Radu Comânescu
Emilian M. Dobrescu
ISTORIA
FRANC - MASONERIEI
voi. 3
(Nodal gordian: 1960 -1968)
\
EDITURA TEMPUS BUCUREŞTI, 1995
EDITURA TEMPUS ROMÂNIA S.R.L. este membră fondatoare a ASOCIAŢIEI "EDIMPRIM" - ROMÂNIA - prima organizaţie a editorilor, tipografilor, librarilor şi anticarilor particulari din România.
© 1994 Editura Tempus România S.R.L.
Toate drepturile rezervate
Director asociat unic şi consilier editorial GHEORGHE STROE Drumul Taberei 26 40-01-7453379 C P. 58-14 Bucureşti 77350 ROMÂNIA
Tehnoredactare computerizată OMNIWORLD S.R.L.
r.S.B.N. - 973 - 96202 - 3 -X
Căci nu este nimic ascuns, care nu va fi descoperit, şi nimic tăi-nuit, care nu va ieşi la lumină.
Isus Christos (Marcu 4, 25)
CUPRINS
O	introducere....................................... 7
Secţiunea I-a
Franc-Masoneria şi istoria umanităţii (1960-1968).. 15
Secţiunea a Il-a
Organizare şi ritual în Franc-Masoneria Universală.... 133
Secţiunea a III-a
Documente istorice generale............................  198
Secţiunea a IV-a
Documentele războiului rece............................. 261
Secţiunea a V-a
Documente privind Franc-Masoneria română (1991-1993).... 290
□□□
■:r\

O introducere
Unul dintre cele mai controversate şi senzaţionale subiecte ale istoriei moderne şi contemporane îl constituie FRANC-MASO-NER1A.
Cu intenţia de a aduce în faţa ochilor şi a conştiinţei cititorului acest subiect am prezentat în primele două volume ale lucrării noastre o parte din Adevărurile privitoare la el Cu aceeaşi intenţie am elaborat şi acest volum, care interpretează cu predilecţie istoria contemporană din deceniul al şaptelea al secolului XX.
Studiul minuţios al evoluţiei istorice din ultimul sfert de secol şi conexiunile bibliografice la care am avut acces demonstrează, fără putere de tăgadă, că FRANC-MASONER1A - această organizaţie "secretă”, dar şi "discretă” - are un rol deosebit de important în stucturarea Istoriei Umanităţii. Până în secolele al XVII-lea şi al XVIH-lea rolul Franc-Masoneriei operative nu mai trebuie demonstrat fiind foarte clar reprezentat prin breslele de constructori (zidari), prin Templieri şi Rozi cruci eni, ale căror fapte sunt clare şi recunoscute de istoricii de pretutindeni. Le-au urmat atelierele sau lojile Franc-Masoneriei speculative/ care, preluăndu-le organizarea şi ritualurile, le-au dus mai departe principiile. Istoria Franc-Masoneriei, dar şi a Lumii a reţinut numele primului mason "acceptat", în anul 1600, John Boswell, un lord scoţian din loja de Edinburgh şi a primelor Constituţii masonice din 1723-1786, elaborate de James Anderson, figură importantă din Marea Lojă a Londrei. Apoi, Constituirea Franc-Masoneriei speculative în primele state dezvoltate . ale. planetei şi evoluţia ei a produs profunde mutaţii istorice pe întregul glob pământesc.
Marile idealuri masonice ale Umanităţii au devenit universale pe Terra, chiar dacă în multe locuri ale planetei ele nu sunt decât un vis pentru cetăţenii respectivi. Actualitatea lor este indiscutabilă: pace, decolonizare, unificare, libertatea de gândire şi de conştiinţă, caritate, "perfecţionare intelectuală şi socială a umanităţii", refuzul
7
oricăror dogme, deşi subiectivitatea umană le impune uneori, individual şi chiar colectiv.
Franc-Masonii sunt iniţiaţii care au făurit istoria modernă şi făuresc istoria contemporană a planetei. Multe state moderne sunt rodul activităţii lor: Satele Unite ale Americii - primul stat masonic din istorie; pe continentul european: Germania, Regatul Unit al Marii Britanii, Italia, Turcia, chiar şi România (toate acestea în versiunea lor modernă), iar în viitorul apropiat pot fi create Statele Unite ale Europei (în jurul Uniunii Europene), Statele Unite ale Asiei Centrale (un proiect în curs de realizare), Statele Unite ale Sud-Estului Asiatic (în jurul Japoniei) etc. *
Principalele evenimente istorice ale planetei - revoluţiile - de orice fel, de orice culoare sunt rodul Franc-Masoneriei. Putem cita din istoria planetei: anii 1642, 1789, 1848, 1871, 1989 apoi revoluţiile sud-americane purtate de Simon Bolivar - "El Libertador", revoluţiile asiatice (din China, Coreea şi Vietnam). In România, importantele evenimente din : 1821, 1857, 1864, 1918 sunt tot de sorginte masonică, principalii lor artizani fiind franc-masoni. Primul război mondial a început datorită unui atentat masonic, al doilea a fost precedat de "experimentul spaniol".
Actualul conflict iugoslav - pe cale de atenuare - este un alt experiment efectuat la confluenţa religiilor creştină (catolică -croaţii şi ortodoxă - sârbii) şi musulmană (bosniacii), cu dirijare franc-masonică.
Comunismul - cel mai mare experiment social, la scară planetară - reprezintă tot o gândire franc-masonică. Cum a izbutit "Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie", cum a reuşit Lenin să "răstoarne" ţarismul, cine l-a sprijinit - sunt astăzi fapte clare şi cunoscute (implicarea lojilor Marelui Orient în "iniţierea şi executarea secvenţei Lenin"fiind demonstrate de istorici). Apreciem că este meritul unui român, care, pentru prima oară în Istorie, a afirmat şi susţinut documentat că sistemul comunist sovietic a fost un experiment social; este vorba de Dimitrie Guşti - în studiul său intitulat "Comunism, Socialism, Anarhism, Sindicalism şi Bolşevism", publicat în 1920 (!!).
Cei 70 de ani de experimentare planetară şi-au spus cuvântul
8
în legătură cu incompatibilitatea dintre doctrinele comunistă şi franc-masonică. Această incompatibilitate a fost cauzată de: concepţiile morale diferite (o morală închistată comunistă, contra moralei masonice deschise) ; dogmatismul partidelor comuniste faţă de pragmatismul tipic anglo-saxon; metodele diferite de organizare a vieţii interne şi de implicare a factorilor religios şi politic, structurarea gândirii, poziţia faţă de umanism şi faţă de cultul personalităţii etc.
Cităm din faimoasa decizie a Congresului al lV-lea al Internaţionalei a 11-a Comuniste (redactată de Humbert-Droz):
'Incompatibilitatea dintre Franc-Masonerie şi Socialism este evidentă... în timp ce avangarda comunistă a proletariatului reunea toate forţele sale pentru o lupta fără milă contra tuturor grupărilor şi organizaţiilor societăţii burgheze, în numele dictaturii proletaria- * tului (concept la care ulterior s-a renunţat, fiind propus cel de euro-comunism .n.n.) numeroşi militanţi responsabili ai Partidului Comunist făceau parte tocmai din aceste grupări şi organizaţii ale burgheziei..."
Astfel permanent s-a desfăşurat o luptă oarbă între lojile "umanitare" (laice) şi cele "creştine” (religioase), între franc-ma-soneria "regalistă" (monarhistă) şi cea "republicană”, între franc-masoneria "roşie" (comunistă) şi "neagră" sau "albastră" (democratică), între obedienţele de stânga (socialiste şi procomu-niste) şi cele de dreapta (liberale şi conservatoare). Franc-Masone-ria Occidentală, "albastră” a susţinut ca principii: Dezvoltarea, Democraţia, Pacea, Toleranţa "Alianţa pentru Progres”,	iar
Franc-Masoneria Orientală, "roşie”, Dezarmarea, Decolonizarea, Internaţionalismul, "Problemele Păcii şi ale Socialismului".
Singurul câştig notabil în această ”competiţie a surzilor" a fost rolul important şi foarte activ jucat de Franc-Masonerie (cu toate abuzurile individuale şi subiective comise, totuşi) pe plan social şi care a constat în: apărarea libertăţilor individuale şi publice, devotamentul şi patriotismul membrilor săi, operele filantropice înfăptuite, legile sociale adoptate în domeniile învăţământului, ştiinţei şi culturii (unde cei mai reprezentativi corifei de pe întreg globul pămâtesc au aparţinut unuia sau altuia dintre ordinele franc-masonice).
9
Toate acestea au demonstrat şi demonstrează că scopurile şi obiectivele Franc-Masoneriei sunt nobile şi caritabile, urmărind realizarea şi perfecţionarea umană, indiferent de rasă şi religie, obţinerea Adevărului , Păcii şi Progresului, a Binelui şi Bunăstării pe planetă. Apreciem că acolo unde aceste nobile principii au fost încălcate şi nesocotite, acest fapt aberant s-a datorat naturii controversate a Omului, neînţelegerii rudimentare a rolului şi rostului omului pe Pământ. A fost gravă mai ales implicarea politică a societăţii masonice, care i-a corupt şi-îi corupe în continuare menirea.
Acţiunea şi concurenţa politică explică, de altfel, de ce Franc-Masoneria a fost "excomunicată" în repetate ţări şi în repetate rânduri, de către fascism sau de către comunism - copiii ei, nelegitimi. Acţiunea metdfizică explică repetatele conflicte cu Biserica ro-mano-catolicg precum şi cu reprezentaţii fundamentalismului religios. Masoneria a fost frecvent acuzată de satanism - şi câteodată nu pe nedrept.
Pe de altă parte, perenitatea şi succesul la public al ideilor masonice le-au făcut să fie studiate şi răspândite sub o altă denumire, chiar atunci când Franc-Masoneria fitsese interzisă. Acesta este cazul Italiei între 1914-1-945, unde au 'lucrat" aşa-numitele "centre de studii sociale" sau "centre de studii esoterice"; al Turciei interbelice, unde au funcţionat, având o "misiune culturală”, aşa-numitele "Case ale Poporului "; al Iranului după "revoluţia aya-tolahilor" (1979), unde sunt semnale că îşi desfăşoară o laborioasă activitate aşa-numitele "dowra" - cercuri private, închise.
Franc-Masoneriile naţionale care se respectă şi impun şi prin aceasta respectul lor, posedă loji de cercetare propii. Este cazul atelierului ştiinţific "Ouatuor Coronati” (Germania) sau "Mimar Si-nan" (Turcia). Remarcabile loji de cercetare funcţionează în cadrul masoneriei SUA: "American Lodge of Research" (Statul New York) şi "Royal Arch Chapter of Research" (Statul Ohio).
în domeniul cultural, obedienţele cele mai importante ale lumii posedă remarcabile colecţii prezentate şi organizate în cadrul unor muzee masonice extraordinare: în Germania (din anul 19021); la sediul Marelui Orient de Franţa - Paris; la centrul cultural "Li-vingston" (Statul New York) - unde se află cea mai importantă
10
bibliotecă masonică din lume - "Livingston Library and Museum, Gr and Lodge, Free and Accepted Masons of the State of New York O altă remarcabilă realizare a Supremului Consiliu al Jurisdicţiei Nord a SUA o reprezintă "The Scoţish Rite Masonic Museum of Our National Heritage" (Lexington, Măssachusetts).
Principiile fundamentale ale Franc-Masoneriei constituie o-biectivul cel mai important de studiu al Franc-Masoneriei şi al lojilor de cercetare masonică. Aceste principii sunt: credinţa în Dumnezeu sau promovarea ateismului, a laicităţii; prezenţa (sau absenţa) Sfintei Biblii pe altarul fiecărei loji; interzicerea oricărei activităţi politice în interiorul lojilor; imparţialitatea totală în materie de Religie; supunerea faţă de Legea morală. Aceste principii - dacă ar fi respectate - ar face din Franc-Masonerie o organizaţie stimată, iar din franc-mason, un om onorabil în Germania se urmăreşte (chiar) familiarizarea publicului larg cu gândirea masonică, cu scopul de a recruta cei mai reprezentativi franc-masoni. Din păcate, în majoritatea celorlalte ţări europene, recrutarea se face pe bază de relaţii, avere şi interese de partid.
Nu există stat pe planetă care să nu aibe o Franc-Masonerie bine organizată, sub o suzeranitate (sub o obedienţă) sau alta (chiar sub mai multe obedienţe - de exemplu, cazul României de azi sau de alaltăieri). Statele Unite ale Americii - cel mai puternic stat al planetei în prezent, pe plan militar şi economic - posedă în total peste 6 milioane fraţi masoni şi sediul Lojii Mamă a Lumii (care, până nu demult, a fost în Anglia). Cel mai mic stat al planetei, chiar şi insulele civilizate posedă cel puţin un atelier masonic.
Puterea economică şi militară impun şi determină puterea masonică. Există organisme masonice internaţionale, manifeste (Liga Universală a Franc-Masonilor, Centrul de Legătură şi Informaţii a Puterilor Masonice Semnatare a Apelului de la Strasbourg -CL1PSAS etc.) sau latente (anumite organisme chiar religioase, penetrate franc-masonic). "Puterea ocultă" a Franc-Masoneriei se e-xercită la nivelul celor peste 2500 organisme şi organizaţii internaţionale neguvernamentale şi al celor circa 250 organizaţii guvernamentale, un loc de frunte ocupăndu-l ONU şi organismele sale, Uniunea Europeană şi organismele sale etc.
11
Franc-Masoneria este aidoma păsării Phoenix, mai mult decât atât, se adaptează permanenent la obiectivitatea Istoriei în desfăşurarea ei şi a Lumii în evoluţia ei. Mari scandaluri au zguduit Franc-Masoneria: cel al lui Jack Spintecătorul din 1888; cel al Lojii Propaganda Due - fondată în 1877 şi trecută în adormire în 1981 etc. Mari denigratori a cunoscut această organizaţie - pentru Leo Taxil, cel mai celebru dintre ei, nu se ştie nici până astăzi dacă a fost sau nu franc-mason.
Franc-Masoneria grupează o diversitate de ateliere şi obedienţe: masculine, feminine, mixte - precum "Dreptul uman" sau "Humanitas” care lucrează într-o diversitate de Rituri: Scoţian Antic şi Acceptat, Oriental (socotite universale ca arie de răspândire), Memphis-Misraim, Sfântul Andrei etc. (particulare), ce sunt răspândite pe toate continentele şi insulele planetei. Franc-Masoneria, prin reprezentanţii ei, autorizaţi sau nu, este în legătură permanentă cu alte societăţi secrete (chiar şi cu Mafia, vezi exemplul recent al Italiei!), cu organizaţiile paramasonice, serviciile secrete, Bisericile ortodoxă, catolică, anglicană, luterană etc. Evoluţia social-istorică şi politică a statelor din zona central şi est-euro-* peană este rodul activităţii franc-masonice şi, la rândul ei, a prqdus renaşterea masonică în ţările din centrul şi estul Europei. Legăturile pe multiple planuri - economic, politic, social şi cultural - dintre fostele (şi actualele!) metropole şi colonii sunt legături masonice; e-xemplul cel mai tipic îl reprezintă rolul SUA în cele două Americi şi al Franţei în 'Africa Neagră francofonă”, dar şi cu statele asociate din Africa, Caraibe şi Pacific - în cadrul Uniunii Europene.
Cea mai controversată problemă a Franc-Masoneriei actuale o reprezintă problema "regularităţii”, adică acceptarea sau nu a ”condiţiilor de regularitate” (stipulate şi în Convenţia de la Luxemburg, încheiată la 15 mâi 1954, între principalele puteri franc-masonice europene): 1. menţinerea Bibliei deschise pe altar; 2. interzicerea oricărei discuţii în loji despre politică şi religie. Cei care respectă ferm aceste două principii ”ancestrale”, adică anglo-saxonii, constituie aşa-numita Franc-Masonerie "regulată”, ”reglementară”, iar ceilalţi, latinii - Franc-Masoneria ”neregulată”, "nereglementa-
12
ră”. Permanent, există neînţelegeri între Marile Loji (de Rit Scoţian Antic şi Acceptat) şi Marile Oriente (de Rit Oriental).
Noi, ca istorici ai fenomenului, am apreciat demult forţa cu care Masoneria şi-a jucat rolul universal: uneori pozitiv, alteori malefic. Cartea de faţă reprezintă tocmai efortul de a dezvălui acest rol. Ea începe din anul 1960 (unde se oprise volumul al 11-lea). Pe atunci lumea era împărţită de Cortina de fier a Războiului Rece (marele conflict al Masoneriei cu Comunismul). La rându-i, lumea masonică era şi ea divizată, între obedienţele de stânga (socialiste şi procomuniste) şi cele de dreapta (liberale şi conservatoare). De aici porneşte relatarea.
1	iunie 1994
A UT0R1I
Secţiunea I-a
FRANC-MASONERIA ŞI ISTORIA UMANITĂŢII
( ~~ \
1.	Zidul 2. Semnificaţia unei alegeri 3.
Prima criză cubaneză 4. A doua criză cubaneză 5. Tirania celor slabi; 6. Cazul Diem 7. Infiltrarea sovietică 8. Asasinarea lui J.F. Kennedy 9.Destituirea lui Hruşciov
10.	Umbra lui Johnson 11. Ho care luminează 12. Vulturi şi porumbei 13. Terorismul 14. Anul masonic 1968
\______________________________________________J
1.	ZIDUL
n anii 1961 şi 1962 războiul rece atinge - logic, am zice - culmile
Isale ilogice. Evenimentele s-au produs atât în Europa (Zidul Berlinului), cât şi în America (crizele cubaneze); dincolo de acestea nu mai putea exista nimic în afara distincţiei totale. După cum notează foarte plastic Willy Brandt, ruşii şi americanii "se uitaseră în abis".
în mod paradoxal, escaladarea războiului rece are loc sub egida a două personalităţi - J.F. Kennedy şi N.S. Hruşciov - neconservatoare, înclinate aproape natural să asculte şi să înţeleagă partea adversă. Faptul demonstrează existenţa unor veritabile mecanisme ale războiului rece, care puteau lesne aluneca în extreme. Ori de câte ori li se dădea mână liberă acestor mecanisme, confruntarea supraputerilor evolua periculos către înfruntarea publică şi către pragul izbucnirii unui nou război mondial.
Dar "uitătura în abis" din timpul rachetelor cubaneze îi va trezi brusc, atât pe Kennedy, cât şi pe Hruşciov. în anul următor. 1963. cei doi şefi de state fac mari eforturi în vederea reconcilierii, mergând unul în întâmpinarea celuilalt. în Statele Unite, Kennedy inaugurează un program de măsuri sociale de stânga, iar în Uniunea Sovietică, Hruşciov abandonează leninismul clasic. Atât de pregnantă şi eficientă a fost calea apropierii dintre SUA şi URSS, încât în termen scurt (un an, doi) războiul rece s-ar fi sfârşit, iar comunismul, remasonizat, s-ar fi transformat în partener de discuţie şi cooperare. Iată lucrul care nu a convenit deloc forţelor ostile ale lumii. Nici Masoneria de dreapta, nici bolşevicii conservatori (adică habotnici) nu au tolerat această destindere reală şi de esenţă. în noiembrie 1963 Kennedy va fi ucis, iar în octombrie 1964 Hruşciov va fi dat jos, printr-o lovitură de stat, de la conducerea Uniunii Sovietice. Mai norocos (sau, poate, mai inofensiv) el şi-a păstrat viaţa.
Vom zăbovi, la momentul potrivit, asupra tuturor acestor evenimente. De asemenea, vom înţelege ,că, din umbră. Istoria pregătea cea de-a treia alternativă.
Deocamdată ne întoarcem la anul 1961. Lumea moştenea o vădită înrăutăţire a relaţiilor ruso-americane. La începutul lunii mai 1960, ca urmare a perfecţionării sistemelor balistice antiaeriene, sovieticii doboară un
16
avion-spion U2 deasupra teritoriului lor. După cât se pare, faptul l-a tulburat pe Nikita Sergheevici Hruşciov, care avusese o simpatie adevărată pentru preşedintele american Eisenhower. Ca atare, simpatia se converteşte în antipatie: pe 16 mai începe cea de-a doua Conferinţă la nivel înalt de la Paris, unde Nikita Sergheevici îşi face o apariţie intempestivă şi meteorică. Discuţiile au fost anulate chiar a doua zi1.
Noiembrie 1960; John Fitzgerald Kennedy devine al 35-lea preşedinte al Statelor Unite. în privinţa sovieticilor, el primea în dar întreaga supărare a lui Hruşciov (aceasta din urmă declarase la ONU: MVă vom înmormânta de acum în două generaţii dacă nu deveniţi socialişti şi comunişti ca noi”). Pe deasupra, din pricina problemei cubaneze şi a propriilor sale erori şi slăbiciuni, Kennedy ajunsese repede într-o situaţie aproape imposibilă în confruntarea cu comunismul. Nu lipsea mult pentru a fi declarat incompetent.
încă nu s-a analizat suficient tragismul posturii lui J.F.K. în anii 1961 şi 1962. Fiind primul (şi singurul) preşedinte nemason al Statelor Unite, el a fost adus la putere pentru a rezolva problema cubaneză şi pentru că politica sa de "noi frontiere" {New Frontiers) promitea o deschidere foarte utilă după "îngrădirea" lui Harry Truman. în fapt, scurta conducere a lui Kennedy a fost aproape catastrofală pentru promisiunile sale: după doi ani Cuba va fi definitiv pierdută, iar "noile frontiere" nu se ilustrează decât prin hidosul Zid al Berlinului. Nefiind nici mason, nici comunist, se poate afirma că J.F.K. nu a priceput - pur şi simplu - resorturile intime ale războiului rece. înclinaţia sa naturală este de a fi un "făcător de pace" şi cie a-i ajuta pe săraci - după modelul îndemnurilor lui Isus Christos. în loc de asta, el se vede vârât în cruda realitate a războiului fără scrupule dintre su-praputeri. Evident, realitatea respectivă îl va năuci pe JFK în anul 1961. El nu se trezise bine nici în 1962.
La 3 şi 4 iunie 1961, proaspăt acoperit cu ruşine după aventura din Golful Porcilor, Kennedy se întâlneşte în Viena cu Hruşciov. A fost o întâlnire uluitoare, prin aceea că Nikita Sergheevici şi-a permis să ameninţe cu duritate Statele Unite, care dau replici tremurânde. Pe scurt, Hruşciov îi spune omologului său că vrea să semneze un tratat separat de pace cu RDG şi să declare Berlinul de Vest oraş liber (ceea ce ar fi însemnat sfârşitul drepturilor aliaţilor în Berlin). Adaugă că, dacă SUA vor război, e treaba lor.
1 După cum am arătat în vol.2 al "Istoriei Franc-Masoneriei", Hruşciov a reacţionat astfel şi din pricina presiunilor lui Mao, care îl acuzase de "revizionism" şi se opunea vehement oricărei înţelegeri cu occidentalii (n.a.)
17
Reîntoarcerea la problema Berlinului reprezintă un model clasic al războiului rece. într-adevăr. acum nu asistăm la inovaţii conflictuale, ori la subtile lovituri de şah. Protagoniştii nu mai au timp pentru aşa ceva. Ei caută eficienţa maximă în termen cât mai rapid. Aşadar, apelează la strategii şi modele deja verificate. în cazul sovieticilor e vorba despre propaganda masivă, strategia faptului împlinit şi penetrarea prin ajutor economic şi consilieri militari. Sub acest aspect, este demn de notat că putem încadra cele două crize majore ale perioadei în două categorii distincte: a) Zidul Berlinului reprezintă ducerea la limită a strategiei faptului împlinit; b) criza rachetelor cubaneze este limita propagandei şi a penetrării economico-militare.
Ameninţările lui Hruşciov la întâlnirea din iunie 1961 au tulburat profund Occidentul - ele descriau câteva spaime foarte actuale ale NATO (în aprilie 1961, la Oslo, Alianţa Atlantică dezbătuse tocmai asemenea pericole; Hruşciov. care - aşa cum vom vedea la momentul potrivit - avea spioni pretutindeni, cunoştea bine slăbiciunile şi fricile NATO). De fapt, cu binecunoscuta măiestrie a propagandei comuniste, sovieticii ameninţau mult pentru a realiza un scop limitat (de obicei lucrul realizat pare mai puţin malefic decât ameninţările iniţiale, aşa că lumea răsufla uşurată şi accepta faptul împlinit).
în iunie 1961 ruşii şi redegiştii se hotărîseră deja să construiască Zidul. Pentru acurateţea istorică, trebuie să adăugăm că iniţiativa i-a aparţinut lui Walter Ulbricht, conducătorul RDG-ului. La 15 iunie. într-o aserţiune catalogată ulterior drept "neruşinată", Ulbricht, cu un rar cinism, declarase că "nimeni nu intenţiona să ridice nici un zid "
Fig. 1 Zidul Berlinului
18
Acţiunea a început la 13 august 1961, când se montează stâlpi dc beton şi sârmă ghimpată pe linia de demarcaţie. După cum susţin a posteriori conducătorii occidentali, operaţiunea a fost păstrată într-un secret dcsăvîrşit: toate reţelele de spionaj apusene par a fi fost ir\duse în eroare. Totuşi, în mod bizar, fuga peste graniţă (din Berlinul de Est în Berlinul dc Vest) creşte spectaculos în lunile premergătoare: se înregistrează 20.000 de transfugi în iunie. 30.000 în iulie şi aproape 1.500/zi pe parcursul primei decade a lui august. în plus, în după-amiaza zilei de 12 august 1.961, într-un discurs la Niircmbcrg. Willy Brandt afirmase: "Ştim cu toţii că aceşti compatrioţi ai noştri din Zonă (teritoriul german sub ocupaţie sovietică -n.n.) se tem că drumul lor dc scăpare ar putea fi tăiat, că ei ar putea fi abandonaţi şi închişi."	*
Aşadar, e de mirare cum au fost surprinse serviciile de spionaj, când "toată lumea" aştepta o reacţie radicală din partea RDG. Mai degrabă -zicem noi - Ulbricht a fost lăsat să-şi construiască Zidul, pentru ca "nodul gordian al Germaniei" să fie tăiat dintr-o singură lovitură. Pentru această idee pledează aproape toate faptele. Atitudinea aliaţilor occidentalTeste de o incredibilă lcntoarc în răspunsuri (linia de demarcaţie a fost blocată în-tr-o duminică, iar Comandamentul Aliat a pretins că trebuie să aştepte instrucţiuni până luni. neluând nici o iniţiativă. Au trecut 20 de ore până când aliaţii au trimis patrule de graniţă: 40 de ore până când s-a înmânat un protest oficial comandamentului sovietic; 72 dc ore până când s-a trimis un protest - de formă - la Moscova.) însuşi Adcnaucr. cancelarul RFG. tace chitic. Conform lui Willy Brandt, "un observator american din Washington nota ironic că Bonn-ul era dominat dc o frică în doi timpi: că americanii s-ar putea dovedi prea slabi - sau prea duri." Fiind la vremea respectivă primar al Berlinului Occidental, Willy Brandt susţine că a făcut încercări disperate pe lângă aliaţi dc a salva partea răsăriteană a oraşului. I s-a răspuns că nu se poate întreprinde nimic şi că trebuie păstrat şiatu-quo-ul.
î'ig. 2 Robert Kennedy înaintea Zidului Berlinului
'19
Această paralizie a NATO şi a Statelor Unite - botezată "expectativă" de către J.F.Kennedy - îi va aduce lui Hruşciov o formidabilă reuşită scenică. Zidul Berlinului este un fapt împlinit impus nu prin tergiversări ori prin negocieri, ci cu ostentaţie şi cu dispreţ. Rareori au reuşit ruşii să sfideze atât de strigător la cer democraţiile masonice; reuşita este cu atât mai gravă cu cât nu a fost condamnată de Masoneria de stânga şi va Fi acceptată de aceea de dreapta.
Construcţia efectivă a Zidului a început, pe 16 august 1961. Ea înseamnă o pedeapsă gravă pentru locuitorii Berlinului; un act rău, care a provocat intensă suferiţă şi multă moarte. îl cităm - pentru edificare - pe Willy Brandt, martor ocular al evenimentelor: "Familii despărţite stăteau plângând la bariere. Oamenii din casele de deasupra sectorului de frontieră săreau de la ferestrele aflate la etaj - până când acestea au fost zidite cu cărămizi - sau coborau pe frânghii. Combinaţii îndrăzneţe, multe organizate de studenţi, permiteau scăparea refugiaţilor prin canale, prin tunele. cu ajutorul permiselor false ori a uniformelor false, în locomotive, în vapoare flţivjale, în maşini răpite care fie treceau peste bariere, fie îşi strecurau încărcăturile clandestine dincolo. Ne-ar lua prea mult să facem o dare de seamă completă a curajului şi şireteniei, a bravurii şi a rezistenţei demonstrate pe parcursul acestor săptămâni şi luni, nu numai de partea occidentală ci şi de cetăţenii din Berlinul de Est şi din Zonă. Multe evadări aduceau a scenarii de film tragice, de aventuri şi dramatice, adesea cu o picătură de comedie voluntară sau involuntară. Zidul a fost sărit prin recurgerea la veritabile performanţe de circ, fapte ale măiestriei atletice ori artistice."
Cu vremea, tocmai acest Zid malefic va deveni "marca înregistrată" a războiului rece.
20
2.	SEMNIFICAŢIA UNEI ALEGERI
Anii ’60 ai secolului nostru trec în legendă conflictul dintre Statele Unite şi Cuba, conferindu-i statură morală lui Fidel Castro. Acest lucru se datorează unor greşeli în lanţ, aproape incredibile, comise de Administraţiile americane. Totuşi, nici măcar uriaşele erori ale adversarilor nu pot explica succesele cubaneze (ca să nu mai pomenim că înseşi respectivele greşeli au nevoie de câteva explicaţii).
Succesul lui Castro se bazează pe doi factori: sprijinul popular şi apartenenţa masonică.
în anul 1960, când Fidel îi sfidează deschis pe nord-americani, el beneficia de sprijinul a 80% din populaţia insulei sale. Ani de zile Washington-ul dusese aici o politică aproape spoliatoare, care s-a asociat corupţiei şi incompetenţei regimului lui Batista. Astfel: a) acordul reciproc privind tarifele îi împiedica pe cubanezi să-şi protejeze industria Şl să-şi diversifice agricultura; b) deşi foarte cerută, reforma agrară nu se făcea; c) principalele industrii erau sub control străin. SUA deţineau (în 1959) 30% din producţia de zahăr, controlau principalele utilităţi publice - energia electrică şi telefoanele, controlau (împreună cu englezii) rafinăriile de petrol. deţineau contracte excesiv de avantajoase în industria minieră.
Acestea reprezintă - în opinia lui Philip Bonsal, ambasadorul SUA la Havana în 1959 - principalele motive ale succesului revoluţiei cubaneze.
De fapt. chestiunea e mai simplă şi mai profundă. Mişcarea lui Fidel Castro face parte din ce-a de a treia alternativă, adică din grupul mişcărilor ivite în lumea a treia ca reacţie la hegemonia orriHontală masonică. ori la hegemonia comunistă. Hegemonia occiuentală era uraia u..; pricina tradiţiei (şi tentaţiei) ei colonizatoare, precum şi - în cazul ţărilor arabe - din pricina filosemitismului. Hegemonia comunistă era respinsă din cauza caracterului ateu. dar mult mai rar şi mult mai slab (pentru că doctrina Hruşciov a evitat metodele hegemonice; în plus, numeroşi lideri din lumea a treia sunt ei înşişi atei). După anul 1945, în chip sistematic, ţările lumii a treia îşi vor constitui propriile lor organizaţii secrete cu caracter politic. Acestea ar putea fi descrise drept paramasonice şi reprezintă sinteze de Naţionalism, Comunism şi Masonerie, în cantităţi variabile. Vom aborda într-un capitol special problema acestei a treia alternative. Deocamdată, să observăm că evoluţia lui Fidel Castro e o îmbinare clară de Naţionalism, Comunism şi Franc-Masonerie: este
21
naţionalistă prin antinordamcricanismul ei. este comunistă prin mar-xism-lcninismul declarat şi este masonică prin Marea Lojă de Cuba.
S-ar putea pune întrebarea: cum convieţuieşte naţionalismul cu internaţionalismul comunist şi masonic? După modelul evreiesc. Aidoma e-vreilor. noii lideri din lumea a treia sunt naţionalişti acasă şi mari internaţionalişti peste hotare. Gamal Abdel Nasser (despe care am vorbit în voi. 2 al lucrării de faţă) reprezintă un exemplu clasic în domeniu.
Dar să revenim la subiect. în februarie 1960 Cuba încheie un acord comercial cu URSS. în martie (teoretic, în deplin secret), Eisenhowcr autorizează un plan CIA de invazie a insulei. La 7 mai 1960 Fidel Castro stabileşte relaţii diplomatice cu URSS. Apoi evenimentele se precipită. Iată-le. în relatarea lui David Horowitz: Mîn iunie, companiile petroliere deţinute de Statele Unite în Cuba refuză să rafineze petrol brut sovietic, iar Congresul SUA îl autorizează pe preşedintele Eisenhowcr să taie cota de zahăr cubanez. Pe 7 iulie cota de zahăr - linia economică vitală a Cubei - a fost tăiată. Pe 9 iulie Hruşciov declară că va folosi rachetele pentru a opri orice inţervenţie militară a SUA în Cuba. Pe 10 iulie URSS a fost de acord să cumpere toate cele 700.000 tone de zahăr tăiate din cota Cubei.”
Acţiunea sovietică în Cuba este una din cele mai reuşite ale doctrinei Hruşciov. Pe de o parte, ruşii ridiculizează "politica îngrădirii” (proclamată de Truman), ajungând până în coastele Statelor Unite. Pe de altă parte, ei se instalează în America latină, zonă revoluţionară, "care aduce cu un vulcan activ” (comparaţia aparţine lui Hruşciov). în fine. în al treilea rând. se petrece un eveniment foarte important: pentru întâia oară din 1948 încoace Uniunea Sovietică ajută în mod deschis şi masiv un guvern masonic (al Franc-Masonerici revoluţionare.)
Astfel, ca urmare logică a doctrinei Hruşciov. comuniştii bolşevici înregistrează un pas uriaş în conştiinţa lumii: ci recâştigă cartea Masoneriei revoluţionare. De fapt. tocmai acesta este lucrul care i-a neliniştit cel mai mult pe conducătorii nord-americani.
De-a lungul timpului s-au scris multe cărţi despre Castro. despre Kenncdy şi despre crizele cubaneze. Nici un istoric însă (dupq ştiinţa noastră) nu a remarcat această bizarerie totuşi izbitoare: că în conflictul dintre Washington şi Havana masonul a fost Castro. în capitala Statelor Unite, marea ţară a Masoneriei Universale, conducea un catolic!
Latura ezoterică a crizelor cubaneze nu a început odată cu planul CIA de invazie a insulei, ci odată cu alegerile prezidenţiale din Statele Unite (din anul 1960). Atunci s-au înfruntat doi candidaţi: J.F. Kennedv şi R. Nixon. primul câştigând la diferenţă mică (100.000 de voturi). Victoria electorală a lui JFK nu poate poate fi înţeleasă în afara perspectivelor puse
22
dc revoluţia cubaneză. Forţele care conduc SUA se treziră atunci în braţe cu o gravă problemă: întreaga Americă latină părea vulnerabilă la contaminarea roşie. Henry Cabot Lodge declarase încă din 1959: "Putem câştiga războaie, dar problema este dacă putem câştiga revoluţii." El a cerut contracararea Manifestului Partidului Comunist cu Declaraţia pentru Independenţă (citeşte: contracararea comunismului cu principiile democraţiei masonice). Şi, deodată, vine acel Fidel Castro care, cu toate că e mason, se întoarce la marxism-leninism. Din punct dc vedere ideologic şi propagandistic, încurcătura era vizibilă.
La alegerile prezidenţiale din 1960, Masoneria nord-americană a avut de ales între două variante: a) varianta republicană: Richard Nixon, mason, adoptă o poziţie dură faţă de Fidel Castro. Probabil că el l-ar fi măturat pe liderul cubanez fără să clipească: tocmai Nixon a fost primul care (în aprilie 1959) a propus invazia insulei: b) varianta democrată: John Fitzgerald Kennedy era catolic, ca majoritatea latino-americanilor. El făcuse din America latină o prioritate a strategiei sale politice. încă din 1958 şi-a anunţat intenţia de a porni un vast program pentru salvarea economică şi socială a zonei. în 1960 el va numi acest program "Alianţa pentru Progres" (despre ea vom vorbi aparte).. JFK n-a agreat politica de forţă în privinţa latino-americanilor. Ideile lui sunt mai degrabă mesianice: "Haideţi să deşteptăm încă o dată revoluţia noastră americană până când ea va conduce luptele popoarelor pretutindeni.* nu cu un imperialism al forţei şi fricii - ci cu domnia curajului şi a libertăţii şi a speranţei în viitorul omenirii."
în contextul epocii (paradoxal) apartenenţa nemasonică l-a ajutat pe Kennedy. Căci franc-masonilor nord-americani nu le convenea să îl atace direct pe fratele eretic din Havana. Astfel, JFK devenise o alternativă atrăgătoare din mai toate punctele de vedere: avea un program constructiv pentru America latină: era sprijinit de clerul catolic (puternic în acea zonă): în eventualitatea unui conflict cu Fidel Casto. Masoneria ar fi putut acţiona păstrându-şi mâinile curate. Iată argumentele ce înclină balanţa voturilor în favoarea lui Jonh Fitzgerald Kennedy.
Astăzi se poate presupune că Jragicul preşedinte american nu a ştiut în ce se bagă. Mandatul său e presărat cu greşeli stupefiante, care dovedesc tocmai nesiguranţă, neştiinţă şi nehotărîre. în pofida succesului de public şi a strălucirii exterioare.
23
3. PRIMA CRIZĂ CUBANEZĂ
La 14 ianuarie 1961 Statele Unite îşi "restrâng" relaţiile diplomatice cu Cuba, adică (practic vorbind) le întrerup. între timp, în tabere din Guatemala şi Florida, experţi militari antrenau de zor Brigada Cubaneza, o formaţie de circa 800 anticastrişti care şi-a sporit permanent efectivul, adunând (în final) 1400-1500 membri.
