otoman. Activitatea dc scriitor politic a lui Dimitrie Cantemir, în timpul şederii lui în Rusia, nu se mărgineşte numai la scrierile masive ca Descrierea Moldovei şi Istoria Imperiului Otoman sau la cele de la sfîrşitul vieţii sale, Sistema religiei otomane, Ilornicul. în răstimpurile scurte dintre vremea redactării acestor opere el a mai scris o serie de lucrări mai scurte, în general legale de aceeaşi linie de .cugetare politică, eliberarea ţărilor romîne dc sub jugul otoman. Toate aceste scrieri sînt adresate opiniei publice europene, şi în special celei ruseşti, şi dc aceea sînt scrise în latineşte. In 1714, fostul domn al Moldovei, primit la curtea ţarului, pune pe unul dintre copiii lui, Şerban, în vîrstă abia de 7 ani, să recite 5n faţa lui Petru 1 o închinare în formă de panegiric în limba latină, în care se cuprind îndemnuri adresate ţarului să vina din nou să salveze Moldova : „Dumnezeu prin dreapta ta nebiruită, împărate prea evlavios, a arătat puterea ta pentru redobîndirea celor ce am pierdut noi, fiii durerii44. Şi în concluzie se jioatc citi : „Socotim că a sosit termenul predestinat pentru eliberarea noastră4*. Dar termenul nu sosise încă şi Dimitrie Cantemir mai avea de luptat cu condeiul pentru soarta ţării sale. Mai interesantă pentru istoria gîndirii filozofico-politice a scriitorului moldovean, pe aceeaşi temă ca şi Panegiricul este lucrarea redactată tot în 1711, în latineşte, sub titlul Monarchiarum physica examinatio, ceea ce înseamnă : Cercetarea monarhiilor pe temeiul (legilor) iilozofiei fizice. Prin Fizică Dimitrie Cantemir şi gînditorii din vremea lui înţelegeau aceea parte a filozofiei care se ocupă cu legile de dezvoltare a materiei, a lumii materiale. Autorul vrea adică să supună monarhiile, instituţiile statului, unei cercetări filozofice, din care să reiasa legile generale ale creşterii şi decăderii statelor mari. Soluţia propusă de Dimitrie Cantemir este, aparent, ştiinţifică. El începe cu constatarea că monarhiile (statele) sînt noţiuni particulare, adică finite : ele „'trebuie să se nască şi să moară, să se schimbe şi să se <528 www.dacoromanica.ro transforme... şi din desfacerea uneia trebuie să urmeze naşterea alteia". Există o „rhiduială" în evoluţia monarhiilor, căci, „Dumnezeu şi natura nu cunosc şi nu fac nimic fără ondine". Rîuduiala acestei evoluţii este de natură clinică ; (rnotu circulari) în lume au aipărut sau stau să apară patru monarhii succesive (despre care vorbeşte şi Biblia) ; fiecare se naşte, creşte, decade şi moare, pentru a fi continuată apoi de un alt ciclu similar, al monarhiei următoare. Ciclul acesta are şi o rîuduială geografică, după cele patru puncte cardinale : întîi a fost monarhia răsăritului, înfăţişată prin Asiria, Babilonul, Persia antică, apoi roata lumii s-a întors spre sud şi s-a ridicat monarhia Egiptului, iar a treia monarhie a fost cea de la apus, Imperiul Roman, a cărui continuare şi astăzi există sub forma Imperiului Romano-german. Pentru împlinirea ciclului general, care cuprinde pe cele particulare, el trebuie în chip necesar să fie completat cu a patra împărăţie universală, cea de la nord, Imperiul Rus. Aceasta este prima concluzie la care ajunge Dimitrie Cantemir în cercetarea sa „fizică". Precum se vede „examinaţia" nu are caracter ştiinţific, ci dimpotrivă, poate fi mai degrabă socotită ca o elucubraţie mistică. Rămîue valabilă numai afirmaţia de la început despre existenţa unei ordini în evoluţia social-politică a istoriei şi convingerea despre posibilitatea studiului periodicităţii istoriei universale. Dar din citirea mai atentă a acestei mici lucrări a lui Dimitrie Cantemir, în special din partea ultimă, care cuprinde concluziile, surprindem faptul că Întreaga analiză a legilor după care evoluează monarhiile, nu este decît un pretext pentru introducerea unei teme politice scumpe autorului. In adevăr, pe lîngă cele patru monarhii fireşti, a căror succesiune în timp şi în spaţiu de la răsărit spre sud, apus, nord se poate prevedea ca o lege a istoriei, apare în decursul vremurilor şi a cincea monarhie, neprevăzută, Imperiul otoman. 1I11 ordinea naturii se iveşte deci nn monstru „o deviere dc la calea firească hotărîtă de natură". E vorba de „barbara împărăţie a sultanului". Pentru îndeplinirea ciclului evoluţiei istoriei, monstrul trebuie distrus şi distrugerea lui, pe temeiul întoarcerii la legile naturii, este menită să fie încredinţată monarhiei de la miază noapte. Cu alte cuvinte, ştiinţa istoriei arată că Rusia va distruge Imperiul otoman. „Se apropie timpurile prin progresul continuu al acţiunii naturale... când va începe să se ridice a patra monarhie, cea de la nord"; în fruntea ei se află iun monarh, „foarte înţelept şi foarte războinic", în care, fără nici o greutate vom ghici pe ţarul Petru I. Dimitrie Cantemir a vrut, probabil, să arate şi să convingă pe contemporanii lui din Rusia şi din alte ţări, că el judecă politica pe baze .ştiinţifice-filozofice, că îndemnul său adresat ţarului de a reîncepe războiul împotriva turcilor, nu este o simplă dorinţă personală, ci se află pe linia dezvoltării necesare a istoriei. Dar, în acelaşi timp, teza lui nu este lipsită de oarecare nuanţe literare. Este bine ca un proiect politic să nu fie lipsit de haina filozofiei şi a literaturii. Poate că cititorii lui nu vor fi convinşi că războiul roso-turc este rezultatul legilor naturii, dar vor prefera ca această severă discuţie să le fie înfăţişată sub forma filozofiei care acordă o anumită eleganţă relaţiilor dintre oamenii de cultură. Acesta era felul cel mai distins de a se exprima al spiritelor alese din veacul al XVIII-lea. A treia scriere a lui Dimitrie Cantemir, care corespunde aceloraşi preocupări, ca cele două precedente, este Vita Constantini Cantemiryii, cogno-mento senis, Moldaviae principis (Viaţa lui Constantin Cantemir poreclit cel Bătrîn, domnul Moldovei). Această biografie a tatălui autorului, Cons- 629 www.dacoromanica.ro lan tiu Cantemir (domn al Moldovei între 1685—1693) este o lucrare de sine stătătoare care povesteşte viaţa acestui domn începînd de la genealogia familiei, trecînd prin aventurile lui războinice din tinereţe şi descriind cariera lui de boier în Moldova, apoi aceea de domn, pînă la moarte. Dimitrie Cantemir a scris biografia părintelui său în limba latină, în Rusia, în anii 1716—1717, după cum rezultă din anumite aluzii făcute în text. Faptul că învăţatul autor al Descrierii Moldovei s-a apucat, în timpul şederii sale în Rusia, să scrie în latineşte, deci pentru un cerc de cititori care depăşeşte cu mult pe acela al moldovenilor cărturari, o biografie a tatălui său, surprinde la prima vedere. Constantin Vodă nu fusese o figură europeană, care să fi depăşit ca faimă vremea şi ţara sa. Dar din lectura cărţii, scopul urmărit de Dimitire Cantemir reiese destul de limpede : Constantin Cantemir fusese credincios turcilor în vremea războiului cu regele Ioan Sobieski al Poloniei, fusese un domn slab, unealtă a unei facţiuni boiereşti, care îi impusese omorîrea învăţatului cronicar Miron Costiu. Toate acestea aruncau o umbră supărătoare asupra urmaşului său, care adoptase o poziţie contrară : lupta pentru independenţa împotriva turcilor, lupta împotriva boierilor mari, pentru un stat domnesc centralizat. De aceea ca să se arate pe sine moştenitorul unei tradiţii istorice, Dimitrie Cantemir deformează aspectul real al istoriei domniei tatălui său. Pentru cititorii lui, Constantin Cantemir a fost un erou, iar războaiele de cotropire ale polonilor l-au aruncat fără voie în braţele turcilor. Constantin Cantemir este înfăţişat de fiul său, ca un domn energic şi autoritar, aşa cum înţelegea Dimitrie pe un adevărat domn. al ţării. Dacă a omorît pe Miron Costin şi pe fratele său, aceasta a fost o pedeapsă dreaptă, domnească, dată trădării şi neascultării. Cartea se termină cu alegerea lui Dimitrie Cantemir ca domn, după voia tatălui său, care era pe patul de moarte. Cititorii vor afla în acest chip că Dimitrie a moştenit drepturi incontestabile la domnie şi că este continuatorul unei nobile tradiţii politice. Scrierea aceasta avea menirea să închidă gura acelora care ar fi păstrat o imagine cu totul deosebită despre Constantin cel Bă-trîn, şi şi-ar fi putut aminti de uciderea nedreaptă a lui Miron Costin, ca şi de .sprijinul dat de domn turcilor. Dar Viaţa lui Constantin Cantemir, în fond o pledoarie politică, este ca formă o povestire moldovenească. Afară de sfîrşitul Istoriei Imperiului Otoman unde Dimitrie Cantemir foloseşte amintirile sale politice externe, silit fiind de subiect să păstreze o ţinută solemnă, nici una din scrierile lui nu povesteşte fapte trăite sau apropiate de viaţa lui intimă de familie, afară de Viaţa lui Constantin Cantemir. Biografia tatălui său a fost concepută de Dimitrie Cantemir în romî-neşte în sensul că textul latin ar fi fost tradus după o primă formă alcătuită în limba ţării, dar scrierea a fost gîndită romîneşte, cu dialogurile, descrierile şi portretele sale. Ceea «e deosebeşte Viaţa lui Constantin Cantemir de operele cronicarilor moldoveni este bogăţia amănuntului intim. De multe ori acest amănunt îmbracă un aspect glumeţ, ca atunci cînd domnul rămîne seara singur în odaia lui, deoarece toţi boierii se duseseră să joace cărţi la unul dintre ei, sau cînd e vorba de hora întinsă de regele Poloniei, Ioan Sobieski, la curtea de la Iaşi, de unde fugise domnul ţării, prilej în care Sobieski pune pe lăutari să cînte, pe versurile alcătuite de dînsul în romîneşte. Cunoscuta povestire a vîuătorilor care apăraseră Cetatea Neamţului împotriva întregii, armate polone, se află aici plastic expusă : „Cînd coboară 630 www.dacoromanica.ro ei (vînătorii), pe poarta de jos, unde craiul îşi aşezase un scaun ca să-i privească ieşind, el vede cîte doi vii purtînd pe umeri cîte un mort şi apoi nimic". Scenele descrise nu sânt totdeauna glumeţe, nici idilice, unele au o notă tragică. Pătraşco Costin, fiul cronicarului, intră noaptea la curtea domnească şi zăreşte în întuneric „înaintea porţii, lîngă fîntână", un om mort. Atingînd vesmitele, simte că sînt de mătase, deci e vorba de un boier. Şi sluga îi strigă „Acesta e moşu-tău, Velicico, ce mai stai?" E cea mai familiară dintre scrierile lui Dimitrie Cantemir, cea mai lipsită de artifioii retorice şi de (podoabe filozoifice. Minunata revoluţie a dreptăţii lui Dumnezeu asupra familiei vestiţilor Cantacuzini din Ţara Romînească şi ale Bnncovenilor, scriere cunoscută şi sub numele de Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brîncovenilor, a fost scrisă în ruseşte şi constituie un raport politic al lui Dimitrie Cantemir adresat împăratului Petru, în anii 1717—1718. Anexat la ediţia rusească a Memoriilor lui Petru cel Mare, a fost apoi tradus în nemţeşte, în greceşte şi în romîneşitc. Raportul priveşte .politica Ţării Romîneşti faţă de Rusia în ultimii ani: Constantin Brîncoveanu a fost, după Dimitrie Cantemir, o unealtă vicleană a turcilor, împotriva ţărilor creştine, şi la fel a fost şi politica familiei Cantacuzinilor. Ruptura dintre Cantacuzini şi Brîncoveni a adus pierirea amîndorura. Raportul este scris cu ură, plin de insinuări şi cu scopul vădit de a dovedi că singurul om de stat romîn, sincer şi efectiv de partea Rusiei era Dimitrie Cantemir. autorul raportului. Şi aici întîlnim aceeaşi linie ideologică privind legăturile politice cu Rusia, în vederea eliberării ţărilor romîneşti. Dar nu numai această preocupare majoră predomină în scrisul fostului domn moldovean. Preocupările filozofice, în legătură cu teologia, nu l-au părăsit de tot nici în timpul şederii în Rusia. El intervine într-o problemă foarte delicată, cu substrat politic, care se punea atunci în vremea reformelor lui Petru. Ţarul urmărea stabilirea unui stat centralizat, cu caracter laic, bazat pe autoritatea absolută a monarhului, sprijinit el însuşi pe clasa dvorenilor. Dar pe calea îndeplinirii acestui ideal politic, ţarul reformator s-a ciocnit de opoziţia ierarhiei bisericii ortodoxe cu idei tradiţionaliste. Petru a izbutit pe încetul să înlocuiască pe capii bisericii ou oameni de ai lui, care urmau să supună biserica autorităţii statului, şi să-l ajute în opera reformelor sale. Principalul reprezentant al intereselor politice ale monarhiei, în reorganizarea bisericii, a fost episcopul Theofan Pro-copovici, autorul mai multor scrieri între care aceea intitulată Regulamentul eclesiastic, prin care se stabilea noua conducere colectivă a bisericii ruseşti, menite să înlocuiască pe cea unică a patriarhului: Dimitrie Cantemir a cutezat să atace pe Theodor Procopovici, să-l învinuiască de erezie. Desigur, domnul Moldovei care în tinereţe încercase, cu Metafizica să determine fixarea unei filozofii a ortodoxiei, bazată pe tradiţie, nu privea cu ochi buni schimbările din biserica'rusească. El nu îndrăzneşte însă să atace frontal, criticînd Regulamentul eclesiastic, ci se mulţumeşte cu discutarea altei scrieri, minore, a lui Theofan Procopovici, un manual de învăţături pentru copii, Prima învăţătură a copiilor, Petersburg (1720), redactat sub formă de catehism, cu întrebări şi răspunsuri. Critica lui Cantemir scrisă în latineşte e intitulată Loca obscura, adică locurile discutabile, neclare, din cartea despre Prima învăţătură. Dimitrie vodă discută, cu autoritatea unui cunoscător al doctrinei ortodoxe, aşa cum este înţeleasă la 631 www.dacoromanica.ro izvoarele sale, în orient. El învinuieşte pe Tlieofan de erezie luterană, de necunoaşterea tradiţiei folosite în toate ţurilc ortodoxe, în ce priveşte educaţia copiilor. Cu o mare bogăţie de citate din Scriptură, din scrierile părinţilor bisericii şi chiar din autorii clasici, pe care scriitorul umanist nu-i părăseşte niciodată (Virgiliu, Tibul, Diogene Laertius), Dimitrie Cantemir reconstituie schema unei educaţii a copiilor (fireşte în primul rlnd, educaţia religioasă), aşa cum se practică în Moldova. Pamfletul lui Cantemir conţine unele ironii, dar nu se coboară pînă la invectivă. El a circulat în manuscris şi nu a fost niciodată tipărit. Autorul Descrierii Moldovei ştia să discute anumite teme filozofice, nu numai pe baza tradiţiei religioase, dar şi pe tonul discuţiilor de salon, aşa de importante pentru cultura veacului al XVIII-lca. In serisoarea Despre conştiinţă, redactată în rnseşte în 1721—1722, adresată cneazului Gavril Golovkin, el face aluzie la convorbirile dintre oamenii cultivaţi de la curtea ţarului, în care i s-a cerut o deiiniţie a conştiinţei. „Conştiinţa, spune Cantemir, are două înţelesuri : cunoaşterea şi conştiinţa morală“. Pe aceasta o defineşte cu eleganţă : „Conştiinţa este cunoştinţa inimii“. Anumite împrejurări politice an adus din nou pe primul plan, în Rusia, problemele musulmane. In 1722 are loc expediţia rusească în Caucaz, războiul împotriva Persiei. In oştile care au ajuns pînă la Derbent, pe marea Caspică, se afla chiar ţarul Petru şi alături de dînsul, ca sfetnic în treburile orientale, Dimitrie Cantemir. Chiar în acel an a ieşit de sub tipar, la St. Petersburg, în limba rusă, lucrarea lui Dimitrie Cantemir, Cartea sistemei sau a stării religiei mahomedane, care fusese întîi redactată de autor în latineşte (Curanus), apoi tradusă în ruseşte de secretarul lui'particular, Ivan Ilinski. Publicarea şi chiar alcătuirea cărţii se făcuse din porunca specială a ţarului Petru.' Dintre toate scrierile lui Dimitrie Cantemir redactate în Rusia, singură Sistema religiei mahomedane a văzut lumina tiparului în timpul vieţii autorului, ceea ce arată că ea răspundea unei nevoi practice : studiul amănunţit al popoarelor musulmane şi al civilizaţiei lor. Deşi cuprinde atacuri împotriva cîrmuirii 'Otomane şi a religiei mahomedane, cartea aceasta este o scriere.de informaţie, de largă şi multilaterală pătrundere în viaţa spirituală a lumii musulmane. Cuprinsul ei depăşeşte cu mult titlul, care se referă numai la religie. Prin „sistema religiei", Dimitrie Cantemir înţelege toate acele laturi ale civilizaţiei care sînt legale direct sau indirect de religie, şi în această categorie el aşază aproape toată cultura popoarelor musulmane, afară de organizarea de stat, care urma să fie tratată în volumul al doilea, dar acel volum nu a mai apărut. In primul rînd, după partea care vorbeşte de religia oficială, cuprinsă în Coran, urmează expusă pe larg religia neoficială, introdusă de Cantomir şi în Descrierea Moldovei, viaţa spirituală a poporului, cu credinţele, superstiţiile şi obiceiurile, care formează o a doua religie, mai strîns legată de popor decît învăţătura bisericii. Dar Sistema nu se opreşte aici : Cantemir expune legile popoarelor musulmane, arta lor, literatura, şcolile, muzica şi instrumentele muzicale, medicina şi retorica. Toate acestea sînt rezultatul experienţei de 22 de ani a autorului, care nu se găsesc în nici o carte, nici în lucrările lui d’Ohsson asupra structurii societăţii în Imperiul otoman. Ca de obicei în cărţile lui, autorul întrerupe mereu expunerea cu anecdote, amintiri personale, excursuri din istoria Moldovei, versuri etc. Astfel este -povestea bolii sultanului Alimed, la patul căruia a fqst chemat medicul ambasadei franceze, Leduc. Vizirul i-a 632 www.dacoromanica.ro spus că n-are voie să se atingă de persoana sacră a sultanului, la care medicul i-a răspuns cu îndrăzneală că „medicina este o artă practică şi nu e ca învăţaturile lui Maliomed ; pînă nu i-am simţit pulsul şi nu i-am văzut limba nu pot să-l vindec". Vizirul a cedat şi, în adevăr, medicul francez a izbutit să vindece pe sultan. In alt loc povesteşte despre vrăjitorii arabi, care invocă spiritele infernale. Un nobil croat din Pera, îndrăgostit dc o femeie frumoasă, cheamă pe un astfel de vrăjitor, ca să-l ajute prin farmecele sale să cîştige .graţiile femeii iubite. Nobilul îndrăgostit semnează, ca şi Faust, un pact cu diavolul, dar toate aceste încercări din domeniul magiei nu duc la nici un rezultat. Intre credinţele populare, superstiţioase, ale popoarelor orientale, sînt intercalate în povestirea lui Dimitrie Cantemir şi proorocirile, între care autorul strecoară cu îndemînare aceea despre „poporul bălan", care în cele din urmă va nimici Imperiul otoman. In orice caz, alături de datele privitoare la civilizaţia mahomedană, datele bogate despre folclorul oriental, formează partea cca mai preţioasa a Sistemei religiei mahomedane. Dimitrie Cantemir a fost cel dintîi orientalist al nostru, preocupările lui se întind pe un teren foarte vast: istorie, limbă, folclor, religie, civilizaţia orientală în general. Sistema religiei mahomedane publicată din nou astăzi, şi tradusă în mai multe limbi, ar pune în circulaţia lumii învăţate un adevărat tezaur de fapte de tot felul privind viaţa popoarelor musulmane (turci, persani, arabi). Sistema religiei mahomedane a fost publicată ca o introducere ştiinţifică la expediţia în Caucaz şi la Marea Caspică a lui Petru cel Marc, după care trebuia să urmeze, tot în domeniul ştiinţific, şi ca o concluzie, studiul arheologic şi geografic al regiunilor Sn care au pătruns oştile ruseşti, regiuni încă puţin cunoscute pe atunci. Pentru această cercetare omul cel mai potrivit era tot Dimitrie Cantemir. însoţit de o gardă călare, pe cînd armata condusă de ţarul Petru respingea pe duşmani, orientalistul romîn străbatea munţi şi văi, prin satele locuitorilor din acele părţi, însemna forma monumentelor de piatră, temple şi palate, întârituri străvechi, transcria inscripţiile în diferite alfabete, nota forma munţilor din lanţul Caucazului. Toate observaţiile şi desenele lui Cantemir, după cele văzute în acele părţi, erau destinate să formeze materialul documentar pentru un studiu de sinteză asupra ţărilor din Caucaz, pe care însă n-a apucat să-l redacteze, deoarece el moare după oîtcva luni de la întoarcerea din expediţia caucaziană. însemnările luate de dinsul, toate în limba latină, au fost publicate în zilele noastre sub titlul Collectanea orientalia, altele au fost intercalate în comunicarea lui A. T. Bayer, De muro caucaseo (Despre zidul Caucazului), ţinută la Academia din Peters-burg in 1726. Unele notiţe arată că fostul domn al Moldovei voia să adauge la observaţiile sale scrise pe loc şi unele interesante completări, în direcţia preocupărilor lui obişnuite de geografie : „Se va descrie situaţia, natura şi furia Mării Caspice" iar în alt loc : „Se va descrie firea poporului din Der-bent, cultura lui şi alte împrejurări", deci şi aici se acordă vieţii populare un loc îusemnat în studiul geografic al ţărilor şi ţinuturilor. Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor este ultima scriere, neterminată, a lui Dimitrie Cantemir. In 1717 el isprăvise de redactat o lucrare relativ scurta (96 dc pagini), în limba latină, intitulată Istoria moldo-vlacliica, care-i fusese cerută de Academia din Berlin, ca un rezumat despre originile şi dezvoltarea poporului romîn, pînă la întemeierea statelor Ţara 633 www.dacoromanica.ro Romînească şi Moldova. Doi ani mai tîrziu, autorul s-a apucat să refacă într-o formă şi cu concepţii mult mai largi, în romîneşte, aceeaşi scriere, dar în 1723, data morţii sale, nu ajunsese să o termine. Pianul său reiese din titlul al doilea al cărţii, care urmează după introducerea : Hronicon a toată Ţara Rumlnească, care apoi s-au împărţit în Moldova, Muntenească şi Ardealul, din descălecatul ei de la Troian împăratul Rîmului; aşijderea pentru numele carele au avut odată şi carele are acum şi pentru romanii carii de atuncea într-însa, aşăzîndu-se, într-aceiaşi şi pînă acum necontenit lă-cuiesc. Titlul cuprinde originea romană a romînilor, unitatea lor de origine şi de stat, pînă la despărţirea lor în state feudale, precum şi continuitatea romanilor pe pămîutul vechii Dacii. Dimitrie Cantemir intenţiona să scrie întreaga istorie a poporului ro-mîn, pînă în zilele lui, precum rezultă din introducere, dar n-a izbutit să termine o asemenea lucrare, opriudu-se la întemeierea ţărilor romîne. Ca şi pre-deceşorii lui, Miron Costin, Nicolae Costin şi Constantin stolnicul Cantacu-zino, el s-a flat în faţa unor greutăţi, în special în privinţa informaţiei, pe care nu le-a putut învinge. O astfel de încercare întrecea puterile scriitorilor din perioada feudală, chiar ale acelora care aveau cultură umanistă. Faptul că unele dintre scrierile lui Dimitrie Cantemir au fost redactate în romîneşte şi altele în latineşte, nu este o simplă întîmplare ; scriitorul se adresează ciLilorilor săi romîni în limba ţării; pe cînd în cele latineşti, el se îndreaptă către oamenii de cultură din întreaga lume. In Rusia, în vremea marilor reforme, el aflase o tribună de la înălţimea căreia se putea adresa întregii lumi învăţate, cerând dreptate pentru poporul său. Desigur, aproape toate operele lui Dimitrie Cantemir alcătuite în latineşte în Rusia au fost scrise pentru cauza romînilor, dar nu erau adresate romînilor. Poporul din care făcea parte avea însă drepturi asupra lui, asupra creaţiei sale ştiinţifice şi literare. De aceea, în ultimii ani ai vieţii, Dimitrie Cantemir, după o întrerupere de peste 15 ani, s-a apucat să scrie iarăşi în romîneşte, să dezvăluie poporului romîn rezultatele cercetărilor sale ştiinţifice asupra originilor lui. 0 face cu o oarecare remuşcare, în preajma morţii: „Insă acestea toate fiind de noi în limba latinească scrise şi alcătuite, socotit-am că cu strâmbătate, încă şi cu păcat va fi lucrurile noastre deciia înainte, mai mult streinii decît ai noştri să ştie... Slujească-se dară cu ostăninţele noastre neamul moldovenesc“. Istoria şi opera întreagă a lui Dimitrie Cantemir formează un scris militant. „Prolegomenele" Hronicului tratează despre problemele preliminare ale istoriei poporului romîn: romanii, dacii, combaterea istoricilor care au înţeles greşit formarea poporului nostru, sau l-au defăimat. Numai după aceea începe istoria propriu-zisă a romînilor, de la cucerirea Daciei de către împăratul Traian. Acest fapt este pentru Cantemir punctul de plecare al istoriei noastre. Concepţia autorului Hronicului despre istoria Romîniei este umanistă, ca şi a Costineştilor şi a stolnicului Cantacuzino, adică se bazează pe unitatea poporului ca origine şi limbă, formarea lui prin colonizarea Daciei cu romani şi negarea rolului dacilor ca element constitutiv, băştinaş, în acest proces de etnogeneză în care Cantemir susţine continuitatea elementului roman In Dacia, în timpul Evului Mediu. El face un pas înainte faţă de poziţia adoptată de cronicari, predecesorii săi. Cantemir nu admite că întreaga populaţie a Daicei s-ar fi refugiat în munţi, în timpul „năvălirii barbarilor", ci recunoaşte posibilitatea, evidentă astăzi în lucrările istoricilor, a unei co- 634 www.dacoromanica.ro “T?n/wi «am** w^y* . f*jp* Mc*'tn cStufit* £ . - , *’/s ,*^VTv h W«w H i ^rntl t A.t\ m )& *&* tîicţJ&sfin\<î-K aVv tfj> •aţt*: /f te sa XÎ'tnn J%trJ2*mieÎA 'ir. * ’’ ' • ’_ ' . _ o J i- j €£?. . .T mu £%Mr «; %:«»•****&$** ci^s M’rt* «w £icA*rjr r^^Y^mnn T^:X1: **f WFmA.«.«V x^? ' ~ ' a'aX/.iS»***». , ’K1 r». , u(, 1 _ t ^ y . , ^ *yî*»** i. •• • - ^ ^ 1 NHIK +JUâ*H$Jh 3Vt1#tXtU 'IstâU m»« A&&6 118? Cronici anonimă (Pseudo-Muste) (fila 161). tx «*m« m* iuV^m**. i**. rrthmj£n*A‘> t^ty i: .. www.dacoromanica.ro Paralel cu descrierea întîmplărilor din Moldova, autorul pune şi eve* nimentele istorice din Ţara Romînească. în centrul lor se găseşte prăbuşirea lui Constantin Brîncoveanu. Dramatismul paginilor din cronica anonimă brincovenească îl întllnim şi aici, în legătură cu sfârşitul domnitorului muntean. După ce povesteşte decapitarea fiilor lui Brîncoveanu în faţa tatălui lor şi apoi omorârea acestuia din urmă, adaugă : „Jalnică privire şi nepovestită urgie ! Ce inimă împietrită ar fi fost aceea să nu plingă atunci!“ Ca moldovean, însă, nu uită amestecul necontenit al lui Brîncoveanu în treburile Moldovei, scliimbînd pe domnitori adesea după interesele sale. Pentru aceasta, şi pentru că a contribuit în mare măsură la ruinarea ei, pedeapsa divinităţii l-a ajuns, după concepţia teologică a cronicarului: „Hai lume ! Cum se înşală oamenii şi nu se pot sătura de dragostea ta ! La ce sfîrşit îi aduce pe cei ce urmează voiei tale ! Cu adevărat fum şi umbră, visuri şi păreri este cinstea ta 1“ — scrie el citind din Miron Costin. Cei 11 ani din a treia domnie a lui Miliai Racoviţă reprezintă tot atîţia ani de umilinţă pe capul ţării. Domnitorul sporeşte vechiul bir al văcări-tului şi stupăritului, pentru a putea face faţă lăcomiei turceşti. Birurile aduc ruină şi nemulţumire în rândurile poporului. Cronicarul, favorabil domnitorului, comentează părtinitor: „Numai nevoia strică obiceiurile bune, că la mare nevoie şi istrîmtoare a căzut domnia acestui pământ. Nu mai pot domnii sătura cu datul", iar mai departe, notează : „Că nu din lăcomie s-a făcut aceasta ca să strîngă în casa lui suspinele tuturor, ce de mare nevoie şi asupreli, ce-i veneau de la turci". Miliai Racoviţă îşi pierde cu vremea simpatia boierilor moldoveni, din cauză că se înconjoară numai cu greci* ascul-tînd mai mult sfaturile acestora decît ale boierilor de ţară : „întâi cu boierii ţării era într-un cuvînt, şi la toate sfaturile ce erau trebile ţării cu boierii se sfătuia şi le aşeza, iar mai pe urmă „i-au rămas grecii sfetnici şi credincioşi". Faptul acesta, deşi condamnat de cronicai, este privit cu resemnare, înţelegând că altfel nici nu putea să facă domnitorul: „Vremea mută şi schimbă lucrurile, şi mai de multe ori aduce şi sfârşitul rău!" Cronicarul vede cu ochi buni pe noul domnitor, Ghica : „Era om bun, pe boieri îi avea la cinste, nemîndru, cerca dreptatea fiecăruia şi limba moldovenească prea lesne a învăţat-o", şi-l lăudă pentru şcoala pe care a îniiin-ţat-o pentru fiii boierilor care nu se puteau duce să înveţe peste graniţă. La această şcoală se învăţa carte grecească şi slavonească. Poziţia de clasă a autorului este pretutindeni evidentă. Bunătatea domnitorilor e în funcţie de atitudinea acestora faţă de boieri. Nicolaie Ma-vrocordat, în ambele domnii, se înconjoară de greci cărora le dă rangurile boiereşti cele mai bănoase. în felul acesta boierimea autohtonă este lipsită de slujbele şi veniturile la care cronicarul crede că avea dreptul. Ca şi pe Neculce, autorul excelentei caracterizări a firii grecilor slujbaşi în ţările ro-mîneşti, nu trebuie să-l suspectăm de şovinism. El îi urăşte pe greci fiindcă îl sărăcesc pe el şi categoria căreia-i aparţine, mu fiindcă sînt greci. Şi din altă atitudine se vede poziţia de clasă a cronicarului. Astfel, în nici o parte a cronicii sale el nu se ocupă de starea grea a ţărănimii. Iar atunci cînd un domnitor ca Nicolaie Mavrocordat se arată binevoitor faţă de ţărănime, în procesele ei contra boierilor care-şi rotunjeau moşiile pe seama lor, el protestează împotriva atitudinii domnitorului: „Ţăranilor au fost dat voie de se ridicau cu pîra asupra boierilor şi cum ieşeau la divan de se j ăluia un ţăran pre un boier, îndată da pre boier 643 www.dacoromanica.ro în mina ţăranului, fără nici o judecată sau dreptate... Aceasta o făcea numai ca să defaime şi «ă ruşineze neamul boieresc, mirîndu-se ce ar mai face să mai îngrozească pe boieri". Din punct de vedere literar, compilaţia cronicarului se remarcă prin surprinderea unor situaţii evocatoare pentru memorialistul vremurilor trecute. Astfel, compotarea familiară a lui Miliai Racoviţă cu supuşii săi, în priina domnie, este prezentată cu multă naturaleţe : „Domnea ţara cu cumpăt bun, nimărui nu-i era poprită uşa, ce, care cu ce treabă sau nevoie ar fi avut, nu numai boieri, ce şi din cei proşti, prea lesne intra de-şi isprăvea lucrurile lor; tuturor le zicea pe nume şi judecata o cerca foarte cu amănuntul şi prea încet, cu îugăduială, de-şi putea spune sărăcii jalbele lor şi era tuturor cu faţă veselă". Sentinţa pe care o scoate din acest exemplu, pentru toţi cei ce vor ceti letopiseţul, ca să înveţe din experienţa altora, este exprimată lapidar: „Că blîudeţele domnilor pătrund inimcle oamenilor şi a norodului". în contrast cu aceste vremuri liniştite, din care portretul lui Mihai Racoviţă ne apare cu multe trăsături luminoase, ne izbeşte figura întunecată a lui Nicolaie Mavrocordat, pe care cronicarul ne-o prezintă aşa dc plastic : „...Şi a \enit nu ca un domn, ce ca un leu asupra tuturor". Pentru a ne sugera înfumurarea domnitorului, îmbinată cu lipsa de interes pentru poporul peste care era chemat să domnească, insistă asupra unor atitudini ale acestuia, care-i definesc caracterul: „Eşit-au boierii înainte la Galaţi, dară nici cu ochii asupra lor nu căuta, necum să grăiască cu dînşii, sau să mai întrebe pe cineva, vreun cuvînt". Acelaşi fel de purtare îl ântîlnim şi mai tîrziu. „Neculai vodă sosind la Iaşi, la scaunul domniei, au pus boieri mari pe unii şi din pâmînteni ; dar numai se numeau boieri, dară nici o cinste nu aveau, nici în casă la domn nu intrau, orice treabă ar fi avînd, piuă nu mergea cu un grec sau cînd îi chema domnul pe toţi cu vreo treabă". 0 asemenea domnie, cronicarul o califică laconic : „Urît şi neplăcut era tuturor Neculai vodă". Sugestiv este şi portretul grecului Spandoni, prin trăsăturile negative pe care ni le sugerează : „Neculai Mavrocordat avea şi sfetnic pe lîngă sine o arătare de grec, anume Spandoni, un om urît, podăgrios... un blestemat şi de nimica, făiră de nici o meserie; numai cît îşi ţinea capul cu minciunile şi cu milosteniile ce-i dau". U11 real talent de evocator dovedeşte cronicarul cînd povesteşte scoaterea din domnie a lui Constantin Brîncoveauu. Zbuciumul domnitorului muntean, îmbătrînit în scaunul domnesc, apare tot aşa de bine prezentat ca şi în Cronica Anonimă scrisă în Ţara Românească. Este sugerată mai întîi panica în care a intrat Brîncoveanu şi familia sa cînd a sosit aga în palatul voievodului. Atunci, Constantin vodă deschide fereastra şi strigă: „Slujitori, slujitori, unde sînteţi? Nu mă lăsaţi". Turcul avusese însă grijă să închidă toate intrările în palat, precum şi beciurile domnitorului, în care avea avuţia. întâlnirea dintre Brîncoveanu şi Ştefan Cantacuzino, noul domnitor, care venea să-i sărute mîna, este surprinsă în toată ipocrizia ei : „0, cc sărutare de ciudă şi cu lacrimi, cînd sluga se domneşte în scaunul domniei stâpînului său, scoţîndu-1 nu numai din domnie, dar şi din moşiile lui". Cunoscând situaţia privilegiată a Cantacuzinilor, favorurile mari de care se bucurau din plin în vremea lui Brîncoveanu, precum şi felul cum au răsplătit ei domnitorului aceste favoruri, cronicarul exclamă : „Hai lume fără saţ, cum nu se putură îndestulă Cantacuzineştii cu atîta cinste ce aveau la acest domn, şi cu avere nespusă şi-l vicleniră şi-i 644 www.dacoromanica.ro luară domnia. In cine să se mai lucrează domnii, dacă-i viclenesc şi neamul lor? Adevărat că vrăjmaşii omului, cei dc casa lui sînt“. Cronicarul nu uită să ne prezinte şi reacţiunea poporului faţă de acest sfârşit tragic, pe care-1 compară cu acela al lui Vasile Lupu din ţara sa. în cei 27 ani de domnie, fără războaie, în ţară se dezvoltase o cultură romi-nească valoroasă şi înflorise într-o bună măsură starea economică a poporului. De aceea, cînd ieşea din Bucureşti domnitorul, spre a nu se mai întoarce din Constantinopol, „tot norodul cu mic cu mare, lăcrima şi plîngea după el ca după un tată, fiind în belşug ţara lor în 27 ani ce au domnit el“. Asemenea scene vădesc valoarea documentară şi literară a cronicii, care ar fi fost şi mai mare dacă aceleaşi fapte nu ar fi fost repovestite de Neculce, în letopiseţul căruia această cronică anonimă este absorbită. CRONICA ANONIMĂ A ŢĂRII MOLDOVEI (PSEUDO — AMIRAS) (1661—1733) Printre cronicile moldoveneşti anonime, care continuă pe Miron Costin, tratînd răstimpul de la 1661—1733, este şi una care a fost atribuită lui Alexandru Amiras. De fapt, Alexandru Amiras nu este autorul, ci numai traducătorul acestei cronici în limba greacă. Traducerea greacă s-a făcut din porunca lui Grigore Gbiea, în 1729, şi s-a păstrat în manuscris la Biblioteca Naţională din Paris. Extrase din ea a publicat Ilase în 1827. Textul grecesc al cronicii a fost tradus la rîndul său în 1741 în limba franceză de Nicolas Gdnicr. Dovadă că autorul cronicii nu este Alexandru Amiras este faptul că în nici o copie romîneaiscâ — şi sînt mai multe — Amiras nu apare ca autor. Un alt argument, care contestă paternitatea lui Amiras, este limba cronicii : ea nu trădează, prin stîngâcii şi străinisme, în special prin grecisme, un autor grec. Ca orice cronică a epocii, are multe slavonisme şi turcisme, dar puţine grecisme. Turcismele sînt de multe ori deformate, de pildă salvat în loc de saivan (cort de cîmp). Nu sînlem siguri dacă aceste forme corupte ale turcismelor provin de la autor, sau au căpătat aceste deformări în urma repetatelor copieri. Dacă se datoresc autorului, vin să întărească supoziţia că textul romîneisc al cronicii nu a fost scris de Amiras, căci acesta era iui bun cunoscător al limbii turceşti şi tătăreşti. In cronica atribuită lui, sînt intercalate cîleva acte oficiale, firmane turceşti sau acte tătăreşti, precizindu-se că au fost traduse de Amiras. Un al treilea argument, care de asemenea ar contesta paternitatea lui Amiras, este faptul că de^a lungul cronicii se vorbeşte de repetate ori despre persoana lui, dar totdeauna la persoana a treia. De exemplu : „se ostenea Alexandru uşerul să-i întoarcă pe tătari1*; „au pus şi domnul pe Alexandru Amiras, vel uşer să-l ducă*1 ; „Sandul Sturdza, vel vistiernic, au citit tălmăcirea firmanului scos pe moldoveuie de Alexandru biv vel sulger**. Dacă Amiras ar fi fost autor, n-ar fi vorbit despre sine la persoana a treia, ci la persoana întîia, cum fac alţi cronicari, de exemplu Neculce. Cronica se împarte în trei părţi: prima cuprinde intervalul dc la 1661—1703 şi este o compilaţie după alte cronici, ce tratează despre această 645 www.dacoromanica.ro epocă, dar cu multe completări personale; a doua povesteşte evenimentele de la 1703—1729 şi este partea originală a autorului contemporan cu faptele, pe care le povesteşte ca martor ocular, iar a treia parte, în care se relatează în cîteva rînduri sfîrşitul domniei lui Grigore Ghica în Moldova, pare să fie un adaos ulterior. Autorul, evident, este un boier de curte, un intim al lui Grigore Ghica. Povestirea este strîns legată, ca într-o cronică oficială de persoana acestui domn, de familia şi acţiunile sale şi, fireşte, aprecierile sînt subiective şi laudative. Grigore Gliica este caracterizat ca bun, iertător, purtîndu-se cu milă faţă de toţi. Cu venirea lui în Moldova „mare dar au căzut pe ţara Moldovei, ca o lumină au strălucit plină de bucurie". Autorul nu-i găseşte nici o vină protectorului său. Boierii sînt vinovaţi, pentru că, „oameni fără minte", au fugit din tabăra lui. Seimenii, care s-au răsculat la Hotin, au făcut „o nebunie". Plnă şi sfetnicii domneşti sînt deosebiţi de ai celorlalţi domni : „Slugile lui ce venise din Ţarigrad erau foarte înţelepte, urmînd pe stăpînul său". Pe de altă parte, Constantin Duca „neavînd sfetnici buni lingă sine, multe greşeli şi lucruri fără cale făcea". Perioada tratată în această cronică este un răstimp plin de frămîntări din istoria Moldovei, care zdruncină orînduirea feudală a vremii. Autorul ne prezintă sugestiv şi cu talent de povestitor diferite aspecte politice, sociale şi economice, care făceau viaţa poporului insuportabilă. In acest răstimp, exploatarea ţărănimii este multiplă şi cruntă. Stăpînirea otomană devine tot mai avidă, iar pentru războaiele ce le duce cu vecinii ţărilor romîne sau chiar cu statele îndepărtate, are nevoie de aprovizionări masive şi aceste aprovizionări sînt obligate să le facă ţările româneşti, grânarul imperiului turcesc. Ţăranului i se ia nu numai prisosul, dar şi strictul necesar pentru întreţinerea familei sale. O urmare a exigenţelor Porţii este fiscalitatea excesivă pe care o dezlănţuie domnia. Pe lîngă exploatarea otomană şi a domniei, ţăranul trebuia să suporte şi exploatarea nemiloasă, pînă la sînge, a stăpânilor feudali. O urmare a acestor exploatări este rezistenţa tot mai dîrză, lupta de clasă manifestată de ţărănime prin fugă. In special fugea populaţia satelor mărginaşe. De asemenea, mulţi ţărani moldoveni fugeau în satele spahiilor din Hotin : ei preferau exploatarea fudalilor turci celei din Moldova. In ce priveşte asuprirea otomană, autorul arată cu indignare corupţia şi lăcomia de bani ce domnea în imperiul otoman ; nimic nu se putea duce la capăt, nici o uşă nu se deschidea fără să se fi oferit în prealabil un dar generos în bani sau în obiecte de valoare. Duca vodă, după pîrile lui Gr. Gliica, era ameninţat să-şi piardă capul, dar a scăpat, dăruind două blănuri frumoase în valoare de 40 de pungi, una marelui vizir şi cealaltă sultanului. Şerban Cantacuzino a scăpat pe fraţii săi din închisoare prin mijlocirea caimacamului, care „l-au dăruit pe marele vizir după obiceiul lor". Gr. Ghica, ca să scape de intrigile Cantacuzinilor,de „postelniceşti" cum îi numeşte cronicarul, a trimis jalbă ia Poartă, „dar şi bani cîţi au socotit că vor trebui". Cronicarul se foloseşte de orice prilej pentru a scoate în evidenţă răul pricinuit Moldovei de stăpînirea otomană. Vorbeşte cu amărăciune de împovărările la care era supusă Moldova de către stăpînirea suzerană : „Şi atunci au luat împărăţia Cameniţa, cu a căreia pricină multă răutate au pogorât asupra pământului pentru angăriile ce puneau şi pentru oştile turceşti ce treceau prin ţară la Cameniţa, şi de acolo veneau încoace". Jalnică este de- 646 www.dacoromanica.ro .^%***^^ ■ fl**'ţ) tatf Himirnb^liLSţjSt J&bsjpw A,«*W^WkW ItiUn . ftffârw&i ykzi^r** £«*vV* uirr $***« .