Ilustraţia copertei • Ciobanu Vlctşr Vladimir
£li( i i
n 133/6
/' <
alexandru ivasiuc păsările
ROMAN
PREFAŢĂ DE NICOLAE MANOLESCUţ
BIBLIOTECA PENTRU TOŢI • 1977 EDITURA MINERVA • BUCUREŞTI
V
CRIZA ŞI ILUMINARE
Primele romane ale lui Alexandru Ivasiuc au surprins la apariţie pe toată lumea. Autorul era aproape un necunoscut. In cercurile literare se ştia că are ceva mai mult de treizeci de ani, că a făcut două facultăţi (nici una încheiată) şi mai multe meserii (el însuşi vorbea mai tîrziu de şaisprezece). Publicase într-o revistă o schiţă. Un roman îi fusese refuzat de editură. Cînd a fost tipărit Vestibul, a avut un mare succes, luînd şi un premiu important, ca, dealtfel, şi cărţile care au urmat. Romancierul s-a văzut consacrat peste noapte. Comentat ca puţini alţii, admirat, contestat, i s-au căutat imediat modelele. Se bănuia că-i citeşte mai ales pe romancierii americani. Dar nici unul nu părea să-l fi influenţat. Atunci, cine ? Huxley, Joyce, Camil Petrescu ? Era de ajuns să le cauţi în proza intelectuală a secolului ? întrebat, romancierul spunea că preferă pe istorici şi pe filosofi, pe Gibbon şi pe Marx. în Raclicalitate şi valoare se va arăta pasionat de Svvift şi de Rimbaud. Ce legătură este între toţi aceştia ? Şi cum ne explică ei romanele scriitorului ? Raţiunea criticii constă în putinţa de a asemăna. Este o artă a analogiei intelectuale. Si nimic nu e mai neliniştitor pentru un critic decît 6 carte incJasabi 1 ă.
Cum s-a dovedit a fi, la început, Vestibul. Ceea ce este derutant în acest roman de debut, care astăzi mi se pare aproape capodoperă (un roman ca Vestibul consacră un probator, scriam în 1967), este amestecul de senzorialitate şi de speculaţie intelec-
tuală. .de reprezentare concretă a trăirii şi de analiză împinsă pînă la cazuistică.. Romanul pare o demonstraţie psihologică. Pînă la un punct, intră în definiţia dată de Thibaudet romanescului psihologic : „o perpetuă invenţie de sentimente şi de atitudini într-un roman unde nu există altă invenţie şi unde subiectul [este] ca şi inexistent". Şi încă : „Iar la origine, la autor, un romanesc al inteligenţei, o voinţă (nu îndrăznesc să sppn un obicei), nu de a suscita sentimente şi atitudini -fără cauză, dar de a le explica totdeauna printr-o cauză de care nici unul dintre personaje nu se p^ate îndoi şi a cărei cheie rămîne în întregime în mîinile auto-^dlui şi ale cititorului. Defectul e următorul : sîntem mult mai preocupaţi de a admira inteligenţa romancierului decît de*a simpatiza şi de a trăi cu eroii săi. Dar plăcerea de a simpatiza şl de a trăi cu o inteligenţă ascuţită, cu laboratorul cerebral în care se elaborează ideile esenţiale ale psihologiei romaneşti, n-o egalează oare aceea de a participa la viaţa romanescă a unor creaturi fictive ? Planul interesului... nu e constituit de fiinţe din carne şi oase care se învîrtesc în acest bal, ci de orchestră, de muzica imaterială ale cărei numere şi raporturi le reglează mişcările.44 însă în Vestibul nu se analizează propriu vorbind sufletul personajului, chinuit de o vinovăţie ştiută numai de el (deşi scrisorile către tînăra fată au înfăţişarea unei spovedanii agitate), ci efortul lui de a descoperi pretutindeni, în spatele faptului individual, al revelaţiei sau panicii, securitatea unei semnificaţii generale. De a converti ceea ce este doar existent în ceea ce este cu adevărat conştient. „Nimic nu e înfricoşător, dacă poate fi desenat44, spune doctorul Ilea însuşi, neuromorfologul ce-şi caută liniştea spirituală desenînd pe hîrtie, ca dintr-un neobişnuit tabiet, contururile celulei din cornul lui Ammon. „Trebuie să mă opun prin lucrurile adînci din mine în care am crezut toată viaţa... dezordinii sentimentelor, exceselor şi oricărui extaz, în care mi-e frică să nu alunec. Am desenat neuroni, celule şi forme, cu structuri aşezate la distanţe măsurabile, frumos ordonate în spaţiu... Nu m-am uitat în jur, dar am simţit că lucrurile au alunecat şi ele spre normal şi că lumina a început să izvorască ordonat şi cauzal, din adevărata ei sursă, lampa fluorescentă. de sus." Dragostea unui
VH
bărbat de cincizeci de ani pentru o fată de nici douăzeci : iată materia primă a examenului psihologic. Insă nu psihologia în sine a personajelor ne interesează (a fetei şi este convenţională : simplă proiecţie a aprehensiunii lui Ilea), ci elucidarea unor semnificaţii. Constatarea unui eşec, speranţa unei soluţii. Ce sînt scrisorile, ce este îndefinitiv romanul, dacă nu o meticuloasă analiză a modului în care existenţa protagonistului a intrat treptat, în decursul anilor, în nişte forme — nu goale, însă stabile — ea nişte rigide cochilii ? Vestibul este romanul unei autornistificări. Ce ţine în el de psihologie şi ce de cazuistică intelectuală ? Ce este romanesc al psihologiei şi ce este romanesc al ideii ? Ilea nu descoperă în fond că a trăit greşit; nici chiar că viaţa lui toată a implicat, prin retragere laşă din faţa violenţei şi a cruzimii, o culpă morală. Vestibul nu este relatarea unei remuş-cări. Ilea descoperă cu totul altceva; şi anume că este un alienat conştient, victimă a propriului chip de a gîndi sensul existenţei. Şi-a înmormîntat viaţa în cîteva simboluri: deopotrivă de false. Romanescul psihologic din Vestibul reprezintă haina de împrumut pentru un romanesc al ideii! drama psihologică revelă şi mas chează o dramă de cunoaştere. La întrebarea: cum trebuie trăit ? — care nu este numai a personajului principal din întîia carte a lui Alexandru Ivasiuc, dar şi a altora din cărţile următoare —-răspunsul nu e de natură etică, ci intelectuală. Suferinţa doctorului Ilea provine mai puţin din erorile lui afective sau morale decît din revelaţia că nu există, pentru dilema lui intelectuală, o soluţie satisfăcătoare. A crezut că prin iubire va putea deveni altul: „Curînd însă mi-am dat seama că din nou făceam aceeaşi eroare... Trebuie să mă feresc să caut gestul absolut... Dar mai ales trebuie să-ţi spun că nu există soluţie unică. Nu există.44 Iubirea nu-i descoperă adevărul. Criza nu e urmată de nici o iluminare.
Această problematică a crizei şi a iluminării o vom regăsi şi în romanele celelalte, de la Interval la Racul. Ea a apărut mereu comentatorilor ca rezultat al unei dispoziţii mai curînd reflexive decît creatoare şi s-a obiectat romancierului eseismul, în care alţii au văzut, din contra, un merit. Scriitorul român are
yn
în genere gîndire „concretă" şi instinct al formelor, cu alte cuvinte gust, miros, ureche (c creator de limbă), şi mult mai rar facultatea de a analiza idei. Scrierile lui teoretice, dacă sînt, le repetă pe cele de ficţiune. Un articol al unui romancier, dacă nu e cu desăvîrşire banal, cum se întîmplă cu ale Hortensiei Papadat-Bengescu, e evocator, pitoresc sau anecdotic. Vorbeşte limbajul prozei. Alexandru Ivasiuc este însă un profesionist al ideii. Dacă am voi să-i descoperim înaintaşii la noi ar trebui, probabil, să ne referim la cei cîţiva scriitori din deceniul al patrulea — M. Se-bastian, Mircea Eliade, Anton Holban, Octav Şuluţiu.şi, înaintea lor, Camil Petrescu — care au făcut deopotrivă proză şi publicistică, reformînd romanul românesc dintr-un unghi intelectual, ‘introducînd ideea în ficţiune şi experienţa personală în imaginaţie ; şi, desigur, la toţi acei scriitori europeni ai generaţiei războiului, de la Camus şi Malraux la Cesare Pavese, pentru care literatura a fost, şi nu în ultimul rînd, şi o chestiune de militantism social. Ce este comun tuturor se poate vedea cu uşurinţă. Spre a limita exemplele la literatura noastră, să spun că Rebreanu, Sadoveanu sau Hortensia Papadat-Bengescu, cu o generaţie mai devreme, erau naturi creatoare : spontani şi mai ales productivi ca natura. Dădeau impresia de masivitate fizică şi sufletească. Personalitatea lor avea nu ştiu ce pondere colosală, ca un echilibru greu de tulburat între spirit şi materie. Erau, cel puţin pe dinafară, senini şi intemporali. Sufletul lor părea confortabil, cum le era şi scrisul. M. Sebastian ori Anton Holban erau, din contră, nişte agitaţi. In fond, ei experimentau existenţa, dintr-o filosofie pe care le-o recunoaştem uneori şi în scris. Paradoxul literaturii lor este că luciditatea le exprimă în fond sentimentalismul. Sînt ideologi febrili şi pragmatici fără spirit practic. Fac. politică din individualism, nu din vocaţie solidară. Solidaritatea lor e mai mult de natură spirituală şi nu exclude egocentrismul. Sînt nişte mici burghezi atraşi de colectivism. Ca toţi timizii, au reacţiuni violente, si, ca toţi sentimentalii, îşi neagă sentimentalitatea. Realismul lor este o formă a reflexivităţii inhibante. Cu siguranţă, Alexandru Ivasiuc e mai legat de acest tip de intelectual decît de cel precedent. Cu toate deosebirile pe care
patru decenii şi modificarea însăşi a istoriei europene le puteau aduce. în primul	rînd	el e mai aproape	de	Camus
decît de Pavese. Intelectualitatea lui nu este doar un palpit emoţional al ideii, ca aerul fierbinte de vară deasupra unei pajişti cu flori ; este mai	mult	decît o	atmosferă ;	şi	anume,
o capacitate de a converti totul în idee : evenimentul ca şi psihologia. Intelectualul citeşte în real semnificaţia. Nu are simţul naturii, ci pe al ideii. Nu evocă şi nu descrie : analizează. Romanele lui Alexandru Ivasiuc relevă, fără excepţie, o astfel de structură. în al doilea	rînd,	autorul	Radicalilăţii	şi	valorii
este constituit dintr-o plămadă sufletească pe care n-o găsim la nici unul din scriitorii români ai deceniului al patrtilea. Este energic şi extravertit. Nervozitatea lui construieşte. Nici o urmă de nostalgie ori de pasivitate : intelectualismul lui e o formă a âcti-vismului. Face planuri aşa cum alţii respiră. Este un spirit prospectiv prin excelenţă.	îl contrazice	uneori realitatea ? Cu
atît mai rău pentru realitate. O va modifica în imaginaţie. Este un mitoman ingenuu, romancier înnăscut. Holban avea nervi, era adică nevricos, feminin ; inteligenţa lui Alexandru Ivasiuc este bărbătească şi luptătoare.
Nu pot evita să amintesc — fie şi în treacăt — de eseurile şi de articolele lui. Alexandru Ivasiuc scria publicistică la fel de pasionat cum scria proză. Ar fi putut deveni comentator politic aşa cum a devenii romancier. Articolele lui sînt adesea neglijente, jurnalistice, rebarbative stilistic : dar niciodată inerte, fără idei. Publicistul are o inteligenţă devoratoare. Mintea îi este un veritabil computer ce se programează singur, o maşină de gîndi't. Scoate idei din orice* Pentru orice lucru are o explicaţie. Fără teamă de facilitate, de contradicţie, de eroare. Teoreticianul este pătimaş, polemic. Demonstraţia cea mai abstractă se impregnează de subiectivitate. în fiecare frază se ascunde o sabie cu tăiş ascuţit. Polemistul se dovedeşte, în focul polemicii, intolerant şi dogmatic : dar un dogmatic obsedat de dialectică, sfîşiat între pasiunea sistemului şi dezordinea lui temperamentală.
Istoria este întîia mare temă de reflecţie a publicistului şi a romancierului : nu numai că trăieşte în istorie, ca un om al
IX
evenimentului şi al politicii, dar converteşte spontan naturalul în istoric. De la Vestibul la Racul istoria este prezentă în cărţile sale, ca fundal ori ca problemă. Morala însăşi a romanelor este morala istoriei. Nu există inocenţă a naturii : totul este istorie şi politică. Memoria noastră este istorică. Arta însăşi este istorie. „E frumos Domul din Koln ? Greu de spus. înţelegem de ce oamenii Renaşterii s-au opus acestui tip de artă. Aspiraţia creatorilor n-a fost să refacă obiectiv dorinţa de echilibru, înţeles ca o supremă pace. Dimpotrivă, să întrupeze un echilibru al luptei. Domul din Koln este o minune a dialecticii.Nu frumosul, arta, arhitectura reţin atenţia comentatorului, ci semnificaţia istorică. Intr-o pagină antologică din Pro-domo, descrierea Palatului Dogilor veneţieni nu va fi altceva decît o lecţie de istorie, citire a construcţiei, decoraţiei şi podoabei ca semne ale politicului : „In sălile marilor consilii, unde esenţa oligarhică e mai puţin evidentă, unde bănuiala şi intriga se drapau în frumoase vorbe, pereţii sînt împodobiţi cu fresce povestind despre grandoarea Veneţiei şi despre logodna e'i cu marea. Culorile sînt şi ele festive, Tiţian, Veronese şi Tintoretto compun scene ample. Realitatea socială este potenţată şi mitologizată, numai creasta strălucitoare iese la suprafaţă. Pe măsură ce înaintăm în sălile adevăratelor raporturi de forţă, culorile devin mai sumbre. In sala anchetatorilor consiliului celor zece, fresca a fost înlocuită cu portrete severe, drapate în roşu-închis. Anchetatorii nu vedeau în jur decît alţi anchetatori, predecesorii lor. Aici nu se mai putea ascunde natura reală a relaţiilor sociale, modul în care oligarhia vene-ţiană s-a menţinut la putere, aproape fără nici o schimbare, timp de peste şapte secole. Nici nu aveau nevoie, în timpul îndeplinirii sumbrelor lor însărcinări, să-şi amintească de gloria Veneţiei. Ei o asigurau într-o încleştare directă, personală, iar violenţa clarifică anume relaţii umane, defetişizîndu-le. Din camerele lor, direct, se trece în închisoare, peste celebra Punte a suspinelor, unde nu era nici un fel de decoraţie, nici un fel de portret. Gratii, celule cenuşii, fiare şi lanţuri, întregul arsenal. Natura violentă, esenţă a societăţii oligarhice, iese la iveală fără podoabe, nu mai era nevoie de artă, pentru că arta n-o poate
X
înnobila. Palatul Dogilor este o adevărată lecţie de istorie...*
Dar politică, istorie înseamnă transformare, luptă, mişcare, contradicţie : aceasta este cea de a doua temă. Unde nu e contradicţie nu e viaţă. La rădăcina realului, găsim contradicţia, opoziţia, conflictul. Omul este un animal capabil să aleagă între contrarii. Şi numai alegerea este creatoare. Facultate prin excelenţă a umanismului european (de care vorbea şi Thomas Mann în celebra conferinţă din 1926 de la Liibeck) este acest spirit de acţiune, care preferă ordinii naturii, o ordine a omului, peisajului, construcţia, iar pasivităţii contemplative, lupta cu sabia în mînă. Alexandru Ivasiuc visa Nirvana ca pe o arenă politică. Era un european, sfîşiat între înţelegerea evoluţiei unei anumite istorii contemporane spre violenţă şi fanatism şi propria lui fascinaţie înaintea mecanismului puterii devenite instrument orb de manipulare a conştiinţelor. Şi-a reprezentat conflictul în eroul Racului. Necesitate şi libertate : iată polii. De la Vestibul la Racul ne întîlnim necontenit cu această contradicţie ce formează esenţa ideologiei scriitorului. între socialitate şi individualism, el o alege pe cea dinţii ; fără a ignora însă riscul unei socialităţi de tip gregar, în care insul dispare ca într-un sorb ucigător. Căci nu numai individualismul, ci şi socialitatea gregară (pe care o proclamă de exemplu fascismul) este o cale a dezumanizării şi a alienării.
,.în termeni marxişti — notează eseistul în introducerea primei lui cărţi teoretice — radicalitatea este o revoltă împotriva alienării, adică împotriva produsului uman fetişizat care îmbracă o formă opresivă şi ne apare ca un non-sens.44 Radicalitatea reprezintă cea de a treia temă principală a publicisticii lui Alexandru Ivasiuc. A fi radical înseamnă a merge la rădăcină : dar rădăcina omului este însuşi omul, spusese Marx. De aici au plecat cele mai bune eseuri din Radicalitate şi valoare. Prin radicalitate, Alexandru Ivasiuc înţelege o istoricizare a revoltei ; şi un refuz al contemplaţiei în favoarea luptei. Rădăcinile radicalităţii înseşi „sînt istorice şi sociale44, dacă o interpretăm drept „o revoltă împotriva unei anumite culturi, adică împotriva unei anumite suprastructuri.44 Radicalitatea e necesară ca un remediu contra
Xî
stagnării : este expresia contradicţiei necesare. Insă (şi aici găsim o idee remarcabilă) radicalitatea absolută, permanentă, ar duce la nihilism. Lumea ,,cailor idealiu ai lui Swift e mai oribilă decît cea mai conformistă dintre lumi. Radicalitatea ce se transformă în contrariul ei înfăţişează un triumf al purei negaţii, iar o lume edificată exclusiv pe negaţie este mai rea decit un lagăr de concentrare. Sensul radicalităţii, ca şi al contradicţiei, trebuie să rămînă real-istoric şi concret. La sfîrşitul meditaţiei despre cultură a lui Alexandru Ivasiuc ne reîntâlnim cu istoria, din care ea a plecat, ca dintr-o matrice esenţială. Cultură şi istorie : scriind despre mănăstirea Dragomirna, în Pro-domo, Alexandru Ivasiuc dă cea mai frumoasă definiţie spiritului militant în cultură : „Ca să construiască valori de muzeu — şi cei ce au reuşit, şi cei ce numai au tentat — au îmbinat contemplaţia cu lupta. Zidurile de cetate erau un simbol de totdeauna a] culturii, care nu este o ocupaţie cu adevărat paşnică.“ Intr-adevăr.: cultura n-a fost şi nu va fi niciodată o ocupaţie eu desăvârşire paşnică.
Interval este, poate într-o măsură mai mare decît Vestibul, un roman intelectualist, psihologist şi autobiografic, în sensul în care îl gîndea generaţia anilor ’30. Desigur, problematica este alta, modernă şi originală. Romanul conţine trei biografii paralele, dintre care una (a lui Ilie Chindriş) constituie punctul de plecare pentru cîteva din romanele viitoare. în Interval apare prima oară > motivul eredităţii strivitoare şi al familiei care funcţionează ca un trib, cu legi si ritualuri statornice. In Păsările, în Apa şi 1 chiar şi în Iluminări, motivul acesta se va regăsi, poate şi din iintenţia nedeclarată a scriitorului de a alcătui cîndva un mare roman al familiei maramureşene (cu istoria, tradiţiile şi eroii ei). Deocamdată, tema familiei e subordonată aceleia a personajului care încearcă să-şi făurească singur destinul, evadînd din puterea clanului din care face parte. Evadare ce reprezintă mai puţin o afirmare a spiritului de independenţă şi mai mult un fel de orgoliu secret. Şi Ilie Chindriş, şi, în Păsările sau Apa, cei doi Dunca sînfe în fond fascinaţi de exemplul străbunicului ilustru, al şefului de trib, a cărui fantomă autoritară continuă să domine viaţa familiei mult timp după moartea stăpânului.
XII
Evadarea e o repetare paradoxală : o ieşire de sub tutelă pentru a reface, în alte împrejurări, simbolul autorităţii străvechi. Nici Chindriş, nici Dunca nu devin cu adevărat liberi : eşecul lor nici nu constă în ratarea şansei de a scăpa de sub puterea clanului, ci în neputinţa de a repeta condiţia de autoritate ancestrală. Drama lor este drama epigonilor. Simbolul îi striveşte. Şi dacă Liviu sau Paul Dunca nu vor fi finalmente deeît nişte simpli înfrînţi. Mie Chindriş va învăţa cel puţin care este adevărata lecţie a istoriei clanului său : şi anume că necesitatea triumfă totdeauna asupra libertăţii. El ştie că nu există libertate, că totul e supunerea la lege. Extrapolează modul de existenţă al tribului familial la întreaga societate. Cele cîteva nopţi de spaimă petrecute când era copil. în camera, ca un muzeu, ca un sanctuar, a străbunicului lui, l-au marcat definitiv. Ideologia lui izvorăşte dintr-o traumă. Chindriş suferă de o tiranie a memoriei.
îi relatează Olgăi istoria extraordinară a ctitorului mănăstirii Dragomirna. Anastase Crimca, personaj sclipitor şi extravagant de la sfîrşitul secolului al XVI-lea, tocmai din dorinţa de a-i demonstra că ..legea, principiul sînt totul'1 şi că orice încercare de a ne sustrage ne condamnă la „un fel de neant gălăgios'4. „Cînd nu te conformezi canonului — spune el —, cînd nu faci ceea ce trebuie, eşti lichidat, te lichidezi pur şi simplu, pentru că nu există deeît ceea ce trebuie “ Şi adaugă triumfător : „Crimca n-a existat. Toţi cei care nu respectă riguros determinismul nu există deeît, dacă vrei, biologic." Aforismul lui Chindriş ar putea fi acela al lui Petru, celălalt personaj din Intentai (care vorbeşte intr-un rînd de „nebuniile nelimitării") : „Infernul e libertatea absolută”. Olga, al treilea personaj important, îi răspunde : „Ce infern ar: fi lumea asta a ta, a necesităţii absolute, în care toate lucrurile, chiar în dezvoltare, sînt deja moarte. Ce lume infernală, dragul meu, ce lume infernală î în care totul se justifică. Şi crima. înţelegi ?“
Aici se află în germene toate romanele lui Alexandru Ivasiuc : '■în primul rînd, opoziţia dintre necesitate şi libertate constituie miezul conflictului filosofic din Păisăirile, Apa, Iluminări şi Racul (chiar şi în Cunoaştere de noapte, în discuţia dintre Ion Marina
XIII
şi Valeriu Trotuşeanu ea apare, ca motiv secundar al romanului) ; • în al doilea rînd, este anunţată aici şi problema morală a acestor romane care este aceea a justificării. Necesitatea explică evoluţia, ^transformarea, violenţa, nedreptatea — totul, ca orice determinism, — afirmă romancierul prin intermediul multora din personajele sale : dar oare ea şi justifică totul ? A înţelege mecanismul este totuna cu a-1 accepta ? Interval este, poate, cartea cea mai demonstrativă a lui Alexandru Ivasiuc, în care se schiţează această tematică preocupantă. Epic, romanul e sărac, interesant prin retrospectivele ce ilustrează ideea (remarcabile : amintirile din copilărie ale lui Chindriş, istoria despre Crimca şi halucinanta vară a secetei). Dar totul e prea metodic. Personajele îşi amintesc şi iau cuvîntul ă tour de role : acţiunea propriu-zisă (o excursie la munte) rămîne un simplu pretext. Se vede de pe acum că romancierul n-are instinctul scenei directe, al dialogului, al mişcării vii, imediate. El compuneN romanul după o reţetă: acţiunea, extrem de sumară, e întreruptă de lungi povestiri sau retrospecţii mentale. Sub fiecare eveniment „prezent14 există o trapă prin care cădem într-un moment anterior. Personajele nu conversează firesc (defect mai general la Alexandru Ivasiuc), ci ţin discursuri, care sînt, uneori, interminabile spovedanii. Stereotipia aceasta nu-i lipsită de teoria de rigoare şi-l surprindem pe romancier apărîndu-se înainte de a fi acuzat. „Cei care afirmă : «Personajele autorului sînt vii» nu ştiu ce spun. Habar n-au ce coşmar ar fi." El respinge deci romanul cu fiinţe vii, realist, plauzibil. Prin gura unui personaj adaugă : „Spun parabole, folosesc ca parabole, pentru ce întîlnesc eu acum, situaţii demult şi; definitiv pecetluite. Ca şi cum s-ar repeta continuu.-Nu oamenii, dar situaţiile, mecanismele...44
Devine limpede că atenţia romancierului tinde să se deplaseze de la personaje spre situaţii, de la concretul unei psihologii la generalitatea unui mecanism. Interval e, şi în această privinţă, un început de drum. Treptat, nu fără reveniri şi contraziceri, proza lui Alexandru Ivasiuc va duce exact la formula pe care deocamdată abia o simţim.
XIV
Dealtfel, stereotipia situaţiilor — ca într-un joc de şah în care, nu, desigur mişcările, dar regulile de mişcare sînt dinainte stabilite — este atît de evidentă în romane (mai ales în primele trei, ce par variaţii pe temă), încît poate fi descrisă aproape c£ o structură fixă. Un personaj se află într-un moment critic al existenţei sale : doctorul Ilea în Vestibul, Chindriş şi Olga în Interval, Ion Marina în Cunoaştere de noapte, Dumitru Vinea şi Liviu Dunca în Păsările, Paul Dunca în Apa, Paul Achim în Iluminări şi Miguel în Racul. Aşadar, o împrejurare oarecare declanşează un resort invizibil în mecanismul ce părea bine pus la punct al personajului — de obicei, un om solid instalat într-o carieră, un savant sau un politician — care traversează o stare de acut conflict cu sine şi cu lumea. Ilea se îndrăgosteşte de o fată cu treizeci de ani mai tînără, ca şi Dunca din Păsările, lui Marina îi moare soţia, Dumitru Vinea îşi pierde, ca şi Paul Achim, încrederea în sine, Miguel trebuie să conducă el însuşi represiunea îndreptată contra foştilor camarazi de luptă. Criza e urmată de examenul critic al vieţii : şi din această autoanaliză se naşte iluminarea. Toate personajele lui Alexandru Ivasiuc sînt indivizi capabili de reflecţie critică, au, cum spunea G. Călinescu despre eroii Bietului Ioanide, ,,o concepţie despre univers". Eroul aproape exclusiv al lui Alexandru Ivasiuc este, în acest sens, intelectualul (ca şi la Camil Petrescu sau Huxley, Holban sau Malraux) ; şi nu numai întrucît are o filosofie personală a existenţei, dar şi pentru că se dovedeşte în stare s-o traducă într-un limbaj potrivit. Ne poate surprinde faptul că cinicul inginer Mateescu din Păsările şi învechitul şef de cadre din Iluminări folosesc un limbaj comun. Şi profesorul de istorie Chindriş, şi impozantul funcţionar Ion Marina trăiesc în limbaj ca în adevărata lor realitate. Intelectualul se defineşte totdeauna în raport de un anumit limbaj : şi nu pur şi simplu ca un om care posedă un limbaj specific (căci şi eroul ţăran al lui Creangă ori Sadoveanu îl are pe al său), ci ca un om care tinde să convertească totul în limbaj. Crizele înseşi ale personajelor lui Alexandru Ivasiuc se pot înţelege exact numai prin această convertire ; la fel iluminările lor. în fond, la început, ei pierd sensul expresiei : lumea atomizată a lui
XV
Marina sau aceea repovestită a lui Liviu Dunca .sînt periclitate de lipsa lor momentană de expresie. Criza constă într-o separare brutală a lucrurilor de cuvinte. Iar iluminarea este o recuperare a lumii prin limbaj. Liviu Dunca se eliberează de obsesii poves-tindu-le ; ca şi Chindriş sau Olga în timpul excursiei ; ca şi Paul Achim în solilocviul său nocturn. Descoperă că s-au lăsat trăiţi de viaţă ; şi, totodată, că pentru a o putea lua în stăpînire trebuie mai întîi să reuşească s-o exprime. Iluminarea echivalează cu o trecere de la inconştienţă, orbire şi rutină la conştiinţa plenară a unui sens existenţial. Limbajul joacă rolul revelatorului : scoate din abisul amorf al unei biografii, al unei întîmplări, un sens. Coagulează ceea ce era dispersat, fărîmiţat. Este o revoltă împotriva indiferenţei. Nimeni nu-şi istoriseşte de fapt propriul trecut : toţi îl inventează, găsindu-i semnificaţia. Il trezesc la viaţă, ofe-rindu-i rigoarea unui limbaj. Criza personajelor lui Alexandru Ivasiuc constă în lipsa limbajului, care e formă şi sens ; iluminarea coincide totdeauna cu descoperirea acestui limbaj.
Cunoaştere de noapte înfăţişează aproape schematic acest raport dintre absenţa şi prezenţa semnificaţiei. Intr-o scenă din primele pagini, doi bărbaţi îndrăgostiţi de aceeaşi femeie relatează, fiecare, un episod autobiografic. E un fel de competiţie a seducţiei ce se desfăşoară la nivelul limbajului. Studentul Mihai istoriseşte cum a ucis un om pe front. Istorisirea transformă însă întîmplarea, pe măsură ce’ o dezvăluie, dintr-un fapt trăit, real, încărcat de afectivitate, într-un simbol abstract. Relatarea lui osifică şi schematizează. Ion Marina, ascultînd, simte în chip obscur alunecarea povestirii către generalizarea tendenţioasă şi povesteşte, la rîndu-i, câteva scene din război, al căror sens îi scapă însă lui însuşi ; şi le reaminteşte fragmentar, confuz, fără altă noimă decît convingerea că le-a trăit el însuşi realmente cândva („Nici una din scenele trăite nu era de ajuns ca să povestească nu ştia nici el ce, şi de aceea se risipeau chiar înainte de a le povesti. Undeva, mai adînc, trebuia să fie o scenă nevăzută care să le cuprindă pe toate..."). Proza orice proză se află, in nuce, în aceste două feluri de a povesti : reducând faptele la semnificaţia lor mortificantă sau lăsîndu-le să se scurgă într-o
XVI
înşiruire vie, dar fără sens vizibil. Alexandru Ivasiuc alege de obicei prima cale. Absolutizată, ea despoaie viaţa de orice neprevăzut, de opacitatea ca şi de densitatea realului. După Cunoaştere de noapte, romancierul n-a ezitat să evite acest risc printr-un mai mare credit acordat înlîmplării, accidentalului, psihologiei particulare, bogăţiei epice. Insă conflictul dintre real şi semnul realului s-a menţinut pînă la sfîr.şit. în ultima scenă din Interval, Chindriş are un zîmbet de triumf cînd crede căi a descoperit „formula14 — îndelung căutată — a naturii femeii iubite : „De atîta vreme îţi caut formula şi, în sfîrşiţ, iată !“ Ţipătul de oroare al Olgăi arată exact incompatibilitatea, căci ea intuieşte că orice formulă, definind, ucide : „Nu, nu-i adevărat, nu-i adevărat. Minţi.“ Şi Ilea din Vestibul greşeşte în acest fel cînd pare convins (pentru o clipă) că povestindu-şi viaţa îri scrisori şi-o salvează : în definitiv, şi-o închide într-o nouă schemă, la fel de mortificantă ca şi cele dinainte.
Obsesia Cunoaşterii de noapte este aceea de a fixa clipa, de a-i da o durată palpabilă. „Dacă acum stînd în biroul lui s-ar putea vedea cu adevărat stînd aici, atunci ar putea înţelege ceva.44 Aici este şi un motiv al dublului : al trăirii şi, deopotrivă, al reprezentării ei în imaginaţie. „Ion Marina se minuna în faţa propriei lui experienţe gîndite, a trăirilor lui neatente care se încărcai! de semnificaţie, după ce erau scoase la iveală din uitare, cu nespusă migală, încetineală reclamată de dorinţa de a nu lăsa ceva deoparte, să se piardă. Efortul reconstrucţiei crescuse faptele, trăirea rememorată şi gîndită era mult mai importantă.“ Cunoaştere de noapte este romanul unei astfel de recuperări a trecutului prin rememorare : prin limbaj. Aflînd de moartea iminentă a soţiei sale, Ştefania, Ion Marina este la început izbit mai puţin de lipsa reacţiei lui afective decît de lipsa înţelegerii faptului. Are sentimentul straniu al „atomizării14 realităţii (ca şi Ilea, Dunca sau Achim când se îndrăgostesc), al sfărîmării legăturilor dintre lucruri, al scurgerii sensului. Ca deşeurile unor sateliţi artificiali, care se rotesc la nesfirşit pe traiectoriile lor deosebite, fără speranţa de a se întîlni vreodată ca să reia forma întregului, elementele din care se compunea, cu o clipă mai
XVII
devreme, existenţa lui Ion Marina se află deodată separate, incapabile să se recunoască unele pe altele şi să se unească. Ion Marina va căuta motivul acestei dezintegrări — al acestei bruşte dispariţii a sensului — şi calea spre redobîndirea unităţii lumii, îşi va rememora, pas cu pas, trecutul, îl va regîndi (,.dacă asta înseamnă cumva gîndirew), dîndu-şi seama că a cunoaşte e totuna cu a retrăi, dar că retrăirea înseamnă mai puţin repetare şi mai mult modificare. Retrăirea e o cunoaştere prin care ne reinventăm viaţa, o viaţă fără timp, fără succesiune, ca acel oraş încremenit pe care Ion Marina îl străbate în imaginara lui peregrinare. Observăm aici un simbol al existenţei ca monstruoasă sedimentare. în reveria fastuos-geologică a lui Marina, lumea începe să se reintegreze, detaliile să se lege, să existe. Dar viziunea arată totodată că personajul s-a smuls el însuşi timpului, putîndu-şi reprezenta propria existenţă, ca şi cum s-ar desfăşura în afara lui. O existenţă devenită destin. (Scriam aceste fraze acum opt ani. Astăzi, ştiind cum a murit autorul însuşi zdrobit de betonul şi molozul blocului Scala, nu mă pot opri să interpretez viziunea lui Ion Marina ca pe o teribilă premoniţie : „însă el nu era mort şi îngropat, ci tîra după el toată cantitatea de praf şi moloz. Din cauza presiunii, a straturilor suprapuse, praful cel mai vechi, de pe vremea cînd numele de biruitorul nu era o batjocură, îi intrase în piele, şi mai adînc, în carne, pînă în măduva oaselor, devenise într-un fel el însuşi, nu purtător, ci chiar propria lui victorie întoarsă împotrivă-i. Era chinuitor, era mai mult decît atît, şi trebuia să meargă înainte. Unde e cimitirul, se întreba, doar el într-acolo pornise, dar îi era silă de fapt şi să-l găsească, şi deşi era atît de greu, de insuportabil de greu, n-ar fi vrut să moară acum, cu toată încărcătura de pe el, care-i devenise propria fiinţă, mai ales asta nu. Ar trebui să se cureţe într-un fel, să moară el însuşi, cel care a intrat în oraşul blestemat, pe care l-a salvat cu preţul nu al vieţii — asta ar fi fost uşor şi foarte bine —, ci al propriei sale fiinţe, devenită de nerecunoscut. Acum se tîra ca un imens gorgan, din pură inerţie, sau ca una din acele reptile uriaşe acoperite de plăci, imaginate în planşele de paleontologie. Nici
XVIII
nu putea ţipa, fiindcă victoriile sale îi intraseră în gură. încercase odată, dar ar fi avut motive de căinţă, pentru că praful şi molozul îi intraseră în gură, şi mai adînc, şi se umplea şi pe dinăuntru de fostele lui bucurii-transformate în pulbere. Printr-un fel de ambrazură ce-i servea acum drept ochi, privi în jur şi departe. Era splendid în adevăr. Un mare oraş, cu largi perspective, cu clădiri de bun-gust, se înălţa în toate părţile, monumental, şi acoperişurile erau numai deasupra, după cum dealtfel cele mai multe lucruri erau exact aşa cum trebuie. însă el se încărcase de întreaga povară a fostului burg şi acum nîci nu se mai putea mişca decît tîrîş, foarte încet, milimetru cu milimetru de chin... Se tîra încet... O uriaşă broască ţestoasă preistorică, cu nostalgia unui sacrificiu care să-l readucă la starea de la început cînd, mare şi puternic, tăindu-şi drum pe străzile fără spaţiu ale oraşului dominat de creştere, era biruitorul şi nimic altceva.“). Şi aici izbucneşte tragedia : Ion Marina a creat o lume şi un om, pe Ştefania, căci a redescoperit-o mai reală decît în relitate, a creat-o spre a o reda, abia acum, morţii ei irevocabile. A inventat-o spre a o pierde. Abstract în prima pagină, gîndul morţii este concret în ultima. Iar Marina a pus din nou stăpînire pe lumea care se risipise în mod atît de misterios la început: stăpînire provizorie şi dureroasă, căci deschide o fereastră spre adevărata moarte a Ştefaniei. Cu excepţia unor trecătoare clipe de plenitudine, spune Camus, orice realitate este, pentru cei care o trăiesc, curgere nesfîrşită, ca a apei lui Tantal spre o gură de vărsare necunoscută. A cunoaşte şi a domina acest curs de apă înseamnă a transforma viaţa în destin ; oamenii au nostalgia stăpîriirii lucrurilor care nu e decît o altă faţă a dorinţei lor de a nu muri. Prin artă, omul se reconciliază cu lumea : în arlă, lucrurile au formă definitivă şi rămîn, în acelaşi timp, reale, schimbătoare, vii. „Qu’une seule chose vivante ait sa forme en ce monde et l’homme sera reconcilie", scrie autorul Omului revoltat. La sfîrşitul Cunoaşterii de noapte, Ion Marina este (creator virtual înlăuntrul ficţiunii) reconciliat cu sine şi cu lumea : cunoaşterea lui este un fapt, o creaţie, o acţiune, nicidecum o simplă
XIX
2*
nostalgie. ,,La sfîrşit. Ion Marina se gîndi că lui, de moartea sa. de propria sa moarte, nu-i era deosebit de frică, şi . nu pentru că şi-o închipuia totuşi îndepărtată ; ci doar de faptul de a nu-şi trăi'viaţa cum trebuie. în-tr-adevăr, un fapt, pentru că depindea de el.“
Şi romanele ulterioare sînt romane ale crizei şi iluminării : mecanismul nu se schimbă. însă criza şi iluminarea se motivează acum mai direct social-istoric. Şi în Vestibul, Interval sau Cunoaştere de noapte istoria era prezentă : ca un fundal, pe care drama personajului principal îşi proiecta umbra. Şi era vorba de o dramă a conştiinţei individuale. Vestibul sau Cunoaştere de noapte sînt romane speculativ-psihologice. Autoanaliza din cel dinţii e provocată de o iubire tîrzie, analiza din cel de al doilea de revelaţia morţii. Vinovăţia lui Ilea e abia pretextul declanşării memoriei afective ; oarecum ca şi a lui Liviu Dunca din Păsările. în Interval conflictul psihologic are o cauză socială : aici apar, chiar, termenii unui con fii ct politic. Păsările e un curat roman "social. într-un fel, relaţia se inversează acum, pentru ca. în Apa, romanescul acţiunii (ori chiar al aventurii) să absoarbă aproape Întreg interesul. Istoria invadează romanul (Apa fiind un roman istoric), iar transformarea care ocupă primul plan nu mai e transformarea insului, ci a societăţii. Destinul unei lumi ieşite din albie pune în umbră destinele indivizilor. Istoria era figuraţie în Vestibul sau Interval : indivizii devin figuraţie în Apa. în sfîrşit, în Racul nici măcar acţiunea nu mai e importantă : ci cauza, mecanismul, sistemul. în Apa ne mai preocupă ceea ce se petrece, în Racul ne preocupă purul determinism. Era oarecum de aşteptat că politicul va uzurpa într-o zi, în romanele lui Alexandru Ivasiuc, nu numai psihologicul, dar şi socialul, şi că eroul pro-priu-zis al ficţiunii va deveni sistemul însuşi al putc-rii. Locul individului l-a luat mai întîi masa, apoi mecanismul ; Vestibul e romanul unui individ care iubeşte, Apa, unul al masei în revoluţie, Racul, un roman al puterii. în Vestibul ne interesează reacţiile sau raţionamentele unui om, personalitatea, biografia sau eşecul lui. în Apa, destinul unei colectivităţi. în care personajele sînt purtătorii de cuvînt ai istoriei, suscitaţi de istorie, ca nişte
XX
încarnări temporare ale spiritului universal. în Racml, politica s« foloseşte de oameni ca de nişte oarbe instrumente. Grigorescu sau Piticu din Apa sini încă fiinţe diferenţiate psihologic, actori puşi să joace anumite roluri. Don Athanasics sau Migu'el din Racul sînt simple măşti dezincarnate, semne, simboluri şi, ]a rigoare, clişee. Despre eroii Păsărilor şi ai Apei putem încă repeta propoziţiile lui Thibaudet referitoare la romanul de c arac ter : .„Omul e dat cu un caracter prestabilit, iar ac ţiunile sale îi..urmează caracterul, aşa cum in romanul moralizator pedeapsa urmează greşelii sau cum, în stilul cu clişee, epitetul urmează substantivelor ştiute sau cum, în romanul realist burghez, ridicolul pitoresc urmează nerespectării convenienţelor*. Evoluţia prozei lui Alexandru Ivasiuc s-a bazat pe acest paradox : încarnarea socială sau istorică a personajului (doar proiectat. în primele cărţi, în istorie, ca pe un fundal ; îmbarcat apoi în istorie, situat, angajat) a atras dez-incarnarea lui psihologică. Tot Thibaudet a remarcat un fel de regulă de compensaţie : „Se poate afirma chiar că, pe măsură ce romanul împinge mai departe romanescul aventurii, o inevitabilă compensaţie il obligă să confere personajelor un caracter imuabil, să le constrînga mereu să simtă sentimentele şi să săvîrşească actele pe care cititorul le aşteaptă de la ele*. Şi adaugă cu oarecare cruzime : „Dar tocmai ac este caractere imuabile, aceste centre fixe de radiaţie romanescă, sînt nişte abstracţii*. Ceea ce este perfect adevărat pentru protagoniştii Apei. Nu şi pentru ai Racului, unde structurile ficţiunii realiste se deplasează spre cele ale parabolei şi unde protagonistul nu mai este individul, nici colectivitatea, ci însuşi sistemul inlăuntru! căruia oamenii se identifică practic cu funcţiile lor. Don Athana-sios nu mai are biografie : este pur şi simplu Dictatorul. Este regele din jocul de şah, aşa cum Miguel este nebunul şi sfetnicul
^ majestăţii sale, Lear şi Gloucester.
i în Păsările sînt* două romane într-unul singur : şi ambele relatează un eşec.
Romanul iubirii lui Liviu Dunea ne întoarce la istoria şi atmosfera clanului familial din Interval. Sînt în multe din cărţile prozatorului date pentru un amplu roman de familie, rămas
XXI
nescris, deşi proiectat cîndva în amănunte, un Buddenbrooks maramureşean ce ar fi început în secolul trecut (sau chiar mai devreme, dovadă superba nuvelă Corn de vînătoare) şi s-ar fi încheiat în zilele noastre, f Li viu Dunca a fugit de acasă, cînd era încă un adolescent, voind, aparent, să se elibereze de tutela clanului ; gestul în fond se motiva mai degrabă prin orgoliul de a reface pe cont propriu prestigiul modelului, al „marelui bărbat", bătrînul tribului. în copilărie, silit să doarmă în camera în care trăise şi murise bătrînul, şi-a învins frica de mobilele, tablourile şi icoanele sacre : atunci s-a ivit ura lui orgolioasă. Ca şi pentru Chindriş, familia simbolizează aici întîia întrupare a necesităţii absolute. Pînă şi evadînd, Liviu Dunca ar voi să-şi probeze propria personalitate împotriva constrîngerii acestei necesităţi. Romanul, pe acest plan, reia de cîteva ori acelaşi conflict, fiindcă viaţa lui Liviu Dunca e o continuă retrăire a momentului opţiunii. Pînă la un punct, în Păsările, ca şi în celelalte romane, autorul reface mereu, cum am văzut, la nivel individual ori social, biologic ori politic, opoziţia dintre necesitatejşi libertate. Liviu Dunca îşi va rata şansa de a fi liber din cauza incapacităţii de a se desprinde de propriul trecut. Ar voi s-o ia de la început : şi nu e în stare. Dragostea pentru Margareta e şansa ce i se oferă. însă el este dinainte înfrînt. Poartă în sine înfrîngerea ca pe o ereditate. Mai pregnantă decît în Interval este, în Păsările, cea de a doua faţă a lucrurilor : aceea morală. Două scene sînt esenţiale : aceea de pe şantier dintre Liviu Dunca şi Mateescu ; şi aceea dintre Dunca şi Cheresteşiu. în ele, chestiunea nu mai e pur şi simplu dacă înţelegerea necesităţii absolute este singura soluţie : ci dacă necesitatea însăşi reprezintă întotdeauna, etic, o justificare. Ideea lui Chindriş era că în istorie nu rămîn decît învingătorii, cei ce se adaptează legii, conformiştii din inteligenţă ori din instinct. Liviu Dunca, înfrîntul, pare a ilustra tocmai riscul contrar, al sabotării necesităţii. însă, cel puţin în scena cu Cheresteşiu, romanul este mult mai subtil şi confruntarea, psihologic pasionantă. în Interval ea era prea demonstrativă, ca un joc. Aici adevărul uman al protagoniştilor umple scena. Totul e
XXII
dramatic, memorabil, de o mare intensitate a sentimentului. Convins principial de dreptatea lui, Cheresteşiu e vulnerabil sufleteşte în faţa unui Liviu Dunca perfect onest şi riscînd totul pe o singură carte. „Sînt lucruri, ţine minte, ăsta e esenţialul — strigă exasperat Cheresteşiu — care trebuie făcute, pe care nu le înţelegem pe deplin, în fiecare clipă, dar nu ne pot fi explicate, nu avem căderea. Gîndeşte-te larg, la scară istorică.u Liviu Dunca răspunde : „Totul este foarte simplu. Nu trebuie distruşi nişte oameni nevinovaţi, nu trebuie să curgă sînge nevinovat. Atît. Totul este foarte simplu, să nu ne pierdem în cuvinte mari, în istorie. Să despărţim binele de rău, să nu facem răul, îl ştim, îl'bănuieşte fiecare, nimeni nu se înşeală cu adevărat.44 Pagini strălucite sînt cele despre ancheta şi arestarea lui Dunca, pe un şantier ce se metamorfozează în cîteva luni într-un lagăr politic. Proza are densitate şi adevăr, tragedia e simplă şi umană.
/Cel de al doilea roman, paralel, ilustrează oarecum aceeaşi id6e. Şi aici un om e învins în clipa în care, din slăbiciune, încetează să mai fie instrumentul ascultător al necesităţii. Pentru întîia oară de la debutul său, Alexandru Ivasiuc izbuteşte aici într-un tip de proză obiectivă, lipsită de tezism, lăsînd ideologia să se manifeste epic şi psihologic. Dumitru Vinea, directorul general al unei mari întreprinderi, este, spre deosebire de Dunca, insul menit să răzbată : ca şi Ion Marina, Paul Achim sau Gri-gorescu. E bărbatul energic, autoritar, cu o mentalitate de stăpîn. Noutatea psihologică constă în faptul că romancierul a ales pentru Vinea nu izbînda firească, potrivită caracterului său, ci îrifrîngerea. Mai exact : îl surprinde în pragul căderii. Ca, în Iluminări, pe Paul Achim, cu deosebirea că Paul Achim se va redresa în cele din urmă, va fi împiedicat de sistemul însuşi din care face parte să cadă. Grigorescu, el, este învingătorul net. Şi cel mai schematic din toţi. Ceea ce e autentic în cazul lui Vinea este deci ambiguitatea situaţiei în care se află. Autorul zugrăveşte minuţios întreg jocul de relaţii şi interese care conduce la prăbuşirea directorului general. Vulgara şi vigilenta Victoriţa, carieristul de tip nou, Domide, apoi cinicul Mateescu, o minte
XXIII
uriaşă pe un caracter pitic, sint personaje pline de relief literar, şi ele dovedesc că romancierul ştie uneori săi observe toate mediile, nefiind condamnat la psihologismul cazuistic din primele cărţi, ştie să analizeze relaţii sociale complicate, să înnoade conflicte, să sugereze mişcarea ascunsă, lentă, inexorabilă a marelui mecanism. El nu dă înapoi din faţa dificultăţilor unei astfel de proze — conduse pe mai multe planuri, cu psihologii diferenţiate şi care presupun atenta reproducere a unor limbaje diferenţiate' — decît o singură dată. Iată. Yinea îşi pierde postul ca urmare a loviturilor perfide pe care i le aplică Victoriţa şi Domide. Greşelile lui contează mai puţin. Cum nu vor conta în cazul lui Paul Achim în Iluminări. Romancierul zugrăveşte în definitiv „legea" care face din aceste personaje nişte biruitori şi nişte stăpîni : legea cere-i promovează şi menţine. Ar fi fost interesant să ni se arate cum aceeaşi lege a sistemului care l-a împins în vîrful piramidei, îl trage acum pe Vinea în jos, pînă la baza ei. Dar romancierul explică lucrurile mai simplu : Vinea însuşi renunţă brusc la luptă. E cuprins de remuşcări. Are un moment de sfîrşeală. Dar oare un om cu structura lui — aceea pe care romancierul însuşi a explicat-o — renunţă vreodată în acest fel la putere ? Aici e o contrazicere. Erodarea puterii lui Vinea nu e în realitate rezultatul unei fisuri neaşteptate în psihologia personajului : ci al unui concurs exterior de împrejurări. Căderea lui pare un abandon spontan : în realitate trebuia să fie o luptă.
/ Remarcabilă este în Păsările competenţa (literar vorbind) a /autorului în problemele unei lumi niciodată zugrăvită înainte. Romanul e epic solid, cu oarecare schematism psihologic, din cauza prea evidentei distribuiri de la început a rolurilor. Dar abia în Apa acest schematism devine supărător.
Apa este romanul cel mai puţin original al lui Alexandru Ivasiuc. Scris cu o anume precipitare, fără stăruinţă pe adevărul sufletesc al eroilor, destul de convenţional pe alocuri. Epic, el poate interesa mai mult decît celelalte. însă Alexandru Ivasiuc nu este în primul rînd un povestitor. Povestirile lui cele mai bune ilustrează de obicei o idee. Ele şi au adesea un caracter
XXIV
retrospectiv. în Apa acţiunea e bogata, cam fa-.ilâ, plina do reminiscenţe ale literaturii ele aventuri, cum sînt şi unele personaje. Banda lui Piticu organizează un comerţ clandestin în oraşul ameninţat de foamete. Piticu e caidul autohton din anii ’40. Şuluţiu e politicianul de tip vechi, inteligent, perspicace., dar depăşit de caracterul evenimentelor. Dăncuş e intelectualul idealist, comunist din convingere, însă fără ştiinţă politică. Gri-gorescu este pragmaticul. Dur, hotărît, nu face nici un singur pas fără să telefoneze la „centru1'. E omul aparatului, în ambele accepţii pe care le putem da • aici cuvîntului. Omul potrivit la momentul potrivit, guvernează prin decrete. Atractiv prin problematică, Apa e un roman istoric prea naiv estetic şi uneori îndeajuns de convenţional.
Superior este Iluminări, care reia, în egală măsură, psihologismul întîilor cărţi şi observaţia socială din următoarele. Eroul principal, Paul Achim, seamănă şi cu Ilea si cu Vinea. Este un mare specialist, în domeniul lui, ca cel dintîi, şi un om- puternic, un şef, ca cel de al doilea. Criza (Iluminări relatează o criză) are o dublă natură legată de dubla natură a protagonistului : Paul Achim e un savant care are brusc revelaţia mediocrităţii sale ştiinţifice şi un arivist care, după mulţi ani de la atingerea ţelurilor sale, vrea să se elibereze de compromisuri. Autorul încearcă, să coase cele două personaje într-o singură piele ; reuşeşte însă doar pe jumătate, şi anume atunci cînd ne arată îndoiala de sine a omului practic, a' conducătorului. Paul Achim rămîne mai aproape de Vinea decît de Ilea.
Inconsecvenţa iniţială are unele urmări. Ce se întîmplă cu Paul Achim ? El este deci un om energic, deştept, practic, care a luptat timp de douăzeci şi cinci de ani să creeze Institutul pe care îl conduce. S-a confruntat cu necesitatea momentului, şi necesitatea momentului a învins de obicei scrupulele personale. A trebuit să fie abil ca să răzbată. Să se alieze cu Niculae Gheorghe, o nulitate, şi să înlăture pe alţii care uneori nu erau deloc nulităţi, spre a rămîne puternic. Aceste bătălii continui pentru putere sînt mult mai vii în roman decît sînt bătăliile pentru ştiinţă ; înţelegem cum devine Paul Achim şeful cel
XXV
mare al Institutului, nu înţelegem cum devine savant. Dar, iată, Institutul există, ca o operă a lui aproape personală ; iar pe el nimeni nu-1 mai contestă ca şef. Cînd, tocmai acum, ca şi în cazul lui Vinea, se produce fisura. Ea trebuie să plece din două direcţii, dată fiind natura dublă a personajului. La un congres internaţional, unde o lucrare a lui Paul Achim e primită cu indiferentă simpatie, doctorul Euwe, marele specialist mondial al domeniului, trece el însuşi foarte uşor peste contribuţia ştiinţifică propriu-zisă, preferind să se întreţină cu autorul despre pescuitul păstrăvilor în România. Acesta este întîiul motiv al crizei. Al doilea, aproape simultan, este dragostea (ca şi în Vestibul sau Păsările) pentru o tînără cercetătoare din Institut. Timp de cîteva nopţi, Paul Achim îşi revede trecutul — deprindere a tuturor personajelor lui Alexandru Ivasiuc. El înţelege că a învins fiindcă a ştiut să transforme, la momentul oportun, problema ştiinţei lui foarte precise dintr-o problemă a adevărului într-una a voinţei, reuşind totodată să se afle dincolo de bine şi de rău, cum îi va spune Stroiescu, unul din raisonneur-ii romanului. Paul Achim începe prin a fi un „activist44 şi sfîrşeşte prin a fi un „tehnocrat44. Iar criza lui survine prin ‘repunerea bruscă a întregii evoluţii într-o lumină morală : şi nu numai o morală a omului de ştiinţă, dar şi una o omului în general, disputat între necesitate şi libertate, între greşeala rodnică şi adevărul steril. Cele două convorbiri cu doctorul Stroiescu sînt scene cheie în roman. Paul Achim se hotărăşte să treacă Institutul pe care îl conduce printr-o analiză la fel de drastică precum aceea la care s-a supus pe sine : să-l schimbe, schimîndu-se. însă se izbeşte de un sistem care se comportă în virtutea propriei inerţii : Institutul e, pînă la un punct, creaţia lui Paul Achim, dar el există şi rezistă voinţei lui Paul Achim.
Omul voinţei pure, care a răzbătut fiindcă a modelat lucrurile conform voinţei sale, fiindcă şi-a impus forţa, e învins de obiectivitatea pură, ca expresie reificată a acestei voinţe. Se poate constata că totul se reduce la un conflict de putere, de menţinere a unei ierarhii prin schimbarea relaţiilor (Bobeică C. Bobeică e departe de a fi un naiv cu diagrama lui fabuloasă !), şi mult mai
XXVI
puţin la o chestiune de ştiinţă. Drama lui Paul Achim nu e a savantului, ci a politicianului ; sau, oricum, raporturile care îl constituie pe cel din urmă interesează pe autor mai mult decît cele care-1 constituie pe cel dintîi. Se poate afirma despre Paul Achim că nu are biografia crizei lui : el este un fel de doctor Ilea care trece prin criza lui Vinea, un savant care face o criză a puterii. Ca să nu mai spun că trecutul lui — care îl apropie de Liviu şi de Paul Dunca — motivează prea puţin sau deloc comportamentul tînărului om de ştiinţă din anii '50. Autorul are de la o vreme o veritabilă fixaţie pentru originea personajelor sale, toate părînd a coborî din aceeaşi unică familie din nord. Paul Achim era cel mai puţin potrivit pentru a juca rolul de vlăstar al neamului Dunca. Datele lui sufleteşti revelă o cu totul altă ascendenţă. Celelalte personaje, ele, nu mai cunosc ambiguitatea. Tipul lor de comportament e strict condiţionat de rolul pe care-1 joacă în confruntarea de forţe. Niculae Gheorghe e omul de al doilea rang, tenace şi dur ca oţelul : biografia îl va confirma. Puternica scenă cu spălatul podelelor în clasă, cînd tenacitatea copilului învinge isteria învăţătoarei, reprezintă o dovadă. Şi Tatiana Dobrescu, şi Dinoiu, şi Profesorul sînt simboluri ale unui joc de forţe şi nimic altceva. Conflictul esenţial în roman este deci acesta, reflectînd un raport mai general, dintre adevăr şi putere, dintre individ şi istorie (ca şi în Apa sau Păsările). Prin Dinoiu, romancierul schiţează chiar, la un moment dat, o profundă şi originală teorie a luptei contra memoriei, care ar fi procedeul de autoapărare al fiecărei societăţi aflate la începuturile ei şi care caută să se consolideze culţivînd relaţiile simple şi transparente, mecanismele ce au ca model reflexul condiţionat ori cauzalitatea mecanică ; ulterior, memoria e regăsită (fără capacitate de a înmagazina informaţia nu există progres) şi aceste relaţii redevin opace şi misterioase, iar Dinoiu, din profetul luptei cu memoria, devine deţinătorul memoriei, omul care ştie tot, arhivarul istoriei.
Trebuie să observăm că, învingători sau învinşi, eroii de felul lui Paul Achim atrag în chip evident pe autor în aceste ultime romane. El are o ciudată fascinaţie faţă de autoritate şi faţă de
XXVII
personajele care o reprezintă. Cel dinţii din serie este J.on Marina din Cunoaştere de noapte, dacă lăsăm la o parte pe T. M. din Internai şi toate variantele ulterioare ale acestui şef de trib. Ti urmează Yinea şi Sebişan în Pasările. Piticu în Apa, Grigorescu în Apa şi în Iluminări (reluare semnificaţi val pentru incapacitatea psihologică a scriitorului de a se desprinde de unele personaje), Paul Achim, tot acolo, şi, in Racul; cel mai impunător dintre toţi, Don Athanasios. Cu toate deosebirile dintre ele (de condiţie socială. de moment istoric), aceste personaje se comportă oarecum stereotip. Sub privirea lor autoritară sau la o simplă mişcare a mîinii, secretarele intră în părnînt, subalternii se schimbă la faţă. Toţi sînt oameni impozanţi ca statură şi dominatori ca voce. Au birouri fastuoase, automobile la scară, relaţii utile. Autorul pare obsedat pînă şi de ticurile lor. Nici vorbă, asistăm în romanele lui Alexandru Ivasiue la constituirea unei „mitologii*4, a puterii. Paradoxul este că această mitologie rezultă dintr-o foarte metodică încercare de demistificarc a mecanismului politic. Puţini scriitori la noi au fost mai preocupaţi de acest mecanism clocit Alexandru Ivasiue şi puţini l-au analizat mai lucid. Romanul politic, dacă luăm cuvintele în accepţia firească, e o specie relativ nouă. Balzac zugrăvea ascensiunea economică, nu pe cea politică. în romanul politic banul şi averea sînt înlocuite ele funcţie şi de putere. Arivistul era în secolul XIX un îmbogăţit. Ei devine în secolul XX un- conducător. Importanţa socială i-o dă prestigiul funcţiei, nu al averii, şi el se distinge prin exercitarea putorii mai degrabă decit prin manevrarea banului. Rastignnc putea ajunge cel mult milionar ca baronul Nucingen. Astăzi ambiţiosul visează să devină patriarhul lui Marquez, aşa cum Miguel în Racul visează să fie într-o zi un alt Don Athanasios. însă puterea implică, la Alexandru Ivasiue, un ritual şi un spectacol. Mitologia de aici ia naştere, din ritualizarea gesturilor, din spectacolul prerogativelor şi al insemnelor. Ca orice spectacol, şi acesta presupune o regie. Corn de vînătoare relatează în esenţă un joc, perfect regizat, al puterii care se exhibă d istmul iad u-se şi se truchează tocmai spre a-.şi dovedi mai bine eficienţa. In finalul Iluminărilor, Paul Achim pune la cale o înscenare. Piticu oferă
XXVII I
celui care l-a trădat mijlocul de aşi regiza sinuciderea. Aşa cum îşi are instrumentele, mitologia puterii îşi are şi locurile ei privilegiate. Piticu va cumpăra vila GrodJ pentru a da bandei pe care o conduce sentimentul măreţiei şi al notabilităţii. Nu-i ajung banii, are nevoie de aparenţele somptuoase pe care i le oferă uriaşele încăperi, mobilele, sfeşnicele şi tablourile baronului. Casa lui Şuluţiu e un sanctuar. Nimeni nu pătrunde aici decît în vîrful picioarelor, sfaturile se rostesc în şoaptă. Şuluţiu însuşi e enigmatic şi ermetic ca un Budha. Aceste case, ca şi reşedinţa lui Don Athanasios din Racul, sînt veritabile „centre de decizie*. Soarta unui oraş provincial sau a unui stat întreg se hotărăşte în culisele lor. Este, desigur, o latură de naivitate in mitologia lui Alexandru Ivasiuc. Dar cel mai neaşteptat lucru la el este că, obsedat să demistifice mecanismul politic, l-a învăluit adeseori, conferindu-i o aură de mister care îl face aproape inexplicabil ; că, în sfîrşit, voind să-l demonteze piesă cu piesă spre a-i învedera funcţionarea, s-a lăsat sedus de retorica lui.
Racul este un roman politic. Urmăreşte să analizeze tehnicile preluării puterii. liste însă. şi romanul unei mitologii politice. Ultima carte a lui Alexandru Ivasiuc pare scrisă spre a ilustra acest paradox.
Autorul imaginează o republică latino-americană unde are loc o lovitură de stat. Scopul lui este să descrie nu atît raţiunile politice ale putchului, cit tehnica lui efectivă ; luînd abia apoi în considerare posibilele atitudini faţă de problema politică a puterii intr-un asemenea context specific. Acestea sînt, simplificând, în număr de patru : înainte de orice, fireşte, dictatura militară pusă la cale de Don Athanasios, eminenţa cenuşie a regimului local ; anarhismul sau, cu un termen mai recent, „gauchismul", reprezentat de Benevisto şi de tovarăşii săi ; terorismul pur, de comandouri şi de organizaţii paramilitare, exemplificat prin grupul lui Tahereh ; în sfîrşit, prin Miguel, care şi-a renegat convingerile de stînga devenind secretarul privat al dictatorului, este ilustrată (nu însă teoretizată, ceea ce se poate reproşa autorului unui roman în care teoreticul precumpăneşte) dilema ideologică a liberalismului burghez, individualist şi de-
XXIX
mocrat, atras tot mai mult în a doua parte a acestui secol în sfera totalitarismului, sfîşiat între nostalgia idealurilor lui din tinereţe şi fascinaţia forţei poîitico-militare.
Acesta fiind spectrul, să-l examinăm mai îndeaproape. Don Athanasios este teoreticianul loviturii de stat ca acţiune tehnică bazată pe calculul cel mai precis al mijloacelor şi înlăturînd orice „mitologie* politică. (IŞ1 spune : „Scoţînd deci din vocabularul nostru noţiunile de individ, răspundere, justiţie, le vom înlocui cu noţiunea atotcuprinzătoare de tehnică. Clar gîndită, obscur resimţită. Operaţia va avea o precizie in-gi-ne-reas-că‘l.) Pragmatismul lui Don Athanasios refuză aparent orice ideologie: „nu simţea niciodată nevoia — observă autorul — justificărilor mitologice, el trăind în lumea pură a esenţelor care pentru el erau mai presus de orice : Mijloace, Metode, Tehnică, aşa cum le sade bine ideilor forţă." El proclamă deci raţiunea politică pură. Prozatorul insistă asupra acestui lucru. însă el se lasă prea uşor tentat de pragmatismul ingineresc al lui Don Athanasios, neluînd în seamă aproape deloc faptul că pînă şi absenţa declarată a ideologiei reprezintă în politică o ideologie. Limbajul însuşi al dictatorului este contradictoriu. în acelaşi discurs, el afirmă cinic forma goală, necesară, a declaraţiilor regimului militar (pretinzînd de la primul ministru o proclamaţie „scurtă, cuprinzătoare, care să spună totul fără a declara nimic“) şi face totodată pură demagogie („pentru că noi, desigur, dorim o democraţie adevărată*). în genere Don Athanasios este prea explicit, iar întreg întîiul capitol este ideologiceşte naiv. Chiar dacă Don Athanasios e un dictator de tip militar şi nu- un fascist, acest raport între intenţiile reale şi cele mărturisite trebuia să rămînă intact. Don Athanasios, care în fond nici nu era necesar să apară nemijlocit în roman, dacă ar fi fost să-şi ilustreze pînă la capăt ideea, e robul viziunii cam schematice a autorului : literar, îşi semnifică situaţia cum ar purta o mască. E, aşadar, Dictatorul : calm, dominator, absorbit în gîn-duri ca un Budha, coborîndu-şi cu lehamite pleoapele obosite ori de cîte ori colegii lui nu-i înţeleg subtilităţile, retras ca un mare sobol în vizuina lui, căci — boală a tiranilor la bătrîneţe — suferă de fotofobie. în al doilea rînd, modelul însuşi de organizare
XXX
politică a statului în care se petrece lovitura lui Don Athanasios rămîne oarecum nelămurit în Racul, ceea ce are consecinţe pentru raportul de forţe, în ansamblul lui, între militari şi celelalte tendinţe. Unele elemente superficiale ne indică o democraţie burgheză ; altele un regim totalitar. Benevisto sau Tahereh, aflînd de iminenţa terorii, cred a fi o provocare, căci se simt la adăpost. „Acţiunea noastră este legală, admisă de legi şi de constituţia ţării, spune Benevisto. Dacă te-am crede, înseamnă că ori am acţiona ca nişte oameni ce se abat de la legi şi astfel am dovedi lipsa noastră de loialitate, autoacuzîndu-ne de o conspiraţie care nu există acum, ori poate am acţiona şi mai prosteşte/4 însă, în concepţia aceluiaşi, Don Athanasios e un Papa Doc, manevrînd fără dificultate guverne fantomă. Lovitura lui de stat (deşi aflat* în putere) seamănă cu teroarea instituită la Florenţa de Lorenzo de Medici după eşuarea atentatului, cu deosebirea că lipseşte motivul imediat. Ne întrebăm ce o determină, dacă nu ce o justifică. Spre a nu părea un joc gratuit (în care fantezia prozatorului se lasă antrenată ca într-o aventură), era bine să se explice situaţia de pornire şi, desigur, cauzele precipitării militarilor. Benevisto e, la rîndul lui, dogmaticul, rigidul promovator al unei politici mai mult destructive decît' revoluţionare. Şi (ceea ce-1 pune pe o poziţie de inferioritate faţă de Don Athanasios) are o foarte precară cunoaştere de oameni. Omul lui e abstract şi nefondat psihologic. Ne întrebăm din nou dacă e vreo relaţie între el şi grevele muncitoreşti izbucnite cam abrupt în finalul romanului. Tahereh, în fine, aparţine mentalităţii terorismului de cel mai nou tip : ca şi prietenii ei, îşi execută duşmanii politici fără nici o judecată şi fără nici o pregătire. (Acest pragmatism politic absolut este, în paranteză fie spus, detaşarea unei singure laturi din filosofia de viaţă foarte complexă a părinţilor acestor copii teribili : Erduran sau Safar, ei, încearcă să împace pragmatismul cu o filosofie transcendentalistă, activitatea economică cea mai obişnuită cu o religie bazată pe contemplarea Unicului. Patru zile din săptămînă, ei sînt directori de bănci ori de fabrici, politicieni periculoşi, practici, necruţători ; celelalte
XXXI
trei, sînt asceţi cufunda^ în visare religioasă pe vîrful muntelui sfînt.)
Aceste doctrine (şi reprezentanţii lor) se confruntă prin intermediul lui Miguel, lînărul ambiţios, fără scrupule, fascinat de putere şi de persoana lui Don Athanasios, un Răstignac animat de ambiţii politice. îşi petrece ziua de dinaintea aplicării planului terorist plimbîndu-se prin oraş. Sentimentul care-i umple inima de o fericire neliniştită este aceia al iniţiatului : stfe ceea ce toţi ceilalţi ignoră. Tată întind stadiu al emoţiei Ivii. Neliniştea provine din încrederea pe care i-a acordat-o Don Athanasios : t a fost opoziţionist, Miguel ^ar putea profita de libertatea lui ca să şi prevină tovarăşii. Treptat, ea face loc unei ambiguităţi a conştiinţei, Miguel fiind pe rînd îndemnat să-i avertizeze pe ceilalţi de pericol şi să se reîntoarcă la comandament de unde urmează să controleze el însuşi operaţiunea. Dacă această agitaţie provine mai c-urînd din orgoliu decît din onestitate (orgoliul de a arăta că şiiejy personajul nu e totuşi analizat sub raport psihologic. Să notez că în Racul psihologismul, care mai persista în Iluminări, e înlăturat. Racul e de la un punct um roman cu personaje unidimensionale, fără substanţă psihologică propriu-zisă, mai degrabă exponenţiale : predomină un vizionarism de esenţă ncga-tiv-ironică, utilizînd forme ale parabolei, satirei expresioniste şi mitului. Această modificare a structurii epice, în sensul prozei moderne a lui Canetti, Diirrenmatt şi a altora, nu e fără legătură cu problematica însăşi a romanului, - în care elementul principal constă (indiferent despre care din cele patru căi de cucerire a puterii am vorbi) în dispariţia individualismului. Drama lui Miguel (un om fără însuşiri, ca şi Ulrich al lui Muşii) este tocmai aceea a unui individualist captivat de totalitarism, de ideologia de dreapta, dar incapabil să reziste pînă la capăt noii lui vocaţii. In această metamorfoză eşuată, Don Athanasios joacă rolul ispititorului : el e diavolul şi are, ca toţi diavolii, exact înfăţişarea pe care epoca o pretinde. De la boiernaşul de ţară cu surtuc vechii, la tehnocratul fotofob este tocmai calea de la diavol, ca expresie a individualismului mic-burghez, la diavol ea emanaţie a statului misterios şi arbitrar. Don Athanasios, dealtfel, proclamă dispa-
XXXII
riţia indivizilor şi a valorilor moral-ideologice pe care burghezia le cultivă de cîteva secole. Rămîn ceea ce el numeşte persoanele : executori anonimi ai puterii statului. Teroarea instituită de Don Athanasios are ca scop crearea cadrului politic pentru noua lume de roboţi. El îl pune pe Miguel la încercare : îl obligă să facă experienţa aleatoriului. Voind să-si anunţe prietenii, Miguel reuşeşte doar să-i dea pe mîna călăilor. Pentru ca absurdul sâ pară deplin, el însuşi e pe punctul de a fi omorît din greşeală de un soldat. O oră mai tîrziu, resimţind încă în umăr lovitura patului de armă, preia conducerea întregii acţiuni teroriste. Dacă romanul nu e destul de motivat, de plauzibil, sub raport epic, ilustrează perfect în schimb ideea aleatoriului în viaţa politică. Numit în aceeaşi noapte coordonator pe lîngă primul ministru, Miguel se trezeşte înconjurat de birouri, aparate,, telefoane şi alte mijloace de comunicare — totul semănînd a decor funcţional şi deopotrivă halucinant. Robotul între roboţi ; kafkianul Joseph K. a reuşit să.pătrundă în Castel. Dar, iată, Castelul, privit dinăuntru de Miguel, e la fel de absurd ca şi privit din afară de către, modestul arpentor din romanul lui Kafka. Obsesia lui Miguel sînt curţile interioare, ca nişte puţuri întunecate, zidurile oarbe, calcanurile : metafore ale iniţierii absurde. Iniţiatul ce se plimbă fericit pe străzi (fiindcă avea orgoliul secretului lui) devine dementul din final, strivit de Marele Mecanism al puterii pe care a vrut atîta să-l cunoască, maşinărie colosală într-o lume reificată. Individul a murit, trăiască Robotul ! înainte de a muri, Miguel are viziunea unei lumi de crustacei monstruoşi, din puterea cărora nu există scăpare, şi pe a lui Don Athanasios însuşi, întunecatul mare bonz al crustaceilor : „Unul dintre soldaţi îl privi cu adevărat, în trecere, cu indiferenţă, şi Miguel observă că are şi acesta ochii mări, rotunzi şi bulbucaţi ai animalelor antediluviene. Nu era un soldat, ci un rac, şi peste buzele subţiri, întocmai ca la străvechile animale, îi crescuse o mustaţă pleoştită, ca şi antenele în repaos ale racilor. Soldatul îşi întoarse cvi absolută indiferenţă ochii săi de crustaceu de la Miguel şi mîna îi mai apucă o banană pe care cu o mişcare înceată o*duse la gură şi o muşcă, mesteeînd-o încet, ca şi cînd ar fi rumegat-o. Nici un pericol, ei ştiau că degeaba ar trage,
XXXIII
în faţa lor, privindu-i, stătea un alt rac, însuşi marele rao nemuritor. In clipa aceea îşi aminti de frica de lumină a lui Don Athanasios şi de încă un amănunt, pînă atunci trecut cu vederea, ca neavînd nici o semnificaţie. Exista în biroul patronului său un zgomot, continuu, de apă, ce venea de la un aparat ce punea în mişcare un mic jet care susura într-una. Aha, îşi spuse Miguel, întunecatule, ascunsule sub pietre, acvaticule ! în sfîrşit, te ştiu, te-am descoperit. E drept, cu o clipă mai tîrziu decît trebuia, nu înainte de a fi devenit şi eu ca tine.4*
Romancier original, cu imaginaţia ideii, modern în obsesiile sale, deloc provincial (în sensul în care provincialism înseamnă în cultură închidere, suficienţă, indiferenţă la problemele lumii, evazionism şi paseism), Alexandru Ivasiuc şi-a încheiat cariera în plină maturitate. Era unul dintre scriitorii cei mai de seamă ai generaţiilor noi, minte strălucită, din acelea care se nasc rar, la capătul unor lungi procese de acumulare şi cristalizare. La nici patruzeci şi patru de ani, după zece cărţi, era capabil să mai scrie încă o dată pe atîta. El însuşi se gîndea tot timpul nu la ce lăsa în urmă, ci la ce urma să facă mâi. departe. Era omul proiectelor grandioase. Şi dacă lui nu-i mai e dat să realizeze vreunul, ne consolează ideea că scriitorii inteligenţi, vii spiritual şi cultivaţi cum era Alexandru Ivasiuc, sînt de obicei meniţi să joace rolul unor pionieri sau reformatori ai literaturii. Cărţile lui deschid un drum în romanul românesc.
NîCOLAE MANOLESCU
NOTA BIOBIBLIOGRAFICA
Alexandru Ivasiuc s-a născut la 12 iulie 1933 la Sighetul Marmaţiei. A făcut clasele primare la Bucureşti, la o şcoală de pe str. Mîntuleasa (1940— 1944). Prima clasă de liceu a urmat-o la Bucureşti, la liceul Matei Basarab, iar din clasa a doua pînă la absolvire (1951) a frecventat cursurile liceului Dragoş Vodă din Sighetul Marmaţiei. între 1951-1956, studii neterminate de filozofie şi medicină. Din 1970 pînă în 1974, a îndeplinit succesiv următoarele funcţii : redactor-şef al Editurii Cartea românească, secretar al Uniunii Scriitorilor, director al Casei de filme 1. Şi-a pierdut viaţa în timpul cutremurului din 4 martie 1977.
A publicat zece cărţi :
1967 Vestibul, roman, Editura pentru literatură — Premiul Uniunii Scriitorilor.
I96& Interval, roman, Editura pentru literatură — Premiul revistei România literară.
1969 Cunoaştere de noapte, roman, Editura pentru literatură.
XXXV
3*
21
1970 Păsările, roman, Editura Cartea românească — Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei, Premiul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste.
1972	Radicalităte şi valoare, eseuri, Editura Eminescu.
Corn de vînătoare, nuvele, Editura Dacia.
1973	Apa, roman, Editura Eminescu.
1974	Pro-domo, eseuri, Editura Eminescu.
1975	Iluminări, roman, Editura Eminescu,
1976	Racul, roman, Editura Albatros.
N. M.
PĂSĂRILE
PROLOG
Măcar de-ar exista un viitor. încă foarte ceţos, cu o mie de posibilităţi, dintre care unele chiar dezastre. Aşa ar fi trebuit să înţeleg de la început, cînd mi-am schimbat planurile, cînd am încercat să fug tocmai de concluzia care se impunea de la sine. însă mi-am pierdut cumpătul, cumva am crezut că totul se poate evita. Şi acum, din înţelepciune şi laşitate, din amîndouă motivele, mergi nd- mînă în mînă, va trebui să fug, înţelegînd prea bine ce înseamnă asta : să nu ai viitor, în acest sens. Să înţeleg totul pînă la capăt, în faţa mea viitorul să nu fie decît o repetare de zile aproape identice, orice s-ar întîmpla în jur, orice s-ar întîmpla cu mine, în bine sau în rău.
Ar fi trebuit să primesc totul cu calm, acum cîteva săptămîni (cîteva nu, doar două), ar mai fi fost posibil. Insă m-am speriat, acesta este cuvîntul. ‘
Cum stăteam în baie, lăsînd apa să-mi şiroiască pe umeri, satisfăcut că vacanţa a venit, că voi pleca la mare, ca în fiecare an, şi gîndindu-mă cu minuţie la plăcerile eare mă aşteaptă. Din primul moment? m-am gîndit Ia doamna mea în verde, pe care urmează s-o privesc în fiecare zi, exact la aceeaşi oră, aproape cronometric punctuală, purtînd cu ea aceeaşi calitate a luminii, a razelor
»
piezişe ale soarelui, care păreau să cuprindă întunericul nu dincolo de ele, ci ieşind puţin chiar din interiorul lor. Trecea în fiecare după-amiază, privind drept înainte, de aceea nu i-am văzut faţa niciodată (şi nici n-am dorit), exact pe dunga subţire de nisip scăldată de valurile mai lungi de seară. Pe cap cu aceeaşi pălărie mare, de paie, care-i umbrea^ obrazul, într-o mînă cu sandalele şi cu cealaltă ţinută la aceeaşi depărtare de corp, ca pentru echilibru, înaintînd cu picioarele goale scăldate din cînd în cînd de valuri, în acelaşi costum verde, puţin decolorat, ca şi cum ar fi repetat uşoara uscăciune a frunzelor de la sfîrşitul verii, aşa cum şi ea era la sfîrşitul maturităţii, înainte de a îmbătrîni, în ultimul precar echilibru, cînd toate obiceiurile sînt consolidate şi se realizează de la sine fără efort. înainta totdeauna de la dreapta spre stingă, la aceeaşi oră, şi silueta ei avea eleganţa uşoară a unei femei orientale care poartă o greutate pe cap. Plaja era aproape golită, nu se vedeau decît umbrele alungite ale unor întîrziaţi, şi eu nu plecam, aşteptînd să apară, fără să o întîmpin cu privirile, avînd răbdarea să intre de la sine, fără să fac măcar efortul de a întoarce capul, fără să schiţez vreo intenţie. Aşteptam să vină sfîrşitul zilei, odată cu ea, şi mai ales altceva. De fiecare dată, semănînd fără greş cu ea însăşi, în fiecare zi şi în fiecare dintre anii 'din urmă, egaliza timpul, topea culoarea şi evenimentele intervalului, ca o demonstraţie de egalitate perfectă a momentelor. Cu faţa umbrită, doar silueta înaintînd în aceeaşi direcţie, dinspre acelaşi loc, nu avea nici o calitate, nici o caracteristică, în afară de aceea că semăna pînă la identitate cu ea însăşi, şi această identitate se întindea şi peste mine, mă învăluia plăcut şi protector. Marea nu avea diferenţe de culoare, nu reflecta un alt cer, ci mă făcea să mă simt pur şi simplu la mare, în vacanţă, înaintea şi în spatele meu, în timp, desenîndu-se aceeaşi egalitate liniştitoare, durată fără durată.
4
N-o urmăream după ce-mi dispărea din cîmpul vizual; n-o recunoşteam niciodată în staţiune, într-o altă îmbrăcăminte decît în costumul de baie verde pal, aşezat fără contraste violente pe pielea bronzată fără agresivitate. N-aş fi căutat niciodată să o cunosc, sa o aud vorbind, să trebuiască să văd cum se deosebeşte ca stare de spirit, să-i ascult variaţia frazelor, obligaţia de a spune mereu alte cuvinte, de a folosi o punctuaţie şi o intonaţie care ar fi fragmentat-o şi ar fi rupt totul în jur. Nu voiam să-i văd ochii lucind în momentul în care m-ar fi recunoscut, silind capul să-şi schimbe atitudinea fie şi doar pentru un salut. Preferam trecerea ei constantă, topind anii, oricărei fraze, chiar geniale, oricărei atitudini, chiar încărcată de cea mai adîncă fermitate, oricărei senzaţii de corp cald, învăluitor, aşa cum s-ar fi putut ghici din unduirea lui, din culoarea lui de miere proaspătă. Prin ea, vacanţa mea avea o adevărată semnificaţie, mă bucuram deplin că era cu adevărat simbol, siluetă şi nimic altceva.
Mă gîndeam la doamna în verde, începusem să mă bucur de sentimentul plin de siguranţă pe care mi-1 trezea, cfe egalul amestec de perfect aşteptat şi total necunoscut ce-1 năştea în mine. încă mi-era vie în minte cînd am început să mă şterg şi mi-am dat seama cu mai mare acuitate de ceva ce era mai vechi, chiar dacă trecut cu vederea. Intre comanda mişcării şi mişcarea însăşi se insinuase un mic interval, trebuia învinsă la fiecare gest o uşoară inerţie, de-abia perceptibilă, a propriului meu corp. Intre mine şi el se născuse o mică înstrăinare, nu mai asculta de comenzi, aveam conştiinţa unei diferenţe, a unei mici deosebiri. Eu încetam să mai fiu perfect eu îns&mi, unitar, corp şi comandă nervoasă. Nu era, şi nu este desigur, decît o mică oboseală, urma unei oboseli, dar alta decît vreodată înainte. Nu mai eram obosit de ceva anume, de un efort ; oboseala era pură, născută de la sine, urma să nu mai treacă nici-
5
odată, ci doar să crească, pentru că nu avea nici o legătură cu odihna. Dimpotrivă, după un efort, după o muncă susţinută, sînt cu adevărat obosit,, şi atunci noua, adevărata, pura mea oboseală dispare ascunsă de cea comună. Ştiu că această înstrăinare va creşte mereu, fără nici o retragere, va fi tot mai pură, pînă ce înstrăinarea va fi totală. Era un prim semn- al existenţei în mine a deplinei autonomii a corpului ce se va supune nu voinţei mele, inexistente, ci doar propriilor sale legi de corp fizic şi chimic. Atunci, fără să mă gîndesc la asta, m-a apucat frica. Din faţa ochilor încă nu-mi dispăruse imaginea doamnei în verde şi, fără să-mi dau seama, am perceput doar o legătură între noua şi pura mea oboseală şi silueta ei. De data asta n-am mai perceput-o ca o plăcere care mă aşteaptă, ci sensul ei afectiv s-a schimbat. Din acea clipă şi-a cîştigat şi ea o anumită autonomie, nu mai apărea şi dispărea pentru că doream eu să mi-o amintesc. A început să treacă, de la sine, cu aceeaşi regularitate, mereu de la dreapta spre stînga, din acelaşi loc neprecizat, spre acelaşi loc fără importanţă pct.tru mine. Nu trecea doar o singură dată, în *fiecare zi. ci îşi adunase trecerile şi zilele şi anii, dispărea ca să apară din nou, tot neprecizată, exact pe ultima linie a uscatului, peste terenul instabil săpat deasupra şi din interior de mare, peste nisipul udat şi surpat de valurile şerpuind prelungi, mersul ei lăsa urme pe care nu le mai regăsea la trecerea următoare. Păşea de fiecare dată, cu capul acoperit de aceeaşi pălărie mare, care-i ascundea trăsăturile, nu se putea spune nimic despre ea, cu aceeaşi graţie care de data asta mi se părea doar că ascunde un mers nesigur, ca o femeie de circ plimbîndu-se pe sîrmă. Iar trecerea ei continuă era de o imensă monotonie, mereu aceeaşi, de la dreapta spre stînga. Constanţa ei era acum plictiseală, cel puţin plictiseală, după cum dintr-o dată am înţeles cît de monotone erau toate zilele acelea, şi mîncarea din satul de pescari. Oricare ar fi
6
fost bucatele gătite, ele purtau acelaşi gust învechit; acumulat de ani în cratiţe, cu gust de peşte, reducînd doar la un iz toate speciile de peşti, unificînd fără greş toate felurile, toate zilele. O singură şi monotonă mîncare.
Doamna în verde continua să treacă, de o greţoasă constanţă, cu aceleaşi mişcări nesigure pe pămîntul prelins şi avea legătură cu gustul unic al mîncării. O urmăream, fără s-o pot înlătura, devenea chiar mai pregnantă, atît de conturată încît nu mai ştiam dacă e aici, acum, sau e o amintire, sau mai ales dacă nu e o invenţie a mea, care n-a existat niciodată. Limita dintre imagine şi realitate se ştersese, nu de tot, suficient ca să nu ştiu dacă am văzut-o sau nu, să n-o pot clasifica, şi apoi pregnanta ei irealitate se strecură şi asupra altor lucruri. Nu mai eram sigur de timpul meu de la mare, de toate zilele şi anii aceia, cînd am aşteptat-o. Trecea mereu, de la dreapta la stînga, egală cu sine, faţa nu i se putea vedea, acoperită de umbră, corpul ei obsedant nu avea carne şi oase, nu era decît o siluetă. Anii, unificaţi plăcut odinioară, păreau doar o aşteptare a ei, ca să fie goliţi şi ireali, n-o puteam uita, n-o puteam şterge din faţa privirilor mele întoarse spre un nesigur înăuntru. Braţele sale îi erau la fel de îndepărtate de trup.
Nu mai eram sigur nici de locul bine precizat unde o văzusem de atîtea ori, şi atunci, cînd nu mai zăream din ţărm decît dunga subţire şi fără continuare pe care păşea surpînd nisipul umed în valuri- (în apă, pentru că nu se ştie exact de unde vine, nu-mi mai dădeam seamă), a apărut un alt cer, nevăzut de mine cu adevărat niciodată. In acelaşi sens cu doamna în verde, mereu de la dreapta spre stînga, deasupra, zburau păsări mari de apă, lovind grebi aerul încărcat de sarea mării cu aripile lor mari. Nu se ştia de ce specie erau, toate aceste păsări, doar păsări, semănau între ele, nu erau decît mari siluete în zbor, la fiecare trecere se înmulţeau, erau suma mărită a tuturor
7
păsărilor pe care le văzusem vreodată zburlnd. Sute şi sute, fără număr, acoperind cerul, îngroşînd umbra ce învăluia faţa femeii, treceau deasupra în acelaşi sens, dispăreau doar ca să apară din nou, atît de multe încît nici nu mai aveau unde să zboare şi băteau aerul în loc, încercînd să se menţină în spaţiul împuţinat de mulţimea lor. Erau atît de prezente încît imaginea lor s-a împlinit cu auzul loviturilor de aripi, un zgomot gros ce nu avea nimic din uşurinţa şi seninătatea care ţi-o amintesc păsările în zbor. Era o bătaie de aripi sufocantă, ce mai degrabă îţi aducea în minte greoaiele spasme din urmă ale marilor cocoşi Rhode Island sacrificaţi pentru ospeţe. Doar doamna în verde, fără faţă cunoscută, trecea mereu de la dreapta la stînga, şi nu puteai şti dacă este amintire sau invenţie, şi atunci cine a inventat-o atît de prezentă şi autonomă, atît de constantă ?
Deşi, nu erau halucinaţii. Nu credeam nici o clipă în realitatea fermă a ceea ce se perinda prin faţa mea, mă înconjura, se amesteca într-un fel cu gustul monoton al mîncării cu iz de peşte iară nume. Tocmai aici era greutatea, nu credeam, vedeam, dar ştiam că n-a existat niciodată. Nu mai eram sigur nici de ceea ce am văzut cu adevărat. Şi nici nu puteam, nu voiam să scap de acest coşmar cu ochii deschişi. Mă lăsam tîrît de el, pînă ce la urmă am luat o hotărîre şi atunci totul a reintrat într-un fel de normal, am reintrat în camera mea cu lumină puţină din cauza storurilor lăsate, ca totdeauna. Nu mă mai interesa însă nimic, hotărît, nu puteam pleca din nou la mare, şi atunci, fără să stărui asupra vreunei explicaţii pentru mine, ca şi cum mi-ar fi spus cineva de care trebuia să ascult, am început să împachetez. Voi pleca acasă, şi acest cuvînt ce avusese pentru mine atîtea înţelesuri nu mai păstrase decît unul. Urma să plec în oraşul meu de baştină, din Ardeal, unde nu mai fusesem de mai bine de douăzeci de ani, unde nu mă mai aştepta nimeni. Nu mai suportam mici un fel de amînare, împa-
8
chetam febril, aruncînd lucrurile în geamantan unele peste altele, fără nici o urmă din meticulozitatea mea obişnuită, ca atunci cînd eram student şi plecam acasă în vacantă. Ca şi atunci, aveam sentimentul că se încheie intr-un fel o perioadă, că se deschide o nouă perspectivă, ca după un an şcolar terminat. Un telefon la gară, şi am aflat că am un tren peste o oră. Geamantanul era gata, ca şi cum aş fi ştiut dinainte că am foarte puţin timp, sau parcă trenul, ca şi toate lucrurile înconjurătoare, avea un acord secret şi independent de regulile obişnuite cu propriile mele impulsuri. Acest acord îmi amintea şi el de o perioadă mai veche, de mult trfecută, din viaţa mea, dar în acele clipe de febră şi nelinişte . hotărî tă nu mă gîndeam la mine şi nu-mi analizam motivele, ca odinioară, cîndva, în trecut.
Cînd am ajuns la gară trenul nu sosise şi l-am aşteptat cu frica absurdă că ar putea să nu vină, îl pîndeam cu ochii, voiam să-l văd pe deasupra mulţimii estivale de pe peron. Cu o necunoscută energie şi cu o nouă imprudenţă am sărit în el înainte de oprire, mi-am căutat un loc lingă geam ca să pot privi totul în timpul lungii călătorii care mă aştepta. Deşi atît de preocupat de mine, de noua mea hotărîre, ciudat, eram stăpînit de un fel de foame de lucruri noi. de peisaje care ar putea să-mi spună ceva. Nu concepfâam că aş fi putut călători altfel decît cu ochii aţintiţi pe geam, căutînd mereu ceva în afară. Starea mea de spirit era un amestec de grijă pentru acelaşi lucru, nedefinit, care urma* să se întîmpl^. Peisajul era animat de pulsaţia mea interioară.
Liviu Dunca, sosit în oraşul său după mai bine de douăzeci de ani de absenţă, se duse în casa unde a copilărit, casa bunicilor lui, construită de străbunicul lui, o casă mare, în formă de winklu, cu grădina bine străjuită de privirile curioase dinafară, intrarea se făcea printr-un fel de boltă, unde trăsurile huruiau greu şi, după ce ie-şeăi din întunecimea ei (colorată doar de razele soarelui strecurate prin geamurile verzi, galbene, albastre şi roşii de deasupra porţii), se deschidea perspectiva curţii plantată cu tufe lucioase de buxuşi, ronduri de flori cu pitici pierduţi printre ele, tufe înalte de trandafiri şi desişuri de liliac. Bogăţia vegetală, faţă de ariditatea clădirii şi întunericul boiţii, produceau un efect de contrast găsit de mult de către inventatorul caselor burgheze din secolul trecut. Asemenea case se găseau pe cite o stradă din fiecare oraş din Transilvania, Ungaria, Boemi-a, Sty-ria, Crriruhia şi Carruolia, Austria şi Palatinat, adică în ceea ce merită pe deplin numele de Mittel-Europa, nici chiar apus, dar'în nici într-un caz răsărit. Arcul Carpa-ţilor închide teritoriul unde din evul mediu s-a dezvoltat o clasă mijlocie, închisă, solidă, ce pentru foarte scurtă vreme, eîteva decenii, a devenit mai importantă decît aristocraţia, ca apoi să se prăbuşească în majoritatea acestor teritorii. Liviu Dunca se născuse în această casă,
11
din.tr-o familie de jurişti de patru sau cinci gefrSraţii proprietari mijlocii de pămînt, luptători naţionali, deri-vînd ei înşişi din mica nobilime războinică, păstrătoare de privilegii sub vechea monarhie pînă la 1848, care dăduse un şir lung de soldaţi de profesie bătîndu-se vrednic dar fără entuziasm în toate războaiele Europei. Tinereţea lui Dunca a fost ocupată toată de tentativa de a ieşi din ea, de a se revolta şi de a se opune, şi In parte a reuşit în toate lucrurile mari (concepţii, atitudini, detaşare de interesele specifice acestei clase dispărute), dar n-a reuşit şi după un timp nici n-a crezut că este necesar să facă eforturi de desprindere de nişte obiceiuri mărunte care dau culoare vieţii zilnice, devenite tot atît de intime ca şi forma nasului, ovalul feţei, bărbia masivă şi subţirimea buzelor, rezultat al unor îndelungi reţineri de sine vreme de generaţii, în conflict cu izbucnirile temperamentale dese la cei din neamul său. Chiar cînd se abătea de la ce îşi propunea sau promitea din motive justificate, resimţea un fel de vinovăţie, el avea legă-minte nu numai, cu alţii dar şi cu sine însuşi, viaţa lui era un lung contract cu termene şi clauze, doar neînregistrat la notar.
Poarta grea a casei era larg deschisă, curtea nu mai avea aceleaşi flori şi de-a lungul ei se lăfăia o frînghie lungă, pe care erau agăţate rufe. Nu fu nici şocat de aceste lucruri noi, dar nici nu fu indiferent la ele, le înregistră cu un sentiment complex de respingere şi acceptare, ca şi cum s-ar fi aşteptat. Ştia că în casa aceasta mai locuieşte un unchi al lui, nu cu mult mai în vîrstă decît el, cu care a întreţinut sporadic o nesemnificativă corespondenţă. Se uita prin curte întrebîn-du-se care o fi intrarea spre camera lui, cînd dădu cu ochii de el, stînd pe un şezlong în mijlocul unor straiuri de bălării şi flori. Fu frapat de cit de puţin se schimbase, in ciuda anilor care trecuseră. Imbătrînise, e adevărat, dar modificarea sa era asemănătoare frunzelor
12
toamna, ce-şi păstrează forma chiar dacă au altă culoare, se subţiază dar rămîn aceleaşi. Andrei era. mai alb la păr şi mai galben la faţă, pielea îi era mai subţire, însă încolo nu numai liniile trăsăturilor dar şi expresia rămăsese identică. Doar o undă de bănuială rămînea suspendată de ochii săi tot timpul.
Ajunse în faţa lui cînd în sfîrşit fu recunoscut. ,,Ia uită-te, Doamne, cine a venit, Li viu ! Vai, dragă, dar nu te-am văzut de at.îta vreme, nu ne-ai anunţat, nu-ne-ai scris. Ehei, tot cu surprize, ca înainte, zi-i Liviu, şi pace“, şi bătrînul se sculă şi-l îmbrăţişă, îşi exprimă mirarea şi un fel de bucurie rezervată, apoi se opri brusc. „Ai trecut pe aici în interes de serviciu ? — Nu, îi răspunse Liviu Dunca, nu, am venit în concediu. — In concediu ?“ Andrei . îl mai privi bănuitor şi apoi îl invită în camera lui, o cameră mare, plină de lucruri, de cărţi vechi şi de reviste vechi, unele deschise, altele aşezate maldăre, o cameră prăfoasă de burlac cu numeroase manii. Intrarea în cameră se făcu repede, furişată, Andrei închise uşa cu cheia şi, odată singuri, feriţi de ochi străini, îl întrebă tainic :
—	S-a întîmplat ceva ? Te rog foarte mult să-mi spui, ca să ştiiTce trebuie de făcut.
—	Nu, nu s-a întîmplat nimic, ce să se întîmple ? Am venit încoace.
—	Atunci fii binevenit, slavă Domnului că totul e în regulă. Sănătos eşti ?
—	Da, sînt sănă tos, de ce ?
—	Ei, asta e şi mai bine. Sănătatea înainte de toate, mai ales să ne păstrăm sănătatea.
Liviu Dunca fu mirat de grija banală pentru sănătate a Iui Andrei care, fără să fie strălucit, nu era un om banal. Intr-un fel era chiar original, ani de zile\ pregătise un fel de enciclopedie unde să-şi organizeze cunoştinţele în ordine alfabetică de vreme ce nu găsise altă formă de organizare a numeroaselor sale lecturi, care de
13
care mai ciudate, foarte amestecate. Ştia istoria tuturor Ludovicilor şi Henricilor cu incredibile amănunte, chiar şi a unor vedete sportive şi de cinema, a unor filozofi, dar şi a unor otrăvitoare franceze din secolul XVII. De altfel enciclopedia lui era de persoane celebre, celebre oricum, prin merite sau crime, istoria pentru el era un fel de cursă pentru ieşirea din anonimat.
De aceea, uitîndu-se la hîrtiile răspîndite pretutin-' deni în neorînduială, îl întrebă :
—	Andrei, mai lucrezi la enciclopedia ta ?
Andrei îl privi speriat şi spuse :
—	Stt, lasă asta. Nimeni nu ştie şi nici nu trebuie să afle.
Astfel, încetul cu încetul, încă din primele două zile ^Andrei i se dezvălui. Era dominat tot timpul de teamă, o teamă generalizată, de tot şi de toate, dar, curios lucru, în familie, această laşitate protuberantă în loc să-l acopere de ridicol şi dispreţ, îi dădea o aură specială, îi conferea autoritate şi respect. Andrei luase locul bătrî-nului, al bunicului, era şeful familiei, pentru că era cel mai fricos dintre toţi, cel mai închis şi cel mai prudent. Discuta mult despre vreme şi sănătate, era mai îngrijorat de starea sanitară a rudelor sale decît un vechi doctor de familie.
La început Liviu Dunca se mărgini să observe cu mirare aceste relaţii şi raporturi, dar în clipa cînd toţi au fost convocaţi la un fel de masă festivă, cu prezenţa unchilor şi mătuşilor şi verilor şi verelor numeroase şi a copiilor lor, masă nu foarte bogată dar destul de îmbelşugată, starea de nelinişte care îl adusese aici ieşi cu putere la iveală, sub forma unei dorinţe acute de a se mărturisi, de a povesti şi spune, de a reuni viaţa sa petrecută în alte locuri cu viaţa oamenilor de aici, deşi nu se simţea deosebit de ataşat de ei.
Mai ales deoarece era evident că anumite subiecte sînt evitate, că toţi se comportau luînd drept naturală
14
prezenţa lui aici, ca şi cum ar fi plecat ieri sau ar fi fost dinainte stabilit că tocmai atunci urma să vină, o absenţă dinainte planificată, pînă la ultimul detaliu. Se discutau subiecte banale, ici-colo cîte un membru mai bătrîn al familiei amintea de cîte o întîmplare veche, de pe vremea cînd era copil. Conversaţia se învîrtea cu abilitate în zona locurilor comune, nimic nu era menit să sublinieze masa ca pe un eveniment deosebit, nimic nu părea că se întîmplase.
Liviu Dunca privea camera ce-i era atît de cunoscută şi nu-i revenea în minte nici o senzaţie de altădată, nu reconstituia şi nu găsea nici un timp, nu se reîntorcea într-un loc foarte familiar, ci observa obiectiv prezenţele din jur pînă şi ceea ce ar fi trebuit să-l umple de melancolie, colorarea peretelui din fundul camerei altfel la fiecare ceas al după-amiezii după cum lumina, strecurată prin geamurile verandei, ajungea la sticla roşie, la cea galbenă, apoi la cea verde şi în sfîrşit la cea albastră. Masa se anunţa deci foarte plicticoasă şi el regreta că şi-a schimbat planurile vacanţei -şi a venit aici, ca să găsească oamenii aceştia prudenţi, bolnavi de amnezie lacunară.
Pînă cînd s-a întîmplat ceva neobişnuit. Uşa s-a deschis şi a apărut îi> prag o femeie pe care n-o cunoştea, ca pe toţi ceilalţi adunaţi în jurul mesei, nu făcea parte diîi rudele sale, nu părea nici că s-a aliat cu ei prin căsătoria cu vreun văr pentru că, evident^ făcea parte din altă lume. (Celelalte căsătorii erau strict făcute cu femei cunoscute de mici, părinţii se cunoşteau, adeseori şi bunicii, fuseseră la şcoală împreună şi se întîlniseră mereu. Uneori asemenea căsătorii semănau cu mutarea dintr-o cameră în alta a aceleiaşi case.)
Insă noua venită era altfel. înaltă, cu părul roşcat, nu vopsit pentru că i se vedeau sprîncenele de aceeaşi culoare iar pielea era alb-lăptoasă ca la oamenii roşii,
15
4*
îmbrăcată uşor într-o rochie înfoiată, cu sandale simple şi comode ce-i arătau picioarele prăfuite ca şi cum ar fi făcut o lungă călătorie pe jos, femeia îi salută circular, foarte larg şi puţin în derîdere, şi spuse cu voce înaltă, plină şi încărcată de veselie : „Vă salut, domnii şi doamnele mele44. Senzaţia de intrus era subliniată de atitudinea celorlalţi, de brusca tensiune ce crescuse în cameră în locul lîncedei banalităţi dinainte. Era neobişnuită întîrzierea răspunsului, faptul că nimeni nu se ridică să-i ofere un scaun, lipsa de politeţe elementară, chiar de ipocrizie ce nu era străină acestui loc. Femeia rămase în cadrul uşii la fel de zîmbitoare, ca şi cum jena sau chiar ostilitatea celorlalţi n-ar fi interesat-o. Liviu Dunca putu s-o observe mai bine şi se ghidi că pare o eternă călătoare, aşa, cu sandalele pline de praf, făcută să vină şi să plece, să nu se oprească decît puţin timp şi cu puţine consecinţe. Dar observaţiile lui, ca şi uşoara fascinaţie ce i-o producea femeia, au fost întrerupte de glasul ei înalt şi plin de veselie într-un anumit fel, fără griji : „Dumneata trebuie să fii Liviu, de care mi-a vorbit de atîtea ori bărbatul meu, fostul meu bărbat, vărul . dumitale Cornel. Te luase drept model, un fel de model şi cînd am auzit în oraş că ai venit să faci o vizită m-am grăbit să te cunosc. Am cunoscut copia, acum vreau să văd şi modelul.44 Apoi se îndreptă spre el şi îi întinse mina. Liviu Dunca se ridică, jenat, încurcat şi, în tăcerea ostentativă a celorlalţi, îi sărută mina întinsă. Contrar oricăror norme femeia izbucni în rîs, un rîs. gîlgîit, ca şi cum gestul de salut ar fi avut. cine ştie ce semnificaţie. Tensiunea crescu şi Andrei, noul şef al clanului, îi puse capăt, cu o voce schimbată totuşi : ,,A, Iulia, dacă ai venit, ia un scaun şi şezi !“
Nimeni nu se ridică să-i aducă un scaun, nu era nici unul liber, Liviu Dunca fu silit să i-1 ofere pe al lui (într-un fel era musafira sa) şi după ce îşi aduse altul, nici nu fu surprins că Iulia, fosta nevastă a vărului său
mai mic Cornel, îl întrebă direct : „Spune-mi, cum a fost, mă interesează4'.
Fu cuprins de bucurie pentru că ocolirea acelor ani se terminase şi lacuna era umplută, însemna de asemenea că s-a discutat despre el, că se vorbise despre întâmplările lui, nu le fuseseră la toţi indiferente, măcar acelui Cornel şi femeii neobişnuite, venite să-l întrebe direct. De aceea începu să povestească imediat, aproape recunoscător că i s-a dat în sfîrşit prilejul :
„încă de pe atunci mi-am spus că dacă mă va întreba cineva** cum este acolo n-am să povestesc cine ştie ce întîmplări deosebite, care n-au cum să spună cine ştie ce, pentru că mai degrabă seamănă cu impresia ce o ai atunci cînd eşti afară sau eşti acolo în prima zi. Ca să-i fac să înţeleagă cum este în zilele obişnuite, cum e tot timpul, şi cînd este mai bine, şi cînd exterior pare mai rău, am să istorisesc doar întîmplarea următoare. Ca să ^adă lumea aceea într-adevăr dinăuntru. Ţineam să jjjŞpun această întâmplare, dar n-am izbutit s-o povestesc ţlffimănui pînă acum, pentru că pe puţini îi interesează adevărat, şi apoi de ce să produci senzaţie, cînd lucru-^Cle sînt aşa de complicate, aşa de complicate. Dar să vă spun întîmplarea. Eram în aceeaşi încăpere de vreo cîteva luni, în plină vară, cînd este mai luminos, e adevărat, însă celula era euv faţa spre nord şi soarele nu pătrundea niciodată. Nu ştiu cum se întâmplase să nimerim atît de rău, pentru că trebuie să recunosc, erau puţine celule cu faţa spre nord. Şi chiar dacă sînt jaluzele este altceva. Oricum, din cauza asta nu era decît zi şi noapte, încolo ziua era tot timpul cam la fel, de dimineaţă şi pînă seara, nu ne dădeam seama cum trec orele, după lumină, nu aveam căldura de ora unsprezece şi apoi lumina specială de după-amiază şi nici întunecarea treptată dinspre seară. însă nu-mi dădeam prea mult seama de asta fiindcă eram toată ziua ocupat, aveam un -v' program regulat,/ţineam conferinţe şi ascultam altele,
A	s ^ \
17
i
sau mă plimbam ore întregi, absent la ce mă înconjura, . visînd cu ochii deschişi, în ritmul paşilor, totdeauna despre viitor, numai despre viitor, ca toată lumea, şi în timpul plimbării mă încrucişam cu alţii care şi ei visau cu ochii deschişi şi ne zîmbeam reflex, fără să ne vedem cu adevărat. Apoi, uneori, cu cîţiva prieteni mai apropiaţi, ne făceam confidenţe şi ziua trecea. Dacă în timpul conferinţelor trebuia să fac mari eforturi de memorie, ca să umplu ce nu-mi aminteam cu supoziţii, în schimb în timpul plimbărilor acestora îndreptate spre viitor nimic nu mă stingherea pentru că toate opoziţiile erau imediat înlăturate. De aceea prietenul meu Matei spunea că nu e bine, totul e posibil şi chiar probabil, deoarece nimic nu cere cu adevărat efort. însă poate şi el visa, nu se putea să nu trăieşti adînc înfundat în viitor, singura viaţă autentică. încolo, evenimente nu erau, era calm, nimeni nu ne tulbura în mod special, şi apoi, eram obişnuiţi şi aveam la dispoziţie şi viitorul acesta al jjos-tru, totdeauna netulburat şi deschis, cum nu-1 ai afară. Afară există şi viitor apropiat, pentru care trebuie săJL> faci, să întreprinzi ceva, pe cînd acolo nu aveam decîrT-viitorul îndepărtat,, cu adevărat liber şi plin de nepre-^' văzut. Eram într-o stare de relativă împăcare cu lumea, cel puţin eu şi cei cîţiva prieteni apropiaţi cu care ne împărţeam o parte din timp. Asta pînă într-o zi, cînd i s-a făcut rău cuiva şi s-a chemat doctorul care într-un / tîrziu a şi venit şi i-a făcut colegului nostru o injecţie. Medicul fusese chemat undeva urgent, aşa că după ce şi-a terminat treaba, nici el nici omul de pază n-au strîns totul cu grijă, adică fiola goală, obiect ascuţit şi deci interzis. Mă găseam lîngă bolnav şi am cules eu fiola spartă şi, cum era un obiect nou, neaşteptat, am început să mă joc cu el. Sticla îmi dădea o senzaţie plăcută în vîrful degetelor şi o plimbam să-i simt toată netezimea perfectă şi curbată. Ca să o simt şi mai bine, am închis ochii şi mişcăm fiola aşa, între trei degete de la mîna dreaptă.
18
V\-
Apoi plăcuta senzaţie alunecoasă a fost întreruptă brusc, am simţit înţepătura şi am deschis ochii. Mă tăiasem, nu prea rău, însă cum toţi eram mai mult sau mai puţin ipohondriei, trăiam cu spaima continuă de boli şi de infecţii, care din pricina lipsei de preocupări presante luau proporţii exagerate, am început să-mi masez degetul rănit, gîndindu-mă imediat la un panariţiu posibil. Strîngîndu-1, pe locul tăieturii a apărut o picătură de sînge, repede îngroşată, care a acoperit tot vîrful degetului. Atunci am simţit brusc una din marile bucurii din viaţa mea de acolo. Sîngele era roşu-aprins, violent, strălucitor, şi i-am absorbit culoarea cu întreaga privire, încîntat. De mult nu mai văzusem o asemenea culoare vie, tranşantă, şi nu m-am putut stăpîni să nu-mi formulez clar, mai întîi în gînd, apoi în şoaptă : «viaţa, uite viaţa». îmi masam degetul, făceam să curgă mai mult sînge din meschina înţepătură şi nu mă mai săturam privindu-1. Atunci m-am uitat în jur şi mi-am dat seama de culorile întunecate din celulă, de pereţii cenuşii, de feţele noastre umbroase, de, uniformele gri, de pardoseala în care murdăria intrase adine şi definitiv. Păturile erau şi ele cenuşii, mîinile erau palide şi cu unghii neîngrijite, tivite c'u’ negru. Numai eu eram deţinătorul unei culori adevărate, roşu-aprins, vii ca şi lumea de afară, plină de excitaţie, de mişcare şi chiar de violenţă, de o suferinţă acută şi nu trenantă, moartă, cu sensibilitatea tocită şi cu griji excesive pentru propria-ţi persoană. în curînd bucuria s-a transformat într-un dor acut, nimicitor, care mă răscolea dinăuntru, ca şi picătura de sînge ce mă trezise din torpoarea aceea care însemna linişte -şi acceptare, poate o formă de supravieţuire. Nu voiam să supravieţuiesc, ci să trăiesc autentic, agitat şi plin de neprevăzut, fără program respectat matematic, venit din afară, faţă de care nu puteam decît să mă supun. Dar bucuria nu-mi dispăruse, nu voiam ;?,ă
pierd culoarea aceasta superbă pe care o conţineam eu şi toţi ceilalţi, în ciuda cenuşiului din jur, de pe lucruri şi de pe feţe. Toţi, atît timp cit trăiam încă, eram deţinătorii acestui sînge adevărat şi viu, care circula cu viteză împingîndu-ne pereţii vaselor şi hrănindu-ne. Mi-era silă de viitorul imaginat în timpul plimbărilor solitare, acel viitor palid, alb şi prea reuşit, în care nimeni nu murea şi nu se distrugea cu adevărat. Acel spaţiu de sticlă, străveziu şi maleabil, viitorul nostru nu de sticlă, ci mai degrabă de cauciuc, de gumă plastică ce ia orice formă vrei şi apoi revine la loc, gata să fie deformat a doua oară fără să mai păstreze căile obligatorii impuse cu o zi mai înainte. Nu-1 mai voiam. Atunci am înţeles cam cum este cu adevărat viaţa noastră, chiar cînd nu sînt evenimente exterioare, pedepse absurde, crize de nervi sau boli, cum sînt cele mai liniştite zile din viaţa mea, din viaţa noastră. Această istorie m-am hotărît s-o povestesc tuturor care m-ar întreba : cum a fost ?“
Imediat ce termină povestirea se simţi prost, era ceva făcut în istorisirea sa, prea indirect şi prea voit simbolic, o pretenţie şi o falsitate care îl jigni, şi tăcu foarte jenat. Poate ar mai fi regretat dacă n-ar fi fost reacţia celorlalţi, după tăcerea penibilă. Andrei, primul, apoi aproape toţi, unul după altul, au venit la el, l-au atins fals afectuos pe umeri, spunînd : ,,lasă, bine că a trecut. Să nu ne mai gîndim la asta niciodată. Să nu mai vorbeşti. Important e să fii sănătos, să-ţi vezi de treabă şi să uiţi, mai ales să uiţi“. Se străduiau să alunge impresia produsă de povestirea lui, se păzeau de ea şi tot Andrei fu singurul care dădu glas şi unui gînd mai larg explicativ : „E bine /că ai povestit. Dar noi toţi ne-am închipuit, am ştiut toate acestea, nu trebuie să le mai repeţi, măcar în faţa noastră. Iulia este altceva, ea te-a pus, ei i-ai povestit, poate că pe ea o interesează. Noi ştim • chiar dacă n-am auzit. “
20
Atunci Iulia izbucni în rîs, din nou rîsul ei gîlgîit, înalt ca şi vocea ei, prea tare şi jignitor pentru ceilalţi din cameră. Apoi îi spuse : „Dacă pe ei nu-i interesează, pe mine, mărturisesc, da. Ţi-am spus, am cunoscut copia, vreau să cunosc şi modelul. Dar, ca să, nu abuzăm de răbdarea lor, hai cu mine la o scurtă plimbare, am maşina în faţă şi-mi vei povesti nu cum a fost, ci cum ai ajuns acolo. “
Nu s-a împotrivit şi a urmat-o, scuzîndu-se vag, s-au suit într-o mică maşină parcată în faţa casei şi au pornit. Nu-i plăcea cum conducea Iulia, prea imprudent, făcînd curbe scurte în jurul căruţelor cu caii speriaţi, claxonînd cu energie, aruncînd mai mult maşina decît stăpînind-o ferm. Au ieşit astfel în afară de oraş, apoi s-au oprit intr-un loc departe de orice sat, înainte de serpentinele ce treceau într-o altă vale, şi din nou, fără nici o introducere, i-a cerut : „Povesteşte !“
Dar impresia lăsată de masa de familie, de prudenţa închisă a lui Andrei şi de foiala celorlalţi nu-1 părăsise, era mai importantă chiar decît prezenţa ciudată a acestei femei, de aceea începu poate chiar cu începutul, aparent fără legătură cu cele întrebate. însă Iulia, atentă, îl lăsă în pace, nu-1 întrerupse ca să-i atragă atenţia că nu această povestire o voia. Putu să vorbească nestingherit şi cu folos pentru el, pînă la capăf...

...„La început, precum ştii, toţi trăiam sub influenţa bătrînului. Cînd JL^am apucat eu se schimbase foarte mult, nu mai era bărbatul activ, întreprinzător din tinereţea şi maturitatea lui. Ieşea foarte rar din casă şi mama’ spunea că-şi schimbase şi alte obiceiuri. Era mai puţin îngrijit, nu se mai rădea în fiecare zi şi în general părea că dă foarte puţină importanţă înfăţişării lui exterioare. Energia sa clocotitoare, ambiţia lui nu se mai vărsau în afară, dar nici nu dispăruseră, dimpotrivă, erau şi mai concentrate, închise în trupul lui mare, gros. Stătea tolănit aproape toată ziua într-un şezlong, sub nucul cel mare din grădina casei, nici nu citea, discuta foarte rar, nu invita mai niciodată pe nimeni. Avea o mare capacitate de,, a nu face nimic special, deşi prezenţa sa nu era uitată niciodată. Nu era lin bătrîn înăcrit şi cicălitor, se amesteca foarte rar în treburile şi în viaţa noastră, în-tîmplările zilnice îl lăsau indiferent. Le ştia, le bănuia, însă nu intervenea decît foarte rar, doar ca să ne anunţe că trăieşte aici, că nu-i scapă nimic. Se lăsase şi de fumat, odihna lui era perfectă, aproape ca de statuie, cu ochii adeseori închişi, cu mîinile încrucişate în poală, cu fruntea lui înaltă, brăzdată de largi pliuri paralele, destinsă aproape ca la morţi. îmi plăcea să-l pîndesc, aşa cum stătea întins şi nemişcat ceasuri întregi, şi deşi nu mă
22
putea vedea (eram ascuns în nişte tufişuri de liliac, la vreo douăzeci de metri în spatele nucului) eram convins că ştie de mine cu toate că nu mi-o spunea niciodată. Nu mi-a povestit vreodată basme, interesul său în mine era abstract, de luare de cunoştinţă. Prezenţa lui calmă dădea un anumit ritm vieţii noastre, orelor regulate de masă, înlătura incertitudinile viitorului, fiecare dintre noi ştiam, sau bănuiam, sau. mai degrabă credeam că ştim cum se va desfăşura totul. Aproape fără să mi se spună, mai mult deducînd dintr-o atitudine normală de lucruri care nu aveau nevoie de stăruinţe, mă pregăteam ca odată, nu peste mult, la sfîrşitul adolescenţei, să mă duc şi să mă leg de volumele groase, singurele demne de a sta în bibliotecă, şi care de aceea ne impresionau pe toţi, cuprinzînd coduri şi jurisprudenţă. Celelalte cărţi, cîte erau, se citeau, zăceau pe noptiere, se mutau pe nişte rafturi improvizate din alte camere, dăinuiau un timp în odaia copiilor şi apoi, negreşit, cînd se adunau prea multe, trebuiau să fie aruncate în pod, într-o cămăruţă mică, foarte caldă şi înecăcioasă de praf, aflată chiar sub acoperiş, unde de trei generaţii se adunaseră mărturiile eteroclite ale hranei intelectuale a membrilor familiei noastre. De-a valma, aventuri, basme şi romane, dintre care unele demne să stea în orice bibliotecă, altele pur şi simplu lecturi pasagere de tren erau aşezate în spatele unor perdele de catifea, foarte groase, şi ele îmbîcsite de praf şi de căldura acumulată a verilor. Fără să pătrundă prea mult soare prin ferestruica mică şi rotundă a acestei mansarde, roşul catifelei se mutase înspre galben. Jos, în bibliotecă, nu erau decît voluminoase tratate de drept şi de jurisprudenţă, colecţii de legi şi de hotărîri, majoritatea mult mai ieşite din uz şi mai fără valoare decît unele dintre cărţile din mansardă. Cele mai groase şi mai solid legate, mai aurite şi mai impresionante erau legi şi hotărîri ale unui imperiu care încetase să mai existe, Austro-Unga-ria, şi justiţia sa cu numeroase urme feudale, care deve-
23
nise un plicticos obiect de istorie. Dealtfel, nimeni nu Ie deschidea vreodată, nu l-am văzut nici pe bătrîn să le cerceteze, măcar în clipele în care ar fi dorit să-şi aducă aminte de tinereţea şi activitatea Iul Importanţa lor mergea dincolo de utilitate, se bucurau de demnitate, ca nişte persoane, şi nu de folosinţă. Toate celelalte vieţi erau şi ele cîndva hotărîte, dinafară, şi apoi aveau să se desfăşoare ca şi cum ar fi urmat un drum bine hotărît dinainte, pe o hartă nevăzută ă cursurilor oamenilor, un fel de rîuri. Atunci. în copilărie, în atmosfera aceea cam pompoasă, s-a născut ideea că vieţile noastre sînt cursuri de apă, nul dă iluzia mişcării, deşi rămîne acelaşi, cu o variaţie ce se măsoară în unităţi mult mai mari de-cît anii. A trebuit mai tîrziu să renunţ la această mult prea simplă şi parcă livrescă prezentare, deşi am rămas undeva cu această nostalgie, şi de aceea îţi povestesc, Poate de aceea. Oricum, viaţa se desfăşura astfel şi toate interesele celelalte, cărţile citite şi ciudatele întîmplări personale legate de pubertate, primele vise neclare, dorinţe care creşteau în mine şi nu puteau găsi o cale de exprimare, tot ce părea extrem de important şi chinuitor, trăiau sub semnul unui provizorat, ştiam cumva că sînt efemere, deşi nu le mărturiseam si nimeni nu-mi spunea asta. De aceea multe abateri erau privite cu toleranţă, pentru că urmau să treacă. Mai tîrziu s-a încercat asta şi în pragul unor alte decizii, cineva m-a scuzat spunînd că hotărîrile mele sînt boli ale vîrstei. Nimic nu era în fond mai dispreţuit $ecît ce era legat de o anumită vîrstă, de un an, sau de un timp. Cîndva, la un moment dat, după toâte rătăcirile, urma să vină neîndoios, ca şi un fapt inevitabil normalitatea, care însemna repetiţie, maturitate. Monotonia rituală a casei noastre, puse sub semnul nemişcător al autorităţii bătrînului, era un viitor sigur, de care nimeni nu avea să scape. Acum, mai ales acum, în ultimele zile, aş îndrăzni să spun că
24
eram ameninţaţi cu o viaţă în care multe griji urmau să se topească, aducînd zilele la un fel de asemănare cu ele, ca anotimpurile. De atunci ni se infiltrâse un anumit sentiment al accidentalului. Trecutul era totdeauna mult mai puternic, pentru că cuprindea normalitatea verificată şi acumulată, desenată pe liniile ei esenţiale. De aceea unele evenimente trecute erau mai mari, mai impresionante, ca şi activitatea de odinioară a bătrînului, se pare fire neliniştită care a ştiut să-şi aducă însă la normalitate şi monotonie chiar şi marea sa energie şi ambiţie. Acum, aş zice că ne ocupam în acele vremuri cu un fel . de luptă continuă cu prezentul înşelător în noutatea lui.
Dacă e să-mi aduc aminte de acele timpuri, mai bine să-ţi povestesc un lucru pe care l-am observat pîndin-du-1 pe Eatrînul Dunca atunci cînd se auzea clopoţelul anunţind venirea cuiva. Niciodată nu era mai impasibil ca în acele clipe. Nu l-am văzut niciodată tresărind, ferit de curiozitatea unei veniri neaşteptate. Pentru mine au fost timpuri cînd aşteptam orice sonerie, pentru că poate v se va întîmpla ceva, poate va veni cineva cu totul neaşteptat. Adeseori stăm în marile oraşe, închişi în mediul nostru ca într-un sat, cu speranţa că poate, cumva, din-tr-o întîlnire întîmplătoare se va ivi o schimbare în cursul vieţii, adeseori, inconştient, lucrul cel mai dorit.
Totuşi, atunci, una dintre veniri s-a dovedit plină de consecinţe. Vara mea mai mare (eu aveam 16 ani, ea 20), Ştefania, era deosebită, într-un fel, o fată veselă, sportivă şi pentru noi foarte frumuşică, mai ales pentru mine întrucît eram destul de îndrăgostit de ea. Faţă de ea făceam pe grozavul, îi povesteam înfricoşătoare secrete, îi împărtăşeam planuri irealizabile, iar ea rîdea de mine totdeauna, ceea ce nu mă împiedica să-i spun altceva, la fel de improbabil, şi a doua zi. In afară de asta o mai pîndeam uneori cînd era singură, ars de curiozitatea de a o vedea nu ca alţii, ci într-un fel de înfăţişare adevă-
25
rată, mai puţin veselă şi expansivă. Era o fată obişnuită şi drăguţă, care juca foarte bine tenis şi rîdea uneori numai din plăcerea de a-şi dezveli dinţii foarte albi şi regulaţi, semn de neîndoioasă sănătate. Poate singurul tucru neobişnuit pe care îl credea despre ea şi—i plăcea să şi-l spună era că «are o stea în frunte» din cauza unei mici pete roşcate de deasupra sprîncenelor. asemănătoare cu podoaba femeilor indiene. «Vezi, îmi spunea rîzînd, bagă de seamă cum te porţi cu mine, am acest semn care e simbolul lui Şiva. Să ştii că eu voi avea o soartă deosebită.»
Intr-un sfîrşit de vară, după ce împlinise douăzeci de ani (era născută, ţin şi acuma minte, la 6 iulie), Ştefaniă glumea ceva mai puţin cu mine, părea că trece prin ir-o/ criză, şi am aflat în curînd că venea tîrziu seara pentru că .se plimba pe malul rîului cu un profesor tînăr de istorie care tocmai venise,> la jumătatea anului trecut, la liceu. ' Devenisem puţin furios pe inevitabilul care urma să se întîmple. Ştefania avea să plece cu el sau cu altul şi sentimentul meu cam neprecizat pentru ea se clarifica odată cu semnele certe ale imposibilităţii lui. Nu ştiam ce rezerve aveau ai noştri în legătură cu relaţia .Ştefaniei, însă după un timp, în ultimele zile ale lui august, am aflat că este invitat la o masă de familie şi profesorul Ghimuş, ca să-l cunoaştem. Ilie Ghimuş îl chema şi eu îl aşteptam cu sentimente împărţite, de curiozitate, ciudă şi duşmănie şi în acelaşi timp de admiraţie fără obiect, pentru că poate urma să încerc să mă identific cu el, ca în acest fel să particip la istoria de dragoste a Ştefaniei.