Brigada Cubaneză era coordonată dc Consiliul Revoluţionar, cu sediul la Miami. Şeful acestui Consiliu a fost numit Miro Cardona, fost prim-ministru al lui Fidel Caştro. începând cu anul 1961, Brigada, care este o forţă şoc pregătită de CIA pentru invazie, îşi epurează rândurile, păstrându-i numai pe anticastriştii de dreapta. Iată relatarea lui Tad Szulc şi Karl Meyer: "Pe 18 ianuarie (1961 - n.n.), trupele rebele din taberele guatemaleze au fost convocate de agenţii CIA de serviciu şi informate că noua conducere militară a armatei anti-Castro fusese dată pe mâna ofiţerilor care se bucurau de încrederea specială a Statelor Unite. Aceşti ofiţeri ... erau căpitanul Aritme, căpitanul Jose P.San Român şi căpitanul Miguel Villafana... San Român era un fost ofiţer din regiunea Batista Maestra ... Villafana ... era de dreapta ... Altor ofiţeri consideraţi de dreapta, inclusiv Batistianos (adepţi ai lui Batista - n.n.), li s-a dat comanda unor numeroase unităţi..."
Decizia a generat resentimente în rândul anticastriştilor: 200„de soldaţi protestează la auzul ştirii şi sunt arestaţi. Se pare că CIA dorea să izoleze MRP, aripa stângă a Consiliului Revoluţionar, condusă de Manuel Ray. Acest MRP a fost, într-adevăr, un organism cam dubios: se infiltrase în Cuba, dar era - în acelaşi timp - puternic infiltrat de agenţii lui Fidel. Prin asemenea filieră. Havana e permanent la curent cu planurile de invazie. în final. CIA decide să-l scoată pe Manuel Ray complet din acţiune: nici măcar nu i se comunică data debarcării pe insulă. Astfel soarta (sau, poate. CIA) va salva MRP-ul de la distrugere; căci luptătorii care au debarcat sunt fie ucişi, fie luaţi prizonieri. Vom regăsi - doi ani mai tîrziu -MRP-ul implicat în episodul asasinării lui Kennedy
Pe 22 martie 1961 Consiliul Revoluţionar anunţă un program de restauraţie pentru Cuba. îşi mută sediul la hotelul Lexington din New York, pentru a evita scurgerea de informaţii. Dar informaţiile se scurg de peste tot. Kennedy însuşi a fost acuzat că a divulgat planul de invazie în timpul campaniei electorale. în 1961, în toiul pregătirilor secrete. Tad Szulc obţine în Miami o relatare destul de precisă a planului, pe care o
24
trimite la New York Times. Cu puţin timp înainte, CIA abia reuşise să împiedice publicarea unui articol devastator prin exactitatea detaliilor în revista The New Republic (cineva - care semna cu pseudonim - a descris tot ce se întîmpla cu Brigada Cubaneză). Şi aşa mai departe. Rareori am văzut o operaţie a serviciilor secrete mai deconspirată. Scurgerile de informaţii (care se ţin lanţ) s-au datorat solidarităţii masonice: numeroşi franc-masoni de stânga, americani şi cubanezi, vor să-l apere pe Fidel Castro.
Iar trădarea nu s-a oprit aici. întreaga debarcare în Golful Porcilor -catalogată drept "cea mai mare greşeală a lui Kennedy" - este un uriaş poem al trădării, de la un cap la altul.
Am subliniat de mai multe ori că, pe parcursul crizelor majore ale perioadei, J.F. Kennedy pare dezorientat şi prost sfătuit sau prost inspirat, în ceea ce priveşte debarcarea în Cuba, dezorientarea lui rămâne patologică. Pe 12 aprilie 1961, crezând că a găsit o soluţie onorabilă amestecului nord-american, el declară: "Chestiunea cubaneză nu se pune între Statele Unite şi Cuba, ci între cubanezi înşişi. Eu am intenţia de a veghea la respectarea acestui principiu şi. după cunoştinţa mea, acest punct de vedere al Administraţiei noastre este înţeles şi împărtăşit de exilaţii anticastrişti din Cuba."
Neamestecul direct al SUA - nefasta idee a lui Kennedy - a fost respectat doar atunci când s-a dovedit fatal cubanezilor anticastrişti. Almin-teri. nord-amcricanii s-au amestecat suficient pentru a-i duce la masacru.
Să vedem faptele. Programată la început pentru 5 aprilie, decalată pe 10. invazia a avut loc 17 aprilie 1961. Primii scafandrii ce ating ţărmul Cubei în Golful Porcilor sînt nord-americani (!). Aceştia fac ce fac şi dau peste o patrulă a lui Castro cu care se schimbă îndârjit focuri. Astfel, factorul surpriză este total anihilat. Invazia trebuia sprijinită cu bombardamente aeriene ale avioanelor B26 de la bazele din Nicaragua, escortate de avioanele de vânătoare ale portavionului Essex. Portavionul şi Nicaragua se aflau în fuse orare diferite: nimeni nu remarcă amănuntul, aşa că B26 sosesc deasupra plajei cu o oră mai devreme (!). Fără escortă, ele nu reuşesc să bombardeze nimic; mai mult: apărarea antiaeriană cubaneză doboară 4 aparate. în fine. Fidel Castro avea vreo 4 avioane de vânătoare cu reacţie, pe care experţii CIA le uitaseră (!). Acestea fac ravagii printre invadatori. Disperat. Consiliul Revoluţionar îi cere lui Kennedy să autorizeze intervenţia masivă a aviaţiei SUA. Aceasta ar fi schimbat soarta bătăliei. Dar Kennedy susţine că nu se amestecă (!) şi aviaţia SUA nu intervine. Astfel, trupele lui Fidel Castro îi zdrobesc pe atacatori, luînd 1200 de prizonieri, în anul 1962 prizonierii vor fi schimbaţi pe mâncare şi medicamente în valoare de 50 milioane dolari.
25
Cât priveşte Consiliul Revoluţionar anticastrist, JFK l-a convocat la Casa Albă unde. pfintre multe cuvinte goale şi lozinci democratice, a strecurat şi o palidă urmă a adevărului: "Lupta contra comunismului se derulează pe numeroase responsabilităţi. Statele Unite trebuie să ţină cont de echilibrul afacerilor în ansamblul lumii..."
"Echilibrul afacerilor" trebuie tradus prin refuzul cert al Masoneriei revoluţionare de stânga socialiste.şi social-democrate de a-1 zdrobi pe Fidel Castro. Practic, tocmai acest refuz îl scapă pe liderul de la Havana. Invazia din Golful Porcilor n-a fost decât o acţiune de exterminare a celor mai violenţi anticastrişti - oameni înclinaţi către război şi terorism, pe care Statele Unite nu doreau să-i păstreze. în felul ăsta francmasonii rezolvă cu succes dificila problemă a atitudinii faţă de Castro: se autorizase o intervenţie penibilă, sortită eşecului (menajând, astfel, susceptibilităţile lojilor de stânga şi eliminând fizic numeroase elemente turbulente din tabăra anti-Castro, care aveau un mare potenţial de periculozitate). Pe deasupra, totul fusese supervizat de un nemason: preşedintele Kennedy - care a şi primit blamul pentru rezultatul acţiunii. E adevărat că, în cazul unui succes, franc-masonii din SUA ar fi profitat, fără îndoială, de situaţie. Dar şansele de succes erau atât de mici! Pe măsura uluirii senatorului republican Homer Capehart care, după ce a analizat invazia, i-a întrebat pe ofiţerii CIA şi ai Pentagonului: "Dumneavoastră, domnilor, vreţi să ne spuneţi acum că înalţii noştri comandaţi militari care au luptat în primul şi în al doilea război mondial ... au aprobat asta, o chestie care mi se pare mai degrabă o operaţiune a copiilor cercetaşi ?ul.
în vâltoarea momentului nimeni nu observă un amănunt: marele învingător al jocului este Nichita Serghccvici Hruşciov. Sprijinind cu des-* tulă eficienţă regimul de la Havana, acesta câştigă tot ceea ce îşi dorise: simpatia Masoneriei revoluţionare, simpatia lumii a treia şi un spion otrăvit în coasta "imperialiştilor nord-americani." 1
1 Larry Norstad observă şi el, cu uimire: "Este cea mai gravă înfrângere de la războiul din 18121ncoace." (n.n.)
26
4. A DOUA CRIZĂ CUBANEZĂ
La 25 februarie 1963 celebrul ziarist american Cyrus L. Sulzberger scria în New York Times. MCu câteva săptămâni înainte de confruntarea cubaneză, Washington-ul concluzionase că ofensiva lui Hruşciov, începută în 1957, se epuiza. Aşadar, se decisese pentru o confruntare făţişă cu Rusia într-un loc şi într-un moment la propria alegere. Hruşciov, cu jocul rachetelor sale din Caraibe, părea, îmnod surprinzător, să dorească şi el un test. A ales un moment, octombrie, care se pare că ne-a convenit. Istoria va judeca: cine a câştigat în Cuba." într-adevăr. este momentul ca Istoria să judece.
Cea de-a doua criză cubaneză este cunoscută sub denumirea de "criza rachetelor" şi este considerată, îndeobşte, drept momentul cel mai grav al Războiului Rece. Se precizează, invariabil, că atunci SUA şi URSS s-au aflat la o câtime de pas de declanşarea celui dc-al treilea război anondial. Walter LaFeber. un mare istoric al contemporaneităţii, afirmă: "Puţini mari analişti de presă au observat că o eroare a politicii SUA i-a permis lui Castro să supravieţuiască şi să" se întoarcă spre sovietici pentru ajutor, în ciuda, sau din pricina politicii lui Kennedy. liderul cubanez adusese supra-putcrile pe pragul distrugerii reciproce." După cum am amintit deja. criza rachetelor e o dezvoltare logică a războiului rece de tip clasic. Iată premisele ei:
- în urma strălucitului succes al doctrinei Hruşciov, URSS descoperă - pe tot parcursul anului 1961 - beţia de a fi centrul mondial al puterii. Ruşii, care au (practic) o serie neîntreruptă de succese, se simt atât de tari încât îi umilesc în mod public pe americani, fac scandal la ONU şi îi condamnă făţiş pe chinezi. In asemenea circumstanţe îndrăzneala lui Hruşciov creşte vertiginos şi el se decide să atace inamicul chiar în propria-i casă,
- de partea lui. Kennedy a scrâşnit foarte tare din dinţi. După pierderea Cubei, el a vrut să lanseze "Doctrina Kennedy": nu se va mai permite o nouă Cubă în America latină (l-a oprit însă William Bowdler - expertul în problema Americilor - care s-a temut de impactul propagandistic negativ al doctrinei). Pe tot parcursul anilor 1961 şi 1962 Statele Unite fac mari eforturi pentru ameliorarea imaginii publice. Vom discuta acele eforturi, rând pe rând. la momentul potrivit, deoarece aproape toate au urmări considerabile şi nebănuite. Acum iată doar două exemple: a) în 1962 SUA reuşesc să trimită un om în spaţiu, pe franc-masonul John Glenn. Astfel, nord-americanii au exorcizat obsesia avansului sovietic în cucerirea
27
spaţiului cosmic. După calculele noastre, John Glenn este cel mai popular cetăţean american al anului 1962; întoarcerea lui a declanşat colosale demonstraţii de simpatie; b) pe tărâmul propriu-zis al propagandei, Agenţia de Informaţii a Statelor Unite (USIA) duce o activitate prodigioasă în 1962: publică 72 de reviste şi 20 de ziare, produce zeci de filme şi show-uri TV, conduce 176 de biblioteci (centre culturale americane) în 80 de ţări, conduce Vocea Americii (post internaţional de radio cu programe în 37 de limbi: de la arabă la urdu).
în lumina acestor serii de evenimente, este limpede că SUA doreau puternic reabilitarea, iar URSS se credea de neînfrânt. Premisele confruntării sunt bine conturate; întâmplarea (care rareori e întâmplătoare) face ca scena conflictului să fie aceeaşi Cubă a lui Fidel Castro.
Acum trebuie să remarcăm că pe parcursul războiului rece ruşii şi americanii au evitat (pe cât posibil) să se înfrunte în mod direct. Stalin i-a evitat pe americani din frică (el avea o spaimă organică faţă de puterea Statelor Unite); pînă în 1960 Hruşciov îi evită din calcul, dar şi din simpatie. De partea lor, americanii se temeau în chip patologic de pericolul unui nou război mondial şi n-au intuit slăbiciunea Uniunii Sovietice.
Ei bine, în anul 1961, după ruşinoasa înfrîngere a anticastriştilor la Golful Porcilor, N.S. Hruşciov rupe tradiţia şi provoacă fără ezitare stări conflictuale în zonele de contact direct ruso-american (de pildă: Zidul Berlinului). S-ar putea crede că succesul îi luase minţile lui Nikita Ser-gheevici - dar nu e adevărat. în fapt, Hruşciov cîştigase cartea Masoneriei revoluţionare, el reuşise din nou să scindeze Franc-Masoneria Universală. Prin anul 1961 Moscova a devenit un partener mai credibil pentru masonii revoluţionari (socialişti şi stângişti) decât Washington-dl. Astfel, din punct de vedere al propagandei, Hruşciov era numărul unu în lume. Şi intenţiona să menţină iniţiativa.
Toată criza rachetelor nu este, în realitate, decât un "război" dus în numele propagandei. Lucrul a fost mărturisit chiar de principalii actanţi. Astfel, la 17 decembrie 1962, Kennedy explică: "... (ruşii) intenţionau să comunice lumii în noiembrie că au aceste rachete atât de aproape de Statele Unite. Nu că ar fi intenţionat să le detoneze, pentru că în eventualitatea unui atac nuclear ei aveau propiile lor rachete în Uniunea Sovietică. Dar faptul ar fi schimbat din punct de vedere politic balanţa puterii, era ceva grăitor - iar aparenţele grăitoare contribuie la modelarea realităţii".
Mărul discordiei sunt 42 de rachete sovietice care urmau să fie montate în Cuba. Iată derularea evenimentelor: la sfârşitul lunii august 1962 URSS anunţă semnarea pactului de asistenţă reciprocă cu liderul de la Havana. Pe data de 9 octombrie 1962 J.F. Kennedy ordonă avioanelor U2 să
28
execute zboruri de recunoaştere deasupra Cubei. Pe 15 octombrie îi parvin dovezile implatării de rachete sovietice. Pe 16, preşedintele SUA convoacă o şedinţă a Comitetului Executiv al Consiliului de Securitate Naţională, unde s-a hotărât îndepărtarea cu orice preţ a bazelor ruseşti. A doua zi Kennedy îl primeşte pe Gromîko, ministrul sovietic al afacerilor externe. Au'discutat despre Berlin şi depre intenţia URSS de a semna un tratat separat de pace cu RDG. (Există dovezi că, la început, americanii crezuseră că ruşii montează baze ofensive in Cuba pentru a le abate atenţia de la Berlin. Totuşi, pe 17 octombrie ipoteza era deja eliminată). Gromîko susţine - în treacăt - că ajutorul pentru Cuba este doar o contribuţie la capacitatea de apărare a ţării şi la dezvoltarea paşnică a economiei (!!). Kennedy nu comentează. Nici unul dintre interlocutori nu şi-a dezvăluit atu-urile. în fine, pe 22 octombrie 1962 John Fitzgerald Kennedy ţine un discurs pe Canalul Forţelor Americane, anunţând că se montează baze de rachete ofensive în Cuba. El proclamă instituirea blocadei şi declară: ”... această instalare secretă, rapidă şi extraordinară a rachetelor comuniste într-o zonă bine cunoscută ca având o relaţie istorică şi specială cu Statele Unite şi cu naţiunile din emisfera vestică - încălcând asigurările sovietice şi sfidând politica americană şi cea emisferică, acestă decizie bruscă şi clandestină de a amplasa arme strategice pentru prima oară în afara teritoriului sovietic este o provocare deliberată şi o modificare nejustificabilă a status quo-lui care nu poate fi acceptată de această ţară, dacă dorim ca angajamentele noastre şi curajul nostru să mai fie vreodată credibile, atât pentru prieteni, cât şi pentru duşmani."
Aşa cum am amintit, confruntarea avea ţeluri propagandistice - prin urmare, Hruşciov nu vrea să cedeze. Un convoi de vase sovietice se îndreaptă către Cuba, ameninţând să violeze blocada (şi să provoace, astfel, un război). Fiecare oră care trece agravează situaţia; se poate afirma că omenirea îşi ţine sufletul de spaimă. Atât Hruşciov cât şi Kennedy încep să se înfricoşeze de perspective. Ei stabilesc un canal de negocieri epistolare la intervenţia lui U Thant, Secretar general al ONU. Hruşciov a redactat trei scrisori, încercând să obţină un cât mai mare câştig propagandistic (la un moment dat, pe 27 octombrie, el cerea eliminarea bazei SUA de rachete din Turcia în schimbul renunţării la rachetele cubaneze). în fine, pe 28 octombrie 1962, la a treia scrisoare, N.S. Hruşciov anunţă retragerea rachetelor, în schimbul promisiunii că Statele Unite nu-1 vor ataca niciodată pe Fidel CaStro. Promisiunea funcţionează şi astăzi.
Majoritatea istoricilor (de toate nuanţele ideologice) au rămas per-plecşi în faţa acestui angajament al Statelor Unite. Iată, de pildă, ce scrie David Horowitz, care e prosovietic: "... preţul pe care SUA l-a plătit pentru
29
ca sovieticii să-şi retragă rachetele, adică o înţelegere de a nu invada Cuba, a fost cu certitudine una din laturile cele mai stranii ale întregii afaceri.”
Aici nu e nimic straniu. De fapt, cum am văzut anterior, din cauza apartenenţei lui masonice. Statele Unite au ezitat mereu să-l atace în văzul lumii pe Fidel Castro. Acordul cu Uniunea Sovietică nu face decât să oficializeze această ezitare şi să o transforme în normă.
Totuşi, există ceva ciudat: părerea aproape unanimă că americanii au câştigat victoria în criza rachetelor. Se vorbeşte despre "o victorie de prestigiu”, despre reabilitarea spectaculoasa a lui J.F. Kennedy. Nu numai occidentalii, ci chiar sovieticii împărtăşesc atari opinii. Iată curiozitatea războaielor de propagandă: ele pot denatura complet realitatea. Adevăratul învingător a fost Hruşciov care. ameninţând cu instalarea unor rachete, obţine imunitate pe viaţă pentru Fidel Castro.1
Ulterior, răul pe care-1 va face Castro lumii libere depăşeşte prezenţa celor 42 de rachete sovietice (care nici măcar nu afectau prea mult balanţamucleară). Singurul câştig real al americanilor este faptul că au curajul die a se opune în mod consecvent unei acţiuni ostile sovietice. Au făcut aceasta din cauză că toţi liderii lor importanţi (masoni şi nemâsoni) înţeleseseră că nu se mai putea da înapoi.
Dar efectul major al crizei rachetelor rămâne altul. După cum am mai precizat, atât Kennedy. cât şi Hruşciov au fost foarte aproape de decizia finală: declanşarea celui de-al treilea război mondial. Amândoi privesc în prăpastie - iar ceea ce au văzut acolo i-a înfricoşat. în cuvintele lui Ro-bert Aron, ei "decid să nu mai alerge decât împreună." în jumătate de an, SUA şi URSS se vor apropia fascinant, gata-gata să încheie războiul rece. Iată lucrul care îl costă viaţa pe Kennedy şi postul pe Hruşciov. Căci puterile oculte ale lumii hotărâseră almintcri. Ce anume, vom vedea în curând.
1 Adlai Stevenson este, poate, singurul care a avut intuiţia adevărului. El era convins că Hruşciov a trimis rachetele în Cuba pentru a negocia, pornind de pe o poziţie de forţă, retragerea acestor rachete (n.n.)
30
5.	TIRANIA CELOR SLABI
^ n anul 1984 Walter LaFeber scria: "Primul război rece din 1945 până I la jumătatea anilor *50 s-a desfăşurat într-o lume tip «două tabere» - a comunismului şi capitalismului, unde sovieticii (precum în Cehoslovacia) şi Statele Unite (precum în Guatemala) menţinuseră cu forţa ordinea în taberele lor. Totuşi, această lume simplă, bipolară a început să se transforme în 1956 şi 1957, odată cu revoltele antiruseşti din Polonia şi Ungaria; odată cu fisura crescândă dintre sovietici şi chinezi (cunoscuţi până atunci în presa SUA drept «blocul comunist»); cu crearea Pieţii Comune europene şi cu o nouă industrie japoneză care ameninţă supremaţia economică a SUA; cu lansarea capsulei spaţiale sovietice (Sputnik) ce a ameninţat hegemonia ştiinţifică şi militară a SUA; şi cu naţionalismul care exploda în zone noi ale globului, precum America latină, Africa şi Asia de sud-est. Eisenhower şi-a început al doilea mandat într-o lume postbelică şi l-a terminat patru ani mai târziu într-o altă lume. Un «nou război rece», mult discutat la începutul anilor ’80, nu a început între 1979 şi 1980, odată cu invazia sovietică în Afganistan şi cu criza din zona Golfului Persic. O asemenea perspectivă este anistorică. Războiul rece şi-a avut prima şi cea-mai importantă turnantă între anii 1959-1962."
începutul anilor '60 este de o complexitate tulburătoare.
Nu numai războiul rece face o importantă turnantă acum; întreaga lume se zguduie din ţâţâni. Pe plan planetar se intensifică lupta pentru decolonizare, se creează mişcarea de nealiniere, statele clientelare şi "sateliţii" cer tot mai multe avantaje. Pe plan local se constată un reviriment major al luptei de emancipare a minorităţilor rasiale, etnice ori religioase. Aceasta este "tirania celor slabi", cum a numit-o John Foster Dulles.
în ianuarie 1961 Hruşciov anunţă că revoluţiile din lumea a treia vor fi valul viitorului. Americanii îi dau dreptate: Dean Rusk, secretar de Stat, era convins că lumea a treia "se îndreptă cu paşi grăbiţi către pregătirea revoluţiei naţionaliste" şi că - pentru a controla şi contracara fenomenul - cererile lumii a treia trebuiau rezolvate "într-o perioadă specială de câţiva ani."
Dar asta nu e totul. în acelaşi interval se organizează mişcarea de emancipare a negrilor nord-americani, se pun temeliile Noii Stângi, începe mişcarea pacifistă şi se nasc grupările de tineri rebeli care vor face carieră în protestele de la 1968 şi în cele contra războiului din Vietnam.
31
Din punct de vedere filosofic, efervescenţa mondială a primilor ani ’60 vine de la oboseala minorităţilor şi a oprimaţilor faţă de nedreapta disciplină a puterilor dominatoare. Sferele de influenţă ale războiului rece presupun un tip de dominare, (neo)colonialismul înseamnă alt tip de dominare, segregarea rasială şi ideologică este o formă de dominare, până şi conflictul între generaţii implică dominarea. Aşadar toţi cei frustraţi, de la şefi de state până la negrul din Harlem, încep să se opună dominării. Se cere insistent înlocuirea hegemoniei de orice natură cu principiile participării, cooperării şi coexistenţei. Revolta internaţională a celor slabi are un succes mare în lumea liberă şi în lumea colonială, în parte datorită doctrinei Hruşciov (care a încurajat activ decolonizarea), în parte datorită eforturilor lui Mao şi Castro (ai căror oameni penetreză mediile rebele orientându-le către violenţă şi intransigenţă), în parte datorită Franc-Ma-soneriei (care a şcolarizat majoritatea liderilor rebeli în Drepturile Omului şi în spiritul luptei pentru libertate şi egalitate).
Din punct de vedere moral, se "poate vorbi - în aceasţă perioadă -despre un eşec al strategiilor tradiţionale proprii războiului rece. Crizele paroxistice ale confruntării supraputerilor (Zidul şi Cuba) demonstreză clar că războiul rece instituţionalizat de bolşevici şi de masonii de dreapta funcţiona malefic. Aşadar, ambele supraputeri îşi pierd creditul moral. Procesul de discreditare are câteva aspecte interesante: el a început în sferele de influenţă proprii fiecărei supraputeri şi acum este dramatic în cazul Statelor Unite (în vreme ce doctrina Hruşciov reface o parte din prestigiul Uniunii Sovietice, americanii pierd foarte repede teren în lumea a treia, dar şi în Europa).
Pe temelia vidului de autoritate morală şi a stării de rebeliune faţă de orice fel de dominare s-a scris istoria vie a anilor 1959-1964. Dar această istorie corespunde unei profunde mutaţii la nivel ezoteric: apariţia celei de-a treia alternative.
Iniţiaţii ştiu că a treia alternativă (sau: a treia cale) nu a fost încă găsită. Un efort extraordinar l-a dezvoltat New Age-ul, care este chiar mişcarea de căutare a celei de â treia căi: dar fără efect durabil. A treia alternativă înseamnă un alt drum, în afara democraţiei masonice şi a totalitarismului comunist ori naţionalist. Procesul căutării ei reîncepe imediat după 1945 şi devine pentru prima dată frapant în jurul anului 1960. El s-a dasfaşurat la început în mod spontan, ca rezultat al luptei de decolonizare, al războiului rece, şi al conflictului arabo-israelian. Primii săi eroi postbelici au fost - probabil - Gamal Abdel Nasser şi Ho Chi Minh. Apoi procesul s-a transformat într-un program sistematic (cu tradiţii şi strategii, cu organizaţii internaţionale, cu documente oficiale) eşuând în
32
mod aproape catastrofal şi fosilizându-se. Vom discuta totul la momentul potrivit.
Deocamdată să rămânem la anii ’60, când "a treia cale” era în mintea liderilor rebeli din lumea a treia. Pe plan csoteric, această "a treia cale", sc exprimă prin crearea unor societăţi secrete paramasonice, cu scopul de a suplini şi a înlocui Franc-Masoneria în general atari societăţi secrete încercau să adune laolaltă principiile Masoneriei, ale Comunismului şi ale Naţionalismului. Au existat cazuri (în special în America latină) când comunismul era interzis, iar societatea secretă pare doar o combinaţie masono-naţionalistă. După cum, în lagărul comunist, s-au dezvoltat grupări oculte (nemasonice) naţionalist-comuniste. Dar acestea sunt plante artificiale, crescute în serele războiului rece. Creaţiile viguroase ale celei de-a treia alternative (societăţi de tipul "Ofiţerilor liberi" a lui Nasser) sunt spectaculoase sinteze de Franc-Masonerie, Comunism şi Naţionalism:
Oficial, ele nu au nici o legătură cu obedienţele masonice regulate. Unele au practicat chiar persecutarea "franc-masonilor standard". Dar rădăcinile ascunse se întrepătrund; şi nu vom înţelege nimic din istoria lumii, ori din istoria Franc-Masoneriei dacă le trecem cu vederea.
Alianţa pentru progres. Impunerea celei de-a treia alternative nu s-a defaşurat lin aproape niciunde. Ea este. de fapt. o istorie de revoluţii, lovituri de stat. războaie şi terorism. Dintre forţele oculte ale lumii, se pare că Franc-Masoneriei i-a venit cel mai greu să se împace cu ereticii fraţi ai lumii a treia. De aceea mai ales masonii încearcă să contracareze (din timp) pericolul potenţial. Astfel, pentru America latină. Statele Unite i-mţiază un vast program social-economic: "Alianţa pentru progres".
"Alianţa" a fost ideca lui J.F. Kennedy, un catolic. însă din toate punctele de vedere ea se înfăţişează drept un program masonic. Ceea ce nu trebuie să ne mire. căci preşedintele SUA a dat doar ideca. Transpunerea în practică va fi opera şi efortul Masoneriei.
în elaborarea "Alianţei". JFK porneşte de la două îndemnuri oarecum neaşteptate şi contradictorii: "Hai să mai transformăm o dată emisfera într-un vast creuzet al ideilor şi eforturilor revoluţionare" şi "Cererile pentru revoluţie urmau să fie întâmpinate cu evoluţie." îndemnurile se concretizează astfel; a) evoluţia urma să vină printr-o investiţie de 100 miliarde dolari, pe interval de zece ani. Această investiţie trebuia asociată cu reforme fiscale, agrare şi socio-economice, pentru a deveni eficientă. Kennedy aştepta o creştere anuală de 5,5% a GNP în emisfera sudică laţi-no-americană. Lâ sfârşitul intervalului de zece ani, obiectivul fusese, practic, îndeplinit, b) "eforturile revoluţionare" se traduc printr-o neobişnuită
33
întoarcere a lui JFK către forţele democrate (masonii) de stânga. El a decis că "Alianţa" se va baza pe aceştia (astfel, fiind cooptaţi de programul nord-amcrican. masonii de stânga nu mai puteau fi momiţi de comunişti.)
Anunţată în 1960, "Alianţa pentru progres" va intra oficial în vigoare la Punta del Este (Uruguay), în luna august 1961. Foarte repede se dovedeşte că programul are două scopuri îmbinate: activitatea antirevoluţionară şi activitatea de dezvoltare. Ambele scopuri sunt săbii cu două tăişuri, care ucid sistemul.
în domeniul activităţilor antirevoluţionare. "Alianţa" lansează un program militar pentru constituirea forţei latino-americane contrainsu-recţionalc. Scrie Walter LaFeber: "Prin 1963 un program militar intensiv era în plină desfăşurare. S-a dezvoltat până într-atât încât problemele securităţii au dominat problemele dezvoltării economic în cadrul Alianţei". Centrul principal de antrenament al ofiţerilor latino-americani era Southern Command's School of the Americas (Şcoala pentru Americi din Centrul de Comandă Sudică), amplasată în zona Canalului Panama. Aici. militarii şi poliţiştii latino-americani primesc o instrucţie multiplă, inclusiv masonică. Statele Unite fac totul pentru a ţine legături strânse cu aceşti noi oameni ai războiului, pregătiţi să contracareze comunismul (şi naţionalismul). în anul 1963 se înfiinţează CONDECA (Consiliul de Apărare al A-mcricii Centrale), organism de coordonare sub patronaj nord-american. Permanent, se lansează "programe de acţiune civică", vizând implicarea militarilor în proiecte economice şi sociale (astfel această forţă de şoc masonică trebuia să se implice în lupta pentru progres socio-ecoriomic, îmbinând activitatea contrarevoluţionară cu activitatea de dezvoltare).
în practică, militarii s-au implicat din belşug, dar cu totul altfel decât ar fi vrut Statele Unite: în perioada 1961-1966 ei dau nouă lovituri de stat. Numai în anul 1963 au răsturnat guvernele Guatcmalei şi Hondurasului Este epoca juntclor masono-naţionalistc. care întruchipează izbitor eşecul "Alianţei pentru progres". Scrie Walter LaFeber: "Kcnnedy. un entuziast al politicii de contrarevoluţie, nu ştia ce să facă. Dacă nipca relaţiile cu noile guverne, întrerupea programele Alianţei şi îşi înstrăina liderii militari pro-SUA. ... Pe de altă parte, dacă el continua relaţiile diplomatice cu noile regimuri. Statele Unite s-ar fi trezit legate de guvernele militare ncalesc prin vot. o legătură pe care milioanele de dolari în ajutor militar o întăreau."
Cât priveşte politica de dezvoltare, rezultatele nu sunt mai fericite. La vremea respectivă, senatorul Albcrt Gore exprima temeri foarte reale: "Nu sunt sigur dacă nu cumva mărim prăpastia dintre cei puţini foarte bogaţi şi marca masă a majorităţii care. conform domnului Allen Dulles,
34
alcătuieşte sprijinul principal al lui Castro în Cuba". (Cuba devenise un fel de obsesie a oratoriei americane.) Ajutoarele şi investiţiile Statelor Unite î-au îmbogăţit doar pe bogaţi. în plus, Agenţia pentru Dezvoltare Internaţională (AID, organism care patrona Alianţa) protejează mai degrabă interesele marilor corporaţii, decât pe cele ale Americii centrale.
Asfel încât analiza CIA pentru anul 1964 sună destul de sumbru: "în America latină riscurile guvernării par să crească, în loc să scadă. Principalul motiv este creşterea sistematică a presiunilor grupurilor organizate şi ale populaţiei pentru modificări radicale şi vizibile ale structurilor socio-economice inechitabile şi pentru sporirea nivelului de trai. Mai mult încă. solicitările politice şi populare pentru obţinerea unor rezultate foarte rapide sunt iraţionale sau nerealiste. Partidele politice şi candidaţii care câştigă puterea pe căi ilegale au încurajat aspiraţii populare imposibil de atins, chiar dacă li s-ar oferi resurse nelimitate pe perioade foarte mari. în parte datorită tradiţiei paternaliste a Americii latine, publicul dă vina pe guv erne pentru cele mai multe rele şi eşecuri, în vreme ce atât guvernele, cât şi populaţia caută în afara ţării diverşi ţapi ispăşitori."
Acestea sunt binecunoscutele chinuri ale tranziţiei către economia de piaţă. Progresul adus de "Alianţa pentru progres" nu a fost deloc pe gustul latino-amcricanilor; în loc să scadă, tentaţia comunistă şi naţionalistă creşte. Urmaşul lui J.F. Kennedy. Lyndon Johnson, precum şi Thomas Mann. noul director al Alianţei, renunţă la idealul fundamental al democratizării Americii latine. Renunţă, adică, la colaborarea cu Masoneria de stânga. Ei vor promova cu orice chip doar anticomunismul; şi nu ezită să recurgă la forţă, ca în 1965, în Republica Dominicană.
în aceste condiţii, rezultatul "Alianţei pentru progres" este total opus ţelurilor iniţiale. în loc să prevină apariţia celei de-a treia căi (revoluţiile masono-comunisto-naţionaliste), ea devine una din cauze. Scrie iarăşi bine Walter LaFeber. "La vremea când Kennedy a fost asasinat. în noiembrie 1963. Alianţa nu făcuse altceva decât să încălzească vulcanul în mod ironic, ea a devenit treapta de bază. poate chiar esenţială. în dnimul Americii centrale către revoluţiile anilor 70 şi ’80."
Nimeni. însă, nu a vorbit mai exact, mai profetic chiar, despre inevitabilitatea celei de-a treia căi decât Robert F. Kennedy: "Aceşti oameni nu vor accepta acest fel de existenţă în generaţia viitoare. Noi nu am accepta, nici ei nu vor accepta. Vor fi schimbări. Deci vine o revoluţie - o revoluţie care va fi paşnică dacă vom fi destul de înţelepţi; plină de succes dacă avem destul noroc - dar o revoluţie care o să vină fie că vrem. fie că nu vrem. Putem să-i influenţăm caracterul, nu putem să-i influenţăm inevitabilitatea."
Esîc extraordinar pentru noi să constatăm cum ncmasonii se exprimă acum mai limpede şi mai autentic asupra istoriei lumii decât fraţii oculţi Dar şi aceasta are un tâlc. Vom înţelege care, în curând.
Războiul Algeriei. La 8 mai 1945, musulmanii care participau la o sărbătoare în Setif intră în conflict violent cu poliţia şi armata franceză, declanşând insurecţia Luptele durează cinci zile şi sunt destul de sângeroase: se vorbeşte despre 5000 de morţi. Urmează arestări în masă. Printre arestaţi se află un anume Ben Khcdda. nepot de cadiu turc. precum şi mai mulţi membri ai Uniunii Studenţilor Musulmani.
Insurecţia de la Setif are o importanţă majoră în istoria Algeriei: ca marchează ruperea arabilor algerieni de Franc-Masonerie. Arabii îşi dăduseră demisia din loji încă din timpul celui de-al doilea război mondial; dar morţii şi deţinuţii evenimentelor de la Setif transformă această demisie într-o despărţire definitivă. în zadar intervine Marele Orient de Franţa, cerând concilierea comunităţilor (musulmană, europeană şi evreiească) în schimbul acordării autonomiei: apelul nu este băgat în seamă.
în anii care urmează arabii construiesc mai multe organisme para-masonicc: Mişcarea pentru Triumful Libertăţilor Democratice (care predica panarabismul şi panislamismul; a avut succese notabile în perioada 1945-1947) şi. mai ales. Uniunea Democratică a Manifestului Algerian ("Partidul Manifestului"). întemeiată şi condusă de Ferhat Abbas. un fost farmacist din-Setif. fost deputat, fost mason al Marelui Orient, care redactase la 10 februarie 1945 "Manifestul poporului algerian."
în subteran. însă. se pregătea o mişcare mult mai puternică şi mult mai virulentă: Frontul pentru Elbcrarca Naţională'(FLN). Acesta apare ca o societate secretă tipică pentru "a treia alternativă." Iată cum îl descrie în 1962 un redactor al revistei Time: "FLN nu este un partid monolitic, ci un front popular., .incluzând tineri intelectuali care au citit despre libertate în străinătate şi le este sete de ea acasă, terorişti care au găsit o supapă psihologică în lupta violentă, sindicalişti, studenţi care studiază ingineria, medicina şi fizica în universităţile nord-americane. egiptene şi ruseşti. La bază. stânca pe care stă FLN este masa de ţărani. ... Liderii proveneau mai ales din familiile musulmane privilegiate şi se simţeau egali ca oameni cu francezii, dar forţaţi la inferioritate socială şi economică." Cu alte cuvinte. FLN este un aliaj inasono-comunisto-naţionalist. aliaj care-şi zicea "revoluţionar". în plus. FLN se declară şi islamic. (Asumarea islamismului este o marcă distinctivă a societăţilor secrete paramasonicc din lumea a treia musulmană. Se pare că islamul s-a împăcat cu naţionalismul şi cu socialismul. negrii americani stângişţi şi violenţi îl vor folosi ca armă de luptă contra lumii americane şi a dominaţiei omului alb. Totuşi, aceste
36
societăţi secrete resping fundamentalismul. adică fanatismul religios: ele îşi păstrea/ă permanent o alură laică. împrumutată de la modelul lor masonic)
//£ < Ben Vous.sef Ben 'Kht-dda	)	4 Ahmed Ben Heliu
I /". 5 Ahmed Ben Bella şi Ilouari Boumedienne la 11 septembrie 1962 Printre conducătorii FLN-ului se numără: Aluned Ben Bella. Houan Boumedienne. Mohamed Khider. Fcrhat Abbas. Mohamed Boudiaf. Ho-cine Alt Aluned. Ben Youssef Ben Khedda (ideologia lor diferă destul de
37
mult dacă Abbas e mai degrabă tolerant. Ben Khedda adoptă filosofia dr Frânt//Fanon - un psihiatru negru din Martinica, apostol al violenţei, care a făcut vogă prin mişcările stângiste şi revoluţionar-teroriste; el cerea distrugerea tuturor coloniştilor europeni şi a tuturor intelectualilor, indiferent de apartenenţa etnică).