**''«&>"jfy*-jtdyH.iCfJ *f****fa ^m*jJhCU4^ ,ij*'etii;&ţ- ţa.tvcyfiLw^îy *Ş£*M*,> xiwr^* **^>« Pagină din Cronică anonimă (Pseudo-Amiras) (ffla 248). ^ •- • —■—uhC www.dacoromanica.ro scrierea dezastrului lăsat de tătari în urma lor. Multe dobitoace au luat, făcînd mare pagubă pămlntului acestuia, şi mulţi oameni de cinste, şi boieri şi giupînese au căzut robi la tătari şi pe unii i-au omorât". Că autorul cronicii nuitrea sentimente antiotomane este clar : se vede din decepţia încercată duipă încheierea păcii de la Stănileşti fără eliberarea ţărilor romîne. Pentru neizbînda armelor ruseşti, el acuză deopotrivă atît pe Cautemir cît şi pe Brîncoveanu: „Atunci au văzut împăratul la ce l-au adus sfatul lui Dimitraşco vodă şi al lui Basarab vodă, care numai cu vorba au întărit inima împăratului să vină asupra turcilor, dară ajutor de bucate sau de oameni nici unul nu i-au datu. Deşi sentimentele de ură împotriva stăpînirii otomane mocneau în sufletul autorului, totuşi nu putea să-şi exprime prea accentuat părerile pentru acei cărora Gr. Gliica, din porunca căruia s-a scris cronica, le datora domnia. Şi pe lîngă aceasta imperiul otoman era încă pe atunci puternic şi de temut. Despre Petriceico vodă, domnul Moldovei, autorul spune că s-a speriat „ca un prost de minte11, că dacă vor birui polonezii pe turci „peri-va toată împărăţia turcului11. Se pare că autorul uu face parte din acei boieri moldoveni, care pribegeau prin Polonia şi aveau sentimente prieteneşti pentru polonezi. In aceaistă cronică anonimă sînt oglindite şi multe aspecte sociale ale acelei vremi. Pe lîngă lupta de clasă, manifestată de popor prin fugă, autorul ne înfăţişează, fie în chip laconic, fie povestite pe larg, mai multe conflicte între domnie şi marea sau mica boierime. Arătînd conflictul între Constantin Cantemir şi fraţii Costineşti, Miron şi Velicico, pe care domnul i-a omorât, autorul dă şi un amănunt nou. Printre alte cauze de duşmănie, ar fi şi faptul că Velicico ar fi spus faţă de domn, care era neştiutor de carte, că un „om fără carte este un dobitoc". Prin aceasta l-a jignit şi a făcut să crească duşmănia între ei. Este prezentat pe larg conflictul între Mihai Racoviţă şi o facţiune de boieri, în frunte cu Ceaurul, care au complotat împotriva lui împreună cu austriecii, precum şi cruzimea cu care domnul s-a răzbunat, spînzurîndu-i pe complotişti, arzîndu-i de vii sau trăgindu-i în ţeapă. Şi împotriva lui Gr. Gliica au complotat boierii moldoveni şi au încercat cu ajutorul tătarilor să-l mazilească, el însă i-a iertat, „dar Dumnezeu i-a tîmpinat cu urgia sa de şi-au luat osînda". Anonimul povesteşte viu şi sugestiv, cu amănunte pe care nu le găsim în altă cronică, răscoala condusă de serdarul Hîncu, de clucerul Constantin şi de serdarul Durac, care s-au răsculat, neputînd îndura fiscalitatea excesivă a domnului. Autorul dă cea mai largă, mai amănunţită şi mai precisă din toate povestirile ce avem asupra acestui eveniment. Se arată cum răsculaţii au pornit asupra laşului, cum au jefuit casele negustorilor şi ale unor boieri mari şi cum şi-au aşezat apoi tabăra în faţa curţii domneşti. Mai departe se arată şi discordia care s-a iscat între căpeteniile răsculaţilor şi se atribuie neizbînda răscoalei nu lui Hîncu, ci domnului. Aceste informaţii slut exacte, confirmate şi de corespondenţa veneţiană din Constantinoipol. Autorul face parte din rândurile boierimii privilegiate, poziţia lui de clasă este clară. Este bun şi lăudat acel domn care cinsteşte pe boieri, care îi scuteşte de dări. Desigur, autorul fiind un feudal privilegiat nu concepe ca boierii să plătească vreo dare. Cu multă indignare vorbeşte de felul cum Gh. Duca asuprea pe boieri obligîndu-i să plătească ei dările în locul ţărănimii fugite, „căci fugea ţara de tirăuiile lui... îi făcea de plătea ei birul celor fugiţi". Iar pe acei care refuzau să plătească „îi lega la puşce şi-i 648 www.dacoromanica.ro căsnea ; li ungea cu miere ca să-i măuîuce muştele ; şi nu numai boierilor făcea această strîmbătate, ce şi giupîneselor44. Dar pe autor nu-1 indignează numai călcarea privilegiilor clasei din care facea parte, îl miişcă adine şi suferinţele poporului, critică cu asprime pe acei domni care împovărau „mojicimiea44, oum obişnuieşte el să spună. In special dezaprobă fiscalitatea excesivă de pe vremea domnilor din familia Duca. Gheorghe Duca, în a doua lui domnie, e caracterizat ca un om „rău şi cumplit, prea vrăjmaş şi pliu de toată răutatea44. Autorul ne înfăţişează in citeva cuvinte şi situaţia jabiică a ţării in timpul celei de-a treia domnii a lui Duca. „Acest Duca vodă au scos hirtii in ţară, cu care mai au pustiit pămlntul acesta44; „Mulţi fugeau din loc şi-şi lăsau moşiile şi bucatele şi mergeau unii în Ţara Muntenească, iar alţii în ţara Leşească44. Cu aceste cuvinte autorul arată că nemulţumirea era generală, fugeau şi boierii şi poporul. Constantin Duca este învinuit că a introdus pentru prima dată darea văcăritului în Moldova şi a pustiit ţara. Intr-adevăr, văcăritul a devenit de atunci spaima contribuabililor, care, ca să scape de plata acestei dări, de multe ori recurgeau Ia tăierea vitelor. Nu mai puţin criticat, cu cuvinte aspre, este şi Miliai Racoviţă atît pentru asuprirea fiscală, cit şi pentru sprijinul acordat lăzilor din Moldova, care împovărau pe săraci cu doblnzi : „Pe creştini îi făceau jertfă lăzilor, dînduri platnici de plăteau doblndă peste do-bindă44. Autorul nu râinîne indiferent nici faţă de calamităţile naturii, care loveau poporul. Sugestivă şi mişcătoare este descrierea stării jalnice a ţărănimii în timpul cumplitei foamete care a bîntuit Moldova în 1718 : „Tot într-acest an au fost foamete în Moldova şi în Ţara Muntenească, şi s-au risipit ţările, fugind oamenii unde au putut, ca să găsească pită, făcîndu-se scumpete mare, că nici de un fel de roadă nu s-au făcut, nefiind ploi toata vara ; şi mulţi din sărăciine mîncau rădăcini de papură şi îmbiau pe drumuri cerînd pită, ca să-şi hrănească vieaţa lor44. Autorul cronicii, ca toţi cronicarii feudali ai epocii, este mistic şi superstiţios. Numele lui Dumnezeu este întrebuinţat des şi mai totdeauna oamenii răi şi nedrepţi sînt pedepsiţi, după părerea lui, de Dumnezeu pentru faptele lor. Dumnezeu, vrînd să-l răsplătească după faptele lui pe Dimitraşco Cantaouziuo, „au luminat inima împărăţiei şi 1-auj mazilit44, sau : „Toţi care s-au răzvrătit, (împreună cu cătanele) împotriva lui' Mihai Racoviţă, au primit osîndă de la Dumnezeu, nici unul n-a avut sfîrşit bun44. La fel s-a întâmplat şi cu boierii moldoveni, care au conspirat împotriva lui Gr. Ghica împreună cu tătarii : „Dumnezeu i-a întâmpinat cu urgia sa de şi-au luat osînda44. Pe cît este de mistic autorul, pe atît este de superstiţios. In 1716 nu s-a făcut recoltă ; acest lucru era un semn „de nenorocirile ce erau să vie asupra acestui pămînt44. Valoarea literară a cronicii constă în nararea colorată a evenimentelor, în portretele presărate pe tot parcursul cronicii, în metafore şi comparaţii, în întrebuinţarea umor sinonime pentru ca fraza să fie mai bogată. Făcînd comparaţie între domnia lui Miliai Racoviţă şi a lui Gr. Ghica, cronicarul spune : „După furtună, văzurăm şi liman44. Autorul este şi un portretist indcmînatk. în cîteva cuvinte ne înfăţişează pe deplin caracterul personajelor. „Gantacuzino Dimitraşco era om lacom, apucător, nedrept şi 649 www.dacoromanica.ro nestătător, una zicea şi alta făcea şi, în scurt, nici o bunătate la dînsul nu era“ ; „Antonie vodă era om drept, bun creştin şi milostiv, cu milă asupra pămîntenilor şi cu noroc“. ION NECULCE Cele mai multe cronici din prima jumătate a secolului al XVIII-lea din Ţara Românească şi din Moldova, adesea anonime, sînt cronici de curte scrise iu favoarea unui domnitor, ceea ce le coboară, cil unele excepţii, interesul literar. Acela care, reluînd tradiţia cronicilor independente din secolul anterior, a izbutit să ridice istoriografia la cel mai înalt nivel artistic este Ion Neculce, adevăratul continuator al lui Miron Costin. Fără să-şi încerce puterile în literatura propriu-zisă, ca Dimitrie Cantemir, Neculce a făcut pentru literatură mai mult deoît pentru istorie şi el este întâiul scriitor care a servit urmaşilor nu numai ca izvor, dar chiar ca model, pînă în zilele noastre (lai Miihail Sadoveanu, de exemplu). Ion Neculce, s-a născut, probabil, la Iaşi prin 1672, fiindcă în 1732, după cum ne spune singur, avea „şaizăci de ai44. Tatăl său, Neculce vistiernicul, era originar dintr-o insulă a arhipelagului, poate din Hios, căci un frate se numea Stamate Hiotu, Mama, Catrina, era fiica vistiernicului Ior-dache Cantacuzino şi a Catincăi Bucioc. Despre cel de al doilea soţ al Ca-trinci, tatăl vitreg al cronicarului, Enaclie grămăticul, ştim că era tot de neam străin, „spudeos44, cunoscător de cărţi greceşti. In 1686, un podghiaz polon arse conacul familiei de la Prigoreni şi ucise pe Enache, atunci vistier cămăraş la Tg. Ocna. Catrina cu copiii (mai avea două fete) fu nevoită să plece în Ţara Românească şi să se adăpostească la rudele de acolo, la stolnicul Constantin Cantacuzino. Cronicarul rămase în pribegie patru ani, de la vârsta dî 14 ani, timp pe care-1 va fi folosit pentru învăţătură, căci în 1691, întors în Moldova, capătă slujba de postelnic. Asistă în această calitate la nunta lui Constantin Duca cu Maria Brîncoveanu, care a avut loc în 1693, toamna : „Pe cee vreme şi eu, Ion Neculce vel vornic, eram tînăr postelnic şi mergem cu alţi postelnici împreună, cu toiegeli a mină pe gios înaintea domnului44. In 1700 era vătaf de aprozi şi însoţea pe Antioh Cantemir în Polonia, la Cameniţa, de unide turcii îşi retrăgeau garnizoana, apoi vel agă, însărcinat cu găzduirea voievodului Rafael Leszczynski în Iaşi. Cam în acelaşi timp s-a căsătorit cu Maria, fiica biv-hatmanului Lupu Bogdan, nepoată de soră a lui Dimitrie Cantemir. Soţia aducea ca zestre 5 sate, cîteva sălaşe de ţigani, o herghelie de cai, o cireadă de 40 de vaci şi 20 de boi, o turmă de 100 de oi şi o prisacă de 200 stupi. Partea lui Neculce din comîndul mamei sale, împărţit în 1701, era de 7 sate şi 4 fălci de vie la Cotnari şi Niicoreşti. Rudă cu Antioh Cantemir, Neculce „s-a întîmplat44, cum zice, la Con-stantinopole când o seamă de boieri, chemaţi din ţară, pîrau pe domnitorul mazilit Mihai Racoviţă. Instalat în a doua domnie, în iama anului 1705, Antioh Cantemir ridică pe Neculce din suilgeria cea mare la rangul de vel spătar, şi-l trimite ca reprezentant al său la nunta fiului mai mare al lui Constantin Brîncoveanu cu fata vornicului moldovean Ion Balş. „Atunce m-au trimis şi pe mini, cu solia despre partea domniei, de m-am tîmplat la aed €50 www.dacoromanica.ro nuntă, care nu era nuntă domnească, ce vom dzice că era crăi'ască“. încrederea lui Antioh Cantemir îin el era atît de mare, încît în 1707, plecînd să întărească cetatea Tiigliina, îl lăsa împreună cu alţi doi boieri caimacami la Iaşi. Lui Antioh Cantemir îi sosea pe neaşteptate ordinul de mazilie şi caimacamul, prinzînd de veste la timp de numirea a doua oară a lui Mihai Ra-coviţă, fuge în Polonia. Noul domnitor, aducîndu-şi aminte de prezenţa lui la Poartă în 1705, îl trecuse pe o listă neagră şi pusese seimeni săJ aresteze. Dar după patru luni de pribegie, Neculce a putut să revină în ţară fără primejdie : „Mi-am făcut pace şi-am vinit înapoi la casa me, şi n-am avut despre nime nice o nevoie. Şi-am avut cinste şi căutare în dzilele mării sale“. Totuşi, abia sub Dimitrie Cantemir îl revedem vel spătar şi îndată după aceea hatman. In letopiseţul său, Neculce declară, contrazicînd pe Nicolae Costin, că deşi era sfetnicul cel mai apropiat al domnitorului, n-a ştiut de tratativele lui cu ruşii. Cronicarul se apără de învinuirea de trădare, susţinînd că de altfel chiar de ar fi cunoscut vreo taină, credinţa sa faţă de domn l-ar fi împiedicat s-o divulge : „N-am vrut să mă fac al doilea Iudă sau să vicle- nesc, să fug de la dînsul“. El era de părere ca domnitorul să execute ordinul turcilor în privinţa lui Brîncoveanu (să-l prindă), dar oînd domnitorul şija acuzat sfetnicii de hainie („voi toţi vă chivernisiţi, ca să rămîneţi la creştini, şi numai eu sîngur pentru voi să rămîiu la păgîni; că v-am vădzut eu credinţa, că aţi fugit toţi, şi eu am rămas singiur") a vrut să fie loaial. In definitiv, toţi creştinii se bucurau atunci de alianţa eu ruşii şi muntenii, sîrbii, chiar moldovenii îi chemase de mai înainte. Când oştile ruseşti au trecut Prutul la Zagarance, toţi boierii, chiar Nicolae Costin, l-au felicitat pe Cantemir, zicîndu-i: „Bine ai făcut măria ta, că noi ne temem că te-i duce la turci, şi aşe avem gînid că, de te-om vede că mergi la turci, te-om părăsi şi ne-om duce de ne-om închina la moscali". Prin urmare s-a purtat şi el ca toată lumea, cum dictau împrejurările. Astăzi ştim că Neculce cunoscuse din vreme planurile lui Cantemir, pentru că cel care se dusese la ţar să încheie tratatul de alianţă, Ştefan Luca, era tocmai cumnatul lui. Hatmanul a fost în miezul întîmplărilor din anul 1711. Lăsat să păzească tabăra moldovenească aşezată la Cetăţuia în timp ce Cantemir întâmpina pe brigadierul Kropotov, a fost de faţă la sosirea feldmareşalului Şere-metev la Prut şi a ţarului la Iaşi. A însoţit pe ţar în plimbările lui prin oraş şi a participat la banchetul oferit de domnitor la curte şi de ţar în corturi. In bătălia de la Stănileşti, înainte de a fi înconjurat complet, ţarul a întrebat pe Neculce, comandant al oştilor moldovene, dacă l-ar putea scoate în Transilvania printre tătari şi turci. Cronicarul, apreciind situaţia, n-a cutezat să-şi ia asupra sa o asemenea răspundere, ziicînd că „este un lucru pre cu primejdie să lăsăm oastea ce multă, să mergem ou o mină de oameni". După încheierea păcii, împreună cu alţi douăzeci şi trei de boieri, a urmat pe Dimitrie Cantemir în Rusia, oprindu-se la Harcov. De fapt, voise să se oprească la Kiev, dar domnitorul nu l-a lăsat, temîndu-se ca boierii să nu ajungă la vreo înţelegere cu turcii. S-a purtat autoritar cu ei, ceea ce îi înstrăinase întrucâtva simpatiile dinainte : „Deci Dumitraşco-vodă nu vre să ţie pre moldoveni cu dragoste, ca pre nişte streini ce ş-au lăsat casăle şi s-au streinat de moşiile lor pentru dînsul, ce vre sâ-i ţie mai aspru decît în Moldova. Că i să schimbasă hirea într-altu chip, nu precum era domnu în Moldova, ce precum era mai nainte, tînăr, 651 www.dacoromanica.ro a ^4*2, il ii H \ w^?v/ /< *<' tv /îv’^^Tw- •V * > v Hr ' *c ✓ c «ÎV<* fii fi *f ***** ff , ■■ ■ 'f^iZÎs. <>v, '■? *%*+? ■? .»*.&**..•' r^\-'. ţrtt* £S fir f \ ?< (UGy** °P? * - rurtS'tmyt '.v-rr* mm ' ■dfi '/jv*?m*Av“rtf ,*v , *. JHr* f? ,*y £-i UA+, v ,«'- — w-**v-*£?a <#**' ** A*^ &■*%*“/*-** ■ »t —vc *r■■~ Jy <‘T„ . ^ - -r Autograful Iui Ion Neculce. www.dacoromanica.ro pre cînd era beizade în dzilele frăţine-său, Lui Antioliie-vodă, încă şi mai rău şi iute la beţie. Să scîrbie, şi uşa îi era închisă, şi nu lăsa pre moldoveni necuiuri din tîrgu să iasă afară, fură ocazul lui. Şi cu câzacii de loc iară să învrăjbisă răus că nu-i ţină într-o nemică. Deci şi moscalii cei mari încă-1 urîse, pentru căcii îi iubie împăratul şi-i dedesâ nume mai sus decît a tuturor”. După doi ani, fostul hatman primea învoirea din partea ţarului să se întoarcă în ţară, sfătuit de Cantemir şi dc toţi ceilalţi să rămînă, căci va pieri de turci. Feklmarcşalul Şcremetcv însuşi i-a promis jalovanie, răsplată din partea ţarului, şi moşii, dar el s-a gîndit mai departe la soarta copiilor lui, care în Rusia ar fi putut ajunge numai „să'ldaţi”, militari, şi la alte boierii u-ar fi încăput. Evitînd pe turci, Neculce o luă prin Polonia şi sc apropie de hotarele Moldovei dinspre nord, dar nu-i fu dat să-şi revadă ţara aşa de curând. Vornicul Lupu, caimacam după plecarea Lui Diiinitrie Cantemir, obţinuse în timpul lui Nicolae Mavrocordat confiscarea averilor lui Ion Neculce şi ale lui Ştefan Luca în folosul său, deoarece, motiva el, nenorocirea ţării şi năpasta căzută asupra lui (turcii îl deţinuseră doi ani în închisoare la Vama) se datorau „trădării” acestor boieri. Aflînid că Neculce vrea să se reîntoarcă în ţară, sta zi şi noapte de-i făcea „împiedicaturi şi turburări despre turci”. Din pricina vornicului Lupu, soţia lui Neculce, trimisă înainte cu sfatul lui Nicolae Mavrocordat, trebui să „stea tăinuită în ţară, mai mult prin păduri”. In cele din urmă Mavrocordat obţine de la turci firman pentru iertarea pribeagului, dar fiind mutat în Ţara Romînească în 1716, firmanul, prin intervenţia vornicului Lupu, se rătăceşite. Se pare că vornicul Lupu nu era străin de mutarea lui Nicolae Mavrocordat, căci acesta ajuns în Ţara Romînească se plînge viizirului Gin Aii de intrigile lui. Vizirul trimite un capeigi-ba.şa- în Moldova şi acesta pune în obezi pe vornic, apoi, fără să-l mai judece, îi taie capul. Nicolae Mavrocordat revenit în scaunul Ţării Romîneşti în 1719, intervine din nou în favoarea lui Ion Neculce şi după şapte ani de tribulaţii, acesta capătă învoirea de a intra în Moldova, sub Mihai Racoviţă. „Atunce, Tiice el, şi mie mi s-au isprăvit ferman de la Poartă de pace. Şi-am venit la pămîntul mieu, zăbovind în străinătate 9 ani, 2 ani la Moscu şi 7 ani în Ţara Leşească, cu multe valuri şi supăr, care nu le mai poci înşira cu condeiul meu. Şi venind la Miliai-vodă, toate ce-mi luase Lupul mi s-au dat înapoi”. I s-au dat în anul 1720, în urma unui proces cu văduva vornicului Lupu şi cu fiul acestuia, Iondaclie, vel căpitan de codru. Dosarul procesului s-a păstrat. Cronicarul a dovedit cu acte („un vrav de cărţi”) cum că Ştefan Luca, trimis de Cantemir să trateze cu Petru cel Mare, a găsit la Moscova solii din partea mitropolitului Ghedeon, a lui Antohi Jora hatman, a lui Savin banul şi a altora, cerînd ajutorai ruşilor. însuşi vornicul Lupu, cînd a văzut că vizirul trece Dunărea, a dat de ştire ţarului. Deci vina de a fi chemat pe ruşi, dacă era o vină, n-a fost numai a lui, ci a tuturor. Cum Racoviţă însuşi se igîndise la un moment dat la alianţa cu ruşii, iar ceilalţi recunoşteau toţi că fuseseră intr-adevăr „bucuroşi moscalilor”, Neculce era .absolvit de vină şi i se retrocedau averile confiscate prin abuz. în 1731, Grigore aii Il-lea Ghica îi dădea marea dregătorie de vornic .al Ţării de Sus în preajma vîrstei de 60 ani făcîndu-i cinstea de a-1 vizita şi acasă la Prigoretni, în ţinutul Dorohoiului. Dregătoria i se lua în 1733 de 653 www.dacoromanica.ro Constantin Mavrocordat şi i se dădea iarăşi de Grigore al Il-lea Ghica, in 1735. In tiimjpul războiului ruso-turc din 1739, doi Iii ai lui Antioh vodă Caut emir, sub comanda leldmareşalului Munnich, ocupă pentru o lună Iaşii. Domnitorul ee retrăsese in sudul ţării, lăsînd la Iaşi doi caimacami. Neculce, in vînstă de 67 de ani şi sătul de pribegie, n-a vrut să se refugieze şi a rămas in capitală, ceea ce, la revenirea domnitorului, i-a cauzat o nouă învinuire de trădare. „Aşijdere şi pre mine, Ioan Neculce vornic", scrie el în cronică, „tîm-plîndu-mă de am fost la vremea moscalilor la leş, m-au amestecat ciocoii şi cu alţi neprieteni la Gligori-vodă. Şi m-au închis la başbulucbaş cîtesva dzîle. Şi copiii miei s-ascunsesă în laturi, şi au triimis un postelnic de i-au căutat in toată ţara, dîndu-mi şi mie pricină că am bătut un ciocoi la vremea moscalilor, socotind că am fost şi eu amestecat la niscaiva fapte, dar pe urmă au aflat că n-am fost, şi m-au slobozit şi pre mini la ţară. Şi atunce, la acâ primejdie, am cheltuit mulţ bani, care de samă la Dumnădzău cini m-au amestecat..." Ultima slujbă a cronicarului a fost aceea de judecător de divan. L-a numit Constantin Mavrocordat, în a doua domnie, in 1741, cu salariu de 50 lei pe lună. Nu ştim dacă a deţinut dregătoria in continuare şi sub Ion Mavrocordat, venit la tron in 1743. Ultimul document care-1 pomeneşte este din 25 februarie 1745. La 12 ianuarie 1746 nu mai era in viaţă, căci i se împărţea averea. Biografia lui Ion Neculce, extrasă in cea mai mare parte din cronică, prezintă lacune, mai ales în privinţa anilor de învăţătură. Nu ştim precis unde, cit, ce şi de la cine a învăţat. Putem bănui că avea unele cunoştinţe de limba greacă, că in Ucraina va fi deprins limba rusă şi în Polonia limba poloneză. Vorbind de titlul Iui Dimitrie Gantemir „săninatul domn al Ţării Moldovei, samoderjeţ şi colegat Ţării Moschiceşti", Neculce arată că este numai ceva mai puţin decît al unui crai „care să cheamă latineşte acest nume sărenis, iar sloveneşte să cheamă predsfeliise iar leşeşte eşniosfinţi-unii".. El traduce cu vin tul samoderjeţ prin singur stăpînitor, iar colegat priit prieten, corect, totuşi este mai mult decît sigur că nu ştia nici slavoneşte, nici latineşte. Citatele din Biblie sînt numai în limba romînă, izvoarele letopiseţului sînt exclusiv romîneşti. După cum rezultă din predoslovie, Neculce şi-a scris cronica după anul 1733, cînd era „biv-vel vornic de Ţara de Sus", la bătrîneţe, aproximativ între 60 şi 70 de ani. Citise cronica lui Ureche interpolată de Simion Dascălul şi Misail Călugărul, De neamul Moldovenilor şi letopiseţul lui Miron Costin, Letopiseful Ţării Moldovei de la facerea lumii pînă la 1601 de Nicolae Costin, iizvoadele anonime continuând cronica lui Miron Costin de la 1661 înainte. Deşi Neculce afirmă că de la Duca vodă cel Bătrîn (1666) pînă la domnia lui Ion-vodă Mavrocordat (1743) n-a mai recurs la nici un izvor, „ce au scris singur, dintru a sa ştiinţă", trebuie admis că va fi consultat totuşi letopiseţul anonim 1661—1709, cronicele lui Nicolae Costin şi a lui Aximte Uricariul despre Nicolae Mavrocordat, cronica racoviţeană şi cronica ghicu-lească pînă la 1730. Neculce a început să fie martor de aproape al evenimentelor abia în ultimii ani de domnie ai lui Constantin Cantemir, cînd, în 1691, în vîrstă de 19 ani, vine din Ţara Romînească şi capătă slujba de postelnic. Intre 1711 şi 1720 a lipsit din ţară, deci măcar privitor la această epocă 654 www.dacoromanica.ro ştirile trebuiau să-ll intereseze. Nu este exclus ca pentru perioada 1661—1729 să fi avut la mdemînă şi cronici afle Ţării Romîneşti, îndeosebi letopiseţul Bălenilor şi cronica.lui Radu Popescu. S-ar explica în acest fel unele coincidenţe, apariţia unor episoade comune, asemănările de atitudine. Evident, Naculce, ca şi Miron Costin, utilizează pe scară largă informaţiile orale ale rudelor şi prietenilor şi ca şi Dimitrie Cantemir în lucrările lui ştiinţifice, tradiţiile populare. Cele 42 de legende grupate sub titlul O samă de cuvinte şi aşezate în fruntea letopiseţului, conţin astfel de tradiţii „ce sîntu audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrîni" dar afirmaţia că „în letopiseţ nu sînt scrise* nu trebuie luată ad-litteram. Afirmaţia lui Neculce nu este în întregime valabilă nici în sensul că nu le-ar fi citit el în letopiseţe. Dimpotrivă, nu încape îndoială că pe unele le citise cîndva acolo, dar că, anii trc-cînd, uitase sursa. Aşa legenda despre ajutorul dat de Purice aprodul într-o luptă lui Ştefan cel Mare, care explică numele familiei Movilă, se află în cronica lui Ştefan cel Mare tradusă în limba germană. Legenda despre Dumbrava Roşie există în letopiseţul lui Crigore Ureche, sub anul 1500. Legenda despre originea ancilară a lui Despot vodă se găseşte într-o interpolaţie a lui Simion Dascălul, după Martin Paszkowski, la cronica lui Ureche. Genealogia Mavrocondaţilor din legenda nr. 21 seamănă, pînă la un punct, cu cea din Istoria ieroglifică, de unde ar rezulta că Neculce o ştia de la Dimitrie Cantemir, care o repovesteşte în Istoria Imperiului Otoman. După Neculce, Mavrocor-daţii se trag dintr-un grec bogat ţari'grădean, sulgerul Scarlat. însurat cu fata lui Iliaş Turcitul acesta a avut o fiică cu albeaţă pe un ochi. Măritată cu Alexandru Coconul,fiul lui Radu Mihnea>, n-u dus casă bună cu el şi s-a recăsătorit cu un grămătic, Mavrocondat. Acesta este tatăl lui Alexandru Ma-vrocordat Exaporilul, bunicul lui Nicolae Mavrocordat şi străbunicul lui Constantin Mavrocordat. Neculce voia să spună că Mavrocordaţii erau în linie maternă urmaşi ai domnitorului moldovean Iliaş Rareş. Despre legenda cu calul lui Bamovski vodă, care a murit pe loc cînd i s-a tăiat domnitorului capul, Neculce susţine că letopiseţul „nu scrie nimică*. O găsim însă în letopiseţul lui Miron Cos lin la capitolul al XIV-lea, zac. 12. Regăsim la Neculce în termeni foarte asemănători o legendă în legătură cu Gheorghe Ştefan,cuprinsă în letopiseţul Bălenilor : „Gheorghii Ştefan vodă, cînd era logofăt mare, au fost şedzînd odată în divan cu toiagul în gură. Iar Iordache Cantacuzino cel bătrân, vel-vis- temic : „Ce dzici în fluier, dumneata, loigofete ?“. Iar el au răspunsu : „Dzic în fluier, să mi se coboare caprile de la munte, şi nu mai vin*. El au răspunsu în pildă, şi alţii nu s-au priceput. Că el aştepta oştile ungureşti să vie de preste munte.“ In legătură cu doamna lui Vasile Lupu, legenda din Neculce diferă însă de aceea din letopiseţul Bălenilor : „Gheorghe Ştefan-vodă“, povesteşte Neculce, „după ce au luat pre doamna lui Vasiliiwodă din Suceavă la mina lui şi pre Ştefăniţă vodă, pre fiiul său, l-au însămnat la nas puţintel, şi pre doamna au vrut să-şi rîdă de dînsa. Ce doamna lui Vasilii-vodă l-au probozit şi au început a-1 blăstăma şi a-1 sudui şi a-i dzice dulău fără de obraz, cum nu se teme de Dumnezeu, că i-au fost domnu-său stăpân, şi i-au mâncat pita. Şi aşe i-au dat pace şî o au trimis la Buciuleşti de au închis-o în curţile lui. Şi i-au luat averea şi multă spaimă i-au făcut.* 655 www.dacoromanica.ro Ceea ce face farmecul legendelor lui Neculce este conţinutul lor educativ, fără ostentaţie, sau cumpănit anecdotic, epicul cuminte, bătrînesc, naraţiunea simplă, populară. E lesne de înţeles de ce legendele din O samă de cuvinte au fost atît de citite şi prelucrate de scriitorii din secolul următor. E: au găsit fără multă zăbavă subiecte de-a gata, necesitlnd doar versificaţia pentru a fi transformate în cîntece, balade sau poeme. Dar legendele lui Neculce pierd din autenticitate în prelucrările poeţilor, păistrindu-şi mai departe adevăratul parfum numai în original. In legătură cu Petru Rareş se povestesc două anecdote, pe nedrept ignorate de scriitorii de mai târziu. întâia se referă la fuga domnitorului în Transilvania. Trecând în goana calului prin târgul Piatra, a săgetat în oblîn-cul şeii pe un popă care se ţinea de el, sfătuindu-1 să nu-şi laise liturghia nesfârşită, pentru ca, reîntors în scaun, să scoată ochii popii şi sa afurisească pe pletreni. A doua se referă la iertarea domnitorului de către sultan. Deoarece împăratul jurase să nu-1 lase pînă nu va trece cu calul peste el, vizirul i-a potolit mînia învelind pe domnitor într-un sac şi făcînd să fie sărit astfel de sultan cu calul de trei ori. Curioasă este legenda despre tătarul care s-a sinucis oînd şi-a dat seama că tăiase pe hatmanul polonez Zolkiewiski. Hatmanul avea un ceas de aur cu diamante, era bogat, nu şi cu noroc. Socotind că omul fără noroc nu trebuie să trăiască în lume, tătarul şi-a luat şi el zilele, înjunghiindu-se. Un bun subiect de nuvelă oferă legenda nr. 20. Fiica lui Radu (Mih-□ea) a fugit pe fereastră din curtea domnească de la Iîîrlău, cu o slugă, şi s-a ascuns în codru. Voievodul a făcut „năvod" de oameni şi a prins-o la un loc numit Fîntîna Cerbului. Slugii i-a tăiat capul, iar pe fată a trimis-o la mănăstire. C. Negruzzi reia episodul în Flora romînă. Pe Bamovski-vodă în drum către poartă îl apucase la un popas strănutul „des şi tare“. Cei de faţă îi ziceau după obicei : „Sănătos doamne şi pre voia mării tale“, dar strănutul nu i-a contenit decît cînd cineva a avut ideia să spună : „Viermi, doamne" (comentariu anecdotic al superstiţiei că strănutul prevesteşte ceva, în cazul de faţă, moartea). Semnificative sînt legendele despre Vasile Lupu, asemănător în conduita sa faţă de turci cu Constantin Brincoveanu. Dobîndimd domnia Moldovei, el s-a rugat vizirului să amîue liaraciul cuvenit Porţii anual, timp de trei ani, pentru a-1 plăti, după acest termen, o dată. Făoînd economii mari el însuşi şi nepercepînd birurile, a readus în ţară pe fugari, izbutind să adune la soroc banii numai din fumărit (un leu de casă). Insă darurile făcute în plus turcilor pentru păsuire n-au fost de folos ţării, turcii luînd obiceiul de a cere dc atunci în chip regulat asemenea plocoane sub denumirea de „baraiamlic1-. Foarte inteligent a rezolvat Vasile Lupu o gîlceavă cu leşii. Nişte joimiri moldoveni stabiliţi în Polonia prâdau ţinuturile de graniţă. La protestele domnitorului, leşii răspundeau că joimirii nu sînt polonezi, ci moldoveni. Atunci Vasile Lupu a angajat şi el cîţiva mercenari şi i-a trimis să prade la vecini. Cînd au văzut aşa, joimirii pribegi s-au întors în ţară şi s-au tocmit in serviciul voievodului moldovean, iar cînd polonezii au început să protesteze, domnitorul le-a răspuns : „Cei ce prăda ţara me aceie pradă şi ţara voastră". După un timp însă a ordonat joimirilor să se astîmpere şi pe cei care n-au ascultat porunca i-a executat. 656 www.dacoromanica.ro Ca şi Brîncoveanu, Vasile Lupu şi-a asigurat liniştea din partea turcilor, dînd bani. Unui turc trimis de vizir, prin injoncţiunea fostului domnitor Radu Milmea, ca spion, în veiderea mazilirii, i-a dăruit, încă înainte de a sosi la Iaşi, 5000 de galbeni. Stînd de vorbă cu el, i-a dat alţi 5000 de galbeni. După ce a plecat din Iaşi, i-a trimis alţi 5000 de galbeni, şi, în fine, cînd a ajuns la Ţarigraid, a făcut să i se dea încă 5000 de galbeni. Peste tot turcul fusese întâmpinat de mulţi slujitori, plugari şi „ţară", ca să vadă ■cit de bine merg treburile domniei. Se înţelege că în aistifel de condiţii, uluit de dărnicia domnitorului, n-a mai stăruit să fie mazilit. „Aşe ţin turcii prieteşugul, pentru voia banilor", scrie cu amar cronicarul meditînd la speranţele înşelate ale lui Radu Mithnea. Nici cînd Racoţi şi Gheorghe Ştefan ofereau trei mii de pungi turcilor pentru uciderea lui Vasile Lupu- în Edicula, unde era închis, turcii n-au vrut, pentru că cineva a spus că de vreme ce se pune atîta preţ pe capul lui, înseamnă că e om de valoare şi poate fi trebuitor împărăţiei. O legendă despre capriciile lui Ştefăniţă Lupu, care se 'amuza silind boierii să încalece pe cai fără frîu, aflată şi în letopiseţul Bălenilor, a servit ca izvor poeziei lui George Coşbuc, Ştefănifă-vodă. Excelente sânt anecdotele despre Gheorghe Ştefan. Rămas văduv, acesta s-a însurat cu o jupfineasă săracă, căreia îi poprise rădvanul în drum spre Iaşi, întumindu-1 fără voie spre casa lui. Mai pe urmă, umblînd prin ţări străine, o urîse şi-o înlocuise cu o slujnică de altă naţionalitate. Pe cînd mergea cu oastea ungurească să scoată pe Vasile Lupu din scaun, la Roman, un bivolar cu chef i-a zis : „Dragul badii, Ştefan vodă, mai bine îţi şade în domnie deoît în boierie. Aşe să mi te porţi". Incîntat de urare, viitorul domn a plătit şi a băut cu bivolarul şi cu oamenii lui o butie întreagă de vin. Tot el, prinzând pe fraţii Toma şi Iordachc Cantacuzino, i-a închis la Buciuleşti împreună cu doamna lui Vasile Lupu. De acolo îi scotea noaptea şi-i plimba cu luntrea pe Bistriţa, speriinldu-i că-i răstoarnă în apă. Le-a luat 90 000 de galbeni de aur ungureşti şi i-ar fi omorât dacă n-ar fi intervenit pentru ei Constantin Şerban Basarab, la rugămintea postelnicului Constantin Cantacuzino, fratele lor. Cartea lui Constantin Şerban vodă a fost adusă de un căpitan de la Bucureşti la Iaşi într-o singură zi. Extraordinarul curier muntean a dobândit de atunci numele de Uşurelul. Toată arta- de povestitor a lui Neculce se relevă în legenda despre Gheorghe Ghica, urmaşul la tron al lui Gheorghe Ştefan. Subiectul e de basm oriental şi de nuvelă. Doi copii, un arbănaş şi un turc, merg să-şi găsească norocul în Ţarigrad. Turcul, favorizat de origine, promite albanezului să-l facă, în caz că el însuşi va ajunge om mare, judecător. Slujind din stăpîn în stăpân, turcul devine în scurt timp paşă, apoi potolind nişte zurbale, cancelar al imperiului, vizir. Arbănaşul, învîrtindu-se printre reprezentanţii lui Vasile Lupu la Poartă, vine în Moldova ca negustor. Fiind de acelaşi neam cu el, domnitorul îl trimite capucheliaie la Constantinopole. In această situaţie cei doi tovarăşi se întîlnesc la curtea imperială. Turcul ajuns vizir îşi recunoaşte prietenul, albanezul nu. Invitat la di/van de vizir, capuchehaia se roaigă de îndurare, dar vizirul li aduce aminte de legământul lor: „de ai uitat tu, dar eu n-am uitat şi iată că te voi face domn în Mol dova ; numai să taci mîlcom". 42 - O. 1U4 657 www.dacoromanica.ro Intr-adevăr, vizirul Ahmed Kuprulti # ./ . .*■*•“* ': tiM ijwr^Man^ (t is*t(tt .a* *?*<**/ 0* yn*ej* fj^u^Aict ng^AWHAm ~* Xu\(* ftrtjyrQ Wl«^i- ^«mmu •« totlft fc-> . ■» J% —. r»aAdfĂ J7* Arrywi. }ft.rtnmri^d/«• -2 4 #MÂt.-* .ţuqi _ -* • v V. . tf t IMtTWW tţf K. *tC«» OC^ rfVltj*iJi'. ”U/^,tldp' V «' 4V,'<-,|^ * ,J? „.• ’ I«v wintta iiflîjLMti.» , iţtpytniv**, Âo 4. tvtxjL %YZ* 7 : **’ J^-r V9 ( Uj{Lţ>h7jfh 'Jtjtnfc rnenm iA •*4 it- fti rt, f. 4 4 * ff 4 , , j V- f4Val CJAntd*t 4 ddi^Hftrf, ^ "nţ*■H^'t**4^0^^âc^AT4-j>C-- rzjtzjhnî ■ ^':’ţ> ’“T Pagină din Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă ptnă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat al lui Neculce (fila 332). www.dacoromanica.ro „Oii! oh ! oh ! săracă (ară a Moldovei, ce ntârocire de stăpini c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare mirare eiste, cu atîtca spurcăciuni de obiceiuri ce se trag pînă astădzi în tine, Moldovă !“ .„Oh ! oh ! oh ! vai, vai, vai di ţară ! Ce vremi cumplite au agiunsu şi la ce cumpănă au cădzutu. Doar Dumnăzău di a faci milă, pre cum au făcut ca iztrailitenii, cu Moisei proroc, de-au despicat Marea Roşie. Aşe să faică şi cu tini, săracă ţară ! La ce obiceiuri ai agiuns, ca să scapi dintr-aceste obiceiuri spurcate !“ „Oh! oh ! oh ! săracă Ţara Moldovă şi Ţară Muntenească, cum vă pître-oiţi şi vă dezmendaţî cu aceste supărări, Ta aceste vremi cumplite şi făr-de milă de stăpânii noştri, care singuri noi ţ-am poftit şi ţ-am aflat! Nu ne săturăm de domni de ţară, nici de măritat fetele după pemînteni, ce dzîcem că-s proşti şi săraci. Şi-alergaţi la cei streini, greci, de-i apucaţ, cari de cari să vă hii gineri, că-s cilibii şi bogaţi, şi le daţi moşii şi-i puneţ în capul mesîi. Iacă la ce am v'mit! Aceste, adivărat că ne-au făcut cilibii la toate, cu lacrămi pre obraz şi cu suspinuri la Dumnedzău strigînd. Iar altă putere, făr-a suspina la Dumnedzău, n-au rămas*. Nu ne putem aştepta de la Neculce la o explicaţie ştiinţifică a fenomenelor. Ca Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, el este un spirit religios, dispus să admită intervenţia voinţii divine în mersul lucrurilor, să socotească anumite stări drept pedepse divine şi să nu vadă ieşiri din impas decît în credinţă. Totuşi misticismul cultivat în el însuşi nu caracterizează pe Neculce, şi religia sa, cînd nu se opune puterii păgîneşti, se converteşte în atitudini etice. Domnul fiind reprezentantul divinităţii pe pămînt, stăpîn uns de Dumnezeu, se cade să fie ascultat, nu uzurpat: „Deci bine ar fi, fraţilor, să nu vă îndesaţi a pîrî domni, că-s stăpîni şi pomăznaci a lui Dumnedzău*. Cine urmează pe domn, primeşte recompensă divină : „Ori cît ai fi în cinste vă îndesaţi a pîrî domni, că-s stăpini şi pomăzanici a lui Dumnedzău*. ai plată*. Dimpotrivă, cine i se împotriveşte, n-are nici o şansă de a izbîndi : „Nici un boier n-am vădzut procopsit din ceea ce să pun în price cu domnul*. Numai cînd domnul îndeamnă la rele, boierul are dreptul să se opună, dator, eum e, să nu calce dreptatea, care vine tot de sus : „Măcar de v-ar şi porunci domnul atunce, care-i stăpîni lor, încă din cele drepte să le mai împuţinaţi, iar nâpăşti să nu puneţi, că osînda nu să iartă, nice trece pe mulţi*. Aceste norme formulate în letopiseţ fuseseră de bună seamă respectate de cronicar în cariera sa politică, încă de la început. Puţin înainte de a fi numit postelnic, el văzuse rezultatul nefast al tendinţelor uzurpatoare boiereşti, soldate cu uciderea Costineştilor. Credinţa faţă de Antioh Cantemir îl urcase pînă la demnitatea de caimacam, opoziţia faţă de Mihai Racoviţă era s-o plătească scump. Cînd pe tron s-a instalat Dimitrie Cantemir, cu voinţa de a întemeia o monarhie autoritară centralizatoare, în scopul scuturării jugului turcesc, Neculce, animat dc acelaşi gând, s-a alăturat sincer politicii domnitorului. El a a înţeles în chip realist necesitatea solidarităţii dintre boierime şi domn, în 1711, şi pentru că idealul eliberării nu putuse fi înfăptuit alunei, recomandă colaborarea boierilor cu domnul în continuare. Numai că demui> care au urmat după Dimitrie Cantemir, fanarioţi, nu mai luptau pentru înlăturarea robiei turceşti, ci o mijloceau. Aceasta explică antigrecismul cronicarului, suferinţa sa pentru ruina ţării şi admiraţia sta- CGO www.dacoromanica.ro tomică pentru cei care, ca logofătul Constantin Costachi Gavriliţă, se pun în price cu domnii pentru ţară, ca să n-o jefuiască. Boierul, scrie Neculce, „care stă cu bine pentru ţară, di spuni, macar de-ar vini şi la primejdia vieţii, i să cade de la ace ţară şi di la peminteni a-i da mai multă cinste di laudă decît de hulă". Sensibil mereu la nevoile ţării, Neculce nu ascunde exploatarea nemiloasă a oamenilor dependenţi. El condamnă rapacitatea turcilor şi blestemă pe domnii care instituie impozite excesive, mai ales cînd sînt streini. Măsurile care ating pe boieri atrag fulgerile lui, chiar dacă vin din partea pământenilor. Conflictele dintre ţărani şi boierii exploatatori dc baştină i se par Imsă nefireşti, ba chiar le dezaprobă, folosind în asemenea cazuri pentru ţărani, ca şi Miron Costin, cuvintele dispreţuitoare de „prostime" şi „mojici". Cînd ţăranii reclamă, după porunca unui domn, banii încasaţi în chip abuziv de zlotaşi, la ordinul domnitorului anterior mazilit, Neculce ia apărarea boierilor, socotindu-i nevinovaţi, şi osîndeşte revolta totuşi îndreptăţită a contribuabililor : „...Ridica-tu-s-au", scrie el cu vădită insatisfacţie, „tot tîrgul asupra zlotaşilor, de nu pute răzbi pe uliţi de uărod de oameni, după cumu-i rîndul prostimei...". „Deci mojicii, vădzlnd acea voie, aşe s-au dîrzit şi s-au Insămelit în toată ţar-a". Această atitudine trădează poziţia de clasă a cronicarului, limitele concepţiei lui politice. După boierul Neculce, ţăranul n-are drept să ridice glasul, şi cu atît mai puţin braţul; el trebuie să asculte de cei care-1 conduc, şi să rabde fără murmur. Dreptul de a protesta împotriva obligaţiilor fiscale îl au numai cei de neam. Perioada pe care o zugrăveşte Ion Neculce, cei 82 de ani din istoria Moldovei, se împarte în două etape : pînă la Dimitrie Cantemir şi după Di-mitrie Cantemir. încercarea de a scutura jugul turcesc prin alianţa cu ruşii a lui Dimitrie Cantemir, în 1711, este un moment de răscruce. Pînă la această dată ţările româneşti, supuse Imperiului Otoman, se află în decadenţă politică şi socială. Domnitorii sînt la discreţia Porţii, care le retrage încrederea la cel mai mic semn de trădare. Turcii învestesc pe cel care dă mai mult şi menţin în scaun pe cel care plăteşte tributul mai conştiincios. Domnul, ştiind că poate fi oricând înlocuit de un concurent, caută să strîngă avere într-un timp cît mai scurt. Greutatea birurilor o suportă mai ales ţăranii, exploataţi în acelaşi timp şi de boieri. Boierii pîrăsc pe domnul care le atinge privilegiile şi-i cer mazilirea, se zbat să obţină ei înşişi domnia. După „hăinirea" lui Dimitrie Cantemir, turcii nu mai pun însă domnitori decît din funcţionarii lor devotaţi de la Constantinopole, greci, ori membri ai nnor familii verificate ca Ghica sau Racoviţă, altemîndu-i în cele două ţări la intervale scurte. Sub fanarioţi, creşterea impozitelor în Moldova ca şi în Ţara Romînească este fenomenul cel mai izbitor, reflectat în toată amploarea în cronica lui Neculce. Cu spiritul său acut de observaţie şi cu filozofia vîrstei la care scria, Neculce ştie <şă aleagă, din mulţimea datelor, aspectele esenţiale, şi să le înfăţişeze concret, nu cu obiectivitatea mai mult sau mai puţin indiferentă a istoricului, ci cu reacţia sa sufletească vie, cu comprehensiune sau revoltă, cu duioşie sau ironie, cu ataşament sau sarcasm, într-un comentariu de martor, cele mai adesea de actor implicat în desfăşurarea faptelor. Chiar cînd întîmplările sînt numai auzite de la cineva sau citite, Neculce le povesteşte în aşa fel Incit, ea autorul dramatic, dă iluzia maximă a realităţii şi actualităţii. 661 www.dacoromanica.ro Scena alegerii lui Dabija ca domnitor, deşi transcrisă dintr-o cronică anonimă, pare raportată de un martor ocuilar. „Şi ieşind boierii înaintea viziriului, să ţine cela di cela să-i aleagă la domnie. Iar Dabije vornicul nemică nu ştie, nici în gînd nu-i era. Ce cum intrară boierii în casă la viziriull, fiind lucrul tocmit şi aşedzat cu cufpariul, şi întrebă viziriul care este Dabije. Şi arătîndu4 boierii, l-au şi îmbrăcat cu caftan de domnie. Iar alţi boieri ce trăge nedejde domniii au rămas numai cu nedejidea.“ Iliaş vodă a fost adus la sarai ca să fie căftănit domn din cortegiul de înmormântare al tatălui său, în care mergea cu frică să nu-1 prindă datornicii. Amănuntul e dat ca de cineva care ar fi văzut întâmplarea. La fel de inedită este ieşirea din domnie. Fiind prea darnic, la mazilie, Iliaş s-a împrumutat de bani la boiernaşi, ca să aibă de cheltuială pe drum. Dumitraşco-vodă Cantacuzino, de frica leşilor, a lăsat tătarii să ierneze în ţară. Neculce era atunci copil. Tabloul jafului tătarilor, cu compătimirea ţăranilor, impresionează prin detaliile realiste : „...tătarii nu mînca, ca joimini, ce mînca gospodarii, ce mînca tot came de vacă şi de oai, de nu-i pute să-i biruiască cu hrana, pe dînşii şi pe caii lor. Că un sac de ordzu da pe dzi unui cal, şi cît nu pute să mănânce un cal într-o dzi, îl deşerta din traiste şi-l strînge deuseghii, şi dac-Sl şi fîrşe bietul om ordzul din groapă, iar tătarul îl făce pe om de cumpăra ordzul acela ce strînge el de pen traişte. Mîncat-au tot, şi pîne, şi dobitoc, ş-au jăcuit tot pîn-la un cap de aţă“. Neculce apreciază pe domnii cumpătaţi, ca acel Antonie Ruset, care pîrît de boieri pe nedrept şi mazilit, „să hrănie cu păscăria la Ţarigrad“, şi condamnă pe cei lacomi peste fire, ca Gheorghe Duca, introducătorul unui sistem diabolic de ridicat dări : „Scos-au nişte bîrtii pe ţară, mari cîte de 6, de 8 ughi, şi cîte n-au îmbrăcat pe feţe le-au dat năpăşti prin sate. Şi după ce au dat tablele în vistierie, au aruncat orinduiele pe bîrtii de un galbăn 16 galbeni. Care luasă hârtie de şesă galbeni îi face mai bine de o sută. Şi dacă nu găsie cu ce plini de la om, lua altuie pentru acela. Şi pe unde era pustiiu, făce pe zlotaş de plătie de la casăle lor. Şi-i băte pe zilotaşi cu buzduganul, de au omorît vreo doi, trei. Deci vădzînd că mor de buzdugan, au făcutu un băţu. în optu muchii, de băte pe boieri şi pe zilotaşi cu băţul. Şi-i pune pe boieri dăjdi, şi-mprumuta peste putinţa lor, citii nu să mai pute plăti. Că era boul 2 galbeni şi vaca un ughiu, şi istovie zlotaşii tot, nice cu odoarăli ce le zălojie pe la neguţitori. Că era pline închisorile de boieri şi grosurile de cei săraci, de-i băte şi-i căznie cu capeteli pen garduri, şi leşinaţi de foame, şi bărbaţi şi femei. Şi murie prin grosuri“. Şi drumul lui Gheorghe Duca în Polonia, ca prizonier, este povestit cu amănunte elocvente în privinţa stării economice din vremea lui (Neculce reia o legendă cunoscută şi letopiseţului Bălenilor) : „Şi cîndu-1 duce pe drum, îl pusesă într-o sanie cu doi cai, unul albu şi umil murgu, şi cu hamuri de teiu, ca vai de dînsul. Ocări şi sudălmi, de audze cu urechile. Ş-agiungînd la Suceavă, la un sat, anume..., au poftit puţintel lapte să mînînce. Iar femeia gazda i-au răspuns că «n-avem lapte să-ţi dăm, c-au mâncat Duca-vodă vacili din ţară, de-1 va mînca vermii iadului cei neadormiţi». Că nu ştie femeia acie că este singur el Duca-vodă. 662 www.dacoromanica.ro Iar Duca-vodă, idacă au audzit că este aşe, lndat-.au început a suspina şi a plânge cu amar". In culori negre apare domnia a doua a lui Dumitraşco-vodă Canta-cuzino. Oamenii fiind bejeniti, nu putuse ara. Din Polonia coborau podghia-zuri. In ţară se făcuse mult tîlhăret. Tătarii păzeau la Prut. Iată o scurtă descriere a iernii în Iaşi : „Oamenii în târg în Ieşi arde curţile boierilor şi ogrădzile şi-a altora, de-au ars tlrgui mai giumătate, că nu era cine să aducă lemne. Viţeii era scumpe, mierea era scumpă găineli mai nu era în ţară. Găina cîte un leu, oul cîte un potronic, oca de untu cîte doi orţi bătuţi şi un zlot, oca de brîndză cîte doi potronici. Bani ieişisă mulţi în ţară, dar bucate nu era". Când domnitorul a fost mazilit, o samă de boieri au incitat norodul împotriva grecilor. Dumitraşco Cantacuzino, prefăoîndu-se calm, avusese fantezia de a ieşi din curţile domneşti în sunete de trîmbrţă şi surle. „Dar năroadele, scrie Neculce, îl tot suduie şi-l hitcăie şi arunca cu pietri şi cu lemne după dânsul". Cronicarul nu găseşte destule cuvinte de ocară pentru lăcomia nemăsurată a Cupâreştilor şi în special împotriva lui Iord'ache Ruset vistiernicul, căruia Constantin Cantemir îi dăduse cheia ţării în mină. Dar nici politica de mai înainte a domnitorului, cînd se înconjurase de răzeşi la curte, nu-i pe placul lui Neculce : „Că era boierii de la o vreme pre supăraţi de Cantemir-vodă, că era la curte boierinaşi, tot feciori de mojîci codreni şi gălăţeni. Şi dziee Cantemir-vodă că domnul face neamurile, domnul le stinge. Şi-i era urîţi feciorii cei de boier, să nu-i vadză într-ochi, de pe cum îi era natura lui". Cînd Constantin Duca ia măsuri împotriva răzeşilor boieriţi de Cantemir, cronicarul nu-şi poate ascunde satisfacţia : „Inceput-au“, scrie el, „a prinde pe boiernaşii lui Cantemir, cei rădicaţi din neamuri proaste, ce dziee Cantemir că i-a faci neamuri şi-ncepură a-i bate ş-a-i închide pen temniţi şi pe la simeni. Şi-i sărăciră, de răma-sără cum le-u fostu postrigul, mojîci. Iar unii dintr-aceli bătăi au şi nebunit, de-u rămas nebuni. Şi pe cale le făcusă, că vai de boierul ce să roagă mdjîcului". Poziţia de clasă a lui Neculge iese în evidenţă aici mai limpede dedt oriunde. S-ar părea poate, de altfel, ca înlăturarea boiernaşilor lui Cantemir să-i fi deschis lui însuşi cariera, fiindcă tocmai acum se produce numirea lui ca postelnic. Dar o dată cu boiernaşii lui Cantemir fură înlăturaţi şi boierii mari, cei care condusese pe domn. In locul lor, Constantin Duca insta/lă în dregătorii boieri tineri, care „nu ştiau rîndul". Mereu îngrijorat de soarta ţării, cronicarul osândeşte mijloacele nechibzuite prin care domnitorul voia să-şi achite datoriile faţă de Poartă şi faţă de Brîncoveanu, cu ajutorul căruia luase tronul: „Ţara era puţină şi boierii era tineri, nu ştie cum or schivemisi. Ge învăţară de scoaseră şi aice obiceiul cel rău, ce l-au scornit Brinco-veanul în ţara lui. Aflară-să şi aice sfetnici fără lege şi tirănească zavistie, rană fără leac, şi să cheamă lepra sau fistula în pîntece : văcăret, de vac-un zlot şi de cal un leu să de tot omul, de să trage acel obiceiu spurcat pân-astădzi în pămîntul nostru. Că orice domnu vine îi drag acel obicei şi nu-1 mai lasă." 66a www.dacoromanica.ro Neculce crede în chiip serios că moartea vel logofătului Dumitraşcu-Ceaurul a fost o pedeapsă dumnezeiască pentru sfaturile lui rele, de unde o cugetare: „Sfetnicul de domn rău, pentru cinstea ce are, orbit de răutate fiind, gîndeşte şi-i pare că nemereşte, şi pe urmă mai rău să greşeşte, că pe urmi răul cel mai mare şi osînida cade în capul lui“. Interesante sînt informaţiile în legătură cu venirea la tron întîia oară a lui Nicolae Mavrocordat. Turcii, mazilind pe Mihai Racoviţă, au propus domnia lui Antioh Cantemir contra a 300 de pungi de bani (150 000 lei). Antioh, nevoind să jefuiască ţara, a oferit numai 150 de pungi. Vizirul n-a . primit şi a numit pe Nicolae Mavrocordat „lărâ nici un ban“, dar îndată după ce l-au îmbrăcat cu caftan, l-au pus să plătească 1000 de pungi (500 000 lei). Constantin Mavrocordat numai pentru a trece din Moldova în Ţara Ro-mînească a cheltuit 1400 de pungi (700 000 lei). Cereau bani agenţii diplomatici greci şi toată curtea otomană. -Turcii pretindeau belacoase, ceasornice de aur, cai cu şei şi rafturi, puşti. Sub Constantin Mavrocordat, veniturile percepute în ţară de pe spinarea ţăranilor se ridicau la 1800 de pungi (900 000 lei). Din punct de vedere literar, ceea ce se remarcă în primul rînd la Neculce este darul povestirii. Nu numai în O samă de cuvinte sînt naraţiuni epice sau anecdote, ci şi în letopiseţ. Jupînesele Cantacuzinilor, raportează cronicarul, pîrau pe Grigore Ghica la Poartă că le pusese să care var şi piatră la curţile domneşti, împreună cu ţiganii cei de dîrvală. Hatmanul Buliuş a scăpat din lupta cu cătanele, apueîndu-se de coada calului lui Decusară căpitanul. Lui Ramadanovischi, .care luase bani de la turci pentru predarea Cehrinului, i s-au turnat pe gît monedele de aur topite. Duca vodă, pîrît la turci de un boier cămătar, Ursachi, -a scăpat dăruind unui paşă o blană de vulpe neagră de Mosc. Din felul cum s-a răzbunat domnitorul în a treia domnie s-ar putea face un roman. Ursaclii se judecase în Polonia pentru nişte prăvălii, cu un negustor Balaban. Duca a chemat pe Balaban în ţară şi l-a îndemnat să redeschidă procesul. Judecind pricina strîmb, l-a- scos pe cămătar dator cu 4—5 sute de pungi şi l-a închis. Din temniţă îl scotea în fiecare zi şi-l bătea la tălpi, pînă i is-au zgîrcit vinele şi-a rămas olog. La moarte, familia a trebuit să vîndă un sat ca să-l înmormînteze. O nuvelă s-ar putea scoate din întîmplarea cu văduva vomicnlui Chiriae Sturdza. Pirită de fiii ei vitregi că nu le face parte din banii rămaşi de la tatăl lor, văduva a fost prădată de oamenii lui Dumitraşcu vodă Cantacuzino. Deşi şi-a aprins rogojini în cap la Ţarigrad după mazilirea domnitorului, n-a putut recupera nici un ban de la el. La mazilirea lui Antonie Rusăt, mulţimea ar fi scos pe un grec „cu pielea gol din feredeu“ ca să-l judece, dar cea mai comică a fost păţania paharnicului Mavrodin la mazilirea lui Dumitraşco Cantacuzino. Fliondor armaşul l-a luat pe sus de la gazdă, l-a dezbrăcat de cămaşă şi l-a suit pe un cal cu faţa spre coadă, punîndu-i în mîni coada în loc de frîu. Aşa l-a scos la plimbare la Copou şi-l sileau feciorii să spună „cal murg la fîntîna Bordii“, iar d, neştiimd bine romîneşte, zicea: „alogo murgo sto fintina Bordii“, în rîsul tuturor. Surghiunit din nou în timpul lui Constantin Can- 664 www.dacoromanica.ro temir, Mavrodin a revenit ca vistiernic sub Constantin Duca. Antioh voidă l-a băgat la ocnă, 'totuşi a mai venit încă o dată sub Miliai Racoviţă „şi nu s-au mai putut ourăţi ţara de dînsul". Povestirea uciderii fraţilor Costin este un moment dramatic, a evadării spătarului Dedu Arbănaşul, de roman de aventuri. Arestat pentru complicitate cu Costineştii, Dedu a îmbătat pe seimeni şi s-a coborît din turn pe fereastră, pe o frîngbie. Când a aflat de fuga lui, Constantin Cantemir a încetat urmărirea, fiindcă fusese cu el în război şi-l ştia cit e de viteaz. Sărea în galop de pe un cal pe altul şi putea să sară prin aer peste trei cai puşi unul lingă altul deodată. Constantin Duca, povesteşte Neculce, avea la curte un grec din Italia, Neculai Deport, care viola corespondenţa franceză expediată de la Poartă prin Iaşi. Cînd francezii au prins de veste, domnitorul a trimis pe Deport la Trotuş, în paza cămâraşului de ocnă, iar la mazilie, a pus de l-a sugrumat, ca să nu dea socoteală la Poartă. Scena mazilirii lui Constantin Duca este povestită cu sarcasm. Slujitorii îl blestemau pentru lefuri, oamenii pentru văcărit, iar doamna Maria, fiica dezmierdată a lui Constantin Brîncoveanu, se bocea în gura mare munteneşte : „Aolo, aolo, că va pune taica pungă de pungă din Bucureşti pin’ în Ţarigrad, şi dzău, nu ne va lăsa şi iar ne vom întoarce cu domnia îndărăpt". In timpul lui Antioh Cantemir ieşise un fecior de mazil, Davidel, roh-mistru la Ieşi. „Ave ceteală, pravilă mare şi nu ştiu ce i se se păre lui, că îmbla pentru domnia Moldovei". Se ajunsese cu hanul tătarilor şi daca Dimitrie Cantemir n-ar fi spus turcilor Ia Petervaradin că-i un om nebun, ar fi ajuns domnitor : „Au lipsit de n-au luat domnia cît s-ar rumpe un păr“, zice cronicarul. Cînd turcii au părăsit Cameniţa, la 1700, a fost eclipsă de soare „cît nu se vide om cu om". Tot atunci apăruse un urs în tabăra moldovenilor şi muntenilor: „Găsitu-s-au atunce şi un urs mare groznic. Şi sărisă toată oastea, şi moldovenească, şi muntenească, şi nu-1 pute ucide. Şi au dat în cîtcva rânduri în Nistru, şi iară ieşie afară. Şi gonindu-1 pe Nistru cu un pod, să suisă în pod, şi oamenii au sărit din pod în Nistru, şi multă grozăvie făce. Câţiva oameni s-au împuşcat slobodzind focul să-l lovească, şi îmbulzindu-să oamenii, să lovie ei în de ei. Nu era curat. Trii, patru ceasuri toată oastea l-au gonit şi de-abie l-au ucis. Şi era pre mare, de mirare". Mihai Racoviţă, aflat în închisoare la Ţarigrad, a pînît pe vizir împăratului că l-a mazilit pe nedrept. Sultanul poruncind să se facă dreptate, ivizirul a scris lui Antioh Cantemir să trimeată boieri pentru a pîrî la rlndul 'lor pe Racoviţă. S-au ales, zice cronicarul, nişte breslaşi megieşi vasluieni, de cei mai buni de gură, care mergînd la divan strigau cit îi ţinea gura : „Vlndutu-ne-i, vîndutu-ne-i, vîndutu-ne-i la cochivechi ciocoilor, ca pe mascuri şi ca pe oi", ceea ce a cauzat transportarea lui Racoviţă la temniţă „mai gsă se sfădească două împărăţii), fuga lui Cantemir ascuns în butca cu două roate a ţarinei, toate acestea sint narate cu excepţională memorie a faptelor trăite, autentic, cu o desăvârşită ştiinţă a reliefării momentelor semnificative. Neculce dă toată vina eşecului campaniei ruse, pe oportunismul lui Brîncoveanu, care n-a trimis proviziile la timp, arătînd că ţarul însuşi îl acuza de necredinţă, blestemîndu-1: „Iuda-Brîncoveanul m-au vîndut,' de-am răpus oaste şi am păţit aceasta". Asta îndreptăţeşte pe cronicar i“). Apostazia lui Atanasie Angliei şi a preoţilor „bogaţi4*, „ponivoşi şi orbi** este narată viu, cu date din tradiţia orală sau scrisă, din documente istorice şi *% •jv*' y v *“r tms%- usufvi &*}&£% 4rA*i Aa.'Paâh «m; a./v«u!' * _ î ^ jpnrdt.