A venit fără cravată. Gulerul alb, larg al cămăşii era răsfrînt ca o tavă pe care se odihnea capul său mare, neaşteptat pentru mine întîia oară, pentru că îl mai văzusem de cîteva ori la liceu (nu era la clasa mea, dar se vorbea despre el), însă niciodată într-o asemenea lumină. Avea un păr lăsat lung, în plete, de un castaniu-deschis, aproape blond, şi şuviţe rebele îi cădeau pe frunte, um-
26
brindu-i faţa. îşi lăsa părul aşa, nu încerca să şi-l aranjeze. Două lucruri te izbeau însă în mod special şi erau în legătură : un ten care părea ca ars, accidentat, fără să aibă coşuri sau cicatrice, mai degrabă o altă dispoziţie a porilor, mari, deschişi şi uscaţi. Faţa îi era parcă devastată de o catastrofă, de o boală subtilă ce rămînea în interior şi nu se manifesta decît ca anunţ şi bănuială în afară, ca o distrugere de linişte, deşi trăsăturile lui erau lipsite de mobilitate. îşi ţinea mereu capul rigid în sus, puţin cam aplecat chiar spre spate, făcînd un unghi deschis în spate cu trunchiul. De aceea mărul lui Adam era proeminent în despicătura cămăşii. Al doilea lucru, părînd să justifice arderea tenului, erau ochii lui deschişi la culoare, neprecizaţi ca nuanţă, însă obsedanţi, lucitori fără vioiciune. A intrat în casă cu alura lui deosebită şi a dat mîna cu toţi, şi cu mine şi cu cei mai mici, părînd că nu cunoaşte nuanţele vîrsteîor. Era la fel de atent sau neatent cu bătrînul, cu maturii şi cu cei mai tineri, chiar copii. Ţeapăn, strîngea mîinile, întîi cu aceeaşi poziţie a capului aplecat pe spate, părînd că nu vede cui se prezintă, apoi brusc, după ce ţinea cît'eva clipe mîna străină în palma lui, făcea o plecăciune, un fel de închinăciune de o falsă umilinţă şi reverenţă, şi părul îi acoperea aproape faţa. Ochii lui erau cînd deasupra, cînd dedesubtul privirii celuilalt. Acelaşi gest neobişnuit a întovărăşit salutul \dresat mie ca şi bătrînului pe care nu l-a deosebit prin nimic din masa destul de numeroasă, mai numeroasă pe atunci, a bunicilor, unchilor şi părinţilor mei, ca să nu vorbim de veri. Mulţi locuiau cu noi în aceeaşi casă, alţii fuseseră invitaţi cu această ocazie. N-a procedat altfel nici în modul cum s-a adresat femeilor şi bărbaţilor. Aceeaşi închinăciune solemnă şi aceeaşi rigidă strîngere de mînă. N-a sărutat nici măcar mîna bunicii.
De la început se pare că n-a plăcut. Dealtfel nici n-a spus nimic, n-a murmurat decît propriul său nume, de fiecare dată cu acelaşi ton. Lucrurile s-au complicat însă
27
fi*
la masă. Cînd cele două canaturi de lemn ale uşii înalte care dădea spre sufragerie au fost deschise şi ne-am îndreptat într-acolo, Ghimuş a strigat-o pe Ştefania şi i-a oferit braţul. Prea lua lucrurile ca sigure şi consumate, ca şi cum nimeni n-ar fi putut să-i conteste drepturile. Şi mai curios este că am constatat că-i schimbase numele. Ii spunea Ştefana. Noi îi spuneam Ştefania sau Ştefi, mai ales Ştefi. El însă o solemnizase, deşi practic o cunoştea doar de vreo două luni. Accentua pe primul a, spunea Ştefana, ca o explozie, ca pe o scenă de teatru. Era ceva de cabotin, o lipsă de reţinere neobişnuită pentru noi. Dar lucrul cel mai important sau neplăcut, s-a întîmplat atunci cînd ne-am aşezat cu toţii la masă. El a rămas în picioare şi a făcut şi Ştefaniei semn să se scoale, şi ea s-a sculat cu obrajii roşii, cu ochii strălucitori şi aproape înlăcrămaţi. Ghimuş, împreunîndu-şi mîinile, a spus tare, privind deasupra mesei : «Să ne rugăm», şi apoi a făcut semn cu mina să ne ridicăm şi noi, cu toţii. A fost un moment de imensă jenă, dar influenţă sa a fost neaşteptată. Ce puteai să spui ? Oamenii aceia poate doar din obişnuinţă se duceau la biserică, în orice caz nu afirmau nici măcar scepticism religios moderat. Era oricum un reflex de-a avea cel puţin o indiferentă consideraţie faţă de credinţă. S-ar putea spune că erau politicoşi cu Dumnezeu, iar unii, mai ales femeile, erau de-a dreptul credincioase. Deci, propunerea de a se ruga îi punea în încurcătură, deşi Ghimuş nu era preot şi nu avea căderea să facă şi să desfacă reguli.
însă surpriza propunerii, tocmai neobişnuitul ei, toate celelalte reticenţe, sau poate altceva din însăşi atitudinea lui Ghimuş i-a silit pe mulţi să se ridice şi să accepte. Nu aveau ceva foarte precis împotrivă, nimic din ce învăţaseră nu le dădea o soluţie. De multe ori am observat şi mai tîrziu cît de puţin pregătiţi sîntem să ne opunem numai pe considerente formale, chiar dacă regulile şi
28
formele ascund o adevărată concepţie. însă trecuserăm de epoca nuanţelor. Reticenţi, confuzi, nehotărîţi, ridicaţi mai drept sau- mai aplecat, eram atraşi şi dominaţi de neobişnuitul nostru musafir. Ne uitam cu coada ochiului unii la alţii, dar găseam puţin confort şi îndemn.
Numai bătrînul nu se ridicase. Niciodată nu păruse mai înfipt în scaun, mai solid şi mai neinfluenţabil. Şedea, cu bustul drept, cu privirile înainte, cu ochii foarte grei, aşa părea uneori din cauza pleoapelor sale groase care-i încetineau schimbările de expresie. Mîinile îi stăteau încrucişate, odihnind greoi pe faţa de masă* Atitudinea lui liniştită şi solidă, neclintită, obişnuinţa de a-i da ascultare şi adeseori de a-1 imita, ca o pregătire, un exerciţiu pentru vîrstele ulterioare, ne-a făcut pe toţi, pe toţi cei care acceptaserăm propunerea de a face această rugăciune neobişnuită, să ne simţim vinovaţi, să dorim să se termine totul mai repede. Atraşi de doi poli opuşi, nehotărîţi, încurcaţi, îşi ţineau privirile în jos, iar trupurile lor erau în poziţiile cele mai deosebiter mai ridicole şi mai nenaturale. Nici nu şedeau jos, nici în picioare, erau curbaţi, la jumătatea drumului, cu corpurile trepi-dînd în aşteptarea unei mişcări într-un sens sau altul. Cele cîteva minute, poate mai puţin chiar decît un singur minut, au durat nesfîrşit, şi cînd totul s-a terminat s-au aşezat repede ca şi cum ar fi vrut să facă neobservată scena ce tocmai trecuse. însă desigur masa era ruinată, nu s-a mai putut discuta nimic, nici măcar din politeţe, felurile erau schimbate rapid. Cei doi protagonişti f principali nu încercau în nici un fel să limpezească atmosfera, părînd hotărîţi să nu permită nimănui să uite ce se întâmplase. Bătrînul n-a spuţs nici un cuvînt în timpul mesei, nu s-a adresat musafirului nici mai tîrziu, era singurul care nu se grăbea şi mesteca încet şi calm, poate doar mai întunecai; ca de obicei. Apoi îşi umplea paharul cu vin, îl sorbea tacticos, degustîndu-1. Nu făcea nici un comentariu, însă din cînd în cînd, singurul nejenat, privea în jur, îi
20
— Păsările
măsura pe toţi fără să ocolească nici o privire (şi toate celelalte priviri aveau tendinţa să fugă, să se aplece, în afară de a lui Ghimuş). Acesta a încercat să-i ţină piept, şi atunci ne-am dat seama că, în ciuda siguranţei sale rituale de la început, a gesturilor sale măsurate, calculate să impresioneze, a independenţei sale aparente sau poate chiar a fanatismului său, el era cel mai slab, pentru că atacase şi încercase prin atac să explice. Aşa, spunea el, fac ţăranii, mama lui, femeie cu frica lui Dumnezeu. Lor nu le e ruşine de credinţa strămoşească. Ceva din felul în care povestea'era încărcat cu un fel de ameninţare, Bătrînul, căruia i se adresa în mod vădit, îl asculta, pri-vindu-1 în faţă, calm, însă nu îi răspunse. îl cernea printre pleoapele sale grele, ca şi cum ar fi vrut să-l reducă la proporţiile sale reale, strivit pe retină. Continua să mănînce şi să-l observe, să se şteargă din cînd în cînd pe gură cu şervetul, apoi iar îl privea. Din cînd în cînd se întorcea neatent în altă parte, cu acelaşi calm neschimbat, ca şi cum	l-ar	fi plictisit, apoi iar	se	întorcea spre el,
ca şi cum	ar fi	vrut să vadă dacă mai	continuă. Călăto-
riile acestea ale atenţiei erau cele mai distrugătoare, ames-tecînd dispreţul cu indiferenţa şi din cînd în cînd cu cîte o curiozitate, trecătoare, potrivită mai ales obiectelor sau, în cel mai	bun	caz, copiilor. încetul	cu	încetul vocea lui
Ghimuş, iritată	şi mult mai subţire	decît la început, se
irosea în gol şi el îşi dădea seama, se forţa să atragă atenţia, îşi schimba atitudinea, era pentru un minut nu numai implicit ameninţător, ci chiar obraznic, apoi, pentru cîteva minute, adopta o altă poză, de indiferenţă, nu de toleranţă, ci mai degrabă îndurerare pejitru erorile altora de care le va părea rău lor şi chiar lui, ce-i drept. Apoi iar devenea ameninţător. Ceilalţi îl urmăreau şi sufereau vădit din cauza situaţiei penibile, aproape ne înroşeam noi, cînd el devenea obraznic, masa^ părea că nu se va mai termina niciodată. I-a pus capăt Ghimuş, care,
30
brusc, exasperat de tăcerea generală şi ostilă sau încurcată, s-a sculat înainte de terminarea propriu-zisă a mesei, s-a înclinat rigid, fără şă mai dea mina cu nimeni, şi a părăsit casa fără nici un cuvînt.
Noi ceilalţi am rămas tăcuţi şi după plecarea lui, pînă ce Ştefania a izbucnit în plîns şi a sărit "de pe scaun vrînd să plece. Atunci a intervenit bătrînul, nu calm, domol şi sigur pe el, cum fusese pînă atunci şi cum era în ultima vreme* ci poate cu violenţa sa din tinereţe, pentru care fusese un adversar redutabil la bară şi la întruniri. A izbit cu pumnul în masă şi toate farfuriile au zăngănit, noi am îngheţat, s-a auzit pendula mare dintr-o altă cameră, tocmai a treia, prin uşile închise, şi apoi o altă pendulă, mai aproape. Numai bunica mea, care îşi cunoştea bărbatul după o convieţuire de cincizeci de ani, cu memoria brusc zguduită, ieşindu-şi din rezerva ei de umbră’ palidă, puţin cam ciudată şi distant binevoitoare, a strigat : «Todore, ce faci... Todore !» A doua oară cînd i-a rostit numele era un ţipăt de spaimă prin care străbătea amintirea unei jumătăţi de veac de frică ascunsă sub o înfăţişare blîndă şi puţin aiurită. Era poate pentru prima dată cînd bunica îmi apărea ca fiinţă vie, şi nu ca o abstracţiune. însă n-a contat, bineînţeles, nici n-a fost băgată în seamă, deşi se ridicase cu mîinile împreunate. Bătrînul a izbit încă o dată masa cu pumnul şi a strigat : «Cine ţi-a dat voie să te ridici de la masă ? S-a ridicat bunică-ta, m-am ridicat eu ? Ce, nu mai ştii cuviinţa ?>► Ştefania încremenise şi încetase să mai plîngă, însă nu putea face nici un gest. Bătrînul s-a sculat el însuşi, cu o neaşteptată agilitate pentru corpul său masiv, şi a apucat-o de umeri, apoi a împins-o pînă la locul ei şi a aşezat-o pe scaun. Ştefania avea o rochie uşoară, de muselină, cu mari flori galbene, şi braţele îi ieşeau goale din mînecile scurte. Pe locul unde a apucat-o bătrînul apăruse o mare pată roşie. Un pahar se răsturnase şi vinul roşu se scurgea pe masă, făcînd o altă pată întu-
»
31
necată, şi un şuvoi cădea jos, cu un zgomot subţire. Bă-trînul s-a întors la locul lui, s-a aşezat cu aceeaşi uşurinţă cu care se ridicase şi a izbit din nou cu pumnul în masă, strigînd. Vocea aceasta pentru mine nu fusese de-cît o legendă, era de o seamă cu biblioteca, se lega de vechile fotografii, nu avusese niciodată un aspect fizic, auzibil, şi deşi eram şi eu speriat, îmi făcea şi plăcere, Va să zică, existase, există, există-cu adevărat. Auziseţn numai despre ea. Ştiam că odată, cînd bătrînul fusese mai tînăr «ablegat dietal», acoperise vocile a două sute de adversari în dietă, care- huiduiau şi el nu se lăsase. Deasupra ţipetelor lor înmănuncheate se ridicase ca un tunet. Şi o folosise şi la Alba-Iulia. Dintr-o dată toate regulile abstracte pe care le observam în casă, întregul ritual monoton şi bine pus la punct s-a umplut de ceva viu, concret, palpabil. Era chiar mai bine aşa. Bătrînul, mai izbind încă o dată cu pumnul, a adăugat : «Să stai şi să suferi, dac-ai îndrăznit». Apoi, întorcîndu-se spre noi, ceilalţi, ne-a strigat : «Şi voi, dacă vreunul se va lega, în orice fel, în orice prilej, cu techergheii ăştia, am să vă omor. Cu mîna mea. Cu mîna mea am să vă omor.» Apoi a tăcut, cu fruntea aplecată/ pe care se desenase, pentru prima dată de cînd trăiam eu, o uriaşă dungă verticală, în unghi drept cu pliurile sale orizontale, ale gîn-dirii. Aşa, fără să ne privească, strîngînd din ochi, ne-a spus, şi strigătul înalt dinainte s-a adunat într-unul scăzut, încărcat de tensiune, pentru că nimic din forţa lui nu se pierduse : «Piticilor». Lîngă mine, Andrei, unchiul meu Andrei, băiatul bătrînului, tremura de-abia simţit, cu părul lui galben, prea moale, răvăşit. Ceva mai încolo, tata, care toată viaţa simula că se opune voinţei tatălui, şopti de-abia auzit, la urechea mamei : «Jupiter Tonans s-a înfuriat». Apoi din nou, mai repede, ca un copil care face în sîc, «Jupiter Tonans s-a înfuriat». Independenţa lui secretă era mai jalnică decît tremurul nervos al lui Andrei. Mama îl privi cu răceală şi atunci încetă, după
ce mai aruncă o privire furişă bătrînului. Acesta se uită la noi măsurîndu-ne, unul după altul, cu o adîncă nemulţumire. Aceasta, aceasta era progenitura lui, urmaşii lui, nişte bicisnici scormonitori de hîrtii ca Andrei, un daridy ca Mihai, iar fata lui, la care ţinuse cel mai mult, luase un venetic, bicisnic. Aceştia erau fiii şi fiicele şi ginerii şi nurorile şi nepoţii şi nepoatele sale, atît de deosebiţi do el. Nemulţumirea lui era năruirea unui vis, împingerea lui spre singurătate, pentru că mutaţia biologică întîmplată o dată sau de două ori se istovise şi căzuse, şirul care se desprindea din el se reîntorcea în mediocritate, în banalitate, el şi tatăl său rămîneau izolaţi şi aproape inutili. Nu se construia nici o dinastie, nici unul dintre noi nu eram înzestraţi, după el, cu forţa de a avea vreodată cu adevărat dreptate.
Atunci, poate, pentru prima dată, sigur pentru prima dată conştient, am vrut să ies din rînd. Dar nu voiam să mă opun, ca el, întocmai ca el, ridicînd glasul şi lovind cu pumnul în masă. între noi, oricum, trecuseră două generaţii, şi dacă el îşi închipuia că nu se întîmplase nimic, greşea. Nu prin masivitatea trupului, prin tăria vocii voiam să-l răpun. Doream, pentru prima dată clar, altă armă, şi mai periculoasă. Doream să-mi răsară cuvîntul, sigur şi capabil să fie rostit încet, ascuţit ca un brici de oţel, subţire şi maleabil ca o floretă, care să-l pătrundă şi să-l doboare. Spus cu mare calm, rar, jos, în tăcerea scurtă dintre două ţipete ale lui, care să-l reducă la tăcere, la furie mută şi neputincioasă. Pocnind sec ca o împuşcătură de pistol, transformînd ghioaga într-un instrument ridicol de luptă. Trecuseră două generaţii şi ştiam asta, nu mai voiam să-l imit. Deşi atunci, la masă, eram în fond de acord cu el, şi Ghimuş mi se păruse şi mie ridicol, voiam să-l înfrunt pe bătrîn. Dar n-am găsit cuvîntul, acel cuvînt pe care mi l-am imaginat doar ca o formă în care urma să introduc conţinutul. Ştiam cum va suna, cum va suna vocea mea calmă, care va fi reac-
33
ţia, a tuturor, înspăimîntaţi şi mai tare de îndrăzneala mea. Nu un cuvînt fals ironic, spus în taină şcolărească, ca acel Jupiter Tonans. Aveam nevoie de. cuvîntul ascuţit, şi nu-1 aveam. Mai tîrziu, odată, ultima dată, am reuşit oarecum să i-1 spun, dar nu era subţire cum mi-1 închipuisem. Atunci, la masă, am încercat doar cu un calm îngheţat, simţindu-mă stăpîn pe sine, tensionat ca un arc, să-i susţin privirea. însă ochii lui au trecut îiTcet peste mine, fără să mă vadă. După ce ne-a măsurat pe toţi, vocea lui a tunat la fel : «Să se aducă caveiul», şi cafeaua s-a adus, neagră, tare pentru el, ca şi cum n-ar fi avut aproape optzeci de ani. După aceea, fascinaţi fiecare în felul lui, ne-am ridicat de la masă. Bătrînul s-a întins în şezlongul său de sub nuc, la fel de împietrit ca totdeauna, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Aceasta era puterea lui. Ştia să se întoarcă în calm, atunci cînd voia.
Poate că nimic nu s-ar fi întîmplat, Ştefania, adusă brutal la ordine, poate simţind că Ghimuş nu era nimic şi oricum înfrînt, zdrobit în întrecerea nervoasă cu bă-trînu'l, ar fi redevenit o fată veselă şi sportivă, cu un spirit profund realist şi practic. în zilele care au urmat mesei a stat închisă la ea în cameră şi nu apărea decît la masă, comic de palidă şi tragică în mişcări. Dealtfel, chiar în acele zile, cînd în faţa tuturor se păstra rezervată şi jignită, am vizitat-o la ea în cameră şi m-a primit aproape obişnuit. Fusesem oarecum decepţionat în fond cît de uşor trecuse peste cele întîmplate. Subiectul nostru de conversaţie a fost una din urechile mele, puţin mai depărtate de cap, fapt pe care nu-1 trecea niciodată cu vederea. Cînd am intrat la ea în cameră, probabil profund plictisită de recluziunea ei demnă, m-a primit cu mîinile 3a cap, ca două urechi de iepure mişcîndu-se. Apoi a izbucnit în rîs. «Lasă-mă,— mi-a spus — să mă uit prin urechea ta, să văd lumina mai roşie.»
54
însă cele două zile din august au trecut şi a venit septembrie şi Ştefania încă nu intrase total în pielea ei obişnuită cînd a intervenit altceva. Ca represalii în urma asasinării unui prim-ministru, s-au împuşcat cîte doi pînă la patru legionari în fiecare judeţ, consideraţi în grabă capi de către jandarmerie. La noi a fost împuşcat Ghi-muş. Eu am aflat primul vestea, dar n-am spus nimănui. Mă gîndeam însă să mă duc să-l văd, pentru că fuseseră lăsaţi pe stradă, să fie văzuţi de toată lumea. Ştefania, la masă, era calmă şi nici nu se mai forţa să se arate plînsă. Nu ştia nimic. Vestea însă a fost aflată de mulţi şi atunci s-a întîmplat totul. Mintea solidă, precaută şi cumpănită a bătrînului cedase. Mă înşelasem atunci cînd crezusem că poate să-şi revină, ca odinioară, la starea dinainte. Furia îi rămăsese şi, brusc, după felul al doilea, cînd aşteptam fiertura, a ieşit din muţenia lui obişnuită şi, aplecîndu-se peste masă, spre Ştefania, a întrebat-o nu cu vocea lui gravă, obişnuită, nici cu aceea plină de furie, sau măcar calmă, ci cu una de bătrîn, de adevărat bătrîn, uscată şi plină de satisfacţie batjocoritoare : «Ei, Ştefi, ai auzit ce s-a întîmplat ?» Ştefania, care nu era obişnuită să i se adreseze la masă, a tresărit şi a pălit, şi a dat din cap că nu ştia. «Ei; a spus bătrînul, întorcîndu-se spre noi, cum o ţineţi în ignoranţă ? Nimeni nu i-a spus ! Atunci să-ţi spun eu. Acela pe care l-ai adus tu mai acum o săptămînă la masă, ştii tu, gata, s-a terminat. L-or împuşcat ca pre un cîine, aşa cum merită. Hei, săracu Pînişoară (aşa-1 chema pe maiorul de jandarmi), a fost în gîndul meu, parcă eu l-am învăţat. Uite unde era să te bagi.» Apoi a continuat să mănînoe pentru că se adusese felul al treilea.
Poate Ştefania n-a înţeles bine, poate a crezut că bătrînul chiar determinase alegerea. Zăpăcită de prima parte a ştirii, nu prinsese exact referirea la Pînişoară. A pălit şi a rămas la masă, fără să spună vreun cuvînt, mîncînd ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Dealtfel,
i
35
toţi tăceam, şi din nou o atmosferă grea învăluia masa. Bunica a făcut doar un gest ce mi-a rămas în minte, al doilea intr-o săptămînă care ne-o arăta vie. încet, tacticos, şi-a scos din buzunar tocul cu ochelarii-de citit şi i-a „ scos, i-a aşezat pe nas şi a început să-l privească pe bă-trîn. îl privea în tăcere, noi toţi am observat-o în afară de el. Apoi s-a ridicat de la masă, tot în tăcere, şi a ieşit. Era dreaptă şi căpătase un mers mai tineresc, mai vioi, călcînd mai puţin tăcut, ca o umbră. Am auzit sunetele rochiei sale de mătase neagră şi apoi uşa a fost închisă cu putere. De-abia atunci a observat şi bătrînul că ieşise şi şi-a întors capul fără să-şi ascundă surprinderea. Apoi a continuat să mănînce. Dar masa s-a terminat rapid şi toţi aproape am alergat în colţurile noastre, ca să ne ascundem. Casa: a rămas pustie, mare şi greoaie, umplută de ceasornice şi pendule care, la c. mică distanţă unele de altele, sunau orele în timbruri deosebite. Storurile erau trase şi numeroasele obiecte de aramă şi alamă luceau galbene. Nimeni nu era cu nimeni. M-am dus în camera de lîngă pod, unde erau cărţile, şi am răscolit printre ele. Nu mă interesa nimic, le aruncam una peste alta pe duşumea, cu zgomot, dar zgomotul îmi făcea plăcere. Mi-am oprit privirile mai îndelung doar asupra unui atlas mare de zoologie, cu planşe colorate : PĂSĂRI DE MARE. L-am răsfoit îndelung uitîndu-mă la ulii şi la vulturii cocoţaţi pe stînci solitare, înconjurate de ape de mare verzi-cenuşii, ca în nord. Le-am văzut siluetele în zbor, stoluri, stoluri:“
Aici s-a oprit din povestirea sa, pentru Iulia. A repetat doar, încă o dată şi apoi încă o dată „stoluri, stoluri", şi păsările au început să-i zboare pe faţă, a trebuit să închidă ochii, şi apoi a înţeles şi i-a deschis, s-o privească pe Iulia, al cărei chip nu-1 mai văzuse de mult, de cînd începuse povestirea. I-a sorbit lacom trăsăturile, s-a umplut de ele, de amănuntele fiecărei linii, şi a căutat prin ea să alunge păsările acelea care treceau mereu, cum întor-
36
cea în minte paginile groase ale atlasului şi le auzea foşnind gros. Foile lui mari erau lucioase, cerate. Dar păsările îl ameninţau nu din acele pagini, ci din aer, împingînd orizontul, trecînd, trecînd mereu, obsesiv, acoperind zarea, făcîndu-se âtît de multe încît nici nu puteau să mai zboare, şi atunci izbeau doar aerul, menţinîndu-se în văzduh cu greu, aripile lor greoaie, lipsite de orice graţie se auzeau înfundat. Le recunoştea, desigur că le recunoştea şi şi-a adîncit privirile şi mai avid în obrazul, în corpul Iuliei, pe care nu-1 dorea ca o siluetă, trecînd abstract dintr-un capăt în altul al orizontului turtit al mării. Insă nu-i era de ajuns înfăţişarea Iuliei, părul ei roşu, privirea ei clară ; nu era din aceste locuri, era şi ea, aşa cum a observat-o şi a gîndit-o în clipa cînd a văzut-o în faţa uşii, în după-amiaza aceea, o călătoare, mereu o călătoare, venită pe jos, cu sandalele acoperite de praf. A apucat-o de mînă şi ea s-a lăsat, inertă, aşa cum nu mai simţise nici o altă femeie. Avea pielea aspră şi rece, şi lui îi era frig. Erau pe vîrful dealului, aproape se înserase, -munţii cu faţa spre apus erau neverosimil de roşii şi şi-a dat seama de ridicolul acestei veniri, de prima lor întîl-nire, cu maşina, la peste 50 km de oraş. Iarba subţire şi înaltă foşnea în vîntul aspru, mai aspru decît la venire, şi voiau să se ridice şi să plece imediat în oraş. Părul Iuliei, foarte roşu, îi încadra faţa, şi ovalul ei părea că îl priveşte printr-o fereastră zăbrelită. Păsările ameninţau să izbucnească în orice clipă şi mişcarea foilor groase ale atlasului se mai auzea în fundal. Era gata să sară în picioare cînd Iulia, care se*lăsa inertă atinsă de mîna lui, cu o undă de ironie sau numai de interes în glas, mişcîn-du-şi numai buzele, rămînînd cu ochii şi cu faţa nemişcată, îi spuse : „Şi ?“ Cu un efort a reluat povestirea, deşi cu greu putea să depăşească un punct mort, care acum era mai semnificativ pentru el. De aceea, la început spunea mereu :
37
„întorceam foile atlasului, cu păsări, stoluri-stolurl. Erau păsări de apă, păsări de mare, păsări din deltă, siluete în zbor, cu aripile în unghi desfăcut. Stoluri, stoluri. Pagini de păsări care mă fascinau, acum mai mult decît altădată, şi m-am uitat la ele timp îndelungat, în lumina scăzută de seară, pentru că trecuse mult timp, eram în septembrie, se înserase, şi fereastra cămăruţei de lingă pod era mică şi dădea pe acoperiş, lumina venea oblic. Cărţile aruncate de mine pe jos căpătaseră umbre întunecate pe pardosea, mirosea a praf, a înăbuşit şi nu ştiu de ce a lemn. Era deja seară cînd brusc, fără să ştiu prea bine de ce, privind doar desenul unui stol de păsări, am sărit în picioare şi am fugit jos pe scările de lemn, foarte abrupte, bocănind cu putere, boc, boc, boc, deschi2Înd uşa care dădea spre gang cu o izbitură, auzind-o în spate cum se închide la loc, sec, şi apoi iar revine cu zgomot, dar eu intrasem în casă şi am trecut prin sufrageria pustie şi întunecată unde, în lumina filtrată .a serii, străluceau ceasurile de aramă acoperite cu clopote de sticlă, apoi am trecut peste pielea de urs din cealaltă cameră şi am deschis uşa camerei Ştefaniei.
Atîrna de-a lungul ferestrei, se prinsese de marginea drugului perdelei şi rămăsese cu faţa la perete. Era mai înaltă decît oricînd şi mai subţire, o siluetă doar, aproape imaterială, rigidă. Linie absolut verticală, şi laba piciorului se flectase puternic şi vîrfurile degetelor căutau în jos. Semăna cu limba unui pendul, a pendulului abstract, matematic, încremenit, oprind, limbile, orele, minutele. Totul mergea în jos, înspre pămînt, şi părul ei, şi braţele subţiri, şi umerii ei slăbuţi, de fetiţă. Era mai subţire decît fusese vreodată. Mi-am apucat capul între palme, cu un gest străvechi, neînvăţat vreodată, şi l-am clătinat la dreapta şi la stingă, o tînguire, nu izbuteam să scot nici un sunet, dar le auzeam pe cele cuvenite răsunîndu-mi * tare în cap. Apoi am fugit.u
Dar nu mai voia să-i povestească, nu putea să iasă din reprezentarea acelei scene, deşi i-a spus că a plecat, a fugit, în faţă îi stătea tot camera întunecată, de seară, şi trupul Ştefaniei atîmînd inert. Şi apoi păsările, păsările acelea. Se întunecase pe deal, i se părea ciudat că a ajuns aici, adus de această femeie pe care de-abia o cunoştea, a cărei prezenţă dăduse frîu liber unor amintiri de care aproape nu mai era conştient. S-a ridicat în picioare şi i-a întins mîna să se ridice şi ea, şi Iulia l-a urmat, tot tăcută, doar că de data asta nu mergea ea înainte, şi el nu se supunea, ci mergeau alături, iar prezenţa ei de-abia dacă îl interesa, o înregistra doar ca un amănunt al unui peisaj de seară care nu-1 interesa nici el. Au mers aşa pînă la Şosea şi s-au urcat în maşină şi înainte de a porni, ea#şi-a aşezat mîna peste mîna lui şi i-a apăsat-o ceva mai tare, era o altă senzaţie decît înainte cînd o atinsese şi părea inertă. Acum a desluşit o notă de apropiere, de prietenie, aproape de solidaritate. „Am înţeles ceva, însă nu deplin, lămureşte-mă care este legătura dintre cele povestite şi ce te-am întrebat eu ?“ Atunci a spus :
„Legătura este că aceea a fost prima mea criză, prima mea răscoală cu obiect împotriva autorităţii absolute a bă-trînului, care nu numai că n-a fost în stare să evite o nenorocire, dar a şi provocat-o. Nu că aş fi fost solidar în cea mai mică măsură cu Ghimuş. Nu, dar argumentele bătrînului, de simplă comandă şi de-viaţă care trebuia să se desfăşoare după tipicul de totdeauna, nu mai ajungeau. Ghimuş nu spărgea numai politeţea unui invitat la masă. Era mult mai mult, cu mult mai mult. De atunci, din acel motiv şi din alte motive, atmosfera bine orîn-duită din casă nu mai avea nici o influenţă asupra mea.“
Tăcut, se gîndi : „Am rezumat, doar am rezumat, dar nu mai doream eu acum să povestesc, pentru că orice aş fi spus nu era decît un simplu rezumat, ceva ce putea ieşi în afară, la lumină, dintr-o situaţie mult mai com-
39
plexă. Şi eu nu voiam să rezum, fie că Iulia s-a mulţumit cu răspunsul, fie că nu. Nu mă interesa şi preferam să trec rapid prin lumea indiferentă care mă înconjura, prin satele bîntuite de cîini, prin pădurea luminată straniu de farurile micului automobil al Iuliei, alături de Iulia, mai tăcută încă şi aplecată asupra volanului. Toate nu aveau decît o palidă funcţie de cadru, ca să-mi pot aminti, în neorînduială, într-o bună neorînduială capabilă să-mi aducă în minte lucrurile şi stările acelea, aş$ cum au fost, fără o logică precisă. Reacţia ciudată a bunicii, ca şi cum ar fi ştiut, ca şi cum s-ar fi aşteptat de mult la asta, cînd am bătut la ea în uşă, şi n-am putut să-i spun decît «Ştefi» şi ea s-a îndreptat fără grabă spre camera unde se întîmplase nenorocirea şi a intrat. Mă aşteptam să ţipe sau să rămînă încremenită, ca şi mine, dar ea s-a dus .şi a-mîngîiat-o încet pe spate, fără s-o întoarcă, ca şi cum ar mai fi fost vie, apoi s-a răsucit spre mine şi mi-a spus : «Să fim iertaţi toţi, şi tu, fetiţo», şi a zîmbit şi zîmbetul ei blînd şi plin de subînţelesuri m-a izbit pentru că părea să spună : «Ştiam eu, am spus eu, de cînd v-am spus că aşa se va întîmpla». Dar atunci, dacă a ştiut, de ce n-a încercat să prevină ? De ce n-a discutat cu Ştefania, dacă se aştepta să se întîmple ceva, un lucru atît de îngrozitor ? De ce s-a mulţumit doar să-şi pună ochelarii la masă şi apoi să iasă înainte de a se termina mîncarea ? Nici o întrebare nu avea răspuns, nu se arunca decît un fel de ciudată lumină asupra vieţii ei de umbră, de politeţe «şi de bunăvoinţă abstractă. Desigur, ea ştia ceva, ştia de mult, şi absenţa ei nu era nici teamă, nici ascultare necondiţionată, era o stranie dezangajare. De aceea nu participa la nimic. Şi atunci, după ce a mîngîiat-o pe Ştefania moartă, încet şi cu grijă, pe spatele întors, îngheţat în nemişcare, şi a cerut ca toţi să fim iertaţi, a trecut pe lîngă mine şi s-a dus în camera ei, ca de obicei, în camera ei din colţul clădirii, unde prea rar intra cineva şi unde îşi petrecea ore întregi, toate
3upă-amiezile şi aproape toate dimineţile, şi noi nu ştiam cu ce se ocupă. Nu se ocupa cu nimic. Şi zîmbetul ei, care a fost acelaşi ca pe vremea cînd ne duceam s-o felicităm de ziua ei de naştere şi ea zîmbea şi ne mîngîia, şi-atunci din nişte cutii din scrinul ei foarte vechi şi demodat, pe care poate îl adusese de acasă de la ea, cu mai bine de cincizeci de ani înainte, scotea nişte bomboane pe care le avea de nu ştiu unde, nu se vindeau în cofetării, şi ni le întindea. Bunica era bună şi inexistentă ca şi acum, cînd a fost prima anunţată de mine, singura de fapt, pentru că ea se ridicase de la masă şi pentru prima dată mi s-a părut vie şi înţelegînd ceva cînd bătrînul dovedise că nu înţelege nimic, nici măcar atunci cînd avea dreptate. Eu n-am mai spus nimănui, dar nu găseam nici un loc în casă unde să stau, şi aşa au trecut două ceasuri pînă ce, înainte de a ne aşeza la cină, s-a umplut casa de ţipete, dar a fost mult mai bine pentru mine fiindcă scăpasem de deţinerea unui secret, primul din cele pe care nu îndrăzneam să-l mărturisesc nimănui şi aşteptam ca fiecare să afle singur, sau în orice caz de la alţii. Atunci cînd a ţipat mătuşa Aurelia, mama Ştefaniei, care avea totdeauna migrene şi umbla prin casă cu un fel de turban bizar care ne făcea pe toţi să rîdem, pe noi copiii. Nu ieşea din casă decît rareori şi atunci se pregătea ca pentru o expediţie. Şi părea indiferentă faţă de propriii ei copii. Şte-fania şi Nizuca şi Cornel, care era foarte mic şi care s-a căsătorit mai tîrziu cu' Iulia, femeia care tăcea alături de mine, şi, în sfîrşit* îmi pusese întrebarea. A răcnit atunci, în camera Ştefaniei, şi ţipătul ei a trecut prin toate uşile şi a ajuns la urechile tuturor şi atunci toţi, indiferent ce făceau, s-au oprit, toată casa s-a oprit, au încremenit la jumătatea mişcărilor indiferente pe care le făceau şi au apărut toţi atît de stranii, cu cîte o mînă ridicată în sus, sau cu degetul desfăcut, cel arătător de cel mare, care se pregătise să apuce o ţigară, sau altă mînă
41
ce întorcea pe jumătate o pagină de carte. Atunci am înţeles cît de variate erau toate actele noastre, dacă ar fi luate unul cîte unul., cît de diverse, şi întreaga scenă semăna cu unul dintre acele ridicole tablouri vii, de la seratele de cucoane şi de domnişoare, date la prefectură, numai că acesta era tabloul viu al vieţii noastre cea de toate zilele. Numai eu nu făceam nimic, stăm nemişcat cu picioarele ridicate într-un fotoliu, aşa cum am stat în ultima vreme, aşteptînd, şi ţipătul mătuşii Aurelia, care se apropia şi era mereu ascuţit la început şi apoi scădea, devenea jos, se termina în tînguire, era expresia vizibilă a secretului meu şi mă elibera, simţeam cum îmi pulsează sîngele prin muşchii amorţiţi şi cum în curînd voi fi şi în stare de mişcare.
Uşa, cea din urmă uşă s-a deschis şi Aurelia a intrat, nu mai semăna cu cea care fusese, învăţase în cîteva minute o mulţime de lucruri necunoscute pentru ea, era altfel. Vocea ei slabă, de femeie demonstrativ bolnăvicioasă, căpătase puterea aceea de a străbate casa şi de a ne cuprinde pe toţi în ea, era o voce vastă. Şi înfăţişarea ei era altfel, iar cînd a deschis uşa şi a apărut în prag nu m-a izbit dezordinea ei, tulpanul de pe cap căzut ca o meşă şi acoperindu-i o parte din frunte şi din obraz, ci gestul larg, cu mîinile ridicate în sus, gest teatral dar singurul potrivit. Făcuse o cale lungă această făptură plîngăreaţă din nimic, şi nu se putea adresa decît gesturilor esenţiale.
Atunci s-au sculat toţi şi i-au ieşit în întîmpinare, întrebînd-o nerod ce s-a întîmplat, apoi au fugit toţi într-acolo, unde a arătat ea, şi au intrat în camera Ştefa-hiei, apoi s-au întors. Eu rămăsesem tot în fotoliu cu genunchii la gură şi-i priveam. Erau atît de depărtaţi şi de străini că de-abia îi mai puteam considera vii, mai degrabă semănau cu nişte mecanisme repetînd gesturi ste-reotipe, singurele învăţate, cele de bază. Andrei, tremu-rînd, spunea tuturor, fără să fie auzit : -«Vă rog, vă rog, dragii mei, nu ţipaţi, nu ţipaţi, vă rog, dragii mei,., vă rog,
42
nu ţipaţi, pentru Dumnezeu, nu mai ţipaţi». Tata, undeva pe lingă mine, spunea şi el întruna mie, mamei, cuiva : «Vă iau pe toţi şi am să plec. Trebuie să plecăm. Vă iau pe toţi desigur, şi trebuie să plecăm. Neapărat.» M-am întors sprfe el, aceasta a fost prima mea mişcare, şi l-am privit critic. Desigur, nu vom pleca nicăieri, el nu va îndrăzni să plece, era prea confortabil. Nimeni nu va îndrăzni să plece, vor sta toţi aici, orice s-ar întîmpla. Numai eu voi pleca, acum, în acea clipă eram sigur. Poate nu imediat, dar voi pleca neîndoios, eram absolut sigur. Se agitau şi nu ştiau ce să facă şi se repetau, şi în acea clipă a intrat, nebăgată în seamă de nimeni, de nimeni în afară de mine, bunica. îmbrăcată în aceeaşi rochie lungă, neagră, s-a strecurat zîmbitoare printre grupurile .celorlalţi (puteau fi cam zece persoane împărţite anapoda). Atunci, pentru o clipă, privirile noastre s-au întîl-nit, şi am ieşit pe de-a întregul din starea de şoc, pentru că am ghicit-o. Ochii ei mici, parcă micşoraţi de vîrstă, prin creşterea dezordonată a pleoapelor subţiri şi încreţite, verzui şi tulburi de obicei, de data asta erau strălucitori şi expresivi. Din adîncul privirii ei mai degrabă albastre se citea o imensă batjocură, aproape ură, ură cu adevărat, însă transformată în triumf deplin. Trăise să vadă şi clipa aceasta, agitaţia tuturor, dezastrul propriei sale familii care nu ştia ce să facă. Zdrobiţi, morfolind cuvintele sau ţipînd şi plîngînd în hohote, ca Aurelia. Ea era calmă şi supravieţuise. Bunica noastră blîndă şi neînsemnată în ierarhia familiei, cea mai puţin vie dintre toţi, era aici şi ne contempla. Nebăgată în seamă, ne observa însă. Nu ne mai dădea bomboane şi nu ne mai mîngîia pe cap ca atunci cînd, mînaţi din spate de părinţi, îi uram la mulţi ani de ziua ei. Era în afară şi deasupra dezastrului şi atunci ăm înţeles de ce n-a spus ea nimănui, de ce a lăsat ca totul să se descopere şi ea să vină doar şi să observe. Aurelia era fiica ei, alături erau toţi fiii şi fiicele, nepoţii şi nepoatele sale, de toate vîrstele. Întîi m-am
speriat şi m-am înfuriat, copleşit de această nouă descoperire, eram gata să-mi plec grăbit privirile, să le întorc de la expresia aceasta de triumf într-o asemenea ocazie, în clipa cînd se întîmplase nenorocirea, şi cei ce sufereau, toţi, erau rodul pîntecelui ei, urmaşii prin care se continua. Dar apoi am înţeles şi am privit-o curios şi cu o uşoară silă, întrucît pe mine nu mă privea, nu mă privea ce-i privea pe ceilalţi, nu mă simţeam atins. Eu am să plec, am să plec cît de curînd şi căile mele vor fi altele, nu voi studia cărţile legate în piele din bibliotecă, nu voi deveni jurist, destinul meu stătea în altă parte. în altă parte, da, desigur, în afară de faptul că Ştefania murise şi eu am descoperit-o şi trupul ei nemişcat, atîmînd uşor înspre pămînt, rămînea cu mine. Şi păsările,' desigur păsările.
Atunci a intrat bătrînul şi a început unul din ultimele lui acte. Prezenţa sa n-a putut să impună linişte, ca altădată, şi Aurelia ţipa şi acum îşi frîngea mîinile, iar bărbatul ei, cu ochii prostiţi, încerca s-o liniştească, apoi renunţă şi-şi şterse faţa cu o mare batistă cadrilată. Bătrînul a rămas în uşă, încă nu ştia ce s-a întîmplat, şi Aurelia a scos un ţipăt şi a fugit spre cealaltă cameră, unde era Ştefania, strigînd ceva despre fata ei şi între-bînd, de ce, de ce. Atunci a înţeles şi bătrînul ce se întîmplase şi a impus tăcerea. Am plecat şi eu după ei, să văd ce se întîmplă, dar deşi ştiam că eu voi pleca, voi face altceva, mişcările mele erau nesigure, bîlbîite. Bătrînul a pus ordine. Întîi a impus tăcere cu glas înalt şţ sigur pe el, mai sigur ca niciodată, pentru că se juca, îşi juca o mare carte. I-a spus lui Andrei, care continua să roage pe toată lumea să nu ţipe, că «e un prost». «Taci, măi prostule», a spus, şi Andrei a tăcut. Apoi a desprins-o pe Aurelia de trupul Ştefaniei, pe care-1 strîngea în braţe, a împins-o cu o mişcare moale dar hotărîtă şi a dat-o în seama bărbatului ei, ordonîndu-i s-o ducă la ei în cameră. Apoi a cerut să fie chemat medicul legist şi procu-
44
rarul. Ordinele lui erau precise, scurte, foarte lămurite şi fiecare avea ceva anume de făcut. în sfîrşit, primul care s-a gîndit la asta, a întors-o pe Ştefariia cu faţa spre cameră. Am închis ochii, însă prea tîrziu. Nu vreau să-mi aduc aminte de chipul ei, de ochii ei deschişi, prea deschişi, poate că n-am văzut-o bine. Era ca şi vie şi-şi bă-tea joc de noi. Nu vreau să-mi aduc aminte. Am jnai văzut morţi, âtîţia morţi, e mai bine dacă-mi aduc aminte de ei, de cei carbonizaţi în carlingă, de cei împuşcaţi, de cei morţi în mizerie, cu speranţă, toţi cu speranţă şi cu surpriză întîlnindu-se cu moartea. De Ştefania nu, clipa, fracţiunea de secundă a fost mai puternică şi nu mi-am amintit de ea decît o singură dată, ultima oară cînd am vorbit cu bătrînul, cu mult timp după evenimente, după ani/4
După ce termină aducerea-aminte, nu se eliberă, înţelese ceva mai bine de ce venise, după atîţia ani, înapoi aici, în oraşul său natal. Nu fusese prea atent la Iulia, se simţea încă împresurat de cele evocate, fu surprins aproape' cînd o auzi vorbind : ,,Da. Toţi sînteţi aşa, nu sîn-1c*ţi în stare să vă eliberaţi, nici chiar tu, care ai plecat, 1;o-ai revoltat, ştiu, te-ai făcut mai întîi aviator (iluzia desprinderii de pămînt, ca şi cum în aer ai trăi într-o altă zonă), cu toată biografia ta ulterioară, care acum nu mă mai interesează prea mult. Desigur, ai păstrat nostalgia şi nu te-ai putut adapta condiţiilor dure în care ai trăit. Asta trebuie să fi fost. Nici Cornel nu s-a putut pe deplin desprinde, deşi el pretindea asta. Ai tăi mă acuză că am contribuit, că am determinat moartea lui. Poate e adevărat, l-am smuls din cercul lui. Foarte simplu, îmi plăcea mult, mult de tot, l-am ambiţionat, i-am cerut sâ fie activ, dar nu avea stofă. Accidentul de mină în care a murit, se spune că seamănă cu o sinucidere. înainte îmi împuia capul cu o frază fără sens : «Spune-mi, de unde pot avea certitudinea absolută a adevărurilor pe care le susţin». Ca şi ctim ar avea importanţă, ca şi cum
45
n-ar fi fost de ajuns să vadă că iese ceva din mina lui. Stupid, şi cînd nervii i s-au încordat dincolo de cît îl ţinea pe el stofa, poate s-a omorît, sau nervos, n-a fost atent. Păcat, nu era lipsit de calităţi, dar voia să trăiască într-o lume prea sigură, ca la voi, atunci, de mult, orice s-ar fi ascuns în spatele acelor siguranţe. Dar vorbesc prostii. Hai să ne întoarcem/'
Liviu Dunca nici nu înţelese pe deplin ce-i spusese Iulia şi nici nu vru să înţeleagă mai mult. N-o întrebă cum de n-a rezistat Cornel, la ce n-a rezistat, ceri ceruse să facă şi de ce avea nevoie de asemenea certitudini. Se urcă în maşină şi plecară împreună, înapoi în oraş şi nu lungi discuţia nici cu Andrei, care-1 aştepta vizibil, mu-tîndu-şi şezlongul lîngă poartă. îl privi bănuitor cînd veni, apoi îndrăzni să spună :
—	Fereşte-te de Iulia, cred că este de datoria mea să te previn. Ştii, în cazul lui Cornel, deşi nu se poate spune nimic ca precizie, se pare că a avut un rol nefast.
— Ce rol nefast ? Adică spre ce l-a împins ?
— Nu ştiu precis, îţi aduci poate aminte, Cornel nu era vorbăreţ. Dar după ce a cunoscut-o, s-a schimbat foarte mult. A devenit prea ambiţios, şi după unii lipsit de scrupule, Apoi s-a întîmplat ceva cu el, poate sa fi fost un accident. Trebuia să te previn. Era de datoria mea.
Liviu Dunca îl ascultă din politeţe, apoi îl luă de umăr, cu o afecţiune tot din politeţe, şi spuse : „N-avea nici o grijă, m-a fascinat la început, dar problemele mele şi ale ei sînt deosebite, răspundem la alte întrebări^. „Aşa, aşa", îl aprobă Andrei, şi adăugă în vreme ce intrau în casă : „Văd că ai rămas un băiat bun. Adică nu, mai degrabă te-ai schimbat în bine."
Sentimentul de disponibilitate şi chinuitoare nehoiă-rîre, s-ar putea spune de nedeterminare, rămăsese acelaşi, după două zile de cînd venise în oraş. Aproape că se obişnuise cu ei ca şi cu o nouă stare normală, valabilă pentru un nou ciclu al existenţei proprii, aşa cum te obişnuieşti cu maturitatea sau bătrîneţea. Era o nouă vîrstă în care în loc ca drumurile să se închidă, să se aleagă măcar într-un singur sens, rămîneau deschise, se multiplicau. Orice, oricînd era posibil. Poate asta ă vrut atunci cînd a fugit încoace de monotonie, dar hu era mai bine. Aproape că avea nostalgia vechii monotonii, a obiceiurilor bine stabilite. Dealtfel în curînd vă trebui să se întoarcă.
Se plimba pe strada principală, gîndindu-se în fugă la conversaţia avută în ajun cu Andrei, respinse în gînd imaginea ciudatei neveste a lui Cornel, încercă să-şi pună ordine în impresii, dar fără prea multă convingere şi stăruinţă. Starea de nedeterminare nu se potrivea cu urmărirea persistentă a gîndurilor, confuzia îi convenea şi o pretindea.
Nici nu se putea spune măcar că privea cu atenţie ' în jur, lumea şi lucrurile îi erau deopotrivă de indiferente. Il izbi, în mijlocul acestei atmosfere ceţoase de suprafeţe ce nu ascundeau nimic, pentru că el nu le
47
\ •
investea cu nici o semnificaţie, luminozitatea ochilor. Se opri brusc şi o lăsă să se apropie cîţiva paşi. Femeia, doamna, îşi spuse imediat, îi aminti ceva foarte cunoscut, deşi nu ţinea minte s-o mai fi întîlnit vreodată. Părea că-i zîmbeşte, că ea îl cunoaşte de undeva, l-a distins fără nici o îndoială din mulţimea indiferentă de trecători. A răspuns unui salut, al altcuiva, însă senzaţia că-1 priveşte pe el era certă. La el s-a uitat, pe el l-a privit, lui i-a zîmbit şi de undeva o ştie, expresia îi era foarte familiară, profund semnificativă, avea o mare importanţă şi hotărît se desprindea net din noianul de impresii confuze din jur, din amintirile amestecate ale ultimelor zile.
4* Doamna înaltă şi subţire, blondă, cu ochii excepţional de luminoşi, deschişi, cu privirea plină de veselie, o veselie de dincolo de oricare motive, pură şi puternică, stare şi nu răspuns, a trecut pe lîngă el. Avea în jur de -treizeci de ani, nu era frumoasă, sau era, dar asta nu avea nici un fel de importanţă. Ştia de undeva figura asta, o ştia precis, dar îi scăpa momentul întîlnirii anterioare, un moment fără îndoială esenţial, de o deosebită importanţă. Primul impuls a fost să se întoarcă să alerge după ea, s-o întrebe direct, dar se stăpîni. Nu acostase, o femeie din studenţie, fu cuprins de o ciudată sfială ţinînd seama de impresia puternică sub care se afla. Era din nou în prada unei' ciudate stări de spirit, vecină cu agitaţia şi actele necugetate. „E ceva cu mine, se întîmplă ceva grav, foarte grav. Am un sentiment de clejă vuy mi se pare că recunosc lucruri pe care nu le-am văzut niciodată44, îşi zise, dar nu mai avu răgazul să se gîndească la sine şi la stările sale, aşa cum făcea de atîţia ani. Nu-1 mai interesa propria lui persoană, fără să se mai gîndească se întoarse şi începu să caute din ochi cu înfrigurare silueta femeii, grăbi pasul la limita spre alergare, o recunoscu din spate. Avea un taior uşor, de vară, strîns în jurul mijlocului. Silueta
48
îi vestea doar privirea aceea luminoasă, care îl izbise, carc-1 urmărea şi acum, dar nu de cîteva minute ci din alt timp. Era la cîţiva paşi în urma ei, cuprins de o adevărată agitaţie, greu stăpînită, cu un mare efort de voinţă, care-i lăsa doar atîta energie cît să meargă urmărind-o, strecurîndu-se printre oameni, menţinîndu-şi distanţa.
Era desigur o localnică, a fost salutată de mai multe persoane, le-a răspuns, ar fi fost firesc s-o oprească şi s-o întrebe cine este, în definitiv era de aşteptat s-o uite, nu mai fusese aici de mai bine de douăzeci de ani, se cunoscuseră fără îndoială cîndva, de mult, totul ar fi simplu şi firesc. însă nu avea energie decît să meargă în urma ei, privindu-i unduirile gîtului, mişcarea bustului, de-abia simţitul .fluturat al părului în mers. Agitaţia era pe punctul de a deveni panică, pentru că nu mai era mult şi strada principală pe care mergea se va termina, şi-ar putea da seama că o urmăreşte, trebuia să se hotărască pînă la colţ. Mai rămăsese doar o vitrină, apoi intrarea într-un magazin, încă o vitrină, şi gata, va face colţul pe o stradă lăturalnică. Mai fu salutată încă de o persoană, un om mai în vîrstă care se aplecase ceremonios în faţa ei, şi atunci îi auzi şi glasul răspunzînd la salut> ,şi sentimentul de cunoscut îi fu întărit. O ştia de demult, de foarte multă vreme, cu mult înainte de a fi părăsit oraşul. Era sigur de asta, acum nu numai privirea luminoasă, frapantă, îi aducea aminte de ceva, ci întreaga fiinţă, mersul şi silueta, părul tăiat scurt şi chiar moliciunea vocii, elementele disparate se organizau, golurile erau înlocuite, o întreagă făptură, în toate încheieturile ei, de care nici nu-ţi dai seama de obicei, se reconstituia în faţa lui^ întreagă şi vie. O ştia fără doar şi poate, foarte bine, de mult şi esenţial. Nu era numai aducere-aminte, ci şi un sentiment obscur, ca o dorinţă. Femeia aceasta
49
necunoscută jucase un rol desigur in viaţa lui, un rol determinant
Şi totuşi era absurd. Femeia aceasta tânără, de numai treizeci de ani cel mult, fusese o fetiţă de şase-şapte ani atunci cînd el plecase, nu putuse juca nici un rol în viaţa lui, nici măcar nu avuseseră cum să se cunoască. Gîndul îi apăru în toată evidenţa lui nudă, în afara oricărui dubiu, dar sentimentul de cunoscut, de foarte bine cunoscut şi esenţial, nu-1 părăsi, fu strîns în această contradicţie, şi o lăsă să treacă de colţ, să dispară. Insă nu putea s-o piardă, şi doar ca apărare aproape îşi şopti : „nu mi s-a întîmplat aşa ceva niciodată în viaţă. Niciodată. “ Atunci îi veni o soluţie, se întoarse la fel de grăbit cum alergase după ciudata lui cunoştinţă uitată şi-l căută din ochi pe cel care o salutase ultimul, deosebit de ceremonios. Il găsi şi-l acostă :
—	Nu vă supăraţi, întrebarea vi se va părea ciudată, desigur, însă am un lapsus. Acum cîteva minute aţi întâlnit o doamnă, aici lîngă colţ, şi aţi salutat-o. O ştiu de undeva şi am uitat-o. Cine este ?
—	Sînteţi din oraşul nostru ?
—	Da, într-un fel da. M-am născut aici. Numele meu este Liviu Dunca.
—	A, da. Ştiu cine sînteţi. Doamna de care întrebaţi e foarte cunoscută în oraş, de aceea v-am întrebat dacă sînteţi de aici. Este doamna Vinea.
—	Doamna V^nea ?
—	Da. Doamna Vinea, adica soţia directorului general al combinatului. Poate îl cunoaşteţi şi pe el, este o personalitate la noi, cum e şi firesc. Mă rog, cea mai importantă întreprindere, de importanţă naţională. I-aţi întâlnit desigur numele prin ziare cu ocazia diverselor conferinţe sau în articole care susţin campanii, declaraţii, mă rog. Desigur că i-aţi întâlnit numele.
—	Se poate, nu ştiu. Nu-1 cunosc. Pe ea o cunosc de undeva. Desigur că o cunosc, deşi e absurd. Vâ rog să mă scuzaţi. Mulţumesc.
—	A, nu. Staţi puţin. E posibil să o cunoaşteţi. E şi ea din oraş. E fiica doctorului Ilea, care a fost pe vremuri directorul spitalului. Ştiţi, chirurgul. Poate vă amintiţi.
Nu-i mai spuse nimic, ii mulţumi şi plecă imediat. Nu confirmă că o cunoaşte, că ştie despre cine este vorba, pentru că brusc era intr-o cu totul altă lume. Un rîs în cascade, venind din .geamul deschis într-o seară de vară. Pe trotuar dunga oblică de lumină, puternică pentru că erau aprinse toate becurile unei mari lustre rotunde. Trotuarul era vărgat de lumină, toate geamurile erau deschise, toate erau luminate, lumina se proiecta şi pe salcîmii cu coaja, zgrunţuroasă şi' pînă departe, spre mijlocul străzii. Geamurile mari, deosebit de înalte, aşa că puteau proiecta spre stradă toată lumina aceea. Reflexul ei ajungea pînă departe, o lucire atingea şi gardul metalic de peste drum, grilajul cu vîrfuri de suliţă. Trebuie să fi fost destul de tîrziu, toate celelalte case de pe stradă aveau luminile stinse, erau închise în serioasa lor mohoreală, perdelele groase de catifea, marile draperii verzi sau cafenii sau mov sau vişinii, tot culori întunecate, fuseseră apropiate, închise erau şi obloanele. Numai casa aceea revărsa lumină, şi era atît de multă, risipită pe stradă, invadînd-o, încît părea o sfidare, deşi nu era. Atît doar că toată lumea ştia că acolo este altfel, nimeni nu-şi dădea seama precis cum. Nu din cauza meselor dese, se dădeau şi în alte case de pe acea stradă, dar era altceva. Pînă tîrziu seara, ferestrele erau luminate chiar şi cînd nu erau invitaţi, cînd nu era lume şi nu era casa plină şi fumul nu ieşea, împreună cu o căldură umană, deosebită, prin geamurile deschise ieşea rîsul acela în cascade, înalt şi plin de o veselie care nu era reacţie ci stare. Orice s-ar fi întîmplat,
51
aşa se părea, în orice condiţii, ca o rezervă, fără margini. Ieşea pe geamurile luminate totdeauna, pînă noaptea tîrziu, toate, absolut toate geamurile luminate (nu se făcea în casa aceea o meschină economiex de lumină), şi apoi invada strada, şi puteai avea senzaţia cum se trîntesc toate celelalte ferestre serioase ale străzii, cum se închid şi se apleacă zidurile, cum se turtesc acoperişurile. Nimic nu rămînea indiferent, nu putea rămîne indiferent faţă de această veselie, de rîsul acesta ce răsuna în noapte, pînă tîrziu, cînd erau sau nu erau musafiri, şi cînd nu se auzea rămînea agăţat în aer, ca o ameninţare, lăsa un gol ce trebuia umplut şi se umplea fără greş. Toţi ceilalţi trebuiau să-l accepte sau să-l respingă, dar nu puteau să nu ia act de existenţa lui plină, triumfătoare, rupînd întreaga monotonie, şirul zilelor şi al evenimentelor zilelor, linia generaţiilor şi a relaţiilor dintre oameni. Ieşea seara tîrziu, după cină, în acea ultimă vacanţă a păcii, în vara anului 1940, numai ca să-l audă, pentru că era cu totul şi cu totul altceva decît ce era în jur. Continentul fusese azvîrlit în război şi demenţă, lumea era plină de griji, în vara aceea căzuse Parisul şi se prăbuşise Franţa. Ei, toţi ceilalţi, se forţau să păstreze monotonia şi tipicul, ca şi cum nimic nu se schimba, ca şi cum nimic n-ar fi fost atins de moarte. Steagurile tricolore cu dungă de doliu, se întîmplase o catastrofă - naţională, iar^acolo, din primăvară de cînd s-au mutat (doctorul Ilea venise de la Cluj unde fusese asistent şi acum era director al spitalului aici) pe strada luminată de geamurile aeelea veşnic deschise, ca şi cum viaţa acolo s-ar desfăşura în plin public, fără ascunzişuri, aproape cu insolenţa plinătăţii ei, răsuna rîsul acela de fehieie, exploziv, în cascade. Ha, ha-ha, ha-ha. Şi era legat de starea Jui de revoltă care începuse după moartea Ştefaniei, de tot ce se pregătea în el, ciudat şi adînc legat, şi se plimba pînă noaptea tîrziu, după ce toţi ceilalţi se culcaseră, numai ca să-l audă. Nici măcar nu-i făcea plăcere, nu
52
acesta era cuvîntul, ci îl tulbura şi-l .aducea pînă la o stare de curioasă furie, dar nu împotriva veseliei, a rasului însuşi, ci despica întreaga lume aparent molcomă şi se lega de dorinţa lui de fugă, nu de el, ci mai degrabă înspre el. Şi uneori cum trecea pe celălalt trotuar îşi astupa urechile cu mîinile, apoi le descoperea ritmic şi rî-sul acela era lăsat să-i vuiască devenind altceva, şi mai puternic. Era vacanţa dinspre clasa a Vil-a, avea 17 ani şi atunci a învăţat următoarele lucruri esenţiale pe care a avut timp mai tîrziu să le şi uite, pînă în clipa de faţă :
Mai întîi. Mai întîi şi mai întîi, se gîndi : că lucrurile din jur nu sînt indiferente, rigide şi încremenite în forma lor. Şi nici nu se schimbă doar în timp, greoi, deterio-rîndu-se şi rozîndu-se, ci, împreună cu oamenii, şi lucrurile sînt pulsaţii, pentru că pot însemna altceva, fiind despicate sau adunate, reacţionînd de pildă la un rîs femeiesc. Obiectele din jur, întunericul şi noaptea de vară şi acea stradă de fruntaşi ai oraşului de provincie, ca şi multe alte lucruri erau plastice, îşi schimbau şi forma c:înd pentru el îşi schimbau înţelesul. Poate era o iluzie de adolescenţă, dar i s-a mai întîmplat şi altădată, mai tîrziu, în momentele cheie, dar de fiecare dată a uitat. Era păcat să uite pentru că se putea înţelege de aici că formele încremenite plutesc sau îngheaţă, o masă mobilă şi contradictorie la care uneori, în clipe ce nu sînt neapărat, poate dnmpotrivă, cele mai fericite, se poate ajunge. Acesta era cel mai general simţămînt pe care l-a avut în acea vară plnd rămînea pe stradă pînă noaptea tîrziu, aşleptînd să ste stingă în sfîrşit luminile şi la casa aceea, şi atunci întunericul era doar înţepat de meschina, palida şi neconvingătoarea lumină a becurilor electrice rare, co mai mult întăreau întunericul făcîndu-1 pe jumătate umbră. Atunci era frica cea mare pentru că uneori pîn-dea să audă rîsul şi mai tîrziu, cînd casa aparent semăna cu celelalte şi îl cuprindea o furie rece şi-şi înfigea un-
53
ghiile in palmă. Pentru că rîsul acum însemna altceva,’ era mai alintat şi atunci dorinţele lui îşi pierdeau din generalitate şi veselie, nu mai era simbolul unei alte lumi posibile şi deveneau concrete, iar el era un băiat prea tînăr şi prea neputincios şi atunci fugea de pe strada aceea, mergea undeva înspre gară, aproape alerga, şi-şi minţea sieşi, dîndu-se drept cine nu era şi eventual nici nu mai urma să devină. Era atunci un om matur, foarte puternic, şi foarte glorios, şi numai, sub forma aceasta mincinoasă (ceea ce era umilitor), se putea apropia de doamna dr. Ilea, şi atunci rîsul ei devenea proprietatea lui personală şi nu mai însemna nimic altceva.
Această transformare a lui în altcineva, mai mare şi glorios, era o veche deprindere de adolescenţă, şi deşi îi dovedea, prin ce putea să devină, că el nu era chiar el, nu însemna foarte mult, totuşi nu era o învăţătură nouă. Nouă era senzaţia de deplină existenţă, el, neîndoios el, vorbind cu Sine numai la persoana întîi sau nici măcar vorbind cu sine, pe care i-a dat-o tot în acea vară doamna dr. Ilea, cînd în sfîrşit s-au întîlnit.
Era îmbrăcată într-o rochie cafenie, din care izbucnea gîtul lung şi alb cu o linie elegantă şi suplă. Atunci, într-un fel, a descoperit ce înseamnă cu adevărat o linie. Pe piept, închizîndu-1, strîngînd rochia în jurul gîtului, lucea un mare scarabeu de aur, o mare broşă, cu două rubine, ochii scarabeului. Ce te frapa însă erau doi ochi deosebiţi, luminoşi dincolo de culoare (erau verzi sau albaştri, sau şi verzi şi albaştri, după lumină), însă nu culoarea conta, ci acea luminozitate specială care se întindea asupra feţei, ca şi luminile geamurilor asupra străzii întunecate. Flacăra aceea jucăuşă era o continuă emisiune de veselie, chiar atunci cînd nu rîdea, un joc continuu şi o copilărie, o luare în primire a tuturor cu amuzament, ca şi cum în jur n-ar fi fost oameni plicticoşi, evident plicticoşi, ci s-ar fi desfăşurat neîntrerupt o petrecere, o comedie cu înţeles adevărat, la care ea ar
54
fi fost invitată să participe şi chiar s-ar fi avîntat în joc. Şedea într-un fotoliu şi el s-a aplecat să-i sărute mîna şi cînd şi-a ridicat din nou capul după acea plecăciune ochii lor s-au întîlnit şi faţa lui trebuie să fi fost deosebit de caraghioasă prin gravitatea concentrată cu care o privea, şi atunci în mod firesc a izbucnit în rîs, tot în cascade, dar foarte binevoitor, adresat de data aceasta lui, şi s-a simţit cu adevărat văzut, aşa cum era, şi a avut sentimentul că este el, aşa cum i se înfăţişa, o copleşitoare senzaţie de prezenţă, nu simţită cu muşchii propriului său trup, cu măruntaiele sale proprii, din adîncuri, ci ca şi cum s-ar fi privit într-o oglindă, aşa cum l-a văzut în acele clipe doamna Ilea, care-i rîdea în faţă, cu veselă bunătate. Aceasta era adevărata existenţă, separată de rest, nu prelungire a senzaţiilor lui. „ Niciodată n-a fost mai conştient că este şi această existenţă l-a umplut de uimire, liniile corpului său s-au proiectat cu putere în spaţiu, iar el însuşi s-a înroşit tot, şi a simţit că roşeaţa lui este observată de doamna Ilea (nici nu-i cunoştea numele mic) şi deci roşeaţa lui a fost cu adevărat. Pentru că nu este indiferent dacă ceva, un adevăr al tău sau o faptă a ta e cunoscută numai de tine însuţi sau şi de alţii. A fi înseamnă a fi pentru alţii, iar el dorea să fie observat de către femeia mică’din faţa lui, cu ochii deosebit, extraordinar de luminoşi, care şi-a scuturat capul şi părul ei tăiat foarte scurt (Bubykopf), a tresărit uşor la această mişcare. Dar faptul că exista pentru ea nu era îndestulător, trebuia să se mai demonstreze, şi atunci a făcut un gest îndrăzneţ, nelalocul lui în acea casă, s-a aplecat din nou şi i-a luat, aproape i-a smuls mîna şi i-a sărutat-o din nou, nu însă acolo unde se cuvine, exact pe dosul palmei, ci mai sus, înspre de-- licata încheietură a pumnului. Şi nu şi-a îngropat privirile pe mîna sărutată, ca prima dată, ci şi-a aţintit ochii în ochii ei, privind-o de jos, pe curbura albului strălucitor luminat de irişii hotărît verzi. Şi atunci, între două
55
veselii, cea dinainte şi cea din clipa următoare, s-a strecurat o umbră, ca o uşoară spaimă, şi această spaimă a reţinut-o, pentru că l-a încîntat.
In seara aceea apoi a mai fost chinuit de ea atunci cînd bărbatul ei, doctorul, un om foarte înalt şi solid, cu dinţii prea frumoşi şi albi şi cu o înfăţişare care iradia siguranţă de sine, ca unul ce se ocupă în fiecare zi cu vieţile oamenilor care i se încredinţează, a luat-o protector de umăr şi ea s-a înfipt în el, s-a lăsat luată, cum n-a mai văzut pe nimeni, lăsîndu-se astfel dusă. Perechea aceea se mişca printre ceilalţi cu dezinvoltură, şi Li viu Dunca, la 17 ani, cînd îi vedea ca nişte simboluri ale unei alte lumi, mai libere, cu mult mai libere, cînd era cuprins total de concreteţea ei. Toată vara a continuat să se plimbe pe stradă, pînă la ore tîrzii, şi să urmărească de pe celălalt trotuar filmul celor petrecute * în interiorul casei cu ferestrele mereu luminate. Ar fi urît orice perdea, dar ele erau mereu trase la o parte, ca lumina să inunde strada, nu se ascundeau.
Insă acum, după atîţia ani, nu-şi amintea decît rîsul acela în cascade, înnebunitor, excitant, care, desigur, a avut o atît de mare importanţă secretă, ocultă, în viaţa lui, şi el de-abia acum îşi dădea seama. Starea de nedeterminare a amintirilor se isprăvise, călătoria lui* începuse să capete un fel de înţeles special, încă nelămurit, dar născîndu-se în el. Rîsul acela lua proporţii în amintire, şi lumina aceea care spărgea întunericul de pe stradă şi casele care nu rămîneau la fel şi se apărau, şi vechea furie şi revoltă care avea un alt obiect acum, ce mai trebuia stabilit. Dar nu erau de fapt înţelesuri, ci numai amintirea aceea obsedantă care începuse să aibă persistenţa şi autonomia trecerii doamnei în verde pe malul imaginat al mării. Numai c§. totul avea un alt sens, îi ghida paşii şi se trezi, aproape fără să-şi dea seama, pe vechea stradă, de data asta văzută altfel, că un scop, cu dorinţa de a regăsi o amintire.
56
Casele se întindeau tăcute şi uşor dărăpănate pe amîn-două trotuarele şi încă o dată, acum, că le căuta înţelesul, căpătau o adîncime, nu mai erau pur şi simplu obiecte, corpuri şi volume plasate în spaţiu, ci vorbeau o limbă mută, şoptită, în orice caz vie, chiar dacă vorbele erau altele decît cele pe care le putea el înţelege. Exista un mijloc de comunicare, trebuia găsit un cod, aveau vîrstă şi caracteristici, numele lor proprii şi numele lor oculte prin care se deosebeau unele de altele. Strada era vie şi emana un sentiment, dar nu mai era acela din trecut, pe care-1 căuta. Nici casa ceva mai joasă, de unde răsuna odinioară rîsul nu mai era aceeaşi, un timp adevărat şi viu, un timp al transformării exista aici, dizolvat în pietre şi cărămizi. Se simţea aproape privit, nu trecea printr-un loc indiferent. Un gard era aplecat într-o rînă, înspre stradă, şi asta nu era fără nici un fel de importanţă, deşi importanţa nii era ştiută, mai trebuia găsită. Un geam era bătut în seînduri groase, cu două lanţuri puse în cruce, să-l consolideze, şi asta însemna ceva precis, o închidere şi o suferinţă. O casă era proaspăt văruită, curată şi veselă, cu flori la ferestre care-i erau nepotrivite. însemnau alţi oameni, alte obiceiuri, simplitate şi întinerire prin moarte.
Dar mai presus de toate schimbările evidente, de lipsa vechilor draperii, de delăsare sau de ciudată întinerire, într-un alt ciclu, lipsea definitiv şi resimţea ca un gol această lipsă, rîsul în cascade în mijlocul întunecatelor clădiri. Chiar dacă l-ar fi auzit din nou, cu toată puterea, inundînd stradă, cucerind-o, ar fi fost cu totul altceva, nu mai avea acelaşi înţeles. Se opri în dreptul casei unde cu aproape treizeci de ani înainte stătuse acea familie deosebită şi se propti de trunchiul prăfuit al unui salcîm, arbore acum cu personalitate în aplecarea lui îmbătrînită. Rîsul nu numai că nu exista, dar era cu desăvîrşire imposibil, cu desăvîrşire imposibil, şi sentimentul avea certitudinea şi rigoarea unei demon-
57
straţii de geometrie, era sigur imposibil, şi nu pentru eă a trecut vreme şi femeia aceea dacă mai există trebuie să fie bătrînă şi cu glasul schimbat, nu pentru că desigur e plecată, nu mai locuieşte aici, dar era respins de întregul context, de stradă şi de copaci şi de aer şi de case şi de varul proaspăt şi de casele rămase coşcovite şi de geamurile acelea atît de schimbate şi de indiferente. Şi de încă ceva, fără nume, nu numai de timpul crescut şi măcinător şi nici măcar nu de vîrsta lui de acum, pusă sub semnul întrebării de noile sentimente care îl aduceau în adolescenţă, o * nouă adolescenţă care mai trebuia învăţată pentru că nu venea cu timpul, la sorocul ei cuvenit şi de neevitat. Noua adolescenţă a lui Liviu Dunca avea tristeţea şi confuzia ei, care izvorau dintr-un fel de libertate.
Proptit de trunchiul copacului, în faţa casei, trăi deplina imposibilitate a unui alt timp, care trecuse, nu dispăruse înlocuit de altul, ci intr-un fel misterios, şi amintirea lui mai făcu un pas înainte.
Atunci, după război, cînd s-a întors pentru o scurtă vreme acasă, şi într-o după-amiază de primăvară timpurie, cînd mai era frig umed şi un vînt venit dinspre munte, s-a ridicat de la masă, acum bărbat ce se credea cel puţin matur şi trecut prin multe pentru că întîlnise oameni care mureau şi ucisese şi el cîţiva şi aceasta îţi dă cel mai fals sentiment de maturitate şi de putere, s-a ridicat de la masă, o masă mohorîtă, cu oameni preocupaţi, şi şi-a îmbrăcat mantaua lui de piele şi şi-a pus chipiul. Mai umbla în uniformă militară, de ofiţer de .aviaţie, pentru că aşa îi plăcea şi iubea scîrţîitul de curea al pielii şi dura atingere de cizmă a poalelor mantăii. A ieşit şi s-a îndreptat cu paşi hotărîţi înspre poartă şi apoi a ieşit pe stradă şi a ştiut că vrea s-o vadă pe doamna Ilea, despre care aurise că mai stă aici, în aceeaşi casă unde s-au întors după refugiu. Dar sentimentul său era altul, amestecat cu puţină blazare şi
58
indiferenţă, cu stăpîiiire de sine. Ei era acum un băroat adevărat, care participase ia un război şi se pregătea pentru altul, era un luptător, un războinic, şi-şi scîrţîia mantaua de piele şi bocănea cu cizmele pe trotuar. Nu trecuseră decît vreo cinci, şase ani, dar acum era altceva şi avea sentimentul că merge să lichideze o veche problemă, să /termine cu o obsesie sau mai degrabă cu- o urmă a ei, dovedită ca inexistentă. Sau, poale, cu îngimfarea lui juvenilă de atunci, mergea să-şi ceară dreptul războinicului şi al învingătorului, pentru că, în parte, de aceea bărbaţii se duc la război, ca să capete acest drept şi dovada sigură a maturităţii care vine numai atunci cînd iei o viaţă riscîndu-ţi-o pe a ta. Numai atunci eşti matur cînd pentru o clipă viaţa îţi este pusă la îndoială' şi astfel ajunge la o margine a ei şi se închide în posibilitatea propriilor ei limite.
Lovea cu cizmele plin de siguranţă trotuarul umed, care era totuşi ca atunci, deşi cu totul altul, şi îşi aprinse o ţigară pe care o fuma cu o specială voluptate, din cauza faptului că se ducea acolo unde se ducea. Se lăsa pătruns de înecăciunea ei bărbătească şi simţea precis mirosul ce-1 învăluia, un miros de bărbat. Trecînd prin faţa geamurilor, pentru că poarta era în partea cealaltă, nu aruncă nici o privire şi nici nu aşteptă, temător, rîsul care putea să izbucnească în orice clipă, aşa cum aşteptase altădată. Faţă de el trebuia să fie indiferent, puţin blazat, pentru că deja era bărbat şi văzuse multe şi o femeie nu mai putea şi nu mai trebuia să fie doar un rîs în cascade care să inunde strada în miezul nopţilor tîrzii de vară. Trebuia să-şi dovedească depăşirea acelui timp din viaţa lui şi dovada începuse să fie făcută.
A trecut deci fără să se uite de-a lungul geamurilor de unde nu mai venea nici un sunet şi în faţa, porţii a mai tras un fum adînc şi învăluitor din ţigară, apoi a aruncat-o numai pe jumătate fumată şi a strivit-o sub talpa cizmei, pusă pe pămînt cu toată lăţimea. Apoi
59
I
a apăsat, plin de încredere şi‘fără nici un fel de emoţie, clanţa porţii (aceeaşi poartă ca acum, vopsită în galben, din lemne de bună calitate împletite în cruce, nu doar scînduri, o poartă' specială). Aceeaşi şi totuşi alta, pentru că fusese atunci. A împins-o şi a intrat cu pas hotărît în curte, şi noutatea şi tăria noii atitudini venea din faptul că nu se aştepta la nimic, că nu-şi luase osteneala de a-şi reprezenta femeia pe care trebuia &o întâlnească peste cîteva clipe. Ea nu lua nici o formă în imaginaţia lui, nu era conştient de existenţa ei anume, ci doar de mersul său apăsat şi de scîrţîitul plăcut al mantăii sale de fpiele, de ofiţer Me aviaţie. Şi de zgomotul cizmelor sale ipari şi solide, care era el, ca şi de senzaţia de putere molatecă, pentru că putea fi în orice moment încordată. Numai el era prezent, senzaţia propriului său corp, pentru că el era un bărbat şi un luptător. Nici o clipă nu s-a gîndit la acea revedere şi la figura ei, nu s-a gîndit la rîsul acela în cascade şi nici la excepţionala luminozitate a ochilor. El acoperea întregul orizont şi era singur, s-ar putea ’ spune, în lume. Avea o mulţime de drepturi şi îşi lua răgazul ca să şi le reclame.
Un cîine mare, lăţos, neobişnuit de mare, s-a repezit lătrînd din fundul curţii în care se întorseseră primele brazde de pămînt reavăn pentru viitoarele straturi de flori, pămînt umed şi mustind încă a zăpadă. Pe terasă viţa era arsă de iarnă. Cîinele se repezea în goană, un animal splendid, ca pentru săniile polare, neobişnuit pentru acele locuri, nu era un simplu cîine ciobănesc, ci un adevărat cîine lapon, de o bine precizată rasă. Lătra gros, şi lătratul său era în contrast cu viteza cu care venea,, avea ceva de lipsă de grabă, de profundă putere, de animal indispensabil, care-şi cunoaşte valoarea şi importanţa. Lătratul acesta şi agresivitatea sa stăpînită îi conveneau, ca să ajungă acolo unde dorea să ajungă trebuia să treacă prin nişte încercări, trebuia să înfrîngă
60
paza şi aceasta era forma cea mai simplă şi mai lipsită de pericole. De aceea continuă să înainteze şi în faţa sa, la numai doi paşi, cîinele se opri. Trecu pe lîngă el şi tocmai atunci se deschise o uşă şi o slujnică tînără şi voinică striga la cîine : „Indus, marş !“ Numele era curios şi în contrast cu noaptea polară şi săniile amintite de dulău. Ceru să vorbească cu doamna, dacă este acasă, şi servitoarea îl privi cu o urmă de bănuială, însă îl invită în casă şi pătrunse într-un fel de hol cu scaune înalte şi cu pereţii împodobiţi, ca pretutindeni în aceste case, de uriaşe coarne de cerb. îşi desfăcu mantaua dar nu şi-o scoase, îşi puse doar chipiul, cu oarecare regret puştesc, pe o măsuţă şi se aşeză jos.
Atunci se deschise uşa şi apăru doamna Ilea. Avea aceiaşi ochi deosebit de luminoşi, deschişi la culoare, doar pieptănătura era altfel, părul mai lung era strîns la ceafă într-un coc din coade împletite. Era mică şi subţire, era aceeaşi. Numai că se întâmplase aici o catastrofă, ceva special şi deosebit, o schimbare pe care nu şi-ar fi putut-o imagina vreodată, nu la ea, dar la nimeni. Aparent nu era nimic şi totuşi toate raporturile feţei şi ale fiinţei pe care acum în-loc s-o desfacă o închidea erau altele, o mare zăvorîre şi nu numai atît, o prăbuşire care lăsa un loc gol şi nu ştiai de ce s-a întîmplat pentru că nimic, nici o moarte n-o putea justifica, nici un eveniment dinafară, nici un accident de biografie. Acum nu ochii deschişi la culoare, luminoşi, contau, ei se retrăgeau în faţa unpr trăsături de o palidă nobleţe, a ovalului perfect ca o linie desenată a feţei, linie cu adevărat pură, ca în lecţiile de geometrie unde se spune că este o înşiruire de puncte, iar punctul nu are nici o consistenţă şi nici o dimensiune. Totul era .adus la cea mai mare subţirime, ca şi zîmbetul acela bizar şi lipsit de orice veselie, contrazis, negat pînă la fund de ochii a căror strălucire însemna cu totul altceva dec-ît pe vremuri, poate teamă, dar nu exista o
61
explicaţie atît de simplă. Era poate teamă, dar şi un fel de adincă resemnare, din ei viaţa nu izbucnea în afară, sub forma unei irezistibile veselii ce nu putea fi conţinută, ci dimpotrivă, totul avea un' mers invers, se adîncea în sine, ca şi imaginile -care erau precis înecate undeva în adîncuri, unde trebuie să fi fost un fel de ape mohorîte ce acopereau şi apăsau în jos totul, ca să nu se deschidă niciodată. Dintr-o dată cei şase ani au sunat altfel în mintea lui, bărbatul care venise să-şi pretindă nişte obscure drepturi şi să se răzbune într-un fel de chinurile unei trecute veri de ardoare şi zăpăceală şi revoltă se şterse. Nimic n-ar fi putut produce acest efect de înfrîngere a îndrăznelii sale ca această schimbare de semne şi sensuri, ca această misterioasă catastrofă, fără nici un fel de explicaţie. Fu doborît de timiditate, o timiditate mult mai mare aecît cea 'din timpul în care patrula pînă noaptea tîrziu în faţa ferestrelor, şi cu totul altfel. Din cauza ei, a copleşitoarei ei ruşini, se ridică în picioare încet şi solemn, ca atunci cînd te ridici în faţa unei persoane deosebit de importante, nu numai prin ierarhie socială. Aşa cum poate se ridicau ucenicii în faţa înţelepţilor de altădată; Se aplecă adine, era aproape o închinăciune şi îşi auzi speriat vocea de o rară şi molcomă solemnitate şi ea : „Iertaţi-mă, doamnă, că am îndrăznit să vă fac această vizită. Dacă vă tulbur cumva, spuneţi-mi.“ „A, domnul Dunca. îmi aduc aminte (şi amintirea venea de foarte departe, dintr-o altă lume, unde fuseseră amîn-doi odată amestecaţi în mod curios), nu, vizita dumitale îmi face o mare plăcere. Stai, te rog, jos, stai jos şi-mi povesteşte. “
— Ce să vă povestesc, doamnă ?
‘	— Ce vrei ! Cînd vii, de obicei spui o poveste, nu-t
aşa ? Spune, de pildă, ce ţi s-a întîmplat.
Liviu Dunca nu avu atunci ce să povestească, pentru că nu ştiu ce i s-a- întîmplat lui şi chiar dacă ar JR
putut povesti şi ar fi înţeles (ceea ce acum era un mare semn de întrebare), ar fi continuat să tacă pentru că poate nu avea, în faţa transformării pe care o întîlnea la această femeie, cine ştie cîtă importanţă. Şi erau istorii de povestit, atît doar că nu se puteau lega şi nu explicau mare lucru. în faţă erau planuri, pe vremea aceea era doldora de ele, şi în spate amintiri, nu lipsite de importanţă, colorate sau pline de evenimente, întîmplări violente şi lupte şi morţi, chiar prieteni morţi, ceea ce este într-adevăr altceva, într-un fel foarte important. Dar nu aveau nici o legătură, ce le lămurea sau ce crezuse el pînă acum că le lămureşte rămînea cam şubred, între ele se insinuase ciudata transformare a doamnei Ilea care îl covîrşea. Nu mai rămăsese nimic din băţoşenia lui puţin insolentă cu care venise, nimic, dar absolut nimic. Experienţa cu care ar fi fost în stare să se fălească nu era cine ştie ce. în cele cîteva clipe Liviu Du-nca învăţă că sînt lucruri mult mai misterioase decît chiar moartea şi frica şi violenţa, adunate toate la un loc, întîmplări într-adevăr grave şi misterioase, într-un fel legate de trecerea timpului, dar nu era numai asta. Înfrîngeri mai definitive decît în războaie. Dar această înţelegere nu-i rămase mult timp în minte, avea o deosebită capacitate de a uita. Atîta doar că peste propriile lui întîmplări apăru un accent deosebit, o sfială şi o rezervă care nu-1 părăsiră chiar de tot.
Vizita nu dură mult pentru că el devenise de o excesivă timiditate şi ea nu făcu nici un efort să i-o risipească. Se retrase cu o nouă plecăciune şi în puţină vreme părăsi oraşul şi n-o mai văzu niciodată.
Acum, stînd sprijinit de trunchiul copacului, acelaşi copac şi totuşi altul, nu-şi aminti numai de asta. Rîsul în cascade de altădată nu era posibil din cauza acelei noi ipostaze în care o văzuse şi care-1 desfiinţase. Nu mai era posibilă într-un fel nici însăşi acea misterioasă
63
transformare, catastrofa aceea fără nume pe care o uitase. Toate erau şterse într-un fel deosebit pe strada aceasta care devenise banală şi resimţi totul ca pe o lipsă, un gol adevărat care îl cuprindea şi pe el. In jur un mare spaţiu de indiferenţă faţă de toate aceste trecute întîmplări, alţi oameni, cu alte probleme, rămase pentru el necunoscute. Un copil sparse un geam cu o praştie, nu-1 simţise cînd s-a apropiat şi i-a văzut numai alergarea şi apoi apariţia unui om la fereastră, care ţipă ceva fără nici un fel de importanţă pentru el. Un bărbat trecu încet, pe o bicicletă, şi trecerea lui era fîşîit de roţi pe caldarîm. Cînd ajunse lingă el îl salută şi el îi răspunse. într-un fel toate aceste mici incidente nu aveau nici un înţeles pentru el.
în faţă, cu toată claritatea, îi izbucni imaginea dublă a doamnei Ilea, cele două ipostaze ale ^ale şi nu ştiu din cauza căreia se hotărî. Alergă în centru, intră la telefoane şi căută numele Vinea. Nu era decît un singur abonat. Cînd introduse fisa şi ridică receptorul, formînd numărul, nu ştiu de ce, dar avu nu numai sentimentul dorinţei de a vedea cu orice preţ pe femeia aceea tînără, întâlnită pe stradă, dar şi altceva, mult mai important. Parcă ar fi trebuit neapărat să facă ceva ca să evite o catastrofă. Avea ceva neapărat de făcut, şi sub semnul acesta începu dragostea sa.
Din clipa în care uşa se trînti în spatele ei, greutatea aceea se aşeză şi începu s-o apese. Nu era nici măcar tristeţe, ci cu totul altceva, o întunecare interioară, un con de umbră în care nu se petrecea nimic. Ca în zilele de toamnă tîrzie. cînd unghiurile lucrurilor se şterg şi umbrele se amestecă, nu este nici întuneric, nici lumină. Nimic nu este la locul lui şi credinţa în buna aşezare a ceva dispare.
Nu ştia ce să facă cu ea, îi era greu să se tîrîie dintr-o clipă în alta, din ceasul acesta în ceasul viitor. Rămase în mijlocul casei, al camerei mari, pompoase, pe care începuse s-o deteste din cine ştie ce motiv. Ea o aranjase, odată îi făcuseră plăcere, o încîntaseră, în primii ani, desenele cu capete de cai pe care le colecţionase dintr-un ciudat îndemn. Capetele de cai îi rîn-jeau de pe pereţi, gîturile încordate, cambrate, nările deschise şi mai ales buzele ridicate în sus, dezvelind dinţii de o deosebită expresivitate şi vigoare. Aruncate în sus, într-o revoltă împotriva frîului şi a zăbalelor, îi plăcuseră foarte mult. Cumpărase unul întîmplător, într-o expoziţie, la Bucureşti, cu cîţiva ani înainte. Intrase întîmplător, într-una din sălile de pe bulevardul Magheru, intr-un moment de ploaie şi de uşoară plictiseală, altfel de plictiseală decît cea de acum, vechea
65
şi suportabila plictiseală care venea din cauza oboselii, alergase toată ziua prin magazine, pe atunci îi plăcea să cumpere şi să cheltuiască, să arunce cu banii cum spunea Mitu, care nu-i reproşa. Sau reproşul acesta era
0	formă de alintare^şi de bucurie chiar. „Pleci la Bucureşti, nu-i aşa, şi o să arunci cu banii, iar o să arunci cu banii.“ „Da, am să arunc“, răspundea şi amîndoi izbucneau în rîs. El începuse să aibă destui bani, nu le lipsea nimic, şi ea cumpăra stofe, la început îmbrăcăminte, apoi mobilier, covoare, argintărie grea. Casa lor începuse să semene cu vechea ei casă, uitată, din copilărie şi se simţea bine în ea. Din cînd în cînd schimba totul. Plecările la Bucureşti erau adevărate expediţii ale risipei şi cînd se întorcea acasă şoferul o ajuta la pachete, apoi le aşeza pe jos, în aşteptarea lui, şi el venea şi le lua, bucată cu bucată, nu-i plăceau niciodată şi o necăjea „iar arunci banii pe fereastră44, dar ea ştia că în fond nu-i păsa, că era chiar bucuros că nimic nu este cu adevărat util sau necesar, că majoritatea lucrurilor sînt un răsfăţ al ei. Inutilitatea lor începuse să-i placă, ca şi faptul că el personal nu resimţea nici o plăcere văzîndu-le, pipăindu-le, că şi ei după un timp n-o să-i mai placă. Dar toate erau semnele belşugului şi ale puterii lui acasă (avea multă putere şi afară, la el, mii de oameni sub stăpînire şi aceasta îl interesa).
El ar fi stat poate în două camere, ar fi mîncat pe marginea mesei, pe un jurnal şi s-ar fi trîntit îmbrăcat în pat, acoperindiT-se cu pătura pînă peste cap. însă e adevărat, se lăsa răsfăţat, rîdea de pijamalele pe care
1	le cumpăra ea, se uita în oglindă şi izbucnea în rîs şi uneori trăgea cîte o înjurătură groasă, bătînd-o cu un fel de superioară admiraţie pe obraji, aşa cum învăţase de la o vreme. Ceva îi plăcea şi ei din indiferenţa lui faţă de lucruri, de obiecte. El le avea şi nu devenea niciodată un supus al- lor şi aşa a învăţat şi
6a
ea, era un semn de libertate şi de putere. Dezordinea lui era plăcută şi bărbătească, modul cum îşi arunca hainele în neorînduială şi cum îşi descălţa pantofii în mijlocul camerei. El, inginerul Dumitru Vinea, director general, membru în numeroase comitete şi birouri, deputat, om puternic şi influent, bine la centru şi local, unul dintre cei care se împărtăşesc din putere şi le place acest lucru.
Ploua cînd a intrat în expoziţie şi n-a ştiut unde să-şi pună umbrela care şiroia, şi pictorul, un bărbat între două vîrste, arătînd aşa cum trebuie să arate un pictor, aşa cum îşi închipui^ ea că trebuie să arate, îi observă ezitarea şi o lăsă o clipă să stea jenată cu umbrela în mînă, lăsînd la picioarele ei ude începutul unei băltoace. Apoi îi făcu un semn cu un deget unde să aşeze umbrela deschisă, într-un colţ lîngă uşă, şi cînd ea termină se îndreptă spre ea şi o ajută să-^şi lepede haina de ploaie, agăţînd-o de un cuier, apoi o aşteptă pînă îşi trecu degetele ude prin părul ud şi el. Era ceva casnic şi plăcut, în contrast cu locul acela public unde se înghesuiau şi alţi oameni uzi, adăpostindu-se de ploaie, dar ea avea un tratament special, ca şi cum ar fi fost de-a casei, ca şi cum s-ar fi cunoscut de foarte multă vreme. Din cauza aceasta se simţi brusc bine, foarte bine dispusă şi deloc stînjenită de bărbatul acesta străin, cu care n-ar fi avut ce să vorbească şi încetă să-i mai vadă pe ceilalţi, privind indiferent tablourile cu un aer fals concentrat. Era ca şi cum în cele două săliţe ar fi fost numai ei doi şi ar fi urmat să se x aşeze undeva jos şi să aştepte ca bărbatul acela între două vîrste să-i facă o cafea. Nu ea, ci el, relaţia lor schiţată sau imaginată era astfel încît ea trebuia să fie îngrijită şi corcolită. Acum era femeia-copil şi de aceea se şi simţea foarte bine. Se şterse pe cap cu o batistă şi apoi o stoarse de data asta fără nici o jenă şi fără
67
nici o ezitare pe pardoseala murdărită de urmele de paşi. Pictorul rîse de această nouă scenă domestică, şi ea îi răspunse, cele două rîsuri erau o formă esenţială de dialog, de dincolo de cuvinte. întinse batista udă pe speteaza unui scaun, absolut fără nici o jenă. Era cuprinsă de o formă specială de veselie, ca atunci cînd intri într-o încăpere caldă şi uscată după ploaie şi afară continuă să toarne sau şi mai bine să ţîriie mocăneşte, dînd semne că nu va mai înceta zile şi nopţi în şir, ca un potop monoton şi fără pericole pentru cei la adăpost. Deşi sălile mici ale expoziţiei nu erau nici călduroase, nici familiare, erau pline de o mulţime adusă de ploaie, care nu ştia nici să se uite şi nici n-avea răbdare. Şi ea intrase aici din cauza ploii şi apoi se întîm-plase nu ştiu ce, din cauza complicităţii pictorului faţă de ezitarea ei la uşă.
A condus-o prin faţa tablourilor şi le-a privit fără să spună o vorbă, nu-i plăceau toate, ici un ton, o combinaţie de roşu şi negru, o anumită violenţă de care îşi dădea vag seama. Nu cunoştea deloc obiceiurile acestor oameni şi marea lor vanitate rănită de însăşi profesia lor etern incertă şi de aceea nu se grăbi să laude, nu ştia să spună cuvinte amabile la o expoziţie de pictură. Poate îl decepţiona, poate nu, explicaţiile lui, destul de zgîrcite, de-abia dacă o interesau. Pînă în clipa în care ajunse în faţă capului aceluia revoltat de cal, în Încordare şi furie, zvîcnind în sus spre eliberare totală de orice frîu. îi plăcu şi se opri concentrată şi-i spuse : ,;îmi place, asta îmi place grozav". Era şi puţină răutate în mişcarea calului, dar cel mai mult îi plăcea că nu era umanizat, era chiar un cal în plină furie şi nebunie, cuprins de un fel de spasm, de o adevărată sălbăticie, care nu vrea să ştie de nimic şi a uitat pentru totdeauna dresajul, mersul în manej, cravaşa şi pintenul înfipt în coastă. Din această revoltă nu mai exista întoarcere. Dar toate acestea sînt‘ cuvinte, şi poveşti
şi explicaţii, îşi tabloul acela era altceva, era însăşi imaginea ideală a întregii revolte şi eliberări, mult mai bogată decît cuvintele. O adevărată nebunie şi nu cu-vîntul care o desemnează.
Din acea clipă uită de plăcutul sentiment de a fi într-o cameră în care reuşise să facă abstracţie de aproape toate celelalte prezenţe, cind afară ploua monoton şi fără sfîrşit.
Nu plecă din faţa tabloului şi cu un fel de recunoştinţă făcu un mare gest de familiaritate faţă de bărbatul între două vîrste lingă care era. îl apucă de braţ, dar nu pentru că s-ar fi gîndit că el a acoperit bucata de pînză cu culoare, că el este cauza acestui tablou care-i plăcea aşa de mult. Mişcarea înnebunită în sus a calului era acolo pur şi simplu, la fel de separată de el ca şi de ea, şi poate la fel de legată. Ci altceva.
—	îţi place aşa de mult ? o întrebă pictorul.
—	Da, foarte mult şi nici nu ştiu de ce. Foarte mult.
—	Curios. Nici nu trebuia s-o aduc în expoziţie. E aproape un furt, dar n-am reuşit să mă stăpînesc şi am adus-o, expunîndu-mă criticilor. însă cu orice risc, n-am putut să n-o expun. Tema nu e a mea. E un studiu după un tablou al lui Marc Chagall. Ai auzit vreodată de el ?
Ea nu auzise niciodată şi nimeni din oamenii pe care-i întîlnea ea nu auziseră sau nu se preocupaseră de acest pictor. Dar nici n-o interesa foarte mult. A stat în faţa tabloului un timp, apoi l-a urmat pe pictor ca să le vadă pe celelalte, dar de fapt de-abia dacă le privea şi înainte ca explicaţiile lui să fie terminate se şi muta la altul, ceea ce putea fi şi jignitor şi probabil că era. Din cînd în cînd, cu coada ochiului, mai arunca o privire spre capul de cal aruncat în sus în sălbatic şi eliberator nechezat. Pictorul observă şi o invită a doua zi la expoziţie. Ea îşi amină plecarea şi nu mai făcu cumpărături, nu se mai lansă în cheltuieli, scotocind
fconsignaţia sau dînd telefoane la relaţiile ei care aduceau stofe colorate neobişnuit, cu desene vesele care-i plăceau atît, de prin alte părţi.
A doua zi primi de la pictorul ce părea că vrea să-i facă puţină curte un mare album Chagall şi multe din animalele fantastice ale acestuia l-au plăcut. Dar mai mult decît orice acel cap de cal.
A plecat acasă, apoi a revenit după cîteva zile, expoziţia nu se închisese şi a cumpărat tabloul, studiul după Marc Chagall, şi l-a aşezat în camera cea mare, un fel de sufragerie şi cameră de primire, cu mare masă grea în centru, dar şi cu fotolii adinei unde stăteau musafirii. L-a pus pretutindeni pînă i-a găsit unghiul cel mai plăcut. Dar nu s-a mulţumit cu atît şi a început să colinde magazine şi expoziţii în căutarea unor desene sau tablouri cu temă similară şi le-a aşezat toate pe toţi pereţii casei. A găsit la consignaţia multe desene de vînătoare şi cai de curse, englezeşti. Casa căpătase un fel de personalitate din cauza prezenţei pretutindeni a cailor mîndri sau în suferinţă şi un tăcut, mut nechezat implicit părea că se degajă. Era un fel de obsesie, şi veselia şi expansiunea ei atît de evidente, care o făceau plăcută şi atît de deosebită de alte femei din cercul ei, căsătorite cu oameni importanţi pe scară locală (desigur nu atît de importanţi ca Dumitru Vinea, dar importanţi), se concentră şi deveni mai gravă din cauza acestei preocupări. Pînă observă şi el şi-i spuse, nu cu obişnuita sa indiferenţă, fără s-o tachineze cu nepăsare bărbătească : „Spune, Mar, ce te-a apucat ? Ia mai scoate şi tu caii ăştia că parcă sîntem în casa unui veterinar. M-ai auzit ?“ Tonul lui era de zile mari, din acelea care nu suportau nici un fel de replică. „Mi-e silă să vin acasă, şi capetele astea mă urmăresc şi în somn. Ce te-a apucat ? Să nu le mai văd, ai înţeles !“
70
^ înainte îi plăceau aceste porunci, făceau parte integrantă din el, din relaţia lor, din sentimentul de siguranţă pe care i-1 dădea. Dar acum pur şi simplu nu putu să-l asculte. Le luă de pe pereţi şi casa rămase pustie, straniu de pustie, ca un cavou. Capetele suferinde de cai şi sălbatica lor expresie o urmăreau acum cu reproş, cîteva zile le privi doar pe furiş. Venea acasă şi se înfunda în ele, privindu-le rînd pe rînd, cu grijă, din apropiere şi de la distanţă. Sau în lipsa lui le aşeza din nou în vechile lor locuri, ca să le poată privi cum trebuie, pe toate deodată, aşa cum populau pereţii. Apoi cînd trebuia să se întoarcă el le scotea şi le ascundea, însă era ceva mai tăcută, vechea ei veselie se întunecase. Era preocupată şi începuse să fie distantă şi, fără să vrea şi fără motive, uşor dispreţuitoare. Constată că nu aveau ce-şi spune, el de fapt era taciturn şi n-ar fi observat. Pînă ce într-o zi, cu o specială hotărîre şi în-căpăţînare, îl aşteptă cu toate tablourile şi desenele aşezate la locurile lor, fără să le mai scoată. Era o ciudată încrîncenare şi semăna cu criza unei boli grave. El intră şi le observă imediat, mai mult din expresia ei. Stătea în mijlocul camerei, gata de înfruntare, cu pumnii strînşi şi cu un fel de intensă antipatie faţă de el. Dumitru o privi posac, îşi plimbă apoi privirile de jur împrejur, gura i se strînse, apoi o cută severă i se săpă pe frunte. Dar în ultima clipă se stăpîni şi ridică din umeri : „Dacă vrei, ţine-le, eu oricum sînt musafir în această casă“. însă adăugă cu ciudă, cu o mare ciudă mohorîtă, cum nu-1 mai auzise vorbind : „Dumnezeii ei de casă“. Apoi se duse la el în cameră trîntind uşa.
Aceasta fusese mai demult şi după un timp îi dispăruse şi ei interesul faţă de tablouri şi, o parte din ele fuseseră scoase, dar între ei rămăsese o anumita înstrăinare fără motiv şi de atunci a început să-l pri-
vească cu alţi ochi şi să-l înţeleagă, adică să-l observe cu detaşare, luciditate din care ea nu avu nimic de cîştigat. Au apărut momentele acelea de indiferenţă şi resemnare™şi plictis ce o cuprindeau mai ales cînd ră-mînea singură, aici în casă.
„Astăzi am fost foarte bine dispusă", se gîndi, după ce auzi uşa răsunînd în urma ei, grea, şi din nou avu sentimentul atît de cunoscut de claustrare, cînd zidurile se apropiau periculos de mult şi ea se închidea în sine. Ca de obicei se urcă pe canapea, după ce-şi scoase pantofii, mai mult şi-i aruncă, şi-şi adună picioarele sub ea stînd în poziţia aceea concentrată, toată adunată, ea un tătar moţaind în faţa focului. „Astăzi a fost foarte bine şi mi-a plăcut să mă plimb şi să mă uit în jur. Probabil că bărbatul acela, ce ciudat, chiar s-a ţinut după mine, m-a urmărit, chiar aici în oraş, cum nu mi s-a întîmplat niciodată. L-am simţit în spate, mergînd foarte încordat, şi m-am gîndit chiar să mă întorc şi să-i arunc o privire întrebătoare, dar n-avea nici un rost, puteam să mă înşel, desigur. Insă nu m-am simţit de multă vreme atît de bine," Dar lumina plăcută a zilei de vară, de august, nu era decît o amintire foarte palidă, aici în casă era indiferent de întunecat şi ca să întărească întunericul se coborî de pe canapea şi trase complet storurile. Apoi se întoarse în poziţia ei favorită, cu picioarele strînse sub ea, poziţia pe care nu i-o cunoştea nimeni decît ea însăşi, era un fel de secret al ei, cînd dintr-o inexplicabilă teamă îşi oferea minimum de suprafaţă cuiva dinafară, ce părea că stă cu faţa întoarsă spre ea. Nu direct, o pîndeşte cu ceafa, şi ea nu putea să facă nimic, nici măcar să fugă. Se strîngea pe «anapea şi avea ciudata senzaţie a unei prezenţe, deşi era convinsă că nu era absolut nimeni. Sau se concentra pe singura sursă de lumină a camerei, strălucirea vechiului samovar pe care şi-l cumpărase cu cîţiva ani în urmă şi era aşezat pe un bufet, drept în faţa canapelei. In întunericul
72
din cameră, aproape la orice oră a zilei, foarte puţina lumină, cită se strecura aproape prin nevăzute crăpături, se aduna pe el şi era cel mai plăcut obiect, menit parcă s-o apere. între samovar şi ea se stabilea un fel de închisă şi tăcută rezonanţă, şi pentru ea se deschidea o altă perspectivă asupra obiectelor şi acesta era zidul şi pavăza ei şi modelul de a se deosebi în mod secret de ceilalţi. ■
Atunci sună telefonul şi la început nici nu vru să răspundă. Pe ea n-o suna nimeni, relaţiile ei erau foarte puţine, numărate pe degete şi n-o prea interesau. Nu aştepta nici o veste, putea fi familia ei, fratele sau (tatăl. Era cineva foarte insistent ,şi mai imult ca să scape se ridică şi se duse să răspundă. La început pur şi simplu nu înţelese. Cel de la capătul celălalt al firului, un bărbat, vorbea precipitat, prins de o mare emoţie, se cunoştea din respiraţia lui gîfîită ce se transmitea în receptor. ..Doamna Vinea, spunea, da, nu mă cunoaşteţi, nu ne-âm întîlnit niciodată, aşa că nu ne cunoaştem, v-am văzut doar astăzi pentru prima-dată, pe stradă, şi mi s-a spus cine sînteţi. Am cunoscut-o pe mama dumneavoastră, acum foarte multă vreme, sînt aproape treizeci de ani, şi acum m-am întors în oraş şi v-am întîlnit, v-am văzut pe stradă şi mi-am amintit de ea“. Urmă o pauză. „Nu ştiu, aş vrea să vă văd, cît mai curînd, nu ştiu cum să facem. Fixaţi dumneavoastră o oră, o dată, un loc, cînd nu v-ar supăra. Eu am timp, îmi convine oricînd." Margareta spunînd, puţin spre surprinderea ei : „Dacă vreţi să veniţi să mă vedeţi, puteţi şi acum. Sînt singură, nu mă deranjaţi." „Da, vin numaidecît, în zece minute."
închise telefonul după ce auzi clicul precipitat de la celălalt capăt al firului. Ridică storurile şi lumina inundă camera, apoi se aşeză pe un fotoliu şi începu să aştepte, şi pe măsură ce trecea timpul fu cuprinsă la început de un fel de înfrigurare, apoi de nerăbdare şi de o
73
adevărată stare de agitaţie, pe care şi-o stăpâni în momentul când auzi soneria şi se duse să deschidă uşa.
Din clipa în care intră în cameră, Liviu Dunca îşi dădu seama de ridicolul situaţiei. „Oare ce-am să-i spun ?“ se întreba, însă în chiar aceeaşi clipă se şi auzi vorbind. Vorbea precipitat, ca şi cum ar fi fost mereu în pericol să fie întrerupt şi ceea ee avea să comunice ar fi fost de o deosebită importanţă şi dacă cineva l-ar împiedica ar pierde enorm. Tot timpul nu se uita în ochii femeii şi la început, timp de cîteva minute, nici n-o văzu. Nu mai era fermecat de privirea ei deosebit de luminoasă, de fineţea ovală a trăsăturilor ei. Era prea puţin conştient de mediu, de camera în care se afla, de chiar timbrul special al clipei. Ceea ee spunea el avea mai degrabă caracterul unui monolog din-tr-un vis. Nu se auzea decît pe sine vorbind, într-o desăvârşită singurătate. Nici măcar amintirile sale nu erau prea adevărate, sau erau adevărate într-un cu totul alt fel, pe nişte secrete linii esenţiale. Doamna Margareta Vinea rămase la început în picioare, apoi se aşeză într-un fotoliu şi îi făcu şi lui semn să şadă şi, deşi el era ca şi singur, se aşeză, dar toate acestea erau nişte automatisme.
„Doamnă, trecînd astăzi pe stradă v-am observat şi cineva mi-a spus cine sînteţi. Am cunoscut-o pe mama dumneavoastră acum vreo treizeci de ani "şi am mai revăzut-o o dată, după război, imediat după război. Am avut de atunci timp s-o uit şi am uitat-o aproape cu desăvârşire, dar astăzi am înţeles că această uitare a mea a fost cu totul falsă. N-o uitasem şi pentru mine întîlnirea aceea, nesemnificativă pe plan exterior, de care nimeni, nici chiar eu nu mi-am dat seama cu adevărat, a fost foarte importantă şi de neuitat. Prin ferestrele deschise ale casei dumneavoastră, acum aproape treizeci de ani izbucnea lumina şi un rîs aţîţător fără voia lui, plin de mai mult decît veselie. In casa aceea
74
toate lucrurile se petreceau altfel, mai deschis şi mai sincer, mai pline de o deosebită vitalitate. Eram adolescent şi alergam pe stradă ca să aud rîsul acela extraordinar, am crezut că era o aţîţare de adolescenţă, dar acum îmi dau seama cît a fost de important pentru mine. Pe mama dumneavoastră de-abia am văzut-o, ea este cu puţin altceva decît atmosfera aceea de noapte, cu o casă cu ferestrele luminate, şi rîsul acela şi revolta mea de pe atunci pe care am avut timp s-o uit, dar undeva s-a păstrat în mine. Şi apoi teribila schimbare, după cîţiva ani, cînd am revăzut-o după război, cînd ea părea cea mai înfrîntă, total alta, cu nimic păstrat din vechea veselie, o înfrîngere adîncă şi de neînţeles. Am plecat şi am uitat şi asta, şi am ciudata impresie că acum trebuie lămurite toate lucrurile acestea. De aceea am venit acum, aici. Nu ştiu nimic din ce s-a întîmplat, nici nu ştiu sigur că ceea ce s-a întîmplat are vreo importanţă. însă dacă puteţi să-mi daţi o explicaţie, cu atît mai bine. Ce se întîmplă cu unii oameni, ce întâmplare secretă, sau dimpotrivă exterioară, poate să-i înfrîngă astfel ? Ce s-a întîmplat ulterior, dacă mai putea să se întâmple ceva ?“
Margareta Vinea a fost la început şocată de modul în care vorbea domnul acesta între două vîrste pe care nu-1 văzuse niciodată înainte, venit pe neaşteptate în casa ei, gata s-o tulbure cu o istorie pe care n-o înţelegea. Primise s-o viziteze din motive pe care nu le înţelegea prea bine şi acum era uimită. Totul era nelalocul lui, omul din faţa ei, agitat, nu părea într-o stare chiar normală. Deşi nu tremura şi vocea sa era doar repezită, se distingea un tremur interior, o stare aproape paroxistică de agitaţie, care într-un fel i s-a transmis şi ei. La început l-a observat şi a înregistrat părul încărunţit la tîmple, fruntea înaltă şi bombată, un aer de distincţie în contrast cu agitaţia şi comporta-
75
meniul lui ciudat. Trăsăturile lui înguste păreau că încearcă în zadar să reţină în chingile unei obişnuite şi superioare detaşări o emoţie covîrşitoare. însă pînă la urmă ea însăşi alunecă în starea lui de spirit şi-l întrebă :
—	Nu înţeleg prea bine. despre ce înfrîngere vorbiţi ?
—	Nu, cred că nu m-am exprimat bine, nu era vorba chiar de o înfrîngere, ci de un fel de prăbuşire. După şase ani mama dumneavoastră era de nerecunoscut. Era numai carcasa a ceea ce fusese înainte. Nu era numai tristeţe, era şi altceva. Am să vă povestesc.
—	Cînd aţi văzut-o ultima oară ?
—	în 1946, da, cred că la începutul lui martie 1946. Atunci am văzut-o ultima oară. Am să vă spun\cum, în ce circumstanţe.
Apoi îi povesti pe scurt vizita aceea şi nu accentuă pe mirosul de piele al mantăii sale de aviator şi nici pe sunetul puternic şi energic al cizmelor lui pe trotuarul umed de topirea zăpezilor, nici pe mirosul bărbătesc de tutun care-i persista în nări şi acum, cînd povestea, însă bărbăţia lui îndrăzneaţă de atunci, amintită după atîţia ani, îi făcu aproape rău, pentru că în povestire accentul cădea nu pe ea ci pe înfăţişarea doamnei Ilea, pe mîinile ei care atîrnau inerte în poală ca nişte păsări rănite, pe întreaga ei înfăţişare rănită, stoarsă de prăbuşire, pe ochii ei inexplicabil stinşi. „Ce a putut să determine această schimbare, vă întreb, strigă el, fără să-şi dea seama de tonul strident al vocii sale. Ce s-a putut întîmpla, dacă s-a întîmplat cu adevărat ceva ?“ Şi apoi iar povestea de lătratul cîinelui Indus, cîine lapon uriaş, cu blana mare, maron-deschis, şi de intrarea doamnei Ilea în cameră. îşi dădea seama că asta îl preocupa cu adevărat, mai mult decît amintirea acelui rîs asociat cu revolta lui de adolescenţă. Frazele lui stăteau toate sub un semn de uimită întrebare. Ce s-a
putut ^ntîmpla, ce poate să modifice secretul ritm de viaţă altcuiva, într-un timp relativ at-ît de scurt ?
Deşi fascinată de ceea ce auzea, Margareta Vinea nu-1 asculta decît pe jumătate. în minte îi izbucnise amintirea ei, singura ei amintire adevărată, ultima dată cînd o văzuse şi o ţinuse minte şi acea amintire îi populase întreaga ei adolescenţă. Prima' zi de primăvară adevărată, cu ieşirea gîzelor din amorţire şi cu soarele ascuţit, străpungînd învelişul lucrurilor. Lumina aceea care se strîngea toată în jurul ei, a mamei pe care o vedea atunci pentru ultima oară, pentru prima şi ultima oară, penţru că numai acea amintire i s-a păstrat, rupînd cu gesturi bruşte perdelele albe de la ferestre ca să intre şi mai multă lumină, urcîndu-se şi trăgîn-du-le de pe draperii, şi una a căzut pe ea şi s-a înfăşurat în "jurul trupului ei şi atunci s-a luptat şi s-a eliberat şi a sfîşiat perdeaua care s-a rupt cu un sunet ascuţit, sunetul de pînză ruptă cu brutalitate care este totdeauna plăcut. Ea mirîndu-se de izbucnirea mamei din mijlocul pînzei într-o adevărată strălucire. Casa era inundată de lumină şi din mijlocul pînzei care o înfă-şurase, pînză subţire- şi fină, diafană, a ieşit ea, cuf ochii intr-adevăr strălucitori şi cu faţa roşie şi dinţii albi, mici şi ascuţiţi, dezvelindu-se şi ei printre buzele cărnoase. Şi zgomotul uşilor trîntindu-se şi mama tre-cînd dintr-o cameră în alta, urmată de bufniturile care râmîneau suspendate în aer. Şi apoi a deschis geamurile si firele de praf au rămas suspendate în raze piezişe, care se izbeau şi ele de mobilă, şi ea o urma pe femeia aceea despre care ştia că este mama, trecînd din cameră în cameră şi eliberînd totul ca să intre primăvara izbucnită. Şi apoi cînd ea s-a oprit în mijlocul celei mai mari camere, cu faţa întoarsă spre geam, în întreaga ei strălucire, invadată de soare, şi a stat aşa, nemişcată' minute în şir, şi rochia ei verde-deschis, cu guler de dantelă, îi învăluia plăcut corpul şi îi da o strălucire
77
. ¥
în plus pentru că era un verde foarte deschis,^foarte plăcut şi biruitor. Iar mama privea drept înainte, stînd nemişcată şi nefăcînd nimic, iar acest, momer^ ultimul, pentru că restul s-a uitat, a fost^cel* ce nu se poate şterge vreodată. Cu ajutorul lui?şi-a petrecut adolescenţa, şi putea să mintă spunînd căy mama| ei este undeva foarte departe, că trăiefjtte undev#, într-o cu totul altă viaţă, şi acest secret mincinos îl spunea fetiţelor cu care se împrietenea ca să le poată spune asta ca un secret. Intr-un colţ al casei, atunci cînd le invita la ea şi le spunea : ^ „mama are o micime de cai şi de cîini şi merge des ia vînătoare, în galop, ca să ucidă animale sălbatice, vulpi", minţea cu neruşinare şi acesta era secretul ei şi uneori se gîndea la asta înainte de a adormi, dar cu mult mai plăcut era să povestească asta cuiva, celei mai bune prietene a ei dintr-o perioadă sau alta, pentru că le schimba. Pentru că toate aflau pînă la urmă adevărul, în oraşul ăsta mic, de la părinţii lor, care ştiau că doamna Ilea nu era nicăieri, ci plecase pur şi simplu şi mai apoi se prăpădise. însă pînă aflau, sub semnul celei mai desăvîrşite taine, prietenele ei ştiau de aventurile mamei Margaretei, care ducea o cu totul altă viaţă, în aer liber, călărind, alergînd după fiare sălbatice, cu părul în vînt, galopînd. Şi fetiţele ascultau fascinate, iar aceste povestiri nu erau cu totul nişte minciuni, pentru că se legau de acea ultimă amintire care se păstrase şi era adevărată, în ultima zi cînd a stat acasă. Din această amintire sau mai exact -din două imagini suprapuse, mama ieşind din mijlocul pînzelor subţiri ale perdelei sfîşiate şi apoi stînd dreaptă cu faţa la soare, înaintea ferestrei din camera cea mai mare a casei, iradiau toate poveştile ei despre vînă-tori şi alergări, şi o viaţă cu totul deosebită care se întâmplă într-o altă lume unde era ea, iar faptele pe care le ştia adevărate păleau şi nu însemnau cine ştie ce. Chiar şi realitatea din jur nu mai era chiar aşa de si-
78
gură, pentru că oricînd se putea îţitîmpla ceva care s-o schimbe, nu era închisă ci plutea într-un fel de incertitudine. Linia dintre adevăr şi minciună a fost foarte subţire, toată adolescenţa ei, pe cînd avea 15 sau 16 ani. în jur era un adevăr îngust şi mic care plutea într-un fal de minciună, după spusa altora, mare şi fără margini, formată din toate povestirile ei posibile, cu rădăcină în acea amintire nemaipomenită care sigur fusese adevărată, cu mult mai adevărată. Era o secretă comunicare între acea amintire ce se afla chiar în centrul lumii ştiute şi toate istoriile ei care o depăşeau cu mult, nu' erau foarte precise şi se combinau în jurul ei după o regulă a lor care îi scăpa.
Bărbatul necunoscut din faţa ei se întreba mereu, îl auzea, cum de este posibilă o asemenea schimbare fundamentală, o asemenea înfrîngere fără de margini care să schimbe viaţa unui om. Şi spusele lui îi aminteau acea străveche imagine din copilărie, singura despre mama ei, şi o şi înspăimîntau. îl întrerupse.
—	Spuneaţi că aţi văzut-o ultima oară la începutul lui martie 1946, nu-i aşa ?
:— Da, în primele zile ale lui martie, cu puţină vreme înainte de a pleca definitiv de aici.
—	Eu am văzut-o cred ultima oară în aprilie 1946. Da, 1946 trebuie că a fost. Nu m-am gîndit niciodată, în termeni de ani, la asta.
—	Şi după aceea ce s-a întîmplat ?
—	In aprilie 1946 a plecat definitiv de aici. A mai trăit cam un an şi jumătate şi pe la sfîrşitul lui 1947 a murit. însă eu n-am mai văzut-o pentru că nu s-a mai întors aici niciodată.
Liviu Dunca amuţi şi fu scos brusc din starea lui de agitaţie. Nu mai era în acel tip de singurătate din mijlocul căreia începuse să vorbească mirîndu-se de ciudata transformare. Pînă acum totul fusese în domeniul incert al părerilor şi impresiilor şi amintirilor lui
79
mai mult uitate, şi de aceea putea să nu bage în seamă ce are în jur. Dar acum era vorba de fapte şi dintr-o dată văzu femeia stînd dreaptă, neobişnuit de dreaptă în faţa lui pe scaun, cu mîinile aproape împreunate, cu mobila grea şi covoare groase, cîteva tablouri şi desene pe pereţi, cu capete de cai şi scene de vînătoare şi divanul jos, unde se vedea o urmă de neorânduială, o adâncitură a unei recente şederi. îşi ânchipui că acolo a stat, ânainte de a veni el, doamna cam rigidă din faţa lui. Totul era foarte clar şi foarte treaz, obiectele stăteau toate ân justele lor proporţii, iar el ânsuşi era acolo, într-o postură hotărât ridieolă. O ântrebă cu o voce schimbată, politicoasă şi domoală :
—	Şi dacă nu vă supără, ce s-a Întâmplat ?
—	A, vreţi-să ştiţi de ce a plecat ? Nu se poate şti prea bine. Nu, n-a plecat cu un bărbat, cum v-aţi putea Închipui. A plecat pur şi simplu, din motive nepre-cise. N-a mai vrut xsă stea aici. Dacă vreţi să aflaţi, tatăl meu s-a dus după ea şi au mai stat o dată de vorbă, dar n-a reuşit s-o convingă să se Întoarcă. A fost şi o poveste cu o femeie, se pare, o legătură trecătoare a tatălui meu, dar nici asta n-a contat prea mult, după cât se pare. Tata spunea că era bolnavă de indiferenţă, sau aşa ceva. Seamănă cu ceea ce spuneţi dumneavoastră. Eu Insă Îmi amintesc altfel. Singura mea amintire despre ea e cu totul altfel, din chiar ajunul zilei in care a plecat. Nu mi s-a părut Învinsă, ci tocmai dimpotrivă. E singura mea amintire.
—	Bine, iertaţi-mă, şi... v-a lăsat aici, pe dumneavoastră, pe tatăl dumneavoastră ?
—	Da, şi pe fratele meu şi n-a mai vrut să ne vadă niciodată.
—	Vedeţi deci că e vorba totuşi de, cum să spun, o gravă tulburare. Nu-ţi laşi aşa familia, copiii. S-a Întâmplat ceva.
80
•— Da, poate aveţi dreptate. Toată lumea are dreptate şi mulţi au judecat-o. Poate era cu adevărat bolnavă. Eu însă n-am judecat-o niciodată. îmi amintesc doar de ultima imagine, totdeauna mi-am amintit de ea cu plăcere.
—	Bine, dar sînteţi de acord totuşi că s-a întîmplat ceva deosebit, care a silit-o să plece şi apoi să moară, pentru că spuneţi că la puţină vreme a murit.
—	Da, a murit cam la un an şi jumătate. Ştiţi, perioada aceea grea de după război, de care se vorbeşte, mizerie. A murit se pâre în mizerie. N-a acceptat bani de la tata. Se pare că o jignise ceva, dacă trebuie să căutăm o explicaţie. Eu însă n-am condamnat-o niciodată şi nici n-am plîns-o. Poate pentru că n-am înţe-les-o. Pentru mine ea a fost acea imagine strălucită, ultima dată cînd am văzut-o, singura dată cînd am văzut-o. Nu-mi pot aminti de nimic altceva.
—	Cum de n-am ştiut că a plecat, izbucni Liviu Dunca, din nou pierzîndu-şi controlul, luciditatea din clipele anterioare, şi sări de pe scaun, începînd să se plimbe agitat, cu mîinile la spate, prin această casă străină, în faţa acestei femei străine. Unde a plecat ? strigă oprin-du-se în faţa Margaretei Vinea.
—	La Bucureşti. Aşa ştiu că la Bucureşti.