FLN-ul intră în istorie la 1 noiembrie 1954, când 500 de luptători arabi, conduşi de Adjel Adjul. atacă 30 de ţinte separate-în Algeria, ucigând patru soldaţi şi doi poliţişti. Aşa începe războiul algerian, care va dura 7 ani, 4 luni şi 18 zile' terminând-se abrupt, printr-un discurs de şapte minute al generalului de Gaulle. E interesant să-i urmărim etapele principale.
în primii ani ai războiului arabii incendiază fermele colonialiştilor europeni, atacă diverse convoaie militare, declanşează atentate sângeroase în principalele oraşe ale ţării. Luptătorii FLN. care îşi zic "mujahedini", au baze în Maroc şi Tunisia. Frontul cuprindea o "Organizaţie Politico Administrativă" (OPA - practica un terorism aproape vicios) şi o "Armată de Eliberare Naţională" (ALN). ALN avea mai multe branşe (Fiday - sabotaj; Moussbel - protecţia naţionaliştilor) şi era o armată internaţională (în afară de musulmani, cuprindea nemţi şi spanioli). Membrii ei primeau furnituri militare din China şi ajutor din URSS; tehnica lor de luptă e inspirată din Cartea lui Mao despre războiul de gherilă (această carte face carieră în lumea a treia; o voin regăsi oriunde este terorism, mişcarea de eliberare, sau protest violent).
în anul 1955, încercând a doua oară să salveze situaţia şi să-şi recâştige fraţii arabi, Convcntul Marelui Orient de Franţa cerc organizarea de alegeri libere în Algeria şi declanşarea negocierilor cu cei aleşi. Tentativa este total ignorată.
Valul terorii creşte după 6 febniarie 1956. La data respectivă. Algeria era guvernată tocmai de membrii Marelui Orient, care încearcă în van să iniţieze negocieri secrete cu FLN. îli fine. din octombie 1956 riposta franceză devine vizibilă. Cinci şefi ai FLN sunt capturaţi într-un avion care zbura de la Rabat la Tunis (e vorba despre Ben Bel la'. Boudiaf. Ait Ahmcd. Lachaf şi Kinder). în 1957 sosesc la Alger paraşutiştii generalului Jacques Massu. care reuşesc să anihileze celula teroristă condusă de Ben Khedda. Represaliile franceze sunt dure pe tot cuprinsul ţării: se aruncă în aer sate musulmane, se efectuează arestări în masă. se delimitează regiuni nelocuitc (numite "zone interzise") unde orice mişca era împuşcat.
Imediat după instalarea calmului. în 1957. Marele Orient de Franţa face a treia încercare de a-i seduce pe algerieni: întemeiază la Alger loja
38
"Africa Fraternă". Dar Africa nu e deloc fraternă - astfel încât noua lojă va trece în adormire în 1961.
Există ceva patetic în eforturile Marelui Orient de a renaşte pe teritoriul Algeriei. Eşecul său demonstrează cu claritate că organisme tip FLN, organisme ale celei de-a treia alternative, deşi paramasonice. sunt impermeabile la Franc-Masoneria tradiţională. Se poate presupune că FLN-ul a respins avansurile Marelui Orient din următoarele motive: a) repudia o-bedienţa europeană; b) repudia semitismul; c) practica un naţionalism arabo-islamic incompatibil cu doctrina masonică.
La 14 decembrie 1958 Adunarea Generală a ONU susţine dreptul Algeriei la independenţă. în Franţa sosise la conducere generalul de Gaulle, care dă semne vădite că agrează această idee. Curând, problema algeriană se complică prin reacţia coloniştilor europeni (jrieds-noirs). care dezaprobă violent perspectiva pierderii Algeriei.
începând cu anul 1960 îşi face simţită prezenţa Organizaţia Armatei Secrete (OAS). o societate secretă anti-FLN şi anti-gaulistă. Astfel, pe 24 ianuarie 1960 mai mulţi militari şi civili se baricadează în imobile din centrul Algerului, protestând contra lui de Gaulle.
Se declanşează încercări de asasinare a şefului statului francez. Mare parte din ofiţerii superiori (inclusiv Juin - singurul mareşal al Franţei) sunt suspectaţi de complot. în aprilie 1961 este arestat generalul Vanuxcm. al doilea în comandă din armata franceză staţionată în RFG. Cât priveşte armata franceză staţionată în Algeria, ea încurajează o lovitură de stat la 23 aprilie 1961.
Iată relatarea plastică a luLCynis L. Sulzbergcr: "Toată Algeria îi urmează pe rebeli, cu excepţia a două enclave în jurul localităţilor Tccmcen şi Mers cl-Kebir (în momentul în care dictez aceste rânduri. Mers el-Kebir a urmat mişcarea). Guvernul a pierdut aproape contactul cu Algeria. Armata franceză, inertă, nu se opune rebelilor."
încâlcită este istoria secretă a perioadei! Generalul Challe. care comanda rebelii din Algeria, era foarte pro-amcrican şi pro-NATO. aşa că francezii suspectează un amestec al CIA! (De Gaulle nu-i agrea deloc pe nord-americani). Din Spania lui Franco soseşte generalul Raoul Salan (fost comandant-şef al armatei din Algeria, liderul OAS). Totuşi, francezii rebeli se trezesc într-o imposibilitate morală: ei nu pot ataca trupele franceze. Generalul Challe se predă pe 26 aprilie 1961.
După cât se pare. în rândurile OAS au existat agenţi israclieni ai Irgun. care părăsesc lupta în februarie 1962. Acest lucru conturează (în Algeria) un dublu conflict ezoteric: între FLN şi masoneria europeană
39
(indiferent de orientare ) pe de o parte; şi între Masoneria franceza de stânga (MOF) şi cea de dreapta (MLNF), pe de altă parte1.
Conflictul nu a fost o jucărie. Iată câteva mărturii: a) Revista Time descrie: "Alger, cu 800.000 de locuitori, răsuna zi şi noapte de zgomotele bombelor şi de ţăcănitul mitralierelor; strigătului sacadat de război european «Al-ge-rie Fran-gaise!» îi răspundea incantaţia ascuţită musulmană: «Yu, vu. yu!». în Qran se săpau morminte dinainte în cimitire” b) Cyms L Sulzberger notează, la 16 februarie 1962: "în după-amiaza zilei de ieri, un musulman a aruncat o grenadă pe terasa unui bar. dar şi-a ratat lovitura. O mulţime de europeni s-a strâns şi l-a ucis cu lovituri de picior în pofida celor doi harki (poliţişti - n.n.) care îl păzeau. Un ofiţer însoţit de câţiva soldaţi a aşteptat deoparte până când treaba a fost terminată. Apoi harki-i au târît cadavrul de picioare mai încolo. Un martor ocular din Oran mi-a povestit că unui adolescent de 16 ani. european, patru musulmani i-au tăiat gâtlejul, după care au dispărut. Băiatul a continuat să meargă pe stradă împlcticindu-se, strigând după ajutor. în timp ce sângele îi ţâşnea în toate direcţiile, iar femeile leşinau de spaimă. Drăguţă atmosferă!"
Această atmosferă drăguţă se va termina (relativ) la începutul lunii martie 1962. printr-un armistiţiu botezat "pacea tristă". Până atunci, războiul ucisese 20.000 de soldaţi francezi şi 350.000 musulmani.
în urma discuţiilor de la Evian-les-Bains (pe graniţa franco-elveţiană) între delegaţia FLN (condusă de Belkacem Knm) şi cea francezii (condusă de Louis Joxe). se stabileşte alcătuirea unui guvern1 provizoriu al Algeriei, cu sarcina de a combate OAS şi a organiza refercndum-ul privind independenţa. în luna aprilie 1962 este arestat generalul Raoul Salan (liderul OAS). La 1 iulie are loc referendum-ul. La 3 iulie guvernul francez ia act de independenţa Algeriei.
Dar povestea nu se încheie aici. încep luptele pentru putere dintre liderii FLN. La 15 septembrie Ben Bella e declarat preşedintele republicii: cu ajutorul lui Houari Boumedienne aceasta îşi striveşte rivalii (ultimul a fost prins - la 18 octombrie 1963 - Alt Ahmed. care fondase în Kabylia "Frontul Forţelor Socialiste"). Apoi. la data de 19 iunie 1965. colonelul Houari Boumedienne îl răstoarnă pe Ahmed Ben Bella şi conduce autoritar
1 Este simptomatic faptul că în anul 1962 OAS trece la executarea masonilor de stânga care îi ajutau pe algerieni. Astfel, la 15 martie 1962, un comando OAS îi ucide pe Max Marchand, venerabil al lojii "Uniunea Africană" din Oran, şi pe cinci dintre colaboratori săi apropiaţi. Aceste execuţii lasă să se vadă nu doar un conflict intramasonic, ci apariţia unui puternic curent naţionalist în OAS. Generalul Salan nu a fost sprijinit întâmplător de Franco, (n.n.)
40
până în 1978, cînd moare După cum ştiţi, nici acum. când scriem (1994) Algeria nu şi-a căpătat liniştea.
Războiul algerian este un exemplu aproape complet de eveniment "revoluţionar” din lumea a treia, produs de o structură ocultă masono-comunisto-naţionalistă (tip FLN) care are mare adeziune în rândul maselor populare. Gu foarte puţine excepţii, aceste structuri oculte îşi vor înşela popoarele şi se vor dovedi mai rele decât orice formă de colonialism. Ele trădează idealurile "celei de-a treia alternative." De aceea, aceste idealuri vor Fi reluate, într-o cu totul altă formă şi la altă dimensiune a efortului planetar, de către mişcarea. Arew Age, mişcare care n-a mai repudiat Franc-Masoneria.
Dar să nu anticipăm.
Reîntorcîndu-ne în jurul războiului algerian. să subliniem dublul conflict care îl caracterizează: este o.luptă între FLN şi europeni; dar şi o luptă între europenii înşişi. Dacă mai adăugăm vocaţia islamică a FLN (revendicată în 1964), conflictul devine chiar triplu (islamA s./creştinism* iudaism). Aceasta este o caracteristică majoră a tuturor revoluţiilor din lumea a treia: ele nu sunt doar lupte anticoloniale. ci determină înfruntări, uneori violente. între Comunism şi Masonerie. între Masoneria de stânga şi aceea de dreapta. între culte şi religii. Se poate afirma că. aspirând să sintetizeze Comunismul. Naţionalismul şi Franc:Masoneria. partidele şi societăţile secrete ale lumii a treia au scormonit jarul tuturor violenţelor ce caracterizează istoria acestei troice crunte a contemporaneităţii Astfel, ele nu reprezintă o evoluţie, ci un regres.
Partidul Haas. S-a apropiat cel mai mult de Masoneria de stânga (de fapt. i-a conscnat cel mâi bine modelul). Adesea putem afirma că Partidul Baas Arab Socialist este chiar Masoneria arabă de stânga. Totuşi, .. baasiştiC actuali combat ferm Masoneria standard. în primul rând datorită caracterului ei filoscmit Baas este o Franc-Masonerie revoluţionară care a înlocuit filosemitismul cu panarabismul.
Baas înseamnă "renaştere", "trezire". înviere" şi se referă la învierea naţiunii arabe Conceptul de naţiune arabă s-a clădit în secolul al XlX-lea. în Imperiul Otoman. Acolo (şi nu numai acolo), elitele arabe au luat contact cu ideile franc-masonice. Acestea le-au trezit, la sfârşitul secolului trecut atât creştinii arabi din Levant, cât şi egiptenii rebelului paşă Mehmet Aii încep cu ardoare studiul istoriei şi culturii arabe (sunt idealizate trecutul etnic şi legatele sale culturale). în timpul primului război mondial trezirea arabă se aţâţă prin intervenţia englezilor, care instrumentează aşa-zisa "revoltă arabă", reprimată brutal de turci. Astfel. în perioada interbelică se ivise deja o pătură intelectuală aptă de a asimila ideile masono-socialiste şi
41
de a le adapta contextului islamic şi naţionalist al neamurilor arabe. Aceşti intelectuali sunt (aproape invariabil) produsul şcolilor şi al Masoneriei occidentale.
în legătură cu partidul Baas se citează trei fondatori: doi musulmani (Zaki al-Arsuzi şi Bitar) şi un creştin (Michel Aflak), toţi trei absolvenţi ai Sorbonei. Una din versiuni susţine că aceştia au organizat în anul 1943 Mişcarea (Haraka) Baas Arabă, devenită în anul următor Partidul Baas Arab. Altă versiune susţine că partidul a fost creat doar de Arsuzi, în Anti-ohia, în perioada 1934-1935 (şi ar fi avut ca deviză: "sub palmier pândeşte tigrul"); sau de Arsuzi în 1940, independent de gruparea Ailak-Bitar.
Oricum, în 1945 mişcarea este constituită şi face asiduu prozeliţi. La 3 iulie 1946 apare ziarul Al' Baas (organ al partidului) sub deviza: "O naţiune arabă unică, purtătoare a unei misiunii eterne" (deviză pe care lectura lui Fichte i-a inspirat-o lui Arsuzi). Baas îşi capătă numele actual (Partidul Baas Arab Socialist) în octombrie 1953, după fuziunea cu Partidul Socialist Arab.
în aprilie 1947, la primul congres al PBA, când se adoptă Constituţia şi Regulamentul interior, mişcarea va fi organizată după criteriile ma-sono-socialiste elaborate de Aflak încă din 1935: există un "eşalon naţional" panarab, responsabil cu ţinerea Congreselor Naţionale şi un "eşalon regional", la nivel de ţări. care ţine Congrese şi Comandamente Regionale. în teritoriu, partidul e structurat pe "celule" şi "secţiuni" (conţinând cel puţin 50 de membri). Deşi teoretic frumoasă, schema n-a funcţionat în practică, determinând numeroase crize interne şi chiar dezintegrarea PBAS. în anul 1957, de pildă, Aflak, Bitar şi Hurani iau decizia de a dizolva PBAS din Siria, ceea ce-1 face pe Arsuzi să-i numească "Trei vagabonzi izolaţi."
După numeroase lupte intestine şi lupte politice. PBAS va obţine puterea, prin lovituri de stat. în Siria şi Iraq. în anul 1963 (în Iraq se instalează. la 8 februarie 1963. conducerea preşedintelui Abd al Salim Moham-mad Aref; în Siria, exact o lună mai târziu. Consiliul Naţional Revoluţionar, condus de generalii Luaay al Atassi şi Amin al-Hafez ). Ca forţă conducătoare. PBAS se manifestă în genul socialismului totalitar, el face naţionalizări, exproprieri, introduce cenzura, se erijează în partid unic şi promovează cultul personalităţii.
Astăzi, privind retrospectiv, putem aprecia că PBAS reprezintă cel mai mare efort de organizare pe care l-a încercat lumea a treia în direcţia celei de-a treia alternative. Şi este simptomatic faptul că efortul a eşuat în toate direcţiile: a) panarabismul decade în Iraq în 1958 când - doar după câteva luni- se destramă proiectata uniune iraqiano-iordaniană; şi decade
42
zgomotos în lumea întreagă la 28 septembrie 1961, când o lovitură de stat militară desfiinţează Republica Arabă Unită, obţinând secesiunea Siriei. Atunci eşecul părea mai mult al lui Nasser, dar el aparţine tuturor arabilor. Fracţiunile PBAS care conduc astăzi Iraqul şi Siria îşi sunt profund ostile, urmărind să se anihileze reciproc; b) islamismul, cu toate că e revendicat de PBAS - care a cerut adoptarea şaria (adică a legislaţiei islamice) şi restaurarea culturii islamice - a dat multe bătăi de cap liderilor "baasişti". în Siria s-au înregistrat conflicte grave cu fundamentaliştii, iar în Iraq. cu şiiţii. încercarea lui Saddam Hussein de a proclama jihad-ul în 1991 n-a fost urmată de arabi, ceea ce dovedeşte eşecul religios al baassismului; c) socialismul totalitar (de fapt o combinaţie între doctrina masonică, doctrină islamică şi elemente ale doctrinei comuniste) reprezintă, poate, cel mai izbitor eşec al PBAS. La sfârşitul anilor '80 Siria şi Iraqul se aflau într-o situaţie economică gravă, în cădere liberă (acesta e motivul principal pentru care Saddam Hussein a încercat să anexeze bogatul Kuweit), d) antioccidentalismul, botezat antiimperialism, s-a asociat cu o politică de apropiere faţă de URSS. Principalul motiv al acestei atitudini pare să fie sprijinul Masoneriei occidentale (în special al Statelor Unite) pentru Israel. Deşi alte ţări arabe şi-au dat seama de eroarea politicii anti-SUA, Iraqul şi Siria au rămas îndărătnic pe poziţii. Iraqul a ajuns chiar până la confruntarea din Războiul Golfului; e) eliberarea pământului palestinian, mare deziderat arab, este o cronică a eşecurilor baasiste. Evreii i-au înfrânt pe baasişti pretutindeni, chiar şi pe tărâmul spionajului (unul din membrii de bază ai PBAS sirian a fost spion evreu şi aportul lui la victoria Israelului în 1967 poate fi apreciat drept extrem de important.) Afirmăm că. dacă Yasser Arafat va obţine autonomia teritoriilor palestiniene în anul 1994 sau 1995, acest lucru nu se datorează Partidului Baas Axab Socialist.
❖❖❖
Regularitatea cu care mişcările celei de-a treia alternative eşuează în tentativa lor de construire a unei noi istorii indică un lucru semnificativ: sinteza dintre Masonerie, Comunism şi Naţionalismul nu poate fi viabilă. Elementul neviu al acestei sinteze era comunismul - dar va trece destul până când umanitatea îşi va da seama. "Destul" nu înseamnă aici doar un interval temporal, ci şi suferinţe inutile, greu credibile, şi terorism, şi genocid.
43
60 CAZUL DIEM
Ngo Dinh Diem face parte din istoria Vietnamului, o istorie care a fost mondială timp de două decenii (1953-1973). îi vom rezerva Vietnamului un capitol aparte, deoarece importanţa şi rezultatele războiului care s-au dus aici întrec toate standardele. Totuşi, va trebui să vorbim mai înainte despre preşedintele Diem.
Diem, un catolic convins care a trăit în Statele Unite în perioada 1950-1953, devine preşedinte al Vietnamului de Sud la 15 iunie 1954, printr-un referendum care îl răstoarnă pe împăratul-marionetă Bao Dai. El a fost instalat cu masiv sprijin american, în ciuda neplăcerii francezilor, a furiei Viet Minh-ului şi a frustrării chinezilor. Sarcina lui este de a-i contracara pe toţi aceştia, iar Diem începe să se achite conştiincios de ea.
Astfel. în numai 3 ani, influenţa franceză este înlocuită de cea a-mericană: pentru anul fiscal 1957/58 Statele Unite sponsorizau toate cheltuielile forţelor armate vietnameze, 80% din alte cheltuieli guvernamentale şi 90% din importuri. în ce priveşte Viet Minh-ul şi chinezii, Diem boicotează mai întâi alegerile generale stabilite prin acordurile de la Geneva1, apoi. în anul 1957, începe vânătoarea de comunişti (încălcând iarăşi respectivele acorduri). Prin acehsta, el se defineşte ca un produs tipic al războiului rece: un satelit/aliat al unei supraputeri, care face jocul stăpânului fără să se sinchisească de scrupule morale.
în curând însă, prestaţia lui Diem se complică prin evoluţia sa către dreapta totalitară şi către intransigenţă religioasă. Mai întâi, el devine brusc antimason. Credinţa catolică şi naţionalismul lumii a treia se opun în mod tradiţional Masoneriei, aşadar atitudinea lui Diem are câteva explicaţii. în numele anticomunismului, el distruge democraţia şi întreaga o-poziţie. democrată. Iată ce declară Tran Van Tung. liderul Partidului Democratic Vietnamez, mason aflat la vremea aceea în exil: "în opt ani de când e la putere. Diem nu a efectuat nici o reformă cerută de Statele Unite şi de care vietnamezii aveau nevoie cu disperare. în schimb, el s-a debarasat de toţi liderii anticomunişti, a spoliat populaţia de toate drepturile şi libertăţile, i-a forţat pe oameni să trăiască în tabere de concentrare administrate cu cruzime, a ucis numeroase familii nevinovate în numele
1 Exista părerea unanimă că alegerile vor fi câştigate de Ho Chi Minh. Explicaţii şi detalii privind "problema vietnameză" dăm la capitolul care îi e dedicat (n.n.)
44
"anticomunismului" şi a permis Vict Cong-ului comunist să controleze şi să terorizeze ţara până aproape de porţile Saigonului!”
în Vietnamul de Sud nu se putea divorţa fără acordul scris al preşedintelui. Treptat, acesta începe să manifeste toate tarele totalitarismului: în primul rând nepotismul. Cei mai influenţi oameni din ţară sunt fratele preşedintelui, Ngo Dinh Nhu şi soţia lui. Nhu, care conduce majoritatea represiunilor, este un ultratotalitar cu înclinaţii sadice, iar nord-americanii au cerut de repetate ori (şi în zadar) îndepărtarea lui. Doamna Nhu, declarată, în mod oarecum straniu, Prima Doamnă a ţării, vorbea greu vietnameza, exprimând-se fluent în franceză. Ea avusese o experienţă traumatizantă în anul 1946, când a fost capturată de Viet Minh şi ţinută prizonieră într-un sat izolat. Pe perioada cât este Primă Doamnă, duce o campanie excesivă pentru decenţă şi austeritate morală. Până la sfârşit, Dumnezeu o va salva tocmai pe ea.
Principala problemă socială a vietnamezilor era problema ţărănească şi aceasta & putea rezolva rapid, printr-o reformă agrară. Cu toate că, în mod propagandistic, Viet Cong-ul face reforme agrare în teritoriile ocupate, guvernul lui Diem nici nu se gândeşte. în schimb, el botează "reformă agrară" o lege a arendei dată în anul 1959, potrivit căreia arendaşul trebuie să plătească proprietarului până la 25% din recoltă. Pe parcursul războiului, când latifundiarii îşi recucereau pământurile Confiscate de Vict Cong. ei cereau ţăranilor plata pe toată durata confiscării. Astfel se înţelege către cine a mers simpatia ţăranilor săraci sud-vieţnamczi.
Eşecul grav al guvernării lui Ngo Dinh Diem e bine descris de David Hotham în 1959: "Ce s-a făcut în Sud pentru a câştiga inima maselor'* Aproape nimic! La patru ani după Dien Bien Phu, trei ani după ce Diem a înfrânt sectele şi cu 250 milioane dolari/an pompate în ţară. abia dacă s-a construit o casă. reforma agrară a generat răzvrătiri, nu s-a creat nici o nouă industrie de care să se poată vorbi.”
Atitudinea antimasonică şi totalitară a lui Diem. incapacitatea sa de a-şi servi poporul e încoronată în anul 1963 cu incredibila intransigenţă faţă de buddhişti.
Buddhiştii alcătuiau 70% din populaţia Vietnamului de Sud şi erau supuşi unei persecuţii permanente din partea minorităţii catolice. La 8 mai 1963. în marele centru buddhist din Hue au loc demonstraţii ample Se serba ziua de naştere a lui Buddha şi se protesta contra interdicţiei guvernamentale de a arbora steagul buddhist. Vin trupe care deschid focul; cad nouă fiinţe umane (din care şapte sunt femei şi copii). în urma acestui act sângeros (pe care guvernul încearcă zadarnic să-l pună pe seama Viet Cong-ului) începe "revoluţia călugărilor buddhişti." întreaga ţară se agită.
45
Pe 11 iunie Thich Quang Duc. bătrân preot buddhist. îşi dă foc în semn de protest. Pe 21 august forţele speciale, conduse de Ngo Dinh Nhu, declanşează represiunea: o amplă razie la pagodele buddhiste. Călugări şi călugăriţe sunt scoşi din temple, bătuţi şi duşi la închisori în dube. Diem proclamă legea marţială. Generalul Ton That Dinh e numit guvernator militar al Saigonului şi se interzice circulaţia pe timpul nopţii. E demn de remarcat că pe tot parcursul represiunii Ngo Dinh Nhu a manifestat o brutalitate şocantă, demnă de discipolii lui Stalin.
Astfel, preşedintele Ngo Dinh Diem, omul Washington-ului, adusese ţara în pragul războiului civil multiplu (fenomen care se va numi ulterior "libanizare"). Oare ce. i se mai putea face Vietnamului de Sud? Atacat de Vietnamul de nord şi de China, aflat, practic, sub ocupaţie militară americană, sfâşiat de războiul civil cu Viet Cong-ul, pradă latifundiarilor, stagnării economice şi mâncat de pegra sărăciei, condus de un regim totalitar până la demenţă, care pornise acum războiul cu propria-i populaţie paşnică: ţara aceasta devenise toată o rană şi un strigăt mut, pentru că suferinţa nu-i mai încăpea în cuvinte.
Cazul Diem ilustrează cu deosebită claritate eşecul strategiilor politice care au operat în războiul rece tradiţional. El arată că expansiunea comunistă nu putea fi îndiguită folosind aceleaşi metode cu totalitarismul roşu. în lupta acerbă cu bolşevicii, masonii de dreapta s-âu sprijinit tot pe dictatori; dar pe dictatori de dreapta. Or, este evident că un dictator de extremă dreaptă îşi distruge la fel de bine poporul ca şi un dictator de extremă stângă.
După ce am arătat în volumul al II -Iea2 "Istoriei Franc-M a soneriei” sprjinirea necondiţionată a liderilor de dreapta devenise politica SI A în urma războiului civil din China. Această politică a fost frecvent contestată (de pildă în 1958, de Richard Nixon), dar continuat cu osârdie. Afirmăm că ea se şubrezeşte acum, în anul 1963, odată cu decizia lui John Fitzgerald Kenncdy de a-1 răsturna pe Diem printr-o lovitură de stat.
Decizia, totuşi, nu a venit (atât) ca reacţie la guvernarea dezastruoasă, ori la atitudinea.antimasonică (antimasonismul nu-1 afecta în mod supărător pe JFK). Ea e rezultatul unei erori de necrezut a preşedintelui vietnamez: în vara anului 1963 acesta purta tratative secrete cu Ho Chi Minh şi era pe punctul de a stabili un pact cu comuniştii.
Intermediarul tratativelor secrete a fost ambasadorul francez La-louette. Trebuie să vedem aici nu numai pasiunea generalului de Gaulle de a le da peste mână americanilor oriunde şi oricând, ci şi iritarea Masoneriei franceze de stânga, care nu putea ierta fraţilor americani atitudinea lor
46
în problema arabă (Statele Unite l-au sprijinit pe Nasser şi au menţinut o presă foarte proastă francezilor pe parcursul războiului algerian). Aşadar, li se pregătea acelor americani o surpriză, de proporţii: la sfârşitul lunii august, Lalouette patronează negocieri secrete relativ avansate între agenţi nord-vietnamezi şi reprezentaţi ai lui Ngo Dinh Nhu într-un oraş portuar, la nord de Saigon; pe 30 august, generalul Charles de Gaulle sugerează Statelor Unite reunificarea Vietnamului sub un guvern neutru şi retragerea "influenţei" străine (propuneri asemănătoare cu ale lui Ho Chi Minh).
Pe data de 1 noiembrie 1963 unităţi ale tuturor serviciilor militare din Vietpamul de Sud (cu excepţia flotei) execută o fulgerătoare lovitură de stat. La prima oră sunt arestaţi colonelul Lee Kuang Tung (şeful forţelor speciale), comisarul şef al poliţiei, şeful aviaţiei militare şi comandantul^ Gărzii Civile. Ngo Dinh Diem şi fratele său Nhu scapă din Palatul Prezidenţial exact înainte ca acesta să fie ocupat de trupele rebele. Ei se refugiază într-o biserică romano-catolică din Cholon (este, totuşi impresionantă întoarcerea lor in extremis la Dumnezeu). Aici vor fi găsiţi, arestaţi şi împuşcaţi pe 2 noiembrie, dimineaţa. Al doilea frate al preşedintelui, Ngo Dinh Luyen, scapă pentru că era ambasador în Londra.
Lovitura de stat a fost executată de un "comitet al generalilor", în frunte cu generalul Duong Van Minh. Acest comitet cuprindea, în total, 14 generali şi 12 colonei. Ulterior s-a format Consiliul Revoluţionar, sub conducerea aceluiaşi Duong Van Minh. Prim-ministru e numit buddhistul Nguyen Ngoc Tho (astfel se pune capăt represiunii antibuddhiste).
Deşi Statele Unite (prin Clement Zablocki. preşedintele subco-, mitetului pentru afaceri externe al Camerei Reprezentanţilor) au negat la început orice amestec (declarând că evenimentele sunt o mare surpriză!), adevărul stă în două afirmaţii ale doamnei Nhu, care la ora puciului se găsea tocmai în SUA:"Toată lumea ştie că americanii vroiau asta"; "Lovitura de stat nu putea să aibă loc fără instigarea şi sprijinul Statelor Unite".
Este interesant că Diem a fost ucis tocmai când era pe cale de a încheia pacea cu Ho Chi Minh. Produs 100% al războiului rece, catolicul Ngo Dinh Diem n-a fost lăsat să-şi trădeze "producătorii". Este iarăşi interesantă evoluţia acestui personaj al lumii a treia: sprijinit de Franc-Maso-nerie. el devine totalitar şi fanatic, precum liderii din Arabia islamică. Apoi este chiar pe punctul de a semrur pactul cu comunismul.
Să fie oare totalitarismul masono-naţionalisto-comunisto-religios (Doamne, ce adunare laolaltă!) un blestem al lumii a treia? sau stadiul ei natural de evoluţie? Cine ştie!
Deocamdată, să notăm că răsturnarea catolicului Diem a fost ultima acţiune importantă autorizată de catolicul J.F.Kennedy. Contrar colegului
47
său din Vientamul de Sud. Kcnnedv evoluase către lumea Masoneriei dc stânga Dar şi el se pregătea să încheie o pace, o pace istorică, aproape incredibilă: sfârşitul războiului rece.
Dc aceea, la 20 dc zile după asasinarea lui Diem, John F. Kennedy va fi. la rândul său. asasinat.
7.	INFILTRAREA SOVIETICĂ
Nu putem înţelege, evenimentele care urmează fără a discuta despre cel mai mare succes al doctrinei Hruşciov: infiltrarea întregii lumi. Procesul fiind grandios. îi vom schiţa principalele direcţii dc acţiune
1.	Penetrarea Masoneriei dc stânga
Din punct de vedere al lucrării de faţă. este un lucru foarte important Am ainimtit, în voi. 2 al "Istoriei Franc-Masoneriei", că această infiltrare se derulează după o strategie bine pusă la punct. Hruşciov îi curtează asiduu pe socialiştii occidentali şi sfătuieşte partidele comuniste să se integreze Masoneriei de stânga. Ţintelc-cheie ale misiunii sunt Franţa şi Italia; în prima fază sovieticii obţin succese nesperate, dând peste cap politica dc "îndiguire" a americanilor. în iunie 1963. după ce se întâlnise cu preşedintele SUA. Willy Brandt declară: "Italia, spunea Kennedy. rămâne o zonă dificilă, iar socialiştii francezi îl îngrijorau din cauza tendinţelor lor către frontul popular (alianţa cu comuniştii - n.n.)"
în toată această perioadă se poate afirma că Franţa joacă aproape în întregime jocul lui Hruşciov. Aşa cum arătam în "Istoria Franc-Masonc-riei" voi. 2. Marele Orient dc Franţa a agreat aducerea la putere a lui Charles de Gaullc (nemason) pentru a-şi realiza, la umbra lui. scopul major al decolonizării şl al ruperii dc Masoneria de dreapta (în primul rând dc NATO). Fraţii Marelui Orient au avut mereu nostalgii! epocii imperiale; a stil sub hegemonia obedienţelor anglo-saxone li se parc intolerabil. Charles dc Gaullc este omul acestei nostalgii. Acţiunea Marelui Orient are mai multe căi: a) se alimentează naţionalismul Generalului (denumit "patriotism"); b) se încurajează apropierea de URSS şi respingerea partenerului nord-amcrican. considerat agasant, imperialist, lipsit de fineţe.
Dc Gaullc va reacţiona (foarte) pozitiv la asemenea sugestii. încă din 21 septembrie 1958 el ceruse, printr-un memorandum secret, reforma NATO şi recunoaşterea rolului mondial al Franţei. Anglo-americanii nu se grăbesc să-l aprobe; aşadar, din 7 martie 1959 începe procesul ruperii
Parisului de Organizaţia Atlantică. Mai întâi e retrasă flota din Medi-terana, apoi (pe 5 septembrie 1960) e respinsă procedura de integrare în NATO. Pe 10 aprilie 1963 Franţa refuză să participe la crearea forţei nucleare multilaterale: ulterior, anunţă dezvoltarea propriului său program nuclear. în fine, la 7 martie 1966, de Gaulle notifică aliaţilor retragerea ţării sale din NATO, ceea ce a provocat un conflict rapid şi periculos cu RFG, mediat in extremis (Bonn-ul nu mai vroia să admită soldaţi francezi pe teritoriul german). La 26 octombrie 1966 Consiliul NATO îşi transferă sediul de la Paris la Bruxelles - astfel se încheie epopeea politică a separării francezilor de cea mai puternică şi cea mai pro-americană structură occidentală, separare unde trebuie să citim orgoliul Marelui Orient.
Există, totuşi, pe undeva, o justificare: anglo-americanii interveniseră prea făţiş în anul 1948, reactivând Marea Lojă Naţională Franceză, opusă Marelui Orient. La începutul anilor '60 MLNF e "în scădere de formă", iar MOF în plină ascensiune. E în ascensiune şi antipatia MOF faţă de pretenţiile hegemonice ale Masoneriei de dreapta. Această antipatie se converteşte (chiar) în ample acţiuni internaţionale, precum constituirea CLIPSAS, organizaţia mondială a puterilor masonice de stânga, care avea drept scop principal combaterea obedienţelor anglo-americane.
De cealaltă parte, comunismul "doctrinei Hruşciov" încuraja din răsputeri tendinţele separatiste ale stângii masonice. în Franţa, "concordia" masono-comunistă începe să semene cu o iubire adevărată, iar URSS beneficiază de o presă tot mai favorabilă.
Această simpatie nu încetează decât în anul 1968, la invazia Cehoslovaciei, când Brejnev a distrus întreg eşafodajul "doctrinei Hruşciov" şi a pierdut aproape definitiv cooperarea franc-masonilor revoluţionari.
în ce-1 priveşte pe Hruşciov, artizanul excelentului plan care i-a permis recucerirea "redutei masonice" într-un timp record, el se va "contamina". Căci pericolul convieţuirii masono-comuniste e mai mare pentru comunişti: ei capătă lesne virusul remasonizării.
2.	Penetrarea marilor organisme internaţionale, în 1945, la constituirea sa, ONU a fost o organizaţie gândită de masonii americani şi care a funcţionat mai aies pentru a servi interesele SUA. Sovieticii i-au putut aprecia, astfel, în mod direct, impactul psihologic. După moartea lui Stalin, ei declanşează o operaţiune diplomatică planetară, foarte eficientă, pentru schimbarea situaţiei. Operaţiunea s-a împletit în chip aproape natural cu infiltrarea mişcării de nealiniere, cu sprijinirea decolonizării, cu specularea resentimentelor statelor sărace. A fost o reuşită impresionantă, pe care cuvintele lui sir Anthony Parsons o redau limpede. "Curtea intensă pe care sovieticii o făceau mişcării nealiniate şi modul
49
cinic în care ei pozau drept campioni ai mişcării de eliberare naţională nu numai că au complicat procesul de decolonizare, dar au şi discreditat ONU ca forum al negocierilor serioase în ochii guvernelor occidentale, mai ales în ochii Statelor Unite, după 1970. într-adevăr, la începutul anilor '80 Washington-ul privea ONU aproape ca pe o excrescenţă a maşinii de propagandă sovietice, un organism care mai mult complica problemele decât dădea soluţii, un forum care fie trebuia evitat pentru problemele serioase, fie trebuia criticat public pentru defectele sale".
ONU este, poate, exemplul cel mai masiv de corupere a unui organism masonic prin infiltrare şi subversiune comunistă1. El şi-a recăpătat credibilitatea abia la începutul deceniului 10, odată cu Războiul Golfului.
Dar ONU nu e singurul exemplu de vulnerabilitate. Un caz special îl reprezintă mişcarea de nealiniere.
Toate documentele sunt de acord că originea mişcării de nealiniere trebuie căutată în Conferinţa afro-asiatică de la Bandung, ce s-â ţinut între 18 şi 24 aprilie 1955. Conferinţa - convocată la iniţiativa Birmaniei, Ceylonului, Indoneziei şi Pakistanului - a avut ca scop principal condamnarea colonialismului (inclusiv colonialismul URSS). Dar - aşa cum am arătat în voi. 2 al "Istoriei Franc-Masoneriei" - aici, printr-o înţeleaptă mişcare strategică, Ciu En-lai reuşeşte să se apropie de Nehru şi Nasser (figurile emblematice ale lumii a treia, la data respectivă): Astfel, comunismul va penetra mişcarea de nealiniere încă înainte de naşterea ei.
Această naştere (oficială) are loc la Belgrad. în 1-6 septembrie 1961. Au fost 25 de state fondatoare şi 3 observatori. "Declaraţia şefilor de stat sau de guvern" adoptată atunci respiră un inconfundabil aer masonic, demn de marile primeniri morale ale umanităţii. Statele semnatare identifică "războiul rece" drept inamicul nr.l al lumii şi caută o alternativă viabilă. Ele afirmă că unica alternativă ar fi "principiile coexistenţei paşnice" ("dreptul popoarelor la autodeterminare, la independenţă şi posiblitatea de a alege în deplină libertate formele şi căile dezvoltării lor economice, sociale şi culturale"). Ulterior, aceste principii vor fi folosite de cei mai abjecţi dictatori, care declarau orice critică internaţională: amestec în treburile interne.
Conferinţa de la Belgrad dedică ample spaţii dezarmării, decolonizării şi delimitării faţă de excesele politicii celor două supraputeri. Nealiniat înseamnă neafiliat nici unui bloc, iar statele respective pretind că vorbesc în numele păcii mondiale.