-Asi+jţM GatiAiisM hUx faae^d* £vf 4*$ţ& c*^<*^* Ti z£fyv jfii*£ Zs, £~d4*M*i Za1: --' ^ * 1 ^ .vJ: M [***'**.* *A**?M* ■■■■:rnţ&8* ■ Pagină din Lelopişcţul Wmiim d Moldovei (PscU(i°-Enache Kagălniceanu) (fila 19-). www.dacoromanica.ro precum şi aceleia traduse iu greceşte de Ainiras. Cnpriude anii 1733—177-1, adica de la prima piuă la a patra domnie a lui Const. Mavrocordat în Moldova (care, în acelaşi interval de timp, domnise şi în Muntenia de încă şase ori). Letopiseţul este însă — date fiind amănuntele şi digresiunile — de aproximativ zece ori mai întins decît al spătarului Canta. Caracteristic şi, într-un anume fel în deplină concordantă cu atmosfera politica şi socială a vremii, este modul stereotip în care cronicarul înseamnă venirile şi plecările domnilor, la intervale de timp regulate şi după un ceremonial dc neclintit. E drept că uneori autorul declară a nu şti „ce s-a fi lucrat44 în cutare domnie, deoarece nu fusese de fată, şi pentru că „n-am găsit necăirea scris44. Cînd însă relatează întîmplări la care iparticipă însuşi, sau măcar atunci cînd deţine informaţii sigure de la contemporani (lucru cc se poate observa cam dc pe la 1746), cronicarul rămîne preţios sub raport documentar şi interesant în ceea cc priveşte vioiciunea limbii, caracterizată prin o exprimare liberă, populară şi colorată, cu inevitabile turcisme şi grecisme. Intrigile, mozaviriile, pîrile şi lipsa oricăror scrupule din partea celor mai mulţi domni şi boieri care jefuiau fără milă ţara, decăderea spirituală generală a clasei exploatatoare, toate acestea impresionează pe cititorul care vrea să-şi facă o ideie completă despre epoca fanariotă, consultind documentul de mîna întîi care este această cronică. Tipică în această privinţă şi demnă dc a fi preluată de un romancier, este figura fanariotului Iordaclii Stavaraclii — pomenit şi dc Ioniţă Canta — care, fără a fi fost vreodată domn, guverna, dc la Ţarigrad, întreaga politică din ţările romînc. Sultanul însuşi, în.spăimîntat dc manevrele intrigantului, ordonă prinderea şi executarea lui la 28 august 1765, la Constantinopol, spîiizurîndu-1 „dinaintea casei iui, de au şezut trei zile spînzurat44. Porunca, dată cu vreo zece ani înainte, un fusese îndeplinită, deoarece trimişii capcgi-başi, care trebuiau să-l ridice într-o diinincafă din pat, în casele lui din Iaşi, fuseseră traşi pe sfoară de incntnricrnl care, „numai cu izmenele şi cu cainizolul şi cu cuşma de noapte44, sc făcu a se duce la „îinblătoarc4', ieşind apoi pe fereastră şi fugind astfel peste Prut, în tatărime. Sc pare că grecul lucra, într-un fel, pentru ai sai, deoarece un anonim compatriot îi dedică în această vreme o „tragedie44 în mersuri greceşti în tare se chită moartea „viteazului şi marelui Stavaraclii4'. Gronicarnl un este însă un xenofob. Boierii autohtoni au aceleaşi năraAuri. Cînd Ioau Mavrocordat nn binevoieşte a-i pune în slujbe, cei care sc cred mai neamuri44 „se şcoala41 făcîndu-se a fugi la Ieşi, pînă cc domnul, de teama uneltirilor, îi cheamă şi-i inilnicşte pe fiecare. Exploatarea este atît dc crîncenă şi abuzurile unor boieri sînt atît de mari, îneît pînă şi sultanul ordonă o anchetă spre a sc face dreptate unor evrei din ţinutul Sucevei care — nu sc ştie cum — izbutise a pătrunde pînă la împărăţie cu un „arzaval4'. Ceauşul împărătesc este pisă mituit şi, orbit de înscenarea unui proces, ovreiul sfîrşcştc în ştreang, iar cazul este, pînă la urină, folosit ca diversiune pentru detronarea lui Ioan Mavrocordat dc către partizanii lui Grigorc Gliica, aflaţi la Ţarigrad anume pentru asemenea trebi şi dornici să-şi vadă patronul înscăunat mai curînd. S-ar părea că faţa de Constantin Mavrocordat, care ţinuse a desfiinţa „vecinia44, stînd cu uşile divanului deschise, avînd „multă vorbă cu prostimea44 şi fiind în stare să închidă şi să califice dc „mare mascara44 pe orice boier care ar fi jignit nn ţăran, cronicarul are o atitudine dezaprobatoare. Cn toate acestea, letopiseţul este unul dintre cele mai bogate în date refe- 688 www.dacoromanica.ro riloare la contradicţiile de clasă ale vremii. In zilele Ini Ioan Mavroeordat văcăritul urca la 7 lei şi 45 de bani de vilă, „rare era nn marc greu |ărei“. Acest domn mai scoase gorstiua cile 11 parale de oaie, „oare greutate şi nevoie nu poci arăta cile au făcui pe bieţii săraci4'. Pentru aceasta „umile blăstămnri an luat de la săraci... ales de la babile cele văduve, pînă una au zvlrlit cu o piatră in el In ziua in care an purces din Iaşi1'. Constantin Kacoviţă, la presiunile lui Slavarachi, care se inima m socru-san Manolachi Spătarul, a scos vădrăritnl şi „gorşlina întreită41, făcînd apoi şi „adaoşagnri44 şi „scoţând şi sferturile de aginnsu încă şi îndoite, că-l blăstăma ţara4'. Aşa dar cronicarul nn Încetează a condamna aceste forme de exploatare, iar pe de altă parte, denunţă huzurul boierilor : „Tară boierilor Ic parca bine, căci inîncau fieşlecare, şi aveau tot ridicălnri, ales cei ce şedeau la ţară, şi de atnncc au făcut bani toţi boierii4'. Alianţa dintre boierimea autohtonă şi grecii fanarioţi, în frunte cu domnul e denunţată : ,.Domnului încă nu-i păsa: canla să apuce; grecilor aşijderca, că şi ei cişligan eit puteau şi mincan rnşfetnri destule, căzînd la boierii, căci erau paulele (titlurile, demnităţile) ieftine44. Cu lux de amănunte cronicarul rclaleaza împrejurările in care a avut loc abolirea văcărilnlui sub presiunea maselor populare, pe la 175(i, sub Constantin Raeoviţă. Sc evocă adunarea norodului la mitropolie, cînd s-a oficiat afurisenia „dc patru ori a patru generaţii" împotriva celor care \or reînfiinţa acest bir. Scena rămine memorabilă şi se vede cutremurarea cronicarului care fusese dc faţă : „Caic nn pnlrin arata ce linet era în biserica de strigarea norodului, arălînd în lanntru oricine ar numi, oricine ar îndemna, ori bani ar lua, ori la slujbă ar merge, afurisit să fie în veci, ferul şi petrele să putrezească iară trupul Ini să răiniic in veci44. Comedia afuriseniei are, peste cîtva timp, un epilog de tot liaznl, i atunci nn anume Yasile Ganea care convinse pe mitropolit sa demisioneze, îndcmuîudu-l, între altele, să ia şi „cîlcva pungi pentru paretisn peşin4', promiţiudu-i şi alte „ridicătnri44, ..scutiri44 şi ..mili’4 spre a-şi petrece restul vieţii „cn linişte4* şi „evlavie44. Domnul fu cointeresat în afacere, prin aceea că în scaunul mitropolitan fu chemat un frate al sau, Gavriil, arhiereu la Salonic, care, după ce făcu şi el „.paretisu... Inînd şi AO dc pungi dc bani gala4', plecă din Grecia şi deveni mitropolitul Moldovei, în care calitate dezlegă văcărilul, reînfiinţat apoi sub denumirea dc „fnmărit44. Cronicarul nn e un gîndilor şi nici nn om cu cultură care să pretindă a sc mişca în idei generale. Dar amănuntele privitoare la oaincui şi vreme, documentele vii, abundă. Grigorc Gliica iubea petrecerile, mergea să asiste la halca In dealul Coponlni, dădea mese boierilor „cu dzicăluri şi cu multe eglingelc4. în vremea lui a fost ciumă, „că utila murea cît nu-i putea dovedi cn îngropatul, ci răiuîncau pe cîuipii do-i mîucau fiarele41. Domnul avea un frate, Alexandru, tcrziinanul Porţii („l-am văzul şi noi, om dc fire şi arătos44), căruia trăznclul îi arsese „giumatale de barba şi hîrliilc din sîn, lopindn-i şi nn. lanţ dc aur a iconiţei ce purta în sin" ţie o vreme dc furtună, cînd sc afla înlr-un cort de campanie. Om cu vederi www.dacoromanica.ro largi, Constantin Mavrocordat „se... apucă de capul preoţilor să-i înveţe carte, frămîntîndu-i în tot chipul". Tot el orîndui preoţi de mir pe la mănăstiri, spre a stăvili imoralităţile, deoarece „ieromonaşii", în biserică, „stau cîte un minut înaintea fieştecăreia muieri de o tămîiază şi o priveşte din talpă pînă în cap, puind gînd rău în capul lor asupra acelor muieri". De altă parte, acelaşi domn dăduse dispoziţii „ca să se ridice femeile cele rele din pămîntul nostru" şi să fie trimise şi închise „în sfîntul Gheorghe la Mitropolie" pînă s-ar găsi bărbaţi care să le ceară de neveste. Cu un condei sigur, imitînd poate pe Miron Costin, cronicarul descrie o altă năvală a lăcustelor, prin 1748—49 : „Pe unde se puneau rămîneau locul negru ca cînd n-ar fi fost semănat nimică niciodată, sau grîne de era, sau vie, sau mălai, sau păpuşoi, sau pădure de era înfrunzită- rămînea, părea că-i uscată". Foametea care urmează e aşa de cumplită încît „uscau oamenii coji de copaci şi le pisau fâcîndu-le făină, le mestecau cu cîte puţină făină şi le făceau mălai şi le mînca". Documentul rămîne viu, deoarece cronicarul declară imediat că toate acestea „mi s-au întîmplat şi mie de am văzut cu ochii în cîteva sate la ţinutul Botoşenilor, fiind eu orînduit cu slujba domnească acolo iama". Există însă scene descrise atît de amănunţit încît prezenţa autorului se ghiceşte de la sine, precum aceea în care Grigore vodă Gbica se întîlneşte cu Skinmi-agasi în şesul Bahluiului. „...care viind i-au ieşit domnului înainte, în şes, cu mare alai şi dîndu-i fermanul cel împărătesc de călare, l-au sărutat, puindu-1 în sin ; şi vrînd să se sărute cu agasi de pe cai s-au tulburat aţii (armăsarii) lor şi sculîndu-se aţii în două picioare, au alunecat calul domnului de picioarele de dinapoi, au căzut în... şi vîmd să saie de pe cal au căzut pe un picior şi îl durea zicînd prostimea că nu-i semn bun". Cu conştiinciozitate sînt pomenite în letopiseţ petrecerile domneşti, nunţile, ciuma, focurile, cutremurile, apariţia unei comete etc. Cronica este umplută cu amănunte şi de alt ordin, nu mai puţin interesante pentru epocă. Exterminarea negustorilor „laji" este descrisă pe larg, ca şi afacerea unui franţuz, sau a unui frînc, care nu .'se ştia de era „frînc sau frlncoaică", tăiat, în cele din urmă la Ţarigrad. Interesantă este însemnarea unor amănunte semnificative privitoare la apariţia capitalismului la noi, cum ar fi — de pildă — înfiinţarea unei „cbirhanale, adecă postăvărie" de către Grigore Alexandru Ghica, care adusese nişte meşteri nemţi, anume pentru aceasta. Turcii nu se arătară în-cîntaţi însă. Cînd i se prezintă „o bală de postav prea frumoasă", drept „peşcheş", sultanul Mustafa, în loc să preţuiască „ce odor au făcut acest pămînt" strîmbă din nas, căci „la turci aceste nu se trec, căci ei ştiu numai bani să ceară". Argumentele pro şi contra paternităţii lui Enacbi Kogălniceanu asupra acestei cronici sînt egal de puternice. în orice caz, strămoşul ilustrului bărbat de stat şi om de cultură al secolului următor, ar fi fost în măsură să scrie această lucrare. Era cărturar, pentru că ştim sigur că, aflîndu-se la Ţarigrad, prin 1760, întovărăşind acolo pe mazilul Constantin Racoviţă, achiziţiona manuscrise romîneşti. El mai copiază, în afară de cronica ce i se atribuie, pe aceea a lui Amiras, şi ajungînd cu transcrierea la anul 1730, interpolează o autobiografie cu multe referiri la epocă. De aici aflăm că se născuse la 10 oct. 1729, ca al doilea fiu (primul era Constantin, bunicul lui Mihail Kogălniceanu) al căpitanului Vasile Kogălniceanu din garda lui Con- 690 www.dacoromanica.ro stamtin Ipsilamti, pe vremea lui Grigore Ghica vodă. A ocupat felurite funcţii, între care şi pe aceea de vătaf de aprozi, şi a cunoscut, cu siguranţă, evenimentele şi oamenii, printre care de altfel însuşi figurează în cronică, dar nu la persoana întîia. LOGOFĂTUL GHEORGACHI După cea de-a doua domnie a lui Dimitrie Cantemir şi jpînă la sfîrşitul domniei lui Miliail Suţu adică între 1712 şi 1821, cît durează epoca fanarioţilor .propriu-zisă, numai în Moldova au fost 34 de schimbări de domnie. Aceste .dese schimbări de domni nu aveau — după cum se ştie — un caracter întâmplător, ci erau dictate de politica turcească în ţările romîne, care stabilise ca domniile să fie înnoite din 3 în 3 ani. * Această situaţie a dus la necesitatea codificării unui protocol şi la apariţia, Sn Moldova, a uuei scrieri intitulate Condica ce are întru sine obiceiurile vechi şi noi a prea înălţaţilor dompi, care s-au făcut din porunca prea înălţatului, luminatului şi iubitorului de Ilrisios domnul meu şi oblăduitorul a toată Moldova Io Grigore loan V. V. care s-au alcătuit şi' s-au scris de mine prea plecata slugă Gheorgachi, al doilea logofăt, aici în oraşul laşului, la anii 1762, noiembrie 5. Nu cunoaştem numele de familie al autorului scrierii. Lucrarea este însă interesantă, expunerea clară, atrăgătoare prin pitoresc şi inedit reconstituind epoca prin descrieri de ceremonial, din care lipsesc însă personajele. Iată, de exemplu, descrierea înscăunării: după luarea domniei, la Ţarigrad, se reped oamenii cu „zapt fermen" la boierii caimacami, din Moldova. Aceştia pregătesc rădvan, carîtă şi care pentru „agarlîc" pe care le trimit în întîmpinarea voievodului. La Galaţi, de ceasta parte a vadului Dunării, se orînduiesc boierii de-i fac alai şi-i sărută mîna. Acesta îi tratează cu cafea la fiecare popas şi, pe cei mai de vază, îi ia cu sine în carîtă, pe rînd, consultîndu-i despre treburile ţării. La fiecare conac, după cafea se face şi divan norodului, „mîngîiere" ca aceea că „vor avea toţi o dreptate". Ajuns alaiul la Iaşi, domnul descalccă la mănăstirea Galata ; apoi punîndu-şi pe umeri cabainiţa împărătească, pe cap cuca şi avînd lîngă isine pe schimni-agasi, cel „rinduit de împărăţie pentru aşezarea domnului în scaun", cu mare alai descinde „încet-încet", „în oraşul laşului pe la vamă", la biserica sfîntului Nicolai. In biserică, mitropolitul ţării, împreună/cu episcopul Romanului şi al Rădăuţilor (în lipsă, acesta din urmă putea fi înlocuit cu acela al Huşilor) îmbrăcaţi în cele mai scumpe odăjdii, înfăţişează domnului, spre a o săruta, evanghelia, în timp ce protopsaltul intonează axionul. Alaiul pătrunde apoi în altar şi, în timp ce domnul, mitropolitul şi episcopii se ţin de mînă înconjurînd pristolul, se cîntă — ca la nuntă — „Isaia ha-reve" „iară pre limba romînească Isaia dănţuieşte". Mitropolitul pune omo-forul pe capul domnului şi-i citeşte molifta, îl miruieşte, îl sărută pe frunte şi apoi îl lasă spre a fi luat de subţiori şi pus în „domneasca strană". In acest timp cîntăreţii intonează „ton despotin" şi „polijchronian". Ceremonia religioasă terminată, domnul încalecă şi merge drept la palat, unde, în picioare, „drept domnescul său scaun" avînd la dreapta pe acelaşi schimni-agasi, pe beizadele, mitropoliţi, episcopi, arhierei şi boieri, fiecare după 691 www.dacoromanica.ro #* . tâ * *£■ '1 i . * Hi/ ' V'f %t% •aV ^ V * * 7‘ (* i,r, , V * .A^)4 7 JllJ; V. ÎS »» 1 < ,-SL’ k A^C '* V 1? a'*""i. / • ' ■’ . ' * '« iT~' CJWjţV7t f*. Jâcjt««.faiLy>!^*a - .X^aSti atiAfraacs^(rA^iiiU>au< '*jW i » , » * i). . iv i »« * » • * *„* („ u-îssa. l,l m «Mtfitî A ^a^C.TJW '.A <* ^ f-? -i- ■ .7 • , 'i ,*“.V \ J » . ntţţtM . Jltwyitait . Xkjixx. Hjut^t ir-iyiVmi . 3a irului i , UnMxttK 7U i«n«* J^r.to ^kk&anfot . YAt«fît*ai^ fcV»W L, V . * * VA', . , Vu 'ÎL Iju o»tfi*Jtjiţţth. .-, cN. * ,jf«? .(uVr"S«V< l)'Ij^ri:11 J,4a| fytjftAf’ ' jjîV* «.pufai ax.vţftaîu^^^^ t\:. Pn-inii din O «mira lui Gl.corgaeln (fila 4). www.dacoromanica.ro rangul lor în juru-i, scoate din shi hatişeriful, îl desface de pcccţi, îl săruta, îl duce la frunte şi-l dă apoi lui divan-efendi care îl citeşte în ,,veliglas“. Cînd s-a terminat citirea, se slobod toate tunurile şi începe să chite „mc-terliancana cea împărătească11. De-abia acum domnul se uşuză pe scaunul sau şi „îmbracă", înceipînd cu scliimni-agasi şi torumiînd cu cei mai de rîiul boieri, cu blăni de samur ori cu simple caftane, ori numai cu „capotnri" şi .,bcuişuri de postav" pe „fieştecare, după cinstea sa“. Se cileşte în fine, traducerea hatişerifului ,,scos în limha ţării", în timp ce boierii trec de. sărută mîna domnului şi haina cea împărătească. Î11 zilele următoare urmează numirile în boierii, începînd cu vel logofătul şi vel vornicul de ţara de jos şi tcrininînd cu „partea slnjitorcască", căpitanii de ţinuturi şi başbulucbaşii. 0 întreagă ceremonie se prevedea şi la luarea „niucarclnlni", semn că turcii înţelegeau — mai cu seamă aici — să fie respectată o disciplină severă. Se trăgeau clopotele, se scoteau tunurile, se auzea iarăşi meterha-neaua, apăreau iarăşi darurile de blăni şi caftane, se citeau în adunare hatişerifuri ctc.' totul acoperind transportul de hani, extorcaţi din ţară spre Couslauliuopolc. In general, „condica" lui Gheorgachi este nn bun document spre a se demonstra că, pentru acea epocă, ceremonialul ţinea loc de disciplină şi de lege. E prevăzut aproape totul: „Ce obicei este cînd Mitropolitul sau Episcopul face paretesis", „Obiceiul şi orîndniala Divanului în ce clipă urmează", „Ţeremoiiiile ce se fac la solii străini ce trec prin oraşul laşului niergînd la Ţarigrad", „Ce obicei este cînd se întîmplă să se împreunc domnul cu Ilauul sau cn iuciutiulun-paşa", „Ţcrcmouia ce se face pre deplin, Ia iuciutiulnn-paşa cînd este să treacă prin oraşul laşului" ete. Unele dintre aceste ceremonii an nn caracter oarecum mai gratuit, foarte interesant pentru culoarea epocii. Aşa, de pildă, „Obiceiul ţeremoniilor ce se fac în ziua de agiun a naşterii domnului Ilristos, la Bobotează, la sfîutul Vasile", la „ziua învierii", ori la sfîulul Ghcorghc. Obiceiurile sînt mult îndepărtate de cele populare. In ajunul Crăciunului vel cămăraşul gătea „vutcă şi confcturi, care se chiamă coufeţiouc" şi vel eupariul „lua credinţă" din paharul întins pe tipsie domnului ; la Bobotează se închinau domnului plocoane, couslîml din vulpi, peşte de munte, smîulîuă de bivoliţă, iar cînd acesta, la biserică, săruta micea, se slobozeau .tunurile şi începea să chite nieterhaiieaua ; la sfîulul Ghcorghc „dacă este clmpnl încheiat cu iarbă" se prevedea organizarea unor petreceri cu „miel fript întreg" şi parade hipice ctc. Iu realizarea lucrării sale, singura de acest gen în literatura noastră veche, logofătul Gheorgachi a pus la contribuţie lucrări bizantine, precum Descrierea ceremoniilor curţii de Constantin Porfirogeuitul şi Despre demnităţile palatului de Georgios Codinos, pe care îl folosise — în oarecare măsură — şi Diniitrie Cauteiuir hi Descripţia \Ioldaviae. Lucrarea este însă cu totul originală prin conţinutul ei, fiind mai de grabă o codificare a uiior obiceiuri impuse de specificul domniilor fanariote atunci cînd amestecul turcilor în treburile politice ale ţărilor roinînc au atins cea mai marc intensitate. 693 www.dacoromanica.ro MIHAI CANTACUZINO Banul Mihai Cantacuzino, care ne-a dat şi Geneologia Cantacuzinilor a scris o Istorie, a Ţării Romîneşti, tipărită în versiune greacă, dar păstrată şi în redacţia originală, romînească. Unii cercetători au atribuit opera stolnicului Constantin Cantacuzino, alţii au socotit drept autor pe Pîrvu Cantacuzino, fratele lui Mihai. N. Iorga însă a argumentat în mod convingător că autorul acestei Istorii nu poate fi decît Mihai Cantacuzino. Intre timp a ieşit la iveală un manuscris grecesc (nr. 916 din Biblioteca Academiei R.P.R.), cuprinzînid această istorie, cu un lung titlu, interesant din mai multe puncte de vedere, în care sînt trecute între altele chiar numele autorului : Mihai Cantacuzino, şi data: ianuarie 1776. De altfel şi cea mai mare parte din materialul statistic cuprins în lucrare nu putea fi cules decît de cineva care a fost mare vistier, şi a avut de-a face cu chestiuni administrative şi financiare. Se ştie că M. Cantacuzino a ocupat mai mulţi ani postul de mare vistiernic. Mihai Cantacuzino a.fost filo-ruS şi a luptat pentru scuturarea jugului otoman şi independenţa Ţării Romîneşti cu ajutorul ruşilor. El a fost printre deputaţii aleşi care au mers prima dată la Rumianţov, iar a doua oară la Petersburg. M. Cantacuzino s-a stabilit în Rusia înainte de încheierea păcii de la Kuciuc-Kamargi şi a activat în armata rusă cu gradul de general maior,. După încheierea păcii el a venit în Bucureşti, cu aprobarea ţarului, şi după ce şi-a vîndut averea mobilă şi imobilă lui Alexandru-vodă Ipsilanti, s-a întors din nou in Rusia. Istoria lui Cantacuzino se poate împărţi în trei părţi. 0 parte tratează formarea poporului romîn pe baza unor lucrări în manuscris : Vechea cronologie, Letopiseţul ţării, Istoria Ţării Romneşti de stolnicul Constantin Cantacuzino şi a unor cronicari sîrbi şi unguri, precum şi pe baza unor lucrări tipărite, scrise de Anton Friedrich Busching, Martin Schmeitzel etc. In a doua parte, care este cea mai dezovltată şi cuprinde mai multe capitole, autorul vorbeşte pe larg de organizarea administrativă a ţării, de diferitele dregătorii, de veniturile fiecărui boier care ţinea o slujbă. Alte capitole se ocupiă de breslele din ţară, care aveau diferite privilegii, de industrie, care era foarte redusă pe atunci, de exportul şi importul ţării, cu arătarea centrelor comerciale şi a tarifului vamal pentru mărfurile importate, exportate sau vîndute la oboare, de şcolile domneşti, de spitale etc. Datele statistice utilizate de M. Cantacuzino sînt bogate şi foarte preţioase. Autorul Vorbeşte de asemenea de hotarele Ţării Romîneşti, de rîurile, vadurile şi drumurile principale, de numărul judeţelor, al bisericilor, al mănăstirilor şi al metocurilor aflate în fiecare judeţ etc. In această parte autorul intercalează cîteva preţioase hrisoave, care au fost apoi reproduse şi de Dionisie Fotino în istoria sa. Partea a treia cuprinde o cronologie a domnilor Ţării Romîneşti, de la Negru vodă pînă la Alexandru vodă Ipsilanti. Unele domnii sînt tratate mai pe larg, altele aproape telegrafic. Uneori întîlnim amănunte interesante. Astfel, la Şerban vodă Cantacuzino autorul menţionează că acest domn a întemeiat prima şcoală grecească în Ţara Romînească, a introdus pentru prima dată porumblil îri fairă, ia înfiinţat o fabrică de postav la Afumaţi. Mihai Cantacuzino arată o simpatie vădită pentru Mavrocordaţi (Ioan şi Constantin) şi aversiune pentru Racoviţeşti. Astfel, despre Ioan Mavrocordat spune 694 www.dacoromanica.ro Pagini din Istoria Ţării Romtneşti a lui Mihai Cantacnzino (fila 18). www.dacoromanica.ro că a eliberat un marc număr de robi roiului de la tatari si că a adus din ţări străine mari cantităţi de grlu cu propria sa cheltuială, şi le-a împărţit populaţiei, care suferea de foamete. l’entru reformele lui Constantin Mavrocordat are cuvinte de laudă şl arată că în urma acestor reforme Ţara Romîucască a intrat pe drumul cel bun şi progresează, iar oamenii de peste Dunăre şi din Ungaria veneau sa se stabilească în ţară. De asemenea şi Gliiculeştii sînt destul de favorabil trataţi-. Iu schimb antonii condamnă purtarea lui Mihail Racoviţă, care a introdus obiceiuri rele de la Înalta Poartă şi a distrus influenţa boierilor In alegerea domnilor, lăcomia de bani a lui Coust. Racoviţă, care a trimis In surghiun (în Cipru) pe adversarii săi Văcăreşti. Aminteşte apoi măsurile drastice luate de Ştefan Racoviţă, fratele şi unuaşul lui Constantin, care, pentru a intimida pe boieri şi a avea mîiiă liberă îh guvernare, a sphizurat în ziua sosirii lui în ţară, hi curtea domnească, pe stolnicul Ştcfanache şi pe Iordache Băjescu. .Ştefan vodă Racoviţă din cauza purtării sale şi a dărilor grele puse asupra poporului, a avut de înfruntat revolte populare, care an fost înăbuşite cu *grcu de amăuţii săi. Istoria lui M. Cantavuzino ni s-a paslrat iîh zece manuscrise (opt în Bucureşti şi două la Cluj), cinci îu limba romîuă şi cinci în limba greacă (unele din ele cuprind scurte fragmente) care diferă uneori în detalii unele de altele. Oricine va citi cu atenţie textul grecesc îşi va da scama.că este vorba de o traducere şi că originalul a fost scris îh limba romîuă. Textul grecesc este pliu de cuvinte roinîiicşti, de pildă xXâîa (claie). ţATrâviTua (baniţă), TCfeaâXa (prăsilă) po-rsi; (roţi), laxaXurţievoţ (iscălit) ctc. Apoi îutîliiim denumiri, în unele manuscrise îiitr-o formă romîncască, în altele îutr-o forma grecească. De exemplu, îh ediţia fraţilor Tuuusli avem ’AtcocteitxoîXop,, ’AXxouvsT^eviXop, ’App.7tou(A7rev, T&V M7tcpXeVTY)8<; e i ' - / ' » /:V' ■ * • ‘^1 "l”!/’*’’t‘ t r 9t-tai ţojţyHjytatMMj I 'niA^^zj^es * ^1^‘^fi*****^* <£* j c/7ffj>y*s** 0 * 'i ♦,/ •*'- 1 •> *- I *i* ,,.-•* ' J *4/tfije< -J- £*tiflfVy>c ‘•gţ Jyv 3^/ncuo (ahc uo^ Ja* £o-4m/^ *£4i*r Japf&t jţpzrej7y**vyt,V Zer/x^ ; fi •. 7lxt(+*^ 1 W;+ / , :i “V'2* f"******?*#1 -X*0'‘*~*'j'***£~mv** %* £ J&>Teiv&£ y.xl t& loTopixiv auTOO gpyov (Dionisic Koiino şi opera lui isioriea. Atena, 1938, p. 148—133); Şt. Dczdechi, Cronica inedită dc la Blaj, a protosinghelului Naam Rimniccanu, Cluj—SUrin, 1914, p. 21—27 passini. § Istoria evenimentelor din orient cu referinţă la principatele Moldova şi Valuliia, din anii 2769—1774, scrisă de biv vel stolnicul Dumilrache, după copia Ini Necolai Pilcştcanul din anii 1769—1774, ed. V. A. I'recite, în „Analele Academici Ro-nrinc1", meni. seeţ. ist., scria 11, tom. X, 1889; I. G. F i 1 i t t i. Cine c cronicarul Dumitrache? în „Convorbiri lilerare", LVII, 1923, p. 827—833; G. Pascu, Dumitrache Varlaam, în „Convorbiri litera re1-, LVII, 1924. p. 282—296; 1. C. l' i 1 i 11 i, Cronicarul Dumitrache, în „Revista istorica roniîn.a", 111, 1933, p. 193—201; I. 1 o n a ş e u, Lucruri noi despre cronicarul Dumitrache, în „Revista istorică romînă", 1\, 1939, p. 216—263. § 1. L ii p a ş. Cronicari şi istorici romi ni din Transilvania. 1, ed. a 11-a, Craiova, 1911. POVESTIRI ISTORICE IN VERSURI 0 atenţie specială în istoria literaturii se caile să acordam povestirilor Iu torsuri şi pamfletelor din secolul al XVIII-lea, impropriu numite cronici rimate, deoarece majoritatea conţin nu o suită dc iutimplări, ci un singur episod. Originea acestor povestiri anonime parc a fi cultă, cărturărească ca şi aceea a cronicilor rimate dc la Începutul secolului al XlX-lea datorite pitarului llristnclic şi lui Zilot Romliiul. Ln poet anonim, poate din lindurilc clerului, a compus pe marginea et enimentuliii mor|ii Ini Constantin Brîncoveanu Cin tecul lui Ştefan vodă cu ti Ini Constantin vodă cîttd l-an tăiat îinţtăralnl, raspiudil în mai multe copii în secolul al XVUI-lra, cea mai veche fiind din anul 1730 (altele două sînl din 1756 şi 1779). IV Cartojau a semnalat o varianta inedita (ins. 4730) care dchutea/.a cu o meditaţie asupra labilităţii soarlei omeneşti, devenita ulterior colind şi cuirasa de Anton Panii, în ale sale Cintece de stea din 1030; O pricină minimala Ce au fost în Imnca ţoală Di-ncrput şi din vecie Precum şi Ia carie seric... Gă li lumca-nşclăloarc Şi foarlc îi trecăloarc Dc-i face şi-i amăgeşte Şi pre toţi i prilăstcştc Prc domni şi pro împăraţi Şi prc cei cc sînt bogaţi Dc-i vroieşte-n avuţie Şi să ţin în sunietic Ga cîud nu ar avea moarte... Prc emu ială c-au privit La Constantin vodă cc-an domnit. 701 www.dacoromanica.ro Cîntecul narează în continuare sosirea Imbrohorului cu ordinul de mazilire, aducerea lui la cunoştinţa boierilor care îl ascultă plîngînd, alegerea noului domn şi schimbul de cuvinte dintre Brîncoveanu şi Ştefan Cantacuzino (relatat şi de Del Chiaro). Ştefan Cantacuzino mulţumeşte de încrederea ce i s-a acordat şi neagă amestecul său în conspiraţie, Brîncoveanu îi aruncă învinuirea în faţă : De Domnul nu tc-ai temut ? Tiranului m-ai vîndut. Imbrohorul adună mulţimea la curte şi ureînd pe ex-domnitor cu al săi în caretă îi porneşte spre Ţarigrad. Poporul urează voievodului să se întoarcă curînd : Să scapi de-această urgie Să fii iarăşi în domnie, Că bine ne ai domnit Şi cu pace ne-ai hrănit... Osîndiţii sînt aruncaţi în temniţă şi lăsaţi acolo toată vara. Execuţia are loc la mijlocul lunii august, pc ţărmul Bosforului, sultanul ncluînd în seamă tînguirea condamnatului: Cu cc.(i sîntem vinovaţi Dc pierim nejudccali ? Măcar să-ţi fiu vinovat, Dar copiii ce-au stricat ? Del Chiaro susţine că Brîncoveanu a păstrat pină în ullimile clipe o atitudine demnă şi că şi-ar fi îmbărbătat copiii în faţa călăului, zicîndu-le : „...Fiţi curajoşi ; am pierdut tot ce am avut în această lume ; cel puţin să nc tnînluim sufletele şi să nc spălăm în ele păcatele11. La fel spune şi cîntecul : — Nu vă fiilor spăriaţi Ci pc dumnc7eu rugaţi Şi strigaţi toţi cu tărie Şi cu glas de bucurie ; Puţină durere-om lua Şi în rai că vom intra. In ochii îngroziţi ai doamnei, sabia retează capetele celor patru copii şi al tatălui, iar trupurile sînt aruncate în mare. In final poetul reia tema bogăţiilor amăgitoare şi a norocului nestabil de la început, „filozofia" întîm-plării, detaşată apoi din context şi transformată în colind. Din 1767 datează Istoria lui Iordache Stavarache, biv vel spătar .şi başi-capnehihaia al Ţării Romîneşti (ms. B.A.R.P.R. nr. 4468) tradusă din greceşte şi relatînd moartea influentului agent diplomatic fanariot, cunoscut din letopiseţul anonim al Moldovei 1733—1774, Stavarache sau Stavracoglu, negustor de tabac, putred de bogat, socotit chiar de grecii din Constantinopol «Ircpt „al doilea împărat". Voind să scape de el, moldovenii trimit o plîngere împotriva lui la Poartă prin hanul tătarilor. Stavracoglu speră să îmblînzească pe turci, dar aceştia îi pregătesc un sfîrşit înfricoşător. După ce-1 ucid prin strangulare, 46 - c. IUI 708 www.dacoromanica.ro tl înfăşoară Intr-o rogojină \ eclie, ll aşază într-un caic şi-l duc acasă, unde-1 splnzură de fereastră gol: Unde-I vedeai săracu splnzurat Cum li ş&dea rău desbrăcat Iar In piept o hîrtie li lipise, Acolo toate (aptele lui scrise; Iar spătăreasa cu ocheanul s& uita Şi pe el greu ll Jalea. Trei zile au şăzut splnzurat Că Împăratul aşa porunca i-au dat Pe Stavaraclie sa nu-1 îngroape în pamînt Ci să-l lepede in al mării afund. Patriarhul interzice pomenirea numelui lui Stavaraohe, iar sultanul, bănuind că are bani ascunşi In ziduri, li dărlmă cele trei case din Ţarigrad. Păţania lui Stavaraclie este dată drept pildă pentru nesăţioşii de averi : Vedeţi boieri averea cea multa ce (ace, La ce hal şi la ce moarte pe om trage Pe cum l-au tras şi pe acest boiari mare De să ţinea că este ca un leu de tare. 0 variantă manuscrisă dă numele traducătorului în versuri romîneşti : Hagi Stache, fiul lui Hagi Constantin Malachie din Rîmnicul Vllcii. Naraţiunea despre răscoala volintirilor lui Pîrvu Cantacuzino, relatată de cronica lui Dumitracbe, o întîlnim aproape identic In povestirea în versuri intitulată Istoria Ţării Romîneşti de la leatu 1769 şi a Bucureştilor săracii-Cunoscută In mai multe variante, această povestire înfăţişează punctul de vedere al boierimii (autorul a fost presupus, fără date certe, un anume Ştefan Rusănescu), deoarece depllnge urmările răzmeriţei mai ales asupra acestei clase : Săraca Ţară Romîneascfi Care Intli să te Jelească ! Unde erai minunată, De toată lumea lăudată, Domnie ca o eră ie, Acum rămăseşi pustie! Boierii tăi cei cinstiţi, Toţi oameni risipiţi, Pînă-n pămlnt sărăciţi! Cîmpii au rămas pustii De cirezi, de herghelii. Sate, oraşe frumoase Toate pînă-n pămlnt arse! Răsculaţii sint prezentaţi cu dispreţ ca o adunătură de calici care vor să ia In stăpinire Bucureştii şi să prade populaţia. Reţinem portretul caricatural al comandantului răsculaţilor, polcovnicul Ilie Lăpuşneanu şi al celor doi arhimandriţi, episcopii Damaschin de Argeş şi Sofronie de Vieroş, ironizaţi ca judecători improvizaţi, care „ţinea bastoane şi judeca din canoane**: Şedea tn spătărie Acel polcovnic Ilie Pă poreclă Lăpuşnean Cu conteşul lui Cioctrlan. îmbrăcat, Înfăşurat. 706 www.dacoromanica.ro Părea că este un glnsac umflat. Cu o săbioară încins Şi vorba cam cu plîns. La obraz rumeor, Umbla cu capul gol. Do a dreapta Argeşanul Şi de stingă Vieroşanul, Amîndoâ arhimandriţi, Cu minte şi iscusiţi. Autorul stăpînea limba greacă şi vedem că maiorul Zgurali se adresează lui Deli Costea în greceşte: Ego ilte me askeri Na ton vano is to heri Ke tora ti tergiazi Os toso na me pirazi. [Eu am venit cu oastea Ca să te iau In mină Şi acum ce tot zăboveşti Ca să mă superi.] Moartea spătarului Pîrvu Cantacuzino în luptă este im prilej dc a exprima protestul faţă de robia turcească, ceea ce înseamnă că autorul era totuşi om cu dragoste de ţară : Dar Spătarul Pîrvul, săracul, Pentru ţară-şi pusă capul Tot ca să ne izbăvească Din robia cea turcească. 0 Istorie de patima Galaţilor, din acelaşi an, 1769, descrie schela de la Dunăre după un incendiu : Schelă mare şi vestită Astăzi este plrjolită Corăbii cu trei catarge La Calaţi n-au la ce trage. Biblioteca „M. Emiucscu" a Universităţii din Iaşi posedă un fragment de 44 de pagini (lipsesc 24 de la început) dintr-un poem dedicat de moldoveni feldmareşalului Rumeanţev, comandantul oştilor ruseşti care în războiul dintre 1768—1774 a alungat pe turci din ţările romîne. Poemul narează în chip de jurnal bătăliile de la Pclinei, Cahul, Ismail, Chilia, Tighina, Cetatea Albă, Brăila, Bucureşti şi se încheie cu bătălia de la Giurgiu din anul 1772. Autorul n-are meşteşugul versificaţiei, nici un dar poetic deosebit, totuşi unele crîmpeie au anume mişcare, precum bătălia de la Cahul în care fcld-mareşalul Rumeanţev intervine personal în fruntea grenadirilor: Turcii cum îi văd se umplu de frică Vor să sc gătească prea cu mare pripă. Deodată călărimea le iese înainte ; Hala, hala, zic cu năvăliri multe. Atunci şi vizirul din ienicerime Mulţi viteji alege şi tot pedestrime. Pe-aceştia numeşte dalcălici să fie, Ca nişte îndrăzneţi la moscali să vie. Şi-ndatâ cum purced, aşa, pinză, merg Unde era Baor, ca să se aleagă. Cu săbiile goale intră, năvălesc, 707 www.dacoromanica.ro » /M • -Ar/-e( ■■ Vi •/ *>< ;.r:r*'~' ' »'V (r*>*.**Ol 7( ^ -.*• . ’*•'■/!* ii “H:,. 5 Jl< (Mh*4f AM ?. #w y, ^ ^ **- #. ut ■ '*y? ^iVî <^>**** «a; ■ ^ ?Jîfc • c <’* » r^i* **£Av| **«*«»# * f t • /* - ~ *Hf A* ' ' ,V‘t O * pnnxotux ’■ x Tâ -V‘«- •' . *,v<., . rcniUitVK&iitoi^cua * # P. ; O .. *,' <'*•». - ■’*V‘ ?-ţ;S .* bajf tKt' mareatSTmtiacyR *. r-*îţ 'l|j|!ţ£'-M <^ »>U*VMhAĂ4/- •., . .' -. • ^ .*. v > f^T . «. ^ -^tUa^t’tjCm ţt**»**/ jţţa-A « l^ 3fc*^»Yi» 4ăţ? ftfcin Us . >,/ j Tn«, »<-#.ilM /■> * \ ' ' 'J8fâ tun* < *vs*i^'wJJjsţS '^■K Pagină din Uciderea lui Gr. Ghica, în versuri. www.dacoromanica.ro Careaua mai sparg, şi tot se silesc. Atunci feldmarcşal singur au statut, Din careaua doua granatiri au smult ; Aleşi granatiri din pervoe polc Şi cu grabă mare intrară la loc. La lupta iau parte şi „volintiri liusari“ moldoveni. După luarea Brăilei, Rumeanţev vine la Iaşi, iutîinpinat de arhierei, boieri din Moldova şi din Ţara Romîneascâ. Ca altădată Petru cel Mare, feldmareşalul impresionează prin simplitate militărească, prin lipsa oricărei vanităţi, prin spiritul său popular. La sflrşit poetul închină feldmareşalului eliberator versuri de slavă, după moda timpului, In acrostih, comparîndu-1 cu „Sţipionii“. Uciderea la Iaşi a lui Grigore al IlI-lea Alexandru Ghica de către un capegi-paşa în ziua de 12 octombrie 1777 a dat naştere, ca altădată tăierea lui Brîncoveanu, unui cîntec pe care Miliail Kogălniceanu l-a atribuit în chip arbitrar strămoşului său Enaclii Kogălniceanu. Ulterior s-au descoperit 14 variante din care cel puţin două (ms. nr. 830 şi 2507) au fost compuse în Ţara Romîneascâ (eroul e acelaşi domnitor care îu 1769 fusese dus la Pe-trograd, bănuit acum de turci de trădare). Poetul debutează prin a-şi cere iertare că nu este stăpîn pe „o limbă ritoricească" spre a povesti acea întîmplare „jalnică şi dc mirare" : Care s-au cunoscut foarte In halul Iumci deşarte Cum că n-are nici un bine Lumea statornic în sine. Capegiul trimis de la Ţarigrad a întins domnitorului o cursă : s-a prefăcut bolnav şi l-a invitat la casele lui de beilic, să-i citească firmanul împărătesc. Domnitorul, imprudent, nu şi-a luat cu el decît pe şeful gărzii, lu-fecci-başa, cu doi copii de casă, trei boiernaşi şi un vtori cămăraş. Ca să nu pîndească pe la perdele, turcii i-au poftit pe aceştia la cafele şi ciubuce, în timp ce bostangiii stăteau ascunşi peste tot. Abia cînd a pătruns în camera capegiului, văzîudu-se înconjurat de turci înarmaţi, şi-a dat seama de primejdie. Dar era prea tîrziu. Capegiul a cerut tabac şi, înlinzîndu-i tabachera, a făcut totodată liazuatarului semn să-l lovească cu hangerul. Lupta victimei cu asasinii dă o scenă dramatică : Foarte-amar se vaită Pîn-au spart şi fereastra, Ca să iasă şi să scape De acea cumplită moarte In zadar, fără folos, L-au oborît dc tot gios. Ş-alergînd să intre-n casă, Cei de la uşă nu-1 lasă -, Deci voind ca să sc-ntoarcă, Ncştiind ce să mai facă, Iar bostangiul celalt Cc sta de fată armat, Năvăli ca nişte fiară Şi-n cufite îl luară. Se munceşte şi s-aruncă, Şi să bate ca un peşte, In sînge se tăvăleşte. 709 www.dacoromanica.ro Apoi turcii îl decapitează şi, coborîndu-i corpul pe fereastră, îl îngroapă îu fundul grădinii, Iar capul într-o cutie L-au trimis la-mpărâţie. Conţinutul acestui cîntec este epic, autorul nu-şi propune să-şi exprime revolta faţă de crima mişelcască a tiranilor turci. El se mulţumeşte să filozofeze naiv asupra soartei nestabile, care n-a lăsat mortului, din toată averea, nici patru coţi de pîuză pentru înmonnîntare şi încheie cu o urare creştinească. Cîntecul l-a interesat între alţii pe F. J. Sulzer, care aminteşte de el în Geschichte des transalpinischen Daciens: „Scena aceasta lugubră, spune Sulzer, a fost povestită cu atlt mai multe contraziceri, cu cît erau de faţă mai puţini martori oculari. Se spune că capugiul ar fi remis domnului sentinţa de moarte şi că vodă ar fi avut cu capugiul un schimb de cuvinte şi că ar fi rostit chiar o lungă pledoarie întru apărarea sa. Basmul acesta a fost prins într-un cîntec în versuri, din care amintesc cuvintele pe care Ghica le adresa capugiului : Io siint pus domn de trei krai Kum t’indresnescbdy Se me tai ?