—	La Bucureşti ! Unde eram şi eu, şi n-am ştiut ! Nici nu m-am gîndit după aceea la ea, deşi am fost teribil de deprimat după acea reîntâlnire şi ceva s-a schimbat şi în mine. N-am mai putut să-mi dau atîta importanţă, din cauza experienţei mele, pentru că am doborît un avion şi am văzut cum se prăbuşeşte pilotul duşman după ce i s-a sfîşiat paraşuta. Dar asta e o altă poveste, o cu totul ailă poveste. Era o umbră care întovărăşea toată grozăvia pe care o văzusem, făcînd-o incompletă, însă dacă aş fi ştiut aş fi căutat-o, desigur că aş fi căutat-o. Măcar despre situaţia ei specială aş fi avut dreptul s-o întreb. S-o întreb ce s-a întîmplat, ce a deter-
fti
minat-o să plece. 'Atunci nu puteam s-o întreb nimic; nu era un fapt de care să mă leg, ci o simplă impresie a mea, desigur, copleşitoare. Aş fi căutat-o, vă asigur, aş fi avut o explicaţie. Mă fascina şi această schimbare, după cum mă fascinase şi rîsul ei, care invada întreaga stradă, atunci în vara lui 1940. Nu l-aţi auzit niciodată, era extraordinar, plin de o deosebită vitalitate, de o mare deschidere, care părea că exclude ceea ce s-a întîmplat mai tîrziu. Aş fi căutat-o desigur dacă aş fi ştiut, însă eu cred că anume nici n-am mai vrut să aflu nimic. Aveam alte planuri şi îmi era frică să mă întreb asupra acelor lucruri.
Se opri iarăşi în faţa Margaretei (mai parcursese camera o dată) şi o privi cu toată seriozitatea, intens, ca şi cum ar fi vrut s-o convingă că ar fi căutat-o pe doamna Ilea. Atunci o observă din nou şi cu un gest maşinal trase un scaun din apropiere în faţa fotoliului unde stătea ea şi se aşeză, fără să poată să-şi desprindă ochii de pe faţa ei. Margareta, puţin emoţionată, încurcată de privirea aceasta intensă, neobişnuită, scru-tînd-o, încercînd să o pătrundă pînă în adîncuri, ca şi cum în aceste adîncuri ar fi posibil să ajungi prin fixitatea privirii, poate ca să se apere izbucni în rîs, un rîs puternic, în cascade, care umplu încăperea, părînd că are o putere asupra zidurilor şi a obiectelor din cameră, că le modifică şi le despoaie, şi ele îşi descoperă un fel de firav schelet. Era un rîs de o mare veselie, care pornea parcă de la sine şi nu avea legătură cu nimic din jur, nu era din cauza lui, a privirii lui intense.
Pentru că rîsul acesta care arăta veselie ascundea în sine mari pericole, cele mai mari pericole, şi numai din asemenea exuberanţă putea ieşi toată transformarea văzută la cealaltă. Ieşea din toate cadrele cuminţi prin care viaţa este posibilă la orice nivel, avea ceva nu atît de vesel cît neîmblînzit, dincolo de regulile mai severe sau mal laxe cărora trebuie să te* supui. Era o sfidare
82
în felul său şi acum, răspunzînd privirilor lui, femeia din faţa lui îl sfida, poate fără să-şi dea seama. în ochi îi strălucea aceeaşi bucurie intensă şi fără motiv, doar discuţia lor fusese departe de a fi veselă, ci dimpotrivă, subliniase nişte pericole şi se vorbise de o nenorocire, aceeaşi faţă fină, cu trăsături prelungi şi fruntea înaltă, nasul subţire şi cu linie precisă, părea desenat (rasa înseamnă tocmai un fel de evitare a indeciziei în trăsături, apropierea liniilor feţei de geometrie şi necesitate), dinţii subţiri, şi ei regulaţi, dulcea linie a bărbiei şi înaltul contur al gîtului ieşind din rochie, braţele lungi şi mîinile înguste, cu degete fine terminate cu unghii bine formate, ca nişte ciocuri de pasăre rară din alte climate. Corpul părea adormit în zvelteţea lui, numai ochii rîdeau explodînd exuberant în rîsul acela nervos în bucuria căruia se ascundea o înaltă sensibilitate.
O întrebă, cu' un aer preocupat, serios şi intens, de ce rîde, şi îi spuse că a înveselit-o privirea lui atentă şi scrutătoare cum nu-şi mai aducea aminte să fi fost privită vreodată. „Te uiţi la mine ca şi cum ai vrea să descoperi un secret."
—	Da, vreau să descopăr un secret şi l-am descoperit, cred, e lucrul pentru care am venit aici, în această vizită neobişnuită pe care şi dumneata ai acceptat-o. Te-am descoperit şi am să-ţi spun cum eşti, parcă aş vedea lumea prin ochii dumitale.
Margareta încetă să rîdă, dar pentru un timp continuă să-l privească cu nedisimulată ironie, cu o veselie păstrată în licărirea ochilor. Apoi după un timp veselia încetă şi fu înlocuită cu atenţie şi apoi cu o deosebită gravitate: El înregistră aproape în trecere această lentă evoluţie coborîtoare, continuînd s-o privească intens.
—	Ţi-am spus că ştiu cum eşti. Veşelia aceasta e numai o aparenţă şi nu cred că rîzi pentru că te amuză felul în care mă uit sau m-am uitat la dumneata. Nici intr-un caz nu asta, rîsul dumitale are alte pricini şi
83
de-abia acum îl înţeleg. Nu uita că l-am mai auzit o dată, aproape cu treizeci de ani înainte, pe cînd eram tînăr şi naiv. Ascunzi în dumneata o mulţime de secrete şi atunci cînd eşti cu prietenii şi cunoştinţele dumitale există totdeauna o limită pe care ei n-o bănuiesc şi dumneata n-o treci niciodată. De fapt această rezervă, ascunzişul acesta, te face să nu ai propriu-zis prieteni. în toiul unei petreceri, atunci cînd dansezi, poate, şi ceilalţi se simt foarte bine, cu o parte din dumneata eşti absentă şi în această mare capacitate secretă de absenţă e marea dumitale putere. Gîndurile dumitale sînt în straturi şi ultimul strat nu-1 ştie nimeni, e secretul, uneori bucuria şi alteori liniştea dumitale, de cele mai multe ori neliniştea tainică ce te stăpîneşte în cele mai perfecte momente de singurătate. Şi atunci cînd eşti cu alţii, măcar în parte reuşeşti să fii singură, deşi uneori acesta e un motiv de teamă adevărată. Eşti adeseori veselă pentru că în fond eşti măcar tristă dacă nu mai mult, şi aceasta e o chestiune care te priveşte numai pe dumneata. Din această stare poţi observa multe şi cei din* jur îţi par antrenaţi într-un joc copilăresc şi puţin absurd. Dacă n-ar fi aşa, dacă n-ai avea această zonă, multe lucruri nu ţi s-ar părea atît de comice şi lipsite de sens. Este de mult ştiut că trebuie să fii puţin trist, cu adevărat trist şi fără motiv, ca să poţi percepe comedia. Este o banalitate, ce trebuie însă să-ţi fie amintită, că tristeţea cea mai autentică este a clovnilor. Numai că dumneata nu înveseleşti pe nimeni, ci numai pe dumneata, şi de aceea nu poţi participa la nimic, nu te poţi integra în nimic, trăieşti într-un fel de oglindă, unde imaginile sînt supuse jocului dinafară. Eşti mereu neterminată, nedefinită şi nehotărîtă. Dumneata nu te cunoşti şi nu te cunoaşte nimeni, dar absolut-nimeni, şi nici nu eşti chiar aşa de uşor de cunoscut. Poate nu eşti deloc, din cauza acelei rezerve mereu prezente, care este fondul dumitale adevărat şi care nu este nimic, mimic' special decît un fel de gol şi absenţă. Nici măcar nu tre-
buie să-l ascunzi pentru că este gata ascuns. Adeseori ai vrea să evadezi din această lume, însă nu găseşti alta şi nici nu ţi-o poţi închipui. Din rezerva de care îţi vorbeam, îţi vin, uneori ca nişte semne, doar un fel de id£i năstruşnice, un fel de impulsuri ciudate pe care nu le înţelegi, ştii doar că te reprezintă şi trebuie să mergi un timp pe drumul lor. Marea dumitale vioiciune vine însă dintr-o boală a fiinţei, dintr-o ruptură sub semnul căreia trăieşti, semnul oglinzii. Aş îndrăzni să-ţi spun că facem parte din aceeaşi familie, numai că dumneata eşti mai adine în ea, eu sînt un frate pe jumătate, sînt fratele dumitale vitreg. Nedesluşite doruri ne cutremură, numai că la dumneata sînt mai pure, pentru că pînă şi de ele eşti detaşată, deşi îţi sînt cele mai apropiate şi numai ale dumitale. Dar atunci cînd sînt clare şi te pot împinge la faptă, devin şi ele detaşate şi puţin străine, totdeauna cam comice. Te cunosc cred foarte bine, şi vitalitatea, falsa dumitale vitalitate exprimată prin vioiciune, nu mă poate înşela încă o dată. Deşi e adevărat, tocmai de aceea trăieşti puţin mai adevărat, întrucît eşti liberă, cu adevărat liberă, adică mai închisă în dumneata. Deşi poate odată ţi se va întîmpla un mare eveniment, o întîmplare ciudată şi pe deplin lămuritoare, aşa cum se poate întîmpla numai unor fiinţe ca dumneata, destul de rare şi intr-un fel fiecare din ele unice în genul lor. Da, cred că acesta este cuvîntul, dumneata stai sub semnul oglinzii şi al unei adîncimi pe care numai dumneata o ştii.
Liviu Dunca era mirat de propria sa voce şi de lucruri negîndite vreodată înainte pe care le spunea acestei femei practic necunoscute. Nu ştiuse niciodată de semnul oglinzii sub care în parte trăia şi el, însă uitîndu-se doar intens şi cu gravitate la ea, înţelesese un lucru pe care îl ştia în parte, doar foarte în parte. înţelegerea acestui lucru ce o depăşea şi pe ea, a faptului că undeva în adîncuri există la fiecare un fel de rezervă, o absenţă şi un gol, ce este la unii mult mai accentuată, pînă la copleşire, îi dădu o
calmă bucurie. Pentru prima dată de cînd venise aici, de cînd îşi modificase planurile de vacantă ca să vină în oraşul în care s-a născut şi a copilărit, se simţea cu adevărat mulţumit şi bine cum nu se mai simţise de mult. Era o altă stare decît aceea de a urmări absent pe o plajă, seara,»o siluetă subţire de femeie. Deşi undeva doamna aceasta din faţă nu era foarte depărtată de ce-şi închipuia el că trebuie să fie monotona doamnă în verde de care fugise. Numai că acum o putea accepta cu gravă seninătate. Era bucuros şi-şi urmărea cu plăcere, ca în ocaziile de vinovată nesinceritate, deşi acum era pe de-a întregul sincer, timbrul puţin solemn al vocii şi desfăşurarea lipsită de gravitate a ideilor sale. De aceea mai continuă puţin, foarte puţin, uitîndu-se tot timpul la ea şi observîndu-i schimbările de expresie.
— întreaga dumitale înfăţişare, nu numai rîsul şi vioiciunea ochilor şi speciala lor strălucire, luminozitatea lor specială arată acest lucru. Fineţea pielii prin care se vede desenul albăstrui al venelor, subţirimea trăsăturilor, desenul (nu culoarea) ochilor, prelung, şi el puţin obosit (poate din cauza unor generaţii de sensibilitate) şi întreaga atitudine puţin aplecată a trunchiului acum cînd mă asculţi cu atenţie, toate dovedesc acelaşi lucru. Frumuseţea dumitale, care nu este de proporţie exterioară, ci de adîncă potrivire interioară, nu este explozivă şi evidentă, prea evidentă, şi se descoperă treptat, aşa cum te descoperi dumneata, pentru că ai nevoie de timp şi de oarecare răbdare şi intuiţie şi atenţie şi măcar unele calităţi comune cu ale dumitale ca s-o pricepi şi să te pătrunzi de ea. Frumuseţea şi feminitatea dumitale se văd parcă din interior, singura poziţie din care măcar în parte te dezvălui. Acesta e cuvîntul, dumneata te dezvălui, pentru că ai numeroase şi înşelătoare învelişuri şi un greu^ de priceput mijloc. Dinafară şi pentru ochii grăbiţi rămîi necunoscută şi nedefinită, în asta este şi un bine şi un rău. Toate converg pentru
86
că în dumneata nimic nu este aruncat cu lopăta, la întâmplare, şi contradicţia care există, cea dintre vioiciune şi veselie şi mişcarea rapidă, şi adevărata dumitale natură este nu de suprafaţă, ci de adîncime. De aceea, pentru cine te înţelege, fie şi puţin şi pentru prima dată, tocmai pentru că te descoperă şi e vorba de un efort îndestul de plătit, vine un moment de mare plăcere şi satisfacţie, o satisfacţie de tip special. E plăcerea pe care o simt eu, o plăcere însă nu lipsită de îngrijorare pentru că întregul echilibru subtil la un moment dat se poate sparge, şi dumneata, chiar acum, în aceste zile, erai într-un fel aproape de o criză şi eu m-am înşelat atunci cînd te-am văzut şi te-am urmărit astăzi pe stradă, văzînd numai vioiciunea.
Aici Liviu Dunca se opri pentru că transformarea înfăţişării Margaretei era foarte mare. Parcursese lent, dar sigur un mare drum din primul moment al povestirii lui pînă In această clipă.. Şi nu trecuseră decît vreo zece minute, maximum un sfert de oră. Nu era o schimbare bruscă şi întâmplătoare de stare de spirit, nu s-a produs nici un fel de salt, ci s-a parcurs un drum care lasă urme de neşters. Deşi rămăsese la fel de nemişcată, faţa nu-i mai era atît de palidă, ci se înroşise nu complet, ci în mari pete neregulate, iar ochii aveau un alt tip de strălucire, de o neînchipuită excitaţie, intensitate, privindu-I la fel de fix, mai mult poate cum o privise şi el pe ea. Agitaţia o încremenea şi devenise tensiune. Se vedea că îi este aproape imposibil să spună un cuvînt.
El însuşi se miră de această gravă transformare şi fără să-şi dea seama, tocmai pentru că era impresionat şi pentru că simţea din nou nu numai plăcere, dar şi semnele unui pericol, făcu un gest de care îşi dădu seama doar pe măsură ce-1 făcea. Se ridică în picioare, se aplecă în faţa ei ca într-un fel de reverenţă şi-i sărută mîna. O simţi în palma sa deosebit de caldă, fierbinte, ca şi cum ea ar fi avut febră. Nu mai ştiu ce să spună, şi, aplecîndu-se din nou într-un fel de reverenţă, fu gata să plece.
87
De-abia atunci izbucni şi ea de pe scaun, un gest cu adevărat brusc, în care se descărca o parte din tensiunea în care-1 ascultase şi începu să vorbească foarte repede :
— Stai puţin. Te rog să mai stai puţin. Nici măcar nu ştiu cum te cheamă, te-am primit dintr-un impuls, mi-ai vorbit la telefon despre mama şi istoria ei m-a fascinat totdeauna. Dar nu ştiu cine eşti, ce eşti, ce vrei cu adevărat şi de ce ai venit. Nu pot înţelege nimic din toată întîmplarea aceasta neaşteptată şi bizară şi mi se pare că nici măcar nu este adevărată. Parcă e un vis, dar aşa cum mi s-a mai întîmplat şi altădată, aşa cum probabil bănui de vreme ce mă cunoşti atît de bine, am impresia că această minciună în care trăim, pentru că nu poate fi chiar adevărul, asemenea lucruri nu se întîmplă în realitate, sînt mai adevărate decît realitatea însăşi. E un fel de imaginaţie de a mea din copilărie, din adolescenţă cînd mi-o închipuiam pe mama trăind într-o lume extraordinară, nu lumea morţilor, o lume de dincolo, pentru că nu mă gîndeam nici o clipă că este moartă, nu cred asta decît acum, în ultima vreme, cînd nu mă mai simt bine. Pentru mine ea era vie, cu adevărat vie, trăind într-un fel de strălucire, în adevărată strălucire, undeva foarte departe. Dar nu despre asta e vorba, trebuie să te explici neapărat, nu ştiu de unde vii şi ceea ce spui, poate pentru că probabil este adevărat, mă sperie. De unde ştii dumneata toate lucrurile acestea ? încă o dată, spune cine eşti. Mi-e puţin frică, deşi arăţi ca un om obişnuit, ca un domn între două vîrste, de patruzeci şi ceva de ani, numai că ce spui este mai deosebit, cu totul deosebit şi aşa n-am vorbit nici eu cu mine însămi. Te, rog, te rog, spune-mi cine eşti !
Se ridicase în picioare şi gesticula, faţa i se acoperise de alte pete roşii, aprinse, cărora li se schimba întinderea şi forma, era cuprinsă de data aceasta de o adevărată agitaţie,
îşi împreunase mîinile şi se părea că îi este cu adevărat frică. Ca nu cumva el să plece.
—	Nu te speria, nu e într-adevăr nimic neobişnuit. Ţi-am spus cine sint. Sînt Li viu Dunca, geolog, mai degrabă mineralog, ca să fiu precis. M-am născut aici şi am copilărit pe strada unde la un moment dat s-au mutat şi părinţii dumitale. Am cunoscut-o atunci pe mama dumi-tale şi am fost îndrăgostit de ea, desigur în taină, era o deosebire de vîrstă, ea trebuie că avea cam treizeci de ani, eu şaptesprezece. M-am întors în oraşul acesta după mai bine de 20 de ani. Cam asta este. Te-am văzut astăzi pe stradă, am aflat cine eşti şi am venit, dacă vrei, să aflu ce s-a întîmplat cu mama dumitale. Am venit după veşti, deşi nu acesta este chiar termenul ce-ar trebui întrebuinţat. în fond am aflat cîte ceva, toate lucruri pe care nu le ştiam.
—	Nu, nu, asta nu-mi ajunge. Nu-mi ajunge în nici într-un caz. Pare normal sau aproape normal şi nu este. Acum s-a întîmplat ceva cu adevărat deosebit, nu ştiu ce şi ceea ce îmi spui nu mă satisface.
—	Dar ce vrei să-ţi spun ?
—	Nu ştiu, dumneata ştii. Adevărat, ştii mai mult decît atît. Nu pleca.
„Doamne-Dumnezeule, se gîndi ea, nu mi s-a mai întîmplat aşa ceva, deşi parcă numai asta am aşteptat, în timp ce vorbea se petrecea ceva foarte straniu, dincolo chiar de cuvintele lui ciudate. Ceva cu totul şi cu totul deosebit." Mi se părea că visez într-un fel, deşi nu era nici asta. Că mi s-a întîmplat odată exact această scenă, că am mai trăit-o, dar nu aşa cum îţi aminteşti de un lucru sau de un om că l-ai văzut undeva, într-un alt timp însă, ci îmi aminteam exact de această situaţie, de exact aceeaşi poziţie a noastră, absolut identică, şi auzeam chiar aceste cuvinte, fără ca vreo intonaţie să se fi schim-
89;
bat. Era foarte ciudat, se acopereau exact două stări de spirit. “	■
—	Spune-mi mai multe despre dumneata. înţelege-mă, primesc un telefon, vine un om în casă, pe care nu l-am văzut niciodată în viaţa mea, care afirmă că a cunoscut-o în treacăt pe mama acum nu ştiu cîte decenii, şi începe să-mi spună întîi lucruri ciudate despre ea şi apoi despre mine şi aceste lucruri nu sînt neadevărate. Dintr-o dată vine şi îmi modifică ziua şi probabil zilele următoare, şi-mi dă un sentiment ciudat de stare trăită, dar asta nu este destul. Mă face să mă simt extrem de, nu ştiu cum să-ţi spun, lămurită, existentă, nu ştiu. Apoi îmi sărută mina, după ce mă ameninţă cu pericolele pe care le ştiu şi e gata să plece, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. îmi eşti dator cu o explicaţie.
—	Nu cred că există vreo explicaţie. Ceea ce ţi-am spus este şi pentru mine nou, în mare măsură nou. M-am uitat la dumneata, asta e tot.
Liviu Dunca dădu din umeri ca să-şi întărească spusele, apoi se mai aplecă o dată deasupra mîinii ei fierbinţi şi o sărută. Atingerea îi făcu însă o deosebită plăcere, ca un frison ce părea că-i uneşte. Atunci starea ei de agitaţie mai făcu un salt şi-l întrebă :
—	Gata, de acum n-ai să mai vii ? Trebuie să-mi vorbeşti. Nu ştiu nimic despre dumneata.
Liviu Dunca îşi dădu seama că trebuie să mai vină. Nu se putea să nu mai vină, nu putea să dispară fără urme, şi asta nu numai din cauza ei. Discuţia fusese şi pentru el însuşi o revelaţie.
—	Ba da, am să mai vin. Desigur că am să mai vin.
Au hotărît să se întîlnească chiar a doua zi, la ora
prînzului, pe drumul lat şi mărginit de pomi, care ducea spre rîu, un fel de promenadă a adolescenţilor.
Margareta a stat nemişcată, ascultîndu-i paşii care se îndepărtau, şi apoi, înainte de a se retrage în poziţia ei
favorită^ pe divan, cu picioarele strînse sub ea, se uită prelung în oglindă şi zîmbi. în trecere se gîndi la bărbatul ei, care putea să vină sau nu la masă, şi ridică din umeri. Era absolut de la sine înţeles că nu-i va spune nimic, de altfel niciodată nu şi-au spus prea multe, iar în ultima vreme se instalase între ei o răceală gravă, numai pe jumătate explicabilă. Era sigură că nu se gîndea la ea, mobilă strict funcţională, dealtfel o explicaţie între ei urma să survină, şi ea o aştepta.
Margareta se înşelase Alunei cînd se gîndise că bărbatul ei nu s-a preocupat şi nu se preocupă în genere de ea. în dimineaţă aceea, la puţină vreme după ce s-a sculat, în baie, imaginea ei i-a trecut prin minte fugar, învăluită în aceeaşi nemulţumire sau chiar furie rece cu care se gîndea la ea în ultima vreme. Totdeauna cînd ceva nu-i reuşea, cînd avea un eşec, fie el cu totul neînsemnat, îi apărea în minte adevăratul său eşec, acolo ,,unde nu reuşise deloc", această căsătorie şi femeia lui, care nu era a lui cu adevărat, pe care o detesta pe zi ce trecea mai mult. Era secretul său, nimeni sau aproape nimeni nu-1 ştia, şi-l rodea din ce în ce mai mult, era viermele lui cel neostenit care-i mistuia măruntaiele. De aceea orice i se întimpla neplăcut era imediat asociat cu această nereuşită a lui, ori el nu dispreţuia nimic mai mult decît nereuşita.
Desigur, nu era nici o legătură posibilă între faptul că aseară suferise un eşec şi candidatul susţinut de direcţie, adică de el, la alegerile de partid, nu reuşise să obţină voturile, se alesese un comitet „cu care va avea greutăţi", iar acest comitet alesese drept secretar pe inginerul Domide, considerat de el drept duşman personal, al cărui transfer fusese deja aprobat în principiu. Acum nu va putea să-l dea afară, era foarte limpede, şi va trebui să se consulte cu el, să discute şi să-l întrebe, va avea dreptul
şi obligaţia să-şi spună părerea în toate chestiunile privind complicata viaţă a uzinei. Il va avea ca un cui în coastă pe acest om a cărui simplă vedere îl scotea din sărite. Nu avea nici un drept, era un „puşti“, un om lipsit de greutate şi totuşi izbutise să-l irite. Ce va fi de acum înainte ?
Se bărbierea şi se gîndea la bărbatul acela înalt şi voinic, „licheaua'4, cum îi spunea atît de bine inginerul-şef Mateescu. Asta este adevărul. Domide era o „lichea" şi un „carierist", dar nu un carierist ordinar şi pe deasupra mai era şi un „rebel", un om căruia „îi plăcea să arunce cu noroi în realizările noastre", cum a spus odată cineva, atunci cînd a venit brigada aceea de control. Domide se grăbise să facă o „analiză economică", dar reuşise să-l încurce, şi atunci şeful brigăzii, „un om serios", şi-a dat seama cu cine are de-a face şi a dezvăluit scrisoarea trimisă forurilor competente de Domide, subliniind că în acea scrisoare „se arunca cu noroi" în „toate realizările noastre". Atunci ar fi trebuit să profite şi să-i rupă gîtul, însă fusese slab, foarte slab şi prea îngăduitor, bun şi tolerant cum este el de obicei, şi nu l-a „curăţat" aşa cum merita. L-a chemat în birou la el, l-a invitat să stea jos şi apoi a sunat secretara şi a comandat o cafea. Voia să aibă cu el o discuţie de la om la om, prietenească, să-i arate cum ar putea să-l lichideze, însă el e gata să-i dea un sfat, ca unui om tînăr şi lipsit de experienţă, care s-a băgat acolo „unde nu-i fierbe oala** din grabă, pripeală şi imprudenţă.
Domide a intrat în birou, a acceptat scaunul şi cafeaua şi, culmea, în loc să-şi dea seama că i se oferă o şansă rară, l-a ascultat mohorît, morocănos, privindu-1 adeseori fix, drept în ochi, cu o vizibilă obrăznicie. Ba, la un moment dat, şi-a aşezat cotul pe birou şi şi-a sprijinit bărbia în palmă, apoi s-a aplecat pe birou, aproape într-o rină, ca şi cum ar fi stat la circiumă sau cu cine ştie ce prieten. Şi asta în momentul în care îi dădea nişte sfaturi foarte serioase, de viaţă, aproape părinteşte ! Doar ca să arate
U3
că nu-i pasă, lui, un nimic înfipt, cînd vorbeşte cu el şi nu într-un moment în care ar avea nevoie de el, ci din contră, cînd avea toate atuurile, el, directorul general, ce-1 putea acum zdrobi ca pe un păduche. Mateescu a fost lucid şi i-a spus : „tov. general, licheaua asta ar trebui să fie dată afară, şi fără întîrziere“, dar nu, el nu l-a ascultat, l-a apărat şi chiar i-a spus lui Mateescu : „lasă, bă, tu eşti mereu sceptic. Acum că a luat-o pe coajă, o să-şi bage minţile în cap. Uite, am să-i dau chiar o primă specială, ca să-i arăt că n-am nimic cu el, că nu mă deranjează şi nici nu mă poate deranja. Pe urmă, la prima chestie, am să-l rad, ca să-l pun cu botul pe labe, şi aşa «una caldă, una rece», am să-l bag la coteţ. In fond, nu e un băiat rău, e dinamic, stă în uzină ore întregi şi dacă o să-i mai scurtăm nasu, ascultă-mă pe mine, va putea fi folosit, pentru că de tras, trage, asta-i adevărat. Cînd e nevoie, apelezi la el şi lucrează ca un nebun. Numai trebuie învăţat să nu se urce pe divan, să stea la locul lui şi va primi cu timpul ce i se cuvine.41
Mateescu a zîmbdt iar sceptic, după obiceiul lui, şi şi-a învăluit faţa în fum, cum fâce cînd e sigur pe el. Apoi şi-a îngustat ochii şi i-a spus : Ăsta nu se reformează, e o lichea, nu poate fi folosit. 0 să mai aveţi de furcă cu el, vă spun eu.44 Şi apoi, după o pauză în care s-a învăluit iarăşi în fum, prin care au strălucit doar ochii lui deosebit de mici şi negri, a adăugat : ;„Cred că Domide e un vicios. Trebuie să aibă vicii ascunse şi ruşinoase.44 „Ei, lasă-mă, i-a răspuns, de unde ai mai scos şi asta ?“ „Nu, nu, ascultaţi-mă pe mine. Totdeauna oamenii aceştia care sînt posedaţi de o nelinişte perpetuă, mereu vor să facă ceva, să se afirme, să schimbe aşezarea lucrurilor, au un viciu ascuns. Ei sînt adevăraţii posedaţi, aducători de nenorociri, şi în alte timpuri pe drept cuvînt erau scoşi din colectivitate. Neputîndu-se adapta lumii, dintr-un tainic defect, vor să adapteze Tumea la ei. Trăiesc în singurătatea absolută a păcatului şi pentru ei lumea nu este decît
94
tot un loc de manifestare a singurătăţii.44 „Ai, bă Matees-cule, prea le pui coarne44, i-a zis rîzînd, însă încă o dată s-a dovedit că are dreptate. Neîndoios că tipul ăsta infect e plin de vicii, un nerealizat, un grăbit care nu poate să aştepte şi vrea să se înfrupte de pe acum, nu cînd îi vine timpul. Asta aşa e, dar atunci el l-a cruţat ca să-şi dovedească puterea. Nu se putea pune el cu un asemenea păduche, cu un nimic din ăsta gălăgios şi turbulent. Poziţia lui era tare, el era cineva, într-adevăr cineva, era cunoscut şi apreciat. Deşi este un principiu, spus odată de cineva : nu cruţa niciodată un adversar, nici măcar un adversar posibil, oricît de neînsemnat l-ai socoti şi fără şansă. Rupînd gîtul unuia mic îl opreşti şi-i dai un tremur altuia mare. Aşa e lumea şi nici un fel de cruţare nu trebuie arătată faţă de nimeni. Mai bine să greşeşti invers. Aşa trebuia să procedeze, aşa se face şi numai el a fost tolerant, din cauza unui defect al lui, că e prea încrezător şi prea bun, şi le lasă pe toate să treacă de la el. Dar las’ că bătălia de-abia începe, nu este pierdută. E numai la începutul ei, doar prima rundă. Deocamdată tot el este director general, are importante poziţii, e recunoscut, nimeni nu se poate atinge de el. Mă rog, se gîndi, aici n-o să fie decît un singur lucru greu de suportat, obrăznicia lui Domide, faptul că va fi silit să-i suporte prezenţa, să-l primească ori de cîte ori „licheaua44 va avea chef, să nu poată lua o hotărîre fără să-i ceară măcar de formă părerea. Dar nu-i nimic, ehe cel ce poate conta pe mai mulţi oameni, în primul rînd pe Mateescu, pe care el l-a făcut, apoi pe aproape toţi ceilalţi. în zece ani de cînd conduce uzina, toţi, dar absolut toţi au trecut prin mîna lui, el i-a ales, îi sînt îndatoraţi. Nu pentru că ar fi crezut în recunoştinţa lor, dar erau legaţi de el, şi dacă „licheaua44 va da în el, va da şi în ei. Aşa că nu este simplu, şi-l va lucra şi în birou, şi în consiliu, şi la minister. Nu-i va fi uşor ăstuia, să fie fără grijă.
17
95
Se simţi chiar bine. în fond se mai bătuse el şi cu alţii, mai duri şi mai tari. şi fusese doar la începutul carierei şi tot el i-a răzbit. Pe toţi, rînd pe rînd, şi se uită în oglindă mai atent, nu numai la mişcarea aparatului de ras, şi se plăcu. îi plăceau trăsăturile lui bărbăteşti şi chiar faptul că se mai îngrăşase. Obrazul lui era neted şi întins şi bine hrănit, nasul era înfipt cu hotărîre în mijlocul feţei şi buzele lui erau cărnoase, pline şi hotărîte. Chiar proaspăt ras, mai rămînea pe faţă umbra albastră a bărbii şi asta îi plăcea, ca şi bărbia lui mare,' lată, pătrată, de om ce nu se lasă uşor bătut. Ştia că e un semn al puterii şi energiei lui şi şi-o mîngîie cu duioşie. Se plăcea grozav, aşa cum era, un bărbat adevărat, şi în faţa oglinzii se încruntă şi apoi îşi zîmbi, fiind gata să izbucnească în rîs, într-un rîs de satisfacţie. Cînd se încruntă el, nu-i este nimănui la îndemînă. „Nu, nu, băieţaş, licheluţă mică, n-o să-ţi vină uşor, mai bine nici nu te băgai în asemenea afacere. Mai bine rămîneai la locul tău, şi te ridicai cînd făceam eu un semn cu mîna, liber, verde, şi puteai trece. Dar nu prin turnătorii/4
Dumitru Vinea avea rămăşiţe de mentalitate de stăpîn. Oricine trecea, oricine îndrăznea să treacă peste autoritatea lui, şi apela mai sus, era considerat „turnător44, ceea ce nu se referea niciodată la el, la faptul că el putea distruge sau modifica o existenţă. El avea acest drept, întru-cît făcea parte din ierarhie, era canalul de transmitere a tuturor informaţiilor şi a tuturor deciziilor, ca şi ordinelor ce veneau normal şi el le aplica cu o mînă fermă. Iar orice opoziţie i se părea o atingere a ordinii şi disciplinei la care ţinea mai presus de orice. „Păi ce, în America le-ar merge ?“ obişnuia să spună în ultima vreme, uitînd cu bună-ştiinţă (dacă se poate spune aşa ceva) că în America situaţia e cu totul alta, că el era produsul unei schimbări menite să nu repete ce se întîmplă în altă parte. în mintea lui, neformulată în cuvinte, nu în urma unor întrebări şi nici a unor discuţii, fără nici o conştiinţă teoretică,
96
se formase o imagine completă şi congruentă a universului, măcar a universului social. Lumea era o piramidă, totul era supus acestui principiu de organizare. Ce era sus (unde era el) trebuia să se repete şi jos. Un atelier repeta uzina, după cum uzina repeta şi*ea alte structuri superioare, pînă sus de tot. Cuvintele ce-i plăceau cel mai mult, şi le folosea des, erau : sus, jos. îi plăcea că în uzină i se spunea „bătrînul“. Aşa spunea şi el şefului său ierarhic, atunci cînd vorbea cu egalii săi, la cîte o conferinţă. Lumea era un trib cu bâtrîni de diferite nivele, înţelepţi care ştiau multe, care pedepseau şi recompensau, fără să dea socoteală „jos“. Bătrînul vorbeşte rar şi puţin, şi cuvintele sale înţelepte au greutate. El nu spune tot ce ştie, ci numai o parte. O parte din lucrurile, ştiute sînt nişte secrete, prea grele pentru cei ce nu trebuie să le ştie. Una din forţele bătrî-nilor e tocmai ştiinţa acestor secrete, iar semnul capacităţii lor este superioara discreţie prin care le reţin faţă de urechile nedemne. Bătrînii ştiu, pot şi fac mai mult, chiar dacă acest lucru nu se vede. Miezul lumii este secretul, fiecare nivel are limbajul lui hotărît dinainte. Altfel se discută lucrurile într-un loc şi altfel în altul. Acelaşi lucru se traduce cînd coboară de sus în jos şi această traducere are importanţa unui ritual. Fiecare are o treabă precisă prin care participă (şi numai prin ea) la marile treburi care nu-1 privesc în mod direct. Curiozitatea este un păcat care tulbură ordinea lumii. Oamenii nu află, ci li se spune, iar dacă află un lucru singuri acest adevăr are tot atît de puţină importanţă ca nişte table ale legii ce n-ar fi scrise de mîna lui Dumnezeu, ci compuse de mintea excepţională a unui Moise, nu primind revelaţia, ci forţîndu-se să afle adevărul. Dumitru Vinea socotea că ştie şi care sînt cîteva dintre virtuţile fundamentale. Nu ultima era prudenţa, ştiinţa de a aştepta. Răbdarea şi poate un fel de scepticism sănătos, adică de neîncredere în soluţiile de moment, în inspiraţia clipei. Prudenţa, răbdarea şi stăpî-nirea de sine erau faţa de reţinere a forţei, puterii şi băr-
97
băţiei. în această ordine necesară a lucrurilor el era fericit că era bărbat ca sex, şef ca poziţie socială, participant la bătăliile sigure din care ieşea totdeauna învingător.
Această perspectivă accentua succesul ca pe o răsplată, singura răsplată a meritelor, aşa cum credeau protestanţii odinioară, în momentul ascensiunii burgheziei, că averea este o binecuvîntare divină. Iar înfrîngerea, insuccesul şi ratarea le vedea ca pe nişte păcate. în fundul sufletului său, deşi nu credea în nici un fel de dumnezeu, considera că şi boala este semnul unui păcat, ca şi eşecul, semnul sigur al damnării. în mintea lui universul avea un înţeles, e drept cam îngust, pentru că altfel n-ar exista o rînduială în lume, şi scos din ea, lăsat în singurătate şi pe seama sa, nici el însuşi n-ar fi existat. Ori, el exista, se putea simţi şi privi cu satisfacţie în oglindă, este el, director general, om influent şi puternic, şeful a mii de oameni. Dacă n-ar fi ordine atunci acest lucru n-ar avea importanţă, atîta importanţă, şi el s-ar fi putut îndoi de propria lui experienţă. Or o asemenea îndoială nu-i trecuse niciodată prin minte.
De aceea Domide şi ai lui, care au cîştigat în şedinţa de alegeri şi l-au înfruntat, acuzînd conducerea de rutină şi lipsă de iniţiativă, de promovări bazate pe relaţii neprincipiale şi multe altele nu reprezentau doar o încurcătură practică în viitor şi un motiv de grijă şi plictiseală. într-un fel Dumitru Vinea era sincer revoltat şi avea sentimentul unei nedreptăţi, pentru că pînă la urmă i se părea că dincolo de cazul particular al dreptăţii şi nedreptăţii acuzaţiilor era o chestiune ce tulbura rînduiala necesară a lucrurilor. Revolta aceasta aparent oarecare avea importanţă pentru că era un atentat la sistemul lui de valori pe care îşi construise într-un fel întreaga viaţă. Ca un părinte ale cărui păcate, fie ele şi reale, sînt amintite în public de un copil încă ţinut de el, incapabil să se descurce singur. Inginerul Domide şi ai lui foloseau un mijloc nepermis
98
pentru a-şi atinge scopurile ce nu puteau fi văzute decît tot ierarhic.
Deşi nu se îndoia că-i va zdrobi şi că nu e vorba decît de o manevră pasageră pierdută, în timp ce se admira în oglindă îl apucă o adevărată furie şi îşi făgădui, conti-nuînd să se uite în oglindă, f ăcînd chiar un gest şi ridicînd pumnul, că va fi necruţător. Fără milă, şi va folosi totul pentru a aduce lucrurile acolo unde trebuie. încercase chiar să explice delegatului forului superior care asistase la alegeri că aici se întîmplă un lucru grav, nu e vorba de un fleac, că nişte principii juste sînt prost înţelese. însă delegatul, pe care dealtfel îl cunoştea foarte bine, cu care într-un fel era prieten şi se întîlnea şi în afara îndatoririlor de serviciu, ridicase din umeri a neputinţă. Aşa e acum. Nu se putea face nimic, erau instrucţiuni foarte severe în această privinţă. Vot secret şi democratic. Gîndindu-se la seara care trecuse, furia îl zgudui, mai ales că exista şi o vagă nelinişte, un sentiment de neputinţă. Şi dacă totuşi... aproape se gîndi, dar plin de admiraţie pentru sine, pentru forţa şi bărbăţia sa, alungă bănuiala înainte de a se formula. Insă furia îi biciui energia, era aproape o senzaţie nouă. în ultima vreme nu dusese decît bătălii absolut cîştigate. Se simţi ca un vinător ce adulmeeă vînatul, pătruns ca de un fior, pînă în măduva oaselor, de lătratul ascuţit al copoilor care au găsit urma.
Ieşi din baie deci foarte satisfăcut de sine. de corpul său, în timp ce-1 învelea cu cămaşa, şi de cămaşa sa pentru că era a lui şi-i mîngîia trupul gol şi bine hrănit. Era convins acum de victorie, le va arăta el tuturor, iar adversarii lui, cunoscuţi sau necunoscuţi, cei care au vorbit şi cei care numai au votat, masa aceea cenuşie, amorfă şi fără importanţă care-1 întîmpină în fiecare zi cînd îi întîlneşte în curtea uzinei cu un „trăiţi“ plecat, toţi aceştia îi păreau nişte pigmei. îşi regăsise buna dispoziţie nu molatecă, îmbuibată, prea sigură de sine, ci una dinamică, plină de forţă şi de încredere într-un viitor nelimitat, al
lui pînă la capăt, pe care o au învingătorii în lupte în dimineaţa victoriei cînd ies din cort şi aspiră aerul puternic al zorilor, în vreme ce alături scurmă pămîntul calul ţinut în frîu de doi servi cu feţele iradiind de încredere în victorie şi ei. Cîmpul se întinde atunci larg înainte, spaţiul este deschis împlinirilor ca şi timpul, planurile au avînt, ca şi caii cu coamele zburlite ce aşteaptă anunţul atacului, sunetul lung şi vesel de trîmbiţă. Comandantul îşi udă faţa cu apă rece şi mai aspiră încă o dată adînc, să se pătrundă de tăria dimineţii şi a victoriei. E un moment solemn de tăcere şi aşteptare, cînd toţi sînt atenţi nu numai la sunetul de început al bătăliei, dar şi la cuvintele memorabile, pentru că toţi, soldaţi de rînd, ofiţeri sau mari comandanţi, au sentimentul că participă la istorie, adică la o continuare a faptelor în timp. Vinea urma să participe la o meschină bătălie locală, dar ce-are a face, victorie înseamnă viitor deschis.
Plin de încredere privi în jur, la casa aceea a lui, şi o observă şi din acea clipă starea lui de spirit se schimbă radical. Casa nu era a lui, el doar locuia aici. Pe pereţii din hol rînjeau sfidător capetele acelea de cai şi chiar mobila îi era străină şi antipatică, fiind simbolul incapacităţii sale de integrare, a străinătăţii sale aici, terenul celui mai sigur eşec al lui. Margareta nu-i apăru în minte ca o imagine, ci doar ca un sentiment de ciudă şi neputinţă, aproape dureros. Ii era străină pînă aproape nu şi-o putea reprezenta, ori pentru el un lucru străin, neînstă-pînirea, însemna un eşec. Aceasta era cea mai mare înfrîn-gere din viaţa lui, femeia şi înstrăinarea care nu putea fi oprită, un proces de îndepărtare şi de neînţelegere fără cauze ştiute. Nu ştia, nu avea cum, nu putea s-o stăpî-nească. Şi asta mai ales pentru că tocmai acel lucru care-i scăpa şi-l îndepărta acum l-a atras odinioară, ca o ultimă victorie în şirul lui de victorii sigure şi temeinice. A fost o încercare peste puterile lui şi nu voia nici acum să admită că nu neprevăzutul ci prevăzutul l-a învins.
100
Se gîndi la ea cu o ură mohorîtă şi ieşi din casă trîntind foarte tare uşa. pentru că ştia că ei nu-i place şi se crispează. Era parte din războiul nervilor pe care-1 ducea surd şi neîntrerupt.
Cînd venise aici, de la minister, ca inginer-şef al acestei uzine uriaşe, încă de pe atunci era în plină ascensiune. Simţea că putea să aibă tot ce voia, era tînăr, de-abia depăşise treizeci de ani, puternic, influent, în ascensiune, deci cu viitor. Şi dintre toate a ales-o pe ea, cunoscută în fugă, într-o casă unde toată lumea îi făcea temenele Nu l-a izbit frumuseţea ei, de care nu-şi dădea seama nici acuma, pentru că altul era idealul lui de femeie, mai planturoasă şi mai tare, în carne, cu culori violente, părul negru, ochii negri adumbriţi de sprîncene bine arcuite, cu obrajii rotunzi şi roz, construită toată pe contraste, o femeie care poartă semnele viitoarei mame, ale unei mame voinice capabile de un şir de fii, la fel de rotunzi şi negrieioşi, capabilă de efort fizic şi ajutor de nădejde al bărbatului.
La ea totul era mai şters şi mai palid, în afară de ochii nedefiniţi la culoare, cînd verzi, cînd albaştri, dominaţi de lumină. Dar nu asta a fost ceea ce l-a atras, nici fineţea ovalului, şi aerul de diafanitate, ci un fel de provocare. Era foarte tînără, şi acolo, în casă, unde toată lumea era atentă cu el şi cu o notă aproape de slugărnicie, pentru că mulţi îi erau subalterni, deşi erau ingineri sau economişti în vîrstă, ea era sigură pe ea, nu distantă, ci foarte .firească, ceea ce-1 jena şi provoca. Au dansat atunci, apoi s-au mai revăzut, a invitat-o de cîteva ori la plimbare, îi fugea printre degete, provocarea aceea printr-o binevoitoare şi aproape superioară atenţie continuă. Nu ştia prea bine ce să-i spună, aveau obiceiuri foarte deosebite, rîdea şi nu ştia dacă nu rîdea cumva de el. Pînă ce, după o asemenea plimbare, cînd mai mult decît oricînd îi păruse că fusese la limita acceptării, fiind umilit de lipsa ei de atenţie şi veneraţie pentru tot ce
10t
reprezenta el, ajuns acasă s-a întîmplat un lucru ciudat, prima şi ultima dată în viaţa lui. S-a culcat şi a stins lumina, îl aştepta o zi grea, şi era pe punctul să adoarmă, n-a căzut în somn greu ca un buştean, ci starea de semi-veghe s-a prelungit, chinuitor de mult, minute în şir. Părea că visează şi în acelaşi timp îşi dădea seama că nu doarme şi, din mijlocul gîndurîlor şi al imaginilor lui confuze, Margareta s-a întrupat cu o deosebită violenţă, nu numai < că o vedea, dar îşi imagina pielea ei atinsă de degetele lui puternice, mirosul ei, nedefinit şi dulce, mereu acelaşi, fără variaţia de intensitate a parfumului artificial, gustul negustat al buzelor ei. Era ciudat pentru că imaginile acestea erau mai puternice decît oricare din amintirile lui reale, din ceea ce a simţit cu alte femei. încă nu era suficient. Şi-o imagina goală, sau încerca să şi-o imagineze, şi nu reuşea, forma exactă şi deductibilă a trupului ei îi scăpa, nu era convins că e la fel conformată ca alte femei, ca şi cum ar fi ascuns un mister special, nu în felul cum se purta, în rîsul şi veselia şi uşoara indiferenţă cu care-1 primea, ci unul adînc, de constituţie. Mirosul şi pipăitul erau prezente pînă la halucinaţie, dar înţelesul adine al formei ei îi scăpa. Părea că îl atinge cu buzele şi nu era ea pe de-a întregul, era şi nu era, mai vie şi mai absentă decît vreodată. Ii încolţi în cap gîndul absurd că e altfel, cu totul altfel decît alte femei, că e unicat şi că n-o poate înţelege. Dorinţa lui era violentă şi a sărit din pat alergînd la telefon şi apoi renunţînd, şi, în sfîrşit, trîntin-du-se cu furie în pat, apoi sculîndu-se şi privind pe geam o noapte ca niciodată, grea şi apăsătoare, străină ca o noapte de tropice, plină de umbre mişcătoare, o noapte de duhuri, care-1 înspăimînta pe el ce nu ştiuse cu adevărat oe-i frica. O atmosferă şi un întuneric care nu era pur şi simplu, dar avea un înţeles, simboliza ceva, era plin de chemări neauzite. O noapte de pădure ancestrală. Fata aceea care nu-i plăcea în mod deosebit, prea palidă şi
102
nelămurită, îl atrăgea acum ca o frică, o teamă obscură ce venea de dincolo de el.
Se îmbrăcă în goană şi, înainte de a ieşi, îşi băgă în buzunar revolverul după ce îi controlă încărcătorul. Se afundă în întuneric, în noaptea rece de septembrie, în-dîrjit ca faţă de un duşman concret. Fata rămînea în starea aceea de obsesivă incertitudine, miros şi simţ şi gust al buzelor atinse, dar fără formă, cu alt trup decît cel obişnuit, nelămurită şi însemnând mai mult decît ea, avînd o ciudată legătură cu întunericul de-abia străpuns de lumina palidă a becurilor electrice. Nici măcar nu era foarte tîrziu. Trebuia să ajungă la ea, străbătu străzile aproape în fugă, pînă ce se opri, răsuflînd greu, nu numai din cauza efortului, dar şi din cauza tensiunii, în faţa casei de pe strada foştilor notabili, unde locuia ea, împreună cu tatăl său, doctorul.
Toate ferestrele erau luminate, strada era tăiată de lumina ce venea de la geamurile cu storurile ridicate. Se propti de trunchiul unui copac, gata să observe, la început nu era decît lumina aceea şi o deplină tăcere, ca şi cum casa ar fi fost părăsită după ce au prădat-o hoţii. Era ceva de vraişte şi vînt şi era aproape tentat să intre, nu era prea tîrziu, deşi vizita lui ar fi fost cu totul neobişnuită. îşi auzea bătăile inimii, era încă gîtuit de emoţie, ciudă şi o dorinţă amarnică de posesiune. îşi strînse în buzunar mina pe minerul încălzit al pistolului.
Atunci văzu silueta ei uşoară, nelămurită de subţirimea albă a perdelei, trecînd dintr-o cameră din fund spre stradă, apropiindu-se de fereastră, fără s-o deschidă. Se ascunse în umbra copacului aproape cu sentimentul că se şterge în realitate, că devine altfel, el însuşi mai întunecat (atunci i s-a întîmplat, pentru prima dată asta, să se modifice sub privirile ei reale sau bănuite) şi a aşteptat. Diafanitatea perdelei îi ascundea destul silueta ca să-i întărească sentimentul bizar că ea este altfel, să nu şi-o .poată închipui destul.
103
Ea dispăru o clipă din vedere, a fost o pauză tăcută, şi apoi au izbucnit sunetele. Cineva, ea desigur, cînta la pian (cînta prost, dar el nu distingea calitatea) şi acum ea se întrupase în melodie, o melodie gravă, misterioasă, şi întreaga lui dorinţă deveni şi mai acută, pînă la nebunie şi furie. Ar fi spart instrumentul acela blestemat şi simbolic, limita lui şi încărcat de amintire. Cîndva, era numai elev de liceu, înainte de revoluţie, visase că se va căsători cu o femeie din altă clasă care să cînte la pian, el o va cuceri pentru că va deveni mare şi puternic, bogat, va face politehnica şi va fi întreprinzător, va aduna o mare avere, aşa că nimeni nu va îndrăzni să-l refuze, nici cele cîteva fete înstărite ce locuiau pe străzi ca aceasta în oraşul lui de provincie. Era ca un actor cuprins de trac, visul lui într-un fel se realizase, devenise puternic şi avea bogăţia vremii lui, dar stătea în faţa unui geam luminat, înnebunit de muzica de pian pe care n-o înţelegea şi ştia că are şi un nume necunoscut pentru el acum şi mai tîrziu. I se părea că făcuse degeaba o ascensiune ce lui i se părea importantă şi sentimentul de umilinţă îi întărea dorinţa lui, pătimaşă, brutală.
A doua zi chiar se duse şi o .ceru îii căsătorie. Era sigur că va fi refuzat, însă el o cerea, plecase îndîrjit, gata de luptă, tonul lui avea gravitate şi tensiune. Era în stare de orice, deşi acest orice rămînea vag pentru că era dincolo de canalele sale obişnuite, lupta se dădea pe un teren necunoscut. Dacă ar fi fost un senior feudal, ar fi asediat castelul, s-ar fi expus la săgeţi şi la plumb topit aruncat de pe metereze, ar fi pus la cale măcar o romantică răpire, aţinînd calea viitoarei sale mirese în codru. Sau i-ar fi provocat tatăl, sau l-ar fi convins, sau l-ar fi cumpărat într-un fel sau altul/ Simţea şi acum o puternică antipatie faţă de doctorul ciudat, cel mai bun chirurg din oraş, veşnic cu o ţigară în gură, grăbit, repezit şi aparent cinic. Era gelos pe el, i se părea că este un obstacol, îl rodea o invidie fără seamăn pentru sigu-
104
ranţa lui neatinsă de vremuri. Respectat în trecut, preţuit şi acum, solid materialiceşte atunci, în afară de griji după ce se răsturnase o lume, trăinicia lui, care era şi a Margaretei, îl înfuria şi-l umilea încă o dată. Dacă ar fi fost o fată burgheză cu averea ruinată ar fi fost altceva. Era în stare să renunţe la toate-avantajele şi la cariera sa ca să se căsătorească cu ea. Sau măcar ar fi avut-o pentru o perioadă, ar fi silit-o, folosind orice mijloc. Dai' aşa, nici o romantică răpire nu este posibilă, n-avea cum şi unde s-o ducă, nu avea un domeniu senioral unde să nu pătrundă oamenii regelui, nici o ademenire prin soliditatea poziţiei sale. Era dezarmat şi gata de luptă, tensionat şi hotărît să obţină ce vrea, orbecăind în afară de planuri concrete. Tocmai lipsa de planuri şi de şanse îi întărea pasiunea, pentru că un plan însemna gîndirea situaţiei ca reală, punerea în raporturi prin care se limitează stările subiective. Aşa, era prizonierul absolut al stării lui de spirit, al dorinţei pătimaşe ce se învecina sau rezulta din umilinţă, învăluit în umbre şi resentimente.
Margareta îl primi, înaltă, subţire, dreaptă, cu mişcări rapide şi sigure, cu o familiaritate prietenoasă. Părea că nu este surprinsă că-1 vede atît de repede, neanunţat. îl pofti să stea jos, însă el refuză şi rămase în picioare, privind-o intens. Ea îi aruncă o privire rapidă şi aşteptă.
—	Am venit să te cer în căsătorie. Astăzi ne hotă-rîm, mîine începem să facem actele, în zece zile, cel mult două săptămîni sîntem căsătoriţi. Apoi plecăm undeva pentru un timp, la munte. Tăcu brusc, rămas în picioare, rigid şi solemn.
Margareta izbucni în rîs, pe faţa lui nu se mişcă nici un muşchi. De-abia o observa, ca printr-un fel de ceaţă întunecată. Doar din adîncuri îi urca spre piept şi apoi spre gît o furie de nedomolit.
—	Ce-ţi veni aşa, dintr-o dată ? Mă uimeşti !
105
El tăcu continuînd s-o privească intens, înghiţind des. Gura îi era plină de o salivă sărată, ca în momentele de panică, de frică.
— Te-ai gîndit mai de mult la asta ? Eu nu mi-am dat seama.
Voi să spună că nu, că e o pasiune recentă, dar nici măcar nu era sigur de adevăr, nu ştia de cînd începuse această nebunie şi în fond începutul şi sfîrşitul ei nici nu-1 interesau. Reuşi doar să spună „trebuie neapărat. Peste zece zile, cel mult două săptămîni, totul va fi gata şi vom pleca". Apoi brusc, înainte de a-şi da seama ce face, o cuprinse în braţe şi o strînse cu violenţă la piept, fără să-i simtă trupul, ci tot propria lui dorinţă care-i invada întregul orizont. Era absolut singur, femeia din faţa lui era pretext şi fum. Aproape o sufocă, îi căuta gura, mîinile i se strîngeau pe corpul ei. îl învălui mirosul acela constant şi dulce, la limita dintre existenţă şi bănuială, miros de piele spălată fără încetare de la naştere pînă în prezent, cu toţi porii deschişi, emanînd subtilele prefaceri dinăuntru. Era aşa cum bănuise cu o seară înainte şi-l învăluia aţîţîndu-1. Apoi o ridică în braţe şi atunci Margareta ţipă şi ţipătul ei îi mîngîie plăcut urechile, stîrnindu-1 şi mai tare. Dacă ar fi fost rezervată şi distantă, sau ar fi rîs numai, sau şi-ar fi manifestat în orice fel indiferenţa şi detaşarea liberă şi prietenoasă care-1 înfuria, ar fi fost altceva, ar fi rămas departe şi absolut inaccesibilă. Dar ţipătul era din zona reacţiilor pe care le putea prevedea, îl excita plăcut, dar îl şi aducea la realitate, la o realitate a lui. îl scotea din umilinţă, femeia din faţa lui era din carne şi oase, ieşea din irealitate, era dominată de frică, îi era teamă de el şi de forţa lui. Acum lui îi veni gîndul să rîdă şi îşi descărcă întreaga tensiune într-un rîs prelung, puternic, aproape neomenesc. Avea ceva din batjocoră şi din triumf, dintr-o siguranţă în victorie. Rîdea ţinînd-o în braţe şi învîrtind-o, bucu-
ros
rîndu-se de uşurătatea ei. Apoi o puse jos şi-i spuse, din nou privind-o drept în ochi, fără să clipească :
—	Nu se poate să nu te căsătoreşti cu mine. Peste zece zile vom fi plecaţi de aici, altundeva, mă voi gîndi unde. Şi vei fi măritată cu mine. Chiar acum vei spune da, mîine vom începe să facem actele. E absolut hotărît.
—	Bine, dar nu m-am gîndit niciodată. Dă-mi timp de gîndire, nu pot să-ţi dau acum un răspuns.
—	La ce să te gîndeşti ? Ce-are asta de-a face cu gîndirea. Totul este deja hotărît.
Se apropie, o atinse din nou şi o simţi frisonînd şi asta îi făcu din nou plăcere şi-i dădu curaj. Dar nu-i mai spuse nimic. Insă îşi dădu seama că a cîştigat. Margareta rămase tăcută, îl privi în fugă, apoi îşi plecă privirea. Din această fugă şi timiditate a dedus victoria sa şi i se păru că este cea mai importantă din toate de pînă acum.
Intr-adevăr Margareta cedă şi nici măcar nu spuse vreodată da. Nici în ziua aceea, nici mai tîrziu, se lăsă numai condusă, toate formalităţile au fost îndeplinite, peste două săptămîni erau căsătoriţi şi au plecat împreună la munte, la Sinaia. Voia să fie singur numai cu ea, într-un loc cît mai izolat.
Atunci a fost perioada cea mai stranie. Mai ales în-tr-o după-amiază cînd au urcat sus pe munte. Pînă în acea zi nu-i lăsase nici o clipă de răgaz. Se purta cu ea fără blîndeţe, direct şi brutal, o ţinea,* fără să vrea anume, într-o stare de continuă fascinaţie, amestecată cu teamă. Lua singur toate hotărîrile şi i le comunica. N-o pierdea nici o clipă din ochi. Margareta se simţea ca sub stăpînirea unuia din tablourile acelea fantastice care se uită la tine oricum te-ai aşeza faţă de el, ur-mărindu-te.
însă în după-amiaza aceea îi scăpase din mînă. Se urcaseră pe munte şi Margareta i-o luase înainte, suind rapid, aproape sărind, cu o tinereţe ce o apropia de
107.
copilărie. Era o după-amiază limpede de toamnă, eu un cer dureros de senin. Atmosfera era transparentă, culorile erau pure, sus, şi grele de nuanţe subţiri în pădurile de la poale. Era o senzaţie de lărgire şi de pierdere şi ei suiau, ea înainte, neobosită, cuprinsă de bună dispoziţie, el, mai solid şi mai greoi, în urma. Intervalul dintre ei crescuse şi din nou, inexplicabil, fu cuprins de teamă şi o strigă. Nu se îngrăşase încă şi ar fi putut-o ajunge destul de uşor, dar ea 4i scăpase într-un fel, n-o mai avea aproape, la distanţa mîinii, gata ori-cînd să fie atinsă, ţinută în frîu, stăpînită. Nu se oferea privirii decît ca siluetă, se eliberase, şi subţirimea elegantă a siluetei ei îl irita. O strigă şi ea nu-1 auzi sau nu vru să-l asculte, alergă după ea şi o strigă încă o dată, tare, cu iritare în glas. De-abia* atunci se opri şi se întoarse cu o mişcare bruscă încît păru că-i desfiinţează starea dinainte. Era deasupra lui, pe marginea unei stînci ce ieşea din iarba alpină, îl domina cu întreaga statură, stătea încremenită, de o pură nemişcare, deşi în echilibru pe înălţime, cu mîinile uşor ridicate, pe punctul parcă al căderii. Părea că stă nu pe o stîncă bine înfiptă în munte, ci dansează ca o balerină pe o minge, oprirea şi nemişcarea ei aducînd prin echilibrul speriat mult mai mult cu dansul decît cu odihna. El, dedesubt, se simţi masiv, greoi, dintr-o altă materie, mai brutală, mai groasă. Şi poate încă n-ar fi fost nimic dacă n-ar fi existat lumina aceea în transparenţa fără greş a zilei, delicatele culori ale toamnei şi mai ales ce se vedea şi mai sus, pe creastă. Acolo, lumina se păstrase întreagă, în jos începuse umbra, şi vîrfurile nu păreau luminate atît de soare, ci de raze devenite pulbere, o pulbere extrem de fină şi de aurie, venită nu se ştie de unde. Munţii erau nimbaţi şi numai sus era lumină adevărată, ca o aură. Delicatul echilibru al Margaretei se integra în această lumină, ea făcea parte din ceva cu totul inaccesibil lui, greoi şi rămas la poale, într-o ciudată paralizie ce-i în-
108
locuise iritarea. Atunci, în lumea imaginată de el, simplă şi ordonată într-un anumit fel, cu solide raporturi între lucruri şi oameni, avînd un singur sens, i se păru pentru o clipă că se face o spărtură, nu mai era atît de sigur de ea. Nu mai putea pipăi ce vedea sau gîndi, în imagini şi cuvinte tot atît de clare şi concrete ca însăşi pipăitul. Pulberea de lumină venită de nicăieri şi tot ce i se deschidea ochilor şi nu numai ochilor, o invitaţie doar la privire şi atît, era mai degrabă o stare decît un fapt, şi pînă şi femeia lui, inaccesibilă, deasupra, în instabil echilibru, nu era ceva ce-i aparţinea, ci' tot o stare, poate a lui. Şi nu numai o stare, ci o clipă supusă unui pericol de desfiinţare, ca şi această ultimă zi frumoasă a anului, într-un fel Margareta devenise numai acel moment şi nimic altceva, era greu de ştiut dacă a mai fost sau va mai fi. Iar el era ostracizat, spre văile întunecate de jos, mai jos de întunecimea pădurilor de brad care scoborau.
Dumitru Vinea era pe punctul de a descoperi, în furia acelui moment, existenţa a două principii, însă deveni un duşman al privirii, simţ prea abstract, şi după o clipă strigă furios şi răguşit : „vino jos, coboară-te, n-auzi !“ Ordinul răstit îi dădu un sentiment de siguranţă şi-şi recîştigă deplina încredere în sine, poate cu preţul pierderii acelei clipe şi al înţelegerii ei.
însă în noaptea care a urmat a avut o nouă înfrîngere, ce prevestea toate înfrîngerile ulterioare. A fost o seară mohorîtă, în care el a păstrat o ostentativă tăcere, şi apoi o noapte de dominare şi posesiune. Se bucurase de plăcerile simţurilor scutite de vedere, de atingerea concretă pe largi suprafeţe. Obosise la un timp şi, aprinzînd lumina, s-a sculat şi s-a aşezat pe un scaun şi a început să fumeze. Era plăcută oboseala lui şi toată tensiunea se scursese. Aproape credea că după-masă fusese apucat de o simplă prostie. Forţa şi virilitatea lui îl încîntau şi, iubindu-se pe el, fiecare fibră şi fiecare muşchi, corpul său bine legat şi puternic, o iubea şi pe Margareta, cea
care dăduse posibilitate trupului său să-şi manifeste vigoarea.
Ea stătea întinsă pe pat, dezvelită, şi de data asta simpla privire nu-1 deranja, se uită Ia ea cu plăcere, cu satisfacţie. Era a lui. Atunci însă îi surprinse privirea aţintită asupra lui, o urmări şi o simţi aproape fizic cum rămîne prinsă de trupul său. Era o privire fără dorinţă şi fără amintire, albastră şi serioasă, fără urmă de zîm-bet, ca şi cum n-ar fi aparţinut nimănui. îl măsura doar şi-l privea, şi îşi închipuia parcă propria imagine, fără greutate, fără acea solidă şi sănătoasă impresie - de eu, cum se detaşează ca un nume, ca să răsune clară şi subţire în mintea ei.
Reflex, se acoperi cu pijamaua, pentru că fu cuprins în acelaşi timp de un fel de frică şi mai ales de ruşine, şi de ciudă bineînţeles, pentru că ea nu-1 dorea, nu avea nici un fel de raport cu el, nici de admiraţie sau de mîn-drie (îl accepta să fie bărbatul ei, aşa cum şi ea era femeia lui), nici măcar de antipatie sau ură chiar, ci îl privea doar, detaşată şi cu o abstractă atenţie, ca să-l vadă cum este, nu din punctul său de vedere (şi el simţea că este şi-i plăcea) şi nici din punctul ei de vedere, pentru ea, ci din punctul de vedere al nimănui. îşi acoperi, cu grijă şi ruşine goliciunea, şi din acel moment, începu relaţia lor nenaturală, „nesănătoasă", frica lui, ce a crescut cu anii şi a trebuit s-o acopere cu brutalitate şi cu un straşnic despotism, că ea îl priveşte, nici măcar pentru a-i judeca f aptele, ci doar cu o abstractă curiozitate.
Era eşecul,său pe care încercase în multe feluri să-l depăşească, uneori cu asprime şi tiranie absurdă, alteori cu blîndeţe, cu satisfacerea tuturor capriciilor, cu bani şi cadouri, cu o deplină libertate sau, dimpotrivă, pre-tinzînd o supunere deplină pînă la ştergere. Folosise şiretenia şi forţa şi o jiormă specială de corupţie, nu-i putea reproşa niciodată nimic, în afară de faptul că-1
no
vedea aşa cum nu-1 vede nimeni şi îi era frică de privirea ei, ca şi de faptul că n-o stăpînea, că nu era a lui, că nu se posedau unul pe celălalt fără rezerve. Felul ei ciudat de a fi, detaşarea ei şi o independenţă al cărei rost nu îl înţelegea au crescut cu timpul şi eşecul a fost tot mai evident. Pînă la urmă şi-a confecţionat şi o explicaţie, mîndria ei era de vină.
Uneori o uita şi, prins de preocupările lui care-1 afundau într-o lume concretă şi precisă, cu raporturi uneori complicate, dar reductibile la altele simple, nu-i dădea nici un fel de atenţie. Aproape o suporta şi nu-şi dădea seama, uita cît de străină îi este casa. Insă atunci cînd suferea cel mai mic eşec, cea mai mică ştirbire a puterii lui, sursă a siguranţei de sine şi a existenţei raporturilor în care credea, perpetua lui înfrîngere de acasă îi dădea o stare de furie şi de nelinişti Dar, de obicei, avea succese suficiente ca să poată uita şi rezista. Trîntind însă uşa casei cu putere, clintit pentru o clipă din încredinţarea sa absolută în victorie, se gîndi cu plăcere : astăzi am s-o văd pe Victoriţa.
Totuşi de cîteva ori şi mai tîrziu în cursul zilei, se gîndi la Margareta, pentru cîte o singură clipă, cu acelaşi sentiment de neplăcere, ca un simbol al faptului că poate să eşueze. încolo îşi manifestase autoritatea în felul său ferm şi sigur. Aici stă secretul succeselor sale. Nu era un inginer excepţional, nici nu avea soluţii organizatorice ieşite din comun, de cele mai multe ori găsea rezolvări simple şi parţiale şi adesea mai mult amîna o problemă. însă îşi cîştigase o indiscutabilă autoritate pentru că era prezent, ştiut că există de fiecare muncitor, de fiecare salariat cu care nu stătuse niciodată de vorbă. Oricînd se bănuia că poate să vină şi orice se făcea în uzină se presupunea că află şi ia în considerare. E greu de explicat cum s-a realizat această omniprezenţă şi atotştiinţă a lui, dar ele erau un fapt de care fiecare trebuia să ţină seamă. Nu era iubit, într-un fel era temut
m
şi nu pentru că era deosebit de despotic. Era înconjurat cu un respect deosebit, aproape milităresc şi deseori el concepea uzina ca o unitate militară. Poate secretul său era o anumită siguranţă de sine şi o bună memorie ce-1 ajuta să urmărească o sarcină dată, să nu tolereze nici o abatere de la hotărîrile sale, să aibă simţul gospodăresc al amănuntului. De aceea în clipa în care maşina intră în curtea largă şi bine îngrijită a administraţiei, un fel de mic parc făcut din ordinul său, cu alei cu pietriş pornind dintr-un fel de stradă principală, asfaltată, cu ronduri de flori roşii şi simple, flori de ţară, ridicate în mijlocul ierbii tunse şi stropite de o stropitoare cu jet rotativ, prezenţa sa se făcu simţită. Vreo doi ingineri şi vreo trei maiştri îmbrăcaţi în salopete albastre, curate (maiştrii) sau în halate cenuşii (inginerii) se opriră şi întrerupseră discuţiile. Cînd trecu pe lîngă ei se auzi aproape în cor un : „să trăiţi“, folosit cu aceeaşi tonalitate şi de maiştri şi de ingineri. Era o formulă generală de salut, scurtă, ierarhică şi militară. Cuprins de un fel de bănuială, nu mai era atît de sigur de ei, de la şedinţa din ajun, cînd totuşi majoritatea membrilor de partid au votat împotriva lui, alegînd alt comitet decît i-ar fi plăcut lui şi scoţîndu-1 pe protejatul lui, ce îndeplinise funcţia de secretar timp de opt ani, cu care lucrase bine, în sensul că acesta niciodată nici măcar nu se gîndise să i se împotrivească.
Feţele lor nu dovedeau nici o schimbare, „să trăiţi“ fusese spus ca totdeauna, atitudinea era respectuoasă şi capetele puţin plecate, dar oamenii nu-şi ascundeau privirile de el. Aşa trebuie, cînd îţi saluţi şeful, trebuie să i te uiţi drept în faţă, franc, sincer, ca să-i arăţi că nu ai gînduri ascunse, că nu ai nici o vină de acoperit. Bineînţeles el nu dăduse niciodată nici un fel de instrucţiuni asupra modului cum trebuie să-l privească oamenii, însă în decursul anilor în funcţie de o situaţie creată în uzină şi de anumite raporturi constante şi precise se născuse
112
şi un fel de ritual. Simplu, direct, franc, fără, cum spunea el uneori, „farafastîcuri“, şi cuvîntul turcesc îl umplea de un mare dispreţ. Servilismul purta masca unei mari şi precise simplităţi, a unor raporturi bine definite.
De obicei ar fi trecut dînd pur şi simplu din cap, deşi uneori se folosea de aceste întîlniri întîmplătoare, pe culoare sau în parc, sau în curtea plină de reziduuri şi de materiale din uzina propriu-zişă ca să dovedească perfecta lui ştiinţă a situaţiei. Şi de data asta se opri şi, recunoscînd pe unul dintre ingineri, un om între două vîrste cu faţa cam pămîntie şi brăzdată de riduri, tipică pentru vechii ulceroşi, îl strigă. Omul făcu un pas înainte din grupul ce rămase pe loc.
—	Ascultă, Petrescule, şi făcu semn de apropiere cu mîna.
—	Da, tovarăşu director general, şi corpul lui se aplecă imperceptibil în faţă după ce înaintase cu un pas.
—	Ai reparat maşina aia la tine în secţie ? Vezi că nu ştiu cum o să-ţi faci plănui şi e foarte important.
—	Vin tocmai acum de la mecanicul-şef. Se face.
—	Se face, se face, de cînd se tot face. Şi mai fiţi şi voi atenţi cu utilajele, că ne costă milioane.
—	Păi, ştiţi dumneavoastră, calificarea, mîna de lucru, îngînă timid inginerul Petrescu.
—	Lăsaţi, mă, prostiile astea. Oamenii sînt instruiţi şi ţinuţi din scurt, trebuie să lucreze, dumneata ce păzeşti acolo ?
—	Vedeţi, tocmai mă gîndeam că ar fi bine să mai facem un instructaj cu oamenii mei.
—	Fă, fă, cine te împiedică ? Dar mai ales, muncă şi supraveghere. Şi asta e valabil pentru toţi, adăugă adre-sîndu-se tuturor celor din grup, atenţi la fiecare vorbă a lui.
Era evident că totul se terminase, dovedise că ştie situaţia din fiecare secţie, cum merge fiecare maşină, cum stă fiecare cu planul. Maşina în chestiune nu era
113
şi nu pentru că era deosebit de despotic. Era înconjurat cu un respect deosebit, aproape milităresc şi deseori el concepea uzina ca o unitate militară. Poate secretul său era o anumită siguranţă de sine şi o bună memorie ce-1 ajuta să urmărească o sarcină dată, să nu tolereze nici o abatere de la hotărîrile sale, să aibă simţul gospodăresc al amănuntului. De aceea în clipa în care maşina intră în curtea largă'şi bine îngrijită a administraţiei, un fel de mic parc făcut din ordinul său, cu alei cu pietriş pornind dintr-un fel de stradă principală, asfaltată, cu ronduri de flori roşii şi simple, flori de ţară, ridicate în mijlocul ierbii tunse şi stropite de o stropitoare cu jet rotativ, prezenţa sa se făcu simţită. Vreo doi ingineri şi vreo trei maiştri îmbrăcaţi în salopete albastre, curate (maiştrii) sau în halate cenuşii (inginerii) se opriră şi întrerupseră discuţiile. Cînd trecu pe lîngă ei se auzi aproape în cor un : „să trăiţi", folosit cu aceeaşi tonalitate şi de maiştri şi de ingineri. Era o formulă generală de salut, scurtă, ierarhică şi militară. Cuprins de un fel de bănuială, nu mai era atît de sigur de ei, de la şedinţa din ajun, cînd totuşi majoritatea membrilor de partid au votat împotriva lui, alegînd alt comitet decît i-ar fi plăcut lui şi scoţîndu-1 pe protejatul lui, ce îndeplinise funcţia de secretar timp de opt ani, cu care lucrase bine, în sensul că acesta niciodată nici măcar nu se gîndise să i se împotrivească.
Feţele lor nu dovedeau nici o schimbare, „să trăiţi" fusese spus ca totdeauna, atitudinea era respectuoasă şi capetele puţin plecate, dar oamenii nu-şi ascundeau privirile de el. Aşa trebuie, cînd îţi saluţi şeful, trebuie să i te uiţi drept în faţă, franc, sincer, ca să-i arăţi că nu ai gînduri ascunse, că nu ai nici o vină de acoperit. Bine^ înţeles el nu dăduse niciodată nici un fel de instrucţiuni asupra modului cum trebuie să-l privească oamenii, însă în decursul anilor în funcţie de o situaţie creată în uzină şi de anumite raporturi constante şi precise se născuse
112
şi un fel de ritual. Simplu, direct, franc, fără, cum spunea el uneori, „farafastîcuri“, şi cuvîntul turcesc îl umplea de un mare dispreţ. Servilismul purta masca unei mari şi precise simplităţi, a unor raporturi bine definite.
De obicei ar fi trecut dînd pur şi simplu din cap, deşi uneori se folosea de aceste întîlniri întîmplătoare, pe culoare sau în parc, sau în curtea plină de reziduuri şi de materiale din uzina propriu-zişă ca să dovedească perfecta lui ştiinţă a situaţiei. Şi de data asta se opri şi, recunoscînd 'pe unul dintre ingineri, un om între două vîrste cu faţa cam pămîntie şi brăzdată de riduri, tipică pentru vechii ulceroşi, îl strigă. Omul făcu un pas înainte din grupul ce rămase pe loc.
—	Ascultă, Petrescule, şi făcu semn de apropiere cu mîna.
—	Da, tovarăşu director general, şi corpul lui se aplecă imperceptibil în faţă după ce înaintase cu un pas.
—	Ai reparat maşina aia la tine în secţie ? Vezi că nu ştiu cum o să-ţi faci planul şi e foarte important.
—	Vin tocmai acum de la mecanicul-şef. Se face.
—	Se face, se face, de cînd se tot face. Şi mai fiţi şi voi atenţi cu utilajele, că ne costă milioane.
—	Păi, ştiţi dumneavoastră, calificarea, mîna de lucru, îngînă timid inginerul Petrescu.
—	Lăsaţi, mă, prostiile astea. Oamenii sînt instruiţi şi ţinuţi din scurt, trebuie să lucreze, dumneata ce păzeşti acolo ?
—	Vedeţi, tocmai mă gîndeam că ar fi bine să mai facem un instructaj cu oamenii mei.
—	Fă, fă, cine te împiedică ? Dar mai ales, muncă şi supraveghere. Şi asta e valabil pentru toţi, adăugă adre-sîndu-se tuturor* celor din grup, atenţi la fiecare vorbă a lui.
Era evident că totul se terminase, dovedise că ştie situaţia din fiecare secţie, cum merge fiecare maşină, cum stă fiecare cu planul. Maşina în chestiune nu era
113
•foarte importantă şi nici chiar alît de modernă, nu era una din maşinile de import venite în ultima vreme ea-re-1 sîcîiau atît. Dar simţul detaliului făcea parte din prerogativele şi demonstraţiile sale, era o dovadă că „bătrînul" era atotştiutor, după cum era şi atotputernic. Ascultă murmurul indiscret de aprobare a tuturor celor cărora li se adresase şi acesta era un semn că totul era în cea mai deplină ordine. Recomandările sale nu străluceau prin originalitate, de obicei spunea, vorbind mai ales cu subalternii aflaţi mult sub el, asemenea banalităţi şi îndemnuri la muncă, economie, supraveghere atentă a sarcinilor, pe care le ştia oricine, chiar dacă n-a muncit niciodată într-o uzină. Insă şi aceasta era o prerogativă a lui, de şef suprem. Dădea recomandări îndeobşte ştiute, sfaturi de simplitatea decalogului, semn neîndoios al autorităţii. Sfaturile particulare, specifice, erau date de specialişti, totdeauna la cîte o problemă concretă şi de aceea erau şi plătiţi.
Apoi urcă scările mari (ceruse proiectantului, cînd se construise noua clădire a administraţiei, clădire modernă, luminoasă, cu multe geamuri, aspect tipic pentru arhitectura anilor 60, să facă aceste scări spaţioase, largi şi impozante) şi intră pe poarta deschisă de portarul cu aspect de subofiţer vechi, „tata companiei", care 11 salută în cea mai perfectă poziţie de drepţi. Adeseori i se adresa, semn inconştient al faptului că sub grija lui constantă se află şi cei mai umili, pentru că toată fiinţa şi toată răsuflarea trăieşte sub acelaşi soara Şi’ de data asta, fără să se oprească, de-abia încetinind imperceptibil mersul, îl întrebă : „merge, merge, nea Martin ?“ „Merj* s'trăiţi toaş’ dire’ genral", strigă bucuros şi plin de convingere portarul pe care totdeauna îl interesa şi-l satisfăcea acest tip special de dialog matinal. Ii dădea sentimentul nu numai că există aici, dar are şi relaţii cu cei puternici şi, dacă vreodată va fi nevoie de el, îl cunoaşte chiar pe directorul general şi ar putea să pună o vorbă
114
bună. In uzină erau mii de oameni care nu se puteau lăuda cu acest privilegiu. Pînă acum, de mai bine de zece ani, nu-i ceruse nimic, însă era cunoscut pe nume, el era în mod hotărît o persoană. La rîndul lui şi Vinea ţinea la oamenii aceştia simpli, cu care în mod obişnuit nu avea raporturi mai strînse decît cu moş Martin, pentru că erau totdeauna la locul lor. Şi apoi într-un fel îi ştia că-i sînt ataşaţi pentru că era de mult timp acolo, în definitiv uzina nu mergea prost sub conducerea lui, e drept, primind imense investiţii, ea crescuse şi toţi fără excepţie erau mîndri de acest lucru. Chiar faptul că de atîţia ani el era neschimbat acolo îi dădea o impresie de ordine, stabilitate şi permanenţă, ori vieţile lor trebuiau să se orînduiască aşa.
Urcă scările aproape în fugă, mai repede decît toţi, aşa se învăţase, şi, deşi se îngrăşaşe mult de cînd venise aici, nu-şi schimba obiceiul ce era şi el un semn de energie şi tinereţe. La patruzeci şi cinci de ani Vinea credea i că este un model de director tînăr şi aceasta era mai important decît a fi om tînăr. Apoi intră în birou, după ce pe sală răspunse în grabă unor saluturi, fără să se uite cine anume îl salutase, după un răsunător şi bine dispus „bună dimineaţa" secretarei ce se sculase în picioare şi, frecîndu-şi mîinile, trecu la rezolvarea treburilor curente.
Semnă hîrtii, dădu telefoane, chemă pe cîţiva oameni la el, şefi de secţii, care-i dădeau raportul. Toţi cei ce intrau în birou la el rămîneau în picioare, nu numai din deferenţă, dar aici se lucra, nu te întindeai la taclale. Făcu cîteva observaţii aspre, dădu de cîteva ori aprobativ din cap (nu trebuie să te pierzi în laude, oamenii şi-o iau atunci în cap, fiecare gest al lui nu era numai o soluţie pentru o afacere curentă, dar avea şi o valoare educativă). Ţipă la doi oameni, unul, şeful aprovizionării, la care în mod obişnuit ţipa, şi se obişnuiseră aşa şi unul şi altul, deşi bietul şef se emoţiona şi roşea pînă la rădăcina
părului, ca în prima zi. Erau bineînţeles vagoane în locaţie care costau bani, nu veniseră nu ştiu ce materiale, unele contracte nu erau onorate de alte întreprinderi, şi toate se spărgeau în capul acestui om foarte gras. El se aştepta în fiecare zi să i se spargă toate în cap, să se ţipe la el, şi cu timpul chiar îşi făcuse un fel de plăcere din această situaţie de victimă. El le înghiţea pe toate, era un fel de martir al uzinei şi al tuturor încurcăturilor, greşelilor şi neajunsurilor de organizare a mai multor ministere, se plîngea mereu şi de obicei avea dreptate. Faţă de directorul general se simţea ca un etern adolescent, ca un modest călugăr faţă de generalul ordinului, deşi uneori era insultat şi măcar o dată pe săptămînă i se deschidea perspectiva să fie aruncat pe geam de la etaj, „să i se spargă burta aia făcută din banii întreprinderii pe pavajul de piatră“. In particular era blajin, avea reputaţia unui om cu multe lecturi, citea mai ales istorie şi era un admirator al lui Churchill cu care se asemăna prin grăsime şi se deosebea prin temperament şi restul. Avea foarte serioase obiecţii la De Gaulle şi în ultima vreme era cititorul regulat al ziarului Le Monde, venit în oraş cu oarecare întîrziere. Odată, într-una din rarele ocazii cînd l-am întîlnit pe directorul general în afara eternelor dispute de serviciu, la un fel de petrecere organizată de unul dintre directori, veriga dintre ei doi (cu care era aproape prieten şi fost coleg de facultate la Drept) s-a apropiat de Vinea şi i-a spus : „tov. director general, ştiţi ce a spus odată Churchill în cutare ocazie ?“ Vinea l-a privit bănuitor, el nu se exprima în public despre persoane cu poziţie neclară sau prea clară şi de fapt nici nu-1 interesau. De aceea i-a retezat-o scurt : „dă-1 în ...mă-sa .de bufduhănos“. Şeful aprovizionării a rămas trist, un zeu îndepărtat şi inaccesibil şi cel apropiat se ciocniseră.
Vinea mai ţipă o dată, de data asia cu toată sinceritatea, la un inginer tînăr, în sectorul căruia se întîm-plase o neregulă din cauza neglijenţei acestuia, ce nu-şi
116
ţinea în mînă oamenii. „Ascultă, îi spuse, dacă eşti aşa de moale n-o să prea faci purici la noi, să ştii, te dau pur şi simplu afară. Aici îmi trebuie oameni energici, nu rahaţi cu perje. Să-ţi ştie de frică şi să-i ai în mină/* Cu această ameninţare foarte serioasă îl dădu afară din birou, după ce ţipase la el vreo cinci minute fără să-i dea timp să se dezvinovăţească. Dealtfel avea dreptate, inginerul era moale, nu putea aduce nici o scuză valabilă şi Vinea avea o suficientă experienţă să ştie că lucrurile stăteau aşa. După ce-şi promise că-1 va avea în vedere pentru „mătrăşeală" îl uită cu desăvîrşire şi continuă să primească oameni şi să semneze hîrtii. Se băgase în treabă pînă peste cap şi se simţea bine. în fundal se auzeau zgomotele surde ale uzinei, deci totul mergea, el era capul ei, ocupat cu treburi practice neaşteptînd amînare, cifre, hîrtii, oameni şi hotărîri. Uzina făcea parte din el ca propriul său trup şi era la ferde încîntat de amîndouă. Dumnezeu şi făptura sa, care greşeşte, nu merge chiar cum trebuie, dar de aceea face parte din el, şi el intervine, mustră şi pedepseşte.
într-un moment de răgaz, alungind un ultim nor, sună secretara şi ceru s-o cheme pe tovarăşa Victoriţa. Poziţia ei deosebită în uzină era demonstrată de faptul că toată lumea îi spunea tovarăşa Victoriţa, numai la şedinţe şi în acte era Victoria Popa. Avea o reputaţie de femeie „deşteaptă" şi .energică, foarte bună profesional, ceea ce în parte justifica ascensiunea ei pînă la poziţia de director administrativ adjunct, deşi relaţiile ei cu directorul general nu erau un secret pentru nimeni. Era mai temută decît oricine în uzină şi din cauza poziţiei sale de „Madame de Maintenon" dar şi pentru că era un zbir, conducîndu-şi subalternii cu o asprime ce depăşea cu mult pe aceea a directorului general. Spre deosebire de acesta, se spunea că este răzbunătoare, că nu te iartă, şi de fapt prin intermediul ei se făceau multe dintre măsurile mai severe luate chiar de şeful cel mare
117
ce nu-şi permitea din tact să joace şi rolul de arhanghel Mihail cu sabia de foc scoasă din teacă. Spre deosebire însă de Vinea, mai misterios, oarecum mai imprevizibil, pentru tovarăşa Victoriţa exista un remediu sigur, destul de la îndemînă, pentru că era mai accesibil, o linguşire fără subtilitate în care laudele nu erau aduse oblic ci direct, li se spunea pe nume. Intra în birouri ca o furtună şi cei mai puţin timizi ştiau să o îmbuneze, sau să-i reducă din furie, lăudînd-o fără preget în timp ce ea împărţea fulgere în dreapta şi în stînga, e drept, scăzînd din intensitate. Insă, cum se bănuia că are o reţea de informatori personali, nimeni nu contrazicea „în spate" ceea ce se afirma despre ea pe faţă, de aceea se crease aproape o legendă în legătură cu calităţile ei de organizatoare, despre energia şi deşteptăciunea ei, despre frumuseţea, eleganţa şi dreptatea ei în toate. Era un stîlp al instituţiei şi cu greu te puteai gîndi la uzină fără ea, ca şi cum prezenţa ei, ca o legătură cu lucrurile mai de sus, ar fi fost forţa directă, capabilă să mişte producţia, să alimenteze maşinile, să dea oamenilor salariile şi pîinea cea de toate zilele. E drept, era folosită şi ca intermediar în rezolvarea multor probleme ce ţineau de forurile superioare din uzină şi dinafara ei. De aici se mai născuse o latură de reputaţie, se spunea că are inimă bună ca de mamă şi unii nu uitau să i-o spună : „Dumneavoastră, tovarăşa Victoriţa, sînteţi mama noastră a tuturor". Uzina avea în acest fel un tată şi o mamă, nu era orfană de nici un părinte. în parte era adevărat, făcea numeroase servicii, avea „inimă bună", deşi hatîrurile ei erau subiective şi nu rezolva neapărat situaţiile cele mai grele, sau mai nedrepte. Pe unii chiar îi copleşea cu servicii pe care aceştia nici măcar nu le aşteptau. „Ascultă, mă, chema pe cineva în biroul ei, păzit de tovarăşa Viorica, secretara ei, care o adora ca un cîine credincios, de aceea i se şi spunea Fidel, ascultă, mă, am auzit că n-ai casă corespunzătoare." Bineînţeles era adeseori adevărat sau
118
oricînd era loc pentru mai bine. „Să ştii câ m-am hotărît să ţi-o dau chiar săptămîna viitoare. Vezi cum te porţi de acum înainte", şi primea promisiunile de rigoare. Alteori nu rezolva deloc sau chema a doua, a treia, a şaptea oară pe solicitant. „Tu nu vezi, mă, că avem atîtea greutăţi, te-ai apucat şi tu ca fraieru să te însori. Acu des-curcă-te.“ însă dacă o rugai frumos şi nu-i erai de la început antipatic, reuşeai şi-ţi creai o obligaţie faţă de ea tot atît de tare ea iobăgia. Pentru tovarăşa Victoriţa relaţiile dintre oameni, concrete, prin care indivizii se împart în simpatici şi nesuferiţi, de treabă sau nu, erau fundamentale, treceau peste toate regulile, regulamentele şi legile. Ea vedea lumea în culori vii şi bine definite, era bună cu cei buni şi „a dracului cu leprele" pe care le detecta printr-o intuiţie ce o credea infailibilă. Contactul cu ea avea marele avantaj că „te învăţa să trăieşti" şi să reuşeşti în viaţă, aşa cum reuşise ea. Intrase în uzină cu douăzeci de ani înainte, la registratură, apoi devenise secretară la conducere şi urcase şi devenise şefa cadrelor (mulţi ani), fusese preşedinta comitetului sindical (salariată) şi în sfîrşit promovase director adjunct. Avea o energie cu adevărat extraordinară şi făcea parte dintr-un tip special de femeie cu influenţă. Nu era deloc masculină şi avea un tip de frumuseţe care se păstrează şi la patruzeci de ani. Ura mironosiţele, îi plăcuse să se îmbrace bine în orice perioadă şi nimeni nu i-o luase în nume de rău. Ca să aibă timp şi loc ca să iubească bărbaţii, nu iubea femeile în afară de cele care-i plăteau orice tribut de laudă, de tipul secretarei ei, Viorica, ce nu era scutită în nici un fel de asprimea şi toanele ei, suportate cu o desăvîrşită veneraţie şi supunere. însă intr-un fel Viorica îi era indispensabilă (o mutase într-o garsonieră din blocul unde locuia şi ea), precum ea im-săşi îi era indispensabilă Vioricăi, dependentă de ea şi de privirea ei scurtă, pînă şi să respire într-un fel sau altul.
119
Chemată de' secretară, în două minute intră în biroul lui Vinea, deschizînd uşa fără sfială. Vinea o privi apropiindu-se şi simţi cum starea sa de nemulţumire se risipeşte. Sub fusta şi bluza uşoară corpul întreg era prezent şi provocator, aşa cum înainta spre birou cu un zîmbet reţinut ce nu putea fi observat decît de acei care ştiau ceva, un zîmbet pentru el, numai pentru el, cum trebuie poate să aibă cîte unul pentru fiecare bărbat cunoscut. Şoldurile solide, late, fără să fie grase, oase mari, puternice şi viguroase, se legănau la fiecare pas, ca şi sînii strînşi sub bluză împingînd cu energie pînza prea subţire ce nu servea decît să-i deseneze. Totul era chemare şi bucurie, invitaţie nu lipsită de şiretenie, după., cum şireţi erau şi ochii negri, şi desenul rotund al obrajilor ei, şi gura cărnoasă ce nu-i putea acoperi decît în parte dinţii laţi, aproape pătraţi şi cu interval între cei doi din faţă, o despărţitură provocatoare şi într-un fel neruşinată care lui îi plăcea foarte mult. Picioarele ei erau solide ca să susţină şoldurile puternice şi ademenitoare. Toate formele erau împlinite şi pielea dură le ţinea în rotunjime tensionată ca să nu se reverse în afară. Fusta ei şra ţinută de un cordon lat, din piele de căprioară închis cu o mare cataramă metalică, un fel de pafta de veşmînt domnesc descoperit în mormintele străvechi. Era ca o decoraţie lucioasă pe pîntecul ei. Nu era desigur cu adevărat frumoasă, începuse să îmbătrînească, deşi îşi păstra întreaga sănătate şi tenul îi era încă strălucitor, pielea subţire şi bine întinsă peste carnea plesnind de sănătate. Centura o tăia în două, şoldurile late şi puternice şi mijlocul subţire de viespe şi apoi trupul lăţindu-se din nou spre marile rotunjimi ale sinilor. în amestecul ei ciudat de frumuseţe şi urîţenie, de primire şi dăruire, tovarăşa Victoriţa se asemăna acelor statui de pămînt ars de mult îngropate, descoperite în aşezările străvechi de către arheologi, alături de grîne arse şi oale cu bunuri de mult putrezite şi retransfor-
120
mate în pămînt, închipuind-o pe Mama zeilor7 zeiţa agrară a fecundităţii, zeiţa pămîntului şi strămoaşa tribului, înlocuită apoi de zeii legităţii ferme, masculine, de ordonatorii principali ce-şi subsumau zeiţele vetrei şi ale naşterii. Te puteai gîndi, privind-o, privin-du-i mai ales marile şolduri legănate, la teoria vechilor ovişti, savanţi din evul de mijloc, ce nu-şi puteau reprezenta misterul naşterii omului din embrion, nu cunoşteau microscopul, şi atunci îşi închipuiau că în ovarele Evei stăteau cuminţi, dormi-tînd şi aşteptîndu-şi naşterea fiicele ei, gata formate, dar mici, în ovarele cărora erau nepoatele, şi în ale nepoatelor strănepoatele, dormind şi ele cuminţi şi ascunzînd în adîncul pîntecului, fiicele şi nepoatele şi strănepoatele lor, triburi şi seminţii întregi adîncite în odihna de dinainte de naştere, ca într-un limb. Şi în Victoriţa puteai crede că se ascund şi se odihnesc, înainte de efortul naşterii, seminţiile viitoare care vor creşte şi vor popula pămîntul ca seminţele îngropate în întunericul solului gras şi hrănitor şi cald.
Victoriţa înaintă spre birou dezvelindu-şi uşor dinţii laţi şi întrebă, cu o de-abia auzită ironie în glas : „M-aţi chemat, tovarăşu director general ?" „Da, tovarăşă Victoriţa, te^am chemat, desigur că te-am chemat".
—	Aveţi a-mi spune ceva important ?
—	Nu, numai aşa, să te consult în unele probleme privind viaţa uzinei.
Victoriţa se aşeză pe scaun, dezvelindu-şi genunchii rotunzi şi aţioi cei doi izbucniră în rîs. Aşa îşi vorbeau, nu numai cînd era cineva de faţă, dar şi cînd rămîneau numai ei doi, în acest birou, şi tonul oficial sau discutarea treburilor zilnice, în limitele jargonului de rigoare, li se părea o 'nespusă glumă, date fiind adevăratele relaţii dintre ei. îşi spuneau „tovarăşe" şi „tovarăşă", lucrurile discutate erau seci şi la obiect, însă rămînea totdeauna o intonaţie ce ascundea ceva, toate aceste discuţii, dintre care unele aveau chiar rost şi priveau tre-
121
burile reale ale uzinei, constituiau un anumit joc, numai al lor, de care nu se plictisiseră de ani de zile. Complicitatea învelită în limbaj oficial îi înveselea şi de fapt era semnul detaşării de convenţiile pure ale oricărui jargon, era o veselă izbucnire de omenie, care-i împiedica să se osifice şi le crea un larg spaţiu de adaptare şi manevră pentru orice schimbare interioară. într-un fel diferitele campanii ce reorganizau viaţa marii întreprinderi, atît cît durau, organizarea ştiinţifică a producţiei sau „folosirea spaţiului industrial", pe lingă sensul lor adevărat, urgent şi strict recomandat (or, ei nu se îndoiau de necesitatea acestor măsuri, în general) deveneau în aceste conversaţii în doi, în biroul spaţios, cu geamuri mari şi cu fotolii adinei şi cu groase covoare imitaţie de persian, un joc erotic deosebit de vesel.
—	Cum mai merg treburile în sectorul administrativ, tovarăşă Victoriţa ? o întrebă la început, prudent, Vinea.
—	Bine, tovarăşu director general, bine, acum ne luptăm şi noi cu eliminarea timpilor morţi. Da5 oamenii muncesc, în afară de chiulangii, care dorm şi ei pe banii statului,
—	Asta este foarte bine, daţi-i înainte şi să te mai gîn-deşti şi la reducerea birocraţiei, a hîrtiilor, a schemei. Vezi să nu fie şi la noi, „doi cu sapa, cinci cu mapa".
Apoi, după această discuţie prudentă, generală şi fără nici o însemnătate, după ce se mai priviră veseli in ochi pentru o clipă sau două şi Victoriţa aproape chicoti, dar îşi reţinu sunetul în gîtlej, transformîndu-1 într-un fel de gîngurit plăcut, din guşă, Vinea o întrebă din nou :
—	Alte probleme, tovarăşă directoare ? (Aici titlul mai avea o semnificaţie, a importanţei ei ierarhice, oarecum datorită lui, deşi era evident că Victoriţa avea prea numeroase calităţi ca să nu promoveze oricum, nu numai datorită atracţiei persoanei sale, dar şi pentru agerimea ei de minte, spiritul ei practic şi sănătos. Totuşi
122
titlul avea cam acelaşi înţeles ca în vorbirea a doi soţi aristocraţi într-o piesă de teatru sau poate, în realitate, cînd îşi spun „domnule conte" şi „doamnă contesă", plăcută ceremonie intimă.)
—	Alte probleme n-ar mai fi, ce să vă spun. Lucrurile merg bine şi n-avem de ce ne plînge.
Vinea o privi oblic, de data asta serios întrebător. Oare are şi ea nişte griji, după evenimentele de aseară sau chiar nu le are ! Avea încredere în intuiţia şi tonul ei vesel, comedia titlurilor, jucată cu acelaşi ritual de totdeauna, interesul lor unul faţă de celălalt, zîmbeţul şi jocul şoldurilor arătau stări stabile şi bine definite, fără primejdii. Totuşi vru să se încredinţeze.
—	Ei, acum au fost schimbări în conducere, s-a întărit şi comitetul de conducere cu oameni tineri, energici. Ce zic oamenii ?
Victoriţa se luptase ca o leoaică şi îşi pusese în mişcare numeroşii ei vasali din aparatul administrativ ca să împiedice ce s-a întîmplat, fusese mai deschisă, mai pe faţă decît el, limitat de funcţia sa superioară. Dar voturile muncitoreşti şi ale tehnicienilor i-au înfrînt. Şi acum lua lucrurile foarte uşor şi vesel, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
—	Ei, ce să spună oamenii ? E bine şi aşa, tovarăşu director general. Ne-om înţelege şi-om colabora, că doar toţi vrem acelaşi lucru. Şi-apoi o să-ţi mai spun ceva. Răspunderea e o bună şcoală. Atunci vezi că nu tot ce zboară se mănîncă. Iar dacă nu vezi asta, atunci e altceva, oamenii îşi frîng şi gîtul, şi mie una mi-ar părea tare rău, că toţi sînt oameni bin>4, cu păcatele lor.
—	Eu cred că ai dreptate, spuse Vinea privind-o lung şi atunci în ochii ei văzu o asprime care-1 întări şi mai mult, ca atunci cînd vezi un aliat de nădejde ce nu te susţine numai, dar te şi apără. în relaţiile lor, deşi el era mereu „şeful" şi „bărbatul", era şi nuanţa aceasta de protecţie maternă, care nu se poate uşor destrăma.
Vinea credea, şi poate avea dreptate, că orice s-ar în-tîmpla, Victoriţa va fi alături de el, om de încredere şi de nădejde. De aceea la privirea ei aspră de care mulţi se înspăimîntau pentru că nu prevestea nimic bun, el răspunse călduros, cu o adevărată afecţiune fiindcă, pentru el, ea se îmblînzea şi lovitura se îndrepta totdeauna împotriva duşmanilor lor. Se mai întîmplase o dată, şi acel inginer bătrîn şi încăpăţînat, cu reputaţie de straşnic specialist, a fost înfrînt şi trimis la plimbare, în mare măsură cu ajutorul el abil şi cu buna ei cunoaştere a stărilor de lucru şi a oamenilor ca şi a dosarelor. Ea îi dăduse lovitura de graţie şi Vinea rămăsese aproape cu mîinile curate.
Se sculă de la birou, împins de un val de căldură şi de prietenie pentru femela aţîţătoare din faţa lui, şi o prinse de mijloc. „Nu aici, nu aici“, îi şopti ea, gîdilîn-du-1 plăcut la ureche şi rîzînd uşor la jumătatea drumului dintre refuz şi invitaţie. „Bine, trec diseară pe la tine, să mă aştepţi/4 Victoriţa închise doar din ochi şi, înainte de a se desprinde, se lipi de el, dar numai o secundă, o fracţiune de secundă, şi repeziciunea gestului, ca un act simbolic, îl aţîţă şi rămase aninat de mintea lui. Fără să-şi spună. un cuvînt, renunţînd la obişnuitul lor ritual oficial, se despărţiră. înainte de a închide uşa în urma ei, ea se mai întoarse o dată cu faţa spre masivul birou de stejar în spatele căruia Vinea ajunsese deja şi-l privi cu înţeles şi familiaritate.
De-abia părăsi însă cabinetul şi pe faţa ei se aşternu îngrijorarea care avea înfăţişarea unei încăpăţînări dure şi de nedomolit. A înţeles de ce a chemat-o, şi ea era îngrijorată deşi nu i-o arătase dintr-un instinct străvechi de încurajare, încă unul din instinctele străvechi de femeie puternică, mater familias, ce-i dominau personalitatea şi o făceau serios de temut, pentru că era vorba de obiceiuri foarte sigure şi foarte temeinice, greu de clintit. Da, femeia îşi încurajează bărbatul care se luptă
124
şi îşi îneacă neliniştile şi fricile în faţa tăciunilor vetrei, ştiind să tacă atunci cînd trebuie şi să vorbească atunci cînd e nevoie. Ea e păstrătoare de taine pe care le ştie din afunduri. Desigur, în acest caz nu era vorba de cine ştie ce pericol, dar era o încălcare de regulă. Nu au avui niciodată probleme cu secretarii comitetelor de partid, şi unii şi alţii, directorul general şi secretarul, erau în graţia aceloraşi foruri care-i numeau sau confirmau, adeseori se asemănau, iar „bătrînul“ era totdeauna Vinea. Acum însă se întîmplase acest lucru ieşit din comun, apăruse o necunoscută şi prin faptul că noul om venea cu învestitura unor necunoscuţi, oameni din uzină, salopete gri şi fără nume, ce se dovedeau să fie altfel decît şi-i închipuise. Era un vag pericol, şi ea îl simţise chiar dacă tăcuse. însă imediat ce părăsi biroul dădu drumul îngrijorării şi tensiunii şi, ajunsă la ea, ţipă la Viorica, după un vechi obicei ştiut de amîndouă şi accentuat de secretara supusă ce tremura în faţa ei ca varga, nu fără o ascunsă şiretenie, ca să-i facă plăcere, aceasta fiind menirea ei. Faţă de ea, dealtfel, Vietoriţa era rareori altfel decît încruntată, vorbele bune erau separate de ani, iar ţipetele se repetau în diferite intensităţi aproape zilnic. Dar aici stătea tocmai plăcerea ascunsă a Vioricăi, în înţelegerea pînă la capăt că tocmai sub această asprime se ascunde bunătatea şi protecţia, ceea ce-i da un sentiment de siguranţă în slăbiciunea ei, pentru că lumea ascunde sub aparenţe fioroase şi aspre binele şi apărarea. Sub aspectul aspru al protectoarei sale neînfricate era un fel de secret exorcism, o apărare de duhurile necurate. De aceea accepta rolul uneori, mai ales după atîţia ani de obişnuinţă, jucînd puţin teatru, o veche piesă cu înţeles de ritual. Şi apoi dulceaţa cuvintelor bune, rare, dar cu atît mai preţioase ! Cînd tovarăşa Vietoriţa a lipsit o dată timp mai îndelungat, plecată într-un schimb de experienţă şi perfecţionare, s-a. simţit părăsită, singură şi fără nici un rost, şi cînd s-a întors (era iarnă), după ce a ajutat-o
125
să-şi scoată paltonul, .într-un gest spontan şi îndrăzneţ, nu s-a putut abţine şi i-a sărutat mîna. Semnele evidente de supunere nu-i displăceau Victoriţei, pentru că ea înţelegea, sau credea că gesturile exterioare, cu un înţeles precis, leagă şi dezleagă lucrurile printr-un fel de magie a lor ce nu este de dispreţuit. Dealtfel şi ea, prin gestul acesta, se simţise foarte acasă., înapoi în lumea ei, la locul ei foarte bine precizat, cu drepturi şi îndatoriri mai tari decît legile scrise pe care le ştia mereu schimbătoare. De aceea nu-şi retrase mina, nu se indignă şi nici n-o» strînse pe Viorica în braţe, ci îi zîmbi superior şi depărtat, puţin enigmatic, părînd că privirea trece puţin dincolo de ea. Nimeni n-o învăţase cum să se poarte in afară de puternicul ei instinct ce îi ţinea loc de orice învăţătură în lumea numai aparent complicată în care trăia sau voia să trăiască. Apoi o mîngîiase şi ea pe Viorica, în felul cel mai indicat, bătînd-o uşor şi protector peste obraji. „Mi-a fost atît de dor de dumneavoastră, nici nU ştiţi cit mi-aţi lipsit", îi spuse, iar Victoriţa dădu din cap şi spuse „bine, bine", deşi în felul ei îi fusese dor de secretară, aşa cum îi fusese dor de birou, de mirosul uşor înăcrit de cerneală, de zgomotul surd al uzinei, de miile de oameni ce ies în şiruri lungi pe poartă, imensitate de şepci şi paltoane, părăsind uzina la terminarea turelor. Şepcile se ridică în faţa ei, aproape ale tuturor, doar nu e cineva care să nu ştie cine este ea, tovarăşa Victoria, director adjunct administrativ, dar nu numai asta, consilieră şi om de încredere, cea care poartă tuturor de grijă, la care te poţi duce să ceri un sfat, să-ţi dea un ajutor, mama lor a tuturor, înţelegătoare şi straşnică în acelaşi timp. Ii plăcea ora asta de ieşire, scurgerea armatei, şi cit a fost plecată i-a fost dor de toţi şi de toate. Viorica făcea parte din tot, dîn ore şi din mobile, era ceva mai mult chiar, dar grijile ei se ridicau deasupra fiinţei ei, pe cînd ale secretarei trebuiau să se limiteze doar la ea, să-i înveţe obiceiurile fără să fie nevoie să i le
136
repete, să ştie sau să bănuiască cum să-i prepare cafeaua în ziua aceea, pentru că erau zile mai amare sau mai dulci, nu la întîmplare, cl după o regulă anumită ce se vedea pe faţa ei. Sau să ştie să-i aleagă covrigii la unsprezece, mici şi fără sare, aşa cum îi plăceau ei. Atunci ea se va putea dedica grijilor ei mai înalte şi binefacerile se vor revărsa . şi asupra Vioricăi, neuitată la prime atunci cînd trebuia, ca şi asupra întregii obşti. Iar mînia ei, chiar dacă uneori era nedreaptă, îşi avea justificarea ei, chiar dacă nu era înţeleasă întocmai şi trebuia îndurată, pentru că adeseori grijile sale neîmpărtăşite subalternilor îi priveau şi pe ei. Viaţa ei privată era doar dominată de viaţa ei publică.
,,Ţi-am spus de atîtea ori să nu mai faci asta. Eu am nevoie de rapoarte şi cartoteci puse bine la punct, nu in harababura asta, dar ţie ţi s-a urît să mai lucrezi aici. Mănînci de pomană pîinea asta, faci treaba de mîntuială şi te-ai lenevit de pute scaunul sub tine. Gata, ai umplut paharul, n-am să mai rabd mult. Pe ziua de astăzi am să-ţi tai salariul, că şi aerul de aici l-ai respirat degeaba. Să-mi faci o listă, chiar acum, cu ce-ai făcut astăzi şi cile minute ai folosit. Nu numai azi, dar în ultimele zile, în ultima lună. Lucrezi o zi pe an, dac-ai aduna toate minutele/'
Viorica tremura şi nu se dezvinovăţea şi ştia că s-ar putea chiar să-i taie din salariu sau măcar să piardă prima. Bar, pînă la urmă, se aranjau toate şi tremuratul ei făcea parte din piesă. La sfîrşitul zilei va vedea cum stă, o va întreba ispăşită, ,,mai sînteţi supărată pe mine şi dacă totul va fi în ordine, atunci o să-i spună : „Mai du-te draeului“. Dacă va tăcea, era mai rău. Acum însă nu-i răspundea nimic, ci doar stătea drepţi, cu ochii în lacrimi, cu capul puţin plecat, totuşi fără să-i ocolească privirea plină de fulgere.
Victor-iţa ţipă pînă se răcori puţin, apoi intră la ea în birou trîntind uşa de zăngăniră toate geamurile. Glasul
17
127
ei se auzise pe culoar şi produsese un oarecare efect asupra tuturor, în diferite forme, fără importanţă, furtuna se putea răspîndi şi asupra altora. Un funcţionar care se pregătea să-i aducă nişte hîrtii amînă şi se apucă de altceva. Dealtfel, ea nici nu mai avea chef de lucru, măcar pentru un timp, şi se aşeză intr-un fotoliu, pu la masă, un fotoliu aşezat în faţa biroului ei la care ţinea foarte mult şi era un loc de gîndire, dar mai ales un semn al importanţei sale. Cele două fotolii mici şi cochete erau un fel de femei faţă de masivele şi impozantele fotolii de piele din cabinetul directorului general. Erau delicate şi suave, ca două viori faţă de orgă.
îşi întinse picioarele, mişcîndu-şi vîrful pantofilor, fără să se poată împiedica să le admire, oricît de îngrijorată ar fi fost, pentru că în general nu-şi dispreţuia fiinţa pe care şi-o simţea aproape în permanenţă, sub chipul unei secrete mulţumiri, şi se apucă să gîndească în felul ei, adică să plănuiască. In faţă avea totdeauna prieteni sau adversari, cu care discuta, lucrurile se desfăşurau concret, ca în viaţa pe care de fapt o iubea atît.
„Te-ai cam speriat puţin, dar nu-i nimic. Şi cu chestia aceea nu i-a mers şi n-o să-i. meargă nici acum. Dar te-ai speriat, porumbelule, pentru că nu ţi-a ieşit aşa cum ai vrut. Nu ne-a ieşit, dar nu face nimic. Şi tot la mine vii, cînd eşti îngrijorat, nu m-ai mai văzut aşa de cîteva luni.“ îşi zîmbi şi se simţi brusc mai bine. „De eîte ori are necazuri, tot la mine vine, nu la cucoana lui. Şi astăzi am să-i aduc aminte şi de ea, să nu se mai înfurie, să nu se mai înfurie." Apoi prin mintea ei trecură imagini care o făcură să zîmbească, dependenţa descoperită la el o linişti în parte, deşi un halou de nelămurire nu se şterse cu totul şi-i înceţoşa noua ei plăcere, născută din aşteptare. în fond toate se vor lămuri şi aranja, nu avea de ce să le fie frică, ei nu făcuseră nici un rău. însă cum de-au lăsat totuşi să fie aşa ? Parcă se hotărîse altfel, au căzut la o anumită înţelegere şi i-au lăsat. Apoi din nou
128
îi veniră în minte imagini plăcute şi îşi zîmbi sieşi mai bine dispusă şi sună să-i fie adusă cafeaua. Viorica i se uită în ochi, înţelese că-i trecuse furia şi aduse o cafea nici dulce, nici amară, şi nu greşi.
Vinea însă era complet liniştit după ce plecă Victoriţa, grijile lui de dimineaţă îi păreau nişte fleacuri. Totul nu se va aranja, ci era gata aranjat, sau nimic nu fusese tulburat în fond. Se înfuriase de pomană, şi cu Domide se poate vorbi „omeneşte" şi are dreptate „ea", răspunderile schimbă oamenii şi va trebui să fie „serios", să nu se ţină de fleacuri. Se pregătea chiar să-l cheme şi apoi, împreună, să treacă într-un scurt raid prin fabrică, n-o mai vizitase de mult. Va fi şi bine pentru toată lumea să-i vadă împreună, pe noul secretar şi pe el, directorul general, şeful şi „bătrînul" care avea doar un nou consilier, atît.
însă, fără să fie anunţat de secretară, se deschise uşa, se întredeschise mai bine zis, şi un cap se strecură înăuntru, lăsînd în anticameră, să mai aştepte, trupul şi picioarele. Numai capul, întrebător, avangardă cerînd dreptul de înaintare pentru restul mădularelor. „S’trăiţi", spuse capul, încet, cu un înţeles special al cuvântului, cu o umbră de ironie în care servilismul se învelea ca într-o glazură care-1 făcea înghiţibil. Aici raporturile nu erau directe, sincere şi deschise, ca în cazul celorlalţi subordonaţi. Şi nici nu trebuiau să fie.
Capul rămase singur în cadrul uşii, trupul aşteptă semnul încă o fracţiune de secundă, şi semnul, un zîmbet îngăduitor al lui Vinea, şi o fluturare a marii sale mîini, puternice şi păroase, veni în sfîrşit. „Intră, intră, Ma-teescule", spuse Vinea, şi se aşeză mai bine pe scaun, răsturnîndu-se pe spetează în cea mai confortabilă dintre poziţii, care, ce-i drept, mai avea avantajul de a-1 face deosebit de măreţ, de marţial aproape, ca un mare şef.
Capul fu urmat de un trunchi destul de solid, cam în contrast cu subţirimea privirii, deşi faţa era tot grăsoasă, dar altfel decît a lui Vinea, o grăsime nesănătoasă, care
129
o rotunjea neplăcut, urcînd pînă sub ochii mici, rotunzi, negri şi ageri, îngropîndu-i în puful ei alb. Părea că grăsimea nu se putea reţine sub piele şi ieşea prelingîn-du-se ca o untură cu care se unge un cozonac înainte de a fi pus la cuptor. Se formase deja o bărbie dublă care atîma flască peste gulerul impecabil călcat al cămăşii. Bărbatul era elegant, cu haine de croială foarte modernă, dintr-o stofă subţire şi lucioasă, de import. Avea un mers uşor legănat şi în zilele în care era foarte excitat (ceea ce se întâmpla deosebit de rar) şchiopăta uşor, imperceptibil, fără o cauză evident medicală. Dar asta' numai în zilele de trăire intensă, cînd îl părăsea surîsul acela amar ce-i înflorea pe buze sau mai degrabă în ochi. Şchiopătatul, se spunea, era de natură nervoasă şi dezvăluia slăbiciunea interioară a acestui bărbat deosebit de sigur pe el. Acum însă înainta uşor, fără dificultate, un adevărat mers de pisică, şi te putea uimi faptul că la asemenea masivitate şi rotunjime (avea un pronunţat început de burtă) zgomotul era atît de uşor, prea uşor pînă şi pentru covorul moale în care se înfunda.
Vinea îl invită să stea jos şi Mateescu mulţumi şi se execută. Apoi îşi împreună mâinile ecleziastic, şi aşteptă. Era bine că sosise după plecarea Victoriţei. Aceşti doi consilieri foarte apropiaţi se duşmăneau ireductibil, subtil din partea lui, pe faţă, cu violenţă şi trîntituri de uşi din partea ei. El încercase de eîteva ori să-i intre în voie flatînd-o uşor şi surîzînd, însă nu reuşise s-o înmoaie: întâi Bateriile erau prea subţiri şi nuanţate, erau cu adevărat Baterii de curte între doi seniori, unul mai mare şi altul mai mic, pe cînd Victoriţa era obişnuită cu linguşeala brutală şi directă, în care mai important decît recunoaşterea şi sublinierea calităţilor ei era raportul de netă inferioritate a linguşitorului. Cînd o femeie spunea Victoriţei că este frumoasă, foarte frumoasă, se subînţelegea că era mai frumoasă decît ea, mult mai
frumoasă, şi <ie aceea ele nici nu se puteau compara, orice bărbat din lume preferînd-o pe Victoriţa vasalei sale. Cînd un bărbat îi spunea că este deşteaptă, voia în acelaşi timp să spună că prin mintea lui n-ar fi trecut niciodată aceste gînduri, că în comparaţie el este pur şi simplu un tîmpit. şi se pleacă pînă la pămînt în faţa inteligenţei ei, far călăuzitor fără de care el şi alţii ar rătăci pierduţi în beznă. Pe cînd Mateescu, inginerul-şef ăl marii uzine, nu găsea de cuviinţă, dată fiind poziţia lui, să-i facă aceste concesii. Desigur, Victoriţa nu-i supunea chiar pe toţi aceia ce-i ieşeau în cale, însă în cazul inginerului Mateescu aversiunea ei era totală şi fără rezervă, o antipatie organică, glandulară, ieşind în valuri din trupul ei de Temeie. Odată şi spusese privindu-1 oblic, după o şedinţă, „decît să mă culc cu ăsta, mai bine mă călugăresc, îmi pun cenuşă în cap şi mă duc 3a o mînăstire în pustie, fir-ar al dracului de ciocoi împuţit şi scîrbos“. Dealtfel nici Mateescu nu avea o atracţie prea puternică pentru femei senzuale ca Victoriţa, îl scîrbeau puţin şi se gîndea la ele ca la nişte animale cărora trebuie să le-foloseşti laptele şi nu graţiile. Nevasta lui era mică, subţire şi nervoasă, o neglija adeseori, şi cînd se înfuria, lăsîndu-şi subtilitatea şi rafinamentul deoparte^ o smintea în bătaie cu o violenţă şi o sălbăticie de care n-ar fi fost niciodată în stare Vinea, cu toată grosolănia lui. Odată chiar îi povestise acestuia despre viciile rafinate ale marchizului de Sade (pe care-1 citise) şi acesta a fost îngrozit, repezindu-1 cu greaţă. „Mare porc eşti, mă, cum de poţi să te gîndeşti la aşa ceva ? Baţi o femeie cînd nu te ascultă, nu degeaba." Mateescu zîmbise încă o dată convins de lipsa de rafinament a şefului său direct.
Dealtfel Victoriţa şi el, în ciuda antipatiei şi a xmei lupte surde de un deceniu, de peste un deceniu, erau prea deosebiţi şi deci nu se puteau înlocui, lupta era fundamentală, fără nici un fel de obiect, unaî dintre
131
luptele care nu se termină niciodată, sînt de bază şi ireconciliabile, ca între două principii şi nu persoane. Oricît s-ar fi umilit n-ar fi fost iertat de Victoriţa, chiar dacă s-ar fi tîrît la picioarele ei şi i-ar fi lins pantofii. Şi atunci ar fi apucat-o greaţa şi şi-ar fi vîndut pantofii la talcioc, într-unul din gesturile ei impulsive. Iar Mateescu nici nu se putea gîndi la ea în imaginaţie decît cu dezgust, nu-şi închipuia trupul ei alb şi bine făcut, excitant, nici rupt de cămile, sfîşiat de fiare în arenă, ars la flacără mică şi potolită, pentru că şi ţipetele ei ar fi fost un semn că există, or pe el îl deranja şi faptul că asemenea fiinţe s-au putut naşte. Numai că, spre deosebire de ea, furioasă şi deschisă, el se forţa s-o ignore, s-o uite, să o împingă în neant.
Dealtfel nu putea fi uşor înlocuit. Era un excelent inginer, cu o minte clară, organizată ca un mecanism. Era intr-adevăr unul dintre cei mai buni ingineri ai uzinei, dar funcţia de inginer-şef nu i se potrivea pentru că era lipsit de o mare imaginaţie. Aceasta era şi carenţa lui, o inteligenţă superioară aşezată monstruos pe o simţire şi personalitate pitică, plină de fiere şi resentimente miloase, de invidii şi dorinţe îp veci nerealizabile. Din cauza lipsei de forţă interioară, fără motorul unei energii speciale, totul ar fi rămas într-un jalnic stadiu de proiect uscat şi lipsit de viaţă, de mecanism lipsit de combustibil, schemă abstractă şi firavă născută moartă. Insă mintea lui critică, ‘descoperind cu adevărată satisfacţie fisuri în realitate (ce i se păreau adevărate prăpăstii) era necesară uzinei. El îl învăţă pe Vinea, undeva credul şi prea sigur de el, să se îndoiască, să aştepte şi să amine. Era limita planurilor şi proiectelor lui, cărora le dădea o formă. De altfel se cunoşteau" de mult, din studenţie, şi fuseseră într-un fel şi prieteni, adunaţi împotriva tuturor afinităţilor de un coleg comun, -rămas în capitală, cel mai strălu- tv cit student al anului, al facultăţii şi poate al institutului, minte cu adevărat strălucită şi creatoare. Pentru el cifrele
132
erau o realitate şi tehnica era vie, ca o femeie cu care ar fi trăit în spasme de dragoste aproape mortale. Uimea pe toţi cu o uşurinţă care însemna poate singurul său păcat, deşi nu era lipsit Ide simţul rigorii, dar al unei discipline interne, misterioase, ca şi modul cum meseria, matematica, fizica şi tehnica răsunau în capul său special organizat, într-o ordine care pentru alţii înseamnă dezordinea pură, pentru că rămîn în umbră criteriile de unde conduc, nevăzute, legile. Poate fi întîlnit şi acum, prin localurile de mina a doua, prost îmbrăcat, în ciuda faptului că este acoperit de premii şi e unul dintre cercetătorii de seamă ai institutului său (a fost pentru puţină vreme şi în conducerea lui, dar a trebuit să plece pentru că semăna haosul, ordinea lui fiind specială şi puţin inumană, ordinea principiilor pure.care'guvernează stările de agregaţie, entropia şi fisiunea, şi alte principii nedescoperite încă, plutind doar vag, dar oricînd concretizabile în mintea sa specială, care nu era numai minte, dar şi personalitate, suflare şi trup).
Cei trei puteau fi văzuţi împreună în anii mizeri de imediat după război, deosebiţi în toate şi de aceea împreună. Vinea era cel mai sărac, cel mai ambiţios (Boris Petrescu avea orgoliu, dar nu ambiţie) şi cel mai greoi. Pe atunci, în secret, el visa să ajungă nu un inginer mare (nu se mai ştia de fapt dacă se va mai putea face avere cu ingineria), ci mare jucător de fotbal, sport pe care nu-1 practica. Nici nu-1 interesa jocul ca atare, deşi se ducea des la meciuri, la toate în care evolua celebrul Marian, vedeta fără greş a -acelor vremuri, fostul centru înaintaş al naţionalei de fotbal, atacantul Unirii Tricolor. Vinea simţea fiori trecîndu-i. prin şira spinării, nu pentru frumuseţea îndrăzneaţă a jocului acestuia, ci din cauza delirului tribunelor, a feţelor excitate şi transpirate, a dragostei fanatice şi instabile a arenei faţă de idolul ei, de o după-amiază sau de un sezon. Marian avansa, trecîn|d printre apărători, şi marca cu un şut puternic drept în colţul stîng al porţii, şi tribunele urlau,
133
ridicate în picioare : Ma-ri-an, Ma-ri-an, nu se mai puteau abţine, tropăiau şi aruncau eu pălăriile şi umbrelele în sus ; ieşite pentru o clipă din toate grijile zilnice, din toate limitările şi neputinţele, clasele aproape se amestecau, un avocat se certa cu un negustor din Obor dacă a mai fost vreodată un asemenea jucător, de mult, la Ri pensia. Toţi se identificau cu eroul, erau puţin Marian, dar identificarea aceasta se făcea renunţînd la ei, şter-gindu-se în faţa calităţilor incomparabilului fotbalist, al incomparabilului învingător de fapt, în toate domeniile şi în toate luptele. Numai Vinea simţea altfel. In urechi, atunci cînd mulţimea urla, nu auzea „Ma-ri-an !“ ci „Vinea ! Vi-nea !“ pînă aproape de iluzia aulditivă. Nu el devenea Marian, ci, printr-un secret transfer, Marian devenea el însuşi, pentru că la sine nu putea renunţa. Ca atunci, în după-amiaza aceea cînd, în meciul cu Macaby, Marian, idolul Bucureştilor, a driblat în viteză mai mulţi apărători ce alergau cu gura deschisă, fără respiraţie, pînă la greaţă, după marele centru înaintaş, dar acesta i-a depăşit de mult şi, ajuns în faţa porţii, înaintea unui portar terorizat şi aproape cu ochii închişi s-a aşezat pe minge şi a salutat circular tribunele care înnebuniseră. Era nu un jucător bun, nu un as, ci incomparabilul, cel mai bun jucător, singurul, şi Vinea închise ochii de emoţie, lăsînd ţipetele să intre modificate în ureche. Aşa va ajunge şi el, eroul de necontestat, şi apoi nu s-a mai dus la întîlnirea cu „băieţii", ci direct acasă, în camera sa sărăcăcioasă Ide student şi, întins pe pat, a început să viseze, aproape cu febră. Era el marele as, şi nu pe ANEF, ci în marile arene, după el fugea Piola, Andriolo şi Locatelli, tot F. C. Milano şi Real Madrid, şi erau la Rio de Janeiro, capitala fotbalului lumii, iar el, după ee-i driblase şi trecuse triumfător prin apărarea gîfîită, se aşeză pe minge şi salută tribunele încremenite de marele „El Grande“ Vinea, El Magnifico“, „El Triom-
134
phatoriar marele Miaza însuşi, mic ca un pici de maidan, care joacă fotbal mu atît ca să prindă mingile, cit să păzească hainele şi şepcile băieţilor mai mari ce marchează poarta, închise ochii ridicîndu-şi gmdul spre credinţa sa catolică. N-a fost mai întîi răcnet în tribune, ci tăcere mormîntală ca înaintea unui magician ce leagă şi dezleagă forţele supranaturale şi numai apoi, în tăcerea de moarte, s-a auzit un ţipăt răguşit (stînd pe pat, i-a răsunat clar vocea în cap şi fruntea i s-a acoperit de sudoare), un ţipăt răguşit şi gîtuit de emoţie : Vi-nea. Glasul a dezlănţuit totul, întregul delir, şi studentul în anul doi la Politehnica din Bucureşti, Dumitru Vinea, a închis ochii ca să-l poată auzi mai bine şi mai pur. Apoi, bineînţeles, a marcat golul, şi după meci, duşat, s-a îmbrăcat în elegantul său costum bleumarin, cu o cămaşă albă ca zăpada, orbitor de albă, şi şi-a pus şi paltonul din păr de cămilă (deşi la Rio fele Janeiro e cald şi marile şosele sînt tivite cu palmieri, şi în imaginaţia lui, însă a văzut odată, la un profesor al facultăţii, mare consilier al marilor societăţi, un asemenea palton de invidiat, de culoarea piersicii), şi-a pus deci paltonul şi mănuşile din piele de căprioară şi s-a urcat în maşina lui albă, ca un telefon de vedetă de Hollywood, şi şi-a făcut drum prin marea de oameni care ieşeau de la meci şi care se agitau, dar el trecea singur în maşină, impasibil, doar cu un zîmbet uşor uitat în colţul gurii. A alergat pe marile bulevarde mărginite de palmieri pînă la un bar de lux, unde a fost înconjurat de admiratori şi de femei frumoase şi brune, cu sinii mari şi îmbietori, care-1 serveau cu whisky and soda şi cu şampanie, şi una," cu ochii foarte verzi, ca două smaralde, şi cu părul ca pana corbului, i s-a aşezat în poale. Era fiica miliardarului Don Pedro Caposo, stăpînul Pampasului, amatoare de fotbal şi de lupte cu tauri. Parfumul ei puternic l-a învăluit (deşi nici un muşchi nu i s-a mişcat de pe faţă şi frumoasa şi-a lipit buzele ei pline şi roşii ca o cireaşă răscoaptă de
buzele sale severe şi l-a sărutat şoptindu-i în acelaşi timp „El Magnifico“). Ochii lui însă se îndreptaseră spre fata subţire a unui antrenor, blondă şi suavă, şi i-a făcut un semn, iar aceasta s-a apropiat de el călcînd pe vîrful picioarelor, sfioasă şi cu ochii plecaţi, ochii ei luminoşi şi albaştri. Nimeni nu îndrăznise pînă acum s-o înfrunte pe fata lui Don Pedro Caposo, stăpînul Pampasului.