1 Proces care dă roade din anul 1960, când statele lumii a treia, proaspăt de-colonizate, intră în grup în rândurile Organizaţiei. URSS va şti cum să manipuleze aceste tinere state (n.n.)
50
Ce s-a ales din atari cuvinte frumoase, se ştie. în anul următor Cuba, membră fondatoare a mişcării, primeşte rachete sovietice, declanşând cea mai periculoasă criză a războiului rece. Probabil în numele coexistenţei paşnice, al păcii mondiale şi al dezarmării!
Astfel, mişcarea de nealiniere a fost lovită de nulitate încă de la primii paşi.
Cu toate acestea, numărul membrilor sporeşte continuu: în septembrie 1970, la a treia Conferinţă, ţinută la Lusaka, participă 54 de state. Subiectele principale ale discuţiei au fost problema sud-africană şi problema israeliană: ambele, teme obişnuite pentru propaganda antiamericană şi antioccidentală. între timp, ţările nealiniate învăţaseră să se lase cumpărate de supraputeri, luând partea celei care dădea mai mult1. E interesant de remarcat că în această "înălţătoare" competiţie Statele Unite, deşi mult mai bogate decât URSS, se dovedesc mai zgârcite (ori mai reticente). Prin urmare, sovieticii îşi taie partea leului. Până şi India devine prosovietică.
în afară de organismele internaţionale seduse de propaganda, ajutorul şi promisiunile "lagărului comunist", au existat unele predispuse, prin natura lor, la tentaţia roşie. Astfel este Organizaţia Unităţii Africane (O AU).
O AU a fost fondată în anul 1963 la Addis Abeba şi este opera unui mare personaj african, Haile Selassie, împăratul Etiopiei. Geneza organizaţiei fusese anevoioasă; la data întemeierii ea reflecta compromisul dintre doctrina statelor africane moderate şi cea a statelor africane radicale. (Moderaţii şi-au stabilit platforma prin Conferinţa de la Monrovia. din 1961: ei cereau o asociere laxă; radicalii, care cereau o federaţie strictă, îşi promulgaseră programul tot în 1961, la Conferinţa de la Casablanca).
Carta O AU reflectă adaptarea marilor principii ^masonice (în primul rând: drepturile omului) la realitatea Africii. Iată, de pildă, scopul declarat al organizaţiei: "Să promoveze unitatea şi solidaritatea statelor africane; să coordoneze şi să intensifice cooperarea şi eforturile de a obţine o viaţă mai bună pentru popoarele Africii; să le apere suveranitatea, integritatea teritorială şi independenţa; să eradicheze orice formă de colonialism din Africa; să promoveze cooperarea internaţională respectând carta ONU şi Declaraţia Universală a,Drepturilor Omului". De asemenea. Carta promovează 7 principii fundamentale care traduc mai ales preocuparea membrilor pentru
1 Părerea lui Raymond Poidevin e edificatoare: "Mişcarea îşi pierde suflul şi pare nepregătită pentru a combate hegemonia bicefală a Statelor Unite şi a URSS. Separate prin regimurile lor, prin opţiunile lor, depinzând masiv de ajutorul extern, multe ţări nealiniate par simpli clienţi la remorca Celor Mari" (n.n.)
51
procesul decolonizării, obsesia neamestecului în treburile interne şi atracţia pentru ideile mişcării de nealiniere: 1) egalitatea suverană a tuturor statelor membre; 2) neamestecul în treburile interne ale statelor; 3) respectul pentru suveranitatea şi integritatea teritorială a fiecărui stat şi pentru dreptul său inalienabil la existenţă independentă; 4) rezolvarea disputelor în mod paşnic, prin negocieri, mediere, conciliere şi arbitraj; 5) condamnarea necondiţionată a asasinatului politic în toate formele sale, precum şi a activităţilor subversive din partea statelor vecine sau a oricăror alte state; 6) dedicare absolută pentru emanciparea totală a teritoriilor africane care sunt încă sub ocupaţie; 7) nealinierea la nici un bloc mondial.
Coşmarul liderilor africani era colonialistul alb şi doctrina apartheid-ului. Albii colonialişti fiind occidentali, este lesne de înţeles că negrii au simţit o atracţie firească faţă de duşmanii acelor occidentali: sovieticii. în plus, "doctrina Hruşciov" încuraja luptele de eliberare naţională din lumea a treia; iar comunismul - per ansamblu - condamna violent imperialismul puterilor coloniale şi asimila pe negrul ocupat cu proletarul revoluţiei marxiste. Apoi, ideologia comunistă a oferit liderilor africani un model mecanic al lumii, pe care ei puteau să-l priceapă şi care conferea autoritate luptelor lor tribale, naţionale ori intestine.
Iată de ce mişcările de eliberare ale negrilor vor fi foarte vulnerabile la comunism, nu numai în Africa. într-un timp record, majoritatea statelor africane se vor transforma în dictaturi crunte, sprijinite de sistemul comunist. însuşi împăratul Haile Selassie (pe numele real: Ras Tafari Kadama-wi) va fi izgonit, printr-o lovitură de stat marxistă, la 12 septembrie 1974.
Astfel, este lesne de înţeles că OAU evoluează spectaculos către blocul comunist şi către naţionalism (membrii săi profesează naţionalismul în cazul arabilor şi rasismul negru, în cazul celorlalte state ale continentului). George Thomas Kurian face un bilanţ foarte echilibrat al operei OAU în Africa: "A funcţionat mai ales ca un organism foarte eficient în probleme precum combaterea rasismului şi a colonialismului, asupra cărora toate naţiunile africane erau de acord. A format un front unit împotriva Africii de Sud şi a chemat la lupta armată în sprijinul luptătorilor pentru libertate din Namibia şi Rhodezia. Din pricina tradiţionalei sale reţineri de a se implica în afacerile interne ale ţărilor africane conduse de negri, ea s-a dovedit mai puţin eficientă în alte probleme, precum războiul civil din Angola, războiul etiopiano-somalez şi suprimarea drepturilor omului în ţări precum Uganda, Imperiul Centrafrican, Guineea Ecuatorială şi Guineea".
Sub egida acestei atitudini şi cu multiplu sprijin comunist Africa va da naştere unei pleiade de monştri ai secolului nostru: dictatori de un rar satanism, culmi exuberante ale mârşăviei şi ale criminalităţii.
52
3.	Penetrarea mişcărilor protestatare din Occident şi Statele Unite: mişcarea negrilor.
Uluitoarea seducţie a "doctrinei Hruşciov" nu s-a manifestat doar asupra cetăţenilor africani proaspăt eliberaţi, ci şi asupra mişcării de eman-ciapare a negrilor din Statele Unite. Trebuie precizat că în problema negrilor americani funcţionează permanent influenţa a patru mari câmpuri ideologice: Masoneria de stânga, religia, rasismul etnic şi comunismul.
în primul rând e de remarcat că, la începutul anilor '60, în sudul SUA persistă fenomene de segregare rasială incredibile pentru o ţară atât de franc-masonică. Astfel, în 1954, în statul Alabama, negrii trebuiau să cedeze locurile albilor în autobuze; când o femeie, Roşa Parks, refuză, ea e arestată (!). Acesta a fost momentul primei acţiuni revendicative a lui Martin Luther King jr. Conform lui Arthur M.Schlesinger jr., în perioada 1961-1963, deşi s-au obţinut ameliorări, persistau fapte foarte grave: 1) segregarea şcolară se menţine în Sud - 2000 de districte şcolare sunt încă segregate; 2) dreptul de vot este limitat; 3) negrii erau angajaţi ultimii şi concediaţi primii (şomajul lor era de 2,5 ori mai ridicat decât al albilor); 4) se asigurau condiţii foarte proaste de locuit pentru cetăţenii de culoare.
în perioada la care ne referim (începutul anilor ’60) negrii găsesc apărători puternici în persoana preşedintelui John F.Kennedy şi a fratelui său Robert. Ambii au fost prieteni apropiaţi cu Martin Luther King jr. şi, straniu, toţi trei vor sfârşi asasinaţi (ne vom acupa la timpul potrivit de aceste asasinate). Politica antisegregaţionistă a lui JFK va duce până la urmă la adoptarea unui Civil Rights Bill (Act pentru Drepturile Civile), dar nu va feri Statele Unite de puternice convulsii sociale, nici nu va împiedica penetrarea comunistă în mişcarea de protest a negrilor.
în numele adevărului istoric, trebuie să consemnăm că evoluţia către stânga şi către violenţă a mişcării negrilor a fost mult încetinită de atitudinea preşedintelui Kennedy. care a sprijinit linia nonviolentă şi creştină a organizaţiei pastorului Martin Luther King jr. De altminteri, în anul 1964 şi Masoneria recunoaşte meritele lui King, căruia i se acordă premiul Nobel pentru pace. Dar, pe de o parte, unele elemente ale Masoneriei de dreapta americane se opun vehement emancipării negrilor; iar, pe de altă parte, infiltrarea comunistă este mult mai eficientă decât sejrârea.
a)	Pentru ostilitatea (şi obtuzitatea) unei părţi a Masoneriei de dreapta din Statele Unite, ostilitate ce a împins sistematic mişcarea negrilor către stânga, redăm evenimente de la Birmingham (Alabama), din aprilie 1963. Aici, sub conducerea lui King, populaţia de culoare începe o campanie contra discriminării în magazine, restaurante şi locuri de muncă. Pe 12 aprilie intervine poliţia, la comanda comisarului Eugene ("Bull")
53
Connor. Se fac zilnic arestări masive (la 2 mai fuseseră arestaţi 500 de negri, marea majoritate intelectuali şi studenţi). Pe 4 mai toate marile ziare ale Statelor Unite publică fotografia unui câine poliţist care sărea asupra unei negrese. Această fotografie şochează întreaga ţară şi îi {5ermite lui Kennedy să intervină. Pe 10 mai, în urma unor puternice presiuni de la cele mai înalte nivele, se ajunge la o înţelegere. Totuşi, George C.Wallace, guvernatorul statului Alabama (mason de dreapta) refuză să admită compromisul, iar în noaptea următoare albi (zişi "patrioţi") atacă (folosind explozibili) case şi hoteluri din sectorul negru. Primarul oraşului Birmingham îi acuză brutal pe fraţii Kennedy că îl sprijină pe Martin Luther King: "Negroteiul ăsta are binecuvântarea Ministrului Justiţiei şi a Casei Albe" (primarul, mason de dreapta, simpatiza cu Ku-Klux-Klan-ul)1. Văzând împotrivirea autorităţilor, J.F.Kennedy trimite trupe federale în Alabama şi hotărăşte federalizarea Gărzii Naţionale.
La 21 mai un judecător federal dă dreptul de înscriere la Universitatea din Alabama pentru doi tineri negri. Guvernatorul Wallace le blochează personal accesul în Universitate, în ciuda dispoziţiilor primite de la Kennedy. Abia la mijlocul lunii iunie, după intervenţia Gărzii Naţionale, guvernatorul cedează, iar cei doi studenţi se înscriu efectiv la cursuri.
Evenimentele de la Birmingham au scăzut (grav) popularitatea lui John Fitzgerald Kennedy printre albii din Sud. Cea mai blândă afirmaţie la adresa lui suna aşa: "Dacă va fi reales, va fi sfârşitul Americii". Vom discuta alte afirmaţii şi manifestări la capitolul dedicat asasinării preşedintelui.
Deocamdată, să remarcăm că oameni precum autorităţile albe (şi masonice) din Alabama împing protestul negrilor către Masoneria de stânga şi, mai departe, către comunism, terorism şi anarhism. Astfel. în anul 1961, în ghetto-urile din Nord încep să se ridice lideri precum Elijah Muhammad şi Malcolm X, musulmani fanatici care predicau stârpirea omului alb. La începutul lui 1963 apare cartea Negroes with Guns (Negrii cu puşti), scrisă de Robert F. Williams, care teoretizează violenţa împotriva albilor. Orientarea lui Williams e limpede, dacă ne gândim că el va pleca îrî Cuba şi va susţine diatribe anti-SUA la radio Havana. în fine. acum apare noua generaţie de extremişti maoişti, mai duri decât comuniştii pro-sovietici (dar despre ei vom vorbi aparte).
1 Cei doi Kennedy (John şi Robert) precum şi King au murit asasinaţi. Observaţi iniţialele numelor lor: K.K.K. (sigla Ku-Klux-Klanului). Dar problemele asasinării acestora sunt mult mai complexe decât atare avertisment ezoteric şi le vom discuta separat (n.n.)
54
Din fericire, Martin Luther King jr., creştin şi adept al nonviolenţei profesate de Gandhi, controla, încă, lumea aceasta a ghetto-urilor negre. Dar însuşi King nu scăpase de gheara comunistă.
b)	în ianuarie 1962 FBI-ul ajunsese la concluzia că un consilier al lui Martin Luther King jr., un avocat pe nume Stanley David Levison, era comunist. Levison îl întâlnise pe King la Montgomery, în anul 1956 şi devenise, în scurt timp, managerul său. Coretta Scott King (soţia lui Martin) îl considera unul dintre cei mai devotaţi şi mai de încredere prieteni -se observă puterea de influenţă a acestui avocat asupra celui mai credibil şi mai puternic lider de culoare. Ulterior, situaţia se complică prin faptul că FBI-ul îl adaugă pe lista suspecţilor comunişti şi pe Jack O'Dell, membru al conducerii SCLC {Southern Christian Leadership Conference - organizaţia întemeiată de King).
începând cu anul 1963 J.Edgar Hoover face o veritabilă "Kingofo-bie" (ură faţă de King), pe care unii istorici au pus-o pe seama rasismului. Trebuie spus că Hoover, unul dintre puţinii americani care ştiau forţa subversiunii comuniste, a acţionat astfel şi din cauza faptului că MLK fusese prins în plasa activiştilor comunişti, care au beneficiat de pe urma campaniilor antirasiste.
Dar simbolul pe care-1 întruchipa Martin Luther King jr. este profund charismatic. El n-a putut fi atras pe o pantă politică sau alta; pur şi simplu, el transfigura nimicnicia intereselor de moment.
De aceea, căderea lui King sub gloanţele asasinului, la 4 aprilie 1968, marchează o radicalizare profundă şi subită a mişcării negrilor. De aici va ţâşni în prim plan partidul Black Panthers (Panterele Negre), deplin penetrat de comunism, până într-atât încât o militantă precum Angela Davis funcţiona, simultan, în Black Panthers şi în CC al PC din SUA1.
1 Partidul Black Panthers a fost fondat în ghetto-ul Oakland, lângă San Francisco, în 1966, de către Huey Newton şi Bobby Seale. Aceştia ajunseseră la concluzia că negrii trebuie să se apere cu arma în mână. în aprilie 1967 li s-a alăturat Eldridge Cleaver, proaspăt eliberat pe cuvânt (avea de executat nouă ani de puşcărie pentru viol).
Programul "panterelor" conţinea 10 puncte - din care, se pare, cel mai apreciat era acela care proclama dreptul de a răspunde cu arma poliţiei şi rasiştilor albi. La sfârşitul anului 1967 începe ofensiva poliţiei contra acestui partid: în octombrie Huey Newton e arestat şi acuzat de crimă; Bobby Seale e întemniţat de două ori pentm vini mărunte; în aprilie 1968 Cleaver se reîntoarce la închisoare pentr\i două luni (în urma unei încăierări cu poliţia). Aceste evenimente fac o imensă pubilicitate "panterelor"; în 1968, după asasinarea lui King, partidul numără circa 100.000 de membri şi simpatizanţi. Ideologia Black Panthers era un amestec de anarhism şi terorism (gen Franz Fanon, Bakunin, Malcolm
55
4.	Penetrarea prin spioni.
în perioada la care ne referim (începutul anilor ’60) ies la iveală sau continuă câteva mari operaţiuni ale KGB, considerate printre cele mai strălucite din lume. Agenţii dubli ai sovieticilor execută acţiuni complexe: ei nu numai că trădează secrete occidentale şi secrete masonice, dar sunt capabili să orienteze politica Vestului înspre ineficienţă şi eroare. Orice observator al istoriei perioadei remarcă imediat un soi de "neputinţă occidentală" dinaintea agresivităţii şi rapidităţii mişcărilor (nu numai propagandistice) sovietice. Această neputinţă are mai multe cauze: una din ele o reprezintă efortul spionilor comunişti.
a)	Afacerea Safirului. Botezată astfel după reţeaua implantată de sovietici în SDECE (serviciile de contraspionaj franceze), in primăvara anului 1962, J.F.Kennedy îl anunţă pe de Gaulle că spionii comunişti au penetrat până la nivele înalte ale guvernului francez. începe o anchetă a SDECE care pare să dea dreptate americanilor. Ancheta este întreruptă brusc, din ordinul lui de Gaulle.
Şase ani mai târziu, Phillipe Thyraud de Vosjoli, fost şef al spionajului francez în SUA, se decide să facă unele dezvăluiri. Astfel s-au aflat următoarele: sursa de informaţii a lui Kennedy fusese un trădător sovietic, codificat "Martel". Spusele lui au demascat circa 200 agenţi KGB, printre care şi pe Georges Paques, adjunctul şefului serviciului de presă al NATO (e arestat la 23 septembrie 1963). Martel susţinea că: are informaţii ce indică prezenţa spionilor sovietici în anturajul lui de Gaulle; cel puţin cinci agenţii franceze, inclusiv Ministerul de Interne, al Apărării şi al Afacerilor Externe, sunt infiltrate de spioni sovietici; o reţea numită "Safir" acţionează chiar în SDECE; agenţii KGB pot transporta orice secret NATO de la Paris la Moscova în trei zile.
De Gaulle n-a luat măsuri spectaculoase, motivând că ţara nu poate suporta un asemenea scandal (era în convalescenţă după războiul algerian). în 1968, totuşi, Vosjoli crede că "alte forţe, poate sinistre, au fost motivul real al lipsei de acţiune".
b)	Afacerea Guillaunţe Gîinther. Guillaume Gîinther plătea o greşeală de tinereţe: la 16 ani se înscrisese în partidul nazist1. Pentru a nu fi demascat, a acceptat să colaboreze cu sovieticii. Aceştia l-au trimis la 10 martie 1949 să urmeze cursurile unei şcoli speciale pentru agenţi secreţi.
X) plus comunism agresiv (Stalin, Mao şi Che Guevara). (n.n.)
1 încălcând regulamentul, căci înscrierile se primeau doar de la 17 ani în sus! Dacă ar fi respectat prevederile statutare şi ar fi aşteptat încă un an (până în 1944), Gîinther ar fi observat declinul lui Hitler şi ar fi evitat greşeala, (n.n.)
56
Reîntors în RFG peste două luni, Guillaume este căsătorit cu o "colegă" aleasă de KGB şi este ţinut un timp în toropeală. în anul 1955 KGB-ul îl îndeamnă să intre în partidul social-democrat (al lui Willy Brandt). Soţii Guillaume se înscriu în PSD, secţiunea Frankfurt-Nord, la 12 septem-bire 1957. Utilizând o tactică excelentă (mai întâi a progresat soţia, care l-a propulsat pe soţ) cuplul are un succes neaşteptat: în 1961 Giinther devine secretar-adjunct al secţiei Frankfurt-Nord; în septembrie 1967, şef al campaniei electorale pentru zona Frankfurt-Sud; la sfârşitul lui 1967, adminstrator-şef al PSD la primăria din Frankfurt şi consilier municipal; în 1969, când social-democraţii formează guvernul, e chemat la Bonn de către Herbert Ehrenberg pe post de consilier adjunct pentru relaţia cu sindicatele şi asociaţiile patronale (Hilfsreferent). A plecat în capitala RFG la 28 ianuarie 1970; din clipa respectivă el se va găsi în Vârful sferelor de putere germane şi va progresa continuu, ajungând consilier şi prieten intim al lui Willy Brandt. După cum recunoaşte acesta din urmă, RFG a săvârşit suficiente erori din pricina sfaturilor lui Guillaume (nu mai punem la socoteală cantitatea uriaşă de documente secrete trădate sovieticilor). Giinther Guillaume şi soţia sa Christel au fost arestaţi la 24 aprilie 1974 (datorită intuiţiei de necrezut a unui colonel de la BfV - contraspionajul vestgerman). Câteva zile mai târziu, cancelarul Willy Brandt decide să demisioneze, datorită scandalului provocat de trădarea consilierului său.
c)	Clubul spionilor englezi. Este, probabil, notoria poveste de spionaj a secolului XX. Sunt implicate cinci nume: Kim Philby, George Blake. Guy Francis, Moncy Burgess şi Donald MacLean. Aceştia au trădat tot ce au putut: nu în ultimul rând secretele Masoneriei anglo-americane. Cunoaşterea exactă a intenţiilor şi proiectelor franc-masonilor de dreapta i-a permis lui Hruşciov să realizeze o nouă schismă între curentele masonice socialiste (de stânga) şi liberal-conservatoare.
Kim Philby provenea dintr-o familie de spioni: tatălui lui, explorator trecut la islamism, a executat mai multe misiuni pentru englezi în ţările arabe. în tinereţe, student fiind, Kim a nutrit vii pasiuni socialiste (luptând chiar pe baricade). Ideile de stânga îl fac vulnerabil în faţa propagandei comuniste şi îl transformă în agentul Moscovei.
Kim Philby a fost un strălucit agent dublu. în timpul războiului civil din Spania era corespondentul ziarului The Times pe lângă cartierul general al lui Franco (lucra atât pentru Intelligence Service, cât şi pentru sovietici; e interesant că îşi croise faima unui personaj cu vederi de dreapta). Până la începutul celui de-al doilea război mondial a activat la Berlin, inflitrându-se în cercul lui Ribbentrop (a continuat să lucreze pe două fronturi). Apoi, după izbucnirea conflagraţiei mondiale, s-a dus în Franţa
57
(unde a stat până în ultimul moment al înfrângerii, părăsind ţara in extre-mis). în anul 1945 Kim e trimis la Istambul, apoi e numit şeful secţiei de informaţii privind URSS din Intelligence Service. Va fi decorat pentru merife deosebite (!). în 1949 e numit la Washington ca prim-secretar de ambasadă şi ca agent de legătură al englezilor cu CIA (se poate lesne înţelege ce mină de aur devenise Kim Philby pentru sovietici!). Totuşi, el face eroarea de a-i avertiza pe Francis, Burgess şi MacLean că sunt suspectaţi de trădare; cei trei fug, iar Foreign Office (Ministerul englez al Afecerilor Externe) renunţă la serviciile lui Philby. Stupefiant, Intelligence Service continuă să-l sprijine şi îl trimite în Cipru, apoi la Beirut (în Liban) sub acoperirea de ziarist. De aici, la 23 ianuarie 1963, marele agent dublu fuge în mod spectaculos la Moscova; "defecţinea" sa fiind anunţată, oficial, de ziarul Izvestia în iulie 1963.
George Blake este considerat al doilea mare agent dublu al ruşilor1. Numele său real era George Bihar, evreu egiptean născut în Olanda şi naturalizat englez. Blake a început să lucreze pentru Intelligence Service în anul 1948 şi pentru KGB în anul 1951. E responsabil pentru trădarea a 40 de agenţi englezi. A fost prins în anul 1961 şi condamnat la 42 de ani închisoare. După doar 4 ani el evadează de la închisoarea Wormwood Scrubs şi pleacă liniştit la Moscova (unde va fi decorat cu ordinul Lenin în 1970).
Istoria lui George Blake este chiar mai complicată decât atât: vărul lui. un anume Henri Curiei, este unul din marile personaje ale B'nai Brith şi ale Franc-Masoneriei din epoca noastră. Acest Curiei va întemeia terorismul modern pe pământul Europei (despre el vom vorbi detaliat în capitolul dedicat terorismului).
d)	Alte metode curente. O metodă neaşteptat de eficientă a KGB-ului a constituit-o căsătoria mixtă. Militanţii comunişti sau stângişti din întreaga lume, invitaţi în URSS, plecau căsătoriţi cu cetăţeni sau cetăţene sovietice, recrutaţi de KGB. O atare persoană este Marina Oswald. soţia lui Lee Harvey Oswald, ucigaşul lui J.F.Kennedy.
în fine, să menţionăm activitatea internaţională a savanţilor trădători, precum Klaus Fuchs, Bruno Pontecorvo şi chiar Frederic Joliot Curie1 2. Aceştia ajută puterea sovietică să dobândească tehnologia şi arma
1	între timp, după demascarea americanului Aldrich Hazen Ames, nu ştim dacă topul mai esta acesta (n.n.)
2	Cităm din Roger Fagliot şi Remi Kaufler: "Klaus Fuchs, fiul unui preot luteran, moştenise câteva principii solide: pacea, credea el, nu putea ti asigurată atâta timp cât un stat deţinea monopolul armelor nucleare. Aşa că acest emigrant german, recent naturalizat cetăţean britanic, hotărî să înmâneze ruşilor
58
nucleară, pe de o parte; iar pe de altă parte execută, probabil, diverse alte acte de spionaj. Dar acţiunea lor ţine mai degrabă de epoca lui Stalin, nu de "doctrina Hruşciov". în anul 1963 cei mai ahtiaţi după recrutarea savanţilor sunt chinezii (care-obţin câteva succese notabile în Franţa şi în Japonia).
8.	ASASINAREA LUI J.F.KENNEDY
Naş prezident priedet v gorod - cu aceste cuvinte ruseşti l-a anunţat Ruth Paine pe Lee^Harvey Oswald şi pe soţia sa. Marina Nikola-evna, despre vizita pe care J.F.Kennedy urma să o facă în Dallas, vineri 22 noiembrie 1963. După cum ştim cu toţii, Oswald îl va împuşca pe preşedinte, declanşând una din marile enigme ale istoriei contemporane. Iniţial, William F.Alexander, adjunctul procurorului districtual din Dallas, a întocmit mandatul de arestare a lui Oswald sub acuzaţia de "unealtă a unui complot comunist internaţional". S-au făcut presiuni mari (FBI-ul, procurorul federal Sanders, apropiaţii lui Lvndon Johnson); Alexander a cedat, în final, pentru liniştea Statelor Unite.
Pe noi, însă, liniştea Statelor Unite nu ne preocupă chiar atât de tare. Afirmăm, aşadar, că faptele îl indică pe Oswald drept unealtă a unui complot care nu a fost doar comunist, ci şi masonic.
Picătura care a umplut paharul soartei lui John Fitzgerald Kennedy ese spectaculosul proces de destindere pe care îl pregătise în vara anului 1963, împreună cu Hruşciov. Nu posedăm (deocamdată) detaliile iniţiativelor şi convorbirilor secrete care au premers apropierea dintre supraputeri;
secretul armelor nucleare." Arestat după război (şi condamnat la 12 ani închisoare) Fuchs va dezvălui atât filiera evreiască pe care a folosit-o pentru transmiterea secretelor, cât şi numele altor savanţi trădători. Printre ei se afla Bruno Pontecorvo, unul din preferaţii lui Frederic Joliot Curie. Bruno (anunţat la timp de serviciile secrete sovietice) fuge în URSS în anul 1950. Cât despre Frederic Joliot Curie, acesta îşi manifestase încă din anul 1941 dorinţa de a intra în PCF (partidul comunist francez).A fost stâtuit să rămână "membru neoficial" (adică neînregistrat pe liste) şi a fost folosit pentru mai multe misiuni de spionaj ştiinţific în favoarea sovieticilor. A colaborat, de asemeni, cu celebra organizaţie secretă comunistă "Orchestra Roşie". Totuşi, subliniem, aşa cum am tăcut-o şi în voi. 2 al "Istoriei Franc-Masoneriei": trădarea decisivă a secretelor atomice aparţine filierei evreieşti din Statele Unite. Această filieră a furnizat ruşilor informaţiile definitive pentru fabricarea bombei atomice (informaţii pe care savanţii atomişti ai Europei nu le deţineau la data respectivă), (n.n.)
59
este cert - însă - că motorul psihologic al acţiunii l-a reprezentat criza rachetelor din Cuba, când SUA şi URSS au fost pe marginea distrugerii nucleare. La 20 iunie 1963 se montează un fir telefonic special între Casa Albă şi Kremlin ("telefonul roşu") care va fi folosit, de aici înainte, în situaţii periculoase (evitându-se, astfel, "încurcătura de competenţă" din criza rachetelor, când s-a găsit greu un mediator). La 5 august 1963 Statele Unite şi Uniunea Sovietică semnează faimosul Tratat de la Moscova, intitulat "Tratat limitat de interzicere a testelor nucleare" (se interziceau experienţele nucleare la suprafaţa pământului, în atmosferă şi subacvatice). Conform expresiei lui Robert Aron: "Acordul de la Moscova a marcat coexistenţa între capitalism şi comunism, debutul apropierii între cei doi adversari".
Nu era vorba despre o apropiere oarecare: pe plan intern, preşedintele american duce o politică tot mai de stânga, iar premierul Hruşciov copiază din ce în ce mai mult modelele socialismului masonic. Pe parcursul anului 1963 Mao, care îşi păstrase intransigenţa comunistă, e mereu mai uimit şi mai agasat de "revizionismul" lui Hruşciov; la 1 august 1963 China va denunţa tratatul de alianţă cu URSS, consfinţind astfel marea schismă a lagărului comunist, care se profila de vreo 3-4 ani. Un alt cetăţean frustrat din pricina noii politici a lui Hruşciov a fost Fidel Castro. care se desparte în 1964 de Uniunea Sovietică şi cere protecţia Chinei, deoarece ruşii nu mai sunt dispuşi să-i sprijine acţiunile subversive contra nord-amcricanilor.
Starea strategiei "revizioniste" a lui Hruşciov e bine descrisă chiar din deziluzia lui Lee Harvey Oswald. comunist "pur", castrist devotat, care îi declară ziaristului William K.Stuckey în vara anului 1963: "Am fost dezamăgit de Rusia. Nu era ceea ce aşteptam. în multe feluri e la fel de rău ca şi aici. în fabrica unde lucram am văzut mult egoism şi multă nimicnicie. Parc că ei ar dori să copieze multe din ideile noastre despre economie şi despre producţie - multe idei capitaliste. Ei sunt foarte departe de adevăratul comunism".
Teoretic, nimic nu-i mai împiedica pe Kennedy şi pe Hruşciov să persevereze pe drumuri convergente până la încheierea războiului rece. Prin lume existau deja aşteptări în acest sens.
Dar John Fitzgerald Kennedy îşi depăşise mandatul. După cum am arătat, el fusese ales preşedinte în primul rând pentru a rezvolva problema infiltrării comuniste în America latină. Nicidecum pentru a încheia războiul rece. conflictul dintre Masoneria de dreapta şi comunism - conflict unde se investiseră atâtea interese, încât nici franc-masonii conservatori.
60
nici comuniştii stalinişti nu au vreo dorinţă (cât de mică) de a-i pune punct.
De 30 de ani analiştii se întreabă cine a avut interesul să-l ucidă pe JFK: Castro, ruşii, FBI-ul, CIA, anticastriştii, Mafia, extremiştii de dreapta? Astăzi putem răspunde: toţi, cu excepţia Mafiei (pentru care nu am putut găsi o motivaţie deosebită).
a)	Fidel Castro este, la începutul anilor '60, ţinta unor proiecte de asasinat sau atentat imaginate de CIA. Nu e clar dacă vreunul din acele proiecte a fost încercat în practică, dar animozitatea dintre Castro şi Kennedy rămâne deosebit de vie. în plus. anul 1963 a marcat un grav eşec* internaţional al Havanei: din pricina sprijinului pentru teroriştii din Venezuela toate naţiunile latino-americane (exceptând Mexicul) rup relaţiile cu Cuba. Adăugând la acestea deteriorarea relaţiilor cu Uniunea Sovietică, este de presupus că frustrarea lui Fidel Castro atinsese cote periculoase; el nu s-ar fi dat în lături de la organizarea unui asasinat contra lui JFK. îl prefera pe Johnson preşedinte; acela nu avea priza lui Kennedy asupra latino-americanilor.
Toată lumea a remarcat că Harvey Oswald, asasinul, era liderul filialei Fair Playfor Cuba Committee (Comitetul Fair Play pentru Cuba) din New Orleans. Preşedintele acelei filiale, un anume Alek James Hidell. este pseudonimul lui Oswald. Semnătura lui pe carnetele de membm era opera Marinei Oswald. Jack Rubinstein. asasinul asasinilor, este şi el prins în afaceri obscure cu ţara lui Castro. Conform depoziţiilor lui Nancy Perrin Rich (bufetieră la "Caruselul", unul din localurile lui Rubinstein) acesta plănuia, pe de o parte, aducerea clandestină a refugiaţilor cubanezi, iar pe de altă parte acţiuni de contrabandă cu arme pentru Cuba. La un moment dat. Rubinstein (zis Ruby) pleacă la Havana: oficial la invitaţia lui Lewis J.McWillie (organizator de jocuri). în fapt pentru a obţine de la Castro eliberarea a trei persoane. Fiind, deopotrivă, evreu, mason, membru al lumii interlope şi colaborator al poliţiei. Jack Ruby este amestecat în tot soiul de poveşti încâlcite şi oculte; modul de v iată subteran^ pare adevărata lui natură.
în fine, să notăm că în febra zilelor de după asasinat oficialităţile din Havana au anunţat lumii că Oswald ceruse viză cubaneză pe 27 septembrie 1963, dar cererea lui a fost refuzată. Fidel Castro foloseşte acest refuz pentru a susţine că nu are nici o legătură cu Lee Harvey.
De fapt, pe 27 septembrie, atât ruşii, cât şi cubanezii i-au interzis lui Lee Harvey Oswald să părăsească Statele Unite. El încerca, disperat, să fugă de destin. Sau de misiune. Căci Oswald fusese condiţionat pentru a
61
ucide. îl ratase pe Nixon, îl ratase pe generalul Edwin A.Walker, din nefericire nu-1 va rata pe J.F.Kennedy.
b)	Sovieticii par a nu avea nici un interes vizibil în asasinarea lui JFK. Destinderea agreată şi promovată de Nikita Hruşciov reclama, dimpotrivă, conservarea preşedintelui american. După cât se pare, ruşii erau deja convinşi de realegerea lui Kennedy şi îşi croiseră strategia ca atare.
Totuşi, după cum se va vedea peste un an, structurile sovietice nu surit de aceeaşi părere cu Hruşciov. "Politica surâsului” către Occident, combinată cu spaima de abis din vremea crizei rachetelor îl tranformaseră pe vajnicul Nikita într-un admirator al convieţuirii şi al păcii efective. Ceea ce contravenea intereselor grupării comuniste conservatoare, precum şi intereselor KGB-ului.
După cum se ştie, Lee Harvey Oswald, puşcaş marin american, a încercat să dezerteze la ruşi, a fost scos dm armată, apoi a plecat în URSS, ca să scape de decepţiile capitalismului (!). Aici, la Minsk, o întâlneşte pe Marina Nikolaevna, o frumoasă rusoaică din Arhanghelsk. KGB-ul i-o plasează pe Marina în pat, iar cei doi se vor căsători în curând. Misiunea Marinei era de a-1 readuce pe Oswald în Statele Unite şi de a-1 manipula conform ordinelor KGB-ului. Se poate afirma că Marina a posedat un har deosebit, aproape de natură paranormală: toţi cei care intră în relaţie cu ea caută să-i facă pe plac. Astfel, în Statele Unite ea o farmecă pe o anume Ruth Paine (fostă comunistă convertită la. quakerism), care îi oferă tot ce are: ulterior, în faţa comisiei de anchetă, ea îl vrăjeşte pe Earl Warren care îi asigură "menajamente" şi chiar protecţie1.
Dinaintea lui Lee Harvey, Marina are un asecendent extraordinar: ea îşi domină bărbatul din toate punctele de vedere, inclusiv din punct de vedere sexual. Astăzi se ştie că Oswald a încercat să-i asasineze pe Nixon (mason de dreapta, anticomunist şi, mai ales, anticastrist) şi pe generalul Walker (extremist de dreapta, membru al Societăţii "John Birch") ca să-şi impresioneze soţia (!). Ceea ce echivalează cu a spune că a fost manipulat către comiterea atentatelor.
De asemenea, tot astăzi se ştie că ideea asasinării lui Kennedy i-a venit lui Oswald abia joi, 21 noiembrie 1963: a fost o idee de moment, în urma unei discuţii cu soţia sa. Asupra discuţiei nu avem decât versiunea Marinei, care, în mod stupefiant, a fost integral crezută de Comisia Warren. Marina susţine că s-ar fi certat violent cu Lee Harvey, anunţându-1
1 Cităm din William Manchester: "La cererea expresă a preşedintelui Curţii Supreme, Warren, care o găsise simpatică, comisia prezidenţială a tratat-o cu multe menajamente", (n.n.)
62
că sc desparte irevocabil de el. Faptele, însă, o contrazic: după pretinsa ceartă cei doi s-au culcat împreună.
E cu atât mai ciudată docilitatea anchetatorilor în cazul Marinei, cu cât s-a dovedit că ea fusese la curent cu atentatele anterioare ale lui Oswald, pe care le ţinuse secrete.
S-ar putea pune o singură întrebare: de ce a fost reorientat Oswald, de la ţinte de dreapta, la o ţintă precum preşedintele Kennedy, om mai degrabă de stânga? Răspunsul e simplu: trebuia oprit procesul destinderii dintre SUA şi URSS. Aşa cum a observat bine Palmiro Togliatti, Johnson (urmaşul lui JFK) este un reprezentant al războiului rece. Cu el nu se mai pune problema reconcilierii finale.
Astfel, destituirea lui Hruşciov din octombrie 1964 va continua (aproape natural) efortul ocult început odată cu asasinarea lui John Fitzge-rald Kennedy.
c)	S-a vorbit mult despre implicarea FBI-ului în moartea preşedintelui. Se zicea că lui J.Edgar Hoover (legendarul şef al FBI) nu îi plăcea tutela exercitată de Robert Kennedy (Ministrul de Justiţie, fratele lui JFK) şi, mai ales, tendinţa către stânga a preşedintelui. Hoover n-a agreat nici sprijinul efectiv pe care fraţii Kennedy l-au dat mişcărilor antisegregaţioniste. Totuşi, este prea mult a trage de aici ideea vreunei conspiraţii regizate dc Hoover.