“ Mihail Kogălniceanu mai atribuie, fără dovezi, lui Enacbi Kogălniceanu şi nişte Stihuri asupra peirei lui Manolachi Bogdan vel vornic, şi a lui Ion Cuza biv vel spătar, carii cu urgie împărătească şi de sabia domnească s-au săvîrşit în domnia măriei sale Constantin Dimitru Moruz voevod în anul 1778, august 18. Vina lui Manolachi Bogdan şi a lui Ion Cuza era de a fi trimis nişte pîri, ieftale sau arzuri, împotriva lui Constantin Moruzi, paşei de la Bender, lui Suliman Efendi. Scrisorile erau scrise de Dărmănescu şi semnate de Bogdan şi Cuza în numele mai multor boieri, printre care logofătul Bălănescu, Canta spătarul şi căminarul Romano. Acesta din urmă a fugit în ţara nemţească, iar domnitorul a osîndit numai pe capii complotului : Bogdan şi Cuza. Marele armaş Balş dovedindu-se fricos, funcţia de călău a fost încredinţată unui osîndit de drept comun, căpitanului Pavel. Relatarea execuţiei este plată, dar tînguirea lui Bogdan pe tema sorţii nestatornice conţine un mic fior poetic asemănător cu cel din Viaţa lumii de Miron Costin : O, prea mincinoasS lume, Vrednica de acest nume; O, lume prea ticăloasă, Cum mă desparţi de*a mea casă ; O, lume amăgitoare, Şi de grabă peritoare; O, lume vremelnică Viaţă netemelnică. De asemenea, atrag atenţia reflecţiile morale ale autorului asupra măririlor lumeşti : Nici înălţimea Nu este fără pogorîre, înălţatul în veac mult, Coborîtul într-un minut. In total însă, poemul de 618 versuri este prolix. 710 www.dacoromanica.ro BIBLIOGRAFIE § Cintecul lui Constantin vodă publicat de Gr. Creţu, In Convorbiri literare, IX, 1875, p. 329—331 (versiunea din 1730); ed. Ion Bianu (versiunea din 1809), In Buletinul comisiei istorice a Rominiei, I, 1915, p. 309—31,4. § Stihuri asupra domnului Grigorie Ghica, voevod al tării Moldovei de Enachi Kogălniceami; Stihuri asupra peirei lui Manolachi Bogdan, vel vornic şi a lui Ion Cuxa, biv vel spătar,,,, de Enachi Kogălniccanu, în M. Kjogălnicaanu, Letopisefile Moldaviei şi Valah iei, III, Iaşi, 1846; ed. II, Bucureşti, 1874. § C. C. G i u r e s c u, Istoria lui Iordache Stavarache biv vel spătar şi başi-capuchihaia al Ţării Munteneşti, S-au scris la anii 1767, iunie 22, în Omagiu lui I. Bianu, Bucureşti, 1927 ; C. N. M a t e e s c u, însemnări pentru povestea versificată Istoria lui Iordachi biv vel spătar, în Arhivele Olteniei, VII, 1928; p. 412—413. § Istoria Ţării Romîneşti de la leatu 1769, In Rev, ist. IV, 1918, nr. 4—10, p. 157—162 (ed. N. Iorga) ; în Dacoromania, V, 1927—1928 ; p. 509—616 (ed. N. Drâganu). § Istorie de patima Galaţilor, 1769, ed. Gr. Creţu, In Convorbiri literare, IX, 8 din 1 noiembrie 1875. § Emil Turdeanu, Contribufiuni la studiul cronicilor rimate, In Cercetări literare, II (1936), p. 1—54. § N. A. Ursu, Un poem romînesc din secolul al XVIII-lea închinat armatei ruse elibe- ratoare, In laşul nou, 1953, nr. 3—4, p. 211—218. LITERATURA RELIGIOASĂ IN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA Cu Dosoftei In Moldova şi cu Antim Ivireanul în Muntenia se încheie o epocă de înflorire a literaturii religioase, cum nu cunoscuse pînă atunci cultura romînească veche. In a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi în primele două decenii ale celui următor se tipăriseră un kiumăr mare de cărţi bisericeşti (printre ele, un loc aparte trebuie acordat Bibliei din 1688 şi Psaltirei în versuri), oratoria de amvon atinsese una din culmile sale în persoana lui Antim Ivireanul, iar în procesul de pătrundere a limbii romîneşti în biserică se făcuseră, de asemenea, paşi înainte prin activitatea episcopului de Rîmnic, Damascbin. Pentru a se realiza versiunea romînească integrală -a ultimei cărţi importante de ritual, Mineiele, trebuiau să treacă mai bine de cincizeci de ani de la moartea lui Damaschin. Prin Mineiele tipărite de episcopii Chezarie şi Filaret între 1776 şi 1780, Rîmnicul va ajunge, pentru a doua oară în cursul secolului, locul unde se desfăşoară o importantă acţiune de traducere şi difuzare a literaturii religioase. Puţine date trebuie reţinute din biografia lui Chezarie, înainte de urcarea sa în scaunul episcopiei de Rîmnic, în anul 1773. îşi face studiile cu dascălul Tumavitu, ajungînd să cunoască limbile greacă, latină, rusă şi, ceea ce era destul de rar în vremea sa, şi franceza. S-a dovedit un sprijinitor al culturii, cheltuind mari sume de bani cu şcolile, tipografia şi cu diferite opere bisericeşti şi filantropice. 711 www.dacoromanica.ro 8 5( SM"©f«>*iHÎA * 01$ Tq^'I'* Kl** jv&MJ- fjfi' O^HHUHVVAi?» llHTfonO w‘V^mWfi §. tnomM Sa î 4ctfHT'r'1 gnHriKvn» îfo . -tâitilAk JlmXcş ,afos: y jtb’-ŢvnîfH ghţH Tvn.r^4*^'1 fw Pagină din Mineiul pe luna octonilrie (filă de titlu). www.dacoromanica.ro Pentru cunoaşterea profilului său spiritual e interesantă corespondenţa purtată cu Constantin Hagi Pop din Sibiu. Din ea aflăm că pe lingă materialele de primă necesitate pentru tipografia din Rîmnie, negustorul ardelean era solicitat să procure ierarhului unele cărţi şi reviste. Astfel, Chezarie primeşte diferite „gazeturi sau mercurii“ franţuzeşti, printre care un Mercure historique, litteraire et polilique. Lecturile acestea profane, neobişnuite pentru o înaltă faţă bisericească ('deoarece în ele răsunau ecouri ale filozofiei iluministe), trădează un spirit stăpînit de o remarcabilă curiozitate intelectuală. O lucrare cerută cu insistenţă de Chezarie, dar care nu i se poate procura, e Enciclopedia lui Diderot şi d’Alembert (Dictionnuire raisonne des Sciences, des arts et des metiers); în lipsa ei, în 1778 episcopul reclamă trimiterea unei noi publicaţii, al cărei titlu e elocvent : Journal encyclopedique de libre propagande philosophique. E, fireşte, greu de găsit un ecou distinct al acestor lecturi în scrierile episcopului, cum ar fi, de exemplu, în prefeţele la Minele. Chiar dacă parcurgerea unei cărţi nu implică o adeziune la ideologia ei, simplul interes pentru asemenea tipărituri profane singularizează figura acestui ierarh între toţi contemporanii săi. Traducerea Mineielor trebuie să-l fi preocupat dc mulţi ani pe Chezarie, presupunere confirmată de apariţia succesivă a primelor volume, şi ea mergea spre sfîrşit în 1779, cind el mărturiseşte că ultimele şase volume erau în lucru. Cel dintîi, Mineiul [pe] luna lui octombrie, apare în 1776, urmat în 1778 de Mineiul pe noiembrie, iar în anul următor de Mineiele pe decembrie, ianuarie, februarie şi martie. Pentru traducere, Chezarie se adresează limbii greceşti, aşa cum făcuse la timpul său şi Mitrofan. Se poate spune ca traducerea Ini Chezarie este, pînă la un punct, o reluare a versiunii din 1698 şi o întregire a ei. Spre deosebire dc opinia acreditată plnă astăzi, Mineiele lui Chezarie nu reprezintă o traducere pe deplin nouă a întregului text grecesc. Compararea atenta a celor două ediţii arată că în privinţa cîntărilor şi a vieţii sfinţilor, Chezarie nn face dccît să reproducă, dc cele mai multe ori, cuvînt cn cuvînt, textul din 1698, operînd uneori mici modificări, neînsemnate pentru fondul traducerii. Constatarea aceasta nu scade însă meritele episcopului din Rîmnie. Intr-adevăr, cîntările, partea fundamentală a Mineielor, sînt traduse acum pentru întîia oară de Chezarie. Un mare interes prezintă pentru cercetătorul dc astăzi cele şase prefeţe pe care le aşaza episcopul în fruntea volumelor tipărite de el. Astfel, în prefaţa la Mineiul pe noiembrie, el încearcă o periodizare a istoriei nuni lene şi ajunge a stabili mănătoarele trei epoci principale : epoca războaielor (luptele dintre daci şi romani), epoca de construire a mănăstirilor şi epoca traducerii cărţilor bisericeşti în romîneşte, începută sub Matei Basarab şi încheiată de episcopul Damaschiii. Cea mai importantă şi mai durabila dintre acţiuni i se pare cea din urmă : „Şi această slavă nu să supune vremii, precum zidurile mănăstireşti stricăciunii, ci aduce vreame şi stă împreună cu curgerea soarelui, înnoiiidu-se cu tipariul carele... dă nestrică-ciune la lucrurile lumii slricăcioase". Iu Mineiul pe ianuarie, face consideraţii asupra datinii pămîntene de a schimba dregătoriile la începutul anului şi o pune în legătură cu obiceiul similar al romanilor. Prilejul e binevenit pentru a afirma cu mîndrie descendenţa noastră romană : „Aflu linia neamului romînesc din vechi trăgin- 713 www.dacoromanica.ro du-se din slăvit neam al romanilor (valahii numindu-se după limba slavo-nească), a căror slavă au strălucit împreună, unde şi-au întins şi soarele razele**. Tot aici găsim interesante analogii între natură şi societate ca o ilustrare a cunoscutei teme fortuna labilis. Creşterea şi declinul sînt procese specifice naturii, crede Chezarie, totul este într-o continuă transformare, tin-zînd spre distrugerea finală. Stelele, luna, oceanele, pămîntul se supun acestei legi implacabile. La fel, viaţa omului cunoaşte elanul tinereţii, urmat de declinul ultimei vîrste. Alcătuirile omeneşti, cetăţile, statele înregistrează perioade de înflorire, urmate de epoci de decădere, şi Chezarie apelează la istoria universală pentru a-şi întări afirmaţiile (Anatolia, Asiria, Iudeea, Egiptul, Grecia şi, în epoca sa, Polonia). Explicabilă, în parte, prin Biblie, această concepţie organicistă a istoriei a putut totuşi suferi influenţa ideilor lui Montesquieu, prezente în publicaţiile urmărite cu atîta interes de Chezarie. In primele zile ale anului 1780, Chezarie muri pe neaşteptate, aşa încît ultimele şase volume ale Mineielor, apărute în cursul acestui an, poartă pe foaia de titlu numele urmaşului său, Filaret. Care e partea de contribuţie a acestui episcop grec (foarte puţin cunoscător al limbii romîne, afirmă N. Iorga), la traducerea Mineielor, e destul de greu de precizat. Intre a urma indicaţiile din titlu şi din prefaţă, şi a-1 considera drept traducător al ultimelor Mineie, şi a-i nega orice rol în această privinţă, cum face N. Iorga, e de găsit o cale de mijloc. Acest om instruit, care va ajunge mai tîrziu mitropolit şi solicită la rîndul său „Mercurii** franţuzeşti din străinătate, va ifi dus la bun sfSrşit traducerea celor din urmă cărţi, începută, cum am văzut, sub Chezarie. Mineiele se deosebesc de scrierile religioase contemporane şi prin limba lor. In această privinţă, trebuie remarcată orientarea autorilor spre vorbirea populară, de unde provin numeroase cuvinte, expresii şi construcţii tipice, precum şi spre neologismul romanic. Reproducînd unele părţi din Mineiele din 1698, Chezarie şi Filaret se remarcă prin tendinţa de a părăsi unele forme mai vechi şi a se apropia de limba contemporană (citenie, spăşeaşte, derept, derept că, den sînt înlocuite cu citire, mîntuiaşte, drept, pentru că, respectiv din). Datorită acestor trăsături şi, în special, apropierii de limba populară, Mineiele s-au bucurat de o răspîndire considerabilă, pînă dincolo de graniţele Ţării Romîneşti (Mineiele de la Budapesta din 1804—1805 sînt o reproducere a celor de la Rîmnic) şi au jucat un rol însemnat în istoria limbii romîne literare. Cu totul sporadică în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, tipărirea cărţilor religioase în Moldova ajunge la o perioadă de înflorire în timpul Mitropolitului Iacob Putneanul. Ieşit din mijlocul vechiului focar de cultură care a fost timp de secole mănăstirea Putna, Iacob e ales mitropolit în 1750. Păstoria lui, nu prea îndelungată şi întreruptă prin intrigi domneşti, a durat totuşi zece ani, interval în care talentul său de organizator şi de îndrumător cultural a putut să arate măcar o parte din adevărata lui măsură. Un merit de frunte şi-a asigurat mitropolitul prin reorganizarea activităţii religioase şi culturale a mănăstirilor moldoveneşti şi prin eforturile întreprinse pentru dezvoltarea învăţămîntului. însărcinat de Ioan Teodor Calimah să redacteze, împreună cu' ecleziarhul bisericii din Constantinopol, probabil C. Daponte, un raport asupra situaţiei învăţămîntului din Moldova, 714 www.dacoromanica.ro Iacob se remarcă prin justeţea criticilor şi prin soluţiile de îmbunătăţire pe care le aduce. Autorii raportului se ridică împotriva obiceiului boierilor de a-şi lua copiii din şcoli la plecarea din Moldova şi, mai ales, împotriva tendinţei aceleiaşi clase de a-şi plasa copiii în funcţii şi demnităţi înainte ca aceştia să-şi fi acumulat în şcoli cunoştinţele trebuincioase. Un pericol pentru înaintarea învăţămîntului public îl văd raportorii în activitatea profesorilor particulari. Măsurile preconizate în raport sînt radicale şi adesea surprinzătoare, dacă avem în vedere persoanele de la care porneau. Astfel, ei cer, pe lîngă interzicerea activităţii profesorilor particulari, şi desfiinţarea şcolilor de pe lîngă mănăstiri, rămînînd să funcţioneze şcoala domnească din Iaşi, unde învăţămîntul urma să dureze şase ani. In timpul Qît a fost mitropolit, imprimarea cărţilor religioase a cunoscut un nou avlnt. Faţă de numărul neînsemnat de lucrări apărute în epoca precedentă, cele 15 cărţi tipărite la Iaşi între 1750 şi 1760 înseamnă foarte mult. Atenţia permanent acordată tipăriturilor o mărturiseşte Iacob, în prefaţa la Penticostarul din 1753 : de oînd a ajuns mitropolit, spune el, „nu puţină grijă avem, nici am contenit dintru a noastră neputinţă, a nu ne sili cu bună lucrare aceştii de obşte trupeşti şi sufleteşti folosinţe a tipografiei". Ca şi Damaschin, fostul episcop al Rîmnicului, el întreprinde traducerea în romineşte şi tipărirea cărţilor bisericeşti de ritual şi-şi motivează acţiunea prin împuţinarea cărţilor de cult, dintre care cea mai mare parte erau neînţelese de credincioşi, fiind tipărite în limbi străine. Dintre lucrările ieşite din tipografia Mitropoliei în această epocă, amintim, pe lîngă Penticostarul însemnat mai sus : Sinopsis adecă adunare a celor şapte taine (1751), Tîrnosanie (1752), Molitvenic (1754), Antologhion (1755), Litur-ghier (1759). Grija permanentă pentru învăţămînt o manifestă Iacob şi în prefeţele la Sinopsis adecă adunare de multe învăţături (1757) şi la Bucvar (1755). El subliniază necesitatea instrucţiunii şi îndeamnă părinţii să-şi dea copiii la carte. In 1760, Iacob e silit să părăsească scaunul mitropolitan, pentru a face loc lui Gavril, mitropolit al Salonicului şi frate al domnitorului Ioan Teodor Calimali. Retras la mănăstirea Putna, unde de altfel moare în 1778, fostul mitropolit depune toate străduinţele pentru a reorganiza activitatea vechii mănăstiri. Un merit important în această privinţă revine şi arhimandritului mănăstirii din acea epocă, Vartolomeu Măzăreanu. Figura acestui călugăr este una din cele mai interesante pe care le cunoaşte viaţa bisericească şi culturală a Moldovei din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Se naşte, probabil, între 1720 şi 1725. Formaţia sa bisericească e legată de mănăstirea Putna şi, în particular, de persoana mitropolitului Iacob. In 1757, îl găsim, ca arhimandrit al Putnei, la Kiev, de unde aduce obiecte bisericeşti necesare mănăstirii. Treisprezece ani mai tîrziu, e egumen la Solea şi membru al delegaţiei moldovene pornite la Pelersburg să aducă mulţumiri Ecaterinei a Il-a pentru eliberarea ţării de .sub turci. Războiul nuso-turc dintre 1768 şi 1774 era în plină desfăşurare. Fervent rusofil, Măzăreanu vedea în Rusia forţa capabilă să scoată Moldova de sub dominaţia otomană. De la Petersburg, unde zăboveşte mai multe luni, Măzăreanu se întoarce cu odoare bisericeşti şi cu traducerea din ruseşte a unei Liturghii arhiereşti, dar şi cu o însemnare a călătoriei sale. Fragmentar şi, evident, 715 www.dacoromanica.ro lipsit de intenţii literare, jurnalul nu e lipsit de interes pentru precizarea unor aspecte ale personalităţii sale. De altfel, împreună cu notele preotului bănăţean Miliail Popovici asupra călătoriilor făcute în Rusia (1770—1771) şi cu memorialul boierului B. Ştirbei, plecat la Karlsbad, acesta însă, mai tîrziu, în 1796—1797, însemnările lui Măzăreanu sînt prefigurări modeste ale relaţiilor de călătorie care au urmat în număr tot mai mare după însemnare a călătoriei mele a lui Dinicu Golescu. Din 1775 îl găsim din nou în fruntea mănăstirii Putna, unde, în 1779, îşi dictează diata, temîndu-se de apropierea morţii, care, după unii, n-a Sntîrziat mult, după alţii însă s-a petrecut la începutul secolului următor, la o vîrstă patriarhală. Lista lucrărilor traduse, copiate sau compilate atribuite pînă în prezent lui V. Măzăreanu este impresionantă. Reproducerea ei ar da o indicaţie asupra activităţii desfăşurate de fostul arhimandrit al Putnei. Semnificativ este nu numai numărul lucrărilor, ci şi direcţiile în care ele sînt orientate. Om de vastă cultură „îndreptător al şcoalelor domneşti, episcopeşti şi mănăstireşti a Moldovei11, Măzăreanu a tradus sau copiat în primul rînd scrieri bisericeşti, dintre care amintim : Cartea sfîntului Isihie, Cartea sftntuluî Teodor. Catihizis în scurt, Cazania lui Athanasie, episcopul Tferului la anul nou (din ruseşte), Liturghia arhierească (din ruseşte), Slujbă a sfîntului şi murelni mucenic Procopii, Patima sfîntului şi marelui mucenic Pro-copii etc. Actiritatca lui Măzăreanu depăşeşte domeniul bisericesc. Compilaţia cronicilor, practicată în istoriografia romînească a secolului al XVIII-lea, l-a ispitit şi pe el. Dintr-o însemnare bibliografică datînd din 1773—1774, rezultă că a alcătuit două letopiseţe de la zidire, plus unul al Moldovei, copiat în 1785 de Ştefan Ţicău, o simplă înnădire a cronicilor lui Ureche, Costin şi Neculce. Ca un amănunt interesant, trebuie amintite tablourile sinoptice cu care Măzăreanu îşi însoţeşte cronica. Unul din aceste tabele, nuimîrînd patru rubrici, se ocupă de birurile impuse Moldovei în timpii! istorici, menţionînd numele domnului care le-a instituit şi anul instituirii. In altele se interesează de moartea domnilor Moldovei (locul şi chipul cum an murit), de episcopiile din Moldova, cu însemnarea ctitorului şi a anului cînd au fost înfiinţate. Un loc aparte trebuie acordat Istoriei mănăstirii Putna (1761), precum şi „condicilor11 unor mănăstiri moldovene, dintre care amintim Condica sfintei mănăstiri Solcăi (1771) şi Condica sfintei mănăstiri Voroneful (1775), importante mai ales prin înşirarca şi descrierea sumară a documentelor aflate în depozitele mănăstirilor respective. Notăm, în încheiere, titlul cîtorva opere laice ieşite din pana lui Var-tolomei Măzăreanu : Calendar mare pe 112 ani, Esopia şi o Geografie, tradusă din ruseşte, probabil pentru şcoala de la Putna, condusă de el, unde ştim că această disciplină figura în programul de învăţămînt. După mănăstirea Putna, un alt lăcaş monahal care cunoaşte o dezvoltare deosebită spre sfîrşitnl secolului este mănăstirea Neamţului. Activitatea religioasă şi culturală desfăşurată aici a avut răsunet în întreg orientul ortodox şi a fost iniţiată de Paisie Velicikovski. Ucrainean de origine, născut la Poltava în 1722, Paisie a fost elev al Academiei teologice de la Kiev. A părăsit destul de curînd această instituţie şi a început să peregrineze pe la mănăstirile din Ucraina şi Moldova, 716 www.dacoromanica.ro e&ă ■ ^ ■*. ' âm ; JKL wk v* W 7or^SP&v^pa 6ş »• jc^î* viu £• 0% Al xtiMva a^ac>m jug#£o 6* #5 ■ § tui cm • ... .*JEţ J# : y *1 Cat^nnxyKbwmţ' wh cat #2 mr;i7>CMm* $jnvm)r%afyU yi-jioxHmîvacm > X 6 /*c> W :MHxau cmfnx vuiptfK &2 excatşx* ĂHH* jwmpojipMi fa /£wtxtn* ■ ai8$ • 4ttmcjui-, t» ' ■■■*<* *.: - \ ' ,; . HMi«ţîHi4Ai» ’M ■ V | AMW^oAi'f * }!«»• Pagină din Crilil fi Andronitu — Iaşi 1794. www.dacoromanica.ro şi adesea împodobite cu gravuri semnate de el numără, înainte de toate, opere religioase. Semnalăm clteva din cele aproape douăzeci de titluri ale bibliografiei : trei Ceaslove (Iaşi, 1772, 1792, Dubăsari, 1794), două Catar rastere (Iaşi, 1778, 1792), patru Psaltiri (Moghilev, 1776, 1796, Iaşi, 1784, 1790), un Octoih (Iaşi, 1786) şi un Molitvenic (Iaşi, 1785), precum şi o lucrare în ruseşte : HacjrhjţOBaHie xpucriaHCTBa (Iaşi, 1790). Printre lucrările tipărite de Strelbiţki se găseşte o Curioznică şi în scurt arătare celor ce iubesc a cerca vrednice învăţături din fisiognomie (Iaşi, 1785), pe care protopopul o traduce din ruseşte, probabil după o versiune a cunoscutei opere a lui Lavater, Physiognomische Fragmente (Winthertur, 1774—1778), care a exercitat o influenţă destul de mare asupra timpului său, între altele asupra lui Balzac şi asupra lui Goethe. Dintre celelalte tipărituri laice ale lui Strelbiţki, amintim Istoriia a Alexandrului celui mare din Machedoniia, şi u lui Darie din Persida a împăraţilor (Moghilev, 1796), Critil şi Andronius (Iaşi, 1794, cunoscutul roman El Criticon de Baltazar Graciân) şi, probabil, Calendaria pe 112 ani, una din primele publicaţii de acest gen, atît de răspîndite la începutul secolului următor. Un loc aparte trebuie acordat manualului ruso-romîn de conversaţie JţoMaiUHle paşsoeopu pocciucnîe u MOJtdaecKÎe (Iaşi, 1789) şi în deosebi Lecţionei lui Toader Scoleriu şi vocabularului mso-romîn, anexă a Lee-ţionei, apărute în acelaşi an, cu tiparul lui Strelbiţki. Aceste lucrări prezintă importanţă atît pentru cercetătorii relaţiilor culturale romîno-ruse, cit şi pentru cei ce studiază istoria lucrărilor de gramatică şi de lexicografic romînească. Pentru literatura religioasă, sec. al XVIII-lca însemnează epoca de desăvîrşire a traducerii cărţilor de ritual în romîneşte. Cărţile mixte slavo-romîne devin din ce în ce mai rare, pentru a dispărea cu totul în jurul anului 1750. Răspîndirea largă a tipăriturilor religioase, după această dată, nu a rămas fără rezultat asupra limbii literare. într-o epocă de exagerată creştere a influenţei neogreceşti şi turceşti, cărţile religioase an răspîndit o limbă ferită de împestriţări lexicale şi relativ unitară. Cu toată expansiunea din a doua jumătate a secolului, literatura religioasă cunoaşte, spre sfîrşitul intervalului, concnrenţa tot mai pntemică a literaturii laice. Tipografiile în care se imprimau pînă nu de mult aproape exclusiv cărţi bisericeşti răspîndesc acum tot mai numeroase opere profane : traduceri de lucrări ştiinţifice sau beletristice, codice de legi şi cîteo'dată, chiar producţii originale. însăşi opera unor prelaţi arată o deschidere spre teme laice. Cazul lui Amfilochie e elocvent în acest sens. Episcop de Ilotin, el traduce, în cursul scurtei sale păstorii, trei lucrări, dintre care numai una bisericească. Operele prin care Amfilochie a rămas în istoria literaturii (De obşte gheografie şi Elementi arithmetice) nu aparţin literaturii bisericeşti şi .trebuie studiate în alt capitol. Prin traducerea Mineielor, Chezarie de Rîmnic ţine de sfîrşitul literaturii vechi. Prin idei şi orientare intelectuală, el este unul din cei ce deschid epoca nouă a literaturii. 720 www.dacoromanica.ro BIBLIOGRAFIE § N. I o r g a, Contribuţiuni Ia istoria literaturii romîne in veacul al XVIII-lea şi al XlX-lea, Bucureşti, 1906 (Extras din Analele Academiei Romîne, seria II, tom. XXVIII, memoriile secţiunii literare) ; N. I o r g a, Istoria literaturii romîneşti, II, 1928 ; Al. B o s e 11 i şi B. C a z a c u, Istoria limbii romine literare, I, Bucureşti, 1961; D. P o p o v i c i, La litterature roumaine d l’epoque des Lumieres, Sibiu, 1945. § M. Alexandrescu, Viaţa şi activitatea lui Filaret II, mitropolitul Ungro-Vlahiei, 1792—1793, Bucureşti, 1898. § V. A. Urcchia, Arhimandritul Vartolomei Măsăreanul (1720—1780), Notiţă biografică şi bibliografică. Bucureşti, 1889 (Extras din Analele Academiei Romine, seria II, tom. X, memoriile secţiunii literare) ; Dimitrie Dan, Arhimandritul V. Măzi-reanu, Schiţă bio- şi bibliografică cu mai multe anexe, Bucureşti, 1911 (Extras din Analele Academiei Romîne, seria II, tom. XXXIII, memoriile secţiunii literare) •, O. Dcnsusianu, O falsificare literară, Panegiricul lui Ştefan cel Mare (atribuit de N. Iorga lui Vartolomei Măzărcnnu), în Viaţa Nouă, an V (1909), p. 278—285. §Sergliie Cetfericov, Paisie stareţul mănăstirii Neamţu din Moldova, trad. din ruseşte de Nicodim, patriarhul Romîniei, ed. II, Mănăstirea Neamţu, 1943; V. Felea, Paisie şi paisianismul, Cluj, 1940 ; Paul M i h a i 1, Stareţul Paisie de la Neamţ, Înnoitorul monahismului in Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1962, nr. 5—6, p. 409.—417. $ Emile P i c ot, Notice bibliographique sur le protopope Mihail Strelbickij, Paris, 1905 ; Dimitrie Dan, Protopopul Mihail Strelbiţki, Schiţă biografică şi bibliografică, Cernăuţi, 1912. § Alexandru I. Ciurea, Leoit Gheucă, Chişinău, 1942, Acelaşi, Iacov Stamati (1749— 1803), Iaşi, 1946. CĂRŢI POPULARE IN SECOLUL AL XVIII-LEA In sec. al XVIII-lea, prin influenţa elenismului şi prin legăturile cu Rusia, s-au tradus şi retradus cele mai multe cărţi populare care, prin circulaţia lor, au dat un serios impuls literaturii culte din prima jumătate a secolului următor şi de mai tîrziu. In lipsa unei tradiţii literare beletristice originale, aceste cărţi au constituit pentru scriitorii noştri, multă vreme, modele clasice, pătrunzînd nu mai puţin şi în folclor. Uşoarele prelucrări mai vechi şi mai noi alcătuiau deliciul amatorilor de literatură din masele largi ale poporului. ARCIUKIE Şl ANADAN Povestea lui Archirie şi Anadan, păstrată In eoa. 15 manuscrise din sec. al XVIII-lea în Biblioteca Academiei U. P. II., ne-a venit prin filieră slavă. Cea mai veche traducere cunoscută se află în ms. 577, copiat de 4« - c. 1144 721 www.dacoromanica.ro U: *u ‘l*'*"* HVfro'vi caX - 'tip^r’Vo'' 1 *r t .« ?*** tijX *vf n*, ^}r* * X *yw «|.Vt f &x «r* m> :H^ «W’Vt Xi^u* ci«K*rw«k /ţvmpATk ^ApA ^p«A^n. (mrt£ţA ,£ţ«i* ^Vr f*pk ^fAtn ^ * AA ■ HiROTX Cli lJpF AmA^JIHW . tt>9Jtl fţ*** n«Tt K* i m&ft ui nţrtfiiviiifti **%%. iun . 'le^î «TfKUî». WXkk &*%■ V * , J, * *' r^st/ a i V* £W*. ;-*/ r * I *- c> - -* v r Vf ^ -îvy *■ ^rt* *.<**&* .•i**f&* " >Aî‘4^ ”*î ; '*r*‘*>/ 1 .'a ; «? Wve&Sl&i: * * «I Pagină din Archirie şi Anadan. www.dacoromanica.ro ieromonahul Vartolomei, în satul Budac din Maramureş, în anul 1708. O altă copie, de Petre dascălul de la mănăstirea Aninoasa diii Ţara Romî-nească, datează din 1717, alta publicată de Gaster, în Journal of the Royal Asiatic Society, din 1784. Un text complet de la jumătatea secolului al XVIII-lea (ms. 3518) a publicat Ion C. Cliiţiinia în 1963. Povestea datează, după cercetările cele mai noi, Idin veacul al Vl-lea înaintea erei noastre şi a fost stilizată în Asiria. S-au găsit, într-adevăr, îiitr-o insulă de lîugă cataractele Nilului, unde se afla odinioară oraşul Ele-fantina, două suituri de papirus cu titlul: Acestea slut maximele lui Ahikar, un înfelept şi zelos scriitor prin care a învăţat pe fiul său. Aici Ahikar (Ar-chirie) se dă drept purtător al peceţilor regale sub regii asirieni Sanherib şi Asarhadon (sec. VIII-VII î.e.n.). în literatura slavă, povestea a fost tradusă în perioada macedoneană a literaturii mcdio-bulgarc, prin sec. XI-XII. Este un roman de curte, care pune în lumină, alături de înţelepciune, credinţa unui vasal. Archirie, sfetnicul împăratului Sinagrip (numele apar uşor alterate), neavînd copii, adoptă pe Anadan şi-l încredinţează unui dascăl, ca să-l înveţe carte. El însuşi îi dă zilnic sfaturi, sub forma unor sentinţe morale privitoare la respectul cuvenit lui Dumnezeu, părinţilor şi stăpî-nilor, lăcomie, zgîrcenie, călătorie, primirea oaspeţilor, carieră, însurătoare, necesare miei comportări corecte în societate. Apoi Archirie prezintă pe Anadan împăratului şi, fiind bătrîn, îl lasă în slnjhă în locul său, retrăgîndu-se la casele lui. Anadan, caracter rău, dornic a moşteni mai repede pe tatăl său adoptiv, pune la cale uciderea lui. Plăzmuieşte o scrisoare ca din partea împăratului pentru Archirie, clicmîndu-1 cu oştile în cetate, iar împăratului îi spune că Archirie s-a răzvrătit împotriva Ini. Sinagrip se înfurie şi dă ordin ca Archirie să fie omorît, dar armaşnl însărcinat cu executarea osîudei îl ascunde într-o hrubă tainică. Peste pnţin faraonul Egiptului, aflînd de moartea nedreaptă a inţeleptnlni Archirie, cere lui Sinagrip să-i trimită meşteri ca să-i zidească o cetate în văzduh, ori să-i plătească tribut. Pe cînd Sinagrip deplîngea uciderea sfetnicului său, armaşul scoate din hrubă pe bătrînul Archirie şi-l înfăţişează împăratului. Bucuros, Sinagrip îl trimite în Egipt, încredinţat că va şti isă răspmidă enigmelor faraonului. Archirie, sub numele de Abanan (Avecan), soseşte în Egipt şi rezolvă cu isteţie problemele puse de faraon. Cerindu-i-se să facă o frînghie din nisip, el găureşte peretele unui grajd şi prezintă împăratulni fascicolul de lumină în care se mişcă firele de praf, rugîndu-1 să-şi ia singur funia. La întrebarea dacă ar putea aduce apă cu ciurul răspunde că în părţile dinspre miazănoapte, iama, cînd ninge, poate aduce şi cu carul. In sflrşit, enigma zidirii unei cetăţi în aer o rezolvă în chipul următor : 'de doi vultnri înhămaţi leagă cu sfori o ladă uşoară în care pune un copil într-o mînă cu o bucată de came înfiptă într-o frigare, iar în altă mînă cu o mistrie. Repezind frigarea în sus, vulturii zboară după came şi ridică lada în văzduh, de unde copilul cere împăratului cărămida şi var ,,că şăd meşterii făr de lncru“. Faraonul neavînd cum trimite materialele sus, se dă învins. După ce-i mai desleagă şi cîteva ghicitori, Archirie capătă multe daruri şi încuviinţarea de a se întoarce în ţară. Acolo oferă darurile armaşului care i-a salvat viaţa, iar pe Anadan îl supune unui regim de educaţie neîndurător. Anadan se roagă de iertare, susţinînd că s-a învăţat minte, Archirie îi vorbeşte neînduplecat în pilde : ,,—Ba, fătul mieu, că tu ai fostu ca lupul cînd au mersu la dascalu să înveţe carte. Iar dascalu îi zice : „Zi, lupe, A.B.V.G.“ Iar lupul zise : 723 www.dacoromanica.ro „La miei, la iezi, la purcei". Iar dascălu ii zise : „Căci zici lupe, aşa rău ?“ iar lupul îi zise : „Invaţă-mă, dascăle, carte mai tare, că să apropie caprele de orîngu. Aşa fui şi eu cu tine". In cele din urmă, Anadan îşi dă duhul spre a se împlini proverbul că „cine sapă groapa altuia, el cade întîi intr-insa". Acest proverb figurează (am văzut la Ncculce) în Isus Sirali. Se pare că filozofia credinţi vasalului către stăpînul său din Archirie şi Anadan a trecut în Cartea lui Tobit din Vechiul Testament. Multe din maximele romanului au intrat în Povestea vorbei de Anton Păun. ESOPIA Sub numele de Esopia sau Isopia au circulat la noi, în sec. al XVIII-lea, independent şi la un loc, viaţa şi pildele legendarului fabulist grec Esop, venite pe de o parte prin influenţa bizantină tîrzie, pe de alta prin filieră rusă. Biblioteca Academici R.P.R. posedă 15 manuscrise, cel mai vechi cuprinzând numai Istoria lui Esop, fiind copiat în anul 1703 de Costea dascălul din Şclicii Braşovului. Alt manuscris, copiat în 1717 de Petre dascălul, arc numai Pildele lui Isop cu toate jiganiile. (E acelaşi manuscris cane cuprinde şi romanul Archirie şi Anadan). Traducerile sînt făcute, cele mai multe, din greceşte. Versiunea din 1763, a lui Vartolomei Măzărcanu, din ruseşte, conţine şi romanul şi fabulele; traducătorul omite însă unele episoade din viaţă, pentru că, explică el, „nu sînt alcătuite cu orîmduială bună şi nici un folos un au spre învăţătura firii". Din cele 58 de fabule, numai cîteva se află şi în celelalte versiuni manuscrise romîneşti, unele nefiind chiar esopice. 0 caracteristică a fabulelor din versiunea Vartolomei Măzăreanu este lungimea neobişnuită a moralei (primiciania). Textul rusesc, tradus de Vartolomei a avut ca model o Esopie latinească cu gravuri, din cele care apăreaţi la începutul secolului al XVIII-lea la Amsterdam. Regăsim una din aceste 'gravuri reprezentând pe Esop „basnotvorcţ" (Esop fabulistul), în traducerea anonimă pnblicată In 1795 la Sibiu, de tipograful Petru Bart, Via/a şi pildele prea înţeleptului Esop, prima ediţie tipărită la noi a Esopiei. Dacă Archirie şi Anadan este nn roman de curte, în care vasalul, chiar condamnat la moarte, serveşte mai departe cu devotament pe împărat, Istoria lui Esop vădeşte, dimpotrivă, o altă concepţie despre libertate, tiuzîud la eliberarea sclavului de sub exploatarea stăpînului. Prin caracterul lor didactic moralist, cele două romane au putut totuşi să fuzioneze, Archirie şi Anadan fiind încorporat în povestea vieţii lui Esop. Esop, Tersit hidos la înfăţişare („grebănos şi malecos, grumajii îi era strîinbi şi nasul îi era cîm, bâcîm, negru la obraz şi buzat şi umflat la pîn-tecc") şi pe deasupra gîngav, dobîndind în vis dezlegarea graiului, se pune rău cu ispravnicul stăpînului său Zinas, care-1 vinde unui neguţător pe trei „mangări". Neguţătorul e convins că dînd un nimic, a cumpărat tot nimic, într-atît sclavul îi parc de umil. Isteţia lui Esop nu întîrzie Insă să se arate. Pus să ducă in riud cu ceilalţi o povară, el şi-o alege pe cea mai grea, un coş cu pîinc. Pîinea se consumă pe drum la popasuri şi curînd Esop merge slobod, în timp ce sarcinile celorlaţi cu haine şi vase nu mai scad. 724 www.dacoromanica.ro , *t"ţ7t IMn***?* **h - Hc*;.. w, i ■K> f/at >jl " *' Sfc-7 Wv^„ g> o* fc, V v _ A (& - #!!<#sr*£ ,. ”pyJ^£' #4 J/*» , • \ /* , ^ , W >’;‘ «y 4T ymnj&Mmşsxş Mtoax tmmc, *t« «/c»'* Js4>iVWcrv<« t , * ' ,» <**, c*t^ ^'}??- * - yrtJl&*tkt*tAf , £fmu#0tt, mstr?**»» . tahftiT nlt-tv^hf ’ *„ " (A - ««4»$ or ^t&H****** 4td4n**$ > M*t^r**M*t . 'tfy.; • —-, •<*t ;'V Jt4»*4f*ixxH* VQ tntH . xa^i^mrfA nt_ , <*■£?#** 4U*rrfsc^#*iî* '&t*m 1-.:-..- %»&&■*■ . '/>• «t p 4fimiă& ttc/orjff tţf v ^ 0. ^ ’f *? ««cn . Pagină din Esopia. www.dacoromanica.ro Piuă la oraşul Sam (Samos), negustorul vinde toţii robii, afară de Esop, un grămătic şi un psalt. Filozoful Xantos din Sam vrea să cumpere şi el un sclav şi se miră că negustorul a pus lingă cei doi sclavi, care se laudă că ştiu toate meşteşugurile, pe un „foaie cu dinţi“ sau „oaie de mare“, nepriceput, după cum declară el însuşi, la nimic. Grămăticul şi psaltul fiind prea scumpi, Xantos se opreşte totuşi la Esop, mai ales cînd, vorbind cu el, ii observă vioiciunea spiritului. îndemnat să se bucure, Esop răspunde că nu e mîhnit. Ce fel de om e? Precum se vede, negru. Unde s-a născut? Mama, răposînd încă din pruncia lui, nu i-a spus dacă în casă sau în tindă. Ce meşteşug ştie ? De vreme ce tovarăşii săi au zis că ştiu toate meşteşugurile, lui nu i-a mai rămas nici unul. Xantos dă ipe el 60 de „caraşi“ (în alte manuscrise: asprişori) şi-l duce acasă. Ori de cîte ori are prilejul, Esop îşi arată ascuţimea minţii, nesfiiu-du-se a-şi bate joc de stăpînul său pe care, cu toată filozofia lui, îl pune totdeauna în inferioritate. Xantos porunceşte să-i fiarbă „o linte", Esop, ne-ieşind din cuvînt, fierbe un singur bob. Atunci Xantos îi dă poruncă să-i fiarbă patru picioare de porc şi, ca să-l încerce, retrage unul. Esop băgînd ■de seamă lipsa, rupe piciorul unui porc viu şi-l bagă în căldare. Xantos, te-mîndu-se ca Esop să nu fugă de frică, pune piciorul înapoi, apoi întreabă pe sclav de ce sînt cinci picioare. Liniştit, Esop întreabă la rîndu-i cîte picioare au doi mascuri şi, la răspunsul lui Xantos : opt, confirmă, arătind că în căldare se află din acestea cinci, iar în coteţ trei. Trimis de Xantos să ducă o tipsie cu mîncări celei care-1 iubeşte, adică soţiei, Esop dă mîncarea unei căţele. Soţia aflînd insulta îşi părăseşte soţul, dar Esop vesteşte în cotate că Xantos se însoară şi-o aduce înapoi. Xantos, bucuros, îşi invită prietenii la masă şi comandă lui Esop să servească „ce e mai bun“. Esop, ca să-şi dezbare stăpînul de a mai porunci, aduce de trei ori acelaşi fel: limbă fiartă. La observaţia unui oaspete că mîncînd tot limbi, o să-i doară limbile, cl replică : „...Oare ce iaste mai dulce pre lume decît limba : ori de prieteşug, ori de rugăminte, ori de dragoste, de vîndut şi de cumpărat şi de toate veseliile şi tocmelile ; de întrebări de sănătate şi de spăsenie ; căci cu limba pacea se tocmeşte, cetăţile se zidesc..." A doua zi, Xantos pofteşte din nou oaspeţi şi, pentru a evita repetarea bucatelor, porunceşte sclavului să servească „ce e mai rău şi mai amar". Esop aduce iarăşi limbi de porc şi, la protestul stăpînului, ripostează : „ — Jupîne, au doară iaste ceva mai rău şi mai amar decît limba ? Limba sparge cetăţi mari din temelie, limba omoară, limba huleşte, limba cleveteşte şi pîreşte, limba jură strîmb şi toate răutăţile se fac din limbă". Xantos are fantezia să invite prin Esop la masă „un om drept şi prost, carele nu ştie nici un vicleşug", sperînd să găsească sclavului său o pricină de a-1 pedepsi. Sfătuită de filozof, soţia se oferă să spele picioarele mosa-firului mojic, în nădejdea că acesta se va sfii, ceea ce urma să constituie o vină pentru Esop (de a nu fi nimerit un om „drept şi prost"). Mojicul însă întinde picioarele, zicînd : „ — Spală-mi-le binişor, doamnă, că de mult nu le-am spălat". 720 www.dacoromanica.ro f / J y ^ J|p 'J ■• •• ieţ> jL, »■' v^iî' •>* , * ’ * IM* rfti ă*pt0it/n 2 Ac /1y k . i ■ - >i Y'/so/rp rfrtj ) H$ )£ rj~% Alt: l //&nj Jb4 >£*(t stj fylK'? ) ht $\ : Ji. ± ^ WŞ" 2 imnâ'h'lY Tion ă£tnM t*TYP** j ţ. ^ Jfe,; ' \:i r"c,Tff ’ r2",2^^d’&***&.1 1® >** * / * Pagină din Pildele Iui Esop. www.dacoromanica.ro Apoi bea paharul de vin pe nerăsuflate, goleşte mîncările de pe masă, şi fără să dea atenţie gazdei, care certa pe bucătar că n-a gătit bine bucatele, înlocuieşte plinea cu plăcintele, surd la ameninţările lui Xantos că-ş» va arde în foc soţia, fiindcă n-a pus destul piper In ele. Abia clnd Xantos dă ordin să se ridice un rug In curte, grobianul se trezeşte : „ — Jupîne, zice, fii îngăduitoriu puţintel, mă rog dumitale, pînă mă voi duce acasă, să-mi aduc şi eu muierea mea de la secere şi le vom arde pre amîndouo." Esop, bineînţeles, triumfă. Stăpînul îl trimite la baie să vadă dacă nu e aglomeraţie. Pe drum, Esop întîlnindu-se cu mai marele cetăţii este întrebat unde se duce, şi răspunzînd că nu ştie, e băgat In temniţă. I se dă drumul fiindcă, închis, spusese că intr-adevăr n-a ştiut unde se duce, din moment ce a ajuns la închisoare. La baie toţi se loveau de o piatră, pe care numai unul avu ideea de a o arunca din cale, deci Esop raportă stăpinului că acolo nu-i decît un singur „om*. Xantos, văzind destulă lume se crezu minţit, dar ca filozof acceptă explicaţia lui Esop. Abia cind Xantos, In urma unui rămăşag neghiob cu un prieten (se prinsese pe casa sa că va bea apa mării) cere ajutorul sclavului pentru a-1 scoate din încurcătură, Esop pune condiţia eliberării lui. Xantos primeşte şi Esop dă soluţia ingenioasă ca stă-pinul său să pretindă celui cu rămăşagul ca, pînă va bea el marea, „să oprească toate apele curgătoare clte dau In mare". Rămăşagul e anulat, dar Xantos nu pune în libertate pe Esop. Anecdota imediat următoare e o glumă împotriva superstiţiilor. Xantos mină pe Esop să se uite afară, şi dacă va vedea două ciori stlnd la un loc (semn bun) să-l cheme şi pe el; de va vedea numai una, să ştie că e semn rău. Esop iese şi vede două ciori, dar plnă ce soseşte să le vadă şi stăpînul, una zboară. Astfel că acesta pune să fie bătut. „ — Vai de mine, ticălosul, se văietă Esop. Că eu am văzut astăzi semn bun : doao cioară alăturea şi mă trag să mă bată, iar Xantos a văzut semn rău : numai o cioară, şi-l politesc la ospăţ să mănînce şi să bea şi să se veselească". In fine, stăpînul îl iartă. Xantos pofteşte la un ospăţ nişte filozofi. Esop stă la uşă şi-i întreabă ,,cu ce mişcă clinele". Toţi, afară de unul, se feresc 6ă-i răspundă, deci Esop nu-i lasă să intre, explicînd a doua zi slă-pinului că nu erau filozofi, de vreme ce n-au ştiut ce ştiu toţi proştii. Cu ajutorul lui Esop, Xantos găseşte o comoară, dar nici la argumentul că şi între robi se află mai buni decît stăpînii, măcar că rabdă săracii şi pătimesc bătăi „şi nevoi", nu-1 eliberează decît la cererea poporului. Devenit liber, Esop merge ca sol în India şi determină pe împărat să nu mai ceară tribut de la şamieni, apoi cutreieră lumea şi se opreşte la Vavilon. De aici încolo se intercalează în Esopia povestea lui Archirîe şi Anadan, cu deosebirea doar că Aroliirie se numeşte Esop, Anadan — Eniom, Sinagrip — Lica-ron şi faraonul — Netinav, ca în Alexandria. Esop desleagă toate enigmele lui Netinav, păcăleşte pe sfetnici care se laudă că ştiu ce scrisese el într-un zapis (trecuse pe faraon dator cu o mie de talanţi lui Licaron) şi se întoarce în Vavilon, unde împăratul pune să i se ridice „un stîlp de aur, bolovan după chipul lui" (o statuie). Din Vavilon, Esop călătoreşte „la Lidiia, ce să zice acum Rumele, în părţile Atinei". La Delii, batjocorind pe cetăţeni, pe care-i găseşte „mai de nimic decît toţi oamenii", le stîmeşte ura. 728 www.dacoromanica.ro y«- (mă 99+Q WJ%SS «*'•* •j «% "jfcz&i” ■ ~$tev’. gS * __,., , /fivr‘iffj‘* ' ~y>T*v ■--,■> Iv#' i4^.u«~ ■ i^yr ■ ,/.>:. ] C(/.■ / ! r^^XLt ftrtmri , - 7t ■$.„tj; / /7^“*w nM^'Âls ‘sf '-■ tâ? - rv *'.$£//« -f ' « >-' •»<* - CÎr7t^: ct-* wfc «**«* f/ ^ | fef^\-ro ." , --$**$■ *■"■* .<%'[ 1^7 W* ffgfi«eţM,3ttl ,a; ’*;j&ăiM mtmZu Wl ' ' î W^Lc-rv.^-■•■■■&ţ^!r~ '***’**• ***•********?/w* ;.h- ' -S L L • ■-" **w -* ALjT '. Pagină din Sindipa* www.dacoromanica.ro Delfienii îi strecoară în desagă o năslrapă (urcior) de aur din capiştea (templul) lui Apolon şi, acuzîiidu-1 de furt, îl condamnă la moarte. Zadarnic Esop le dă cîteva pilde de avertizare, delfienii îl prăvălesc de pe o stîncă într-o râpă. SINDIPA Manuscrisul din 1703 al lui Costea dascălul de la biserica Şcheilor din Braşov are, înainte de Esopia, textul romînesc al romanului oriental Sindipa, răspîndit mai ales în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, de cînd datează alte cinci copii (1780, 1781, 1784, 1786, 1796). Sindipa este o colecţie de povestiri încadrate în rama unei intrigi comune, cum e şi Halima celebra cairte de poveşti arabe. împăratul persan Kira dobîndeşte, după multe rugăciuni, un moştenitor. Voind să-i dea o educaţie aleasă, îi pune un dascăl, care timp de 3 ani se trudeşte fără folos cu el. împăratul îşi încredinţează atunci odrasla filozofului reputat Sindipa, care garantează cu capul că-1 va instrui complet, în numai 6 luni. Sindipa zugrăveşte învăţăturile sale pe pereţii unei case mari (metoda „efigiilor") şi scoate din ucenic un filozof desăvîrşit, chiar mai înainte de termen. In ziua cînd fiul trebuia să fie prezentat la curte, filozoful, consultiud horoscopul, află că moştenitorul tronului este pîndit de o mare nenorocire, dacă nu va tăcea timp de 7 zile. Ucenicul se leagă să urmeze întocmai sfatul învăţătorului şi nu scoate în prezenţa tatălui său şi a curtenilor nici un cuvînt, ceea ce produce nedumerire şi furie. împăratul, bănuind o vrăjitorie, trimite după Sindipa, dar acesta, prevăzînd întîmplările, se ascunsese. Una din cele şapte soţii ale împăratului, confidenta prinţului, se oferă ea să-l facă să vorbească şi-l aduce în iatacul ei. Deoarece prin vorbe obişnuite nu izbuteşte, îi declară dragoste şi-i promite că va înlătura pe împărat, dacă o va lua de soţie. Tînărul, tulburat, uită o clipă îndatorirea tăcerii şi arată că-i va da un răspuns abia peste şapte zile. Femeia, văzîndu-Be respinsă, îşi rupe hainele, îşi zgîrie faţa şi începe să ţipe, minţind pe împărat că fiul lui a încercat s-o siluiască. împăratul, jignit, îşi condamnă fiul la moarte, dar înainte de execuţie cere şi sfatul celor 7 filozofi de la curtea sa. Filozofii, temîndu-se ca osînda prinită să nu se întoarcă mai tîrziu asupra capetelor lor, decid ca fiecare din ei să meargă pe rînd la împărat în cîte o zi şi să-l determine să renunţe la osînda sau cel puţin să amîne execuţia pînă ce, ascultîndu-i pe toţi, adevărul va ieşi la iveală. Timp dc 7 zile (romanul e un Heptameron), filozofii spun diferite poveşti dovedind ipocrizia, viclenia şi infidelitatea femeilor. împăratul se lasă convins şi-şi iartă fiul, dar de fiecare dată intervine solia necredincioasă care, prin povestiri tot atît de meşteşugite, îi schimbă hotărîrea. In fine cele 7 zile trec şi copilul, putînd vorbi se apără singur de învinuire, dobîndind iertarea definitivă. Numărul total al povestirilor cuprinse în această ramă este în versiunea romîneascâ de 24. Cei 7 filozofi povestesc fiecare cîte două istorii, împărăteasa şapte istorii, tînărul prinţ două şi Sindipa una. In prelucrarea introdusă în O mie şi una de nopţi, filozofii sînt transformaţi în viziri şi numărul lor urcă de la 7 la 40. Romanul a fost tipărit pentru prima dată în traducere romînească Ia Sibiu de Ioan Bart, în 1802, sub titlul : Istoria Sindipii filozofului, care mai 730 www.dacoromanica.ro _ - ( > Â). %VnftWM A&ptzmt-atţ * ‘ /O n, & , J v , >., c p-rpf HJ 2X)n Mci'H WtTZ*. 