Vinea, studentul Vinea, îşi simţi trupul inundat de sudoare, o vagă ruşine în suflet şi o dorinţă sălbatică. Sări smucit din pat şi începu să lucreze cu furie la un proiect de ţeavă de cinci ţoii. Visele acestea şi ambiţia lui cam copilăroasă de a fi mare şi puternic şi vestit erau totuşi cea mai simpatică faţă a personalităţii sale, şi cu ele a rămas în parte şi mai tîrziu, vise foarte secrete şi din ce în ce mai rare, care explicau în parte succesele lui.
Dar atunci, dintre cei trei amici, el singur le avea în forma asta, deşi nu le mărturisea nimănui. Doar din cînd în cînd, la o discuţie, se aprindea şi propunea celorlalţi să plece în America, unde sînt lucrări uriaşe, camioane şi mari uzine, ca să facă avere şi (trebuie recunoscut) să construiască. Nu visa să se ducă şi să intre în hăţişul de intrigi al unei mari corporaţii în luptele surde din consiliile de administraţie şi din holurile Senatului, ci să întemeieze mari uzine, cu mii de muncitori şi portretul lui să fie în toate halele, ca al lui Ford sau Norbert Wiener.
Mateescu îl ironiza uşor şi-l întreba dacă vrea să ajungă regele chibriturilor sau al scobitorilor. „Sînt avantaje şi în una şi în alta, însă mai bine al scobitorilor, pentru că poţi servi şi ca reclamă cu o scobitoare în gură/4 Boris îl apăra vorbindu-i despre simţul grandiosului şi forţa de construcţie, însă cea mai amară batjocură îi fu servită atunci cînd se află că era pasionat de fotbal, sport pe care Mateescu îl dispreţuia ca imul ce auzise de Pascal nu numai din fizică. Şi citise Provincialele, ceea ce îi dădea dreptul să-i dispreţuiască pe toţi cei ce nu aveau asemenea lecturi, şi puţin chiar pe Pascal, care le scrisese numai.
136
Lecturile sale erau neobişnuite într-adevăr, dar deşi înţelegea despre ce era vorba şi le putea reproduce, nu pătrundea niciodată sensul lor adevărat, aşa cum din Pascal, de exemplu, a scos doar paradoxal un motiv în plus de dispreţ, şi nu de umilinţă superioară. El nu se umilea rica-nînd decît în faţa şefilor săi de atunci şi viitori, însă într-un mod superior şl cu adevărat elegant.
„Aha, strigă el lui Vinea, aha, am auzit că eşti un iubitor al sportului cu balonul rotund, nu al acelui cu balon oval. Al sportului cu balon rotund. îţi place Unirea Tricolor. Foarte frumos, domnule, de ce nu ? Uite şi ce nume frumos : Unirea (deci legătura profundă, nu-i aşa, între oameni, una din virtuţile cardinale) şi Tricolor. Tri-co-lor. Unirea în tricolor, care înseamnă deja o unire a trei culori, sau pentru tricolor. Sport, distracţie şi educaţie superioară, pentru binele naţiunii. Uite, poate ne explici şi nouă regulile, trebuie să fie ceva, nu-i aşa ? Sportul, orice sport, are reguli. Regulile limitează şi ordonează existenţa, nu-i aşa ? Foarte bine, domnule, amator al sportului cu balonul rotund/4 Ar mai fi continuat mult în faţa lui Vinea, roşu ca focul, deşi nu avea motive în principiu să se ruşineze, însă aici mai erau şi visele lui, reveriile lui de glorie şi se simţea vinovat ca şi cum Mateescu le-ar fi ştiut. A intervenit însă Boris repede, şi a început să explice : „Vai, vai, dar tu nu observi că prietenul nostru Dumitru este un iubitor al forţei bărbăteşti ? E foarte interesant. Sigur că da, asta este şi eu sînt pasionat şi te rog să mă duci şi pe mine. E fantastic să vezi adolescenţii aceia frumoşi, alergînd într-o întrecere dreaptă să prindă balonul. Şi apoi nu trebuie să rupem legătura cu copilăria, Radule dragă, nu, ar fi o gravă greşeală/4 Mateescu era silit să tacă, pentru că aerele sale şi invidia şi ura sa (nu o ură aprinsă, bărbătească, ci flască, diformă, ca proteza demodată a unei babe), şi bineînţeles dispreţul lui faţă de Boris se frîngeau adeseori
137
sau se ascundeau în neputinţă cînd acesta găsea în profesia lor soluţii neaşteptate ce uimeau discret pe asistenţi.
însă Vinea, cînd îl primea la el în birou pe Mateescu, deja cu un destin fixat şi neenigmatic, adjunctul său tehnic, nu Mateescu, ci „inginerul-şef Mateescu", inginerul său şef, nu se gindea la această fază revolută a relaţiilor lor. El îl adusese în uzină după ce îl scosese d intr-o serie de încurcături, el îl apărase de multe necazuri şi îl promovase încet dar sigur, fiind într-un fel garantul său. Acum îi era profund obligat şi în totală dependenţă de el. însă raportul dintre ei nu era creat doar de circumstanţe, ci era din cele mai fireşti.Marea inteligenţă, sau, mai exact, inteligenţa superioară a lui Mateescu nu însemna nimic pentru că nu făcea decît să limiteze ceva care într-adevăr exista, energia şi imaginaţia uneori a lui Vinea. Nici măcar formele exterioare ale egalităţii nu erau păstrate ca un simbol al vechii lor amiciţii. Mateescu îi spunea : „Trăiţi", ca şi toţi ceilalţi, şi se deosebea de ei doar prin faptul că salutul său avea o umbră de ironică rezervă, ca dealtfel toate spusele sale. Cînd afirma despre un om că este inteligent, nu ştiai dacă într-adevăr crede sau vrea să spună că e un tîmpit desă-vîrşit, şi alăturarea adjectivului de numele lui nu este cumva o glumă dintre cele mai reuşite. Ironic a şi fost cînd i-a spus prima dată „’trăiţi", însă Vinea a luat-o firesc şi aşa a rămas.
De data asta, stînd în faţa biroului şefului (el nu-i spunea niciodată bătrînul, ci ori domnul director general, ori şeful şi uneori chiar şi simplu Vinea,), nu folosi o vorbire rituală. Nici n-o folosea dealtfel niciodată, ci intră direct în subiect.
—	N-a prea mers aseară, nu-i aşa ? O să avem încurcături.
—	De ce încurcături ? Se poate discuta şi cu Domide, se poate lucra cu el. Şi apoi răspunderea maturizează,
138
dragul meu. Una e, ca să zic aşa, „în opoziţie" şi alta e cînd ai puterea.
—	Da, aşa e, însă nu în cazul lichelii ăsteia. Asta vizează sus, urmăreşte el ceva.
—	Nu, nu cred că ai dreptate. N-ai pur şi simplu dreptate. E un om, aşa, corect şi muncitor.
—	Fii serios, o lichea ordinară, o să vezi ce harababură o să facă. Nu peste multă vreme, pentru că n-are răbdare.
—	Uite, nu sînt de acord. Aşa îl atacai şi pe fostul secretar...
—	A, nu, ăla era un cretin. Un cretin pur şi simplu, exemplar tipic şi de demonstrat.
—	Păi vezi, îl înjurai şi pînă la urmă... Nu-mi prea
place.	V
—	Stai, dragă, să ne înţelegem, e altceva. Cînd spun că era cretin, nu-1 înjur, din contră îl laud. Avea calităţile necesare unui asemenea post. Vorbă goală, minimum de încurcături, foarte maleabil. Avea deci toate calităţile.
Vinea se revoltă şi, din poziţia sa aproape solemnă, imperial aşezat în scaun, izbucni :
—	Uite, Mateescule, asta nu-mi place deloc. Ţi-am spus de foarte multe ori că aici, în acest birou, biroul meu, biroul şefului unităţii, al directorului general, nu to-le-rez acest limbaj. Mă pui într-o situaţie complicată şi... nici nu-mi place. Nu se vorbeşte aşa despre nu numai un secretar, se pot interpreta multe.
Mateescu îl privi cu o nedisimulată ironie şi superioritate şi îşi aprinse o ţigară din care trase de cîteva ori în felul său special, închizînd un ochi, lansînd fumul în rotocoale după ce-şi umpluse gura cu el. îl urmări, apoi, într-un tîrziu, privind drept în ochii lui Vinea, ce-1 măsura sever, spuse :
—	Mă rog, dacă eşti sensibil la felul acesta de a vorbi, atunci s-o luăm altfel. Limbajul este o chestiune strict convenţională, un sistem de semne care poate fi trans-
139
mutat fără să-şi schimbe decît încărcătura pur afectivă a mesajului în cu totul alt sistem.
—	Nu, nu, îl întrerupse Vinea, nu. Limbajul are importanţa lui, nu este un lucru neînsemnat. Cuvintele au o anumită proprietate şi apoi...
—	Mă rog, să nu începem o discuţie savantă, eu voiam să-ţi atrag atenţia asupra altui lucru. Ai avut pînă acum un secretar de partid care nu avea alte iniţiative decît ale tale. Eu cred că nu putea să şi le născocească, tu crezi că putea, dar n-o făcea. Acestea sînt faptele. Acest lucru era pozitiv, pentru că întregul efort era canalizat într-o singură direcţie, sub o singură comandă, ca să zicem aşa, te ajuta. Oricînd secretarul şi directorul pot să se subsumeze unul altuia, să stabilească un raport foarte strict din indiferent ce motive, şi atunci lucrurile merg bine. Aici, fiindcă eşti şeful, secretarul trebuie să ţi se supună, să te secondeze. Care este elementul nou al situaţiei ? Ai un secretar - tînăr, foarte ambiţios şi nu perfect cretin. Deci, va avea iniţiative, altele decît ale tale. De unde înainte era armonie, va apărea acum o disensiune, un conflict, o diviziune a puterii. Ori, pe lîngă faptul că într-o uzină, în genere, nu e bună o asemenea stare de lucruri, sistemul nostru este aşa făcut încît este inapt să se adapteze unei stări permanente de tensiune şi conflict. Ori starea va înceta, ori nu mai lucrăîn. Cum din lucru nu ne putem opri, pentru că uzina este a statului, atunci trebuie lichidat conflictul. Acesta se poate lichida în două feluri : ori el se supune, ceea ce temperamental nu este posibil, şi apoi el n-are nici un interes, pentru că vrea să te dărîme şi să-ţi ia locul (ceea ce, în treacăt fie zis, ar fi o adevărată calamitate), ori tii te supui, ceea ce temperamental iarăşi nu este posibil, deci unul va trebui să plece. De la această premisă trebuie să porneşti.
140
Raţionamentul, cu toate fisurile lui, îl interesă mai puţin pe Vinea, deşi ar fi ştiut ce să-i răspundă, pentru că altceva îi atrase atenţia.
—	Dar de unde ştii că vrea să mă înlăture şi să-mi ia locul ?
—	Pentru că este o lichea.
—	Bine, bine, dar asta trebuie să o demonstrezi, aici, iartă-mă, dar intri într-un cerc vicios.
Vinea se uită la el cu o umbră a vechii lor relaţii prezente, bazîndu-se pe vestita inteligenţă a lui Mateescu. Acesta îl privi atent şi nu-i răspunse decît într-un tîrziu :
—	Aş putea să-ţi dau un răspuns simplu şi unul complicat. Ţi le voi da pe amîndouă. Cel simplu e următorul : de ce o face, care este motivaţia actelor sale, în afară de dorinţa de a face carieră, prin demagogie, interpretînd în felul său, în conformitate cu interesele sale, un anumit curent de opinie, o anumită linie de dezvoltare ? Dacă nu este carierist pur şi simplu, atunci este o dorinţă sălbatică de afirmare, care-şi asumă toate riscurile şi, uneori, este mai puternică decît prudenţa şi rezultatele imediate, un carierist capabil să-şi sacrifice şi cariera, fiind autodevorator. Asta ar fi o explicaţie mai mult, sau mai puţin simplă. Dar nu despre asta e vorba. Hai să fim lucizi, mai ales lucizi. Şi atunci ajungem la răspunsul complicat. Că Domide are sau nu are anumite calităţi sau defecte, e una. Dar el a fost ales, adică de partea lui a avut o majoritate din oamenii cei mai activi, cei mai preocupaţi de treburile generale. A avut peste 60% din voturi, ori toată lumea ştia care sînt relaţiile dintre voi, că ţi s-a opus, că era pe punctul de a fi scos pentru că nu s-a astîmpărat nici după ce l-ai iertat, deşi ai cîştigat partida, atunci cu brigada de la centru pe care ai convins-o pentru că membrii ei gîndeau şi mai ales simţeau ca tine. Nu era nici un mister pentru nimeni. Problemele discutate se refereau la organizarea producţiei. La fluxul industrial, la necesitatea introducerii unei tehnici noi.
141
în acest sens a vorbit şi Domide şi fiecare cuvînt, dar absolut fiecare cuvînt, ţi-a fost adresat ţie, a fost o critică, cum spuneţi voi, sau un atac. EI a fost ales, pentru că încă o dată ţi s-a opus, şi tocmai pentru acest curaj. L-am ascultat, eu mă duc plictisit la asemenea şedinţe şi n-am intrat decît în urma insistenţelor tale. Dar seara trecută am fost atent, cu oarecare satisfacţie a curiozităţii. Să nu te laşi înşelat de tot. jargonul tehnic folosit. Era vorba de altceva, mai profund, strict afectiv, care-i cutremura şi-i făcea să soarbă cuvintele de pe buzele lui Domide. Tu ai susţinut pe altcineva-, şi acela, oricine ar fi fost, nu avea nici o şansă. Pentru că se revărsau resentimente, a fost ales negatorul, negaţia ta, din toate punctele de vedere. Forţe' ascunse, inhibate mai bine de un deceniu, dorinţe de afirmare suprimate, ideea nătingă a oamenilor de a dori mereu o schimbare,, ca şi cum asta ar schimba vreodată ceva, lupta cu constanţa şi monotonia, de fapt mari calităţi spirituale, după mine, toate au intrat în joc. Dacă ai fi putut fi detaşat aşa cum pot eu, dacă nu te-ar fi înşelat cuvintele, termenii seci, tehnici, aparenţa luptei, i-ai fi putut urmări. Cînd a vorbit Domide, tînăr, entuziast, folosind nu frazele ştiute, ci cuvintele aranjate intr-un fel nou, şocante, neobişnuite fimbeciMi ăştia toţi au o credinţă nătîngă în limbaj şi-n sunetele lui) le-ai fi văzut feţele excitate, ochii strălucitori, aprobarea, care le răscolea straturile uitate, tot ceea ce au înghiţit şi n-au îndrăznit să spună. Pînă şi admiraţia pe care sînt nevoiţi să ţi-o poarte. Şi toate cuvintele acelea mari, progres, înnoire, alte metode, participare, mai ales acest cuvînt, participare, cuvinte neprecise, confuze, largi, atît de largi incit pot băga în ele orice, tot ce n-au realizat şi, după părerea mea, nicr nu pot realiza vreodată, i-au excitat şi le-au dat speranţe. Au descoperit cu surpriză că nu admiră, că nu te pot suferi, pe tine şi toată echipa cu care ai condus neclintit uzina mai bine de un deceniu. Să nu te înşele termenii tehnici pe care i-ai1
142
auzit, asupra carora te-ai concentrat. Să te gândeşti mai bine la acele cuvinte vagi, mari şi goale, capabile *să-i înflăcăreze. Aseară a fost o revoltă împotriva propriei lor condiţii limitate, abil legată de numele tău şi ide persoana ta de către Domide. Uitîndu-te atent şi detaşat doar trei minute la sală ai fi putut fi sigur de vot. Eu nu m-am îndoit nici o clipă şi am fost pe deplin confirmat. Mă mir că n-a avut chiar mai Uruite voturi, pentru că sentimentele lor s-au amestecat, s-au potenţat reciproc, gândurile secrete ale fiecăruia nu s-au adunat cu gândurile secrete ale altora, ci s-au înmulţit. Dintr-o adunare au devenit o masă.
—	Stai, Mateescule, baţi cîmpii, nu poate fi adevărat. Eu am contribuit la bunul mers al uzinei. Oamenii ţin la mine, mă respectă, aiurezi pur şi simplu. Eu cred că nu poţi avea dreptate.
Mateescu mai trase din ţigară să-şi revină nu după întrerupere, ci după neobişnuita, pentru el, înflăcărare. Ridică o mină în sus ca şi cum ar fi cerut răgaz, ar fi fost un semn de pace.
—	Stai,, stai, nu te iluziona. Gîndeşte-te că e totuşi aşa, că aşa s-a exprimat votul. N-ai câştigat, ai pierdut, gîndeşte-te de ce. Şi gîndeşte-te mai ales ce este de făcut. Ai în faţă o luptă eu sentimentele, cu energia lor (ar fi în stare, pentru un timp, să ştii, chiar să lucreze mai mult, mai bine. N-ar mai fi un ritm mecanic şi monoton, ar avea iluzia că fac intr-adevăr ceva. Dar asta n-ar fi decît pentru o scurtă perioadă, pentru o foarte scurtă perioadă. Şi cu mari sacrificii, trăind în iluzie). Să te gândeşti cum să-i înfrunţi şi să-i readuci acolo unde trebuie. De acum vei avea mult mai multe probleme, s-au deschis nişte zăgazuri.
—	Nu, nu se pot ridica împotriva mea.
—	Dar au făcut-o aseară.
—	Exagerezi, s-a întîmplat un accident, sau i-a indus în eroare Domide. Fără consecinţe.
—	Nu exagerez. în eroare i-a indus făcînd apel la sentimentele şi iluziile lor, eroare pe care o doresc, dar aşa stau faptele şi, să fim serioşi, nu sînt promiţătoare. Nu ştii cum să conduci o uzină altfel decît prin strictă disciplină. Nu eşti învăţat, n-ai temperamentul, reflexele, să fii întrebat, să explici, să dai lămuriri primului venit. Şi nu mă face să rîd spunîndu-mi că eşti gata să accepţi o înfrîngere. Tu eşti cîştigător pentru că nu te-ai schimbat niciodată, dar absolut niciodată de cînd te cunosc, şi sînt mai bine de douăzeci de ani. Puternic, autoritar, neadmiţînd discuţie, plăcîndu-ţi momentul luării hotărîrii, după ce toţi au tăcut din gură. Tu n-ai fost niciodată ca Domide, nici în tinereţea ta, cînd ai avut vîrsta lui. Ţi-a plăcut o scară solidă pe care să urci, ai avut neîncredere în cuvintele mari, nu ţi-a plăcut nebunia opoziţiei. Te cunosc. Fii lucid. Eşti o mnrâ de fier, un şef de necontestat şi acuma ai fost contestat. Nu poţi să-ţi schimbi acum viaţa, felul de a fi. Nu există adaptare, ci numai luptă.
Vinea sări de pe scaun. încă puţin confuz, necrezînd chiar în tot ce îi spusese Mateescu. însă după ce făcu cîţiva paşi îşi dădu seama că n-^ar suporta în nici Un fel hărţuiala întrebărilor, nevoia de a te justifica altundeva decît trebuie. Ordinea era ameninţată, ordinea lui, sigură, fermă, ordinea ultimului cuvînt spus cu toată greutatea, ca un pumn pe masă. îl privi pe Mateescu din nou perfect calm, detaşat şi ironic, aprinzîndu-şi a doua ţigară.
—	Ascultă, strigă el. Dar tu, care pari aşa de detaşat şi sigur pe tine, de ce nu eşti cu ei ? Doar te cunosc, nu ne-ai iubit tot timpul ăsta. Tu de ce nu încerci să profiţi ?
Mateescu rîse, un rîs behăit, neobişnuit pentru el, şi apoi privind afară, pe ferestrele largi, spuse aproape cu un aer visător :
144
—	Pentru că nu pot avea iluzii, ca ei. De aceea pentru mine cuvintele mari sînt doar vorbe neprecise. Pentru că îmi place şi mie ordinea, chiar dacă nu emană din mine. Pentru că aşa, lumea mă lasă în pace şi-mi pot vedea de treburi. Pentru că o răsturnare în viaţă m-a lecuit chiar de cele mici. Un om ca mine, după ce trece printr-o revoluţie, urăşte şi reformele. Pentru că văd clar în largi perspective. Nu numai că nu sînt naiv, dar detest chiar naivitatea. Tu însă nu-ţi bate capul cu toate astea. Cîndeşte-te cum să te lupţi.
—	Am să-i pun să muşte ţărîna. Toţi vor muşca ţă-rîna, să n-ai nici o frică. Absolut nici o frică. Pe Domide îl voi zdrobi. A, dar de acum înainte îi voi da importanţă, de acum înainte îl voi sili să ma cunoască. Pînă acum l-am tratat ca pe o gînganie, dar acum gata, a început războiul. Ăştia vor să distrugă fabrica, uzina, tot ce-am făcut.
Vinea avea absolută nevoie să se confunde cu lucrurile mari, nu putea accepta punctul de vedere sec şi răutăcios al lui Mateescu. Nu era vorba de autoritatea lui, ci de interesele uzinei, cu care se obişnuise să se confunde, deşi Mateescu îi spusese chiar atunci că s-ar putea ca sub influenţa „iluziilor44 să se lucreze mai bine. Era o frază care căzuse moartă lîngă el. Acum era iritat şi ţipa : „vor muşca ţărîna. îi voi pune să muşte ţărîna, nerecunoscătorii.44
Era cuprins de o mare şi violentă energie, în contrast cu felul său de a fi, mai greoi, lent şi sigur pe sine. Rareori avea stări de adevărată enervare, nici atunci cînd îşi începuse cariera, spre deosebire de atâţia alţii, n-a fost cuprins de fervoare. Fanatismur îl ocolise, capacitatea aceea de a uita cu desăvîrşire de sine cînd, aşa cum spusese Mateescu mai înainte, dorinţa de afirmare se întoarce asupra motivelor tale şi duce la anihilarea persoanei, a propriei personalităţi, sau te împinge pe marginea ei,
145
unde se împlineşte în perfectă uitare de sine, în contopire cu tot ce o depăşeşte; El se ridicase calm,, hotărît, învăţase un limbaj cînd nu mai era ardent, aprins de nelămurite înţelesuri afective, cînd însemna ordine şi consolidare. Vinea iubea prea mult ierarhia, o ierarhie din care el făcea parte integrantă, ca să fi fost chiar pentru o singură clipă un „om de stînga“. -Fusese pentru prima dată activ public, nu la începutul regimului socialist (pe atunci avea rezerve, era prea nou şi prea neserios după el), ci într-un moment de admiraţie sinceră, în vara anului 1952, cînd erau excluşi din comunitate nişte oameni, şi .aceştia, pînă atunci cu o reputaţie neştirbită, aveau apărători şi prieteni, cei ce îi cunoşteau şi lucraseră împreună. Pentru Vinea ei erau nişte necunoscuţi din altă rasă şi admirase cuvîntul hotărît al delegatului centrului. Fără să lase nici cea mai mică putinţă de scăpare, acesta zdrobise orice încercare de discuţie, îşi impusese fără apel punctul de vedere, cu brutalitate şi hotărîre. De atunci a intrat în joc, lumea era din nou bine împărţită, era ordine şi disciplină, şefi adevăraţi şi supuşi adevăraţi. Lumea i s-a dezvăluit în adevărata ei frumuseţe ordonată şi el era decis, dincolo de toate formele sociale, de orînduiri şi de momente istorice, să fie dintre şefi, şi visul său, e drept, nu la maximum de potenţare, se realizase. De aceea era indignat acum,, de opoziţia al cărei sens, îndreptat împotriva autorităţii Ini, i-1 dezvăluise Mateescu. Voia intr-adevăr să-i facă să muşte ţărîna. In plimbarea sa agitată se întoarse brusc către Mateescu.
Acesta stătea răsturnat în cea mai comodă dintre poziţii, picior peste picior, nu intr-o poziţie seniorială, ca Vinea la biroul său, ci într-una de satisfacţie deplină, însă nu relaxată, ci într-o mulţumire a crispării. Ochii îi luceau, mici şi parcă şi mai duşi în fundul capului, şi glasul lui devenise subţire, furişat, aproape de femeie.
146
Lui Vinea, privindu-1 de sus, i se păru că, intr-un fel ciudat, i se ridicase părul de pe frunte ca spinarea unei pisici intr-un moment de excitaţie. Hi-hi-hi-hi, rîdea mărunt Mateeseu şi, printr-un fel de asociaţie de contrast, Vinea îşi aduse aminte de ochii clari, serioşi şi de nicăieri cu care-1 privea Margareta, de subţirimea ei blondă care-i scăpa mereu şi fu cuprins de o adevărată furie. Ţipă la el : „Ce te hlizeşti aşa, ce rîzi ca un cretin ? Spune-mi şi mie, ce e vesel aici ?“
Faţa lui Mateeseu deveni brusc serioasă şi îi dispăru chiar şi obişnuita sa ironie din ochi. Era una dintre marile lui ştiinţe de a trece de la o stare la alta fără nici un fel de urmă, ca şi cum clipa dinainte n-ar fi existat. Vocea sa avea intonaţii grave, era groasă şi lentă, nimeni nu l-ar fi putut ghici sub actuala sa înfăţişare.
—	Rîdeam cum te înfurii şi faci declaraţii în gol. Nu te-ai întrebat nici măcar o singură clipă cum, cum o să-i faci să muşte ţărîna.
—	Cum ? Am să găsesc mijloace. De acum vor şti ei...
—	Nu te înfuria. Ameninţările sint.de prisos şi trebuie să te fereşti de un singur lucru, să nu cazi în fatala lor eroare.
—	Care eroare fatală ? întrebă Vinea, descumpănit.
Mateeseu se înveseli din nou, dar mai discret, îşi lăsă
doar pe faţă vechea ironie să transpară prin seriozitatea ce nu-1 părăsi întru totul.
—	Eroarea lor fatală este lipsa de răbdare. Exploziile astea afective, dorinţa de schimbare sînt ca nişte valuri ce nu se pot regla. Sînt izbucniri şi izbucnirile n-au răbdare. De aici erorile. Aşteaptă-i, se vor grăbi, şi atunci vei lovi. Mai ales fără zel. Lasă-i să exagereze.
—	Dar preventiv ?
—	Nooo, no, no, no ! Lasă-i să depăşească măsura şi atunci se vor izola de aliaţi, nu uita că acest lucru a fost posibil în anumite condiţii, că reprezintă un val. Te pot
147
zdrobi dacă te grăbeşti. Uite, iartă-mă că am să-ţi fac această recomandare în termeni puţin cam prea generali. Mişcările acestea pot face istorie şi o şi fac, înşiruirea aceea de fapte goale, vorbe goale şi iluzii. Dar nu fac niciodată politică. Adevărata politică înseamnă răbdare, acţiune lentă, pregătirea cu grijă a năvoadelor. Marii peşti se vor împotmoli aici. Asta le este definiţia. Să irupă, să izbucnească, să modifice. Să nu cazi în greşeala lor pentru că vei fi pierdut. Chiar încurajează-i să depăşească măsura, strînge date şi fapte, profită de faptul că iluzia e oarbă.
Vinea zîmbi, puţin în silă, cu o timiditate din studenţie în faţa înţelepciunii aride şi fără greş a colegului său, a strălucitului său coleg. Se aşeză pe colţul biroului şi zîmbetul său avea ceva copilăresc, aproape pur, în ciuda intenţiei sale, a însuşi cursului discuţiei. Dădu însă din cap şi spuse :
— O să am răbdare. Apoi, contrar obiceiului său de a fi concret şi la obiect, adăugă : Puterea are totdeauna răbdare. Şi se uită încruntat şi mirat la Mateescu.
„Aşa, aşa“, zise acesta, şi amîndoi izbucniră în rîs, un rîs de adolescenţi care însă nu fuzionă, rămase separat, bitonal. Apoi Mateescu ridică un deget în sus ca un predicator, şi închise sentenţios discuţia : „Puterea are întotdeauna răbdareIzbucniră din nou în rîs, Vinea satisfăcut că această concluzie teoretică îi aparţinea lui, deci avusese şi ultimul cuvînt, şi încă într-un fel neaşteptat pentru el printr-o sentinţă îndreptar de activitate. Mateescu rîdea şi era vesel pentru motivele lui, niţel diferite.
Pe cînd rîdeau încă, satisfăcuţi şi reîmprieteniţi, se auzi un zgomot neobişnuit în anticameră, vocea secretarei deveni destul de puternică şi pătrunse prin uşa capitonată, ca un ţipăt, apoi uşa se deschise brusc şi în cameră intrară cîţiva bărbaţi şi de-abia după ei, agitată
148
şi încă încercînd să-i oprească, secretara cu capul ciufulit, agitată şi înfricoşată. Cei doi mai rîdeau încă, şi Vinea stătea destins pe colţul biroului. Răsturnarea de reguli îl înfurie şi sări în picioare, cuprins de mînie. „Cum de îndrăzniţi, strigă el, cum de îndrăzniţi ? Ce-i dezordinea şi debandada asta ?“ ţipă, puţin înspăimîntat, însă ca şi cum ecouri ale discuţiei şi ale noii stări de lucruri i-ar fi năvălit în minte.
In mijlocul biroului se formase un grup de oameni murdari, în salopete, iar drept în faţa lui stătea un inginer, se vedea după halatul său gri, cu faţa răvăşită, cu ochii speriaţi.
—	Iertaţi-ne, tovarăşe director general. S-a întîmplat ceva foarte grav, un accident mortal, mai multe persoane grav rănite în secţia a 5-a. A explodat cazanul !
Vinea era încă în continuarea furiei sale şi, înainte de a înţelege ce i se spunea, observă obrazul neras al inginerului şi izbucni : „Lasă asta. Cum de îndrăzneşti să te prezinţi la mine neras, în halul ăsta de murdărie, fără ţinuta corespunzătoare ? Să te duci şi să te aranjezi şi apoi să raportezi. Şi cum te cheamă ?“ I se păruse că neorînduiala şi indisciplina inginerului erau un simbol al noii stări de lucruri, al pericolelor care-1 ameninţau. Omul acesta murdar care intrase neanunţat la el în cabinet (cum nu se mai întîmplase de ani de zile, de foarte mulţi ani), întovărăşit de un grup de oameni anonimi, feţe întunecate, ameninţătoare şi necunoscute, îl înfuria pînă la pierderea lucidităţii şi nu înţelese ce i s-a spus.
La ţipătul lui, inginerul deschise de cîteva ori gura, ca muribunzii, părînd că n-are aer, apoi izbucni :
—	Dumneata n-ai înţeles nimic din ce ţi-am spus. De ţinută îţi arde dumitale ? Nu-s bărbierit pentru că lucrez de două schimburi şi în fond nu te priveşte pe dumneata asta. Şi ştii foarte bine cine sînt.
149
—	Cee ? urlă Vinea, scos din sărite, aproape repezin-du-se spre el, dar nu avu răgazul.
— Un accident grav, nu înţelegi ? Morţi, morţi, am spus. Şi dumitale îţi arde de ţinuta mea. Din cauza haosului care domneşte în uzina asta. A haosului şi delăsării. Ţi-am spus de o mie de ori şi acum nu ştii nici măcar cum mă cheamă ! Morţi, înţelegi, strigă el, oameni morţi şi răniţi, ca să nu mai vorbim de pagube, pagube de milioane. Acum înţelegi ?
Vinea nici nu ajunse să riposteze, impresionat mai mult de ton decît de cele spuse, cînd interveni Mateescu, cu un aer calm şi blajin, aproape dulce şi împăciuitor.
—	Stai puţin, dragă Başca. Stai puţin, tovarăşe director general. Explică exact ce s-a întâmplat. Să ne păstrăm, dragă, calmul, să nu ne pierdem cumpătul. N-ajută La nimic asta. Spune, dragă Başca. '
Başca, se gîndi Vinea, şi-l recunoscu imediat. Era schimbat la faţă. Sigur că-1 ştie. Unul dintre cei mai buni ingineri ai uzinei, fost şef al producţiei, fost me-canic-şef, acum şeful secţiei a 5-a, pentru că nu s-au înţeles niciodată. „Om închis, brutal şi pornit/1 auzi . el în memorie, o caracterizare din cursul unuia dintre războaiele purtate cu el. Niciodată cîştigate pînă la capăt, nu era prudent să se descotorosească de el. Apoi îl auzi ce spune. Explodase unul dintre marile cazane ale acestei secţii-eheie a uzinei. E adevărat, era uzat şi se cereau de mult reparaţii, dar planul era plan, ce să-i facă ! Incendiu, accident mortal, raport la minister, tocmai acum. Vocea inginerului Başca răsuna sec, i se părea un răpăit de mitralieră. O voce brutală, pornită, incapabilă de concesii. Judecă sectar, se gîndi, dar apoi începu să înţeleagă cu adevărat şi-l întrerupse. „Hai să mergem să vedem“, şi toţi ieşiră din birou, el, Mateescu, Başca, grupul mut de muncitori, sau tehnicieni care îl întovărăşise pe
150
Başca, feţe anonime, necunoscute şi de nerecunoscut, care rămîneau în spate, le simţea şi erau ameninţătoare* Ieşiră rapid din clădire, străbătând în fugă aproape frumoasa curte aranjată, curată, cu alei bine orînduite şi cu peluze verzi, ca un parc. Iarba era tunsă şi udată în fiecare zi, un parc englezesc, nu alta. îi făcea bine şi aruncă o privire fugară în jur, dar grăbi pasul. Mergea singur înainte, în spate auzea vocea suavă, onctuoasă a Iui Mateescu, discutând cu Başca, care-i răspundea răstit, pe un ton răuvoitor. Mateescu nu-şi pierdea calmul şi politeţea. Mai în spate se auzeau paşii grăbiţi, în neorînduială, ai celorlalţi, necunoscuţii. Dezordinea zgomotelor îi făcea rău, în timp ce încerca să realizeze ce s-a întâmplat, să evalueze pagubele şi consecinţele. „Să vedem cum prezentăm lucrurile, cine e de vină44, se gîndi, apoi din nou îşi aduse aminte ce nepotrivit este momentul. Va trebui să fie atent şi, cu gîndul acesta, intrară în incinta propriu-zisă a uzinei. Nu venea des aici, dar totdeauna îi făcea plăcere. Zgomotul continuu, sfâşierile de metal, din cînd în cînd (fabrica de ţevi, ea făcea zgomotul acesta înalt, s-a realizat şi pus la punct în ultima vreme, de cînd el era director general). îngrămădirile de clădiri şi de zgomote, stive şi şine, vagoneţi mişcaţi repede, construcţii şi var, macarale, uzina e într-o eternă construcţie. Feţe de oameni grăbiţi. Se simţi bine, mergea în fruntea grupului, cu capul în sus, cu o privire cercetătoare, atentă la fiecare detaliu. Prea mulţi oameni stau degeaba, ce se întîmplă aici ? Câteva şepci se ridicară. Recunoscu un inginer stînd în uşa unei hale, în spate feţe de oameni, unul stătea fără ruşine cu braţele încrucişate. Chemă pe inginerul pe care-1 cunoştea, şef de atelier, „un om de treabă, echilibrat44, îi răsună în minte caracterizarea nu ştiu cui. îi făcu semn cu mîna să se apropie, acesta veni şi se opri la o respectuoasă distanţă, ceea ce îi plăcu în mod deosebit, mai există ordine şi disciplină, calm şi hotărîre, nu trebuie
151
să ne pierdem capul. „îl cheamă cumva, caraghios, Pafnutie“, şi se înveseli. „Nu, Parfenie. Parfenie Teodo-rescu. Om serios, la locul lui, de asemenea oameni ai nevoie ca treburile să meargă bine.“ „Parfenie dragă, de ce stau oamenii ? De ce s-a oprit producţia ? Te rog, toată lumea la locurile de lucru, nimeni prin curte, ia toate măsurile. Să evităm panica, te rog. S-a înţeles, nu ?“ Parfenie a promis, oamenii au intrat în ateliere, a repetat ordinul trecînd în faţa fiecărei hale, „toată lumea la lucru, toată lumea la posturile de muncă. Nu opriţi producţia. Mergea în faţă şi restabilea ordinea, mai. la urmă nici nu mai întîlni oameni stînd degeaba, se auzea un huruit plăcut şi ţipetele înalte ale laminatelor.
Numai un loc era aglomerat, astupîndu-i aproape perspectiva, aici este secţia a 5-a, şi observă catastrofa. Două furgonete sanitare, halate albe, două maşini cu pompieri care întinseră furtunurile. Clădirea era avariată, o masă de oameni care se dădu la o parte ca să-i facă loc, umerii lui largi înaintau, s-au ridicat cîteva şepci.
Atunci a auzit distinct ţipetele şi a văzut pe brancarde cîţiva răniţi cu feţe în panică, ochii aceia mari şi întunecaţi. Erau duşi spre maşini şi, pentru ei, el nu exista. Unul era straniu de palid şi liniştit, cu o privire de o mare blîndeţe, cu trăsături fine şi calme, de un desăvîrşit calm. Avea o expresie aproape de fericire, ochii nu întunecaţi ca ai celorlalţi, ci senini, deschişi, ca albastrul unui cer de toamnă. Privea în sus. spre cerul adînc de vară, gura era subţire, buze subţiri şi roz, zîmbind fără veselie, cu blîndeţe şi răbdare, parcă ar fi vrut să spună: „Nu v-am spus eu ! Ei, vedeţi !“ Ca şi cum s-ar fi întîmplat tot ceea ce prevestise el, ce ştiuse dintotdeauna. Figura omului acestuia îi amintea ceva lui Vinea, un eşec, o mare şi dureroasă pierdere, o nostalgie nerealizată pentru totdeauna. Dar nu-şi putu întoarce privirile de la el şi-l urmări cum era ridicat pe targă fără ca să i se schimbe
expresia, fără ca un muşchi să i se mişte pe faţă, la fel de dureros de serafic, dintr-o altă lume, aici, în mijlocul mirosului de fum şi al neorînduielii care-i dispăru o clipă din minte. Nu auzea nimic în jur, nici ţipătul moale al altui rănit, chiar în spatele lui : „Mă scurg, mă scurg, aoleu, mă scurg !“ întrebă arătînd pe rănitul cu ochi albaştri al cărui cap dispăruse în ambulanţă : „Cine e ăsta ?tt O voce se oferi, cu o nuanţă servilă, de undeva din spate : „Dandu, Dandu îl cheamă“. „Dandu, repetă el în gînd. Dandu.44 Nu-i spunea nimic, nu-i amintea de nimic, era un nume absolut fără nici un rost, Dandu, însă trebuia să facă ceva, şi-şi spuse : „Să ţin minte, îl cheamă Dandu44 ; se auzi întrebînd absolut fără nici un rost : „Dandu şi mai cum ?tt „Iosif, îi răspunse de data asta un alt glas. Iosif Dandu.“ El;îşi repetă numele tare, răsunător, în cap, ca şi cum ar fi vrut să nu-1 uite niciodată. Iosif Dandu. Iosif Danduuuu — şi numele fără noimă avu un ecou prelung, profund şi de neînţeles.
în jur era foarte multă lume, foarte multă, îi auzea şi-i simţea, se uita la zidurile sparte şi înnegrite, la mizeria de pe jos, pagubele erau mari, era pe punctul să evalueze exact totul, gata să ia toate măsurile necesare, să fie stăpîn pe situaţie, s-o domine ca totdeauna. Desigur, se întîmplase o nenorocire, dar nu-i capătul lumii. Chiar aşa se gîndi, nu-i capătul lumii, şi ideea îi plăcu. Se îndreptă, gata să-şi spună : hai la treabă, nu e capătul lumii, cînd auzi un glas adresîndu-se cuiva, probabil lui Başca : „Don’jener, a murit şi Puicea !“ şi atunci unul din omuleţii aceştia din jur dădu pe cîţiva la o parte şi dezveli cu un gest brusc, brutal, parcă în ciudă, o prelată lungă de maşină şi arătă cele trei corpuri, întinse cuminţi, unul lingă altul, ca lucrurile, ca materialele într-o magazie bine gospodărită, în desăvîrşită ordine. Tocmai atunci îşi formulase clar propoziţia : nu-i capătul lumii — şi imaginea se izbi în mod ciudat de cuvinte şi le risipi.
153
O păpuşă cu faţa de ceară, foarte albă, alta cu capul uşor întors, şi în sfârşit o figură, un -Obiect, ceva fără formă prezentă sau trecută. Capul zdrobit, amestec de oase cu o materie murdară, cenuşie şi mari cheaguri de sînge, negru, lucitor, emiţmd o lumină întunecată. O vină a gîfcului era îngroşată ca în timpul unui efort, al unui ţipăt de femeie atacată. O şuviţă <le păr.
Glasul lui Vinea, fraza cu sfîrşitul lumii care nu venise îi îngheţă în gît, de acolo îl sufoca, îl împiedica să spună un cuvînt, în interiorul său se făcu un gol unde apărură, stupide, cuvinte fără rost : „Marca fabricii, mîndria noastră", şi aceste cuvinte, lozinca pe care o folosise o dată, .se repetau şi-i dădeau, ele, mai mult decît ce vedea, un sentiment de greaţa şi sfârşeală, marca fabricii, mîndria noastră. Se rupse din farmecul lor pentru că îşi aduse aminte de o stradă întunecată şi o casă eu o luminare arzînd, şi de un sentiment de frică nelămurită, o mînă umedă. Apoi femei despletite, ca nişte harpii, formîndu-se din aer într-o zi vîntoasă, şi în sfârşit un fel de consolare, cel mai clar şi mai liniştitor lucru : „vezi, n-am făcut războiul, vezi, de asta, n-am făcut războiul. Dacă făceam războiul era altceva, n-am făcut războiul. Dacă n-am făcut războiul !“ Dar nu putea să-şi desprindă privirile de pe corpul acela distrus, de pe fosta faţă a omului, îi veni rău şi fu gata să verse. Atunci, mai clară şi mai pură ca vreodată, îi apăru Margareta, cu ochii ei care îl urmăreau (pe celălalt îl cheamă Dandu, Iosif Dandu) şi se gîndi că n-are copii. ^„N-am copii şi e rîndul fiecăruia. Rîndul fiecăruia, rîndul fiecăruia. “ Frazele i se învălmăşeau în cap, făcu un efort, după ce-şi repetă : „n-am copii, nici nu voi avea vreodată şi femeia aceea..." şi, cuprins de furie, reuşi să-şi rupă privirea de cei trei, se ţinu bine pe picioare şi se uită în jur. De-abia atunci se sperie cu adevărat, nu mai era fascinaţie, ci teamă.
154
Cine erau oamenii aceştia întunecaţi din jur, cine sînt purtătorii feţelor acestora întunecate, grave, ai ochilor eare-1 priveau ţintă pe el, toate aceste corpuri nemişcate ? Nu cunoştea pe nimeni şi nu reuşi să-l audă nici pe Mate-escu, care spuse : „Grozavă lovitură* l-a făcut terci". Vinea nu recunoştea pe nimeni, toate feţele erau perfect necunoscute, ar fi putut spune sub jurămînt că nu le văzuse niciodată în viaţa lui, că acum îi întîlnea pentru întîia oară, ea şi cum ar fi venit acum, în acest ceas, în oraşul acesta, dintr-un alt chip de lume. Se desenau în faţa ochilor săi, clar, faţă după faţă, pereche întunecată după pereche întunecată de ochi, străin după străin. Nu-i văzuse niciodată şi un gînd absurd îi răsări în minte : aha, aceasta este opoziţia. Zidurile, în spate, se căseau distruse, era murdar şi urît pe jos, şi oamenii aceştia necunoscuţi din jurul său/iar pe pardoseală, ordonate, cele trei corpuri. Au trecut aşa cîteva minute, doar cîteva minute, dar nu-şi putea reveni, deşi ştia că trebuie să ia măsuri, toată lumea îl aştepta să introducă lucrurile în normal, să le silească să se orînduiască aşa cum se cade să fie. Să ancheteze, să stabilească adevărul. El nu-şi pierduse niciodată în viaţa lui cumpătul, în fabrică au mai fost accidente, cîteva şi mortale, cu nimic deosebite de cel de astăzi. Dar această ştiinţă şi datorie a lui, obligaţia şi rostul lui aici* în acest loc, rămîneau undeva în urmă, în fundul conştiinţei, pentru că el ştia ce să facă acasă, în lumea lui, în uzină, şi nu în mijlocul acestor necunoscuţi care-1 priveau bănuitori.
Atunci, din nou, toată lumea a fost dată la o parte, s-a auzit mişcare: şi foiala în spatele lui şi chiar lîngă el a venit un bărbat mai degrabă mic de statură, mic şi rotofei, negricios, şi alţi cîţiva, în uniformă, feţe tot necunoscute, dar altfel, obiectiv necunoscute. Bărbatul mie şi rotofei, eu mîini pufoase, a întrebat cu o voce nazonantă de preot : „Mă, sînteţi siguri că nu e sabotaj ?
IM
Eu aşa cred, să vedem. Mie aşa îmi miroase44, şi rîse scurt. Aceasta a fost salvarea. Aici se pricepea, era pus în raporturi fireşti. Se întoarse brusc, rotofeiul nici nu se uita la el, ci privea doar morţii, semiîncurcat şi semivesel, din cauza unui zîmbet plin de siguranţă. în spate era, în uniformă, ofiţerul cu securitatea uzinei, care şi el privea spre victime, peste capul civilului bine hrănit. „Măi, ascultaţi, aici trebuie să fie un sabotaj44, continuă pe un ton sigur civilul, şi atunci el fu scos din răbdări. îl privi drept în faţă şi urlă ca niciodată, cu toată tensiunea şi furia şi frica acumulată : „Du-te-n p... mă-ti !“ Silaba accentuată din cuvîntul scîrbos răsună ca un plesnet de bici. Dar nu-i fu de ajuns şi luă pe rotofei de guler. „Asta ai de spus, mă, jigodia dracului ? ! Aici sînt morţi şi tu rîzi ca un imbecil. Idiotule !“ Rotofeiul încremeni şi făcu o strîmbătură, dar privirea lui Vinea, ochii lui aprinşi încărcaţi de furie îl intimidară. Cu o voce subţire murmură : „Dumneata tovarăş cu mine...44 „Te bag în mă-ta ! urlă Vinea, zgîlţîindu-i capul ca la o păpuşă de cîrpe prost făcută. Cum vorbeşti aşa cu mine ? !44 Rotofeiul, mieros, izbuti să-şi întoarcă capul spre ofiţerul de securitate. „Cine e tova...“ „Tu să te prezinţi, idiotule !“ Ofiţerul interveni, împăciuitor : „Dînsul e noul prim-procuror judeţean, tovarăşe director general. Mă iertaţi, nici nu v-am observat în prima clipă.“
Procurorul-şef se uită la el băţos, parcă ar fi vrut să spună : ei, v-am spus eu ? Acu vezi cine sînt ? Dar Vinea ştia cum merge lumea. îl privi întunecat şi spuse : „Cine te-a învăţat să vorbeşti aşa în faţa unor morţi? De unde îţi miroase ţie a sabotaj ? De ce vrei să bagi dumneata spaimă în oameni. N-au trecut astăzi prin destulă spaimă ?44 Şi apoi răcni, cu aceeaşi furie : „Hai44. Rotofeiul îngheţă şi apoi începu să înghită precipitat. Vinea continuă : „Aici a fost o adevărată spaimă, au murit oameni, sînt răniţi. Fă-ţi cercetările în linişte şi cu decenţă. Ai înţeles ? Cred că e clar.“
156
—	Ţovarăşe, prinse curaj grăsunul, roşind, eu nu mă bag în problemele dumneavoastră, vă rog nici dumneavoastră să nu încercaţi să mă intimidaţi... Nu aveţi calitatea.
—	Am să te bag eu undeva. Cum n-am calitatea ? Aici e la mine în uzină. N-am calitatea, ai ? Şi să nu vorbeşti cu mine aşa. Poate nu ştii cine sînt eu. Eu sînt la mine acasă. Acasă, mă înţelegi ?
Lumea din jur începu să se agite, se auziră murmure, Vinea redevenise cine era, procurorul rămase cu gura căscată, apoi, energic, directorul general începu să se intereseze de circumstanţe şi nu făcu nici o obiecţie cînd Başca arătă clar şi răspicat că a înaintat un raport în acest sens conducerii uzinei, iar conducerea a considerat că nu e necesar să se întreprindă ceva. Procurorul însă era supus, servil, la locul său adică.
Capitolul	VI
Victoriţa îl aştepta pe Vinea fără grabă. Ştia că un accident de asemenea proporţii presupune o serie de treburi, se întocmesc rapoarte, se dau telefoane la minister şi la forurile locale, se încheie procese verbale amănunţite, se iau declaraţii, toate declaraţiile, se încheie un dosar. De obicei şi ea participa la asemenea anchete, avea o lungă şi încărcată experienţă în acest domeniu, ştia cît este de important să ieşi cu faţa curată dintr-o asemenea încurcătură. Numai că de data asta, trecu doar prin biroul lui Vinea, unde era adunată conducerea uzinei şi alţi cîţiva bărbaţi străini, dar, contrar obiceiului, drepturilor şi caracterului ei,v nu stătu, ci plecă acasă. Vinea n-o mai vizitase de multe luni şi aici trebuia să-l aştepte, să nu se irosească în discuţii la birou, să nu fie tentaţi să continue analiza accidentului şi acasă. Trebuia să joace un rol foarte important şi era hotărîtă să-l joăce.
Locuia de cîţiva ani singură, într-un mic apartament de două camere dintr-un bloc nou, mobilat ciudat şi amestecat. In obiectele de acolo se ciocneau trei influenţe nesudate bine, ce reflectau viaţa şi evoluţia Victoriţei. O scoarţă ce se întindea de pe perete asupra unei canapele, în dungi roşii şi galbene aprins, ca şi un covor subţire şi zgrunţuros, pomeneau de originea Victoriţei dintr-un cartier de margine, un-de casele mai păstrează
158
urme ale satului, deşi sînt altfel aranjate, e o altă dispoziţie a obiectelor mai numeroase şi mai înzorzonate. Tatăl Victoriţei fusese factor poştal şi mai trăia, în vechea lor casă, pensionar şi beţiv, mare specialist în politică şi în comentarii filozofice pe marginea ziarelor, moralist produs de o profesie ce-1 obliga să meargă singur pe străzi şi să se gîndească la ce vedea cu coada ochiului în casele unde aducea veşti bune şi rele, adeseori de o importanţă crucială pentru vieţile oamenilor. Concluziile îndelung rumegate în solitudinea mersului erau împărtăşite celor cîţiva prieteni şi colegi, numai între bărbaţi. Victoriţa, a cărei carieră specială ar fi putut mira pe mulţi, niciodată nu cîştigase statutul de companion de discuţie. Cel mult trecuse de la primirea de porunci la primirea de sfaturi, concluzii exprimate lapidar, sintetizate şi concentrate. Nenea Popa a rămas pînă în ultimul moment neimpresionat de puterea, influenţa şi inteligenţa fetei lui, n-o punea în aceeaşi linie cu băiatul său, deşi acesta făcuse carieră exclusiv prin Victoriţa şi intrase în miliţie numai în urma protecţiei ei, avansase prin ea şi la serviciu nu se uita că este fratele ei. Nu era lipsit de calităţi, însă era mai greoi, mai puţin mobil decît ea, iar puterea Victoriţei se transformase la el într-o violentă hotărîre în acţiuni care-1 ajutase, dar îi şi adusese trecătoare necazuri. Bătrînul poştaş îşi preţuia fiul, ajuns acum căpitan, grad ce avea o semnificaţie precisă pentru el, semne exterioare, epoleţi şi chipiu, era într-o firească ordine a lucrurilor. Fiica sa era director adjunct, ceea ce iar însemna ceva, dar mai puţin vizibil şi precis. Insă mai- ales el simplifica lucrurile închipuindu-şi că succesele ei se datoresc exclusiv calităţilor ei de femeie, vizibile, care adeseori îl încurcau. Farmecele şi frumuseţea ei erau izbitoare, marile şolduri legănate, sînii rotunzi şi pietroşi la patruzeci de ani, mişcările ei moi şi îmbietoare. Avea o fată frumoasă, era mîndru cu discreţie de ea, dar în secret o dispreţuia tocmai pentru că în loc să feri-
159
ceaşcă un singur bărbat îşi folosise calităţile ca să-şi cîştige o situaţie independentă şi de prestigiu masculin. De cînd ieşise la pensie şi filozofarea lui peripatetică se încurcase, mai ales sub influenţa alcoolului, avea crize de furie ce se terminau invariabil cu izbucniri împotriva ei. Imaginaţia lui construia şiruri lungi de bărbaţi care -profitau de nurii fetei lui. toate feţele acelea bine hrănite şi roşii care scoborau din maşini scîrţîind din hainele de piele, toţi oamenii cunoscuţi ca determinînd viaţa regiunii şi a oraşului, numeroşi musafiri de mare clasă veniţi să inspecteze uriaşa uzină, inginerii tineri, şi fistichiu îmbrăcaţi, o lume şi un popor, o întreagă structură socială. Atunci, în virtutea vechilor sale obiceiuri, începea să se plimbe prin cameră şi să-şi şteargă fruntea şi chelia de o imaginară sudoare cu o mare batistă cadrilată, să răsufle greu şi să arunce priviri încruntate în jur şi apoi să izbucnească tunînd în faţa nevestei care-i ştia de frică : ,,Curva de fiică-ta, se umple oraşul de drăguţii ei, cînd merg pe strada principală îi văd cum se înşiruie unul după’ altul, toţi, bătrîni şi tineri, slabi şi graşi, toţi, duhnind, duhnind, şi se uită la mine, nu pot scăpa de nici unul dintre ei, mă cunosc sau mă recunosc şi se uită .prelung şi batjocoritor la mine. Nu e bărbat în oraşul ăsta care să nu-i fi încercat aşternutul. Unul n-a scăpat, dacă are cea . mai mică putere. Că numai tu eşti de vină şi, de pe cînd. era mică, aţi făcut totul în spatele meu, şi o apărai, aşa că nu i-am rupt oasele cînd a trebuit. Mai bine o omoram de mică, decît să mă facă de rîsul lumii, să mă arate lumea cu degetul că am dat naştere celei mai mari curve din oraş, cea mai mare din judeţul nostru, din ţara noastră. Aşa am ajuns de rîsul lumii, şi asta din cauza ta, tu ai crescut-o şi mi-aţi ascuns tot timpul totul, în spatele meu ai învăţat-o aşa/* Mergea şi ţipa şi, vorbind, imaginaţia lui lucra. Se sufoca si simţea nevoia să-şi şteargă imaginara lui nădu-şeală ce pînă la urmă apărea aievea şi-i acoperea fruntea
160
şi chelia lucioasă şi acum roşie, în mari pete neregulate, ochii i se holbau, gata să-i iasă din orbite, şi fugea afară să se plimbe pe străzile pustii, unde odinioară împărţise poşta. Se întorcea acasă frînt de oboseală, de-abia tîrîn-du-se, ostenit cum era numai în ajunul marilor sărbători, altădată, cînd lucra şi alerga cu teancuri de felicitări în aproape fiecare casă. Apoi se lăsa pradă viselor în care Victoriţa apărea în poziţii lascive, provocatoare şi toţi bărbaţii aceia necunoscuţi o posedau în faţa ochilor lui, a furiei sale neputincioase, pentru că el era legat de scaun cu frînghii groase cît braţul şi era silit să asist,e la "ruşinarea - lui, iar ceilalţi rîdeau gros şi pofticios.
O singură dată îndrăznise să-i facă scandal şi Victo-riţei, dar a avut parte atunci de una din marile ei furii de care tremurase de atîtea ori uzina, cuvinte neobişnuite au fost aruncate asupra lui şi ameninţări deschise, şi voalate, şi ea ţipase la el cu o voce înaltă şi plină, care făcea să zăngăne geamurile, iar el a fost redus la tăcere. Nu-şi schimbase părerea şi frica ajunsă, obsesivă, n-a înţeles-o cu nimic mai bine pe fiică-sa, dar n-a mai îndrăznit altă' dată să-i spună ceva. O judeca atunci cînd era calm şi o înjura în gînd sau tare în momentele de furie, dar a fost cuprins şi de un fel de teamă pentru fiinţa zămislită de el, • ajunsă influentă şi importantă. In secret o ura şi încerca să nu profite de pe urma ei, trăind strîns din pensia lui mică şi din ce cîştigau de pe urma micii gospodării ţinute în jurul casei.
în casa Vietoriţei, încolo, majoritatea mobilei, bufetul şi masa, un divan-recamier, mare şi lat, şi dulapurile şi vazele cu flori şi covoarele imitaţie de persian erau tipic comlemn, aşa cum pot fi văzute în magazinele de mobile pentru locuinţele model, camere tip înconjurate de frînghii albastre. Nimic din această casă nu dezvăluia fiinţa specială a Victoriţei, cineva care ar fi intrat în casă, aşteptînd gazda necunoscută, ar fi fost frapat vă-zînd-o intrînd.
161
Din trecutul ei nu rămăseseră decît două mobile ciudate, nelalocul lor,- surprinzătoare într-o casă atît de banală, Mai întîi, inutil, un scrin mic şi elegant, din lemn gălbui, patinat de vîrstă, cu incrustaţii metalice. Picioarele subţiri şi linia elegantă şi subţire, curba dulce şi graţioasă a pîntecelui său îţi dădea plăceri nu numai vizuale^dar şi tactile, automat aveai tendinţa de a-1 mîngîia pe suprafaţa lucioasă şi blîndă, perfect polizată, nelăsînd să se vadă urma mîinii omului care l-a făcut. Mîna îţi aluneca uşor şi parcă se înnobila în contactul cu mobila aceasta rară, de preţ, reflectînd lumina într-un anumit fel, apelînd la toate simţurile şi la o vagă nostalgie istorică. Nu putea fi cumpărat de actuala lui proprietară, oricît ar fi fost de ieftin şi oferit de ocazie. Nu i-ar fi trecut prin minte să-l ia, iar dacă ar fi făcut-o atunci, încetul cu încetul, dacă nu brusc, ar fi alungat toate celelalte mobile, ar fi preferat să stea cu casa goală, căutînd în timp secrete potriviri de epocă. Dacă n-a fost izbită de mobila aceasta, atunci desigur delicata formă a venit aici din întîmplare, aproape singură, ţi-ai fi putut imagina că într-o zi s-a deschis singură uşa şi scrinul a intrat obosit, puţin şchiopătînd, mîncat secret de ani, înţelept şi rotindu-şi privirile în jur s-a aşezat în acest colţ urît aşteptînd să moară în singurătate, ca un elefant bătrîn, indiferent la lumea din jur, cu care nu avea nici un fel de comunicare şi nici nu voia să stabilească relaţii, într-o zi va rămîne din el o grămăjoară de praf şi aici va fi uitat, reuşind să moară de tot, ea un călugăr budhist obosit de şirul încarnărilor.
Fusese însă adus aici, cu foarte mulţi ani în urmă, cu cincisprezece ani, la începutul deceniului al şaselea, de fapt a fost dus într-o altă casă a Victor iţei şi, cînd s-a mutat, profitînd de'muţenia lui de obiect ce-1 împiedica să se împotrivească, l-a adus în noua ei locuinţă. Aparţinuse, sau fusese cumpărat de primul ei bărbat, mult mai bătrîn decît ea, un inginer cu merite speciale, pentru
162
care i se uita tacit trecutul de glorie şi bogăţie, fiindcă era priceput şi sincer devotat muncii sale şi, mai ales, fiindcă era atît de ciudat incit cu greu putea fi asimilat unei clase. De aceea, după căsătoria lor, de scurtă durată, Victoriţei nu i s-a întîmplat nimic şi cariera ei a putut să se desfăşoare nestingherită. El a adus în casă şi un balansoar, mobilă demodată, în care se legăna ore în şir fumînd tăcut şi neîncetînd să o privească pe Victoriţa, pe atunci femeie foarte tînărâ, sălbatic de tînără. îşi vorbeau foarte rar, sau mai degrabă el i se adresa numai excepţional, nu încerca s-o schimbe şi s-o educe, nu-i da sfaturi şi nu-i suplinea experienţa. „Pentru lumea ^ asta, îi spusese odată, tu eşti perfect adaptată. Tot ce ţi-aş putea spune eu este inutil, ba chiăr~te-ar putea transforma într-o fiinţă falsă, încercînd să devii ceea ce nu eşti şi nici n-ai nevoie^să fii.w De aceea se mulţumea să o privească cu o neascunsă plăcere, cu ochii săi gălbui şi ascuţiţi de linx, foarte apropiaţi de rădăcina nasului. Dealtfel toată relaţia lor era învăluită de o continuă plăcere rece, fără dragoste, pură şi de aceea încărcată pentru ea cu ruşine, o ruşine ascunsă ce-i exploda instinctele, i le întărea şi întărită, deşi /tot timpul i se părea că înaintarea lui spre ea, lentă şi reptilină, cu lungi şi complicate preparative, era jignitoare, ruşinoasă şi puţin respingătoare. însă, deşi nu-1 iubea şi nici el nu-i spusese vreodată c-o iubeşte, era fascinată de el, aproape că nu se putea despărţi, şi aşa a rămas şi în amintirile ei ascunse, urme pe care nu le aducea niciodată în conştiinţă. N-ar fi repetat experienţa aceasta pentru nimic în lume, o respingea fie chiar şi ca idee, nu pomenea niciodată de ea. Uneori îl detestase, iar atunci cînd a murit într-un ciudat accident ce semăna cu o sinucidere, a fost uşurată, dar şi disperată în acelaşi timp, aşa cum n-a mai fost niciodată de atunci şi pînă atunci. însă şi-a revenit repede şi apoi s-a căsătorit cu un alt inginer tînăr, frumos, viguros, prost şi ambiţios, care nu i-a lăsat nici măcar urme
163
secrete în amintiri, care a înşelat-o deşi l-a stăpînit şi l-a transformat, din dispreţ şi silă, într-o plecată slugă, experimentînd aproape cu sînge rece, în ciuda firii ei deschise şi explozive, ca să vadă cît de jos poate ajunge şi cît se poate umili. Apoi l-a alungat pur şi simplu ca pe o coajă putrezită de fruct tropical.
Intrînd în casă, în după-amiaza caldă de vară, Victo-riţa se lăsă învăluită de plăcerea răcoroasă a umbrei, nu ridică storurile şi nu deschise geamurile, ci se aşeză pentru cîteva clipe pe canapea, cu ochii închişi, luîndu-şi un foarte scurt răgaz de odihnă. Nu se gîndi la absolut nimic, nici nu-şi reprezentă ceasurile viitoare ale zilei, nu-şi făuri nici un plan. Nu dormea şi nu era nici trează, ci într-o stare de adevărată odihnă care o regenera după 15-20 de minute, fără greş. Era una din sursele ei de putere, dormea cînd voia, ştia să se odihnească atunci cînd nu voia să doarmă şi era şi în stare de muncă, de orice fel de muncă, fizică sau intelectuală, ore în şir, fără să se ostenească.
Cînd se simţi, din nou bine şi viguroasă începu să facă toate pregătirile, cu voie bună, cu-' mişcări rapide şi precise. Mai întîi pregăti ceva de mîncare, apoi aşeză masa, cu farfuriile curate, strălucitoare, pe o faţă de masă de foarte bună calitate, imaculat de albă. Aşeză pîinea întreagă pe masă şi alături de ea cuţitul, se retrase un pas şi privi totul şi îi plăcu. Apoi, după ce totul în casă era curat şi pregătit şi aburii mîncării se strecurau din bucătărie plăcuţi, o mîncare simplă şi sănătoasă, supă şi friptură şi clătite cu magiun, se gîndi şi la ea. Fără grabă se duse în baie şi începu să se spele cu grijă, apoi se îmbrăcă cu o rochie uşoară, de interior, nu capot, ci rochie, albă cu dungi roze, foarte subţire şi largă, cu un mare decolteu din care ieşeau rădăcinile sinilor ei mari şi puternici. După baie se simţi chiar bine şi se aşeză pe canapea, sprijinindu-şi capul într-un cot şi aşteptînd fără grabă şi fără să se neliniştească de întîrziere. Era mulţumită şi
doar uşor adormită, ca o pisică mare şi bine hrănită bucu-rîndu-se de lenea ce prevestea plăcerile viitoare. Nu-i era foame, nu mîncase nimic şi nici nu simţea nevoia să mă-nînce singură.
Cînd auzi într-un tîrziu paşii lui Vinea pe scară, pe eare-i recunoscu fără greş, se ridică şi-i deschise uşa înainte ca el să aibă timp să sune şi îl trase aproape în casă, îmbrăţişîndu-1 scurt şi fără cuvinte. Se lipi toată de el, pentru o secundă, apoi se retrase şi spuse : „Hai mai întîi să te speli“. I-a scos haina şi el şi-a suflecat mînecile de la cămaşă şi s-a spălat la chiuvetă, iar ea a stat în spatele lui cu prosopul pregătit, iar cînd el a fost gata şi şi-a răcorit de două ori şi faţa transpirată şi prăfuită, i l-a întins şi el s-a şters îndelung, cu grijă, şi de-abia atunci şi-a ieşit din încruntare şi a zîmbit, iar ea i-a răspuns cu un rîs mare, plin de bucurie subîn-ţeleasă şi el s-a luminat la faţă, şi aşa, numai în cămaşă, fără cravată şi cu mînecile suflecate, s-au aşezat la masă. Ea i-a întins pîinea întreagă şi cuţitul şi el a tăiat cîteva felii solide, groase şi sănătoase, şi-a oprit două şi două i le-a întins ei. Şi aburii supei păstrată caldă, adusă atunci de ea, au invadat camera şi Vinea şi-a frecat mîinile şi a izbucnit în rîs. „Mor de foame, şi miroase plăcut aici", şi a apucat-o strîns de încheietura pumnului şi ea s-a desprins rîzînd, dezvelindu-şi dinţii albi, laţi şi sănătoşi,' aproape pătraţi, şi marele interval dintre cei doi din faţă, aproape neruşinat. Apoi şi-a trecut limba peste buzele pline şi i-a spus : „Hai să mîncăm, mănîncă, se răceşte'4.
—	Eşti o femeie nepreţuită, i-a spus Vinea după cîteva înghiţituri, nu mi-aş fi închipuit că astăzi voi fi în stare să mănînc şi că-mi era chiar atît de foame. O umbră îi trecu pe faţă şi atunci ea îl întrerupse :
—	Taci acolo şi mănîncă. O să se răcească şi ţi-am mai pregătit ceva. Mănîncă.
Vinea o privi şi o înţelese, ea era pornită să-i risipească toate grijile şi pe lîngă plăcerea obişnuită pe care i-o provoca vederea ei se lăsă învăluit într-un val de căldură ce s-ar putea numi dragoste şi prietenie şi se relaxă cu adevărat. Sorbi supa din plin, fără frică de zgomote, şi Victoriţa mîncă şi ea cu poftă. Pînă şi felul în care mîncau, nestingheriţi, în penumbra odăii, avea ceva provocator şi sănătos. „Mai vrei ?“ îl întrebă, şi, înainte ca el să răspundă, îi umplu din nou, pînă la margine, farfuria.
—	O să mă îngraş şi o să plesnesc.
—	Lasă, că eu te plac şi aşa, gras şi voinic.
Cu un gest iute se aplecă şi-i luă mina stingă ce se odihnea aproape de felia solidă de pîine şi i-o ridică, aducîndu-i-o la gură, îi simţi mirosul proaspăt de săpun şi i-o muşcă uşor, ca atunci cînd se alintă căţeii. El zîmbi şi peste farfuria de supă se aplecă şi o sărută, buze unsuroase peste buze unsuroase, apoi veselia lor trecu şi, după ce adusese friptura, se întoarse în bucătărie şi veni cu o sticlă- aburindă de vin, pe care o ridică arătîndu-i-o cu un aer triumfător, ca şi cum ar fi fost obţinută cu mari sacrificii şi ar fi fost un semn de sărbătoare. Insă Victoriţa, căreia îi mergea bine de atîţia ani, ştia să transforme lucrurile şi întâmplările obişnuite în mari victorii atunci cînd voia. Turnă vinul în pahare şi gîlgîitul plăcut se auzi clar în cameră, chiar ca un sunet de sărbătoare, şi mirosul şi răceala Vinului se răspîndiră în jur împrospă-tînd atmosfera. Ciocniră şi apoi au băut şi Vinea s-a şters lat pe gură, cu deosebită satisfacţie, şi-i făcu .înveselit cu ochiul. Victoriţa rîse din nou şi spuse : „îţi place, nu-i aşa ?u fără să spună ce. Probabil vinul. „Îhî“, îi răspunse Vinea, şi mai înveselit, şi iar se aplecă peste masă, să o sărute, dar ea'se feri.
— Aşteaptă, nu te grăbi, şi-i răsturnă clătitele în farfurie, după ce iar îi umplu paharul cu vin. El îl bău dintr-o singură şi prelungă sorbitură lăsîndu-se cu tot
166
spatele său mare, lat, pe speteaza scaunului care scîrţli plăcut, aproape gemut.
—	De unde găseşte \u vinul v ăsta ? spuse Vinea lovind sticla cu unghia degetului mijlociu şi făeînd-o să sune înalt şi cristalin.
—	Ei, ei, am şi eu oamenii mei.
—	Ce, parcă eu nu-i am ? Dar nu găsesc.
—	Nu-i ai pe-ai mei. 'Şi apoi aici vinul e bun. Aici la mine.
Lui Vinea i se făcu somn atunci cînd se ridică de la masă, un somn greoi, bine hrănit, satisfăcut. îşi simţea pleoapele grele şi era cuprins de o ciudată mulţumire, ca şi cum ziua care trecea nu fusese deosebit de complicată şi nu l-ar fi tulburat. Totul era simplu şi la locul său, nici măcar nu uitase nimic, dar grijile erau foarte departe, înalbăstrite plăcut de depărtare. Pe acest fond de mulţumire se întîmplă totul.
Victoriţa îi scoase cămaşa şi apoi s-au întins şi ea i-a mîngîiat părul de pe piept, înfigîndu-şi adine mîinile în el, răscolindu-1 plăcut pînă ce el fu cuprins de fiori. Apoi se întîmplă marea ei ştiinţă, care-i era foarte cunoscută. Femeia aceasta mare şi solidă şi puternică reuşi sâ se strîngă lingă . el şi să apară mică şi neajutorată, lipită de el, simplă dependenţă, la voia lui toată. Atunci el se simţi puternic şi protector, mare şi important, şi o învălui, dar totul nu era decît o părere pentru că apoi eă începu să ^crească şi să-l învăluie şi să-l copleşească, el se redusese din toată puterea sa de dinainte la o dungă subţire de corp şi era stăpîpif'de ea, dar această desfiinţare era plăcută şi se lăsa în voia ei. Ea creştea şi se micşora, nu era nici o clipă aceeaşi, simţurile lui îngustate ajunseseră la o mare concentrare, doar^pentru o singură clipă îi văzu faţa cu ochii semiînchişv cu pleoapele nespus de grele, de mască şi somn adevărat, mai profund, decît însuşi somnul obişnuit. Apoi iar îl făcu după ce-1
desfiinţase, puternic şi tare, stăpîn pe el şi pe lucrurile din jur şi pe penumbra îmbietoare din cameră.
Se întinse mulţumit, o mulţumire egală, fără umbre, ce părea că poate dura oricît ar fi reuşit să rămînă în această poziţie plăcută şi relaxată. Victoriţa îi aduse o ţigară aprinsă şi gustul ei amărui îi dădu o senzaţie proaspătă de nou fumător, care nu era însă neplăcută. Apoi ea plecă şi se întoarse cu o linguriţă de dulceaţă şi un pahar de apă rece, de la gheaţă, care îl făcu să se simtă mai înviorat, fără ca plăcerea moale de dinainte sa dispară. Continuă să fumeze fără să se gîndească ia ceva, îşi întinse doar braţul ca s-o simtă mai bine pe Victoriţa. Era din nou mică şi ascunsă la marea sa umbră, dependentă şi a lui, şi-i zîmbi fără să-şi întoarcă faţa spre ea, fiind convins că îl vede, îl simte, se bucură de mulţumirea sa, pentru că e din cauza ei şi ea a făcut ceea ce trebuie şi pentru ce era menită. Ea era slabă şi puternică în acelaşi timp, pe cînd el, revenit după o desfiinţare, era numai puternic, mare şi stăpîn, conştient de sine însuşi.
Atunci, la început indiferent, lent şi alunecat, apoi puternic, din ce în ce mai puternic, mai clar şi mai rapid i se înfăţişă figura palidă şi ciudat zîmbitoare, împăcată cu sine sau poate în extaz a celui grav rănit, văzut la locul accidentului.
Toată plăcerea moale şi desfătătoare i se şterse într-o clipă, Victoriţa nu mai era sursa ei, ci aproape un martor al întrebărilor sale, sau din nou un sfetnic. Se ridică smucit în capul oaselor şi o întrebă repede fără nimic din calmul său obişnuit :
—	Dandu, Iosif Dandu ! Cine este Iosif Dandu ?
—	Iosif Dandu ? Habar n-am. N-am auzit niciodată !
Vocea Victoriţei era o continuare a stării dinainte, era
îmbietoare şi răsfăţată. Numele celui rănfOnu mai însemna grija lui, ci cu totul altceva, din indiferenţa faţă
153
de el se desprindea încă un semn de plăcere. Fără sâ se ostenească, Victoriţa spuse :
—r Lasă-i pe toţi baltă, nimic şi nimeni nu contează, măcar acum, numai noi doi contăm, tu şi cu mine, şi plăcerea noastră, care e mai mare decît noi doi.
— Cum nu ştii ? Tu nu cunoşti fabrica ? Uzina ? Doar lucrezi de aţîţi'a ani aici.
Dar Victoriţa era încă stîrnită, legătura lor era dincolo de cuvinte, reacţiona nu la vorbele ci la trupul lui puternic, care-i plăcea foarte mult, voia să-l readucă în plăcută şi odihnitoare robie. De aceea îl apucă pe după gît cu braţele, continuînd să stea întinsă alături de el. îl trăgea moale în jos fără forţă, slăbiciunea îmbietoare era forţa ei din acele momente, nimeni n-ar fi recunoscut atunci în ea pe energica şef$ a unui important serviciu. Ochii i se micşorau ademenitor, trăsăturile ei puternice, accen tu-. ale de exerciţiul prelungit al puterii, se înmuiau, nu mai trebuia să fie prezentă cu atîta violenţă. ,,Lasă-i dracului, spuse, pe toţi lasă-i dracului, hai“, şi faţă de rezistenţa lui îşi înmulţi discret forţa cu care* îl atrăgea în jos, spre o plăcere din ce în ce mai mare. ,,Hai“, repetă pierdută, cu adevărată pierdere în glas, şi-i zîmbi din adîncuri fără să-şi dezvelească dinţii ei puternici, albi şi foarte sănătoşi. Doar cu vîrful roz al limbii îşi umezi buzele pentru că toată chemarea şi starea ei avea ceva umed şi alunecos, plăcut alunecos, amintind de o zonă de ape primordiale.
însă Dumitru Vinea nu mai voia. Acum nici nu mai vedea în faţa ochilor figura palidă şi prea liniştită şi ochii ciudaţi, albaştri, numai privire, din nou privire pură şi detaşată din punctul de vedere al nimănui, ai lui Iosif Dandu, nume cu bizară rezonanţă acum pentru el. Nu rămăsese decît sentimentul ce i-1 degaja, îngrijorător, neobişnuit, mai ales grijă. Şi această grijă se ciocni violent de plăcerea dinainte făcută prezentă de către invitaţia stăruitoare a Victoriţei. Sentimentul nelămurit, ne-
1G9
plăcut şi fascinant totuşi se întări din cauza acestei ciocniri, deveni puternic şi copleşitor, ochii nu se vedeau, dar îl pătrundeau din absenţa lor perfectă, transformată în stare de spirit. încercă să se elibereze din strînsoarea Victoriţei, însă ea era tenace, braţele ei erau numai aparent moale atîrnate de gîtul său. De aceea, din cauza stăruinţei, i se părură lipicioase şi brusc se smulse din strînsoarea lor neplăcută acum, insidioasă şi neprecisă. Ca un arc ce se destinde cu un şuierat metalic, Victoriţa, care credea că totul e un joc, o prelungire a plăcerii sau poate nu se ostenea să creadă nimic, îl apucă din nou, sălbatic şi posesiv, de gît, se ridică prin forţa braţelor atîrnate şi îl atrase spre ea învăluindu-1 în mirosul ei puternic şi excitant, îşi apropie buzele de faţa lui, buzele ei umede, desfăcute acum, lăsînd să se vadă lăţimea dinţilor din faţă, puternici şi albi, şi spaţiul larg şi îmbietor dintre ei.	*	'
De data asta însă Vinea nu fu cuprins numai de neplăcere, ci şi de o adevărată furie. Se lăsă, poate chiar ca o "reacţie, în tonicitatea stenică a mîniei lui, care-i întunecă pentru o clipă totul în faţă, şi se rupse din strînsoarea ei şi apoi o lovi apăsat, peste faţă, întîi cu palma şi apoi cu dosul osos al mîinii care-i lăsă pe obraji nişte urme roşii nefiresc de lungi, ca şi cum degetele lui ar fi fost lungi ca umbra lor la Roentgen, ca şi cum pentru o singură clipă ar fi ieşit ca un pumnal din teacă scheletul lor subţire şi tăios. De aceea urmele erau atît de subţiri, în contrast acut cu paloarea nouă cîştigată a feţei din care fugise tot sîngele. Vinea se simţi uşurat de furia lui şi, "cu mai puţină convingere, stărui în ea. Se aplecă şi, mai calm de data asta, o lovi din nou, apăsat şi metodic, peste obrazul palid, apoi se îndepărtă de pat şi drept în mijlocul camerei întunecate, luminată doar de lumina de seară ce se strecura prin două crăpături ale storurilor lăsate, ţipă :
170
—	Eu te întreb ceva şi tu, nimic. Eu îţi spun despre un mort, Iosif Dandu, care acum e mort, şi tu ca o căţea. Mă înţelegi, omul acela a murit astăzi ! In accidentul de astăzi. Iosif Dandu e mort.
Victoriţa se strînse în fundul patului. Dorinţa ei nu-dispăruse, era chiar mai puternică, se transformase doar in altceva. Corpul nu se mai oferea, ci era strîns în el, muşchii îi erau încordaţi, trăsăturile-nu-i mai erau moi şi umede, ci puternice, accentuate. Poate acum, în strălucirea nouă a ochilor ei ce răzbatea prin semiîntunericul camerei, era mai frumoasă decît oricînd, toată puterea ei şi energia atît de admirată îi modela trăsăturile care pierdeau din nota de vulgaritate obişnuită. Nu mai era o frumuseţe puternică dar obişnuită, bazată mai ales pe culoare' ci căpăta un fel de rasă străveche, o frumuseţe felină, animalică poate, d.ar de .animal de mare preţ şi aleasă încrucişare. Patima ei de dinainte devenise sabie. De-abia îşi putu descleşta gura ca să spună, mai mult şuierînd :
—	Şi ce-mi pasă mie c-a murit ! Ce ne pasă nouă ! Morţii eu morţii, viii cu viii.
—	Eşti un monstru, un monstru egoist, şi o tîrfă ! urlă Vinea.
Victoriţa se ridică sub insultă într-un cot, părea relaxată şi nepăsătoare în poziţia ei, doar ochii continuau să-i strălucească. Vorbi rar, şuierat, aproape în şoaptă, respiraţia i se insinua printre vorbe :
—	Te-a apucat acum grija. Grija de cei ce mor. De cei ce mor în accidente, în uzina ta. Aici te-a apucat grija şi frica, la mine în casă, în patul meu. După ce-au murit, oamenii aceia, aici ţi-ai găsit sa vii. Ca să te-apuce grija în braţele mele. Parc-aş fi "mă-ta, să-ţi port eu de grijă şi grija morţilor tăi să o am.
Vinea vru din nou să se repeadă spre ea şi s-o lovească dar se mărgini doar să strige :
—	Cum a morţilor mei ? De ce a morţilor mei ? Au murit doar nişte oameni de care nu ştiu nimic. De care nu ştiam nimic, deşi trebuia să-i cunosc. Şi tu. mai ales tu, aveai datoria să-i cunoşti. Mi-e silă de tine şi de egoismul tău. Ţie nu-ţi pasă de nimic, numai' ţie să-ţi fie bine. Tu şi poftele tale.
—	Şi poftele tale?-Cine are grijă de poftele tale? Nu eu ? Doar nu cucoana ue nevastă-ta.
Dintr-o dată în capul lui Vinea se făcu o ciudată asociaţie şi o ciudată lumină. Ochii lui Dandu îi apărură din nou în faţă, aşa cum priveau spre nimic, de jos, de pe targă, în toată stranietatea lor de cuprinderea unei nelămurite ţinte. Dar acum ei semănau foarte lămurit cu privirea tulburătoare care-1 intrigase atîta, a ochilor Margaretei, mai ales atunci, la poalele muntelui îmbăiat în toamna tîrzie de la începutul căsniciei lor. Dar de data asta nu mai fu cuprins de ciudă ca odinioară, ci de un fel de dor, de dorinţă nebună de a o vedea, camera Vic-toriţei i se păru respingătoare, ca şi şederea lui aici, un păcat, un adevărat păcat recunoscut, cu toate regretele şi remuşcările lui. Margareta era inaccesibilă şi atrăgătoare şi renunţă la gîndul care-i trecuse o clipă prin minte, să dea un telefon la spital şi să se intereseze de soarta lui Iosif Dandu, cel grav accidentat. Era acum absolut convins, nici nu mai trebuia s-o spună, că omul acela murise. Neliniştea lui avea nevoie de Margareta, ca şi cum aceasta ar fi ştiut marele secret ce-1 tulburase, ar fi din aceeaşi plămadă cu cei ce dispar, cu cei ce privesc şi sînt în stare să vadă ceva ce lui îi scapă. îmbră-cîndu-se repede, nu spuse decît mai tîrzi^, aproape în treacăt, Victoriţei, ce continua să-l privească din pat : „Să nu-i pomeneşti nici numele. Nu meriţi nici să-i închei şireturile/'
Era ultima insultă, cea mai puternică, şi de data asta nici nu-i mai răspunse, pentru că dintr-o dată erau situaţi pe planuri deosebite. Strînsă în ea însăşi îl urmări
aproape alene cum se îmbracă şi cum iese din cameră, urî cu patimă şi cu toată dorinţa dinainte silueta lui greoaie cuprinsă de mişcări prea tinereşti, zgomotul paşilor săi prin cealaltă cameră, urî trîntitura uşii de la hol şi paşii lui apăsaţi pe scară, urî ceasurile dinainte şi cele ce urmau să vină, nu mai putea să facă nimic decît să-l urască şi să se urască pe sine şi pe femeia lui subţire şi blondă pe care pînă atunci o detestase numai cu dispreţ. îi urî pe toţi şi pe toate şi rămase aşa în pat cu ochii semiînchişi, incapabilă de orice mişcare ce i-ar fi consumat o energie de preţ, necesară marii ei uri, răscolite din adîncuri, care-i frigea corpul ca adevărata dorinţă frustrată, din care se născuse. Dar cum sentimentele goale, fără viitor şi fără acţiune, sînt peste putinţă de chinuitoare, înt-r-un tîrziu îşi găsi portiţa de uşurare şi începu să plănuiască. Urma să se răzbune şi îşi privi prin pleoapele întredeschise degetele picioarelor pe care începu să le mişte încet. Aici îl va aduce pe Vinea, să se plece şi să se prosterne, inutil, umilit. Pentru că nu mai exista iertare, îl va zdrobi ca să nu se mai ridice niciodată. Planurile ei se amestecau cu amintiri, şi scenele din trecut, născură din prezenta ei furie, mai vii poate decît au fost ele odinioară, cînd s-au întîmplat în planul palid al realităţii amestecate, niciodată destul de pure.
Fusese odată inginerul acela tînăr, constructorul, pe vremea cînd se extindea combinatul şi se ridicau mereu construcţii noi. li plăcuse iyu numai pentru frumuseţea sa aspră, bărbătească, pentru profilul lui dur şi curat, nici pentru corpul său subţire şi musculos, deşi odată, la început, la ştrand, întîi supleţea lui o îneîntase. Nici un fir de grăsime rnu-1 înmuia, nu-i răpea puritatea liniilor sale drepte. Era flexibil ca o vargă de oţel, rapid cînd voia, fără grabă şi fără agitaţie. Putea sta încremenit după cum se putea destinde ca un arc, cînd voia. însă îi plăcuse mai ales detaşarea şi ironia lui, o făcea să rîdă chiar atunci cînd nu-1 înţelegea pe deplin, şi adeseori
173
nu pricepea decît în parte ceea ce spune. Dar rîdea cu hohote, intuia nu gluma grosolană, ci felul său curios de a privi lucrurile şi oamenii, evenimentele ce altora li se păreau importante. Atunci, cu el, a învăţat ea, aproape în ciuda firii ei, să se desprindă de zile.
L-a dorit şi l-a făcut s-o dorească şi s-o iubească, cu toate deosebirile dintre ei. Cu ea, de sub siguranţa lui şi de sub pozele sale adeseori copilăreşti (umbia uneori cu un cîine mare lup, pe care îl ţinea de zgardă strîns, stăpînindu-1, şi astfel căpăta un aer ciudat, singuratec, ca şi cum şi-ar fi găsit prietenii nu printre oameni, ci în animalul acesta puternic. Era o mizantropie discret afişată în'această prietenie cu animalul). Cu ea, deci, sub aceste poze şi sub ironie, şi chiar sub frumuseţea lui aspră i s-a dezvelit ei, atunci cînd- relaţiile lor au fost înaintate, o fire caldă şi aproape timidă care i se supunea. De aici i-a venit şi pierzania. Pentru că, din superficialitate, a tratat-o ca pe o femeiuşcă oarecare şi a lăşat-o atunci cînd ea nu-i dădea voie fiindcă se îndrăgostise eu adevărat de el, puţin protector şi matern, cu o blîndeţe în dragoste ce n-a mai ieşit niciodată la iveală.
Stînd acum* întinsă în pat îşf aminti încă dureros, dar durerea o ajuta acum în ura ei, scena de demult. Întîi momentul de slăbiciune, cînd, sfîrşită pe dinăuntru, nu se putea dezlipi de geam şi ştergea abureala mereu, mereu, ca să vadă mai bine, să nu piardă nici un amănunt pentru că şi’ urma subţire pe sticlă a răsuflării o împiedica. Ploua afară şi-i era ciudă pe ploaia care făcea în-tîmplarea să se petreacă într-o altă lume, lume mai umedă, cu contururi estompate. Ea voia să vadă totul clar şi uscat ca şi cum ar fi fost desenat. Sticla rece era neputincioasă faţă de febra frunţii ei. Ei doi, t-înărul inginer şi noua lui prietenă, doctoriţa tînără de-abia venită de pe băncile facultăţii, stăteau nepăsători, in ploaie, pentru ei picăturile reci, de toamnă, nu contau. Indiferenţa lor era o pereche de palme pe obrajii ei.
174
Doctoriţa era foarte înaltă şi subţire, avea părul tăiat scurt şi vindiacul $i impermeabil albastru se udase şi-i punea în 'evidenţă subţirimea, atîrnînd lipit de trup. El făcu un gest foarte familiar, îşi roti mîna în aer într-un anumit fel, gestul lui pentru a nota un lucru excelent în derîdere, şi faţa îngustă a doctoriţei se destinse în rîs. Gestul lui, ce părea că-i este dedicat anume ei, Victo-riţei, i-1 făcuse de atîtea ori, o jigni mortal. Apoi cei doi au dispărut pentru o clipă, dar ea se împăca mai greu cu absenţa lor împreună decît cu sfidarea prezenţei lor în faţa geamului. Aşteptarea n-a fost lungă pentru că s-au întors. Erau într-un camion mare, greu şi îi dădea lecţii de condus, prin curtea întreprinderii. Erau împreună în spaţiul îngust al cabinei, se atingeau, asta era foarte vizibil, şi la un moment dat mîna lui puternică şi osoasă, pe care ea o vedea ca şi cum ar fi fost chiar în faţa ei, la doi paşi, cu toate amănuntele şi cu subţirimea puternică a degetelor sale prelungi, ţinea volanul alături, suprapusă peste mîna doctoriţei. Şi atunci, ar fi putut jura, au rîs, amîndoi au rîs şi şi-au amestecat deşănţata veselie, ca şi cum şi-ar fi amestecat trupurile, şi Victoriţa îşi aduse aminte că şi ea şi-a unit rîsul cu rîsul lui, de atîtea ori, făcînd doar un singur sunet de o mare veselie, şi ura o înecă, tot atît de puternică, de neîmblînzită ca şi în clipa aceasta, cînd sta întinsă în pat. Altădată desigur ar fi făcut vrăji, ar fi străpuns inima rivalei, modelul ei de ceară, cu lungi andrele înroşite în foc. Sau ar fi deseîntat-o în cărbuni aprinşi şi i-ar fi ars firele de păr, sau ar fi cîntat mătrăguna la lună, în miezul nopţilor. Sau i-ar fi omorî t pur şi simplu, ar fi desfigurat-o şi apoi s-ar fi distrus şi ea, o dată cu ei. Toate îi veneau în minte, dar toate s-au şters. Va face altfel şi îşi întocmi planul de bătălie cu minuţie, cercetă toate dosarele ca un mare .maestru al barei.
Întîi scorni despre el ceva deosebit de grav, imposibil de crezut şi tocmai de aceea eficace. Se începu o anchetă
severă. Pe parcurs acuzaţia ei, strecurată în hîrtii, căzu, dar nimeni nici nu-şi aminti de ea. Se descoperiră o mie de alte lucruri, hîrtiile se înmulţeau, erau cerute atîtea referinţe astfel încît nimeni nu mai îndrăzni să-l apere. Apoi îl împinse la acte nesăbuite, tracasat, pentru că îl ştia slab şi ambiţios. In sfîrşit o nimici, cu care uşurinţă, pe tînăra doctoriţă. Planul era savant şi complicat şi pînă la urmă tînărul trebui să plece, înfrînt. N-au discutat. Dar din depărtare îl putea urmări şi mai bine, pentru că nimeni de acolo nu ştia unde ajunsese vechea lor legătură. Pînă ce îl lăsă pe drumuri şi atunci ştiu că se va întoarce, pentru că era slab în fond. Un altul, ea însăşi, ar fi făcut un timp muncă simplă, oriunde, şi totul ar fi trecut, dar el avea nevoie de pozele lui cu cîinele, de superioara detaşare ce nu şi-o poate permite oricine. Era schimbat şi spăşit şi îl invită din nou acasă ca să-i dea şperanţă şi apoi aici îl umili şi-l sili să i se tîrască la picioare ca pînă la urmă să-l izgonească. Înfrîngerea şi umilirea lui erau mult mai puternice decît dacă l-ar fi omorît, decît dacă l-ar fi vrăjit. Noua putere o încînta şi savurase ceasurile lui de cruntă umilinţă, grosolană şi evidentă. Numai că şi pentru ea rămăsese ceva dureros. Pe măsură ce-1 dispreţuia şi-şi dădea seama cît era de nevolnic se scîrbea de el dar şi de ea însăşi, pentru că-1 iubise aşa cum îl iubise şi suferise pentru fiinţa aceasta în stare de decădere. Şi pe măsură ce stăruia, cuprinsă de frenezie, se anihila şi pe ea. Amîndoi se dezvăluiau pentru că nici el acum nu se mai putea opri şi-şi arăta adevărata natură de dincolo nu numai de ironie şi de aerele lui de superioritate, dar şi de dincolo de slăbiciunea lui copilărească pentru care-1 iubise mai tare decît pentru frumuseţea şi siguranţa şi priceperea lui detaşată. Toate nu voiau decît să ascundă această servilitate fundamentală care o rănea şi se complăcea în ea. îl alungă scîrbită de el şi de ea şi, ca un suprem gest, îi permise
176
în întreprindere o viaţă de margine, nesigură şi fără mari
perspective. îl lăsă să se şi refacă, dar mereu 11 aducea înapoi, deşi jocul aproape o scîrbea.
Viciorita îşi trecea prin minte toate aceste scene, toate umilinţele lui. Acum era în afară de orice pericol, dar puternic condiţionat. Nu era adevărat ce scornise ea la început despre trecutul lui, dar el ştia că ea îi cunoştea nu trecutul, ci lucrurile ascunse pînă la o vreme chiar de el însuşi.
Desigur, Vinea era un vînat mult mai mare. Altele erau şi timpurile, şi apoi de data asta ea ştia că are de luptat cu un om şi puternic în el însuşi, şi cu nenumărate relaţii. Tocmai aceasta o înverşună şi începu să-şi desfăşoare încet planul. Era un- vînat mare, cel mai mare de pînă acum. Corpul i. se acoperi de sudoare, ca şi cum s-ar fi opintit fizic în marea încleştare cu fostul ei prieten şi aliat. Avea el prieteni puternici, dar şi duşmani puternici sau care puteau fi făcuţi puternici. Noile alegeri o ajutau, va trece de partea lor, apoi accidentul, _ starea lui de nepăsare faţă de condiţiile concrete de lucru. îşi zîmbi pentru că el, acum, prins de remuşcări, nu se va apăra cum trebuie. îl va folosi pe Iosif Dandu acesta, care-1 impresionase atît, va trebui să afle multe despre el şi despre familia lui. Cînd se va discuta, va arunca, nu ea, altcineva, toate amănuntele în faţă. Atunci nu se va putea apăra. Iar dacă se va apăra, atunci se va pune în cea mai proastă lumină, pentru că o va face cu furie, nesocotihd moartea omului, ca să nu şi-o amintească.
Desigur, nu va putea să-l distrugă, aşa cum făcuse cu celălalt. însă deodată înţelese precis, se lumină şi-şi zîmbi cu adevărat.
Distrugerea pentru Vinea, la vîrsta lui, nu trebuie să semene cu a celuilalt. E de ajuns dacă nu _mai este, după atîţia ani, director general. Funcţia se contopise cu el ca o piele, nu mai era circumstanţă biografică, o intim-
piare. Vinea era director general, nu avea doar funcţia de conducere. Tot ce făcea el, felul cum umbia şi cum se adresa oamenilor purta pecetea puterii lui, venită de pe cînd era încă foarte tînăr.
Victoriţa îşi aminti de cineva, multă vreme foarte important, care căzuse în nişte împrejurări oarecare. Nu se putea dezobişnui să dea ordine şi dispoziţii. Cînd se întîlnea cu un fost subaltern îi spunea, cu vechiul său ton : aşa să faceţi, aşa trebuie făcut, aţi luat măsuri ? Insă toate cuvintele şi dispoziţiile erau goale şi abstracte, caraghioase. Vinea nici nu ştie altceva, nu lucrase decît foarte puţin în producţie, ca inginer. O să-l angajeze la ea. în serviciul administrativ-economie. Şi* atunci...
Prin, corpul Victoriţei trecu un fior de plăcere adevărată, care o străbătu din creştet pînă în tălpi. Camionul de odinioară, în care erau cei doi, trecu greoi şi neîndemânatic #prin amintirea ei, o înfurie şi o descătuşă pentru că aceea fusese o bătălie cîştigată.
Şi pe nevasta aceea a lui ar fi vrut s-o angajeze. Ca secretară a ei, în locul Vioricăi. Să zvîcnească de pe scaun atunci cînd intră ea şi să-i dea bună dimineaţa, iar ea să-i răspundă sau nu, cum va avea chef, şi toată ziua secretarei să depindă de acest răspuns, de tonul lui, sau de lipsa lui. Să-i ajute să-şi scoată paltonul care să-i cadă greu pe braţe, scuturat din spate. „Aha, îşi aminti ea, nu sînt vrednică nici să-i leg şireturile4*, şi se închipui cu nevasta lui Vinea, scoţîndu-i şoşonii sau stînd drepţi în timp ce ea înjură cafeaua care nu era aşa cum trebuie.
însă brusc imaginea Margaretei îi veni în minte, calmul ei absent, vocea ei cam ştearsă şi moale întrebînd-o : ,,Ce mai faceţi, doamnă“, niciodată Victoriţa (s-ar fi putut tutui), sau măcar intimul şi puţin .subalternul „tovarăşă Victoriţa44. Imaginea ei în locul Vioricăi era cu desăvîrşire imposibilă. Chiar dacă ar fi ajuns, şi era cu neputinţă, să măture birourile. Ar fi fost ca femeia aceea de serviciu
178
de mai demult, care făcea muncile ei simple cu seriozitate şi corectitudine, fără să fie umilită, pentru că nimic n-o putea umili. Camionul de demult în care tînăra doctoriţă cu faţa îngustă şi părul tăiat scurt era învăţată să conducă trecu iar alene, mişcîndu-se caraghios de încet şi. împleticindu-se ca un om beat, dar de data asta cu ciudă. Doamna Margareta Vinea trecea absentă şi binevoitoare pe sub castanii imaginari ai unui oraş necunoscut şi era salutată de trecători ce-şi ridicau pălăriile cu mina, adusă în unghi drept. Era îmbrăcată într-un taior strîns uşor pe corp, era foarte blondă şi palidă, inconsistentă ca o adevărată închipuire, şi .pe închipuiri era greu să te răzbuni. Victoriţa gemu, dar era hotărîtă să nu se lase în această bătălie fără capăt clar. Dacă Vinea nu va mai fi director general, era de ajuns, pentru eă dintr-o dată ea înţelese şi mai bine că pînă şi în momentele sale cele mai intime, aici, el îşi-lua dreptul său de şef, se comporta ca atare. Dincolo nu rămînea nimic.
In primele ore de la plecarea lui Liviu Dunca, Margareta nu-şi schimbase poziţia ei favorită, ghemuită în furtdul divanului, cu picioarele strînse sub ea, vechea ei poziţie din adolescenţă. Bucuria pe care o resimţea, puternică, paralizantă, se sprijinea pe substanţa fragilă a celor cîteva cuvinte ce i le spusese ciudatul vizitator neaşteptat. ,,Dumneata stai sub semnul oglinzii“, auzea spunîndu-i-se, .«îşi repeta în-minte la intervale molcome şi egale, străine de agitaţia febrilă cu care vorbise Liviu Dunca. Nu înţelegea prea bine despre ce este vorba şi cum e această stare sub semnul oglinzii, dar simţea că este profund adevărat. Aşa era, stătea sub acest semn de reflectare şi taina, aşa trăise toată viaţa, chiar dacă nu ştiuse, şi se bucura intens că un om, fie el şi străin, descoperise adevărul fiinţei ei. Atît îi era de ajuns ca să se bucure în tăcere, să se lase pradă emoţiei puternice şi fără glas propriu ce-şi împrumuta expresia de la străin. Tocmai pentru că era atît de fragil reprezentată ea o învăluia pur, era în afară Ae glasul acela neaşteptat un fel de lumină, de adîncă mulţumire de sine, de împăcare cu semnul ei, nici nu-şi dorea mai mult. Doar cînd cuvintele lui Liviu Dunca au ostenit, incapabile să mai suporte tot ce se întîmpla cu.ea, a avut nevoie de alte imagini. Insă nu şi le putea găsi în trecut şi atunci începu să-şi
180
facă un fel de planuri de viitor, indisolubil legate ele prezenţa celui care o descoperise ca şi cum ar fi ştiut-o de totdeauna. „Mîine ne vom întîlni-din nou“, se gîndi, dar acest viitor era prea apropiat şi prea definit, insuficient pentru starea ei de spirit. De aceea îl împinse înainte. ,,De acum înainte toate se vor schimba, voi pleca de aici, va fi altfel. Nu voi mai revedea pe nimeni de aici, nici oraşul şi nici oamenii neinteresanţi în mijlocul cărora am trăit pînă acum.“ Se reprezentă călătorind, purtînd un costum uşor de voiaj, copacii se aplecau din cauza vitezei trenului, trecea prin întinse cîmpii, rar presărate cu pomi rotaţi. Herghelii de cai alergau paralel cu trenul sau se pierdeau undeva la orizont, cu coamele în vînt şi capetele alungite în continuarea gîturilor lungi. De-a lungul liniei ferate, care ocolea oraşele şi gările, se întindeau reţele telegrafice pe care odihneau, ca în naivele poze din cărţile de citire, rîndunici decorative pregătite şi ele pentru marile zboruri de toamnă. Oraşele erau nişte cetăţi etern în depărtare, adevărate cetăţi cu turle convenţionale, lucitoare, albastre, în care viaţa se retrăsese în sine. Apoi din tren au coborît pe un vapor unde ea, în acelaşi costum uşor de voiaj, cu un pulover strălucitor (ce nu exista în garderoba ei), cu guler înalt răsfrînt, care-i acoperea subliniindu-i lungimea elegantă a gîtului, stătea aplecată uşor peste parapetul metalic, deasupra mării huloase. în spate, imagine cîştigată din cine ştie ce roman de tinereţe, englezesc, doi bărbaţi jucau tenis pe puntea vastă, nu se vedeau, dar îi ştia îmbrăcaţi în costume albe. Se auzea zgomotul rachetelor izbind surd şi cu precisă discreţie în minge şi cei doi jucători îşi numărau tare punctele : thirty, forty... game. O pauză în ritmicitatea zgomotelor de rachetă dovedea că unul dintre jucători a salvat o minge deosebit de grea, fluturînd racheta mult în sus. Străinul era întins pe un şezlong, picior peste picior, şi avea faţa (pe care nu i-o cunoştea dealtfel prea bine) acoperită cu ochelari mari,
181
de soare. Vaporul avea un lin balans, monoton, orice ţărm era încă foarte departe, călătoria era lungă, peste ape însemnate, şi în timpul ei lumea se elibera de convenţii, nimeni nu trebuia să intre în nici un fel de relaţii, păziţi de orice indiscreţie oamenii îşi rezervau luxul de a-şi purta sufletele pe faţă, nu trăiau acoperiţi cu grijă de măşti protectoare. „Eu stau sub semnul oglinzii.“ în timpul acestei fericite călătorii, fără ţintă precizată, oamenii erau egali cu ei înşişi, peisajele îi fereau de monotonie prin schimbarea lor lentă, alunecată, iar ei rămîneau aceiaşi, fără teamă şi fără plictiseală. „Eu stau sub semnul oglinzii. Toată viaţa mea am stat sub semnul oglinzii. “ Lîngă străinul cu ochelari de soare zăcea, pe puntea metalică de o excepţională curăţenie, o carte închisă, umflată de un coupe-papier subţire de os. încetase de mult să mai citească, nu se ştia dacă este treaz sau adormise, probabil că stătea aşa, cu ochii acoperiţi, între veghe şi somn.
Bucuria Margaretei se manifesta în această închipuire de voiaj după un vechi obicei al ei, din copilărie şi tinereţe. în ceasurile ei ascunse se bucura că lumea era mult mai mare decît o ştia şi vedea, depăşea îngustele margini ale casei, şcolii şi oraşului, imaginîndu-se că face lungi călătorii. Uneori erau' aventuri în necunoscut, pline de peripeţii, de întîmplări din care ieşea totdeauna victorioasă pentru că era salvată de cineva sau se salvă datorită propriei sale abilităţi, dar mai tîrziu, nerenunţînd la reverii, s-a maturizat domolindu-şi aventurile. Nu ce vedea şi ce se întîmpla era important, ci simplul fapt că pleca, schimbarea curgătoare a peisajului, mărturia unor alte lumi. Ieşirea din copilărie a însemnat o detaşare tot mai accentuată a peisajului imaginaţiei proprii, transformarea din actor în martor. Apoi călătoriile s-au rărit şi cînd se făceau erau întovărăşite de un fel de ruşine. Mediul real şi gros, ca toate realităţile mature, o lega ca un fel de cuvînt de onoare călcat. Promisese trăind că-i _va fi credincioasă, de vreme ce acceptase să trăiască. însă din
182
cînd în cînd se mai deda acestui viciu, acestor călătorii mai importante decît toate călătoriile reale. Cu doi ani în urmă făcuseră o călătorie adevărată, ea şi Dumitru Vinea, în maşină, spre apusul Europei, fusese frumos, mai degrabă interesant, dar fără farmec. Călătoria împrumutase groasele dimensiuni ale vieţii adevărate, se încărcase cu prozaice amănunte, camerele de hotel aveau concrete mirosuri şi mobiliere ce rezistau transformărilor. Erau aşa cum erau, incapabile să se schimbe. De cîteva ori în timpul voiajului se lăsase pradă visurilor unei alte călătorii, în subţiri teritorii fără nume şi fără graniţe, fără hărţi şi fără ţinte.
Acum, pentru întîia dată după ani de zile, nu-i mai era ruşine de aceste reverii, nu mai părea că-şi calcă angajamentul de a trăi real, în lumea adevărată, concretă, şi plină de mişcare. Visurile reveniseră fireşti, ca în adolescenţă, şi din cînd în cînd îşi reamintea că trăieşte în definitiv sub semnul oglinzii. în oglindă imaginile stau'"' şi se mişcă dezlipite de mirosurile lor şi de greutate, nu sînt decît subţire pînză, aproape abstractă ca visurile ei. Dar nu-şi formula precis justificarea copilăriei ei, ci pur şi simplu, eliberată, se lăsa fără jenă pradă hulei marine şi glasurilor celor doi oameni în alb care jucau tenis pe puntea vaporului, numărînd punctele : thirty, forty... game.
Venirea ciudatului vizitator, această veche cunoştinţă a mamei sale, lărgise considerabil aria lucrurilor posibile, şterse limitele prea rigide dintre ceea ce era adevărat şi ce era închipuit, cuvîntul de onoare nu mai avea rost, se puteau întîmpla atîtea, care să schimbe totul şi să aşeze întîmplările sub alt semn, ca pe nişte biete cifre algebrice. Margareta trecu şi prin momente de panică pentru că îşi putea imagina că a doua zi nimeni nu va mai veni la întîlnire şi atunci se forţa să descopere faţa vizitatorului. Poate că va veni, dar nu-1 va mai recu-
noaste, nu-1 văzuse decît pentru cîteva clipe. Nu e nimic, el negreşit o va recunoaşte, aşa cum venise aici, cum o descifrase prima dată numai din înfăţişarea mamei sale. Cu care ea se asemăna, aşa cum a ştiut totdeauna, şi de aceea a asociat-o tuturor minciunilor ei nevinovate şi visurilor ei nemărturisite, cu mult mai îndrăzneţe. Era şi aceasta confirmarea bănuielii ei vechi, ceva ciudat şi în-cîntător, care ştergea limitele prea înguste. Şi panica îi trecea, ea desigur va fi recunoscută, chiar dacă ea nu-1 va recunoaşte. Toată povestea avea ceva fermecător de fals şi îşi recunoscu falsitatea cu bucurie. „Parcă nici nu s-a întîmplat. Un telefon şi apoi un fel de vechi prieten, o veche cunoştinţă care ştie totul fără să mă fi văzut vreodată înainte;“ îşi zîmbi şi se umplu din nou de bucurie. Pentru că el o ghicise, deci exista un adevăr în ea, altfel cum l-ar fi putut recunoaşte ? Poate ce o înconjura era fals, Ynai adine fals, cu toată bogăţia de amănunte. Margareta privi în jur, lucrurile stăteau cuminţi şi fără importanţă.
în această stare o găsi Dumitru Vinea, incapabilă de mişcare. Prezenţa lui îi produse doar o uşoară antipatie. Nici nu remarcă faptul că, spre deosebire de alte dăţi, el fu rezervat, nu trînti uşile, nu umplu casa de prezenţa sa gălăgioasă. Părea doar că, fără voia lui, încearcă să se integreze unei atmosfere mai blînde şi mai învăluitoare, ca şi cum ar fi înţeles că s-a întîmplat ceva.
Vinea nu îndrăzni să-i spună nimic. Dealtfel, nici nu avea cuvinte pentru ceea ce avea să spună. Legătura evidentă în mintea lui între Margareta şi privirea ciudată a omului de pe targă se estompase acum, apărea chiar puţin ridicolă. Iar întîmplarea în sine, povestită aici, bănuia că nu-1 va apropia. De aceea, după cîteva minute de tăcere, de stinghereală neofcy.şnuită, se ridică şi plecă fără să spună un singur cuvînt. Venirea şi plecarea lui n-au produs nici o reacţie, se afla tot la limita dintre o
184
realitate brutală şi vaga ei posibilitate ce deschidea o cale spre cu totul altceva.
Prostii, îşi spuse închizînd. uşa în urma lui, dar după cîţiva paşi fu cuprins de un fel de regret că n-a vorbit, că n-a cercetat, că a renunţat prea uşor. La fiecare pas ce-1 depărta de casă, legătura aceasta inexplicabilă se refăcea, tindea să fie convingătoare. însă Vinea îşi continua drumul şi ţinta lui era precizată chiar după primii doi sau trei metri.
Drumul pînă la spital a fost ca un spaţiu alb pe o hartă veche de continent neexplorat încă, fără întîmplări, fără amănunte, ceea ce se întîmplă oricărui om foarte preocupat. însă mai era un element necunoscut care justifica asemănarea cu pata albă de pe hartă, o anumită incertitudine, o grijă ce-i întovărăşea paşii. Şi mai ales o ciudată pierdere a legăturii cu el însuşi. Vinea nu-si dădea seama, ca înainte, că el e acela care merge, că el se îndreaptă undeva. înainte vreme conştiinţa de sine nu-1 părăsea nici o singură clipă, chiar dacă era concentrat în rezolvarea unor importante probleme care cereau o confundare cu obiectul gîndit. Ci te va din reflexele sale cele mai puternice îl părăsiseră şi nici măcar nu-şi dădea seama de asta.
Un şoc l-a reprezentat doar întîlnirea cu primul om, portarul spitalului, om îmbătrînit în mici funcţii de autoritate care-1 făcuseră cîrcotaş şi cicălitor şi-i dăduseră un exagerat sentiment al misiei, ce se vădea într-o anumită brutalitate. Vinea încercase să pătrundă în curtea spitalului, dar cerberul cu şapcă îi tăie calea:
,,Hei, tovarăşu, încotro, tovarăşu“ şi, cu o mişcare abilă, îl împinse puţin şi apoi, rapid, trase zăvorul la uşa de metal, rămînînd despărţit de Vinea prin grilaj. Victorios, portarul deveni puţin ironic. „Intri aşa, ca la ’mneata acasă. Apoi acum e oră de vizită, măi frate, nu te gîndeşti şi dumneata ?" şi arătă cu un gest larg şi foarte explicativ cerul spre asfinţit.
185
Incidentul îl repuse pe Vinea în pielea lui. îşi îndreptă statura cu o mişcare mîndră şi vorbi cu tonul său obişnuit, excluzînd replica : ,,Deschide uşa cînd îţi spun“. însă portarul era chiar fericit de incidentul ce-i permitea să-şi arate autoritatea, să nu lase, să nu permită, să fie rugat şi el să rămînă inflexibil. I-ar fi părut chiar rău ca Vinea să renunţe şi, în plus, omul acesta prea mîndru şi prea bine îmbrăcat îi era chiar antipatic; Dar acum va trebui să ţină seama de el. Se stabilise un ra- H port uman, portarul era autoritatea, Vinea cel ce nu o respecta şi prin aceasta nu respecta regula, legea;" norma, era un om în afară, un neştiutor în cel rnai bun caz, dacă nu un răzvrătit.
„Ce vorbeşti, tovarăşe ? se miră portarul dînd din cap. Păi, cum, crezi că aici intri cînd vrei şi cînd nu vrei ? Aici — şi ridică un deget în sus — aici e o instituţie, sînt bolnavi. Păi (şi el nu numai apăra legea, dar o şi răspîndea, îi demonta mecanismele în faţa rebelului, operaţie umilitoare şi deci nu lipsită de satisfacţii), păi, dacă toţi ar face ca dumneata unde am ajunge, spune ? La aiureală, la debandadă. Ce, crezi că eu sînt pus aici degeaba ?“
însă Vinea nu era obişnuit să judece prin prisma lui toţi ai portarului. îl privi lung cu nespusă mirare, apoi începu să zgîlţîie clanţa. „Deschide, şi lasă teoriile îţi spun, ce-ai înnebunit ? !“
Portarul era dispus la o nesfîrşită operaţie pedagogică, la ironie şi nestrămutată inflexibilitate şi se pregătea să continue dialogul prin gratiile porţii. însă Vinea începu să urle : „Marş şi cheamă-1 pe director,, şi nu te mai uita la mine cu mutra asta tîmpită. Hei, mai eşti aici ?“
„Pă tovarăşul director ?“ se mira portarul.
Vinea nu mai avea însă nici un fel de răbdare, nu voia să convingă pe nimeni. Zgîlţîia poarta cu furie strigînd : „Ce, nu mă recunoşti ? Portarul îl privi şi un
186
instinct sigur, cultivat vreme de o viaţă în raport cu toate ierarhiile, îl covîrşi. Vinea era falnic în furia lui, cum nu poate fi oricine. Modul cum îl repezea trăda o veche şi bine stabilită obişnuinţă. Legea pe care o apăra portarul nu era decît o fărîmiţă fără însemnătate din-tr-un vast şir de legi şi reguli ce părea că le reprezintă nervosul şi măreţul vizitator neregulamentar. Dealtfel unul dintre rosturile ierarhiei era să nege autorităţile inferioare, să' facă regulile şi legile lor insignifiante. Eşti mare pentru că nu ţi se aplică un şir din ce în ce mai lung de legiuiri valabile pentru eşaloanele inferioare. Portarul, intimidat, de-abia reuşi să îngaime : „Dar unde vreţi să vă duceţi ?“ şi imediat ce Vijiea întrebă unde sînt accidentaţii de ja uzină, deschise uşa în grabă şi-i indică pavilionul de chirurgie.
Vinea intră deci în spital cu pasul său obişnuit, nisipul scîrţîia sub picioare, aerul era dislocat de statura lui triumfătoare, înaintarea sa era sonoră şi demnă de el şi de importanţa lui.
întoarcerea la obişnuinţele sale nu se manifesta numai prin mers şi atitudine, ci se întovărăşea de multe alte deprinderi. în primul rînd îi revenise cheful de viaţă. O soră întrebată unde sînt cei accidentaţi la uzină se oferi să-l conducă şi el îi remarcă formele bine desenate şi mersul felin, ea îi simţi privirea aţintită asupra ei, era tot timpul conştientă că el merge în urmă şi a remarcat-o ca femeie şi îşi modifica şi mai mult mersul în funcţie de dorinţele lui. într-un minut se stabilise iar un raport, se desena un joc de invitaţii şi de ademenire, şi lui îi plăcu. Cînd intră în salon, îi prinse energic mîna de încheietură, o strînse puternic şi insistent, uitînd pentru o clipă unde se află, prezenţa răniţilor pe care venise să-i viziteze, întors cum era cu spatele la ei. îi mulţumi semnificativ şi surîse cu înţeles, iar sora îi răspunse dezvăluindu-şi dinţii într-un rîs brusc şi excitant. „Cu plăcere, tovarăşe director ge-
187
neral“, îi răspunse, iar titlul său, aici, acum, după această întoarcere la deprinderi, îi făcu bine şi-l umplu de o mare şi mîndră plăcere. Locul său în lume nu dispărea niciodată pe deplin din conştiinţa sa şi cu atît mai puţin atunci, schiţa un gest de apropiere de o femeie, atunci cînd îi. plăcea, chiar dacă relaţia nu urma să depăşească vreodată acest scurt joc de-abia perceptibil. Era din plin sub influenţa acestei plăcute stări de importanţă care dădea un sens general, filtrat pretutindeni, eforturilor sale din tinereţe. Se întoarse cu o mişcare bruscă şi plină de voie bună spre sală şi reuşi să n-o vadă, mare, cu paturi înguste de fier, aliniate, fiecare cu cîte un bolnav cu faţa palidă, încărcat cu bandaje, toţi ochii aceia strălucitori de febră şi exaltarea specifică sălilor de chirurgie în care nu se întîmplă altceva decît încă un geamăt sau aducerea încă a unui bolnav. Nu auzi nici tăcerea specială, ca un gol, produsă de venirea lui, ştirbită doar la o margine de un sunet slab, pe jumătate vaiet, al unui bolnav care dormea şi probabil că-1 durea în somn. Nu simţi nici mirosul perfid şi dulceag de dezinfectante şi sînge. Era bine dispus, îşi revenise, şi întrebă cu glas înalt şi plin : „Ei, merge, băieţi ?“
Accidentaţii uşor, ridicaţi într-un cot sau chiar în şezut la venirea lui, au răspuns pe mai multe voci, pline şi ele de veselie, „da, merge, să trăiţi tova’ director gen’raL. Unul dintre ei, membru al unei categorii speciale de linguşitori bine dispuşi, etern bine dispuşi, unul din băieţii aceia iuţi şi săritori, iubiţi în armată, care par deştepţi şi ajung negreşit caporali şi chiar sergenţi, răspunse linguşitor şi plin de voie bună : „gata, am scăpat, n-a fost cine ştie ce“. Era un băiat bun, care bănuia că diminuarea accidentului n-are cum să displacă şefilor, după cum generalilor eroismul fără victime le este cel mai drag. Chiar şi răniţii mai grav .care nu puteau să se ridice din pat îşi potriviseră măcar altfel capul şi-i zîmbeau. Şi nu numai cei şase bolnavi accidentaţi
188
în uzină dar şi alţi zece, dinafara ei, cîţiva de la ţară, care nu-1 văzuseră şi nu auziseră de el niciodată, se simţeau mai bine, erau mai veseli, toţi în afară de cel care dormea şi gemea uşor în somn. Nu din dorinţa de a-1 linguşi, ca să se pună, inconştient, bine cu el. Realmente se simţeau mai bine, tonusul lor vital era mai ridicat, dacă ar fi existat un aparat special care să înregistreze starea sănătăţii lor ar fi semnalat obiectiv o generală îmbunătăţire, aşa cum se întîmplă adeseori în saloane atunci cînd vine medicul-şef sau în clinici profesorul şi bolnavii se simt mai la adăpost. Pentru cîteva minute toţi cei ce erau conştienţi ieşiseră din zona strict biologică în care-i aruncase boala, suferinţa strict trupească fusese suspendată şi reintrau într-un con de lumină social, legat de bucuria de a vedea un şef, ,,ştabul cel mare44, „bătrînul“, interesîndu-se de ei, ocupîndu-se „personal-4 de soarta lor. Se simţeau la adăpost, cu o sporită vitalitate şi putere de rezistenţă.
„Lăsaţi, băieţi, că vă faceţi voi curînd bine, şi apoi ia treabă44, proclamă Vinea încrezător şi se lăsă pătruns de răspunsurile încurajării sale. Mecanisme obscure se declanşaseră, boala era apărată de trib, de obiceiurile normale ale vieţii de toate zilele. Intrarea directorului general era o mică festivitate a salonului pentru toţi cei prezenţi. Elanurile şi încrederea se transmiteau, treceau de la unul la altul, aproape toate durerile şi mai ales spaimele, care sînt mult mai importante, fuseseră suspendate.