Insistenţa cu care e pomenit FBI-ul provine, probabil, de la o informaţie furnizată de Gerald Ford (membru al Comisiei Warren, viitor preşedinte al SUA): pe 22 ianuarie 1964 comisia fusese sesizată de Wag-goner Carr, procuror general al statului Texas că Lee Harvey Oswald ar fi un agent FBI camuflat. "Informaţia" - zice Ford -"consta în aceea că Lee Oswald fusese efectiv în serviciul FBI-ului, că el purta în calitate de agent camuflat numărul 179, că se-afla în septembrie 1962 pe
Fig. 6 J. Edgar Hoover
63
statele de plată ale FBI-ului cu o remuneraţie de 200 de dolari pe lună şi că mai figura pe aceste state în ziua când a fost arestat în cinematograful Texas după ce-1 împuşcase pe poliţistul J.D. Tippit!".
Ancheta comisiei Warrren, bazată pe declaraţiile şefilor FBI, dezminte zvonul. Dar este caracteristic pentru confuzia şi complexitatea perioadei în care ne aflăm faptul că Oswald, comunist şi castrist notoriu, căsătorit cu o rusoaică bine instruită de KGB, a putut fi crezut agent al FBI-ului.
în ce priveşte această ultimă organizaţie (FBI): ea nu l-a plâns în mod deosebit pe J.F.Kennedy. Astfel se face că, pe parcursul anchetei, ofiţerii FBI reacţionează fără tragere de inimă şi par să aştepte închiderea cazului.
d)	CIA a fost implicată în ipotezele asasinatului din pricina disensiunilor pe care le avea cu Kennedy. Trebuie subliniat că CIA credea cu hotărâre în războiul rece, iar iniţiativa preşedintelui, de apropiere de URSS, era aidoma unui fier roşu răsucit în carnea vie a agenţiei. Este foarte puţin probabil ca CIA şi FBI să nu fi supravegheat cuplul Oswald, care ducea o activitate făţişă în favoarea lui Fidel Castro, inamic al ţării. Din câte ne-am putut da seama, Oswald era atât de bine cunoscut ca suspect, încât poliţia din Dallas îl caută imediat după împuşcături, chiar înainte ca vreun martor să-l fi descris satisfăcător!
Se adaugă la suspiciunea care pluteşte asupra CIA răceala dintre preşedinte şi Allen Dulles. Arthur M.Schlesinger jr. ne-a păstrat această mărturie a lui JFK: "Am comis probabil o greşeală păstrându-1 pe Allen Dulles la CIA. Nu pentru că Dulles nu este un om foarte capabil. Este. Dar eu nu am lucrat niciodată cu el şi, ca urmare, nu pol să ştiu cu precizie ceea ce vrea să-mi spună atunci când îmi raportează ceva ... Bobbv (Robert Kennedy- n.n.) trebuia să fie la CIA".
Oricum, chiar şi în situaţii clare din punct de vedere criminalistic, faptul că un asasin a reuşiţ să-l ucidă pe preşedintele SUA, în ciuda unui dispozitiv masiv de securitate, seamănă - pentru serviciile secrete şi cele speciale - a incompetenţă. Iar nouă Istoria ne-a arătat în repetate rânduri că incompetenţa nu e întâmplătoare.
e)	în luna iulie 1968 un anume Jim Garrison, procuror districtual din New Orleans. produce furori delcarând că J.F.Kennedy ar fi fost ucis de o conspiraţie a anticastriştilor: 20 de anticastrişti, ex-agenţi CIA şi voluntari civili, motivul fiind destinderea relaţiilor cu Cuba şi URSS. (Relaţiile se destinseseră numai cu URSS - cu Cuba, nicidecum). Garrison nu se limitează la declaraţii: el dispune arestarea lui Clay Shaw. om de afaceri din New Orleans. Acesta, care apare în Raportul Warren sub
64
numele de Clay Bernard, s-ar fi întâlnit cu trei indivizi, inclusiv unul pe nume Leon Oswald, şi ar fi urzit uciderea preşedintelui.
Nu am verificat când şi cum, însă ştim că demersul lui Garrison s-a
stins.
Cât priveşte teoria conspiraţiei anticastriştilor, ea este dintre cele mai vehiculate. încă de la 22 iulie 1964 Comisia Warren înregistrase depoziţia doamnei Sylvia Odio, cubaneză, refugiată anticastristă recunoscută, care a afirmat că în septembrie 1963 fusese vizitată de 3 oameni, dintre care unul se chema Oswald. Acesta ar fi susţinut că "preşedintele Kennedy ar fi trebuit asasinat" şi că "este atât de uşor să o facă". Comisia a cerut FBI-ului să investigheze această pistă, apoi şi-a publicat concluziile finale înainte de a primi raportul FBI (acest raport nu îl asociază pe Oswald cu anticastriştii).
Totuşi, e interesant de remarcat că Sylvia Odio era afiliată MRP-ului, ramura de stânga a anticastrismului. După cum am amintit cu alt prilej, MRP-ul este puternic penetrat de spionii Havanei, care încearcă să influenţeze emigraţia cubaneză. Astfel, prezenţa lui Oswald în conspiraţia anticastristă nu mai pare ilogică; dimpotrivă, dacă ar fi existat vreun complot castrist şi anticastrist. atunci MRP-ul putea să-l conducă. .
Anticastriştii îl acuzau violent pe J.F.Kennedy din pricina atitudinii sale neresponsabile (şi inexplipabile) pe parcursul invaziei insulei, când a lăsat 1400 de luptători cubanezi la cheremul trupelor lui Fidel Castro. Ulterior, Fidel va încerca să pună paie peste foc, ordonându-i generalului Fabian Escalante Font, fostpl şef al serviciilor de securitate, să descrie un scenariu în care doi anticastrişti l-ar fi asasinat pe preşedintele Statelor Unite.
Teoriile complotului anticastrist suferă însă de o meteahnă: ucigaşul, L.H Oswald, nu s-a decis să-l împuşte pe preşedinte decât joi 21 noiembrie 1963 (probabil seara), în urma discuţiilor cu soţia lui.
0 Franc-Masoneria de dreapta este - practic - neacuzată de asasinat. Diversele fapte disparate care o aduc în discuţie sunt fie puse pe seama extremiştilor, fie rupte din context. Totuşi, s-a specificat adesea că încăpăţânarea lui Kennedy de a merge în statul Texas (fief al Masoneriei foarte de dreapta) a fost o eroare; chiar dacă partenerul preşedintelui, vicepreşedintele Johnson, era texan. Cu patru săptămâni înaintea asasinării, Texas-ul îi dăduse un avertisment serios lui JFK: Adlai Stevenson1, omul
1 Adlai Stevenson a fost guvernator al statului Illinois şi a candidat de două ori la preşedinţie, în 1952 şi în 1956. Kennedy îl va numi ambasador la ONU. Era considerat exponentul cel mai credibil al politicii Casei Albe din perioada respectivă. (n.n.)
65
lui de încredere, este huiduit, lovit şi scuipat în Dallas. Stevensqn se dusese acolo ca să ţină un discurs pentru Ziua ONU; agresiunea are loc în timpul manifestaţiei. Cu acest prilej sunt răspândite afişe tip Wanted (Căutat pentru crimă) având figura lui Kennedy (faţă-profil) şi următorul text: "Căutat pentru trădare. Acest om este urmărit pentru activităţi trădătoare împotriva Statelor Unite."
în dimineaţa atentatului, vineri 22 noiembrie 1963, ziarul Dallas Morning News publică actul de acuzare a lui J.F.Kennedy, sub forma unei avalanşe de întrebări: 1) de ce a abandonat doctrina Monroe în favoarea "Spiritului Moscovei"; 2) de ce a alterat politica externă a SUA "în aşa fel că CIA aranjează lovituri de stat şi determină exterminarea sângeroasă a aliaţilor anticomunişti de nădejde ai Statelor Unite" (aluzie clară la cazul Diem); 3) de ce ria permis/ordonat JFK fratelui său Bobby "să o lase moale cu comuniştii şi ultrastângiştii din America, în acelaşi timp permiţându-i să-i persecute pe americanii loiali" care-1 criticau pe preşedinte; 4) de ce Guss Hali (şeful partidului comunist din SUA) laudă aproape fiecare mişcare a lui JFK şi a anunţat că partidul său îl va sprijini în alegeri, etc. "O listă" - zice Arthur M.Schlesinger jr. - "făcută cu scopul de a sugera că Preşedintele era în mod sistematic procomunist, dacă nu un trădător".
Făcută de cine? La această intrebare istoricii americani nu s-au prea înghesuit să răspundă, cu toate că răspunsul era evident.
Textul e semnat de Bemărd Wcissman. Weissman sosise în Dallas la chemarea lui Larrie Schmidt, unul din iniţiatorii agresiunii contra lui Adlai Stevenson. Larrie Schmidt este şeful filialei din Dallas a lui Young Americans for Freedom (YAF - Tinerii americani pentru libertate). YAF -care în 1969 avea 30.000 membri numai printre studenţi şi era organizată în 500 capitule - este una din cele mai importante organizaţii de tineret ale Franc-Masoneriei conservatoare din Statele Unite.
Astfel, putem afirma că în dimineaţa zilei de 22 noiembrie Kennedy a primit. în mod public, condamnarea masonică.
g) Extremiştii de dreapta au fost multă vreme suspectaţi, alături de anticastrişti. Aşa cum am arătat deja într-un capitol anterior, Kennedy contrariase violent sentimentele albilor rasişti (sau aproape rasişti) din Sud prin sprijinul pe care l-a oferit lui Martin Luther King jr. şi prin eforturile de a impune Civil Rights Bill. în plus, în politica lui latino-americană, JFK se bizuia tot mai vizibil pe masonii de stânga, ceea ce nu a avut darul de a-i entuziasma pe ultraconservatori. La 22 iunie 1963, plimbându-se prin Grădina Trandafirilor (de la Casa Albă) cu Martin Luther King jr., John F.Kennedy îi spune următoarele: "Dacă oponenţii mişcării vă vor doborî, ne vor doborî şi pe noi. Vă cer să fiţi foarte atent". în mod limpede,
66
aceşti "oponenţi ai mişcării” cuprindeau şi extremiştii de dreapta, din organizaţii tip Ku-Klux-Klan.
Filmul asasinatului este arhicunoscut: Oswald îl împuşcă pe John Fitzgerald Kennedy la ora 12,30, de la etajul al V-lea al unui deposit pentru manuale şcolare (unde lucra de 5 săptămâni). La ora 12,45 poliţia îl consideră suspect şi îi difuzează semnalmentele. La 13,15-13,16 Oswald e interpelat de poliţistul J.D.Tippit, pe care îl ucide. La 13,50 asasinul e arestat în incinta cinematografului Texas; el a mai încercat să omoare un poliţist, dar pistolul a rămas blocat. Pe când i se puneau cătuşele a strigat: "Acum totul s-a terminat" şi "Protestez împotriva brutalităţii poliţiei".
A rămas un mister până în ziua de astăzi motivul pentru care poliţia din Dallas l-a identificat atât de repede pe Oswald ca suspectul nr. 1. Nimeni nu a putut furniza vreo explicaţie plauzibilă. în momentele acelea - la un sfert de oră după atentat - confuzia era mare, iar părerile martorilor: încă haotice. Totuşi, comunicatul poliţiei îl descrie pe Oswald cu exactitate: "alb, zvelt, cântărind în jurul a 75 kg., înalt de cca 1 metru 70 şi având puţin peste 30 de ani".
Mii mult: anchetatorii locali au convingerea fermă că Oswald este vinovatul; atât de fermă, încât exagerează flagrant. în seara zilei de 22 noiembrie, la o conferinţă de presă, procurorul Wade a afirmat că poliţia deţine suficiente dovezi şi aporape 15 martori împotriva lui Oswald. Nu deţinea aproape nimic. Iar după asasinarea lui Lee Harvey Oswald de către Jack Ruby, chiar înainte de înmormântarea lui Kennedy, poliţia din Dallas a declarat cazul închis!
Numai murmurul opiniei publice americane şi atitudinea acuzatoare a aliaţilor occidentali1 au obligat FBI-ul să redeschidă dosarul JFK. La sugestia prietenului şi mentorului său Abraham Fortas (membru B'nai Brith) preşedintele Lyndon Johnson numeşte .pe 29 noiembrie o comisie de anchetă condusă de Earl Warren,
1 Occidentalii n-au crezut nici un moment în teoria Raportului Warren. Iată ce zice Willy Brandt: "Concluziile Comisiei Warren nu m-au convins, iar dubiile mele nu s-au micşorat odată cu trecerea timpului. Nevroticul Oswald a tras în mod sigur, dar motivele acţiunii sale rămân obscure. La fel rămâne întrebarea dacă a acţionat singur şi din propria sa iniţiativă", (n.n.)
67
A fost o comisie 100% masonică. Warren, şeful Curţii Supreme a SUA, devenise membru al lojii "Sequoia” nr. 349 din Oakland (California) încă din 1919. A avut o prodigioasă carieră masonică: Venerabil şi grad 33 al Ritului Scoţian Vechi şi Acceptat în 1928, el va fi ales Mare Maestru al Marii Loji de California între 1935-1937. S-a observat demult efortul Comisiei Warren de a discredita ideea vreunei conspiraţii în cazul asasinării lui Kennedy.
înţelegând acum că este vorba despre o comisie franc-masonică, acest efort devine justificabil.
Anchetatorii americani au evitat din răsputeri să abordeze următoarea ipoteză: deşi Oswald a acţionat singur, el a fost sugestionat către asasinat. în schimb, poliţia din Dallas, care l-a căutat imediat, părea la curent cu sugestionarea lui Oswald (de aici vine credinţa de nezdruncinat că Lee Harvey este vinovat sigur - credinţă, de altminteri, justă).
în sprijinul ipotezei suges-tionării există numeroase fapte. Unul, comportamentul asasinului, ni se pare tulburător. înainte de crimă, pe la 12,20, Robprt Edwards şi Ronald Fischer îl văd pe Oswald. Arăta transfigurat: "nu mişca de fel, nici măcar nu clipea, privea ţintă ca o statuie". După comiterea asasinatului, Lee Harvey pleacă într-o învârteală dementă, bine rezumată de Mark Lane: "Potrivit Comisiei, Oswald a ieşit fără grabă din clădirea Depozitului de manuale şcolare, a mers pe strada Elm de-a lungul a 7 cvartale, s-a întors cu autobuzul spre locul de unde plecase, din nou a mers pe jos de-a lungul câtorva cvartale, a făcut un drum cu taxiul, apoi s-a dus pe jos până la locuinţa sa, unde a rămas 3 sau 4 minute, a aşteptat un timp nederminat la o staţie de autobuz, a făcut o plimbare de circa 1,5 km. până k* intersecţia dintre strada a 10-a Est şi Bd. Patton şi, în sfârşit, s-a întâlnit cu poliţistul Tippit şi l-a asasinat".
întreaga atitudine a lui Lee Harvey Oswald din intervalul 12,30-13,50 este tipică pentru manifestările "efectului zombi" (influenţarea parapsihologică a unui subiect uman): monoideism până în clipa comiterii actului (asasinatului); dezordine şi debusolare psihică, asociate cu
Fig. 7 Earl Warren
68
pierderea prudenţei, după comitere. Această perspectivă ne conduce către o ipoteză parapsihologică, în general evitată (chiar dispreţuită) de istorici. Am fi evitat-o şi noi. Dar 5 ani mai târziu, Sirhan Sirhan, asasinul lui Ro-bert Kennedy, folosea în mod curent tehnici parapsihologice: el intra în transă folosind contemplarea în oglindă. Opinia noastră este că aceia care l-au ucis pe John Kennedy l-au ucis şi pe Robert; în privinţa asasinilor se observă tehnici similare. Diferenţa este că lui Oswald i s-a indus sugestia, pe când Sirhan s-a autosugestionat.
De altminteri, atât serviciile de spionaj comuniste, cât şi fraţii masoni utilizează destul de frecvent tehnici parapsihologice. Constatând existenţa unei influenţe paranormale asupra subiectului Lee Harvey Oswald, nu ne apropiem mai mult de identificarea maeştrilor reali ai eliminării preşedintelui Kennedy.
Duminică 24 noiembrie 1963, în jurul orei 11,20, Oswald este ucis în subsolul clădirii poliţiei şi a tribunalului din Dallas de către Jack Ru-binstein. Acest asasinat, comis In prezenţa a peste 70 de poliţişti şi a camerelor televziunii, a avut scopul clar de a-i închide gura lui Lee Harvey. După cum scrie William Manchester: "Prezenţa lui Ruby în subsol pare ceva cu totul de necrezut. în ochii unora, ea va rămâne pentru totdeauna inexplicabilă, iar pentru alţii constituie în mod categoric dovada concretă a implicării poliţiei într-o conspiraţie complexă, şi chiar aceia care au trecut prin sită toate datele întâmplării au rămas cu o vagă impresie de a fi fost traşi pe sfoară"
Mai mult încă: deoarece exista şansa ca Oswald să supravieţuiască împuşcăturii, s-au luat măsuri de precauţie. Relatează acelaşi William Manchester: "Asasinul preşedintelui, rănit mortal, făcuse o hemoragie internă. Fu transportat înapoi în biroul închisorii, iar acolo, dacă e să dăm crezare amintirilor lui Forrest Sorrels şi Jesse Currv, datorită primului ajutor medical - cu totul contraindicat - pe care-1 primi, i se răpi orice şansă de a mai fi salvat". Sorrels a văzut un om în civil care-i făcea respiraţie artificială lui Oswald: "Respiraţia artificială este cel mai greşit tratament care se poate aplica în cazul unei răni abdominale - e ca şi cum ai aţâţa un foc cu foalele: şansele unei hemoragii cresc propoţional cu apăsarea aplicată"1.
1 Trebuie neapărat să amintim şi "hecatomba martorilor". In 1977 The. Sunday Times descoperă că 33 de martori ai uciderii lui JFK sau de persoane implicate în evenimente au murit de moarte violentă ori au fost ţinta unor atentate inexplicabile. S-a calculat că probabilitatea ca moartea lor să nu aibă nici o tangenţă cu asasinarea preşedintelui e de 1 la 100.000 de miliarde. Pentru noi, este semnificativ şi numărul: 33. Găsiţi o relatare mai bună a sorţii
69
în ce-o priveşte pe Marina Oswald: ocrotită bine, ea va face avere din interviuri şi memorii. Este ceva simbolic în protecţia pe care masonul Earl Warren i-o acordă comunistei Marina Nikolaevna Oswald, cu prilejul omorârii preşedintelui John Fitzgerald Kennedy. Dispariţia acestuia din urmă fusese dorită de ambele părţi ale baricadei, pentru a salva Cortina de fier
9.	DESTITUIREA LUI HRUŞCIOV
Nikita Hruşciov fusese poreclit "ţăranul” în mediile comuniste; era nepotul unui iobag şi a păstrat mereu o distanţă ironică faţă de rafinamentele civilizaţiilor urbane. în aprilie 1964 el îşi sărbătorise 70 de ani de existenţă; de 11 ani domnea asupra URSS, cel mai mare imperiu terestru al momentului.
Acest personaj chel, scund, rotofei, cu un surâs de imbecil fericit, cu apucături bădărăneşti şi haine alandala a fost cel mai valoros conducător al Uniunii Scpvietice. Iar în anul 1964 el înţelesese eroarâa căii leniniste de construire a comunismului. Atunci a hotărât să se întoarcă înspre socialismul masonic.
Contaminarea lui Hruşciov cu idei masonice i se trage de la politica sa Dogoniat i peregohiat (Să ajungem şi să depăşim - se referă la Statele Unite). Competiţia cu capitalismul a fost obsesia principală a lui Nikita -aşa cum se observă lesne, însăşi ideea de "competiţie" este eretică faţă de gândirea comunistă. Tot întrecându-se cu Occidentul şi cu SUA, premierul sov ietic a trebuit să remarce calităţile economiilor acelora. într-o primă fază. el s-a gândit să le fure tehnologiile, prin Spionaj economic. Apoi s-a apucat să-şi înfrunte adversarii ţărăneşte, bătând cu pantoful în masă. Dar grozavul pericol din'timpul crizei rachetelor cubaneze l-a lecuit de confruntări violente. Drept pentru care Nikita Sergheevici a cugetat că ar putea face acasă ceea ce râvnea peste hotare. Astfel, în anul 1964 el respinge proiectul de plan cincinal 1966-1970, hotărât fiind să pună accentul pe industria uşoară şi a bunurilor de consum - ceea ce echivalează cu o declaraţie de. război dată economiei comuniste. Iată atitudinea care l-a costat tronul.
în Hruşciov musteau de mult idei neobişnuite în legătură cu economia. La începutul anilor '60, el dorea să iniţieze un plan Marshall pentru ţările comuniste: fiecare zonă din CAER să se concentreze asupra ramurii unde are cea mai bună tradiţie. El numea asta "diviziunea muncii în
acestor martori în cartea lui Dumitru Constantin: "Mondo umano?" (n.n.)
70
interiorul lagărului socialist”- deşi e limpede că o copiase după Marshall. Datorită experienţei lor cu brutalitatea şi nemernicia rusă, ţările Europei de Est au privit cu mare suspiciune planurile lui Hruşciov; Gheorghe Gheor-ghiu Dej, de pildă, nu a admis nici o clipă ca România să devină preponderent agricolă1.
în spiritul adevărului istoric, trebuie să recunoaştem că avea şi Dej dreptatea lui: a fi ţară agricolă într-un sistem economic comunist echivala cu înfeudarea completă faţă de vecini, cu transformarea într-o colonie inferioară.
Momentul de vârf al efortului lui Hruşciov de a-şi construi propriul plan Marshall l-a constituit aşa-zisul "plan Valev", publicat în anul 1963. E.B.Valev, geograf sovietic, propunea crearea unui complex economic multifuncţional (mare parte din teritoriul românesc urmând să se integreze cu o parte din teritoriul ucrainian şi o parte din cel bulgăresc. Zona românească era - bineînţeles -. preponderent agricolă) Reacţia lui Gheor-ghiu Dej a fost atât de violentă, încât în iulie 1963 CAER renunţă la orice tentativă de "diviziune a muncii" sau de "complex economic".
în direcţia aceasta este instructiv să urmărim sfâşierea unde se agită Nikita Hruşciov. El are o mulţime de idei bune: reîntoarcerea la agricultură, iniţierea unui plan tip Marshall. Dar nu le poate implementa. Educat doar în spiritul marxism-leninismului, premierul sovietic foloseşte tehnicile marxiste pentru a face economie occidentală (!) Aşadar, are parte de eşecuri răsunătoare. în 1964, când, în fine, se pare că dorea să-şi modifice (oarecum) tehnicile marxiste, a fost. alungat repede.
Dar contaminarea lui Hruşciov nu se vede doar din tribulaţiile sale homerice cu economia. Se observ ă şi în atitudinea politică.
După ce a anulat teza privind inevitabilitatea războiului dintre comunism şi capitalism (citeşte: Masonerie), după ce a admis calea parlamentară de cucerire a puterii pentru partidele comuniste occidentale, după ce a îndemnat la alianţa cu socialiştii (citeşte: masonii revoluţionari). Nikita Sergheevici realizează două lucruri: Se apropie de Statele Unite şi se desparte de foştii aliaţi fanatici. Despărţirea de China a fost în întregime opera lui. Mao - care s-a menţinut în limitele stalinismului agresiv, chiar dement - îi reproşează mereu "revizionismul" şi îl repudiază definitiv în 1963, pentru că Nikita se decisese să semneze Tratatul de la Moscova (cu
1 E interesantă oroarea liderilor comunişti faţă de agricultură: Stalin însuşi respinsese planul Marshall din aceleaşi motive pe care le invoca Dej acum! In schimb, în ochii lui Hruşciov, agricultura este foarte importantă - el a vrut chiar să reformeze agricultura rusă, dar n-a ştiut cum şi a eşuat spectaculos, (n.n.)
71
Statele Unite). Un an mai târziu. Fidel Castro, nemulţumit de cooperarea americano-sovietică, se dezice şi el de Hruşciov, alipindu-se lui Mao1.
Astfel, maeştrii comunismului intransigent au simţit îndepărtarea "ţăranului” de dogmele radicale şi l-au declarat trădător.
Observăm şi aici o "sfâşiere comportamentală" în cazul lui Hruşciov. El are momente de duritate stalinistă alternând cu toleranţă aproape democrată. De pildă, cu Germania de Vest se poartă arogant pe parcursul crizei Zidului, apoi trimite diverşi mesageri secreţi lăudând poporul german şi cerând cooperare; în România acceptă plecarea trupelor sovietice (1958), apoi se căieşte şi pregăteşte o invazie în 1962, după care tolerează gesturile de independenţă ale lui Dej (culminând cu Declaraţia CC al PMR din aprilie 1964, care proclama suveranitatea şi independenţa fiecărui partid comunist).
Din asemenea exemple se poate conchide că Hruşciov a avut o personalitate paradoxală de natură schizoidă (cei care l-au înlăturat l-au acuzat de descreierare). Părerea noastră este că starea conflictuală psihologică a premierului sovietic traduce tentativa lui de -a se schimba. Pe plan spiritual, e un efort de gestaţie. Hruşciov văzuse caracterul malefic al stâli-nismului, pricepea limitele leninismului şi acum năpârlea din greu, remasonizându-se. N-a fost lăsat să ajungă la capăt.
Intre 20 şi 25 septembrie 1964, la sesiunea unită a Prezidiului PCUS şi a Consiliului de Miniştri. Nikita Sergheevici Hruşciov blochează proiectul de plan cincinal pe 1966-1970. Apoi, mulţumit, pleacă la vila sa din Crimeea, de lângă Soci.
Pe 3 şi 4 octombrie primeşte acolo o delegaţie japoneză şi ima pakistaneză; pe 12 octombrie vorbeşte prin radio cu cei 3 cosmonauţi sovietici care evoluau în spaţiu; a doua zi, seara, vine intempestiv la Moscova, probabil chemat. Pe 14 octombrie 1964 are loc şedinţa Comitetului Central al PCUS convocată de conspiratori. Partizanii lui Hruşciov nu au fost chemaţi. Şedinţa a durat până la primele ore ale zilei următoare; pe parcurs, Nikita Sergheevici s-a enervat, a insultat şi a ameninţat. Apoi se zice că şi-a dat demisia ("din pricina vârstei înaintate şi a deteriorării sănătăţii"), pe care CC-ul a acceptat-o în unanimitate.
Artizanul înlăturării lui Hruşciov este protejatul său, Leonid Brejnev (lucrau împreună din 1939, iar în iulie 1964 Brejnev fusele desemnat ca succesor). După cum s-a observat repede, puciul înseamnă victoria aripei
1 Albania procedase la fel încă din 1961; dar liderii albanezi sunt atât de excentrici, încât îl vor acuza şi pe Mao de revizionism şi se vor proclama singurii coQUinişti adevăraţi ai lumii! (n.n.)
72
Fig 8. Nikita Hruşciov împreună cu protejatul său, Leonid Brejnev
conservatoare; în mai puţin de 4 ani, Brejnev va distruge tot ce era pro-* miţător din "doctrina Hruşciov".
Pe plan internaţional, partidele comuniste au reacţionat cu stupoare. Liderii sateliţilor îl omagiau pe Nikita Sergheevici şi cer explicaţii Moscovei. începând cu data de 25 octombrie, Moscova îi cheamă rând pe rând (primul e Gomulka) pe aceşti lideri, cuminţindu-i într-un fel sau altul. Pe 30 octombrie se emite documentul poreclit "Cele 29 de păcate ale lui Hruşciov"; o colecţie de acuzaţii fabricate în pripă pentru a justifica demiterea premierului. Unele acuzaţii sunt chiar groteşti: astfel Brejnev, un antiromân notoriu care se purtase crunt în Basarabia, îl înfierează pe Hruşciov din pricină că s-a comportat greşit cu România!
Spre deosebire de fraţii comunişti, care. sunt luaţi pe nepregătite. Statele Unite declară că nu au fost "întrutotul surprinse".
O dată cu înlăturarea lui Nikita Sergheevici Hruşciov ia sfârşit o epocă a războiului rece: epoca anilor 1955-1964. Am putea-o numi nodul gordian, mai ales pentru intervalul 1960-1964, (interval care continuă şi culminează cu anul masonic 1968) într-atât este de complicată, ocultă şi importantă. Acesta fusese cel mai mare efort al supraputerilor de a câştiga . Războiul Rece; la sfârşit, epuizate, combatantele ajunseseră pe pragul împăcării. Nu au trecut acel prag, pentru că nu li s-a permis. Războiul rece va continua, dar el nu mai este nici atât de dramatic, nici atât de epic
73
precum în vremea lui Kennedy şi Hruşciov. Dimpotrivă: el va recădea în şabloane şi va naşte cancerul terorismului contemporan, copil satanic al reîntoarcerii la satanism. Am observat adesea că, în momente importante, Istoria are o ironie semnificativă. Pe 16 octombrie 1964, doar la o zi şi jumătate după destituirea lui Hruşciov, China detona bomba atomică la Lop Nor, în deşertul Takla Makan din provincia Sinkiang1. Astfel, Mao Tze-dung, inamicul personal al lui Nikita Hruşciov, triumfa pretutindeni. Veneau vremurile lui.
10.	UMBRA LUI JOHNSON
sy n noiembrie 1964 Lyndon
1 Johnson (care îi succedase atât de dramatic lui J.F.Kennedy) e ales preşedinte. Istoria oficială l-a numit pe Johnson un maestru al prudenţei. S-a subliniat în repetate .rânduri faptul că el se temuse de şi îl invidiase pe J.F. Kennedy. S-a subliniat, de asemenea, faptul că el era înclinat către conservarea războiului rece şi a sferelor de influenţă, sub acest aspect neexistând nici o clipă pericolul ca Johnson să se apropie esenţial de URSS. De fapt, noul preşedinte are mai mult mentalitatea unui economist, după cum bine precizează Walter La-Feber. "Credea cu fervoare în rezultatele aproape supranaturale ale dezvoltării economice. El îşi alcătuise cariera politică folosind programe New DeaP pentru a canaliza mari eantităiţi de bani în statul său natal şi va încheia această carieră predicând necesitatea unei dezvoltări similare în întreaga Asie de sud-est". Lyndon Johnson îşi anunţă public programul sub 1 2
Fig. 9 Lyndon Johnson
1	Lyndon Johnson, care afirmă că Statele Unite cunoşteau progresul experimentelor chineze, declară: "Statele Unite s-a alăturat umanităţii în exprimarea regretelor privind contaminarea atmosferei" (n.n.)
2	New Deal-ul (Noul Târg, Noua înţelegere) a fost spectaculosul program de reforme economice iniţiat de F.D. Roosevelt (n.n.)
74
denumirea de "Marea Societate" (care urma să asigure fiecărui om bunăstarea şi fericirea).
Istoria ezoterică îl înregistrează pe Johnson ca mason, iniţiat la 30 octombrie 1937 în loja Johnson City nr. 561 din Texas.
Nu a manifestat, totuşi, interes prea "mare pentru Franc-Masonerie, căci nu va depăşi gradul de ucenic. Hg. 10 Bird Johnson (soţia lui Lyndon) la o Această atitudine i-a folosit adunare B'nai Brith (Masoneria eireiască)
în relaţiile cu Kennedy (care l-a acceptat drept vicepreşedinte).
O altă istorie, încă mai ezoterică, spune că Lyndon Johnson a avut un mentor ocult: B’nai Brith-ul, puternica Franc-Masonerie a evreilor. Astfel, cu toate că nu e un mason entuziast, preşedintele e controlat în întregime de masonii sionismului.
"Autorul dependenţei lui Johnson de B'nai Brith se numeşte Abra-ham Fortas, un evreu de rit mozaic, valoros jurist. Cei care l-au cunoscut îl descriu drept un om arogant, abraziv, rece, distant şi criptic. Fortas va
"pune stăpânire" pe viitorul preşedinte în anul 1948, după cum au descoperit reporterii revistei Time: "în 1948 Fortas i-a salvat probabil cariera politică lui L.B.J. (Johnson' -n.n ). învingător în alegerile senatoriale primare din Texas cu o marjă de 87 de voturi, Johnson a fost eliminat de la balotaj de un judecător districtual federal, fiind implicat într-o anchetă privind frauda electorală. Fortas l-a convins pe domnul judecător Black, care avea responsabilitatea juridică asupra Circuitului ce include Texasul, atunci când Curtea Supremă era în vacanţă, să respingă hotărârea şi să-l pună pe
75
Johnson la loc în liste. ... De atunci a se baza pe Fortas a devenit a doua natură a lui Johnson.”
într-o investigaţie de excepţie, aceeaşi reporteri ai revistei Time adaugă: "Fortas este adevărata eminenţă cenuşie a Administraţiei Johnson. Nimeni nu ştie cu precizie de câte ori a intrat Fortas prin uşa din spjate a Casei Albe, dar orice cifră ar fi probabil prea scăzută. Pentru tinerii funcţionari, care vorbesc despre el cu voce joasă, este un obiect ăl respectului, chiar al veneraţiei"; "Deşi nu vom şti niciodată cât de mare a fost influenţa lui Fortas - a jurat să nu scrie memorii şi să nu lase hârtii importante pentru istorici zgomotoşi - el a fost martor la aproape toate deciziile mari ale lui Johnson." Implicaţiile afirmaţiilor de mai sus sunt limpezi pentru oricine; nu mai e nevoie să insistăm. Adăugăm, doar, că aceasta încrengătură ocultă n-ar fi ieşit la iveală dacă n-ar fi izbucnit un scandal în anul 1968, când Lyndon, aflat în ultimele luni ale funcţiei sale, încearcă să-l impună pe Fortas ca succesor al lui Earl Warren (republicanii, aşteptându-se să câştige preşedinţia SUA prin Nixon, protestează vehement - aşa a izbucnit o ceartă intramasonică foarte utilă pentru istorici). Dar vom zăbovi asupra unei acţiuni a cuplului Johnson-Fortas din anul 1965: intervenţia în Republica Dominicană.
în anul 1962'alegerile naţionale îl instalaseră pe Juan Bosch la Santo Domingo, ca preşedinte. Acesta duce o politică de stânga, ce contrariază forţele conservatoare ale ţării. Prin urmare, în 1963 colonelul de aviaţie Elias Wessin y Wessin iniţiază o lovitură de stat. deportându-1 pe Bosch şi înlocuind preşedinţia printr-o juntă civilă de 3 oameni, botezată Triumvirat. Primul triumvir era dr. J. Donald Reid Cabrai.
Doi ani mai târziu. în 1965, forţele rebele conduse de Francisco Caamano Deno (care-şi zicea "constituţionalist") răstoarnă,Triumviratul şi îl aşează pe Jose Rafael Molina Urena în biroul prezidenţial. Această grupare pro-Bosch manifestă tendinţe de stânga suspecte de comunism şi cas-trism; forţele de dreapta (pro-americane) conduse de Wessin y Wessin şi generalul Antonio Imbert Berreras formează un Guvern de Reconstrucţie Naţională (rival) şi încep războiul civil. în acel moment, în aprilie 1965, preşedintele Johnson se decide să intervină: Statele Unite vor trimite 23000 de soldaţi (sub pretextul de a salva vieţile americanilor) şi se formează o forţă de pace inter-americană a Organizaţiei Statelor Americane (OAS)1
1 Johnson avea o părere foarte neîncurajatoare despre OAS: "n-ar putea să verse urina dintr-o cizmă dacă instrucţiunile ar fi scrise pe toc". Totuşi, a format această forţă OAS, cu trupe din Costa Rica, Salvador, Honduras şi Nicaragua. Statele latino-americane vor păstra o amintire neplăcută a implicării lor: 14 ani mai târziu, când Carter a vrut să formeze o nouă forţă OAS pentru a in-
76
care va negocia un armistiţiu. La negocieri, pe lângă părţile dominicane implicate, au participat: Nunţiul Papal, oficiali ai OAS şi SUA. Rezultă un guvern provizoriu condus de Hector Garcia-Godoy şi se stabilesc alegeri libere pentru anul 1966. Atunci conservatorul Joaquim Balaguer îl înfrânge pe Juan Bosch şi va guverna până în 1978 (când-Partidul Revoluţionar Dominican, fondat de Bosch, câştigă conducerea prin Antonio Guzman. Spre deosebire de 1965, în 1978 SUA - prin preşedintele Jimmy Carter -vor interveni pentru a-1 apăra pe Guzman!)
Istoria oficială consemnează acţiunea lui Lyndon Johnson drept punctul culminant al noii orientări date Alianţei pentru progres şi o pune pe seama doctrinei lui Thomas Mann (directorul Alianţei, secretar de stat adjunct pentru relaţii interamericane). Mann declarase subversiunea şi statismul drept principalii inamici în zona americană, iar evenimentele din Republica Dominicană s-au datorat subversiunii şi conduceau către statism (o politică de stânga, exprimată prin lipsa de încredere în întreprinderile particulare şi convingerea că doar sectorul de stat poate salva economia -statismul era proclamat sfidător, în epocă, de către Fidel Castro).
Istoria ezoterică notează puternica implicare a lui Abraham Fortas, care numeşte doar rezultatul unei directive masonice, ci are şi o reală cono-taţie afectivă. îi cităm din nou pe reporterii revistei Time: "Ca subsecretar Ia Interne şi mai târziu ca avocat angajat al Puerto Rico-ului în Washington, Fortas avea relşţii vechi şi strânse cu oamenii acestei insule, pe care o denumise "a doua mea patrie". Johnson l-a trimis la Puerto Rico în aprilie 1965 ca intermediar secret cu guvernul în exil al Republicii Dominicane. Sub numele fals de J.B. Davidson, Fortas şi-a stabilit biroul în casa de vară a guvernatorului şi a stabilit legătura între Johnson şi Juan Bosch, fostul preşedinte dominican. Mai târziu, J.B. Davidson a ajutat la organizarea alegerilor libere ţinute în Republică".
Cu asemenea dedesubturi, este limpede că intervenţia SUA în Republica Dominicană posedă rădăcini masonice. De altminteri, ea se va dovedi o decizie benefică pentru respectiva ţară, care s-a salvat atât din ghearele războaielor civile, cât şi din cele ale comunismului, ori ale totalitarismului de dreapta. în schimb, pe plan internaţional, acţiunea a fost percepută ca o revenire la teoria sferelor de influenţă. Mai mult încă: aici îşi are precedentul doctrina "suveranităţii limitate" emise de Brejnev după invazia sovietică a Cehoslovaciei. Iată observaţiile lui Walter LaFeber. "Date fiind escaladarea violenţei în Vietnam şi intervenţia în Republica Dominicană, nimeni nu mai putea să susţină că nord-americanii foloseau forţa fără
terveni în Nicaragua, nici un guvern latino-american n-a mai fost de acord.