42o««*>«, » 4)Aiir/n4 Aîomî'^aAt^ j2^4.*«L#aaat // ^ , / <1°* £ q- v> &t , 7 +■ ^ */£ ? J1 - ^ V>32/vnt. ânn^AtMMJ : A/f»^ / e ^ ^ !ţ4i)s /*¥. Qx^i tzwn. Mvasu. ^ :ăDnţ/i* &*nm& moHma mk^yiA^ yA^^^/^^An^nAA.in KTiJ^U--Sv^nJSfi, sanyol/tJanAvz&r 4p“ •nîhd/» <**»«** &n+»>MÎ&’n-a*'*>-<* 1 . *■' / V • ? ' Hn\n- V k«- .&Ly^*t/4«Jf*|A1A 2a* t/P^rzu>axac^O>i^f * f 9° * 0 /’ A'* J n * AAi coi^K a. * *w* * *» s .01 **§»«-• „ 7 1? e 4^x?/ 4 -i ~N ■V _ Tt, »- .' J. . /I fln 2 < M I 1 p«m% &itrrtpanS^rit J£c b; A tu am* ^'«*4 ^cj Pagină din Jsioria lui Skinăer (fila 5). www.dacoromanica.ro întli s-au întors din limba persască în elinească, iară acum din limba eli-nească, prefăcută în romînească, dată în tipariu cu cheltuiala lui Simeon Pantea din satul Selcioa de sus de pe Ariaşi. Miliail Sadoveanu a prelucrat artistic romanul Sindipa în 19-10, in a sa „poveste orientală", intitulată Divanul persian. -Versiunea occidentală a Sindipei (Pontianus; IIistoria septem sapien-tium) trecută din Polonia în Rusia pe la 1630, a ajuns la noi printr-o singură povestire în două variante : Istoria lui Skinder împăratu şi Istoria viteazului Poliţion şi a f răţînî-său Argu, cu prefrumoasa Miii tina. Povestirea are drept temă prietenia dintre bărbaţi (în original Alexandru şi Loys), prietenie ncmodificată de sentimentele de dragoste pentru aceeaşi femeie. Skinder, fecior de negustor, e dat să înveţe carte la Trapezunt. Poliţion, fiul regelui din Egipt, merge să se instruiască la Poltava. La Ţarigrad, Skinder atrage atenţia fiicei sultanului, Olerica, precum, la Poltava, Poliţion cîştigă simpatia craiului ucrainean, Miligrina. La Alep, Skinder trezeşte interesul Melixinci şi se prinde frate de cruce cu Firusah, după cum Poliţion se împrieteneşte cu Argu care-i arată portretul fiicei craiului Ravenei, Militina. Skinder apără pe Melixina, cedată lui Firusah, omorînd în luptă pe împăratul arab Apolon. Poliţion la rîndul său ucide „la podinog" (în duel) pe Ciubulai-paşa pretendent la mina Militinci. La sflrşit, Skinder, otrăvit de Olerica din gelozie, e înviat de Firusah, care-şi sacrifică în acest scop un copil. Skinder îşi iartă iubita şi se însoară cu ea, iar Poliţion, scăpat din robia turcească de Argu, fuge de Gostelia, fiica prea pasională a craiului Indici si se însoară cu Asiria, după ce-i învinge în duel logodnicul. Deosebirile dintre cele două istorii sînt doar de amănunt. Skinder a fost tradus „din turceşte", Poliţion din greceşte. N. Iorga vedea în Skinder istoria tui Alcxandru-Scver. ARAVICESC MITIIOLOGICON Sub denumirea de Aravicesc Mithologicon s-au tradus la noi din greceşte, în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, faimoasele culegeri de basme orientale O mie şi una de nopţi şi O mie şi una de zile cunoscute sub numele dc Halima. Cel mai vechi manuscris tălmăcit şi scris cu cheltuiala lui Rafail, egumenul Ilorezului, un ucenic al lui Paisie Velicicovski, datează din anul 1783. Nucleul epic al Halimei se află în vechea literatură indiană, dc unde l-au împrumutat perşii, apoi arabii. Un rege persan îşi ucidea soţiile după o singură noapte de la căsătorie. Aşa s-ar fi întîmplat şi cu Shahrazad, dacă aceasta, sfătuită de doica ei Dinarzad, nu i-ar fi povestit în noaptea nunţii un basm întrerupt în zori la momentul cel mai captivant. Voind să afle continuarea basmului, regele şi-a cruţat soţia pentru a doua noapte şi tot aşa mai departe timp de 1001 de nopţi, pînă cînd Shahrazad născînd un fiu mărturiseşte trucul. Minunat de isteţia soţiei sale şi bucuros de a avea un urmaş de la ea, regele i-a dăruit viaţa. Aceasta în O mie şi una de nopţi. In O mie şi una de zile acţiunea e grupată în jurul prinţesei Farrukhnaz, fiica regelui Caşmirului. Famikhnaz, în urma unui vis urît, avea oroare de bărbaţi şi hotărîse sa nu se mărite 732 www.dacoromanica.ro JittHA■*-:•&» ftmAMn t ţfXftnJrf ?t**nt *&*&* «M<« 1» /fmfl*** i» jlac e*#fUt*ftflamt ’2h* fl/«n flf.yJat GtUtmi'jt« *Viij* ’, *1 *• f ***\ ■'■•. ’/. ' ■%: ~ * u»mrtt'* AxLtXYt*** t* Jb*4***4* * ‘ r Sf 'i* / *•»* i ”( ligt }*•* . ht fn iju^^MĂufZfî* loto *; jujşgft m*tt>£ JitMiAt-H , itfy 9 »*u*+jH 1?Cim&f* /tnAftlLi? flţjnu*iM.ţ»«/.i /ixAiA*-» . [»a 9 SijtnitfiH< .-" x' » ,_ s t ' t / . ^ ‘ ♦ A , ** . t ^ •/’ V, (ryt imţ-r*- * mm» <*+*A* $■/**■* anin TIjh fam*. fintMVHS.. /Ja " * * ^ A ^ j * J. (*' f \ ' S /< . /j*,* AZatinMVms'i %nA*Minttr^tyta/* iTtmtili ZT* ?(nfj'.'»(jif * flVtt Au\*Jitjf*t- « * * / *f •■ A ^ ^s fl * * 5 MMtH** *f M**a& 4 iflfftt* v*AMMţ*Hin-f jţftt iJXttjitw, * 1. * ’ '* € f V. J[ ^ ••• » ^ t ♦/ ^ ^ ^ * , * mnn#*£* atJxfn •*’ /' .- i .. i ^ x. ' (^7 f>4ft i'ttv f *ţvtteH*f aAjtnt^mfi l, .. /ttfi’ t• &mfţ ***1*4flkfft*-*'i>*r«V> <Î7h^* Pagină din Halima. www.dacoromanica.ro niciodată. Timp de 1001 de zile doica Sutluineme îi spune basme in scopul de a-i dovedi că există şi bărbaţi demni de stima femeilor. In cele din urmă, prinţesa afliud că fiul regelui Persiei se îndrăgostise de ea în vis, se convinge de temeinicia argumentelor Sutlumemei şi se căsătoreşte cu prinţul persan. O mie şi una de nopţi s-a răspîndit în Europa întîi prin traducerea liberă 'a francezului Antoine Gallaud, publicată între 1704—1708, O mic şi una de zile prin prelucrarea lui Petis de la Croix (1710—1712). Versiunea greacă apărută întîia oară la Veneţia în 1757 a contopit O mie şi una de nopţi cu O mie şi una de zile, suprimînd cadrul acesteia din urmă, prefăcînd zilele în nopţi şi înlocuind peste tot numele doicei Sutlumeme cu Halima. Versiunea romînească a pornit de la o ediţie prescurtată grecească în trei tomuri, reunite de traducător intr-unui singur, Ghe-rasim Gorjan, profesor la şcoala naţională din Văleni a revăzut după originalul grecesc textul primei traduceri din 1783 şi l-a publicat în patru volume între 1835—1838. Am văzut că regele persan din O mie şi una de nopţi suferă înainte de a întîlni pe Halima de misoghinism, după cum prinţesa din O mie şi una de zile suferă înainte de a se mărita, de mizandrie. Cauza misoghinismului este explicată în O mie şi una de nopţi astfel : Un rege din familia Sasanizilor lăsase la moartea sa doi moştenitori : pe Aidin şi pe Shazinan. Fraţii se înţeleg bine între ei şi după un timp Aidin dă în stăpînire lui Shazinan împărăţia Tătariei celei mari cu reşedinţa la Samarcand. După o lungă despărţire, Shazinan simte nevoia să-şi revadă fratele şi, luîndu-şi rămas bun de la soţie, pleacă spre India. Pe cînd poposea la marginea cetăţii, noaptea, ii vine în gînd să-şi ia încă o dată rămas bun de la soţie şi se întoarce la palat. Soţia, neprevăzînd întoarcerea aşa de repede a soţului, petrecea fără grijă în tovărăşia unui sclav. Shazinan, cuprins de gelozie şi furie, îi ucide pe amîndoi şi-i armică pe fereastră, apoi fără să spună nimănui nimic, se întoarce la corturile sale şi porneşte mai departe. Ajuns in India, Shazinan e primit de Tratele său cu toată pompa, dar nimic nu poate să-l scoată din amărăciunea lui, pînă într-o zi, cînd Aidin fiind plecat la vînătoare, vede pe împărăteasă şi pe prietenele sale intrîud pe o poartă dosnică în palat, însoţite de arabi îmbrăcaţi femeieşte. Dîndu-şi seama că şi fratele său e victima necredinţei soţiei, Shazinan recapătă dispoziţia şi, la stăruinţa lui Aidin, îi comunică motivul schimbării lui. Fraţii fac legămînt să plece amîndoi în lume şi să nu se întoarcă la scaunul lor declt dacă vor întîlni o nelegiuire femeiască şi mai mare. La marginea mării îi întîinpiuă un spectacol cu totul inedit. Valurile se despică deodată cu urlet groaznic în două şi o nălucă neagră, purtînd o raclă de sticlă încuiată cu patru lacăte înaintează spre ţărm. De frică, fraţii se urcă intr-un copac, năluca vine şi se aşază tocmai la umbra lui. Apoi năluca descuie încuietorile, scoate dii> raclă o femeie de o frumuseţe neasemuită şi se culcă pe genunchii ei. De abia adoarme smeul, că femeia ridicînd ochii în sus, zăreşte pe cei doi împăraţi şi-i invită să coboare. Ea le povesteşte că năluca a răpit-o în noaptea nunţii, că o ţine prizonieră într-o raclă de cristal în fundul mării şi că se răzbună şi ea cînd are prilejul să întîlnească pămînteni. Drept plată pentru farmecele ei, le cere inelele, şi, dîndu-le, fraţii constata că femeia le înşiră la alte 98 de inele, luate în ocazii similare. Shazinan şi Aidin se conving că soţiile lor erau mult mai cuminţi şi se întorc pe acelaşi drum în India. Aidin porunceşte ca soţia, sclavele şi sclavii ei să fie ucişi şi ia hotărîrea ca să-şi 734 www.dacoromanica.ro omoare toate soţiile după o singură noapte de convieţuire. Astfel decurg lucrurile, plnă clnd fiica mai mare a vizirului, Halima, cere să fie înfăţişată şi ea la palat. Vizirul oare făcea execuţiile ezită, dar se înduplecă, iar împăratul acceptă să primească pe Halima cu sora ei mai mică, Medina. In decurs de 1001 de nopţi. Halima farmecă pe Aidin cu basmele ei niciodată terminate şi-şi salvează viaţa, vindecîndu-şi soţul de misoghinism. Romanul pledează prin urmare pentru înţelegere între soţi în căsătorie. ETIOPICA Mult mai răspîndit în sec. al XVIII-lea a fost romanul erotic grecesc Etiopica sd|u Theagen şi Haricleea scris prin veacul al IV-lea de Eliodor, fenician din Emes. Autorul nu era creştin, ci mult mai probabil un adorator al zeului soarelui, Helios, adept al filozofiei neopitagoricienilor. Romanul a fost traidus în greceşte, latineşte şi franţuzeşte încă din sec. al XVI-lea şi a devenit celebru mai ales prin versiunea lui J. Amyot din 1547. Dimitrie Cantemir îl cunoştea, probabil, în ediţia greco-latină din 1619 a lui Jo Bour-deliotus, în limba romînă el a fost tradus însă din greceşte din dorinţa episcopului de Roman, Leou Gheuca, de logliiotatul ki/r Toma vel logofăt, abia în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea (cea mai veche copie păstrată e din 1773). Eminescu poseda un manuscris fragmentar din 1813, majoritatea copiilor (aproximativ 14 la număr) datînd din sec. al XVIII-lea. Avem a face cu o intrigă complicată, cu eroi de rase diferite, cu peisaje diverse, cu nenumărate peripeţii şi cu teza filială că dragostea împinsă pîna la sacrificiu învinge toate piedicile. Persina, soţia regelui Etiopiei Hydaspe, naşte o fiică albă. Temîndu-se ca soţul să nu cadă la bănuieli, o încredinţează unui servitor, Sosimitres spre a o abandona. Haricles, bătrîn preot al templului lui Apollon din Delfi, călătorind în Egipt, se întîlneşte cu Sosimitres şi fiindcă pierduse o fiică în ziua nunţii primeşte să crească el pe copila părăsită. Bătrînul dă numele de Haricleea fiicei sale adoptive şi aceasta este aleasă după cîţiva ani preoteasă a Dianei. Intr-o zi soseşte la Delfi o ceată de eneeni în frunte cu tesa-lianul Theagen spre a aduce ofrande lui Neoptolem, fiul lui Acliile, ucis de Oreste. Din prima clipă clnd Haricleea, înmînînd lui Theagen facla spre a aprinde rugul cu o sută de tauri şi berbeci, îl priveşte In ochi, tinerii sînt cuprinşi de dragoste. Ei îşi mărturisesc dragostea cu ocazia jocurilor pytice şi se destănuie şi lui Calasiris, un preot pribeag din Memfis. Calasiris pune la cale răpirea Ilaricleei şi fuga ei cu Theagen pe mare, lucru care se împlineşte fără greş. Tinerii se îmbarcă pe o corabie şi poposesc la Zakint. Urmăriţi de piraţi, suit atacaţi în apropiere de ţărmul Libiei şi făcuţi prizonieri. Corabia ancorează la gurile Nilului şi comandantul piraţilor se pregăteşte să se însoare cu Haricleea. Calasiris, care însoţea pe fugarii capti\i, aţîţă vrajba între piraţi, îi împarte în două tabere şi deslănţuie un măcel din care puţini rămîn vii. In momentul cînd Theagen şi Hariclea se cred liberi, năvăleşte asupra lor o altă ceată de piraţi. Cu acest episod începe romanul. La rîndul lor, piraţii sînt atacaţi de nişte corsari, care iau din nou captivi pe Theagen şi Haricleea, îi duc în ţinutul Bucoliei şi-i idau în paza robului grec Cnemon. Corsarii erau conduşi de Thyamis, fratele mai mare al preotului din Memfis, devenit corsar spre a-şi recîştiga drepturile uzurpate. Tocmai Tliiamis 735 www.dacoromanica.ro ŞT A" ♦******** MM**?? Itt"/It-f/faC a3y>^y>^4r>ifţf»*sMtjT^ixjt .■«*;;», ' j*^**»»*. i * Z7?*tt*vrriiTjn *?<~% ~{%, «<»-,'«"ii< : rtlAf»’ * J7m“***' //-fcjjMV’ii* **■>&< ''***£*« ■'*•<*' . £.«,*>•*-« J*Uţ*«* m^nwm^r*, ■ ^ • ?<*^A-***»'vf *•■*.?£ aMum**, f.r,SAi2\'^^4-r ■ ,.*-■<*»*7*>?+”•*•*}*>*>mtt* ,/ ■CfaSnAi*. ', ,/.t*MH*A f*f* ■ .m«m>*<*rt*, itw^^ţmin’^MmtXnifUtft,^" mu^iX^ru*<*«*» * • JŞlftŞmtiitS» JuiT**JtMJÎm (^Arna^cltfi {Za+mmj&x ’fylî* t** -C«-f- ■ ÂAjhtJblt* ftrt f»\ i ~ ~ " *-»v ■v; 3& <.§ ’ „ C~t > . r T-; , V -„ -"—' - JZX#vH^-fţyţ*i . **> ţ2«»fiM+fwţi* * hr~»4~i* 9*Jff&*b*mc s*~*•• JBrh'.-ţ? .T*V fatM *n ţţti»s^t JtVTAtisâMlM+M.** jZmS/n***"*»»/&***>•" • ■ iăp?**#'* ît»>ÎM>im /etdmrnxtt • J^«1*. \ *' ,. »*?**■»;>* . ~^*iyţn+A£ 'ţ.Z~: ^"^f*****'^^*^^ '£.*<*****■ /Jt.^’ f - f**^***?#**'? '•*«* itu*xtr«&i» $f? ' * “ *''*’" —*“ - -- zrfv&J%*+ rimiZju. , _ ■ ■#'** ■r^ *r‘-r^»’,dp ~ /H#*KtrţJ0M*a- JM.ÂZ*! T? $k'W&v0,**f,rn ? ibtT, n&>,-3p. Pagină din Etiopica (fila 1). www.dacoromanica.ro 'soia să se însoare cu Ilariclcca, cînd piraţii din Împrejurimi, furioşi că tovarăşii lor fuseseră Învinşi, dau năvală asupra corsarilor şi incendiază păpu-rişul din jurul lor. Tliyauiis cade prizonier, Tlicageii şi llaricleea slut surprinşi de trupele guvernatorului persan al Egiptului şi aduşi la curte. Expediţia împotriva piraţilor fusese pusă la calc de neguţătorul grec Nafsiclcs, în casa căruia se adăpostise Cnemon. Tot aici venise adus de Cucuion şi Calasiris, înlîluit pe malul Nilului. Calasiris povesteşte îutîinplările lui Tlica-gen şi ale llaricleci şi arată că plecase din Mcmfis la Delfi pentru a împiedica o nenorocire prevestită casei sale. Tocmai apare şi Nafsicles cu llari-clcea, din nou despărţită de Tlicageii, captivul guvernatorului Orooudat. Calasiris obţine libertatea llaricleci şi merge cu ea la Mcmfis, unde găseşte pe fiul său Tliyamis în luptă cu fratele mai mic uzurpator. Bătrînul îi împacă, depunînd coroana pe capul lui Tbyamis şi peste noapte moare. Orooudat era în război cu etiopienii. Solia Ini, Arsacliia, îndrăgostită de Tlicagcu, îl line în lanţuri, dă chiar ordin ca logodnica lui, llaricleea, să fie arsă pe rug, dar nu-şi atinge sCopul pentru că soţul, aflîud ce se petrece la palat, cerc pc cei doi captivi. Pe drum prizonierii cad în mîua unui trib nomad etiopian şi sînt aduşi în faţa regelui llydaspc. Acesta cîştigase războiul cu Orooudat şi pregătea sacrificii în onoarea soarelui, lunei şi a lui Balius. La cererea poporului, Tlicagen şi llaricleea slut hărăziţi ca jertfe, dar tinereţea şi frumuseţea captivilor înduioşează pe rege şi pe regină. De altfel llaricleea, lumd cuvîntnl înaintea mulţimii dezvăluie originea sa, marele preot al gym-nosofiştilor Sosimitrcs o recunoaşte, regina mamă i se aruncă în braţe, şi regele ca şi mulţimea renunţă Ia sacrificiu. Tinerii sînt conduşi la altar spre a se uni prin căsătorie, Tlieagen îiitr-nn car tras de cai, alături de llydaspe, llaricleea într-uu car tras de boi albi, alături de mama ei. Romanul se încheie în traducerea roiuîucască astfel : .,Sfîr.şit ca acesta au luat alcătuirea îutîmplărilor celor etbiopiccşti a lui Tlicagcu şi a 11aricleei, care o au alcătuit bărbat fenician cmesinean, la neam din cci despre răsărit (în original: din rasa soarelui, adieă din rasa închinătorilor la soare sau făcînd parte din casta preoţilor lui llelios) fiul lui Theodosie Iliodor“ (în original numele Eliodor nu mai este pus, fiind inclus în formula precedentă : din rasa lui llelios). ISTOHIA SUIt PA IUI TROVDF.I N. Cartojan a descoperit şi comentat traducerea romanului cavaleresc italian Ilistoria destructionis Trojue, prelucrat în scc. al Xlll-lca de Guido delle Colonne, după poema truverului normad Benoit de Sainlc-Manre, Roman do. Troic, scrisă în sec. al XI 1-lea, ea însăşi o prelucrare a istoriilor Ini Darcs frigianul şi Dictys cretanul. Intermediarul grecesc folosit de traducătorul romîu 11-a fost încă identificat, textul tălmăcirii se păstrează în copia lui Ioan grămăticul din Bărbăteşti (Ţara Romînească), făcută în 1766. Acţiunea romanului este cu mult mai complicată dccît acea a Etiopicei lui Eliodor. Ea se începe cu expediţia argonauţilor plecaţi în căutarea lînei de aur, în frunte cu lason. Debarcaţi pe ţărmurile Frigiei, argonauţii sînt alungaţi dc regele Laomcdon, dar llercule prevesteşte că în trei ani frigicnii vor fi robiţi de greci. Intr-adevăr, nu mult după întoarcerea argonauţilor în 47 - C. 1144 737 www.dacoromanica.ro •«A AV| «»U.l VTsA^AVlHi! ' ' /-> " -> rwttes»?, Jai saeantx; ' *r*’ :*;u«k' ci^Tn^fK 'Hi f'î ar."”ţ7 : fM vg A ***■?•, “KiWM" ^Ă?Jj |^«<«a/iA4!'a4îns;i •;>« VţĂ I &< MJa&liL CI». *tVoK«n. 7Lj»t *3» in' OtfciVU »v<0‘' jjg.; AUoBftt CJn. 7l|»l^3»tn 4 ' ♦ I * , . * W? A ^towii■>*C370-n. ’JE’vci^iciXo.'îjoit^H.' '■‘v y ■ oxtv c.j<.n- /ycxa.t ° *#*>1 J4*^® ^TRjJJ^JtiffeV A1«- Ş&. £*** A/iKţHţfe. "' . *1 xVcOtiru /i'»0tvfjî« ’ .“ft ŢlţocStf /tiS.io^o'1 £mi*.»K* jjwţtfy»*-; ' ‘ » ^ A ' ”> \ 'iy \ > M W 'V > > .1 fiLirip Giniţi Guktmi «utxmt u^v’ • ^tin.i'ti [ ;Q „ ♦ s/*' Ă ' • . ? AS-i V rt>*. V\ , U «. ABţp». ^AI *.!*« >* / Ki/W* C/UAJlit f.iA-v a £?• . - 31 .VA ^ X%7U^t' ntfi'tfit OLj^tyl'K&oeaknL * * *....'.v-1 - , A x ./■■; ■•*■ u vf* _/^J^ ^ fti A*L.Cy±P$ AVKUjîyu ăâd.7tt&L :1 '^:^l• f) - • K, A -v5 • .*^ I • t/2* ^y>KKîH^c«. *• •'w,'lV ‘f i» AlK.Ui4.A3r 1 Cs \ fjw & MV, )«V jMAWf >*# . ikkttiuat 01¥L-i£ <•*%* .**><✓* 4B »/u? 49*.V i£\*V .•< J P» < jt^a et«i4 Ju-rit fi- JlK$ 8&1 • ' Tagină din Eroiocrit. www.dacoromanica.ro Orviolano, care el însuşi traducea romanul cavaleresc provensal din sec. al XV-lea, Paris et Vienne, prefăcut în franţuzeşte de Pierrc de la Cypode. Ca şi Theagen şi Haricleea, Erotocrilul este un roman dc dragoste. Protagoniştii sînt Areluza, fiica regelui Iraclie al Atenei şi Erolocrit, fiul sfetnicului Pezoslrat. Areluza are drept confidentă pe dădaca Frosina. Erolocrit pe un prieten Polidor. Sfătuit să nu se mai ducă la curte, Erotocrit îşi varsă focul în serenade nocturne, care farmecă atît pe Areluza cît şi pe părinţii ei. Spre a descoperi pe cînlăretul cu „glas dc zahăr", regele dă un ospă{, dar Erotocrit îşi păstrează taina, fiindcă deşi ia parte, nu cînlă. El înfruntă cu mare .curaj 10 slujitori trimişi să-l identifice înlr-uiia din seri, pe cind cînla şi umple de admiraţie pe Areluza, dar ca să evite alte primejdii, pleacă în Egipt. Intre timp tatăl său se îmbolnăveşte şi cu ocazia vizitei pe care o face în casa lui, Areluza descoperă cine eslc misteriosul cîularct, găsind textul cîntecelor şi portretul ei zugrăvit de Erolocrit. O serbare dală pentru desfătarea Aretuzei relevă vitejia unui cavaler pe cal negru înveşmîn-tat în alb, care poartă pe cască un fluture prins în flacăra focului şi deviza : „Am dorit şi am privit flacăra focului ; m-am apropiat şi m-ain aprins. Nu mă mai pot îndepărta". Este Erotocrit, învingătorul combatanţilor la turnir şi slă-pînul inimii Aretuzei. Tinerii se îulîlnesc în taină noaptea în grădina palatului, îşi destăinuiesc dragostea şi se hotărăsc să se unească prin căsătorie. Auzind dc aceasta, regele dă însă ordin ca Pczostrat să fie sechestrat pentru toată viaţa în casă, iar pe Erolocrit îl trimite în surghiun. Aretuza nevoind să se mările cu fiul împăratului din Bizanţ, este aruncată împreună cu Frosiua în temniţă. Acuin legătura între îndrăgostiţi se face prin corespondenţă, cu ajutorul servitorului lui Erotocrit, Pistentis, a lui Polidor şi a doicii Frosiua. Trec astfel trei ani, pînă cînd regele vlahilor Vlanlistralos, aineiiiiiţîud zidurile Atenei, Erotocrit vine să-şi salveze patria. El dobindisc dc la o vrăjitoare două sticluţe cu apă miraculoasă, eu ajutorul cărora putea să se prefacă cînd negru ca un harap, cînd alb. Travestit în acest fel, alacă în fruntea atenienilor oştile duşmane şi le pune pe fugă în mai multe rînduri. Dar înlr-o zi Vlantistratos schimbînd momentul obişnuit al atacului, Erotocrit nu ia parte la luptă. Atcuienii sînt înfrînţi şi cetatea ar fi căzut dacă prinzhid de teste, Erotocrit 11-ar fi restabilit situaţia. Rănit, el eslc transportat la palat, unde regele, drept răsplată, îi oferă coroana. Necunoscutul nu vrea însă dccît urina Aretuzei. întrebată dacă primeşte să se mările, Aretuza răspunde din închisoare că „mai curînd soarele îşi va pierde strălucirea, pădurea frunzişul, pajiştea iarba, marca apa şi ţărmul nisipul". Cuvintele bucură pe Erolocrit, care se convinge de statornicia alesei sale şi-i trimite prin doică inelul încredinţat lui la despărţire. Apoi merge el însuşi la temniţă şi pentru a avea o nouă dovadă din partea Aretuzei povesteşte că arc inelul de la un tînăr defunct, îngropat chiar dc el. Areluza izbucneşte în lacrimi şi Erotocrit emoţionat peste fire, îşi spală cu apă vrăjită negreala feţei şi se arată în adevărata lui înfăţişare. Suferinţele îndrăgostiţilor se curmă în mod firesc prin căsătoria lor. Poemul lui Comaros era aşa de cunoscut în mediile greceşti de la noi, îneît în 1318, Dionisic Fotino, un peloponeziac, care a studiat la Bucureşti publică la Viena o prelucrare în versuri, în limba neogrecească literară, liila-turhid formele dialectale crctanc vechi. 741 www.dacoromanica.ro îi> * ţ * *r • f ş^Wy.t.<,v.v M ” ir -**» :*"***&££,*£# * n/ t. ' ’ 9 o . • «*•€* jfi < «j . n-iy'. l'^»,^' *<*y.. ' W4^f%,4.ţ^s»A^ţ W<1 ^ -. : ; ■ . -:?mk t J / *r* \ţ*M l^txX'^AyA . A«aa n*s.i (mtl* £t* "&£&■«£gm,%A f,t #$'&&?■ Jîa+ #&****. /«***r j*n.'t*.Si*ţ XP^ /^Ţ*%£'2>* \ A*£)^n ’/ftJS*. jinHA: *&t*+ J^iA*p AStAtA 1 CU \jp fo*U U A^Vi a*4i uf *■<*> V&A.V&. ÂitţnyA . k* 7iil4%za€a o.0hA^ * 'JA% « *a t. A. a1** A. j£laCmm?#*V*»* " *f ‘ **** */* ' ^%4% *z*'£n**J *Jîf ■ &+** ; J«s& fruA^1" jK J,'(ny^ A €a . S t/yS ** tyvaĂ finSlA . fJtJ^MT a^A/S J'ijHA_<$*§_ „ * 5 . „ . ' < < . *+>At>rfiA&. * y mm <** Am/.nnt*#.\ Ji -- & 4aA Pagină tlin Fihrol ai Antica. www.dacoromanica.ro Ja >1-0 .*7 A/V ^(■1 ' a'îîii^ ***^' % WvW**> . WAâoVM* eetţlM.8'^WVV^t AOUtV^**! ^i£v . V &MMt*Cty'<)*t>£ll> AX £/vV t/t/*4\4> TlfA * 3^ ** i *»-r r"v < i««r ^'V'f*, tC^ va/v v\*S ® t‘^£^ V S ^ 8/& t* v>tAA «^*4 4? K ^ a&h*C&JK <\^V ^ 4 ţ CV* |AA*t rt-vO1 H-tat1^iM^Wv jdvT ajajkjcyi’tK/%>3XAj' (■Jy'jp/y £**'V*^*1 $8 ^zva^s r> '$S C oiAÂCzzâ ca/v Oi < 'îASxaT laĂjak âm.< w ^ m*^e*i/Cţ J)?Saj^s q^^'fjWAsLsâ. kavţ f' *vy> J$cţ' •<*$£ 4fi^0 <r7 & 'tJ£ C&/£*-~ u^iAjK~A-/i>îl*<. >aJCA,J6% % AA. ^ V.A4/W AAi t^^t5 ^ iriaaT^HA/, 6*.. x/*, Pagină din linieri şi Marrjarona (fila ]32). www.dacoromanica.ro Poemul lui Dionisie Fotino a fost tradus în limba roniînă de Anton Pann şi Tudorache Iliad, sub titlul Noul Erotocrit. Această versiune, ajpărută la Sibiu în 1837 în cinci lomuri n-a îulocuit însă de tot Erotocrilul lui Comaros, care precum Anton Pann însuşi afirmă „...tradusă în proză la mulţi se găseşte. Şi la alţi în versuri ca şi în greceşte". Curioasă este prelucrarea poemei lui Cornaros care apare în manuscrise romîneşli de la începutul scc. al XlX-lca şi în tipărituri foarte tîrzii (Brăila, 1857 ; Buzău, 1878 ; Braşov, 1900) sub titlul de Filerot şi Antuza. Aici, Erotocrit („cel chinuit de Eros“) se numeşte Filerot („cel ce iubeşte pe Eros“), iar Areluza („cea cu virtute1'), Antuza („cea ca o floare întărită"). Acţiunea e mulată în timpul vechilor clini la curtea lui Periandros, tatăl Anluzei, care are drept sfetnic pe bălrînul Agalon, tatăl lui Filerot. Peripeţiile dragostei dintre cei doi eroi sîiit identice cu cele din Erotocrit, intriga fiind pe alocuri complicată (Filerot, travestit în doctor, sc întoarce din surghiun să vindece pe Antuza etc.). Prelucrarea s-a făcut dc bună seamă în Grecia, unde Erotocrilul, dramatizat dc Tli. N. Svnadinos, sc reprezenta încă pe scenă la Atena în 1935. IMBERIE ŞI MARGARONA Istoria lui Imberie, fecior împăratului a Provenfei, copiată în 1789 dc logofătul Nicolae Ursache, este traducerea printr-un intermediar grecesc în versuri a romanului cavaleresc francez din secolul al XV-lea, Pierre fie Provence et la belle Maguelonne (Histoire du vaillant chevalier Pierre fils du conte de Provence et de la belle Maguelonne fille du roy de Naples, ediţie gotică din 1480). Intriga are asemănări cu aceea din Theagen şi Ilaricleea ca şi cu cea din Erotocrit. Imberie, copilul blond cu ochi negri rîzători, învaţă pînă la 12 ani toată ştiinţa din Aristotcl, Oinir şi „Efripid". Învingînd apoi Intr-uu turnir pe un adversar temut, simte nevoia incoercibilă de a colinda lumea după glorie. împreună cu un scutier (devenit In traducere nume propriu : Scuteric) ajunge la curtea regelui Morcei. După o altă luptă de toumoi, în care se ilustrează doborînd un harap, Imberie cîştigă mina fiicei regelui, Margarona. Neastîmpărul aventurii şi dorul de părinţi fac pe Imberie să fugă după un an cu Margarona şi cu scutierul din Morcca, fără ştirea craiului. Scutierul moare pe drum, iar tinerii soţi poposesc într-o pajişte la umbra unui chiparos. Margarona adoarme, iar Imberie se ia după cîntecul unei privighetori şi sc depărtează. El lăsase un cngolpion de aur îmbrăcat cu tafta roşie pe pieptul Margaronei, care, confundat cu o bucată de came, e răpit de un vultur. Imberie, zărind cugolpionul în clonţul vulturului, urmăreşte pasărea cu o luntre pe mare, este surprins de o furtună şi cade în mina piraţilor. Piraţii îl vînd la Marca Roşie ca rob sultanului din Cairo, unde Imberie devine grăjdar. Margarona rămasă singură nimereşte la o mănăstire de călugăriţe, care auzindu-i povestea o trimit iinbrăcată în rasă neagră cu nişte neguţători în Provcnţa. Acolo se duce la curtea regelui şi fără a spune cine c, capătă învoirea de a ridica pe ţărmul Mcditcranci o mănăstire, nnde nemîngîială de pierderea lui Inibcrie, sc închide pentru tot restul vieţii. Cînd, în pîntecele unei mrene adusă de nişte pescari, găseşte engolpiouul de aur răpit dc vultur, Margarona 744 www.dacoromanica.ro Srif; trmityk &jYAîi*\ „AAffmâ t& /ipi^Hi'tt mU /4h '"‘MPF'- ,y->* £/ ' / l ■ \f/^ ■■/ —V-y» ■ <£nMsnt ăîiii < pA5\/a*î <#ar X »f ■„. x , */ ^ „ c+* . fa? - ^ ,a,?Xn7ii *KKa^ {)rgcJ* Jt^i'^y/£,i{ÎHZ tn>Mt &AZfyAn't\ a<~> ...Jii 7n SMA4 ătB* tfîAtfra > £ ' * ■. ^ „ f\ i .';. ii** .!&';••, :•>•* v- www.dacoromanica.ro este convinsă că so|ul ci a murit. Imkeric însă, datorita islc|iinii sale, nu rămăsese grăjdar la curtea sultanului din Cairo, ci devenise in trei ani marc vizir şi-şi adunase o avere frumoasă. Intr-o zi el îşi încarcă banii în trei butoaie şi sub pretextul că pleacă să vîndâ sare, se îmbarcă pc o corabie pentru Provcnţa. Coborînd la un popas pe o insulă, adoarme cu gmdul la Margaroua, la umbra unor rodii şi corăbierii, negăsindu-1 nicăieri, îl părăsesc aeolo. Corăbierii ajung la mănăstirea Margaronci, aceasta desface butoaiele en sare şi, dînd peste galbenii Ini Inibcric, zideşte cu ci un spital dc o sulă de chilii. 0 corabie salvează în sfîrşil şi pe Imbcric şi-l aduce de asemenea, la mănăstirea Margaronci. Iniberic declara stareţei că va umbla toată lumea ca sa gaseaseă pe Margaroua şi astfel soţii se recunosc, se duc la curtea îinparalcasca şi, urcaţi în locul balrîuilor, pc tronul împărătesc, îşi reiau traiul fericit de odinioară. Traducerea e în stil dc basm. „Şi pe ceas porunci înfricoşaţii împarat ca să trîinbiţczc cn toate surlile în ţara lui, ca sa să siringa toţi voinicii ca să să bală cu suliţele şi care ia birui, cucoana Ini îi va da-o în loc dc nevastă. Şi auziră toţi voinicii şi vitejii şi să adunară toţi la împăraţii. Şi să fi văzut voinici frumoşi-din toata lumea, coconi dc domn şi toţi împodobiţi!... ŞL Margarona luminata strălucea ca soarele, sta în fereastră şi avea inel în deget de zamfir vcrdc“. Faptul eă traducerea acestui roman ni s-a păstrat înlr-o singură copie nianuscrisă 1111 înseamnă ca 11-a avut circulaţie. Este foarte posibil de altfel ca el sa fi fost citit mai mult în versiunea grecească în versuri, limba greaca fiind bine cunoscută la noi în sec. al XYIII-lea în paturile ştiutoare dc carte. lîbRTOLDO Tot prin intermediar grecesc a fost tradusă în roinîncşlc (cele mai vechi manuscrise păstrate slut din 1775 şi 1779) celebra operă comică a italianului Cinlio Coşare Croce drlla Lira Le sollilissime asluzip di Berloldo, publicată întîia oară în 1592 sul) titlul Aslutie sotlilissime di Berloldo dore si scor pe un rillano uccorto, e sunare, il quale dopo vâri, e slrani accidenli a lui iiilerremili. alia fine per il sno raro. el acnlo ingegno rien falto huomo di corle, et regio consigliero. Este o scriere satirică împotriva artificialităţii şi semitismului vieţii de curte din punctul dc vedere al uimi ţăran. Berloldo, ţaran din Brclagnana, vine în Verona. la curtea regelui longo-barzilor \lboiu. pc vremea oînd acesta slapîuea întreaga Italic. Fără sa se ruşineze dc urîţenia sa fizică (avea capul luugăreţ ea un ou, parul roşn, nasul \inal, ca sfecla, gura despicata piuă la urechi, colţi ea de mistreţ, inimile scurte şi picioarele slrîmbc), el se furişează printre baroni şi se aşază lingă rege. Acesta, tolerant, îl supune unui interogatoriu, la care Berloldo răspunde ea şi lvsop (nis. Biblioteca Academici R.P.R. nr. 21o9): ..împăratul zisă: Cine eşti, cind le-ai născut şi din ce loc eşti? Berloldo răspunsă : Sîul un om ; m-aiu născut cîud m-au făcut uiuiuă-moa şi locul este de cînd m-au făcut dumnezeu, înlr-accaslă lnmc“. Izgonit dc la curte pentru invective privitoare la cînnuire, Berloldo ameninţă că el este ca muştele, care, deşi lc alungi, vin înapoi. Regele îi 74G www.dacoromanica.ro i ».*>*( a*, arfa * iu*« ,■>,* Atr*0}*m»*Z U-, ■ V?., r\j *&'**,'lu^i . >*« fa. '/«■» ' Xa f 4 *■ r $■*/? A*/Cr&y “v~« 4%J fibya ->*y -&%?>* A?j&+*, ■yrfa** f * f OS *«/*«■ ' ■£ ££** * /*£ <^/V */ j.. r«MŢ*; >toiW .-»,**-*» • -** ,■: •' * ■'■' ■✓' ,•• / * » Zt+av*** ~ «' *•* ,*>, <• ■' .y* £ “ f j a»‘ H * “ o # t ^* 3 .. - "" <•'-«•' ' *%«,, /% , S.îf * ,* / -■ ». •““’' ■* ' „*j .......^«T' *$v /v‘- ^r:r' 4;^. . . . , ******* 1 fH** ■•&**<*?■* stiim A-W|)«v ' 58/ <>' ,_ ■ ; A ap**- te ,/f/?*■': „£ *»*>• #*•. j# *|£ -y j* ■ ■ /f<> ^ >> * _ £ fk :f> "i ■**• <* **4 %'U v yv o* t «*> ■'W . *°i«* JJWSL.+ ^ l.s- ■ Krţ #** ? A /î»/ia-’ .'*,. ., , , . , t i**tfiiţ**+* ■*» ,ţ **-.*»* W* .« ■ . ‘‘ St $ ^; <* ' ■jr'- ’ -'y “»y^: ' * . / . ClfaTttfkiA * *■*&* StaAtTfftaOlfi*. / fr* S i. >• y ej, ‘ : . " ^ •t*:- av*z« - ttt/BA/UMJn Q*-> ta,?**** ^ţs/jt ** •> i: i.v .-#£* infat* '*■- — ‘ ------------------- ' ""■"' ■' ^ "Uv . *>*> jtJ b * *? e t % . , ^ .* m< tr tu '**’*#* ■*&* ^m*!Ufai■*' • a X N ;i \ V .£/> h*+m* /r^ 9 ‘; " */$!2 jf Jr ^ mei ~T3fjn*ţ £ Q jfrms'% rnoarrrvb /şymmM, ':'’f v/ /. *sStr-V ’ -Yfc/r ’4'1 ■■■■• ■->,/ ■ /• * iiuitsu, dans la litterature roumaine In Studia et acta orientalia, II, Bucarcst, 1960. § N. Cartojan, Legendele Troadei in literatura veche rominească, Buc., Cultura Naţionala, 1923. 750 www.dacoromanica.ro § N. Cartojan, Poema cralană Erotocrit în literatura romînească ţi izvorul ei necunoscut; Buc., 1935. § Ioana M. A ndrec* cu, Istoria poamelor; rcdacfiilc romîncşti, în Cercetări literare, I], 1936; Ari a dna Ca marian o, Condamnarea strugurelui şi a firului în limba greacă şi răsunetul lor in slavă, turcă şi romînă cu o introducere despre Povestea păsărilor şi Povestea patrupedelor, în Cercetări literare, 111, 1938. § Dan Simoncscu, Legenda lui Afrodifian Persul, Studiu şi text, Buc., Casa Şcoalelor, 1942 (în legătură cu adorarea magilor). In genere N. Cartojan, Cărţile populare în literatura romînească, 11, 1938, cu bibliografie exhaustivă. PRECURSORI AI ŞCOLII ARDELENE Pentru Inochentie Mieii şi Glieronlie Colore trecutul nu constituie im obiect de studiu, iar pentru Radu Tcuipca II şi Radu Duma nu se pune problema originii poporului romîn. Această din urină preocupare se iveşte abia la urmaşii lor imediaţi. Un cărturar ncidciilificat redactează, în deceniul al Vl-lea, un raport oficial către Marin Tereza, întitulat Reflexiones circa ori "inc m. jura, condi-tiones, religionemque in Transilvania Valachorum. loan Săcădate, care a învăţat la Cluj, întocmeşte o colecţie voluminoasă de documente istorice, citată de Gheorglie Şineai în IItonică de mai multe ori (Codex ins. Szakadu-tionus), în sfîrşit D. T. (initiale sub care se asc-undc însuşi Samnil Micu) scrie în 1775—1776 De urlu, progressu, conrersione Valachorum Epi.scopis idem Archiepiscopis el Metropolitis eorum, dală la lumină şi adnotată de Timolei Cipariu in 11155. De orlu... este nn memoriu documentat în favoarea înăRării episcopiei de Făgăraş la rangul de mitropolie. Samuil Mieu adaugă la tema sa centrală consideraţii despre originea romană („inter romanas islas colonias, quibus Valaclii originem ducunt“), vechimea creştinismului în Dacia, etimologia numelui de valah, Ştefan Cel Mare, introducerea alfabetului chirilic, tipăriturile calvino-romîne, infectate cu otrava ereziei (libros... pestilcnlos), năpas-tuirea mitropolitului Sava Brancovici, numărul capilor de familii romîncşti din Transilvania, răul imens al vieţuirii în „tenebrele ignoranţei11, despre unitatea politică şi răspîndirea romînilor pe un teritoriu geografic vast : „Populi valachiei, qui Valachiam, Moldaviam, Transilvaniam, Ilungariam item, Banatus, ...Bulgariae, Alhaniac et Podoliae provinciarum partes, no-vamque Serviam Ilussico imperio subdilani incolunt, veri sunt (quod lingua ipsa, mores, genius et ingeuium indicai) germanique nepoles romaiiariiin coloniarnm quos Trai anus imperiilor post deticlum Deeebaluin Daciae regem, ubi Daci am juris et ditionis romanae feeisset, in provinciam rede-gisset, urbes condidisset circa anuum Christi CV infinitas line translulit ad tutainios imperii fines, agros urbesque colendas. Ita Dio Cassius, Eutropius, Jomandes Xiphilinus, Aeneas Silvius, Iiinocenlius III ponlifex maximus, Antonius Bonfinius, scriptores peranliqui11. Samuil Micu se mai raportează la Ştefan Szainoskozi, Fîeury şi Hronicul vechimei romîno-moldo-vlahilor al 751 www.dacoromanica.ro lui Dinii trie Cantemir. Manuscrisul fusese cumpărat (în 1731—1735) de I110-clientie Micu de la un negustor vicncz şi copiat In 1756—1757 de „smeritul între mişei11 Constantin Dimitricvici, „dascăl1' în Blaj. Achiziţionarea şi copierea Hronicului servesc lui Inoclicntic şi Samuil Micu, care se inspira din el, impiinînd definitiv părerea că Dinii trie Cantemir a avut nn rol liotă-ritor în dezvoltarea istoriografiei la romîuii din Transilvania. Hronicul difuzează-aici o concepţie luminată despre istoric şi idei călăuzitoare în ceea ce priveşte trecutul nostru : unitatea poporului roinîn şi persistenţa rouiînilor în Dacia. Ambele se convertesc, în condiţiile specifice Transilvaniei, în instrumente de luptă. 0 dovadă peremptorie este suplica din 1761 a populaţiei roinîneşti de pe teritoriul comitatului Hunedoara, în care se citesc vorbe de fronda : „Noi im ne putem mira îndeajuns şi a ne întreba pentru ce voi (— nobilimea maghiara) ne oprimaţi astfel şi ne impnncţi jugul şerbiei, căci noi sînteni şi am fost totdeauna inai nnincrpşi dccît voi şi, cc c mai important, noi sînteni şi mai vechi deeît voi în aceasta ţară, deoarece noi sînteni urmaşii vechilor daci11. Alai sînt exemple asemănătoare din 17Jî», 1758 şi 1773—1782. Toate anunţa Supplex Libellus Valuchovum. învăţaţii roinîni din Transilvania găseau ştiri bogate despre istoria poporului lor nu numai la Dimitrie Cantemir, ci şi în lucrările publicate de saşi şi de maghiari. Ioan Graffins (Graff), Martin Sclnnrizcl, Ioan Sehvvadtiier, Petru Bod, Gheorghe Hancr, Gheorghe Pray. Ştefan Katona, Iosif Beiikb ş. a. cercetează cu zel arhivele, rindniesc vechile documente, descifrează inscripţii, supun examenului critic evenimentele contemporane şi scrin, pe temeiul materialului adunat, cărţi consacrate Transilvaniei şi relaţiilor cu vecinii. In aceste cărţi este vorba mereu şi de roniîni, coborîtori din coloniştii romani („Valaehos Transsilvanos Bomanormn Coloniarmn esse re-liqnias11) de situaţia lor socială, limba, obiceiurile, cultura şi perspectivele de afirmare în viaţa economică şi politică. Perspectivele sînt înfăţişate concret îulr-im poem compus în hexametri de Antonio Cosimclli (Poemulioii de secuii du legioue vulachicn, Sibiu, 1768), semnat cn pseudonimul C. Silvins Taimoli. Gonstrîns de împrejurări, imperiul liabsbnrgic înfiinţează, după 1762, trei regimente roinîneşti de graniţă. Cel de al Il-lra, cu sediul la Năsăml, era format din ostaşi recrutaţi în districtul Rodnei, precum şi în cîtcva sate de pe valea Someşului şi a Mureşului. Instruirea militară o făceau ofiţeri străini (nemţi, croaţi, francezi ele.). Unul dintre ci a fost italianul Antonio Cosimclli, „cin gelehrter Rbmer und besonders guler Dichtcr1' (Michacl Con-rad de Heidendonf). Răpit de muze în orele de repaus, seric versuri ocazionale^ (Ad Saumsin ui... Exceleiilissiuii comiţi Audreus ob lludih...) şi Voemation-ul. In partea de miazănoapte a Uaciei, munţi prăpăstioşi îşi avîntă crestele semeţe spre cer. De aici izvorăşte Someşul. Apele sale neîmhlinzitc străbat ţinutul Rodnei, bogat în metale, dar puţin plăcut la vedere (injucunda oculis), neprielnic grînelor şi viţei dc vie. Oamenii trăiesc greu: Şarpe modo caret infelix alimenta parandi înrola, ct, hostili vrlut obsidionc, tenctur. Ei sînt de origine romană, din viţa veche a quiriţilor. Insă vai, Cită deosebire Intre strămoşi şi nepoţi : llac ifiitur p risca genţi dc stirpe Quirilum Itomulindnc terras habitanl. Hcu quanta nepotum DNparitas ! Ouam vilescit venerabile noincn ! 752 www.dacoromanica.ro Decăderea a început o dală cu „jugul sclaviei11, de o vlrstă cu aşezarea primelor cele de huni în Dacia. De silă, boarii ausonici minau carele hnnice, iar cu timpul îşi stricară limba şi moravurile : llmmica... ausonii duccbant pîaustra bubnlci Longaquc cum lingva vitiarunt tempora mores. Suferinţelor îndeliingale le puse capăt înfiinţarea miliţiei naţionale grănicereşti, binefăcătoare pentru someşeni. Orbi şi ascnlllud de sfaturi nesocotite ('deteriora... consilia), mulţi s-an opus militarizării şi se răzvrătiră. Cosimclli nu e de partea insurgenţilor. Armele aduc folos, nu pagubă (Arma lucrum, non damna ferunt). Contenind tulburările, pofta de cîşlig (queslns amor), dorul înflăcărat (vividns) dc muncă şi îndrăgirca treptată a treburilor ostăşeşti provoearâ schimbări repezi în viaţa satelor militarizate. Succesele economice şi culturale dobîndilc lasă să se prevadă „strălucitele11 realizări dc mai tîrziu. De pe acuma pieţele gem de mărfuri, morile umblă neobosit, se construiesc locuinţe, hanuri ospitaliere şi drumuri, apele se îndigniesc, se laic pădurile dc pin, şi vîslaşi iscusiţi coboară buştenii cn plutele, sidj privirea înmărmurită a naiadelor (Slupefaclae Najadcs aiulax // Admirantur opus). Sule dc muncitori harnici asudă, lucrînd pe întrecute : l.cntcna vicissim Artifimni iusudaiit industria brachia. Se cuvine şi e cu dreptate (El dcccl, et fas est) ca grănicerii să fie ocrotiţi. Adevărata „virtute11 strămoşească şi sămînţa bună stau încă ascunse : rădice sub ima Vis patria ocrultatur adliuc ct nobile semen. In 1830, cînd Poemation de secunda legione valaehica s-a tipărit a doua oara, Vasile Vaida („Excclsi Gubernii Magni Prinei pa lus Transylvaniae eoncipislam. ae Jnris Patrii Crimiualis at Slyli Iuridici Professorem) i-a adăugat 9 Reflexiones în proză. Comentatorul proclamă false teoriile despre originea neromană a poporului roinîncsc şi despre imigrarea romînilor în Transilvania „după întemeierea regalului ungar1', critică pollica de asuprire naţionala şi atitudinea dispreţuitoare a nobilimii faţă de mase („ ... Poporul dc rînd, lipsii de drepturi, să nu fie dispreţuit11). O atitudine erilică exista şi în Poemation ; Vasile Vaida a potenţat-o însă. DI.MlTlîlE EUSTATIEVICI Dimilric Eustalicvici. înliluil în documentele vremii şi sub numele de Eustlialiadis ori Dumitru Euslalu, s-a născut la Braşov. Dala naşterii nu i se cunoaşte. Tatăl său, Euslalie Grid sau Gridovici, era un aprig apărător al ortodoxiei, împotriva căreia unelteau liabshurgii ealolici. In 1714 Grid călătoreşte la Moscova, „cu rugăminte la înălţata împărăteasă de atunci a Rosioi, Eliisabeta Petro\na,... iKiTnoap«H ^(eVmi^, Hmmppmjsiyimfii |«iT5imm4lvB. nMtttasgj® I miMTIKJl F^MH'feCKl ^ ^OAiHjaxri 11» K0CT-1H&HH WJKOME ' <%3 V t-» s* ti ’ Afinii» ÂEormui hpcuuoKunn:£* Jm: aWuW/.^ . CE ji v . ’i Pagină din Gramatica Iui D. Eustatievici (fila 2). " 4 >:>',s«îS • -'ir :r ^:>;.\4 v^>; Vf■ r- www.dacoromanica.ro „înălţarea ticăloşilor bogaţi, după nevrednicie, la cinste, la orîndudeli şi la hrană îndestulătoare” ; înteţeşte îndrăzneala celui „vătămat de arderea şi chinuirea aurului... spre obida şi prada săracilor”. Apologia ştiinţei de carte se completează cu păreri despre gramatică. Ea este „începutul tuturor învăţăturilor”, o cheie cu care omul cîştigă putinţa asajul privitor la stih („voroavă legată”) : stihul „este încheiere sau rinduirc îndreptătoare a păsurilor celor întru un neam sau în număr ştiut, ce la ce să cuprinde dintru vremi (= lungimea vocalelor şi a silabelor) şi dintru nunierilc slovenirilor (slovcnire = silabă). Din ce să cuprinde stihul? Din păsuri sau picioare. Ce 1 De Diinitrie Popovici. 7o6 www.dacoromanica.ro este pasul sau piciorul ? Este o parte a stihului, hotarită din ştiut uuniur şi rînduialâ a slovcnirilor. Din ce să cuprinde pasul ? Din slovcniri*. Cu acest dialog seamănă, din punct dc vedere al expresiei, multe pagini ale „metliodos“-ului, îmbogăţite pe alocuri cu exerciţii rimate : Cit c traiul, omul tot sil sileşte, Pune osteneala, munca, silire, Ca slăvit sa fie, milinit priveşte Pentru prea deşarta dc tot mărire, Nu se odihneşte nici Intr-o noapte, Numărul pune tot eu socotinţa. Ca sa se mire lui norodul foarte. Diutr-a lui deşarta adeverinţă. Nu-ţ aduci aminte dc-a ta moarte Că va să se surpe lumeasca soartc. Limba din capitolele închinate prosodici este înţesată dc termeni de origine greacă. Dovadă silit numirile celor nouăsprezece varietăţi de ritm : cpicon sau epicesc, liricon sau liricesc, imnos sau euharistios, paneghiricos sau encomiasticos, genethliacos, epithalamios, properticos, bucolicos sau ghe-orghicos, pathopoeia, monocolos, dicolos, tricolos. monostihos, distihos, tri-stihos, tetrastihos, exighimaticos, dramaticos şi tehnopegnios sau tehnopeg-nicesc. Denumirile justifică părerea că Eustatievici a pus la contribuţie anumite surse, greceşti, nciudcutificatc pînă astăzi. El s-a mai alimentat din „izvoarele cele adevărate, p(u)r(u)rea curgătoare şi nesfîrşitoare în părţile Moscovei, în Academia moghilo-zaborosţiană din Kiev*. Ca izvor principal i-a slujit Dreaptă alcătuire a gramaticii slavoneşti a lui Mclctie Smotriţki, în ediţia Amtim Ivireanul (Snaigov, 1697). Ţinînd seama de timpul oîud s-a scris şi de greutăţile ce au stat în calc a autorului, Gramatica rumînească poate fi catalogată ca o realizare meritorie *. In 1757 Eustatievici era dascăl şi profesor în Scheii Braşovului unde l-a găsit mişcarea „norodului ruinîncsc* din anii 1759—1761, condusă de Sofronie. înainte de înfrîngcrca mişcării, s-a spus într-o cuvlntarc ţinută la Zlatna (21 aprilie 1761) că roinînii, supuuîndu-se jurisdicţiei cclcsiastice a mitropolitului din Carlovitz, se vor bucura de „privilegiile naţiunii sîrbcşti*, „nu vor servi domnilor* şi mx vor mai fi obligaţi să plătească impozite. Dimitric Statievici, alias Eustatievici, a ştiut dc făgăduiala de la Zlatna, a tipării la Rhnnic, în romîncştc, diploma cu privilegiile acordate sîrbilor şi „el însuşi vestea... apropiata eliberare a neamului valah din servitutea sa de veacuri*. Prin participarea la evenimentele din 1759—1761, fostul elev al Academici din Kiev s-a situat alături de cei care luptau să pună capăt unui şir întreg dc nedreptăţi împotriva romînilor ortodocşi. In 1794, văzîndu-se „călcat de un beteşug cumplit*, Eustatievici îşi scrie testamentul. Mai boleşte doi ani, cu diata în sipet. Moare în 1796. Soţia şi fiicele îl hnnormîintează precum le-a zis răposatul „Nu cu modru) mindriei, ce numai după vrednicia haracterulni* său. Modestia îi caracteri- 1 1 §r unii atribuie lui Eustatievici nişte însemnări dc cronică, o traducere din sîrbcştc, îndreptarea păcătosului cu duhul blindeţclor dc Petru f/rimovschi, tipărit.! 