Pe coridor se auziră paşi grăbiţi, se deschise uşa şi intrară doi medici, unul mai în vîrstă, mai grav şi mai solemn, cu o tichie de modă veche, colorată, altul tînăr, subţire, cu ochelari subţiri, cu trăsături concentrate, poate de individ scrupulos, poate de ambiţios. Vinea dădu mîna cu ei, strîngîndu-le-o cu putere, bărbăteşte, încurajat şi încurajator. Se stabilise o atmosferă virilă
189
de încredere şi forţă, în care medicina era bine întocmită ca să vindece oamenii, neputinţele ei erau mult diminuate, scepticismul nu avea loc. Vinea domina încăperea, era centrul ei de gravitate, ochii bolnavilor erau toţi îndreptaţi spre el, plini de speranţă, toate privirile acelea întîlnite ca razele într-un focar de lentilă îi măreau statura, îl făceau obiectiv mai mare şi mai important. Vinea era dintre aceia care puteau să suporte o asemenea situaţie şi era făcut pentru ea. Corpul lui apărea greoi şi puternic sub veşmintele subţiri de vară, însă nu gras, ca şi cum puterea i-ar fi întreţinut fibra musculară în tensiune. Faţa era dominată de bărbia masivă înalbăstrită de o barbă puternică şi sîrmoasă, crescută în timpul zilei, ca şi de arcadele puternice ce-i înfundau ochii. Îşi ţinea mîinile la spate, ca şi cum le-ar fi ferit de contacte impure. Cei doi medici se ţineau tăcuţi în spatele lui, subliniind mai mult decît înainte de a veni importanţa lui, chiar faţă de ei, cei mai importanţi în aceste locuri. După cuvintele încurajatoare rostite la început, Vinea tăcea şi-şi rotea privirile în jur. In ciuda celor bolnavi şi a locului, chipul său arăta satisfacţie, ca un inspector în armată ce găseşte toate pregătirile mulţumitoare. Bolnavul mai grav, care gemuse în somn, se trezise şi, ca să sublinieze prezenţa sau să stîrnească compasiunea în această lume străină şi dominată de invizibile forţe a căror apariţie n-o văzuse, gemu din nou, puternic, aproape demonstrativ, ca pe scenă. Flăcăul cel vesel care-i răspunsese primul lui Vinea îl admonestă din vîrful buzelor : Ssst ! şi apoi se întoarse spre Vinea cău-tîndu-i privirea cu o expresie de satisfacţie şi mulţumire, însă Vinea nici măcar nu auzise geamătul acesta puternic, ^ sunetele s-au izbit de urechea lui dar n-au devenit conştiente, au fost repede izgonite în adîncuri, ca un supărător zbor de muscă într-un moment de concentrare. Bolnavul însă voia să se facă simţit, poate ca să priceapă
190
ce se întîmplă, să devină şi el un actor al scenei ce se juca deasupra capului său. îl. privea pe Vinea ţintă, geamătul său puternic era o nouă formă de omagiu, pentru că iui îi era adresat. De data asta auzi şi se întoarse spre doctorul mai în vîrstă. ,,Ce are ăsta, doctore ?“ „Tot un accident, răspunse doctorul, dar nu de la dumneavoastră. Accident de otomobil" (doctorul era în toate un om de modă veche şi tichia lui era purtată la Paris de medicii primari pe vremea cînd fusese el' student acolo). Vinea dădu din cap, nu se putea şti precis, în semn că a înţeles sau în semn că aprobă ce i se spune. Apoi îl fixă pe gălăgiosul bolnav, îneruntîndu-se uşor. Nu mai avea nimic de făcut, se pregătea să plece, toate erau în ordine şi la locurile lor, venise să-i vadă. Nu urma decît să-i mai- privească, rînd pe rînd, şi-şi roti privirea oprindu-se cîte o fracţiune de secundă asupra fiecărei feţe. Sora de caritate ce-1 însoţise, care se ţinea chiar lingă uşă, în spatele medicilor, în ultima clipă mai vru o dată să iasă în evidenţă şi, păşind în faţă, îşi manifestă, pe un ton poruncitor, mica ei autoritate : „Toţi aţi luat temperatura ? Ia spune, Mihăiţă, toţi ?“ Mihăiţă era un tînăr dintre cei de treabă, care ajută surorile în schimbul unui zîmbet, sau al unei mici dulceţi favorizatoare în glas. Acum vorbise ca să atragă atenţia lui Vinea şi reuşise, pentru că acesta se întoarse uşor spre ea şi o privi, puţin peste umăr, fata îşi dezveli dinţii într-un surîs provocator, mai provocator încă decît schimbul de priviri de pe coridor, adresat lui făţiş şi fără nici o rezervă. Sub halatul alb, subţire, descheiat la primul nasture, lăsînd să i se vadă gîtul lung dar puternic şi unduios, trupul ei zvîcnea imperceptibil. Ceva se transmise întregului salon, o undă de viaţă, şi se auziră mişcări în paturi, oamenii îşi îndreptau poziţia, nu mai era vorba acum numai de dominarea tuturor de către impozantul vizitator, dar şi
191
de o discretă solidaritate masculină. Vinea era un reprezentant al lor, sănătos şi puternic, şi în felul acesta prezenţa sa se umaniza fără să înceteze să fie importantă şi covîrşitoare social. Era şeful şi bărbatul, şi zîmbetele din salon îl întăreau în această postură care-i plăcea foarte mult şi, de fapt, de fiecare dată, cele două componente erau asociate în fruntea sa. Conducerea unei colectivităţi, fie ea şi industrială, era intim legată prin mii de. fibre de puterea bărbatului asupra femeii, ca şi asupra unei întregi familii. Era un drept ce nu venea din-tr-o numire, dintr-o circumstanţă pur socială, ci avea rădăcini foarte adinei, poziţia lui nu era o funcţie ci un atribut, un adjectiv legat necesar de numele lui, de fiinţa lui. Sora cea tînără şi subţire îi plăcea, o cucerise vizibil, în imaginaţie îi şi aparţinea. De aceea o măsură încă o dată, cu satisfacţie crescută, o însumă imperiului său. Insă tocmai această victorie în imaginaţie şi această nouă învestitură îi trezi o asociaţie cu întîmplările xilei care se apropia de sfîrşit. Starea lui plăcută fu despicată brusc de amintirea după-amiezii şi a plecării precipitate de la Victoriţa. Brusc, începu să caute febril faţa omului de pe targă, a rănitului, a adevăratului rănit grav, pentru care venise aici. Nu-şi aduse aminte nici de fata lui, nţei de ochii lui bizar de liniştiţi, ci doar de un sentiment al lor. asociat de data asta cu o puternică senzaţie de remuşcare, de directă vinovăţie, pentru că l-a uitat, a venit aici şi s-a pus în postura aceasta ridicolă de inspector. Din nou era conştient de sine, dar altfel, nu ca în clipele dinainte. Nu mai era o conştiinţă intimă, legată de fiecare gest făcut de el, de fiecare mişcare, topit în toate senzaţiile care-1 compuneau. Se vedea abstract, stînd aici, în mijlocul salonului, schimbînd ocheade cu fata aceasta tînără şi provocatoare. Nu-şi putu aminti nici numele rănitului, totul rămînea doar la
192
nivel de sentimente obscure. Nu ştia de cine să întrebe, pentru că omul nu era aici, era convins că l-ar putea recunoaşte dintr-o mie.
Se adresă bătrînului doctor :
—	Nu-i aşa, nu sînt toţi aici.
—	Nu, răspunse acesta, cu o curioasă iritare în glas. Mai sînt doi şi în alt salon alături.
Vinea nu mai avu răbdare să salute măcar, să mai facă o singură urare de însănătoşire, un gest convenţional. Aceşti răniţi nu-1 mai interesau. Nu pe ei venise să-i vadă, deşi erau într-un fel tot victime ale lui, dacă şi-ar fi recunoscut conştient o vină. Ieşi precipitat şi întrebă doar pe medic unde era celălalt salon şi apoi, condus, intră grăbit, cu totul altfel decît intrase în primul salon. Căută faţa bolnavului, n-o găsi, îi păru că recunoaşte o figură din uzină, însă se înşela. Percepu în schimb calitatea specială a acestor încăperi, fu izbit de mirosul subtil de sînge, de sudoare şi urină, mult mai puternice, de medicamente şi de curăţenie accentuată, prea grijulie în mijlocul prezenţei prea biologice a oamenilor. Aici şi acum se constitui impresia generală de spital, mai puternică decît vreodată, de mizerie umană şi de precaritate a sa, în mijlocul zăpăcelii şi al agitaţiei sale manifeste, lumea se constitui mult mai unitar, ca o prezenţă străină, cu precizii de coşmar. Ochii întunecaţi de febră, o strălucire întunecată, a unui bolnav, se detaşară cu putere, ca şi cum n-ar fi fost priviţi de la distanţă, ci s-ar fi izbit de el, l-ar fi atins cu putere şi ar fi fost percepuţi cu vîrfuril^ sensibilizate ale degetelor. Simţea şi căldura umană, umedă, ce-1 învăluia, nota detalii ale aşezării nefireşti, chircite, ale cîtorva oameni în paturi, cei mai grav bolnavi, pe care îi simţea fără să se gîn-dească la ei, cu simţul de observaţie al unui medic. Amănuntele erau disproporţionate, fără .nume contur
precis, salonul şi bolnavii de aici, ca şi umbra măruntă a bătrînului doctor, se constituiau din amănunte pregnante ce se unificau, făcînd salturi peste legăturile obişnuite, fiecare cu nume prea bine ştiute. Era o imagine precisă, dar necunoscută, nu pentru că nu mai văzuse vreodată o cameră de spital, dar nu văzuse nimic, niciodată, chiar aşa. Lumea era de coşmar, pentru că era prea precisă, fiind nenumită. Iar omul pe care-1 căuta, omul acela, al cărui nume nu şi-l putea aminti în nici un fel, nu era aici, precis nu era aici, pentru că putinţa lui de recunoaştere afectivă era extrem de mare.
—	Nu sînt toţi aici, spuse el doctorului.
—	Aici şi dincolo, răspunse acesta posomorit. Apoi adăugă : în afară de cel care a decedat la o oră de la venirea în spital. Şoc traumatic.
—	Iosif Dandu, îşi aminti brusc, cu voce înaltă şi puţin speriată.
—	Da. Exact. Iosif Dandu. Şoc traumatic şi întinse leziuni interne. Doriţi să-l vedeţi ? Se află depus la morgă.
Dumitru Vinea îl privi pe doctor cu un aer aiurit, ca şi cum n-ar fi înţeles ce spune. Apoi, parcă trezit, dădu din cap că nu* vrea să-l vadă şi ieşi încet din salon. O dată ajuns pe coridor, se sprijini de una din ferestrele deschise şi simţi răcoarea serii lovindu-1 în spate. Medicul stătea în faţa lui, fără să spună nimic, cu un aer încurcat şi parcă vinovat. Era un om bătrîn, uscat şi foarte obosit, cu puţin timp înainte de a ieşi la pensie. Fiind adus de spate, mîinile îi atîrnau prea lungi spre genunchi. Medicul cel tînăr şi sora dispăruseră-sau nu-i observa el.
N-am să ştiu niciodată nimic despre omul acela, se gîndi Vinea şi doar după un timp îi veni o idee, fără entuziasm, dintr-o mare oboseală ce semăna aproape cu indiferenţa. Ar trebui să vadă unde şi cum a trăit,
194
să-i cunoască pe cei care l-au cunoscut. Mai ales acum, în acest moment. Familia lui trebuie să ştie ceva şi apoi asta ar şi trebui să facă, era o datorie a lui. Il întrebă încet, descurajat, pe medic :
—	Aţi anunţat familia ?
—	Nu ştiu, cred că da, aşa se procedează. Aşteptaţi să întreb. O strigă pe soră şi aceasta apăru de undeva din apropiere, dintr-un con de umbră. Era o arătare albă, în lumina serii, se aprinseseră cîteva becuri electrice undeva la o clădire din vecini şi lumina lor se reflecta pe halatul ei alb, o lumină slăbită de depărtare, amestecată cu umbrele serii. Conturul ei nu mai avea pentru Vinea nici un interes, privirea ei, aşa cum stătea în amestecul cfe întuneric şi lumină, era aproape odihnitoare, pentru că nu-i solicita nici un fel de reacţie. Auzi cum întrebă doctorul dacă s-a anunţat familia, auzi şi răspunsul. Da, fusese anunţată, nevasta lui venise aici, fusese prin spital. Probabil că plecase pentru că se închisese poarta. Deşi auzi răspunsul nu reacţionă şi aşteptă ca doctorul cel bătrîn să i-1 repete, el nu avea legături precise decît cu el.
—	Aş putea să-i aflu adresa ? măi întrebă el. Medicul iar vorbi cu sora, aceasta dispăru, i se spuse că a plecat s-o afle, în cancelarie, unde erau nişte foi de observaţie. Vinea dădu din cap şi aşteptă sora să se întoarcă. Se stabilise o ciudată reacţie, pentru că ea nu-i spusese nimic direct, ca şi cum ar fi trebuit să-l menajeze, şi i-o comunică tot medicul care i-o arătă lui. Vinea ceru să-i fie scrisă pe o foaie de hîrtie, dar nu se vedea prea bine şi fu invitat în birou. Era o încăpere îngustă, numai din geamuri, cu dulapuri metalice, cu o masă mare de lemn pe care erau hîrtii, dosare şi un telefon. Scaunele erau şi ele vopsite în alb, sticleau în lumina lămpii fără abajur. Pe jos era linoleum şi lîngă unul dintre dulapuri stătea dizgraţios, străin şi prea
195
intim pentru un asemenea loc, o pereche de sandale de damă, cu baretele desfăcute, probabil ale sorei. Vinea îşi întoarse privirile de la ele cu un ciudat dezgust şi le afundă în urîţenia salubră a acestui cabinet. Halatul sorei se mişca în dreapta şi în stînga, şi medicul cel tînăr, cu faţa cea subţire, de ambiţios, se propti zgomotos de unul din dulapuri. Medicul cel bătrîn îşi strînse halatul pe trupul uscat, cu un vechi gest reflex pe care-1 pot avea numai medicii foarte batrîni, care au văzut multe şi se înfrigurează la amintirea lor, şi se aşeză pe scaun. Scrise adresa pe o foaie de hîrtie ruptă din-tr-o coală, cu un toc vechi de lemn, pe care-1 înmuie în cerneală de cîteva ori, şi curăţi peniţa de marginea sticlei, obicei şi el de şcolar de demult. Mîna sorei urmărea cu degetul liniile adresei de pe o fişă. Peniţa-scîrţîi şi Vinea fu cuprins de o ciudată amintire din copilărie. Gura lui era plină de cerneală, limba era groasă din cauza aceasta, totul avea un gust neplăcut, acrişor. El stătea intr-o bancă tăiată de bricege, o bancă verde, şi era o zi extrem de întunecată, cu nori joşi. Deşi era zi, ău trebuit să aprindă lumina electrică. Din cauza aceasta ziua era şi mai tristă, mucedă în posomoreala ei. Era o amintire fără nici un eveniment, nimic nu se mişca în jur, ca într-o fotografie, numai invizibili, din punctul unde se afla el, nori joşi, se tîrau într-o destrămare continuă, nor pe fundal de nor ce se pulveriza în ceaţă. Amintirea îi producea o plăcere tristă în care se adîncea, străin de scîrţîitul peniţei, medicului, de vibraţia albă a halatului sorei. Deşi plana un fel de ameninţare, el era unul dintre elevii din bănei, aproape că nu ştia precis care. în orice caz era unul dintre cei mai mici, undeva în băncile din faţă. „Am crescut brusc, la o anumită vîrstă, îşi aminti el precis. N-am fost un copil dintre cei înalţi, bine dezvoltaţi, am devenit aşa mai tîrziu. Mult mai tîrziu.“ Imaginea se păstra perfect
196
nemişcată, în afara translaţiei încete şi pul veri zante a nevăzuţilor nori subţiri ce coborau din cerul înnorat. Erau separaţi şi pe un cu totul alt plan al amintirii.
Doctorul îi întinse foaia albă de hîrtie şi Vinea o luă şi făcu o plecăciune de mulţumire, ca şi cum ar fi primit din importante mîini brevetul unei decoraţii, un gest străin naturii sale, aproape timid, şi şopti : „Mulţumesc. Mulţumesc mult de tot.“ Medicul se sculă de la masă şi-i întinse mîna, pe care el i-o strînse cu moliciune şi îi simţi pielea uscată de vîrstă şi roasă de acizi, pergamentoasă de îndelungatele şi meticuloasele spălări dinaintea operaţiilor. Salută şi ieşi, şi în spatele lui, indiferent, auzi o mişcare ca şi cum toţi şi-ar fi schimbat poziţiile brusc, toţi deodată, uşuraţi, ar fi răsuflat de plecarea lui, însă nu ca unii dintre subalternii săi, nu din cauza temerii, a încordării ce o impune prezenţa şefului. Era un alt fel de uşurare, ca atunci cînd ieşi diptr-un moment penibil. Pe el nu-1 interesa nimic, deşi, ca niciodată, observa toate aceste lucruri, aproape cu un fel de detaşare. Portarul îi deschise poarta cu cheia care scrîşni din broasca prea veche şi-i spuse : „să trăiţi'6, dar cu o anumită familiaritate. La lumina unui felinar citi adresa, nu ştia unde se afla strada şi merse un timp fără ţintă, apoi întrebă un miliţian şi se îndreptă spre locuinţa acelui Dandu. îşi spuse în minte ,.,fosta“ lui locuinţă. Adresa căutată era într-unul din cartierele de blocuri noi, nu departe de uzină, unde nu te poţi descurca dacă nu întrebi la fiecare pas pe cineva, străzi fără nume, blocuri cu numere şi cifre, toate semănînd între ele, unde eşti menit să te învîrţi în cerc, să te rătăceşti, să baţi la uşi străine şi asemănătoare. Fuseseră construite la începutul perioadei de formare a acestor noi cartiere şi reflectau o mentalitate uniform utilitară. Lui Dumitru Vinea îi era greu să întrebe, mersul lui se cerea automat şi schimbările de itinerariu îl deranjau şi-i
197
măreau neliniştea. Poate rătăci o oră, poate două, cînd ajunse se întunecase de mult. Numai grupuri de copii mai rămăseseră pe străzi, strînşi sub şirurile de lumini de neon. A bătut la una din uşi şi a venit să-i deschidă o femeie foarte bătrînă, care l-a privit bănuitoare, strîn-gîndu-şi ochii slabi, fără ochelari, şi acoperindu-şi şi mai mult faţa cu creţuri. Se oprise şi acoperea cadrul uşii, întrebătoare prin toată statura ei. Vinea făcu un efort şi întrebă : „Aici locuieşte familia Dandu ?“ ,,Da“, răspunse bătrîna şi continuă să astupe uşa. „Eu sînt de la uzină“, spuse Vinea. „Poftiţi“, se înduplecă bătrîna şi-i făcu loc să treacă, un loc îngust, şi el intră în coridorul mic, şi de aici, călăuzit singur de lumină, intră într-o bucătărie. Bătrîna închise uşa după el. Lumina tare a becului de bucătărie care atîrna jos de un fir lung, răsucit, îl făcu să clipească ferindu-şi ochii. Apoi râmase în picioare lîngă uşă. O femeie curăţa cartofi, cu meticulozitate, cartofii fierţi şi cojile brune subţiri se rupeau sub cuţit. Continuă să cureţe, cu gesturi automate, şi-l privi şi ea întrebătoare. Avea vreo treizeci de ani, era negricioasă, cu un nas prelung şi foarte subţire, ce-i dădea un bizar aer de distincţie, deşi era evident din o mie de lucruri că era needucată. Părea suspendată între două vîrste, pu era nici tînără, nici bătrînă, nu era nici frumoasă, nici urîtă, nu avea nici un fel de caracteristică în afară de acea distincţie a nasului subţire şi lung. Frumos arcuit, trist şi plin de demnitate. Poate indecizia vîrstei şi a calităţilor venea din expresia ei concentrată, ruptă de lume, avea ochii roşii şi pleoapele foarte umflate. Vinea înţelese că era văduva lui Iosif Dandu, dar înţelegerea nu-i servea la mare lucru. Se lăsa furat de atmosfera din bucătărioara aceea de bloc, de curăţatul cartofilor, de mîinile roşii ale femeii, care mînuiau automat cuţitul, de o ciudată linişte de priveghi, de zgomotul apei fierbînd într-o oală pe foc, de mirosurile
198
foarte simple de mîncare caldă, în curs de pregătire, şi de aragaz, de abur şi de umezeală. Era extrem de plăcut, dureros de plăcut, ar fi stat pe marginea unui scaun şi ar fi aşteptat masa. Uitase din nou pentru ce venise, ar fi stat pur şi simplu, măcar cîtva timp, lîngă femeia asta fără vîrstă şi fără frumuseţe, închisă, posomorită, care nu-1 atrăgea în nici un chip, era o femeie dintr-o altă lume, o lume adevărată însă, şi aşa îşi şi spusese pentru o clipă, ,,asta este lumea cea adevărată44, şi constatarea, în ciuda tristeţii locului, îl umplu de mare şi reală bucurie.
Bătrîna intră după cîteva clipe în bucătărie şi spuse : „Dînsul a venit de la fabrică44. De-abia atunci femeia îl băgă în seamă, cu adevărat, ieşi din starea ei, strînsă în sine, pierdută în gînduri, şi privindu-1 începu din nou să plîngă încetişor lăsîndu-şi lacrimile. să curgă şuvoaie pe obraji. Faţa ei deveni dintr-o dată şi mâi veştejită. Arăta ca o femeie trecută, o adevărată văduvă. Deşi nu putea să aibă mai mult decît treizeci şi cinci de ani.
Vinea o întrebă ce poate să facă pentru ea, însă nu primi nici un răspuns, apoi în grabă o asigură că întreprinderea va face totul ca s-o ajute, să grăbească formele de pensionare, de ajutor pentru copii. Acum plîngea şi bătrîna, iar văduva lui Iosif Dandu repeta întruna : „A fost un om bun, orice s-ar spune a fost un om bun44. Vinea îşi furişă o mînă în buzunar, scoase toţi banii pe care îi avea, îi aşeză timid pe masă, şi plecă strecurîn-du-se aproape prin uşă, condus de bătrînă, şi se întoarse acasă. Nu se interesă cum era Dandu, ce fel de om fusese, pentru că nu avea nevoie. Cumva tiparul interior al vieţii acestuia, al vieţii lui de toate zilele, fără evenimente, în afara celor mari, copilărie, căsătorie, copii şi moarte, îi apărea cu claritate în faţă, dedus din atmosfera din bucătărie, din cele cîteva amănunte casnice şi din liniştea şi bucuria lui de dinainte de plînsul femeii,
199
şi.el liniştitor. Nu-i fusese milă, ci simţise un fel de jale generală, în care era şi el inclus, o nelămurită nostalgie, îşi spuse doar : „aşa nu mai poate să meargă", dar nu ştia la ce se referă acel „aşa", cum arată, ce nu poate să mai meargă. Atîta doar că viaţa lui dinainte din pricini nelămurite, toată, cumva nu reuşise aşa cum trebuie, îi lipsise ceva esenţial. Ajuns acasă îşi aşternu într-o altă cameră. Margareta era deja culcată şl el păşi în vîrful degetelor în dormitor, ca să-şi ia un cearşaf şi o pătură. Apoi adormi imediat, într-un somn greoi şi fără vise, făcut parcă să despartă faze ale unei existenţe.
Pe cerul foarte înalt, de vară, se desenau coamele roase ale dealurilor. Margareta le vedea şi avea o impresie de mare vechime, aşa cum nu o observase niciodată în legătură cu lucruri care nu sînt ale omului. I se părea că sînt nişte clădiri foarte vechi, devenite ruini, locuite odinioară, făcute de cineva cîndva şi apoi lăsate pradă timpului. Era una dintre observaţiile ei noi, ca atîtea altele, văzute într-o clipită, ca şi cum s-ar deschide şi s-ar închide rapid un fel de diafragmă de aparat fotografic. Impresiile erau atît de rapide şi de lipsite de adevărată constanţă încît nici măcar nu le împărtăşea, rămîneau închise în ea, purtînd încă semnul unei mari mirări. Stările acestea de spirit însă aveau marele avantaj că o fixau, oricît de trecătoare ar fi fost, în noua ei stare, o obişnuiau cu adevărat cu un nou mod de viaţă, fără nici o legătură cu situaţia ei .anterioară, cu tot ce o făcea să fie şi să apară ceea ce este. De aceea nu simţea nici frică şi nici remuşcare, de nici un fel.
Pentru că ea rupsese toate punţile. A doua zi după vizita lui Liviu Dunca se întîlnise cu el şi, de cum îl văzu, nu i se păruse un necunoscut. îşi rupsese o rezervă şi intrase într-adevăr într-o altă fază a existenţei sale, cu alte legi şi alte, reguli, ca o lume nouă, dominată de prezenţa acestui bărbat străin, care îi devenise atît de
201
apropiat. Ii lipsea sentimentul că i se întîmplâ ceva cu totul nou şi cu grave consecinţe.
De la prima întîlnire îi păru schimbată lui Liviu Dunca. Avea un aer uşor şăgalnic, o lucire ironică în ochi şi o siguranţă de sine cu totul străină circumstanţelor. Aceiaşi ochi deschişi şi strălucitori, însă fără distanţă şi rezervă, ci prietenoşi, îmbietori, şi veseli, cu adevărat ca la o întîlnire cu un prieten vechi. într-un fel, noua ei înfăţişare, atît de modificată, îl inhibă pe Liviu Dunca şi mai mult decît vechea rezervă sau surprindere, îl şocă şi-i impuse aproape o distanţă. „Curios, se gîndi el, foarte curios“, şi se aplecă să-i sărute mîna întinsă, o mînă albă dar denotînd o extraordinară energie, cu degete puternice, cu unghii bine formate, uşor bombate, ca nişte migdale fine, dar cu miezul dur şi puternic. Aplecîndu-se îi simţi mirosul, un miros foarte personal şi el. de femeie îngrijită, o unduire de parfum, dar care nu arăta moliciune, ci o largă şi viguroasă deschidere a porilor, " o ardere puternică şi plină de energie, o prospeţime primăvăratecă. Din acea clipă sentimentele lui vagi şi ciudate, neprecizate, pline de căutare şi de amintiri dintr-o altă existenţă, au prins trup şi s-au încărcat de prezent. Atingerea mîinii aceleia, cu formă atît de bine definită, cu degete osoase şi dure şi cu pielea moale însă elastică, îl electriză, fu învăluit de mirosul şi de întreaga ei prezenţă, plină şi triumfătoare. Se încordă ca un arc de oţel de dorinţă şi plăcere, întreaga sa configuraţie interioară, dominată de vagi aleanuri, se schimbă ca sub izbitura unui val cald de viaţă. Se gîndi „sînt încă tînăr“ şi fu invadat de o adevărată bucurie. O privi şi izbucniră amîndoi în rîs, rîsul ei era înalt şi extrem de vesel, însă Liviu Dunca nu-1 mai suprapuse peste nici o amintire din trecut, ferestrele luminate din copilărie nu reapărură ca o umbră a unei existenţe paralele. Era un rîs de acum al femeii din faţa lui, care îl interesa foarte mult, îi plăcu imens dintr-o dată, fără rezerve.
202
„Mă bucur c-ai venit. Mi-era teamă că nu vii", spuse el şi simţi că spune un adevăr evident doar acum. Pentru că nu-i fusese frică de absenţa ei, ci era doar înciudat de comportamentul său neobişnuit din ajun, încurcat de această nouă şi neaşteptată relaţie. Se gîndise chiar : „am să cad într-o banală idilă provincială, cu un anumit parfum, din cauză că ea e fiica primei femei care mi-a plăcut confuz şi chinuitor în adolescenţă, o idilă fără finalitate, drapată în melancolie, ca toate idilele provinciale. Străinul încărcat de toate posibilităţile unei alte experienţe şi femeia plictisită de o viaţă monotonă şi aproape larvară, care cunoaşte pe toată lumea şi nimeni nu-i poate servi nici cea mai mică variaţie şi neprevăzut. O încercare de a ieşi dintr-un cerc prea definitiv format, aproape osificat. Dorinţă de evadare, me^-lancolie şi plictiseală, şi apoi o nouă recădere în banal, ciştigînd ea, femeia, doar o amintire tulbure şi puţin penibilă, un secret uşor ruşinos şi inutil." Era aproape holărît să nu vină la această întîlnire. Ajuns acasă, încă în prada unei ascunse agitaţii şi nelinişti, îl întrebase pe Andrei cine este doamna Vinea. Bătrînul se legăna len£ş într-un balansoar foarte vechi, cu o gaură în paiul împletit, balansoar de care-şi aducea aminte, pe vremuri fusese învelit într-o catifea mov, cu broderii geometrice, colorate şi acum rămăsese dezvelit, ca un schelet, iar groapa din şezut era astupată de o pernă decolorată, fostă de catifea, care lui Liviu Dunca îi amintea ceva, o altă aşezare şi o altă stare. Andrei se opri şi îşi înălţă sprîn-cenele, în mirare :
—	Doamna Vinea, mă întrebi. Ei, dragul meu, e nevasta celui mai notabil dintre notabili, directorul general al combinatului, ca să zic aşa, dintre personalităţi, dacă nu cumva chiar „personalitatea locului44. Important bărbat, inginer dealtfel, om serios şi se spune bine pregătit şi energic.
—	Bine, ştiu, dar ce ştii despre ea ?
203
—	Despre ea, dragul meu, ştiu, ca toată lumea, că este fata chirurgului Ilea, care a fost pe vremuri directorul spitalului şi a mai rămas o bună bucată de timp, şi după... Altceva nimic, de fapt n-o cunosc şi nici n-am de unde a o cunoaşte. Doar nu-ţi închipui că ne vizităm !
Andrei îşi întoarse spre el faţa, şi Liviu Dunca îi citi în priviri un fel de încăpăţînată răutate, sau dispreţ, în orice caz ceva potrivit şi. absolut hotărît. Apoi adăugă :
—	Dar ce-ţi veni să mă întrebi de ei ?
—	Pentru că astăzi le-am, i-am făcut o vizită.
Andrei sări de pe scaun.
—	O vizită domnului Vinea ? Azi i-ai făcut o vizită ? Tu ? Ce-ai căutat acolo ?
—	Nu lui, ci ei. I-am telefonat şi am spus că vreau s-o văd, şi m-a primit.
—	î-ai telefonat ? Şi te-a primit ? De unde pînă unde ?
—	Da, am cunoscut-o pe vremuri pe mama ei, doamna Ilea, şi mi-am amintit de ea văzînd-o din întîmplare pe stradă.
—	Ai cunoscut-o pe nefericita aceea. Mă rog, şi te-ai dus s-o vezi pe fiica ei ? Cum ai cunoscut-o ?
Andrei nu-şi ieşea din mirare, iar Liviu Dunca nu ştia ce să-i explice. Oricum raporturile lor nu invitau la confesiune şi totul era prea nelămurit ca să aibă ce să confeseze cu adevărat. Discuţia îi dovedea doar ciudăţenia reacţiei lui de dimineaţă, şi atît, iar mirarea, aproape consternarea lui Andrei îi păreau în mare măsură justificate. Pînă la punctul în care Andrei se îndreptă şi, ridicînd un deget în sus, îi spuse solemn:
—	Nu poţi avea nici o legătură cu aceşti oameni, de treabă sau nu, cum or fi. Sînt o altă lume, cu totul o altă lume. Şi nici nu e bine. Ascultă, adăugă după o pauză scurtă. Ştiu, sînt oameni care-i caută, care vor să fie împreună cu ei, să se bucure de faptul că-i cunosc şi sa se ştie că sînt apropiaţi de ei. Eu nu fac parte din-
204
tre aceia, şi nici nu voi face vreodată parte. Şi nici nu cred că tu ai putea...
Apoi Andrei, cu o mişcare bruscă, se aşeză pe balansoar, dar hu-1 mai mişcă relaxat, ci rămase încremenit pe el ca pe un tron, cu bustul drept, cu capul dat pe spate şi cu privirea rigid îndreptată înainte. Poate din cauza imobilităţii balansoarului construit să se- mişte tăcerea avea o calitate specială. Liviu Dimca auzi clar ticăitul pendulei, al unuia dintre ceasuri care-i răspundea, observă pentru prima dată cit de multe erau, pe consolă, pe dulap, pe masă, pe noptieră, şi marea pendulă bătrînească, cu limba galbenă de aramă şi contragreutăţile masive, atîrnînd inegale. Camera părea o chilie de orologier din alte timpuri, un fel de călugăr al măsurătorii mecanice a scurgerii vremii, gălbejindu-se şi uscîndu-se încet în această pasiune de a prinde * vremea în număr, neschimbat în obsesia' lui de o viaţă. Aici stătea ciudăţenia, ’ din vechea lor casă, a bunicilor lui, nu se salvaseră decît ceasurile, toate ceasurile, unele sub clopote rotunde de sticlă, altele montate cu cadranul lor uzat pe porţelanuri de Saxa, vechiul ceas din salon, şi-l aducea aminte, fiecare marcînd un alt timp. Camera lui Andrei părea teribil de bătrînă tocmai din această cauză. Mobilele dispăruseră, familia nu mai ocupa toate camerele, lucrurile se uzaseră, numai ceasurile fuseseră salvate toate şi de unde mai înainte stăteau răspîndite şi păreau utile, acum erau monstruoase în înghesuiala lor într-o singură încăpere, aproape ceas lîngă ceas şi orologiu vechi lîngă orologiu vechi, atingîndu-se şi con-trazicîndu-se cu închisă şi încăpăţînată furie. In liniştea provocată de atitudinea îngheţată-a lui Andrei se auzea ticăitul lor asincron, tocmai al celor ce trebuiau după o rigidă măsură mecanică să bată în acelaşi timp. O bătaie se suprapunea pe o altă bătaie, alta ocupa intervalul dintre ele, era o imensă dezordine a măsurii timpu-
205
lui. Liviu simţi aproape nevoia să-şi astupe urechile cu mîinile, să ţipe şi să facă orice fel de zgomot, ticăiturile acelea îl iritau pînă la furie, impunîndu-i o reacţie violentă. Sunetele umpleau camera şi presau pereţii prea apropiaţi şi coşcoviţi, nevăruiţi de decenii, toată mizeria şi praful şi îmbîcseala cea veche fuseseră concentrate aici şi se împungeau unele cu altele, scheletul mohorît al unei lumi îşi scotea coastele la iveală. Andrei închisese ochii, nemişcat în balansoar, cu capul rigid îndreptat, trăsăturile lui subţiri şi gălbejite se spăla-seră de orice culoare, îi scoteau la iveală numai creţurile şi dîrele timpului. In încremenirea lui părea că ascultă ticăitul tuturor ceasornicelor sale inutile. Liviu Dunca ieşi în grabă din cameră şi trînti cu putere uşa, străbătu micul hol şi ajunse afară cu respiraţia tăiată, ca şi cum ar fi fugit cu adevărat. în faţa terasei, o femeie cu părul strîns într-o basma spăla rufe, şi tocmai cînd se oprise el să privească în jur, cu o mişcare energică, răsturnă copaia de lemn şi vărsă apa care se prelinse, şerpuind cenuşie şi cu murdari clăbuci de săpun, peste pietrele curţii. Printre pietre, pretutindeni, creşteau buruieni. mai ales romaniţă ce dăduse în floare, o floare meschină, rotundă şi de un galben vulgar. Ierburile făceau ca pietrele de rîu cu care fusese pavată demult curtea să iasă ca nişte spinări cenuşii de reptilă şi apa murdară se strecura printre ele, Liviu Dunca o privea fascinat, cu adevărat fascinat, clăbucii cenuşii şi unduirea ei slinoasă. Iarba barbară şi murdară absorbi o parte din apă, ce rămase din ea. se lăţi stătut într-o mică groapă, la vreo doi paşi, între bolovani dezgoliţi şi cenuşii.
Femeia îşi ridică faţa roşie şi transpirată spre el, apoi izbucni cu o voce voit subţire, înaltă şi metalică :
— A, domnu nepot, îmi pare bine. Eu sînt doamna Cădere, soţia domnului avocat Cădere, care locuieşte aici în faţă, în c*&ăile din faţă. Am auzit că aţi venit.
206
Soţia domnului avocat Cădere rîse apoi, foarte satisfăcută, poate să dovedească plăcerea de a-1 întîlni, poate fără rost, şi se apropie de el, şţergîndu-şi mîinile cu un şorţ slinos. Rapid fu lingă el şi adăugă între gîlgîiturile rîsului prea subţire :
—	Domnu Dunca, nu-i aşa, domnu Dunca ? şi-i întinse mîna încă umedă, cu pielea încreţită la buricele degetelor.
Poziţia mîinii indica dorinţa doamnei avocat Cădere de a-i fi sărutată, aşa^ încă umedă, roşie şi aburindă aproape. Dunca se înclină adînc şi extrem de ceremonios şi mîna doamnei se pierdu din nou în şorţul murdar. Liviu Dunca recunoscu imediat tipul acesta, zelos de coconie, vulgar şi agresiv, şi fraza următoare, de scuză, a doamnei îl confirmă.
—	Ştiţi, trebuie să pun mîna şi eu, să fac totul, şi spălatul rufelor, că cu servitoarele din ziua de astăzi...
Doamna avocat. Cădere îi vorbea complice, respingea ziua de astăzi în numele unei zile de ieri fanteziste, regreta că nu are slugi ca ,,doamnă advocat*, uitînd că n-ar fi fost probabil doamnă avocat, însă, cine ştie, s-ar fi descurcat ea oricum. Lui Liviu Dunca îi aminti de o doctoriţă tînără, pe care o întîlnise cu cîţiva ani înainte, care-şi luase „femeie de servici“ o fată tînără, aproape un copil, de la ţară, probabil înapoiată mintal, pe care o muştruluia cu o nespusă asprime şi o obliga să spună „săru’mîna* tot la a doua propoziţiune. „E gata masa, săru’mîna ; mulţumesc bine, săru’mîna* — şi acest tur de umilinţă făcea parte din „educaţie*. Doctoriţa era ambiţioasă şi veleitară, avea nostalgii după fosta burghezie, dar visa să se căsătorească cu un director din comerţul exterior, care să călătorească * des prin străinătate şi să se întoarcă încărcat cu bunuri şi bunătăţi.
Rămas mut în faţa doamnei avocat, Liviu Dunca era invadat de o mare amărăciune, ceasornicele şi ornicele
207
din camera lui Andrei îi răsunau încă în minte iar curtea murdară şi plină de zoaie i se dezvăluia în lumina crudă a zilei, o paragină în care se mişca doamna avocat Cădere, agresivă şi pretenţioasă. „De ce nu m-am dus la mare, se întrebă, aproape, strigă interior, ce caut eu aici ?“ Imaginea doamnei Vinea, în camera ei cu jaluzelele trase, ideea că trăieşte sub semnul oglinzii, detaşată de rest, îi dispăru din minte, sau nu-i rămase decît ca un regret, încă o bizarerie de-a lui.
Şi totuşi, atunci cînd spuse că se bucură că Margareta Vinea venise la întîlnire, îşi dădu seama că nu minte, deşi în plan real a vrut să nu vină, a amînat ceasul hotă-rîrii şi. a venit greu, aproape în ciuda lui, cu un sentiment puternic de ridicol. Pe strada mărginită de platani, lată, cu pavaj lucitor, care ducea spre rîu, i-a observat mai întîi silueta elegantă, strînsă tot într-un taior de vară, subţire, astăzi de altă culoare, măslinie, care-i punea şi mai bine în evidenţă subţirimea şi eleganţa, albeaţa pielii şi ochii deschişi. Apoi de la primele cuvinte, totul a intrat în firesc, şi nimic n-a fost ridicol. Nu minţea, pentru că ar fi fost o nenorocire să nu fi venit la întîlnire femeia aceasta tînără, frumoasă şi puternică, atît de naturală şi de sigură pe gesturile sale.
Margareta îi răspunse : „Cum era să nu vin ! Desigur că am venit*, şi rîse din nou, simplu şi sănătos, pe deplin firesc. Tot aşa de simplu îl luă de braţ şi porniră spre grădina rîului, pe care o cunoştea atît de bine, de-a lungul străzii umbrite de platanii uriaşi, prin care lumina se filtra pierzîndu-şi agresivitatea de vară. Pe strada aceasta largă alergase de rr^ilt cu bicicleta şi-şi aminti de imaginea sa, în pantaloni scurţi, cu coapse rotunde, pline, de puber, exuberant, şi aproape şi' de fî-şîitul roţilor de cauciuc pe pavaj, de ghidonul încălzit pe care-1 lăsa din cînd în “cînd şi alerga cu o mînă flu-turînd în aerul cald al verii, mai închis sub platani.
208
De strălucirea văratecă a pavajului, tigrat de umbre, de cămaşa lui subţire, cu mîneci scurte, strălucitor de albă şi curată.
Dintr-o dată strada aceea se populă de umbre vii, exuberant de ,vii, în casa aceea puţin ridicolă, cu turnuleţ şi acoperiş roşu, locuise un arhitect care avea o fată cu ochi foarte negri, pe care o chema Livia, ce-i plăcuse lui demult, atunci, adolescentin, şi se apucă să-i povestească despre ea Margaretei şi cum o dată, nu departe de aici, se aruncase direct de pe bicicletă în apă, cînd o văzuse pe dig, aşa cum era, cu cămaşa pe el, şi apa fusese mai udă ca oricînd prin cămaşa lipită de corp. Margareta rîse, şi el îi privi profilul fin şi apoi ochii i se coborîră şi-i observă genunchii, dar mai întîi braţele acoperite cu un puf uşor, blond, şi la sfîrşit picioarele în sandale uşoare, cu unghiile mici şi bine rotunjite. Margareta rîdea vesel şi el o cuprindea cu privirea şi se gîndi clar : „O iubesc, m-am îndrăgostit de fata asta“. dar nu-i spuse nimic, ci doar îi strînse uşor braţul şi îl simţi cald şi rotund, şi îşi repeta „o iubesc^ şi totul era foarte simplu şi firesc. Liviu Dunca se umplu de bucurie şi imaginile din acea vreme nu se suprapuneau peste ce i se întîmpla lui acum, ci deveneau doar mai vii, cu mult mai vii, ca şi figura fetei aceleia, Livia, cu ochii foarte negri, de care povestea. Se întrerupse o clipă, pierdut în senzaţia prezentului, însă Margareta îi ceru : „Şi, şi, cum a fost ?“ şi el continuă şi-i povesti nu numai despre acea fată, dar şi despre alţi oameni de pe strada pe care treceau, care înviau cu toată puterea în mintea lui, stind sub semnul bucuriei extrem de simple care creştea. Intîmplările evocate erau mărunte, dar pline de semnificaţie, şi el era convins că o interesau pe femeia aceasta tînără, de lîngă el, şi nu se înşela. „Aici, în această casă, arătă el, stătea pe vremuri un
209
domn bătrîn despre care se spunea că n-a mai văzut soarele de. foarte mulţi ani, pentru că stătea toată noaptea cu o lunetă pe acoperişul casei, o lunetă de fabricaţie proprie, şi se îndoia grav de constatările astronomiei moderne, de la Kepler încoace. îşi lăsase barbă şi plete şi în nopţile de vară liceenii întîrziau ca să-l vadă urcîn-du-se pe acoperişul plat, anume construit, al casei sale. Oraşul acesta, a fost plin de oameni ciudaţi şi de fete şi băieţi care se amuzau pe socoteala lor.“ Margareta se amuza şi ea, şi cînd au ajuns după puţină vreme la rîu şi s-au urcat pe pod, a fost rîndul ei, privind în jos spre apa rapidă şi verzuie, din cauza arborilor şi a dealului adormit în soarele de amiază, prezent ca niciodată, acolo, la doi paşi, dincolo, împădurit pînă în vîrf cu arbori mari, stejari şi fagi mari, să-şi spună : „M-am îndrăgostit, m-am îndrăgostit cu adevărat^, şi să tacă pentru că nu avea rost să vorbească, nu era nimic de comunicat, totul era evident, comunicat şi împărtăşit.
în acea primă zi şi în zilele imediat următoare totul a fost foarte simplu şi firesc, n-au trebuit să se apropie încetul cu încetul, n-a fost nevoie măcar de nici una dintre tacticile naive, foarte cunoscute şi imediat recunoscute, şi de reflexele pe care le folosesc aproape totdeauna bărbaţii şi femeile, indiferent de vîrstă, în asemenea circumstanţe. Şi n-a existat nici o legătură între felul cum se comportau acum şi prima lor întîlnire, telefonul acela neobişnuit şi discursul lui Liviu Dunca, agitîndu-se prin camera ei de acasă şi amintirea celeilalte femei, a mamei Margaretei, care într-o zi a plecat. Margareta se purta de o desăvîrşită simplitate şi acest lucru îşi punea amprenta pe relaţia lor, firesc şi simplitate pe care nu o au decît două categorii de femei, tărăncile şi cucoanele adevărate, adevăratele doamne, noţiune imprecisă şi neţinînd pe deplin de clasă şi de creştere. Aceste două categorii au un firesc foarte deo-
210
sebit, însă naturaleţea lor derivă din faptul că în reacţiile lor nu se interpune nici un model prost asimilat, care să falsifice totul, să se insinueze în raporturile lor fireşti. Liviu Dunca povesti mai mult decit îi era în obicei despre o mulţime de lucruri ce deveneau-foarte vii şi amuzante acum pentru ei, şi doar o singură dată, în primele zile, întîlnirea lor a fost reactualizată brusc de către Margareta, care l-a întrebat : „Spune-mi, mai spune-mi încă o dată cum stau sub semnul oglinzii ? Ştii, din cauza asta cred că m-am îndrăgostit de tine. Parcă m-am descoperit pentru prima dată.“
Liviu Dunca rîse şi—i răspunse că nu mai ştia nici el ce înţelesese atunci prin semnul oglinzii.- „Mi s-a părut mie atunci aşa, te vedeam distantă şi detaşată, ca o imagine reflectată. Poate nu eşti aşa. Eşti doar o fată bună, o fată foarte bună.“
Margareta acceptă negarea descoperirii care o fascinase atunci. Nici nu ştia cum fusese, asupra ei se operase o mare transformare care o închidea într-o mare şi firească bucurie.
Sea*ra, după foarte lungi plimbări, în timpul cărora nu se fereau' de nimeni, se întorceau acasă şi ea observă doar în treacăt că bărbatul ei nu se mai culca în dormitor sau lipsea mult de acasă, atît doar cit să se bucure că n-o tulbură nimeni în momentele de singurătate ce prelungeau de fapt evenimentele fără însemnătate dar pline de semnificaţie . ale zilei. Atmosfera din locuinţa ei, camerele întunecate din cauza jaluzelelor mereu co-borîte, mobilele greoaie, capetele de cai ce împodobeau pereţii cu fostele ei obsesii îşi pierduseră realitatea, ca şi vechile ei relaţii şi raporturL.ee păreau acum simple accidente. Era veselă şi copilăroasă, ca şi cum n-ar fi înţeles, şi nu înţelegea într-adevăr implicaţiile situaţiei ei. Liviu Dunca, menţinînd poate o nevăzută balanţă, deşi cucerit şi incapabil să se gîndească la altceva, de-
211
venise mai grav pe măsură ce ea devenea mai exuberantă. Nici el nu judeca situaţia, nu stabilea raporturi şi nu se gîndea la consecinţe, izolaţi, în momentele în care erau împreună, nu făceau nici cele mai elementare planuri. Insă la el bucuria şi plăcerea căpătaseră o altă tonalitate, erau minate undeva de teamă, o frică nemărturisită şi dureroasă.
Intr-o asemenea stare de spirit, ca un ecou al ei, se opri brusc din drum, pe cînd o conducea acasă, şi pu-nîndu-i uşor mîna pe umăr, îi recită în şoaptă :
Notre Inistoîre est noble et tragique Comme le masque d’un tyran Nul drame hasardeux ou magique Aucun detail indifferent Ne rend notre amour pathetique.
Fusese o după-amiază foarte plăcută de hoinăreală, se simţiseră foarte bine, el a povestit mai puţin, cuvintele pronunţate dealtfel erau reduse la cele necesare şi erau foarte puţine cuvinte cu adevărat necesare. Spaima neînţeleasă ce dubla de-abia sensibil bucuria lui Liviu Dunca fusese mai puţin aparentă decît în ultimele zile. Nu ştia cum se născuse asociaţia cu versurile spuse, aparent nu aveau nici o legătură, cu un minut înainte se bucurase doar de tăcuta atingere a braţului ei,.de prezenţa ei vie şi copleşitoare.
Efectul fu surprinzător. Margareta nu auzise niciodată versurile acestea şi nici nu întrebă de cine sînt, nu ceru să-i fie repetate ca şi cum le-ar fi înţeles de la început pe deplin. încremenise şi ea în prada unei puternice emoţii inexplicabile, ca şi cum i s-ar fi lămurit dintr-o dată un lucru grav, neînţeles pînă atunci, şi s-ar fi deschis abrupt adevărata perspectivă a stării ei de pîhă acum, paradoxal lipsită de griji. Din acel moment dragostea lor
212
luă o cu totul altă întorsătură, declanşată de aceste cîteva cuvinte străine, care n-au fost făcute pentru ei, dar care poate au eliberat-o într-un fel, punînd-o să se privească dintr-o perspectivă mai înaltă şi mai generală.
Ajunsă acasă, de-abia atunci şi-a dat seama de prezenţa vechilor lucruri şi n-a mai putut-o suporta. Tăcerea locuinţei greoaie şi puţin solemne i s-a revelat pentru întîia dată ca străină şi apăsătoare, cu o acuitate neobişnuită şi-a dat seama de fiecare detaliu urît şi lipsit de personalitate, încă mai neplăcute erau elementele care o reprezentau, în vechea ei stare, visurile ei obscure, materializate în tablourile cu cai nebuni, cu gîturile întinse, nechezînd. Şi nu atît caii, cît mai ales frîurile, zăbalele înfipte cu cruzime în buze, rînjind dinţii, şi mîinile nevăzute care le struneau cu energie, părînd că nu lasă nici o scăpare, nu permit nici o şansă de evadare, mîini nevăzute dar energice şi neînduplecate, cu degete scurte şi groase, cu unghii pătrate. Margaretei pentru prima dată i se păru că le vede, ameninţînd din spatele ta- r blourilor inocente, simple copii, aşa cum erau, acoperite cu un păr mărunt şi aspru, roşcovan, mîini pistruiate cu tendoanele nemilos întinse, care într-un fel ţineau şi zidurile laolaltă, bine închegate,. şi mobilele urîte şi greoaie, cu adevărat urîte şi greoaie, ce s-ar fâJPîmiţa fără* acea energică strunire. Stătea în picioare, în mijlocul su-frageriei-salon, ca într-un loc necunoscut, şi se uita în jur tensionată. O apucă un dor nebun să plece imediat, să părăsească această casă unde îşi petrecuse ultimii ani,' în mijlocul acestor lucruri urîte, şi o dorinţă aproape brutală să-l vadă pe Liviu Dunca, să-l simtă aproape, întreg, să-i vadă faţa şi să-i pipăie părul aspru. îl simţea aproape cu vîrfurile sensibilizate ale degetelor. Nici nu ştiuse că părul lui încărunţit la tîmple este atît de aspru şi dur. atît de viguros şi puternic, şi în mare măsură se înşela, imaginaţia ei lucra asupra amintirilor şi le în-
*
213
groşa. Cumva toate aveau legătură cu acele cîteva cuvinte ale altcuiva, rostite cu gravitate de Li viu Dunca din cine ştie ce secret imbold, în vreme ce braţul lui se odihnise pe umărul ei şi devenise apăsător. Nu mai reţinea din strofa aceea a nu ştiu cui decît primul vers, „notre histoire est noble et tragique“, şi în ciuda dorinţei absolute de a pleca cît mai curînd de aici, a hotărîrii sale de a pleca şi a dorinţei de a-1 simţi aproape pe bărbatul acesta necunoscut pînă acum cîteva zile, despre care de altfel ştia atît de puţine lucruri, o vagă cunoştinţă a mamei sale, un om crescut în acest oraş de unde plecase demult, se simţi cuprinsă şi de o mare mîndrie, ca şi cum ar fi înţeles cu adevărat că povestea aceasta a lor era nobilă şi tragică, nobilă pentru că răspundea unei necesităţi interioare a ei, a lui, care trebuia oricum să se întîmple, era inevitabilă şi fusese pregătită pentru ea din clipa în care sa ascundea în ungherele casei părinteşti şi-şi închipuia ţara aceea fabuloasă, unde pe nişte pajişti verzi călăreşte veselă mama ei, femeia ce-i părăsise, însă ea niciodată n-o condamnase pentru asta.
Cu greu se înfrînse şi rămase în seara aceea în casă, îşi petrecu noaptea dormind pe bucăţi, agitată, îl auzi pe Vinea venjpd tîrziu acasă şi-l ascultă cum se plimbă prin birou, măsurînd podeaua cu paşi apăsaţi şi grei, lipsiţi însă de siguranţa de altădată, paşi neliniştiţi şi atitudine în general neobişnuită pentru el. Insă nici da data asta nu-i dădu nici o atenţie, nu se gîndi că i s-ar putea întîmpla ceva neobişnuit, nu se mai aştepta la nici o surpriză din partea lui. Se gîndi doar în treacăt că nu au absolut nimic comun, că viaţa lor împreună a fost absolut goală şi apoi nici măcar nu-i mai auzi paşii prin birou.
A doua zi de dimineaţă îşi strînse cîteva lucruri, ca pentru o foarte scurtă călătorie, şi lăsă un bilet scurt pe masă, scris pe o foaie de caiet găsit întîmplător : „Am
214
plecat", caligrafie încet şi cu mare răbdare. Apoi, ca să amîne un deznodămînt, adăugă totuşi : „pentru cîteva zileu. Semnă cu un M mare, întins pe jumătate de pagină.
Liviu Dunca nici măcar n-a fost surprins de hotărîrea ei, cumva o şi aşteptase, şi-îşi făcu şi el un mic bagaj pentru o călătorie scurtă, ca pentru o excursie, cîteva lucruri uşoare şi comode de purtat prin locuri mai sălbatice. Andrei îl întrebă unde pleacă şi el răspunse ară-tînd vag cu mîna : pe aici, indicînd poate munţii din jur, sau aşa interpretă bătrînul care dădu din umeri şi nici măcar nu-1 întrebă cînd se va întoarce.
începură într-adevăr o excursie, prin satele de munte şi prin pădurile care se întindeau mult spre est, dormind prin case ţărăneşti şi pe la cabane, făcînd ascensiuni încete şi domoale, fără grabă, ocolind oamenii fără ostentaţie şi fără grijă deosebită. Pentru un timp scurt s-au alăturat chiar unui grup. N-aveau nici o ţintă precisă şi nici o limită de timp fixată. Sentimentul lor însă nu mai era acela de simplă şi firească bucurie ca la început, ca în primele zile, timp foarte senin şi trecut pentru ei, cînd se bucurau încă doar de faptul că s-au întîlnit şi stăteau sub semnul începutului istoriei lor, al surprizei că ea avea loc, se întîmplase aievea. Acum plutea şi un sentiment al sfîrşitului care trebuia să vină, deşi nu era mărturisit. Continuau să nu facă planuri, să nu conceapă nici măcar un viitor ipotetic, deşi aşa ar fi fost firesc.
Dintr-un motiv nelămurit nu şi-au spus niciodată că vor pleca împreună, că nu se vor despărţi niciodată, planuri concrete şi în fond foarte realizabile. însă dragostea lor luase o întorsătură ciudată, din seara aceea nu se mai dezvolta aşa cum ar fi trebuit,- luînd în considerare toate elementele doar sociale care-i despărţeau, ceea ce era în fond ceva foarte reparabil. Astfel, era de o deosebită gravitate şi intensitate, şi poate se fereau de obişnuit
215
tocmai ca să-i salveze intensitatea aceasta deosebită, dureroasă şi gravă. Asta nu însemna că n-au fost numeroase elemente de reală bucurie, descoperiri ale fiecăruia despre celălalt, de la mici obiceiuri pînă la întîmplări măi mari, mai ales din viaţa lui. Atîta doar că plana mereu sfîrşitul şi ei se izolau de el cu furie şi îndărătnicie, trăind numeroase momente pline, curmate brusc de panică.
Unul din momentele cele mai plăcute s-a întâmplat într-un sat de partea cealaltă a pădurilor, un sat tipic de munte, cu case izolate, rare, întinse de-a lungul unei văi înguste, ocolite de linia ferată şi de mijloace de comunicaţie. Au văzut o femeie venind înspre ei pe firul îngust al văii, călare pe un cal mărunt şi costeliv. Călărea bărbăteşte, încet şi la pas, capul i se bălăngănea ca şi cum ar fi moţăit. Călărea într-o şa foarte înaltă şi pe măsură ce femeia se apropia, îi desluşeau faţa, ce părea de o deosebită gravitate, ca şi cum ar fi fost sculptată. Era o femeie între, două vîrste, destul de trupeşă, şi calul probabil se încovoia uşor sub mărimea corpului ei neobişnuit. Avea pleoapele lăsate, grele, şi ele, aşa cum totul părea greu la ea, peste ochii ce de-abia se observau. Părea că e într-adevăr pe jumătate adormită sau pierdută în nişte gînduri grave, numai ale ei, greu de împărtăşit. Insă mîna ţinea ferm frîul de sfoară împletită, foarte lat.
Margareta se strînse toată lingă Liviu Dunca şi-i spuse : „Vreau şi eu să călăresc. Totdeauna am visat să călăresc. Te rog.“ Amazoana se, apropiase şi-i domina acum de pe înălţimea calului, cu trupul ei mare, viguros şi perfect calm. Calul, sau mai degrabă căluţul, părea un asin de poveste biblică, îndurîndu-şi soarta, Margareta era fascinată de acea acceptare animalică şi înfricoşată, de femeia eare-i privea impasibilă, prin pleoapele cobo-rîte. Ajuns aproape lîngă ei, căluţul de munte îşi întinse gîtul lung şi subţire spre ei şi-şi umflă nările, ca şi cum ar fi vrut să necheze dureros, dar rămase tăcut. Femeia
216
îi domina acum cu toată înălţimea ei, iar lîngă ea cei doi călători, Margareta strînsă în Liviu Dunca, cu mîna încleştată în braţul lui, păreau doi cuceriţi mărunţi de invazia unei populaţii necunoscute, venită călare peste nişte triburi bicisnice şi pedestre.
—	Bună ziua, o salută Liviu Dunca, şi, din solidaritate, Margareta dădu şi ea din cap, aproape cu timiditate.
Femeia le răspunse cu demnitate şi nu-şi schimbă deloc, expresia, nu deveni mai binevoitoare, fiind gata să treacă şi să se piardă după cotitura drumului ce trecea îngust printre brazi.
—	Am putea găsi şi noi nişte cai de călărit ? o întrebă Dunca.
—	De călărit ? răspunse femeia. Dar unde vreţi să mergeţi ?
— Numai aşa. Am vrea şi noi să călărim. Ar vrea doamna să călărească. Nu ne puteţi închiria dumneavoastră ?
—	Ba da. Am doi cai dacă vreţi, spuse femeia fără să se mire prea mult. Acum tocmai mă întorc acasă, şi calul o obosit, poate pe mîine, dac-ăţi sta mai mult.
Margareta răspunse că da, ar rămîne dacă le face rost de cai şi femeia încuviinţă şi le spuse să vină după ea. Apoi continuă să meargă agale, îa pas, ţinînd energic fiiul, şi nu le spuse nimic, iar cei doi o urmară cale de vreo doi kilometrica nişte prizonieri, pînă ce ajunseră la marginea satului, într-o casă mică, de lemn, cu acoperişul înnegrit, o casă foarte veche; fără temelie pro-priu-zisă, aşezată pe nişte tălpici de lemn, ca un fel de sanie sortită să nu alunece niciodată. Era foarte paşnică, poate din cauza zgomotelor serii, a .cîrîiturilor celor cîteva găini, a unui muget de viţel înh-un grajd scund şi mai ales din cauza unui miros de fum care le umplu nările, fum de vreascuri şi de vatră care n-avea aburi de mîn-care şi era totuşi foarte îmbietor. Femeia a descălecat
217
uşor, în ciuda masivităţii ei, aproape cu graţie, şi a lovit grumazul calului de cîteva ori şi acesta şi-a plecat capul sub mîngîierea aspră cu o şi mai mare şi deplină supunere. Apoi dădu frîul unui copil de vreo 12-13 ani care le venise în întîmpinare, care grăbi calul spre grajd cu mişcări energice şi făloase. Amazoana descălecată, deşi într-adevăr solid construită, nu mai era atît de deosebită şi le zîmbi chiar încreţindu-şi ochii cu umor. ,,0 să mîneţi la mine, le zise şi iar le zîmbi, şi apoi mine de dimineaţă, de-ţi vrea, oţi şi călări. Eu am doi cai şi cu ei mă ajut.“
Ii invită în casă şi apoi începu să pregătească cina, mişcîndu-se repede, cu o deosebită vioiciune, fără nimic din impasibilitatea împietrită cu care venise pe drum. Era .foarte ageră şi binevoitoare, de o veselie reţinută şi parcă complice, ca şi cum' ar fi înţeles dintr-o ochire situaţia. Vreascurile trosneau în vatră, băiatul şi o altă fată mai mărişoară veniseră şi ei în casă, fata rămăsese în pragul uşii şi-i privea cu curiozitate, sprijinită cu o mină în uşă şi cu alta în mijloc. Cînd Margareta îi zîmbi, ea răspunse şi apoi se uită ruşinată în altă parte.
Femeia vorbea cîntat, prelungind silabele, şi continua să fie foarte binevoitoare. După ce aşeză masa se lovi cu mîna peste frunte şi spuse : „Doamne, cum am uitat. Poate vreţi să beţi un pahar cu horincă ?“ La masă le spuse că n-are bărbat. „O murit în pădure, o picat un lemn peste el, mai arriu-s trei ani. Aşa-i cu noi, oamenii necăjiţi.“ Avea şi un băiat mai mare care lucra acum el în pădure, şi ea fusese călare să-l vadă. Margareta invită şi fetiţa la masă şi ea dădu din cap că nu, şi chicoti. Margareta se identificase cu ea, punîndu-se voluntar sub autoritatea femeii care se dovedea cu totul altfel decît cum şi-au închipuit-o cînd au întîlnit-o. Era rezervată, dar în nici un caz nu era posomorită şi, după ce se obişnui
218
cu ei, deveni aproape vorbăreaţă, în felul ei scurt şi lapidar. „De vreţi, vă aştern în soba cea mare, da? poate îţi dori să dormiţi afară, poate vă place mai mult, că aşa-i frumos.44 Acceptară cu plăcere şi, pe cînd se pregăteau să iasă, femeia îi privi lung şi spuse : „Tare bine-i să fii tînăr şi să te iubeşti44. Li viu Dunca rîse şi-i răspunse că desigur el e mult mai bătrîn decît ea. „Apoi dumnea-voastră-ţi fi, da’> domnuca-i tare tînără şi frumoasă. Numa să vă dea Dumnezeu noroc.44 Fetiţa o urmărea pe Margareta cu ochi fascinaţi, de pisică, în care se citea nestăvilită admiraţie, care sclipiră atunci cînd mâică-sa îi lăudase frumuseţea, ca şi cum cuvintele ar fi ajutat-o să se umple şi mai deplin de prezenţa străinei. Cînd ieşiră afară, se ţintf cîţiva paşi după ei şi-i privi din uşă, de data asta întoarsă spre întunericul luminat de stele.
în noaptea aceea şi în ziua care a urmat s-au simţit cel mai bine, fără bucuria exuberantă de la început şi fără ameninţarea aceea de sfîrşit care plana mereu, nemărturisită. Au reuşit poate cu adevărat să se lase pradă unei iluzii comune în asemenea situaţii, de totală detaşare de vieţile lor de pînă acum, de relaţiile şi legăturile care-i pîndeau, de trecutul şi experienţa lor. Ca şi cum nimic n-ar fi determinat dragostea, şi ea s-ar fi născut de la sine, numai în acele clipe, dincolo de nostalgii şi neîm-pliniri, desfăşurîndu-se ca un fenomen natural, numai sub cerul acela înalt de vară, înstelat, cu care-simţeau o solidaritate secretă, dezvelită numai lor, ca şi sunetele foarte paşnice ale nopţii. Din nou lipsa de planuri, reală, şi de determinări multiple, imaginate, spori intensitatea dragostei, concentrată toată pe îngusta porţiune de timp care le fusese dată. Trecură din plăcuta stare de desfiinţare de sine, de uitare şi aproape de moarte, şi apoi prin relaxarea şi deplinul repaus tăcut de după arderea pasională. Margareta simţea o profundă recunoştinţă faţă de bărbatul mult mai tăcut, simţit alături în întuneric, de care
219
se lipise. Cu o bucurie ascunzînd o profundă îndoială îi şopti : „Şi cînd te gîndeşti că ar fi fost posibil să nu ne întîlnim niciodată''.
—	Poate n-ar fi fost posibil, poate trebuia să ne întîlnim.
—	Eşti convins ? Mi-e frică să mă gîndesc că s-ar fi putut să nu ne întîlnim, era aproape mult mai firesc să nu ne întîlnim.
Ca totdeauna sperau că există o necesitate adîncă, absolută, ca lucrurile să se întîmple aşa cum s-au întîmplat, şi din această speranţă îşi trăgeau liniştea şi* credinţa unei durate fără termen. Intr-un fel erau gata să renunţe ia libertatea lor, la faptul că ei au ales să se iubească şi să vină aici, împreună, sperînd mai degrabă că nişte necunoscute forţe i-au determinat, că sînt doar pioni într-un joc al cărui plan îi depăşeşte. Trebuia să se întîmple aşa şi numai aşa, întîmplările se închegau pe un plan mult mai înalt, deasupra lor, cu ale cărui ordine se potriveau sau erau potriviţi. In noaptea ac^ea de tensionată pasiune, în clipele de linişte şi relaxare se bucurau de imaginea micimii lor, a faptului că erau copleşiţi de forţe in-controlabile, pe care le doreau ca o soluţie, itfoaptea de vară îi îngloba şi le dădea iluzia că dragostea lor e cosmică, adînc înfiptă în rînduielile cele mai de sus, ne-contingentă, dincolo de orice întîmplare. într-un fel însă se compensau pentru că, în ciuda micimii lor, în parte deveneau însuşi această tainică necesitate care-i apropiase.
Pentru Margareta exista o legătură nedesluşită dar organică între ceea ce simţea şi umbra ciudată a unui măr înfrunzit din apropiere, cu o mare coroană fremătătoare, se bucura, ca şi cum s-ar fi identificat cu el, de trunchiul albit de lumina specială a nopţii, în contrast cu întunecimea frunzişului. Urmărea nişte pete albe din grădina ce se întindea în spatele' casei, al căror rost
220
nu~l înţelegea şi nici nu dorea să-l înţeleagă. Era ceva viu în aceste pete foarte dulci şi pierdute, vederea devenea puţin sonoră, contururile aveau un sunet ai lor, le lărgea Înţelesurile fără să le precizeze.
La un ceas tîrziu ieşise afară şi rămase mult timp sprijinită de lemnul casei, o umbră, în care recunoscu fetiţa de cincisprezece ani a gazdei cea pierdută de admiraţie pentru ea, care o urmărise cu priviri fascinate toată seara, pătrunsă de frumuseţea ei specială şi subţire. Nemişcarea fetei, faţa ei întunecată acolo pe prispă, îi făcu o mare plăcere, rezonanţa stabilită între ele fiind un ecou puternic al sentimentelor ei. O urmări cu simpatie pîriă ce fata, cu mişcări feline, se strecură înapoi în casă. Avea încredinţarea că şi ea a înţeles, şi în fascinaţia ei se privea ca într-o oglindă.
Şi a doua zi, sculaţi foarte devreme însă curios de odihniţi după puţinele ore de somn, fata stătea lingă el tot timpul şi se oferi să le toarne în mîini să se spele. Devenise o umbră tăcută a Margaretei, îi pîndea fiecare mişcare, nu îndrăznea să spună nici o vorbă. Margareta se simţi obligată să o recompenseze într-un fel şi-i spuse : „Eşti o fată foarte frumoasă", observînd cu plăcere ro-şeaţa bruscă din obrajii ei şi strălucirea ochilor. Era foarte subţire şi neformată, cu faţa unghiuloasă, mâi degrabă expresivă decîtv frumoasă. Nu semăna cu mama ei, corpul ei încă nu se hotărîse pentru nici o formă, ca şi trăsăturile feţei, încă prea moi şi provizorii. Avea picioarele lungi şi subţiri, era foarte slăbuţă şi parcă predispusă bolilor de piept.
Apoi urmă cavalcada, cu totul deosebită de oe îşi închipuise ea şi visase de mică. Şeile înalte de lemn erau incomode, caii mici, piperniciţi şi prea domoli. N-a fost galop şi evadare şi strîngerea puternică a frîielor, cum poate ar fi dorit, ci mers încet, la pas, o legănare plăcută şi blîndă. Nici nu ştiau să călărească, mai ales Margareta, şi, cînd împinse calul să alerge, hurducătura a fost
neplăcută, fără adevărata beţie a vitezei. Trecură prin sat şi oamenii se uitau curioşi la cei doi călăreţi ce nu aparţineau nici unei epoci, pe care nu ştiau de unde să-i ia, Animalele îşi purtau răbdătoare povara, şi ei se ţineau .greoi în şa, fără eleganţa. Margaretei îi plăcea însă mersul acesta fără trufie şi nu se simţi decît puţin ridicolă atunci cînd trecură prin sat, însă sentimentul de ridicol o înveseli mai degrabă decît o umplu de ruşine.
—	Sîntem puţin caraghioşi, îi spuse lui Li viu Dunca şi rîseră amîndoi.
—	O nobilă doamnă engleză nu cred că ţi-ar aprecia |inuta,
—	Cred şi eu. Nu ştiu de ce n-am învăţat să călăresc jpînă acum, miram dorit totdeauna. Am visat la asta. Nu ştiu ce m-a împiedicat să mă duc să iau lecţii..
—	Poate era nepotrivit cu starea ta, cu situaţia ta. Ce-ar fi zis oraşul ? Ai fi subliniat poate asemănări ce sînt evitate.
—	Poate. Dar acum nu contează, nu-i aşa ?
—	Nu, nu contează, absolut deloc.
—	De acum am să fac ce vreau eu. Absolut ce vreau eu.
—	Nimeni nu te va împiedica. N-are cine să te împiedice.
—	Tu n-o să mă împiedici ?
—	Cum aş putea ? Nici n-aş îndrăzni.
Margareta se întristă puţin de această libertate promisă care o apropia de realitate. Au mers o vreme tăcuţi alături, caraghioşi pe caii lor mărunţi, călăriţi stîngaci. Apoi, privind ’drept înainte, Margareta spuse din nou :
—	Ştii, nu ţin să fiu atît de liberă. Pînă acum, ca să fac ce vreau, n-am făcut nimic. N-am făcut absolut nimic. Pe tine te-aş asculta.
—	Nu ştiu dacă am ce să-ţi poruncesc.
—	Trebuie să găseşti ceva, absolut orice. Şi să mă înveţi o mulţime de lucruri. Sînt grozav de neştiutoare.
—	Amîndoi sîntem foarte ignoranţi. Nu ştim nimic.
222
—	O să mă înveţi totuşi, nu-i aşa ? Tu ştii mai multe lucruri.
Liviu Dunca forţă calul, care o luă la trap grăbit, tot răbdător, un mers grăbit de femeie bătrînă, şi Margareta îl urmă rapid, apoi îl întrecu şi pentru cîteva minute avu e reală senzaţie a vitezei şi, instinctiv, se îndreptă în şa. Se simţi liberă şi împinse calul în galop, dar calul nu ştia să galopeze, alerga rapid şi speriat şi teama lui se transmise călăreţei. Liviu Dunca rămase în urmă, ea nu ştia cum să oprească calul, trase de frîu şi acesta alergă şi mai tare, săltîrid-o, făcînd^o să se lovească de şeaua înaltă, de lemn. îl stăpîni în sfîrşit, cu mare greutate, şi aşteptă să vină din urmă Liviu Dunca şi se amuză de pasul inegal, smucit al calului lui. Apoi au mers împreună la pas, tot restul timpului, unul lingă celălalt, şi Margareta îi spuse că se simte foarte bine şi la urmă au descălecat şi au lăsat caii să pască într-o poiană şi ei s-au întins, de data asta cu adevărat obosiţi, pe iarba înaltă. Prezenţa cailor şi zgomotul boturilor lor rupînd iarba şi răsuflarea lor greoaie erau foarte plăcute, extrem de odihnitoare, ca şi cum ar fi fost doi călăreţi ce mergeau cu un scop precis şi au trebuit într-un sfîrşit să se oprească şi să se odihnească, şi faptul că animalele erau aproape şi se hrăneau făcea posibilă continuarea călătoriei. Oboseala lor era foarte plăcută, cu cauză şi cu scop, era rezultatul călătoriei ce trebuia făcută neapărat. Şi caii păşteau liniştiţi, nu-i vor lăsa în drum.
Cînd s-au întors, probabil stîrnită de tropăitul cailor, au văzut fetiţa ieşind în fugă din casă şi aşteptîndu-i la poartă, cu aceeaşi privire extrem de serioasă, timidă şi gravă în acelaşi timp, încremenită în fascinaţia ei pentru Margareta, căreia aproape că-i sorbea fiecare mişcare.
—	Te aşteaptă Vineri la poartă, spuse Liviu Dunca.
—■ Vineri ?
—	Da, tu eşti Robinson Crusoe şi ea e Vineri al tău. Uite cum se uită la tine, copleşită.
223
—	Nu, de ce Vineri ? Un fel de soră.
—	O soră care te adoră.
—	Sper că nu e singura fiinţă care mă adoră. Poate ştie şi ea ceva, poate observă şi ea şi mă invidiază. Cred că are de oe.
Fetiţa o ajută să descalece şi Margareta se propti de umerii ei slabi şi ascuţiţi. îi simţi corpul fremătînd sub mina ei.
—	Spune-mi, zise Liviu Dunca, o iubeşti pe doamna ?
Fetiţa nu răspunse, insă îi sclipiră ochii. Liviu Dunca
rîse şi o întrebă din nou : „Nu-i aşa că e frumoasă ?“ Fetiţa se însenină brusc, cuprinsă de o adevărată bucurie şi, cu ochii strălucitori, îmbujorată, dădu repede de cîteva ori din cap.
—	Am un tovarăş în dragostea mea, şi mă simt foarte bine. Aş putea s-o iau confidentă dacă dragostea mea ar fi un secret pentru tine. Am complota împreună cum să te prind în mreje.
Toată istoria aceasta îi înveselea, Margareta era foarte bine dispusă,. ceva din gravitatea zilelor anterioare dispăruse, şi-i spuse doar : „e foarte bine“ şi se îmbrăţişară, pentru prima dată pe faţă, în prezenţa altcuiva, a cuiva foarte înţelegător, pe deplin de acord, şi într-un fel se simţiră legitimizaţi. Totul era foarte firesc şi de mărturisit:
în timp ce mîncau ceva ce le pregătise femeia care venise să se adauge şi ea bunăvoinţei generale, întărind-o cu o altă nuanţă, mai ponderată şi mai realistă, fără identificarea fetiţei ce-şi cristaliza sub înfăţişare imposibilă, aproape de basm, ascunse visuri, Liviu Dunca se uita la Margareta. „O iubesc pentru că e atît de adevărată, se gîndi. Atît de firească şi adevărată. Niciodată n-am fost aşa de îndrăgoistit, aşa de îngrozitor de îndrăgostit. Şi nu pentru că e atît de frumoasă/4 în lumina după-amiezii cam întunecate, de munte, influenţată parcă de apropierea pădurilor de brad, profilul subţire al Margaretei era stră-
224
lucitor, aproape1 străveziu, deşi se bronzase puţin cu o fineţe accentuată de desen. „Deşi e foarte frumoasă", se gindi Liviu Dunca. O urmări cum mănîncă, foarte concentrată, graţioasă fără nici o umbră de ostentaţie, cu gesturi line şi perfect stăpînite, compunindu-i şi conti-nuind întreaga ei înfăţişare. Era o potrivire a celor mai banale mişcări, a adusului lingurii de lemn la gură cu întreaga ei fiinţă, cu subţirimea şi eleganţa profilului, cu genunchii ei rotunzi şi mici, ieşind de sub fusta scurtă, cu de-abia perceptibila bătaie a pleoapei. „Nu e ciudată, aşa cum mi-am închipuit la început, stranie, ci absolut firească. Poate doar straniu de firească", se mai gîndi Liviu Dunca. „E foarte greu şi rar să fii atît de desăvîrşit de firesc. N-am mai întîlnit pe nimeni aşa. De aceea .nu m-am mar îndrăgostit niciodată aşa." Dintr-un imbold, aproape se surprinse vorbind, în faţa celor două ţărănci, femeia şi fetiţa care-i asistau în tăcere, ca nişte martori binevoitori şi discreţi.
—	Niciodată n-am fost atît de îndrăgostit. Nici nu cred c-am fost îndrăgostit vreodată.
Margareta se întoarse spre el, zîmbind :
—	Nici*eu. Niciodată.
în această stare de pasiune închisă în orînduielile molcome ale firescului s-au ridicat şi au plecat după-amiază să se plimbe, nu departe de casa femeii a cărei bătătură crease un fel de loc magic, perfect orinduit, al dragostei lor. Numai pentru o singură clipă, plăcută şi ameninţătoare, în memoria lui Liviu Dunca, scufundată sub nivelul viu al prezentului, apăru primul vers al poeziei care-i călăuzea sentimentele în ultimele zile şi le dădea un înţeles : „Notre histoire est noble ei tragique ! Comme le masque d’un tyran". Din întunericimea minţii, fără s-o comunice şi nici măcar să şi-o spună sieşi, fraza poetică 4i închidea şi-i oprea pe amîndoi, şi la acest ceas foarte firesc, să-şi facă planuri, ţinîndu-i prizonieri în in-
tensitatea clipei. Dacă ar fi fost într-o stare obişmiită ce-ar fi permis reflecţia, el şi-ar fi spus că istoria lor e nobila şi tragică tocmai pentru că e atît de intensă şi se retrage din faţa posibilităţii de a se ordona aşa cum trebuie, în planuri, fie ele şi irealizabile, întinzîndu-se în timp. însă acum era pur şi simplu paralizat, într-un fel de paralizie a intensităţii.
Se mişcau de-a lungul unui gard viu ce împrejmuia un petec de pămlnt din jurul casei, pe sub crengile încărcate ale celor cîţiva meri ce nu-şi pierdeau întru totul misterul nici în lumina zilei. La un moment dat au auzit glasul femeii mai îndepărtat din cauza începutului serii, strigînd-o pe fetiţă, şi nici un răspuns, de nicăieri. Au stat să-l asculte şi apoi Margareta a făcut un semn cu mina spre cînepiştea foarte deasă -care se întindea în dreapta, pe petecul de pămînt. Plantele înalte şi 'aţoase se mişcau într-un anumit loc, doar la cîţiva paşi, vădind o prezenţă, un corp ce înainta sau se ascundea şi mai bine, pitulîn-du-se în desime. Femeia continua să strige fără să primească răspuns şi cei doi şi-^au zîmbit, ştiind că şi acum nu sînt lipsiţi de martori. Fetiţa probabil se strecurase prin cînepă după ei, ciulind urechile să le asculte măcar ecourile paşilor dacă nu putea să-i vadă, fascinată şi pierdută de înălţimea unui neînţeles model. Margareta a strigat-o şi ea, încet de tot, şi -cîneţpa a încetat să se mişte, cu excepţia a două-trei fire care pendulau domol, prea tare lovite cu un moment înainte. „Hai, vino încoace**, a strigat din nou Margareta, „vinou, şi chemarea era extrem de ademenitoare, ca blîndele dar nerefuzabilele comenzi ale hipnozei. Fetiţa s-a ivit, cu capul plecat, la doi paşi de ei. înfricoşarea ei supusă i-a înveselit din nou, o clipă au ieşit din tirania absolută a intensităţii privindu-şi relaţia concretizată în făptura neformată încă a fetiţei. Apoi s-au îndepărtat rapid, lăsînd-o puţin ruşinată în urmă, ş.i au început să urce coasta, de-a lungul unei vîl-
226
cele seci, cu iarba aspră şi înaltă. în dreapta şi în stînga erau două povlrnişuri mlăştinoase, cu pămînt brun, rar acoperit de smocuri de pipirig. De aici, urcînd încet şi lin, au ajuns brusc pe un platou uscat şi neted, întrerupt de nenumărate muşuroaie de eîrtiţă, la marginea pierdută a căruia se ridicau dealurile pierdute cu coamele roase şi dincolo munţii, roşcaţi de lumina soarelui ce se apropia de apus.
Deşi sentimentul acesta d încercase mereu în ultimele zile, aici şi acum avu Margareta certitudinea că toate locurile acestea, copaci şi ridicături de pămînt, depărtare şi apropiere, înseamnă ceva, totul nefiiiid decît un purtător de înţeles. întinsă pe iarbă, se uita la coastele acelea erodate ce i se păreau umane, supuse unui timp "uman, le urmărea vechimea ca pe a unei rude. Cu cît totul avea un înţeles cu atît îşi pierdea de fapt numele, copacii nu mai erau copaci şi pădurea nu mai era pădure. Unele se con-f tinuau în celelalte ca să-şi împlinească acest înţeles. Iar sensul lor cel de pe urmă era pentru Margareta regret, resimţit brusc şi acut. Întînzînd mina îl atinse pe Liviu Punea, să se liniştească, şi spuse :
— N-am trăit niciodată eu adevărat. Ce viaţă lipsită de evenimente am avut ! Cît de lipsită de evenimente !
în acele clipe începu dragostea lor să se consume, se arătă ce era de fapt, în mare măsură, ce o deosebea de simpla atracţie. îşi vădi determinantele, încercarea de a se izola de propria lor experienţă, de existenţele lor de pînă atunci.
Liviu Dunca se ridică într-un cot şi, aproape fără să o privească, spuse : „A mea a fost bogată, foarte bogată în evenimente. Mai ales în evenimente/4 Pînă acum, în ultimele zile, îi spusese cîte ceva despre el, îi aduse aminte ceea ce poate auzise. Era un geolog oarecare, nici foarte bun, nici foarte prost, plecase cu ani în urmă din acel oraş, a avut de suferit o nedreptate, sau poate nu era
227
nedreptate, ci o întîrn»plare a timpului său, a fost participant la evenimentele importante de la începutul noii epoci a ţării, a fost cuprins de entuziasm şi poate de aceea a înţeles mai mult, pentru că numai participanţii ştiu cîte ceva despre ce se întâmplă şi numai ei pot judeca lucrurile şi faptele fără indiferenţă, şi numai ei se pot cu adevărat revolta. însă pînă în această clipă niciodată nu povestise nimănui aceste lucruri şi ele zăceau amdrfe şi fără concluzii în el, sursă de nelinişte nemărginită. Şi poate n-ar fi mărturisit nici acum, şi se auzi vorbind ca pe un străin.
Capitol u
IX
v
înşelătoria i se dezvălui fără greş, tocmai în mijlocul acestei frumuseţi şi linişti deosebite şi fireşti, al izolării mincinoase în căldarea dealurilor, la adierea blîndă a vlntului prevestind înălţimile, „şi era un vînt dulce şi uşor, şi acolo era Dumnezeu", m intimitatea simplă a dragostei lui reale pentru Margareta, atît de plin prezentă. O înşelătorie mult mai subtilă, cu mult mai multe elemente de adevăr decît vechea lui înşelătorie la care lucrase ani de zile, legată de silueta aproape abstractă a necunoscutei în verde care trecea mereu, de la dreapta la stînga, pe îngusta fîşie de pămînt udat de apele înserate ale mării. Atunci şi acum, în ceasul de repaos ca şi în dragoste, încerca mereu să se elibereze din timp, să fugă de timpul concret, istoric, nu de numărătoarea minutelor şi a ceasurilor agreabile sau de regretul că ele se termină prea repede, ci de timpul istoric, dur, pe care el îl cunoştea, îl cunoştea foarte bine, sub faţa lui aspră, în care şi el şi alţii au greşit. Sub forma unor amintiri ce însemnau mai mult decît suma imaginilor pe care le recreau, acest timp îi năvăli cu putere în minte. Se mărginii, ca să se elibereze de prezent, să repete : „Da. Viaţa mea a fost plină de evenimente, foarte plină de evenimente" şi apoi să tacă, în copleşitoarea larmă a imaginilor ce năvăleau la suprafaţă.
229
Mai întîi Cheresteşiu, pe vremea cînd îl era şef, la început, cu faţa slabă, suptă, cu două dungi adinei în carnea obrazului, şanţuri ce-i puneau în evidenţă nasul puternic, cartilaginos, aşa cum îl cunoscuse în vara aceea, în baraca devenită birou improvizat, stînd la masă cu pumnii parcă înfipţi în faţa lui. Avea o cămaşă al-bastră-deschis, descheiată la piept şi prin deschizătură i se vedea părul negru şi aspru, viril. Avea o extraordinară capacitate de muncă, stătea ore în şir ascultîndu-i pe toţi, apoi alerga pe. tot grupul de şantiere pînă seara tîrziu, inspecta schimburile de noapte, se întorcea şi citea rapoarte, părea că nu se odihneşte niciodată. Şi avea o extraordinară, o şi mai extraordinară stăpînire de sine, un simţ al organizării şi al comandei ce părea înnăscut, era un şef adevărat, de necontestat, ascultat cu atenţie în numai cîteva săptămîni de către ingineri cu veche experienţă de conducere, ştiind carte şi tehnică, specialişti străluciţi. El, ca mai tînăr, îl acceptase de la început, îl urmărise şi se trezise cu el ca model, fără să-şi dea seama, simţi cum se restabileşte o veche autoritate, ca autoritatea bătrînului* a bunicului său, pe care odată îl acceptase înainte de a-i pune în discuţie vreo hotărîre. După anii aceia agitaţi în care încercase să integreze totul într-un sistem, îptr-un nou sistem, părea că îşi găsise într-adevăr un loc, într-o ordine dată, o ordine nouă şi foarte dinamică, în care se simţea bine. Şi deci şi liniştea. Trebuiau să facă acea uriaşă lucrare, de ale cărei rosturi nu se îndoia şi nu se întreba mereu, şi această uriaşă lucrare era în acelaşi timp şi un simbol al lucrurilor ce deveniseră posibile datorită încordării şi înmănuncherii tuturor energiilor. Niciodată, se recunoştea în general, nu s-ar fi putut strînge atîtea resurse pentru lucrări de asemenea proporţii, şi nu era singura lucrare mare, deşi aceasta era cea mai mare. Şi tocmai de aceea lui Liviu Dunca, tînăr şi entuziast, îi plăcea să alerge în goană, într-un jeep, alături de Cheresteşiu,
230
trăind tensiunea marilor lucruri şi a marilor eforturi Existau o mie de defecţiuni, utilajele nu erau dintre cek mai bune, un anumit haos al începutului era simţit şi vizibil, chiar foarte vizibil, unelte aruncate şi părăsite, muncă prestată inutil, însă aşa erau începuturile şi începutul are farmecul lui.
Şi mai era plăcut şi pentru că existau atîtea noi posibilităţi, el însuşi promovase rapid, poate şi din cauza prieteniei cu Cheresteşiu, a relaţiei lor speciale, dar şi a nevoii de oameni capabili să muncească aşa cum muncea el, ore în şir, fără răgaz, ziua şi noaptea, fără să precupeţească nici un efort. Şi apoi să cadă într-un somn greu, ca un buştean, somn fără vise din care te trezeşti puţin tulbure şi buhăit, chiar dacă nu sînt decît cîteva ore, dar îţi revii repede, prins de iureşul zilei, şi numai rareori îţi dai seama că eşti obosit. Era plăcută această activitate şi apoi seara relaţia sa cu şeful său se modifica puţin, după ce toată ziua au lucrat şi s-au sfătuit împreună şi a ascultat dispoziţiile lui, pe care le executa chiar înainte de a le judeca riguros. Nu era un timp de prea mare rigoare şi de spirit critic, de solidă judecată la rece, nimeni, din nici o tabără, aşa îşi închipuia el cel puţin, nu judeca la rece. Insă seara se inversau raporturile şi discuţia lor, în biroul încălzit toată ziua de căldura soarelui nemilos, îmbibată în lucruri şi păstrată stătut şi noaptea, se ridica deasupra treburilor zilnice. Liviu Dunca din elev în conducere devenea profesor de materii abstracte şi povestea acestui fost muncitor, ce trăia ca o patimă o mare transformare pentru el, din revoltat de profesie în organizator şi şef adevărat de colectivitate de oameni, despre formarea pălmuitului şi despre ce înseamnă un horst şi cum se formează faliile şi se surprindea cum învie istoria pămînlu-lui inert, aşa cum cu ani în urmă era înviată de tatăl său, şi el geolog, pentru care epocile geologice erau pline de adevărate evenimente, dramatice, cu încleştări do uriaşe forţe ce se dezlănţuiau, dar din cauza mărimii lor desluşii-
rarea nu se făcea rapid, ca în timpul uman, ci pretindea un timp destul de larg ca să le încapă, un timp uriaş, pe măsura lor. Liviu Dunca se dovedea un excelent pedagog, muta obiecte pe masă care erau munţi şi rupturi de văi, ilustra totul concret şi punea o patimă mare în a explica aceste lucruri, simţindu-se într-un fel solidar cu ele. Iar Cheresteşiu, directorul unui mare grup de şantiere, activist de partid profesionist, autoritate el însuşi într-o ciudată transformare care-1 mira în măsura în care îşi dădea seama de ea, se dovedea un foarte sîrguincios elev. Fără să-şi dea seama, datorită acestei iniţieri de aproape fiecare seară, raporturile dintre ei se complicau, şi Liviu Dunca lua locul avut altădată de tatăl său în timpul lungilor lor peregrinări din adolescenţă, ca apoi dimineaţa să se schimbe iar. Adeseori, după aceste lecţii improvizate care-i făceau atîta plăcere, plecau împreună, seara tîrziu sau noaptea, gonind în jeepul condus de Cheresteşiu, făcînd inspecţii sau uitîndu-se pur şi simplu la lumina electrică ce inunda pe lungi fîşii cîmpia pietroasă, ascultînd ritmurile metalice ale nopţii. Opreau maşina şi se seoborau şi stăteau tăcuţi unul lîngă celălalt şi era ceasul zilei în care aveau percepţia globală a marelui, a efortului, dincolo de ceea ce aveau ei concret de rezolvat şi de făcut, dincolo de amănunte şi de funcţionarea şantierului, căpătau într-un fel o perspectivă estetică, pentru că lucrurile în mare îşi pierdeau contururile exacte şi se înălţau şi-i cuprindeau într-un fel. Cel puţin el simţea un fel de fior şi-l bănuia şi la bărbatul de lîngă el, mereu tăcut în asemenea ocazii. Era o stare specială pentru că adeseori le treceau prin minte asociaţii necesare şi Cheresteşiu i se destăinuia uneori şi-şi amintea de lucruri aparent fără nici o legătură.
De una dintre acele seri cînd se întîmplaseră multe evenimente îşi aminti la început cu precizie, fără să spună nimic Margaretei, pentru că această amintire nu era decit o cale spre cealaltă amintire ce se formase deja şi-şi
aştepta rîndul să crească peste măsură şi să-l copleşească. Adevărata amintire care-i dovedea că plăcuta lui stare de acum nu era decît încă o iluzie, aşa cum iluzii fuseseră în ultimii zece ani şi meticuloasele lui construcţii de a se elibera din timp. Dar mai întîi apăru clară amintirea suportabilă a acelei nopţi, una din ultimele lor nopţi petrecute împreună.
Au stat pînă %tîrziu să rezolve chestiuni curente şi apoi, zîmbind, Cheresteşiu a strîns toate hîrtiile şi planurile şi le-a încuiat în safe şi a luat o foaie albă de hîrtie şi un creion pe care l-a ascuţit atent cu briceagul lui cu numeroase limbi, cu care se juca adesea şi uneori, cînd se concentra, lua mici beţişoare şi le cioplea, desfăşurîn-du-şi rapid gîndurile în ritmul mişcărilor, vădind vechea lui deprindere de om ce a muncit cu mîinile şi şi-a consumat multe gînduri în gesturi precise şi cu folos. Cheresteşiu zîmbea într-un anume fel, parcă puţin vinovat, la începutul lecţiilor lor improvizate, şi zîmbind îi spunea : „Ei, mai îmi spui poveşti, tov. Dunca ?“ şi Liviu Dunca îi vorbea şi făceau scheme şi populau ere cu animale monstruoase din trecut şi cu uriaşii arbori, din care s-au format cărbunii de pă-mînt, şi în seara aceea fusese tot mai precis şi mai detailat în explicaţii şi Cheresteşiu îl urmărea cu plăcere, se vedea din zîmbetul care nu-i părăsea faţa, o plăcere a înţelegerii şi aproape şi un fel de scepticism, de admiraţie pentru cei ce ştiu, dar şi de acceptare şi, mai ales, o plăcere a unei mari curiozităţi intelectuale trezite acum, cînd lui i se întâmplau atâtea lucruri şi viaţa i se schimbase fundamental şi era ea însăşi o istorie plină de surprize.
La sfîrşit, a închis hîrtia cu schemele în safe, alături de hîrtiile importante şi preţioase, şi i-a spus : „Hai să facem o plimbare" şi au ieşit afară şi Cheresteşiu a încălzit puternic motorul jeepului şi au plecat să hoinărească, controlînd schimburile de noapte, deşi călătoria
233
lor nu era chiar o inspecţie, în seara aceea mai puţin decît orieînd, semănînd mai degrabă cu un fel de hoinăreală contemplativă. Mergeau şi se opreau şi se dădeau jos din maşină şi priveau în jur, în întunericul străpuns de becurile electrice, şi apoi iar porneau, conştienţi de toate zgomotele trecute în al doilea plan de către huruitul motorului maşinii. S-au oprit cîtva timp şi au privit o echipă de tătari, mici, smoliţi la faţă, care încărcau nişte vagoane cu piatră şi nici nu-i băgau în seamă. Lucrau într-un iureş extraordinar, ca nişte automate, şi din cînd în cînd strigau c(eva în limba lor guturală, nişte strigăte scurte, ca nişte îndemnuri la muncă, şi se vedea că fuseseră prinşi de ritm, nu mai determinau ei ritmul, se încălziseră, şi efortul, aproape supraomenesc îi excitase, se aflau în întrecere cu limitele propriei lor oboseli pe care voiau s-o împingă tot mai departe. Era plăcut să-i priveşti şi te furnica şi pe tine ritmul. Liviu Dunca simţea nevoia să apuce şi el o lopată şi să intre în acest joc de efort aproape pur. „Hep, hep“, strigau tătarii, şi unul izbucnise în rîs gîlgîit iar altul, mai bătrîn, aproape un moşneag, îi spuse ceva cu o voce aspră, era un fel de şef, tradiţional, ales de către ei, probabil că spusese ceva vesel pentru că au rîs toţi, în cor, dar şi acest rîs era vizibil al unei alte limbi şi al unei alte rase. Un şef de echipă se apropiase de Cheresteşiu şi de Liviu Dunca şi voi să le raporteze ceva, Cheresteşiu îi făcu un semn cu mîna să-i lase în pace şi şeful cel mic se dădu la o parte cu cîţiva paşi, respectuos, şi apoi îşi scoase un fel de şapcă 6oioasă şi aşteptă în umbra celor doi şefi mai mari. Tătarii nu-i băgau în seamă şi încărcau piatra, lopeţile lor Bcrîşneau în pietriş şi apoi metalul zgîriat scotea un sunet lung, ascuţit şi acest zgomot se unea cu altele la fel, însă, deşi erau atît de hîrşîite, rezultanta lor era totuşi plăcută şi stenică, un nou tip de muzică, a ritmurilor şi a eforturilor, şi se amesteca în strigătele guturale ale tătarilor.
234
Cherestegiu făcu un semn şefului de echipă ce aştepta cu şapca în mină în spatele lor şi acesta se apropie. „Bă-trînud e şeful lor, ia spune ?“ Şeful de echipă dădu din cap... „Cheamă-1 aici.‘:
„Hei, Giafer, ia vino la tovarăşul director. N-^auzi, trap la tovarăşul director.“ La început bătrînul nu auzi şi micul şef se duse şi-i strigă ceva la ureche. Bătrînul veni înspre ei şi în aceeaşi clipă şi ceilalţi încetară lucrul şi se întoarseră. „Lasă-i să continuespuse, însă, în ciuda unui fel de ordin scurt al bătrînului, cei mai mulţi au rămas sprijiniţi in lopeţi şi numai cîţiva au început să se mişte leneş, trăgînd cu coada ochiului la ei. Bătrînul avu o scurtă ezitare şi apoi, încet, îşi scoase căciula mică şi turtită de miel, ca un fes, descoperind un cap ţuguiat, cu părul cărunt, vil voi. „Ia spune, îl întrebă Cheresteşiu, munciţi mult, de ce munciţi aşa ?“ Bătrînul îl .privi o clipă bănuitor,, apoi rîse dezvelindu-şi gingiile ştirbe : „Trebuie bani mtilţi‘\ „Şi de ce vă trebuie atîţia bani ? Cîştigaţi bine ?“ Bătrînul dădu din cap, mai degrabă nehotărît „E lucru, e bun4*', spuse el şi rîse din nou. „Şi ce faceţi cu banii ?‘‘ Bătrînul rîse de data asta în-■creţindu-şi faţa, scoase un sunet scurt şi vesel şi cîţiva dintre oameni, care auziseră conversaţia, au rîs şi ei veseli, chicotind şi gesticulînd. „Cumpărăm cai. Mulţi cai“, spuse bătrînul. „Bine, spuse Cheresteşiu, o să vă dăm bani să cumpăraţi cai.u Şi-i făcu un semn să se întoarcă la lucru. Şeful cel mic, după ce plecă bătrînul, le spuse pe un ton confidenţial : „Sînt foarte harnici şi cinstiţi, nu te lasă în drum“. Tătarii nu se apucară de lucra, ci vorbeau între ei, comentînd acest eveniment, întrebarea şi probabil presupusa ei semnificaţie, arătînd mereu înspre ei. Au auzit lopeţile mişcîndu-se cu vioiciune doar după ce s-au îndepărtat şi ţipetele lor guturale de îndemn. Ritmul era însă, cel puţin la început, mai lent şi mai normal.
2*5
Au plecat apoi cu maşina mai departe, dar după cîteva sute de metri, fără nici un motiv, Cheresteşiu a oprit maşina şi au ieşit afară. Se vedeau luminile şantierelor, însă unde era1u ei era întuneric beznă şi simţeau suflînd un vînt uscat şi aspru, venind dinspre mare, foind ierburile de stepă şi piatră, uscate şi aspre şi ele. Şantierul uruia în depărtare, o locomotivă ţipa răguşit, sunete care puneau şi mai mult în evidenţă liniştea din jur, punctată de vîntul de noapte, de ţipătul unui animal nocturn furişîndu-se prin apropiere, de saltul aproape de limita de jos a auzului făcut de cîte o insectă şi de fîşîitul vreunei misterioase păsări de pradă zburînd nevăzut sau lăsînd să se închipuie cîte o umbră, încă mai întunecată, peste umbra nopţii.
Cheresteşiu îi oferi o ţigară şi îşi aprinse şi el una, cele mai vii şi mai puternice lumini erau acum sclipirea roşie a ţigărilor, şi Liviu Dunca auzea cum -trage adînc în piept fumul bărbatul de lingă el ce se aşeză bătrîneşte pe pămînt, cu spatele sprijinit de aripa maşinii, şi îi făcu semn să se aşeze şi el jos, cu un gest de-abia văzut. Deasupra se boltea imens cerul înstelat, prevestind apropierea mării, căzînd abrupt spre orizont.
Tăcură aşa un număr nedefinit de minute, fumînd, şi apoi, spre sfîrşitul ţigării, Cheresteşiu o aruncă şi-şi aprinse repede alta şi faţa întunecată' i se lumină de scăpărarea chibritului, ţinut strîns în palmele făcute căuş. Trase cîteva fumuri adinei şi începu să vorbească, şi Liviu Dunca, acum, îi auzi vocea de atunci, iar cealaltă amintire se făcea tot mai simţită în apropiere, ameninţătoare şi dureroasă, scoţîndu-1 total din timpul prezent, din apropierea de Margareta, care-1 privea cu gravitate, ca şi cum ar fi ştiut.
„Am avut o nevastă, spuse Cheresteşiu. A murit, acum mai bine de unsprezece ani, la vreo lună după ce m-am întors din închisoare. N-am stat împreună decît foarte puţină vreme, vreo cincisprezece luni, n-am avut
nici timp să ne obişnuim unul cu altul. A fost ca un fel de nebunie, am iubit-o foarte tare, de la început, ca şi cum aş fi ştiut ce urma să se întîmple. Avea o dulceaţă nespusă şi sperioasă în priviri. De cînd am cunoscut-o şi m-am hotărît s-o iau de nevastă, dragostea mea era însoţită de un fel de grijă. Teama aceea dulce din ochi, sperietura şi slăbiciunea ei şi felul cum mă privea* învăluindu-mă, cum n-am mai văzut om să privească pe altul, mă umplea de un fel de bucurie amară. Era subţire şi plăpîndă, înaltă şi îngustă ca o trestie. Pornisem pe drumul de acum, trăiam într-un veşnic pericol, viaţa mea era secretă, riscam să fiu arestat în orice clipă, trebuia adesea să plec de acasă, să-mi schimb numele şi locuinţa. Şi tocmai atunci am avut nevoie de ea, de cineva nu puternic, bărbăţie aveam destulă, ci tocmai slab, să-i port şi eu omeneşte de grijă. Dar cineva de care eram convins că, orice s-ar întîmpla, mă va urma pînă la moarte, mă va ţine minte în slăbiciunea şi în tăcerea ei ce te făcea să crezi că ştie nişte lucruri tainice, cu adevărat tainice, secrete pentru toată lumea, nu ca secretele noastre. Mă întorceam acasă, cînd mă întorceam, şi-i băteam uşor în geam, de trei ori, foarte uşor, de-abia simţit, şi ea aprindea lampa de gaz şl o lăsa mică de tot, cu fitilul coborît şi apoi o auzeam cum lipăie desculţă să-mi deschidă uşa şi din cauza întunericului rămînea o umbră şi se lipea de mine fierbinte, aşa era ea de pe atunci, fierbinte şi caldă şi din cauza patului. O simţeam cum tremură fierbinte şi apoi mă ajuta să mă dezbrac şi mîngîierile ei erau altfel, mă topeam de un fel de teamă şi bucurie că eram lingă ea, totdeauna pentru puţin timp. îşi lipea faţa de obrazul meu şi viaţa mea aspră devenea altfel pentru cîteva clipe. Dimineaţa mă privea cum dorm.
M-au prins apoi şi m-au condamnat, si venea, mai palidă şi mai subţire, la vorbitor. Nu ştii ce înseamnă

im vorbitor, să vezi şi să nu poţi atinge, să ştii că nu durează decît cîteva minute, o jumătate de oră. Niciodată nu eşti mai trist ca în ceasurile de după aceea. Aducea mîneare, dar şi veşti, şi trimiteam bilete în afară, deşi ştiam cît e de periculos, însă trebuia, şi o băgasem în lupta noastră, ceea ce pentru noi era un fel de a ţine dragostea să dăinuie. Mi-era o frică grozavă să h-o. prindă şi cînd n-a ;mai venit am simţit că înnebunesc. N-au. prins-o, am aflat că e foarte bolnavă şi cînd am ieşit era ca o umbră şi după puţină vreme a murit. Arăta groaznic, ca un schelet, numai ochii cu care mă privea erau şi mai temători, şi mai vii, şi mă priveau şi mai aprins, -Nici nu se putea ridica din pat şi o sprijineam în perne, cuprins de disperare, şi apoi mă întorceam cu faţa spre fereastră, era un început de primăvară ploioasă, în martie, ploua mereu şi eu urmăream picăturile pe fereastră şi făceam prinsori : dacă picătura se va scurge drept, va scăpa, se va întîmpla ceva şi va scăpa, o minune se va întîmpla. Mă bucuram în neştire cînd se scurgeau drept şi mă cuprindea deznădejdea cînd se curbau pe sticlă din cine ştie ce motive. Făcuse răni de atîta şedere în pat şi eu o Întorceam pe o parte şi pe- alta şi o spălam. Arăta groaznic şi eu m iubeam cum n-am să pot iubi vreodată o femeie, dincolo de trupul ei cu pielea atîrnînd zbîrcită pe oasele la vedere, subţiate şi ele. îi făcusem rost să mănînce şi înghiţea în silă, de dragul meu, şi mă gîndeam că poate o să scape, hu se poate totuşi să moară, venirea mea acasă o va face sănătoasă, nu- se putea să nu am nici o putere. A murit, şi după un an am luat-o pe nevasta mea de acum, care stă la Bucureşti, am luat-o voinică şi sănătoasă şi veselă, cum o cunoşti, ea să-mi facă mulţi copii, sănătoşi şi ei. însă uneori mă gîndesc la ea, la slăbiciunea ei şi la privirea ei întunecată şi sperioasă, - şi îmi aduc aminte de neputinţa mea de a o scăpa de moarte,
238
mă prinde tristeţea că n-am apucat să trăiesc cu ea cu ni so cuvenea. Nimeni n-o să mă iubească vreodată cu aii ta spaimă şi n-o să mă privească aşa ca ea."
Cheresteşiu a tăcut şi şi-a mai aprins o ţigară, el şi Liviu Dunca priveau înainte la rotunda prăvăli tură a pă-mîntului la orizont, şi, după un timp, cînd s-a terminat ţigara, Cheresteşiu a aruncat departe mucul aprins care a strălucit în iarba uscată şi subţire prin care foşnea vîntul acela aspru, de la mare, şi s-a sculat în picioare. A deschis portiera maşinii şi, înainte de a se urca, a apucat pe tînărul său confident de umăr, în cel mai prietenesc gest cu putinţă, şi cu un glas schimbat, altul decît cel din clipele de dinainte, i-a spus : „De atunci viaţa mea decurge aşa cum ştii, am făcut multe, dar uneori îmi vine în minte neputinţa mea de atunci, care nu mi se şterge niciodată de tot din amintire''.
în clipa aceea Liviu Dunca s-a văzut pe sine şi pe prietenul său mai bătrin şi atît de deosebit de el, ca şi cum s-ar fi privit din altă parte, dinafara sa, stînd sub cerul uriaş, boltit, prăvălit la răsărit înspre mare, sclipind de stele vii şi acide, dommîndu-i împreună cu sunetele nopţii şi cu zgomotul mereu prezent al şantierului în lucru. A fost prima şi cea mai importantă dată cînd s-a văzut străin de sine;* alături şi adînc solidar cu altcineva, privindu-se dinafară, dintr-un punct foarte înalt. Şi, în mod ciudat, povestea aceea a unei muncitoare tinere, subţiri şi tăcute, moartă cu mai bine de un deceniu înainte, a dat un înţeles nou, deşi nelămurit, întregii sale activităţi din acea epocă.
Cheresteşiu a apăsat pe accelerator şi maşina a ţâşnit săltînd pe drumul prost, plin de pietre, viteza a crescut, Liviu Dunca l-a simţit încordat şi perfect stăpin pe volan, cu îndărătnicie. Au mers tăcuţi aproape o jumătate de oră, încrucişlndu-se cu camioane care le băgau parcă speriate farurile în ochi, au ieşit din zona condusă de ei, au făcut un ocol şi apoi s-au întors spre casă. Era aproape
239
dimineaţă, cerul se înroşise la răsărit, Liviu Dunca se simţea exaltat de noaptea de veghe. Au trebuit însă să se oprească. Pe drum, mergînd sau plecînd de la un punct de lucru, trecea o coloană de oameni, şi după o cotitură i-a văzut pe toţi, toate feţele, luminate de palida lumină a zorilor, dintr-o dată sute de perechi de ochi care nu-i priveau, feţe obosite şi supte, slăbite de moarte, trecînd indiferente pe lîngă ei, unul măcar nu şi-a îndreptat înspre ei o privire. Paşii lor tîrîţi făceau un zgomot haotic, greu de suportat, în lumina slabă se profilau în sus siluetele lor cocîrjate ca şi cum din nou i-ar fi privit dintr-un alt punct. îi -mai întîlnise de la distanţă, niciodată aşa de aproape, într-o asemenea lumină, atît de obosiţi, văzuţi toţi deodată fără nici un fel de individualizare, masă cenuşie, cu adevărat, cenuşie. Vru să-şi oprească privirile măcar asupra unuia dintre ei, să individualizeze o singură figură, însă nu fu în stare, treceau prea repede, copleşiţi parcă de o greutate, încovoiaţi, înalţi sau scunzi, toţi păreau la fel, umbră cenuşie lîngă umbră cenuşie, fără consistenţă, topindu-se unul în celălalt. în ciuda zgomotului împiedicat de paşi nu puteau prinde cu adevărat formă altfel decît ca o masă grăbită de umbre. în cele cîteva minute cît au stat şi au aşteptat, lui Liviu Dunca i se părea că s-a luminat de-a binelea, că era învăluit de începutul străveziu al zilei, însă eforturile lui de a scăpa de imaginea globală erau fără succes. Alături de coloană mergeau soldaţi cu armele întinse, strigînd întruna, voci înalte, ţipînd : ..hai, hai, grăbeşte pasul, mai repede, mai repede, n-auzi“. Un gradat se apropie de maşină şi le îndreptă spre chipuri lumina unei lanterne, fură înconjuraţi de soldaţi şi subofiţeri. Liviu Dunca îl auzi pe Cheresteşiu spunîndu-şi numele, apoi drumul se făcu liber, se auzeau doar răpăitul de paşi şi strigătele soldaţilor undeva în urmă, şi porniră, de data asta mai încet, maşina aluneca normal pe drum, jnergînd spre barăcile lor.
24G
înir-un tîrziu, Cheresteşiu spuse : ,,Ce lume şi aici, la noi. Numai astă-seară. Tătarii aceia veniţi pentru cîşlig şi lucrînd aşa cum lucrau, atîţia veniţi să-şi piardă urma, alţii să-şi facă meseria, unii entuziaşti, ăştia de dinainte, şi noi, şi noi, fiecare. “ Li viu Dunca nu-i răspunse, cuprins de o mare oboseală, dar se gîndi : „E adevărat, o lume, o lume întreagă, şi eu, venit aici pentru că se face ceva, se încearcă un lucru de proporţii colosale. Şi eu...“ îl simţi însă tot aproape pe prietenul său, dar era prea obosit, sfîrşit de noaptea nedormită, şi de aceea tăcu. fără să dea măcar, din cap că l-a auzit. Avea dreptate, desigur.
Acum. stînd întins lîngă Margareta, îl văzu pe Cheresteşiu de atunci în cămaşa lui albastră, deschisă la gît, părul său aspru şi viril ivindu-se prin deschizătura cămăşii, faţa sa aspră care-i plăcuse foarte mult şi-i dădea un fel de hotărîre şi încredere, şi în sfîrşit îşi aminti clar de cealaltă înfăţişare a lui, cum l-a văzut mai tîrziu, şi nu-1 condamnă desigur, însă amintirea aceasta era prea puternică şi în contrast cu liniştea şi falsa pace din jur, şi de aceea se hotărî s-o povestească, să şi-o rânduiască în vorbe, cu maximum de claritate, deşi înţelese dintr-o dată că de acum înainte povestea lui de dragoste va lua o nouă întorsătură, cea adevărată, ivindu-şi toate determinările. Cuvintele-i ţîşniră şi se auzi vorbind, şi vocea lui avu un asemenea ton încît Margareta se sculă şi-l privi grav, ca de la o mare distanţă, şi într-o pauză a amintirii îşi spuse : aşa cum priveşte, stă într-adevăr sub semnul oglinzii.
— Viaţa mea a fost plină de evenimente şi am să-ţi spun acum cel mai important dintre ele, care într-un fel e vinovat că ne-am întâlnit.
Vieţile noastre în acea vreme erau destul de obişnuite. Munceam pe şantierul acela de trei ani, îmi formasem obiceiuri şi reflexe, mă plimbam prin sectoarele care îmi fuseseră date în grijă cu paşi pierduţi, ca atunci cînd
241
te întorci acasă pe drumuri ştiute şi te trezeşti din gîn-durile tale cu cheia în broască şi eşti surprins de ajungerea ta aici, trecuse faza de entuziasm de la început, se instalase un fel de sentiment de datorie. Vedeam şi lipsurile şi greutăţile, insuficienţele de organizare şd de utilaj, însă toate acestea nu mă împingeau să judec eu adevărat situaţia şi rosturile depline ale întregii lucrări. Scăderea entuziasmului se vedea din creşterea importanţei vieţii mele individuale, din preocupările ce se concentrau în' timpul meu liber. Mă întîlneam în fiecare seară cu un grup de prieteni, ascultam muzică la un pick-up rablagit, eram uşor îndrăgostit de o tînără nostimă şi plină de surprize cînd mă aşteptam mai puţin la ele, care uneori mă chinuia din cochetărie, tot moderat, pentru că nu eram cuprins de pasiune. Ca toate lucrurile obişnuite şi comune, relaţiile noastre îmi dădeau impresia de ceva întîmplător, eram împreună cu toţii - pentru că locuiam şi lucram în acel loc, cînd ne vom despărţi totul se va transforma în amintire uşor nostalgică, nostalgie ce vine doar din simpla trecere a timpului. Cum să-ţi spun, relaţiile noastre, m-am gîndit mal tîrziu, semănau cu o frînghie de atîrnat rufe, udă în ploaie. în ultima vreme începuseră să se întîmple lucruri uşor deosebite, apăruseră nişte figuri noi prin birouri, se schimbaseră şoferii unora dintre cadrele de conducere, şi şoferii aceştia arătau puţin deosebit, erau tăcuţi, închişi şi te priveau cu ochi scrutători. Dar pe un mare şantier asemenea lucruri se mai întîmplă, mereu apar feţe noi,, şi de importanţa şi ţinuta specială a acelor feţe nu mi-am dat seama decît mai tîrziu, cu mult mai tîrziu. Chiar la biroul unde lucram eu venise cineva nou, o secretară, cu o înfăţişare care m-a izbit, avea nişte ochi extrem de clari şi de lucitori, pe care nu-i puteai uita uşor, din cauza privirii ascuţite şi dure, trădînd o totală neîncredere, un fel de a te fixa ca şi cum ţi-ar fi citit mereu, ceva pe faţă, privire ce m-a tulburat cu adevărat,
242
de aceea, după o zi sau două, înainte de a pleca de 'u birou, m-aim oprit lingă masa unde lucra concentrai.» şi conştiincioasă, şi am întrebat-o : „Spune-mi, te rog, unde ai lucrat înainte, de unde ai venit la noi ?“ Femeia şi-a ridicat ochii de pe hîrtii (ciudat, se uita peste nişte dosare de plan ce nu o interesau, ţinînd seama de munca ei), a ridicat din sprîncene, apoi am avut senzaţia .precisă că-şi stăpâneşte trăsăturile, le strînge energic ca să arate neschimbate şi impasibile şi, cu un ton puţin ascuţit In glas, care nu mi-a scăpat, a spus repede : „De la Bucureşti, am lucrat intr-un minister, tot ca secretară''. Era ceva grăbit în glasul ei, ca şi cum ar fi spus o lecţie învăţată pe de rost, nu avea nuanţa aceea calmă şi caldă a oricărei mărturisiri despre noi înşine. Am rklieat din. umeri şi am plecat şi n-am mai dat nici un fel de atenţie secretarei şi întîmplării, nici feţelor noi, nici şoferilor acestora ciudaţi, nici unei anumite agitaţii ascunse, cu prea mare aparenţă de calm.
Fusesem certat cîteva zile, dintr-un fleac, cu năbădăioasa şi capricioasa mea prietenă şi ne-am împăcat pur şi simplu reîntîlnindu-ne la cantină şi izbucnind în rîs, şi am hotărît că vrem să facem o escapadă la Bucureşti. Am obţinut fără nici o greutate nişte delegaţii şi am plecat împreună pentru trei zile. Delegaţia mi-a fost făcută de secretara cea nouă şi mai ciudată, care mi-a înmînat-o spunindu-mi, cu un zîmbet: „Drum bun şi spor la treabă, in ceea ce aveţi de făcut la Bucureşti". Deşi nu era treaba ei să ştie, poate pentru că aveam oroare de micile minciuni, i-am răspuns : „N-am nici un fel de treabă urgentă, am chef să plec puţin la Bucureşti". Femeia a zîmbit din nou şi, cu o Undă de ironie, cam neobişnuită pentru poziţia ei subalternă, mi-a spus : „A, nici un fel de treabă, doar aşa, în plimbare ? Atunci să vă urez plimbare plăcută." I-am mulţumit şi am plecat, gîndindu-mă că mă interesează ciudata noastră nouă secretară cu ochii reci şi ficşi, foarte clari şi luminoşi.
243
îmi aduc aminte de toate amănuntele acelei călătorii, mi le-am repetat de o mie de ori în minte, cu nostalgie, fiecare amănunt mi-a rămas bine întipărit, crescînd într-o semnificaţie nu tocmai clară, fleacurile devenind simboluri ale obişnuitului, ale plăcutului banal, cotidian. îmi amintesc de cei doi dorobanţi de piatră cu falnice mustăţi ce păzesc de decenii podul de la Cernavoda, pe lingă care am trecut de foarte multe ori, dar nu-i reţin decît aşa cum i-am văzut atunci, în acea lumină de vară, cu sentimentul precis al clipei, al veselei mele stări de spirit din acele momente, şi în amintirea mea au crescut şi s-au întunecat şi mai mult, acoperind cerul clar de după-amiază, intim legaţi de priveliştea înaltă de sub pod, de verdeaţa bălţii şi de un vapor ce trecea pe Dunăre, lăsînd în urma lui o dîră albă, spumoasă. Apoi la Bucureşti, de plimbarea mea într-o seară cu prietena mea de-atunci, de zilele următoare şi de plăcuta lor toriditate, de caldarîmul moale sub paşii noştri, de parcul prăfuit, cu fîntîni ţîşnitoare, obosite şi ele din cauza căldurii, şi de statuile cam groteşti, de două schifuri trecînd rapid pe lac, conduse de tineri cu mişcări vioaie, în contrast cu pustietatea şi moleşeala din jur. De gustul limonăzii încălzite, de îngheţatele pe băţ ce ni se topeau pe rnînă prelingîndu-ni-se lipicios pe degete. îmi amintesc de rîsul prietenei mele, lingă ceasul de la Universitate, de care îmi aduc aminte numai cum l-am văzut atunci. Era într-un fel un moment important, în acea zi prietena mea îmi plăcuse mai mult decît de obicei, credeam chiar că eram sincer îndrăgostit, mă aţîţa trupul ei elegant şi musculos, subţire de tinereţe, şi am cerut-o în căsătorie şi ea nu mi-a dat nici un răspuns vreme de mai multe ceasuri pînă am ajuns în faţa Universităţii, şi acolo s-a oprit, în mijlocul mulţimii de studenţi şi de fete tinere care se întîlneau în acea seară şi a unor provinciali şi mi-a spus : „da, accept“. „Ce accepţi ?“ am răspuns. „Cum ce ? Să mă mărit cu tine, şi încă foarte curînd/{ Atunci
244
i-am spus : „E un moment istoric", şi am privit ceasul, ern ora 10 fără 5 minute, seara, şi am rîs pentru că o clipă al îl. de importantă este de puţine ori marcată pînă la minut şi am imbrăţişat-o acolo pe stradă. îmi închipuiam că sînt foarte îndrăgostit şi am făcut în cele două zile care ne-au mai rămas o mulţime de planuri şi am cumpărat lucruri în comun, pentru prima dată, joc amuzant de care ea rîdea mai mult decît mine, care devenisem un ardelean serios şi domestic, aşa cum îmi este de fapt firea ce nu B-a putut dezvolta pe deplin la vremea sa. Seara ne-am dus la ,,Mon-Jardin“, restaurant foarte scump în acea perioadă, dar noi cîştigam bine pe şantiere, eram amîndoi ingineri şi eu aveam un post foarte bun, de conducere, şi tot felul de prime, am cheltuit în cinstea economiilor pe care urma să le facem în viitor, în viitorul nostru comun. M-am ameţit puţin din cauza stării mele de plăcută excitaţie şi a sentimentului de bărbăţie foarte plăcut şi am început să perorez puţin confuz, filozofic, îmi spuneam eu, iar Doina Muşatescu, aşa se chema logodnica mea^ rîdea şi se bucura că „are un bărbat atît de inteligent" şi nu era absolut deloc interesată de ce spuneam eu atunci, spuse care probabil nici nu erau interesante decît pentru că debitam lucruri mari cu uşurinţă, tocmai în acea împrejurare, şi era ultima dată în viaţa mea cînd îmi permiteam acest lucru.
Cînd ne-am întors, după trei zile, de la început am fost izbiţi de noua situaţie. Toate feţele oamenilor erau schimbate, ne întîlneam cu cunoscuţi care de-abia ne observau, se întîmplase ceva, evident, un lucru neobişnuit de grav, deşi obiectele erau toate la locurile lor, se auzea zgomotul lucrului deşi acesta era parcă puţin schimbat, sau aşa mi s-a părut mie. însă era ceva în atmosferă, o tensiune ce se manifesta în graba oamenilor şi mai ales în modul lor de a se evita, într-o întoarcere rapidă, prea rapidă a saluturilor, în faptul că nu se priveau în ochi ci pe furiş, ca şi cum toţi ar fi
fost vinovaţi de ceva, ar fi ştiut ceva ce noi ignoram, un secret ce pusese stăpînire pe toţi, unindu-i în ciuda faptului că păreau atît de despărţiţi şi singurateci fiecare. Numai noi doi, copleşiţi, nu ştiam nimic şi ignoranţa noastră ne deosebea de toţi şi ne făcea să ne strîngem unul în celălalt, nu pentru că eram proaspăt logodiţi, ci din cauza unui pericol ce se infiltrase pretutindeni, care ne solidariza. Străzile provizorii dintre barăci erau mai pustii ca vreodată, lumea se retrăsese undeva ca sub o ameninţare, mai ales în partea noastră de colonie, cu locuinţe ale inginerilor şi personalului de conducere.
Am condus-o pe Doina acasă, apoi âm alergat Ja birou, unde n-am găsit pe nimeni, totul era încuiat, pustiu şi parcă terminat, părăsit de oameni pe vecie. Un paznic dormita la intrare, stînd pe o bancă de lemn cu o ţigară ce i se stinsese, înnegrită la vîri, atîmîndu-i dintre degetele mari şi ostenite. M-a auzit bătînd la uşă şi şi-a înălţat privirea dar n-a dat nici un semn că m-ar recunoaşte, a rămas inert şi indiferent. Mă cunoştea doar şi atitudinea lui m-a mirat. L-am strigat :
—	Gribincea, ce stai aşa ? Vino şi-mi deschide, n-auzi !
S-a ridicat alene şi a venit la mine, dar la doi paşi
s-a oprit şi şi-a aprins mucul stins de ţigară.
—	Hai şi deschide, i-am ordonat răstit şi iritat, — şi mişcă mai repede, ce, dormi pe tine ? Nu mai vorbisem de mult aşa cu cineva, din armată, iar acolo era altceva.
Paznicul Gribincea s-a îndurat în sfîrşit să se apropie şi mi-a răspuns alene, lat, cu un accent puternic moldovenesc, pe care nu i-î observasem pînă atunci : „Şi vrai, omule ? Nu-s ore di lucru acu, n-ai şe căuta pi-aişLu „Cum, am urlat eu, eşti beat ? Ascultă, dacă mai vii vreodată beat la serviciu te dau pur şi simplu afară. Imediat. Deschide chiar acu uşa.“ „Da’ ai aprobare ? Să vii cu ea şi-ţi deschid, di şi să nu-ţi deschid. Eu aşa am ordin, da’ dacă se schimbă, atunci o fi bine. Eu n-am
246
nimic împotrivă.4* „Aprobare ?“ am spus eu. „D-ajxu cum, sigur că aprobare.Gribincea se îmblînzise puţin, tbrr rămăsese tot lent şi sceptic.
L-am lăsat fără să-i mai spun un cuvânt şi el a rămân în-faţa uşii în picioare şi a tuşit în urma mea, intr-un mod care m-a enervat. Se întâmplase ceva, nu era o simplă impresie. Am alergat la Doina şi am găsit-o stînd în pat, nedezbrăcată, cu bagajele făcute, cu capul sprijinit de perete. Nici măcar nu s-a mişcat cînd am intrat efu. „Ştii eeva ?“ am întrebat-o. Ea mi-a răspuns izbucnind brusc şi lipindu-se de mine : „Nu. Hai să plecăm. Să plecăm chiar acum.44 Am încercat s-o liniştesc şi am pornit amândoi spre casa unde ne întâlneam de obicei în fiecare seară cu amicii noştri, să discutăm şi să ascultăm muzică. Era un fel de grup de elită a locului, majoritatea dintre noi erau ingineri tineri, geologi, cu preocupări mai largi decât profesiunea. în seara aceea nu era nimeni acolo, am bătut la uşă, în tăcerea din jur, la o baracă învecinată s-a dat o perdea la o parte, apoi la alta sr-^a deschis şi s-a închis repede o uşă, un cap neidentificat a apărut şi a dispărut de acolo. Totul se deschidea şi se închidea rapid, eu băteam cu putere în uşă, mă simţeam privit, dar nu ştiam de cine, ca şi cum, deodată, în această colonie n-aş fi cunoscut pe nimeni, m-aş fi trezit într-un loc cu desăvârşire necunoscut. Doina se strîngea în mine şi-mi şoptea, „lasă, renunţă, hai să plecăm44-, dar eu mă încăpăţânasem şi, deşi nu auzisem nici un zgomot înăuntru, aveam certitudinea că este cineva acasă, simţeam parcă o răsuflare înăbuşită dincolo de pereţii subţiri ai barăcii. Nu voiam să plec în nici un chip, voiam să aflu cu orice preţ ce se întîmplă. De aceea am insistat, bătând cu pumnii în uşă, lovind-o cu piciorul, strigînd pe gazda noastră obişnuită, cu care eram prieteni. Nu mă „ înşelasem, pentru că după multă insistenţă, sau mi s-a părut mie, din cauza modificării noţiunii timpului, uşa
a fost deschisă şi prietenul nostru Constantinescu a apărut în prag. „A, voi eraţi, a spus el cu o voce moale şi ne-a invitat înăuntru. Va să zică v-aţi întors:“ L-am luat repede :
—	Spune-mi ce s-a întâmplat, ce se întîmplă aici ?
Constantinescu ne privi pe amîndoi, mutîndu-şi pri-
v virile de la unul la celălalt, apoi se duse şi mai controlă dacă a închis bine uşa.