(n.n.)
77
tragere de inimă. Anunţul lui Johnson că "naţiunile americane" nu vor permite schimbări radicale semăna şocant de tare cu «Doctrina» lui Leonid Brejnev din 1968". Astfel, se poate afirma că, după uciderea lui Kennedy şi destituirea lui Hruşciov, puterile lumii .reveniseră (fără zgomot) în limitele clasice ale războiului rece. A fost o revenire asemănătoare cu un pact între gentlemeni, la suprafaţă; dar care va ajuta hotărâtor manifestările aberante, patologice ale marginii sociale - dq aici îşi trage seva terorismul modern.
Cât despre naţiunile "lumii vechi": ele rămâneau împărţite prin Cortina de fier. Masonii de dreapta şi comuniştii nu se mai preocupă de ridicarea acestei cortine, ci de influenţarea "lumii a treia". Pe fondul acestei pasivităţi /suficienţe a Franc-Masoneriei de dreapta şi a Comunismului renaşte activitatea Masoneriei de stânga, care va culmina - grandios - cu anul masonic 1968.
11.	HO CARE LUMINEAZĂ
Conform lui Dwight Eisenhover, implicarea americanilor în Indochi-na s-ar datora principiului domino-ului: "Căderea Indochinei ar duce la căderea Burmei (Birmaniei - n.n.), Thailandei, Malayesiei şi Indoneziei; India ar fi atunci strânsă în chingi de comunism, iar Australia, Noua Zeelandă. Filipinele. Formosa (Taiwan - n.n.) şi Japonia, toate ar fi grav ameninţate." Această frază a fost pronunţată pe 7 aprilie 1954. 19 ani mai târziu, istoricul Ravmond Aron constată : "Angajarea (SUA în Vietnam - n.n.) a fost o eroare strategică şi politică: extinderea comunismului pe tot cuprinsul regiunii Vietnam-Laos-Cambodgia-Thailanda ar fi fost mai puţin costisitoare decât "îndiguirea" Vietnamului de Nord cu preţul trimiterii, între 1965 şi 1968, a unui corp expediţionar de o Jumătate de milion de* oameni şi retragerii lui. totul acompaniat cu. bombardamente aeriene de o violenţă sporită."
Vom discuta acum despre unul din cele mai importante conflicte postbelice: războiul din Vietnam. Efectele sale morale nu s-au sfârşit încă.
Prin secolul al XVIlI-lea, pe teritoriul vietnamez existau două state: Tonkin la nord şi Cochinchina la sud. în anul 1867 Conchinchina devine colonie franceză; în 1883, Annam şi Tonkin sunt proclamate protectorate franceze. Ulterior, aceste trei zone vor forma. împreună cu Laosul şi Cam-bodgia, Indochina franceză.
Cel de-al doilea război mondial a creat fisura care va sparge istoria acestei părţi a lumii: în anul 1940 regimul de la Vichy cedează Indochina
78
japonezilor. Japonezii numesc o administraţie locală de paie, în frunte cu Bao Dai, împăratul An-namului. în vreme ce cumpăna luptelor începe să încline de partea aliaţilor antifascişti, Roosevelt (care se zice ca era ostil colonialismului francez) îi îndeamnă pe britanici să ocupe sudul Indochinei şi îi autorizează pe chinezi să controleze nordul.
Aici, în nord, un anume Ho Chi Minh întemeiază Liga pentru Independenţa Vietnamului (Viet-Nam Doc Lap Dong Minh Hoi, mai cunoscut ca Viet Minh). La 2 septembrie 1945, Congresul naţional, convocat de Ho, dă o Declaraţie de Independenţă modelată după cea americană. împăratul Bao Dai abdică şi se proclamă la Hanoi Repu-	Fig. 12 Ho Si Minh
blica Democrată Vietnam.
Ho Chi Minh, personaj ilustru şi complex, s-a născut în 1890, lângă golful Tonkin şi a murit în anul 1969, fără a-şi putea savura victoria finală. La naştere, el se numise Nguyen Tat Thanh; era fiul unui erudit renumit care a îndeplinit slujbe mărunte în guvernul-marionetă imperial. Acest tată al său îi va insufla patriotismul, de care tânărul Nguyen dă permanent dovadă.
La vârsta de 21 de ani. viitorul mare lider se angajează ca băiat de bucătărie pe un vas francez. A debarcat mai întâi la Londra; în Franţa a ajuns în 1917. Era perioada de glorie a Masoneriei şi a comunismului; Nguyen se îmbiba de ideile stângii şi citeşte tezele lui Lenin consacrate popoarelor coloniale. La suprafaţă micul vietnamez duce o existenţă obscură prin Paris, retuşând fotografii şi pictând "antichităţi chinezeşti"; în profunzimi. însă. se transformă spectaculos: după ce îşi schimbă numele în Nguyen Ai Quoc (Nguyen Patriotul), el intră în partidul comunist francez. Astfel, el înţelesese încă de pe atunci avantajele alierii Naţionalismului cu comunismul şi cu Masoneria.
în anul '1924 Nguyen ajunge la Moscova, unde îşi perfecţionează instrucţia "revoluţionară". Un an mai târziu, este trimis să predice revoluţia:
79
a activat la Canton, unde înfiinţează "Asociaţia Tineretului Revoluţionar Vietnamez." Aici, el pătrunde în mediile masono-comuniste locale. Pe de o parte, devine secretarul, traducătorul şi confidentul lui Borodin, trimisul special al Comintemului pentru China. Pe de altă parte, intră în relaţii strânse cu membrii Academiei Militare Wham Poa (creată de Borodin), centrul ideologic al revoluţiilor din zona popoarelor rasei galbene. Această Academie era condusă de Cian Kai-şi, iar şeful Departamentului politic este Ciu En-lai. A fost o formidabilă instituţie masono-revoluţionară: istoricii viitorului vor avea datoria să-i cerceteze cu atenţie povestea.
Acum Nguyen începe să capete un oarecare sprijin din partea poporului său: i se alătură o mână de oameni, printre care şi fiul unui mandarin .din Hue, numit Pham Van Dong. Dar era încă menit internaţionalismului: în 1928, deghizat în călugăr buddhist, organiza celule în pagodele din. Bangkok. Este prins în Hong Kong şi băgat la închisoare (unde se îmbolnăveşte de tuberculoză). în perioada 1934-1938 se refugiază în URSS. în fine, în 1941 (după 30 de ani!) se reîntoarce în Vietnam. Aici duce o activitate asiduă, întemeind Viet Minh. în anul 1943 şi-a schimbat numele în Ho Chi Minh (Ho care luminează). Cu toate că a mai făcut vreo 15 luni de detenţie prin închisorile chinezeşti, destinul lui "Ho care luminează" nu mai este de oprit..
în anul 1946 francezii se reîntorc în fosta lor colonie. Ho e dispus să negocieze cu ei retragerea trupelor chinezeşti. Franţa recunoaşte Republica Democrată Vietnam ca stat liber în cadrul Uniunii Franceze. Se părea că va exista o înţelegere, dar această ocazie se spulberă la 19 decembrie 1946, odată cu bombardarea Taiphong-ului, când începe războiul franco-vietna-mez. în sud. francezii formează un "stat al Vietnamului", condus de Bao Dai.
Această primă fază a conflictului vietnamez caracterizează din plin războiul rece: într-una din tabere luptau aliaţii masoni, în cealaltă: comuniştii. Căci' francezilor li se alătură Statele Unite (cu masive ajutoare financiare), iar lui Ho - sovieticii şi chinezii. Particularitatea evenimentului constă însă, mai întâi în natura lui colonială: aparţine războaielor de decolonizare în care - contrar menirii - puterile masonice stau pe baricada invadatorului şi a opresorului. în al doilea rând. şi de o parte, şi de alta, aliaţii acuză grave stări tensionale: francezii se vor despărţi de americani, la un moment dat boicotându-i pe faţă; ruşii se vor despărţi de chinezi, iar ultimii, frustraţi de comportarea vietnamezilor (care au rămas prosovietici) de-clanşază chiar o invazie a Vietnamului!
Anul 1954 aduce primele mari evenimente pe frontul vietnamez. în februarie, după ce programează o conferinţă de pace la Geneva (pentru 26
80
aprilie) francerii paraşutează 20.000 de soldaţi ai trupelor de elită în valea Dien Bien Phu, în mijlocul teritoriului ocupat de inamic. Corpul expediţio-nar e condus de generalul Navarre; pe 24 martie trupe Viet Minh (25.000 -45.000 oameni) atacă forţele franceze, care vor capitula după 56 de zile, pe 7 mai.
Căderea Dien Bien Phu, mare succes al lui Ho Chi Minh, rămâne un mister al războaielor modeme. în mod cert, o doză de vinovăţie o are guvernul francez al momentului, format din masoni de stânga care s-au dovedit deopotrivă incompetenţi şi nehotărâţi în decizii. Pe de alta parte, este iarăşi cert că rivalităţile masonice internaţionale şi-au spus cuvântul: în aprilie 1954 Eisenhower propune o intervenţie comună în Vietnam (trupe din Australia, Anglia, Noua Zeelandă, Filipine şi Thailanda), dar se opun categoric englezii (Anthony Eden, sprijinit de Churchill). Asistăm, astfel, la ciudatul spectacol al declanşării unor neînţelegeri chiar în sânul "sacrei" alianţe masonice anglo-americane, pentru a nu mai pune la socoteală vertiginoasa lipsă de cooperare dintre englezi şi francezi1. Atitudinea englezilor (care, în cazul Vietnamului, au colaborat excelent cu ruşii) se explică - probabil - prin interese înguste (nu le convenea ca Franţa să-şi păstreze imperiul colonial). Atitudinea Statelor Unite, care au luptat vehement împotriva lui Ho Chi Minh, se explică prin amestecul lui Mao în Vietnam. Atât Eisenhower, cât şi Dulles, vedeau aici o invazie de genul celei japoneze în Manciuria, ori hitleriste in zona Rhinului.
Capitularea francezilor la Dien Bien Phti a grăbit negocierile de la Geneva. Pe 20 iulie 1954 se semnează Acordurile de pace care prevăd: 1) încetarea focului în Vietnam, Laos şi Cambodgia; 2) regruparea forţelor armate de o parte şi de alta a paralelei 17V 3) evacuarea Laosului şi Cam-bodgiei de către forţele Viet Minh; 4) alegeri în Vietnam în termen de 2 ani; 5) Statele Unite garantează acordurile de armistiţiu. în nord. Ho Chi Minh rămâne stăpân; în sud se instalează, de la 16 iunie, regimul lui Ngo Dinh Diem.
Evenimentele următoare consfinţesc înfrângerea francezilor: pe 29 decembrie 1954 înţelegerile semnate la Paris acordă independenţă deplină ţărilor din Indochina; pe 13 mai 1955 armata franceză evacuează Haiphong-ul, pe 9 octombrie - Hanoi-ul, iar la 30 iunie 1965 se retrag ultimii soldaţi ai corpului expediţionar din Vietnam.
! Pe tot parcursul conflictului franco-vietnamez englezii îi "sabotează" pe francezi. Chiar şi la conferinţa de la Geneva, când SUA s-au opus semnării înţelegerii, Eden, conlucrând cu Molotov, a găsit un subterfugiu pentru a evita refuzul american (n.n.)
81
Cu aceasta se încheia prima fază a conflictului vietnamez, rezolvat după model coreean: nordul este dat comuniştilor, sudul rămâne sub influenţa occidentală şi americană. în plus, se parcursese şi procesul de decolonizare.
Dar ceea ce se va întâmpla în continuare reprezintă o răsturnare a "perspectivei coreene": cei care încalcă înţelegerile sunt aliaţii Statelor Unite: Aşa cum am arătat într-un capitol anterior, Diem refuză alegerile naţionale, temându-se de victoria lui .Ho Chi Minh (care devenise erou popular). Apoi, el începe persecutarea tuturor opozanţilor, deci şi a comuniştilor.
în atari circumstanţe, în anul 1958 comuniştii din Vietnamul de sud se hotărăsc să treacă la represalii. Al XV-lea congres al Lao Dong (partidul comunist nord-vietnamez), care s-a ţinut în luna mai 1959, decide "revita-lizarea şi dirijarea mişcării insurecţionale din sud până la unificarea celor două Vietnamuri". în decembrie 1960 se creează Frontul de Eliberare Naţională, cu scopul de a unifica lupta de eliberare, a stabili un guvern de uniune democratică populară şi a obţine unificarea paşnică (!) a ţării. Atât de paşnic era nou-formatul Front, încât principala sa organizaţie s-a numit Viet Cong (Armata de Eliberare Naţională), devenită o teribilă maşină a războiului.
în general, americanii învăţaţi cu dichotomia războiului rece, conform căreia inamicii sunt neapărat comunişti, au rămas oarecum debusolaţi la primele contacte cu Viet Cong-ul. De data asta inamicul nu se încadra standardelor! Iată ce scrie Dennis Bloodworth în Observerl21.02.1965: "Cei mai mulţi lideri ai gherilelor Viet Cong nu sunt comunişi, ci naţionalişti pur-sânge care au luptat cu Viet Minh împotriva forţelor coloniale franceze în războiul din Indochina doar pentru a câştiga independenţa Vietnamului (...) Surse din chiar interiorul Frontului de Eliberare Naţională ne-au confirmat că numai 10% din adepţi sunt comunişti". Debusolarea a fost atât de mare, încât în ianuarie 1963 editorialistul gazetei The Nation afirma ritos: "De acum ar trebui să fie foarte clar că forţele americane din Vietnamul de Sud n# sunt angajate în- apărarea «libertăţii», ci în treaba fundamental urâtă de a suprima o masivă insurecţie a ţăranilor contra regimului Diem."
Despre tribulaţiile regimului Diem am vorbit deja; a echivala rebeliunea Viet Cong cu o "insurecţie a ţăranilor" reprezintă o gravă eroare de apreciere. Ţăranii vietnamezi nu au avut decât de suferit, din partea ambelor tabere Iată ce mărturisea în anul 1962 un ţăran-fermier dintr-o zonlfla nord de Saigon: "Adesea suntem forţaţi de Viet Cong să săpăm şanţuri de-a curmezişul drumului. Dimineaţa suntem siliţi de armată să astupăm
82
găurile. în noaptea următoare,.trebuie să le săpăm din nou.” Săpatul e doar un amănunt revelator; în practică, întreaga viaţă rurală viet este caracterizată acum de dubla exploatare. Foarte curând, ţăranii vor fi integraţi strategiilor naţionale de război - ceea ce îi expune mai rău agresiunilor şi subversiunii.
Revenind însă, la starea Viet Cong - care i-a uimit pe americani-trebuie arătat că organizaţia este tipică pentru mişcările celei de-a treia alternative, adică reuneşte, sub aceeaşi cupolă, comunism, naţionalism şi metode şi doctrine masonice. Datorită propriilor înclinaţii ale lui Ho Chi Minh, Frontul de Eliberare Naţională tinde clar către comunism; dar vietnamezii nu-şi vor pierde niciodată naţionalismul, pe de o parte, iar relaţiile lor cu masonii de stânga se vor ameliora uluitor, pe de altă parte, demonstrând că între comunismul lui Ho şi socialismul stângii masonice este o continuitate, nu o prăpastie.
La creearea lui, Frontul de Eliberare Naţională a prezentat un program în 10 puncte, prin care cerea, alegeri generale, unirea Sudului cu Nordul; libertate pertru toate partidele politice; eliberarea prizonierilor politici; promovarea liberei întreprinderi, alcătuirea unui bloc sud-est asiatic neutru1. Acest program este tipic masonic. Deşi el este efectul unui efort propagandistic al lui Ho Chi Minh (care mai avea la activ asemenea fapte: în 1945 a copiat Declaraţia de independenţă după cea americană!), a zdruncinat multe conştiinţe. Căci observaţi paradoxul: Statele Unite sprijină regimul Diem. antimasonic, contra Frontului de Eliberare Naţională, care prezintă programe social-politice masonice! Acest paradox va sfâşia, în timp, societatea americană, cu cât războiul continuă, iar numărul morţilor creşte, cu atât răzvrătiţii de toate. soiurile din SUA se grupează sub drapelul Viet Cong-ului: unii chiar la propriu, fiindcă demonstrau sub flamurile respectivului drapel în centrul marilor oraşe nord-americane.
Se poate considera că intervenţia militară a Statelor Unite în Vietnam a început în anul 1961. Atunci s-a semnat un Tratat de prietenie între
1 Chestiunea aceasta a neutralităţii, mult vehiculată în epocă şi în zonă, este un şiretlic comunist testat în Laos. La adăpostul neutralismului, Frontul Patriotic Laosian (Neo Lao Hak Xat) condus de prinţul Souphanouvong şi comuniştii partidului Pathet Lao (Ţara laoţienilor) s-au unit, reuşind - după zgomotoase lovituri de stat - să preia controlul asupra ţării în 1961. Atunci Conferinţa internaţională de la Geneva garantează armistiţiul (cu regaliştii) şi s© semnează înţelegerea privind neutralitatea şi independenţa Laosului şi evacuarea tuturor trupelor străine. Guvernul de Uniune Naţională care s-a format e dominat de mişcările de stânga: primul-ministru (Souvanna Phouma) şi un viceprim-minis-tru (prinţul Souphanouvong) sunt neutralişti sprijiniţi de comunişti (n.n.)
83
SUA şi Republică Vietnam, iar forţele americane din Indochina cresc de 10 ori (ajung la cca. 7.000 soldaţi, cifră care totuşi nu e mare). Primul soldat american ucis de Viet Cong a căzut pe 22 decembrie 1961.
La 2 iunie 1962 doi membri ai Comisiei de control pentru aplicarea acordurilor de la Geneva demonstrează oficial ceea ce toată lumea ştia: că "personal armat şi neînarmat, muniţii şi materiale au fost trimise din zona nord în zona sud". în 1961 numărul nord-vietnamezilor infiltraţi în Sud echivala cu acela al americarilor; în general, Ho Chi Minh a ţinut (şi a reuşit) să contrabalanseze permanent prezenţa umană americană. Calea de trimitere a materialelor şi a ostaşilor în Sud trecea prin Laos (evitând graniţa dintre cele două Vietnamuri) şi a fost botezată: Calea Ho Chi Minh. Ea va fi deconspirată de americani în februarie 1964, într-o "Carte albă" intitulată "Agresiune din Nord".
începând cu anul 1963 războiul din Vietnam creează o primă mare breşă intermasonică (de fapt, breşa era deja creată, ea doar se manifestă şi aici): generalul de Gaulle începe să dea declaraţii în sprijinul neutralităţii Vietnamului. Franţa îşi rezolvase de curând problema algeriană şi acum încerca să câştige moral ceea ce pierduse pe câmpul de luptă. înţeleaptă mişcare! Jăraticul ce alimenta declaraţiile lui de Gaulle au fost masonii Marelui Orient. în anul 1954, după acordurile de la Geneva, aceştia mizaseră pe Ho Chi Minh, iar intervenţia Statelor Unite le stricase toate planurile. Atât de evidente au fost eforturile franceze în favoarea lui Ho Chi Minh1 încât, la 24 iunie 1965, Vietnamul de Sud rupe relaţiile cu Franţa. Ceea ce demonstrează încă o dată că "Ho care luminează" nu era străin de Franc-Masoneria de stânga.
De cealaltă parte, în tabăra comunistă, Ho Chi Minh - ucenic al lui Borodin şi coleg al lui Ciu En-lai - a reuşit să păstreze, concomitent, sprijinul sovietic şi cel chinez, chiar dacă URSS şi China se anatemizaseră reciproc. Ba. se poate chiar afirma că a existat o emulaţie între ruşi şi Mao: se întreceau care să îi ofere mai mult ajutor lui Ho, împotriva "imperialismului". La un moment dat, după informaţiile lui Isaac Deutscher, Moscova ar fi cugetat la o formă directă de intervenţie în Vietnam, dar s-a opus Mao, care nu vroia să vadă Armata Roşie în Hanoi.
Aşa cum ştim, la sfârşitul anului 1963, Diem este răsturnat în Sai-gon, apoi ucis; trei săptămâni mai târziu, Kennedy este asasinat în Dallas. Evenimentele nu au marcat prea tare evoluţia războiului; în anul următor el îşi păstrează acelaşi chip: sud-vietnamezii pierd, iar Viet Cong-ul câştigă.
1 Parisul a ajuns până acolo că a cooperat cu URSS, iar de Gaulle i-a trimis scrisori de simpatie lui Ho Chi Minh. (n.n.)
84
Conform lui Walter Lippman: "La începutul lui 1965, nu numai că armata saigoneză pierduse controlul teritoriului ţării, cu excepţia a 5 sau 6 oraşe, dar guvernul din Saigon se dezintegra şi era pe punctul de a încheia o înţelegere cu Hanoi-ul."
Simţindu-se puternic, Frontul de Eliberare Naţională cer^: a) retragerea armatei SUA; b) renunţarea la alianţe militare, atăt din partea Nordului, cât şi din partea Sudului; c) rezolvarea problemelor interne ale^ Sudului conform programului Frontului; d) eventuala reunificare a ţării.
Atunci, la 7 februarie 1965, preşedintele Lyndon Johnson ordonă bombardarea zonei Vietnamului de nord (dincolo de paralela 20°). Decizia, foarte controversată la vremea ei, a intrat în funcţiune abia în iunie 1965, când primele B-52 execută primele misiuni asupra Vietnamului. Conform lui Raymond Aron: "Două milioane de tone de bombe s-au abătut asupra Germaniei în timpul celui de-al doilea război mondial, un milion de tone deasupra Coreii şi 6 milioane deasupra Vietnamului... După cifrele oficiale, 23.360 km2 de teren au fost supuşi acţiunii defoliantelor până la sfârşitul lui 1970; tonajul explozibilelor - bombe şi muniţii - a atins 13 milioane tone la sfârşitul lui 1971. Toate aceste arme ale morţii contra unei naţiuni de 17 milioane, alcătuită în principal din ţărani."
Bombardamentele Statelor Unite salvează pe moment Vietnamul de Sud. în 1967 acolo se ţin alegeri naţionale: Nguven Van Thieu. fost şef de Stat Major, devine preşedinte, iar comandorul Nguven Cao Ky e numit vice- preşedinte Aceste alegeri conferă o oarecare stabilitate ţării.
S-a vorbit mult despre supleţea, eficienţa, lipsa de scrupule şi cruzimea luptătorilor Viet Cong. într-adevăr. ei nu precupeţeau nimic pentru distrugerea inamicului. Tradiţia războaielor asiatice a fost dusă aici pe o culme greu de egalat. Nu se poate pune motivaţia Viet Cong-ului doar pe seama îndoctrinării ideologice; a funcţionat probabil şi un puternic sentiment rasist al poporului vietnamez faţă de invadatorul alb. De asemenea, americanii nu au reuşit să găsească, pentru zona sudică, un conducător de talia şi de prestigiul lui Ho Chi Minh - ceea ce i-a aşezat permanent pe o poziţie şubredă şi nelegitimă.
Dintre strategiile folosite pe parcursul războiului vietnamez, câteva merită menţionate (pentru istorie): a) "satul strategic"- tehnică preluată după modelul britanic de Administraţia Kennedv. Consta din construirea unor sate fortificate în zonele bogate în orez (de exemplu: Delta Mekongu-lui). Aceste sate rezistau la atacurile Viet Cong-ului. în luna mai 1963. 8 milioane de ţărani trăiau deja în sate strategice; b) "search-cmd-destroy" (caută şi distruge) - tehnică pusă la punct de generalul William Childs
85
Wcstmoreland după înfrângerea ofensivei din Tet1. Constă din: asigurarea protecţiei bazelor aliate: asigurarea securităţii unei părţi cât mai mari a populaţiei; distrugerea forţelor inamicului; c) "vietnamizarea" - tehnică impusa de Richard Nixon din anul 1969. Constă în retragerea treptată a trupelor americane şi preluarea responsabilităţilor de către sud-vietnamezi. Acest procedeu pregătea (oarecum) Vietnamul de Sud pentru retragerea definitivă a Statelor Unite.
în ceea ce priveşte tehnica de luptă a Viet Cong-ului, ea nu punea nici un preţ pe viaţa omenească. Dar beneficia de o organizare remarcabilă: astfel. în timpul ofensivei din Tet, nord-vietnamezii şi Viet Cong-ul ocupă 24 ore oraşul Hue. Ei aveau, deja pregătite, dosarele tuturor anticomuniştilor: pe cei care îi găsesc îi ridică dih casă şi îi ucid. S-au descoperit 1.000 de cadavre în 19 gropi comune. Unele cadavre erau mutilate, altele descăpăţânate. S-au descoperit oameni îngropaţi de vii (printre care şi doi călugări bcnedictini francezi).
Sunt celebre-metodele de gherilă ale Viet Cong-ului (tuneluri subterane, capcane hiperingenioase. etc ). Sunt celebre, de asemenea, metodele de contracarare utilizate de americani (unele de tip paranormal: căutau tuneluri cu baghete radiestezice). Dar nu este menirea lucrării noastre de a le analiza.
Noi vom nota că în anul 1968. pe fundalul începerii negocierilor de pace cu nord-vietnamezii la Paris, preşedintele Johnson opreşte parţial bombardamentele1 2. La 1 noiembrie Nixon le va opri complet. în 1969 moare Ho Chi Minh; după lupte dramatice. Le Duan ajunge secretar general al partidului comunist. în anul 1972, observând că negocierile pentru pace trenează inadmisibil. Richard Nixon ordonă reluarea bombardamentelor intensive ale zonei de nord; pe 2 ianuarie 1973 nord-vietnamezii nu mai tărăgănează şi semnează Acordul de pace de la Paris Ultimii soldaţi americani au părăsit Vietnamul pe 29 martie 1973. Războiul între Nord şi Sud a mai continuat doi ani. dar forţele comuniste - masiv sprijinite din exterior - sunt prea puternice. în anul 1975 o marc ofensivă a Viet Cong şi a nord-vietnamezilor ajunge la porţile Saigonului. Preşedintele Thieu demisionează şi fuge; puterea e preluată de generalul Duong Van Minh care anunţă capitularea necondiţionată. în anul 1976 e proclamată Republica
1	Ofensiva din Tet (ultima lună a Anului Nou vietnamez) a început la 29 ianuarie 1968 şi a vizat Saigonul şi 30 de capitale provinciale. Frontul şi nord-vietnamezii obţin mari succese, dar sunt respinşi, cu pierderi grele pentru ei. (n.n.)
2	La 23 iunie 1968 războiul din Vietnam devine cel mai lung război purtat de SUA. (n.n.)
86
Socialistă Vietnam (prin unirea Nordului cu Sudul), iar Saigon-ul devine Oraşul Ho Chi Minh.
Aşa a trecut în istorie unul din cele mai cumplite războaie ale omenirii, care a ucis două milioane de vietnamezi, 46.079 de americani, care a lăsat 4 milioane de invalizi şi a distrus domiciliile a peste 57% dm populaţia acelei ţări.
Multă vreme analiştii au pus decizia SUA de a se retrage dinxon-flict pe seama grozavei traume morale pe care o experimenta poporul american: revolte ale studenţilor, crize de identitate, extinderea subversiunii anarhiste şi comuniste. Se poate vorbi chiar despre un proces de conştiinţă al Franc-Masoneriei, care se vede - prin războiul din Vietnam - în poziţia împilatorului şi care îşi pierde mult din prestigiu
Fără îndoială: încheierea războiului şi abandonarea Vietnamului de Sud au fost decizii masonice. Dar ele nu se întemeiau pe furia poporului american. După cum vom observa în capitolul următor, majoritatea a-mericanilor au sprijinit intervenţia vietnameză, în care citeau un act patriotic, o Kiptă pentru libertate. Agitaţii sunt relativ puţin numeroşi, iar agitaţii violenţi sunt - chiar - foarte puţini.
încheierea războiului a survenit ca urmare a hotărârii Masoneriei americane de a opera o spectaculoasă mişcare politică: alianţa cu China. Strategic vorbind, aceasta a fost o lovitură de maestru dată Uniunii Sovietice; din punct de vedere moral însă. actul reprezintă o trădare greu de înţeles a tuturor principiilor valoroase ale Masoneriei1. Căci China lui Mao era exponentul virulent al celui mai feroce comunism, era la fel ca Rusia lui Stalin. Din 1960. chinezii îi acuzau sistematic pe sovietici că au trădat puritatea comunismului şi că au ajuns la înţelegere cu inamicul capitalist. Şi iată-i acum pe ei parafând înţelegerea. în ochii întregii lumi!
Dar de la Mao noi nu ne aşteptam la consecvenţă morală. Faţă de Franc-Masoneria americană aveam oarecare pretenţii. Totuşi, iată că fraţii fac pasul, greu de justificat din punct de vedere etic, de a se asocia cu China hică din vremea maoismului. Mai putem vorbi despre vreun fundament al Războiului Rece după vizita lui Richard Nixon în China? Puţin probabil. Totul devenise un banal calcul de relaţii influente. Măreţia Masoneriei. care s-a îmbolnăvit pe perioada conflictului din Vietnam, intră acum în comă. Şi face experienţa pe pragul morţii. Astfel salvându-se.
1 Occidentul şi Statele Unite aveau, din anul 1964, o adevărată groază la gândul că blocul Chino-Sovietic s-ar putea reface. După destituirea lui * Hruşciov, posibila împăcare a URSS cu China devenise coşmarul Franc-Masoneriei de dreapta. Când s-a constat că Brejnev rămâne la distanţă faţă de Mao, uşurarea a fost atât de vizibilă, încât friza ridicolul.(n.n.)
87
12.	VULTURI ŞI PORUMBEI
Marile implicaţii ale războiului din Vietnam nu trebuie căutate în situaţia de pe frontul de luptă, ci în confruntările morale pe care le-a declanşat: mai întâi în Statele Unite, apoi în întreaga lume. După cum observa Andre Fontaine MSUA au pierdut în Vietnam cel mai frumos titlu al lor, cel de campion al dreptului popoarelor şi indivizilor de a dispune de ei înşişi ... Nimic n-a jucat, în criza profundă care a traversat apoi America, un rol mai mare ca Vietnamul.”
Aceste tipuri de aprecieri, deşi sunt laitmotive ale analizei istoricilor. nu traduc realitatea. Există o modă de a pune traumele agitatei societăţi americane din anii '60 pe seama Vietnamului. Or. după cum vom vedea, criza vietnameză este la început numai un pretext, folosit de o grupă de protestatari albi profesionişti care fuseseră îndepărtaţi din rândurile mişcării de eliberare a negrilor şi rămăseseră fără motiv de agitaţie. Ulterior, conform observaţiei lui Ravmond Ledru: "se pare că interesul personal a fost motivul fundamental al rezistenţei contra înrolării şi contra războiului". în fine. abia în al treilea rând şi abia după anul 1967. Vietnamul devenise o problemă socială de masă. din pricina acţiunii concertate a Masoneriei de stânga, a infiltraţiei comuniste şi a deziluziilor morale din tineretul Statelor Unite. Iar evoluţia protestului către forme de masă n-a fost niciodată definitivă; de fapt. se poate constata, din 1969. că preşedintele Richard Nixon ştie să manipuleze foarte bine mişcările antirăzboinice pentru a-şi justifica retragerea "onorabilă" de pe câmpul de luptă. Astfel, demonstraţiile, veghile, campaniile de presa, violenţa se transformă într-un palpitant joc de ping-pong. unde tinerii şi mai ales studenţii sunt pe post de minge. Vom arăta metoda.
Mai întâi însă. trebuie să lămurim o problemă pe care propaganda comunistă a denaturat-o din răsputeri: atitudinea poporului nord-american faţă de războiul din Vietnam. Partizanii continuării luptei îşi ziceau "vulturi". iar pacifiştii: "porumbei". Sondajele de opinie făcute în momentele de maximă dezaprobare dau următoarele cifre: a) martie 1968 - 49% din populaţie considera trimiterea trupelor în Vietnam drept o eroare; b) ia^ nuarie 1969 - procentul creşte la 52%; c) aprilie 1970 (după intervenţia SUA în Gambodgia) - nu avem date. dar procentul depăşeşte în mod sigur 50%. în paralel, iată atitudinea faţă de manifestările violente ale "porumbeilor": a) în 1968. 63% din cei'care credeau că războiul este o greşeală dezaprobau demonstraţiile pacifiste; b) în mai 1970. 82% din populaţia SUA
88
dezaprobă demonstraţiile pacifiste (pe categorii de vârstă: 73% din tinerii între 20-29 de ani). Aşadar, chiar şi în momentele când majoritatea nord-ameriaanilor regretă intervenţia în Vietnam, marea lor majoritate se opun acţiunilor organizate de activiştii pacifişti. în 1970 agitaţia studenţilor era considerată problema nr. 1 a naţiunii (înaintea războiului, rasismului, drogului şi criminalităţii) în acelaşi an ostilitatea opiniei publice începe să sufoce mişcarea pacifistă, care decade relativ repede (se petrecuse o contraofensivă puternică a propagandei patriotice şi prorăzboinice condusă de tinerii masoni de dreapta; amănunte vom afla mai încolo).
Nici ideea că tinerii ar fi fost segmentul pacifist prin excelenţă, în timp ce maturii sprijineau politica oficială, nu rezistă analizei. Conform studiului din 1970 al lui Rosenberg, Verba şi Converse: "Nu există semne ale unei generaţii tinere - să zicem, sub 30 de ani - care să dea permanent răspunsuri tip porumbel, şi astfel să se plaseze în opoziţie tranşantă faţă de o generaţie vârstnică de tip vultur."
Dar acolo, în rândurile tinerilor, a existat frustrarea, tendinţa către protest şi energia necesare pentru declanşarea convulsiilor locale. şi naţionale ce intenţionau să ucidă Statele Unite. Căci. în mod cert. liderii pacifiştilor violenţi (!), persoane anarhice, teroriste, uneori tulburate psihologic. alteori veritabili agenţi înrolaţi de Castro. de chinezi, ori de sovietici, dar aproape în toate cazurile proveniţi din Masoneria revoluţionară, urmăreau distrugerea societăţii nord-americane, Revoluţia. Iată. de exemplu, un fragment din manifestul lui Halstead din 27 aprilie 1968:
"Nu vă lăsaţi induşi în eroare. Nu vă lăsaţi absorbiţi de structura lor.
Rămâneţi independenţi. Construiţi puterea neagră (black power). Construiţi puterea mulatră (hrown power). Puterea chicano (rezidenţi SUA de origine latino-americană -n.n ). Puterea studenţilor. Puterea elevilor de liceu. Acţiunea politică independentă. Puterea muncitorilor ... Continuaţi să construiţi această putere independentă şi vom termina acest război şi vom face din aceasta ţară un loc accesibil pentru a trăi pjg ii () demonstraţie tipică împotriva Iar dacă asta înseamnă revoluţie,	războiului	din	Vietnam
89
V
faceţi-o din plin.”
Nu vom înţelege mare lucru din evenimentele acestea şi din altele, dacă nu ajungem la rădăcini. Rădăcinile se află în revirimentul Franc-Ma-soneriei de stânga, precum şi în frustrarea pe care a adus-o războiul rece. în Statele Unite cele două fenomene s-au împletit: Partidul Socialist-Fede-raţia Social Democrată susţinea că vina pentru războiul rece o poartă atât comuniştii, cât şi masonii de dreapta ("capitaliştii”). Ofensiva Franc-Ma-soneriei revoluţionare se face simţită pe plan mondial după anul 1960 şi se conjugă cu multe alte evenimente complexe: decolonizarea, mişcările anti-rasiste, succesul doctrinei Hruşciov. Ea stă la originea marelui curent pe care noi l-am botezat "ne\v-\sm" - încercarea de a proclama un nou om şi o nouă societate, încercare care s-a manifestat aproape în toate domeniile: New Left (Noua Stângă), New Philosophers (Noii Filozofi), New Politics (Noua Politică), La Nouvelle Critique (Noua Critică). Noua Ordine Internaţională şi, culminând, încoronând opera, New Age (Noua Eră). Acest titanic efort al Masoneriei de stânga s-a sprijinit şi s-a folosit de mişcările care căutau a treia cale, multe dintre ele fiind mişcări spiritualiste ale Franc-Masoneriei Universale (de genul ocultismului sau teozofiei).
Aşadar, pe tot parcursul revoltei tinerilor din Statele Unite, precum şi pe parcursul revoltei mondiale a tinerilor din anul 1968 trebuie văzută acţiunea Masoneriei revoluţionare, un fel de reeditare a anilor marxişti şi socialişti din perioada primului război mondial. Ca şi atunci, motorul acţiunii sunt evreii; tinerii evrei unesc aproape în chip natural anarhismul cu socialismul şi cu comunismul. Conform statisticilor puse la dispoziţie de Comitetul Evreiesc American din San Francisco. în anul 1967, 30% din hippies de la Haight-Ashbury erau evrei. Conform statisticilor Fundaţiei „ Hillel, ramura universitară a B'nai Brith, studenţii evrei constituiau o treime din protestatarii de la Universitatea Columbia în primăvara anului 1968. Şi exemplele ar putea continua.
Ofensiva Masoneriei revoluţionare a fost însă o sabie cu două tăişuri. După invazia sovietică a Cehoslovaciei din 1968. tinerii furioşi sunt şocaţi de duritatea dictaturii comuniste. Ei pierd definitiv încrederea în URSS. Iar în Statele Unite marile structuri ale Masoneriei liberal-conserva-toare. aliate cu marile structuri ale B’nai Brith-ului, încep contraofensiva. Alegerea lui Richarcf Nixon, republican (mason de dreapta), ca preşedinte, este doar un pas al acestei contraofensive.
Este un important tâlc al Istoriei faptul că puternica reacţie a Masoneriei conservatoare a marginalizat Masoneria de stânga, a marginalizat blocul sovietic, dar a făcut pactul cu maoiştii, cei mai cumpliţi şi mai satanici comunişti ai momentului.
90
Dar să nu anticipăm.
Deocamdată ne vom ocupa cu evoluţia* mişcării pacifiste din Statele Unite, evoluţie care musteşte de activitate masonică şi comunistă, şi care are un rol de prim ordin în cronica deceniului 7 din secolul al XX- lea.