4a Timişoara 1n 1765, Oncouomiu lui Florin cel Mare, dein frînceşte in ruseşte şi dein ruseşte in rumineşte, rămasă in manuscris, şi Analie besericeşti u lui Baronie (Soranus Baronius, Annales ecclesias-tic.i), traducere rămasă dc asemenea ncpublieată. 757 www.dacoromanica.ro zează şi viaţa, In care mai ales acest cuget îl avusese mereu în minte : că i.oinul... aşa trebuie să se silească şi sa se ostenească după cele ce sînt spic traiul vieţii, ca cînd niciodată n-ar înceta a vieţui trupeşlc“. Euslalictici nu se referă nici măcar In treacăt, la înrudirea limbii 1-omîne cu latina şi italiana. Ideea înrudirii apăruse la umaniştii italieni. Ei o transmit unor cronicari polonezi, iar aceştia lui Grigore Ureche şi Miron Gosliit. Ulterior, problema originii limbii romîne ne întâmpină Ia stolnicul Constantin Canlacuzino şi Dimilrie Canlemir. In secolul XVIII interesul faţă de această problemă se accentuează, îndeosebi la transilvăneni. Mai mulţi cărturari maghiari şi saşi scriu despre „summa linguae Valacliicac cum Laliua adfinitas", Franz Griselini, în 1779, raportează romîna la italiană şi la alte limbi romanice (Ober die walachische. Sprarlie; ihre Verwandschaft mit der italienischen und anderen, die aus dem verdorbeneţi Lateinenstanden sind, in Versuch einer politischen und natur-lichcn Gesrhichte des temesvarer Banal's in Briefen an Standspersonen und Gelehrtş, Wien, 1779), Alexie Mureşean osteneşte la „gramatica romîncascâ şi italienească" (S. Micu). Pe deasupra, Petru Pavel Aron, intr-o scrisoare caţre papa, din septembrie 1756, face prima încercare de a degaja implicaţiile politice, ale. latinităţii: romînii sini „un popor numeros, rămăşiţe ale Iui Traian. şi. Adrian, cum spune istoria, pentru care în limba lor se şi numesc pe sjnp rpmîiii sau romani pînă în ziua dc astăzi. Graiul Ie este latinesc şi foarte asemenea cu cel italienesc. Din fire sînt foarte blînzi şi aplecaţi la price măiestrii sau ştiinţe... Dar pînă acum au fost cu lotul părăsiţi şi dispreţuiţi de popoarele care îi slăpînesc şi de eretici (= necatolici). De aceea sînt şi foarte aspri şi fără ştiinţă de carte. Sînt aproape striviţi de greutăţile publice şi ale domnilor, ca fiii lui Iacob in Egipt, cum se citeşte a'n aceste timpuri... numai despre locuitorii Paraguayului ori ai Braziliei", •fragmentul de scriere sintetizează idei puse în circulaţie de Inochenlie Micu, dar le- şi înavuţeşte cu un element nou. După Aron, argumentul că limba romină este de origine -latină' putea sluji cauza emancipării noastre sociale. Din sămînja aruncată de Petru Payel Aron va răsări gîndul, maturizat în perjoada Şcolii Ardelene, ca sluidiilc şi cercetările lingvistice, asemenea celor 4e istorie. trebuie, să răspundă unui scop arzător „mărirea naţiei". BIBLIOGRAFIE ^ M. .Rnffini, La Scuola Latinista Romena (1780—1871). Studio storico-filologico, Roma, 1941 ; D. P o p o v i c i, La litterature roumaine â l’epoijue des lumiires, Sibiu, 1943-, Ioş-.if P.civain, Dimilrie Eustatiecici, in Studia Universitalum Victor liubeş et Rolyai, totniis III, nr. 6, serios IV, fasci-cul us I; Romul Munte a-n u, Contribuţia $colii Ardelene la culturalizarea maselor, Bucureşti, 1962. Uri www.dacoromanica.ro BIBLIOGRAFIE GENERALA § K. Mari, Introducere la Contribuţii la critica economiei politice, Editura politică, 1960; Despre dezvoltarea inegală a diferitelor forme de cultură (Ştiinţă, tehnică, artă), în K. Marx şi F. Engcls, Despre artă şi literatură. Editura pentru literatură politica, 1953, p. 27—29 ; F. E n g e 1 s şi K. Marx, Despre ctntecul popular politic, ibid., 304—311; F. Engcls, Cărţile populare germane, ibid., p. 596— 601; V. D. Bonei — Bruevici, V. I. Lenin despre creaţia populară orală. CoBeTCKaH eTHOrpa^HH 1954, nr. 4; V. Guscv, V. I. Lenin despre popor şi problemele folcloristicii. Pyccttan JIHTepaTypa, 1960, nr. 2; M. Gorki, Despre basme, în Gorki despre literatură, Bucureşti, 1956, p. 659—666; Pyccnoe uapoduoe noomuuecKoe meopuecmeo. Ilojţ oBnţert peflaKiţiiiî npo^eccopa II. r. B ora TUp eî, Moscova, 1954; B. H. II p 0II Iî, Leningrad, 1955. § V. Alecsandri, Poezii populare ale romînilor, Bucureşti, 1866; G. D e m. T e o doresc u, Poezii populare romine, Bucureşti, 1885; M. G. Obedenaru, Texte macedo-rominey Basme şi poezii populare de la Crusovaf Bucureşti, 1891 ; S. Mindresşu, Literatura şi obiceiurile populare din comuna Ripa de Jos comitatul Mureş, Bucureşti, 1892; Al. Tipie a, Poezii populare din Maramureş, Bucureşti, 1906; T. B u d, Poezii populare din Maramureş, Bucureşti, 1908 ; 1. A. Candrca, O. Dens us ian u şi T h. D. Sper an ţi a, Graiul nostru; Texte din' toate părfile locuite de romini, Bucureşti, I. 1906—07, II, 1908 ; D. Pîrvescu, Hora din Cartai, Bucureşti, 1908; I. P o p o v i c i, Poezii populare romîneşti, Oraviţa, 1908 ; AI. V a s i 1 i u, Cintece, arături şi bocete de ale poporului, Bucureşti, 1909 ; N. P ă s c u 1 e s c u, Literatura populară rominească, Bucureşti, 1910 ; G h. G i u g 1 c a şi G. V î s 1 a n’, De la romînii din Serbia, Bucureşti,' 1913 ; T. P a tn f i 1 e, Cintece de (ari, Bucureşti, 1913 ; O. Densu-s i a n u, Grtiiul din Ţara Haţegului, 'Bucureşti, 1915 ; T. P a p a li a g i, Graiul şi folclorul Maramureşului, Bucureşti, 1925; N. Georgescu-Tistu, Folclor din judeţul Buzău, Bucureşti, 1928; I. Diaconu, Ţinutul Francei. Etnografie, folclor, dialectologie, Bucureşti, 1930; I. Mu şl ea, Cercetări folclorice in Ţara Oaşului. Anuarul Arhivei de folclor, Cluj, I (1932) 117—237; E. Petrovici, Folclor de la moţii din Scărişoara. Anuarul Arhivei de folclor, Cluj, 5 (1939) 759 www.dacoromanica.ro 111—175; M. Fricdwagncr, Ruuiăuische Volkslieder aus dcr Bukowiua, Wurzburg, 1940 ; V. S c u r t u, Cercetări folclorice in Vocea romtncască (jud. Satu Mare), Anuarul Arhivei do folclor, Cluj, 6 (1942) 123—300; T. Bredi-ceanu, 170 melodii populare romineşti din Maramureş, Bucureşti, 1957; N. U r s u, Cintece şi jocuri din Valea Almajului (Banat), Bucureşti, 1938; C. Z a m-fir, V. Dosios şi E. Moldovcanu-Ncstor, 132 ciufece şi jocuri din Năsăud, Bucureşti, 1958 ; Antologie folclorică din (inului Pădureuilor, Hunedoara, Bucureşti, 1959 ; Cintece populare noi, Bucureşti, 1939 ; I. C o c i ş i u, Cintece populare, Bucureşti, 1960; Flori alese din poezia populară, Bucureşti, 1960; D. C. K i r i a c, Cintece populare romitteşli, Bucureşti, 1960. § O. Dcnsusianu, Folclorul cum trebuie Înţeles, Bucureşti, 1910; B. Delavruncca, Din estejtica poeziei populare, Bucureşti, 1913; O. Dcus'uşianu, Via(a păstorească in poezia noastră populară, Bucureşti, 1923 ; C. Brăiloiu, Noţiuni de folclor, Bucureşti, 1932 ; M. Pojp, Noi orientări iu cercetările de folclor, In Rc-vista de folclor, 3 (1938), nr. 4; 7—28 ; M. Pop, Cile va observaţii privind cercetarea folclorului contemporan, în Revista de folclor, 4 (1939), nr. 1—2; 57—66. § T. L i p n r i u, Crestomaţia sau analecte literare din cărţile cele mai vechi şi nouă tipărite şi manuscrise, iuccpiud de la secolul XV piuă la XIX, cu notiţe literare, Blaj, 1858; M. G a s t e r, Clirestoniaţic rotttină. Texte tipărite şi manuscrise (sec. XVI—XIX) dialectale şi populare cu o introducere, gramatică şi un glosar ro-miuo-francez: I, Introducere, gramatică, texte (1550—1710); II, Texte (1710— 1830), dialectologie, literatură populară, glosar, Lcipzig, F. A. B r o k h a u s. Bucureşti, Socec, 1891; B. P. Haşdeu, Cuvente den liătnui, /, Limba romiuă vorbită intre 1550—1660; II, Cărţile poporane ale rouiîuilor tn secolul al XVI-lcu in legătură cu literatura poporană cea nescrisă. Bucureşti, 1878, 1880; A. L a inii r io r, Carte de citire (Bucăţi alese cu litere chirilice iu deosebite veacuri) cd. a III-a, lotşi, 1894; I. Bianu şi N. Cartojan, Pagiui din veche scriere ronu-uească, Bucureşti, 1921; A. Sacerdoţcanu, Predosloviile cărţilor romineşti, 1508—1647, Bucureşti, 1939 ; Dan Simoncscu şi Ion C li i ţ i m i a, Cărţile populare in literatura rominească, 1—II, Bucureşti, 1963. $ Bibliografia romiuească veche, 1508—1830, de Ioan Bianu şi Ncrva llodoş, I, 1508—1716, Bucureşti, 1898 ; II, 1716—1808, Bucureşti, 1910 ; 111, 1809—1830, Bucureşti, 1912—1936 (continuată de Dan S im i onesc u) ; IV, Adăugiri şi completări, Bucureşti, 1944 ; I. Bianu şi R. C a r a c a ş, Catalogul manuscriptelor romineşti, I, II, Bucureşti, 1907—1913; I. Bianu şi G. Nicolfiiasa, Catalogul mauuscriplelor romineşti, III, Craiova, 1931; N. Georgescu-Tistu, Bibliografia publicaţiilor privitoare la cultura rominească veche, 1931—1936, in Cercetări literare, I, 1934; II, 1936; III, 1939 (şi extrase) ; P. P. Panai-t c s c u, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei R.P.R., I, Bucureşti, 1959 ; I. C r S c i u n şi A. 11 i e ş, Repertoriul manuscriselor de cronici interne sec. XV—XVIII privind istoria Rominiei, Bucureşti, 1963. § Al. Philippidc, Introducerea în istoria limbii şi literaturii romine, laşi, 1888; Aron Densuşianu, Istoria limbii şi literaturii romine, ed. II, Iaşi, 1894 (ed. 1 din 1885) ; V. A. U rcch'e, Schiţe de istoria literaturii romine (pină la sfîrşitul vracului al XVIIJoa), 1885; Ion Nădejde, Istoria limbii şi literaturii romine cu probe de limbă, de ortografie din toate veacurile, precum şi cu bucăţi literare alese, iucepiud diu cele mai vechi timpuri piuă azi, laşi, 1886; M. Gaşter, Geschichte dcr rumănischen Literator, In G. Grdber’s Grundriss dcr romani.schen Philologie, II, Strnssburg, 1896; Dr. I. G. S b i e r a, Mişcări culturale şi literare la romiuii din stingă Dunării, in răstimpul de la 1504—1714, Cernăuţi, 1897; 760 www.dacoromanica.ro N. I o r g a, Istoria literaturii religioase a romiuilor piuă la 1688, Bucureşti, 1904; N. 1 o r g a, Istoria literaturii romtueşti, 1, Literatura populară, Literatura s‘a-vouă. Vechea literatură religioasă. Iuliii cronicari (1688), cd. II, Bucureşti, 1925. Acelaşi, Istoria literaturii roiuinc în secolul al XVIII-leu, I, Epoca lui Dimilric Cantemir; Epoca lui Clicsarie de Rimuic, Bucureşti, 1901 ; od. II, Istoria literaturii romi-ueşti, II, De la 1688 la 1780, Bucureşti, 1920 ; G. Pasc u, Istoria literaturii fi limbii romînc din secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1921 ; Acelaşi, Istoria literaturii romiue diu secolul al XVII-lca, Iaşi, 1922 ; Aceiaşi, Istoria literaturii ro-luine din secolul al XVII, I, Cronicarii moldoveni ţi munteni, Bucureşti, 1926, II, Viafa ţi operele lui D. Cantemir, Bucureşti, 1924 ; III, Epoca lui Claiu, Şiucai ţi Maior, Iaşi, 1927 ; Scxtil Puşcariu, Istoria literaturii ronuue, Epoca vcclte, Sibiu, 1920; ed. II, Sibiu, 1930; Alexe Procopovici, Iutro-ducere iu studiul literaturii vechi, Ccruilu(i, 1922 ; N. C a r t o j a n, Cărţile populare iu literatura romîncască I, Epoca influentei sud-slavc, Bucureşti, 1929; II', Epoca influenţei greceşti, Bucureşti, 1938. N. D r 3 g a u u, Ilistoirc de la Ibttcrature roumaiue de Trausylvauic des origiueţ ă la fin du XVIII-e siecle. Bucureşti, 1938; N. C a r t oj a n, Istoria literaturii romînc vechi, I, De Ia origini pină Ia epoca Iui Matei Basarab şi Vasilc Lupu, Bucureşti, 1940 ; II, De Ia Matei Basarab şi Vasilc Lupu pină Ia Şerban Cantacuzino şi D. Caii-itcniir, Bucureşti, 1942 ; III, Cronicarii moldoveni. Epcoa lui Şerban Cantacuzino şi a Iui Constantin Brîneoveanu, 1945; G. Călinescn, Istoria literaturii ro-mine de la origini pină tn prezent, Bucureşti, 1941 şi adaosclc şi tndrcptSrilc din Studii ţi cercetări de istoric literară şi folclor (material documentar, passim); Ştefan Cioban u, Istoria literaturii romiue vechi, I, Bucureşti, 1947; G. Ivănescu, Problemele capitale ale vechii romine literare, Iaşi, 1948, P. CoHStantincscu-Iaşi, Relaţiile culturale romiuo-ruse diu trecut. Bucureşti, 1954 ; Acad. AI. IIo6etti, Limba romină iu secolele al XlII-lea — al XVI-lea, Bucureşti, 1956 ;V. Costăclicl, P. P. Panaitescu, A. Cazac u, Viafa feudală in Ţara Romîuească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1957; Al. Kosett i-B. Ca zăcu, Istoria limbii romiue literare, I, De Ia origini pinfi Ia începutul secolului al XIX-Iea, Bucureşti, 1961 ; Al. Pi r u, Literatura romină veche. Bucureşti, 1961 ; cd. II, Bucureşti, 1962, www.dacoromanica.ro INDICI www.dacoromanica.ro 1. INDICE DE NUME Aarno, 80, 88 Abaza paşa, 392, 402 Abcl, 502, 50G About, Edmond, 220 Abranrios, Ioan, 536 Abrud, 137 Abu Hassan, 323 Aclit, 329 Acropoliu, 557 Acxtclmcier, Stanislav, Rcinhard, 500 Adani, 75, 323, 356, 357, 450, 500, 502, 536, 544 Adamescu, Gh., 173 Adascăliţei, V., 78 Adclung, Wolfgang, II., 500 Adrian, 758 Adrianopol, 53G Afanasiev, A., N., 90, 91 Africa, 189, 410, 411, 538 Africa dc nord, 90 Afumaţi, 517, 695 Againcmuon, 509 Agalou, 329 A gria, 522 Ahile, 508 Ahuied, 632 Aiud, 304, 343, 471 Ajax Tclamouius, 508 Alba-Iulia, 13, 237, 289, 308, 319, 338, 340, 345, 375, 432, 435, 477, 479, 522, 524, 525, 526, 529, 552, 556, 702 Albancse, Albauio, 560 Albcrt, Ioan, 390 Albu, N., 481, 530 Alccsandri, ’ V., 71 , 77, 102, 103, 119, 120, 121, 122, , 127, 130, 131, 133, 136, 154, 191, 195, , 200, 201, 202, 204, 205, 208, 210, 216, 217, 220, 392 Alcp, 532 Alcşd, 339 Alexandrcscu, M., 721 Alexandria, 483 Alexandrov, A., 480 Alexandru (fierarul), 447 Alexandru (fiul lui Ştefan ccl Mare), 240 Alexandru cel Bun, 234, 247, 260, 264, 266, 268, 300, 379, 438, 459, 586, 596 Alexandru Coconul, 504, 655 Alexandru Iliaş, 352, 354, 383, 398, 400, 403, 418 Alexandru Maccdon, 216, 356, 450, 482, 483, 485, 486, 488, 540 Alexandru Mircea (domnul ~), 318 Alcxecvici, Petru (Petru I), 438, 440, 464, 550, 598 Alcxeicvici, Ioan, 438, 440 Alcxici, G., 103, 133, 162, 173, 472, 481 Alexie, 329, 330 Alfic (fierarul), 447 Alixandru Machidon, 413 Almaj (valea ~ ului), 161 Amartolos, Gbeorglic, 267 Ambrozie, 538 America, 92, 302, 410 America de nord, 90 America dc sud, 90 Amfilohie, 720 Amiras, Alexandru, 606, 645, 679, 687, 691 Amsterdam, 500, 724 Amur, 465, 469 765 www.dacoromanica.ro Amyot, J., 736 Amzulescu, Al., 134, 173 Anania, 451 Anastasia (Duca), 668 Anatolia, 429, 714 Anaxagoras, 540 Anaximandru, 540 Andreescu, Ioana, M., 751 Andrei, 447 Andrei ai lui Nicolaie din Roman, 259 Andrei Hatmanul, 381 Andriescu, Al., 414, 679 Andronic Paleolog, 459 Andronie, 288 Anghel, Atanasie, 339, 525, 553, 676, 702 Angliei, D., 202 Anghelov, D., 261 Anghelina, 283 Anglia, 413, 464 Anhialos, 238 Anikin, V., P., 191 Ankara, 499 Anthinodor, 356 Antimireanu, Al., 221 Antina (Atena), 483 Antioli, 329, 486 Antiohia, 440 Antonie, 491 Antonie vodă din Popeşti, 335, 420, 650 Apafi, MIhai, 334, 344, 345, 420, 477 Apostol, 504 Arabia, 327 Arad, 75, 173, 236 Arbore (hatmanul ~), 390 Ardeal, 167, 343, 344, 375, 386, 429, 477, 483, 556, 558, 563, 754 Argeş, 25, 108, 260, 267 Argeş (mitropolia din ~), 266 Arghezi, Th., 444 Arhanghelsk, 465 Aristofan, 581 Aristotel, 241, 446, 4S2, 483, 486, 493, 538, 560, 744 Armenopol, 347 Arnaudov, M., 125, 134 Amauld „cel Mare”, 461 Arnauld, P., 480 Aron, Petru, Pavel, 522, 523, 525, 528, 529, 554, 556, 702, 703, 758 Aron Vodă, 381, 398 Arseniev, I., I., 481 Arseniev, I., N., 480, 481 Arta, Meletie, de, 623 Artaxerxes, 540 Arvanitidis, Gheorghe, 351, 359 Asarhadon, 723 Asia, 90, 189, 246, 410, 411, 429, 465, 69» Asia de mijloc, 465 Asia Mică, 266, 352 Asiria, 266, 496, 629, 714, 723 Atanasie cel Mare, 539 Atanasie (~ patriarh de Alexandria), 447, 460 Atena, 508, 639, 742, 744 Athanasie al IV-lea-Dabbas, 532 Atila, 565, 574 Atizma, 329 Athanasie Alexandrinul, 281, 310, 323 Athos, 250 Augsburg, 304, 500 Augustin, C., 325 Augustin (sflntul ~), 378, 446, 493, 538, 616, 621 August, 576 Augustus, 91, 356, 538 Aurelian, 18, 637 Austria, 345, 422, 433, 435, 685, 700 Avesaloin, 281 Avgar, 450, 451, 508 Avraam, 245, 323, 506 Avram, 340, 556 A vrii, Ph., 469, 481, 595 Axinte Uricariul, 355, 387, 521, 604—606, 654, 677 Azarie, 272, 273, 274, 275, 356 Baba Novac, 287 Babagefer, 665 Babilonia, 488 Babilonul, 629 Bacău, 77, 259, 346, 517 Baceea, 218, 590 Bădărâu, Dan, 678 Baddeley, J., 480 Bahluiul, 303 Baia 75, 97, 205, 206, 258, 259, 260, 345 Baiazid, 13, 294, 357 Baical, 466 766 www.dacoromanica.ro Băjeseu, Iordaclie, 697 Balaban, 664 Bâlăceanu, Aga, 102 Bălâceanu, Badea, 578 Bălâcenii, 578 Bălan, Ioan, 375, 379, 457, 480 Bălănescu, 710 Balcani, 538 Bălcescu, N., 102, 278, 352, 358, 432 Băleanu, Gheorghe (banul'—), 425, 430 Băleanu, Grigoraşco (postelnicul ~), 419, 425, 571 Bălenii, 336, 415, 416, 419, 420, 424, 425, 427, 428, 429, 583, 589 Bălgrad, 338, 339, 344, 345, 369, 371, 375, 376, 377, 378, 474, 477, 497, ‘523, 525, 556 Balint, Balassa, 13, 135 Balint, Simion, 169 Balş (mare armaş), 710 Balş, Ioan (vornicul ~), 650 Balş, T., 163 Banat, 43, 44, 48, 49, 52, 75, 103, 132, 138, 141, 143, 150, 154, 161, 168, 208, 221, 333, 342, 343, 369, 449, 520, 522 Banatul Severinului, 26 Băncilă, P., 67 Bandini, 341, 346 Bantăş, Ana, 608 Baptista din Vesentino, 259 Bărboşi, 398 Bar, 39 Barbu Bucureşteanul, 524 Barbul serdariul, 589 Bărbulescu, C., 480, 481 Bărbulescu, Ilie, 331 Barcan Comisul, 139 Bărcan plrcălabul, 572 Barcsai, Acaţiu, 339 Barila, Dimitrie (Dosoftei), 437 Barkoczi, 591 Barnovskl, Miron, 335, 337, 359, 383, 392, 405, 655, 656 Bărnuţ, Simion, 169 Baronius, 528 Baronzi, G., 191 Bart, Ioan, 730 Bart, Petru, 488, 724 Bartăk Băla, 20, 173, 180 Basan, 444 Basarab, Matei, 334, 335, 336, 338, 340» 341, 342, 347, 371, 372, 392, 402, 404» 415, 416, 417, 418, 424, 453, 569, 713 Basarab, Ţepeluş, 278, 280 Basarabeştii, 416 Basarabl, 235 Basel, 384, 387, 475 Bâtliory, Andrei, 289 Bâthory, Gabriel, 352, 353 Bâthory, Sigismund, 288, 289 Bâthory, Ştefan, 304, 316 Bayer, A., T., 633 Beciclierechi, Mihail, 525 Beciu (v. Viena), 586 Bciuş, 339, 340, 472 Belgrad, 261, 296, 435, 436, 437, 463, 573, 592 Bem, 169 Benda, K., 525 Bender, 592 Bcnko, Iosif, 752 Berechet, St., 479, 558 Beresteczko, 393, 399 Berlnda, Pamvo, 342 Berkeley, 529 Benkner, Hans, 294, 304, 306, 308, 316, 317 Berlin, 260, 460, 481, 611, 623, 633 Bcrza, M., 358 Betleem, 71, 74, 245 Bcthlen, C., 345 Bethlen, Mihail, 474 Bezdcchl, St., 698, 704 Băze, Thâodore dc, 442 Bianu, I., 162, 260, 300, 331, 358, 479, 547, 558 Bibicescu.^I-, G., 103, 144, 180 Bielski, Ioachim, 386, 389 Bihor, 15, 69, 138, 141, 234, 339, 340, 343 Blrlad, 80, 258, 403, 637 Btrlea, Ov., 173 Biro, Matliiâs, 304 Blrsănescu, St., 261, 530 Blrseanu, A., 180, 331, 754 Blrseanu (episcopul 304 biserica Sf- NIcolae ('■'- din Scheii Braşovului), 291, 292, 308, 312, 319, 320, 344, 493, 528, 529, 548, 549, 677, 703, 732, 753 Bistriţa, 137, 204, 296, 297, 522 767 www.dacoromanica.ro Bizanţ, 74, 238, 2J2, 355, 504, 511, 683, 742 Blugodcscu, 280 Blaj, 140, 165, 167, 332, 339, 457, 458, 481, 522, 523, 524, 525, 526, 528, 529, 530, 547, 550, 553, 556 Blasios, Gabricl, 458, 462 Bobilna, 302, 333 Bobulcscu, C., 162, 436 Boccacio, 489, 494 Bochmcr, 529 Bod, Petru, 752 Bodliisaltva, 489 Bodogae, T., 379 Boemia, 260 Bogdan (fiul lui Ştefan cel Marc), 278, 280, 624 Bogdan hatmanul, 596 Bogdan I., 80, 290, 292, 293, 359, 479 Bogdan, Damian, P., 261, 278, 292, 379, 559 Bogdan, Manolaclii, 710 Bogdan, N„ A., 101, 190 Bogomil, 214 Bogrca, V., 436 Bojidar, Matei, 343 Bologa, V., 67 Bologna, 343, 521 Boite, J., 91 Bonfin, 596 Bongars, Jacqucs, 386 Borda, 340 Borncinisa, S., 180 Boscliinlus, M., 373 Bosfor, 557, 639, 705 Bosnia, 151, 214, 249 Bota, I., 80 Botoşani, 133, 691, 740 Boţulcscu, Vlad, 527 Bonrdelotus, J., 736 Bracciolini, Poggio, 384, 386, 413 Brăila, 109, 219, 258, 707, 709, 744 Brăiloin, C., N., 67, 122, 134 Brăiloin, Cornca, 578, 581 Brancovici (familia ~), 433, 434 Brancovici, Glicorghc, 432—436 Bracovici, Sava, 30, 335, 344, 432, 433, 434, 435, 436, 473, 751 Brancovincşlii, 433, 435 Branicwo, 381 Braşov, 133, 137, 180, 190, 236, 256, 280, 291, 293, 294, 304, 306, 308, 312, 316, 317, 318, 319, 323, 334, 337, 339, 344, 526, 548, 551, 552, 572, 675, 701, 744, 754 Braţul, Glicorghe, 244 Brătulcscu, Victor, 559 Brazilia, 758 Brcazu, Gli., 162 Breb, 216 Brcscia, Albcrtano, da, 493 Bretagna, 746 Brlncovcanu, Constantin, 70, 76, 102, 335, 337, 338, 340, 342, 425, 433, 440, 451, 471, 488, 499, 500, 525, 531, 532, 535, 536, 538, 539, 547, 548, 559, 560, 563, 566, 567, 568, 569, 570, 571, 572, 573, 574, 575, 576, 578, 579, 580, 581, 582, 583, 584, 587, 588, 595, 596, 606, 608, 617, 631, 641, 643, 644, 648, 650, 656, 657, 663, 665, 667, 669, 672, 673, 704, 705 Brlncovcanu, Maria, 650 Briucoveni, 447, 571, 575, 583, 587, 606, 631 Briquct, C., M., 298, 331 Brunsberg, 384 Briickner, Al., 410 Brzeski, Kicolac, 271 Buccov, 703 Bucioc, Catiuca, 650 Buciulcşti, 449, 655 Bucov, 235 Bucovina, 30, 79, 519 Bucşeanu, Staicu, 580 Bucureşti, 71, 78, 134, 135, 140, 162, 163 173, 180, 190, 191, 200, 218, 261, 292* 293, 331, 332, 337, 340, 342, 358, 359. 369, 378, 414, 423, 430, 431, 451, 453» 455, 457, 479, 480, 481, 488, 500, 520. 524, 525, 528, 530, 531, 532, 534, 535* 536, 539, 547, 560, 569, 571, 582, 588. 590, 591, 593, 645, 665, 675, 683, 697. 698, 699, 700, 707, 742 Buda, 290, 304, 601 Budac, 723 Budai-Dclcanu, Ion, 529 Budai, Iosif, 344 Budapesta, 133, 134, 173, 331, 481, 525, 714 Buddha, 246, 489 768 www.dacoromanica.ro Bugeag, 602, 607 Biihler, J., 261 Buliuş, 403 Buliiiş (liatmanul ~), 640, 664 Buliuş, Alexandru, 395 Bulgaria, 240, 244, 247, 249, 252, 264, 267, 433, 500, 699 Bunea, Augnstin, 559 Buonaccorsi, Filippo, 384 Bnrada, Tli., T., 67, 72, 78, 103, 205, 348 Buscing, Anton, Friedrich, 695 Buzău, 238, 240, 442, 477, 524, 531, 547, 548, 744 Buzdugan, 352 Buzeşti ((raţii ~), 288, 289 Buzescu, Preda, 288 Buzescu, Radu, 288 Buzescu, Stroe, 288 Buzoianu, Grigore, 504, 509 Byck, J., 378 Cahul, 707 Caloni, Ion, 14 Cain, 502, 506 Cairo, 744, 746 Caldea, 496 Calderon de la Barca, 327 Caleca, Ioan, 312 Caliani, Silvestru, 556 Callimach, Ioan, 686, 690 Calimacli, Ioan, Teodor, 714, 715 Căliman, Valeria, 318 Călin, 308 Călinescu, G., 5, 79, 92, 102, 190, 278 Calist, 362 Calistrat, 447 Callimaclius, Filip, 565 Calocea (Kalocsa), 526 Calomfirescu, Radu, 102, 288 Călngăreni, 288, 350 Calvin, 442, 701 Cameniţa, 393, 399, 400, 601, 646, 650, 665, 672 Canada, 90 Candachia din Sclnteia, 604 Candia (cetatea —/), 503, 504 Candrea, I., A., 101, 314, 331 Canianu, M., 180 Canta, Ion, Ioniţă, 686, 688 Cnuta spătarul, 710 Cautacuzin, Ioan, 241 Cantacuzini, 415, 416, 419, 420, 422, 423, 424, 427, 428, 430, 431, 534, 535, 568, 569, 570, 575, 576, 578, 579, 582, 583, 586, 587, 631, 644, 646 Cantacuzino, Andronic, 238 Cantacuzino, Constantin, postelnicul, 417, 419, 420, 422, 423, 424, 425, 431 Cantacuzino, Constantin, stolnicul, 14, 102, 164, 346, 417, 419, 433, 435, 453, 460, 471, 499, 535, 559-568, 574, 575, 582, 586, 587, 594, 619, 623, 634, 639, 650, 670, 675, 695, 752 Cantacuzino, Drăghici, 420, 422, 425 Cantacuzino, Dumitraşcu, 395, 437, 438, 602, 649, 662, 663, 664, 668 Cantacuzino, Ilie, 665, 673 Cantacuzino, Iordache, 399, 504, 650, 655, 657 Cantacuzino, Mihail, 238, 342, 420, 562, 568, 571, 578, 670, 695-698 Cantacuzino, Plrvu, 695, 706, 707 Cantacuzino, Radu, 550, 587 Cantacuzino, Şerban, 335, 340, 419, 420, 422, 424, 425, 427, 428, 431, 433, 451, 453, 455, 458, 460, 532, 560, 562, 572, 573, 578, 579, 583, 584, 586, 610, 646, 695 Cantacuzino, Ştefan, 535, 539, 550, 560, 578, 582, 587, 589, 644, 705 Cantacuzino, Toma, 399, 549, 571, 575, 576, 657 Cautemir (fraţii ~), 617 Cantemir, Antioh, 529, 596, 603, 604, 608, 610, 612, 617, 619, 650, 651, 653, 654, 660, 664, 665, 668, 671, 672, 679 Cantemir, Antioh, 625 Cantemir, Constantin, 240, 397, 398, 410, 438, 572, 595, 603, 608, 630, 640, 618, 654, 663, 665, 668 Cantemir, D., 14, 18, 31, 32, 35, 42, 135, 138, 162, 164, 240, 247, 336, 340, 342, 346, 395, 438, 458, 462, 463, 496, 524, 529, 534, 549, 559, 560, 562, 563, 564, 565, 572, 573, 582, 588, 596, 598, 600, 607-639, 640, 648, 650, 651, 653, 654, 655, 660, 661, 665, 666, 667, 669, 673, 675, 677, 678, 692, 694, 736, 752, 758 Capitoliul, 357 Capricornul, 497 709 49 - C. 1144 www.dacoromanica.ro Caracostca, D., 122, 125, 134, 214, 218 Caragiale, I., L., 7, 8, 323 Caragiani, I., 207 Caraman, P., 67, 125, 134 Caranfil, I., 180 Caransebeş, 133, 180, 241, 344, 345, 472, 474, 475 Cariulia, 305 Carioni, Ioan, 458, 567, 616 Carlovitz, 519, 757 Carnienlic, 538 Carol al Vl-lea, 552 Carol al XIT-lca, 641 Carp, 344 Carpaţi, 135, 152, 337, 409, 434, 477 Carlagina, 327 Carlojan, N., 74, 162, 332, 414, 457, 480, 514, 594, 677, 704, 738, 740, 750, 751 Casandra, 610 Cătană, G., 80, 101, 103, 133 Catrina, 650 Catul, 529 Catula, 449 Caucaz, 465, 632, 633 Cavnic, 75, 76 Cazacu, A., 261, 358 Cazacu, B., 332, 414, 721 Cazan, 480 Cazimir Iagclonul, 384 Caziinir, Toan, 294, 393 Ceahlăul, 623, 639 Ccdren, 504 Ceh, 596 Cehriu, 664 Celtes, Kourad, 384 Cerbulcţ, Teodor, 558 Cergă u, 14 Cergănl Mic, 18 Cerua, 104, 216 Cernea, Gh., 163 Cetatea Albă, 235, 238, 264, 266, 707 Cetatea Ciceiului, 275 Cetatea de Baltă, 339 Cetatea de Piatră, 344 Cetatea Neamţului, 630 Cctăţuia, 651 Cetfericov, Scrgliie, 721 Cctinje, 250 Chcrcstcşiu, V., 358 Chcsar, 413 770 Cliezarie (Daponte, Constantin), 590 Chezaric, 711, 713, 714, 720 Cliiajna, doamna, 553 Cliiaravallc, 499 Chiaro, Anton, Maria, del, 70, 180, 488, 531, 544, 568, 575, 576, 705 Chilia, 268, 479, 707 China, 90, 458, 464, 465, 467, 468, 469, 470 622, 671 Chiparissa, Nicolac, 606 Chipcrcşli, 517 Cliiriac-Dimancea, N., 558 Chirii, 236 Chirilovici, Sofronie, 528 Chisar, 288 Chişinău, 480 Chiţescu, N., 378, 558 Chiţimia, I., C., 67, 134, 200, 292, 293, 331, 514, 523, 750 Chiupruli, 400, 422, 658 Chrisoslom, loan, 242 Cicero, 346, 384, 493, 596, 613 Cigala, Matei, 447, 504, 506, 508, 509, 513 Cihodaru, C., 530 Clmpcnii de jos, 165 Ctnipia Dreptăţii, 271 Clmpia Libertăţii, 167 Ctmpia Tisei, 343 Clmpia Turzii, 287 Ctmpineanu, ton, 166 Ctmpulung (Moldova), 296 Ctmpulung-Musccl, 260, 294, 337, 342, 372, 374, 591 Clndrea, Yirgil, 480 Ciobanu, C,h., 134, 162 Ciobanii, Şt., 278, 332, 479, 480 Cioculcscu, Şcrbau, 678, 679 Ciogoleştii, 403, 404 Ciogolca, Pătraşru, 343 Ciogolca spătarul, 403 Ciomu, Lazăr, 261 Cipariu, T., 136, 144, 550 Ciprovăţ, 500 Cipru, 697 Ctrligătura, 381 Cirligaţii din Vale, 137 Cirus (Chir), 538, 539 Ciurea, Al., I., 480, 559, 721 Clain, Samuil, 457 Claude, 462 www.dacoromanica.ro Claudian, 638 Cleofila-Candachia, 486 Climent, 548 Clitcmnestra, 509 Cloşca, 181 Cluj, 134, 162, 163, 236, 293, 314, 331, 332, 345, 346, 378, 436, 437, 472, 481, 522, 525, 526, 550, 556, 697, 751 Cluvicr, Pliilippe, 623 Cnezatul Litvaniei, 264 Cocea, 287 Cocişiu, Ilarion, 173 Cocrişel, 298 Codinos, Georgios, 694 Codrii Cosminului, 386, 390 Codrii Crasnei, 268 Codrul Gliergliii, 219 Colentina (rhil ~), 517 Colonne, Gnido, dclle, 738, 740 Colţea (şcoala dc la ~), 342 Columb, 302 Comişel, Emilia, 162 Comloşul Mare, 165 Comnena, Ana, 355 Conachi, Costachc, 140, 509 Constantin clucerul, 648 Constantin, mare paharnic, 424 Constandie, 582 Constantin (împăratul ~), 281, 447 Constantin cel Bătrln (Constantin Cantcmir), 630 Constantin cel Mare, 509, 540, 544 Constantin XI Dragases, 511 Constantin Căpitanul, 432 Constantiniu, FI., 530 Constantin, G., I., 481 Constantin Palcologul, 504 Constantin Porfirogenctul, 438, 694 Constantin Şerban, 135, 334, 335, 337, 340, 420, 657 Constantin Vodă Basarab Cfrnul, 13 Constantinopol, 13, 238, 252, 264, 266, 283, 325, 336, 341, 348, 354, 356, 359, 383, 392, 402, 406, 407, 433, 438, 458, 459, 463, 464, 500, 518, 521, 531, 532, 534, 559, 567, 571, 573, 610, 616, 617, 620, 623, 626, 639, 648, 657, 680, 685, 688, 694, 698, 699, 700, 705, 714 Constanţa (In Baden), 259, 260, 264, 384 Copou, 664, 690 Corbca, David, 528, 548, 549, 550 Corbea, Ioan, 344, 548 Corbca, Tlicodor, 528, 548 — 552 Corbeanu, Dumitru, 571 Corcea, A., 103, 133 Corlea, 469 Coresi (diaconul ~), 256, 257, 262, 298, 300, 302, 304, 305, 306, 307, 308, 309, 310, 311, 312, 313, 314, 316, 317, 318, 319, 320, 347, 367, 377, 438, 451, 494 Coridaleu, Thcofil, 341, 616 Cornaros, Vincenţiu, 740, 742, 744 Cosinclli, Antonio, 752, 753 Corvian, I., 530 Corvin, familia lor, 564 Cosma, Viorcl, 173 Cosovo, 105, 434 Cosqnin, E., 90 Costa, Ştefan, 522 Costăchel, V., 261, 358 Costea 339, 344, 493, 494, 724, 730 Costin, Alexandru, 393 Costin, Iancu, Ivan, 392, 393, 399 Costin, Ioan, 383, 392 Costin, Miron, 7, 72, 73, 138, 336, 346, 374, 383, 392-414, 430, 435, 437, 446, 485, 488, 494, 559, 563, 564, 565, 566, 580, 595, 598, 601, 602, 608, 623, 630, 634, 639, 640, 643, 648, 650, 654, 655, 658, 661, 666, 671, 686, 691, 710, 758 Costin, Nicolac, 595 — 601, 604, 634, 651, 654, 677, 679 Costin, Pătraşco, 631 Costin, Potomir, 393 Costin, Velicico, 397, 398, 595, 598, 631, 648 Costincştii (familia ~ lor), 336, 397, 398, 596, 634, 648, 660, 665 Coşbuc, G., 93, 133, 195, 197, 199, 202, 657 Cotmcana, 280 Cotnari, 259, 650 Cotore, Gherontie, 522, 523, 525, 556—558, 751 Cozianul, Mardarie, 358 Crăciun, Ioacliim, 293, 331, 432, 530 Cracovia, 259, 339, 384, 399 Craina, 305 Craiova, 134, 152, 292, 356, 589 Craiovescu, Barbu, 278 Craiovescu, Plrvu, 278 Craiovcştii, 278, 280 771 www.dacoromanica.ro Cralievici, }06 Creangă, I., 7, 8, 93, 151, 671, 672, 674 Creta, 354 Creţii, Gr., 358, 559 Crinicovici, Atanasic, 264 Crimeea, 590, 699 Cristescu, D., 481 Cristescu, FI., 163 Cristescu, Tr., 358, 359, 432 Crişau, 164, 181 Crîşcior, 237 Crişuri, 473 Critcanu, 493 Croce, Ciulin, Ccsare, dclla Lira, 746, 748 Croix, Pelis de la, 734 Cront, Gli., 358 Ctisifor, 449 Cucu, Gh., 67 Curtea de Argeş, 280, 283 Cupăreşti, 397, 598 Curtius, Quintus, 384, 410, 488 Cut, 524 Cuza, Ion, 96, 137, 170, 710 Cypfede, Pierre, de la, 742 Cyrus, 245, 356 D’Alembert, 713 Dabija, Istratic, 393, 449, 601, 662, 667 Dach, Simion, 476 Dacia, 398, 406, 411, 488, 554, 564, 634, 636, 637, 683, 751, 752, 753 Dacia Inferioară, 408 Dacia Superioară, 408 Dăiauu, E., dr., 165 Dăianu, Ilie, 552 Daicoviciu, C., 358, 530 Dalfionul (ostrovul — ui), 483 Dallay, Petru, Pavel, 528 Dainaschin al Rlînnicului, 547—548, 550, 711, 713, 715 Damaschin de Argeş, 706 Dainascllinul, Ioan, 438, 514 Dainian, Vasile, 601 Dan, D„ 718, 721 Dan voievod, 238, 356 Dăneştii, 278 Daniel, 464, 483 Daniil Kyr, 528 Daniil Panoncauu, 347 772 Dauovici, Pătraşco, 504, 509 Dante, 327, 513 Daponte, Constantin, 590—593, 606, 714 Dares frigianul, 508, 738, 740 Darie din Persida, 450, 481 Daszow, 407 Daşov, 395 Dalii, I., 67 David (regele ~), 281, 323, 423, 442, 444, 472, 551 David, Francisc, 472, 473 Davidcl, 665 Dealul Felcacului, 167 Deccbal, 408 DecusarS căpitanul, 664 Dedu Arbănaşul, 665 Dedulovici, Simion, 264 Delacroix, 202 Delurue, P., 91 Delavrancea, B., 92, 392 Delfi, 728 Deli Costea, 707 Dcuiandes, 685 Democrit, 540 Deinostene, 538 Densusianu, Aron, 436 Dcnsiisiai.'i Ov„ 67, 122, 162, 302, 332, 721 Dcpasta, Petre, 682—685 Depor:. Keculai, 365 Dcrbcut, 63? Descartes, 475 Despot vodă, 259, 435, 596 Deva, 304 Diaconescu, Emil, 379 Diaconiţa, Vladimir, 163 Diaconu, I., 134 Diacrusis, Antim, 351, 354 Dictys, 508, 738, 740 Diderot, 713 Diniitric, 274 Dimitrievici, Constantin, 523, 752 Diucă, Gh., 378 Dinulescu, Şt., 479, 558 Diocleţian, 364, 447 Dionisie Arcopagitul, 447, 539 Dionisie, eclcsiarh, 281 Dj-Siruni, H., 481 Dfugosz, Jan, 384, 413 Dobre, Petre, 522 Dobrescu, N., 558 www.dacoromanica.ro Dobrogea, 78, 103, 120, 172, 173, 186, 218, 235, 699 d’Olisson, 632 Doja, Gli., 302, 333 Dolj, 407 Dominic, 447 Dorobanţi, 137 Dorohoi, 152, 653 Dorotei al Monembaziei, 447, 504, 508, 509, 513 Dositei, 458, 463, 470, 471, 532, 567, 568, 604, 622 Dosoftei, 14, 135, 340, 346, 412, 437-451, 470, 473, 479, 508, 529, 547, 551, 667, 711 Dozon, 91 Drăcca, 2S0 Drăceşti (boierii ~), 686 Dracula, 290 Drăgann, N., 162, 331, 472, 475, 481, 514 Drăgăşani, 163, 199 Dragffy (familia ~), 305 Drăgoi, logofătul, 504 Drăgoi, S.,. V., 67 Dragomir grămăticul, 247 Dragomir, S., 436, 479 Dragoş, 96, 268, 406, 407, 408, 410, 446, 447 Dragoş, Evstratie, 499, 504 Drăguş, 514 Driniba, Yladimir, 332 Dubăsari, 718, 720 Dubău, Tudosie, 601 Duca, Catrina, 671 Duca, Constantin, 596, 601, 602, 603, 604, 610, 640, 646, 650, 663, 664, 665, 668, 672 Duca, Gheorghe, 395, 400, 428, 437, 438, 442, 446, 470, 648, 649, 662, 667 Du Cange, 19 Ducas, Mihail, 13, 357 Ducipal (Bucefal), 483, 486, 488 Dudcscu, Const., 680 Dulcia (Tundja), 536 Dulfn, Petre, 748 Duma, Radu, 701, 702, 751 Dumbrava Roşie, 655, 671 Dumitrachc medelniccru, 698 — 701 Dumitraşcu-Ceaurul, 548, 664 Dnmitraşcu logofătul, 449 Dnmitraşcu, N., I., 80, 101 Duinitrcscu, Al., T., 594 Dumitrcscu, Dan, 559 Dumitrescu, Florica, 331 Dumitru vornicul, 288 Dunărea, 139, 181,204, 216, 217, 218, 219, 240, 268, 280, 357, 433, 503, 531, 582, 590, 591, 619, 636, 653, 673, 692, 697, 699 Dnrac serdarul, 648 Dtirer, Albrccht, 447 Dvoiccnco, Eufrosina, 379 Ecaterina II, 525, 701, 715 Edcsa, 329 Edicula, 657 Efes, 449, 508 Efrem al Ungrovlaliiei, 310, 318 Efrem Şirul, 242, 281, 330, 449, 539 Eftimic, egumenul mlnăstirii Căpriana şi cronicar, 250, 272, 274, 275, 356 Eftimic (episcop), 306 Eftimic de la Tirnovo, 242, 244, 264, 267, 364 Egipt, 451, 482, 483, 496, 508, 629, 714, 723, 738, 758 Elada, 538 Elam, 323 Elefautina, 723 Elena, 334, 375, 419 Eleon, 323 Elfegor (dealul Elfului), 305, 306 Eliat, T., M., 351, 358 Eliodor din Emes, 736, 738 Elisavcta Petrova, 528 Elisei, 544 Emiucscu, II., 5, 6, 8, 92, 93, 199, 201, 202, 203, 206, 208, 209, 212, 215, 506, 736 Empedocle, 596 Endrcdi, Ioanichie, 525 Enea, 508 Engels, Fr., 294, 302, 325, 482 Enoli, 245 Epicur, 596 Epimcnidcs, 449 Epir, 352 Erasm de Rotterdam, 413, 529, 613 Erbiceanu, C., 292, 352, 358, 530, 558, 590, 595, 677, 703, 754 Eremia al III-lea, 536 773 www.dacoromanica.ro Eritreea, 447 Ermuratskii, V., 678 Eseid Mehmed-paşa, 680 Esop, 88, 405, 724, 725, 726, 727, 728, 729, 730, 746 Eudoxia, 540 Eufiinian, 329 Eufratul, 482 Eugeniu al IV-lea, 302 Eugeniu de Savoia, 574, 669 Euripide, 475, 538 Europa, 90, 150, 189, 237, 243, 244, 246, 268, 271, 286, 302, 355, 384, 390, 410, 414, 423, 434, 459, 465, 469, 470, 489, 517, 519, 557, 562, 579, 610, 611, 622, 623, 624, 626, 638; occidentală, 88; orientală, 458 Eusebiu de Cezareea, 540 Eustatievici, Dimitrie, 523, 753 — 758 Eustatu (Eusthatiadis), Dumitru, 753 Eustratie călugărul, 264 Eustratie logofătul, 347, 362, 369, 387 Eutropiu, 386 Eva, 450, 500, 502 Evdoxia, 449 Evlampia, 449 Evlumpie, 449 Evtiinie, 486 Extremul Orient, 465 Fabriceanu, 701 Făgăraş, 33, 53, 54, 141, 344, 345, 429, 472, 473, 522, 528, 552, 751 Fălciu, 607 Fălticeni, 77, 80 Fanar, 601 Farcaş, 287 Fărcăşanu, Matei, 527 Farinacci, Propser, 347 Fedorovici, Ivan, 312 Felea, V., 721 Fdnelon, 527, 529 Ferdinand, 304 Fibiş, 27 Filaret, 711, 714 Filiiuou, N., 79 Filioara, 216 Filip din .Macedonia, 482, 483 Filip Moldoveanul, 254, 256 774 Filip Solitarul, 281, 530, 613 Filipescu, Constantin, 427, 432 Filitti, I., C., 530, 594, 704 Filotei călugărul (Filos călugărul), 263, 264 Filotei (ieromonahul ~ sflutagoreţul), 493 Finta, 418 Flnttna Bordii, 664 Fiutîna Cerbului, 656 Fiol, Svoipold, 339 Fira, G., 67, 163, 180 Fiscuti, Alex., 529 Fist, 455 Fiszkuti, Alexandru, 529 Flaccia (Valahia), 386 Flaccus, 386, 407 Flandra, 404 Flavius, Josephus, 451, 506, 511, 538 Fleury, Cluade, 529, 751 Flinţiiu, I., C., 163 Florenţa, 327, 462 Foca, 447 Fochi, A., 481 Forgasi, Ştefan, 472 Fonqud, La Motte, 217 Fota, 375 Fotino, Dionisie, 695, 698, 742, 744 Francesco Straparola, Gion, 90 Frangofort (Frankfurt), 460 Franklurt pe Main, 451, 460 Franckenstein, Valentin, Franck, von, 473, 476-477 Frauţ, 483 Franţa, 304, 305, 413, 461, 462, 511, 527, 610 Frăsinet, 111 Frederic-Wilhelm, 460 Friedwagner, Matliias, 144 Frigia, 738, 740 Frumoasa, 680 Fruniol, 499 Fundeni, 517 Fundescu, I., C., 80, 91, 92, 101 Furtună, D., 103, 173 Galaction, G., 458 Galaţi, 152, 191, 220, 403, 641, 644, 692 Galeatovski, Ioanichie, 511 Galia, 75 www.dacoromanica.ro Galiţia, 151, 339, 340, 748 Galland, 91, 734 Găluşcă, G., 331 Ganc, N., 406 Ganea, Yasilc, 690 Gantimur, 466 Gaster, M., 74, 138, 162, 323, 331, 479, 500, 503, 514, 515, 723, 750 Găvăncscu, E., 173 Gavriil (arhiereul ~), 690 Gavril diacul ot Bălţăteşti, 244, 504 Gavril, fiul lui Grigorie din Suceava, 258 Gavril logofătul, 274 Gavril, mitropolitul Salonicului, 715 Gavriil monahul, 238 Gavril protul, 275, 280 Gavriliţă, Constantin, Costachi, 661 Gavriliţcştii, 336, 686 Gdansk, 387 Geneva, 134 GSnicr, Nicolas, 645 Gennep, A., van, 42 Gcorgcscu-Buzău, Gh. 559 Gcorgia, 489, 531, 535 Gcrard, episcop de Cenad, 13 Gcrlach, Stephan, 155 Germania, 250, 302, 413, 451, 458, 460, 520, 608 Ghedcon, 653 Ghenadic, 558 Gheorghachi, 692—694 Gheorghe de Slngeordz, 304 Gheorghe din Daia, 477, 525 Gheorghe (hatmanul ~), 349 Gheorghe (mitropolitul ~), 459 Gheorghe Monahul, 504 Gheorghe vornicul, 430 Gheorghe Ştefan, 335, 337, 353, 398, 400, 403, 404, 406, 460, 461, 462, 655, 657 Gheorghiu-Dcj, Gh., 5 Ghcorghiu, N., A., 558 Gherasic de la Neamţ, 249 Gherasim, 511 Gherla, 162, 163, 556 Gherman, patriarhul Constantinopolului, 440 Gherinan Vlahul, 493 Ghennanos de Nissa, 569 Ghcrontie, 718 Ghcrontie, mitropolit de Moscova, 267 „Gheţii” (fata ~), 572 Gheuca, Leon, 736 Ghibu, O., 162 Ghica (familia ~), 661, 680 Gliica, Alexandru, 686, 690, 709 Ghica, Gheorghe, 458, 579, 658 Ghica, Grigore, 419, 424, 428, 430, 431, 459 460, 520, 571, 645, 646, 648, 649, 664 680, 684, 688, 690, 691 Ghica, Grigore al II-lca, 653, 654, 670 Ghica, Grigore, Alexandru, 691 Ghica, Grigore al III-lca, Alexandru, 709 Ghica, Matei, 519, 679, 680, 685 Ghica, Scarlat, 684, 686 Ghiculeşti, 579, 680, 697 Ghillani, 591 Ghimiş, 102 Ghinca, 572, 573 Giambattista, Basilc, 90 Gillcs, Picrrc, 471 Gin Aii, 653, 667 Giuglea, G., 103, 216, 218, 331 Giurăscu, Const., 414, 427, 432, 481, 584, 594, 595, 601, 677, 703, 711 Giurgiu, 217, 536, 582, 707 Glasia, 329 Gledin, 343 GniAski, Ian, 395, 406 Gobeiu, Andrei, 163 Goeşti, 381 Goethe, 720 Golcscu, Dinicu, 716 Golescu, lordache, 195 Golcştii, 422 Golovkin, 470, 549, 600, 632 Gomora, 423 Gordios, Atanasic, 471 Goriţa, 305 Gorj, 44, 407 Gorjan, Gherasim, 734 Gorki, Maxim, 55, 57 Gorlitz, 284 Gorovei, A., 67, 191 Gottl, Joannis, 529 Gottwald, J., 530 Govora, 338, 347, 355, 369, 372, 378 Gozzadini, Tommaso, 491, 492 Graciân, Baltazar, 720 Gracianiţa, 254 Greceni (fraţii ~), 460, 567, 569, 574, 686 Grecescu, C., 425, 432, 575, 594, 595 775 www.dacoromanica.ro Grecia, 714, 744 Grecianu, Radu, 451, 453, 534, 567, 568 — 575, 576, 581, 583, 584, 588, 594 Grecianu, Şerban, 451, 567, 569 Grecianu, St., D., 594 Grecii, Al., 261, 480, 481 Grccu,. V., 278, 292, 293, 332 Grigoraş, Mitrofan, 582 — 583, 594 Gregorian, Mihail, 432, 594 Grid, Eustatie, 701, 753 Grid, Vasile, 702 Grigore Bogoslavul, 450, 539 Grigore Dccapolitul, 449 Grigore din Măhaci, 56, 323, 325, 330 Grigore Teologul, 242, 243, 327 Grigorovici, Petru, 286 Griinm, I., 79, 90 Grimm, W., 79 Grimovski, Petru, 757 Griselini, Franz, 758 Grotius, Hngo, 529 Grnzia, 340 Gnbcrnatis, 91 Gnbogln, M., 678 Gncvara, Antonio, de, 601 Gnlian, C., I., 173 Gnţii-Romalo, Valeria, 480 Gwagnin, Al., 386, 389 Gyorrgy, Alexis, 331 llalin, J. G., 90, 91 Hajck, Egon, dr., 481 Hajek, R., 476 Halici, Mihail (tatăl) 472, 476 Halici, Mihail (fiul), 345, 473, 474-476 Halii, Patrona, 685 Halk, Pavel, 500 Halle, 331 Hamarken, Thomas, van Kcnipen, 374 Hainburg, 500, 625 Hammer, 625 Hancr, Gheorghe, 752 Haneş, P., V., 378, 481 Harcov, 651 Hasdeu, B., P., 102, 162, 260, 278, 292, 330, 331, 356, 359, 406, 481, 503 Hase, 678 Haţeg, 337, 473, 522, 552 Hcctor, 508 770 Hcidelberg, 331, 550 Heincccius, 529 Hcisslcr, 573, 580 Heliodor, 621 Hclmont, Ycan, Batista, van, 615, 616 Ileltai, Gaspar, 310, 314 Herce, St., 314 Hercule, 434, 462 Hcrman, Miliai, 334 Herodot, 194, 471, 509 Hesiod, 540, 621 Iletcuş, 314 Hiador, Sztripszky, 331 Hieronim, 280 Hieronymns, Euscbins, 538 Hilandar, 241 Hincu, 648 Hinkiang, 469 Hinţcscu, T. H., 200 Hios, 650 Hiotu, Stamatc, 650 Hira, 274 Hirlău, 13, 259, 656 Hirscbel, Luca, 312, 317, 318 Hirşova, 217 Hmielniţki, Bogdan, 393 Hmiclniţki, Timuş, 400, 418 Hoban, Văsti, 528 Holban, Vasile, 344 Hodoş, E., 103, 173 Hodoş, G., 180 Hodoş, N„ 260, 331, 358 Homer, 352, 410, 413, 508, 560, 596, 607, 683, 740 Hondius, W., 365 Hontcrius, J., 304 Horaţiu, 412, 413, 529, 560 Horezu, 547 Horia, 137, 163, 181 Hotclievici, S. A., 312 Hotin, 298, 395, 399, 400, 402, 407, 429, 646 Hrisant, 604 Hristache pitarul, 704 Hrizea vistiernicul, 583 Hroiot, 270 Hnizinga, J., 261 Hunedoara, 15, 43, 44, 69, 76, 164, 236, 323, 473, 482, 752 Hunyade, 217 Hurninzachi, 240, 242 www.dacoromanica.ro Hus, Jan, 260, 300 Huszti, Tli., 302 Huşi, 180, 437, 692 Hiittcrin, Agnes, 317 Iachint Critopol, 238 Iacob dc Marchia, 302 Iaeov, 440 Iaeov Putncanu, 30, 686, 714, 715 IagiC, V., 260 Iliaş Turcitul, 655 Iancu din Moldova, 215 Iancu (popa din Silicei), 523 Iancul vodă Sasn, 391 „Iancnl voievod” de Hunedoara, 356, 433 Ianăşn, Budaclii, 296 Ianc, 320 Iani Banul, 238 Ianina, 437 Iasinski, Varlaam, 440 Iaşi, 131, 133, 134, 140, 163, 173, 180, 190, 218, 259, 260, 292, 293, 331, 338, 340, 341, 346, 347, ,362, 364, 369, 372, 395, 398, 414, 437, 438, 440, 471, 479, 520, 521, 524, 525, 527, 547, 595, 596, 598, 600, 603, 604, 606, 608, 630, 648, 650, 651, 654, 657, 663, 666, 671, 673, 679, 688, 692, 709, 715, 718, 720 Iaţco prisăcarul, 409, 410 Iaţiinirski, A., 260, 278, 292, 293, 480, 481» 718 Iavorski, Ştefan, 470 Icremia 482, 485, 506, 508 Icroiiini (Hicronynms), 375 Ierusalim, 323, 327, 455, 483, 489, 506, 508, 509, 604 Iend, 327 Ignatic Teoforul, 440 Ilarian, A., Papiu, 169, 334, 355 Ilarion, 532 Ilia, 338 Iliad, Manassc, 521 Iliad, Tudoraclic, 744 Iliaş, Alexandru, 431, 459 Ilieş, A., 432, 698 lliinski, Ivan, 632 Imperiul Bizantin, 244, 248 Imperiul Habsburgic, 286 Imperiul Otoman, 334, 335, 464, 504, 517, 518, 560, 619, 620, 626, 629, 632, 633, 661 Imperiul Roman, 356, 416, 629 Imperiul Romano-gcrman, 629 Imperiul Rus, 629 Inău, 432 India, 281, 449, 486, 489, 734 Inochcntic, 548 Ioachim, 340, 437, 440 Ioam VIII, 238 Ioan Arscn III, 483 Ioan Bogoslavul, 325 Ioan ccl Nou, 264, 266, 364, 438, 449 Ioan (diacul —), 339 Ioan Frlncul, 499 Ioan, grămăticul din Bărbăteşti, 738 Ioan Gură de Aur, 240, 241, 440, 538, 539, 567, 569, 574 Ioan Hrisostomul, 440, 449 Ioan Palcolog, 459 Ioan (patriarhul Antiohiei), 511 Ioan Romanul, 499 Ioan Teodor Caliinah, 521 Ioan vodă, 275 Ion, diacul din Cetatea de Baltă, 343 Ion Vodă Armeanul, 390, 392 Ion Roinînul, 482, 485, 488, 491, 494, 497 Ionaşcu, I., 432, 530, 704 Iordaclic Spătarul, 449 Iordan, 502 Iordan, Iorgu, 679 Iorga, N., 162, 217, 219, 278, 281, 289, 293, 300, 351, 358, 364, 398, 419, 420, 427, 432, 436, 457, 480, 481, 504, 530, 576, 594, 695, 714, 721, 754 Iosaft, 548 Iosif II, 526, 701 Iosif (ieromonahul ~), 477 Iosif, St., O., 93, 202 Iov, 486 Iovan, 419 Ipsilanti, Alexandru, 521, 695, 699 Ipsilanti, Constantin, 606, 692, 695 Iriny, K., 525 Irlanda, 92 lord, 71, 73, 74, 75 Isabela (regenta ~), 306, 318 Isabela (Szapolyai), 304 lsac, dascălul, 718 i t i www.dacoromanica.ro Isaia din Sinccl, 529 Isaurikos, Leon, 511 Ismail, 707 Ispirescu, P., 80, 90, 92, 101, 190 Istrali logofătul (Eustratie logofătul), 414 Istria, 305 Istvanffy, 596 Istvanovici, Mihail, 339, 525, 532, 535 Italia, 151, 238, 250, 336, 411, 413, 428, 458, 556, 665, 746 Iudcca, 538, 714 Iulian, Ioan, Antonie, 351 Iustinian, 247 Ivan III, 267 Ivan IV, 249, 250 Ivan Alexandru, 240 Ivănescu, G., 332 Ivanov, Iordan, 244, 245, 