—	Bine. Voi nu* ştiţi nimic. Să nu spuneţi că eu v-am spus, deşi veţi afla, se fac şedinţe. Dar nu eu v-am spus.
—	Bine, dar dacă tot se anunţă, dacă s-a comunicat ?
—	Da, dar eu nu vreau să am nici un amestec. Eu nu ştiu nimic,, nimic" precis. Contez pe prietenia voastră. De trei zile, imediat după ce aţi plecat voi, au început să se facă arestări, e arestată aproape toată conducerea tehnică. Se spune că au sabotat lucrările, că sînt agenţi ai nu ştiu cui. Lumea e întrebată, mă rog, se caută mărturisiri, eu nu ştiu. Poate că este aşa, ca s-a sabotat totul, că de aceea nu merg lucrurile. Nu ştiu, să mai vedem.
L-am* întrebat exact cine fusese arestat şi mi-a înşirat nume. Nu era credibil, dar nici nu puteai şti. în unele cazuri însă era absolut de necrezut, aş fi putut jura. M-am aşezat pe un scaun, fără putere. Constantinescu mi-a spus că de atunci, practic, s-a întrerupt lucrul, se ţin întruna şedinţe, se demască „atitudinea de gură~cască“, expresie care se folosea din iarnă. Toţi sînt obligaţi, mai ales personalul tehnic superior, să ia atitudine şi să ceară cea mai aspră pedeapsă, recunoscîn-du-şi vinovăţia de a nu-şi fi dat seama de la început. „Aşa că vezi, adăugă el, asta este.“ Nu-mi revenisem din mirare, din consternare, cînd am auzit paşi în faţa uşii, apoi nişte bătăi puternice. Erau mai mulţi oameni, bărbaţi desigur, paşi de o mare hotărîre şi dintr-o dată am încremenit toţi trei. Constantinescu se ridică primul, palid şi, cum îl priveam de jos, am avut dintr-o dată revelaţia unui om, cunoaşterea lui totală şi intimă, deşi îl ştiam
248
de cîţiva ani, eram destul de buni prieteni, era inteligent, vioi, curios, mai ales curios, cu o mare şi •degajată curiozitate intelectuală care îl făcuse să fie cumva inima cercului nostru, să venim la el şi să discutăm. Insă acum îl vedeam cu totul altfel, ca niciodată, şi mi se părea că-1 văd în adevărata sa înfăţişare, după ce toate cojile şi aparenţele, măştile lui de veselie şi inteligenţă căzuseră, după ce toate reacţiile lui obişnuite se desprinseseră de el ca nişte lucruri străine. Cum îl priveam acum, de jos, îi vedeam fruntea bombată şi descărnată, scheletul ei, şi pleoapele căzute, obrajii flasci, atîmînd la dreapta şi la stînga gurii prea moi, şi mai ales ciudata bombare a ochilor, perfecta lor lipsă de expresie, culoarea lor veştejită, nehotărîtă. Dacă 1-aş' fi văzut că-i este doar teamă, că s-a speriat, atunci aş fi pus totul pe seama unui moment, a acestei clipe tranzitorii, dar nu era spaimă ce vedeam, ci o dezgolire de toate expresiile, trăsăturile prea moi, fără nici o definiţie adevărată. Constatam că Radu Con-stantinescu, inginer în vîrstă de 33 de ani, specialist în hidraulică, meloman şi lector de filozofie şi de cărţi mai speciale, nu este de fapt nimic. Nu e decît o umbră, o foarte palidă umbră, un pretext de existenţă, şi acest lucra se vedea din nehotărîrea extremă a formelor lui, din faptul că nu se ridicase încă la stadiul de a fi ceva, oricum, oricînd. ll observam dincolo de clipa prezentă, dincolo de reacţia momentului, aşa cum nu-1 văzusem niciodată, şi ceea ce rămînea nu era nimic, doar o tentativă, o eboşă de om, o încercare nereuşită de a pătrunde în existenţă. Radu Con-stantineseu, inginer, era un fel de pretext, şi numele lui atîrna prin cameră ca şi corpul lui, ca şi faţa lui cu expresie nedefinită. Poate că nu e adevărat,, poate asemenea permanenţe nu există şi e o greşeală a noastră să sperăm că la momentele limită ale unui om avem extraordinara şansă să ne întllnim cu esenţa sa neschimbătoare, chiar dacă în unele cazuri ea nu este decît revelaţia acestei nehotărîri a fiinţei. De ce
2i9
oare judecăm oamenii în aceste condiţii, de ce în pericolul maxim, în timpul emoţiilor celor mari, am găsi pe cineva cu adevărat mai mult decît în banalele lui fapte de toate zilele ? Poate că nu sîntem niciodată nimic, ci doar ceea ce facem, întîlnirea dintre circumstanţe. Poate am fost şi sînt nedrept. însă atunci aşa l-am văzut, şi descoperirea m-a fascinat pînă la pierderea contactului cu realitatea prezentului, a acelei clipe şi a împrejurărilor destul -de grave în care mă găseam eu însumi. Sau chiar a fost un tertip folosit de mine atunci, pentru a evada din tensiune. Oricum; de atunci mereu caut o asemenea înfăţişare a oamenilor, într-un moment-cheie, deşi totul poate fi doar o simplă prejudecată, o dorinţă de a fugi din concretul unei situaţii în abstractul unui adevăr imaginat.
Cu figura sa nedefinită, păşind încet, parcă pe vîrfuri j Constantinescu s-a apropiat de uşă, a deschis-o încet şi a trecut într-un mic vestibul care dădea spre uşa de la intrare. Acolo s-a oprit din nou, apoi cu o voce moale; pe care nu i-o auzisem niciodată, o voce blîndă şi supusă, a întrebat : „Este cineva ? Este cineva acolo ?u Era şi o mirare mieroasă în glasul lui şi o imensă cantitate de ipocrizie, sau aşa mi s-a părut mie.
—	Da, deschideţi, s-a auzit râspunzînd o voce plină şi fermă ce răsuna mai tare şi mai hotărît prin uşi şi pereţi decît vocea gazdei mele.
Apoi s-a auzit cheia întoarsă cu grijă excesivă în uşă şi în sfîrşit s-a deschis uşa şi în vestibul au apărut doi bărbaţi care cu paşi siguri au intrat în cameră, trecînd pe lingă Constantinescu. S-au oprit drept în faţa mea şi eu m-am ridicat în picioare. Unul era înalt şi altul scurt, cel înalt avea nişte ochi viorii, care te izbeau în mijlocul feţei prea palide, cel scurt avea un aer agresiv poate şi din cauza unei buze tăiate, prost cusute.
—	Tovarăşul inginer Dunca, vă rog să veniţi cu noi, n-o să staţi mult, doar cîteva minute.
250
Nu-mi ieşisem încă din starea produsă do ciudata esenţializare a prietenului meu, de aceea nu eram prea tulburat şi m-am ridicat să plec fără nici un eu vuit. însă Doina s-a aşezat între noi, ca şi cum ar li vrut. să mă apere, şi i-a întrebat : „unde-1 duceţi ?“ Cel scurt i-a răspuns : „las’ că ştim noi44 şi a privit-o cu răulate Atunci a intervenit, cu ton calm, împăciuitor, cel înalt, şi cu trăsături palide şi obosite : ,.pînă la direcţie, domnişoară, pînă la direcţie44, „Bine, dar el n-a făcut nimici, a strigat Doina, neliniştită. Cel scurt a rîs, puţin batjocoritor, ca şi cum ideea că există oameni nevinovaţi i s-ar fi părut foarte caraghioasă, dacă nu cumva rezultatul unei rele-credinţe de care el nu se lasă înşelat. Cel înalt Insă a vorbit din nou, cu acelaşi glas îndepărtat, împăciuitor şi obosit : „Desigur, cine spune e-ar fi făcut ceva ? E vorba doar. de o simplă declaraţie.44 Doina nu se linişti nici atunci şi mi se adresă : ,,ai grijă, dovedeş-te-ie că nu eşti vinovat44. Apoi din nou se întoarse spre cei doi : „Pot să vin şi eu, pot depune o garanţie pentru el44, Era agitată, speriată însă şi ea, foarte schimbată, gata să mă apere, să peroreze, să dovedească, avea ceva de cloşcă, de mamă ce-şi apără puii, ochii îi străluceau de o ciudată excitaţie. Nu m-aş fi aşteptat la o asemenea reacţie din partea ei, în treacăt i-am observat şi ei 'schimbarea, mi se părea că intru într-o lume paralelă, unde oamenii se dezvăluie sau îşi dezvăluie ce şi-au ascuns în viaţa de fiecare zi, reducîndu-se la liniile lor esenţiale. Doina Muşatescu, proaspătă absolventă a' Institutului de construcţii din Bucureşti, în vîrstă de 25' de ani, superficială, alintată, sigură pe ea din cauza titlului şi tinereţii ei, devenea sub ochii mei fascinaţi dintr-o fată veselă şi alintată, cu silueta subţire, femeia-mamă, .apărîndu-şi tribul, încrezîndu-se mai mult în instinctul ei decît în falsa înţelepciune a bărbatului, gata să lupte pentru el, să-şi folosească întregul ei arsenal secret şi sigur, extinzînd. asupra lumii întregi bănuiala ei mereu
prezentă a pericolului general. Mişcat, am îmbrăţişat-o şi atunci am simţit-o fremătînd lîngă mine, cuprinzîn-du-mă cu o patimă şi cu o căldură pe care nu i le cunoşteam.
Numai pe drum m-am gîndit că se ştia unde sînt, că înseamnă că un ochi cercetător m-a urmărit tot timpul, înregistrîndu-mi orice mişcare, dar în loc să mă sperii am ridicat din umeri. M-a cuprins o ciudată stare de linişte şi împăcare, nu pentru că nimic nu mi s-ar putea întîmpla, ci pentru că nimic esenţial nu m-ar putea atinge. Am mers tăcut, între cei doi, şi ei tăcuţi, ca printr-un fel de tunel. Drumul nu avea determinări, nu observam amănunte, nu mă întîlneam cu nimeni pe care v să-l pot recunoaşte, capul mi-era gol de gînduri, nu mă gîndeam nici la ce trebuie să spun, nici la ce mă vor întreba eventual, eram cuprins doar de starea aceea liniştită, de împăcare şi aşteptare ca şi cum mi-aş fi rezervat toate forţele pentru confruntarea ce urma să vină şi nu voiam să cheltuiesc nimic. Ştiam întrucîtva această stare, o mai întîlnisem înainte de atacurile hotărîtoare de pe front, din serile în care aşteptam, în faţa unei table de şah, să fiu chemat la o misiune de noapte, să fac un zbor de recunoaştere sau de luptă cu mari pericole şi apoi suna un gong şi se auzea prin megafon o voce şi mă ridicam şi-mi puneam rapid hainele groase de piele, costumul de zbor, şi ieşeam afară, în frig, îndreptîndu-mă spre aparat, emoţia era toată întoarsă în sine, concentrată şi opacă pentru mine însumi.
Am fost izbit de lumina puternică a becurilor electrice fără abajur, din camera direcţiei amenajată pentru aceste discuţii, şi am realizat doar atunci că se întunecase, deşi drumul n-a fost lung, l-am străbătut în zece • minute. Cei doi s-au retras şi am rămas singur în birou' şi m-am aşezat pe un scaun, răbdător, cu mîinile pe genunchi. Nu venea nimeni, de undeva din apropiere se auzea zgomotul unei maşini de scris, s-a trîntit o uşă,
252
paşi pe coridor, apoi din nou numai maşina de scris la care lucra o profesionistă, auzeam ritmul terminării paginilor, mişcarea fusului, o scurtă pauză şi din nou bălaia regulată, ţăcănitul sigur şi rapid, clopoţelul de la capătul rîndului. în interiorul camerei tăcerea era aşa de mare încît auzeam mişcarea fibrelor de lemn din mobile, trosnetul timpului insesizabil care le modifica interior, ascuns de privirile noastre. Pe coridor am auzit paşi de femeie care s-au oprit în faţa uşii, o pauză şi apoi uşa s-a deschis încet şi am tresărit surprins. în prag a apărut ciudata secretară a serviciului nostru, cea venită cu puţine zile înainte de plecarea mea. M-a privit fără să spună nici un cuvînt, cu nişte ochi serioşi, gravi chiar, fără un zîmbet pe faţă, fără să-mi facă nici un semn de recunoaştere, ca şi cum i-aş fi fost perfect necunoscut. Sub greutatea privirii ei m-am ridicat şi atunci mi-a spus, cu un glas metalic, deosebit de cel pe care i-1 cunoşteam : „Poţi să stai josk‘. Apoi a închis uşa şi i-am auzit paşii îndepărtîndu-se pe coridor şi din nou în întreaga clădire nu răsuna decît maşina de scris. In ciuda acestei curioase vizite, m-am abţinut să fac vreo asociaţie, deşi era evident, încă o dată evident, că am fost sub supraveghere, dacă nu eu, în orice caz serviciul nostru. Feţele necunoscute de pe şantier, apărute cu cîtva timp înainte, căpătau înţeles, alt înţeles decît cel obişnuit, totul se lămurea ca o acţiune pregătită cu grijă dinainte. M-ăm aşezat însă comod în scaunul care scîrţîia sub mine şi am început să aştept cu calm, cu un calm şi mai mare şi încă mai concentrat. M-am gîndit numai : regie. Lăsat aici singur, tăcerea din jur, apoi venirea cin va care să mă facă să înţeleg că am fost sub supraveghere, comportamentul ei ciudat, privirea grea şi evaluatoare. Eu însă îmi refuzam grijile şi asociaţiile, evitam spaimele, nu-mi era frică, nu extin-deam, nu generalizam, nu mă întrebam de rostul meu aici. Aşteptam, doar, întreaga mea activitate se redusese doar la această încăpăţînată aşteptare, fără reprezentări,
253
dar cu un început de atitudine. Cum nu mă .ştiam vinovat cu nimic şi credeam chiar că sînt un om util şi capabil de muncă, dovedind acest lucru, mu aveam 6 atitudine ostilă faţă de organele de stat. Ştiam de existenţa lor, dar nu mă gîndeam la ei, nu le acordam o exagerată importanţă, îi vedeam limitaţi în sectorul lor necesar care nu mă privea. însă regia aceasta îmi crease o undă de iritare, mă simţeam manipulat şi mă opuneam. într-un tîrziu m-am uitat la ceasul de la mină şi am văzut că era 10 seara, un calcul simplu îmi arăta că stăteam aşa de mai bine de două ore, însă eram hotărît să aştept oricît fără să-mi pierd răbdarea. Războiul începuse înainte de a fi fost declarat, eram sub presiunea psihică şi mă împotriveam. Nervii nu trebuiau să-mi cedeze, începusem o luptă fără să ştiu de ce şi împotriva cui, o luptă abstractă, în gol, neavînd să apăr nimic, decît poate dreptul meu la un alt tratament. Nu f usesem învinuit de nimic, războiul era de-a baba-oarba.
Maşina de scris se auzea mereu şi-mi umplea Întregul meu spaţiu de răbdare, care trebuia să capete oricum o formă. împotrivirea se popula din cînd în cind cu zgomote şi mai îndepărtate, un huruit de tren, fluieratul unui impiegat, trecerea vibrantă a cîte unui camion pe şosea.'Mai trecu o oră şi nu veni nimeni, începusem să-mi dau seama de lumina puternică şi obositoare a becului, de căldura lui. însă răbdarea mea a fost aceeaşi încă o oră, şi apoi încă o oră, pînă ce în sfîrşit s-au auzit paşi pe coridor şi uşa s-a deschis cu hotărîrea cuiva care vrea să intre. Am rămas nemişcat pe scaun şi bărbatul care a intrat s-a îndreptat spre mine şi mi-a întins mina.. De-abia atunci m-am ridicat şi i-am strîns-o, dar în cîteva secunde ne măsurasem unul pe celălalt, ca nişte adversari, deşi el se arăta afabil, ca şi cum n-ar fi ştiut că stau aici de mai bine de patru ore, înţepenit pe scaun. Era înalt, bine legat, dar subţire, cu o faţă roşcovană, puţin pistruiată şi cu un zîmbet politicos şi puţin obosit.
254
—	Mi se pare c-aţi aşteptat puţin, îmi pare foarte rău, dar eram plecat şi nu m~a anunţat nimeni. însă terminăm foarte repede, e vorba de o simplă declaraţie.
Eu am tăcut şi m-am aşezat pe scaun, el a trecut în spatele. biroului, a scos o foaie de hîrtie dintr-un sertar şi a aşezat-o pe masă.
—	încă o dată, îmi pare foarte rău, însă ce să- i facem, cu treburile, pînă ce lămurim pe deplin afacerea asta. De lămurit este pe deplin lămurită, au mai rămas doar eîteva detalii. Apoi, privind în jur, exclamă : Şi uite, nici măcar nu s-au gîndit să vă dea ceva de citit, oricum, trece mai uşor timpul.
Eu am continuat să tac şi să-l privesc. El îmi aruncă o privire scurtă, furişată, mai puţin afabilă decît privirea lui dinainte şi apoi zîmbi :
—	Ştiţi desigur despre ce este vorba ?
—	Nu. Nu ştiu.
—	Nici măcar nu bănuiţi ?
—	Nu, nici măcar nu bănuiesc.
—	Aţi auzit desigur ce s-a întîmplat în ultima vreme aici, aţi fost informat după ce v-aţi întors ?
—	Foarte vag. Nu pot afirma că ştiu.
—	Bine. Atunci o să vă spun eu. Am descoperit pe acest şantier o vastă acţiune de sabotaj, cu reţele întinse, care tindea să paralizeze lucrările şi să compromită însăşi ideea. Desigur că dumneavoastră ştiaţi sau nu, să zicem bănuiaţi acest lucru. Vi s-au părut nişte lucruri ciudate, v-aţi pus nişte întrebări, insă nu v-aţi dus gîndurile pînă la capăt.
—	Nu. Nu mi-a trecut aşa ceva prin minte. Niciodată.
—	Cum se poate, tovarăşe inginer ? Noi ştim că dumneavoastră sînteţi un om capabil şi cinstit. Chiar nu v-aţi întrebat deloc de ce nu prea merg lucrurile ?
~ Nu, nu m-am întrebat. în mare măsură ştiam.
—	Deci recunoaşteţi că ştiaţi. Tocmai despic asta e vorba.
I-am spus care credeam eu că sînt cauzele reale, m~a contrazis şi în sfîrşit, la capătul discuţiei, m-a lămurit ce se cerea de la mine. Nn eram’acuzat, ci trebuia să fiu martor, să depun că observasem unele aspecte ale acţiunii de sabotaj, mi se oferea chiar o scuză de ce n-am atras atenţia, n-am denunţat, nu înţelesesem toate implicaţiile. Am refuzat net. Toate acuzaţiile erau făcute inabil, nici pentru o singură clipă n-am crezut că s-ar putea să aibă dreptate pentru că nimic măcar nu încerca să dea impresia că ar căuta adevărul, că un fapt nou ar fi putut să-i schimbe concluziile şi convingerile, dacă le putem numi aşa. Era o anchetă închisă, în care se pornea de la concluzii şi se încerca să se demonstreze adevărul lor, cu orice preţ.
Am fost lăsat să plec, după mai bine de două ore, şi a doua zi am fost chemat din nou, apoi încă o dată în cealaltă zi. I-am spus în sfîrşit :
—	Bine, dar dacă sînteţi absolut convins şi aveţi probe că e vorba de o acţiune de sabotare, de ce nu vreţi să aduceţi acele probe şi acei martori în instanţă şi vreţi să mă aduceţi pe mine, care nu ştiu nimic ?
—	Pentru că nu vrem să ne descoperim mijloacele şi oamenii prin care am ajuns să cunoaştem adevărul.
—	Dumneavoastră nu credeţi că şi eu fac parte din aceeaşi tabără, doar sîntem membrii aceluiaşi partid !
Nu-mi răspunse nimic, dădu numai din umeri şi-mi spuse după un timp : „Cerîndu-vă să faceţi cum vi se spune, vrem tocmai să vă verificăm dacă sîntem cu adevărat pe aceleaşi poziţii. Arătaţi că aveţi încredere ~în noi şi atunci ne vom convinge.44
Am refuzat şi mi s-a dat timp de gîndire trei zile, cu o 'uşoară ameninţare în ton. De-abia atunci, în acel răgaz, m-am dezmeticit, şi nu judecind lucrurile. Atitudinea celorlalţi se schimbase faţă de mine. Mă evitau în mod evident, eram şi eu „implicat*, toate relaţiile dintre oameni
. 256
se schimbaseră în mod vizibil. Întîi, nimeni nu discuta cea mai importantă problemă, aceea care-i frămînta pe toţi, nimeni nu-şi exprima nici o opinie. Cel mai important eveniment din viaţa şantierului, cu implicaţii pentru viaţa şi onoarea unor prieteni şi colegi, a zeci de oameni, era înlăturat din discuţie. Dacă se discuta într-un grup, atunci subiectele erau în mod deliberat banale, dintre cele riepericuloase. Toate problemele şantierului, nu numai cele legate nemijlocit de procesul care se pregătea, erau ocolite cu grijă pentru că puteau fi interpretate. Apăruse un pericol dintre cele mai mari, un anumit dezinteres faţă de treburile publice, o scădere a participării active şi conştiente. Fiecare făcea exact ce trebuia să facă şi nimic altceva. însă toate aceste constatări, atunci, le simţeam, dar ele existau doar în al doilea plan. în primul plan era atitudinea colegilor şi prietenilor mei faţă de mine, dorinţa de a nu se compromite pînă ce lucrurile nu vor fi lămurite, cum îmi explicase Radu Constanti-nescu. Doar două discuţii au fost mai importante pentru mine atunci.
La început Doina părea neînfricată, sau chiar era, în prima seară m-a aşteptat pînă tîrziu. după ora unu noaptea, cînd m-am întors, şi niciodată n-am avut impresia că mă iubeşte mai mult decît în acele clipe. M-am dus direct la ea, încă sub impresia discuţiei pe care o avusesem, şi am gasit-o îmbrăcată, stînd lingă geam, pe întuneric, şi aşteptîndu-mă, recunoscîndu-mi paşii şi aler-gînd să-mi deschidă uşa. M-a îmbrăţişat aşa, pe întuneric, şi nu i-am văzut din faţă decît strălucirea deosebită a ochilor şi i-am simţit corpul cald şi mîinile foarte reci atingîndu-mi faţa şi apoi trăgîndu-mă înspre ea, lipin-du-se strîns de mine ca niciodată, ca şi cum ar fi vrut ' să alunge orice distanţă, înglobîndu-mă protector şi în acelaşi timp cerîndu-mi protecţie, slabă şi tare totodată, uitîndu-se pe sine şi afirmîndu-se mai mult ca oricînd. Nu-i desluşeam trăsăturile şi din nou mi se părea că
257
o cuprind esenţializată, parte din lumea aceea dublă, paralelă cu cea reală, unde mă mişcăm în ultimele ore şi unde oamenii îşi pierdeau trăsăturile accidentale.
Mă simţeam foarte bine şi la început nici n-a vrut să-i povestesc nimic, ci doar îmi şoptea „te-ai întors, ee bine-mi pare că te-ai întors, ce bine-mi pare“. De-abia mai tîrziu i-am spus, şi din nou m-a îmbrăţişat* apoi mi-a aşezat masa să mănînc, fără nici un comentariu.
Numai după două zile s-a schimbat -şi am avut o adevărată discuţie, pregătită de ea cu grijă, după ce m-a liniştit şi, prin o mulţime de gesturi, mi-a arătat devotamentul ei. Insă vedeam că pregăteşte ceva, plutea ceva în atmosferă, avea un aer mai puţin pierdut, ca şi cum ar fi ajuns la o importantă decizie, şi ajunsese chiar la o hotărîre. în acelaşi timp nu-şi putea reprima cu totul* tocmai prin graba şi agilitatea cu care se mişca, urma unui sentiment de vină, ca şi cum ar fi ascuns ceva. Mereu amîna, o surprindeam privindu-mă într-un anumit fel cînd n-o observam, pregătea mereu, cu grijă, folosind toate tacticile, momentul confruntării, atunci cînd va putea avea maximum de eficienţă ca să o ducă la victorie. Şi momentul a fost ales cînd mi-am aprins ţigara de după-masă, mai destins puţin şi mai liniştit, aşa cum puteam fi în acele zile. S-a aşezat lîngă mine, atingîndu-mă abia perceptibil, învăluindu-mă în aroma trupului ei îmbrăcat aproape festiv într-o rochie foarte subţire ce-i desena, dezvăluindu-i-le, formele corpului.
—	Spune-mi, mă iubeşti ?
N-am spus nimic, m-am mărginit să zîmbesc şi să dau din cap, apropiindu-mă şi' mai mult de ea şi apoi cuprinzind-o cu braţul după umerii mici şi rotunzi.
—	N-ai să renunţi la mine, nu-f aşa ? Nu te-ai răz-gîndit ?
■— La ce să mă răzgîndesc ? am întrebat-o cu falsă mirare.
—	La planurile noastre, la căsătoria noastră apropiată.
—	Nu. Sînt mai botărît ca oricînd.
—	Atunci să nu faci o prostie. Te implor, pentru mine te implor să nu faci o prostie, să nu periclitezi totul. Să nu te lupţi, cavalerul meu, cu morile de vînt, te rog. Trebuie să te lupţi pentru noi, să fim împreună, nimic să nu ne despartă. Promite-mi că n-ai să faci nici o prostie. Nimic nu se poate schimba.
Am întrebat-o atunci să-mi spună exact ee aştepta să fac.
—	Mi-e frică. Mi~e frică de tine, mi-a spus. Mi-e teamă că nu-ţi .dai seama de adevăr şi intri într-un mare pericol, într-un foarte mare pericol. Spune ce vor ei, dă-ţi seama că nu te poţi împotrivi, că totul este ho-tărît şi nu te lăsa pradă unui eroism inutil.
Am întrebat-o cum poate să-mi dea un asemenea sfat, cum ar putea şă stea lingă mine dacă aş minţi într-o ocazie atît de gravă, luînd o hotărîre necinstită, care ar putea să trimită alţi oameni la moarte, să-i nenorocească. „Ai accepta să stai în casă, să împărţi masa şi patul cu un bărbat care indirect este vinovat de crimă ?“
—	Cum îţi în'chipui, a strigat, cum îţi închipui că tu hotărăşti, că din cauza ta şi a hotărîrii tale, a ceea ce vei spune tu ! Nu vezi că totul este hotărît încă de pe acum, că tu nu eşti decît o unealtă şi vor găsi alta ? Cum poţi fi aşa de naiv şi să crezi, măcar o singură clipă, că tu ai vreo importanţă. Nu poţi decît să te distrugi şi pe tine şi pe mine, gratuit, fără să schimbi nimic, absolut nimic.
—	Bine, dar nu-ţi dai seama că m-aş distruge şi dacă aş accepta, că n-aş avea niciodată, niciodată de acum înainte linişte, că n-aş putea privi lumea în ochi ? Şi, mai ales, mi-aş pierde încrederea în tot, pe cînd neaccep-tînd poate reuşesc să evit ceva, să repar un rău, un foarte mare rău. Cum aş putea supravieţui, ca o cîrtiţă, săpînd în pămînt ? Fără să privesc în sus, condamnîndu-mă la o viaţă larvară ? Mai bine mă distrug singur, cu voia mea, pentru că aşa am vrut şi am crezut eu.
259
—	Şi de unde ştii că n-au dreptate, că n-a fost cu adevărat un sabotaj, că n-au vrut să împiedice să se facă lucrarea aceasta ?
—	Tu crezi ? i-am răspuns.
—	Nu ştiu. De unde pot să ştiu ? Ei au mijloace să ştie mai bine, eu nu-mi închipui despre mine că sînt mai mult deeît sînt şi mai ales nu cred c-aş putea schimba ceva. Ştiu care este locul meu în lume şi că acest loc este mic, neînsemnat. Nu pot crede că aş fi în stare să isalvez pe alţii. Vreau să mă salvez pe mine şi pe tine.
—	Nu. Ştii foarte bine că nu e adevărat, că se caută un ţap ispăşitor, doar şi tu eşti tehnician, eşti inginer. Şi chiar dacă ar fi aşa, eu nu ştiu şi nu pot depune mărturie. Şi nu ştiu alt rost în lume deeît acesta. Apoi, să nu uităm, eu am pornit să schimb lumea, o întreagă lume, eu împreună cu alţii, şi nu mă pot împăca ad-miţînd ideea, aşa cum spui tu, că nu pot schimba nimic, că ei, cine or fi acei ei, singuri, şţiu şi pot tot. Eu am învăţat să spun noi şi nu ei. Ei spun numai acei care nu vor să aibă nimic comun cu această schimbare.
Doina s-a ridicat de lîngă mine şi m-a privit cu o ferocitate pe care din nou nu i-o cunoşteam, se înroşise toată, ochii îi luceau ca şi cum ar fi fost fanatica unui adevăr şi nu avocata unui neadevăr. Poate că era cu adevărat purtătoarea unui adevăr străvechi, a unui mare adevăr, ce-i fusese strecurat în minte odată cu primele noţiuni ale lumii, odată cu frica de pedeapsă şi cu noţiunea impusă încetul cu încetul, din frageda copilărie, că fiecare dintre noi are un loc în lume, un loc ce i-a fost hărăzit de la început, că binele şi adevărul este să se conformeze acestui loc, tot atît de sigur şi nemişcător ca şi al stelelor din cer sau al mişcării solemne a anotimpurilor. Nu era numai frică şi laşitate, ci noţiunea însăşi a fricii transformată într-un mare adevăr şi înţelepciune de viaţă, care trebuie să guverneze toate
200
existenţele. Argumentele ei erau străvechi, ale mumelor şi bunicelor şi îndepărtatelor ei strămoaşe, care au supravieţuit şi au ajuns să aibă urmaşi, pînă la ea, prin mii de piedici şi pericole şi vicisitudini istorice, supunîndu-sc marelui concept al fricii ee se înălţa solemnă şi impersonală deasupra capetelor tuturor, ca regulă de viaţă superioară, animînd pietrele şi plantele şi animalele, ca şi oamenii. Existenţa unor ei, nenumiţi, undeva sus, a celor ce ştiu şi nu trebuie să dea socoteală, fie ei oameni sau forţe obscure, nu era nimic nou pentru ea, ci doar o confirmare. Lumea se întorcea în cercul precis dar misterios al unui destin, printr-un act arbitrar destinul era reintrodus în istorie. Nu-mi dădeam încă bine seama de asta, doar vag am avut, poate, iluzia confirmată în gîndurile mele ulterioare, în singurătate, a unui cer1 imens şi îndepărtat, undeva la marginea unei vaste mări, văzut ca o realitate fizică şi copleşitoare. Eu stau la acest mal necunoscut, şi din orizont ţîşnesc una după alta cîrduri de păsări marine, neprecizate, mari şi ele, ce despică aerul, îndepărtîndu-se într-o direcţie necunoscută. Imaginea mi-a trecut prin minte doar o singură, clipă şi nici nu sînt cumva sigur că mi-a trecut atunci şi nu mult mai. tîrziu, doar acum cîteva zile cînd am venit aici. Atunci doar nu m-am mirat cînd am auzit-o spunîndu-mi, cu hotărâre nestrămutată în glas :
— Vrei să te distrugi şi să mă distrugi şi pe mine. Rostul nostru este altul, restul sînt vorbe, numai vorbe şi excesivă încredere în sine. Să trăim unul pentru altul, să muncim cinstit, să facem copii, să fim fericiţi, fericirea noastră solidă şi adevăraţă.
După aceea a plîns, convinsă că a pierdut şi nu m-a convins, şi m-a îmbrăţişat din nou, altfel decît pînă atunci, căinîndu-mă ca pe un mort. Din noua ei dragoste disperată se desprindea hotărîrea pe care o luase de a nu mă urma pe drumul meu, de a despărţi vieţile noastre aşa cum s-a şi întîmplat, fiecare din noi înseri-
indu-ne pe alte orbite, întîlnite accidental. A stins după aceea lumina şi am avut certitudinea^că totul s-a terminat şi că ea celebrează, pentru o ultimă oară, această intîlnire pur întâmplătoare ce fusese spulberată. Devenisem poate pentru ea un moment de libertate după care avea să-şi urmeze drumul. După întoarcerea mea n-am văzut-o decît o singură dată, întîmplător, conversaţia nu s-a legat, ea devenise ceea ce promitea să fie, o femeie cam trupeşă deja, îngrijit dar nu bine îmbrăcată, ambiţioasă în limite normale, reuşind ce-şi propunea pentru că nu-şi propunea niciodată mult. între noi se strecurase o jenă, dar şi nostalgia unei amintiri pe care a vrut s-o rezerve propunîndu-mi o nouă intîlnire, de data asta tainică, la care eu nu m-am dus.
însă această discuţie era firească şi însemna şi o reacţie de apj££re. Ea nu m-a convins întru totul de implicaţiile situaţiei în care mă aflam şi mai speram încă într-o îndreptare, continuam să mă gîndesc. ca prin vis la hotărîrea mea gata luată, deşi în fiecare zi, vreme doar de cîteva zile, eram chemat şi aveam lungi discuţii cu nişte oameni obosiţi ce voiau să mă convingă şi adeseori mă ameninţau.
într-una~dîn seri însă, ultima mea seară, m-am întâlnit cu prietenul meu, mai degrabă colegul meu, inginerul Mateescu. Făceam parte din acelaşi cerc, deşi era un musafir mai rar, mai reţinut, asculta muzică şi plasa cîte o replică, apoi dispărea dintre noi zile întregi. Părea singuratec deşi nu era, retras, dar îi plăcea să fie admirat de către noi ceilalţi. îmi era puţin antipatică faţa lui rotundă şi grăsoasă, o anumită onctuozitate ce se transforma uneori în brutalitate, atunci cînd nu te aşteptai. însă aveam lecturi comune, interesele sale depăşeau cu mult pe ale celorlalţi colegi de-ai noştri. Spre deosebire de mulţi dintre ei, pentru care o probă supremă de intelectualitate era Contrapunct a] lui Hux-ley, Mateescu avea gustul lecturilor solide, din clasici,
262
citiţi organic, unii legaţi de alţii, ca şi o predilecţie pentru lecturile mai abstracte sau de istorie. Era un bun cunoscător al istoricilor latini, un amator cu plăcerea stilului exact şi înalt al lui Tacitus. Numai o prietene de-a noastră, ziaristă entuziastă, mică, neagră şi vioaie, în etern conflict cu lumea, ce aluneca detaşată pe c masă fluidă de umor, mi-a zis într-o zi după ce ne zdrobise Mateescu prin exactitatea informaţiei sale : „Dă-1 în mă-sa, pentru el cultura e o formă de dispreţ''.
Mai ne lega un lucru, nişte reflexe comune de dincolo de voinţa noastră, convenţii plăcute şi riguroase ce se puteau defini prin grija de a nu deranja pe ceilalţi prin prezenţa noastră prea impusă, reflexe şi convenţii ce veneau din faptul că ne născusem în medii foarte apropiate, Ar f.i trebuit să fim foarte buni prieteni, dar tocmai asemănările noastre de fundal puneau în evidenţă deosebirile care ne despărţeau irevocabil.
în ultimele zile nu l-am întîlnit, nu lucram împreună, nu ştiam dacă mă evită sau nu, însă, cum mă aşteptam la rezerva tuturor, am încercat să trec pe lingă el aproape neobservat. Spre marea mea surprindere, "atunci spre plăcuta mea surprindere, m-a oprit.
—■ Te grăbeşti ? m-a întrebat, i-am spus că nu în mod deosebit şi am acceptat invitaţia lui la o plimbare, nu m-am mirat că a trecut pe cîmp, în spatele unor barăci, am mers în tăcere, depărtîndu-ne de locurile unde am fi putut întîlni oameni. Eram departe, pe cîmp, nu schimbasem nici un cuvînt, întîlnirea noastră căpăta un aer misterios. M-a invitat să mă aşez pe marginea, unei rîpe pietroase, la aproape doi kilometri de colonie în plină pustietate. Era un loc retras şi adăpostit, de unde nu se vedeau luminile şantierului decît proiectate pe cer şi zgomotele erau stranii, înfundate şi de nicăieri. Nu m-am putut opri să nu-i spun :
— Ai creat o atmosferă de mister teatral aducîn-du-mă aici.
263
—	Nu crezi că e potrivită ?
—	Poate, dar nu aşa. Mai dură şi mai la lumină.
—	Să lăsăm asta. Ştiu ce ţi se întâmplă. Ce-ai hotă-rît să faci ?
—	Să spun în orice caz adevărul.
Mateescu rîse :
—	Care adevăr ?
—	Singurul. Pe care-1 ştii şi tu.
—	Frumos, foarte frumos, te-ai hotărît deci să apuci
calea martiriului pentru dreptate. Pentru dreptate şi adevăr.	/
—	Dacă vrei, poate fi adevărat. Sper că se va aranja însă totul.
—	A, nu. Dacă te sacrifici, încearcă măcar s-o faci lucid, să nu aştepţi nici un fel de minime, să nu crezi că în ultimul moment va interveni ceva sau cineva, ca într-o piesă de curte, şi adevărul va fi restabilit cu regrete, iar campionii lui vor primi felicitări în ovaţiile oamenilor cinstiţi şi cumsecade de pretutindeni, care nu aşteaptă decît această restabilire a frumosului adevăr. Nu acum, în nici un caz. Aici, dragul meu, nu e potrivit să-ţi faci iluzii. Se joacă foarte tare. Dur, tai'e şi eficient. Doar nu-ţi închipui că se caută vreun adevăr. Doar ştii de ce se face toată chestia asta.
—	Tocmai că asta nu ştiu, nu înţeleg şi încerc să înţeleg.
—	Atunci, dacă nu înţelegi de ce, vrei să te sacrifici pentru o simplă eroare ? Deşi, poate ai dreptate. Contrar unor păreri foarte răspîndite, sacrificiile nu se fac din luciditate, ci din ignoranţă. E un fel de preţ superior al cunoaşterii, care se înfăptuieşte degeaba, cînd nu mai există subiect cunoscător.
Discuţiile teoretice mă dezgustau în asemenea moment, Mateescu îmi devenise brusc mai antipatic ea niciodată şi am luat un aer 'posomorit. Mateescu mi mă ve-
264
dea, dar cred că a simţit, sau şi-a dat seama că fusese ridicol şi a schimbat brusc tonul :
„Să lăsăm joaca, a spus. Dacă vrei un sfat, nu te sinucide inutil. Pentru că, dacă te opui, sigur te -sinucizi, nu te vor ierta. îţi dai seama, sper, de ce se întîmplă totul. Dacă ai iluzii, ascultă-mi interpretarea. Condamnarea este sigură şi face parte, aş zice, din ordinea necesară a lucrurilor, a unor asemenea mari tulburări sociale, în timpul cărora am avut nefericirea, poate fascinantă, să ne fi născut. îţi dai seama, se realizează cîteva lucruri dintr-o lovitură. Întîi se lichidează nişte adversari potenţiali, apoi inhibă şi înfricoşează pe alţi adversari potenţiali. Pe mine, de pildă, dacă mi-aş fi pus în gînd să mă opun vreodată. Numai că eu nu mi-am pus în gînd ceea ce ei totuşi n-au de unde şti. în acelaşi timp, explică nişte insuccese nu prin natura începutului, sau prin proastă organizare, sau prin neputinţă, ci prin acţiunea unor forţe potrivnice, descoperite şi zdrobite acum. Ceea ce va crea o atmosferă de frică. Nimeni nu va îndrăzni de acum să spună că un lucru e greu sau imposibil, ci vor lucra în tăcere şi, mai mult, mereu cu conştiinţa vinovăţiei. în sfîrşit, last but not leasty vor fi numai victime, cîteva, dar şi martori, adică oameni implicaţi, de care nu se vor mai teme vreodată. Ca tine de pildă, implicat, dacă vei fi compromis, deci pe vecie inofensiv/4
Mateescu tăcu, aşteptîndu-mi replica. Tăceam, îngrozit, fiindu-mi frică aproape să mă gîndesc. Pentru că, totuşi, de ce o făceau ? în faţa mea se vedea doar marginea abruptă a rîpei pietroase, era un loc dosnic şi fără perspectivă. Alături, capul lui Mateescu, de-abia bănuit, rotund, mare, acoperit de un păr negru şi aspru, tăiat foarte scurt, forma craniului i se vedea ca un berbece solid, în frunte părul îi era ridicat. Luă o piatră şi o aruncă în rîpă, piatra antrenă şi altele, zgomotul de ros-
265
togoliş se înfundă în adînc, sub picioarele noastre, mă apucase aproape o frică superstiţioasă care mă paraliza.
După încă un minut sau două de tăcere, Mateescu continuă, cu un glas puţin schimbat:
„Aceasta, la o analiză sumară, vizînd numai primul strat al faptelor. Privind mai adînc, în stratul mai profund şi adevărat, întreaga acţiune mi se pare superior firească. O mare răsturnare socială descompune ordinea şi ierarhia şi aceasta nu poate fi restabilită decît prin mijloace neobişnuite, deosebit de drastice, generalizate-, care să disemineze teama, o teamă nu pentru răspunderea reală, dar şi pentru cea posibilă. Trăim un moment cînd pentru un timp totul pare posibil. Acum vine, cu o forţă egală, demonstraţia limitelor. Societatea se restructurează, se restabileşte ordinea, o ordine care trece prin momentul de panică. Apoi din teamă va apărea respectul şi din respect se va naşte, e numai un pas, un fel de dragoste, fericirea de a primi un zîmbet sau o lovitură peste spate, încurajatoare, din partea unui părinte sever. Ascultă, Duhca, înţelege-mă, într-un fel e frumos. Se restabileşte autoritatea paternă, ne transformăm într-o nouă familie cu noi întemeietori, iar noi vom fi fiii blînzi, sperînd, de-abia sperînd la o fărîmitură de moştenire. Tulbureala se termină şi apare structura, cristalul, forma. Haosul devine cosmos, sub ochii noştri, dur, nemilos, aşa cum a trebuit să fi fost şi creaţi unea dintîi, dacă a existat vreodată. Nu vom mai fi copiii risipiţi şi risipitori. De o parte va fi raiul şi de alta iadul. Tu, dragul meu, ai ajuns, înaintea mea, la momentul alegerii. Te invidiez. Dacă accepţi, eşti sigur prin fapta, nu prin declaraţiile tale. Mai sigur decît printr-un act, deci tot o faptă, însă eroică. Pentru că de eroism ne putem dezice, în orice clipă ne putem dezice. Oricine are dreptul să strige : eu nu mai vreau să fiu erou, mă dezic de sacrificiile mele, de tot ce am făcut măreţ. Dar nu şi de ruşine. Ruşinea se lipeşte de noi, nu putem renunţa.
266
ea este adevărata fixare. Şi din acest moment Ionic milo devin deschise. Eu n-aş ezita nici o singură clipii, iun o singură clipă. Şi nu din dorinţa ieftină de parvenire, mi, ci din marele sentiment de siguranţă pe caro ţi-l clA ierarhia,, din sentimentul de paternitate. Dc la !m<* decurge lumea, a fi sus înseamnă să fii un întemeietor, sau cineva solid înfiripat în şirul întemeierilor. N-aş refuza această şansă pentru nişte meschine scrupule mo rale, bazate pe un adevăr incert şi fără consecinţe. Adevărurile sînt importante numai dacă au consecinţe, ţi acest adevăr special, adevăr istoric, mai important dccit nişte banale fapte, naşte vaste consecinţe, întemeiază o mitologie. Totul are caracter de mitologie, pînă şi exorcismul, spălarea greutăţilor, a unor păcate şi insuficienţe, prin victime. Tu vei contribui, ţi s-a deschis posibilitatea, să pui o cărămidă la zidirea nevestei lui Manolo în această construcţie, mă refer la construcţia abstractă. Să nu eziţi. Eu va trebui să-mi fac drum mai greu, mult mai greu.“
Mateescu tăcu din nou şi pe mine mă cuprinse spaima, mai ales pentru că tăcerea lui fu curmată de un rîs încetişor, satisfăcut, care crescu mai tîrziu. Se zgîlţîia de rîs şi apoi mă lovi peste umăr şi continuă, cu un ton scăzut :
„Aşa s-a întîmplat. Totdeauna, aşa s-au făcut piramidele. Geniile răului au fost învinse prin sacrificii umane. Uneori mă furişez să văd coloanele. venind de la muncă şi mă gîndesc, aşa a fost totdeauna, totdeauna. Acestea sînt sacrificiile începutului. în lumina amurgului stau şi văd cum se tîrăsc şi mă gîndesc : fac la fel, dar îngroapă totodată şi neghiobul lor vis egalitar. Ştiu, îmi vei spune, îmi vei striga : acolo sînt rudele tale, fraţii tăi, verii tăi de sînge, tîrînd roabe cu pietriş, sfîşiindu-şi mîinile în pietre ascuţite. Ei şi ! Istoria este aspră, şi cu ei, gata. însă totul se va reface, cu acei care pot sa reziste. Să nu ref uzi, să nu te sinucizi ca un prost. “
267
Il uram pe Mateescu, pe el şi visul lui de autoritate paternă, de ordine şi ierarhie cruntă, gîndirea lui cu adevărat de dreapta. însă eu eram aici nu să mă desfăt cu formarea unei ierarhii, ci pentru că fugisem de una, şi pe atunci nici măcar nu-mi dădeam seama de acest lucru cu destulă claritate, nu-1 contemplam, ci îl simţeam cu toată fiinţa. In sinea mea mă opuneam bătrînului, şefului clanului, şi din nou, ca odinioară în copilărie, am să-ţi povestesc poate odată, din atlasul cu păsări, vulturii acvatici ameninţau să se ridice. Şi ştiam că el face parte dintre adversarii cei mai periculoşi, nu cei ce uneltesc împotriva şansei unei lumi noi, ci mult mai grav, vor să-i schimbe, acteptînd-o fals, doar micul semn din faţă, plusul în minus. Şi era fundamental fals, pentru că nu era vorba de nici o piramidă mortuară, ci de o nouă civilizaţie, în opoziţie cu cele dinainte, construită pe entuziasm şi participare, nu pe nişte cazuri particulare şi frică. Majoritatea erau participanţii.
N-am stat însă să-l combat, nu eram în momentul discuţiilor teoretice, argumentele, multe, îngheţaseră în mine. Acum de-abia îmi era frică, şi nu numai de mine, pentru mine, ci vedeam situaţia în mare, învăţam din sofista demonstraţie a lui Mateescu preţul posibil al unor nedreptăţi. Şi eram mai hotărît ca oricînd să nu primesc, tocmai pentru a salva ideea.
■'M-am ridicat deci fără sări spun un singur cuvînt şi am alergat lăsîndu-1 acolo, la marginea rîpei, am auzit că strigă ceva după mine şi glasul lui mi s-a părut jalnic, ca de lup, însă nici n-am întors capul. A doua zi trebuia să clau răspunsul definitiv, şi în grabă mi-am făcut un plan, am hotărît să plec şi să întreb, să conving, să conjur un prieten vechi, la Bucureşti. Pe Mateescu nu l-am mai văzut de atunci niciodată.
Margareta se ridicase în ultima parte a povestirii şi acum ar fi putut să strige : „Eu l-am văzut, îl cunosc
pe inginerul Mateescu, e prieteni^ bărbatului meu, îmi venea adeseori în casă şi am au2it, sub o formă sau alta, aceste lucruri din gura lui. I-am simţit mîna libidinoasă plimbîndu-se pe braţul meu şi buzele lui unsuroase mi-au zîmbit cu ascunsă îmbiere, paralizată numai de frica de mînia bărbatului meu, şeful lui, mai mare în linia ierarhiei. “ însă Margareta tăcu pentru că nu era povestea ei şi fu cuprinsă doar de un uşor tremur. Liviu Dunca se opri din povestire, o acoperi cu haina lui şi scoborîră. Povestirea o va continua, îi promise ca şi cum ea ar fi vrut s-o audăra doua zi.
Scoborau pe aceeaşi vîlcea, îngustă, printre smocurile rare de iarbă umedă, Margareta în faţă, subţire, dreaptă, cu braţele îndepărtate uşor de trup, ca pentru un subtil balans, în urma ei Li viu Dunca, uşor aplecat de spate, de vîrsta lui adevărată, cu privirile grele acoperite pe jumătate de pleoape. Distanţa dintre ei creştea şi se micşora, uneori Liviu Dunca era foarte aproape, gata să întindă mîna şi s-o cuprindă, apoi renunţa şi ră-mînea în urmă, distanţa creştea şi o putea vedea pe Margareta în întreaga ei eleganţă, subţire şi aproape inaccesibilă. Dealurile din jur se mohorîseră de seară şi de altceva, secretat de el însuşi, o întunecime care ştergea contururile şi le făcea străine, greoaie, plicticoase.
în mijlocul acestei mohoreli generale el scobora fără să capete curajul să atingă femeia din faţă, dominat de amintirile lui. Pentru că ele nu încetaseră să-l bîntuie odată cu mărturisirea. Fuga aceea, direct de la întîlnirea cu Mateescu la gară, luarea primului tren, cu vilegiatu-rişti prea veseli şi prea bronzaţi întorcîndu-se de la mare, un grup de tineri care cîntau cu gura pînă la urechi, adolescentul înalt, deşirat, făcînd pe dirijorul cu gesturi prea largi, ridicole, o fată cu trăsături ascuţite, rîzînd prea tare, agitîndu-şi picioarele lungi, cu genunchii ascuţiţi. Acum, cînd nu povestea, scoborînd vîlceaua, aminti-
270
rile aveau o pregnanţă halucinantă, parcă s-ar fi în timp] al eu. o zi înainte, mai pure şi mai puternice, stîrnite de imaginaţie, decît dacă ar fi fost chiar atunci în faţa lui. Ce cîntau tinerii aceia, dezmăţaţii aceia de tineri, chiar în noaptea lui de fugă ? Vedea numai gurile lor deschizîn-du-se şi înehizîndu-se, guri pe care timpul şi imaginaţia le lărgiseră în memoria lui, din cauza scîrbei nejustifi-eate pe care o resimţise atunci, semănau cu nişte guri de batracian, broaşte orăcăind la lună bezmetic, cu toată furia primăvăratecă a rutului general, animal şi vegetal. Şi el, stînd într-un colţ, cu capul sprijinit de geam, neputind să-i mai suporte, acrit încă de la începutul seriei de evenimente grave care l-au marcat, vă-zîndu-le fără voie feţele în oglinda murdară a ferestrei vagonului. Întinzînd automat controlorului un bilet de tren, alt bilet decît cel care ţrebuia, căutîndu-se apoi disperat prin buzunare ca să-l găsească pe cel bun, ne-găsindu-1, scormonirea buzunarelor, un sentiment de coşmar, cînd nu ştii ce cauţi cu adevărat, ai d% făcut un lucru urgent, ai pierdut ceva şi nu ştii ce, greutatea aceea nelămurită din piept, sudoarea lipicioasă şi scîrboasă şi zîmbetul pierind de pe faţa conductorului. Fata aceea cu picioarele lungi privindu-1 ironic, drept în faţă, şi furia lui. în sfîrşit găsirea biletului, sfîrşeala şi mereu, nedespărţită, irica de a nu fi descoperit, nu pentru că părea că vrea să fugă de luarea unei decizii, cit pentru că o dată descoperit ar fi putut fi împiedicat să se întîlnească la Bucureşti cu prietenul său, Cheresteşiu, cei plecai de mai mulţi ani, care lucra chiar în securitate, unde avea un post important. Deşi era sigur că nu va putea rezolva aproape nimic, că mersul său e mai mult o fugă (KvU căutarea unei explicaţii, că se vor trage concluzii nefavorabile. Şi atunci îşi dădu seama că nu \sc va mai întoarce, că a ales deja irevocabil un alt drum, complicai, şi spinos, unde poate să se piardă. însă era dornic să ajungă mai repede la o consecinţă, să se termine totul
JT1
mai repede. Tinerii aceia s-au liniştit şi au tăcut, fata adormise şi gura i se înmuiase, rămînînd întredeschisă şi nu ştiu cum lascivă. Afară pe culoar se auzeau/ mereu paşi, se trînteau uşi, mereu se făcea controlul biletelor şi fiecare control era plin de pericole, sau cel puţin aşa i se părea. Zgomotul trenului şi uşile care se trînteau, rulajul uşii de la compartiment, feţele curioase care-1 ţinteau, apoi uşa se închise din nou, tropăituri de paşi şi somnul grupului de tineri, cu gurile căscate, lăsîndu-1 singur, mai enervant încă decît cîntecele lor enervante de dinainte. Şi toate cele care au urmat.
Margareta scobora vîleeaua şi silueta ei avea o stranie eleganţă, mîinile îi stăteau depărtate de corp, mersul ei avea o graţie hieratică, neobservată pînă atunci. Păşea de-abia atingînd iarba, mai mult pe vîrfuri, atitudinea ei era puţin absenţă şi-i dădea o notă de irealitate. Aşa s-au strecurat pe lîngă cînepişte şi au pătruns în curte, pe sub merii cu frunzişul rotat şi au ajuns în faţa casei unde i-a aşteptat fetiţa. Ea a observat, instinctiv şi-a dat seama şi a fugit, ascunzîndu-se, n-a mai apărut toată seara. Nici ţăranca n-a mai fost atît de vorbăreaţă, întoarsă înspre grijile ei. Au băut puţin lapte în tăcere şi apoi s-au retras în locul unde au dormit cu o noapte înainte, însă între ei a apărut un mic spaţiu pe care nici unul, nici celălalt nu încerca să-l reducă.
Liviu Dunca n-a mai putut şi, ridicîndu-se în cot^ a spus :
—	Să-ţi povestesc mai departe. Trebuie să-ţi povestesc chiar în seara asta, pînă la capăt.
—	Poate e mai bine să lăsăm pe mîine. Să mai petrecem aşa, dacă mai putem, măcar seara asta, măcar noaptea asta. Bănuiesc ce s-a întîmplat, dar nu trebuie să aibă nici o importanţă pentru noi.
—	Te-ai plîns că viaţa ta a fost lipsită de evenimente, să-ţi povestesc cum ar fi putut fi.
272
—■ Dar acum mi s-a întîmplat ceva. Mi se înl/impln Nu mai este lipsită de evenimente. Să lăsăm aşa, mărar pentru noaptea asta. Mîine, la lumina zilei, va fi altceva
Liviu Dunca tăcu, părînd că s-a învoit, şi se apropie de ea. Au stat aşa eîteva minute, însă apăruse o ciudata paralizie a relaţiei lor, faptul că erau unul lingă celălalt nu mai avea atîta importanţă. Liviu Dunca se ridica din nou, brusc, şi o întrebă :
—	De ce nu mă iubeşti cu tot ce mi s-a întîmplat ? Aşa ar trebui să mă iubeşti, cu trecutul meu, cu obsesiile mele, dacă vrei, cu nevrozele mele. Numai atunci ar fi ceva solid, adevărat.
—	Dar aşa te şi iubesc. Cu tot ce ţi s-a întîmplat.
—	Atunci de ce nu mă laşi să-ţi povestesc mai departe ? De ce ţi-e frică să mă auzi ? E foarte important pentru mine să-ţi spun chiar acum tot ce s-a întîmplat atunci. A izbucnit totul fără premeditare.
—	Vreau să-mi povesteşti. însă nu acum, nu în seara asta. Nu ştiu precis pentru ce. Cînd povesteşti nu mai eşti cu adevărat lingă mine, eşti foarte depărtat şi absent, nu mai contez atît de mult, deşi mie îmi povesteşti şi simt un fel de gelozie. Poate aş vrea ca totul să înceapă chiar acum. Să ne eliberăm şi să începem totul de la început. îţi povesteşti numai ţie, de aceea voiam să amîni. Deşi, dacă vrei neapărat, povesteşte.
—	Da, am să-ţi povestesc. Să nu-ţi fie frică. Am să-ţi povestesc o dată, acum, şi apoi vom fi liberi să începem totul de la început. însă trebuie să-ţi spun ce s-a întîmplat. Tocmai să încep de la început, să ştergem totul şi să simplificam totul.
Am alergat atunci la gară şi am luat primul tren, plc-cînd spre Bucureşti, cu orice risc, oferind poate o explicaţie ce se putea întoarce împotriva mea, părînd că vremi să fug. însă mă duceam să mă sfătuiesc cu un prieten, cu un om mai în vîrstă, cu care lucrasem înainte eu cîliv » ani. Fusese şeful meu, ne împrietenisem, deşi nu mVîilu
era exact termenul poate, aveam lungi discuţii împreună eram foarte apropiaţi. Ilegalist, activist de profesie, de vreo doi ani plecase, nu-1 mai văzusem. Fusese chemat la Bucureşti şi lucra la securitate, era destul de important, îmi închipuiam. Aveam o deplină încredere în el, în onestitatea sa şi ştiam că mă preţuise în mod deosebit şi s-a deschis faţă de mine mai mult decît faţă de oricine. Aveam încredere reciproc, puteam discuta pe faţă, Pe drum mi-a fost frică să nu fiu oprit, să nu fiu adus înapoi. Doar îmi dădusem seama, cînd m-au căutat la inginerul Radu Constantinescu acasă, că eram sub supraveghere, mi se cunosc toate mişcările. La gară trebuie să fie cineva care mă cunoaşte. Mi-a fost frică la fiecare haltă că se va urca cineva, mi-a fost frică să nu fiu oprit la Gara de Nord. Orice privire aruncată asupra mea mi se părea că mă pune în pericol. Şi, în plus, aveam şi un presentiment că este ultima mea călătorie, cel puţin acum, că nu voi putea rezolva nimic, că nu voi fi înţeles. Insă trebuia să vorbesc, mai ales după discuţia eu Mateescu, pericolul pentru alţii era mai mare, nici măcar nu se putea cuprinde. Plecasem sub imperiul unui impuls, gîn-durile mele erau neclare, confuze, nu ştiam ce voi spune exact, în ce termeni voi protesta şi pînă la ce limită. în timpul călătoriei îmi împărţeam vremea între frica de a nu fi împiedicat să ajung, o frica de coşmar, ca şi cum mi s-ar putea bara o soluţie, şi planuri idioate şi banale, ca şi cum nimic nu urma să se întîmple, momentul va trece fără urme şi fără consecinţe şi viaţa îşi va urma cursul-normal. Mă voi întoarce şi mă voi însura, apoi, după foarte puţină vreme, ne vom muta la Bucureşti, am să termin cu şantierul, totul va fi paşnic şi îiresc. Totdeauna ţi se pare, în asemenea momente, că marile decizii nu fac parte din viaţa normală, că sînt paralele cu cursul ei firesc şi că deciziile importante nu se întîlnesc deci cu ea niciodată, cu adevărat ca două linii absolut paralele.
2U
Mă gîndesc acum că era un început periculos, ideea că evenimentele mari, sau evenimentele generale, în care erau cuprinşi alţii, marile schimbări istorice, nu se suprapun pe vieţile noastre, sînt alături sau deasupra, ne privesc doar limitat, ne ocupă o perioadă şi apoi totul reintră într-un sănătos şi banal normal. Că istoria, ca să-i spun aşa, se întîmplă într-Q altă lume, deasupra capetelor noastre, şi pe noi ne ating numai reflexele ei, umbrele ei ameninţătoare, dar această atingere este temporară şi mai degrabă e bine să ne ferim de ea. Era o periculoasă pantă, îţi spun, şi se materializa, în acea noapte de nelinişte şi frică, prin stupide visuri că nu se va întîmplă nimic, că de fapt nici nu se întîmplă nimic şi eu joc într-un soi de piesă, machiat, pe o scenă străină, o realitate puternică într-un fel unde se rostesc marile cuvinte şi se înfruntă marile pasiuni, dar apoi voi coborî de pe scenă, mă voi demachia şi, îmbrăcat în haine de stradă, voi aştepta cuminte tramvaiul, amestecat cu ceilalţi, şi mă voi opri într-un colţ, să cumpăr o pîine. Şi aceasta este adevărata viaţă, cealaltă este o fantezie.
Am căutat prima cabină telefonică în gară, numărul de telefon într-o carte ferfeniţită, am format numărul, uitîndu-mă cu grijă afară, unde se mai strinseseră să aştepte vreo doi-trei inşi. Mi se părea că am văzut pe unul dintre ei în tren şi că el mă priveşte suspicios, sau cel puţin cu un anumit înţeles. Centrala Ministerului de Interne era ocupată, am făcut din nou, şi apoi din nou numărul, omul din faţa mea, numai în cămaşă, brunet şi cu sprîncene groase şi îmbinate, după un timp a apucat minerul uşii cabinei, credeam că totul s-a sfîrşit după ce reuşisem aproape, chiar în ultima clipă.
— Hei, tovarăşu, nu laşi şi pe alţii să vorbească ? Doar vezi că e ocupat!
M-am făcut că nu l-am auzit, m-am întors cu spatele la el şi am format din nou numărul, cu grabă. în sfîrşit mi-a răspuns o voce, l-am cerut pe colonelul Cheresteşiu,
275
apoi sunetul unui telefon interior şi am auzit o altă voce, de bărbat. Nerăbdătorul de la uşa cabinei dispăruse, probabil să caute un alt telefon, mă liniştisem. L-am cerut pe colonelul Cheresteşiu din nou şi arii răspuns întrebării cine sînt. A mai trecut un timp şi în sfîrşit 1-^am recunoscut chiar pe Cheresteşiu.
—	Vreau să vă văd imediat, i-am spus, într-o chestiune extrem de urgentă, care nu suferă nici un fel de amînare.
Cheresteşiu a tăcut, apoi m-a întrebat după o jumătate de minut ce mi s-a părut infinit de lungă :
—	De unde telefonezi ?
—	Din Gara de Nord. Am sosit chiar acum cu trenul. Am venit anume să vorbim.
—	Bine, îţi trebuie cam un sfert de oră, douăzeci de minute să vii pînă la noi. Ştii unde este, nu ?
— Da, i-am răspuns, şi am şi pus telefonul înapoi în furcă, am luat un taxi, una din maşinile de pe atunci, un Plymouth obosit dinainte de război, cu vopseaua mîn-cată de vreme. Am ajuns în mai puţin de zece minute şi m-am prezentat la informaţii. Nu se primise nici o notă, eu eram extrem de nerăbdător şi nu l-am crezut pe ofiţerul calm ce-mi controla actele metodic.
—	Nu se poate, am strigat. Nu se poate. Doar am vorbit chiar acum cu tovarăşul colonel.
—	Lăsaţi, o să vină şi bonul.
—	Vă rog să-i daţi un telefon.
—	Bine, dacă sînteţi chiar aşa de grăbit.
însă a continuat să-mi întoarcă încet buletinul. în sala mică de aşteptare mai erau cîteva persoane, toţi mi s-au părut extrem de îngrijoraţi, stăruiau în legătură cu cîte ceva în faţa celor trei ofiţeri calmi de la ghişeu, care păreau că au o cantitate infinită de răbdare. în sfîrşit a ţîrîit un telefon, ofiţerul meu ha ridicat calm, apoi a tuşit şi a spus cur un ton puţin schimbat : Da, tovarăşe
276
colonel, s-a prezentat. Am înţeles, tovarăşe colonel." Se întoarse după ce închise telefonul şi făcu un gest din degete în spate. Un ofiţer tînăr de tot, foarte subţire, aproape un copil, nu-i crescuse încă barba, apăru de undeva dintr-o încăpere din spate. „Ia-1 pe tovarăşul şi du-1 la tov. colonel Cheresteşiu. Ştii unde ?“ Tinerelul (un sublocotenent) dădu din cap şi mă invită să-l urmez. Am trecut drumul, am intrat într-un lift, apoi printr-un şir lung de coridoare, lungi şi destul de întunecoase, cu numeroase uşi gri, de metal, prin care se auzea ici-colo ci te un ţăcănit de maşină de scris. Din loc în loc stăteau militari ce supravegheau, parcă pe jumătate adormiţi în nemişcarea lor netensionată, coridoarele aproape pustii. Lumina se filtra sură, în ciuda zilei înăbuşitoare de vară. Pe coridoare ardeau becuri obosite. La un moment dat am auzit un „psst, psst“, şi tinerelul meu însoţitor, care nu-mi spusese nici un cuvînt pînă atunci, mă apucă de braţ şi mă trase lîngă perete. „Să aşteptăm aici“, îmi şopti foarte încet la ureche, vocea lui înceată se potrivea cu întreaga atmosferă, m-am întors la comanda lui şi am privit peretele vreme de două minute, în spatele meu s-au auzit paşi tîrşiţi apoi, după ce s-au pierdut pe preşuri ne-am întors şi ne-am jcontinuat drumul în tăcere prin coridoarele lungi şi luminate de becuri, treeînd pe lîngă aceiaşi subofiţeri somnolenţi şi încremeniţi la co-turile culoarului sau în faţa cîte unei uşi.
In sfîrşit am ajuns şi am fost introdus într-un birou mobilat doar de o masă mică şi de două sau trei scaune. „Şedeţi şi aşteptaţi", îmi spuse însoţitorul, şi dispăru, închizând foarte încet uşa după el. M-am aşezat pe unul dintre scaune şi am început să aştept: De data asta aşteptarea era chinuitoare, eu venisem aici să mă sfătuiesc cu un om în care aveam încredere, să discut cu un prieten şi nu aveam sentimentul acela de adversitate şl în-căpăţînare care-mi făcuse suportabilă aşteptarea prima dată. Mă uitam la minutarele ceasului oare M mişcau
277
prea încet, le fixam fascinat, obsedat de ticăitul tremurat al rotiţelor pe care îl auzeam distinct în liniştea din jur. Din cînd în cînd vedeam pe sub uşă o umbră de întuneric care mă fascina, neînsoţită de nici un zgomot. Ştiam că trece cineva, păşind foarte încet, înfundîndu-şi paşii în pisla covorului ce se întindea ca un şarpe de-a lungul coridoarelor. Nu se auzea nici o maşină de scris, nici zgomotele oraşului ca şi cran întreaga clădire mare şi albă în care mă găseam era aşezată undeva într-un cîmp foarte izolat. M-am ridicat şi m-am dus la geam. Camera dădea înspre o curte vastă şi goală, şi dincolo de ea se vedea bulevardul, trotuarul din faţa sălii Dales, cea veche, cu grilajul unde stăteau uneori, seara, studenţii. Strada era foarte îndepărtată, pînă la mine nu ajungea nici un zgomot, doar oameni punctiformi treceau fără sens şi fără grosime, în dreapta şi în stînga, ca nişte desene de copii. Priveam bulevardul de sus, de la o mare înălţime rarefiată, mi-am simţit palmele transpirate şi m-am întors, aşezîndu-mă cuminte la locul meu şi urmărind imobilitatea aparentă a minutarului ce se tîra de la o cifră la alta, condus de goana săltăreaţă a secundarului. în tot acest timp nu m-am gîndit exact ce-am să spun, mi se părea că ştiu foarte bine în fond, că nu era nevoie de nici o pregătire, hotărîrea mea ţinea loc de gînduri şi formulări clare. Era într-un fel un semn al legăturii mele afective cu Cheresteşiu.
După mai bine de o oră în sfîrşit a intrat un ofiţer în cameră şi m-a invitat să-l urmez. Am mai făcut pe coridor doar cîţiva paşi şi am fost introdus într-un birou elegant, cu două uşi, cu ferestre acoperite de draperii groase de catifea vişinie care umbreau camera. O masă mare era în fundul încăperii, iar în faţa mesei două fotolii confortabile, şi ele roşii, late şi cu spătare înalte.
Cheresteşiu stătea în picioare, cu faţa spre geam, şi s-a întors un moment mai tîrziu. Nu-1 mai văzusem de mai bine de doi ani, de cînd plecase de la noi, şi l-am
278
găsit schimbat. Se îngrăşase puţin, nu mai avea tenul sănătos şi ars de soare şi de vînt pe care-1 cunoşteam, nici privirea vioaie şi' puţin maliţioasă, doar cu o sclipire ironică din cînd în cînd. Trăsăturile feţei i se înmuia-seră sau mai exact i se îngreunaseră, obrazul căpătase o paloare de consum nervos şi oboseală, părea mai în vîrstă, în mod evident. Expresia lui se schimbase şi din-cauza zîmbetului cu care mă primi, un zîmbet ce nu i-1 cunoşteam, silit parcă, crispat.
—	Te-am făcut să aştepţi ca să termin nişte treburi şi să putem discuta în voie, fără grabă. Şi să te mai linişteşti. Stai jos acolo, şi-mi arătă unul dintre fotolii şi, după ce m-am aşezat, se lăsă şi el foarte încet, mi s-a părut, în celălalt fotoliu şi-şi aprinse o ţigară. îmi întinse una şi am profitat de pauza aprinderii ei ca să ies din panica bruscă ce mă paralizase din momentul în care am intrat şi l-am recunoscut.
O panică nouă, necunoscută, care mă făcea să nu mai ştiu ce spun, cum să încep, un fel de trac de examen. Eram blocat şi am rămas aşa şi după ce am terminat aprinsul ţigării cu chibrituri care se rupeau sau nu se aprindeau pentru că îmi tremurau vizibil mîinile. De aceea m-am adunat cu furie împotriva mea însumi şi n-am început normal, ci am izbucnit :
—	Nu trebuie să laşi să se întîmple aşa ceva. Trebuie să-i împiedicăm,trebuie să explicăm, să ne explicăm. Neapărat, ascultă-mă, nu e vorba de mine, că am intrat eu în afacerea asta, că am fost implicat.
—	Ce să împiedicăm ? mă întrebă lent şi şters Cheres-teşiu. Ce ?
—	Ce se întîmplă. Ce- se întîmplă acolo pe şantier, doar ştii.
—	Cred că sînt împiedicaţi, nu ?
M-am oprit. Ştia desigur, de aceea mă primise în felul acesta,' nefamiliar. Şi era deja decis ce să-mi spună. Trebuia să fac un efort mult mai mare, să-l întorc din
279
drum, să mă fac înţeles. I-am spus că nu poate fi vorba de nici un sabotaj, doar şi el cunoştea condiţiile în care se lucra, greutăţile uriaşe de învins. Eu nu ştiam de nici un fel de sabotaj, cel puţin eu.
—	Poate nu ţi-^i dat seama, îmi spuse. Poate n-ai fost atent.
—	Bine, să admitem că-i aşa. Atunci de ce să depun eu ca martor, să acuz tocmai eu nişte oameni pe care-i socotesc nevinovaţi ? De ce e nevoie ? De ce această înscenare ?
Cheresteşiu nu-şi pierdea calmul. Se ridică şi-mi spuse :
—	De ce n-o iei ca un semn de încredere ?, Doar cineva ştie ce trebuie făcut, nu-ţi închipui că se face fără rost.
Am continuat să pledez, dar nu ştiam exact ce să spun, lucrurile erau foarte evidente şi mă încurcau prin evidenţa lor, eram prea agitat, nu fapte concrete trebuia să spun, pentru că nu despre ele era vorba. Cheresteşiu m-a mai ascultat, cu răbdare, încă o vreme, apoi m-a întrerupt, ridicîndu-se în picioare, mergînd la geam, privind afară în stradă un timp, apoi întorcîndu-se spre mine brusc :
—	Discutăm degeaba aşa. Oricum, eu nu pot face nimic, n-am nici o putere, nu de mine depinde. Primesc şi eu ordine şi le execut, fiind convins că aşa e bine. Eu nu ţin toate firele în mînă şi nici nu le cunosc. Mărturisesc că am aflat şi am bănuit de ce ai venit la mine. Nu pot face absolut nimic şi nu cred c-aş face, dacă aş putea. Pot să-ţi dau însă un sfat. Iată-1 : fă ce ţi se spune. Nu încerca să împiedici zadarnic ce trebuie să se facă şi, oricum, se va face. Uneori sînt necesare multe lucruri de care nu eşti convins, cînd le priveşti dinafară. Şi cred că aici greşeşti. Priveşti lucrurile dinafară, ca şi
2S0
cum ai fi un judecător imparţial. Gîndeşte-te însă că eşti angajat, într-o luptă, ce ţi se pare nedrept poate fi drept,'"uneori e greu, dar trebuie neapărat. Ce facem noi n-a făcut nimeni în aceste locuri şi e imens de greu. Nu uita, trebuiesc eforturi şi, în anumite condiţii, pînă şi demobilizarea, gîndirea prea tehnică şi indiferentă a lucrurilor e o formă de sabotaj. Eu pot să-ţi spun un singur lucru. Dacă aş fi eu, aga aş face. Mai mult, dacă ai fi fiul meu, ţi-aş da acelaşi sfat. Eu am ales o dată, o singură dată în viaţă, şi n-am de gînd să mă mai schimb. Oricît de greu ar fi. Sînt lucruri, ţine minte, ăsta e esenţialul, care trebuie făcute, pe care nu le înţelegem pe deplin în fiecare clipă, dar nu ne pot fi explicate, nu avem cădeiea. Gîndeşte-te larg, la scară istorică.
Cheresteşiu se opri, se întoarse iar spre geam. îşi aprinse o nouă ţigară, mişcă încet perdeaua, apoi se întoarse şi-mi spuse :
—	Asta este. Gîndeşte-te, alege o dată, şi fă. Ştiu că eşti cinstit, nu mă îndoiesc de dumneata. M-am legat de dumneata, acolo. Tocmai de aceea îţi spun aşa, cum mi-aş spune şi mie însumi. Alege o cale şi mergi pe ea pînă la capăt. în lumea noastră, în timpul nostru, numai aşa se poate trăi. Altfel nu simţi decît neputinţa. Aminteşte-ţi, într-o noapte ţi-am spus că uneori mă chinuie, m-a chinuit sentimentul neputinţei, n-am putut_ salva ce mi-a fost mai drag. Trebuie să realizăm şi imposibilul, cu orice preţ, oricît ne-ar costa. Alt sfat nu pot să-ţi dau, pentru că nici eu n-aş face altfel. N-aş face şi nu fac.
Atunci de-abia am căpătat glas şi i-am spus :
—	Nici eu nu vreau să precupeţesc nici un efort. Şi cu, ştii foarte bine, foarte bine, nu m-aş da în lături de la nimic şi, dac-ar fi vinovaţi, dacă aş crede acest lucru, n-aş sta la îndoială. Dar mă întreb : Ce ne costă ? Numai vieţi omeneşti ? Ar fi mult, dar aş accepta. Să
281
nu ne coste mult mai mult,, infinit mai mult decît chiar liniştea noastră şi vieţile noastre. Să nu uităm, problema nu este să faci o lucrare, să realizezi un obiectiv, oricît de mare ar fi, oricît de important ar părea, ci altceva, o altă lume, în care destinul să nu mai aibă loc. O lume pe care o facem noi, ştiind aceasta.
începusem să înţeleg, dintr-o dată, tocmai prin insuficienţa cuvintelor care se interpuseră între noi. Erau prea multe şi prea solemne, riscam să devenim prizonierii lor, devenisem chiar prizonierii lor şi ne închideau calea simplă de atingere, de comunicare, din noaptea aceea, de care vorbiseşi acum. Acolo trebuia ajuns, nu să ne pierdem în abstracţiuni, în destin şi nedestin istoric, în închiderea şi 'deschiderea unei lumi. Oricît adevăr ar fi în -acele abstracţiuni, ele ne izolau, năşteau sentimentul justificărilor. Dintr-o dată, cuprins de un mare val de căldură omenească, simplă, am ţîşnit de pe scaun. Vorbisem pînă acum prea mult, în limbi deosebite. M-am aruncat aproape înspre Cheresteşiu, aşa că el, surprins, s^ă^dat un pas înapoi, neştiind ce vreau să fac.
—	Ascultă-mă, am strigat, luîndu-1 de umăr. Ne pierdem în cuvinte. E foarte simplu. Poţi să pedepseşti nişte oameni nevinovaţi ?
—	Nu ştiu dacă sînt nevinovaţi !
—■ Atunci află, am strigat, află, cercetează şi numai dacă eşti convins pedepseşte-i.. E doar foarte simplu. Trebuie să fii, trebuie să fim drepţi, să putem privi pe oricine în faţă. Nu-mi luasem mîna de pe elf îl strîn-geam bărbăteşte, îl priveam drept în ochi şi îi repetam totul este foarte simplu. Nu trebuie distruşi nişte oameni nevinovaţi, nu trebuie să curgă sînge nevinovat. Atî't. Totul este foarte simplu, să nu ne pierdem în cuvinte mari, în istorie. Să despărţim binele de rău, să nu facem răul, îl ştim, îl bănuieşte fiecare, nimeni nu se înşală cu adevărat.
282
Atunci, brusc, Cherestegiu se smulse 'din strinsoarea mea prietenească, faţa i se înăspri, pierdu expresia aceea nouă ce nu i-o cunoşteam, zîmbetul silit şi puţin crispat, aerul de reţinere puţin obosită. Deveni în parte aşa cum îl cunoşteam, corpul său se îndreptă. Se dădu în lături şi strigă :
—	Şi ce vrei să fac ? Să mă răzvrătesc, să mă răzvrătesc împotriva oamenilor alături de care am luptat, împotriva alor mei ? Ce vrei să fac ? te întreb. De unde am eu siguranţa, siguranţa deplină că tocmai ei greşesc şi ceilalţi sînt nevinovaţi ca să-mi justifice această răzvrătire ? De unde să ştiu şi de ce să cer explicaţii, ca şi cum nu i-aş crede ? Mi se spune : eşti în război, ştiu că sînt într-un război, şi execut ordinele care-mi sînt date, ca pe front. Eu atît încerc, să nu împilez pe nimeni, să nu pretind ceea ce eu nu cred, ci adevărul, să nu mă bănui eu, pe mine, acolo unde eu răspund. Dar în restv execut ordinul. Eu răspund doar pentru sectorul meu, de aici şi pînă aici. încolo, nu pot să controlez şi n^am dreptul s-o fac. De aici şi pînă aici, atît, în limitele mele, în mărginirea mea. Eu îmi fac datoria, atît. Aşa am fost învăţat şi aşa am să mor.
—■ Şi dacă eşti convins de contrariul ?
—	Nu sînt convins, pentru că nu pretind că ştiu tot. Şi nu-mi poţi cere să mă răzvrătesc.
—	O dată ai făcut-o.
—	Da, dar nu erau ai mei. Pe ceilalţi îi ştiam, ştiam că mint, vedeam, pe ai mei nu i-am prins încă.
—	Şi dacă i-ai prinde ?
—	Nu i-am prins. De oe să mă îndoiesc ?
Chcresteşiu tăcu şi se uită cu ochii tulburi la mine.
Apoi se aşeză greoi în fotoliu, cu aceeaşi mişcare parcă prea înceată, prea apăsată, ca şi prima dată, şi-ani făcu semn să stau şi eu. L-am refuzat şi am rămas în picioare* ei însă a insistat şi pînă la urmă m-am aşezat.
283
■— Ascultă, îmi spuse el. Ai vrea să mă îndoiesc. Ţi-e uşor să spui, dar eu, aici, nu pot, nu pot nici măcar o singură clipă. Nu aici e locul unde-ţi poţi permite cea mai uşoară slăbiciune. O revoluţie e o treabă complicată, mai complicată chiar decît îţi poţi închipui, decît mi-am închipuit eu, cînd eram tînăr şi am pornit pe acest drum. E mai uşor să urăşti, cînd eşti în opoziţie, cînd eşti asuprit, cînd ai tăi n-au pîine. Dar aici nu e aşa de uşor. Chiar atunci cînd ai sigur dreptate, absolut sigur, şi atunci e greu, pentru că e vorba de viaţa şi libertatea oamenilor, de suferinţă. Trebuie învinsă orice rezistenţă, sînt mase întregi de dislocat, pentru că altfel nu se poate face ca să sfărîmi vechile rînduieli, cu prestigiul lor, cu vechimea lor. Eu nu pot să-mi permit să mă îndoiesc. Ţi-e uşor să spui : controlează-i. Aici trebuie să cred cu încăpăţânare în buna-credinţă a şefilor mei. Şi am să-ţi mai spun ceva. Nu e~ vorba numai să nu te îndoi, să nu te frîngi, să-ţi învingi slăbiciunile, care uneori sînt obişnuite sentimente omeneşti, mila, compasiunea, oroarea faţă de brutalitate. Dar mai este un pericol. Să nu degenerezi, să nu te laşi corupt de putere. Nu pot face nimic în cazul tău, nimic, problema mă depăşeşte. Dar asta nu înseamnă că n-am putere, foarte multă putere. Şi am văzut oameni degenerînd, chiar oameni foarte tineri. Eu nu pot să-ţi povestesc, dar acum cîteva zile, fără voia mea, am fost martorul unei scene, am surprins-o la doi paşi de aici. Se dezlănţuise cineva, o femeie. Uneori nu e uşor să te împiedici să-ţi fie greaţă de oameni, de unii oameni, de ceea ce se poate âscunde în ei. Stau tot timpul pe marginea unei prăpăstii şi, ca să nu cad, într-o parte sau în cealaltă, trebuie să cred, trebuie să cred cu. înverşunare, cu încăpăţânare. Dacă n-aş crede, aş fi pierdut şi nimic nu s-ar justifica. Uşor* ţi^e ţie. Cheresteşiu tăcu, obosit, şi închise ochii. Cu ochii închişi, adăugă : Cîte mi-au văzut ochii aici. Şi nu sînt un om slab.
2&4
Am tăcut şi eu, impresionat. începeam să înţeleg ceva, dar nu mă puteam împăca încă, în acel moment, cu ideea. Trebuia să mă mai gîndesc şi mă gîndeam, dar nu ştiam cum să încep. De aceea am rămas surprins cînd l-am auzit spunînd :
—	Dacă nu vrei, mă rog, am să văd ce pot face. Poate voi reuşi. Să iei calea cea uşoară, să-ţi vezi de meserie şi să lucrezi cinstit. Ştiu că eşti un foarte bun specialist şi avem nevoie. Am să încerc. Voi face tot ce-mi va sta în putinţă.
Deschisese ochii, dar nu mă privea, ci undeva departe, deasupra capului meu, părea extrem de obosit, se ridică, făcu cîţiva paşi prin cameră şi rămase la geam. Atunci sună telefonul, unul din telefoanele de pe birou, şi Che-resteşiu se grăbi să-l ridice. Cînd auzi vocea din aparat, instinctiv, se îndreptă. „Să trăiţi, spuse el, apoi adăugă : da, e aici. Am înţeles, vin chiar acum, nu, lăsaţi, mai întîi vin eu la dumneavoastră^, şi închise telefonul.
—	Ascultă, îmi spuse el. Mai gîndeşte-te, faci cum vrei, nu te sileşte nimeni. Am să te mai las să te gîn-deşti şi am să văd ce pot face. Apoi se îndreptă spre uşă şi, înainte de a ieşi, se mai opri o dată, se întoarse spre mine şi, ridicînd o mînă în aer, undeva deasupra, îmi spuse : Să ne facem fiecare la locul lui datoria, atît.
Cînd ieşi pe uşă am avut sentimentul’că mergea puţin aplecat, (*a şi cum acea necesitate de care vorbise îl covîrşea, o simţea cu umerii şi cu spatele, îl apăsa ca o forţă fizică, pipăibilă.
Am rămas din nou singur, vreme de mai bine de o oră. Dar nu-mi mai dădeam seama de scurgerea timpului, mă gîndeam febril, uneori confuz, perindîndu-mi imagini disparate prin cap, alteori precise, cu tăiş. Trebuia să-i spun, îmi ziceam, am să-i *spun, cînd se va întoarce : Lucrurile sînt simple, trebuie evitată nedreptatea. îndreptarul este străvechi şi pînă acum nu ne-am ţinut de el, zdrobiţi tocmai de necesitatea socială : să
285
nu minţi, să nu ucizi. Să nu verşi sînge nevinovat. Restul sînt sofisme, justificări. însă îmi venea apoi din nou în minte ce mi-a spus, în a doua parte a conversaţiei, cînd am spart carapacea aceea convenţională de siguranţă de sine. Poţi să te ţii de aceste precepte simple cînd eşti angajat într-o asemenea întreprindere, într-o asemenea luptă ? Trebuie să poţi, îmi răspundeam. De aceea o şi faci, de aceea ai început. Poţi să nu ai încredere în ce ţi se spune ? Trebuie, nu ai dreptul să devii un executant orb, justificat de ideea abstractă a unei necesităţi istorice, a unui destin. Şi dacă totuşi acest destin există, această necesitate îşi pretinde victimele, pentru moment, pînă cînd vei rezolva cu adevărat situaţia ? Da, îmi spuneam, ai însă dreptul să te ocupi doar de sectorul tău, să-ţi admiţi cu atîta uşurinţă limitele, să te. vezi limitat şi copleşit ? Dar n-ai nici dreptul să spui, odată ceTai admis premisa fundamentală a unei violente răsturnări, a Torţării ritmului istoriei : eu mă retrag, eu nu pot să fac asta. S-o facă alţii în locul meu, eu mă voi ocupa doar de treaba mea, cu mîinile curate, în afara oricărei răspunderi, pentru că dacă ai admis premisa fundamentală, răspunzi şi tu, dacă o proTe^zî. Şi totuşi nu poţi admite necesitatea oarbă, care să te conducă de undeva, de dincolo. Iar oamenii aceia sînt nevinovaţi, restul sînt cuvinte.
Aşa mă gîndeam, voiam să mă ridic din fotoliu şi să mă plimb prin biroul acela spaţios, dar nu aveam energia necesară, febrilitatea mea era interioara. Nici nu mi-am aprins o ţigară măcar. Cînd, deodată, rapid, aproape zvîenit, intră Gheresteşiu în cameră, mai puţin liniştit decît atunci cînd ieşise. Avea obrajii palizi, acoperiţi de mici pete roşii. Se opri mai întîi lingă uşă, apoi se hotărî şi,* cu paşi mari, se apropie de birou şi se aşeză pe scaun. Mă privi o clipă, apoi îmi spuse : „Nu mai ai de ales. Sau nu mai ai decît cîteva * clipe. Nici nu trebuia să mă mai vezi, dar am obţinut lucrul ăsta,
286
altfel îmi era ruşine. Recunoaşte, fă ce ţi se spune, altfel e foarte grav. Extrem de grav. E ultimul minut/4
L-am privit lung, cîteva clipe, apoi fără nici un efort, cu o mare siguranţă şi linişte, pentru prima dată cu siguranţă şi linişte, i-am răspuns : „NU. în nici un caz. Ştiu că sînt nevinovaţi/4
—	De unde ştii ? De unde ? Dar nu mai vreau să mai
începem de la capăt, nu mai vreau. Vei fi condamnat pentru omisiune de denunţ. Chiar cei ~pe care-i aperi vor recunoaşte asta, că ai ştiut, că ţi-au spus.	~	“
—	N-au decît. Acesta este ultimul meu răspuns.
Cheresteşiu ridică din umeri, mă privi lung, apoi lovi
cu pumnul în masă, zăngănind toate obiectele de pe ea, şi strigă : „Eu am ales o dată, am ales, nu sînt bătut de vînt, de ici de colo, ca orice mic intelectual burghez/4
Era forma lui de destin, acea alegere, şi i seTlsupu-nea ei.
Cheresteşiu sună şi veni un ofiţer care rămase în poziţie de drepţi la uşă. Întorcîndu-se cu spatele, vechiul meu prieten îi spuse : „Ia-1 şi du-1 dincolo44. Ofiţerul s-a apropiat, m-am ridicat de pe scaun şi l-am urmat în micul birou unde fusesem băgat la început, unde am aşteptat un timp, uitîndu-mă fără excesivă emoţie la trotuarul din faţa sălii Dales, pe care îl vedeam de la înălţime, unde se plimbau, încrucişîndu-se, oamenii punctiformi. Era mai multă lume decît la prînz şi se înghesuiau mai mulţi, unii în ceilalţi, păreau că se izbesc unii de alţii sau se ating în lunecare, ca nişte molecule. După o jumătate de oră am fost coborît la subsol şi pe Cheresteşiu nu l-am mai văzut niciodată, nici măcar în-tîmplător, după ce m-am eliberat. Ancheta mea după aceea a fost dură, foarte dură şi am fost condamnat, între timp am trecut prin momente de disperare cînd a trebuit mai ales să-mi reprim regretul că n-am accep-
287
lat. Găseam eu în orice caz o justificare. însă în anii aceia s-a întîmplat o mare transformare cu mine, pe care ţi-o voi povesti.
Cîţiva dintre oamenii lotului — cum se spunea — la care am fost ataşat au fost condamnaţi la moarte. Sentinţa noastră, a celorlalţi, nu s-a comunicat imediat. Am fost transportaţi într-un loc special de aşteptare, avînd numele ciudat de depozit. Eram singur într-o celulă vopsită cu ulei bleumarin, luminată doar de becul ce aţîrna sus, deasupra uşii, pe coridor. Nu mi-am dat seama de locul unde mă aflam decît după cîteva zile, ascultînd zgomotul obosit al tramvaielor care suiau o pantă, sunetul unor clopote la o biserică din apropiere, apoi am desluşit gălăgia unei şcoli fi, mai tîrziu, în locul copiilor a rămas doar o singură fetiţă ce locuia în vecini, fetiţa Sanda, cu care mă împrietenisem fără să o văd, aşteptam momentul cînd era chemată la mîncare, de două-trei ori pe zi, cînd trebuia să se culce după-amiază, cînd era chemată sa se vadă că nu s-a îndepărtat. Programul de viaţă al Sandei, fetiţa cea liniştită, îmi puncta programul zilnic, crea noţiunea timpului şi legătura cu o lume exterioară, reală, unde totul se întîmpla, continua să se întîmple ca de obicei. Din cînd în cînd, seara tîrziu, mai ales sîmbătă spre duminică, treceau pe undeva pe aproape grupuri vesele de bărbaţi şi femei, şi femeile mai ales rîdeau tare în noaptea de vară şi, vocile lor ascuţite mă jigneau fără nici un fel de motiv.
Dar toate acestea erau accidente, simple accidente. Timpul meu era măsurat nu de ritmuri exterioare, „pro-gramul“ sau plimbarea în cutiile de beton fără acoperiş sub plopii înalţi de California, tremurători şi fără umbră, nici de schimbarea gărzii, ci de ceasuri interioare, programul meu zilnic de meditaţie şi de memorie, lecţii şi cursuri pe care mi le ţineam şi mă miram de ignoranţa mea, de lipsa de fundamentare a lucrurilor în care credeam, ştiam că sînt adevărate, dai' le uitasem de
288
mult argumentele. Memoria îmi creştea monstruos, amănunte de mult uitate, sortite să dispară în cine ştie ce afunduri fără această ocazie specială din viaţa mea, apăreau cu forţă şi vivacitate, trecutul meu se popula de evenimente cu nebănuite semnificaţii, în spatele banalităţii se deschidea o lume mult mai bogată, cu întretăieri de nenumărate fire. Descoperirea vleţiT mele încă atît de scurte era o aventură extraordinară, şi zilele, săptămînile şi lunile de~smgurătate în afară de apăsare, aveau şi latura lor surprinzătoare şi fascinantă. Căpătasem un ritm interior şi paşnic, cu ore de memorie şi ore de imaginaţie, cu lecţii de specialitate şi rememorare de versuri şi, din cînd în cînd, orele de meditaţie se ridicau pînă la gîndirea pură şi abstractă, atunci cînd cu adevărat mă eliberam de locul în care eram, de incertitudinea soartei mele viitoare, de insidioasa descurajare a izolării, lipsei de luminaşi deaer.
Şi totuşi, o teamă nemărturisîtâ "creştea în mine, mă urmărea ca o umbră, astăzi mai puternică, mîine mai slabă, a treia zi încă mai neliniştitoare decît în prima zi, de care nu mă mai puteam elibera prin gîndirea înaltă sau prin memorie. Atunci aveam un mijloc anume de liniştire şi-mi imaginam că urma să fiu eliberat imediat, că totul nu era decît o farsă absurdă. îmi imaginam drumul acasă, în fiecare amănunt, întîlnirea cu cei apropiaţi mie şi simţeam în nări mirosul specific al logodnicei mele, parfumul ei de care nu-mi dădusem seama pînă atunci. Ieşeam pe poarta închisorii, făceam cîţiva paşi, respiram adînc, apoi mă duceam în staţia de tramvai cea mai aprSjsîâtă, la linia lui 12, aşteptam tramvaiul întîrziat (era ''noaptea), mă scormoneam în buzunare şi scoteam mărunţişul, cumpăram biletul de la taxatoare şi vedeam aproape aievea taxatoarea în uniforma ei, felul în care-mi întinde biletul şi apoi privirea ei, numai o clipă^ intrigată de paloarea feţei mele, apoi cum
289
redevine indiferentă şi se uită drept înainte. Urma Gara de Nord, trenul, totul cu un simţ al amănuntului necunoscut mie pînă atunci, pentru că niciodată nu trebuia să suplinesc realitatea cu reconstituirea detaliilor. Re-trăiam acea bucurie a eliberării şi acest joc a rămas şi mai tîrziu una dintre petrecerile mele secrete cele mai plăcute, căutat în orele de singurătate. Niciodată realitatea nu poate fi atît de pură şi de puternică, niciodată bucuria trăită nu se aseamănă celei dorite, construite în imaginaţie.
Insă după o oră sau două dorinţa se izbea de întunecimea bleumarin a celulei, de mersul tiptil cil gardienilor pe sâtăHpTctin nou apărea grija şi frica de ce se va întîmpla, dorinţa de a scăpa, ce mă" copleşea pînă la regretul refuzului meu. încetul cu încetul balanţa stărilor mele de spirit se schimba în favoarea momentelor de depresiune, nelinişte sau chiar disperare.
Pînă într-o zi cînd uşa celulei s-a deschis şi patru ofiţeri au pătruns înăuntru, însoţiţi de comandantul „depozitului^ S-au aşezat în tăcere lingă uşă, m-au privit îndelung şi numai după un timp unul dintre ei, cel mai mare în grad, m-a întrebat cu o voce joasă şi aproape şoptită : „Cum te cheamă ?“ Apoi un alt ofiţer, mai tî-năr, £i-a notat numele meu, şi toţi, fără să mai spună altceva, s-au privit semnificativ, sau aşa mi s-a părut mie. „Aha'4, a spus din nou ofiţerul cel important, „aha", şi a~dat, de data asta evident semnificativ, din capul lui mare, greoi, acoperit de un păr cărunt, tuns foarte scurt, în perie.	^
M-a trecut un fior de gheaţă prin şira spinării (aşa este, nu e nici o metaforă, iiorul este chiar de' gheaţă, rece, ascuţit de rece) şi am izbucnit : „Ce se va întîmpla cu mine, domnule procuror (cei patru erau procurori militari), cînd mi se va comunica pedeapsa şi voi fi dus la o închisoare de execuţie ?“
290
Procurorul cel bătrîn şi mare în grad m-a privit sever, apoi s-a* uitat din nou la ceilalţi. „Vă rog, am strigat eu din nou, vă rog să-mi comunicaţi, nu aveţi dreptul"...
—	în ce privinţă nu avem dreptul ? mă întrebă grav şi calm procuratorul.
—	Să-mi ascundeţi ce mi se va întîmpla. Nu vă dă dreptul legea...
—	Hm. Legea. Dumneata invoci legea ? Poate e mai bine să n-o ştii...
Faţa i se înăspri şi mai tare, dacă se. putea, dacă se mai putea, apoi se întoarse şi cu pas greoi ieşi din celulă. Uşa s-a închis în urma lui şi a celorlalţi, s-a tras zăvorul, paşii au răsunat o clipă sau două* apoi s-a deschis o altă uşă. Eu mi-am lipit urechea de lemnul uşii mele, n-am auzit la început nimic, apoi a izbucnit un strigăt : „Nu se poate" şi uşa s-a închis, din nou paşi pe coridor şi în sfîrşit altă uşă şi din nou paşi.
Am rămas în picioare, în mijlocul celulei mele, apoi cu mare greutate m-am aşezat pe marginea patului. Am zărit ca prin ceaţă, cu maximum de indiferenţă, sclipirea vizetei şi ţăcănitul ei uşor, aproape muzical, apoi din nou lucirea mai mare a coridorului şi ochiul care m-a privit îndelung, mai îndelung decît de obicei, impersonal ca un ochi din icoanele naive, înscris într-un triunghi. Eram cercetat îndelung, metodic, cu foarte multă metodă, şi de data asta privirea rece, de o rece şi prea exactă curiozitate, s-a lipit de starea mea de spirit şi m-a ajutat să-mi formulez frica mea rece. „Mă vor ucide. Ma vor executa." în timpul anchetei, cineva îmi spusese : „Dacă nu vei coopera cu noi, vei avea soarta celor pe care-i aperi". „Ce soartă ?" am întrebat, şi el mi-a spus întinzînd arătătorul ca un pistol : „Pac, pac", şi a rîs. Atunci n-am crezut şi aproape am şi uitat, dar de fapt nu uitasem şi aceasta era cauza, secretă, nemărturisită a neliniştii mele crescînde. De data asta mi-am adus aminte, cu exactitate, am văzut degetul întins şi vocea lui : pac, pac. Vizita
291
procurorilor, feţele lor misterioase, răspunsul în doi peri al celui bătrîn transformau neliniştea aproape în certitudine. „Mă vor ucide, mi-am repetat, mă vor omorî", însă cuvintele acestea cu înţeles aşa de clar, izvorîte din starea mea de spirit, nu aveau realitate ca atunci cînd spui masă, sau cuţit, sau pom, şi prin transparenţa cu-vîntului apare toată bogăţia de mese şi de cuţite şi de pomi pe care i-ai văzut şi controlat cu simţuride. Cuvintele acestea simple : mă vor omorî, mă vor ucide, stăteau şui şi dezlipite, semnificau nu ce se va întîmpla, ci frica mea, starea de „crispare, fără capăt, incertă, deşi atît de copleşitoarei Ceva nu era adevărat în adevărul acesta ce mi se impunea dinafară, nu era adevărat pentru că eu nU-1 acceptasem, ; se acoperea, dar nu .pînă la capăt.
„Mă vor omorî" se lega de o serie de senzaţii ale stării mele de acum, greutatea de plumb a membrelor, muşchii aceia înţepeniţi ca după un uriaş efort, linia rece a şirei spinării şi apoi, clar detaşată, limba grea, înfundată într-un gust metalic şi sărat, gustul fricii celei mari, al adevăratei frici, transpiraţia palmelor, sudoarea prelin-gîndu-se pe liniile ce închipuie viaţa şi norocul, mintea şi mima. Şi în sfîrşit, senzaţia ameţitoare de cap foarte uşor, gol aproape, în contrast cu greutatea de piatră a restului trupului. într-un fel, o mare limpezime ce se detaşa de încremenirea oaselor şi a muşchilor, de bătăile puternice ale inimii, ce se auzeau ca şi cum ar fi zvîcnit într-un trup separat, alături. Dar toate astea nu însemnau cu adevărat : „mă vor ucide", ci erau numai legate în nu ştiu ce fel de frază, puţin străine şi alături. Nici imaginea liniştitoare ce mi-a trecut prin minte o clipă, eu, dar nu eu despre care aş fi putut spune „el" sau „Li-viu", ca în copilărie, „băiatul1', mai ales aşa „băiatul" din fraza „băiatul vrea jucăria", dus de nişte oameni înarmaţi într-o prea frumoasă grădină verde, cle-a lungul unei vîlcele cu iarbă înaltă şi mătăsoasă, sub nişte pomi în
floare, legat la ochi, şi apoi zgomotul puştilor mînuitc, ridicate la ochi, dar şi după aceea se aude clar împuşcătura, şi eu văd cum cade „băiatul" căruia mă substitui pentru această joacă, dar eu în imaginaţie stau aici,, pe patul meu din celulă, şi-l văd cum cade şi cum soldaţii lasă jos puştile, la picior, şi ofiţerul se apropie de el şi-l mai împuşcă o dată. Desigur, mi-e foarte milă de el, o milă sfîşietoare, ca atunci cînd îţi moare cineva foarte apropiat, cel mai apropiat, un fiu sau un părinte. Dar scena nu înseamnă chiar „mă vor omorî", nu-i risipeşte [neadevărul, incertitudinea. Nici chiar lucrul cel mai apropiat, o altă amintiri neconturată, ^ greutatea aceea fără formă precisă, amestec de întrebare şi senzaţie fizică, oprimantă, de apăsare pe piept, de piatră care te striveşte, ce mă chinuia în copilărie, cînd aveam febră foarte mare şi greutatea era corp dar şi fiinţă, şi mai ales ceva întunecat şi nehotărît, frică şi dorinţă de a înţelege. Nici măcar acea amintire nu înseamnă cu adevărat „mă vor omorî", e numai foarte apropiată. Stăteam încremenit pe pat şi-mi mişcăm foarte încet, cu mare greutate, degetele amorţite ale mîinilor aşezate pe genunchii ţepeni şi ascuţiţi. Cînd, deodată, m-am apropiat de toată grozăvia frazei, dar fără s-o mai repet, fără să încerc s-o cuprind şi s-o înţeleg. <De atunci de fapt am renunţat pentru totdeauna s-o mai cuprind ca atare. Privirea mea îngrozită a alergat de la vizeta prin care [ am văzut multă vreme ochiul impasibil şi atent, vizetă ce-mi inspira acum o mare şi neasemuită frica, la o crăpătură pe uleiul bleumarin al peretelui, luminată de becul de afară, şi dintr-o dată s-a întîmplat ceva ciudat. Am iubit cu toată puterea crăpătura aceea neînsemnată din peretele celulei împuţite în care-mi petreceam de cîteva luni zilele, o adevărată şi ayidă_ iubire. Privirea a început să alerge în jur, să mîngîie fiecare detaliu, să observe patul grosolan şi pătura uzată, cimentul şi desenele lui întîmplătoare şi fără semnificaţie, lemnul uşii
ce era moale şi bun ca şi cum l-aş fi pipăit cu ochii şi ar fi putut să-i mîngîie fără asprime. O dragoste pentru fiecare din lucrurile acestea neînsemnate, ce se aflau nu în locul cel mai fericit unde mi-am petrecut zilele, ci tocmai dimpotrivă, şi senzaţia că ele ar putea înceta, aşa cum ar înceta şi alte locuri din amintirea mea, uşile înalte, vopsite în galben, cu două canaturi, care se deschideau încet atunci cînd în camera mea din copilărie intra tatăl meu, în perioada fragedă cînd încă îl admiram foarte mult. în spatele lui, atunci cînd se deschidea uşa înaltă,' sclipea mobila de piele din birou şi sticla bibliotecii şi acel tablou al -unui bărbat bărbos | cu pălărioara rotundă de prelat catolic aşezată pe vîrful capului, ce purta numele de „uncheşul vlădica“, şi firele de praf de demult, luminate de razele piezişe ale soarelui de după-amiază. Toate aceste lucruri, de mult dispărute de fapt, de-abia acum urmau să nu mai existe şi le iubeam ca pe o femeie ce mă părăsise în mod sigur, aşa hotărîsem împreună, şi o conduceam pe ultimul ei drum, spre gară, urma să-i cumpăr bilet şi s-o aşez într-un compartiment, să-i ridic un uşor, neasemuit de uşor geamantan, sus, în plasă, şi apoi gata, n-o voi mai vedea niciodată, pentru că ceva s-a interpus între noi. Şi amintirea unui miel pascal, sacrificat, cu beregaja tăiată, ce sta atîrnat de un cui la uşa cămării cu^lemne, miel de care-mi păruse foarte rău şi acum era din nou pus în pericol, îmi aminteam de el şi de felul cum îi picura sîngele din beregată şi de lumina alburie de primăvară incertă, nehofărîtă încă să vină. Toate se dezlipeau, ca şi planurile mele de viitor, se dovedeau fără consistenţă, rupîndu-se de mine şi pierzîndu-se. Şi atunci mi-a fost frică să închid ochii şi să pierd neînsemnatele crăpături din vopseaua bleumarin şi din lemnul uşii.
Am sărit în picioare şi m-am apropiat de vizeta care iar ţăcănise şi mi-am lipit ochiul de celălalt ochi care mă privea impasibil şi de la distanţa prea mică nu l-am
294
mai văzut şi m-am dat cu un pas înapoi ca să-l văd mai bine, şi după cîteva clipe a pătruns doăr o rază de lumină mai pură, de afară, şi apoi vizeta s-a închis cu un clinchet uşor şi muzical.
Aşa am trăit în zilele următoare, cu frica aceea şi cu aviditatea de a învăţa întreaga bogăţie a celulei mele şi înca’mai^ bogatele mele amintiri^care puteau să se destrame şi mereu se depărtau după ce reînviau pentru o singură clipă şi' creşteau nemăsurat ca mingea aceea tărcată, roşu şi alb, odihnindu-se paşuică pe malul unei mări din copilărie, nu marea în general, pe care am mai văzut-o şi va continua, ci acea mare neasemuit de albastră şi frumoasă, mărginită de dunga lungă a nisipului subţire, mare ce se îndepărta şi se risipea şi o iubeam şi pe ea ca pe o femeie. Noaptea nu dormeam, ci mă gîn-deam la acele lucruri ce creşteau nemăsurat acum în mintea mea, ameninţate de dispariţie, şi ascultam tîrşîitul de paşi pe coridoare, ai paznicilor în papuci de pîslă, şi priveam cum se ridică şi scoboară de zeci de ori vizeta şi cînd treceau mai mulţi paşi şi se trîntea o uşă grea a coridorului încremeneam în pat, sub pătură şi, reflex, mă strîngeam şi deveneam mic, neînsemnat de mic, închis în mine şi refuzam.
Pînă ce într-o zi, nu după multă vreme, că n-aş mai fi rezistat, am crezut că am făcut cea mai mare descoperire din viaţa mea şi poate şi era cea mai mare descoperire, pentru că m-a ajutat^foarte mult în acele momente. îmi mobilizasem^ împotriva fricii un foarte vechi simţămînt şi am descoperit că în mare parte pe el se construise viaţa mea de pînă atunci. Mi-am zis : nu se poate, nu se poate să mă omoare, doar n-am făcut încă nimic, nimic din ce mi-am plănuit, din ce hotărîsem să fac în viaţa mea. Nu se poate să se sfîrşească totul aşa, chiar aşa. Atunci, deodată, am înţeles că ani de zile, pînă aproape de treizeci de ani, am crezut într-un fel de stea
a mea, care nu mă va lăsa, care îmi conducea viaţa şi mă va împinge să fac acele lucruri mari şi importante pe care le aveam de făcut, trebuia să le săvîrşesc. însă, uite, se poate întîmpla, erau multe, covîrşitoare motive să cred că nu voi realiza nimic, că n-am dus la capăt nimic din toate acele lucruri hotărîte dinainte, de deasupra mea. Frica a fost pentru o clipă mai covîrşitoare şi din nou a trecut fiorul acela de gheaţă şi apoi mi-am simţit limba încărcată de gustul sărat şi metalic. Dar în clipa următoare m-am învins şi m-a cuprins o neasemuită mîn-drie. Nu există acea stea, mi-am zis, nimic nu era dinainte pregătit. Dar atunci, dacă am să scap cumva şi nu mă vor omorî, şi voi ajunge să realizez măcar o parte din lucrurile pefrtru care mă credeam hărăzit, atunci eu le voi săvîrşi. Nu sînt un simplu pion pe o tablă de şah, condus dinainte, de sus, din altă parte. Faptul că toate aceste lucruri vor rămîne pe veci nerealizate mă elibera, cu toată grozăvia ce o însemna acest lucru, îmi dădea în posesiune deplină tot ce am făcut, acel puţin şi tot ce v.oi face, dacă voi scăpa. Nu mă conduce nici o stea, totul depinde de mine.
Concluzia aceea era o simplă banalitate, sau măcar un lucru care s-a mai spus, dar pentru mine, atunci, a fost o mare iluminare, o eliberare şi un motiv de mîn-drie neasemuită. Desigur, o mie de posibilităţi realizabile se vor risipi, nu se vor desăvîrşi niciodată, dar tocmai acest lucru, înţeles pînă la capăt, e semnul libertăţii mele, al posesiunii ce . o am asupra propriei mele vieţi. Viaţa mea de pînă atunci era o adevărată minune, minunea mea.
N-am scăpat de frică, dar a devenit mult mai temperată, şi faptul că era foarte posibil, de conceput, să mă omoare făcea gîndul morţii mult mai suportabil. Trăiam sub lumina acestei înţelegeri noi şi mă gîndeam adeseori : vezi, dacă n-aş fi ajuns într-o asemenea situaţie, n-aş fi înţeles niciodată asta şi, obscur, în ciuda convin-
296
gerilor mele mărturisite, aş fi crezut că sînt minat de o nevăzută mină, prin care exist, care mi-a trasat viaţa. Nu e necesar să fiu. puteam foarte bine eu, ca persoană, să nu fi fost niciodată şi de aceea pot să şi dispar din-tr-un joc de circumstanţe, dar faptul că deocamdată exist, că am existat, am trăit şi am luat hotărîri, este o neasemuită minune. Descoperirea mă domina, o luam în t>>a{e felurile, o întorceam pe toate feţele, mă lăsam umplut de ea şi-i urmăream consecinţele. Aş fi vrut s-o mărturisesc şi din cauza asta îmi suportam greu singurătatea, eram cuprins de febrilitate. E curios că mai tîrziu n-am spus-o nimănui şi tu eşti prima care o auzi, acum, cînd importanţa ei a scăzut, pentru că au intervenit alte lucruri. Dar atunci m-a ajutat şi în curînd ml s-a comunicat sentinţa, nu eram bineînţeles condamnat la moarte, ci doar la cîţiva ani de închisoare, şi am fost dus într-un alt loc, împreună cu alţii, şi prima seară acolo,, scăpat dini tensiunea acelei aşteptări amăgită cu descoperiri,! este unul dintre cele mai" fericite momente din viaţa mea.
Şi în curînd, curînd pentru acel timp lung în fiecare clipă şi scurt dacă-1 gîndeşti din urmă, fiind prea sărac în evenimente, aveam să descopăr o ultimă implicaţie a acelei descoperiri ale mele, care o anula, într-o anumită măsură.
Liviu Dunca tăcu o clipă, ca să-şi orînduiască amintirile ce-1 copleşeau, scenefe pe care nu putea să le uite cu adevărat, ca să fie cu adevărat demonstrativ, parcă dintr-o dată mărturisirea lui spontană ar fi avut nevoie de grijă, ar fi trebuit să convingă, ca pledoaria unui avocat. De data asta se adresa precis, cuiva, nu mai era o formă a vorbirii de unul singur, ca pînă acum. Se uită pentru prima dată cu atenţie la Margareta, mişcîndu-şi privirea peste ea ca obiectivul unui aparat cinematografic. Fu surprins de expresia ei de concentrată atenţie, de aviditate, total deosebită de detaşarea firească a relaţii-
297
lor lor de pînă atunci, de dragostea lor cu o notă tinerească, de camaraderie de tabără. Acum stătea fascinată, cu buzele întredeschise, dezvăluindu-şi dinţii mici şi ascuţiţi. După cîteva clipe îi simţi braţele cum se întind şi-i cuprind gîtul, îl atrag spre ea, corpul i se lipi de al lui, era fierbinte ca şf cum ar fi fost cuprinsă de febră. li simţi respiraţia pe gît, apoi urcîndu-se spre faţă. „N-am vrut asta, se gîndi Liviu Dunca, nu de asta i-am spus, nu de asta i-am povestit/4
—	N-am vrut să te impresionez, îi spuse el, reuşi să-i spună, tîrît în jos de strînsoarea ei.
—	Taci, îi şopti Margareta, taci, să nu mai vorbim. Să nu ne mai aducem aminte niciodată de asta. Să nu ne mai aducem aminte. Am să te ajut să uiţi, să uiţi pentru totdeauna. Dar acum taci, n-are rost să vorbim.
Liviu Dunca nu se mai împotrivi, şe lăsă dus, supus, de patima ei, simţi el însuşi că se pierde, se afundă în încordare şi plăcere, o simţi caldă, aprinsă, fremătătoare, posedată de o extraordinară energie, pe care nu i-ar fi putut-o bănui, nu ieşise niciodată pînă atunci la iveală. Nu se eliberă decît tîrziu din senzaţia de plăcută toropeală şi uitare de sine, copleşit din nou de un fel de ruşine pentru reacţia ciudată a Margaretei. îşi repetă din nou, ca şi cum ar fi fost o legătură directă de la cauză la efect, că n-a urmărit asta. „Mi-e silă de mine, se gîndi. Toate întîmplările acelea au ajuns, au devenit un mijloc de a stîrni interesul/4 începu să le vadă îndepărtate şi străine, ca toată viaţa lui aproape, un şir de întîmplări care s-au petrecut cu altcineva, unei persoane cu care avea doar foarte slabe şi întâmplătoare relaţii. Margareta stătea lîngă el, tăcută,şi afcsentă. „Ce ciudată e44, se gîndi Liviu Dunca. îşi aduse aminte de ipostazele ei, numai în ultimele zile, de cînd erau împreună. Doamna înaltă, subţire şi blondă, cu talie elegantă, pe care o văzuse pe stradă, amintindu-i vag de ceva din trecut, femeia detaşată, rarefiată, trăind sub semnul oglinzii, acolo, la ea
298
acasă, cînd a vizitat-o cedînd impulsului nestăvilit, apoi naturaleţea ei perfectă din primele zile, schimbarea ei bruscă, venirea aici, ziua de călărie, prima noapte. Margareta se destrăma într-o serie de ipostaze, dintre care cea mai puţin legată de celelalte era ultima, vitalitatea posesivă, năvalnică cu care reacţionase la povestirea lui, povestire care acum îi făcea silă, în parte pentru că a produs această reacţie. ,,Care e natura ei adevărată ?“ se gîndi, şi o privi pe furiş, cu coada ochiului. Era desăvîr-şit de calmă, cu toate trăsăturile destinse, aproape inertă, ca un obiect aşezat alături, dacă n-ar fi fost respiraţia ei uşoară, egală, liniştită ca un ritm străin şi permanent. Margareta îi observă privirea şi zîmbi, unul din zîmbe-tele ei care o apropiau de imaginea iniţială, de distanţă şi transparenţă. Apoi întinse mîna spre el şi şi-o petrecu prin părul lui aspru, des, încărunţit.
—	Te iubesc, îi spuse. Te iubesc foarte mult. E foarte bine.
—	De ce mă iubeşti ?
—	Nu pot să răspund la întrebarea asta. Nimeni nu poate răspunde. Cred că nici tu.
—	Poate ar trebui să încercăm să răspundem. Măcar să ne-o punem.
—	De ce să ne-o punem ? Nu e nevoie. E de la sine înţeles.
—	Nu ştiu. Mi-a venit acum în minte o explicaţie. Am încercat să fugim, amîndoi, mai ales eu. Să creăm ceva absolut separat, fără nici o legătufărŞi n-am reuşit. Eu n-am reuşit, şi ţi-am spus toată istoria asta, care a năvălit pur şi simplu peste mine. Am simţit o nevoie irezistibilă să sparg atmosfera aceea de încîntare, de mulţumire şi plăcere.
—	E adevărat. Dar ne vom împotrivi, ne vom împotrivi împreună. Toate aceste lucruri au trecut şi nu ne mai privesc. Nu trebuie să te mai privească. Va trebui să începem totul de la început. De la bun început.
—	Nu se poate începe totul de la început. Am început fiecare dintre noi de foarte multă vreme. Eu mai ales. Şi totul n-a fost decît reacţie, frică în îmbătrînire. iluzie. Mi-a fost foarte silă de mine că ţi-am povestit, de la început, de cînd am venit aici, în aceste locuri, n-am încercat decît să povestesc, fiecăruia, şi la sfîrşit le-am alga pe tine ca interlocutor, ca martor.
—	Foarte bine. Mă bucur că ţi-am fost de folos. Acum gata, ai spus, te-ai uşurat, ştiu şi eu.
Liviu Dunca tăcu şi se gîndi doar pentru el, singur. Nu mai avea rost să continue conversaţia. Se gîndi că a încercat să-i implice pe toţi, de cînd a venit, că a încercat mai ales s-o implice pe ea, s-o cuprindă în trecutul său, şi ea a reacţionat să se apere, poate sau oricum întreprinderea nu are nici un rost, nu poate duce la nimic. „Am făcut-o doar din egoism, îşi formulă clar în minte. Doar din egoism. Nu m-am gîndit nici o clipă la ea. Din nelinişte şi egoism. Şi sînt bătrîn, nu bătrîn numai pentru ea, ci în general.“ Sentimentul de nemulţumire nu-1 părăsi, acoperea totul, chiar atunci cînd a început din nou să vorbească.
—	Ceea ce mi s-a întîmplat mie s-a întîmplat şi altora, alţii au trecut prin alte greutăţi, au fost mutilaţi de război, de alte nenorociri. Pentru mine forma de apărare a fost incontinua fărîmiţare prin gîndire a fiecărei experienţe trăite. Voiam să justific toate, măcar inconştient, transformîndu-le în experienţe şi concluzii fundamentale. Totul trebuia însă luat cu mai mare bărbăţie şi simplitate. Cu mult mai mare simplitate, pentru că simplitatea este forma cea mai desăvîrşită a curajului. Trebuia să-mi continui viaţa firesc, dacă voiam într-a-devăr să fiu liber. Să nu mă închistez şi să nu mă falsific, să iau viaţa de la început, pur şi simplu, să-mi caut o femeie şi să mă însor, să fac copii, să lucrez şi să nu mă consider nici o clipă „alfel“, înţelept, prin experienţa
300
mea, de o prea adîncă şi nemărturisibilă înţelepciune. Poate e adevărat, poate „destinul*4, legea exterioară şi goală a fost din nou infiltrată în istorie. Dar ce importanţă are, ea a fost introdusă, ca să mă eliberez de ea trebuia să iau lucrurile firesc, să mă comport pînă la capăt ca un om cu adevărat liber. M-am falsificat, poate dintr-uri ciudat orgoliu mazochist. Trebuia să procedez altfel, cu totul şi cu totul altfel. Nu ştiu dacă nu este prea tîrziu. Pretutindeni unde am fost de atunci, mă înconjuram într-un fel de penumbră,, de o excesiv de înţeleaptă tăcere şi-rezervă, ca şi cum tot timpul aş fi su-rîs la întîmplările oamenilor, ei neştiutori şi eu deţinătorul unui adevăr. Mecanism orgolios de compensare.
Margareta se ridică de lîngă el şi-l privi concentrată, de data asta evident de la acea distanţă şi răceală, măcar aparentă atenţie poate pentru celălalt, cu care privea ea lucrurile şi fiinţele. Apoi spuse :
— Nu te înţeleg pe deplin. Mi-ai povestit prea puţin despre viaţa ta normală, obişnuită. Nici nu te-am întrebat, nu m-am întrebat nici pe mine cine eşti cu adevărat. Dar poate nu e totuşi prea tîrziu. Putem începe noi, acum. Să fie totul firesc. Să facem planuri de viitor, să luăm hotărîri foarte simple, care se impun.
Li viu Dunca nu-i răspunse, o mîngîie doar, cu un aer aproape absent. „E foarte frumoasă, se gîndi. Foarte fru-moasă. “ Se întunecase aproape şi i se vedea doar profilul, femeia şi copiii ei se culcaseră, nu se mai simţea nici prezenţa fetiţei, fascinată de ei. „Are un profil pur, e formată din linii de o mare eleganţă. E femeia cea mai frumoasă pe care am întîlnit-o.“ Dar o privea detaşat, ca pe o fiinţă străină pe care o admira foarte mult, îi făcea plăcere să o privească. Margareta aştepta, aproape aplecată asupra lui. O lăsă să aştepte un timp, apoi îi spuse moale şi se miră chiar el de noul ton al vocii sale : „Să ne mai gîndim. Să plecăm şi să ne gîndim. Mai avem vreme.44
Margareta nu răspunse şi se depărta puţin, el se lăsă pe spate şi privi în sus, apoi în jur, la pomii cu coroana întunecată, meri sărăcăcioşi şi sălbăticiţi, de sat de munte, grădina nu avea nici un fel de pete, era indiferentă în lumina scăzută, o grădină săracă ce se întindea pînă la cînepişte. A doua zi în zori au plecat, vorbindu-şi foarte puţin. Margareta tăcea şi îi zîmbea doar din cînd în cînd, jenată, el îi răspundea cu o ciudată şi neplăcută blîndeţe.
în zilele acelea se pregătea pierderea* lui Dumitru Vinea, adică scoaterea lui din funcţie. „Defunctus“, scos din funcţie. Persoanele, motivele, cauzele şi pretextele au fost complicate şi numeroase, rod al nodului de relaţii care l-au şi ridicat şi urmau să-l piardă, dar mai ales al faptului că el însuşi îşi pierduse, fie şi provizoriu, însă într-un moment cheie, reflexele sale verificate prin care ştia să se apere, să pareze cu îndemînare loviturile, să contraatace cu siguranţă şi succes, iar această pierdere de reflexe era datorată şi ea mai multor cauze, unor acumulări, dar şi faptului că pentru prima dată în viaţă se apropiase de o privire mai înaltă asupra Iui şi a lucrurilor din jur, de o vedere impersonală.
Victoriţa care a început lupta şi a pus în mişcare întregul proces, era departe de orice gîndire impersonală, planurile erau totdeauna ale ei şi în ele ea juca rolul cel mai important, niciodată nu se ştergea din ele şi nici măcar nu se izola ia periferia lor. Ea nu gîndea ci plănuia, în imagini rapide, construite pe instinct, tot ce făcea devenea imediat plăcere pentru că îi continua trupul mare şi energic, era proiecţia ei în fapte şi în viitor şi o făcea să trăiască şi mai plin, şi mai intens. Nu încercă să-şi justifice ura cu care voia să-l distrugă pe Vinea, aşa cum niciodată nu-şi justifica faptele, totul era de la sine
303
înţeles. Ştia că trebuie să-l distrugă, ca să-şi. răzbune umilinţa, dorinţa ei nesatisfăcută din seara eînd Vinca o lovise se transformase în dorinţă de răzbunare. în cen-. trul planurilor ei se găsea o scenă în care Vi nea îi aducea aminte, spăşit, în picioare în faţa ei, aşezat leneş pe un scaun, cum s-au iubit, cît de tare s-au iubit, cîte lucruri îi leagă. însă cuvintele lui cad alături de ea, neputincioase, povestirea dragostei nu mai este dragostea şi nu este în stare s-o evoce decît ca o caricatură. ,,Doar nc-arn iubit atît de mult, doar m-ai iubit, îţi aduci aminte", striga Vinea în imaginaţia Victoriţei, şi scenă după scenă din legătura lor erau evocate, cum s-au întîlnit prima dată, şi cum amîndoi s-a ir uitat unul după celălalt, întorcînd capul, şi au rîs tare, şi de atunci totul era deja hotărît, şi a doua zi Vinea a yenit s-o caute, şi ea l-a primit dezve-lindu-şi dinţii laţi şi puternici, primindu-1 şi oferinau-se. Şi apoi au plecat împreună şi pe drum ea nu s-a mai putut stăpîni şi i-a prins încheietura pumnului şi apoi a ridicat-o la buze şi a muşcat-o, gest care le-a rămas şi pentru mai tîrziu, amestec de violenţă din partea ei, dar şi de supunere, nu-i sărută mina, ci i-o muşcă, aducînd-o totuşi la buze. „Era îndată după ce m-am însurat şi mi-ăm dat seama că domnişoara pe care-am luat-o nu-mi ajunge, n-o să-mi ajungă niciodată, că am nevoie de cineva puternic, tare, cu carnea mănoasă ca a ta şi numai din prostie n-am lăsat-o şi nu te-am luat pe tine“, striga Vinea mărturisind acum ceea ce nu mărturisise niciodată, că n-a reuşit căsătoria lui şi ar fi trebuit s-o ia pe Victoriţa, singura cu care se simţea intr-adevăr bine, cu care se înţelegea. Acum, în ceasul înfrîngerii lui din imaginaţia şi planurile Victoriţei, el îşi respingea nevasta, „cucoana“ aceea subţire şi politicoasă, atentă cu ea intr-un mod umilitor, femeia aceea care şi atufici cînd rîdea, uşor, furişat, n-o făcea din toată inima şi părea că zîmbeşte doar, că o -învăluie într-un surîs uşor şi enigmatic. Vinea niciodată n-o bîrfise în faţa ei, deşi ea a ştiut tot timpul că nu se
304
înţeleg, că nu se vor înţelege şi iubi niciodată, că a luat-o dintr-o nebunie, una din nebuniile pe care le are orice om, orice bărbat. Acum doar mărturisea tot şi iar povestea scene din dragostea lor, dar ele sunau ca nişte cuvinte goale. Întîmplare după întîmplare, amintire după amintire, sălbatice şi pline de plăcere, nu apăreau în mintea Victoriţei aşa cum au fost, ci le auzea numai, povestite de vocea lui miloagă şi, din cauza slăbiciunii lui, ele se ştergeau pe măsură ce erau amintite, păreau nişte minciuni, lucruri şi fapte ce nu s-au întîmplat niciodată. Victoriţa, pentru care orice era posibil, se elibera din cea mai însemnată legătură a ei, îşi desfiinţa o parte din trecut, trecut ce nu exista niciodată cu adevărat pentru fbarbari, ori ea era hotărît o barbară.