Generalităţi şi origini. Mişcarea pacifistă nord-americană se constituie în jurul anului 1960, se radicalizează după 1962 şi devine violent subversivă după 1966. Fiecare dată are înţelesurile ei.
Originea trebuie căutată în 3 direcţii: socialismul masonic, comunismul şi castrismul; mişcarea de eliberare a negrilor. în cele ce urmează vom arăta caracteristicile şi principalele organizaţii fondatoare.
a)	Socialismul masonic, reprezentat prin Student Peace Union (SPU). sindicat creat la Chicago în aprilie 1959, se opunea armamentului nuclear şi acuza deopotrivă comunismul şi lumea occidentală "capitalistă" penţru instaurarea Cortinei de fier.
b)	Comunismul şi castrismul s-au infiltrat la început prin Fair Play for Cuba Committee, comitete create în aprilie 1960. Erau o coaliţie de radicali americani şi cubanezi prorevoluţionari rezidenţi în SUA. Urmăreau "să denunţe activităţile anticomuniste lansate de guvernul american contra regimului nou instalat al lui Castro" (citat din Raymond Ledru). Ulterior, apar şi agitatorii maoişti, cu propria lor grupare ("partidul liberal").
c)	Mişcarea de eliberare a negrilor - despre care am mai vorbit şi vom mai vorbi - îşi are principala organizaţie non-King (care nu-1 urma pe pastorul Martin Luther King jr.) în Student Nonviolent Coordinating Committee (SNCC), grupare alcătuită în aprilie 1960. Termenul "nonviolent" ajunge curând o glumă, iar SNCC e principalul promotor al lui Black Power (formulă de terorism al negrilor).
în practică, toate trei direcţiile se combină în timpul protestelor, căci au destule afinităţi. Astfel, este ilustrativă evoluţia importantei organizaţii Student for a Democratic Society (SDS). Fusese fondată în ianuarie 1960 (din The Student League for Industrial Democracv - Liga Studenţilor pentru Democraţie Industrială). Iniţial, nu admitea comunişti. Dar în iunie 1962, prin Convenţia de la Port Huron, Michigan, ea suferă o spectaculoasă radicalizare. Comuniştii sunt primiţi cu braţele deschise şi se adoptă celebrul Port Huron Statement (Proclamaţia de la Port Huron), un document de 60 de pagini (prima redactare: Tom Havden) care vorbeşte despre paranoia Statelor Unite faţă de URSS. în privinţa stângii, proclamaţia lansează expresia participatoty democracv (democraţie participativă), care devine principiul de bază al activităţilor Noii Stângi. Este vorba despre "o democraţie a participării individuale", guvernată de două principii:
91
individul să ia parte la deciziile sociale care îi influenţează calitatea ş sul vieţii; societatea să promoveze independenţa individului. Cu alt vinte, participatorv democracy duce individualismul occidental păi apele teritoriale ale egoismului cras (chiar dacă e mascat prin cuvint< moaşe; cum ar putea, de pildă, un om să participe la toate deciziile c influenţează sensul vieţii?). în privinţa rasismului, se spune. "Deci; «toţi oamenii au fost creaţi egali» ... devine fără conţinut în faţa rea vieţii negrilor din Sud şi din marile oraşe ale Nordului."
Aşadar, în 1962, SDS era deja o grupare care combina principiile masonice de stânga cu lupta antirasistă şi cu simpatia comunistă. Evoluţia ei continuă tot mai spre stânga: în 1968 SDS e puternic impregnată de maoism!
Facţiunea maoistă intitulată Partidul Liberal (PL) devine tot mai influentă - probabil şi cu sprijinul secret al lui Castro, care este el însuşi maoist^ în perioada 1964-1968. Se formează grupul ultraradical Action Faction, (AF) condus de Mark Rudd. care vrea să scormonească toate contradicţiile societăţii şi consideră mişcarea negrilor drept motorul oricărei acţiuni revoluţionare. AF
propovăduia lupta şi trecerea la tig. 14 sIark Rujd,u„ul din liderii S acţiune imediată1. Astfel, prin PL
şi AF, SDS începe să se apropie doctrinar de terorism (radicalizare a patiilor de stânga + radicalizare a luptei etnice şi rasiale).
în iunie 1969 SDS e atât de infiltrată de comunism, încât cerţi chino-sovietice o fac să explodeze. Studenţii care reacţionau la ordi Beijing-ului formează PL, apoi, în 21 iunie, "SDS real" (cu sediul în ] ton); colegii lor care reacţionau la ordinele Moscovei formează Revolu nary Youth Movement (RYM), grupare ce susţine Viet Cong-ul şi Vie mul de Nord.
1 Au reuşit să arunce o tartă în capul unui colonel de la Selective Service tem (recrutare) (n.n.)
92
Acest RYM se va despărţi în curând în alte două grupări: Weather-man1 (Meteorologul, Vestitonil vremii), condusă de Bernardine Dohrn, Mark Rudd, Bill Ayers şi Jeff Jones, continuă direct ideile Action Faction\ şi RYM II, supranumită Mad Dogs (Câini turbaţi), condusă de Mike Klonsky, Davidson şi Bob Avakian (insista mai mult pe rolul clasei muncitoare). Ideologic vorbind, rolul principal îl joacă acum Mark Rudd care lansează sloganul Bring the War Home (aduceţi războiul acasă), cere constituirea unei "mişcări antiimperialiste" şi sprijinirea Viet Cortg-ului. Astfel, se vede imediat că asemenea mişcări sunt pacifiste doar cu vorba, în fapt luptând din plin, dar pe cealaltă parte a baricadei (împotriva propriei lor ţări).
Tocmai caracterul antinaţional le va scurta existenţa.
Prima fază a protestului. Demonstraţiile pacifiste se trag din i-nerţia luptei de emancipare a negrilor. Primele proteste înregistrate în timpul Freedom rides (marşuri pentru libertate), organizate de tinerii albi şi negri din CORE (Congress for Racial Equality) în primăvara şi vara anului 1961, vizau cheltuielile pentru războiul din Vietnam, considerate prea mari faţă de bugetul protecţiei sociale (322.000 $/inamic ucis, comparat cu 53S/american sărac ). în octombrie 1963, ca reacţie la evenimentele din Berkeley, se formează Free Speech Movement (FSM - Mişcarea pentru dreptul la cuvânt), organizaţie foarte eclectică din care, în aprilie 1965, se constituie Vietnam Day Committee (VDC - Comitetul pentru ziua Vietnamului). între timp însă, se petrecuse schimbarea esenţială, cea care va determina viitorul pacifismului nord-american: în 1963 negrii din cadrul SNCC, conduşi de Stokely Carmichael, lansează naţionalismul negru şi lozinca "black power" (puterea neagră). Carmichael (fere albilor să plece şi să se manifeste doar printre albi. în februarie 1964, oarecum frustraţi, studenţii albi formează propria lor organizaţie: The Southern Student Orga-nizing Committee (SSOC - Comitetul pentru organizarea studenţilor sudişti), dar ei nu mai au un cuvânt serios de spus în lupta antisegregaţio-nistă. Izgonirea albilor s-a impus definitiv la 22 septembrie 1966, când Stokely Carmichael a publicat articolul "IVhat Wc Want" (Ce vrem): "Nu putem să-i lăsăm pe opresori să le spună oprimaţilor cum să se elibereze de opresori."
în atari circumstanţe, prin 1965 protestatarii albi nu mai aveau o-biect de protest legitim, cu toate că doreau din tot sufletul să se agite şi ei. Astfel, chestiunea războiului din Vietnam le-a fost oferită ca o mană cerească. 1
1 Termenul fusese luat dintr-un cântec al lui Bob Dylan (n.n.)
93
în cuvintele echilibrate ale lui Alain Touraine: "în vreme ce mişcarea pentru drepturi civile pierdea din importanţă pe măsură ce se forma o mişcare neagră care ţinea mult la propria ei independenţă, lupta contra războiului permitea formarea unui front foarte larg în al cărui prim plan se situau intelectuali de mare notorietate." r
De aceea, la început se urmărea mai mult posibilitatea de a protesta, decât atingerea unui scop coerent printr-un efort convergent - după cum remarca Raymond Ledru: "Aceste acţiuni proveneau rareori dintr-o analiză coerentă a problemelor, ele păreau mai degrabă reacţii spontane la sentimentul de dreptate şi de nedreptate. Dorinţa de a acţiona imediat către un scop concret era adesea superioară oricărei teorii cu finalităţi îndepărtate."
în oeea ce priveşte lupta împotriva înrolării, mult mediatizată: ea se caracteriza prin evitarea (draft-avoiders) sau sustragerea de la recrutare (idraft-evaders). Cu toate eforturile, mereu crescânde, ale organizaţiilor pacifiste, numai 210.000 de tineri săvârşesc delicte împotriva înrolării, pe toată perioada războiului, din care doar 25.000 suficient de grave pentru a fi traduse in justiţie.
Prin anul 1966 mişcarea de protest violent se izbea de două mari dificultăţi: a) autorii protestelor erau cam aceiaşi; b) locurile acţiunilor erau cam aceleaşi (New York. San Francisco, Washington, campusurile de elită de la Berkeley, Michigan, Harvard şi Columbia).
încercarea de a depăşi aceste dificultăţi marchează trecerea la a doua etapă a fenomenului.
Faza Flower Power. Conform lui Sloane Coffin, 1967 a fost "anul unei enorme frustrări": "vulturii" erau frustraţi că războiul merge prea încet, iar "porumbeii'- - că protestele lor nu au efect. De aceea mişcarea de protest.îşi va schimba spectaculos înfăţişarea.
Deocamdată, trebuie precizat că 1966 şi 1967 sunt ani ezoterici: atunci s-au pus bazele unei uriaşe'subversiuni internaţionale - reţeaua teroristă antioccidentală. După cum vom vedea, acolo a fost implicată o ramură masonică. Mai departe: în 1966 ia avânt mişcarea hippie (la Haight-Ash-bury. Şan Francisco), o formă nouă de ipasono-comunism. care prefigurează prin câteva aspecte doctrinare New ,4g<?-ul. Adepţii hippie proclamau fraternitatea, libertatea, sărăcia şi frugalitatea. Ei îşi puneau averile în comun, practicau misticismul (mai ales sub formă de surogat, obţinând transa extatică prin droguri), căutau "eliberarea sexuală" (renunţarea la orice fel de inhibiţii sexuale) şi urmăreau "reîntoarcerea la natură" (protestele lor împotriva degradării mediului prevestesc ecologismul). Psihanalitic vorbind, caracterul vizibil antisocial al mişcării hippie traduce criza de încredere în valorile Tatălui. De aceea, căutând grădina Edenului,
94
adepţii vor găsi mai degrabă animalitatea. Mulţi vor evolua către satanism Dar căutarea lor are sens spiritual - să ne gândim, bunăoară, la experienţele muzicale ale Beatles-ilor1 şi ale atâtor alte formaţii celebre în epocă.
în fine, ca să completăm tabloul ezoteric al acestor ani, trebuie menţionat că în iunie 1967 s-au serbat, cu mare fast, 250 de ani de la întemeierea Marii Loji din Londra, prima Mare Lojă a Franc-Masoneriei speculative şi Loja-mamă iniţială a lumii. Sărbătoarea, care a reunit masoni de pretutindeni, pregăteşte uluitorul an 1968, an când Franc-Masone-ria Universală şi-a demonstrat puterea mondială zdruncinând comunismul şi recuperându-şi prestigiul în lumea liberă.
Aşadar, transformarea mişcării pacifiste nord-americane în anul
1967	nu este doar rodul frustrării "vulturilor” şi a "porumbeilor”. Ea indică
existenţa profundului curent ezoteric ce se pregătea să schimbe întreaga lume, prin contestaţii şi-revoluţii.	------
Este, de altminteri, simptomatic că artizanii noului impuls al pacifismului sunt liderii curentului nonviolent al luptei negrilor: Benjamin Spock şi Martin Luther King jr. Aceştia hotărăsc să organizeze Vietnam Summer (vara vietnameză) în anul 1967, încercând să atragă locuitorii ghetto-urilor negre, albii săraci şi americanii de origine mexicană (grupurile sociale cele mai marcate de război, dar care - în mod paradoxal -protestau cel mai puţin). Am spus "este simptomatic", deoarece aceşti lideri nu aveau ce căuta în miezul unui fenomen violent şi anarhic, cum se dovediseră demonstraţiile antirăzboinice (mai ales cele ale negrilor). Cu toate că Vietnam Summer este un eşec, furnizând chiar reacţii contrare celor scontate1 2, aici se sparge o breşă. Marile manifestaţii, gesturile spectaculoase abia de acum înainte încep.
în perioada asta ies la suprafaţă liderii anarhiei, de tipul lui Jerry Rubin. Jerry Rubin, evreu anarhist, dominat de superstiţii bizare, a fost un histrion periculos şi iresponsabil, un Jirinovski al pacifismului american (asemănările dintre cei doi sunt foarte interesante). El gândea violenţa în termeni de superproducţie hollywoodiană. Zicea adepţilor: "Viaţa e un teatru... Strada e o scenă. Tu eşti vedeta spectacolului". La începutul anului
1968	a fondat Youth International Party (Partidul International al Tinerilor), mai cunoscut sub numele de Yippies. deoarece era considerat partidul politic al mişcării hippie. Yippies manifestau aproape coregrafic: dansând
1	"Lucy in the Sky with Diamonds" (LSD - numele unui drog) este considerat cântecul hippie prin excelenţă al Beatles-ilor (n.n.)
2	La referendum-urile ţinute în San Francisco şi Cambridge, Masachusetts, populaţia a votat contra retragerii rapide a trupelor SUA din Vietnam! (n.n.)
95
pc muzică sălbatică, fumând marijuana, urlând. Dar coregrafia e satanică: adepţii lui Rubin foloseau violenţa provocatoare, căutând să se expună represiunii din motive propagandistice (Rubin lansase lozinca: The Whole World Is Walching (întreaga lume priveşte).
Este interesant de remarcat că, în pofida văditei sale instabilităţi psihice, Jerry Rubin a fost apreciat printre activiştii Noii Stângi. Iată cum îl descrie Norman Mailer. "conducătorul cel mai militant, cel mai curajos şi imaginativ, cel mai creator şi cel mai simpatizat de hippies, care erau dispuşi să se bată în noua stângă”.
Evenimentul protestatar major ai anului 1967 este - fără îndoială-marşul asupra Pentagonului, din 21-22 octombrie. Organizatoarea acţiunii e o grupare naţională care reunea liderii radicali, printre alţii pe Stokely Carmichael de la SNCC şi pe Cari Oglede la SDS. Această grupare, întemeiată în noiembrie 1966 la Cleveland, se numea National Mobilisation Committee to End the War in Vietnam {National Mobe - Comitetul naţional de mobilizare pentru încheierea războiului din Vietnam)1. Din mâi 1967 şi-a schimbat titulatura în Spring Mobilizat ion Committee (SMC). Ideea activiştilor SMC era de a opri războiul din Vietnam provocând un război în Statele Unite (!).
Astfel, la instigarea lui Dave Dellinger (un "tânăr" de 56 de ani!) s-a decis combinarea neascultării civile cu acţiunile de masă. Dellinger declarase: "Nu va rămâne nici o clădire guvernamentală neatacată." El îl numeşte pe Jerry Rubin ca director de proiect (se pare că. peste anarhismul său uzual. Rubin a avut ceva personal cu Pentagonul, deoarece împărtăşea o superstiţie a pieilor-roşii. care declara Pentagonul: figură malefică: el era hotărât să exorcizeze acest rău).
Mişcările au început pe 11 septembrie şi au culminat pe 21 octombrie. Rubin a declarat că acţionează "în numele umanităţii" contra "făcătorilor de război". Lozincile folosite amestecau - în mod tipic -războiul din Vietnam cu lupta de eliberare a negrilor.
Pe 21 octombrie 1967 circa 30.000-35.000 de manifestanţi au ajuns în dreptul Pentagonului. La început, atmosfera este realmente pacifistă: tinerii discută amical cu soldaţii, le pun flori în ţeava puştilor. Apoi. conform regiei prestabilite, două duzini de tineri, purtând steagul Viet Cong-ului, forţează intrarea în clădirea Pentagonului. Sunt respinşi rapid. La căderea nopţii rămăseseră circa 20.000 de manifestanţi, majoritatea hippies. Aceştia îşi ard livretele militare, se împreunează (ostentativ) în
1 Printre ceilalţi lideri ai National Mobe se numără profesori universitari şi conducători sindicali. în ianuarie 1967 e ales ca director naţional reverendul James Bevel (n.n.)
96
faţa soldaţilor, filmează haşiş şi marijuana, urinează pe ziduri, scriu lozinci provocatoare. în fine, oficialităţile ripostează: un detaşament de paraşutişti, sosiţi la miezul nopţii, dispersează demonstranţii, folosind gaze lacrimogene şi lovind cu bastoanele. Au fost arestaţi între 400 şi 695 tineri, pe perioade foarte scurte.
Marşul asupra Pentagonului este un eveniment tipic pentru viitoarea dezvoltare a mişcării pacifiste. Anul 1968 va fi prolific în demonstraţii, greve şi confruntări - dar îl vom analiza în alt capitol, căci el se leagă de o serie de mişcări mondiale ale perioadei.
Faza protestului cronic. La 31 octombrie 1968 preşedintele Lyn-don Johnson anunţa încetarea bombardamentelor asupra Vietnamului. Anunţul său calmează brusc valul îngrijorător al protestelor antirăzboinice, care îngândurase America.
în anul 1969 fiecare parte implicată trăsese unele concluzii şi se pregătea de acţiune sistematică.
Franc-Masoneria liberală a decis că e momentul să intervină cu vigoare şi să pună sub control mişcarea pacifistă, organizând Vietnam Mora-torium Committee (VMC).- VMC a fost înfemeiat în aprilie 1969 de Jerome Grossman (om de afaceri din Boston), Sam Brown (student la teologie. veteran al protestului nonviolent), David Hawk şi David Mixner (pacifişti care-1 sprijiniseră pe democratul Eugene MaCarthv) şi Adam Wa-linsky (fost ajutor al lui R. Kennedy). Ideea lui Sam Brown (liderul efectiv al VMC) este următoarea: "Moratorium-urile constau în a progresa de la o zi cu acţiuni nonviolente în octombrie, la 2 zile în noiembrie şi aşa mai departe. crescând cu o zi pe lună plină când toate trupele SUA vor fi retrase din Vietnam”. Caracteristicile tuturor demonstraţiilor VMC sunt: nonvio-lenţa. decenţa, respectarea bunului simţ.
Agitatorii rebeli ai pacifismului şi-au strâns şi ei rândurile, înfiinţând în iulie 1969. la Cleveland. The New Mobilization Committee to End the War in Vietnam (New Mobe). New Mobe. care este plin de masoni1, reprezintă alianţa dintre Masoneria de stânga şi grupările anarhisto-comuniste.
între 8 şi 11 octombrie 1969, SDS încearcă să organizeze la Chicago "zilele mâniei", reeditare a violenţei din anii precedenţi. Activiştii SDS susţin că organizează "frontul unit al oprimaţilor contra imperialismului american". Manifestanţii se lăudau că "vor semăna distrugerea"; totuşi, în
1 Enumerăm câţiva: Sidney Peck (profesor de sociologie la Universitatea Case-Westem Reserve), Dagmar Wilson şi Cora Weiss (de la Women Strikefor Peace\ Sidney Lens, Benjamin Spock, Stewart Meancham (de la American Friends Service Commitee). (n.n.)
97
pofida unui număr de 200 arestaţi şi tot atâţia răniţi, ei obţin un impact social mic.
în schimb, un impact uriaş îl au demonstraţiile din 15 octombrie 1969, care au fost organizate de VMC, SMC şi New Mobe, constituind ultima şi cea mai mare acţiune de cooperare între Masoneria liberală (a Partidului Democrat), cea de stânga (a socialiştilor) şi grupările stângiste şi antirasiste. La această acţiune, desfăşurată în 500 de oraşe ale SUA (inclusiv Puerto Rico şi Alaska) au participat aproape un milion de oameni. Conform revistei Life: "A fost o desfăşurare fără comparaţie în istorie, cea mai mare manifestare a nemulţumirii publice în această ţară.” Reporterii revistei Newsweek dau câteva cifre: cele măi fructuoase demonstraţii se petrec la New York (250.000 de oameni), Boston (100.000) şi Washington (50.000).
întreaga presă a subliniat caracterul paşnic şi responsabil al protestelor. Demonstranţii nu mai erau studenţi extremişti şi hippies, ci persoane responsabile, chiar membri marcanţi ai guvemlui. 17 senatori şi 47 deputaţi şi-au declarat sprijinul pentru mişcare. Au ţinut discursuri: senatorii Edward Kennedy şi George MacGovern la Boston; Charles Goodell şi primarul John Lindsay la New York.
Toată populaţia Statelor Unite şi-a dat seama de schimbarea fundamentală de accent pe care manifestaţiile acestea au adus-o. Schimbarea se datora calităţii moral-sociale a Franc-Masoneriei liberale, care apăruse -impresionant - pe scenă. Conform ziarului Chicago Tribune: "Indiscutabil, atât atitudinea asupra Vietnamului, cât şi asupra protestelor a fost schimbată datorită evenimentelor din octombrie 15". Cinci ani mai târziu, în 1974, Daniel Ellsberg susţine că "acţiunile antirăzboinice din toamna lui 1969 au contribuit lă îndepărtarea ideii savage blow (lovitură sălbatică) propusă de Kissinger: un plan pentru a mina Haiphong-ul şi a bombarda Hanoi-ul".
în acest context, e interesant de urmărit atitudinea lui Richard Nixon, proaspătul preşedinte. înainte de evenimentele de la 15 octombrie el face tot ce poate pentru a înfuria mişcările pacifiste, după evenimente, la 3 noiembrie 1969, el rosteşte discursul prin care anunţă "vietnamizarea" războiului. E ca şfcum preşedintele ar fi aşteptat demonstraţiile, pentru a putea vietnamiza în linişte conflictul asiatic. După cum vom vedea, procedura se repetă cu alte ocazii.
O lună mai târziu, pe 15 noiemhrie 1969, aliaţii pacifişti organizează marele marş asupra Washingtonului (250.000 participanţi). Deşi manifestaţia în sine a fost echilibrată şi modestă, liderii radicali încep să-şi piardă răbdarea şi provoacă incidente violente la Departementul de Justiţie
9S
şi la Ambasada Vietnamului de Sud. Această atitudine contrariază Franc-Masoneria liberală, care va părăsi mişcarea pacifistă, după ce îi conferise o dimensiune realmente superioară. La 19 aprilie 1970 VMC se dizolvă.
în paralel, se produce ofensiva propagandistică a Masoneriei conservatoare contra peacenik-ilor. Organizaţii binecunoscute ale tineretului mason de dreapta, The Young American for Freedom (YAF -Tinerii a-mericani pentru libertate) şi The Freedom Leadership Foundation (Fundaţia conducerii pentru libertate) contraatacă vehement acţiunile studenţilor stângişti. YAF elaborează documentul Teii it to Hanoi (Spune-i Hanoi-ului), demonstrând partea de vină a Vietnamului de Nord, document oare devine un bestseller (s-au vândut un milion de exemplare). Un sondaj Gallup din noiembrie 1969 arată că ţrei sferturi din populaţia SUA dezaprobă manifestaţiile pacifiste, din următoarele motive: 1) erau ineficace; 2) demoralizau trupele; 3) prelungeau războiul arătând inamicului divizarea ţării; 4) stricau imaginea ţării în străinătate; 5) erau de inspiraţie comunistă; 6) nu ofereau nici o alternativă valabilă.
Aşa cum era de aşteptat, agitatorii anarho-comunişti ai pacifismului nu se dau bătuţi şi organizează noi manifestaţii, pe cât posibil spectaculoase şi violente. Dar numărul adepţilor lor nu era mare: în februarie 1970 abia strâng 4000-5000 de studenţi.
în schimb, Richard Nixon va reuşi să provoace o nouă mişcare gigant de protest, în 1970. Pe fondul anunţării invaziei Cambodgiei de către SUA (pentru a-1 sprijini pe generalul Lon Noi), la 1 mai 1970 preşedintele toarnă gaz peste foc, numindu-i pe studenţi "golani"1 şi comparându-i defavorabil cu soldaţii care luptau în Vietnam. Imediat se declanşează incidente violente la Universitatea de Stat Kent, din Ohio. Pe 1 mai se sparg geamuri; pe 2 mai circa 2000 de persoane incendiază clădirea ROTC (centrul de recrutare). Primarul cere intervenţia Gărzii Naţionale. Luni. 4 mai, 113 soldaţi ai,Gărzii Naţionale încearcă să împrăştie 2500 de demonstranţi. Studenţii se retrag şi aruncă pietre. 16 gărzi îi somează şi apoi trag în plin. Bilanţul: 4 morţi. 9 răniţi (unul paralizat pe viaţă). Agresiunea gărzilor naţionale, care a şocat Statele Unite, se pare că nu a avut nici o justificare. Raportul FBI către Senat, datat 1 octombrie 1970, afirmă: "Avem motive să credem că informaţia potrivit căreia gărzile naţionale şi-ar fi crezut viaţa în primejdie a fost fabricată după producerea împuşcăturilor."
1 Iată că preşedintele Iliescu a avut precursori. Pentru enormitatea afirmaţiei lui Nixon, precizăm că actualul preşedinte al SUA, Bill Clinton, tăcea partedin rândul acelor pretinşi "golani" (n.n.)
99
Ca urmare, între 4 şi 8 mai intră în grevă 350 de universităţi şi sunt închise 536 de şcoli. La 10 mai un student de la Colegiul de Stat San Diego îşi dă fqc; pe 14 mai poliţia trage asupra unor manfestanţi negri la Colegiul de Stat dăckson, Mississippi (2 morţi şi 12 răniţi).
Sepetrec, în fine, modificări de profunzime în orientarea opiniei publice americane1. Marea mişcare sindicală (care sprijinise dintotdeauna războiul) devine pacifistă. Pe 9 mai 1970, 451 şefi de sindicat trimit o scrisoare deschisă lui Richard Nixon, intitulată We've Haăît (Ne e de ajuns): "Aţi creat un gol de credibilitate de dimensiuni incredibile ... această naţiune a noastră trebuie să se întoarcă de la război la pace. Orice alt curs duce la dezastru."
Era exact ceea ce dorea să audă Richard Nixon. I-a trebuit doar un an şi jumătate pentru ca, manipulând în mod corespunzător mişcarea pacifistă, să poată impune o pace nu tocmai prestigioasă poporului SUA: pacea care îi deschide calea spre China'	*
13.	TERORISMUL (ÎN ROŞU ŞI NEGRU)
The Second Chargt (A doua cerinţă) din Constituţiile masonice ale lui Anderson sună aşa: "Un mason este un subiect paşnic al puterilor civile oriunde stă sau lucrează. El nu se amestecă niciodată în comploturi şi conspiraţii contrare păcii sau binelui unei naţiuni. Este supus magistraţilor inferiori ... Fraternitatea ... a înflorit mereu în vremuri de pace. De aceea, dacă i se întâmplă unui frate să devină rebel faţă de stat el nu trebuie sprijinit în rebeliunea sa. Totuşi, se poate avea milă de el, precum de un om nefericit: şi cu toate că fidela Fraternitate trebuie să-i dezavueze rebeliunea iar pe viitor nu trebuie să umbrească nici să dea vreun motiv de gelozie politică guvernului, totuşi dacă nu a fost condamnat pentru nici o altă crimă, el nu poate fi exclus sub nici un motiv din Lojă, iar raportul cu ea nu poate fi anulat, (s.n)".
Aici găsim temeiul istoric al relaţiilor ciudate şi privilegiate pe care Franc-Masoneria le-a avut şi le are cu revoluţiile, cu anarhia, cu terorismul politic. Se poate chiar afirma că în epoca modernă revoluţia, terorismul şi anarhia sunt produse masonice, preluate ulterior de Comunism ori de Naţionalism, dar nemodificate în ţel şi strategie Practic, nu există mişcare
1 Cu toate acestea, 25% dintre studenţi au declarat că părinţii lor au aprobat acţiunea Gărzii Naţionale, considerând-o chiar prea blândă! (n.n.)
100
masonică fără tentaţii anarho-teroriste, de la iluminaţii" secolului al XVIII-lea până astăzi.
Cel care va zgândări filonul malefic şi va face eforturi mari pentru organizarea unui sistem terorist internaţional este Fidel Castrololh anul 1966, acesta ţine la Havana celebra Conferinţă tricontinentală, considerată începutul terorismului contemporan.
Fidel Castro a avut permanent, după anul 1960, tentaţia de a-şi exporta revoluţia, in anul 1963 - de pildă - statele americane au votat suspendarea tuturor relaţiilor comerciale şi diplomatice cu Cuba în urma sprijinului acordat de această ţară rebelilor din Venezuela. Deja, încă din 1961, Castro fonda de zor diverse mişcări de gherilă (citeşte: teroriste), de genul Frontului Sandinist de Eliberare Naţională.
S-a făcut observaţia că terorismul lui Fidel nu se baza pe comunişti, cel puţin în America Centrală. Astfel, Walter LaFeber scrie: "Comunismul nu era o problemă a Americii Centrale. Oamenii din zonă îl admirau pe Castro mai mult pentru naţionalismul său şi sfidarea reuşită a Statelor Unite decât pentru legăturile sale cu blocul sovietic. Partide comuniste e-xistau într-o oarecare măsură în toate cele 5 naţiuni ale Americii Centrale, dar, fără excepţie, erau mici, ilegale, aveau mare parte din conducere în exil, iar membrii lor erau puşi sub strictă supraveghere. în schimb, revoluţionarii eficienţi au provenit din clasa de mijloc, fiind naţionalişti, ne-comunişti şi având adesea o tradiţie familială militară".
Aici sunt necesare câteva precizări: a) Fidel Castro a participat la întemeierea terorismului contemporan sub egida Chinei, nu a URSS. Faptul acesta a provocat confuzie printre istorici, care au constatat că partidele comuniste nu spiijiniseră iniţial Havana. Erau partide comuniste prosovie-tice, de care Cuba se despărţise în 1964. Dar China era încă mai habotnic comunistă decât URSS, iar "cărticica lui Mao" privind tactica războiului de gherilă este de o rară violenţă "antiimperialistă". Aşadar, e limpede că Fidel a acţionat tot sub tutela comunismului, un comunism maoist. De altminteri. după 1968, când Cuba s-a reconciliat cu URSS. fervoarea "exportului de revoluţie" nu scade - dimpotrivă, ea creşte. Până la urmă. Fidel Castro va deveni - de pildă - principalul terorist şi revoluţionar al Africii, având prin 1980 vreo 26000 de soldaţi în 16 state africane; b) Totuşi, obr servaţia lui LaFeber nu e lipsită de justeţe: ca întotdeauna, revoluţionarii se recrutau din clasa de mijloc (sau chiar din aristocraţie). Acesta este cazul şi cu anarhiştii masoni, şi eu bolşevicii subversivi, şi cu commando-urile naţionaliste. Fidel Castro adună toate trei direcţiile: e mason, comunist şi naţionalist. Aşadar, el se propune în chip natural drept promotorul unui terorism masono-comunisto-naţionalist. E oarecum ciudat să remarcăm că
101
şi terorismul pare să caute cea de-a treia alternativă; după 1966 găsim rareori grupări doar masonice, doar comuniste, ori doar naţionaliste1. La modă sunt doctrinele eclectice; c) Havana şi Beijing-ul, oricât de mult s-ar fi străduit, n-ar fi reuşit să internaţionalizeze cu succes terorismul fără ajutorul structurilor masonice ultrarevoluţionare şi anarhiste. Acutizarea prezenţei masonoanarhiste în viaţa internaţională se datorează câtorva factori: războiul din Vietnam, mişcarea negrilor din SUA, moda stângismului din intelectualitatea europeană, revirimentul Masoneriei de stânga. De fapt, cei patru factori se împletesc într-unul singur: renaşterea stângii masonice. Această renaştere atrage în chip logic revitalizarea curentelor extremiste şi violente. Iată subiectul care ne interesează.
Istoricii numără printre ajutoarele apropiate ale lui Castro în organizarea conferinţei tricontinentale de la Havana pe arabul Ben Barka, italianul Feltrinelli şi evreul sefard Henri Curiei.
1)	Mehdi Ben Barka a fost diderul Uniunii Naţionale a forţelor populare din Maroc, o organizaţie subversivă şi teroristă, care urmărea destabilizarea regatului marocan. Ca mulţi alţi agitaţi ai stângii, el îşi găseşte adăpost la Paris. Aici este răpit în plină zi, pe 29 octombrie 1965, din faţa braseriei "Lipp" de pe bulevardul Saint-Germain.
Răpirea (şi eliminarea) lui Ben Barka va declanşa o vie reacţie în opinia publică franceză şi în rândul autorităţilorxare iau partea teroristului (!). Sunt arestaţi poliţişti, agenţi secreţi, un jurnalist. Este inculpat generalul Oufkir, ministrul de interne al Marocului. Pe 19 ianuarie 1965 Charles de Gaulle îl schimbă pe şeful SDECE; pe 23-24 ianuarie Franţa rupe relaţiile diplomatice cu Marocul. în fine, la 5 iunie 1967 sunt condamnaţi răpitorii lui Ben Barka; ministrul de interne marocan a fost condamnat, în contumacie, la închisoare pe viaţă!
în fond, răpitorii îi aplicaseră lui Ben Barka legea Talionului. Reacţia zgomotoasă şi necruţătoare a Franţei a arătat întregii lumi că Parisul era hotărât să-i oblăduiască pe extremişti. Nu se poate explica atare decizie în afara contextului masonic: pur şi simplu Marele Orient formase lanţul de unire pentru ajutorarea masonocomunisştilor şi masonoanarhiştilor lumii.
2)	Giangiacomo Feltrinelli. alias "Oswaldo", mare admirator al lui Che Guevara, prieten apropiat al lui Fidel Castro, a fost un multimilionar din Milano. Era bolnav psihic, subversiunea şi crima devenind ţelurile supreme ale vieţii lui. Vladimir Alexe îl caracterizează astfel: "Imaginea lui
1 Afirmaţia e valabilă până în preajma anului 1980. Apoi începe să apară fundamentalismul islamic, terorism pur religios, care e antimasonic, anticomunist şi nu se revendică de la o etnie anume, ci de la Coran (n.n.)
102
Feltrinelli corespunde aici perfect celei a aristocratului decadent, pentru care terorismul de stânga nu este în fond decât un lux, un rafinament şi, poate, un viciu alături de altele. ”
De fapt, Feltrinelli a fost un anarhist pur-sânge. El nu şi-a găsit vreodată vreo identitate politică - în tinere{e s-a dus oriunde era violenţă: de la fascişti până la comunişti. Gândea în termenii terorismului internaţional; se pare că averea sa (în special contul 15383 din Elveţia, pe numele Robinson Crusoe) a fost unul din pilonii de bază ai sistemului terorist european. în mod firesc, sovieticii l-au contactat şi se pare că l-au folosit. A participat la Conferinţa de la Havana, ajutându-1 din răsputeri pe Castro. Era destul de eficient. între 4 decembrie 1969 (când intră în clandestinitate) şi 15 martie 1972. (când moare spulberat de dinamită, ca un veritabil anarhist) Feltrinelli construise 20 de arsenale secrete şi înfiinţase tabere de antrenament pentru toţi teroriştii lumii în munţii Piemont.
3)	Personajul cel mai ocult şi cel mai complex este, însă, Henri Curiei. Nu cunoaştem nici astăzi adevăratele dimensiuni ale activităţii sale -informaţiile pe care le vom da reprezintă doar spicuiri.
Henri Curiei s-a născut în 1915, la Cairo. Era fiul unui bogat bancher evreu. în anul 1935 devine comunist, iar în 1942 ajută la fondarea partidului comunist din Egipt.
în perioada celui de-al II-lea război mondial el a luptaf activ contra nazismului, furnizând informaţii Intelligence Service-ului şi recrutând voluntari pentru misiunea Franţei Libere.
După încheierea războiului, între 1946-1948, activităţile subterane îl aduc pe Henri în închisoare. Când iese, pleacă în Europa, unde îşi începe prodigioasa carieră ocultă contactând mai ales lumea stângii: se bănuişte că fost la Praga în 1948, că s-a întâlnit la Paris cu Jacques Duclos (care lucra pentru Cominform) şi că a stat mult în Italia, pe lângă Pietro Secchia (comandantul "Zborului Roşu", ulterior al "Plutonului roşu", grupări subversive bolşevice). La 5 noiembrie 1951 a fost unul dintre participanţii reuniunii de la Casablanca, ţinută sub auspiciile KGB. unde s-a decis sprijinirea şi antrenarea viitorilor mujahedini din Algeria.
Apoi Henri Curiei se stabileşte în Paris. între 1954-1962 "el era sufletul FLN-ului algerian, pentru care procura informaţii, făcea rost de ascunzători şi de mari sume de bani provenite din nişte surse elveţiene rămase neidentficate"1 (citat din Vladimir Alexe). Această simpatie îi va atrage o nouă întemniţare, de data asta în Franţa, între 1960-1962.
1 Simpatia lui pentru FLN e greu de priceput, dacă ne gândim că Frontul avea o comportare antisemită, majoritatea evreilor algerieni emigrând la sfârşitul războiului de independenţă, (n.n.)
103
în anul 1963 îl găsim pe Henri Curiei mason: atunci a întemeiat o organizaţie numită "Solidaritatea", care va deveni importantă abia din 1966; este o societate secretă paramasonică formată cu banii şi simpatizanţii Moscovei. Totuşi, caracterul ei masonic nu poate fi pus la îndoială: aceasta trebuia să fie una din marile încercări ale Masoneriei de stânga de a câştiga pariul lumii a treia.
într-adevăr, conform statutului, "Solidaritatea" (devenită ulterior: "Ajutor şi prietenie") avea ca scop ajutoarea mişcărilor de eliberare din lumea a treia, precum şi lupta contra "ţărilor nedemocrate" din aceeaşi lume a treia. Pentru curioşi, această societate secretă are toate hainele Franc-Masoneriei: jurământ, iniţiere, doctrină prodemocratică. în fapt însă, ea este unul din centrele esenţiale ale instaurării terorismului mondial. Curiei gândea planetar; toate proiectele lui au grandoare malefică. în ezoterismul "Solidarităţii", el activa cu pseudonimele Julien sau Raymond şi nu era cunoscut decât de doi membri.