261 Ivanovski, A., O., 481 Ivireanu, Antim, 244, 267, 340, 342, 348, 488, 493, 530-546, 547, 558, 571, 582, 711, 757 Iviria, 531, 535 Jagellonii, 271 Japonia, 469 Jarnik, J. U., 180 Jii de jos, 407 Jii de sus, 407 Jirmnnski, V., N., 118, 173 Jivanccvici, I., 125 Jolfa, 440 Jolkicv, 438 Jora, Antohi, 653 Juan de la Cueva, 219 Juhâz, Istvan, 332. Justinianus, 384, 509 Juvenal, 529 Kâjoni, Joancs, Valachus, de Kiskâjon, 473 Kalisza, Wojciech, 385 Kaluzmiacki, E., 260 Kantemir, Azmet, 393 Karadziă, Vuk, S., 90, 126 Karaghios, 71 Karlsbad, 716 Kaschau, 302 778 Kastriota, Glieorghc, 471 Katanov, I., 480 Katana, Ştefan, 752 Kaunitz, 554 Kazinczy, Franci.sc, 476 Kedrov, I, M., 481 Kcmănv, Jânos, 13 Kenipis (Thomas a-), 374 Kerubach, v, 480 Kidcl, A., 480 Kiew, 264, 337, 338, 341, 342, 347, 374, 385, 395, 438, 470, 479, 522, 527, 548, 651, 715, 716, 754, 757 Klein, KarI, Kurt, 332 Koclianowski, Jan, 384, 442 Kogălniceanu, Constantin, 691 Kogălniceanu, Enache, 686, 691, 709, 710 Kogălniceanu, M., 72, 73, 74, 481, 594, 601, 604, 675, 691, 709, 710 Kogălniceanu, Vasile, 691 Kolcada, S., 332 Kolesniţkaia, I., M., 191 Koln, 374, 387 Komcnski, Jan, 345 Konon, 91 Kopernik, 384, 413 Kopecky, 72 Korbut, G., 410 Kostcneţki, Constantin, 264 Kozminski, E., A., 261 Kresztuni, Paul, 474 Krijanici, Juri, 467 Krislof, G., 162 Krolm, K., 90 Kromer, M., 386, 387, 406, 413, 596, 623 Kropotov, 651, 666 Kuciuc-Kainargi, 219, 695, 69S, 699 Kunotovici, Ivan, 338 Kuriţîn, F., 290 Kurzbock, Joscpli, 526 Kuteinski, 374 Lacea, G., 479 Lactanţiu, 325 Laertius, Diogcne, 532 La Fon taine, 619 Lambros, Sp., 278 Landos, Agapic, 447, 511 Lanţatura, 485 www.dacoromanica.ro Lăpuşneanu, Alexandru, 217, 249, 250, 272, 274, 392 Lăpuşneanu, Bogdan 374, 392 Lăpuşneanu, llie, 706 Lăpusui de Sus, 337 Laslo, Filotei, 556 Laszlo, Musnai, 481 Larian, A. T., 432 Lavater, 720 Lavrentie, 308, 548 Lavrov, P. A., 278, 293 Lazăr, 434 Lăzărescu, E., 292 Lăzărcscu, I., 677 Leduc, 632 Legrand, Emile, 91, 341, 352, 358, 591, 677 Leii, 596 Leibitz, 302 Leibniz, 469, 470, 611 Leipzig, 134, 162, 260, 261, 293, 387, 476 Lemberg 437 Lemnos, 683 Lenin, V. I., 6, 87 Leningrad, 261, 293, 356 Leo, 356 Leon VI, 438 Leon X, 280 Leoutari, 437 Leopoid, 345, 500, 552 Lepădatu, Al., 559 Leskien, A., 90 Luerdeanu, Stroe, 423, 425, 431 Leutschau, 302 Leszczynski, Rafael, 650, 671 Licinianus, 327 Ligaride, Paisie, 341, 347, 436 Liov, 249 Lipsea, 302, 521, 524 Liubavici, Dimitrie, 254, 256, 306 Li van, 455 Livius, Titus, 384, 410, 529, 560 Lockelec, 596 Londra, 474, 480, 625 Longiiin (Brancovici), 432 Longinescu, G., G., 358 Lorantffi, Susana, 344, 345, 472 Lorena, 92 Lorinţ, 308 Lot, 323 Luca, Ştefan, 651, 653 Lucaris, Chirii, 341, 458, 462 Luchian, 560 Ludcscu, Stoica, 419, 420, 427, 568 Ludovic XIV, 461, 527, 610 Ludovic, principe de Baden, 573 Lugoj, 173, 344, 345, 529 Lupaş., r. 379, 704 Lupaşcu, D. P., 67 Lupescu, N., 91 Lupu căminarul, 438 Lupu, Bogdan, 650 Lupu vornicul, 653, 670 Lupu, Costachi, 673 Luria, I. S., 290 Luther, 302, 304, 701 Luţk, 611, 624 Lwow, 386, 387, 338, 381, 385, 438, 602 Lyon, 410 Macarie (tipograful~), 250, 251, 252, 253, 254, 255, 256 Macarie, episcop de Roman, 18, 250, 272, 274, 275, 356 Macedonia, 125, 236, 348, 483, 488 Macedonski, AI., 202 Măcelar, Simeon, 173 Machiavclli, Niccolâ, 280, 529 Macin, 23 Macrea, D., 379 Macurek, I., 332 Magdcburg, 384 Magheru, 166 Mahmet, 431, 633 Malromed, 271 Maimburg, Louis, 557 Maior (Maer), Grigore, 522, 523, 525, 526, 529, 554, 556 Maior, Petru, 529 Malachie, Hagi, Constantin, 704 Malalas, 508 Măldărcscu, I., 80, 101 Maler, Filip, 306 Malinescu, Iordacbe, 138, 162 Mănăilă, 308, 319 Manasscs, Constantin, 268, 272, 356, 357, 504, 508, 509 Mănăstirea Agapia, 511; ~ Antim, 535 Bistriţa, 249, 296, 343, 347, 355, 383, 449 779 www.dacoromanica.ro Mănăstirea Căpriana, 250 ^ Colţea, 593 ~ Cozi a, 239, 276, 502 ~ Curtea de Argeş, 276, 279, 567 ~ Dealul, 352, 359, 369, 371, 372,374 ~ Dragomirna, 718 ~ - Esfigmenos, 351 ~ Galata, 527, 692 ,—■ Glavacioc, 240 ~ Hurez, 454, 491 Mănăstirea Ivir, 531 ~ Lavra, 351 ~ Moldoviţa, 246 ~ Neamţului, 238, 241, 244, 247, 343, 459, 491, 547, 716, 718 ~ Pantocrator, 718 ~ Peri, 344 ~ Peşterilor, 548 ~ Plosca, 703 ~ Pobrata, 392, 437 ~ Putna, 264, 547, 714, 715, 716 ~ Secul, 359, 381, 718 ~ sf. Asclipie, 449 ~ sf. Ecaterina, 536 ~ sf. Sava, 342, 437, 593 ~ sf. Troiţă, 556 ~ Stmbăta de Sus, 344 Mănăstirea Strlmba, 556 ~ Tismana, 266, 267 ~ Tuturor Sfinţilor, 535 ~ Vaca, 703 ~ Vărzăreşti, 718 ~ Vatra Moldoviţei, 273 Vodiţa, 266, 267 Mănăstirea Xeropotam, 590 Mandana, 538 Măneşti, 280 Mangiuca, Simion, 49 Manolachi Spătarul, 690 Manta, 288 Maramureş, 13, 76, 103, 129, 138, 169, 234, 236, 237, 268, 300, 302, 321, 339, 344, 377, 386, 408, 474, 565, 723 Mardarie, 342 Mardsinay, Daniil, 522, 528 Marea Albă, 137, 483 „Marea Acrlm-Tătar”, 482, 488 Marea Baltică, 460, 464, 611 Marea Caspică, 611, 632, 633 Marea Neagră, 266, 383, 464 780 Marea Roşie, 660, 744 Mareş, 430 Mărgineni, 419 Margunios, Maximos, 364, 447 Maria, 406, 531, 650 Maria Tereza, 526, 553, 554, 751, 753 Marian tipograful, 308, 316 Marian, S., FI., 30, 67, 97, 101, 133, 162, 163, 180, 449 Marienescu, At., M., 133 Marienburg, 13 Marinescu, Iulian, 679 Mariţa, (riul~), 536 Marot, Clement, 442 Marsigli, Luigi, Fernand, 343, 566 Martc, 408, 449 Marţial, 560 Marx, K., 118 Masoff, I., 78 Mastridonul, 486 Matczyiiski, Marek, 406 Mateescu, C., N., 103, 133, 218, 711 Matei, aga din Brlncoveni, 289, 416 Matei al Mirelor, 348, 351, 352, 353, 354, 364, 415, 424, 449 Matei Corvin, 290, 434 Mateiaş Corvinul, 390 Mathesius, Andreas, 14, 18 Matko, Ştefan, 477 Matveiev, Artemon, 463, 469, 470 Mavrocordat, Alexandru, 238, 571, 596, 666 Mavrocordat, Constatin, 517, 518, 519, 521, 587, 590, 591, 593, 619, 654, 664, 670, 682, 683, 684, 685, 688, 691, 695, 697 Mavrocordat, loan, 582, 583, 586, 587, 590, 654, 686, 688, 690 Mavrocordat, Nicolae, 427, 519, 520, 521, 524, 527, 529, 535, 536, 571, 582, 583, 584, 586, 587, 588, 589, 596, 598, 600, 604, 606, 641, 643, 644, 653, 654, 655, 664, 666, 669, 754 Mavrocordaţi, 584, 586, 587, 589, 655, 683, 695, 754 Mavrodin, 664, 665 Maxim, 447 Maxim Mărturisitorul, 242 Maximian, 281 Maxiinilian, 449 Măzăreanu, Vartolomeu, 715, 716, 724 Mazilu, D., 292, 332 www.dacoromanica.ro Mazurii, 384 Mediaş, 410 Mediterana, 744 Mehadia, 216 Mehedinţeanu, Lupu, 352 Mehedinţi, 343 Mehmed, 350 Mehmet Baltagi (vizir), 611, 667 Meletie, ieromonahul, 338 Melhior, 73, 74 Melhisedec, 292, 374, 539 Melintia, 327, 329 Melumsz, Petru, 472 Memfis, 508, 736, 738 Mercator, G., 386 Mesopotamia, 442 Metafrastul, Simeon, 364, 449, 511 Meteş, St., 379, 530 Metodie, 236 Mexic, 90 Michelangelo, 8, 280 Micu, Inochenlie, 522, 523, 525, 528, 552— 556, 557, 702, 703, 751, 752, 758 Micu, Samuil, 155, 522, 525, 529, 548, 553, 556, 558, 751, 752, 758 Micula de Maer, 296, Miechowita, Matei, 386, 387, 413, 596 Mihai al lui Ştefan din Baia, 259 Mihai logofătul, 342 Mihai, popa din Topa de Sus, 339 Mihai postelnicul, 430 Mihai, preotul de la biserica Scheilor, 320 Mihai Viteazul 13, 283, 284, 285, 286, 287, 288, 289, 294, 296, 298, 333, 348, 349, 350, 351, 352, 353, 355, 385, 398, 404, 415, 417, 424, 435, 566, 701, 702 Mihai Wisniowiecki, 463 Mihail, Paul, 379, 679, 721 Mihailovici, Alexei, 463, 464, 469 Mihailovski, I., N., 471, 481 Mihalcea banul, 287, 288 Mihnea al III-lea, 429 Mihnea cel Rău, 276, 278, 280 Mihnea Turcitul, 215 Mihnea Voievod, 213, 217, 254 Mihordea, V., 530 Milan, 500 Milescu, Nicolae, 336, 437, 451, 458—472, 504, 559, 658, 671 Millo, M., 71, 77 Mtndrescu, S., C., 163 Minea, I., 270, 292, 678 Mioc, D., 261 Mircea cel Bătrln, 139, 238, 260, 264, 267, 278, 357 Mircea vodă Ciobanul, 248, 254, 256, 283 Mirescu, 459 Mlrza, lusuf, 673 Misail Călugărul, 387, 654 Misiria, 437 Missouri, 92 Misztofalusi, Nicolae, Kiss, 474 Mitrofan, episcop de Buzău, 548, 550, 713 Mitrofan, episcop de Huşi, 531 Mitrofan de Nisa, 534, 536, 543 Mitrofana, 381 Modrezewski, Andrezej, Frycz, 384 Moghilev, 385, 718, 720 Moglldea, 298 Mogoşoaia, 571 Mohâăs, 304 Mohamed II, 511 Moisc, 506 Moisi tipograful, 254, 256 Molda, 408, 409 Moldova i, 30, 53, 69, 72, 77, 78, 79, 103, 108, 109, 131, 137, 140, 166, 169, 170, 218, 233, 234, 236, 237, 240, 241, 244, 245, 246, 247, 248, 250, 254, 256, 258, 259, 260, 261, 264, 267, 268, 270, 271, 272, 275, 284, 286, 287, 288, 294, 296, 298, 300, 302, 306, 308, 317, 318, 319, 321, 334, 335, 337, 338, 339, 340, 341, 342, 343, 344, 346, 347, 349, 369, 374, 381, 385, 386, 387, 389, 391, 395, 397, 398, 399, 406, 407, 408, 409, 411, 415, 425, 428, 429, 430, 431, 433, 434, 435, 437, 445, 446, 447, 458, 459, 460, 461, 462, 463, 470, 482, 493, 504, 511, 517, 518, 520, 521, 524, 525, 526, 527, 528, 531, 547, 549, 559, 560, 563, 565, 572, 573, 586, 590, 591, 593, 596, 598, 601, 602, 603, 604, 608, 610, 611, 612, 614, 615, 617, 619, 620, 621, 622, 623, 624, 625, 626, 627, 628, 629, 630, 631, 632, 633, 634, 636, 637, 639, 640, 641, 643, 646, 648, 649, 650, 651, 653, 654, 656, 657, 658, 660, 661, 665, 666, 668, 669, 670, 672, 673, 675, 679, 680, 681, 682, 781 www.dacoromanica.ro 683, 684, 685, 688, 690, 692, 698, 699, 701, 702, 709, 711, 714, 715, 716, 718 Moldovlahla, 274 Molin, Virgil, 250 Molnar-Szenczi, Albert, 473, 550 Monoral, Ion, 164 Monteigne, 200 Morariu, T., 358 Moreea, 429, 744 Morona, Panaitache, 673 Moruzzi, Alexandru vodă, 699 Moruzzi, Constantin, 710 Moscova, 250, 260, 261, 271, 290, 338, 359, 375, 433, 434, 437, 438, 464, 467, 469, 470, 489, 571, 653, 753, 754, 757 Mosconas, I.eontie, 529 Moscul, 528, 653 Moţoc, Vasile, 359 Movila lui Purcel, 96 Movilă, Alexandrii, 381 Movilă, Gavriil, 352 Movilă, Ieremia, 281, 400, 596 Movilă, Ileana, 395 Movilă, Moise, 392 Movilă, Petru, 338, 341, 347, 363, 374, 395, 399, 470, 567, 569 Movilă, Simion, 381, 395 Movileştii, 335, 381, 398 Moxa, Miliail, 138, 347, 355, 356, 357, 508, 509 Muncaci, 305, 556 Muuich, 593, 654 Miinster, G., 386, Munteanu, Romul, 758 Muntele Atlios, 241, 252, 264, 266, 276, 278, 351, 531, 590, 718 Muntenia, 54, 70, 103, 108, 109, 119, 120, 137, 140, 143, 154, 169, 172, 173, 340, 369, 371, 385, 398, 406, 407, 408, 592, 688, 711 Mun(ii Apuseni, 69, 168 Murad al Jll-lea, 504 Mureş, 20 Mureşan, Alexie, 522, 759 Mureşeanu, Florea, 378 Murko, M., 260 Mustafa paşa, 289, 591 Mustafa sultanul, 691 Muşte, N., 603, 606, 640, 686 Muşlea, I., 78, 162, 530 782 Nabuchodonosor, 464 Naniescu, Iosif, 292 Nusăud, 35, 129, 133, 138, 154, 236, 334, 522, 752 Năsturel, Petre, V., 293, 514 Năsturel, Radu, 342 Năsturel, Udrişte, 341, 359, 371, 372-375, 378, 416, 489 Natalia, 463 Nauclerus, 346 Neacşu (din Cinipulung), 294, 296 Neaga, 278 Neagoe Basarab, 13, 96, 275, 276, 278, 280, 281, 282, 283, 491, 567 Neagoe Ion, 522 Neagoe logofăt, 240 Negoe, Manase (Meletie), 523 Neagoe-Orbul, Vasile, 523 Nebunelii, 748 Neculce, loan, 96, 97, 98, 199, 397, 399, 400, 440, 459, 463, 580, 603, 606, 643, 645, 650-675, 678, 686, 724 Neculce vistiernicul, 650 Negre spătarul, 288 Negru vodă, 406, 407, 408, 695 Negrnzzi, C., 138, 153, 162, 396, 656 Neofit din Creta, 680 Neolit ierodiacon, 525 Neofit, ieromonahul, 349 Ncpos, Cornelius, 508 Ncrou, 325, 508 Nerciusk, 465 Nestor, 449 Neuville, Foy, de la, 469, 481 Nicodim de la Tismana, 242, 244, 267, 327 Nicolae copistul, 259 Nicolae, Alexandru, 238 Nicolae Spătarul (Milescu Nicolae), 458, 459, 462, 463, 464 Nicolaescu-Plopşor, C., 359 Nicolaescu, S., 331 Nicole, P., 461, 462, 480 Nicopole, 357, 434, 500, 572 Nicorăşti, 650 Nieuhoff, Juri, 467 Nifon, 240, 252, 276, 278, 280 Nilul, 621, 723, 738 Nistru, 637, 665 Niş, 573, 592 www.dacoromanica.ro Nonca, C.> 379 Notaras, Hrisant, 531, 534, 536 Novacoviciu, E., 190 Nocosilca Nova, 393 Niirnberg, 271, 550 Nyro, 318 Ob, 465, 466 Obert, Franz, 79, 101 Obolcnski, D„ 261 Ochialbi, Dumitrache, 166 Odaia, 536 Odiseu, 508, 509 Odobescu, Al., 278, 447 Odorhei, 522 Ohienko, I., 358 Ohrida, 697 Olanda, 413, 535 Olimp, 280 Olimpiada, 482, 483, 488 Olimpiodor din Alexandria, 242 Ollănescu, D., C-, 70, 78 Olt, 71, 137, 150, 152, 217, 416, 589 Olteanu, P., 290, 293 Oltenia, 19, 30, 40, 43, 44, 48, 53, 103, 119, 120, 137, 143, 154, 249, 355, 369, 398, 449, 519, 524, 547, 586, 587, 592, 700 Oltcţ, 137 Onişor, V., 173, 180 Onu, Liviu, 379 Opitz, Martin, 13 Oprea (din Sălişte), 344 Oprea logofătul 306 Oprea tipograful, 256 Oprişan, H., 480 Oradea, 237, 343, 472 Oradea Mare, 80 Orăştic, 180, 308, 316, 377, 451, 473, 474, 475 Oraviţa, 79, 190 Orenburg, 480 Orientul apropiat, 92 Origen, 330 Orşova, 343, Orvietano, Amgelo, Albani, 742 Osiander, Luca, 314 Ostrog, 337 Ostror6g, .Ian, 384 Ovidiu, 389, 406, 407, 412, 413, 476, 596 Padina (Pândi nn), 220 Padova, 342, 346, 458, 521, 530, 559, 560, 567, 608 Pagct, 573 Paladc, T., 331 Palamas, Grigorc, 212 Palaincd, 538 Palained, Ghcorghc, 349, 351, 352, 358 Palestina, 489, 604 Pani file, T., 67, 80, 101, 103, 163, 191, 200 Painfilia, 266 Panaitescu, Ein., 432 Pauailcscu, P., P., 250, 261, 278, 290, 292, 293, 305, 332, 358, 414, 432, 437, 480, 481, 559, 678 Pnnn, Anton, 57, 73, 74, 130, 135, 140, 148, 162, 190, 195, 199, 351, 446, 491, 704, 724, 744, 750 Pantelimon, 698 Papacoslca, Serbau, 332, 530 Papacostea, V., 358 Papadima, Ov., 162, 180 Papahagi, P., 101 Papahagi, T., 103 Pâpai, Francisc, 474, 475, 528 Papara, Chiriac, 437 Papură vodă (Stcfăniţă vodă Lupu), 400 Paraguay, 758 Paraliponicn, Tlioiiia, 506 Paraschcvi, 449 Paraschiva, 364 Paris, 134, 261, 331, 332, 358, 38 i, 458, 461, 462, 480, 481, 530, 625, 645 Paris-Alexaudru, 508, 509 Partenie, 685 Partenon, 639 Pascal, Blaise, 461, 529 Pascale, 428 Pascu, G., 192, 200, 594, 595, 677, 678 Păsculcscu, N., 103 Pashalis, P., 595 Pascu, St., 358 Passarovitz, 586 Paszhowski, M., 389, 655 Paşca, St., 332 Patachi, Xoan, Giurgiu, 528, 553 Pătrăşcauu, D., D., 451 Pătraşcu vodă, „cela Bunul”, 283 Patru vodă (Petru Rareşl, 391 Pătruţiu, Picu, 74 78» www.dacoromanica.ro Paul de Alcp, 18 Panletli, N., 14, 136, 138, 151, 155, 159, 160 Pava, R., 332 Pavel, 308, 325, 455, 544, 612 Pavel căpitanul, 710 Pavelescu, Gli., 162 Pavlin, 509 Ptfcsi, Toma, 300 Peichich, Cristofor, 557 Pekin, 468 Pelinei, 707 Peloponez, 374, 463 Peninsula Balcanică, 235, 248, 348 Pera, 633 Peri, 237, 305, 339 Perioinnaia, 466 Pernice, A., 293 Perrault, Ch., 90 Persia, 489, 539, 629, 632 Persida, 485 Peştişel, Moise, 314 Pervain, Iosif, 758 Pesta, 133 Peterlachi, Ylaicul, Gherman, 525 Petersburg, 611, 631, 633, 695, 699, 715 Petervaradin, 665 Petre Busuioc, 109 Petre dascălul, 623 Petre, I. Şt., 677 Petriceicu, Ştefan, 395, 429, 437, 438, 442, 470, 602, 648, 672 Petritzis, Evghenie, 347 Petritzis, Ignatie, 351, 354 Petrograd, 260, 709 Petrov, A., 322 Petrovici, Etn., 162, 678 Pctrovay, Nicolae, 473, 474 Petru I, 463, 464, 470, 471, 500, 524, 534, 542, 548, 549, 560, 572, 573, 575, 598, 600, 610, 611, 624, 628, 629, 631, 632, 633, 640, 653, 666, 669, 709 Petru tipograful, 256 Petru Cercel, 218 Petru (fiul Ini Neagoe Basarab), 281,282,283 Petru Sibiannl, 525 Petru Şchiopul, 210, 272, 274, 294, 379, 381, 387, 3S9, 392, 504 Pflnger, Nicolae, 298 Philon, 538 Piasecki, Pavel, 399 784 Piatra, 656 Piatra lui Crăciun (Piatra Neamţ), 260 Piclişanu, Z., 332 Piccoloniini, Enea, Silvio, 386, 413 Picot, E., 481, 558, 721 Pilarino, 346 Pilal, 513 Piluzzo, Vito, 686 Pintece, 270 Piteşti, 591 Pithagora, 493, 596 Pitiş, G., 181 Pitrfe, Giuseppe, 90 Plachida, Evstatie, 447, 479 Platon, 493, 338, 683 Plaut, 529 Ploieşti, 235, 332, 358, 405, 432 Plopşor, N., 134 Plntarh, 399, 410, 488, 683 Poarta Otomană, 271, 381, 395, 416, 417, 422, 427, 428, 459, 519 571, 576, 578, 590, 592, 604, 606, 610, 622, 624, 641, 646, 651, 653, 656, 657, 658, 661, 663, 664, 665, 669, 670, 672, 680, 681, 682, 683, 685, 690, 697, 698, 699, 700, 705 Pociaţki, Sofronie, 341 Pociovalişte, 339, 517 Podolia, 339 Pogomiani, 352 Polfuei, 329 Polivka, G., 91 Polonia, 235, 274, 294, 316, 335, 336, 339, 351, 372, 381, 383, 384, 385, 386, 387, 392, 393, 395, 397, 398, 399, 400, 402, 407, 410, 413, 437, 438, 440, 442, 463, 549, 565, 595, 596, 602, 608, 610, 630, 648, 650, 651, 653, 654, 656, 662, 663, 664, 672, 699, 700, 714 Poltava, 716 Polybios, 464 Pompei, 413 Poinpiliu, M., 103, 133 Pomponne, Arnauld de, 461, 462, 469 Pontul Enxin, 386 Pop, Augnstin, Z. N., 379, 480 Pop, M., 134, 180 Pop Reteganul, I., 80, 91, 101, 162, 163, 180 Popa, At, 165 Popa, Chiriac, 479 Popa, Patru, 339 www.dacoromanica.ro Popa Şapcă, 166 Popa, Vladul, 525 Popelea, 434 Popescu, G. P., 594 Popescu, Ion, N., 163 Popescu, N., M., 292 Popescu, Radu, 427, 428, 571, 576, 581, 583-589, 590, 595, 655 Popiei (Popelea), 434 Popovici, D., 278, 559, 720, 756, 758 Popovici, I., 103, 125, 134 Popovici, Mihail, 716 Popp, Carol, de Szathmary, 361 Porcescu, Scarlat, 261, 379 Port-Royal, 461 Possevino, Antonino, 316 Postumus, 412 Pollogi, 571 Potoţchi, Iosif, 598, 600 Potocki, Piotr, 393, 397 Potocki, Waclaw, 407 Praga, 259, 286, 292, 332 Pray, Gheorghe, 752 Preda, 344 Predescu, Eugenie, 358 Priam, 508, 509 Prigoreni, 650 Privov, Borislav, 261 Principate, 304, 334, 337, 343 Procla, 513 Procopie, Dimitrie, 606 Procopios, 355 Procopovici, A., 331, 332 Procopovici, Theofan, 524, 631, 632 Prodan, D., 173 Prodromos, Teodoros, 748 Properţiu, 529 Propontidis (marea^/), 557 Propp, V., I., 118 Provenţa, 744, 746 Prusia, 700 Prut, 204, 397, 409, 611, 637, 651, 663, 666, 688 Psellos, 242 Pseudo-Dionisie Areopagitul, 242 Ptarsis, 329 Ptolomeu, 482, 488 Ptolomeu II, Filadelful, 451 Purice, 270, 655 Puşcariu, Sextil, 278, 331 Puşchilă, D., 479 Putinei, 288 Putna, 268, 410, 640 Racola, T., 379 Racoviţă, 661 Racoviţă, Ana, 619, 621 Racoviţă, Constantin, 519, 686, 690, 691, 697 Racoviţă, Mihail, 596, 606, 617, 619, 621, 640, 641, 643, 644, 648, 649, 650, 651, 653, 660, 664, 665, 669, 672, 684 Racoviţă, Ştefan, 697 Racoviţeşti, 695 Râdăşeni, 342 Rădăuţi, 692 Radonig, J., 436, 437 Radu cel Frumos, 386, 389 Radu cel Mare, 240, 250, 252, 254, 275, 276, 278, 280 Radu de la Afumaţi, 282, 283 Radu de la Giubega, 170, 171 Radu, I., 418, 529 Radu sin Iftimie Căpitanul Voicescu, 57 Radu vodă Leon, 427, 428, 579 Radu Mihnea, 352, 381, 403, 405, 655, 656, 657 Radu Negru (Negru vodă), 425, 429 Radu Paisie, 254 Radu Şerban, 352 Rădulescu, Andrei, 358 Rădulescu Codin, O., 80, 101, 173 Rădulescu, I., 558 Rădulescu, Maria, 332 Radziwill, Janusz, 406 Rafail, 718 Raicevich, 698 Rakoczi, Francisc, II, 519 Rakoczi, Gheorghe I, 13, 334, 339, 340, 375, 377, 404, 405, 406, 657 Rakoczi, Gheorghe, II, 334, 340 Rakoczeţti, 334 Ramadan postelnicul, 667 Rainadanovschi, 664 Rareş, Iliaş, 254, 392, 655, 662, 667 Rareş, Petru, 272, 273, 274, 275, 390, 391, 656 Raţ., Şt., 525 50 - c. 1141 785 www.dacoromanica.ro Razac, Abdnl, 700, 701 Rcazan, 470 Rcdnic, Atanasie, 522, 525, 526, 556 Reghin, 343 Reichcrsdorf, G., 386 Rcinhuber, Laurenţiu, 469 Reli, S., 332 Rembrandt, 202 Remi, Philiphe, seigneur de Beaumanoir, 511 Rcmus, 411 Renan, 325 Rcpin, 666 Reuss, 325 Rdvdsz, Imre, 481 Rlbniţa, 237 Richard, 513 Righin, 449 Rlm, 323, 411, 447, 483, 488, 494, 558 Rîmnic, 240, 477, 524, 528, 532, 534, 535, 547, 548, 675, 711, 714, 757 Rimniccanu, Naum, 698 Rlmniceanul, Dumitru, 527 Rlmiiiceanul, Ioan, 525 Rlmniceanul, Petru, 525 Rtninicu-Vllcea, 258, 344, 706 Rinhuber, L., 481 Rtşnov, 241 Rturcni, 137 Roboan, 281 Rodna, 752 Rogozul, 337 Rohatin, 381 Roma, 92, 329, 335, 356, 357, 384, 385, 389, 439, 500, 504, 513, 522, 529, 538, 548, 554, 556, 563, 740 Roman, 259, 260, 267, 437, 449, 657,692 Roman, I., 594 Romanaţi, 523 Romano căminarul, 710 Romanski, Stoian, 278, 293, Romînia, 150, 237, 333 Romulus, 411 Rosetti, Al., 331, 332, 378, 414, 480, 678, 721 Roşia de pe Sciaş, 14, 138 Rouen, 462 Roxanda, 274 Rudeanu, Tudosic, 284, 286, 287 Rudolf, 381 Ruffini, Mario, 327, 530, 758 786 Ruinelia, 207 Rumianţev, 695, 699, 707, 709 Rupea, 323 Rusănescu, Ştefan, 706 Rusciuc, 699 Ruset, Antonie, 662, 667 Ruset, Iordache, 595, 600, 608, 663 Rusia, 235, 249, 250, 264, 267, 290, 429, 433, 438, 458, 463, 464, 465, 470, 471, 520, 524, 525, 549, 550, 560, 576, 610, 611, 612, 622, 624, 625, 626, 628, 629, 630, 631, 634, 651, 653, 680, 695, 700, 715, 716, 718, 721 Rusia kieviană, 247 Rusin, Vcniamin, 493 Russev, E., 480 Russo, A., 102, 119, 136 Russo, D„ 278, 292, 293, 351, 358, 594, 607, 677, 703 Ruvarac, Ilarion, 260, 292, 436 Ruxandra, 283 Saadi din Larissa, 625 Saba, 323 Sad, 552 Sadelcr, Agidius, 285 Sadoveanu, Mihail, 8, 93, 392, 406, 451, 488, 494, 650, 679 Saiut-Maurc, Benoit, de, 508, 738, 740 Salonic, 236, 238, 247 Salustius, 384 Sam (Samos), 726 Samoskozy, Ştefan, 286 Sanhcrib, 723 San Giorgio, 504 Sandor, Grigore, de Agyagfalva, 472 Sandu Bucureşteanul, 524 Sandu-Timoc, C., 103 Sandul „sin Ieremia”, 527 Sârospatak, 345 Sara, 323 Sărăchin, Const,. 493 Sarai, Visarion, 553, 701 Saros, 302 Sarnicki, St., 386 Satana, 327, 500, 502, 503 Satnail, 245, 502 Sătmar, 474 Saul, 551 www.dacoromanica.ro Sava II, 240 Savin banul, 653 Sbierea, I. G., 80, 101, 331, 432, 576, 601 Scădate, Ioan 751 Scaligeri, Cammillo, della Fratta, 748 Scărariul, Toan, 281, 359 Scarlat, 655 Scheia, 270 Schedel, H., 386 Scherer, Hanusch, 318 Schirmer, Petrus, 317 Schladebach, K., 125, 134 Schmeitzel, Martin, 695, 752 Schmiedt, A. P., 260 Schopenhauer, A., 242 Schott, Albert, 79 Scliott, Arthur, 79, 101 Schotenkloster, 351 Schullerus, A., 102 Scliwadtner, Ioan, 752 Sciţia, 387, 488, 622 Scoleriu, Toader, 720 Scopelos, insula, 590 Scorpan, Gr., 378, 414, 679 Sculie, 667 Sebeş, 524 Sebeşul săsesc, 308, 340, 477 Sedec, 323 Sedelnikov, A. D., 290, 293 Selim al Il-lea, 504 Selima, 323 S an arid, 489 Seneca, 475, 493, 613 Septiinius, Lucius, 508 Serafim, 312 Serbia, 218, 240, 241, 244, 247, 249, 252, 254, 264, 266, 267, 433 Sergliie, 449 Seşan, M., 332 Sevastos Chimenitul, 342 Sevastos, E., 80, 180 Sever, Axente, 169 Sfetagora, 280 Sflntul Gheorghe Vechi (şcoala de la~), 342 Sgarka, Piotr, 385 Siberia, 458, 465, 466, 469, 470 Sibiu, 33, 80, 134, 138, 140, 141, 163, 190, 200, 236, 250, 261, 280, 293, 294, 304, 306, 317. 331, 337, 339, 344, 345, 473, 474, 475, 476, 479, 488, 522, 525, 526, 552, 553, 582, 713, 724, 730, 752 Sighişoara, 173 Sigismund, 266, 300, 434 Silen (lacul468 Silvaş, 702, 703 Silvestru, 372, 375, 378, 405, 431, 511 Sima, Gr., 200 Simache, N., 358, 359, 432 Stmbăta Mare, 338 Simion (arhiepiscopul^/), 440 Simion Dascălul, 374, 387, 389, 398, 410, 414, 563, 596, 654, 655 Simion de Salonic, 471 Simion sttlpnicul, 364 Simion Ştefan, 338, 344, 375-378, 424, 451, 457, 477 Siinionescu, Eufrosina, 331 Siinonescu, Dan, 250, 260, 293, 332, 355, 358, 379, 432, 514, 594, 703, 750, 751 Sinadinos, 354 Sinai, 536 Sinan-paşa, 350 Sln-Giorgiu, 237 Sion, 445 Sion, Gh., 469, 697 Slrcu, P., 125, 278, 292, 481 Şiret, 259, 260, 637 Siria, 329, 340, 450, 489, 532 Strigos, Meletie, 341, 347 Sirus, 314 Sisin, 327, 329 Skazkin, S.D., 261 Skimni-agasi, 691, 692 Skok, P., 125 Slătioara, 216 Slavici, I., 93, 217 Slovacovici, Stanislav, 500 Smaragda, 419, 425 Smărăndiţa, 587 Smochină, N., 293 Smotriţki, Meletie, 340, 342, 757 Snagov, 340, 493, 531, 532, 534, 567, 757 Sobieski, Jan, 395, 397, 407, 429, 438, 440, 608, 630 Sobolevski, A., I., 260 Socratc, 195, 493, 540 Sodoma, 423 Sofia, 278, 509 Sofocle, 538 78T www.dacoromanica.ro Sofronie, 757 Sofronie de Vieroş, 706 Sokolov, I., 191 Solea, 717 Solciai, Şt., 529 Solomon, 281, 323, 423, 506, 748 Solomon, Constantin, 480 Solomon de Sabcla, 483 Solomon, 1., 166 Soloviov, A., 261 Soloviov, B., 480 Solun (Salonic), 483 Solyomko, 340 Sonncufels, 522 Sorvior, 60 Sotirovici, Duca, 524 Soveja, 119 Sovronos, N., 704 Spandonachi, 667 Spandoni, 598, 644 Spania, 500 Sparta, 508 Sparwcnfeldt, J., G., 469 Spaski, G., 480 Spulber, C., A., 331 Stache, Hagi, 706 Stadnicki, Simion, 438 Stadnicki, Yasile, 438 Stahl, H., H., 67 Staico din Merişani, 570 Staico (grfimăticulrw), 499, 506 Staicu, dascălul de la Tirgovişte, 342 Staicu paharnicul, 572 Stârni, T., 190 Stambul, 588, 617 Stana, 283 Stanca, 344 Stăncescu, D., 80, 101 Stănescn Arădanu, E., 79, 101 Stănescu, Eugen, 432, 594 Stâneţti, 288 Stănileşti, 549, 611, 648, 666 Stăniloaie, D., 261 Staule, L., A., 79 Stavrachi, Iordachi, 688, 690 Stavracoglu, 705, 706 Stavrinos (vistiernicul-—84, 287, 348, 349, 350, 351, 352, 354, 415, 424 Stavropiglua, 337, 338 Stefanovici, Sv., 125 783 Stegarn, Andrei, 603 Steiennark, 305 Steiukelluer, Carol, 529 Steudlial, 219 Stettiu, 460, 462 Stier, G., 90 Stockliolm, 261, 461 Stoica, 288 Stoide, C., A., 379, 679 Stojanovic, L., 240, 260 Strabo, 538 Straparola, 92, 217 Strelbiţki, Mihail, 718, 720 Strein, 237 Stroici, Luca, 381 Stroici, Simion, 381 Strungaru, D., 358 Struţeanu, Scarlat, 559 Stryi, 438 Stnkowski, Matej, 13, 596 Strupcanul, Ioan, 679 Sturdza, Chiriac, 664 Sturdza, D., A., 479 Sturdza, Sandul, 645 Sturza, Vasile, „Moldoveanul”, 339, 343 Stuttgart, 79 Styx, 462 Suceava, 162, 163, 180, 258, 259, 264, 266, 270, 332, 400, 438, 440, 662, 688 Suedia, 458, 460 Suetoniu, 529, 667 Suluien (provincia ~), 468 Sulicâ, N., 331, 332 Suliman, Efendi, 710 Snlzer, Fr., I., 14, 71, 138, 162, 710 Suţu, Al., G., 677 Suţu, Mihail, 692 Synadinos, Th., N., 744 Syrigos, Meletie, 616 Szaiuoskozi, St., 13, 751 Szapolyai, Ion, Sigismund, 304 Szczerbacky, Georgius, 754 Szegedi, Grigore, 472, 473 Szekely, Moise, 353 Şafirov, Petru, 500, 667 Şaguna, A., 458 Şâineanu, L., 102, 125, 134 www.dacoromanica.ro Şchcii Braşovului, 236, 241, 259, 291, 316, 317, 319, 320, 339, 344, 494, 523, 526, 675, 701, 702, 757 Şerban (Cantemir), 628 Şerban, fiul lui Coresi, 308, 316, 337 Şerban vodă, 353 Şerban, C., 594 Şermetev, 651, 653, 666, 673 şesul Bahluiului, 691 şesul dunărean, 70 Şincai, Gh., 522, 529, 751 Şoanul, Petcu, 526, 527, 676 Şomcuţa Mare, 163 Ştefan cel Mare, 13, 94, 96, 177, 240, 251, 247, 268, 270, 271, 272, 280, 284, 294, 356, 379, 385, 386, 389, 391, 392, 566, 628, 655, 751 Ştefan cel Ttnăr, 390 Ştefan ierodiacul, 718 Ştefan ieromonahul, 266, 292 Ştefan Lăcustă, 248, 390 Ştefan ptrcălabul de Soroca, 405 Ştefan Răzvan, 398 ■Ştefan serdarul, 404 Ştefănescu, Iulian, 358, 480, 514 Ştefânescu, Margareta, 359 Ştefănescu, Şt., 358 Ştefăniţă vodă, 283, 398 Ştefăniţă vodă Lupu, 400, 459, 655, 657 Ştirbei, B., 716 Ştirbei, Constantin, clucerul, 578, 580 Ştirbei-Vodă, 170, 217 Ştirbeştii, 578 Ştrempel, Gabriel, 378 Şumla, 701 Tacit, 529 Tafrali, O., 352, 358 Tagliavini, C., 358, 481 Tannoli, C., Silvius, 752 Tanoviceanu, I., 678 Tappe, E. D., 515 Taranowski, Andrei, 286 Tartler, Thomas, 526 Tătăreni, 404 Tăuteşti, 404 Tavor (muntele '■'» ului), 325 Tebtunis, 508 Tekeld, Petre, 525 Tempea, Radu, II, 675-677, 701, 702, 75Î Tenedos (insula ~), 680 Tenora, Bohu§, 331 Teodor, 470 Teodor, Pompiliu, 529 Teodor, S., 292, 559 Teodorescu, G., 352 Teodorescu, G. Dcm., 67, 74, 103, 127, 132, 136. 163, 188, 191, 200, 205, 212, 216, 217, 218, 219, 351 Tcodosie, fiul lui Neagoc Basarab, 280, 281, 282, 283 Teodosie Împăratul, 494 Teodosie cel Mic, 509 Teofil, episcop al Rlmnicului, 355 Teofil (mitropolitul ~), 479 Terenţiu, 560 Tesalonic, 440 Tg. Lăpuş, 337 Tg. Mureş, 331, 332, 345 Tg. Ocna, 650 Tliales din Milet, 596 Tliassos, 524 Tlieodor, 525 Tlieodorescu, Barbu, 332 Theofan, 504 Theofil, 449 Theofilact, 540 Theofrast, 493 Tliomov, Th., S., 514 Thompson, 80, 88 Thule, 550 Tiberiu, 509, 513, 540, 544, 683, 685 Tibul, 632 Tifescu, Ilie-Frige-Vacă, 397 Tigheci, 607 Tighina, 651, 707 Tigrul, 327 Timişoara, 27, 162, 206, 757 Tlmpa, 139 Tinăud, 339, 340 Tinekia, 220 Tlrgovişte, 163, 247, 248, 254, 258, 264, 284, 306, 312, 318, 334, 341, 342, 347. 348, 372, 423, 464, 500, 532, 535, 539, 584, 591 Tlrgşor, 258, 260 TIrgul Iaşilor, 259 Tlrgu-Mureş, 13 Tlrgu-Neamţ, 260 789 www.dacoromanica.ro Tlrgul Nou, 260 Tlrgul Trotuşului, 300 Tlrnave, 18, 69, 154, 167, 169 Tlrnăvenl, 343 Tlrnavia, 522, 552, 556, 557 Ttrnova, 266 Tlrol, 91- Tiron, Toader, 364 Tischendorf, C., 513 Toader (diacul ~), 339 Toader din Feldru, 343 Tobolsk, 465, 467, 469 Tocilescu, Gr., C., 103, 163, 173, 216, 217, 218, 219, 220, 432 Todoran, Rom., 480 Tolstoi, L., 6 Toma, 489 Toma vel logofăt, 730 Tomşa, Ştefan vodă, 349 Tomşa, Ştefan al Il-lea, 398, 400, 403, 404, 406, 598 Toppeltin, L., de Mediaş, 410 Tordasi, Mihail, 304, 314, 316 Tordasi, Pavel, 304 Toscana, 259, 286 Totoi, 556 Traian, 386, 398, 407, 408, 411, 429, 447, 558, 506, 634, 758 Trainontana, 500 Transilvania, 13, 15, 19 , 22, 26, 27, 30 , 31 32, 42, 53, 56 , 69, 72, 74, 75, 76, , 79, 103, 108, 109, 120, 121, 132, 133, 134, 135, 137, 139, 140, 144, 150, 151, 161, 166, 167, 168, 171, 172, 175, 179, 234, 236, 237, 241, 252, 256, 258, 259, 274, 280, 283, 286, 288, 289, 290, 291, 294, 296, 300, 302, 304, 305, 306, 308, 316, 318, 321, 333, 334, 336, 337, 339, 343, 369, 371, 372, 385, 386, 389, 391, 398, 408, 420, 429, 433, 435, 436, 472, 473, 475, 482, 497, 519, 522, 523, 524, 525, 526, 527, 528, 529, 547, 551, 552, 553, 554, 562, 590, 593, 636, 651, 656, 685, 698, 702, 751, 752, 753 Trapezuntul, Hristodor, Ioan, 740 Trcbizonda, 266 Trei Ierarhi, 338, 341, 361 Trivalis, Maximos, 280 Troia, 356, 411, 462, 508, 538, 740 Trotuş, 665 790 Trubelkoi, 611 Tsourkas, Cleobulo, 530 TObingen, 314, 346 Tueidide, 596 Tudor, 308 Tulbure, G., 103 Tnnsuli, 562, 697, 698 Turcia, 294, 349 Turculeţ, 549 Turda, 304, 349 Turdeanu, E., 261, 292, 379, 436, 437, 711 Turnavitu, 713 Tnrnu Roşu, 476 Tnrnu Severin, 244 Twardowski, Samuel, 407 Ţamblac, Grigore, 264, 265, 266, 364 Tara Btrsei, 167, 280, 321, 551 Ţara de Jos, 381, 383, 395, 596 Ţara de Sus, 395, 653 Ţara llaliciului, 258, 340 Ţara Haţegului, 234, 703 Ţara Leşească, 395, 404, 483, 649, 653, 672, 700 Ţara Moţilor, 44 Ţara Muntenească, 290, 411, 619, 658, 660, 068, 670, 673 Ţara Oaşului, 138, 156, 157, 161 Ţara Oltului, 69, 343 Ţara Romînească, 79, 135, 166, 167, 169, 233, 234, 236, 237, 240, 241, 212, 245, 246, 247, 248, 249, 250, 252, 254, 256, 258, 259, 260, 261, 264, 266, 267, 275, 276, 278, 280, 284, 290, 294, 296, 300, 306, 308, 312, 317, 318, 319, 320, 321, 334, 335, 336, 337, 338, 340, 341, 342, 347, 348, 349, 350, 352, 354, 359, 371, 372, 374, 398, 408, 414, 415, 416, 417, 418, 420, 422, 425, 427, 429, 431, 432, 433, 434, 435, 440, 455, 459, 470, 482. 497, 500, 511, 517, 518, 520, 524, 525, 526, 527, 531, 532, 534, 535, 540, 544, 547, 549, 560, 562, 563, 565, 566, 567, 568, 578, 579, 581, 582, 583, 584, 587, 589, 590, 591, 593, 608, 631, 634, 636, 637, 643, 644, 650, 653, 654, 655, 661, 664, 672, 673, 680, 683, 684, 685, 695, 697, 698, 699, 702, 709, 714, 723, 738, 754 www.dacoromanica.ro Tara Ungurească, 268, 323, 357, 386 Ţarigrad, 55, 131, 132, 186, 218, 356, 483, 557, 604, 641, 646, 657, 658, 662, 664, 665, 666, 668, 669, 670, 686, 688, 691, 692, 694, 705, 706, 709 Ţările de Jos, 474 Ţările Romine, 76, 151, 235, 236, 238, 240, 241, 242, 243, 259, 260, 272, 284, 289, 291, 298, 312, 321, 338, 342, 359, 383, 397, 406, 435, 458, 463, 471, 517, 518, 519, 521, 562, 590, 591, 601, 613, 617, 620, 622, 628, 631, 679, 692 Ţicău, Ştefan, 716 Ţichindeal, D., 155 Ţigara, Zotu, 504 Ţuţora, 399 Ucraina, 249, 264, 337, 338, 340, 383, 549, 611, 626, 654, 716 Udrea, 288 Udriştc, Dragouiir, 294 Ugocca, 138, 161 Ujlak, Valentin, 300 Ungaria, 234, 235, 290, 291, 304, 338, 434, 463, 474, 695 Vngrovlallia, 238, 416, 540, 680 Unguraşul Someşului, 343 Ungureanu, Gli., 679 Unicw, 438, 442 l'rali, 465 Ureche, Danciu, 379 Ureche, Grigorc, 270, 272, 280, 374, 379— 392, 393, 398, 402, 410, 414, 425, 429, 430, 563, 564, 580, 596, 628, 655, 671, 758 Ureche, Maxiru, 379 Ureche, Nestor, 379, 381, 385, 400 Urechia, V., A., 57, 530, 698, 721 Urs (popa ~ din C.otiglct), 472 U.R.S.S., 92 Ursaclie, Nicolae, 744 Ursaehi, 664 Ursu, I., 270, 711 Ursu, N., 162 Uşaeov, Gabricl, 491 Văeăreseu, Iancu, 496 Văcăresc», Ienăchiţă, 494 Văcăreşti, 527, 697 Vadul, 377 Vadu-lat, 137 Vadul Teleajenului, 405 Vaida, Vasile, 753 Valea Haţegului, 236 Valea Mureşului, 44, 752 Valea Someşului, 752 Vălenii de Munte, 134, 293, 734 Vadul lui Traian, 686 Vargyâs, Layos, 125, 134 Varlaam (mitropolitul ~), 337, 339, 359 — 371, 372, 374, 377, 378, 438, 449, 451, 453, 494, 528 Varlaam biv vel mcdclniccr, 701 Varlaam, vlădică de Huşi, 603 Vama, 653 Varşovia, 463 Vartoloiuci, 721 Vărzaru, Radu, 424 Vasile eel Mare, 212, 423, 440, 450, 539 Vasile eel Nou, 513 Vasile de Oslrov, 351 Vasile Lupii, 72, 335, 337, 338, 341, 342, 347, 359, 362, 383, 389, 393, 398, 400, 402, 403, 404, 406, 415, 418, 645, 655, 656, 657 Vasile (popa ~), 267, 292, 676 Vasiliu, Al., 80, 101, 103, 163 Vaslui, 96, 258, 604 Vassilicv, A., 515 Vaticanul, 383 Vavilonul, 445, 483, 506, 728 Yelioikovski, Paisic, 716, 718 Venera, 329 Veneţia, 235, 250, 254, 280, 298, 325, ,46, 347, 351, 364, 447, 460, 500, 504, . 1, 557, 559, 560, 734 Verbiţki, Timotei, 338 Yerona, 746 Veszprcini, 476 Yevcli, Batiştc, 383, 405, 434 Viciu, Al., 67 Vidin, 26, 266, 288, 500, 592 Vidra, 216 Viena, 165, 259, 286, 351, 372, 395, 398, 438, 500, 522, 523, 526, 529, 550, 553, 571, 584, 697, 742 Villon, Franfois, 413 Yinccnţiu, 327 791 www.dacoromanica.ro Yinţ, 477, 479 Yinţul de jos, 524 Yirag, B., 476 Virgiliu, 413, 521, 529, 560, 632 Yirnav, Vasile, 740 Yiski, loan, 472 Yislan, G., 103, 216 Ylşnikov, 680 Yitman, 667 Yizantia, 482 Yizautie, 482 Ylad al V-lea, 276 Ylad Călugărul, 278 Ylad cel Tlnăr, 290 Ylad Ţepeş, 96, 280, 290, 291 ■\ Iad, Victor, de la Marina, 131 Yladimirescu, Tudor, 132, 165, 171 Ylăduţ (Vlad cel Tlnăr), 280 Ylădescu, I., 270, 292 Ylădescu, Pirvul, 572 Yladislav, 241 Yladislav II, 247 Vladislav IV, 393, 407 Vlaşca, 569 Vlastares, Matei, 247, 248, 249, 347 Vogt, lohann, Heinrich, 500 Yoinescu, Ghinea, Stanovici, 514 Volcovschii, 667 Volinia, 611 Yoltaire, 494 Vostokov, A., H., 290 Vozia, 592 Vrabie, Gh., 78 Vrancea, 120 Vrienios, Iosif, 242 Vukovici, Bojidar, 254, 256, 325 Yulgaris, Evghenie, 521 Yulpian, D., 173 Vurpăr, 344 Wagner, R., 201 Waldburg, R., C., 79 Walther, Baltazar, 284, 286, 287 'Wanckelius, M., 601 Weis, Iosif, 528 Wilno, 385 Wisten, 470 Wittemberg, 302 Wolf, Cristian, 529 Xenofon, 596 Xenopol, A., D., 278, 417, 420, 754 Xerxes, 413 Yuddsatf, 489 Zabludov, 312 Zacan, Efrem, 314 Zagarance, 651 Zaharia, 523 Zanne, Iuliu, 195, 200 Zarand, 164 Zărneşti, 570, 574 Zbarski, Krzysztof, 406, 407 Zenta, 573, 574, 579, 610 Zgurali, 707 Zigabenos, Euthymios, 500, 503 Zilot Romlnul, 704 Zinkeisen, 625 Zips, 302 Zlataust, Ion, 281, 282, 310, 330 Zlatna, 317, 520, 757 Zoba, Ion, din Vinţ, 477 — 479 Zografu, 241 Zolkiewski, 656 Zonaras, 504 Zosim, 447 Zuravna, 430 www.dacoromanica.ro INDICE DE OPERE Abecedarul romînesc, 345 Acatistul Precestei (Precestnli Acatist), 438 Acestea slnt maximele lui Ahikar, un Înţelept şi zelos scriitor prin care a Învăţat pe fiul său, 723, 724, 728 Acta sanctorum, 513 Adam şi Eva, 75 Adunarea cuvintelor pentru ascultare, 718 Adunarea istoriilor de la Începutul lumii plnă la Împărăţia lui Constantin Paleo-logul, împăratul cel după urmă al grecilor, 504 Aga Bălăceanu, 102 Aghiazmator, 57 Ăi trei fraţi cu nouă zmei, 104 Albina (Melissa), 491 Albinuşa (Dulce Învăţătură din toate capetele cărţilor lui Hristos şi a sfinţilor apostoli şi a prorocilor ş-a mai marilor pa-triarşi pre cuvioşi părinţi, din carte ce să chiamă Albinuşe poveste), 491, 494, 496, 513 Alegerea ca ţar a lui Mihai Feodorovici, 471 „Ale mortului” din Gorj, 67 Alexandria, 243, 246, 281, 399, 482, 488, 496, 540, 728 Alexandru Lăpuşneanul, 392 A lui Iosip la Macavei carte. Adecă pentru singurul ţiitorul glnd, 451 A lui slnt David crai şi prorocul o sutie şi cincidzeci de soltari care au scris cu miinile luiViski fanoş din Boldogfalva, 472 Amintiri din copilărie, 151 Analecta lapidum in Dacia, et antiquitatum Transylvanicarum, 528 Analele Ţării Romlneşli, 283 Anmerkungen, 91 Anonimul Brlncovenesc (Cronica anonimă brincovenească), 576, 577, 579, 580, 581, 584, 588 Anonimul de la Caransebeş (Anonymus Ca-ransebieiisis), 342 Antofiţă al lui Vioară, 216 Antologhion (1643), 374; ~ (1705), 532; ~ (1745), 548(1755), 715 Antologie de literatură populară, 163 Anul nou şi anul vechi, 78 Apocalipsul lui Sava II, 240 Apocalipsul lui Ioan Bogoslavul, 325 Apocalipsul Sf. Ioan Teologul, 325 Apostolul (1547), 254 Apostolul (1563), 308, 309 Apostol (slovenesc) de la mijlocul sec. al XVMea, 240 Apostolul (1683), 451, 547 Apus de soare, 392 Aritmologhion (cartea numerelor), 463, 464 Articuluşurile cele de price (Despre~), 556, 557, 558 Asiae Europae quc descriptio, 386 A scolasticilor de la Blaj facere, 524 Aşezămintul mănăstirii Antim, 531 Auto el Arbol del major fruto, 327 Aventures de Tălămaque, 527, 529 Badiu, 106, 113 Balada doamnelor din alte vremi (Ballade des Dames du temps jadis), 413 Balaurul cu 12 capete, 92 Banda lui Bujor, 77 Banda lui Groza, 77 Banda lui Jianu (Jienii), 77 Banu, 106 Bertoldo, 746, 747 Biblia (~ lui Şerban, ~ de la Bucureşti, 1688), 327, 424, 451, 453, 455, 456, 457, 460, 562, 567, 569, 573, 711 Biblia (de la Blaj, 1795), 457, 458 793 www.dacoromanica.ro Bibliografia romlnească veche, 1741 — 1760, 547 Bibliograficcskii obzor apokrifov v iujno-stavcanskoi i russkoi pismennosti, 260 Bocete din Oaş, 67 bocetul, 43, 53, 54, 55, 56 Bogatirul Dobrina Nikitici, 92 Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări după datinile şi credinţele poporului romln, 67 Borta vlntului, 92 Bradul, 43 Brczaia, 16, 70 Bucoavna (1699), 339 Bucoavna, 524 Bucoavnă ce are In sine deprinderea Învăţăturii copiilor la carte, 523 Bucoavnă pentru deprinderea pruncilor la cetanie, 523 Buevar (1755), 715 Bucvarin pentru pruncii eci rumtneşli, carii se află la Crăia ungurească şi hotărâte ei Împreunate, 523 Bujorcuii, 77 bumbierii, 18 Buzduganul, 33 Căluţii, 1 Calendar (1678), 339 Calendar mare pe 112 ani, 716 caloiauul, 15, 31 Căluş (Căluşarii, Călăucenii), 32, 35 cămilu, 16 Cantio de ainorc, 473 Cantata — Profana, 20 Capete de poruncă, 340, 348 Căpitane Valtcrc, uude-ţi duci armatele, 75 capra, 16, 70 Capra (dans la nuntă), 40 căprcasca, („Jocul caprei”), 69 Cărare pre scurt spre fapte bune Îndreptătoare, 477, 528 Cartea aceasta a sfintelor rugăciuni, 436 Cartea cu multe Întrebări foarte de folos pentru multe trebi ale credinţei noastre, 460 Cartea de clntcce, 472 Cartea despre animalele lumii, 472 Cartea despre taine, 338 Cartea Facerii, 323 794 Cartea ieroglifelor, 472 Cartea Iul Ieremia popa din Bulgaria, 249 Cartea sflntului Teodor, 716 Cartea sflntului Isihie, 716 Cartea sistemei sau a stării religiei mahomedane (Curanus, Sistema religiei mahomedane) 612, 628, 632, 633 Cartea tainică a lui Enoh, 245 Cartea romlnească de Învăţături (1646), 347 Carte cuprinzlnd pe scurt felurite şi interesante povestiri, adunată din diverse istorii şi tradusă In limba populară de către prea sfinţitul mitropolit al Mo-ncmbazici cliir Dorothei, 504 Catalogul istoric al oamenilor Însemnaţi din secolul al XViri-lca, 590 Catavasicr (1714), 532 Cateliis(m), 436 Catehism (1648), 472 Catehismul Btrseanu („Întrebare creştinească”, 1559), 304, 305, 308, 310 Catehismul calvincsc (1644), 338, 371 Catehismul catolic (1696), 338 Catehismul (luteran), 304 Catehismul Marţian, 298, 305 Catcna lui Iov, 212 Catihizis lu scurt, 716 Cătră adevăraţii călători, 436 Cazania (Evanghelia eu învăţătură, 1564), 308, 316 Cazania (~ de la Zabludov, 1569), 312 Cazania (Evanghelia cu învăţătură, 1581), 312, 313, 317, 318, 320, 321, 338, 367 Cazania (~ lui Yarlaam; Carte romîncască de învăţături, 1643), 337, 338, 339, 359, 362, 364, 367, 368, 369, 371, 449, 451, 528 Cazania (Evanghelic Învăţătoare, 1644), 369, 372 Cazania lui Athansic, episcopul Tfernhii la amil nou, 716 Cazania Paştilor (1561), 138 Ceaslov (1714), 532 Ceaslov (1715), 532 Ceaslov (1772), 718 Ceaslov (1745), 528 Ceaslov (greeo-arab, 1702), 532 Ceaslovar, 526 Ceasloveţ, 477 Ceasornicul Domnilor, 599, 600 www.dacoromanica.ro Cei trei fraţi de cruce, 91 Ccndrillon, 90 cerbul, 16, 69, 70 cerbuţul, 16 Cer nou, 511 Cescscmo Kercsztyăn, 474 Ce te legeni plopule, 201 Chipurile Vechiului şi Noului Testament, 536, 537, 538, 540 Chira Chiralina, 219 Chiriacodromionul (Evanghelia învăţătoare, 1699), 339, 369 Chrouica gestorum in Europa singularium, 399 Chronika zicm moldaweskich i multanskicli (Cronica Ţării Moldovei şi Munteniei), 395, 406, 407 Clmpau verde şi frumos, 221 CInlarca Clntârilor, 506 Cîntccc ctmpencşli..., 526 Cîntccclc dc Ispas, 31 Cîntcc roniîncsc de dragoste, 473 cintccele dc stea, 18 Cîntccul bradului (Bradul), 44, 45, 46, 47, 48, 205 Cintecul cel mare (la Inmormîntarc), 43, 52 Cîntccul celor ce le plac fetele dc runiln, 135 Cîntccul cununii, 15 Cîntccul Elcnuţci, 153 cîntccul fetei care şi-a pierdut oile sau caprele, 13, 134 Ctntecul lui Admn (Verşul ini Adam), 502 Ctntecul Ini Canlcinir, 617 Cîntccul Ini Mirea, 217 Cintecul lui Ştefan vodă cu a lui Constantin vodă c!nd l-au tăiat împăratul, 704, 705 Cîntccul Iui Tudorcl, 218 Cîntccul plugarului, 210 Ctntecul soarelui, 181 Cîntccul zorilor (cintec Ia Inmormlnlare; „Zorile”), 48, 49, 50 Ciobănaş de la miori, 143 Ciuful, 154 Coborfrca Maicii domnului In iad, 249 Codex Cajoni, 473 Codex Neagoeanus, 321, 482, 484, 491, 494, 497 Codex Sturdzanus, 138, 321, 322, 323, 325, 327, 329, 330 Codex Szakadationns, 751 Codex Todorescu, 321, 326 Codicele de la Cohalm (Rupea, reg. Braşov), 323, 329 Codicele Marţian, 321, 324, 325 Codicele Matray, 473 Codicele Voroncţcan, 298, 299 Codreann şi Mocanul, 102 Codrcnii, 77 Colind dc pescar, 213 Colind dc viteaz, 213 Collectanea orientalia, 633 Colocvii, 529 Condica cc are Intrusinc obiceiurile vechi şi noi a prea înălţaţilor domni, care s-au făcut din porunca prea înălţatului, luminatului şi iubitorului de Hristos domnul meu şi oblăduitorul a toată Moldova Io Grigărc loan V. V. care s-au alcătuit şi s-au scris dc mine prea plecata slugă Ghcorgachi, al doilea logofăt, aici In oraşul laşului, la anii 1762, noiembrie 5, 692, 693 Condica sfintei mănăstiri Solcăi, 716 Condica sfintei mănăstiri Voroneţul, 716 Consignatio librorum Slcpliani Solcsay, 529 Constantin Brîncovcanu, 102 Contcs dc mumfcre l’Oye, 90 Copiii cu părul dc aur, 80 Corbca, 107 Coregrafic romlncască, 163 Corpus Juris Romani, 529 Coslca, 102 Crăişoml, 131 Cronica (~ universală a lui Nauclcrus, 1544), 346 Cronica anonimă a Braşovului, pentru trecutul ronihiilor din Sclici — 1392 — 1780 -, 701 Cronica anonimă a Ţării Moldovei (1661 — 1733), 645, 647 Cronică a războiului ruso-turc (1768—1775), 698, 699, 700 Cronica Bălcnilor, 351, 583 Cronica Buzcştilor, 289 Cronica călugărului Azaric, 272, 274, 275 Cronica Ghiculcştilor, 679, 680, 681, 682 Cronica lui Depasta, 683, 684, 685 Cronica Iui Eflimic, 272, 274 Cronica lui Macarie, 272, 274 795 www.dacoromanica.ro Cronica lui Mihai Cantacuzino (Istoria Ţării Romincşti), 695, 696, 697, 698 Cronica moldo-gcrinană, 268, 271 Cronica moldo-polonă, 268, 271, 272 Cronica moldo-rusă, 268, 271 Cronica protopopului Vasilie din Braşov, 676 Cronica romincască a popii Vasile, 291 Cronica sirbo-moldovcnească, 268 Cronica slavonă a şchcilor, 292 Cronica slovenilor, Misii cci din sus şi cei din jos Misii, 433, 435 Cronica Ţării Ardealului, 701 Cronograful dc la 1648—1704, 590 Cronograful Dorothei, 505, 508, 509, 513 Cronograf (~ ul lui Mihail* Moxa, 1620), 355 Cucul şi turturica, 133 Cugetări in ora morţii, 330 Cu lumea, 75 Cum au căzut luceafărul den ceriu, 506 Curioznică şi In scurt arătare celor ce iubesc a cerca vrednice Învăţături din fiziog-nomic, 720 Cuvente den bătrini, 356 Cuvintările ascetice ale lui Efrem Şirul, 242, 281 Cuvlnt de lmblare pre la munci, 325, 327 Cuvint de laudă, 264 Cuvintele (~ lui Atanasie Alexandrinul), 281 Cuvintul proorocului Daniil despre împăratul Nav(b)uhodonosor, 245 Cuvintul sflntului Pavcl apostol de ieşirea sufletelor, 325 Datinile poporului rominla Inmormlntări, 67 De administrando imperio, 280 Dealul Mohului, 33 Dc antichitate Judaeorum, 506 Dc-a pliiza, 189 De arte loquendi ct taccndi, 493 De artu, progressu, conversione Valacliorum Episcopis idem Archicpiscopis et Metro-politis eorum, 751 Decameronul, 219 De excidio Troiae historia, 508 De forma honestae vitae, 493 De imitatione Christi, 374 De jure belii ac pacis, 529 De morte pologus, 412 796 Dc moribus, 493 Dc muro caucasco, 633 Dc neamul Moldovenilor, 398, 402, 407, 408, 410, 411, 412, 414, 564, 654, 686 Dc obşte gheografie, 720 De oficiis, 529 Descrierea ceremoniilor curţii, 694 Descrierea Chinei, 465, 467, 468, 469 Descrierea Moldovei (Dcscriptio anliqui et hodiemi status Moldaviac)-, 35, 135, 138, 247, 607, 608, 612, 622, 623, 624, 625, 630, 632, 637 Dcsclntcc pentru roşaţă, 214 Despot-vodă, 392 Despre bocetul dc la Drăguş, 67 Despre cele şapte arte liberale, 471 Despre cclc şapte minuni ale lumii, 472 Despre datorii, 524 Despre demnităţile palatului, 694 Despre introducerea limbii romincşti in biserica rominilor, 300 Despre păginul Mahomed şi despre papă, 471 Despre sismatica grecilor, 556, 557 Despre topografia şi antichităţile Constan-tinopolului, 471 Dictionnaire raisonnă des scicnccs, des arts et des mătiers, 709 Didahii (Predici), 534, 536, 539, 540, 541 Die Kultur des Mittelalters, 261 Die Losgekauftc, 129 Dighenis Acritas, 351 Din cc pricină au început împăratul turcesc asupra împărăţii Moscului oaste, 701 Dioptra (Oglinda lumii), 281, 330, 613 Disceptationes conviviales, 386 Divanul sau gllceava Înţeleptului cu lumea sau giudcţul sufletului cu trupul, 340, 529, 612, 613, 614, 615, 617 Divina commedia, 513 Dobrişan, 102 Doftorul Toderaş, 91 Doicin, 106 Două fete de împărat, 92 200 colinde populare, 67 Dovadă pe scurt cum că învăţătura limbii eline este mai folositoare dcclt a limbii latine, 472 Dovlecii, 91 Drăgaica, 31, 32 www.dacoromanica.ro Dragostea din cc sc-nccpc? 