în jurul acestei scene seîăufea planul ei de luptă şi ea părea că înfloreşte pentru că îl trăia cu pasiune şi totală dăruire, tot ce trăia şi vedea şi gîndea se lega de el. Iar ea se iubea cu pasiune şi îşi petrecea ore întregi în baie, biciuită de şfichiul duşului rece, ştergîndu-se în faţa oglinzii şi admirîndu-şi corpul mare şi puternic, sinii rotunzi şi şoldurile arcuite şi îşi sticlea dinţii laţi şi puternici, despărţiţi de o strungăreaţă ce părea neruşinată, în acele zile purta pantofi cu tocuri înalte, care-i dădeau mersului un aer maiestuos şi-i reduceau din vulgaritate doar atît cît să fie şi mai aţîţătoare.
Victoriţa ştia multe din neregulile lui Vinea, din raporturile nu tocmai corecte cu furnizorii sau cu clienţii, de micile abuzuri şi micile hatîruri, de zecile de rapoarte făcute de directorul general care nu erau chiar adevărate, înfrumuseţînd situaţia nu tocmai strălucită sau raportînd că a adus la îndeplinire măsuri pe care nici măcar nu se gîndea să le aplice, considerîndu-le inutile, fleacuri gîn-dite în birouri unde faptele reale, „viaţa“, „realitatea" se abstractizau şi se estompau. Vinea nu prea avea încredere în metodele noi, el verificase unele dintre cele vechi
305
cu ajutorul cărora construise şi lărgise uzina, condusese mari eforturi pînă la urmă încununate de succes. El ar fi putut spune ca un prim-ministru englez din secolul al XlX-lea că între o soluţie strălucită, dar neverificată niciodată, şi una proastă, dar bine verificată, el totdeauna va fi de partea soluţiei mai proaste, dar consolidată de practică. Vinea se considera un om practic, cu capul bine pus pe umeri.
Insă Victoriţa mai ştia că dezvăluirea acestor lucruri n-ar însemna nimic şi nu i-ar aduce izbînda. Ele puteau fi pretextele dar nu cauzele căderii lui Vinea. Directorul general, după mai bine de un deceniu de conducere, avea multe relaţii şl mulţi prieteni. Iar unii dintre oamenii care urmau să hotărască soarta lui îl cunoşteau destul de demult ca pentru ei Vinea să fie o amintire de tinereţe sau a vremii vigorii lor, şi rămînerea lui, o probă că şi ei rămîn, că de atunci nu s-a schimbat nimic, apărîndu-1 se apără pe ei, pe ei şi trecutul lor comun. Ca să nu mai vorbim de relaţiile lui Vipea din uzină, unde atîtea cariere i se datorau. De aceea Victoriţa ştia că nu-1 va învinge decît dacă îl va izola de aliaţii săi, îi va destrăma relaţiile, încurajîndu-i duşmanii^ descurajîndu-i şi înde-părtîndu-i prietenii. Dar reuşita mai depindea şi de reacţia lui Vinea, de ajrârarea lui. Nici el nu era de dispreţuit, directorul general ştia cum să răspundă unui atac, era cel mai mare vînat din cariera ei de luptă. Bătălia era cu atît mai fascinantă cu cît, în caz de înfrîngere, nu se putea aştepta la nimic bun din partea lui, urma să fie ea însăşi nimicită, aruncată afară, redusă la moartea socială. Trebuia găsit deci punctul lui slab şi, din instinct, Victoriţa îl şi găsi.
Ajunsă la birou, îşi chemă secretara, care trăia şi ea obscur şi indirect această luptă, simţea transformarea din şefa ei, îi trăia emoţiile şi era mai dependentă ca oricînd, se lumina şi prindea luciu ca un satelit mort din noua şi strălucitoarea ei lumină.
306
—	Cine este Iosif Dandu ? o întrebă Victoriţa.
—	Iosif Dandu ? se miră emoţionată, pierdută de emoţie, secretara.
—	Da, Iosif Dandu, ce te miri aşa ? Iosif Dandu. bineînţeles. Trăieşti cu capul în nori, eşti pe altă lume, Iosif Dandu. Ăla cu accidentul. Rapid să-mi afli tot ce se poate afla despre el.
Secretara dispăru şi în jumătate de oră se întoarse cu ştiri senzaţionale pentru Victoriţa. Iosif Dandu era un muncitor obişnuit, bun dar nu foarte bun, iubit de colegi dar nu în centrul atenţiei tuturor, un om mai degrabă retras, tăcut şi* puţin timid. Murise la spital la vreo cîteva ore de la accident. Pînă aici nu era nimic deosebit. însă în atelier se spunea că noaptea trecută văduva lui a fost vizitată de către directorul general, „chiar de către tovarăşul director general, în persoană", deşi mai erau şi alte familii lovite, că directorul general a stat destul de mult şi că a făcut un dar familiei Dandu.
Planurile Victoriţei se luminară, instinctiv înţelese că aici era punctul slab al lui Vinea, aici, din motive pe care nu le înţelegea, şi de fapt nici nu se silea să le înţeleagă, el nu se va apăra cum trebuie. Prin femeia lui Dandu va răscula uzina, va produce tulburări, iar mai apoi va spune celor „de sus" că Vinea nu era în stare, „nu mai era în stare să ţină lumea în frîu". în fiecare loc va vorbi altfel.
O chemă din nou pe secretară şi îi spuse : „Du-te la Dandu acasă şi cheam-o aici pe nevasta lui. Vezi să nu o vadă multă lume venind la mine. Rapid." După o oră secretara introduse în birou o femeie înaltă şi slabă, timidă şi pierdută, cu ochii roşii ,şi faţa împietrită. Victoriţa o lăsă o clipă să aştepte încurcată, mişcîndu-şi ne-hotărîtă mîinile ce păreau autonome, ţintuind-o cu ochi reci, distanţi. Directoarea stătea în scaun, dreaptă şi impozantă, părînd văduvei lui Dandu întruparea autorităţii înseşi. O lăsă la uşă, şă se pătrundă de importanţa lo-
307
cului, apoi îi făcu semn cu mina să se apropie şi, cu un alt gest, o concedie pe secretara ce se retrase închizînd uşa cu o extremă băgare de seamă, ca să nu tulbure scena nici cu cel mai mic zgomot.
Femeia se apropie şi rămase în picioare în faţa biroului, vădit impresionată. „Eşti nevasta lui Iosif Dandu ?“ o întrebă privind-o ţintă. Femeia dădu din cap. „Era un om bun ? o mai întrebă. Nu te bătea, nu- se îmbăta, aducea în casă ?“ Ochii femeii se '"umplură de lacrimi şi'începu să-i şteargă cu o batistă mototolită. „O să-ţi fie greu acum fără el, aşa cum ai rămas, cu un copil şi fără servici. Dar o să avem noi grijă Se dumneata, găsim noi ceva. Pensie nu poţi lua, eşti prea tînără. Dar găsim noi, n-ai grijă. Am auzit că a fost cineva să te vadă, e adevărat ?“	^
—	Da, răspunse femeia. A fost, eu nu-1 ştiam bine, dar un om, un vecin care l-a văzut a spus că era tovarăşul' director general, şeful cel mai mare.
—	Tovarăşu director generat ? Daa ? Şi ?
—	E un om bun, spuse femeia lăcrimînd din nou. Mi-a dat nişte bani, să-mi fie de ajutor acum.
—	Ţi-a dat bani ? Cîţi ? o întrebă Victoriţa, şi pe faţa ei era numai mirare. Cîţi bani ?
—	Mulţi, răspunse femeia. Trei mii de lei. Noi nu prea aveam în casă, că ne-am cumpărat mobilă şi lucruri pentru copil.-Mi-o venit bine ca să fac cele de trebuinţă.
—	Trei mii de lei ? se miră iar Victoriţa. Sînt bani, nu zic. Bani buni. Poate se mustră, acum se mustră. Că din cauza lui s^alntîmplat ce s-a întîmplat. N-a vrut, şi pace, şi toţi i-au spus. Dar el nu şi nu. Că nu e nevoie, că nu s-o întîmpla nimic. Şi vezi, s-a întîmplat. Trei mii de lei, sînt ceva bani, acum cel puţin. Am auzit de Iosif Dandu, era un om bun şi aici, la noi. Om aşezat. Păcat, dar ce să-i faci.
Victoriţa vorbea chiar limba femeii, ea se pricepea la oameni. Era şi mare, mult mai sus, stînd la biroul ei im-
308
portant, falnică în scaunul cu spătar înalt, dar era şî apropiată, o femeie care înţelege o altă femeie'. Şi. ce spusese o lămuri dintr-o dată pe nevasta lui Dandu. Nu înţelesese venirea lui Vinea, un om atît de mare, şeful cel mare, felul lui ciudat de a se purta, tăcerea lui şi şederea lui îndelungată, lipsa lui de siguranţă, el, un om atît de puternic. Şi nici nu era obişnuită ca să-i dea cineva, aşa, fără nici un motiv, cadouri, s-o ajute, şi încă fără s-o cunoască. Dacă i-ar fi dat bani de la întreprindere ar fi înţeles, aşa era le^ea. Dar directorul i-a dat din 'banii lui. Acum femeia aceasta, doamna asta bună, i-a deschis ochii, o lămurea. Cele trei mii de lei erau un preţ, preţul tăcerii ei, s-o liniştească, să-i astupe gura. Trei mii de lei pentru omul ei, pentru moartea lui. Preţul lui, atît era. Femeia izbucni într-un plîns înciudat, hohotit, de disperare şi furie. „Linişteşte-te“, îi spuse Victoriţa blînd, foarte blînd, cu un ton nou, apropiat, de vecină de cartier. Nici nu mai era doamna aceea mare şi bună care o primise, o chemase s-o ajute. Se ridicase de la masă şi trase un scaun pe care o aşeză încet pe văduvă. „Stai şi linişteşte-te, îi spunea. Lasă, că o să găsim noi ceva, n-ai nici o grijă. O să am eu grijă de dumneata, n-o să mori de foame.“
—	Am să-i dau banii înapoi. N-am nevoie de bani, strigă femeia. N-am, n-am nevoie de ei. Să şi-i ţină.
—	Să nu faci asta, o sfătui bhnd Victoriţa. Să nu faci asta, că n-are rost,""Iasă că o să vedem noi. Dacă-i dai banii acum, n-ai făcut nimic. O să-i ia, şi atît. Sau o să creadă că vrei şi mai mulţi, şi atunci te va lăsa pe drumuri.
—	N-am nevoie de banii lui. N-ar mai avea sănătate, să dea Dumnezeu !
Victoriţa o linişti cu mare greutate, convingînd-o că n-ar clştiga nimic. Cu atît mai mare greutate cu cît femeia se agăţa acum de vinovăţia lui Vinea în moartea
300
neaşteptată a bărbatului ei, moarte ce venise nici ea nu ştia de unde, fără explicaţie şi nu după boală. Era cineva vinovat şi acum ea ştia cine.
Planul Victoriţei se dovedi bun. Femeia plecă şi în curînd în uzină începu să se audă că Vinea i-a dat bani unei femei pentru că el era de vină de moartea oamenilor, el împiedicase luarea unor măsuri, ceea ce era numai în parte adevărat. Şi, fără aceste zvonuri, nici măcar acea parte de adevăr n-ar fi ieşit la iveală, nimeni nu s-ar fi gîndit să acuze direct, aproape pe faţă, conducerea uzinei. Iar sursa zvonului se uită pe drum.
în vremea aceasta, Victoriţa îşi căută alţi aliaţi, îl izolă pe Vinea de unii din oamenii lui, insinuînd că el ar vrea să schimbe acum totul, să se descotorosească de ei. Lucră cu migală, adeseori prin intermediari, nu direct. Şi, în sfîrşit, se pregăti să-şi încerce pe cel mai puternic aliat posibil, pe noul secretar de partid, Domide, adversar al lui Vinea, desigur, dar cu care trebuia să fie prudentă pentru că nu era nici prieten al ei. Trebuia să fie atentă, să încerce terenul. Lucra cu ardoare şi aplicaţie, uitînd motivele atacului ei, sau aminfindu-şi-le foărte vag şi în treacăt. Energică şi şireatâ, era mai cuceritoare decît oricînd, avea un ţel acum, se simţea întinerită.
îl găsi pe Domide în biroul lui, stînd singur cu un maldăr de hîrtii în faţă, înfulecînd cu poftă un uriaş sandviş cu brîriză, carne şi ouă. Muşca şi ochii îi alergau pe hîrtii. Cînd intră Victoriţa, se îndreptă în scaun şi fălcile încetară să i se mai mişte. Deveni atent şi uşor distant.
Domide era un bărbat mare, tînăr, s-ar putea spune că era mult. Se mişca mult, lucra mult, ore în şir, fără oboseală, mînca mult. Părea că se bucură intens de viaţă, de fiecare clipă a ei, chiar şi atunci cînd era cuprins de furie, adică destul de des. Acţiunile lui aveau toate intensitate, şi fiinţa lui, prezenţă, dar o altfel de intensitate şj o altfel de prezenţă decît a lui Dumitru Vinea. Era şi el ambiţios, dar de o ambiţie mai complicată, care
310
depăşea simpla aşezare într-un cuib al scării ierarhice, într-un pătrăţel al ei, era vanitos, dar vanitatea lui se putea risipi şi, deşi sensibil la ranguri şi ierarhii, ca şi Vinea, amîndoi fiinţe profund sociale, supunerea sa era condiţionată şi uneori izbucnea în revoltă şi agresivitate, copleşit de revelaţia unor adevăruri. Inginerul Domide, mai ales de la un timp, căpătă facultatea, destul de rară, de a descoperi adevăruri pentru sine, în termenii săi personali. Atunci era cuprins de o adevărată nelinişte, pentru că adevărurile acestea revelate brusc, nu printr-un proces îndelungat de gestaţie şi maturaţie, nu printr-un complicat şir de silogisme, era o prelungire a sa, a vitalităţii sale explozive. Şi atunci ambiţia şi vapitatea deveneau nişte mijloace, simple căi ale acelor adevăruri mult mai personale decît propria sa persoană, cu interesele ei, cu calea ei de afirmare. Domide ştia să devină un organ al lor, un mijlocT ele Expresie, în realitatea lui imediată, al unei ipostaze mai înalte şi mai perfecţionate a sale, întrupată în adevărul pe care îl slujea. în asemenea momente el balansa în pură contradicţie, unitate şi ruptură în acelaşi timp, devenind mic şi neînsemnat faţă de descoperirile sale, care deveneau mari pentru că îl reprezentau, erau o întrupare a lui. Se nega şi se potenţa totodată, creştea şi se micşora, trebuia să le comunice, să fie activ, şi numai acţionînâ, făptuind, punîndu-te în aplicare şi înmulţindu*^ putea rezolva într-un fel contradicţia, aşa cum motociclistul pe zidul morţii numai prin viteză îşi rezolvă precaritatea echilibrului.
Cînd intră Vîctoriţa el îşi întrerupse mîncarea şi o primi rece, cu un fel de distantă surpriză. Ştia că nimeni n-a fost atît de activ şi eficient împotriva lui ca ea, că directorul general nu are un aliat mai preţios decît această femeie energică şi mare cu care intrase în conflict încă de la bun început, de cînd s-a afirmat în uzină ca o prezenţă specială, de netrecut, şi aceasta s-a întâmplat aproape imediat după sosirea lui de pe băncile institutului. Dacă
311
Vinea era în fruntea unui sistem de relaţii în uzină, atunci despre Victoriţa se putea spune că era însuşi miezul său, expresia directă a plăcerii de a conduce, de a conduce ^arbitrar ca o manifestare a voinţei.
Prmndued masiv, stînd la masă cu siguranţă, cu coatele înfipte cu îneăpăţînare in tăblia biroului, cu o cămaşă albă răsfrîntă la piept lăsînd să-i iasă grumazul gros,Jbun sprijin pentru capul mare şi greoi, Victoriţa îşi pierdu reflexele şi instinctele ei sigure. Bărbatul din faţa ei era atît de mult parte a încăperii, a biroului, determina atît de mult atmosfera încît părea înfipt acolo de totdeauna.
„Acesta este noul şef, se gîndi Victoriţa. Acesta este şeful." Şi-l aminti cum venise şi cum se impusese chiar de la început, cum după foarte scurtă vreme a fost văzut mereu în compania lui Vinea, pentru că şi Domide era fascinat de putere, ca toţi cei ce au un interes real în treburile colective, esenţiale raporturi de putere. Lui Vinea îi plăcea Domide şi în sinea lui se gîndea că peste 15-20 de ani îl va lăsa în locul său „după ce-1 va forma". Apoi relaţiile lor s-au înrăutăţit şi Victoriţa n-a fost străină de această înrăutăţire, ea „l-a simţit" de la bun început, a văzut că este altfel şi l-a prevenit pe Vineă7 Evenimentele ulterioare au confirmat-o, pentru că Domide s-a răsculat pe faţă împotriva autorităţii directorului general, i-a criticat metodele de conducere a uzinei.
„Acesta e noul şef“, se gîndi Victoriţa şi deveni prudentă, pentru că îi simţi antipatia şi-i fu şi ei antipatic, nesuferit, mai ales că se simţea neputincioasă în faţa lui. Pentru prima dată corpul ei mare şi impunător nu i se păru irezistibil, o armă fără reproş. „Îmbătrînesc, se gîndi, îmbătrînesc", şîlîpoi îl văzu pe Domide în biroul directorului general, pe scaunul cu-spătar înalt, la masa lui, şi fu cuprinsă de furie. „Am să-l distrug pe Dumitru Vinea ca să-i ia ăsta locul, eu îi netezesc calea, eu îi fac drum liber", şi înţelese că nimic, nici acest ajutor pe
312
care ea îl vedea esenţial, n-o va salva, nu-i va crea relaţii mai bune cu noul şef, deşi ea îi făcea posibilă ascensiunea. "Nu va mai avea influenţa şi puterea de pînă acum, partea ei admisă în mod sigur de Vinea. Va sta un timp în postul ei şi apoi, pe nesimţite, va fi silită să# plece. Se lăsă pe marginea unui scaun ce scîrţîi sub greutatea corpului ei devenit inert. îl auzi neclar pe Domide spu-nînd :
—	Da, tovarăşă directoare. Da. Cu ce vă pot fi de folos ?
Cu greutate îşi descleştă buzele şi răspunse, străin şi fără vlagă :
—	Am venit aşa, tovarăşe secretar, să mai discutăm şi noi. E de datoria mea să mai ţin legătura cu dumneavoastră. Poate trebuia să vin chiar mai devreme, dar m-am luat cu treburile. Nu e tîrziu nici acum.
—	Da. Nu e tîrziu. Putem oricînd sta de vorbă. Vorbiţi.
Domide o aşteptă, aşezîndu-se şi mai comod pe scaun, ca înaintea unei lungi aşteptări, ca pentru o călătorie lungă, într-un fel de poştalion, şi o privi ţintă, cu o evident falsă politeţe.
Victoriţa îşi consumă nehotărîrea într-o ciudă vie, în primul rînd pe Vinea, care „o silea să-i facă ăstuia drum înainte“, care „o obliga să-l distrugă şi în felul acesta să se distrugă şi pe ea“. Nu era chiar lămurit cum o obliga Vinea anume la această sinucidere socială, evidentă şi de neînlăturat, de ce trebuia să-şi ducă pînă la capăt lupta începută, însă Victoriţa nu era obişnuită să-şi justifice pînă la capăt acţiunile ce-i erau dictate nu de adevăruri, ci de simţăminte care pînă atunci nu dăduseră greş niciodată. Acum ea se simţea înşelată de Vinea, care purta întreaga responsabilitate pentru faptul că o obliga să se lupte cu el pînă la distrugere, şi cum vedea că se va pierde* şi ea, era plină de compătimire pentru sine, se
privea, ca niciodată înainte, cu nespusă milă. Toţi au înşelat-o, şi Vinea şi omul din faţa ei, toţi, şi aceşti toţi cuprindeau întreaga lume cunoscută şi necunoscută, forţele neclare care împingeau timpul înainte şi-i topeau farmecele, care destrămau vechile şi solidele relaţii stabilite în ani de zile, toţi acei necunoscuţi şi necunoscute ce o îmbătrîneau şi o făceau să se sinjtă dintr-o dată şi fără nici o pregătire dinainte bătrînă şi slabă, o femeie slabă şi neputincioasă în mîna lor, un lor fără nume, care o cuprindea de o furie rece şi neiertătoare, îi instiga puternicele ei instincte agresive. Se uita la politeţea falsă, la solicitudinea mincinoăsa a lui Domide, a tînărului acestuia imun la farmecele ei şi la puterea ei, bărbatul acesta solid din faţă care nu avea nevoie de ea. „Nimeni nu are nevoie de mine, se gîndi, tu, Dumitre, eşti de vină, tu mă sileşti la asta“, şi slăbiciunea şi brutalitatea lui Vinea, slăbiciune în faţa accidentului aceluia, şi brutalitate şi trădare faţă de ea, i se părea că adună toate forţele care o slăbesc şi o scot nemiloase în afară. Copleşită de noua ei imagine se văzu bătrînă, cu adevărat bătrînă şi săracă, aruncată la o parte, nu în casa ei destul de confortabilă, ci intr-o casă mică, igrasioasă, mai asemănătoare cu casa ei din qopilărie, o casă cu pereţii coşcoviţi, cu podelele, acoperite cu cîrpe, iar ea, singură, fără nimeni în lume, închisă în încăperile acelea întunecoase, mohorîte, într-o vreme mohorîtă şi nedecisă, nici iarnă şi nici toamnă, un anotimp vîntos şi ploios, fără lumină, într-un loc unde nimeni nu urma să mai treacă vreodată, ea trebuia să stea părăsită şi să moară părăsită, ca un cîine. I se rupea inima de milă pentru ea şi era neputincioasă şi furioasă pe toţi şi mai ales pe Vinea, care o silea să se retragă în acel capăt de lume cît mai repede. De aceea începu să vorbească, spunînd lui Domide, pe care nu-1 putea suferi, lucruri ce o mirau în primul rînd pe ea.
314
—	Eu nu ştiu ce părere aveţi dumneavoastră despre mine, tovarăşe Domide. Nu ne-am cunoscut niciodată destui, uite lucrăm de atîţia ani împreună, dar nu ne cunoaştem, n-am stat niciodată de vorbă aşa, omeneşte, de la suflet la suflet.
Domide o privea atent, cu expresia neschimbată de falsă politeţe şi solicitudine. Nici măcar nu clipi. Vic-toriţa continuă, pe un ton mai înalt :
—	Ştiu, sînt o femeie bătrînă, o femeie slabă şi bătrînă, fără nici o apărare. Va trebui să vă cedăm locul, noi toţi, dumneavoastră, oamenilor mai tineri, mai cu putere, mai energici, care să slujiţi mai departe, ferin-du-vă de greşelile noastre. Noi adeseori am greşit, dar aşa sînt începuturile. Eu mă simt bătrînă şi depăşită,
Aici Domide, care nu-şi schimbă deloc expresia, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Victoriţa şă-i spună chiar aceste cuvinte, o întrerupse cu aceeaşi politeţe :
—	Vai, tovarăşă Victoriţa, nu spuneţi aşa. Nu sînteţi bătrînă deloc şi nici chiar aşa de neajutorată cum spuneţi. Nici dumneavoastră nu credeţi şi cu atît mai puţin pot să vă cred eu.
—	Nu. Am dreptate, simt, mă simt bătrînă şi totdeauna n-am fost decît o femeie slabă, prinsă între atîţi bărbaţi, încercînd să fac ce pot cu slabele mele puteri.
—	Nimeni n-a prea observat că sînteţi slabă. Oricine vă va spune că sînteţi puternică şi energică. Foarte energică. Greu de spus, da, greu de spus că sînteţi slabă. Nu, nu, nu, nu, slabă în nici într-un caz nu.
—	Ba da. Numai eu am ştiut. Numai eu am ştiut cît m-am zbătut, cum am luptat şi cît de slabă am fost. Oamenii adesea m-au^ judecat greşit, n-aveau de unde să mă ştie. Au crezut că ţin cu cine nu ţin, deşi trebuia să ţin. Nu aveam încotro.
Domide deveni bănuitor :	\
—	Cu cine anume ? Nu prea vă înţeleg.
315
—	Lăsaţi. Ştiţi. Şi dumneavoastră aţi avut o decepţie. Sînteţi mai tînăr şi aţi avut curajul s-o spuneţi. Eu n-am putut, şi asta dovedeşte tocmai ce v-am spus.
,,Fir-ai a dracului, se gîndi Domide. Deci de asta ai venit. Te-au trimis să vezi ce gîndesc, ce pregătesc şi dacă pregătesc ceva. El te-a trimis, dar n-o să mă vînd chiar aşa uşor/4
—	Nu vă înţeleg, tovarăşă directoare. Despre ce decepţie e vorba ?
—	Vă feriţi de mine, tovarăşe secretar. Nu trebuie. Nu vă feriţi. Ştiţi foarte bine la cine mă refer.
—	Nu. Nu ştiu deloc. Eu, ştiţi, sînt obişnuit să mi se vorbească mai clar, pe faţă. Dacă aveţi să-mi spuneţi ceva, spuneţi-mi-o deschis, dacă nu, fie voia dumneavoastră.
—	Ei bine, voi vorbi deschis. Eu nu sînt decît o femeie slabă şi bătrînă, atît...
—	Exageraţi, tovarăşă Victoriţa. Exageraţi. Nu sînteţi chiar aşa de slabă şi chiar aşa de bătrînă. Dar spuneţi.
—	Şi eu; am ştiut şi ştiu cîte lucruri nu merg cum trebuie. E nevoie de sînge proaspăt, tînăr, de sînge tînăr şi fierbinte. Ne trebuie o înnoire, o înnoire adevărată. Iar conducerea n-o doreşte, chiar dacă din cauza asta se întîmplă nenorociri. Chiar dacă din neregulă se ajunge la morţi. Da, la morţi, la pierderi de vieţi omeneşti, la accidente şi grave, foarte grave tulburări. Asta voiam să vă spun şi ştiţi cine e de vină. Ştiţi foarte bine, nu vă mai prefaceţi. De aceea aţi şi fost ales, de aceea v-au şi ales oamenii, cei mai conştienţi oameni, eare au cu adevărat la.inimă interesele tuturor.
Domide o privea de data asta cu o atenţie adevărată, încercînd să-i străpungă gîndurile, să înţeleagă. Nu voia să-şi dea gîndul pe faţă, nu ştia ce o determină tocmai pe ea să vorbească aşa. Nu înţelegea pur şi simplu şi devenise bănuitor, aşa cum de fapt nu fusese înainte cînd _ începuse să participe la viaţa uzinei. N-o întrebă nici de
31G
ce în timpul şedinţei de alegeri a fost cea mai deschis împotriva lui, dovedind, cu o ascuţită abilitate, că problemele ridicate de el sînt fleacuri, simple fleacuri, şi apărînd direcţia şi pe Vinea personal cu atîta energie. Trăgînd sforile, împingînd la cuvînt pe oamenii ei, o bună parte din tot aparatul administrativ, toţi cei ce erau legaţi de ea prin "mii de fire. Vorbind cu înverşunare, mo-bilizînd forţele, ameninţînd chiar, discret e adevărat, dar totuşi ameninţînd. Domide îşi aduse aminte de faţa ei aprinsă, de atmosfera din sala supraîncălzită în care se simţea prezenţa oamenilor, de aripa din dreapta, unde erau adunaţi ei, de insinuările femeii din faţa lui, ce părea însufleţită de o enormă energie, roşie la faţă, cu ochii strălucitori, tînără şi frumoasă, cu vocea ei impresionantă, puternică, de alto, voce de actriţă, nu de funcţionară superioară, cînS voit voalată, cîhd cuprinsă de forţă, ridicîndu-se înaltă şi umplînd sala, părînd că sco-boară de sus şi-i cuprinde pe toţi într-un cerc al vechilor deprinderi. Convingătoare, obişnuită să plaseze anume acele fraze care fac impresie, care trag semnale de alarmă. Vinea era mai greoi, domina sala prin obicei şi prin conştiinţa importanţei sale, Mateescu era tăcut, prudent, logic, dar fără darul vorbirii în public, fără posibilitatea de a trece la o comunicare cu oamenii din sală. Pînă şi în timpul Serviciului dădea ordine moi, seci, era distant şi dispreţuitor, fals politicos. Adevăratul lor adversar, la cîmp deschis, dar şi în umbră, hotărînd voturile, dar şi deciziile care nu se iau cu vot, avînd legături şi relaţii de fier, era Victoriţa, curajoasă dar şi perfidă, nedindu-se în lături de la lupta deschisă ce adeseori lui Vinea i se părea că îl degradează, că e nefirească. Şi tot ea, atunci, încă în focul luptei, s-a adresat delegatului venit de la organul superior, ca unui vechi şi bun cunoscut, şi în auzul tuturor, fără să se sfiască, în faţa Iui chiar, neascunzîndu-şi adversitatea, a strigat, încă cu faţa încinsă : „Uite, aşa vă trebuie,~ aţi vrut democraţie,
317
uite ce-aţi cules. încă nu sînt maturi pentru democraţie, uite pe cine au ales“, şi-l arătă pe el eu degetul, acuzator. „Acum să te ţii la scandalurî^la tot felul de nemulţumiri. Uită-te şi priveşte. “ Delegatul nu spuse nimic, instrucţiunile erau precise, „alegeri, nu numiri, nu influenţaţi adu-narea“, dar se arătă şi el puţin speriat, îl privea pe Domide ca pe un om din altă planetă, trebuia de acum înainte să se înţeleagă cu el, să lucreze împreună, dar nu ştia cum să-l ia, cum să-i vorbească, la ce glume rîde şi la care nu, care sînt argumentele în faţa cărora se înclină şi la ce argumente este surd. Era speriat, dar nu putea s-o agro-be pe Victoriţa, furioasă, dezlănţuită, cu totul pradă temperamentului ei, deşi era în stare atît de bine să disimuleze, să-şi ascundă gîndurile. Şi tocmai ea, acum, în aceste clipe, veffea la el cu atitudinea total schimbată. Nu trebuie să fie încrezător., trebuie să fie foarte atent, foarte atent. Nici măcar să n-o întrebe ceva, ci s-o lase să se desfăşoare. Să spună pînă la capăt ce are de spus şi să se gîndească mai tîrziu ce s-a întîmplat cu ea, de ce a venit.
Victoriţa se dezlănţuise însă şi, din nou, ca şi în seara nu depărtată a alegerilor, vorbea cu patimă, părea sinceră. Pentru că şi atunci arăta cu desăvârşire sinceră.
— La el mă refer, striga ea. La Vinea, la directorul general, care tolerează toate şi nu vrea să schimbe nimic. Numai din slăbiciune, pentru că nu poate face faţă, nu mai este în stare să conducă. El e de vină şi pe capul lui trebuie să cadă totul, pînă şi morţii de acum cîteva zile. Trebuie să fii atent, eşti tînăr, curajos, energic, te ştiu şi te-am văzut, de atîtea ori te-am văzut, dar nu ştii chiar totul, nu ştii mai ales cum se mişcă lumea, cum umblă lumea asta a noastră. Nu ştii. Eu te pot ajuta, te-aş putea ajuta, dar nu sînt decît o femeie slabă, o femeie bătrână şi slabă. Acum, deşi el e de vină, am şi probe, eu am probe, va scăpa, a şi scăpat de anchetă. Dacă tu (îi spunea -tu, ca niciodată pînă atunci, renunţase la politeţea cu care intrase), dacă tu nu vei lupta şi nu vei
31B
lua acum măsuri, degeaba, te va doborî* el şi ciocoiul acela împuţit, Mateescu, omul lui, care ne urăşte, doar ştii foarte bine cît ne urăşte. Eu nu sînt deeît o femeie slabă şi bătrînă, am îmbătrînit şi nici măcar nu mi-am dat seama, dar te voi ajuta cu slabele, cu neînsemnatele mele puteri. Numai această ultimă bătălie am s-o mai dau, numai această bătălie, cea mai din urmă, după aceea nu voi mai fi bună de nimic. *
Victoriţa striga acuma,, cu vocea ei puternică, alto, voce de cîntăreaţă, He actriţă, plină de patimă* vechea ei voce de luptă care nu de puţine ori răsunase tare şi cu mari efecte, influenţînd destinele oamenilor, una din marile ei arme. „Va: f£ ultima mea luptă, trebuie s-o cîştigăm, eu sînt bătrînă şi în curînd, gata, dar trebuie să se facă odată dreptate, să se spele totul, apoi mă voi retrage undeva la margine, în tihnă. El m-a silit, dar nu se mai putea răbda“...
Apoi, cuprinsă de emoţie, se ridică de pe scaun şi ieşi din cameră, lăsîndu-1 pe Domide de data asta cu adevărat mişcat, impresionat, neînţelegînd nimic, bănuitor şi totuşi pe jumătate convins, pe jumătate cîştigat. Se ridică şi el şi vru să spună ceva, dar nu reuşi să articuleze nici un singur cuvînt, voia s-o reţină, dar nu îndrăznea, voia să se lămurească, 'dar şi să treacă la acţiune. Era aici ceva tulbure şi complicat, fascinant, care depăşea din nou termenii problemei. îl simţea dar nu-1 înţelegea şi intră atunci într-una din stările lui agitate de spirit, cauză a multor acţiuni, pentru că numafTfcţionînd se putea lămuri.
Victoriţa ieşi trîntind uşa în urma ei, lăsîndu-şi prezenţa în urmă ca un parfum foarte violent, foarte puternic şi ameţitor, de animal de pădure, exotic. Mergea repede spre biroul ei, aproape alergînd, reţinîndu-şi un fel de ţipăt, altul deeît sunetul înalt al vocii ei de luptă, un sunet înecat ee-i era şi ei necunoscut, legat de senzaţia că toţi o vor scoate la margine, că e bătrînă, şi el a si-
lit-o, pentru că el nu are nevoie de ea. Din clipa aceea ciuda ei, din care începuse întreaga acţiune, deveni furie adevărată, mistuitoare, apărare contra unor necunoscute forţe, ce o îmbătrîneau, şi~convingere fermă că face bine din toate punctele de vedere.
în zilele următoare Victoriţa îl văzu destul de des pe Domide şi între ei se stabili o ciudată alianţă, pusă tot timpul sub semnul provizoriului, lipsită de stimă, simplă combinaţie de luptă, care-i despărţea prin acţiune comună. Erau tot mai străini, pe măsură ce se vedeau mai des şi făceau planuri cu aceeaşi finalitate. Domide acceptă alianţa nu fără o scurtă luptă interioară. Se convinse mai întîi că prin Victoriţa nu i se întindea o cursă de către Vinea şi amicii săi pentru a-1 băga într-o luptă în care adversarii urmau să fie mereu informaţi şi îi întocmeau ei înşişi nişte planuri de pierzanie. Comportamentul ciudat al directorului general, faptul că nu era văzut împreună cu Victoriţa, ca şi sfaturile ei cu adevărat bune sub raportul eficienţei îi risipiră bănuielile. Din motive nu uşor de înţeles aliata principală a directorului general îl părăsise şi lupta împotriva lui, cu patimă, cu abilitate, neobosită, dezvăluindu-şi marile ei resurse de tactică administrativă. Lui Domide continua să nu-i placă, era adeseori scîrbit de chiar abilitatea reală şi eficienţa sfaturilor ei, se revolta în sinea sa, era adeseori brutal cu ea, dar pînă la urmă îi accepta formulele ca singurele capabile să-l ducă la un succes fără riscuri, singura posibilitate de a înnoi uzina, întreaga ei activitate şi raporturile dintre oameni, de a aplica metode moderne cu consecvenţă şi nu ca o nouă rutină impusă. Viziunea sa dinamică nu se putea realiza altfel, fusese înfrînt o dată în lupta deschisă, lipsa lui de moderaţie şi entuziasmul lui aveau nevoie, ca să izbutească, de prudenţa şi tenacea cunoaştere a realităţilor şi raporturilor dintre oameni pe care o avea Victoriţa.
320
„Trebuie să-l dobor pe Vinea, cît timp va fi el în frunte nu voi putea realiza nimic, este o frînă puternică şi definitiv anchilozată^, se gîndea Domide în timpul lungilor sale plimbări le jos, vechi obicei reluat acum. „Pentru asta trebuie să mă aliez şi cu femeia asta groaznică, antipatică şi vulgară, care-şi trădează chiar acum, prin mine, prietenul, omul pe care l-a susţinut, aliatul ei de nădejde, pentru că cetatea nu poate fi cucerită altfel. E trist, e foarte trist, dar trebuie s-o accept. Ca să pot realiza ce este nevoie, ca să pot repara nedreptăţile, să pot promova oamenii ce merită cu adevărat, să înlătur tîm-piţii sau corupţii, să facem ca totul să fie cinstit şi adevărat, trebuie să mă supun acestei necesităţi. Oricît mi-ar fi de neplăcut, însă de partea mea este adevărul, avem dreptate, cele spuse de Victoriţa se verifică, ea e la curent, ea ştie toate chiţibuşurile absolut utile. Am nevoie de ea, nu mă pot lipsi de ajutorul ei. O tristă necesitate, dar o necesitate adevărata, reală.“ Apoi se pierdea în viziuni largi despre uzină, o simţea nu ca pe un loc de lucru, nu ca pe o simplă realitate industrială unde se întîmpla să-şi desfăşoare activitatea, ci ca pe un lucru viu, un spaţiu de înnodare a unor complicate relaţii dintre oameni, unde se creează şi se pot destrăma destine prin consumarea a ceea ce este mai de preţ în oameni. Uneori rămînea pînă seara tîrziu în uzină şi o colinda cînd lucra schimbul de noapte, cînd spaţiile se lărgeau şi căpătau ceva misterios. Nu era obsedat de tehnică, de procesul de prelucrare a metalului ca atare, ci de oamenii înghesuiţi asupra uneltelor, de strigătele lor concentrate din timpul şarjelor, de asprimea lor sănătoasă. Simţea tensiunea^ lucrului ca pe o valoare poefică, se lăsa pătruns de toate zgomotele modificate de noapte şi de vederea umbrelor, combinate într-o adevărată simfonie cu largi înţelesuri nu pe deplin tălmăcite în mintea lui. „O voi schimba, vom ieşi din rutină, o vom face cu adevărat

modernă, aşa cum merită. Trebuie să înlăturăm ce s-a anchilozat/'
" ¥i’ctoriţa îşi dovedea utilitatea prin memoria ei cuprinzătoare, prin dezvăluirea istoricului faptelor de acum, ştiind exact ce s-a întîmplat în cazul fiecărei greşeli, cum au ajuns unii oameni în anumite poziţii, cine r-a susţinut şi de ce. Pornită pe acest făgaş, îngroşa uneori lucrurile şi crea un univers mai întunecat decît cel real, totul avea o cauză meschină, şi întâmplarea simplă, graba sau neatenţia nu jucau nici un rol. Lumea greşelilor lui Vinea era de la început şi total intenţională, totul fusese gîndit machiavelic pentru a-i asigura lui dominaţia perfectă şi ascultarea fără murmur, meritele se estompau şi apărea un personaj nou, straniu de consecvent, creat de mintea cu ciudate resurse de memorie şi combinaţie a Victoriţei. Domide o asculta fascinat, uneori cîte o oră în şir fără s-o întrerupă, se indigna şi uita într-atîta cu cine vorbeşte încît izbucnea : „O să schimbăm noi toate astea. Cum a fost posibil să dăinuie ? Deci asta i-a cerut lui Başca, şi, cînd acesta n-a vrut, l-a înlăturat fără nici o ezitare. Tocmai pe el, unul dintre cei mai capabili ingineri ai uzinei. Asemenea lucruri nu trebuie să se mai repete niciodată.44
„Niciodată, spunea Victoriţa, niciodată. Să nu lăsaţi să se mai repete", dar entuziasmul ei suna suspect, şi Domide o privea nemulţumit şi bănuitor.
Una era să-i ofere mijloacele de luptă şi alta era să se asocieze şi la scopurile lui, ce rămâneau nobile. încercarea ei, uneori, de a fi alături de^ el total, nu numai unealtă, dar şi aliat adevărat, prieten contopit în exact acelaşi plan al realităţii, îl jignea şi intervenea uneori cu brutalitate :
— Bine, dar dumneata n-ai fost străină de toate astea. Chiar din faptul că le cunoşti aşa de bine, dinăuntru, rezultă că n-ai fost doar martor, ci un participant activ. Nu ?
322
—	Da, poate, răspundea melancolic şi înţelept Victoriţa. Dar ce puteam face, ce puteam face ? Eram slabă şi aşa erau lucrurile !
—	Nu eşti slabă. De cînd vorbim împreună, doar de aceea vorbim împreună, mă conving că nu efşti slabă deloc. Dimpotrivă.
Victoriţa îl privea cu melancolică înţelepciune, în continuare, iar Domide n-o credea, nu credea în neputinţa ei şi în lipsa de resurse şi îi interzicea accesul la o alianţă sinceră şi egală, nu numai la punerea îif punct a mijloacelor, dar şi la identificarea ţelurilor.
Nu se putea desprinde de imaginea Victori ţei şezînd cîndva în trecut alături de Vinea, plănuind la fel, directorul general folosindu-se de sfaturile înţelepte aîe ei, de memoria ei ce cunoştea într-o clipită atîţia oameni şi atîtea biografii gata de combinare, atîtea resentimente şi atîtea^ ambiţii. Şi se identif ica ciudat cu Vinea, ca şi cum l-ar fi urmat acum, deşi voia să-l înlăture, stînd şi plănuind -cu Victoriţa în aceleaşi sfaturi de taină care urmau să schimbe traseele multor vieţi. O privea cu coada ochiului şi se gîndea : „Aşa trebuie că au stat şi ei, Victoriţa cu capul sprijinit de mînă, cu cotul înfipt în 'masă, apropiindu-se de el şi selipindu-şi ochii în aduceri-aminte, în combinaţii, apropiindu-şi de el parfumul, insinuîndu-se in intimitatea lui, devenind indispensabilă, de neînlocuit. Iar Vinea stătea aşezat comod în fotoliu, cu capul pe spate, şi alegea soluţiile oferite de ea. Chiar aşa trebuie că s-a întâmplat de foarte multe ori, de foarte multe ori, şi chiar atunci cînd am provocat eu ancheta şi am ieşit înfrînt, putea să mă dea afară, cînd ar “ fi vrut putea să mă dea afară şi probabil că ea l-a sfătuit să mă înjăture, spunînd că sînt periculos pentru pacea uzinei, stăruind, amintindu-î amănunte în legătură cu cele spuse de mine în cadrul comisiei de anchetă, fapte adevărate ce puteau să-i piardă, şi el, re-fuzînd din generozitate, pentru că nu putea să admită că
s-a înşelat în legătură cu mine, că mi-a dat credit fără acoperire, apărîndu-mă din orgoliu, din vanitate, împotriva sfaturilor ei. Şi ea aducea argumente valide ca să mă piardă, să-şi ducă victoria pînă la capăt. Aşa, chiar aşa trebuie că au stat şi atunci, numai că Vinea o accepta deplin în intimitatea lui şi eu mă voi feri, mă voi apăra ca să nu mă acopere total cu sfaturile ei bune şi meschine, eficiente şi meschine. Mă voi apăra, nu din vanitate, nu pentru că ea e mai bătrînă, ci pentru că eu am alte scopuri. Eu am dreptate şi mă voi folosi numai de ea.“
O privea sever şi cu ciudă, căpăta chiar puţină simpatie faţă de Vinea, pe care ea-1 trăda chiar atunci, îşi sporea cu bună-ştiinţă antipatia faţă de ciudata lui aliată-şi se întrebă : dare de ce o face, de ce o face, şi-şi dădea singur răspunsul : s-au certat la un moment dat. S-au certat cum se ceartă o femeie cu un bărbat. Apoi retrăia atmosfera din trecut dintre Vinea şi Victoriţa, care nu era numai de planuri comune, dar şi de ţeluri şi o legătură mai intimă, de bărbat cu femeie, o alianţă pe toate planurile care acum se destrăma şi îl pierdea pe Vinea după ce îl ajutase atît. „Probabil că se atingeau cu mina atunci cînd o combinaţie era mai reuşită, şi acea atingere era plină de promisiuni, planurile lor deveneau şi mai neruşinate/' Domide se depărta de Victoriţa, se apleca cit mai mult pe spate sau se ridica şi începea să se plimbe, spunind : „continuă, ei, şi cum a fost", şi accentua pe acest „a fost", cîndvă în trecut, ca să se despartă cît mai mult de cuplul cel vechi, pe care nu voia să-l repete.
Stăteau în acele zile împreună după-amiaza şi seara şi odată au. stat ned.eranjaţi de nimeni pînă noaptea tîr-ziu, şi apoi au ieşit împreună şi au dat o raită prin uzină, pentru prima dată împreună nu în locul sfaturilor lor de taină, ci deschis, deşi intrase deja schimbul mai redus de noapte, dar nu putea să-i vadă nimeni din conducerea uzinei. O simţea pe Victoriţa alături de el şi-şi depăna
324
planuri vizionare, fără consistenţă precisă, mari şi puţin cam goale. Luminile electrice dădeau o frumuseţe stranie structurilor de metal, erau mai potrivite cu ele decît lumina soarelui, deasupra unor coşuri ardea o flacără, zgomotele, huruiturile, loviturile şi înaltele sfîşieri ale metalului îl umpleau de bucurie şi de mîndrie. „S-a făcut ceva, nu se poate nega, nimeni nu poate nega. Uzina este de şase ori mai mare decît înainte. Numai că acum trebuie înnoit totul, cu adevărat, metodele vechi nu mai corespund/4 împăcat cu Victoriţa, ca şi cu o altă etapă doar, cu lipsurile ei desigur, dar o etapă ă vieţii lui, i se adresă, un alt ton decît înainte, de data asta nefuncţional, fără răceală precisă, cu subtonuri ce depăşeau înţelesurile clare şi imediate :
—	De cînd lucrezi aici ?
—	De aproape douăzeci de ani. Eram foarte tînără atunci.
—	Eşti de ia oraş sau de la ţară ? Nu ştiu nimic precis despre dumneata în afară de ce se aude. Nimic, aşa, cu adevărat personal.
—	Sînt de la oraş. M-am născut chiar în oraşul ăsta. L-am văzut crescînd sub ochii mei şi în acest loc mi-am petrecut viaţa, care acum se încheie. Foarte curînd,
—	A, cum o să se încheie ! Eşti tînără şi viguroasă, încă plină de o extraordinară vitalitate. Extraordinară. De-abia cu adevărat matură. Vezi, trecu el repede la alt subiect, ocolind inconştient continuarea firească a discuţiei, promisiunea de alianţă în. viitor, cînd campania lor de acum se va termina, vezi, eu nu m-am născut la oraş. Sînt de la ţară. Peisajul ăsta n-ar trebui să aibă nici un răsunet în mine. N-am văzut o uzină decît după primul an de facultate, în prima practică. De aceea îmi şi plaoe. în prima zi cînd am ajuns în uzină, o [uzină mare ca şi asta, poate chiar mai mare, am fost cuprins de o adevărată nebunie, de o stare de supraexcitaţie,
t
H9Z
parcă nu-mi mai puteam stăpîni corpul. Prima imagine mi-a rămas pentru totdeauna în minte, o macara uriaşă, una dintre primele mari macarale folosite la noi în ţară, cînd a început marele efort de investiţii, ridicînd o piesă turnată, de o izbitoare greutate. Macaragiul, în cabina lui, era un simplu punct suspendat în aer, covîrşit pe retina mea de piesa imensă, grea, wun corp neînsemnat faţă de masa de metal, dar de care nu puteam uita, el era mînuitorul şi metalul i se supunea fără efort, în ciuda faptului că era atît de neînsemnat ca masă. Consideraţie banală, dar atunci, în mijlocul atmosferei cu totul noi, al culorilor acestora dure, deosebite, fără nimic comun cu dulceaţa pastelată a peisajului în care am crescut, culori strălucitoare şi excitante, străine şi stranii forme geometrice, imaginea aceasta de forţă faţă de lucruri cu care nu te contopeşti ci ţi se supun m-a impresionat. Nimic nu avea legătură, nici măcar cu abstractele lecţii de fizică, matematică şi rezistenţă din primul an de studii, cu nimic din memoria mea, şi atunci m-am desprins de amintiri şi am trăit cu putere clipa, noul meu mediu care va fi şi viitorul meu, ca şi viitorul omenirii, şi am iubit această lume nouă şi dură, de metal, în care mase uriaşe,\ fără echivalent în memorie, se balansau în aer, am iubit viitorul care va fi atît de deosebit de începuturile vieţii mele şi a înaintaşilor mei. Noul, mi-am zis, poate mai tîrziu, noul, puterea de a face lucruri care nici măcar nu ne aduc aminte de ceva, de a face planuri ce se vor realiza. Dacă am putea să nu semene o zi cu alta, să începem din nou, mereu pe un fond curat ca o tăietură proaspătă în metal.
Victoriţa îl asculta în momentul în care era foarte aproape de un fel de nouă izbîndă a ei, de o apropiere cu acest om ce i se destăinuia amesteeînd cu o veche amintire gîndiri abstracte, fraze generale, care îl explicau,
326
forma cea mai înaltă şi mai desăvârşită de confesiune şi, în mod ciudat, fără nici un motiv, se simţi tristă, deplasată, fără nici rin folos. Domide vorbea mai mult pentru sine, îi accepta prezenţa fără fereală, ai şi cum ar fi fost singur, ca şi cum ea ar fi reuşit să pătrundă în intimitatea lui, să facă parte din el, o accepta cu adevărat, însă niciodată nu s-a simţit mai exclusă, mai fără perspectivă. „Noul, viitorul, viitorul adevărat", striga Domide înăbuşit în singurătatea lui pe care o împărţea cu ea. Victoriţa era copleşită de imaginea aceea de milă de sine, care îi venise prima dată în biroul lui, de casa simplă unde îşi va termina zilele, asemănătoare cu casa din copilăria ei, cu pereţii coşcoviţi, numai că imaginea era acum şi mai precisă, şi mai reală, pentru că apăruse mirosul, mirosul din copilărie, pe care nu-1 simţea nici cînd făcea rare vizite părinţilor ei, miros de umezeală, de muced şi de şoareci, mai ales de şoareci. îl uitase cu desăvîrşire, nu mai era în stare să-l simtă decît în memorie, şi acum îi venea în minte pentru prima dată şi o speria, o umplea de greaţă faţă de propriul ei trecut, de copilăria din care reuşise să evadeze. Acum părea că o ameninţă din nou cu mediocritatea lui, că-i făcea inutilă revolta din tinereţe şi victoriile de mai tîrziu. Şi bărbatul acesta tînăr, noul şef căruia trebuia să i se supună, vorbea ca un copil, aşa cum nu vorbise niciodată Vinea, făcea consideraţii în care ea nu avea nici un loc. Planurile lui Vinea erau totdeauna concrete, mereu îi priveau pe amândoi, erau precise şi puternice. „Asta vom face, şi asta, îi vom pune pe toţi cu botul pe labe", amîndoi se răzbunau pe aceleaşi lucruri, se impuneau şi urmau să stăpânească uzina, să nu se lase stă-pîniţi de ea nici sub formă de vis, de reverie a forţei omeneşti. Ei, din carne şi oase, ridicaţi deasupra, peste cele cîteva zeci de mii de oameni, mereu mai mulţi, care trebuiau să le dea ascultare. Ce însemna pentru' ea vii-
torul decît închiderea ciclului, întoarcerea de unde a plecat, în slăbiciune şi neputinţă, chiar dacă nu va sta iarăşi intr-o cameră întunecoasă mirosind a şoareci şi a umezeală. Şi tirania tatălui, cu scenele lui de violenţă îndreptate mai ales împotriva ei, şi prostia fratelui pe care ea l-a făcut om, dar împoţjriva cărora atunci nu putea lupta. Era subţiratică şi palidă, mereu înfricoşată că va izbucni scandalul, cu picioarele nefiresc de subţiri pentru că se înălţase brusc, crescuse pînă la înălţimea ei de acum în mai puţin de un an şi îi era frică de urîţenie, era o fetiţă foarte urîtă în pubertate şi numai tîrziu s-a împlinit triumfător şi a avut cum să lupte, s-a eliberat de 'complexe. Viitorul însemna întoarcerea la neputinţa de atunci, şi bărbatul acesta de lîngă ea vorbea întruna, vorbe goale, care n-o cuprindeau şi pe ea.
Poate că dacă ar fi spus un cuvînt, l-ar fi aprobat pe Do-mide, acesta şi-ar fi revenit la rezerva cu care o privea, ar fi recreat distanţa, s-ar fi apărat. însă tăcerea ei l-a făcut să uite exact cu cine vorbea, a acceptat-o în continuare şi, după o lungă vizită prin secţii, în timpul căreia s-au mulţumit să răspundă la saluturile celorlalţi, au plecat împreună, pentru prima dată împreună. Fără să se gândească au pornit spre casa ei, pe străzile pustii, pe sub copacii foşnind de un vînt uşor şi văratec, schim-bînd rar cîte un cuvînt şi negîndindu-se la nimic precis, evitînd să se gândească, tîrîţi de porniri cărora nu im cercau să le dea un nume. Victoriţa se lăsa condusă acasă fără să se bucure, ca de un semn al puterii ei, fără planuri şi chiar fără satisfacţie. Bomide se gândea în frînturi de cuvinte, la mari distanţe, la planurile lui generale, la viziunile lui- de viitor mereu nou, dur ca şi culorile metalice, fără răsunet în alte ^ etape ale existenţei sale. Părea că merge în continuarea gândurilor sale şi prezenţa Victoriţei le împlineşte doar. N-a reacţionat
nici atunci cînd ea nu şina luat rămas bun la Uşă, ci a băgat cheia în broască şi a trecut înainte, şi ctmn,. firesc, el ar fi trebuit s-o urmeze (şi firesc a şi urmat-o), şi au urcat primele trepte şi apoi ea a deschis uşa apartamentului şi a aprins lumina şi, ca şi cum Domide ar mai fi fost de zeci de ori acolo (nu fusese niciodată), ar fi fost un intim, un obişnuit, şi-a lepădat pantofii în vestibul, pantofii cu tocuri înalte care-i umflăseră puţin picioarele, stătuse toată ziua în ei, de dis-de-dimineaţă, şi acum era unu noaptea, şi au trecut amîndoi în prima cameră,
— Stai jos, eu mă duc în camera mea să mă schimb, i-a spus .Victoriţa pe un ton neutru, şters, fără nici o umbră de bucurie.
Domide s-a aşezat într-un fotoliu şi şi-a aprins o ţigară, continuînd să refuze să se gîndească. Victoriţa a ieşit şi apoi s-a auzit apa curgînd în baie, apoi duşul, şi atunci de-abia s-a uitat el în jur cu adevărat, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o stare de transă. Privirea i-a rămas pironită de scrinul vechi, bizar, mobila aceea nepotrivită din casa Victoriţei, rămăşiţa unei legături de care el nu ştia nimic, strălucind în colţul său, stins, tăcut şi desperecheat. Era aprinsă o lampă mare, cu picior, care făcea suficiente umbre în cameră şi estompa culorile prea vii şi prea banale ale covoarelor şi lăsa loc destul să se insinueze o atmosferă de feminitate, de mirosuri incerte asociate cu molcomul ticăit al unei pendule ce evoca o tihnă strict feminină dată numai de prezenţa unei femei pe care o cunoşti foarte bine, eşti foarte ataşat de ea. Dincolo curgea duşul, şi atunci Domide îl auzi, pe acest teren de primire şi lăsare, violent, aţîţător, şi imaginea Victoriţei îl izbi şi-l făcu să se ridice de pe fotoliu şi să se plimbe prin cameră, cu paşi mari, stâpînit de dorinţă. „Ce femeie extraordinară", îşi spuse cu voce tare, şi îşi
329
aduse aminte de Vinea, din cauza căruia era el aici, şi de data asta ştiu precis că-1 urmează, că-1 înlocuieşte şi-l repetă, îşi imagină cum se plimba poate şi Vinea prin această cameră eînd dincolo Victoriţa se pregătea sub duş, după ce veniseră împreună încoace de la uzină.
Se revoltă şi revolta se amestecă într-un fel neaşteptat cu dorinţa, şi cele două sentimente se potenţară, nu se înlocuiră şi aşteptarea deveni insuportabilă.
în baie Victoriţa se lăsa stăpînitâ de gesturi automate, fără nici un fel de înfrigurare, fără sentimentul de intensă plăcere , pe care i-1 dădea de obicei simţirea propriului ei corp, reflectarea lui în oglinzile din baie, toate pregătirile care se refereau la realitatea lui .plină şi incontestabilă. Acum, pentru prima dată, sentimentul de sfîrşit şi de bătrîneţe, avut în ultimele zile în. legătură cu un viitor incert, se legă puternic chiar de realitatea trupului ei.
„Am îmbătrînit, începe să se vadă“, îşi spunea, încet şi tînguitor, şi insesizabile cute, neobservate pînă atunci, începură să se vadă, să le vadă ea, şi se simţi greoaie şi lipsită de „vlagă. Prezenţa bărbatului tînăr din camera de alături începuse să se estompeze, fu năpădită de amintiri. „Un nou şef, noul şef“, şi ridică cRn umeri şi se gîndi la Vinea, la energia lui calmă, la anii petrecuţi împreună, chiar dacă în ultima-. vreme întîlnirile lor intime au fost foarte rare şi fiecare dintre ei a avut viaţa sa paralelă. însă el era acolo şi ciclul lor nu se terminase, chiar dacă nu trăiau împreună şi erau mai degrabă prieteni. Îmbătrînise cu el şi acum i se părea că îmbătrînise din cauza lui, că timpul altfel n-ar fi trecut, şi l-a irosit împreună cu el. Iar acum o scosese din ciclu, încheiase el brusc şi brutal perioada, şi astfel, printr-un gest necugetat, dintr-o furie, o împinsese în afară, în bătrîneţe, în afară de rosturile ei, de rosturile lor sirius sudate. El sunase terminarea unei epoci din
viaţă şt din nou fu cuprinsă de mînie şi se înfăşură strîns într-un larg capot în .culori aprinse şi ieşi în-dneptîndu-se înspre noul bărbat, ca să se răzbune.
Domide o aştepta în picioare, în mijlocul camerei, cuprins de dorinţă şi de violenţă împotriva lui însuşi, înfăţişarea Victoriţei, cu părul revărsat larg peste umerii capotului, cu faldurile îmbrăcăminţii largi punîndu-i în evidenţă trupul, cu mişcările energice ale furiei, îl incitară şi mai mult. I se păru că femeia dezlănţuită care venea spre el vrea să-l cucerească şi să-l domine, că vrea să-i arate că nu are nici o scăpare, îşi aduse aminte de Vinea aşteptînd de atîtea ori în aceeaşi cameră şi se apără, prin ceea ce părea că e o izbucnire de gelozie faţă de trecutul femeii, de dinainte de legătura ce de-a-bia începea acum :
—	Aici; chiar aici, aşa te aştepta şi Vinea, nu-i aşa ? Aşa făcea şi Vinea, stînd şi aşteptînd, aţîţat, ca- să ieşi
tu din baie ?
—	Aşa, tot aşa, îi răspunse Victoriţa, oprindu-se scurt.
—	Şi eu trebuie să-l repet şi să-i urmez. Să-l dărîm şi să-i iau puterea şi obiceiurile şi chiar femeia, după ce de pe acum i-am luat aliata lui cea mai de preţ. Nu ? Eu trebuie să fac ce a făcut el ? Ca să nu fie nimic cu adevărat nou, cu adevărat nou !
—	Nu, nu trebuie să-l repeţi. De ce să-l repeţi ? Şi dacă ai vrea, n-ai putea. Voi sînteţi cu totul deosebiţi.
—	Dar eu nu vreau să-i iau locul. Nu de aceea mă opun şi vreau ca adevărul să iasă la iveală. Nu ca să-i iau locul te ascult şi nici să fiu unealta răzbunării tale. Din cauza lui nu ne dezvoltăm cum trebuie şi se întîmplă atîtea nereguli, accidente. Ştii foarte bine.
Victoriţa se aşeză pe canapea şi-şi strînse picioarele sub ea, turceşte, potolită şi cuprinsă de lene şi de un fel de sfârşeală. îi spuse calm, măsurat, cu ochii în altă parte :
■— Ascultă, nu trebuie mereu să te justifici, să-ţi explici, să te aperi. Dacă vrei, bine, dacă nu, nu eu te-am chemat. Nici eu n-am nici un fel de chef. Fă cum vrei. Ne^am trezit aşa, unul în faţa celuilalt, nici măcar nu ştim cum, ca şi cum am fi fost împinşi din spate. Am vrut numai să te ajut, pentru că dacă tot trebuie să se termine, să se termine odată, odată pentru totdeauna. Atît. Să-ţi spun cum a fost, să te povăţuiesc, pentru că eu *ştiu. Nu vreau să-l înlocuiesc pe Vinea cu tine, nu vreau să-mi păstrez locul prin tine. Ţi-am spus de atîtea ori, de cînd ne vedem, şi tu nu mă crezi. Eu sînt numai o femeie, o femeie bătrînă, atîta tot. O femeie slabă şi bătrînă. Nu m-ai crezut. Uită-te dacă vrei.
Cu un gest larg îşi desfăcu capotul punîndu-şi în evidenţă trupul mare şi puternic, rotunjimea pântecului, sînii mari şi bolovănoşi, lucirea puţin obosită a umerilor uşor îndoiţi înainte. Era ca dezvăluirea unui secret, şi tonul şi gestul ei fură atît de puternice încît, în ciuda evidenţei, a încă de-abia atinsei ei frumuseţi şi feminităţi solide şi impunătoare, Domide crezu cu adevărat că i se dezvăluie ce nu ştiuse încă, un corp de femeie bătrîn şi uzat, tocit de viaţă şi de experienţă. îi fu din-tr-o dată silă, ca şi cum cineva şi-ar. fi smuls bandajele de pe nişte răni purulente ca să convingă de mizeria sa demnă de. milă. Era o demonstraţie teatrală a ceea ce oamenii ar trebui să ascundă, totdeauna, oricare le-ar fi suferinţele şi mizeria, şi poate tocmai gestul de adevărată indecenţă, de lipsă de discreţie şi demnitate îl scîrbiră pe Domide.
— Acoperă-te, strigă el, şi-şi întoarse privirile în altă parte şi privi într-un colţ scrinul vechi şi ironic, nepotrivit, lăsat aici de un bătrîn căruia îi plăcea să privească corpul tînăr şi puternic şi plin de vitalitate al Victoriţei, bătrîn de care Domide nu auzise niciodată şi nici nu urma să audă. însă mobila patinată de vechime
332
îi întări sentimentele şi repetă : „acoperă-te“, şi nici nu îndrăzni s-o mai privească pe Vietoriţa. Nu ştia cum să iasă din situaţia în care intrase şi-i lăsa ei iniţiativa. Ea se sculă şi îi spuse :
— Ne întîlnim mîine şi discutăm mai departe.
Domide plecă. Blindat cu justificarea necesităţii de a determina cu adevărat o nouă viaţă şi o nouă perspectivă de dezvoltare a uzinei, în cîteva zile deschise lupta, bine pregătit pentru succes^ în ciuda alianţelor sale noi şi a informaţiilor sale, poate n-ar fi reuşit dacă la victoria lui, ciudată după cum se va vedea, n-ar fi contribuit din plin şi Dumitru Vinea.
Capitalul xrx
Dumitru Vinea ia fost înfrânt pentru că s-a lăsat în mare parte el însuşi să piardă această bătălie sau, mai exact, ea s-a întîmplat puţin deasupra şi în afara lui, a fost obiectul şi mai puţin subiectul eL Dacă ar fi vrut el, nici n-ar fi lăsat-o să se desfăşoare, fcu reflexe sigure ar fi jugulat-o din timp, i-ar fi oprit timpul, ar fi pus în mişcare întregul său lanţ de relaţii puternice, ar.fi inhibat pe unii, ar fi înspăimîntat pe alţii, un alt şir ar fi fost ademeniţi. Sau ar fi fost pur şi simplu suficient să se ştie că el se preocupă de această bătălie, că e prezent în ea, că urmăreşte toate firele care se trag. Nu pentru că Dumitru Vinea n-ar fi putut în nici o circumstanţă să fie doborît, dar loviturile ar fi trebuit să vină din altă parte, să fie implicate alte forţe decît cele locale* decît opinia uzinei, nemulţumirea oamenilor, chiar acţiunea secretarului Domide. Nu era el'omul care să fie doborît „de jos“, în urma nemulţumirilor „masei", însă au intervenit un şir de circumstanţe care l-au făcut vulnerabil şi au făcut o breşă printre adevăratele surse ale puterii lui.
în primul rînd chiar absenţa sa din realitate, sau măcar din realitatea în care se desfăşura lupta, o realitate precisă,. de relaţie, unde se încearcă puterea şi se luptă pentru ea, unde se fac planurile acţiunii imediate.
334
O lume a ordinelor şi a directivelor, a instrucţiunilor şi a rapoartelor, lumea ierarhiei precise şi funcţionale, pe care el o cunoştea exact, căreia îi era. perfect adaptat şi unde se plasau toate reflexele sale utile. Dumitru Vin ea trăia un moment de criză şi aceas tă criză însemna tocmai descoperirea unei alte realităţi care, cel puţin acum, i se părea cu mult mai importantă. In zilele următoare accidentului şi certei cu Victoriţa, silueta puternică a directorului generâT putea fi văzută adesea, mult mai mult ca înainte, cutreierînd uzina de la o secţie la alta, intrînd în ateliere, fără scop precis,' fără să dea ordine, fără să critice aspru neajunsurile, cu un ton sigur şi rece. Nu mai avea ochiul stăpînului care, precum se ştie, îngraşă vita* proverb care-i plăcea lui pe vremuri cînd unul din subalternii lui i-1 servise cu un larg zîmbet pe faţa-i lată.
Acum se mulţumea să privească, criza apăruse la el tocmai prin acea manifestare impersonală, de sus, privirea din punctul de vedere al nimănui, care-] iritase la Margareta şi din această cauză o iubise, dar. o şi considerase înfrîngerea lui. Sau privirea lui losif Dandu, dinainte de a muri, o privire care cuprinde totul şi nu se dezvăluie pe ' sine, fără scop precis, menită doar să vadă. Era o senzaţie nouă şi curioasă, şi marca la el, în plină maturitate, o nouă fază de evoluţie, ce mi. se putea bănui înainte. Atinsese faza de contemplare impersonală, drum spre gîndirea impersonală, ce este poate adevărata capacitate a omului de a se detaşa de sine. Nu fusese obişnuit cu ea şi nu ştia cît este de importantă, nu auzise niciodată că „le moi est haissăble“, o întreagă tradiţie milenară a efortului de a atinge acest stadiu de eliberare îi era cu desăvîrşire necunoscută. Mergea prin uzina, se oprea intr-un colţ şi încerca să treacă neobservat, el care totdeauna dorea, de tînăr,. să fie" mereu în prim plaţi, să fie observat de alţii, starea ideală fiind concentrarea asupra lui a tuturor privirilor
✓	335
posibile din lume, luarea de cunoştinţă generală că el există cu adevărat, important pentru toţi privitorii. A nu-1 băga în seamă însemna a-1 insulta. Se forţa să vadă oamenii, aşa cum erau ei, nu în ce raporturi erau cu el, cît îl respectă şi cît îl consideră. Lumea încetase să mai fie .constituită doar din raporturi foarte precise, şefi şi subalterni. Era curios să vadă înfăţişarea oamenilor şi se întreba, cu o nouă şi tristă curiozitate : .,Oare cum este acest om, oare cine estş acest om, la ce s-o fi gîndind, ce o fi simţind ?“ Zecile şi sutele de oameni pe care-i vedea, cu care ar fi vrut uneori să comunice şi nu ştia cum, deveniseră pentru el nişte probleme, o lume problematică, locuită de fiinţe problematice, cu obiecte nu tocmai âtît de sigure şi pline de amănunte, bogate în faţetele lor multiple. O uzină nouă şi foarte străină, ca şi cum de-abia atunci ar fi văzut-o pentru prima dată. Chiar şi lucrurile pe care le făcuse sau contribuise ia facerea lbr. „Aici s-a ridicat o secţie nouă în 1958, aici am adus noul laminor în 1963, aici am instalat, am încercat să instalăm o linie automată în 1966“, se gîndea, şi. le privea ca şi cum ar fi răsărit doar acum din pământ. Pe vremea cînd lucrase la ele, efectiv şi nu eficient, ele nu existau de fapt pentru că nu se bucurase de fapt de ele, ci numai de preţuirea, recompensele şi cuvintele de laudă ce i le aduceau. După cum nu se gîndise propriu-zis la oamenii ce lucrau în uzină, la miile de oameni ce-şi schimbaseră viaţa, venind de la ţară să lucreze aici, fuseseră obligaţi să-şi însuşească alte deprinderi, să intre în uzină şi să stabilească alte raporturi.
Oamenii îl priveau, cîte un- inginer venea şi-i dădea raportul şi Vinea se silea să desluşească alte înţelesuri decît cCe obişnuite, pentru că şi vorbele, ca şi lucrurile, căpătaseră adîncime. Asculta şi apoi trecea mai departe. „E supărat rău bătrînul“, „Nu-i merge prea bine ştabului “, spuneau mulţi, şi tăcerea lui, faptul că nu ţipa
335
şi nu făcea observaţii aspre păreau o confirmare a zvonurilor ce se auzeau că va fi dat afară, că „i se va înfunda", că „e terminat". Unii se bucurau, altora le părea cumva rău, se obişnuiseră cu el în fruntea uzinei, în sfîrşit celor mai mulţi, tocmai pentru că avuseseră atît .de puţin de-a face cu el, le era indiferent sau aproape indiferentă această schimbare. Pentru că reuşise să devină atît de îndepărtat, încît reactivase vechi deprinderi de înţelepciune : „Schimbarea domniilor, bucuria nebunilor". Dar această întărire a zvonurilor prin felul său ciudat de a se purta îi crea un gol în jur, mulţi dintre cei mai apropiaţi lui se fereau de el, îl evitau îngrijoraţi. Multe dintre aceste zvonuri erau reale, altele erau create de oamenii Victoriţei. Singurul care a încercat să-l aducă la „realitate" a fost inginerul-şef Mateescu, care aflase ceva mai tîrziu şi veni într-o dimineaţă puţin alarmat la el, cu ceva din siguranţa sa obişnuită pierdută. De aceea intră direct în subiect :
—	Spune-mi, ce se întîmplă cu tine ?. Ce ai ? Ai aflat, ai auzit ceva ?
—	N-am aflat şi n-am auzit nimic. Ce să aflu ?
—	Ştii, probabil ai auzit că se spune că vei fi înlocuit ?
—	Nu. N-am auzit.
—	Deci nu e nimic adevărat. Bănuiam eu, nişte prostii, scoase de lichelele astea. E absurd, însă era de datoria mea să te întreb. Se spune de idioţi că se va face o nouă anchetă care să stabilească adevăratele, auzi, „iadevăratele" cauze ale accidentului. Şi întreaga activitate a uzinei. Mi-a spus un binevoitor imbecil că ai fi recunoscut chiar, nu ştiu cum, că eşti de vină şi ai vrut să astupi gura unor nenorociţi care au probe că ştiai de iminenţa accidentului şi n-ai luat măsuri din neglijenţă. L-am trimis să se plimbe, spunîndu-i : Aşa îl cunoşti dumneata pe tovarăşul director general ? El, într-un moment de rară şi neaşteptată luciditate, a plecat ruşinat mărturisind : Nu. Aveţi dreptate.
—	Poate că .sfat nişte adevărate cauze. Poate că port o vină, ea noi toţi, ca tine, dar mai ales eu. Ştii, mă simt realmente vinovat de moartea oamenilor acelora. Başca a făcut un raport, îţi aminteşti, dar pe mine nu m-a interesat.
Mateescu îl privi lung reprimîndu-şi neliniştea, apoi îi spuse :
—	Vorbeşti chiar serios ?
—	Absolut. Par că glumesc ? Am scăpat uşor, am încheiat în ziua aceea un proces-verbal, procurorul a fost intimidat, apoi s-a transformat totul în hîrtie, rapoarte pe care tu le-ai ticluit şi au plecat undeva unde sîntem crezuţi pe cuvînt.
—	Cum adică, tu chiar te crezi vinovat ?
—	Tu nu ?
—	Eu ? De ce ? Ge eu am impus nişte parametri ne-realişti ? Şi pe urmă, ce-mi pasă ! Lucrăm cu mină slab calificată, cu nişte mijloace modeme, unde trebuie experienţă. Aşa e începutul, o să depăşim eventual şi faza asta, ca şi altele. Eu trebuie să dau producţie cu materialul pe care-1 am. Material uman şi tehnic. Asta ca să ne păstrăm strict la subiect. Nu pot să opresc producţia la primul semnal de alarmă primit de la nişte oameni care pot exagera, dacă nu-mi aduc nişte argumente tehnice serioase. Şi nu pot să prevăd incapacitatea unor oameni fără experienţă industrială. Nu există un loc în lume dealtfel unde să nu se întîmple asemenea accidente. Ele ţin de specificul vieţii modeme şi ar fi. greu să admitem că nu trebuie să mergem cu automobilul numai pentru că sînt atîtea accidente de circulaţie. Există o mie de explicaţii, pe care dealtfel le ştii foarte bine, e inutil să ţi le servesc. Important este ce se întâmplă cu tine, şi nu de justificări teoretice ai tu nevoie. Nimeni nu-şi schimbă atitudinea din motive teoretice şi de aceea explicaţiile la obiect sau generale
338
tant un semn de prostie din partea mea. Spune-mi, ce s-a întîmplat ?	-
—	Nu s-a întîmplat absolut nimic. Pur şi simplu cred că sîntem vinovaţi, eu în primul rînd, de moartea acelor oameni şi mai sînt încă multe lucruri de spus. Nu cred că am acţionat cum trebuie^ chiar atunci cînd am avut dreptate. Mereu mi-a' scăpat ceva foarte important, foarte important, nici măcar n-am băgat de seamă cînd am făcut un lucru cu adevărat bun, fiindcă nu l-am făcut pentru el. E altfel, cu totul altfel, n-am cum să-ţi explic, îmi lipsesc cuvintele. Ce e drept, tu le ai în exces.
—	E foarte grav ce spui, nu pentru că ai dreptate, adevărul sau minciuna sînt indiferente în acest domeniu, ci pentru că ai început să problematizezi ; tu eşti un om de acţiune, n-ai voie să-ţi faci prea multe probleme, ai fi paralizat pur şi simplu dacă te-ai întreba mereu, dacă deciziile, toate deciziile, ar fi rezultatul unui lung şir de raţionamente. Nu pentru că ar presupune prea mult timp şi deciziile trebuie luate repede. Nu e vorba de timp, acest argument este o prostie. Nu. Motivul pentru care nu trebuie să raţionezi excesiv este cu totul altul. Acţiunea, vezi tu, e prelungirea unui instinct şi ea trebuie să-şi păstreze prospeţimea instinctului. Ea trebuie să ţîşnească ca un jet, să aibă ceva nemilos, sigur, încărcat de decizie. Fiecare act este o operaţie chirurgicală însemnînd un anumit raport stabilit cu semenii tăi, care au tendinţa să nu se supună şi trebuie să simtă că n-au încotro, că supunerea este tot ce le-a mai rămas, că trebuie să se plece. Că ei de fapt nici nu mai există, că au devenit unelte ale unei voinţe superioare, animate, eventual, de o idee superioară.
Mateescu se ridică de pe scaunul său şi începu să măsoare camera cu paşi mari, fumînd nervos. Se opri în mijlocul camerei, brusc, cu o expresie nouă, pe care Vinea nu i-o văzuse niciodată, în tot timpul celor 25 de ani de cînd se cunoşteau. Nu mai păstra nimic din obiş-
339
nuita sa ironie calmă şi detaşată, pînă şi faţa îi păre* mai puţin pufoasă şi grasă, ca şi cum un sîmbure dur a: fi ieşit la iveală din cărnurile moi şi turgide ale fructului — Am pierdut cu tine, am pierdut* Şi cu tine m-arr înşelat, asta este soarta şi blestemul meu. O fisură, cin< ştie ce măruntă fisură în solida ta inconştienţă de barbar, în care am crezut din tinereţe, de cînd ne-am împrietenit. Pentru că la mine, dragul meu, şi prieteni* uneori este o formă a dispreţului, ori pe tine te dispreţuiam copios. Credeam că eşti tare de cap, incapabil ck reflecţie, un ghem de nervi şi de ambiţii. Şi cînd colo. iată-te clacînd într-o meschină reflexivitate, mediocră, plină* de griji mărunte, de mărunte procese de conştiinţă, Să fiu silit totdeauna să mă ţin în umbfa unor oameni ca tine ! Şi nu pentru că reflexivitatea mi-ar da scrupule inutile, nu, în nici într-un caz nu. Dar e ceva care-mi lipseşte, ceva simţit imediat de ceilalţi, atît de cei care trebuie să se supună, cît şi de confreria oamenilor de acţiune care nu mă simt al lor. Sînt ca un genial jucător de şah, care are în minte toate schemele, cele mai reuşite scheme şi combinaţii, dar este cu desăvîrşire orb şi nimeni nu vrea să-i indice poziţiile reale decît cu condiţia ca gloria victoriei să revină mînuitorului. Nu pot să ajung direct la putere, decît mijlocit, numai' mijlocit. Şi, chiar şi aici, în proporţii meschine. Pe tine te sperie acolo un accident, cîţiva morţi cu adevărat scuzabili, şi aici trebuie să mă opresc eu, născut pentru altfel de consilii decît la un asemenea nivel. E inutil tot ce-ţi spun, nu vrei să lupţi, ai cedat pentru că s-a căscat fisura în splendida ta inconştienţă. Degeaba aş mai pleda, începe să te ameţească plăcerea de a reflecta, de a descoperi o altă lume în afară de tine, oricît de mediocre ar fi rezultatele. Nu vei mai fi niciodată chiar acelaşi. Şi chiar dacă ai fi, dacă nu e vorba decît de o simplă criză, oricum ai pierdut pentru că n-ai avut-o într-un moment de repaus şi de victorie, cînd crizele sînt un lux posibil,
340
ci chiar în momentul în care eşti atacat şi vei pierde, şi pierzînd va trebui să-ţi măguleşti vanitatea spunîn-du-ţi : am pierdut pentru că am devenit om. Să te lauzi cu înfrîngerea ta. Gata, am pierdut cu tine. N-am descoperit la timp fisura.
Fără să mai aştepte replica lui Vinea, care dealtfel nici.nu se mişcase de la locul său, nu părea că vrea să răspundă, Mateescu ieşi din birou trîntind cu putere uşa, încă pradă agitaţiei.
După ce ieşi, Vinea începu să rîdă singur, în hohote. Puterea, vorbe umflate. Ce putere, aici: Nici măcar asta nu era adevărat, pentru că puterea sa era foarte limitată. Şi chiar dacă ar fi aşa ? „Cum am putut să-l cred pe ăsta, pe fanfaronul ăsta, cu explicaţiile lui puerile, de adolescent ros de’ complexe, cu lecturi neasimilate ? ! Care nu voia decît să se aranjeze şi găsise o cale în naivitatea mea, vorbind, ca să mă cred şi mai important, ca şi cum acţiunile mele, micile mele aranjamente ar avea nevoie de justificări teoretice, ar fi pline de înalte semnificaţii ce trebuiesc dezvăluite într-un limbaj abstract.” Puterea. Vinea îşi repetă cuvîntul de mai multe ori, apoi ridică din umeri. Se sculă şi începu să măsoare încăperea cu paşi mari, oprindu-se din cînd în cînd, apoi, pornind din nou la drum, cu capul aplecat. Din cînd în cînd gesticula, îşi ridica braţele în sus, dînd semne de nelămurire, sau ridica din umeri ; dacă ar fi pătruns cineva atunci în birou, cu siguranţă că nu l-ar fi recunoscut, ar fi putut bănui că s-a îmbolnăvit grav de nervi,
„în ce cred eu ? se întrebă. în ce cred eu ?“ Pentru prima dată îşi punea o asemenea întrebare, acum parcă se dedublase, cineva din el îi punea întrebări ce la prima vedere păreau foarte uşoare, era gata să răspundă : „dar e foarte simplu, uite, eu cred în...44 dar apoi celălalt, cel care punea întrebările acestpa fals simple dădea din cap, neîncrezător, şi el îşi dădea seama că nu poate răspunde la întrebare : „Eu sînt comunist, e foarte simplu" dar ce*
341
lălăit îl întreba „şi în ce crezi tu, ce e aceea să fii comunist ?“ „Bine, dar toată lumea ştie ce înseamnă să fii comunist,, eu sînt membru al partidului şi partidul este pentru44... Desigur că ştia, însă simţea că răspunsurile lui sînt nişte simple" lozinci, că n-au acoperire pentru el. Le-a învăţat la cursuri, le-a auzit repetate de mii de ori, însă au avut pentru el foarte puţină importanţă practică. Nu le-a pus la îndoială, sigur, aşa era, dar nu erau exact treaba lui, el era un om practic, avea de rezolvat sarcini practic, el era şeful unei importante uzine, al unei mari întreprinderi, el nu era ideolog. îşi aminti de zecile de şedinţe la care asistase, unde se discutau acele probleme, una după alta, în formule foarte ştiute, el le recunoştea, îi sunau familiar în urechi, dar se gîndea în altă parte, la treburile lui, sau eînd era foarte obosit se uita la oamenii din sală, colegi şi prieteni de-ai ‘lui (cele mai multe dintre şedinţele la care participa erau şedinţe importante, unde cunoşteai pe aproape toată lumea, făceau parte din lumea lui), le făcea semne discrete sau se. gîndea pur şi simplu la ei, îşi amintea de biografiile lor, de cum s-au ridicat sau, folosind expresia corectă : a fost ridicat, ce şanse are fiecare, era fascinat de carierele ce-i aşteptau pe unii şi de sfîrşitul altora şi se gîndea : „eu voi rezista, eu voi sta mai mult44. Iar în timpul acesta cîte un orator la tribună spunea lucrurile acelea foarte familiare, care sunau odihnitoare, pentru că erau atît de familiare şi el putea să se gîndească în voie la planurile lui şi să se uite la vecinii săi şi eventual să se compare cu ei. De obicei el avea şansele cele mai bune, era cel mai stabil dintre ei, pe mulţi i-a văzut ridicîndu-se şi căzînd, şi el a rămas. Relaţiile acestea l-au interesat de totdeauna, încă de pe vremea cînd era student şi avea obiceiul să se uite după maşinile, celor puternici şi la o vreme ajunsese să cunoască numerele de maşină ale fiecărui ministru mai important. Nu trebuia să fie demnitarul în maşină, el ştia foarte bine a cui e
342
maşina, după număr, după mancă, acesta era un semn sigur al puterii şi a ajuns să aibă şi el o asemenea maşină, nu chiar marca din visurile lui ; el avea dreptul la o Volgă, la o Volga doar, dar s-a luptat să fie neagră, neapărat neagră, şi-i plăcea să călătorească cu ea, cu un braţ scos afară* pe geamul scoborît, semn al relaxării şi al obişnuinţei, semn că în ea se simţea ca în biroul lui, ca la el acasă.
t Numai de cîteva ori aceste şedinţe şi-au pierdut din tonul lor plăcut familiar, care nu crea nici un fel de probleme şi nu impunea decît un foarte vag efort de atenţie, şedinţe la care era important că erai invitat doar 'şi ar fi suferit dacă n-ar fi fost invitat. Prima dintre ele a avut un caracter exclusiv, erau prezenţi numai oameni de cel puţin gradul lui, cineva a venit şi a spus nişte lucruri neobişnuite. Sigur, aşa era, şi el ca şi mulţi • alţii au ştiut că aşa stau lucrurile, că nu se poate admite ca procesul de dezvoltare a ţării să fie amînat sau să i se schimbe cursul. Era perfect adevărat, nu exista nici un fel de îndoială. Insă -el a fost puţin îngrijorat la început, pentru că se spuneau lucruri noi, la care trebuia să fie foarte atent, nu era doar zgomotul acela familiar, frazele bine cunoscute, pînă la intonaţie. Era ceva totuşi jenant, dar apoi s-a gîndit în ce măsură aceste lucruri îl vor afecta şi şi-a dat seama că nu-1 vor afecta în nici un fel, dimpotrivă, se poate chiar folosi de unele aspecte, şi atunci n-a mai avut nici un fel de teamă, totul era în cea mai perfectă ordine. Altădată a fost chiar şocat de dezvăluirea unor lucruri, a unor fapte caracterizate foarte bine de cineva într-o întorsătură de frază aproape poetică : „aceste mult prea triste şi prea urî te fapte“. Aşa erau, era ferfect de acord cu această caracterizare, şi a trecut chiar la acţiune, din propria sa iniţiativă. A doua zi a chemat pe şeful personalului, şi i-a spus : „să4i"găseşti de lucru în altă parte, în cîteva zile
3A3
să nu te mai văd pe aici". Omul nu se ştia cu nimic vinovat, personal, a încercat să se apere, să spună ceva, dar Vinea nu i-a dat voie : „Să te cari, ai înţeles ?“ a strigat şi l-a dat afară din birou. Peste o jumătate de oră a venit Victoriţa să intervină pentru el. „Ce ai cu omul, domnule, ce-a făcut ?“ „Dă-1 în mă-sa. Ăştia au dat cu ranga în cap la oameni, las’ că-i ştiu eu ! Să nu-1 mai văd pe aici !“ Victoriţa a încercat să-l convingă că nu i se poate imputa nimic omului, şi apoi nici chiar aşa, ce draeu, dai' Vinea a fost inflexibil de data asta, nimic nu izbutea să-l convingă că eventual putea face o nouă nedreptate şi el. Apoi toate' au fost uitate pentru că nu-1 priveau în mod direct pe el. Nici acest lucru nu putea să-i afecteze cariera, deci putea fi absolut liniştit. Nu putea să aibă consecinţă asupra lui, deci nu era din cale afară de important, şi de fapt nu era în sectorul său.
Acum, pentru prima dată după ani de zile, după adolescenţa sa ambiţioasă, se întreba şi tot ce-şi răspundea nu-1 satisfăcea, nu avea cuvinte, nu avea resurse, se mulţumise pînă acum cu surogatul de gîndire sofistică a lui Mateescu, care-1 satisfăcea şi prin „neortodoxia ei“ pe care o contrazicea moale şi fără prea mare convingere. Se simţea rău ca şi cînd ar fi trebuit să navigheze pe o mare, fără coordonate, lipsa de convingeri îi apărea sub forma unei remuşcări, a unei mari şi autentice vinovăţii, comparabilă aproape cu moartea acelor oameni intr-un accident de uzină şi cu alte accidente sau neatenţii ale sale.
„Oare există oameni care cred intr-adevăr, care au convingeri ferme, care acţionează în funcţie de ele ?*‘ se întrebă cu naivitate. Dacă cineva l-ar fi întrebat asta cu cîteva luni înainte şi ar fi dorit să răspundă serios, să fie absolut sincer, ar fi spus că a avea nişte opinii generale despre lume este un fel de profesie ca oricare alta. El era un om practic şi avea de rezolvat probleme practice.
344
Nici nu avea cu cine să discute. Pe Margareta, de la începutul crizei, o evita, o vedea foarte rar, se pare că în ultimele zile ieşea foarte des din casă. Dar nu îndrăznea să o vadă deschis, să o întrebe, pentru că nu mai ştia în ce raporturi este cu ea, ca şi cu alţi oameni. Se gîndea doar la ea	din	cînd în	cînd, cu	frică şi plăcere,
şi amîna discuţia	care	trebuia	să vină,	neapărat poate
ea a ştiut toate astea de la bun început, a trăit într-o altă lume, mai reală, mai plină, orizontul său dovedindu-se fantomatic, o schemă goală. I se părea că ştie şi crede chiar mai puţin decît în realitate, aşa cum se întîmplă în momente de criză şi de îndoială, pentru că Dumitru Vinea nu era chiar aşa de lipsit de orice convingeri. El credea ferm în ierarhie şi autoritate, lumea nu era un gol, ci o piramidă, autoritatea era asemănătoare cu autoritatea tatălui în familie, lumea se baza pe ea şi ordinea alunga haosul, un	rău	în fond	asemănător celui în care
se găsea el acum.	„Trebuie să	iau totul	de la capăt, îşi
striga, de la capăt, absolut de la capăt, aşa nu se poate trăi. Foarte bine dacă mă vor da afară, foarte bine, voi avea timp să mă gîndesc, e drept, nici n-am prea avut timp să mă ocup de mine. Nu e nici o nenorocire, nu m-am născut pe scaunul ăsta, dă-1 dracului de scaun !“
Apoi iar îşi continua plimbarea neliniştită, pe care o reîncepea şi aca'să, în biroul lui, pînă noaptea tîrziu. „Va trebui să iau măsuri“, spunea, dar cuvîntul simţea că nu este potrivit pentru asemenea situaţii, măsurile erau potrivite pentru alte treburi, pentru treburile lui practice pe care le cunoştea atît de bine. Ce măsuri să iei ca să-ţi făureşti la patruzeci şi cinci de ani convingeri ferme, să-ţi găseşti un solid fundament ?
Fu fericit cînd sună telefonul şi unuljdintre amicii lui, om destul de puternic, de care depindea acum, într-o oarecare măsură, soarta sa, care fusese avertizat de pericolele ivite pentru el, îl invită să-şi petreacă duminica
345
la vînătoare. „Poate mi se vor aşeza gîndurile, poate exagerez. Totuşiam făcut ceva în viaţă. “
Asemenea petreceri se organizau de cîteva ori pe an, erau o ocazie de întîlnire într-un mediu mai puţin formal, el era aproape totdeauna invitat la ele, de data asta în mod special, chiar la dorinţă cuiva cu puţin mai mare decît el, care spusese direct, cînd se făcuse lista : „Să vină, o fi avînd el nişte greşeli şi dacă trebuie îl vom critica aspru, o să-i tragem o bună săpuneală, că nu merge chiar aşa şi am observat şi eu că s-a cam pus pe tînjeală şi i s-a cam urcat la cap. Mă rog, merite, merite, om serios, dar puţină modestie nu strică, ce dracu ! Şi critica, chiar foarte aspră, e bună la ceva. Dar de aici pînă a-i pune totul în cîrcă, e cam mult, şi puştiu ăla să fie mai atent. Cu tovarăşu noi ne-am obişnuit şi cîhd vom fi întrebaţi vom spune : criticaţi-1, da, sînt absolut de acord, cu toată asprimea dacă e nevoie, trăgeţi-i o săpuneală zdravănă, ca să vină la realitate, să mai dea cu capul de ea, sancţionaţi-! chiar, o sancţiune poate fi foarte constructivă, dar nici aşa, deodată, poc, omoa-ră-1, schimbă-1, din te miri ce. Creşti un cadru de conducere, de nădejde, vreme de cincisprezece ani, de cînd îl cunosc eu, are unele greşeli, dar zeci de merite, şi cînd a acumulat suficientă experienţă, deodată, poc, schim-bă-1 şi începe totul de la început. Nu ! Cînd mă vor întreba, eu le voi spune, nu se poate, să-l criticăm, dar să avem grijă de oamenii noştri. Iar dacă nu-1 schimbăm, şi eu cred că nu avem suficiente motive, atunci să nu-1 compromitem, să nu-1 discutăm public şi să nu-1 dăm pe mîna tuturor ţîngăilor, care abia au ieşit din om Nu, eu nu sînt de acord cu asemenea metode. Un şef e un şef şi trebuie să-i menajăm autoritatea, că nici ea nu se face peste noapte. Critică de jos, critică de jos, rolul organizaţiei de partid, de acord, democratizare, dar să facă bine organizaţia să-l ajute pe director, nu să-i stea împotrivă, pentru că noi nu sîntem pentru discuţii
346
de dragul discuţiilor, ci doar pentru acelea care dau re-.zultate practice, care ajută la producţie. Altfel nu. Deci, numărul unu : să-l invitaţi la vânătoarea de duminică, neapărat, spuneţi-i că vreau eu să-l văd, asta îi va mai domoli pe mulţi care-şi închipuie, nu ştiu de unde (aici personajul se uită parcă întâmplător la unul dintre cei trei interlocutori ai săi, mai tînăr, pe care nu-1 plăcea şi-l credea implicat în «poveste»-), că s-a terminat cu unul dintre cei mai importanţi directori generali din ramură, unul dintre cei mai importanţi şefi de unitate din regiune. Numărul doi (îşi atinse arătătorul) : chemaţi'-! pe Domide luni, nu, că sînt ocupat, marţi să fie la mine. Să-l întreb eu de cînd a apărut metoda asta de a strînge declaraţii şi a nu lua poziţie faţă de cei care umblă şi agită spiritele. Să vorbesc eu cu el, şi dacă nu i-o plăcea, să nu-mi spuneţi mie pe nume. Numărul trei : să facem noi o comisie, aici la noi, din oamenii noştri, şi să vedem cum e cazul. Şi dacă vor brigadă de la centru, să le spunem şi noi ce-am constatat. Numele celor din comisie să-mi fie supuse spre aprobare cel mai tîrziu tot marţi, Numărul patru, pentru numărul patru mai vedem noi mai tîrziu. Să nu recurg eu la numărul patru."	'
Interlocutorii îl ascultau atenţi şi luau note. Personajul îşi trecu mîna prin părul cărunt, tuns scurt ca o perie, ceea ce era un semn special pentru cei ce-1 cunoşteau mai bine, ce putea fi tradus prin cuvintele cronicarului : Altfel să nu faceţi. Apoi ridică şedinţa, după ce spuse unuia : „Vezi să fie totul bine şi cum trebuie, să ne distrăm ca lumea. Aduceţi gonaci din Măgura, m-aţi auzit ? Aia sînt cei mai iuţi de picior, din Măgura."
După ce rămase singur în birou, se plimbă şi el cîţiva paşi, apoi chemă din nou pe unul dintre interlocutorii dinainte.
— Ascultă, îi spuse, de ce crezi că Vinea n-a venit la mine pînă acum ? Nu lăsam să se întindă pecinginea

asta. Crezi că se ştie chiar aşa de 'tare, mai sus, că nu are nevoie de noi, şi de aceea ? Mă ocoleşte, că acum, gata... s-a ajuns el mare de tot ?
—	No, nu cred. Poate n-o fi ştiind !
—	Cum să nu ştie ? Ce, n-are el oamenii lui ? Ştie precis, nu există.
—	Sau poate o fi vrînd să se întindă totuşi...
—	Cum adică, ce interes are ? Păi, ce, lui îi convine ?
—	Poate-i convine... Ce putem şti.
—	Ştii că nu eşti prost ? Ia stai, cred că ai dreptate. He-he-he. Deştept băiat, dar nici asta nu-i corect. Sigur, ştie că nu-i nimic şi-l lasă pe puştiulică să se întindă, şi apoi jart, îl compromite. Al dracului, dar de ce nu ne spune şi nouă, omeneşte ? Şi nici nu e corect. Sigur, puteau să găsească altul mai bun, dar de vreme ce a fost ales, gata, nu poate surpa nici prestigiul organizaţiei. Nici asta nu e sănătos. Dacă e cazul, noi îl sprijinim, dar nu să-l facă el singur pilaf. Uite, o să-i spun, nu e sănătos. Hm, mare încurcătură, zău, dar o s-o rezolvăm noi, n-ai nici o grijă.
Vînătoarea a fost aşa cum s-a dorit, plină de mişcare şi de distracţii, o distracţie bărbătească, dură, puţin sîn-geroasă, cu mult vînat şi intr-adevăr au fost aduşi gonaci din Măgura, cum. s-a cerut, pentru că se pare că sînt cu adevărat cei mai iuţi de picior, fac zgomot în pădure asurzitor şi animalele speriate preferă să întâlnească glonţul vînătorilor mai degrabă decît vuietul şi izbiturile şi ţipetele lor experte. Gonacii au aşteptat vî-nătorii cîteva ore, aduşi dis-de-dimineaţă, un grup de oameni cam întunecaţi în lumina, imprecisă şi sură a zorilor, stînd parcă strînşi unii în alţii, mohorîţi de parcă însăşi înfăţişarea lor ameninţătoare, dinainte de începerea propriu-zisă a vînătorii, trebuia să le, creeze starea de spirit aspră care să sperie vînatul. Nu vorbeau, fumau în tăcere, apoi aruncau resturile de ţigară şi le
striveau sub talpa groasă a bocancilor, frecîndu-le pînă ce tot tutunul se risipea şi hîrtia murdărită se amesteca cu ţărîna. Veniseră cu mult înainte de răsăritul soarelui, aşa că pînă la urmă a fost timp destul pentru multe ţigări fumate pe stomacul gol, aruncate şi strivite jos.
Cele cîteva maşini au sosit destul de dimineaţă şi, înainte de venirea lor, un mai-mare al gonacilor, cînd a fost sigur că n-a mai rămas multă vreme, s-a apropiat de ei şi le-a spus : „Gata, acum să plecaţi, luaţi-o pe la Vaduri, mai sus de lut, şi apoi veniţi încoace. Aveţj. tot ce vă trebuie ?“ „Da“, au răspuns gonacii, cei mai buni din regiune, cei mai iuţi de picior, aşa cum se ceruse, şi în clipa cînd şirul de maşini apăru după o cotitură a drumului ei se şi înfundaseră în pădure, nimeni nu i-a văzut la faţă şi, ce e drept, pentru treaba lor nici nu era nevoie. Nu trebuiau văzuţi, ci auziţi, mai ales de fiarele silite să prefere în faţa lor zgomotul mai sec al puştilor.
în întîmpinarea maşinilor n-au rămas decît cîţiva oameni, oameni ai locului şi organizatori ai distracţiei. Vînătorii au coborit din maşini şi au strîns rnîinile întinse ale organizatorilor şi erau gata să se îndrepte spre locurile de vînătoare, cu puştile pregătite, nu mai era vreme, vînatul nu aşteaptă şi soarele răsărise de mai bine de o oră. Dar unul dintre organizatori ceru oaspeţilor să-i onoreze gustînd din bucatele frugale pregătite anume, bucate reci, sănătoase şi solide, simple ca şi treaba ce urmau s-o facă peste puţină vreme, şi să mai bea cîte un pahar de ţuică foarte tare, arzătoare de gîtlejuri, apoi au mai îmbucat şi au mai băut un păhărel să se dezmorţească, să prindă poftă de viaţă. Organizatorii turnau în pahare şi împărţeau bucăţile de carne şi pîinea proaspătă, mişcîndu-se cu repeziciune printre vînători, oferind o gustare într-o ordine strict protocolară,*dovedind o serioasă cunoaştere a lumii aşa cum este ea, cunoaşterea ce determinase de fapt locul lor aici, utilitatea lor, ca şi bunăstarea personală. Vînătorii, vreo cincisprezece-şai-
349
25 — Păsările
sprezece, erau încă solemni şi greoi, totul se desfăşura după un ritual rigid, manifest, întărit de fiecare ca să se observe, subliniind locul fiecăruia. Se schimbau puţine vorbe, se spunea, se relata cîte ceva despre vînat, erau destui mistreţi în împrejurimi şi ei veniseră pentru vînă-toarea lor. Se dădea din cap cu importanţă la descrierea scroafei cu purcei ce fusese văzută de mai mulţi martori şi dăduse iama prin semănături, existenţa lor era aprobată. Oameni obişnuiţi să asculte un raport ascultau ca pe o treabă foarte serioasă şi aceste povestiri, cine trebuia să dea din cap da din cap, şi cine trebuia să se abţină se abţinea, mărginindu-se să asculte. Dădea din cap personajul care-1 invitase pe Vinea la vînătoare, el mai ales, pentru că lui i se adresau toate cuvintele şi ele se adunau mai ales înspre urechile lui, pîlnie principală. Cît timp el era serios, toţi erau serioşi, el deţinea cu adevărat semnalul veseliei şi al distracţiei. însă, în ciuda aşteptatei plăceri, el se scula în ultima vreme cu o dispoziţie mohorîtă care ţinea o bună parte din dimineaţă, era greoi, şi proasta lui dispoziţie se manifesta mai ales printr-o accentuare nefirească a solemnităţii, a gesturilor încete şi sigure, a unei ordini foarte solide a lucrurilor. Ca şi cum ar fi vrut să încetinească mişcarea lumii, să~i dea ritmul său interior, să o facă să alunece ca o masă greoaie peste ape întunecate din care iese. Această tendinţă la grea desprindere de somn se accentuase cu vîrsta, ţinea mai mult şi era tot mai profundă şi i-o cunoştea destulă lume ; nu era aspru, nu era furios ca în momente de mai mare energie şi, uneori, tocmai atunci se puteau obţine de la el unele concesii, se scoteau aprobări ce altfel ar fi fost refuzate sau măcar amî-nate. De aceea subalterni abili, colaboratori apropiaţi, nu-i căutau ceasurile de bună dispoziţie ca să obţină o favoare, ci dimpotrivă, momentele de cea mai întunecată stare de spirit, de trişteţe şi aproape de incomunicabili-tate. Stătea mohorît în biroul său şi semna tăcut hîrtii,
350
dădea din cap aprobativ, uneori două, trei ore în şir. Insă trebuia respectată o condiţie, cererile trebuiau făcute în-tr-un anumit mod, încet şi rar, cu un ton greoi şi respectuos. Dacă nu se găsea tonul potrivit, spunea un singur cuvînt şi apoi se întorcea cu spatele : ieşi.
Toţi vînătorii îi cunoşteau acest obicei şi dispoziţiile lui negre de dimineaţă, şi le respectau şi aici, cu toate că ei se simţeau acum bine, erau mai tineri, trezitul de dimineaţă, la o oră neobişnuită, transformase obose<ala în excitaţie, le plăceau bucăţile de came rece şi ţuica tare, le plăcea aerul şi perspectiva vînătorii, aşteptau nerăbdători distracţia, descreţirea frunţilor, mişcarea şi pocnetele de armă şi larma gonacilor, erau dezmorţiţi şi cu obrajii roşii, de-abia îşi puteau struni muşchii buieci, ar fi fremătat din picioare, ar fi rîs şi chiuit, ar fi glumit gros, bărbăteşte şi chiar s-ar fi pocnit în joacă unii pe alţii, ca nişte flăcăi bucuroşi că există, că e dimineaţă şi nu-i aşteaptă nici un fel de grijă. Dar toţi îl cunoşteau pe bătrînul Sebişan şi se înfrînau în acest ceas al tristeţii sale, matinale, bucuria îi lumina numai interior, dar pe cftnafară nu lăsau să se întrevadă din ea nici măcar o singură rază, erau serioşi, chiar gravi, şi gravitatea lor, ce nu izvora din interior, ci din influenţa exterioară a lui Sebişan, părea mai accentuată, era prea vizibilă, aşa cum vizibil era un strat dur aşezat pe un miez de altă consistenţă.
Vesel şi bine dispus, în felul său potolit, era şi Pista-bacsi, pictorul, care trebuia să se reţină şi el, dintr-un fel, cel mai bun prieten al lui Sebişan, intimul său, singurul dintre vînători care nu avea importanţă administrativă şi era aici din cauza acestei prietenii ce crescuse* lent, în ani, o legătură cam bizară, de care oamenii încetaseră de mult să se mai ocupe şi să încerce să o i-x» plice^Nu-i lega aparent nimic, aveau biografii cu toiul deosebite, nu făcuseră vreodată împreună faptele bum1 sau rele ce unesc oamenii pe o viaţă întreaga. Probatul
;i.,|
22
sprezece, erau încă solemni şi greoi, totul se desfăşura după un ritual rigid, manifest, întărit de fiecare ca să se observe, subliniind locul fiecăruia. Se schimbau puţine vorbe, se spunea, se relata cîte ceva despre vînat, erau destui mistreţi în împrejurimi şi ei veniseră pentru vînă-toarea lor. Se dădea din cap cu importanţă la descrierea scroafei cu purcei ce fusese văzută de mai mulţi martori şi dăduse iama prin semănături, existenţa lor era aprobată. Oameni obişnuiţi să asculte un raport ascultau ca pe o treabă foarte serioasă şi aceste povestiri, cine trebuia să dea din cap da din cap, şi cine trebuia să se abţină se abţinea, mărginindu-se să asculte. Dădea din cap personajul care-1 invitase pe Vinea la vînătoare, el mai ales, pentru că lui i se adresau toate cuvintele şi ele se adunau mai ales înspre urechile lui, pîlnie principală. Cit timp el era serios, toţi erau serioşi, el deţinea cu adevărat semnalul veseliei şi al distracţiei. însă, în ciuda aşteptatei plăceri, el se scula în ultima vreme cu o dispoziţie mohorîtă care ţinea o bună parte din dimineaţă, era greoi, şi proasta lui dispoziţie se manifesta mai ales printr-o accentuare nefirească a solemnităţii, a gesturilor încete şi sigure, a unei ordini foarte solide a lucrurilor. Ca şi cum ar fi vrut să încetinească mişcarea lumii, să-i dea ritmul său interior, să o facă să alunece ca o masă greoaie peste ape întunecate din care iese. Această tendinţă la grea desprindere de somn se accentuase cu vîrsta, ţinea mai mult şi era tot mai profundă şi i-o cunoştea destulă lume ; nu era aspru, nu era furios ca în momente de mai mare energie şi, uneori, tocmai atunci se puteau obţine de la el unele concesii, se scoteau aprobări ce altfel ar fi fost refuzate sau măcar amî-nate. De aceea subalterni abili, colaboratori apropiaţi, nu-i căutau ceasurile de bună dispoziţie ca să obţină o favoare, ci dimpotrivă, momentele de cea mai întunecată stare de spirit, de trişteţe şi aproape de incomunicabili-tate. Stătea mohorît în biroul său şi semna tăcut hîrtii,
‘350
dădea din cap aprobativ, uneori două, trei ore în şir. Insă trebuia respectată o condiţie, cererile trebuiau făcute în-tr-un anumit mod, încet şi rar, cu un ton greoi şi respectuos. Dacă nu se găsea tonul potrivit, spunea un singur cuvînt şi apoi se întorcea cu spatele : ieşi.
Toţi vînătorii îi cunoşteau acest obicei şi dispoziţiile lui negre de dimineaţă, şi le respectau şi aici, cu toate că ei se simţeau acum bine, erau mai tineri, trezitul de dimineaţă, la o oră neobişnuită, transformase obosejala în excitaţie, le plăceau bucăţile de came rece şi ţuica tare, le plăcea aerul şi perspectiva vînătorii, aşteptau nerăbdători distracţia, descreţirea frunţilor, mişcarea şi pocnetele de armă şi larma gonacilor, erau dezmorţiţi şi cu obrajii roşii, de-abia îşi puteau struni muşchii buieci, ar fi fremătat din picioare, ar fi rîs şi chiuit, ar fi glumit gros, bărbăteşte şi chiar s-ar fi pocnit în joacă unii pe alţii, ca nişte flăcăi bucuroşi că există, că e dimineaţă şi nu-i aşteaptă nici un fel de grijă. Dar toţi îl cunoşteau pe bătrînul Sebişan şi se înfrînau în acest ceas al tristeţii sale, matinale, bucuria îi lumina numai interior, dar pe dinafară nu lăsau să se întrevadă din ea nici măcar o singură rază, erau serioşi, chiar gravi, şi gravitatea lor, ce nu izvora din interior, ci din influenţa exterioară a lui Sebişan, părea mai accentuată, era prea vizibilă, aşa cum vizibil era un strat dur aşezat pe un miez de altă consistenţă.
Vesel şi bine dispus, în felul său potolit, era şi Pista-bacsi, pictorul, care trebuia să se reţină şi el, dintr-un fel, cel mai bun prieten al lui Sebişan, intimul său, singurul dintre vînători care nu avea importanţă administrativă şi era aici din cauza acestei prietenii ce crescuse lent, în ani, o legătură cam bizară, de care oamenii încetaseră de mult să se mai ocupe şi să încerce să o ex-plice^Nu-i lega aparent nimic, aveau biografii cu totul deosebite, nu făcuseră vreodată împreună faptele bune sau rele ce unesc oamenii pe o viaţă întreagă. Probabil
nu împărtăşeau nici aceleaşi păreri, nu iubiseră vreodată aceeaşi femeie. Pista-bacsi şi-a început viaţa ca un tînăr pictor foarte talentat, şi-a lăsat familia şi treburile şi a venit în oraşul .unde era o bună şcoală de pictură, apoi din autodidact a devenit profesionist, a plecat, după ce şi-a vîndut casa părintească şi pămîntul moştenit de la părinţi (vreo 50 de hectare), în străinătate, a călătorit în Italia, a atras atenţia asupra lui, apoi a plecat la Paris şi a ajuns să-i fie prezentat lui Matisse, un jeune peintre de Transylvanie, qui promet beaucoup, a publicat un volum de versuri ce a atras şi el atenţia, şi dintr-o dată, fără un motiv bine determinat, s-a întors acasă, după mai bine de cinci ani, nu s-a căsătorit, locuind la o mătuşă, vajnică domnişoară bătrînă, vînzînd din cînd în cînd cîte un tablou, neparticipînd la expoziţii, rar văzut în societatea provinciei. După moartea mă-tuşii i-a moştenit casa, a dat două camere cu chirie, picta, părea cel puţin că pierde vremea, era o ciudăţenie şi aproape un monument al oraşului, existenţa lui neobişnuită îi făcea bine, altfel poate n-ar fi fost un oraş complet, cu tot ce-i trebuie, pînă şi cu ciudăţeniile sale.
Cu Sebişan s-a întîlnit pe la începutul anilor 50, cînd treburile îi mergeau foarte prost, chiriile scăzuseră, tablouri nu mai vindea, nu găsea nici un fel de întrebuinţare. Şi acum devenise util oraşului într-un fel, ca şi înainte. După cum cetatea avusese nevoie de un artist mai bizar, ca să-l alăture înţeleptului, bogatului, nebunului tipic şi femeii adevărate, femeii care înnebuneşte oraşul şi-i scoate pe toţi din minţi, ca cetatea să fie un univers cu toate tipurile şi toate categoriile, după cum avea străzi principale şi străzi secundare, pieţe şi o statuie, spital şi biserică, aşa era el acum util, dintr-un alt punct de vedere. El era tot artistul, dar artistul formalist, decadentul, cel care cu bună-ştiinţă împiedică luciditatea oamenilor, cel ce-i demobilizează, forma "subtilă a duşmanului, aparent inofensivă, dar care trebuie
352
demascată, scoasă la iveală. Astfel. Pista-bacsi de acum, atunci foarte simplu Bereny Ştefan, era prilej de educaţie, exemplu de şedinţe şi de lecţii, material didactic, întruparea unor lucruri prea abstracte şi prea îndepărtate ca să fie înţelese fără ajutorul lui, unul din caii de bătaie ai tovarăşului Hoţea. Hoţea Ion, fost învăţător, acum mai-marele culturii locale, om care îşi sublinia caracterul popular spunînd cu voluptate „clop“ la pălărie, „cioareci" pînă şi la pantalonii din stofa cea mai bună ' pe care-i purta şi, în genere, era mult mai apropiat de glie decît o sută de ţărani, cu patimă şi exaltare legat de ,,norod", şi dragostea lui înflăcărată producea spaimă în jur pentru că era o dragoste necruţătoare, era un fel de Othello al dragostei faţă de popor. Pe vremea cînd la început fusese inspector şcolar, mergea cu motocicleta prin sate, să inspecteze şcolile, şi învăţătoarele leşinau cînd îşi spunea doar numele, apăsat : „Eu mi-s tovarăşul Hoţea". Era veşnic în mişcare şi motocicleta îi şedea mai bine decît maşina de mai tîrziu, pentru că era făcut să apară şi să dispară repede, într-un nor de praf, să alerge singur, cu zgomot ascuţit. Silueta lui putea fi văzută adeseori alergînd pe dunga îngustă a şoselelor de munte, apărînd şi dispărînd după cotitură sau ondula-ţie de teren — era alergătorul solitar, mereu în mişcare, neobosit, nedormind decît cîteva ore pe noapte, maximum şase în vremurile calme, plăcîndu-i mai ales să trezească oamenii în crucea nopţii şi să-i întrebe de datorie, de datoriile ce nu erau niciodată pe deplin satisfăcute. Ochii lui neliniştiţi vedeau pretutindeni generalul, tipicul, şi pictorul Bereny Ştefan era o întrupare a formalismului, descompunerii şi cosmopolitismului, pentru că îşi făcuse studiile la Paris, fusese expus putreziciunii occidentale. El vedea în categorii, oamenii îşi pierdeau faţa, îşi topeau însuşirile şi de cîte ori reuşea să desfiinţeze o eventuală nuanţă descoperită de cineva era fericit. Aproape la fel de fericit ca atunci cînd, că-
353
lare pe motocicletă, alerga pe toate drumurile regiunii, sau cînd noaptea la onPdouă, în biroul său, chema pe cineva şi, plimbîndu-se de la un capăt la altul al încăperii foarte largi şi foarte goale (nu avea decît un singur scaun, al său, ceilalţi erau primiţi în picioare), îl mustra cu asprime încercînd să-l asumeze vreunei categorii generale.
Bereny Ştefan, răzbit de nevoi, participase la un concurs pentru decorarea unei săli publice şi acolo îl descoperise Hoţea şi îl alesese exemplu demonstrativ. Pictorul n-a mai primit nici o comandă, dar peste un an a încercat din nou, şi din nou a dat peste Hoţea, care a vrut să dovedească caracterul neîntîmplător al stăruinţei lui, faptul că încerca să se infiltreze, să producă confuzie. A vorbit despre asta la o şedinţă publică, apoi în cerc mai restrîns, şi astfel a aflat şi bătrînul Sebişan mai multe despre pictor. Sebişan, căruia începuse să i se zică bătrînul, deşi pe atunci nu avea mai mult decît vreo 37-38 de ani, îl sprijinise la început pe Hoţea, îl ridicase chiar cu o treaptă, cucerit de energia sa deosebită, de lipsa lui de odihnă, de zelul său, şi, de ce să nu o recunoaştem, de faptul că se părea că este dintre cei ce caută să profite cît mai puţin material de pe urma poziţiei sale destul de înalte. Hoţea era necăsătorit, trăia aproape ascetic, într-o singură cameră, mînca la cantină mîncare de regim, nu se îmbăta niciodată, nu se apropia de femei. Plăcerile lui erau de altă natură, mai subtilă, goana şi mişcarea permanentă, vizitele lui nocturne, în inspecţie, dar Sebişan le credea nu plăceri, ci semnale ale unui profund şi neodihnit sentiment al datoriei. De aceea l-a ridicat, din inspector-şef a devenit vicepreşedinte al Sfatului Popular Regional, apoi şef al secţiei regionale de agitaţie şi propagandă, apoi secretar cu aceleaşi probleme. De-abia atunci, văzîndu-1 din apropiere, Sebişan a început să devină obscur bănuitor, să-l pîn-dească, să-şi dezvolte un sistem complicat de rezerve,
354
deşi aparent relaţiile lor continuau să fie foarte bune. Cînd Hoţea a făcut scandal demonstrativ cu pictorul Bereny, Sebişan n-a spus nimic ci, într-o după-amiază, mai mult pentru a se convinge pe sine în legătură cu ce numea atunci exagerările lui Hoţea, a plecat încet, pe jos, pînă Ta casa-atelier a pictorului. Pista-bacsi, cum devenise mai tîrziu, a fost surprins, îl cunoştea şi el din vedere pe „bătrîn“, deşi el, nefiind un intim pe atunci, nu-i spunea aşa, nu-i spunea nicicum. Sebişan a bătut la uşă şi l-a întrebat, cu un fel de politeţe : „E voie ?“ Bereny l-a poftit, puţin încuiat, în casă. Sebişan a cerut să-i vadă pînzele propuse pentru concurs şi pictorul i le-a arătat. Cei doi au stat în picioare multa vreme* apoi Sebişan a cerut un scaun şi s-a aşezat greoi, începuse să se îngraşe, era pe atunci doar foarte trupeş, nu gras, ci gros. Tabloul nu i-a plăcut lui Sebişan, muncitorii de pe pînză erau prea subţiri, cu nişte capete foarte lungi şi ochi ciudaţi, puţin oblici, dar era ceva acolo şi nu putea să observe incriminările lui Hoţea. După un timp • destul de lung, Sebişan l-a întrebat : „Spune-mi, le-ai făcut capete ca o pară ca să-ţi baţi joc de clasa muncitoare ?“ Mirarea cea mai desăvîrşTtă şi apoi buimăceala s-au aşternut pe faţa lui Bereny Ştefan. A Igii-guiţ ceva că nu şr apoi, deşi destul de speriat, şi-a dat drumul indignării şi, cu un gest hotărît, a întors tabloul cu spatele. „Lasă-1 să-l mai văd44, a spus poruncitor Sebişan, dar Bereny a dat din umeri şi i-a răspuns : „Nu, nu mai este nevoie44. Atunci Sebişan a început să se uite la pictor, îndelung, cu răbdare, fără să-i spună ceva, ca şi cum de pe faţa lui ar fi putut să desprindă valoarea tabloului. îl privea şi nu-i spunea nimic, el stînd jos şi pictorul rămînînd în picioare, pînă ce pe fruntea lui Bereny au apărut broboane de sudoare, ce s-au unit după o vreme şi au început să şiroiască pe obraz, şi el nici măcar n-a avut puterea să şi le şteargă cu o batistă. în-tr-un tîrziu Sebişan i-a cerut să-i mai arate încă o dată
355
tabloul, şi l-a mai privit cîtva timp, apoi i-a spus : „De ce pictezi muncitori, îţi plac ?“ Pictorul, exasperat de lunga aşteptare, i-a răspuns bîlbîindu-se uşor : „Toţi oamenii îmi plac si din tot se poate Tace pictură. Acum am pictat acest tablou pentru că trebuie să mănînc.“ ,,Bine“, i-a spus Sebişan şi a plecat şi a doua zi a cerut toate informaţiile în legătură cu Bereny Ştefan, strada Lungă nr. 11, de profesie fost pictor. A citit şi informaţii despre fostele lui succese ca pictor, cîteva notiţe de ziar, a aflat tot despre familia lui, ce politică au făcut şi ce politică a făcut el sau mai degrabă n-a făcut nici un fel de politică, ce avere a avut şi ce a făcut cu ea, şi ce relaţii are şi pe cine vede. Apoi l-a chemat pe Hoţea şi i-a spus sa”~cumpere tabloul lui Bereny. „Vrea să se apropie de noi, n-a făcut nici un rău, a fost cunoscut şi nu trebuie să-l respingem/' Hoţea a fost mirat la început şi i-a explicat pe urmă, ca unui copil, că burghezia a avut oameni pe care i-a ţinut în rezervă, nu i-a folosit în lupta politică, pentru a-i putea folosi mai tîrziu în lupta contra dictaturii proletariatului, şi cît e de periculos Bereny, care nici nu iubeşte poporul.
Sebişan l-a ascultat şi apoi i-a spus, fără să mai facă măcar efortul de a-1 combate : „Una la mînă, îi cumperi tabloul şi să-i comanzi altele, să zugrăvească şi pereţii noii săli de spectacole. Două la mînă, să i se mai dea o cameră, în casa lui, pentru că doarme în atelier. Trei la mînă, să fie sprijinit să intre' în uniune şi eventual să fie antrenat în munci obşteşti, dar, patru la mînă, bagă de seamă, "fără abuzuri, nu-1 scula noaptea, aşa cum ai obiceiul. Bagă foarte bine de seamă ! Şi să-mi raportezi de executare."
Aici a fost greşeala lui Hoţea. Dacă ar fi fost atent, dacă n-ar fi crezut, aşa cum îi era firea; că totul e posibil, s-ar fi oprit şi eventual ar fi aşteptat.* Dar oameni ca el se pierd singuri prin vanitate şi în loc să treacă la executare, frumos, pe puncte, a zîmbit şi faţa lui s-a aco-
356
perit de pete inegale, roşii. Sprîncenele i s-au urcat brusc sus şi, pe un ton scăzut, a început să-l ameninţe pe Se-bişan. „Nu ştiam că aţi devenit împăciuitorist, că sprijiniţi formalismul şi arta decadentă. Dar n-o să fie după dumneavoastră, indiferent ce interese aţi apăr^. Vom vedea noi cum trebuie să fim intransigenţi, âuri cu duşmanul, fără să-l cocoloşim" şi aşa mai departe. Sebişan s-a sculat încet de la masă, s-a apropiat de Hoţea Ion şi i-a pus o mînă pe umăr. Cu extremă blîndeţe, mîna sa mare, de fost miner, devenise uşoară ca o mînă de copil, doar degetele *se întindeau tot uşor spre gulerul răsfrînt al- cămăşii lui Hoţea, însă aici trebuia să se oprească, să nu-1 apuce energic de guler, pentru că atunci s-ar fi declanşat un mecanism, stereotipia unor deprinderi vechi, şi l-ar fi ridicat în sus, cu toată masivitatea trupului său încordat şi apoi l-ar fi repezit înspre zid şi cînd s-ar fi întors într-un fel de recul l-ar fi pocnit din nou şi apoi din nou, pînă l-ar fi stîlcit în bătaie, era la un pas doar de a se distruge împreună cu el, social, şi se stăpîni pentru că nu voia să se prăvălească fie chiar şi de gît cu Hoţea. Se mulţumi deci să-i spună aproape blînd, încet, din cauza efortului de stăpînire care-i încetinea şi vocea şi mişcările corpului : „Ieşi".
Hoţea ieşi cu un zîmbet uşor pe buzele lui crispate şi lupta începu şi, deşi Sebişan avea mari merite şi era puternic, în acel an cine ştie care ar fi fost rezultatul dacă nu s-ar fi întîmplat mai întîi un accident. Nevasta principalului aliat al lui Hoţea, un locotenent-colonel la fel de neobosit ca şi el, s-a spînzurat într-o zi în podul casei, ceea ce a născut serioase îndoieli în legătură cu ofiţerul. în sfîrşit, după lungi şi minuţioase investigaţii, s-a descoperit că în altă parte a ţării, doar patru luni cît fuseseră la putere, Hoţea activase ca legionar. De aici scoaterea lui a fost foarte uşoara. Faptul că fusese legionar era un accident semnificativ în biografia lui, dar, chiar dacă n-ar fi fost aşa, Hoţea făcea parte dintr-o ca-
35 7
tegorie specială de oameni, pentru strunirea cărora societatea are nevoie totdeauna de poliţie şi de menţinerea ordinii publice. în perioade de mari răsturnări sociale, ca şi în perioadele de criză apar la iveală* se manifestă din plin, sînt neobosiţi şi par incoruptibili. Sînt într-adevăr incoruptibili* pentru că sînt atît de fundamental corupţi, încît nimic din ceea ce corupe pe omul obişnuit nu-i corupe pe ei, nici banii, nici plăcerile simple, nici traiul bun, ci doar o formă nudă a puterii; o plăcere subtilă şi complicată, şi nici ea, de fapt. Nu au nevoie de insigne ale puterii, semnele exterioare de respect, pentru că la ei puterea nu e o prelungire a vitalităţii, ci un semn al lipsei ei. Pentru că viaţa în expansiunea er se împopoţonează, lipsa de vitalitate este goală şi absolută ca o problemă de geometrie.