144 Dreaptă alcătuire a gramaticii slavoneşti, 757 Dreptate şi Strimbătatc, 81 Dumbrava Roşie, 392 Efemeridele dacice, 590, 591, 593 Elementi arthimcticc, 720 Elogiul nebuniei, 529 Eneida, 483 Ephemeris belii Troiani, 508, 740 Epistolele apostolilor, 321 Equitis Poloni in Jcsuitas actio prima, 385 Erotocritnl, 351, 740, 742, 744 Eruslan Lazarcvici, 90 Esopia (Isopia), 399, 405, 724, 725, 730 Etica (~ lui Aristotel), 241 Etiopica (Tlieagen şi Hariclcca), 736, 738 Evanghelia (1579), 319 Evanghelia (1682), 340, 451 Evanghelia apocrifă a lui Nicodim, 245 Evanghelia apocrypha Lipsiac (Paradosis Pilati), 513 Evanghelia cu tîlc (Tîlcul Evanghelici, 1564), 310 Evanghelia Învăţătoare (1642), 378 Evangheliar (1512), 250, 254, 255, 280 Evangliclier (grcco-roniîn, 1693), 531 Evangheliar (cu texl slavon şi grecesc, copiat de monahul Gavriil In 1429), 238 Evangheliarul (lui Coresi), 307 Evangheliarul ţarului bulgar Ivau Alexandru (cumpărat de Alexandru, fini lui Ştefan cel Mare), 240 Facerea, 321 Faptele apostolilor, 321 Fata Sirbulni, 132 Făt-Frmuos cu părul de aur, 81, 92 Fiara cu şapte capele, 92 Filerot şi Antuza, 741, 744 Fiore di virth, 491, 492, 513 Fiziologul, 131, 281, 282, 494, 495, 496, 540, ■621 Floarea adevărului, 526 Floarea darurilor, 342, 496, 532 Flora roinină, 656 Floarea virtuţilor şi a viţiilor, 493 Folctul novei, 498, 499 Fortnnatus, 91 Fraţii Jderi, 392 Frumoasa pămlntulni, 91 Fundamenta lingnae germanicac, 528 Genealogia Cantacuzinilor, 695 Genealogia ţarilor ruşi, 472 Gcsta Romanorum, 90, 91, 447, 494, 511 Gliimiş, 102 Gliiţă Cătănuţă, 130 Golea, 109 Grădina Graţiilor, 591 Gramatica grecească, 525 Grainatjca lui D. Eustatievici, 754, 755 Gramatica slavonească (~ lui Antiin Ivi-rennu), 340, 342 Grindkopf, 92 Gromovnice, 497 Gruia lui Novac, 77 Gruia şi şarpele, 104 Halima, 190 Harta geografică a prea Înaltei domnii a L'ngrovlahiei Împărţită In şaptesprezece judeţe, cuprinztnd descrierea şi dcseinnul pe care lc-a alcătuit prea nobilul, prea Învăţatul şi prea Înţeleptul boier, stolnicul Constantin Cantacuzino, 567 Hecatombe sententiarum Ovidianarum ger-manicae imitatarum, 476 Hcro şi Leandru, 131 Histoire du schisme de Grecs, 557 Historia dcstructionis Trojae, 738 Historia polskiini rytmami o Wofoskiej ziemi i Multanskiej (Istoria In versuri polone despre Ţara Moldovei şi Munteniei), 407 Historia Universitatis Yiennensis, 528 Hitopadesa, 90 hohotul (dans), 40 Hora cu strigări şi strigături, 163 Hora Jlenuţei, 154 Hora marc, 40 Horia şi Cloşca, 72 Horie In cimpoi, 154 797 www.dacoromanica.ro Horologii Principum sive de vita M. Aurelii imperatoris, 601 Hresmologhion (cartea cu profeţii), 463, 464 Hrisovul pentru desfiiuţarea văcăritului, 340 Hronicon a toată Ţara Romtnească, care apoi s-au Împărţit In Moldova, Muntenească şi Ardealul, din descălecatul ei de la Traian Împăratul Rimului; aşijdcrea pentru numele carele au avut odată şi carele acum şi pentru românii carii de atuncca lntr-lnsa, aşezlndu-se, tntr-aceiaşi şi plnă acum necontenit lăcuiesc, 634, 636 Hronicul vechimii romlno-moldo-vlahilor, 18, 612, 617, 622, 633, 634, 637, 638, 751, 752 Iancu Mare, 106 I diporti, 219 Ienăşel cel frumuşel, 131 Iencea Săbiencea, 131 Ieşirea, 321 Imago Hungariae, 528 împotriva ereziilor, 440 începătura istoriii vieţii luminatului şi prea-creştinului domnului Ţării Romlneşti, Io Constantin Brlncoveanu Basarab-Voievod, dă clnd Dumnezeu cu domnia l-au Încoronat, pentru vremilc şi lntlm-plările ce In pămlnlul acesta In zilele măriei sale s-au Intlmplat (Istoria Ţării Romlneşti — 1688—1699 —), 569, 570, 572, 573, 574 Incrementa atque decrementa aulae otho-manicae (Creşterea şi descreşterea Curţii Otomane), 612, 625, 626, 627, 628, 630, 639, 655 îndreptarea legii (1652), 347-Inelul şi năframa, 131 Innamoramento di due fcdelissimi amanţi, 740 însemnarea pentru solia mai marelui mieu frate David Ceauşu, pentru voroava ce-au avut cu Turculeţ rohmistru şi cu alţi rahmistri moldoveni şi pentru răspunsul ce-au luat acum clnd au fost să se Întoarcă Înapoi de la craiu, 549 Instructiones philosophicae, 529 Inşiră-te mărgărite, 80 798 întlia Învăţătură pentru tineri, 524 întrebare creştinească, 316, 318 întrebările Crailor, 73 învăţătură creştină, prin Întrebări şi răspunsuri, pentru procopseala şcoalelor, 523 învăţătura pentru şeapte taine (1724), 548 învăţături clnd s-au pricit Satana cu Dumnezeu şi clndu-ş posti fiu lui Dumnezeu 40 de zile şi In 40 de nopţi, după aceea să sui In măgura Eleonului, 503 Iliada, 483, 508, 509 învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, 13, 246, 278, 280, 281, 283, 330, 352, 491 învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon, 280, 464, 531 Inventarium librorum Balasfalvae, 528 Inventarium rerum remansarum post de-cessum de vita reverentissimi domini Alexandru Piszkuti, 529 Iordăchiţă al Lupului, 102 Iovan Iorgovan, 103, 216, 449 Irindeaua, 155 Irozii („vicleimul”), 18, 71, 72, 73, 74, 75, 523 Isprăvile lui Băcolă, 748 Istoria (~ lui Matei al Mirelor), 351, 352 Istoria bisericească şi vedenia tainică, 440 Istoria besericei şcheilor Braşovului, 676, 703 Istoria cea veche şi de multe feluri a marelui Invăţătoriu Irodot de la cetatea Alicar-nasei, care istorie in nouă părţi se împarte, carile să cltiamă muze, adecă zine, pentru dulceaţa cuvintelor, 503 Istoria celor Inttmplate tn Ţara Romtnească de la Şerban vodă plnă la Gavriile vodă, 253 Istoria despre sftnta icoană a prea sfintei noastre stăpine Născătoare de Dumnezeu, Maria, 459 Istoriile domnilor Ţării Romineşti, 424, 583, 585, 587, 588 Istoria ieroglifică tn douăsprezece părţi Împărţită, aşişderea cu 760 de sentinţe frumos Împodobită, 135, 463, 486, 562, 615, 617, 618, 619, 620, 621, 622, 625, 637, 655 Istoria lui Erotocrit, 740 Istoria lui Esop, 724 www.dacoromanica.ro Istoria lui Imberie, fecior Împăratului a Pro-venţei, 744 Istoria lui Iordache Stavarache, biv vel spătar fi başi-capuchihaia al Ţării Roml-neşti (ins), 705 Istoria mănăstirii Putna, 716 Istoria moldo-vlahica, 633 Istoria poamelor (Porikologos), 748, 749 Istoria politică şi geografică a Ţării Romi-neşti, 562 Istoria sinoptică, 504 Istoria şi lucrurile şi tnttmplările romlnilor, voi. IV, ms., 522, 526 Istoria Troadei, 508, 509, 737, 738 Istoria Ţării Romtneşti de la leatu 1769 şi a Bucureştilor săracii, 706 Istoria Ţării Romlneşti Intru carea să cuprinde numele cel dinţii şi cine au fost lăcuitorii ei atunci şi apoi cine au mai descălecat şi o au stăptnit şi tn vremile de acum cum s-au tras şi stă, 561, 562, 565, 566 Istoria Ţării Romlneşti, (1694), 14 Istorie de patima Galaţilor, 707 Istorie tn versuri polone, 397, 414 Iter per mundum Cortesi, 529 Iţele, 189 Izvoadele lui Tudosie Dubău, Miron logofătul şi Vasile Damian, 601 Jean le Teigneux, 92 Jicnii, 77 Jitia sfintulul Alexie, 329 Joannis Aliaţi Confutatio de Joanna Papessa, 528 Joc cu Constantinul, 76, 77 Joca Monachorum (întrebări şi răspunsuri; întrebările lui lazimir iriticul şi ale lui Panaiot filozoful; întrebări de darurile sfintei biserici; întrebări şi răspunsuri, din sftnta şi marea săptămlnă a patimilor lui Hristos; întrebări ale blagocestivului Împărat chir Leon cu dascălul din theo-loghia sfinţilor blogocestivi), 513 Jocul caprei („capra”), 67 Jocul cu pomul, 75 Jocul raiului, 75 Jocul ursului, 69 Joiana, 154 Journal encyclopădique de libre propagande philosophique, 709 Journal of the Royal Asiatic Society, 723 Journal de călătorie tn China, 465, 466, 467, 469 Kronica polska, 386 Kronika sarmacjej Europejeskie], 389 La belle au bois dormant, 90 La Tartana degl’infiussi del gran Pescatore di Dorsodura, 499 Lauda lui Mihail Mărturisitorul, 264 Leastviţa, 242, 359 Legenda duminicii, 320 Legenda lui Afrodiţian, 245 Legenda Mănăstirii Argeşului, 125 Legenda Sftntului Gărard (episcop de Ce-nad), 13 Le piacevoli notti, 90 Le retour du soldat, 130 Le roman de Troie, 508 Le sottilissime astuzie di Bertoldo (Astutie sottilissime di Bertoldo dove si scorge un villano accorto, e sagace, ii quale dopo vâri, e strani accident i a lui intervenuti, alia fine per ii suo raro, et acuto ingegno vien faLto huomo di corte, et regio con-sigliero), 746 Letopiseţul (1709-1711), 598 Letopiseţul (1711 — 1716), 604, 605, 655 Letopiseţul anonim al Moldovei („Letopiseţul de cind s-a inoeput Ţara Moldovei” ; ~ de la Bistriţa), 268, 270, 271 Letopiseţul anonim al Moldovei (1661 — 1729), 640, 641, 642 Letopiseţul anonim al Ţării Moldovei — 1661 — 1709 (Letopiseţul Ţării Moldovei de la Ştefan sin Vasile Vodă, de unde este părăsit Miron Costin logofătul de pre izvoadele lui Vasile Damian, a lui Tudosie Dubău şi a altora), 601, 603 Letopiseţul anonim al Moldovei (1733 — 1774), 686, 687 Letopiseţul Bălenilor (Cronica Bălenilor), 415, 416, 419, 420, 424, 425, 426, 427, 428, 429, 430, 431, 655 799 www.dacoromanica.ro Letopiseţul Cantacuzinesc (Istoria Ţării ro-mlneşti de clnd au descălecat romtnii), 287, 349, 351, 415, 416, 419, 421, 422, 423, 424, 425, 427, 428, 430, 431, 432, 471 Letopiseţul ccl Împărătesc, de la Împărăţia lui Tlieodosie cel Mic, 504 Letopiseţul de la Putna, 268, 272 Letopiseţul lui loniţă Canta, 686 Letopiseţul Ţării Moldovei, 379, 385, 387, 388, 398, 406, 425 Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii ptnă la 1601, 596, 597, 598, 628, 654 Letopiseţul Ţării Moldovei de la 14 oct. 1709, 598 Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă plnă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, 655, 656, 657, 658, 659— 670 Lexicon (~ ul lui Mardarie), 342 Lexicon ('N-ul lui Miliail logofătul), 342 Lexicon latino-romln (Dictioues latiuae cum valacliica interpretatione), 550 Lexiconul Marsilian, 342 Lexiconul slavo-rusesc, 342 Liber consolationis et consilii, 493 Libro dei cinquanta miracoli dclla Vergine, 511 Liturghia arhierească, 715, 716 Liturgliicr (~ul Iul Macarie, 1508), 250, 252, 254, 261 Liturgliier (1570), 308, 317 Liturgliier (1588), 327 Liturghier (~ul lui Dosoftei, 1679), 340 Liturgliier (greco-arab, 1701), 532 Liturgliier (1713), 532 Liturgliier (1759), 715 Loca obscura, 631 Lo cnnto de li cunti, 90 Luceafărul, 392 JVIabinogion, 91 Maica bătrtnă, 106 Manual despre unele nedumeriri şi dezlegarea lor, 567 Manual sau steaua răsăritului lumiulnd apusul, adică opiniunea bisericii răsări- 800 tene greceşti, despre transubstauţiunea domnului şi despre alte controverse (Enchiridion sive stella orientalis occi-dcntalis splendens, id est sensus eccle-siae orientalis, scilicet graecae, de tran-substantione Domini aliisque controver-siis), 461 manuscris maghiar (1798), 135, 136 manuscris moldovean (1778), 136 Mara, 217 Marcu Viteazul, 106, 132 Mărturisirea ortodoxă, 567, 569 Mărul de aur, 91 Mercure historique, littăraire ct politique, 709 Meşterul Manole, 93, 125—128 Meteora experientiis pliisycis illustrata, 529 Milea, 129 Minei (Copiat de Nicolae din Ttrgul Iaşilor), 259 Mineiele (1698), 548, 569 Mtutuirca păcătoşilor, 511 Minunata revoluţie a dreptăţii lui Dumnezeu asupra familiei vestiţilor Cantacuziui din Ţara Romtnească şi ale Brincovenilor (Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brln-covenilor), 631 Minune, 133 Minunile Maicii Domnului, 510 Mioriţa, 26, 119-125, 143, 200, 214, 251, 216 Mioriţa (colind), 26 Mirăcle de la fiile du Roy de Hongrie, 511 Miraculoasa vocaţie a sf. Hubcrt, 447 Mirea, 129 Mişcări culturale şi literare la ronilni din stingă Dunării tn răstimpul de la 1504 — 1714, 601 Miu, 107 Mocan Oleac, 132, 218 Mocana şi Vrlnceana, 133 Mocănaşii, 78 Mogoş vornicul, 219 Molitva cătră Dumnezeu Savaot, foarte de folos, scoasă de pre grecie pre limba romi-nească de dumnealui Constantin Conta-cuzino stolnicul, 568 Molitvenic, 310, 316 Molitvenic (1544), 254, 256, 258 Molitvenic (1635), 327, 328, 372, 374 www.dacoromanica.ro Molitvenic (1689), 477 Molitvenic (1706), 532 Molitvenic (1713), 532 Molitvenic (1747), 548 Molitvenic (1754), 715 Molitvenicul ccl mic (1683), 438 Molitvenic de-nţăles (1681), 438 Monarchiarum physica examinatio, 628 Montalti Episolae provinclales, 529 Monumentum pro reipublice ordinatione, 384 Neamul Şoimăreştilor, 406 Negustorul, 72 Neguţa, 129 Nomocanonul (Pravila), 310 Nomocanon (~ul tipărit de Petru Movilă, 1629), 347 Nemtudomka, 92 Nicoară Potcoavă, 392 Norkazver-Norkafara, 91 Nou compediu de diferite istorii, lnccplnd de la Zidirea lumii şi ajungind plnă In anul de faţă, 1637 (Cronograful Cigala), 504, 506, 507, 508, 509, 513 Noul paradis, 447 Noul Testament (1648), 338, 345, 375, 376, 377, 378, 424, 451, 457, 479 Novac, 106 Novac şi Dirvij, 104 Novac şi fata sălbatecă, 104 Novac şi zlna, 104 Nunta Domniţei Ruxandra, 406 Nunta lui Iancu-Vodâ, 217 Nunta ţărănească, 154 Nunul mare, 217 O, amor şi grea durere, 75 Oancea Chirigiu, 129, 218 Occisio Gregorii Ghica Vodă, 76 Occisio Gregorii in Moldavia Vodae trage-diae expressa, 524 Ochianul, 496 Octoihul (1510), 250, 253 Octoihul (1557), 306, 317 Octoih (1557), 256 Octoib (1570), 320 Octoih (Osmoglasnic, 1684), 438 Octoih (1706), 532 Octoih (1712), 532 Octoih (1731), 528 Octoih (1760), 548 Octoihul (1574), 318 Octoihul dc la Caransebeş (sec. al XlII-lca), 241 Octoihul lui Macarie şi originile tipografici In Ţara Romlnească, 261 Oda, 475, 476 Odiseia, 483, 508 Oglinda femeilor, 590, 591 O mie şi una de nopţi, 90, 227, 228, 509, 730, 733 O mie şi una de zile, 734 O nevastă săracă vlndută de bărbatul său la turci, 132 Opera Medica, 529 Oraţia, 42 Orbis sensualium pictur, 345 Origines et occasus Transylvanorum, 410 Orologhionul (1745), 548 O samă de cuvinte, 96, 655, 656, 664 O şezătoare la ţară sau Povestea lui Moş Albu, 148, 190 Paleea liistorica, 323 Palia de la Orăştie, 306, 314, 315, 316, 377, 451, 457, 459 Pallade Vencta, 499 Panchatantra, 90, 227, 228 Panoplia dogmatică, 500, 503 Paparuda, 31, 202 Paraclis al născotoarei de Dumnezeu, 362 Paradeisspiel, 75 Parimiile preş te an, 437 Pasăre galbenă-n cioc, 75 Păstoriccasca poslanie sau dogmatica Învăţătură, 526 Patima sflntului şi marelui mucenic Pro-copii, 716 Pătru (Bleu) haiducul, 106 Păţania nevestii cu drăguţ, 131 Pentamerone, 90 Pentateucul, 314 Penticostarul (1743), 548 Perpătuită de la foy del’eglise catholique, 461 Perlegesis, 126 61 - e. 1144 801 www.dacoromanica.ro Pcrvoc ucenic otrokoin, 521 Philosophia sacra, 529 Pliysiogiiomisclic Fragmente, 720 l’icrrc dc Provcncc ct la bcllc Magnclonnc ’ (Historic dit vaillanl clievalicr Picrrc fils du conic de Provcncc ct dc Iu bcllc Magnclonnc fillc du roy dc Naplcs), 744 Pildele lui Isop cu ţoale jigauiiic, 724, 727 Pluca pruncilor, 52G Pltngcrca sfintei uiăuăsliri a Silvanului din eparhia Haţegului din Prislop, 702, 703 1’lugu.şorul, 15, 10, 27 PoSmaliou dc secunda legiune valacliica, 732, 753 Polonia sive dc origine el rebus geslis Polo-noruui, 590 Polonia sive dc silii, populis, moribus, inagisiratibus el republica Regui poloniei, 387 Poruncit-a fala dalbă lui mirelui liucrclu, 40 Poveste a 10 de mucenici, 197 povestea cu fala uuchiuşului ceu eu minte, 87 Povestea dc jale a morţii silnice a Ini Constantin postelnicul Cautacuziiio, 509 Povestirea despre capul lui Adain, 215 Povestire despre clădirea bisericii Sfiulci Sofia, 471, 472 Povestirea despre Drăenlca voievod, 290, 291 Povestirea despre Sibile, 471 Povestea lui Arcliiric şi Auadain, 721, 722 povestea Ini Ceunşotcă, 81 Povestea Ini Cernea, 88 Povestea lui Satauail cum s-au trufii Împotriva ziditorului Dumnezeu cu ghidul şi cum au cazul din ceriu de s-au faeut din înger luminat.. .drac, 501, 502 Povestea norocului, 88 Povestea sfintei Duminici, 327 Povestea sfintei Petea (Vineri), 329 Povestea sliiijcuarului, 87 Pravila (~alcasă a lui L-Înşirase), 347 Pravila (~de la Govora), 327, 340, 345, 340, 372 Pravila lui V. Impii, 327 Pravila sfinţilor apostoli, 217, 248, 308 Praxis llicoricac crimiualis, 347 Predoslovie către cneazul P. M. Ccrkaski, 472 Predoslovia la cartea istoriilor, 472 802 Prizcwazna legacja Krzysztofa zbaraskicgo, 407 Prima Învăţătură a copiilor, 731 Principele, 280 Pripcalclc (cîutări adoosc), 264 Prislca eel voinic şi merele de aur, 90 Profeţiile sfinlului Metodie, 245 Proorocirea Sivilci, 323 Psaltirea (1570), 308, 317 Psaltire (~a de la Govora, 1638), 378 Psaltire (1694), 531 Psaltire (1651), 378 Psallirca (1651), 472 Psaltirea (1790), 718 Psaltire dc-nţăles a sfinlului Împărat prooroc David (1680), 438 Psallirca llurniuzachi, 298, 303 Psaltirea tu versuri (1073), 14, 135, 327, 340, 315, 310, 412, 410, 412, 443, 446, 447, 771 Psallirca hi versuri (~a lui Teodor Corbea), 550, 551 Psallirca şchciuuă, 298, 299, 305 Psallirca Voroneţeană, 298, 301. Pscudokiucghclicos, 447 Pustnicul fcroiiiiii, 494 Pwyll, 91 lladu Calomfircscu, 102 Răspunsul Împotriva catihismului calvincsc, 359, 362, 370, 371 Raţa, 154 Războiul (Cîutec la nuntă), 40 Războiul ţărănesc german, 302 Rcflccxioucs circa origiucin, jura, conditi-oncs, rcligioucm quc iu Transilvania Yalachoruni, 751 Rcgistrnui libroruiu, 475 Regislrum niiiversorinn in Transylvania saccrdolmn et incolarum Valachicoruni, 553 Regulamentul cclcsiaslic, 031 Revelaţia lui Avraain despre testamentul arhanghelului Miliail („Testamentul lui Avraain”), 215 Revue de lillerature companie, 740 Rhetorica ex variis aulhoribus, 529 Rinduiala diaconstvclor şi cu a văzgla-şcuiilor, 479 www.dacoromanica.ro Ritmica clntccului de copii, 190 Ritorno dcl mnrito, 130 Rojdanice (Zodiace), 497 Rojdanicul (Rujdeniţa popci Ion Romtnul), 497 Roman copilul, 106 Roman de Troic, 738 Romnn du rcnnrd, 88, 89, 621 Roman Năzdrăvan, 79 Rugiiciunca.. .pentru alungarea diavolului (text apocrif copiat în sec. al Xm-lca pentru Gheorghe Braţul), 244 Rugăciunea sflntului Sisiu către afurisitul drac, 327 Sacrosauclac scricntiac iudepingibilis imago (Imaginea ştiinţei sacre, oare uu se poate zugrăvi), 615, 616, 620 Saucta Uliva, 511 Savu nu lasă-n casă fata, 135 Sbornic (tradus din greceşte In slavoncştc In veacul al XV-lcn), 241 Sbornic (1568), 318 . Scara, 280 Schneewitclieu, 90 Scorpia, 101 Scrisoarea lui Neneşu (1521), 296 Scurtă dar ncdesăvlrşită lămurire despre Ţara Romluească, 566 Scurtă povestire despre Şerban Vodă, 352 Scurtă şi adevărată descriere a faptelor săvlrşitc de Ion Mihacl vocvodul Ţării Romlncşti, 284, 286 Sci giornate, 219 Scrilă, Mezilă, Zorilă, 87 Sflnla I.iturghic (Dumnezeiasca liturghie), 438 Sicriul de aur, Carte de propovcdanic la morţi, 477, 478 Sila Sainodiva şi Dălea Damian, 104 Siudipa, 90, 342, 729, 730 Siuopsis adecă adunarea a celor şapte taine (1751), 715 Sinopsis adecă adunare de multe învăţături (1757), 715 Sintagma, 247, 249, 250 Slujbă a sflntului şi marelui mucenic Pro-copii, 716 Slujba Sf. Constantin şi Elena, 532 Slujba Sfintei Paraschiva, 569 Soacra şi nora, 131 Soarele şi luna, 93, 215, 216 Soborul de la Elorenţa (Exordium Synodi florcnlinac), 526 Sorcova, 16 Speculum veritatis, 557 Stan din Bărăgan, 102 Slăpiuă, stăpină, 33 Stihuri asupra pcirci lui Manolacbi Bogdan cel vornic, şi a lui Ton Cuza biv vel spătar, carii cu urgie Împărătească şi de sabia domncasc s-au săvtrşit In domnia măriei sale Constantin Dimitrtt Morttz vocvod In anul 1778, august 18, 710 Straşnic, 525, 526 Strigă fata din cetate, 129 strigăturile „găinii” (la nuntă), 42 Sturzul şi mierla, 133 Succinta Mcdicorum Ilungariae el Tran-sylvaniac Biographia, 476 Supplcx I.ibcllus Valachormu, 554, 752 Szczciliwa moskicwska wyoriwa Wlady-slava, 407 Şalga, 102 Şeapte taine a bcsearicii, 359, 362, 369, 499 Şiret plrcălabul, 106 Tanislav, 106, 113 Tei legănat, 91 Teologia sflntului Toan Damaschin, 718 Testamentul lui Abrahaitt (cuvînt despre viaţa şi moarlea lui Avraam cum a venit arhanghelul să ia sufletul lui), 323 Tctracvanghcl (copiat de jupîu Ivan In 1514), 210 Tctracvanghcl (cumpărat de egumenul de la Schitul Brădet), 252 Tctracvanghcl (pe pergament), de la Mănăstirea Neamţ, 241 Telraevanghcl (1546), 254 , 256 Tetraevanghcl (1552), 259, 377 Tctracvanghcl (—ui lui Coresi, 1562), 306, 308, 317 Tlrnosauie (1752), 715 Toma Alimoş, 102, 221 Tomul bucuriei, 532 Topalopantan, 92 803 www.dacoromanica.ro Tractatus de duabus sarmatlls, 387 Tractatus in physicam Aristotelis (ms.), 529 Tractatus in universam pliilosophiam (ms.), 528 Tratatul de muzică turcească, 617 303 colinde cu text şi melodie, 67 Treptnice, 497 Triod, 526 Triodul (1578), 318 Trlodul (1731), 548 Triod-renticostar (1558), 257, 306 Tristia, 412 Tu dor, 132 Umilinţa, 280 Undine, 217 Ursarul, 72 Văleanu, 129 Vămile văzduhului, 245 Varlaain şi Ioasaf (Viaţa sfinţilor Varlaam şi Ioasaf), 243, 246, 281, 347, 489, 490, 491, 528 Vartici, 102 vasilca, 16 Vasilioghion (cartea Împăraţilor), 471 Vaticinio delle stelle, Burlevole e ridi-coloso lunario, L’Aslrologo grottesco, 499 Vechiul Testament (Palia), 310, 323 Vedenia lui Isaia proorocul, 244, 245, 249 Vers de pllngere al omului căzut (In păcate) adresat sufletului său, 264 Versuri muziceşti ce se chită la naşterea mlntuitorului nostru I. Hs. şi in alte sărbători ale anului (Clntecc de stea), 446 Verşul popii Ilie, 141 Verşul străinătăţii, 135, 137, 138 verşuri (de inmormlntare), 56 Vetala panciavinsati, 509 Viaţa lui Bertoldo şi a lui Bertoldino ficiorului lui dimpreună şi a lui Cacasino nepotului, 748 Viaţa lui Esop, 342 Viaţa lui Ioan Calybitul, 329 804 Viaţa lui Nicodim, 266 Viaţa lumii, 412, 413, 414, 488, 494 Viaţa patriarhului Nifon, 246, 275, 276, 277, 278, 415, 419 Viaţa sfintei Filofteia, 266 Viaţa sf. Constantin, 281 Viaţa sflntului Grigore Sinaitul, 718 Viaţa sflntului Ioan cel Nou, 264, 266 Viaţa sf. Ioan Damaschirul, 511 Viaţa sflntului Teodosie de Tlmova, 244 Viaţa sf. Vasile cel Nou, 330, 513 Viaţa şi opera sf. Grigore Palamos, 261 Viaţa şi petrecerea sfinţilor, 438, 440, 447, 448, 508, 528 Viaţa şi pildele prea Înţeleptului Esop, 724 Viaţa ţarului Petru cel Mare, 527 vicleimul, 18, 71, 72, 73, 74 Vicleniile meşterului Perdaf, 748 Viforul, 392 Vinătorul, 72 Vita Constantini Cantemiryii, cognomento senis, Moldaviae principi* (Viaţa lui Constantin Cantemir, poreclit cel Bătrln, domnul Moldovei), 629, 630 Vitejiile lui Mihai Viteazul, 287 Voinicul Iortoman şi şarpele, 104 Volfii Philosophia rationalis, 529 Volinaş, 129 Vota solennia quae Nobilissimi et Clarissimi viri D. Franciscl Pariz de Papa Tran-sylvano Honoribus Doctoratibus, 479 Vulgata, 314 Wohl dem, der sich nur lasst begnugen, 476 Wojna chocimska, 407 Zadig, 494 Zidanie Skadra, 126, 128 Zidul, 189 Zlatna oder von Ruliin des Gemutes, 13 Zorile, 43, 48 www.dacoromanica.ro TABLA DE MATERII Prefaţă 5 PABTEA ÎNTlI FOLCLORUL LITERAR ROMÎNESC VECHI ATESTĂRI ISTORICE. GENURI ŞI SPECII, p. 11 (Mihai Pop). Poezia obiceiueilob. Obiceiuri de Anul Nou, p. 16 ❖ Obiceiurile primăverii şi verii, p. 29 ❖ Obiceiurile în legătură cu momentele mai importante din viaţa omului, p. 35 ❖ Descîntecele, p. 56 ❖ Bibliografie, p. 67 (Mihai Pop, Dumitru Pop, Valeriu Ciobanu). Teatrul Populae, p. 67 ❖ Bibliografie, p. 78 (Gli. Vrabie, Ion Muşlea, V. Aduscăliţei). Peoza populară. Poveştile, p. 79 ❖ Legenda, p. 93 ❖ Snoava, p. 98 ❖ Bibliografie, p. 101 (Corneliu Bărbulescu, Adrian Fochi, Sabina Stroeseu). Poezia Epică. Eposul eroic (Cîntecul bătrînesc), p. 102 ❖ Mioriţa, p. 119 <> Meşterul Manole, p. 125 ❖ Balada nuvelistică, p. 128 ❖ Bibliografie, p. 133 (Ai. Amzulescu, Adrian Fochi, I. C. Chiţimia, Gh. Vrabie). Lieica, p. 134 ❖ Doina, p. 137 ❖ Cîntecul de joc, p. 153 ❖ Strigăturile, p. 155 ❖ Bibliografie, p. 162 Cîntecul istoric, p. 163 ❖ Bibliografic, p. 173 ■> Cîntecul de leagăn, p. 174 ❖ Bibliografie, p. 180 (Ovidiu Papadima, Ion Muşlea, Emilia Comişel). Folclorul copuloe, p. 180 ❖ Bibliografie, p. 190 (Emilia Comişel). Ghicitobile, p. 190 Proverbele si zicătorile, p.193 ❖ Bibliografie, p. 200 (Valeriu Ciobanu, P. Ruxăndoiu, M. Buga). Abia literară In folclor, p. 200 (G. Călinescu) 805 www.dacoromanica.ro PARTEA A DOUA LIT12IIATU1IA HOMÎXA î\ I'KIIIOADA FEUDALA LITERATURA ROMÎNĂ ÎN SECOLELE XV —XVI Condiţiile sociale, cadrul istoric şi cultural, p. 233 Originile culturii In limua slavona la romIni, p. 235 Legaturile cu bizanţul, p. 238 Circulaţia manuscriselor slave la romIni, p. 240 ÎNCEPUTURILE TIPOGRAFIEI IN PRIMA JUMĂTATE A SEC. AL XVI-LEA.p. 230 Cultura orăşenească si şcolile, p. 258 ■> Bibliografie, p. 200 (P. P. Panailescu). Literatura In limba slavonă, p. 201 <■ Literatura religioasă, p. 201 ❖ Literatura istorică în Moldova, p. 207 <• Literatura istorică tu Ţara Roiiiinească, p. 275 ❖ Literatura istorică în Transilvania, p. 289 ❖ Bibliografie, p. 292 (P. P. Panailescu, Neslor Camariano, Al. Piru). Apariţia scrisului In limba romInă, p. 293 ❖ Textele traduse, p. 298 ❖ Tipăriturile lui Coresi şi Palia de la Orăştie, p. 300 ❖ Cărţile populare în limba romînă în secolul al XYI-lea, p. 321 ❖ Bibliografie, p. 331 (Al. liosetti, P. P. Panailescu, Viorica Niculescti, Al. Piru). LITERATURA ROMÎNĂ ÎN SECOLUL AL XVII-LEA Condiţiile istorice Cadrul soctal-politic-cultural, p. 333 Tipografiile, p. 337 Şcolile, p. 341 Bibliotecile, p. 340 Pravilele, p. 34 7 ❖ Vistiernicii I Stavrinos şi Matei al Mirelor, p. 348 ❖ Cronograful lui Miliail Moxa, p. 355 ❖ Bibliografie, p. 358 (P. P. Porni-ilcscu, (Jctavian Schiau, Gcorgctn Anlonescu, Neslor Camariano). Literatura religioasă In prima jumătate a secolului al xvii-lea, p. 359 ■> Mitropolitul Varlaam, p. 359 ❖ Udrişte Năsturel, p. 372 ❖ Simion Ştefan, p. 376 ❖ Bibliografie, p. 378 (Liviu Onu). Marii cronicari moldoveni. Grigore Ureche, p. 379 <• Miron Costin, p. 392 ❖ Bibliografic, p. 414 (1. C. Chiţimia). Cronicarii munteni, p. 414 «■ Letopiseţul cantacuzincsc, p. 419 <■ Cronica Balenilor, p. 424 «■ Bibliografie, p. 432 (P. P. Pannitescu). Un cronicar transilvănean. Gheorghe Brancovici, p. 432 <• Bibliografic, p. 430 (P. P. Panailescu). Literatura religioasă In a doua jumătate a secolului ai. xvii-lea. Mitropolitul Dosoftei, p. 437 ❖ Biblia de la Bucureşti (1088), p. 451 Nicolae milescu, p. 458 Literatura romInă In a doua jumătate a secolului al xvii-lea In transilvania, p. 472 <• Miliail Haliei, p. 474 ❖ Valentin Franck von Fran-ckenstein, p. 476 ❖ Ion Zoba din Vinţ, p. 477 ❖ Bibliografie, p. 479 (Al. Piru, Liviu Onu, P. P. Panailescu, Cornelia Bărbulcscu, Oclavian Schiau şi Georgeta Anlonescu). Cărţi populare In secolul al xvillea, p. 482 «■ Alexandria, p. 482 ❖ Varlaam şi Ioasaf, p. 489 ❖ Albinuşa, p. 491 ❖ Fiziologul, p. 494 ❖ Literatura astrologică şi de prevestire, p. 496 ❖ Legende bogomilice, p. 500 ❖ Cronografele, p. 503 ❖ Mîntuirea păcătoşilor, p. 611 * Joca monacliorum, p. 613 ❖ Bibliografie, p. 614 (Al. Piru). www.dacoromanica.ro SECOLUL AL XVIII-LEA (piuă la 1780) Situaţia «octala si politică In taea komInească, moldova si transilvania, p. B17 Împrejurările culturale. Şcolile, p. 520 Tipografiile, p. 524 Bibliotecile, p. 527 «• Bibliografie, p. 530 (P. P. Panailescu, I. Pcrvain). Literatura religioasă In prima jumătate a secolului al xviii-lea. Aiitini Iviruannl, p. 530 «• Damascliin al Bîuiuiciiliii, p. 547 «• Teodor Corbea, p. 548 «• Inoclicntie Micu, p. 552 «• Gherontie Cotore, p. 556 «• Bibliografic, p. 558 (G. Slrempel, Ion Gheţie, 1. Pervain). Literatura istorică In prima jumătate a secolului al xviii-lea In tara romInească. Stolnicul Constantin Cantacuzino, p. 559 ❖ Radu Greciann, p. 568 ❖ Anonimul brîncovenesc, p. B75 ❖ Mitrofan Grigoras, p. B82 ❖ Radu Popescu, p. 583 «• Constantin Daponto, p. 590 ❖ Bibliografie, p. 594 (P. P. Panuitescu, Aurora llicş, Ncslor Camariano, Ariadna Camariano-Cioran). Literatura istorică in prima jumătate a secolului al xviii-lea In moldova. Nicolae Costin, p. 595 ❖ Letopiseţul anonim al Ţării Moldovei (Pseudo-N. Costin) (1661 — 1709), p. 601 ❖ Axinte Uricariul, p. 604 ❖ Nieolac Cliiparissa, p. 606 «• Dimitrie Cantemir, p. 607 «• Letopiseţul anonim al Moldovei (Pscudo-N. Muşte) (1661 — 1729), p. 640 «• Cronica anonimă a Ţării Moldovei (Pscudo-Amiras) (1661 —1733), p. 645 «• Ion Ncculce, p. 650 ❖ Radu Tcmpca II, p. 675 «• Bibliografie, p. 677 (I. Ldzdrescu, I. Lăudat, Neslor Camariano, P. P. Panaitescu, Ariadna Camariano-Cioran, Al. Piru, I. Pervain). Literatura istorică In a doua jumătate a secolului al xviii-lea. Cronica Gliiculcştilor, p. 679 o Petre Dcpasta, p. 682 <• Ion Canta, p. 686 ❖ Letopiseţul anonim al Moldovei (Psoudo-Enaclie Kogălniceanu) (1733 —1774), p. 686 <• Logofătul Glieorgaclii, p. 691 o- Mibai Cantacuzino, p. 694 o- Dumi-traclic medclnicerul, p. 697 ❖ Radu Duma şi alţii, p. 701 o- Bibliografie, p. 703 (Ariadna Camariano-Cioran, Ion Rotam, Ncsior Camariano, P. P. Panaitescu, Aurora llieş, 1. Pervain). Povestiri istorice In versuri, p. 704 •> Bibliografie, p. 711 (Al. Piru, Oetavian Păun). Literatura religioasă în a doua jumătate a secolului al xviii-lea, p. 711 <• Bibliografic, p. 721 (Ion Gheţie). Cărţi populare In secolul al xviii-lea, p. 721 ❖ Areliirie şi Anadan, p. 721 <• Esopia, p. 724 <• Sindipa, p. 730 o Araviccsc Mitliologicon, p. 732 o Etiopica, p. 735 <• Istoria surpării Troadei, p. 737 ❖ Istoria lui Erotocrit, p. 739 <• Imbcrie şi Margarona, p. 744 <• Bcrtoldo, p. 746 ❖ Istoria poamelor, p. 748 <• Bibliografie, p. 750 (Al. Piru). Precursori ai şcolii ardelene p. 751 <• Dimitrie Eustaticvici, p. 753 ❖ Bibliografie, p. 758 (I. Pervain). Bibliografie generală, p. 759 Indici, p. 763 (C. Jalbă) 807 www.dacoromanica.ro Redactor responsabil: ECATEJtJNA 10NAŞCTJ Tehnoredactor: ELENA PREDA Dat la cules I3.03.l96i. Bttti de tipar 15 08.1964. Apărut 196i. Ttraţ 30,000 ex. broşate, bîrtie semivelină de 63 glm* + 17.000 ex. legale, birtre velină satinată de 80 glm*, 161700X1000. Coli editoriale 63. Coli de tipar 50,50. T. 186911964. C.Z. pentru bibliotecile mari şi mici : 859.09.(021) — 59. Intrepr. Poligrafică ..Informaţia", str. Brczoianu nr. 23—25, Bucureşti R.P.R, com. 1144. www.dacoromanica.ro LISTA FIGURI LOR Pag. Fig. 1 La stea, reproducere după un desen de Ch. Doussault, apărut tn „Album 17 inoldo-valaque”, de A. Pillecoque. Fig. 2 Grup de colindători cu dubi. — Rcg. Hunedoara (Din colecţiile Institu- 17 tului de etnografie şi folclor) Fig. 3 Primirea colindătorilor. — Reg. Hunedoara. (Din colecţiile Institutului de 34 islorie literară şi folclor) Fig. 4 O nuntă in Ţara Romtnă, de Lancedelly (1806—1865). 34 Fig. 5 Mască din jocurile de priveghi.— Vrancea. (Din colecţiile Institutului de 51 etnografie şi folclor) Fig. 6 Turca — Reghin. (Din colecţia Institutului dc etnografie şi folclor) 68 Fig. 7 Capră — Moldova de nord. (Din colecţiile Institutului de etnografie şi 68 folclor) Fig. 8 Dans romlnesc, reproducere după Th. Aman. 140 Fig: 9 Mănăstirea Cozia — fotografie. (Col. Cabinetului dc stampe al Bibliotecii 230 Academiei R.P.R.) Fig» 10 Pagină din Lilurghierul lui Macarie — 1508. (Acad. R.P.R., c.v.r. nr. 1, 251 fila 1) pjg. 11 Pagină de titlu din Octoihul lui Macarie — 1510. (Acad. R.P.R., c.v.r. nr. 2) 253 p^g, 12 Pagină din Evangheliarul lui Macarie— 1512. (Acad. R.P.R., c.v.r. nr. 3) 255 aa 13 Pagină din Triod-Penticostar al lui Coresi — 1557. (Acad. R.P.R., c.v.r. 257 * nr. 9) pi-r 14 şi 15 Filele 228® şi 229r din Pripecdcle lui Filotei. (Acad. R.P.R., ms. slav. 262 1 b' nr. 209) 263 Fig* 1® Pagină din Viaţa sftntului Ioan cel nou, de Grigore Ţamblac. (Acad. R.P.R., 265 ms. slav. nr. 164) ţrja 17 Letopiseţul de clnd s-a început Ţara Moldovei. (Acad. R.P.R., ms. slav. 269 r 8 nr. 649) pjg. 18 Petru Rareş cu doamna şi copiii. Frescă de la Mănăstirea Vatra Moldo- 273 viţei. (Col. Cabinetului de stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R.) pig. 19 Pagină din Viaţa patriarhului Nifon. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 464) 277 pjg. 20 Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie şi familia. După fresca de la Mănăs- 279 tirca Curtea de Argeş, In „Portretele domnilor romlni” de N. Iorga. (Col. Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R.) pig. 21 Mihai Viteazul. Gravură de Aegidius Sadeler. (Col. Cabinetului de stampe 285 al Bibliotecii Academiei R.P.R.) www.dacoromanica.ro Fig. 22 Mănăstirea Bistriţa. (Col. Cabinetului de stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R.) 29 f.c. 45 b) Fig. 23 Scrisori din Arhivele de la Bistriţa. (Acad. R.P.R., ins. --------LV~ Fig. 24 Pagină din Codicele Voroneţean. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 448) Fig. 25 Pagină din Psaltirea Scheiană. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 449) Fig. 26 Pagină din Psaltirea Voroneţeană. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 693) Fig. 27 Pagină din Psaltirea Hurmuzachi. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 3 077) Fig. 28 Pagină din Evangheliarul lui Coresi. (Acad. R.P.R., c.v.r. nr. 10) Fig. 29 Pagină din Apostolul lui Coresi. (Acad. R.P.R., c.v.r. nr. 12) Fig. 30 Pagină din Cazania I a lui Coresi. (Acad. R.P.R., c.v.r. nr. 13) Fig. 31 Pagină din Cazania a Il-a a lui Coresi. (Acad. R.P.R., c.v.r. nr. 29) Fig. 32 Pagină de Început din Palia de la Orăştie. (Acad. R.P.R., c.v.r. nr. 30) Fig. 33 Pagină din Codicele Sturdzanus. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 447) Fig. 34 Pagină din Codicele Marţian. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 5485) Fig. 35 Pagină din Codicele Todorescu. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 5484) Fig. 36 Detaliu din Judeţul din urmă. Frescă de la Mănăstirea Voroneţ. (Col. Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R.) Fig. 37 Mitropolitul Varlaam al Moldovei. (Col. Cabinetului de stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R.) Fig. 38 Biserica Trei Ierarhi. Cromolitografie de Carol Pop de Szathmary. (Col. Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R.) Fig. 39 Petru Movilă. (Col. Cabinetului de stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R. Fig. 40 Vasile Lupu. Gravură de W. Hondius. (Col. Cabinetului de stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R.) Fig. 41 Mănăstirea Golia — reproducere după o fotografie. (Col. Cabinetului de stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R.) Fig. 42 Pagină din Cazania lui Varlaam. (Acad. R.P.R., c.v.r. ms. 45) Fig. 43 Pagină din Răspunsul împotriva calihismusului calvinesc. (Acad. R.P.R., c.v.r. nr. 247) Fig. 44 Matei Basarab. Gravură contemporană de M. Boschiuius. (Col. Cabinetului de stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R.) Fig. 45 Pagină din Noul Testament de la Bălgrad. (Acad. R.P.R., c.v.r. ur. 54) Fig. 46 Mănăstirea Neamţ. (Col. Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R.) Fig. 47 Text semnat de Gr. Ureche. (Acad. R.P.R., ms. rom. 1/CXXXVIII) Fig. 48 Cel mai vechi manuscris al Cronicii lui Gr. Ureche. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 174) Fig. 49 Act semnat de Miron Costin. (Acad. R.P.R., Doc. LXXII/86) Fig. 50 Doamna Elisabeta Movilă cu cuconii. Frescă de la Mănăstirea Suceviţa. Fig. 51 Pagină din Cronica lui N. Costiu. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 2601) Fig. 52 Pagină din Letopiseţul cantacuzinesc. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 180) Fig. 53 Pagină din Cronica Bălenilor. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 439) Fig. 54 Mitropolitul Dosojlei. (Col. Cabinetului de stampe al Academiei R.P.R.) Fig. 55 Pagină din Dumnezeiasca liturghie. (Acad. R.P.R., c.v.r. nr. 69) Fig. 56 Pagină din Psaltirea In versuri. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 446) Fig. 57 Filă de titlu din Vieţile sfinţilor (Acad. R.P.R., c.v.r. nr. 73) Fig. 58 Neamul boierilor Canlwuzini. Frescă de la Mănăstirea Hurez, in „Buletinul Comisiunii monumentelor istorice”. (Col. Cabinetului de stampe al Bibliotecii Academiei R.P.R.) 1‘ag- 295 297 299 299 301 303 307 309 311 313 315 322 324 326 328 360 361 363 365 366 368 370 373 376 380 382 388 394 396 400 420 426 438 440 443 448 452 www.dacoromanica.ro Pag. Fig. 59 Şerban Canlacuzino. Frescă de la Mănăstirea Hurez (sec. al XVII lca). 454 (Col. Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academici R.P.R.) Fig. 60 Pagină din Biblia de la Bucureşti. (Acad. R.P.R., c.v.r. nr. 86) 456 Fig. 61 Filă de titlu din Sicriul de aur. (Acad. R.P.R., c.v.r. nr. 80) 478 Fig. 62 Pagină din Codex Neagoianus. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 3821) 481 Fig. 63 Alexandriat desen de Năstasc Negule. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 868) 487 Fig. 64 Pagină din Varlaam şi Ioasaf. (Acad. R.P.R., ms. slavo-rom. nr. 2470) 490 Fig. 65 Pagină din Fiore di oirlit (text slavo-romin). (Acad. R.P.R., ms. rom. 492 nr. 4620) Fig. 66 Pagină din Fiziologul. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 1436) 495 Fig. 67 Pagină din Folelul novei al lui Brincovcanu. (Acad. R.P.R., ms. rom. 498 nr. 3213) Fig. 68 Pagină din Povestea lui Salanail. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 1282) 501 Fig. 69 Pagină din Cronograful Dorolhei. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 3556) 505 Fig. 70 Pagină din Cronograful Cigala. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 86) 507 Fig. 71 Pagină din Minunile Maicii Domnului. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 1284) 510 Fig. 72 Pagini din Întrebările lui’ Panaiol filozoful cu Azmel papislaşul. (Acad. 512 R.P.R., ms. rom. nr. 283) Fig. 73 Anlim Ivireanul — fotografie după o frescă de la Mănăstirea Govora. 533 (Col. Cabinetului de stampe al Bibliotecii Academici R.P.R.) Fig. 74 Pagină din Chipurile Vechiului şi Noului Testament (dc la Kiev). 537 Fig. 75 Pagină din Didahii. (Acad. R.P.R., ms. ron>. nr. 3460) 511 Fig. 76. Inocenfiu Micu-Klein. (Col. Cabinetului de stampe al Bibliotecii Aca- 554 demiei R.P.R.) Fig. 77 Pagină din Istoria Ţării Bomineşli, de Stolnicul C. Cantacuzino. (Acad. 561 R.P.R., ms. rom. nr. 344) Fig. 78 Pagină din Cronica stolnicului Constantin Cantacuzino cu semnătura lui 577 Cezar Bolliac. Fig. 79 Letopiseţul canlacuzinesc (începutul cronicii). (Acad. R.P.R., ms. rom. 585 nr. 180) Fig. 80 Pagină din Letopiseţul lui Nicolae Mavrocordal, dc Nicolac Costin şi Radu 597 • Popescu. (Acad. R.P.R., ins. roin. nr. 58) Fig. 81 Pagină din Ceasornicul domnilor. (Acad. R.P.R., ins. rom. nr. 3440) 599 Fig. 82 Pagină din Cronica lui Axiutc Uricuriul. (Acad. R.P.R., ms. rom. 605 nr. 241) Fig. 83 Dimilrie Canlemir. (Acad. R.P.R., c.v.r. nr. 209, planşă) 609 Fig. 84 Pagină dc titlu din Istoria ieroglificu. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 27) 618 Fig. 85 Pagină din Istoria Imperiului oloman. (Acad. R.P.R., c.v.r. nr. 209, edi- 627 ţia engleză) Fig. 86 Pagină dc titlu din Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor. (Acad. R.P.R., 635 ms. rom. nr. 26) Fig. 87 Cronică anonimă (Pscudo-Musle). (Acad. R.P.R., ins. rom. nr. 232) 642 Fig. 88 Cronică anonimă (Pscudo-Amiras). (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 2690) 647 Fig. 89 Autograful lui Ion Neculec. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 51/XI1) 652 Fig. 90 Pagină din Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă plnă la a dona 659 domnie a lui Constantin Mavrocordal al lui Ncculce. (Acad. R.P.R., ins. rom. nr. 253) Fig. 91 Pagină din Letopiseţul anonima! Moldovei (Pscudo-Euaclic Kogâluiccanu). 6S7 (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 62) Fig. 92 Pagină din Cronica lui Glicorgachi. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 19) 692 Fig. 93 Pagină din Istoria Ţării Bomineşli a lui Miliai Cantacuzino. (Acad. R.P.R., 695 ms. rom. nr. 468) www.dacoromanica.ro Pag. Fig. 94 Pagină din Cronica niedelniccrului t)uiniirachc. (Acad. R.P.R., ins. rom. (598 nr. 3506) Fig. 95 Pagină din Uciderea lui Gr. Ghica. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 4104) 708 Fig. 96 Pagină din Mineiul pe luna octombrie, 1776. (Acad. R.P.R., c.v.r. nr. 395, 712 lila de titlu) Fig. 97 Pagină din Curioznica şi In scurt arătare celor ce iubesc a cerca vrednice 717 tnvăfăluri din fiziognomie. (Acad. R.P.R., c.v.r. nr. 488) Fig. 98 Pagină din Critil şi Andronius (Iaşi, 1794). (Acad. R.P.R., c.v.r. nr. 574) 719 Fig. 99 Pagină din Archirie şi Anadan. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 577) 722 Fig. 100 Pagină din Esopia. (Acad. R.P.R., ms. roin. nr. 1436) 725 Fig. 101 Pagină din Pildfle lui Esop. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 1867) 727 Fig. 102 Pagină din Sindipa. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 1436) 729 Fig. 103 Pagină din Istoria lui Skinder. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 2623) 731 Fig. 104 Pagină din Etiopica. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 355) 733 Fig. 105 Pagină din Halima. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 2587) 736 Fig. 106 Pagină din Romanul Troici. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 2183) 738 Fig. 107 Pagină din Erolocril. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 3514)' 740 Fig. 108 Pagină din Filerot şi Anluza. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 197) 742 Fig. 109 Pagină din Imberie şi Margarona. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 1817) 743 Fig. 110 Povestea lui Afrodifian Persul. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 34) 745 Fig. 111 Pagină din Rerlotdo. (Acad. R.P.R., ms. rom. nr. 1067) 747 Fig. 112 Pagină din Istoria poamelor. (Acad. R.P.R., ms. rom. ur. 3820) 749 Fig. 113 Pagină din Gramatica lui D. Eustaticvici. (Acad. R.P.R., ms. roin. ur. 583) 755 www.dacoromanica.ro BEATĂ Pag. rtndul tn loc de; se va citi; 254 15 de sus 1544 1545 281 1 --- 2 de jos Dionisie Ioan 292 20 de sus 1846 1946 296 16 de sus Ţeara Romlnească Ţeara Rumlnească 317 14 de jos judeţului Braşov judeţului Braşovului 321 7 de jos corespunde corespundea 331 6 de sus C. Gi u g 1 e a G. G i u g 1 e a 331 13 de jos Hetlai Heltai 337 5 de sus mitropolitului episcopului 341 4 de jos Paisie Ligaride Pantelimon Ligaride 386 2 de sus 1954 1594 434 2 de sus sediul asediul 441 12 de sus 1961 1691 461 21 de sus Speratius Spetarius 464 14 de sus 1637 1673 486 22 de jos Candusul Candusal 494 4 de sus Rtmnului Rtmului 559 3 de sus N. Chiriţescu N. Chiţescu 562 24 de jos prezenta poporului prezenta poporul 629 4 de sus clinică ciclică 732 15 de sus simpatia craiului simpatia fiicei craiului 751 22 de sus De artu De ortu 760 2 de sus tn Vocea tn Ugocea 770 17 de jos, col. 2 Ctndrea Ctndea Ifltorta literaturii rnmlne voi. ( www.dacoromanica.ro