De atunci a început să se înfiripe prietenia dintre pictorul Ştefan Bereny şi Sebişan. Poate pentru Sebişan el era un semn al uneia dintre cele mai grave lupte pe care a cîştigat-o într-un moment de cumpănă, un semn şi al înţelegerii lui mai largi faţă de fapte şi oameni. Dar asta mai ales la început. Apoi lucrurile au evoluat. Cei doi, atît de deosebiţi, nu prea aveau ce să-şi spună. Nici nu petreceau împreună, deşi uneori lui Sebişan îi plăceau petrecerile zgomotoase, cu vin mult şi belşug, cu mulţi oaspeţi şi cu muzică, Bereny era un slab şi neamuzant conviv, Sebişan l-a îmbătat de cîteva ori foarte tare, apoi l-a lăsat în pace. S-au întîlnit la început mai rar, apoi din ce în ce mai des, măcar o dată pe săptămînă, stăteau împreună, în atelierul lui Bereny, şi tăceau, Sebişan uneori îl privea cum lucrează sau nu lucrează, stăteau aşa şi se plictiseau împreună. La început, cînd Sebişan îl privea fix, în tăcere, ca şi cum ar fi vrut să desluşească ceva pe figura lui, pictorul se speria şi fruntea lui înaltă şi uscată, cu pielea subţire, foarte încreţită, se acoperea de broboane de sudoare, îşi închipuia că Sebişan
358
vrea să-l chinuie. Mai tîrziu s-a convins că nu era nîci tm motiv de frică şi nici o intenţie de tortură şi s-a liniştit. Prietenia lor ciudată se întărea, pe măsură ce se dezvolta acea mohoreală matinală a lui Sebişan, ce ţinea îndelungat, uneori pînă ce ziua înainta mult. Creştea şi se îndesa, pe măsura anilor, ca şi prietenia lor. Altfel Sebişan rămăsese, tot ca la început, un om aspru şi practic, cu o minte clară ce îşi preciza ţintele şi mergea drept la ele, poate prea drept. El era dintre acei oameni care decât să facă un ocol cînd construiesc o linie ferată, preferă să foreze un tunel, cu orice sacrificii, justificate poate prin amortizarea în timp. Pentru realizarea scopurilor sale se folosea abil de toate mijloacele, admiratorii lui spuneau chiar despre el că are „mînă grea“.
în prietenia lor au fost doar cîtevş momente mai deosebite. Întîi, Sebişan era poate singurul om, măcar din oraş, care ştia oarecum, sau îi mărturisise Bereny, de ce s-a întors acesta din străinătate şi s-a îngropat în oraş. în-tr-o seară, fără să-i fi pretins, pictorul i-a spus : „Vezi, eu sînt un artist minor, mi-api dat seama cînd eram tînăr, în străinătate. Prietenii mei de atunci şi de acolo erau firi speciale, pasionate, mi se păreau demonice, nişte neliniştiţi. Mie, din nefericire, îmi plăceau lucrurile frumoase, frumoase nu neliniştitoare, am înţeles că viziunea mea e limitată, îmi plăceau culorile delicate, pastelate, umbrele lungi de seară, liniile subţiri. Eu nu sînt de fapt un artist al vremii mele. Un admirator al unui apus de soare cu greu poate fi un artist mare, unul dintre cei mari nici nu-1 observă, dominat de demonii lui interiori.^
Pe Sebişan jiu l-a interesat discuţia prea mult pentru că nu ştia că $î el, într-o anumită măsură, face parte şi artistic din epoca sa. S^ar fi putut deduce eventual, dîntr-una din puţinele lor conversaţii adevărate, într-o perioadă de mare phietenie. Stăpînit de un impuls, ser-vindu-se de numeroase albume şi cataloage, de reproduceri foarte bune, Bereny începu să-i explice lui Se-
359
bişan lucrurile care-i plăceau lui, entuziasmîndu-se, devenind ridicol, ca totdeauna în asemenea ocazii, cînd ieşea din rezerva lui obişnuită, gesticulînd şi exclamînd : „ui-tă-te, ce frumos, ah, ce frumos, cît este de frumos !‘\îi aiăta madone subţiri, înveşmîntate în albastru, cu linii suple şi graţioase, plutind pe fonduri verzui pal, ridicîn-du-şi carnaţia albă şi diafană din liniile stilizate ale unor arbori inexistenţi, sau graţioase portrete de bărbaţi şi de femei, cu bărbia subţire şi buzele frumos arcuite, îi sublinia eleganţa caldă a unor peisaje din Sud şi^pînzele corăbiilor pierzîndu-se în depărtare. Era o beţie uşoară, ca de vin foarte bun, cu sinilii culori şi cu lumină elegant descompusă, tremurînd ca frunzele de toamnă la marginea, inexistentului. Sebişan îl ascultă în tăcere, o seară, a doua seară, a treia seară, apoi, în clipa celui mai deplin entuziasm astenic al lui Bereny, izbucni : „Taci, asta nu e viaţa, nu e adevărat^, şi bătu cu pumnul în masă, peste cataloagele groase şi lucioase cu reproduceri, aruncînd albumul jos pe podea. Ştefan Bereny era înspăimîntat, se dezobişnuise de faţa aspră ^ prietenului său, de obrazul său de judecată, de care dealtfel el auzise numai.
Prietenia a continuat însă, Ştefan Bereny n-a încercat să-l convertească la idealurile sale de frumuseţe clasică, dar legătura lor nu îşi avea originea aici şi nu aici putea fi distrusă. Se întîlneau, o dată Sebişan l-a dus la o petrecere şi după ce l-a îmbătat iar cumplit şi-a bătut joc de el cu glume groase, nemiloase, ce puteau face plăcere numai celui care le povestea. Insă nici asta nu i-a supărat, dimpotrivă, Sebişan l-a vizitat a doua zi noaptea tîrziu, foarte tîrziu, şi aproape şi-a cerut scuze, „mă Pista, mă, nu ştiu ce dracu am avut, uite aşa mă apucă pe mine cîteodată“, însă Bereny nu s-a supărat, realmente nu s-a supărat, şi liniştea lui calmă l-a ruşinat şi mai mult pe Sebişan. O singură dată a explicat cuiva de ce ţine el la Bereny. „Am încredere în el, mă, poţi avea încredere în el, nu-i în stare să omoare nici o muscă, nici
360
să te înşele. De cînd sîntem prieteni, niciodată, dar absolut niciodată nu mi-a cerut nimic şi cu greu a primit şi ce i se cuvenea. Dar nu putem fi toţi aşa.“
Afecţiunea lui pentru el era sinceră şi în relaţiile lor cele mai intime nici nu ştiai cine are nevoie de cine şi cine protejează pe cine. Pictorul era singurul om viu de care lui Sebişan îi era puţin ruşine, era un fel de limită ce şi-o impusese singur şi şi-o respecta. De aceea toţi îl acceptau, trebuiau să-l accepte pe Pista-bacsi, „bătrî-nul“ venea să se destindă cu Pista-bacsi (aşa-i spuneau toate notabilităţile locale şi a-i spune aşa era aproape un semn că eşti rpembru al unui cerc restrîns şi nobil, al unui club de seamă şi puternic). Cine nu-1 cunoştea pe Pista-bacsi, oricare i-ar fi fost oficiul, mai avea drum de făcut în viaţa locală.
Acum Pista-bacsi, ca şi toţi ceilalţi, stătea şi gusta din carne şi bea rachiul foarte tare, într-o stare de bună dispoziţie, respectînd şi el totuşi, tăcut, marea mohoreală de dimineaţă cu care se scula Sebişan. Aşteptau cu toţii să treacă la ştanduri, acolo se vor elibera în tăcere şi respect, şi apoi ştiau că va fi foarte bine, după vînătoare toate frunţile se vor descreţi, se va mînca şi se va bea bine şi se va rîde copios pînă noaptea tîrziu cînd, răpuşi de oboseala zilei şi de bunul trai şi de excitaţiile vînă-torii înseşi, vor cădea într-un somn adînc şi sănătos, aşa cum se întîmplă în viaţa în aer liber.
S-a dat semnalul, aşa cum se cuvine, cu sunet lung de corn care trezea şi fior şi veselie prin anacronismul lui, prin solemnitatea lui de începuturi. Apoi s-au fixat locurile, după locul fiecăruia în lume, pentru că cel puţin la început vînătoarea şi distracţia nu însemnau ştergerea limitelor necesare, a barierelor şi a legăturilor. In monom, vînătorii, conduşi de* organizatorii fericiţi, au intrat în pădure şi au mers un timp, frămîntînd crengile uscate şi frunzele sub picioarele bine şi solid încălţate. Zgomotul înaintării lor se auzea greoi şi impunător şi din cînd în
361
cînd era sfîrtecat de sunetul înalt de corn, dînd semnale, vestindu-i pe gonacii cei iuţi de picior, din Măgura, că în curînd le va veni timpul să-şi arate calităţile pentru care erau preţuiţi. Cîteodată se auzea şi clănţănitul metalic al unei puşti încercate de către un vînător nerăbdător. Şi din nou numai zgomotul greoi de paşi rupînd crengile uscate ale pădurii ce-şi încetase toate sunetele în afară de acestea, pasive, de supunere. Apoi din nou paşii au sunat altfel, vînătorii s-au despărţit, ducîndu-se spre locurile lor, împrăştiindu-se după cîteva cuvinte rostite mult mai încet decît vorbeau de obicei oamenii aceştia influenţi ce nu-şi stăpîneau glasul. Intraseră însă în vraja vînătorii şi a pîndei, se înfundau în pădure, călcau pe vîrfuri, deşi vînătoarea urma să se facă cu mare zgomot, însă uitate ritualuri îi învăluiră, şi ei se supuneau fără să ştie, fără să înţeleagă că, în parte, de aici le vine şi starea de bună dispoziţie, de feridire ciudată, învecinată cu strîngerea de inimă, cu o uşoară şi nebănuită teamă, de care obscur îşi dădeau seama atunci cînd fiecare s-a aşezat la locul său şi a aşteptat ultimul sunet înalt al cornului de vînătoare ce vuia depărtîndu-se, pentru că prinsese să ţ>ată un vînt uşor, de la ei încolo, şi freamătul pădurii în-oepuse să se audă, în liniştea lăsată de starea lor pe loc.
Vinea se simţise şi el bine, de dimineaţă. Grijile sale din ultimele zile se afundaseră şi de-abia îl sîcîiau. Ştia pbiceiurile şi se simţea bine cu ele, ca foştii cădeţi cînd reîntîlnesc, după ani, mirosul acrişor al dormitoarelor de şcoală militară şi sunetul trompetei, cînd se produce marea milă de sine că timpul a trecut şi chiar asprimea lui devine cumva dragă. Se lăsă pătruns de răcoarea pădurii şi de aroma ei subtilă şi amăruie, amestec de frunză vie şi de frunza'moartă.
îşi sprijini spinarea de trunehiul aspru al unui stejar şi privi pierdut o pată galbenă de luminăTamestecîndu-se cu verdele palid al unor ierburi subţiri de umbră. Apoi veni marea tăcere. Larma gonacilor, dusă de vînt încolo,
362
nu ajungea la urechile lui, dar vietăţile nesimţite, gîn-gănii, păsări şi animale mici care foşnesc mărunt, sub-v liniind liniştea, se opriră paralizate la bănuiala primejdiei ce urma să vină. Vinea nu auzea nimic decît vîntul, mineral de aer, cu alt sunet, parcă în pustiu, decît în pădurea vie. Această tăcere profundă, de aşteptare şi moarte, printr-o ciudată solidaritate cu vietăţile, îl încremeni şi pe Vinea, ca şi cum n-ar fi fost vînător, ci vînat. îşi strînse bine patul puştii, îşi alunecă degetele pe răceala ţevii duble, gîndurile i se opriră ameninţate şi ele.
Şi, în sfîrşit, se auziră şi gonacii cei buni şi iuţi de picior. Întîi ca un vuiet, nedistinct, apoi din ce în ce mai tare, nearmonic, nearanjîndu-se nicicum, amestec de sunete ascuţite, de metale lovite, de tălăngi agitate şi în cele din urmă de ţipete nearticulate. Şi toată pădurea ieşi din amorţire şi aşteptare, deveni un zgomot continuu de furişare şi ascundere, de goană în direcţii necunoscute, de căutare de vizuini. Dar Vinea, incitat de strigătele oamenilor ce se apropiau, nu se mai solidariza cu vînatul, devenise vînător şi o clipă visă că el este cel care va doborî vînatul cel mare, scroafa cu purceii ei vărgaţi, că lui i se cuvin trofeele impunătoare şi, după ce-şi potrivi arma, îşi simţi şi cuţitul de vînătoare, pentru lovitura de graţie. Adulmecă mirosul fricii generale, ce nu-1 privea pe el, îşi propti picioarele adine în pămînt ca să poată sta bine înfipt, să poată sta pe loc, ochii lui străpunseră semiîntunericul pădurii lăsînd în plata ei prea firava pată de soare. Era gata şi-i fremătau nările şi apoi auzi zgomotele seci de puşcă, unul după altul, în salve, şi un grohăit, venea scroafa cu purceii tărcaţi pe care o aştepta, forma ei îi era clar înfiptă în minte şi, nevăzută încă; era ţintită.
Dar, pe neaşteptate, auzi un zgomot foarte apropiat şi foarte sec de ramură ruptă, puţin la dreapta lui şi apoi tăcerea unei aşteptări, în mijlocul focurilor de armă şi al urletului gonacilor din Măgura. Se simţi privit şi se
363
întoarse şi văzu ochii foarte încremeniţi, fixaţi în spaimă paralizată asupra lui, ai unei căprioare ce se distingea clar din rămuriş, ca o ţintă ideală. Privirea aceea umană şi umedă îl săgetă adînc, ca ceva foarte cunoscut şi, după o strîngere de animă neexplicată, fu cuprins de o adevărată mînie şi ură ce depăşea cu mult instinctul de vînător, întărîtat cu o clipă înainte. Ochii animalului erau ceva foarte cunoscut şi antipatic, cu care el a dus o veche şi neîmpăcată luptă, semnul unei vechi şi grele în-frîngeri. Ridică arma rapid, ţinti şi trase, trase în plin şi cu deplin succes. Animalul se prăbuşi, însă, neucis dintr-o dată, începu să plîngă încet, cu glas de copil. Vinea aruncă puşca, îşi scoase cuţitul de vî'nătoare şi se aruncă aproape spre pradă, s-o înjunghie. De-abia îşi dădu seama că se trage asupra lui, de către un vecin întărîtat, care îl luase drept vînat, auzi ţipătul alicelor pe lîngă ureche şi se trînti la pămînt, reflex, cuprins de frică. Revenindu-şi puţin în fire, vru să strige după o clipă vecinului său imprudent : „nu trage, ce faci, nu trage“ dar văzu la un pas de el, la atingerea mîinii, animalul murind încet şi tăcut, ochii îi deveneau sticloşi şi întorşi în altă parte, dincolo de el, şi încremenirea îi cuprindea membrele şi trupul cu un ultim spasm, într-o mişcare întreruptă, gîtul suplu, acum pe jumătate rigid, se cobora spre pămînt şi o şuviţă subţire de sînge şi apă, salivă, se scurgea jos într-o meschină băltoacă. Nu mai strigă nimic şi privi fascinat.
Apoi trecu scroafa cu purceii, grohăind, şi se auzeau împuşcăturile una după alta, în rafale, şi alicele mari, grele, de porc, ţiuiră deasupra capului său, şi în dreapta şi în stînga, era învăluit în vacarm. Atît doar că nu-i mai acorda nici o atenţie, totul se petrecea în afara lui, ca întîmplările unui război din istorie, de mult trecut. Nici nu realiza măcar pericolul, pentru că totul devenise o întrebare mult mai adîncă şi mai generală. Fisura nebănuită legată de Margareta şi de accident şi de întîmplă-
364
rile care i-au urmat, şi-întrebările lui privind rosturile lui concrete deveniseră mult mai generale, sub şocul fricii sau altfel, nu mai era vorba de putere sau neputere. Se întreba cumva ,,ce caut Eu aici ?“, dar acest aici nu se referea neapărat la acest loc, la vînătoare şi la pădure, ci în general, paralizant şi dureros de general, cu răspunderi mult prea depărtate. După aceea nici nu se mai întrebă „ce caut Eu aici“,. ce caut eu, ce caut, ci se întrebă pur şi simplu atît, întrebare, în această pădure fără nume unde se afla întîmplător.
Timp de încă douăzeci de minute', o jumătate de oră, trecură animale, mistreţi şi vulpi şi lupi şi iepuri (ce în principiu acum erau lăsaţi în pace, dar cine alege în asemenea momente ?) şi alte căprioare, şi vînătornH’in-cărcau armele şi le descărcau din plin, iar gonacii amu-ţiseră parcă, opriţi dincolo de bătaia periculoasă a puştilor. Apoi se sună din corn şi'"vmătorii năvăliră peste pradă, scoţînd ţipete ascuţite de bucurie, se arătau unii pe alţii şi împingeau cu picioarele vînatul mort, ridicau braţele înarmate în sus şi ajutau la jupuit, lucrînd energic cu cuţitele lor de vînătoare*. Se certau între ei pentru vînat, se jurau că ei au fost aceia, numărau împuşcături]e, erau cuprinşi de o adevărată şi desăvîrşită bucurie, distanţele dintre ei şi limitele dispăruseră, nu mai ţineau seama de mohoreala nimănui, dealtfel această mohoreală trecuse, topită în bucuria generală. De undeva se apropiaseră şi gonacii cei iuţi de picior din Măgura, se aşezaseră în cerc, la o oarecare distanţă, şi priveau cu ochii lor întunecaţi vînatul scos de ei din cotloane şi generos oferit puştilor îndemînatece. Un organizator foarte fericit le făcu semn şi ei se apropiară,. apoi se îndepărtară şi începură să lucreze cu topoarele, să taie crengi groase pe care să le treacă prin labele vînatului mare, ca apoi, sprijinindu-1 de umerii lor puternici, să-l ducă spre căruţele care aşteptau la un drumeag, cu cai înnebuniţi de mirosul de sînge, dar bine struniţi, şi de acolo la margine,
365
26
unde se vor face focurile şi se vâ frige carnea care-i buna de mîncare şi apoi petrecerea va fi cu adevărat în "toi, după atîta aşteptare şi excitare.
Vinea se amestecă printre vînători ca să se piardă (ar fi fost ciudat să fie găsit trîntit la pămînt, lingă capra lui), primi pumni veseli în spate de la amici de-ai lui vechi sau improvizaţi şi chiar cîteva felicitări entuziaste şi un val de amintiri, privind prima capră vînată de fiecare. întrebarea aceea, mare şi generală, practic fără limită, nu-1 mai chinyia. Era liniştit şi, deşi nu luă parte la joc, nu se comportă anormal, sau, în bucuria generală, nimeni nu-şi dădu seama. Se gîndea doar, „voi avea timp să mă gîndesc, trebuie să am timp să mă gîndesc“ şi plecă cu ceilalţi la locul petrecerii, dar la un moment dat rămase în urmă şi nu încercă să-i ajungă, distanţa crescu şi îşi schimbă direcţia. La drum îl aştepta maşina lui, dar renunţă şi la ea şi merse încet pînă în primul sat, pe unde trecu un autobuz ce pleca spre oraş, unde ajunse după vreo două ore,'chîăr mai puţin.
Absenţa lui n-a fost remarcată decît mai tîrziu, cînd Sebişan vru să vorbească cu el, să vadă ce s-a întîmplat, să-i audă explicaţiile. Dimineaţă fusese prea mohorît şi n-avusese chef de discuţie. N-a fost găsit şi începură să strige, cu toţii, Vinea, tov. Vinea, toarşu Vinea, dar nimeni nu-1 văzuse. Cineva îşi aminti că a vînat o căprioară, a discutat cu el, a fost aici. Nici organizatorii nu-1 văzuseră, dispăruse cumva fără urme, pe drum, pentru că la masă nu l-a văzut nimeni. în jurul focului şi în mijlocul veseliei se lăsă o mare tăcere jenată, ca şi cum toţi s-ar fi simţit vinovaţi. „Ei,* pe mă-sa“, strigă cineva înciudat, dar alte priviri îl ţintuiră. Tot farmecul se dusese, nu pentru că nu se putea fără Vinea, ci pentru că dintr-o dată tovărăşia lor neinhibată, de sport şi petrecere, fusese spartă, raporturile normale fuseseră brusc repuse în funcţiune printr-o abatere de la o regulă nescrisă. Au fost depăşite
limitele, anarhia pîndea după colţ. Aici puteai face aproape ce vrei, dar nu puteai pleca fără să-ţi pese de alţii.
„Ce dracu-i cu ăsta, murmură de-abia auzit Sebişan. Se crede chiar aşa de mare ? Gata, acu nu mai dă nimic pe noi !“
Toţi îl auziră însă, şi cineva spuse :
—	No, nu ştiu ce-o fi. E ceva însă pentru că pînă şi Victoriţa e împotriva lui, aşa am auzit.
—	Pînă şi Victoriţa ? Ce spui ? Auzi, se adresă tare Sebişan unui. colaborator apropiat, mîine să o chemi pe Victoriţa la mine.
—	Am înţeles, răspunse acesta şi căută un caiet pe care să noteze, dar nu avea nimic la el, şi dealtfel ţinea foarte bine minte.
Petrecerea intră cu mare greutate în făgaşul ei, şi nu pe deplin.
Deci Victoriţa fu chemată la Sebişan a doua zi, la o oră convenabilă. Nu era prima oară cînd pătrundea în cabinetul acestuia, fie la mici şedinţe restrînse, fie chiar la asemenea sfaturi mai de taină, în ajutorul unor hotărîri importante, cînd acestea încă nu erau luate. Asemenea sfaturi erau de fapt măsura adevăratei ei puteri şi influenţe, nu locurile publice care parafau numai ce era hotărît dinainte. Insă în ciuda acestor vechi obişnuinţe, de data asta se pregătise ca şi cum ar fi venit pentru prima oară şi ştia foarte precis că acum se decide totul, chiar şi propriul ei viitor. Simţea chiar umbra unei nehotărîri, mai avea capacitatea de a se orienta rapid, de a-şi schimba planul şi chiar scopurile. Mai era stăpînită de un fel de libertate a acţiunilor ei.
însă la ora 12 fără un sfert, cînd ieşea din uzină ca să plece la* Sebişan (convocarea era pentru ora 12 precis), se întîlni faţă în faţă cu Vinea, care se întorcea în clădirea administraţiei, după o vizită prin secţii. De zece zile nu se văzuseră decît în treacăt, Vinea n-o chemase şi nici ea nu se dusese la el, treburile de rutină erau rezolvate prin hîrtii ce i le trimitea la semnat. Cînd îl văzu venind spre ea, cu capul aplecat, cu o uşoară dar grăitoare schimbare de ţinută, se simţi ţintuită locului. Vinea părea că vrea s-o evite, paşii săi începuseră să
368
facă un ocol şi, speriată, cu vechi deprinderi .şi refl<*v\ se gîndi, puţin înspăimântată : „Ştie, desigur că şt i<* \ şi se pregăti să nege evidenţa, să-l oprească şi să-i spună că nu este adevărat, să amine măcar deznodămîntul. Sau să-i spună, aşa cum se gîndise în ultimele zile, că ol o de vină, că din cauza lui şi a purtării sale a fost ea împinsă să înceapH această luptă, chiar dacă ştia că şi oa se va distruge la sfîrşitul ei. Se opri deci, gata să-l in-tîmpine cu reproşuri şi cu ciudate mărturisiri.
Insă Vinea nu voia s-o evite anume, venea spre oa şi o observă şi o privi direct, fără să-i ocolească ochii. Privirea sa se înfipse pe faţa Victoriţei, o simţi ca o ventuză, ca o lipitoare, şi se opri acolo, aproape nemişcată. Niciodată nu-i văzuse astfel ochii, pupilele larg desfăcute, intensitatea calmăy curiozitatea netulburată şi fără grabă, în atîţia ani îi cunoştea expresiile, măreţia din priviri şi autoritatea sa, furia sau licărirea de veselie, ironia şi bunăvoinţa sau dispreţul absolut care nu prevestea nimic bun. Dar niciodată această expresie, mai degrabă lipsă do expresie. De fiecare dată pînă atunci, cînd o privise pe ea sau pe alţii, Vinea îşi manifesta o atitudine, un sentiment, o stare de spirit, voinţa de a face ceva, un plan. Numai acum părea că nu exprimă nimic în afară de dorinţa de a vedea şi de a cuprinde. Vietoriţa îşi închipui că ochii lui sînt două mari oglinzi speciale, care nu reflectă doar imagini pe suprafaţa lor lucioasă, ci atrag sursa imaginii o dată cu imaginea, o înglobează şi o atrag undeva înăuntru, în imperiul lor virtual. Se simţi cuprinsă toată în această privire prea imparţială, transformată în imagine şi astfel desfiinţată, şi se revoltă. Dar revolta ei nici nu începuse să se înfiripe ca lumea şi Vinea i se adresă *-
—r Ce faci ? Nu te-am mai văzut de mult.
— Plec, spuse Vietoriţa. Trebuie să plec chiar acum. Am fost chemată de tovarăşul Sebişan. Nu ştiu de ce m-a chemat. Trebuie să fiu la el la ora 12, nu ştiu ce vrea să-mi spună. Poate ştiţi, poate ştii dumneata.
—	Nu, nu ştiu. Bine, la revedere.
Vinea o mai privi aşa, o fracţiune de secundă, apoi trecu pe lingă ea, îl simţi ca niciodată, mai mult ca atunci cînd legătura dintre ei a fost foarte strînsă, foarte intimă, ca pe un corp greoi, masiv, care oricum este observat de toată lumea, nimeni nu poate să-l treacă cu vederea. Vie-toriţa, tulburată, plecă şi ea spre Sebişan, trebuia să se grăbească să nu întîrzie, şi schimbarea lui Vinea, ciudată, neliniştitoare, confirmarea faptului că brusc şi fără nici un motiv îi devenise atît de străin o întări în intenţiile ei. Cu orice risc va pleda împotriva lui la Sebişan, va folosi toate mijloacele, plănuia conversaţia rapid, în imagini bine conturate. Acum îl vedea pe Vinea ca pe o mare primejdie, deşi în sinea ei se lamenta din cînd în cînd, „bine, Dumitre, bine, Mitule, deci totul s-a terminat între noi, totul, tu vrei aşa, atunci să se termine cu adevărat, să putem să nu ne mai vedem niciodată'4.
Ajunse la Sebişan gata de luptă. Acesta o primi în cabinetul lui mare şi se ridică în picioare chiar, ca pentru un vizitator, cu adevărat nou, şi solemnitatea primirii voia să sublinieze importanţa convorbirii pe care urmau s-o aibă. Apoi trecu de la biroul său şi se aşeză într-un fotoliu spaţios după ce se aşeză şi ea pe cel din faţa lui. Sebişan nu intră direct în subiect, o întrebă cîteva generalităţi, apoi doar se apropie de interesul său propriu-zis :
—	Ei, cum merg treburile la voi acolo, tovarăşă Vic-toriţa ?
Victoriţa dădu din cap, semn că aşa şi aşa. Nu putea merge chiar totul rău, dar lucrurile erau destul de încurcate de vreme ce nu putea să spună că merg bine.
—	Realizaţi planul, comenzile pentru export au prioritate, vă îngrijiţi de productivitate, de creşterea productivităţii ?
—	Da,' merge, nu pot zice că nu merge, oamenii lucrează, sigur că se produce. Eu, ştiţi, cunosc mai bine pla-
370
îmi financiar, problemele administrative, merge, nu pot zice că nu.
Din spusele Victoriţei reieşea o uzină ce se mişca din inerţie, pentru că nu se putea chiar organiza, ce producea aproape împotriva a ceva, în ciuda unor anumite deficienţe care ar fi explicat şi de ce s-ar închide porţile fabricilor şi oamenii ar pleca acasă.
—	Ei, şi ceva mai deosebit se întîmplă ? Ceva mai ieşit din comun.
Victoriţa îl privi drept în ochi, mai puţin ca să-i descifreze intenţiile, care dealtfel erau destul de dare, cît mai ales să-i spună, înainte de a vorbi, să-l prevină că n-are încotro, că va trebui să mărturisească cum stau cu adevărat lucrurile, dar situaţia este atît de neplăcută încît nu poate recurge direct la brutalitatea cuvintelor şi trebuie să le pregătească, să le deschidă calea prin privii , şi semne, să le tocească înţelesul atrăgînd atenţia că nu e vina ei, că starea de fapt o mîKneşte şi luarea unor măsuri e o tristă, foarte tristă necesitate.
—	Da, sînt şi lucruri deosebite. Sînt mari nemulţumiri printre oameni.
—	Nemulţumiri ? Ce fel de nemulţumiri ?
—	Cu accidentele astea care se ţin lanţ, cu o sumă de nereguli la care oamenii nu pot rămîne nepăsători. Biroul a şi strîns unele date în legătură cU aceste nemulţumiri.
—	Le-a strîns, sau... a avut o iniţiativă ?
—	Nu, nu. Iniţiativa e a oamenilor, ei s-au plîns, ştiţi, cu accidentul acela, se pare că conducerea îşi recunoaşte nişte vini.
—	Unde şi le-a recunoscut, cum ? se miră Sebişan.
—	Sînt unele dovezi, fapte, s-au strîns. Se murmură, umblă zvonuri, rău e că nimic nu este chiar precis, de aceea ar fi bine să cercetăm.
371
—	Bine, dar ce atitudine a luat directorul general, conducerea, faţă de aceste lucruri ? Biroul ca biroul, dar conducerea, direcţia, voi.
—	Nici o măsură, deocamdată. E un fel de inerţie. Se scapă frînele din mină, e loc poate pentru intrigi care pot specula adevărurile ce nu se mai pot ascunde.
Ritualul fusese satisfăcut, regretele au fost exprimate, se deschisese calea spre discuţia adevărată, pentru care fusese chemată aici. De la generalităţi, Sebişan a trecut direct la obiect.
—	Ce se întîmplă cu Vinea ? îl ştiu de mult, era altfel, un om hotărît. Ce-i cu purtarea lui din ultima vreme ? Ai stat de vorbă cu el, doar lucraţi de mult, sînteţi prieteni vechi. Ce-i umblă prin minte ? Eu am mai auzit ceva şi nu sînt lămurit. Ce-i cu el ? Cum explică el ce se întîmplă ?
—	Să vă spun sincer, tovarăşu Sebişan, nu ştiu. Vă rog să mă credeţi, nu se mai poate sta de vorbă eu el. Eu n-am reuşit.
—	Nici dumneata n-ai reuşit ? Păi, da’ voi eraţi foarte, foarte apropiaţi, poate chiar mai mult decît ar fi trebuit. Eraţi, cum se spune, ca degetul cu mănuşa.
—	Ei, lumea mai vorbeşte, dar e-adevărat, mult timp am lucrat bine împreună, ne cunoaştem foarte bine. Acu nici mie nu mi-a mai spus nimic, nu se poate sta de vorbă cu el.
—	Eu aş fi crezut că e o ceartă între voi, sau e Do-mide acela de vină, dar se pare ca situaţia e mult mai gravă. Eu am vrut să stau de vorbă cu el, dar nici eu n-am putut, la noi n-a venit aşa cum îi era obiceiul, doar ne cunoaştem de atîta vreme. Eu nu înţeleg, s-a înfumurat pînă într-atîta ?
—	Nu ştiu dacă e înfumurare. Nu pot să-mi explic. E, aşa, un fel de desprindere, de pasivitate. îmi pare rău s-o spun, ştiţi că într-adevăr am fost foarte apropiaţi.
372
Dar nu mai poate ţine frînele în mînâ. Nu-1 mai ajută puterile, parcă.
Sebişan tăcu şi se gîndi puţin, apoi o întrebă pe Vic-toriţa despre situaţie şi despre accident, iar despre Vinea, despre Domide („e cam tînăr, 31 de ani, şi o sarcină mi-e frică să nu fie cam prea greu pentru el, mare răspun-dere“)> uitînd că el la 30 de ani era prefectul unui judeţ, că la 37 de ani răspundea de bunul mers al unei regiuni. „Nici aşa, să se agite oameniîfliu e bine, să lucreze de capul lui, chiar dacă are dreptate. Lucrurile trebuie făcute cu calm^ aşa cum se cuvine, fără manifestări de negati-vism.“
Conversaţia a durat destul de mult şi Sebişan n-a ignorat pci un jaspect al lucrurilor, văzîndu-le aşa cum erau, foarte complicate, dovedind ce mare experienţă are şi cu cîtă prudenţă învăţase să înainteze. Victoriţa era mulţumită de felul cum ştiuse să pună problema, să nu stăruie asupra aspectelor negative, ci, mai ales, asupra incapacităţii lui Vinea de a rezolva problemele, de a face faţă nemulţumirilor şi de a se arăta hotărît, puternic şi activ. Şi neregulile jucau, evident, un rol important, dar mai ales scăderea de autoritate, faptul că se compromisese în ochii oamenilor prin atitudinea sa şi nu mai ştia sau nu mai voia să se impună. Victoriţa sugerase şi reuşise să convingă că Vinea, de fapt, încetase să mai conducă uzina, să aibă calităţi de conducător şi, oricum, el însuşi deschisese o cale a succesiunii, care trebuia strict controlată, să nu se întîmple lucruri şi mai grave.
După felul cordial în care s-au v despărţit, Victoriţa a înţeles că a cîştigat bătălia. Vinea nu va mai fi sprijinit de Sebişan, cel mulT~ poate să mai aibă sprijin la minister, la centru, dar acesta nu era foarte important sau nu chiar atîţ de important ca acel al lui Sebişan. Şi ea, cel puţin formal, ca funcţie chiar dacă nu tca influenţă asupra unui nou director generşl, era salvată. De asemenea era sigur că nu Domide îi va lua locul
373
lui Vinea, pentru că modul cum acţionase, chiar la sfaturile ei, nu plăcuse, deşi nimeni nu i-o va spune foarte deschis, aşa ca să fie ea pusă eventual într-o lumină proastă dacă Domide ar mărturisi cu cine s-a sfătuit. Era mai bine decît sperase chiar, lucrase foarte abil, din umbră, izbutise. Dar nu se mai gîndea că Vinea, uluit, înfrînt, va veni la ea să-i aducă aminte de vechea lor legătură, să-i amintească de ea cu un glas tânguitor şi ea să-l lase să spună şi să se umilească şi, micşorîn-du-se, să distrugă şi urma acelei legături. Nu mai era sigură de reacţia lui Vinea, ce va face şi cum va primi destituirea sa. După ce-1 văzuse astăzi era foarte încurcată şi, pentru prima dată, întorcîndu-se încet, gânditoare, la uzină, simţi o ciudată sfârşeală şi se aşeză pe o bancă de sub un pom, pe bulevardul principal. Oare chiar”'să-l fi impresionat atât de mult accidentul, moartea oamenilor acelora, să se simtă chiar vinovat ? Într-atît de vinovat încât să accepte să fie pedepsit, să fie scos, fără să se lupte şi fără să încerce să «se apere ? Vinovat, chiar vinovat, răspunzător de moartea unor oameni, conştient de vinovăţia lui, gata să accepte distrugerea, să recunoască totul, să se lase terfelit şi ponegrit în public, tocmai el, pe care îl ştia atît de mîndru, atât de ambiţios şi de sigur de sine ? îi apăru imaginea lui Vinea, noua lui înfăţişare, privirea cu care se uitase la ea, atentă, gravă, aproape fără expresie, şi în jurul acestei imagini care o impresiona mai mult acum decît o înfuriase atunci, se rotea ameninţător cuvântul vinovat, vinovat, vinovat de moartea unor oameni, a oamenilor acelora. Ar fi vrut să se lupte, ea pornise lupta să-l zdrobească, să simtă că ea l-a zdrobit de vreme ce o respinsese brutal, atunci, de vreme ce o insultase. Să fie o luptă grea, complicată, şi la urmă, numai la urmă de tot să iasă ea biruitoare şi el înfrînt şi umilit. Chiar dacă în lupta sa ar fi pierdut şi ea foarte mult. Dar aşa nici măcar nu avea sentimentul
374
că a dus o bătălie victorioasă, cum mai dusese atîtea înainte. Era ceva neliniştitor în această victorie, ceva necunoscut. De ce să se simtă vinovat ? Oarecum era, dar asemenea vini indirecte există, să accepţi să fiii zdrobit din cauza lor, asta nu înţelegea. Chiar dacă, mă rog, şi-ar fi recunoscut sieşi că poartă o vină şi în viitor ar fi fost mai atent. Dar nu aşa. Era aproape furioasă pe Vinea din cauza capitulării lui, fără luptă, din asemenea motive pe care nu le înţelegea. Victoriţa se trezea parcă într-o lume nouă, după un somn greu, nu-1 mai recunoştea pe Vinea, tocmai ea care îl cunoştea atît de bine. Poate a fost tot timpul altfel şi ea nu şi-a dat seama şi-i era parcă frică de trecutul ei, de toţi oamenii ştiuţi şi poate necunoscuţi. Faptul că Vinea accepta responsabilitatea, ideea unei vini grave, pentru care trebuia şi voia să răspundă, o ameninţa, era ceva în această recunoaştere care o jignea şi se referea şi la ea. Se întâmplase ceva foarte grav, extraordinar de grav, ea nu şi-a dat seama şi n-a luat toate măsurile. N-a înţeles ea, atunci, cînd Vinea o repezise. Ar fi trebuit să discute cu el, să stea de vorbă, şi îi era oi udă pe mîndria ei, care.o împiedicase să lămurească cu adevărat ce se întîmplase, să prevină. Ar fi trebuit să-l oprească, să o simtă lingă el, să-l determine să nu se simtă vinovat, ca să pună în primejdie totul. Victoriţa nu ştia ce a pus exact Vinea în primejdie, dar o astfel de primejdie exista fără îndoială, o mare primejdie, o înfricoşătoare încurcătură. Simţi imboldul de a se duce imediat la el, de a discuta, de a-i oferi acum tot ajutorul. „Prea tîrziu, îşi spuse, _ mult prea tîrziu.“ De acum jocul începuse, nu mai putea fţi împiedicat. Vină, înfrângere, recunoaştere, distrugere, tot felul de cuvinte ce par atît de cunoscute, dar dintr-o altă lume, o ameninţau acum pe ea şi se stârniseră şi din cauza ei. Pînă crqd era neîndoielnic că va cîştiga şi Vinea va pierde, nu se. gîndise la asta. Mereu/ mereu, cuvintele acestea
fără înţeles precis, acum îi veneau în minte, ea nu le împiedicase la timp. Mai bine ar fi uitat că Vinea o lovise şi că o umilise comparînd-o cu nevasta lui, cu domnişoara aceea rece şi politicoasă pe care o detestase totdeauna. Şi însurătoarea aceea a fost ciudată, nu trebuia să se întîmple, dar acum... Ea n-a făcut nimic pentru a evita să se întîmple toate astea, această înfrîngere fără bătălie, fără rost. Şi acum nu mai avea ce face, era neputincioasă, şi neputinţa nouă, neîntîlnită, o sufoca. Nu mai avea ce să facă, cum să împiedice, chiar dacă ea ar fi alături de Vinea şi ar găsi o cale pentru împiedicarea căderii lui, ar opri acţiunea, n-ar mai fi nimic de făcut pentru că, într-un fel nefiresc, Vinea se înfrînsese singur şi tocmai acest lucru era cel mai ameninţător.
Nu se mai duse la uzină, ci direct acasă şi [trase storurile, să fie întuneric şi să n-o tulbure nimic, să se poată gîndi ce se întîmplă şi mai ales ce trebuie fă^cut, pentru că trebuie să fie undeva o portiţă, totdeauna există o portiţă. Dar nu găsi soluţia şi atunci se strînse pe canapea, ca atunci cînd era mică, îşi aduse. genunchii la gură şi se refugie în somn. Şi strîngerea trupului era o închidere la pericolele dinafară, iar somnul o desăvîrşea. Insă se trezi brusc, în panică, o visase pe nevasta lui Iosif Dandu, la ea în birou, cu faţa ei plînsă şi batista mototolită, stînd lîngă uşă, drept în faţa ei, şi apoi, fără să spună o vorbă, femeia ieşi şi se întoarse după cîteva clipe, mişcîndu-se foarte încet, aşa încît uşa scîrţîi îndelung şi paşii îi erau foarte mici şi foarte uşori şi o mînă rămăsese afară, şi apoi aduse după ea un bărbat înalt, foarte înalt şi foarte subţire, monstruos de subţire, cu un cap lunguieţ, cum nu măi văzuse, şi amîndoi păşeau spre birou şi-i era frică pentru că tăceau. Doar după un timp, cînd s-au oprit la doi paşi de ea, le simţea răsuflarea, femeia i-a spus : „Iosif Dandu, el este Iosif Dandu, omul meu, e bun şi aduce acasă“. Şi Iosif Dandu a vrut să se întoarcă şi să plece,
376
păşind foarte încet spre uşă, şi tocmai plecarea lui mai mult decît venirea, decît acea apropiere, o înspăi-mîntă mai ales că nu reuşea să strige după el, jsă-i spună să stea. Doar femeia a rămas lingă ea şi o privea cu ochii fără expresie, ţintă. Şi cineva rîdea afară.
Sări din pat buimacă, şi se repezi şi deschise fereastra, trase storurile,- să pătrundă lumina, să inunde camera. După-amiaza de vară era încremenită, în faţa geamului coroana rotată a unui salcîm părea obosită de căldură. Nuv trecea absolut nimeni pe stradă, casa d* peste drum, cu geamurile spre răsărit, era deja vi-zioil mai întunecată, aşezată în umbră. Se uită afară, căutînd să se liniştească, i se părea că lumina este atît de groasă încît curge uleios, făcînd pete pe trotuar şi, dintr-o dată, simţi cu putere gustul de fragi în gură, extraordinar de aromitor, şi revăzu scena uitată, cu desăvîrşire uitată, nu avea mai mult de zece ani şi plecase în pădure cu alţi copii de pe strada lor şi 'culegeau fragi, într-o după-amiază de vară, ea se silea să meargă în frunte, să-şi umple prima coşul, ochind rapid roşul fragilor în mijlocul ierburilor înalte, de pădure, crescute printre copacii retezaţi nu de mult. După ce culegea mai mulţi, striga să vină şi celelalte fetiţe şi ea pleca mai departe, să găsească alţii, în vreme ce copiii se certau pe ceea ce lăsase ea. Era foarte veselă şi se furişa uşoară printre copaci, simţea parcă locurile după miros. Nu rnînca în timp ce culegea, ci aduna mai mulţi, în coşuleţ, şi apoi îşi umplea mîna şi-i băga în gură, ca să simtă din plin gustul, să-i mestece şi să-i stîlcească gros cu limba. în anul acela au fost foarte mulţi fragi în pădurea tăiată. Furişîndu-se, ca să n-o simtă celelalte fetiţe, a ajuns destul de departe de ele şi umbla acum încet, ca şi cum plantele ar fi ştiut şi s-ar fi putut ascunde şi ea se strecura ca să-i prindă. Mergea încet, foarte încet, ca o pisică, să înşele fragii, să îi ochească mai întîi şi apoi să se repeadă asupra lor ca un uliu asu-
377
pra pr&dei, să-i rupă, să-i culeagă şi apoi să-şi umple gura de ei. De aceea n-a simţit-o perechea de tineri care a ţîşnit doar cînd era la doi paşi, şi fata, tînăra femeie a ţipat ascuţit şi avea nişte ochi speriaţi, iar băiatul era ciufulit şi rămăsese cu gura căscată, neştiind ce să spună, şi apoi a rîs şi i-a întins o monedă galbenă, de un pol, şi i-a făcut într-un anumit fel cu ochiul, foarte vesel şi complice, „las’ că ştim noi doi“. După aceea cei doi tineri s-au pierdut în pădure. Fata era subţire, foarte frumoasă şi elegantă, dintr-o altă lume, cu picioare zvelte şi pulpe bine bronzate, acoperite pînă la jumătate de şosete. Talia eră înaltă şi subţire. Victoriţa şi-o amintea şi acum. Dar ei i-a plăcut băiatul acela şi rîsul cînd i-a făcut cu ochiul, faţa lui puţin cam lată şi nasul vesel şi turtit de mops. Ei i-a plăcut deosebit şi moneda caldă din buzunarul lui, din mîinile lui, şi felul cum au plecat, el cuprinzînd fata de umeri. A rămas pironită locului şi apoi s-a aşezat, acolo unde au fost cei doi, chiar pe acel loc, şi a început să mănînce fragi, toţi fragii pe care-i culesese, mestecîndu-i mult şi um-plîndu-şi gura de ei, fără să se gîndeas^ă la nimic, ne-auzind decît din altă lume, prea vag şi parcă neprivind-o, cum o strigă celelalte fetiţe, cum o ameninţă că ele pleacă acasă şi o lasă în pădure. După ce mîncă toţi fragii, pînă se simţi umflată, începu să se joace cu moneda galbenă, să o strîngă în pumn. N-aveau decît să plece celelalte fetiţe, ea se juca cu moneda de la băiatul cu faţa lată, care rîsese complice. Nu-i văzuse pe cei doi decît îmbrăţişaţi, nu se putea gîndi la nimic, se juca doar cu moneda şi dintr-o dată se simţi pătrunsă de un frison şi de o imensă plăcere şi se culcă pe pămînt şi izbucni în rîs, mult de tot, cu hohote, un rîs înalt şi nefiresc, subţire, de copil, dar de neoprit, gîlgîit, pînă ce nu mai putu răsufla. Era o plăcere pură şi fără seamăn, neîntîlnită, faţă de care mîncatul fragilor şi toate celelalte plăceri nu însemnau nimic. Apoi
378
plecă singură, seara tîrziu, fetiţele plecaseră de mult, strigînd-o, dar ei nu-i era frică, nu-i mai era frică să meargă seara prin pădure.
Gustul de fragi îi aminti de Vinea (scena i se derulă doar rezumată, ca un desen făcut din puncte ce mai trebuiesc unificate), îşi aduse aminte de pieptul său lat şi generos, acoperit de păr negru, de umerii lui puternici şi de ceafa lui uşor încovoiată, îl văzu cum se spăla şi cum îi întindea ea prosopul şi auzi gîlgîitul vinului în pahar. Alergă de la geam în bucătărie şi deschise frigiderul, plin de alimente, cu încă cîteva sticle aburite din acelaşi vin şi se lăsă pătrunsă de plăcere dar şi~de dorinţa ca el să fie aici, imediat. A fost greşeala ei, şi ce, era nervos, surescitat după o zi de teru.lme care venise după o altă perioadă grea şi tensionată, dar nu 'putea să-l lase să se distrugă. Se dezbrăcă de rochia mototolită cu care dormise şi se privi îndelung în oglindă, mai era încă tînără şi atrăgătoare, trebuia să existe o cale, va face tot ce îi stă în putinţă, nu pot fi ei doborîţi dacă sînt împreună, se va duce la Sebişan, se vor duce împreună, doar îl cunoaşte de atîta vreme, nu poate fi lăsat să creadă despre el tot felul de prostii, el e un bărbat puternic, şi iar îşi aminti de umerii lui laţi, de pieptul său generos, acoperit de părul negru şi aspru, în care ea îşi înfigea adînc degetele lacome. Plăcerile trecute şi plăcerea care o aştepta o năpădeau, era din nou gata de luptă, chiar dacă în sens opus, nu se poate ca el să se distrugă. Fără să ştie, Victoriţa începuse cu toate resursele lupta cu morala, cu vorbele fără un înţeles precis ce-o ameninţau, pe ea indirect, zdrobindu-1 pe Vinea.
Era numai ora 4, mai putea fi la birou, formă numărul şi aşteptă glasul lui sau măcar al secretarei. Telefonul sună îndelung, nu era nimeni, chemă poarta uzinei, da, tovarăşul director general a plecat de mult,
379
de mai bine de o oră, şi atunci ezită. Dar îşi înfrînse ezitarea, ce dacă-i va răspunde ea, eu glasul ei prea clar : alo, da, mironosiţa aceea. Dar nici acasă nu răspunse nimeni şi atunci fu cuprinsă de panică. Trebuia neapărat să-l vadă astăzi, să-l anunţe, ea, îl va salva, nu se putea distruge, nu e el bărbatul care să se lase distrus. Se îmbrăcă în goană, îşi alese o rochie vie, cu mari buline, care o creştea, şi plecă. Probabil că a scos telefonul din priză, ca să poată dormi. E obosit şi necăjit. Sentimentele ei erau amestecate, era şi o notă maternă în ele, totdeauna mai ştearsă cînd era vorba de el. Victoriţa şe îndrepta repede, pe caldarîmul pustiu, înspre locuinţa lui Vinea şi îşi închipuia că-1 iubeşte foarte mult, cum n-a iubit pe nimeni în /viaţa ei, se simţea mai aprinsă chiar decît la început, cînd l-a cunoscut, şi parcă n-ar fi trecut de atunci doisprezece ani care i-au transformat mai mult în prieteni. Uitaise cu desăvîrşire că numai cu cîteva ore înainte îi pregătise şi îi confirmase căderea, pe care ea i-a dorit-o atît de aprig. Victoriţa avea memorie doar atunci cînd voia, şi cînd voia uita cu desăvîrşire. Nimic n-o putea lega dacă ea nu voia să fie legată.
Cînd împinse portiţa de fier de la casa lui Vinea nu-şi făcuse nici un plan, nu ştia ce urmează să-i spună. Va găsi ea şi trebuiau să plece imediat. Urcă cele cîteva trepte de piatră şi sună nervos la uşă. Nu răspunse nimeni, nu auzi nici o mişcare. Casa era tăcută, cu perdelele trăise, învăluită în iederă, părea că nici nu e locuită. Mai sună o dată, apoi încă o dată, să trezească morţii din somn. Bătu la uşă şi apoi sări şi izbi toate geamurile. Nici vecinii pu-i văzuseră, nici pe tov. Vinea, nici pe doamna, de mai multe zile nu i-au mai văzut.
Victoriţa simţi că dacă nu-1 vede acum a pierdut partida, nici ea nu ştia precis ce partidă, de aceea îl aşteptă aproape o oră, plecă şi se întoarse, nu se putea să fie înfrîntă, ei să fie zdrobiţi, nu-1 putea lăsa. în
380
sfîrşit renunţă şi se îndreptă spre casă, pe un drum ocolit, sperînd că poate îl va întîlni întâmplător, întor-cîndu-se acasă. Se gîndi unde ar putea fi, nu-i veni nici 6 idee în minte. Se amăgi, cu gîndul că s-a dus să mănînce undeva în oraş şi apoi s-a întors la uzină, aşa (cum obişnuia cînd avea mult de lucim. Telefonă din nou, la poartă, şi i se spuse că n-a fost văzut şi atunci mai încercă un ultim ‘lucru. Camă numărul lui Mateescu şi-l sună, poate Vinea era acolo, deşi ştia că nici Mateescu nu mai era văzut împreună cu el, dar oricum, erau prieteni vechi, încă din tinereţe, nu se pot rupe chiar aşa. Mateescu era acasă şi se arătă mirat că-1 caută la el pe Vinea. „Domnul director general nu vine la mine, în modesta mea casă, nu ştiu unde poate fi şi, trebuie să recunosc, nu mă prea interesează... A, dacă nu-i nici măcar la el acasă şi nici la uzină, nu ştiu unde s-a dus... Poate să facă acte de filantropie, da, de filantropie, cum îi este obiceiul în ultima vreme de cînd pare că s-a convertit la o nouă religie/4 Vocea lui Mateescu era mai suavă decît de obicei, insinuantă şi suavă, de o mare şi batjocoritoare blîndeţe. Furioasă, Victoriţa trînti telefonul. „Şi-a dat -seama, ciocoiul dracului, altfel n-ar vorbi aşa. Cum de nu l-am nenorocit, l-a apărat el, cu insistenţă, îi convenea să aibă încredere în amîndoi şi noi să fim învrăjbiţi. Acum să vadă cît este de recunoscătoare javra asta izmenită. Auzi, «face acte de caritate». Lasă, vedem noi cum va ieşi. Şi atunci îţi vom arăta noi. îţi vom arăta noi cine are' nevoie de caritate. Ca pe o viperă, sub călcîi.“
Dar după ce-i trecu valul de furie împotriva lui Mateescu şi se trînti epuizată pe canapea, îşi dădu seama că a pierdut bătălia, această nouă bătălie. Chiar dacă l^ar fi găsit, ar fi fost inutil, se întîmplase ceva grav cu Vinea şi el nu mai putea fi salvat de nimeni, după
381
27 — Păsările
cum nu-1 împiedicase ea, în ultima lor după-amiază.. Nimic şi nimeni nu-1 poate salva de un rău necunoscut, de neînţeles. De acum nu-i rămînea decît să urmărească desfăşurarea evenimentelor, care nu puteau fi oprite. Să asiste cum va fi terfelit şi atacat şi apoi scos, după ce atîţia ani a lucrat şi i-a mulţumit pe toţi. Scoaterea lui Vinea i se părea acum Victoriţei o mare nedreptate, o generală greşeală şi o ameninţare. Uitase cu desăvîr-şire că ea cîştrgase bătălia pe care o voise. Noaptea, din cînd în cînd, mai telefonă la Vinea, şi nu renunţă decît tîrziu de tot, cînd adormi, îmbrăcată, cu veioza aprinsă.
în lumina crudă a dimineţii îşi dădu şi mai bine seama că nu mai era nimic de făcut, şi nici nu încercă să-l vadă pe Vinea.
După plecarea Victoriţei, şi Sebişan se gîndi că ar trebui să vorbească cu Vinea, să se lămurească direct ce s-a întîmplat cu el. Conversaţia cu Victoriţa îl făcuse doar să vadă că este ceva, că trebuiesc luate măsuri, uzina nu poate fi lăsată de izbelişte şi nu trebuie să se surpe autoritatea conducerii, ameninţată de toate zvonurile şi cercetările şi declaraţiile care agitau masa. Nu era de acord cu Domide, ca procedeu, şi se hotărî să-l săpunească aspru, pentru lipsă de disciplină. începuse o anchetă, de fapt fără să anunţe pe nimeni, de capul lui, căutînd adevărul în legătură cu întreaga activitate a lui Vinea, cu toate greşelile lui, aproape de ' cînd venise la conducerea uzinei. îl supăra independenţa lui Domide şi hotărî că trebuie să i se atragă foarte serios atenţia. Este cine să afle adevărul, şi adevărul trebuie ştiut, dar cu grijă şi. tact, fără să pierzi (din vedere interese superioare, fără să se afecteze producţia. Cu Vinea, era foarte lămurit, vor trebui luate măsuri. Dar nu înţelesese, din cele spuse de Victoriţa, qe se
382
întîmplase cu el, totuşi era ceva ciudat şi neobişnuit. Era gata să spună să fie chemat, dar apoi îşi aduse aminte de vînătoare şi se înfurie. „Eu i-am dat o şansă, l-am invitat să discute cu mine ce are pe suflet şi el îmi respinge mîna întinsă. Nici asta nu trebuie tolerat, în nici un caz. Doar nu e copil, nu e tînăr ca Domide, care mai poate să crească." Pentru o clipă, îi trecu prin minte că Vinea chiar se crede vinovat de accident. Atunci, să vină şi să spună, să mărturisească, pedeapsa e pedeapsă, dar şi el are datorii de îndeplinit. Se hotărî deci să nu-1 cheme el, ci să-l lase să se explice în faţa unei comisii, eventual a unei brigăzi speciale, chiar în faţa întregului birou. Şi atunci îşi va da seama. Dar nu trebuie cocoloşit.
Sebişan nu făcu nici un moment legătura între mohor ala sa, propriile sale stări de spirit şi cazul lui Vinea. Întîi, pentru că despre alţii se gîndea altfel decît despre sine, ceilalţi erau în strînse relaţii cu treaba lui, erau puşi să facă sau să desfacă nişte lucruri, erau judecaţi în funcţie de menirea lor, de rezultate şi de utilitate. El nu era nici util, nici inutil, el era pur şi simplu, şi uneori se simţea foarte obosit şi foarte deprimat, fără nici o pricină anume. Ar fi fost bucuros să nu se gîndească nici la el altfel decît la ceilalţi oameni, dar trebuia să se suporte.
De aceea, destul de plictisit, pentru că în fond era întristat de căderea lui Vinea, pe care îl cunoştea de atîta vreme, era parte din trecutul său, se hotărî să se ducă pe la Pista. Era şi puţin înciudat pe Vinea că a putut să-i înşele astfel încrederea şi era jignit că acesta îl evită, dacă are probleme. „Nu m-am mai ocupat ca lumea de oameni, în ultima vreme. Prea multă hîrţogărie. Oamenii se schimbă şi eu nici nu-mi dau seama." Apoi rezolvă treburi curente pînă tîrziu, cu un fel de detaşare şi uşor scepticism. Chiar spuse unuia
383
27*
dintre colaboratorii lui foarte apropiaţi, şi el relaţie foarte veche, „Dacă oameni ca Dumitru Vinea cad, la ce să te mai aştepţi de la alţii ?“
Vinea însuşi, ajuns acasă, găsi biletul de la Margareta şi nu-1 înţelese la început. Unde a plecat, cu cine, de ce ? Nu mai plecase niciodată astfel, fără să-l anunţe. Roti biletul în mînă, ca şi cum din altă perspectivă l-ar putea înţelege mai bine, se plimbă cu el prin cameră, apoi se aşeză jos şi *dintr-o dată realiză. Nu că Margareta a plecat cu cineva anume, ci doar că într-adevăr căsătoria lui a fost un eşec, şi nu neapărat din cauza ei. înţelese mult mai mult decît dacă ar fi ştiut toate faptele, ce simţea Margareta, plecarea ei cu un bărbat străin, de-abia cunoscut, dragostea ei pentru acel bărbat, şi motivele ei complicate, şi disperarea ei.
înţelegerea era dincolo de toate aceste fapte, îl privea pe el, dădea trup tuturor întrebărilor care l-au frămîn-tat. începu să se plimbe prin casă, reconstituind urma Margaretei, şi apoi nu mai putu să suporte şi ieşi. A fost una dintre acele rătăciri singuratice, lungi şi fără ţintă precisă, pe care oamenii din nefericire le uită, şi nu se întîmplă nici la toţi şi sînt foarte rare în viaţă. Dumitru Vinea, călcînd absent pe străzi ce nu mai erau de recunoscut, era în starea de mare singurătate a întrebării adevărate şi esenţiale. Din fericire poate, el nu avea cuvintele necesare acestei stări, nu ştia nimic despre alţi oameni care au trecut prin ea şi au mărturisit despre ea, nici un giulgiu abstract de comparaţii nu-1 împiedica să ia contact direct cu ea. Era o stare specială de muţenie, şi ar fi greu de spus la ce se gîndea anume. Pentru că starea sa era lipsită de nuanţe, profund nedreaptă după etaloanele obişnuite şi dreaptă numai faţă de alte criterii, mai adînci. Totul era resorbit în această mare îndoială dinaintea
384
certitudinii, trecea pe lângă case neobservate ce se topeau în starea lui de spirit, de-a lungul străzilor unde un grup de copii juca şotron lingă desenele cu creta, pe trotuar, de oameni schematici, sărind în mirare, şi toate erau absente într-un anumit fel, atinse de o mare instabilitate.
Ştia doar că Margareta plecase, şi plecarea ei, provizorie sau definitivă, nu era decît confirmarea unui eşec despre care a ştiut totdeauna, un eşec al lui şi nu al ei, neatenţia faţă de un lucru esenţial. Din acest eşec, devenit acum fapt real şi palpabil, o bucată de hîrtie cu cîteva cuvinte neglijent mîzgălite pe ea, au derivat ş celelalte eşecuri ale lui, neatenţia, falsele relaţii cu oamenii, tocirea principiilor, trăirea într-o ordine pe care şi-o închipuia el, ordine prea rigidă şi, de aceea, în închiderea ei, întîmplătoare şi artificială. Vinea, într-un fel, dacă nu se bucura de acest eşec familial, măcar îl accepta ca inevitabil, după cum inevitabilă era şi căderea sa şi şi-o dorea ca pe un mijloc de manifestare a adevărului. în aceste clipe, pentru prima dată, acest adevăr nelămurit era mai important decît puterea, poziţia lui, chiar decît el însuşi. El era glasul acestui adevăr foarte important pentru care merita să accepţi înfrîngerea ca un mijloc de a-î aduce cu putere pe primul plan al evidenţei. „Sînt vinovat, se gîndea din cînd în cînd atunci cînd sentimentul de vină se mai potolea şi prindea glas, sînt vinovat că nu m-am urmărit decît pe mine, numai pe mine, interesele mele sau ce credeam eu că sînt interese." Apoi din nou cădea într-un fel de muţenie interioară, o muţenie a gîndului cel mai ascuns, chinuitoare pînă la limita unei adînci bucurii de descoperire a unei noi lumini. Şi continua să se plimbe pe străzi, pe lîngă casele şi pomii şi copiii jucîndu-se şi oamenii veseli şi
385
trecătorii indiferenţi şi cîteva fete frumoase, după care în mod obişnuit altădată ar fi întors capul şi le-ar fi privit cu im sentiment de siguranţă, că ar fi de ajuns numai să întindă mîna şi ele i s-ar fi supus. Acum toate se înmuiau în starea lui de spirit şi în rodnica lui muţenie, aşa cum se înmoaie şi se unifică lumea după un şir de ploi abundente şi se aseamănă pomul cu casa, piatra cu şopîrla, oamenii cu hainele lor lucioase, impermeabilele şi umbrelele lor cu lumina cenuşie a cerului înnorat, greu de apă. Apoi iar căpăta glas lăuntric, îşi spunea : „Da. Mai curînd sau mai tîrziu trebuia să se întîmple, trebuia să plece, am ştiut asta.“ Chiar şi accidentul, legat acum evident de eşecul său intim, nu i se părea rezultatul unor cauze precise, ci ca o fatalitate ce trebuia să se întîmple, nu rezultat al greşelii sale de a nu fi ascultat avertismentele lui Başca, ci sfîrşitul unui lung şir de erori, al unui sistem de lucru a cărui esenţă era să nu asculte pe ceilalţi, să nu fie atent la ei, să nu-i vadă decît ca pe nişte proiecţii ale propriilor sale intenţii, numai ele importante. Rezultat al singurătăţii sale inaccesibile, pe care şi-o făurise artificial şi pentru menţinerea căreia a luptat şi a fost învins.
Din cînd în cînd muţenia sa era întreruptă de amintirea unor scene, legate de Margareta sau de alţii, mai ales de Margareta, amintirea scenei în care, cu o ridicare din umeri, a admis reaşezarea tablourilor cu cai pe pereţii locuinţei sale ce-i devenise nesuferită din această cauză, imaginile cailor smulgîndu-se- disperaţi din zăbală, sau scene şi mai simple, fără vreo semnificaţie deosebită, ei stînd la masă şi mîncînd în tăcere, mişcarea lină a lingurii ei, mişcare ce îl irita, şi zgomotul său, făcut anume, pentru că ştia că o irită, sorbitul
386
zgomotos şi triumfal. Şi gîndul lui de atunci : eu aduc mîncare, sînt în casa mea, să mă suporte.
Dar mai presus era întrebarea ce nu-1 părăsea, aşa neformulată cum era, nici o clipă : ce este de făcut ? ce să jac ? şi pentru această întrebare trebuia să accepte şi să cureţe totul.
Se plimbă aşa ceasuri în şir pînă ce căzu seara şi apoi mai tîrziu, în întuneric, fu martorul neatent al aprinderii felinarelor, al răririi oamenilor pe străzi, al singurătăţii oraşului din ceasurile mai tîrzii încă, era ostenit dar trebuia să meargă, neapărat, să se plimbe ca să facă ceva. Oraşul îşi stingea geamurile, era populat mai mult de paznici de noapte în uniforme cafenii, de grupuri gălăgioase, din cînd în cînd, cu glasuri care răsunau prea tare în golul dimprejur, de ciudaţii plimbăreţi solitari ai nopţii, necunoscuţii, cei cu bizare înfrîngeri în ciudate biografii. Se plimbă pînă dimineaţa. După această îndelungă plimbare nu mai era nici o speranţă că se va salva, pînă atunci ar fi fost destul să întreprindă cîteva acţiuni, să bată la cîteva uşi şi totul s-ar fi putut aranja, nu ar fi fost prea tîrziu. Să-şi fi dat seama că îşi pierde statutul său sigur şi de invidiat şi-ar fi pus pe roate cea mai tare apărare. Dar acum, deşi îşi dădea seama, oarecum, de la distanţă, nu-1 mai interesa. Era vinovat şi vina trebuia să nu-1 mai bîntuie interior, ci să apară clar şi mare la iveală, să dea roade nu numai prin victimele lui. Accidentul acela, la început neînsemnat, ceva ce trebuia iscusit explicat, crescuse în proporţie prin marile sale rădăcini. în loc să înlăture pericolul, voia să-l scoată la iveală, să nu-1 ţină periculos în sine.
Dealtfel întregul mecanism local începuse să lucreze. N-a mai fost decît o simplă dispută de procedură, e drept, nu lipsită de importanţă.
387
Domide simţea o oarecare stânjeneală în faptul că a trebuit să se alieze cu Victoriţa, care i-a servit cele mai importante date despre erorile lui Vinea, şi că a fost nevoit să manevreze abil, să polarizeze nemulţumirile şi zvonurile din secţia unde avusese loc accidentul, pornite de la incidentul cu nevasta lui Iosif Dandu şi cu banii daţi de Vinea ca să-i închidă gura, manevre complicate, duse în taină, fără dezvăluiri şi fără avertizarea lui Vinea însuşi. Experienţa îl învăţase în ciuda tinereţii sale, că altfel nu poate izbuti şi că Vinea ar putea întrerupe procesul cunoaşterii adevărului dacă ar fi informat înainte de vreme. Era ciudat şi că nu reacţionase pînă atunci. Degeaba îşi repeta de zeci de ori că aceasta e necesitatea, dacă doreşte să schimbe starea de lucruri din uzină*. O vagă conştiinţă încărcată îl chinuia, pînă ce se gîndi la o soluţie nouă, care să nu repete vechi tactici şi mijloace împotriva cărora se ridica, să nu depindă chiar de sistemul de alianţe al Vietoriţei, ce-i facilitase strîngerea a numeroase declaraţii date de oameni ce fuseseră avertizaţi de către ea că altfel ar putea pierde mult şi ar fi devenit ţapi ispăşitori. Trebuia ca măcar acum, totul să se judece public, în adunarea generală a salariaţilor, sau măcar în organizaţia de partid, să fie implicată toată lumea. în al doilea rînd, chiar dacă, şi tocmai pentru că s-ar putea ca şi Victoriţa să fie expusă, cu aliaţii ei — acum într-un fel şi ai lui — dorea ca ancheta să nu se mărginească la cazul Vinea sau la accident, ci la întregul sistem de conducere a uzinei, văzut în dezvoltarea lui, aşa cum s-a format în practica anilor.
Atunci fu chemat la Sebişan, prima din întâlnirile lor importante, cu adevărat importante. Domide veni puţin emoţionat, hotărît însă să-şi pledeze cauza. Trebuia în-
388
ceput ceva cu totul nou, substanţial a mai bun, trebuia dezvăluit totul în public. ■-
Sebişan îl aştepta în biroul său mare, singur de mai bine de jumătate de ceas. Rezolvase rapid toate problemele urgente şi dăduse dispoziţii să nu fie deranjat. Fără să ştie exact cum se va desfăşura discuţia, se pregătise ca pentru un mic eveniment al zilei, se eliberase de toate celelalte preocupări. Sentimentele sale pentru Domide erau complicate, îl deranja independenţa lui, ieşirea din rînduielile ştiute, din tipic. Aşa cum spunea un colaborator al lui (pe care însă nu-1 stima deosebit), „prea des se aude despre Domide ăsta44, şi această notorietate continuă, silită de evenimente, de fapte şi de acţiuni, îl îngrijora puţin. Bine era ca despre oameni să se afle cu moderaţie, să afle lucruri bune atunci cînd întreba el despre ei. Tînărul acesta era îngrijorător, dar îl şi interesa, ştia ceva despre energia lui, despre problemele ridicate de el, nu tocmai corect, erau totdeauna sensibile, reale şi complicate, dintre cele mai complicate. Nu-i plăcea cum auzise că procedează acum, în cazul Vinea, şi încă mai puţin cum dorea să procedeze. Citise un raport al lui, susţinut de numeroase piese de dosar, de declaraţii şi mărturisiri, care depăşeau cu mult cadrul restrîns al problemei în discuţie. Era hotărît să le curme, dar pe lîngă punerea la punct a lui Domide şi impunerea unui punct de vedere, voia să-l şi cunoască, să-şi dea mai bine seama de el, de intenţiile şi motivele sale. Era momentul să se hotărască odată şi ce fel de om este şi ce perspective să-i deschidă. Putea să-l bareze sau să-l urce, să-l lase sau să-l mute, să încerce să-l ajute sau să-l reprime. Ştia că trezise unele nemulţumiri la oamenii pe care îi cunoştea de mult, dar în acelaşi timp Domide fusese ales de organizaţia lui, în virtutea noilor instrucţiuni ce prevedeau precis ca „alegerile să fie neinfluenţate prin măsuri administrative44.
--06	_ Păcă rilo
389
Domide îl interesa ca un experiment, chiar dincolo de treburile lui practice, era şi un etalon al vîrstei lui şi-l privea cu curiozitate ; oare aşa se va întlmpla în viitor, sau vom continua exact ca pînă acum ? De aceea se pregătise în mod special, se eliberase de toate grijile, îşi luase o jumătate de oră de pauză de gîndire nu foarte precisă, ca şi cum n-ar fi vrut să-şi lase spiritul liber de rutină, gata să accepte alt punct de vedere, era un fel de ceas al odihnei active, al meditaţiei la lucruri mai largi ce nu aveau o legătură imediată cu cazul.
Şi discuţia lor a fost altfel, fără ritualul obişnuit, fără banalităţi de început. Sebişan se arătă chiar mai brutal decît de obicei, sigur pe sine şi foarte sever, cu o duritate bătrînească şi plină de autoritate. Aici trebuiau fdlosite alte metode, un acid mai tare, severitatea era o secretă preţuire.
—	Ascultă, îi spuse el, ce te-ai apucat să faci la uzină ? Ce-i tot scandalul ăsta pe care-1 produci ? De cînd începi să iniţiezi cercetări de unul singur, să dai drumul la intrigi ? Tăcu un minut aproape, privindu-1 foarte atent şi critic, apoi adăugă : Ia spune, cînd ai de gînd să te maturizezi ? Ce, crezi că asta e glumă, joacă ?
—	Nu cred că e joacă şi mai ales nici nu glumesc. Nu glumesc. V-am adus la cunoştinţă situaţia, v-am trimis toate datele, mă aşteptam să mă chemaţi. Sînt6 lucruri foarte serioase, dimpotrivă.
—	Şi cine ţi-a dat siguranţa că am să te chem? De unde erai aşa de sigur că o să dau curs întregii istorii ?
Domide îl privi în faţă, fără să-i răspundă, aproape cu reproş. De aceea, după ce îl lăsă un timp, Sebişan se simţi obligat să-i răspundă :
—	Sigur, vom lua măsurile corespunzătoare, dar fără scandal, fără să răscolim lucrurile.
390
—	Nu vreau să le răscolim, îi spuse Domide, trebuie să scoatem adevărul la lumină, să-l cunoască toţi cei intere-saţi, adică toată lumea.
—	Să-l scoatem, cine spune să nu-1 scoatem, dar ade-1 vărul, numai adevărul, şi aceasta e o treabă delicată, cere prudenţă şi răbdare, foarte multă răbdare. Întîţ trebuie să-l aflăm, să-l stabilim încet şi rece şi apoi, cînd sîntem siguri de el, să-l comunicăm. Nu înainte*
Domide încercă să-l convingă să facă discuţia deschis, în chiar interesul adevărului complet, neştirbit,; ca un mijloc de îndreptare radicală a lucrurilor. „Să nu ne mulţumim doar să cercetăm un caz, sau numai pe Yinea, ci stilul său de lucru, să facem un început nou, cu adevărat un început nou. Am aflat foarte multe în ultima vreme, de cînd am început să mă ocup cu acest caz. Răul trebuie căutat nu în greşelile personale ale cuiva, ci în încălcarea unor principii.44 Domide uitase, în focul argumentării, cu cine vorbeşte, unde se află, uitase de necesitatea de a-şi impune punctul de vedere convingîndu-1 pe Sebişan, folosind persuasiunea, domolind aparent lucrurile pentru a cîştiga. Se congestionase la faţă, era într-unul din momentele lui foarte . bune, cînd reuşea să scoată multă lume din inerţie, să trezească atenţia, dar poate şi antipatia, să încerce să creioneze noi reguli, să - aşeze lumea. Era în clipele cînd reuşea să-şi facă; la fel de uşor, şi partizani înfocaţi, dar şi adversari tenaci.
Sebişan îi răspundea calm, interveneă cu o nuanţă, îi spunea „dar nu Ajreau să se ştirbească SUtorltttM şefului uzinei, nu vreau să fie terfelit In laţi tutyrOf pînă ce nu mă voi convinge deplin de AdtVftr*1, Apoi iar tăcea şi asculta, se încrunta şi protAAtA RlOAlt, ca şi cum n-ar fi fost la el în birou şl nu el urmn att Ia
16
391
decizia. Era defensiv, bănuitor, atent şi ponderat, pînă în clipa în care Domide îi spuse : ,,Dar de cine vă e frică, de cine, de oameni, de muncitori ? Nu sînt ei în stare să afle adevărul, nu pot să decidă, nici organizaţia, oamenii cei mai buni ? Vă e frică de o hotărîre deschisă, a întregului colectiv, asta înţelegeţi dumneavoastră prin democratizare ? Daţi-mi dumneavoastră definiţia procesului de democratizare !u îl somă, îl privi cu atenţie, îl chestionă şi atinse o coardă sensibilă şi în Sebişan, una dintre cele mai sensibile coarde, raportul său real cu oamenii din care provenea, cu clasa lui, căreia el îi era credincios, şi această credinţă era justificarea sa, cea mai adîncă dintre justificările sale. De aceea, sări de pe scaunul său solid, de birou, un jilţ în care şedea ca şi turnat, firesc şi cu o mare şi adîncă obişnuinţă.
— Să nu mă înveţi tu pe mine, să nu-mi spui tu de cine să-mi fie frică şi de cine nu ! Auzi, să nu-mi dai lecţii, pentru că tu nu ai dreptul să mă controlezi, să mă pui la examene, să-mi ceri definiţii. Aici nu sîntem la şcoală şi tu nu eşti profesorul meu. Există oameni care au dreptul să mă tragă la răspundere şi tu nu eşti dintre aceştia. Nu eşti tu, care de-abia te-ai trezit pe lume. Deci, am hotărît. Tu te astîmperi. Discuţia va fi făcută ierarhic, într-o comisie superioară, gata numită, unde vei depune, nu vei fi tu judecătorul. Se va analiza cauza accidentului şi a unor fapte similare, a unor cazuri care au directă legătură cu accidentul şi cu Vinea. Asta, una la mînă. Două la*mînă, vei lua măsuri pentru potolirea oamenilor. Chiar din clipa cînd vei părăsi acest birou. Să nu aud scandal, comisia nu poate lucra sub presiune, noi nu sîntem arbitri de fotbal şi aici nu e meci. Trei la mînă, în viitor să te fereşti de asemenea acţiuni, să nu fi şef al opoziţiei. Nu admitem aşa ceva, nu creăm opoziţie între conducerea
292
întreprinderii şi organizaţie, e vorba de aceleaşi interese, şi să nu te iau eu la întrebări în legătură cu unitatea dintre partid, stat şi popor. Să te laşi de demagogie, pentru că te vom judeca la noi, aici, şi n-o să-ţi fie prea cald. Şi să nu-ţi mai spun eu altele, asta patru la mînă. Ia uită-te la el, îl chem la mine, şi el mă ia la examene, „ce e aia democratizare, de cine ţi-e frică, de clasa muncitoare44. Mă ia el cu clasa muncitoare. Şi acum ieşi şi bagă-ţi minţile în cap. Am mai văzut eu mulţi ca tine, foarte (mulţi. Să nu mă iei tu cu rolul maselor. Ieşi.
Domide se ridică, galben la faţă, emoţionat, dar, curios, nu era pierdut. Era ceva sigur de sine în felul In care îi întinse mîna, el întîi, aplccîndu-se, lin fel de siguranţă aproape insolentă. Sebişun li privi mini» Întinsă, apoi îl privi pe Domide In Întregim», ridicat In picioare, mare, la fel de mare Mi de voinic ea şl el, Domide lăsă mîna în jos şl so îndrepţi »pr» uşă, Seblşan îl privi, apoi spuse : „stal44, şl Domide tte opri lingă uşă fără să spună un nivlnt, privlndu-1 pe bărbatul matur, pornit spre bătrîneţo, care părea că mai are să-i spună ceva şi nu se poate hotărî, de aceea se plimba pe covorul mare din faţa biroului, pînă la fereastra deschisă, unde se oprea cîte un moment, ca şi cum ar fi vrut să vadă afară, apoi iar îşi relua plimbarea, pînă în celălalt colţ al camerei. Aşa au trecut cam zece-cinci-sprezece minute, Domide, masiv, lîngă uşă, părea că poate aştepta oricît, că are o infinită răbdare, chiar solicitudine, Sebişan că a şi uitat de el, pierdut în propriile sale gînduri, foarte departe de prezent, într-o neliniştită meditaţie în legătură cu grave chestiuni. Din cînd în cînd doar ii privea pe Domide, pieziş, apoi iar îşi muta privirile de la el. Mergea încovoiat, ca sub o povară, îşi arăta mai mult decît anii, deşi greutatea sa nil era lipsită de o mare energie, de adevărată forţă.
393
—	Ai treizeci şi unu de ani ? îl întrebă în sfîrşit pe Domide, fără să se oprească din plimbare.
Domide dădu din cap, da, treizeci şi unu.
—	Da, reluă Sebişan, eşti cu douăzeci şi cinci de ani mai tînăr ca mine. Ce ţi-au fost părinţii ?
—	Ţărani, sînt şi acum ţărani.
—	Da, ţărani, ca şi ai mei, dar eu la şaptesprezece ani am intrat în mină, acum patruzeci de ani. Tu ce făceai la şaptesprezece ani ? Intrai la facultate, aşa-i, erai bursier. Bine. Şi apoi ai terminat, ai venit în uzină şi ai început să promovezi, nu ? repede, foarte repede, şi în mai puţin de zece ani vrei să decizi cine conduce uzina, soarta lui Vinea, care de cincisprezece ani e director general. Bine. Vreau să te întreb două lucruri : Unu, crezi că Vinea e chiar aşa de vinovat încît trebuie terfelit, lovit cu noroi, demascat ? Crezi că ne este duşman, duşman al statul^ ca să merite o asemenea purtare din partea noastră ? Gîndeşte-te bine, nu-mi răspunde imediat.
—	Nu, nu cred asta. Dar nu despre asta e vorba, nu numai despre Vinea. Asta am vrut să vă spun, să nu ne mărginim la Vinea, la un caz aparte, la un fapt aparte.
—	Bine, eu ştiu, dar te-am întrebat, crezi că e chiar aşa de vinovat, şi mi-ai răspuns, nu e chiar aşa de vinovat. Bine, asta am vrut să ştiu. Doi, a doua întrebare : tu crezi că ne-a fost foarte uşor, aşa de uşor cum ţi-a fost ţie ? Facultate, bursă, celelalte ? Ţi-a fost vreodată foame, cu adevărat foame, n-ai avut de lucru ? Te-ai bătut cu oameni mai versaţi, de zeci de ori mai versaţi în chestiunile publice, în economie, în tehnică ? Ai ştiut tu ce e aceea bănuiala, adevărata bănuială ? Să nu ştii cu cine stai de vorbă, să-ţi fie frică să nu rîdă de tine, chiar dacă tu vrei binele şi dreptatea ? Răspunde-mi şi la întrebarea asta !
394
—	N-am spus niciodată că a fost uşor. N-am spus asta. Dar trebuie să facem ceva nou. în definitiv, murit nişte oameni, alţii nu s-au putut realiza, eforturile nu sînt bine conduâfc. Există şi altă suferinţă decît foamea, există şi o suferinţă a nedreptăţii, a imposibilităţii de a face ce trebuie. Toţi avem suferinţele noastre.
—	Bine, lasă asta. Deci ştii, sau spui că ştii că a fost greu. Atunci cum vrei tu să te las să faci ce-ţi trece prin minte cu Vinea ? Să-l las pradă patimilor, da, patimilor, tuturor pasiunilor, tuturor duşmăniilor şi vechilor invidii ? Ascultă, eşti tînăr, nu vreau să fiu prea aspru cu tine, am strigat la tine, cred că am avut dreptate, dar ascultă cu luare-aminte ce-ţi spun eu. De data asta nu pentru că-ţi spun eu, aici, şi tu trebuie să mă asculţi, ci doar ca sfatul unui om cu douăzeci şi cinci de ani mai în vîrstă, care a văzut multe, foarte multe. Să ne ferim de patimi. Lumea este plină de patimi, colcăie, am văzut multe dezlănţuite, le văd pretutindeni, mă uit la oameni şi le văd, strînse, aţipite, dar acolo. Unele dintre ele sînt joase, dorinţe de îmbogăţire rapidă, de trai mai bun, de putere, să bage frica în oameni, e o mare plăcere asta, am cunoscut eu demult un caz şi multe alte cazuri. Sau patimi ce par înalte, ce se cheamă patima de adevăr, de dreptate, de muncă, dar tot patimi rămîn, capabile să producă suferinţă, foarte multă suferinţă. Am văzut, da, eu sînt dintre cei care au văzut patimile dezlănţuite, trecînd peste orice, pîrjolind în jur. Cum ţi-am s£us, colcăie lumea de ele. Aş putea să-ţi spun o mie de cazuri, da, o mie, îmi vin în minte atîtea că mă îneacă, n-am cum să le povestesc, nu"' ştiu pe care să-l aleg. Să nu le dăm drumul, asta e înţelepciunea. Tu ce patimă ai ?
Nu ştiu. Poate patima adevărului sau, şi mai bine, ajace ceva cu adevăfat nou, real.
—	Poate te înşeli şi ţi se pare că acestea sînt patimile tale. Poate că vrei numai să te afirmi, oricum, că n-ai răbdare pentru o muncă înceată, de cîrtiţă, poate. Să ştii, eu dacă-mi dădeam drubiul patimilor, mă distrugeam după ce distrugeam şi pe alţii, da, m-aş fi distrus, aşa cum am văzut pe atîţia distrugîndu-se.
Domide îl privi şi îndrăzni să-i spună :
—	Pot şi eu să vă pun două întrebări ? Tot două.
Sebişan îi permise.
—	Prima întrebare : dacă dumneavoastră aţi fost totdeauna înţelepţi, de la început. Dacă n-aţi dat drumul pasiunilor.
—	Poate că n-am fost. Şi ? Nu e un motiv ca să nu fiţi voi.
—	Bine. Acum a doua întrebare. Se poate face, s-a făcut vreodată ceva în lume fără pasiune ? Nu trebuie să ne luăm acest risc, pentru a face ceva cu adevărat, aşa cum şi dumneavoastră v-aţi luat riscuri ?
—	Asta e o întrebare mai grea. Nu ştiu, e nevoie şi de pasiune, nu neg. Dar trebuie mare âtenţie. Pasiunea e ca focul, nimic nu merge fără el, dar să nu aprindem oraşele. Acum du-te şi fă aşa cum am spus eu, întocmai, fără să te abaţi. Vom mai sta de vorbă. Nu vreau să-mi piară entuziasmul, dar mi-e frică de el, cu adevărat frică. Să nu-ţi scapi din mînă, să nu te abaţi de la ce ţi-ăm spus, şi mai vino pe la mine.
Un moment cei doi au stat faţă în faţă, lîngă uşă, erau într-un fel izbitor de asemănători, masivi, aşa cum masiv era şi Vinea. Purtau toţi, ca şi mulţi alţii, o pecete pe frunte. Cu greu ai fi văzut că ascund o antiteză de care nici nu-şi dădeau seama. O lume numai ca JSe-bişan ar fi mohorîtă ca dimineţile lui speciale, dar poate a lui Domid® ar fi instabilă, fără rădăcină, haotică şi explozivă, în mişcare (cealaltă ar fi statică), dar în pe-
398
ricol de alunecare. Şi întrebarea cea mare este dacă se poate trăi o viaţă într-o lume fundamentată doar pe contradicţie şi mişcare.
Deci Vinea a fost înlocuit după regulă, s-a făcut o comisie, a venit şi o brigadă specială care a investigat complet situaţia. El a fost chemat printre primii şi comisia s-a mirat pentru că nici o clipă n-a încercat să se apere şi să se scuze. Spunea chiar lucruri pe care ei nu le ştiau, din cercetările anterioare. Stătea în faţa lor şi spunea, da, da da, şi aducea noi amănunte. Membrii comisiei se priveau şi îi cereau să iasă o clipă, să se lămurească. „Ce e cu ăsta, ce s-a întîmplat ?“, deli- . berau o clipă şi iar îl chemau, apoi ieşea din nou, după o jumătate de oră. „Vrea să scape uşor, recunoscînd totul prea autocritic, vrea să ne impresioneze^, spuse unul, un bărbat extraordinar de gras, cam astmatic, şi explicaţia lui a fost primită foarte bine, pentru că exista astfel o explicaţie. Unii îl cunoşteau, erau neplăcut surprinşi de schimbare, dar acceptau bucuroşi această idee de mare şiretenie. „E un mare şmecher ăsta, îl cunosc de mult, uite cum pare spăşit. “ în acelaşi timp, pe lîngă explicaţie, mai era şi satisfacţia că ei nu se lasă duşi, îşi dau seama.
—	Tovarăşe Vinea, îl întrebă procurorul-şef, cel mă-
runt şi repezit de el în ziua accidentului, la faţa locului, tovarăşe Vinea, vă recunoaşteţi vinovat de acel accident ? Acum recunoaşteţi că aţi produs, prin neglijenţa dumneavoastră, moartea unor oameni nevinovaţi ? Da, moartea lor, şi acest lucru este pasibil de pedeapsă penală.	'
—	Da, într-un fel da, poate nu cum credeţi dumneavoastră, dar mă consider vinovat, desigur.
—	Nu cum cred eu ? Aveţi interpretări proprii poate, dar faptele vorbesc, şi noi judecăm pe bază de fapte.
397
Văd că tot n-aţi renunţat la interpretările proprii, nici acum. Mai vorbim noi.
Vinea îl privi şi ceva din vechiul său mod de a fi răzbătu la suprafaţă. Era o insinuare plină de plăcere în felul cum îl trăgea la răspundere, care îl irită. Se simţi încordat şi-i spuse :
—	Da, am interpretări proprii, care nu sînt de competenţa dumneavoastră în nici un caz şi vă rog să nu mă ameninţaţi. Să nu mă ameninţaţi, pentru că eu nu sînt un om care se sperie uşor.
—	A, iar aroganţa dumneavoastră, se încrîncenă procurorul. Şi* aici sînteţi arogant, după ce aţi făcut pe mironosiţa. Dar am să vă...
Aici interveni însă Sebişan, aparent cel mai pasiv dintre membrii comisiei, care de-abia dacă spusese o vorbă pînă atunci, încurcînd astfel atitudinea multora.
—	Lasă asta, spuse el, foarte apăsat. Deci se recunoaşte vinovat, să-l mai recunoaştem şi noi şi să vedem pînă unde poartă el vina.
—	Tovarăşe Sebişan, dar modul ăsta de a vorbi aici, i în faţa noastră, e o insolenţă pe care eu...
Sebişan îşi trecu mina prin părul său aspru, cărunt, un semnal pentrli cei care îl cunoşteau, şi unul dintre colaboratorii săi, ce stătea chiar lîngă procuror, îi şopti aproape neauzit, la ureche : „Taci, domnule, Min gură !* Procurorul îl privi mirat, dar tăcu.
Apoi ancheta îşi desfăşură cursul normal, poate chiar cu mai mare blîndeţe, chiar cei de la minister simţeau că e un caz gingaş, foarte gingaş. Vinea răspundea la întrebări şi făcea pauze, uitîndu-se puţin absent în* jur, •ca şi cum ancheta nu l-ar fi privit direct. Era foarte cald, în toiul verii, îşi simţea gulerul de la cămaşă ud şi îşi ducea mina uneori la el, ca să-l deschidă şi să-şi şteargă gîtul transpirat. Mai ales gulerul îl jena şi une-
303
ori atenţia îi era aici ancorată cu un fel de îndărătnicie. Se stăpînea însă, îi era apoi sete şi bea un pahar mare de pepsi-cola, chiar în timpul unor întrebări fundamentale. Vocile se apropiau şi se îndepărtau, unele întrebări îl priveau şi altele nu. Se gîndi la un moment dat să le reteze şi să spună el, să spună unde este precis vinovăţia lui, dar renunţă, mai ales că ea nu era destul formulată, era un adevărat sentiment, fără trup, o realitate profundă a lui. Sau se gîndi să le spună : „dar am şi eu o întrebare, voi ştiţi să priviţi, v-aţi uitat în jur cu atenţie, v-aţi gîndit la raporturile, la relaţiile voastre vreodată, aşa cum am încercat să mă gîndesc eu ?“ însă continuă să răspundă fără vioiciune la întrebări, nu se umili şi nu-i umili. îşi aduse aminte doar că după aceea va avea mult timp de gîndit. Atitudinea lui continua să fie bizară, să-i intrige pe toţi.
Apoi au fost audiaţi şi alţii, foarte mulţi. Mateescu, sec, îl acuză precis, cu fapte, dar apără şi uzina, deosebi perioade, făcu o analiză care impresionă comisia prin exactitatea sa fără greş. Victoriţa îl miră pe Sebişan. Părea pierdută, neatentă ca şi Vinea, lipsită de obişnuita ei strălucire, pînă şi fizic. Uneori se pierdea şi la un moment dat dădu impresia că vrea să-l apere pe Vinea. Răspundea confuz, dezorientat şi era cuprinsă de o vizibilă emoţie. La un moment dat declară că Vinea e bolnav, foarte grav bolnav, deşi era vorba de cu totul altceva. Comisia a fost surprinsă. Cum bolnav, ce fel de boală? Victoriţa, pradă unei puternice emoţii, izbucni: „Dar dumneavoastră n\i vedeţi, măcar cei care-1 cunoaşteţi mai bine, nu e de recunoscut, e alt om, eu nu l-am văzut aşa niciodată. Vă rog, daţi-vă seama, ar trebui un control medical, altceva, nu e vorba de uzină, merge destul de bine, produce. Cum puteţi să-l credeţi că e vinovat, tocmai el vinovat, ce este aceea vină, vă în-
treb ? Opriţi-vă, gîndiţi-vă, pînă ce nu-i prea tîrziu.44 Vic-toriţa tremura toată, era şi ea altă femeie decît cea pe care o cunoşteau toţi. Produse o profundă impresie, dar pînă la urmă se hotărî astfel :
Vinea era scos din muncă, pentru greşeli grave, rapoarte false, neglijenţă şi incapacitate. Era mutat ca şef al serviciului producţie la o altă uzină, de mai mică- importanţă. Nu se deschise proces penal, nu existau temeiuri legale. Inginerul-şef Mateescu trebuia să ia conducerea uzinei pînă la venirea unui nou director general. Victoriţa rămînea pe locul ei, bineînţeles, cel puţin pentru moment.
Vestea produse o mare fierbere în uzină. Se spunea că Vinea şi-a luat asupra lui întreaga responsabilitate, deşi ar fi putut să-i înfunde, măcar pe Victoriţa şi pe Mateescu, acesta din urmă imul dintre acuzatorii principali. O bună parte dintre oameni începu să-l regrete. Inginerul Başca veni să-i strîngă mîna la el în birou, imediat după ce s-a comunicat hotărîrea, apoi ieşi foarte repede, încurcat, din cameră. Nu ştiau ce să-şi spună.
Vinea primi vestea detaşat, se duse să-şi ia nişte lucruri din birou (chiar atunci cînd venise Başca), apoi renunţă. Privi încă o dată mobilierul somptuos, făcut la comanda lui, zîmbi ca unei vanităţi de tinereţe, de care îţi aduci aminte la deplina maturitate, se simţi iar jenat de gulerul ud al cămăşii, îşi scoase cravata şi şi-o băgă în buzunar. în treacăt se uită într-o oglindă de cristal (care-i plăcea foarte mult, uneori se privea cu satisfacţie, în orele tîrzii, cînd muncea mult la birou, apele ei adinei ce păreau că-1 reflectă aşa cum se simţea el, impozant, puternic), acum constată că arată cam tras şi neîngrijit, prost ras şi se gîndi că întîi trebuie să se ducă la frizer. Dar se duse acasă, „am mult de gîndit, trebuie să începem totul de la capăt“, şi cînd îşi formulă clar gîndul simţi dintr-o dată, ca în zilele
lui de deplină putere, cînd era în ascensiune rapidă, o forţă nedomolită ce acum era descătuşată şi se umplu de o uriaşă bucurie, neaşteptată, care îl scoase din criză şi gîndi pentru prima dată clar, ca pe vremuri : „tot eu sînt director general sau nu, tot eu sînt-Şi o pot lua de la capăt“. Apoi îşi adăugă : „dar altfel, altfel, cu energia mea dar altfel44. Respiră adine şi grăbi pasul. £>e simţea bine ca în faţa unui examen greu, unde e sigur de reuşită, deşi cei mai mulţi tremură. „Dacă nu se întîmpla asta, mă confundam cu scaunul.44 Pentru o clipă uită de accident, de vinile sale„ reale sau imaginare. Răspunse cordial unui salut.
Capitolul	XIV
*
Li viu Dunca şi Margareta s-au întors pe jos, în tăcere, pînă la şoseaua principală unde puteau să ia un autobuz IRTA, de-a dreptul peste o culme rotunjită, străbătută ide cărări ce se încrucişau ciudat, ca nişte noduri de reptile, venind şi plecînd spre locuri fără nume precis, nu localităţi, ci păşuni, bucăţi de pămînt arabil. Fusese acolo, demult, o pădure, tăiată atunci cînd regiunea a fost spoliată de baronul Grodl, la sfîrşitul veacului trecut, acum era cel mai trist peisaj, cu iarbă rară şi subţire de mlaştină sărată, cu sute de muşuroaie de cîrtiţe flămînde şi cu aceste cărări galbene, lutoase, expuse la soare.
Margareta mergea în faţă şi Liviu Dunca se ţinea la' o distanţă convenabilă, dincolo de umbra ei, pur-tînd rucsacul greu în spate. Margareta era uşoară şi graţioasă, mai graţioasă decît vreodată, cu mîinile libere (el n-o lăsase să-l ajute cu nimic, redevenit de o deosebită politeţe), cu talia ei înaltă şi subţire şi un mers parcă, cochet, şerpuitor, fără nici o grijă. Numai chipul ei, nevăzut de Liviu Dunca, părea schimbat, în contrast cu li-, bertatea mişcărilor unduite el avea o bizară încremenire, ca a unui copil ce-şi uită trăsăturile în mirare, după ce participă la un eveniment neînţeles, grav, pen-
402
tru maturi. Buzele îi erau întredeschise, ca şi cum ar fi fost pe punctul de a spune ceya, dar evenimentele îi curmaseră întrebarea.
Li viu Dunca se încovoia sub „greutate, din cînd în cînd se oprea şi apoi grăbea pasul, gîfîind, s-o ajungă din urmă. Apoi au sosit la şoseaua principală, la marginea unui sat, şi s-au aşezat să aştepte autobuzul pe o bancă lîngă gardul ultimei case, sub un măr cu frunzele acoperite de praf albicios de şosea proastă şi răscolită de maşini. Mai aveau cel puţin două ore pînă la sosirea autobuzului, două ore pînă la timpul scris pe stîlpul staţiei. Treceau destule camioane, şoferii aproape le făceau semne să se urce şi să-i ducă pînă la oraş (era şi mai comod decît în autobuz, şi astfel cîştigau şi şoferii un ban în plus). Dar ei erau cuprinşi de o ciudată inerţie, hotărîseră să meargă cu autobuzul şi nu se mai puteau decide altfel, şi stăteau în umbra firavă şi prăfoasă a mărului, pe banca de scînduri, în tăcere.
—	Să mă duc să-ţi aduc nişte fructe, poate ţi-e sete, spuse Liviu Dunca.
—	Da, mi-e foarte sete, du-te şi caută nişte fructe.^
Liviu Dunca se ridică să plece, să întrebe de fructe
pe femeia din casă, care-şi făcea mereu treabă prin curte şi le arunca priviri intrigate. Dar în ultimul morţent Margareta îl opri: „nu mai mi-e chiar aşa de sete, mai bine stai aici". Liviu Duca rămase nehotărît în picioare, apoi se aşeză din nou şi privi drept în faţă, lăsîndu-şi spre Margareta doar profilul subţire, brăzdat şi distins. Margareta vru să-i spună ceva, deschise gura, dar nu se hotărî şi tăcu. Apoi începu să fredoneze un cîntec cu o melodie imprecisă, un cîntec ce fusese cîndva vesel, dar acum, prin ea, căpătase ciudate valori melopeice datorită întreruperii ritmului. Renunţă la el şi începu să fluiere
403
direct o melodie monotonă, cu inflexiuni uşor sentimentale. Liviu Dunca îi spuse : „Fluieri bine, ca un băiat. Nu mă mir, uneori ai o' alură uşor băieţească/4 Margareta idădu din cap şi continuă să fluiere, pînă ce el o întrerupse din nou : „Am să botez melodia asta, melodia mică şi rea, vrei ?“ Margareta dădu din nou din cap, aprobator, şi continuă să fluiere, apoi brusc îi spuse : „Mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu băiat. Cînd eram mică îmi regretam sexul, apoi m-am obişnuit cu el. Acum îmi pare rău din nou, îmi pare foarte rău că sînt femeie.44
—	De ce ? Ce-ai cîştiga să fii bărbat ?
—	Aş avea mai puţine prejudecăţi şi aş putea lua decizii. Eu aş lua deciziile pe care alţii nu îndrăznesc să le ia.
Liviu Dunca tăcu, apoi se ridică :
—	Am să mă duc totuşi după fructe. Ţi-e foarte sete, trebuie să-ţi fie foarte sete.
—	Nu te grăbi să iei decizia asta, dacă vrei să arăţi că eşti bărbat. Mai bine stai. Peste ceva mai mult decît o oră va veni autobuzul.
Pînă la urmă el rupse tăcerea, nu mai putu suporta, oricum se gîndea la asta şi, ca să fie liber să-şi desfăşoare gîndurile în voie, o implică şi pe ea în ele, aşa ideile i se precizau şi în acelaşi timp era şi politicos, n-o ţinea în tăcere lîngă el. începu abrupt :
—	Toată viaţa mea a fost un eşec. Am vrut să fiu liber, ieşit din toate necesităţile care mă copleşiseră în acel moment al biografiei mele şi m-am ţinut deoparte, absolut deoparte, mîndru cumva de independenţa mea, descondiţionat. Doar învăţasem asta, acolo, că nu sînt un pion pe o tablă de şah, că sînt liber tocmai pentru că nu trebuie să-mi urmez un destin prestabilit, pentru că e posibil să fiu ucis, distrus, să nu-mi realizez niciodată
potenţele. De aceea m-am ţinut la o parte, ca un semn al libertăţii, uitînd că numai atunci cînd rişti să fii distrus eşti liber. Şi m-am legat nu de necesitate, ci de experienţa mea pe care n-am depăşit-o niciodată, niciodată, am trăit cu ea, fără să o mărturisesc, toţi aceşti ani, toţi anii maturităţii mele. Eram puţin absent, egal cu mine însumi, jucam, fără să-mi dau seama, puţin teatru pentru că absenţa mea detaşată, surîsul meu reţinut mă făceau aparte şi aceasta era menajarea, hrănirea micii mele vanităţi. Nu mă realizasem, aveam o existenţă mediocră, dar din înalte, complicate şi misterioase cauze, din pricina unei experienţe de nemărturisit. Ar fi trebuit să încep totul de la început, să mă eliberez deplin, să mă însor, să fac copii, să muncesc, să mă bucur, să mă întristez şi să mă înfurii. Eu însă eram egal cu mine însumi, singuratec subliniat pentru alţii, învăluit în taina unui trecut complicat şi a unui martiriu. Desigur, n-am spus asta nimănui, dar am lăsat să se înţeleagă. Trebuia să iau totul de la început, să dovedesc că sînt în stare să iau totul de la început. întreaga mea viaţă ă fost un eşec, n-am reuşit să fiu liber nici măcar o singură clipă, ca\să pot duce o viaţă normală. Un eşec deplin. De-abia acum îmi dau seama.
Cuvintele lui Liviu Dunca se înşiruiau rapid, febril, unul după celălalt, cam vagi şi cam abstracte, toate căi-nîndu-i viaţa, care a fost un eşec, pentru că n-a luat lucrurile direct, frontal şi de la bun început. Mereu şi mereu, povestind cum a fost şi ce-a făcut după ce a ieşit, revenea la această* frază, noua coloană a mărturisirii lui. Margareta se gîndea : „Dar de ce nu începi chiar acum, cu mine ? Amîndoi vom începe de la început, vom trăi şi vom face copii. Mi-ar plăcea să avem împreună un copil. Să plecăm şi să începem de la început, să ne bucu?-
răm şi să ne întristăm, cum spui tu.“ însă nu-şi mărturisi gîndul fiindcă Liviu Dunca părea că vorbeşte de un trecut îndepărtat şi de neînlocuit, vorbea de începuturi, de libertatea de a începe, dar începutul lui, un nou viitor, deschiderea unui nou viitor erau plasate undeva în trecut, în altă epocă, acolo unde ea şi nimeni nu mai aveau nici un acces, nici măcar Liviu Dunca. Era un spaţiu mort ; în altă lume, unde nu se poate ajunge. „Se leagă acum, ca şi atunci, de-o altă fază a trecutului său, aşa cum, atunci cînd a ieşit, s-a legat de închisoare şi de experienţa lui acolo. Ar trebui să-i spun asta, să-i arăt că-şi repetă greşeala. “
însă nu-i spuse nimic, ca şi cum ar fi fost inutil. „Nu m-a iubit nici o singură clipă, nici acum nu-mi vorbeşte mie. A vrut doar să se mărturisească, să-mi istorisească ce i s-a întîmplat. Asta înţelegea el prin semnul oglinzii, voia să se oglindească în mine. A fost obsedat de el, nu l-am interesat pentru mine nici o singură clipă, va trebui să-i spun direct : Nu m-ai iubit, nu m-ai iubit, a fost doar o farsă, sau poate nu o farsă, tu aveai nevoie de mine. Mai mult decît aveam eu de- tine. Trebuia să-mi istoriseşti totul şi pentru asta nu aveai * nevoie de un simplu spectator, ci de imul care**se amestecă în trecutul tău, are dreptul acesta.<£
Liviu Dunca i-a vorbit despre greşeala lui, marea lui greşeală capitală* analizînd-o, repetînd-o, mărunţind-o, Margareta l-a ascultat în tăcere, mereu voind să-l întrerupă, dar nereuşind să se hotărască.
A venit în sfîrşit autobuzul, un autobuz foarte vechi, menţinut doar pentru' liniile secundare, unde oricum* timpul nu era contemporan cu el. în ultima vreme se mai adunaseră cîteva femei, pe care ei nici nu le observaseră, femei cu desagi vărgaţi, grei, se duceau probabil
la piaţă. Rabla s-a oprit şi încasatorul s-a uitat la grupul care-1 aştepta. Le-a cerut mai întîi să se aşeze în rînd, „în ordine, mătuşilor, nu aşa, unul după altul, cum trebuie". Li viu Dunca şi Margareta s-au aşezat în spatele femeilor, dar încasatorul îi preferă. „Mătuşă, n-avem locuri decît pentru dînşii, vezi că trebuie să se întoarcă la oraş." „Noa că ţi-oi da, uite, ia un leu mai mult, numa ia-mă“, spuse una dintre femei, vrînd să-l corupă naiv. Dar nu reuşi, încasatorul cu şapca pusă pe vîrful capului era incoruptibil şi orăşean, solidar cu Margareta şi Dunca. „Ce-oi face eu cu un leu ? Nici un pahar de bere nu pot lua", le explică el. „Noa că ţi-oi da doi şi ţi-o da şi femeia asta încă doi şi-i bea o bere", insistă femeia, dar stăruinţele ei nu dădură roade decît mai tîrziu, după ce Li viu Dunca şi Margareta, care asistau la scenă fără să intervină, fără să protesteze, au fost instalaţi la capătul autobuzului, unde mai erau două locuri, şi şoferul a intervenit : „lasă-le, mă, hai, că n-am timp", şi atunci au urcat şi femeile, dar au rămas în picioare, în mijlocul autobuzului.	\
Drumul era prost, maşina hurduca, mirosea puternic a benzină şi a produse agricole, ur\ amestec de vegetale, de brînză, de fum impregnat în haine. în plină căldură ţăranii erau gros, bine îmbrăcaţi şi păreau că nu suferă. A fost un scandal în legătură cu un bătrîn care voia să fumeze şi autobuzul s-a împărţit în tabere, unii ţineau cu autoritatea şi alţii cu libertatea de a fuma, dacă-ţi face plăcere. Autoritatea, adică, încasatorul, a propus ţăranului bătrîn să-şi cumpere un autoturism, ceea ce i-a amuzat şi pe iubitorii de libertate. Bătrînul n-a răspuns, probabil jiu ştia ce-i aceea „o Dacie" marca propusă de încasator. Un tînăr cu trăsături foarte fine, de cavaler al ordinului de Malta (rezultat al căsătoriilor în
V 407
limitele aceluiaşi neam, specific satelor de munte ce s-au bucurat odată de privilegii răzăşeşti), dar vioi şi băgăreţ, a intervenit cu explicaţia : „Uncheaşule, uite ce zice dumnealui. Nu ţi-i cumpăra un motor din acelea mici ? Să mergi şi să fumezi în ele,5 că-i voie, i-a dumitale !“ — „Ba, îi răspunse bătrînul, ba, că nu mi-am vîndut încă găina. “ Apoi, pentru că explicase motivele folosirii provizorii a mijloacelor de transport în comun, cum le spunea încasatorul, cunoscător al limbajului profesional, folosit cu competenţă şi măiestrie, bătrînul îşi aprinse totuşi ţigara şi autoritatea îi permise fiindcă astfel mai trecuse din timp şi uitaseră de hurducături. Autobuzul era animat, un mic colectiv divizat în grupuri, se făceau şi confesiuni în legătură cu motivele mersului la oraş, peste patruzeci de kilometri.
Margareta şi Liviu Dunca stăteau pe bancheta lor din fund, înghesuiţi, în afara discuţiilor, nimeni nici - nu-i băga în seamă. Erau strînşi unul în celălalt şi Margareta continua să se gîndească : „Nu m-a iubit niciodată, am fost doar un pretext. Dar oare eu l-am iubit ? Ce-a fost pentru mine ? M-am hotărît să plec pentru el, cu el, deşi ar fi trebuit să plec de mult. Poate şi el pentru mine a fost doar un pretext, ca să pot pleca, să am un motiv să plec, atît. Am fost unul pentru altul pretexte, din cu totul alte motive. “ Se uită la el, la profilul său fin, uşor îmbătrînit, şi îşi repetă : „Nici eu nu l-am iubit propriu-zis, aveam doar nevoie de alţ£eva“. îşi aduse apoi aminte de călătoria visată, de puntea vaporului unde doi japonezi jucau tenis şi îşi numărau punctele, thirty, forty, game, dar era o punte foarte îndepărtată şi nu-i mai făcea nici un fel de plăcere. Călătorea fără plăcere şi se uită din nou la el, din profil, şi de-abia* atunci îi plăcu mult, fără nici un motiv, şi se cuibări în el, ca şi cum ar
*
408
fi vrut să doarmă. „Va trebui să-i spun : dar nu vezi, acum noi putem începe un adevărat început, de ce vorbeşti că ar fi trebuit să te eliberezi ?“ îl simţi neajutorat, lipsit de înţelepciune, bărbatul-copil, şi îşi aşeză şi mai bine capul pe umerii lui, închizînd ochii. Maşina sărea peste hopuri şi îşi ridica pasagerii din scaune, făcea viraje ca să evite căruţele mişcîndu-se lent sau orătăniile zăpăcindu-se de zgomotul motorului şi zdrăngănitul de fiare vechi al caroseriei. Călătorii vorbeau tare şi vocile lor se neutralizau, combinîndu-se într-un zumzet surd, sfîşiat din cînd în cînd de sunetul mai înalt al unei voci de fepneie cuprinsă de veselie, apropiindu-se de ţipăt. Margareta era pe punctul să adoarmă, bine adăpostită de golul umărului lui Liviu Dunca, şi jumătatea de somn o făcea să se simtă bine, pe coverta curată a unui frumos vas de pasageri, soarele bătea din plin, marin, şi cei doi japonezi continuau să joace tacticos tenis, să-şi strige punctele : thirty, foriy, game, alături, pe un şezlong, cu o carte uitată în poale, era acelaşi bărbat cu> faţa acoperită de ochelari de soare. Nu se întîmpla nimic şi nici nu era de aşteptat vreun eveniment, numai despicarea continuă a valurilor şi ţipetele înalte ale unor necunoscute păsări de mare, cu ciocurile roşii şi penele albe, vîrstate de dungi negre, subţiri şi elegante ca modelul unei rochii de seară. „Am şi început ceva cu totul nou, cu de-săvîrşire nou, şi el nici nu-şi dă seama." Apoi zîmbi amintirii îndepărtate a fetiţei dig satul de munte, care se ţinea după ea ca o umbră. „Fetiţa aceea şi-a dat seama că am început ceva nou." Se cuibări şi mai bine lîngă Liviu Dunca, „e slab, i se simt claviculele, eu îi simt claviculele".
„EM-am oprit la cel mai important gest din viaţa mea, la consecinţele unui refuz, la cel mai înalt Nu. Dar
Af\a
nici cel mai înalt Nu nu are importanţă, pentru că după aceea n-am reuşit să spun nici un da, n-^am reuşit să găsesc ce trebuie să afirm. O afirmare mediocră faţă de un Nu, oricît de însemnat, te poate duce mai departe. Am rămas numai cu mîndria sterilă a acelui Nu, care nu este de regretat, dar nu trebuia să mă fi oprit aici. De aceea am eşuat, am eşuat lamentabil. N-am făcut nimic de atunci care să nu poarte urma mîndră a celei mai însemnate întîmplări negative din viaţa mea. N^am reuşit s-o depăşesc cu simplitate. Praf mi-am făcut viaţa, o viaţă meschină şi plicticoasă. Am înţeles prea tîrziu."
Li viu Dunca se uită din nou la Margareta, cu ochii închişi, sprijinită de el, şi îşi întinse mîna, mîngîind-o discret pe păr. Ea nu deschise ochii, mărginindu-se să surîdă şi apoi să-şi mişte capul uşor. „Săraca fată, dacă nu mi-ar fi fost ruşine de ea, părîndu-mi că vreau s-o cuceresc cu povestirile mele, nu mi-aş fi dat seama pe deplin." O mîngîie iarăşi, tandru şi absent, o iubi ca pe o amintire îndepărtată, fiinţă aeriană, apărută în minte prin hazardurile memoriei...
Aşa au ajuns în oraş, doar în ultimele minute ea se ridică şi îi zîmbi, şi lui Liviu Dunca îi plăcură, cu un mare regret, dureros şi fără vlagă, ochii ei foarte deschişi la culoare, luminaţi de un zîmbet lăuntric, plin de inteligentă ironie, de calm şi detaşare. Privirea ei vioaie îl încuraja şi îi mai reduse din potolita tristeţe. „Să te conduc acasă, îi spuse. Să te conduc, aşa cum te-arn condus în fiecare zi, cînd ne plimbam. Şi să ne pară rău, ca de fiecare dată, că ne despărţim. Să nu nădăjduim, ca de fiecare dată, că ne vom vedea ţpîine, că se mai întîmplă minunea asta."
Ea îi zîmbi recunoscător, prieteneşte, şi iar i se luminară ochii în felul .ei, vesel şi direct, deschis şi atotcu-
410
prinzător.1 Se îndreptară spre casa ei, pe străzi bine ştiute, în amiaza toridă, plăcut toridă, călcîiele le lăsau amprente în caldarîmul înmuiat. Trecătorii erau rari şi paşnici, nu-i deranjau, erau nişte trecători blînzi şi anodini, care nu se interesau de ei, nici nu întorceau capul surprinşi. Aşa au ajuns în faţa casei ei, acoperită de iederă, cu toate storurile trase. Liviu Dunca puse bagajul jos, la picioarele ei.
—	Ei, ce ne spunem acum ? Am ajuns.
„Nu se poate", îşi ţipă Margareta surprinsă, necrezînd. Era atît de imposibil, că nici măcar nu putea fi spus. Tăcerea şi surprinderea ei îl izbiră şi pe Liviu Dunca şi încercă, zăpăcit, o explicaţie :
—	Te iubesc foarte mult. Mai mult decît îţi poţi închipui. însă, vezi, eu mi-am greşit viaţa, o pantă greşită, o fixare de un lucru, prea manea importanţă dată unui eveniment, şi eşuezi. Eşuezi jalnic, fără putinţă de întoarcere. Poate trebuia să vin aici, imediat cum ani ieşit. Poate ne-am fi întîlnit. Te iubesc pentru tine, nu pentru mine.
„Acum îţi distrugi viaţa, chiar în clipa asta, se gîndi Margareta, nu-ţi dai seama. Nu se poate să fie atît de prost, să nu înţeleagă, vai, cît e de prost, Doamne. “ Nu găsi forţa să-i deschidă ochii, să-i arate evidenţa, ceea ce se vedea de la sine. Cu un ultim efort de concentrare, reuşi să spună:
—	Nu poţi să pleci aşa. Sînt*gata oricînd să plec cu ţine, oriunde.
—	Nu. Mai bine nu. N-are rost să-ţi ratezi şi tu viaţa alături £e mine, nu pot să-ţi ofer mare lucru, decît, ca în timpul călătoriei noastre, nişte istorisiri care fatal ai începe să se repete. Ceea ce am tăcut cu mîndrie acum
411
ar fi repetat, povestit, pînă la saturaţie. N-are rost şi te iubesc prea mult ca să încerc să-ţi ratez viaţa. Mai tîr-ziu ţi-ai da seama, şi cu o colecţie de amintiri nu poţi pleca.
—	Poate vreau eu. Se mai poate începe !
—	Nu, e prea tîrziu, pentru mine e tîrziu. Nu te-am întrebat niciodată despre bărbatul tău, cred că e un om energic, practic şi energic, care poate să-ţi ofere mult mai mult.
„Doamne, cît e de prost, se gîndi Margareta. Poate chiar e sfîrşit“, însă nu reuşi să-i spună adevărul elementar că iar îşi închide un drum, la fel de fixat ca înainte. Nu mai era sigură că o va înţelege, pentru că era - foarte prost. Tăcu.
Profitînd de jtăcere, de liniştea ei speriată, el îi zîmbi prietenos şi nostalgic, deja din trecut, şi apoi, luîndu-i o mînă, îi recită încet şi solemn :
Notre histoire est noble et tragique Comme le masque d’un tyran Nul drame hasardeux ou magique Aucun detail indifferent Ne rend notre amour pathetique
Brusc înfuriată, Margareta îi întinse mîna şi încercă să-i zîmbească, el se aplecă şi-i sărută mîna cu extremă politeţe, apoi se răzgîndi şi o îmbrăţişă scurt, aducînd-o la piept.	•
„Dacă nu plec chiar acum, o nenorocesc, n-am să pot pleca singur. Trebuie să plec chiar în clipa asta, să-mi mobilizez toată energia. E extraordinar de frumoasă, cu adevărat firească, o mare cucoană." Margareta se detaşă încet, îl privi şi-i spuse :
412
—	Ai venit numai ca să-mi spui ce ţi s-a întîmplat ? Numai de aceea ?
—	Nu, cum poţi să spui ! Te iubesc foarte mult. Era foarte bine şi poate de aceea am şi început să-ţi povestesc, să mă apăr, să-mi apăr întîmplările şi ce-am gîndit. Dar, povestindu-ţi, am înţeles, şi nu te pot antrena într-o asemenea viaţă în ruine. Dacă-ţi face bine," înfu-rie-te pe mine, dar n-ai dreptate, n-am iubit pe nimeni atît de mult cum te iubesc pe tine.
Apoi o îmbrăţişă din nou, Margareta se desprinse şi porni spre casă, cu bagajul ei într-o mînă, urcă cele cîteva scări, găsi cheia şi reuşi să o bage în broască, o răsuci şi, înainte de a intra, se întoarse. Liviu Dunca, înalt, slab şi distins, mai stătea în faţa porţii şi ridică o mînă, făcîndu-i un gest prietenos, se desprinse ,din loc şi plecă grăbit, cu paşi foarte mari şi foarte hotărîţi. Margareta intră în casă, trase uşa după ea şi pătrunse în holul întunecat, mirosind a închis şi nelocuit. îşi roti privirile în jur şi văzu, pe toţi pereţii, dintr-o dată, capetele de cai cu gîturile întinse, struniţi de zăbale de care voiau să scape, cu boturile deschise, arătîndu-şi dinţii ascuţiţi, nechezînd cu furie, şi mîinile nevăzute ale celor care îi struneau, energice, puternice şi roşcate, cu pistrui, cu degetele scurte, încordate. Cai în două picioare, cai cu coamele în vînt, cu gîturile suple încordate într-un efort de moarte, un ultim efort. O priveau de pe toţi pereţii, umpleau holul întunecat de o larmă mai puternică decît cea auzită. Era cea mai populată cameră ce se putea închipui, o cameră densă de atîtea prezenţe şi nechezături, care o asurzeau, o siliră să-şi' pună mîinile la urechi. Tablourile şi reproducerile după pînze celebre erau* vii, cu adevărat în strigăt înalt, de disperare. Atunci îşi aduse aminte de ridicola lor cavalcadă,
413
în satul de munte, de cei doi cai ai femeii şi drumul lor la pas, pe cărare, de galopul împiedicat, greoi. „Aceasta a fost marea mea dragoste şi marea mea călătorie", se gîndi, şi fu cuprinsă de disperare. Nechezatul imaginar al cailor încetă. în camera mare şi întunecoasă, cu fotografii urîte, domnea cea mai desăvîrşită linişte. Se întoarse şi ochii îi căzură peste o oglindă mare, întunecată, se îndreptă spre ea şi imaginea întîi apăru înaltă, cuprinzînd-o toată, subţire şi graţioasă, blondă şi cu ochii foarte deschişi, apoi se lumină şi mai mult, se îngraşă.' îşi zîmbi în oglindă şi îşi trecu mîinile prin păr, după aceea rămase dreaptă şi puţin solemnă. Oglinda îşi înmulţise imaginile, se vedeau camera şi cîteva dintre tablouri. Se mişcă puţin, contemplînd balansul camerei reflectate faţă de imaginea ei, întunecimea şi umbrele complicate, verzui, prinse într-o reţea fină de linii purificate.
„Stau sub semnul oglinzii, eu stau sub semnul oglinzii, asta e definiţia mea", şi simţi o dorinţă acută să intre în camera aceea verzuie şi foarte bătrînă, de vîrsta oglinzii înalte, cu bogata ei ţesătură de umbre, cu jocul ei adînc şi misterios. Faldurile perdelei drapau bogat şi solemn întreaga încăpere reflectată, organizau imaginile ca faţă de o esenţială axă de simetrie. Gesturile ei deve-niră automate, se retrase lîngă perdea şi imaginea ei deveni mică, cea mai neînsemnată din cameră, îşi aduse un scaun şi îşi legă de gît şnurul care atîrna de draperia solidă. Apoi se întoarse cu faţa spre fereastră, ca să nu se vadă şi, ca să fie mai sigură, închise ochii. Se balansa de cîteva ori şi rămase apoi exact paralelă cu geamul, într-o deplină verticală, de fir de plumb.
/
Dtimitru Vinea se întorcea acasă cu înfrîngerea deplin transformată în bucurie. „Dacă nu m-ar fi dat afară, ră-
414
mîneam pentru totdeauna confundat cu postul meu, chiar" în proprii mei ochi. Devenisem director şi pentru mine.“ Uitase de accident, erorile lui erau reale, desigur, dar acum important era să-şi dovedească puterea de a începe cu adevărat de la început. Şi se simţea foarte puternic, gata să înceapă, dar altfel, nu să ajungă din nou director general, să ajungă neapărat. Nu ştia ce va face precis, dar era Convins că va trăi altfel. Doar apropiin-du-se de casă îşi aminti de plecarea Margaretei şi rări pasul. Apoi îl grăbi din nou, era convins c-o va găsi acasă şi căută prin buzunare biletul lăsat la plecare. Era evident că nu plecase pentru totdeauna. Mări pasul, absolut convins că o va găsi acasă, nu se răzgîndi decît la colţul străzii lui, unde se ho tărie să se întoarcă şi să cumpere nişte flori. Se întoarse cu un buchet mare de trandafiri, mai vesel încă, întoarcerea lui semăna cu o întoarcere triumfală, depresiunea îi încetase cu desăvîr-şire. „Va vedea că nu m-am frînt din asta, că nu stăm eu într-un post, că era gata să alunec. Am să-i spun : astăzi m-au dat afară, adică nu, eu nu m-am opus, pentru că într-un fel aveau dreptate. De acum vom începe totul altfel/4 Se simţea puternic, sănătos, încă tînăr, mişcările lui aveau agilitatea din tinereţe, pierdută după o lungă viaţă sedentară. „Apoi vom pleca undeva, trebuie să ne odihnim, dar o odihnă activă, sportivă."
Se simţi copleşit de o plăcută emoţie cînd găsi uşa deschisă, vru s-o" strige, dar optă pentru surpriză, deschise uşa de la hol, încet, cu băgare de seamă, şi păşi înăuntru în vîrful picioarelor. Venit din soare, întunericul îl orbi puţin, făcu cîţiva paşi şi o zări în oglindă.
Atunci fu cuprins de o adevărată frică, de o frică reală care îl umplu, simţită că un lichid care urcă gîl-
415
gîind, şi urlă tare şi încă o dată, încă o dată, ca să-şi facă curaj. Ţipătul lui puternic, ca şi cum ar fi fost înjunghiat, un ţipăt plin de forţă şi de vitalitate, umplu camera, răsună în întreaga casă. Ciucurii de sticlă ai can-delabrului, împinşi de aerul deplasat de ţipătul lui, se ciocniră între ei şi clopoţiră uşor şi muzical, ca de o boare uşoară, intrată prin fereastră.
Vinea ieşi afară şi urlă din pragul locuinţei, nu putea suporta să stea în încăperea aceea întunecată, să mai vadă. S-au deschis geamuri, oameni au ieşit afară şi cîţiva vecini speriaţi au încercat să afle de la el ce se întîmplase, el le indică locuinţa, şi au pătruns înăuntru, au deschis geamurile şi au chemat autorităţile. Se stabili că doamna Vinea murise cu o oră şi jumătate înainte, nu s-au putut determina cauzele, nici unde a fost în cele cîteva zile cît a lipsit întrucît se pare că nimeni n-o văzuse. Andrei, singurul care ştia, păstră informaţia pentru el, nu avea încredere nici în familie, îi lăsă să comenteze la masă, să se întrebe, le ascultă explicaţiile fără să zîmbească măcar. Liviu Dunca plecase precipitat la cîteva ore după ce s-a întors din excursie, cu primul tren.
Victoriţa află despre sinuciderea doamnei Vinea şi despre plecarea lui din oraş, undeva, pe un şantier, ca despre nişte lucruri străine, citite într-un ziar. Cu un ultim efort de voinţă reuşi să şi-l smulgă pe Vinea din minte, de vreme ce.nu-1 putea salva. „Era un om destul de siab“, a spus cuiva într-o doară, şi slăbiciunea lui explica desăvîrşit de ce admisese cu atîta uşurinţă concluziile anchetei, ba parcă le căutase chiar. Era de altfel foarte ocupată, îşi reafirmă prezenţa şi autoritatea, ca fiecare să se convingă că ea a rămas neştirbită la
416
locul ei, apoi mai avea de împiedicat ca Mateescu sâ capete numirea deplină de director general, deşi acesta se purta cu ea atent, deferent. Pînă la* urmă reuşi în manevrele ei şi abil se folosi şi de cazul Vinea, pe care încerca să-l justifice cu moderaţie.
* Iowa City, Sinaia, Bucureşti 1968-1970