Aşa stând lucrurile, este limpede că, prin Curiei, Masoneria de stânga n-a câştigat mare lucru. în schimb va câştiga terorismul. "Solidaritatea" are relaţii - conform lui Vl.Alexe - cu "trupele basce de gherilă urbană ETA şi GRAPO în Spania, cele două partide comuniste din Israel, partidele comuniste scoase în afara legii din Iraq, Haiti, Maroc şi Sudan, precum şi (cu) patru sau cinci grupuri de gherilă din America latină, printre care şi Tupamaros. La aceste nume, serviciile secrete franceze şi străine au adăugat şi altele, printre care IRA, fracţiunea germană a Armatei Roşii, Armata Roşie japoneză, plus un întreg sortiment de grupuri urbane în Belgia, Olanda, Suedia, Grecia, Turcia, Portugalia, Iran, fără a pune la socoteală grupările separatiste kurde din Iran, Turcia şi lraq, graţie cărora, de pildă, Joyce Blau, adjunctul lui Curiei, s-a putut familiariza cu dialectele kurde."
Henri Curiei va fi ucis la 4 mai 1978 în liftul din apartamentul său situat în Paris, pe malul stâng al Senei. A murit la fel de ezoteric cum a trăit: cei doi asasini care l-au împuşcat rămân de negăsit1. Feltrinelli şi Curiei ilustrează cele două tendinţe ale terorismului european: neagră (anarhiştii) şi roşie (stângiştii). Ideologic vorbind, tendinţa roşie e de departe dominantă, aici, în lumea acţiunii directe, destabilizatoare şi violente s-au întâlnit masoni ultrarevoluţionari şi profesionişti comunişti ai gherilei
1 Ulterior s-a mai aflat un amănunt: George Blake, celebrul trădător englez, era de fapt vărul şi admiratorul lui Curiei. Activitatea lui Henri Curiei a fost zdravăn zdruncinată de un anume Suftert, ziarist la Le Point, care publică în 1976 rezultatele anchetei asupra acestui personaj, (n.n.)
104
urbane. în ce priveşte "Solidaritatea”/1’Ajutor şi prietenie”, ea mai are în plus caracteristica de a fi cooptat şi preoţi (catolici şi protestanţi). Preoţii constituie un paravan inegalabil; la fel va proceda, câţiva ani mat târziu, Licio Gelli, patronul Lojii P2.	: M
Cât priveşte dimensiunea etnică a terorismului european (reprezentată de grupări precum ETA sau IRA), aceasta are o tradiţie veche: cel puţin de la Mazzini. Este tot o tradiţie masonică/paramasonică, chiar dacă IRA, de pildă, organizaţie teroristă a catolicilor, nu practică ritualurile Franc-Masoneriei.
14.	ANUL MASONIC 1968
Complexitatea evenimentelor care s-au petrecut în anul 1968 este neobişnuită: întâlnim, simultan, mişcări revoluţionare mondiale, asasinate celebre şi invazii militare brutale. Suficient pentru o viaţă de om. De la prima vedere oricine înţelege că atâtea fapte de excepţie îngrămădite într-un interval istoric ridicol de mic (5 luni: aprilie - august 1968) nu pot fi produsul întâmplării ori al necesităţii oarbe. Cineva s-a jucat de-a facerea lumii.
Ulterior, mai toţi analiştii serioşi vor sublinia factorul comun al tuturor acţiunilor importante din 1968. socialismul. Willy Brandt observă chiar ceva mai mult şi mai bine decât alţii: "Aproape toate grupurile ale căror drumuri au convers către o «mişcare» s-au simţit într-un fel sau altul legate de socialism şi doreau o sporire a libertăţii, nu o înăbuşire a ei. Au simşit nevoia de a căuta libertatea pentru cei mulţi în sisteme noi şi mult mai echitabile".
"A căuta libertatea pentru cei mulţi în sisteme noi şi mult mai echitabile" constituie o definiţie destul de clară a scopului celei de-a treia alternative. Astfel, vedem că în anul 1968 se petrece un efort planetar pentru a impune socialismul masonic drept a treia alternativă. Acest efort, care a aparţinut stângii masonice de pretutindeni, nu va descoperi răspunsuri noi şi nu va reuşi să schimbe - pe loc - nimic. Dar. judecând în termeni de durată, efectul lui este extraordinar: la sfârşitul anului 1968 stânga masonică discreditase atât comunismul bolşevic, cât şi Masoneria de dreapta, recucerindu-şi mare parte din prestigiul distrus după al doilea război mondial.
Manifestările stângii din 1968 au frecvent pseudopode violente şi anarhice. în spatele multor grupări stau banii ori propaganda ruşilor,
105
chinezilor sau cubanezilor. Dar Masoneria revoluţionară nu prin aceasta a învins, ci prin celelalte acte ale sale, care capătă grandoare istorică în analele lumii civilizate cât va mai exista conştiinţa acelei lumi.
Grupăm evenimentele lui 1968 în trei categorii: asasinate, manifestaţii de protest şi invazii militare.
1)	Asasinatele au fost folosite cu precădere împotriva unor lideri notorii de stânga, sau cu simpatii de stânga. Lucrul ar părea să indice o agresiune a dreptei împotriva stângii; dar faptele nu sunt todeauna limpezi. Iată de pildă, cazul lui Rudi Dutschke, liderul studenţilor vest-germani contestatari. Acesta, stângist binecunoscut (i se zicea Red Rudi - Rudi cel Roşu), a fost împuşcat cu trei gloanţe de către un zugrav pe nume Josef Bachman. Prins de poliţie, zugravul face pe dementul, declarând că a vrut să ucidă şi el pe cineva, după modelul asasinării lui Martin Luther King! în fapt însă, astăzi se ştie că Rudi Dutschke, socialist, refuzase să colaboreze cu anarhistul Feltrinelli. Atunci (se pare) Feltrinelli a hotărât să-l suprime, sperând ca măcar moartea lui Rudi să provoace puţină anarhie. Planurile i-au reuşit doar parţial: studentul a supravieţuit" dar se vor înregistra seroase reacţii ale studenţilor, care cred că oficialităţile l-au atacat pe lider. în toate oraşele importante ale RFG manifestanţii ies înstradă scoţând strigătul de luptă: "Ho-Ho-Ho Chi Minh!" în continuare, au loc incidente violente la Paris, Roma şi Amsterdam, care se potolesc greu.
Aşadar, cu experienţa atentatului contra lui Dutschke, nu mai putem arăta cu hotărâre, într-o parte sau în alta, pe veritabilii instigatori ai marilor crime din anul 1968: executarea lui Martin Luther King jr. şi* a lui Ro-bert F.Kennedy.
a)	Pe 3 aprilie 1968 Martin Luther King declara mulţimii: "Avem câteva zile grele înainte. Dar asta chiar că nu mai contează pentru mine. Pentru că eu am fost pe vârful muntelui. Nu-mi pasă. Ca oricine, aş vrea să trăiesc o viaţă lungă. Longevitatea are rolul ei. Dar acum nu mă preocupă lucrul acesta. Vreau doar să îndeplinesc voia Domnului. Şi El mi-a permis să mă urc pe munte. Şi m-am uitat în zare şi am văzut Ţara Făgăduinţei. Poate că nu voi ajunge acolo împreună cu voi, dar vreau să ştiţi în seara asta că noi, ca popor, vom intra în Ţara Făgăduinţei. Deci sunt vesel în seara asta. Nu mi-e teamă de nici un om. Ochii mei au văzut splendoarea venirii Domnului".
A doua zi. la ora 18.00, glonţul unui asasin alb punea capăt vieţii terestre a pastorului King, personaj charismatic, unul dintre drepţii lui Dumnezeu. Ucigaşii au sperat că odată cu el va pieri şi epoca luptei non-violente pentru drepturile minorităţilor; dar s-au înşelat. Totuşi, dispariţia lui King va produce suficient rău în Statele Unite.
106
Martin Luther King jr. s-a născut în statul Georgia, la 15 ianuarie 1929. Se numea Michael Luther şi era fiul unui pastor baptist care va adopta, atât pentru el, cât şi pentru fiul său, prenumele Martin, in‘amintirea celebrului Martin Luther, părintele Reformei.	^
MLK se dovedeşte un elev strălucit - va fi printre cei mai buni studenţi ai Seminarului Teologic Crozer din Chester, Pensylvania. Aici a luat contact cu opera lui Hegel, Kant şi Mahatma Gandhi. Ultimul, prin doctrina nonviolenţei, îi devine mentor. King îşi alege ca deviză "forţa sufletului" - traducere după "satyagraha" lui Gandhi.
Viitorul mare lider îşi obţine doctoratul la Universitatea din Boston, iar în anul 1954 este hirotonit pastor la Montgomery, Alabama. Aici conduce întâia operaţiune antirasistă: apărarea doamnei Roşa Parks, care refuzase să ofere locul unui alb în autobuz. După 382 de zile negri câştigă şi ei dreptul de a se aşeza în autobuzele transportului comun (!). Ulterior, King va forma Southern Christian Leadership Conference (SCLC) şi va participa la întemeierea SNCC, pe vremea când acel comitet era în mod real nonviolent.
în anul 1963, prin marşul din Birmingham (despre care am vorbit deja), adepţii lui King câştigă simpatie mondială. MLK însuşi va fi declarat de revista Time omul anului. în 1964 el primeşte Premiul Nobel pentru Pace (era al treilea negru şi cel mai tânăr laureat), iar în 1965, în fine. Congresul SUA votează legile antisegregaţioniste solicitate de mişcarea moderată a negrilor.
De aici încolo Martin Luther King jr. se transformă într-un mare simbol al negrilor americani; prea mare, după părerea unora ca Stokely Carmichael, Charles 37 X Kenyatta, Malcolm, X, care sunt lideri agresivi, predicatori ai urii şi nu agrează deloc doctrina creştină şi nonviolentă a pastorului.
în 1968 King se deplasase la Memphis. unde se desfăşura de 2 luni o grevă a gunoierilor negri. Fusese acuzat că se cazează doar la hoteluri luxoase; aşadar, acum se duce la Lorraine, un hotel de două etaje cu patroni negri. Vizavi, pe o pantă, se ridica un alt hotel, unde vine un alb care îşi zicea John Willard şi închiriază camera nr.5 (cu vedere către Lorraine). în seara zilei de 4 aprilie Martin Luther King jr. iese pe balconul etajului; asasinul, ascuns în hotelul din faţă, îl împuşcă mortal în gât, cu un singur glonţ.
Poliţia s-a repezit către locul crimei, astfel, asasinul a reuşit sâ iasă din hotelul său şi să fugă, cu o maşină Ford Mustang albă. Se organizează urmărirea, dar cineva intervine pe frecvenţa poliţiei folosind codul adecv at
107
şi dând instrucţiuni complet false, care zădărnicesc prinderea maşinii suspecte.
.(ji^stfel, s-a putut observa încă de la început că asasinul avea complici bine organizaţi.
Mai departe acest criminal a fost identificat ca fiind James Earl Rey, un deţinut evadat de la penitenciarul de stat din Missouri în aprilie 1967. Ray primise, în 1960, 20 de ani pentru jaf armat şi furt de maşini. Conform temnicerilor, putea fi un perfect asasin plătit. Probabil că a fost ajutat să evadeze special pentru această crimă.
Pe 8 aprilie James Early Ray ajunge la Toronto unde, datorită incredibilei legislaţii canadieney obţine repede paşaport pe numele Ramon George Sneyd. Pe 6 mai el pleacă la Lisabona, apoi se deplasează la Londra, unde a încercat să se angajeze marcenar pentru Africa. în fine, pe 8 iunie poliţia britancă l-a arestat în aeroportul Heathrow. Până în momentul arestării mai folosise identităţile lui Eric Vincent Galt (el îşi zicea Stalvo în loc de Vincent, citind greşit semnătura) şi Paul Bridgeman - toate aliasu-rile fiind ale unor oameni care trăiau în suburbia Sarborough şi se asemănau cu el.
Procesul lui Ray, desfăşurat la 11 martie 1969, a durat doar câteva ceasuri. Inclpatul şi-a mărturisit vina, astfel că nu s-au mai dezbătut fapta şi mobilurile: complicii (care există cu siguranţă) nefiind în pericol de de-conspirare. Ray a fost condamnat la 99 ani închisoare.
Apoi a început să se comporte ciudat. Vorba domnului Stelian Ţur-lea: "A fost un joc deliberat sau a fost tras pe sfoară de avocaţii săi. aşa cum a declarat aproape imediat după proces? Fapt e că a bombardat ulterior Justiţia cu cereri şi moţiuni, a revenit asujfta declaraţiilor şi mărturisirilor, a numit complici şi a sugerat existenţa unei organizaţii clandestine Care dorea înlăturarea lui King".
O organizaţie clandestină a existat în mod sigur; în noiembrie 1975 procurorul general Edward Levi a ordonat anchetarea eventualului rol al FBI în asasinarea pastorului King. în februarie 1977 rezultatul anchetei este negativ. Deocamdată nu s-au luat în vedere alte posibile organizaţii, deşi lista "suspecţilor” nu-i scurtă.
Dar. spre deosebire de placiditatea, autorităţilor. James Earl Ray nu s-a potolit de fel. A avut 5 tentative de evadare - una reuşită pe 10 iunie 1977, când a ieşit din închisoarea Brushy Mountains (pe o scară din tuburi pentru fire electrice), dar s-a trezit singur în deşertul stâncos înconjurător şi a fost prins la 16 km. distanţă. Atunci se pare că probabilii complici ai lui Ray l-au îndemnat să evadeze minţindu-1 că va fi aşteptat. Sperau ca poliţiştii să-l împuşte. .
108
Zbaterea lui James Earl nu este, totuşi, zadarnică. în anul 1993. la 25 de ani de la crimă, Canalul HBO din SUA şi Thames Television din Anglia îi organizează o rejudecare TV a procesului (inculpatul v*&bea prin satelit, de la închisoarea Nashville). Iar în anul când scriem (199$)]'justiţia Statelor Unite a acceptat (în fine!) să admită reaudierea lui Ray şi să cheme martorii invocaţi de acesta. Aşadar, s-ar putea să asistăm la dezvăluiri importante; s-ar putea să aflăm "organizaţia clandestină" care a decis suprimarea lui Martin Luther King jr.
Până atunci, pentru a vă face o idee asupra veritabilelor scopuri şi asupra strategiei acestei "organizaţii", vă oferim concluziile unui ziarist celebru, William Bradfort Huie, singurul om care a obţinut câteva mărturisiri de la James Earl Ray în 1968: "Din ceea ce ştiu, din ceea ce am aflat de la Ray şi din cercetările mele, iată unele din concluziile pe care le-am tras în legătură cu caracteristicile complotului:
-	Dr. King trebuia să fie asasinat pentru efectul pe care avea să-l producă moartea sa. Uciderea sa a fost organizată nu de oameni impulsivi, chiar dacă îl urau probabil cu adevărat, ci de oameni calculaţi, care voiau să se servească de acest asasinat pentru a declanşa un conflict violent între cetăţenii albi şi negri1.
-	King trebuia să fie ucis în anul 1968, anul alegerilor.
-	Pentru a obţine consecinţe cât mai sângeroase, King trebuia să fie ucis nu în timp ce trăia liniştit în casa sa din Atlanta, ci într-un moment dramatic şi într-un loc dramatic, pentru ca înfruntările să devină şi mai înverşunate. Pe 15 martie 1968. complotiştii începuseră, evident, să se gândească să-l asasineze acolo unde alcătuia sau călăuzea marşul săracilor.
-	King trebuia ucis de un alb sau de mai mulţi albi, care să fie descrişi drept "sudişti" şi "rasişti".
-	Nu era necesar ca, după făptuirea crimei, asasinul sau asasinii să fie asasinaţi la rândul lor, pentru a zădărnici unul sau mai multe procese: un proces sau mai multe puteau aduce elemente suplimentare în aţâţarea urii şi violenţei.
-	Iată de ce, în acest complot, dr.King, era obiectivul secundar, nu cel principal. Obiectivul principal erau Statele Unite ale Americii".
b)	După asasinarea lui Martin Luther King jr., într-un moment de patetism, Vicepreşedintele Hubert Humphrey afirmase: ’E ceva ruşinos în
1 Pe moment, conflictul s-a declanşat, intr-adevăr. La mijlocul lunii aprilie revolta negrilor cuprinsese 168 oraşe şi mari oraşe din SUA. Se spărgeau geamuri, se jefuia, se incendia, se sunau sirene. Au intervenit 72000 militari sau gărzi naţionale. S-au efectuat 23987 arestări. S-au înregistrat 43 de victime, dintre care doar 6 ucise de mânia demonstranţilor (n.n.)
109
ceea ce se întâmplă. Această naţiune a legii şi a ordinii, căreia i se asasinează preşedintele cu sânge rece1, căreia i se asasinează liderii spirituali şi căreia i-s^bat şi i se ucid oamenii care merg şi vorbesc şi lucrează pentru drepturile omului - concetăţeni ai mei americani, fiecare din noi trebuie să fie ferm convins că nu vom mai lăsa niciodată, niciodată, niciodată să se întâmple aşa ceva".
Oamenii ar trebui să se ferească de cuvântul "niciodată". Peste doar două luni Robert Fitzgerald Kennedy va fi ucis aproape incredibil, în faţa întregii naţiuni.
Robert F.Kennedy a fost asasinat în data de 5 iunie 1968, la ora 0,17, în Los Angeles (după ce câştigase investitura din partea Californiei). Urma. probabil, să fie nominalizat candidat al Partidului Democrat pentru preşedinţia SUÂ.
Fig. 15 Robert Kennedy în campania electorală^
Ucigaşul său, Sirhan Bishara Sirhan, l-a aşteptat în Hotelul Ambasador, într-un coridor plasat pe drumul către camera presei. L-a aşteptat chiar cu nerăbdare, întrebând de mai multe ori dacă senatorul va trece pe acolo. Când l-a văzut venind. Sirhan s-a rezemat de o tejghea, în spatele a doi maître d'hotel, şi a tras (de 2 ori?, de 3 ori? de 4 ori?) în RFK, care se afla la circa 60 cm. distanţă. Apoi a golit încărcătorul revolverului (8 gloanţe) în oamenii din jur. A fost imobilizat extrem de greu. Era să fie linşat, dar Andrew West, un reporter radio, a strigat: "Să nu facem al
1 Aluzie la uciderea lui J.F.Kennedy (n.n.)
110
doilea Oswald!". Sirhan, el însuşi, ţipa: "Pot să explic! Lăsaţi-mă să explic!”
Evenimentul a fost filmat în direct la televiziune şi transmis în direct la radio. Reportajul lui Andrew West, de la postul Mutual Radio, ajunge celebru. Iată un fragment semnificativ: "E o mare confuzie în faţa mea. Senatorul zace la pământ şi nu reuşesc să-l văd; îi văd însă pe Bill Barry (bodyguard-ul lui RFK, fost agent FBI - n.n.), pe Rafer Johnson (fost campion olimpic la decatlon - n.n.) şi pe Roosvelt Grier, jucătorul de fotbal. Grier se luptă cu asasinul. Asasinul are un surâs straniu pe buze şi nu cedează. Sunt toţi peste el, dar el nu cedează, pot să-i zăresc ochii care se rotesc, se rotesc, se rotesc..."
Să ţinem minte descrierea acestui moment: 8 oameni, printre care 2 sportivi negri şi un fost agent FBI abia reuşesc să-l reţină pe Sirhan,>care e un individ slăbuţ şi de înălţime medie. Dar, aşa cum vom vedea, nu era un individ oarecare.
Robert Kennedy fusese lovit la subţioara dreaptă şi în cap. A murit după 25 h şi 27: pe 6 iunie, la ora 1,44.
în legătură cu momentul asasinatului: 3 martori, alfaţi în bucătăria hotelului, au declarat că Sirhan era întovărăşit de o fată într-o rochie cu buline. Sandy Serrano, colaboratoare a senatorului ucis, ar fi auzit-o pe această necunoscută spunându-i unui bărbat cu pielea măslinie şi părul negru buclat: "L-am împuşcat, l-am împuşcat!" în confuzia respectivă, cei doi reuşesc să fugă. Nu s-au făcut niciodată eforturi serioase pentru a fi prinşi ori identificaţi.
Autopsia lui Robert Kennedy va genera alte semne de întrebare: s-a stabilit că lovitura fatală a fost trasă de la cca. 2-3 cm. de ureche. Sirhan nu s-a aflat mai aproape de 60 cm. de victima sa!
Dar să vedem: cine este Sirhan? Provenea dintr-o familie de arabi creştini ortodocşi, originari din Ierusalim, de naţionalitate iordaniană. în anul 1957, prin intermediul unui program ONU, această familie se stabileşte în SUA, la Passadena. Ulterior tatăl divorţează şi se întoarce în Iordania. unde prosperă vânzând măsline. în Statele Unite rămân cei trei fii: Munir, Adel şi Sirhan.
Conform unor presupuneri. Sirhan Bishara Sirhan ar fi devenit naţionalist arab şi antisemit. El îl iubea şi îl admira pe Robert Kennedy; dar, în campania electorală. RFK a afirmat că va trimite Israelului 50 de avioane Phantom. Aşadar, considerându-se trădat, Sirhan şi-a suprimat eroul.
Anchetatorii au descoperit jurnalul secret al asasinului. Primarul Yorty, printre primii cititori, a întărit din răsputeri ideea unui criminal
111
antisemit. El spune că Sirhan ar fi scris 'Trăiască Nasser!" şi că RFK trebuie ucis înainte de 5 iunie (aniversarea războiului arabo-israelian din 1967). Concluzionând, Yorty susţine că ucigaşul este procomunist şi antiamerican.
Cât priveşte antiamericanismul lui Sirhan, £e verifică. La 1 iunie 1967 el a redactat "Declaraţie de război împotriva umanităţii americane". Dar teza crimei din motive naţionaliste nu rezistă: pe 18 mai 1968, în jurnalul secret. Sirhan nota că hotărârea de a-1 elimina pe RFK ajunsese o obsesie şi era "plătită la ordinul lui..." Nu ştim nici până astăzi la ordinul cifî, iar anchetatorii nu s-au obosit să-l întrebe.
în schimb, ştim că în închisoare Sirhan citea de zor "Doctrina secretă", lucrare a Helenei Blavatski. Aceasta este cartea sacră a Societăţii teosofice americane (cu sediul la Wheaton, Illinois). Mai ştim, de asemenea; că el practica diverse tehnici parapsihologice de concentrare şi autosugestie (este cert atestată concentrarea în oglindă). Astfel, Sirhan Bishara Sirhan se dezvăluie ca adept al unei societăţi secrete cu practici oculte, societate din sfera Teosofiei. Este greu de imaginat un teosof antisemit; e mult mai uşor de găsit anticreştini printre ei. Fiind adeptul lui Blavatski, Sirhan în mod cert nu-1 mai urma pe Isus; e de presupus că el intrase în societăţile paramasonice care au pregătit New Age-uV . Neobişnuita lui pregătire parapsihologică explică forţa neomenească pe care a manifestat-o în momentul atentatului, precum şi înfăţişarea (rictus, ochi care se rotesc -tipice pentru monoideismul satanic).
Procesul lui Sirhan a început la 7 ianuarie 1969, la Los Angeles. Palatul de Justiţie, sala de audienţă nr. 107 de la etajul 8. Brusc, în luna martie, inculpatul intervine în dezbateri susţinând: "L-am ucis pe Robert Kennedy din propria mea voinţă, cu premeditare, cu o premeditare criminală de 20 de ani! Onorat juriu, vreau să-mi pledez cauza ca un vinovat. Vreau să-mi asigur eu însumi apărarea."
Sirhan a fost condamnat la moarte (aşa cum solicitase singur). Dar în 1972 statul California abrogă pedeapsa capitală - astfel sentinţa se comută în închisoare pe viaţă. A fost transferat la închisoarea Soledad (de maximă securitate). A cerut de 8 ori să fie eliberat la cerere. Nu a obţinut decât mutarea la închisoarea San Luis Obispo, cu regim mai puţin aspru.
Cine l-a ucis pe Robert Kennedy? Cine se află în spatele lui Sirhan Bishara Sirhan? Iată întrebări foarte grele.
Din punctul de vedere al lucrării de faţă vom nota doar că aceiaşi factori interesaţi în dispariţia lui John Fitzgerald sunt mult mai interesaţi 1
1 O parte sunt chiar de-a dreptul satanice, dar nu avem indicii clare de satanism în cazul lui Sirhan, până în clipa atentatului (n.n.)
112
în dispariţia lui Robert. William Loeb, de la Manchester Union, afirmă cu destul cinism: "Clasele (sociale) erau aţâţate contra claselor, grupuri împotriva facţiunilor, o rasă împotriva altei rase. Oare nu a fost chiar senatorul Kennedy cel care a asigurat mulţimea violentă de negri care incendiau că au tot dreptul să privească legea ca pe propriul lor duşman?"
v Practic vorbind, Robert F.Kennedy a fost un om chiar mai de stânga decât fratele său. în anul 1961 el organizase un soi de conspiraţie împotriva Masoneriei de dreapta şi a lui J.Edgar Hoover (care, din câte ştim, nu prea l-a iertat)1. Odată ajuns preşedinte, RFK ar fi fost al doilea nemason pe acel post - şi se pare că Franc-Masoneria nord-americană se săturase cu un singur experiment Kennedy. De aceea Robert constatase: "Sunt singurul candidat căruia i se opun în acelaşi timp marea finanţă şi marile sindicate". Iată o definire destul de exhaustivă a majorităţii Franc-Masoneriei din SUA.
Aceasta nu înseamnă că Robert Kenndey a pierit - neapărat - în urma unui atentat masonic. Aceasta înseamnă, doar, că masonii nu au făcut lanţul de unire în jurul lui; ceea ce a reprezentat o mare înlesnire pentru atentatori.
în opinia noastră, RFK a fost ucis pentru că a anunţat că îşi va răzbuna fratele şi pentru că politica lui ar fi creat acelaşi gen de situaţii şi strategii precum cea a lui JFK.
Totuşi, în clipa morţii sale, iunie 1968, Statele Unite şi întreaga lume vedeau cum pier eroii stângii, ca nişte bravi, ucişi de necunoscuţi debusolaţi. Nu era vorba despre anarhişti agitaţi, ori despre comunişti subversivi, ci despre un mare creştin (King) şi un membru al familiei Kennedy. Asasinarea lor a zguduit temeliile naţiunii americane şi a îndoliat umanitatea. Pe acest fundal, idealurile binecunoscute ale stângii: libertatea-egalitatea-fraternitatea capătă preponderenţă pretutindeni.
Totuşi, alegerile prezidenţiale din SUA vor da câştig de cauză unui mason de dreapta, republicanul Richard Nixon. S-a întâmplat aşa din pricina viguroasei reacţii a Franc-Masoneriei republicane, cât şi din pricina demonstraţiilor exagerate cu care tinerii stângişti vor puncta întregul an electoral, demonstraţii ce au speriat şi au enervat cetăţenii obişnuiţi. Dar ajutorul cel mai mare i-a venit lui Nixon din partea lui Edward, cel de-al 1
1 Acest fapt - aproape de necrezut - a fost dezvăluit de Jean-Michel Charlier şi Pierre Demaret (în "Hoover: mâna de fier care a ţinut opt preşedinţi americani"). Pe baza unui raport redactat de fraţii Reuther (raport inspirat, în secret, de el), Robert Kennedy atacă "extremismul de dreapta al partidului republican", susţine "distrugerea conservatorismului din ţară", şi-i sugerează lui Hoover "să cureţe FBI-ul de funcţionarii săi fascizaţi!" (n.n.)
113
treilea frate Kennedy. Acesta a refuzat să candideze ca Vicepreşedinte pentru democratul Hubert Humphrey. Dacă Edward Kennedy ar fi participat la alegeri, în acele momente, nici o forţă din lume nu i-ar mai fi fost de folos lui Nixon.
2)	Conform unor analişti, la mijlocul lunii mai, în anul 1966, Mao lansează Marea Revoluţie Culturală Proletară. Primul afiş al acestei "revoluţii” ("mustind de vitriol") a fost lipit pe peretele cantinei de la Universitatea din Beijing.
Istoricii au constatat cu uimire excesele şi atrocităţile acţiunii: în unele provincii chineze se ajunsese la practicarea "canibalismului de clasă" - duşmanii de clasă erau mâncaţi în ceremonii publice. Şcolile sunt închise, elevii şi studenţii erau incitaţi să se bată şi să se ucidă pentru motive ul-traridicole: de pildă, numărul de ore de muncă voluntară. Nu a exisjtat nimic cultural aici, nu s-a publicat nici măcar o carte de valoare.
De aceea, greu s-a putut găsi vreun rost iniţiativei lui Mao, care rămâne un înfricoşător ospăţ al Satanei.
Totuşi, Marea Revoluţie Culturală a avut un scop cert: distrugerea şi debusolarea tineretului intelectual chinez. Căci din 1966 Mao şi Castro pornesc o acţiune mondială de infiltrare a mişcărilor de tineret, iar "gânditorul chinez" dorea să fie sigur că nu-1 deranjează nimeni acasă.
Infiltrarea mişcării de tineret s-a făcut pe canalele naturale: propaganda contra războiului din Vietnam, lupta antirasistă, ideile stângii. Mao şi Castro urmăresc radicalizarea nemulţumirilor: oamenii lor se recunosc imediat prin efortul de a predica violenţa şi terorismul. Eroii acestor stângişti prochinezi sunt Che Guevara1, Mao Tze-dun, Ho Chi Minh şi Regis Debray (marxist francez prins în Bolivia odată cu Che şi condamnat la 30 de ani închisoare). Ţările unde efortul de infiltrare a fost cel mai inteiis şi a provocat cele mai mari daune sunt SUA şi Franţa.
Caracteristica infiltrării prochineze este de a fi denunţată de comuniştii prosovietici. Astfel, mulţi istorici nu înţeleg reticenţa lui Waldeck Rochet (şeful PC francez), care îi numeşte în repetate rânduri pe studenţi "anarhişti" şi "stângişti"; şi nu autorizează sprijinirea lor decât târziu.
1 Che Guevara a fost declarat martir al "Noii Stângi" şi devenise obiect de cult cvasireligios. Studenţii purtau pancarte cu "Che e viu"; în Milano îşi lăsau bărbi a la Guevara, iar italienii îl botezaseră "Angello della pace", în Florenţa era la modă bereta albastru-închis tip Guevara. în circa 6 ţări occidentale erau la modă batiste, tricouri şi bluze decorate cu portretul lui; şcolăriţele franceze îi cumpărau pozele, iar studenţii de la Şcoala de Economie din Londra se salutau folosind cuvântul "Che". în Brazilia circulau mii de fotografii a'le lui Guevara, cu inscripţia "Un stănt al timpului nostru", (n.n.)
114
odată cu sprijinul Marelui Orient de Franţa. De fapt, W Rochet, prosovic-tic, nu avea nici un interes să hrănească o mişcare stipendiată de Beijing.
Rezultatul infiltrării prochineze este total opus scopurilor sale. Manifestările sunt preluate din mers de către Franc-Masoneria de stânga, care le anihilează caracterul violent antistatal, dar le asigură o participare masivă. Grupul violenţilor şi agitaţilor trebuie să se desprindă de masa demonstranţilor şi să-şi organizeze propriile acţiuni. Acest grup va fi până la urmă sufocat de opinia publică, Iar liderii ultrastângişti, după o celebritate meteorică, cad în adâncă-mitare (noi i-am găsit astăzi în starea de piese prăfuite din muzeul mizeriei umane).
în general, istoricii sunt de acord că iniţiatorii şi inspiratorii marilor manifestaţii din 1968 au fost studenţii americani, care aveau experienţă şi prestigiu revoluţionar. în cele ce urmează, noi am insistat mai ales asupra evenimentelor din SUA şi Franţa, unde a participat Masoneria de stânga.
La începutul anului 1968 (între 27-29 ianuarie, mai precis), în Statele Unite se impune Student Mobilization Committee (SMC - organizaţia studenţească a National Mobe). Aceasta organizează o conferinţă planificând viitoarele proteste şi cheamă la luptă "împotriva războiului, ordinului de recrutare, imperialismului, rasismului, represiunii, sărăciei şi guvernului nereprezentativ." Acţiunile sunt programate la sfârşitul lunii aprilie. Se pare că a fost o intuiţie internaţională (dacă nu cumva chiar o tentativă de coordonare), atentatul contra lui Rudi Dutschke devansează totuşi puţin lucrurile, generând în Europa încăierări, demonstraţii şi morţi încă din 11 aprilie.
Oricum, la 23 aprilie 1968 se declanşează evenimentele de la Universitatea Columbia, din New York. Studenţii ocupă clădirile, iar la 25 aprilie începe o grevă parţială. Agitaţiile sunt conduse de SDS şi "Societatea Afro-Americană" (un grup negru). Se înregistrează o creştere a violenţei, de o parte şi de alta: studenţii atacă sediile Universităţii şi distrug documente, chiar şi munca de cercetare a unui istoric, administraţia universitară cheamă poliţia. Vor rezulta 720 de arestaţi şi sute de răniţi.
La 26 aprilie - aproape fără a da răgaz autorităţilor să respire- studenţii americani declanşează o grandioasă grevă împotriva războiului din Vietnam. Raymond Ledru notează: "După părerea generală, era cea mai impojtantă pe care o cunoscuse ţara şi prima din anii 1930 încoace: au participat circa un milion de studenţi de la mai mult de o mie de şcoli, din care 50 de universităţi cu reputaţie". A doua zi, ca răspuns la apelul National Mobe, se înregistrează acţiuni de masă în sprijinul studenţilor. Forma acestora este instructivă: acolo unde sunt susţinute de Masonerie, ca la New York, succesul lor de public e real; acolo unde Masoneria le
115
combate, ca la Chicago, ele nu depăşesc 7000 de manifestanţi, agresaţi şi împrăştiaţi de poliţie. Datorită amestecului masonic demonstraţiile îşi pierd caracterul violent şi anarhist, ceea ce dezamăgeşte crunt grupările ultra-radicale. La sfârşitul acţiunilor, SNCC, evident frustrată, declară: "Cu acest rally mişcarea pacifistă albă îşi demonstrează totala irelevanţă pentru negri. Războiul din Vietnam poate fi oprit numai prin înfrângerea inamicului, aşa cum fac nord-vietnamezii. Mişcarea albă antirăzboinică găseşte că e mai uşor să colaboreze cu inamicul. Cine colaborează cu inamicul devine el însuşi un inamic".
Dar violenţa nu aduce adepţi cauzei negrilor. Cel mai mare succes al Black Power din vara lui 1968 îl consituie gestul alergătorilor Tom Smith şi John Carlos - medalie de aur şi de bronz la 200 m. plat. Olimpiada din Mexic. Ei au sfidat steagul SUA în timpul premierii, ţinând pumnul strâns într-o mănuşă neagră - salutul Black Power. Cutezanţa lor trădătoare şi inutilă i-a costat cariera sportivă.
La sfârşitul lunii aprilie, centrul de greutate al manifestaţiilor se mută brusc în Franţa. Aici, la Colegiul de Litere din Nanterre apăruse un agitator neobosit. Daniel Cohn-Bendit, evreu anarhist şi castrist. Din 8 ianuarie Cohn produce permanent tulburări, aşteptându-şi clipa. Această clipă a sosit la începutul lunii mai. Autorităţile interzic o conferinţă, pe motiv de pornografie1, o mică grupă de stângişti (maoişti. marxişti.
Fig. 16 Daniel Cohn-Bendit (in picioare) printre studenţii parizieni
1 Agitatorii maoişti şi castrişti încurajează pretutindeni pornografia, consumul de droguri şi orice act antisocial, (n.n.)
116
troţkişti, şi guevarişti) conduşi de "Danny cel Roşu" (porecla lui Cohn-Bendit) produc tulburări, ca urmare se suspenda cursurile la Nanterre. A doua zi, pe 3 mai, stângiştii de la Nanterre invadează Cartierul Latin şi încep să demonstreze în campus-ul de la Sorbona. Politia intervine cu brutalitate, se înregistrează 596 arestaţi şi numeroşi răni{i. Sorbona este închisă.
Intervenţia brutală a poliţiei i-a coalizat pe studenţi. în data de 6 mai ei se masează cu miile de-a lungul bulevardului Saint Germain (pe malul stâng al Senei) şi fac baricade din maşini răsturnate sau incendiate. Apoi răspund atacului poliţiei cu pietre de pavaj. Luptele durează 7 ore.
A doua zi 30.000 de studenţi mărşăluiesc pe Champs Elisees, spre Arcul de Triumf, cântând "Internaţionala" (la mormântul Soldatului Necunoscut). Grevele şi demonstraţiile studenţeşti se extind la circa o duzină de oraşe provinciale. în Paris se scanda: "De Gaulle asasin!" Studenţii îşi reconstruiesc baricadele din pietre de caldarâm şi din maşini răsturnate. Noaptea falangele jandarmeriei atacă. Vreo 2 km pătraţi din Paris devin câmp de bătălie. Studenţi azvârlă cockteil-uri Molotov şi fac să explodeze maşinile; poliţia foloseşte gaze lacrimogene. Bilanţul final: 1158 răniţi (din care 596 poliţişti) şi 1081 arestaţi. Din fericire, nici un mort.
Fig. 17 Baricadă cucerită în Cartierul Latin (Paris)
Pe parcursul acesţor confruntări studenţii au fost conduşi de Daniel Cohn-Bendit. Jacques Sauvegeot (preşedintele UNEF- uniune ultrastângis-tă) şi Alain Geismar (secretar general al SNE-Sup - uniunea lectorilor progresişti). Dar la 10 mai, în mod spectaculos, Franc-Masoneria Marelui
117
Orient şi Partidul Comunist Francez hotărăsc să se implice împotriva lui Charles de Gaulle: sindicatele comuniste, socialiste, creştin-socialiste şi ale profesorilor anunţă o grevă de 24 h la data de 14 mai.
în epocă, intervenţia Masoneriei nu a fost deloc limpede profanilor, care au crezut că muncitorii s-au coalizat cu studenţii francezi în mod spontan. Aşadar, studenţii din Italia, din Germania (Frankfurt şi Bonn), din Spania (Madrid) şi din Suedia (Stockholm) se revoltă şi ei, cerând muncitorilor să li se alăture. Bineîneţeles, nu i-a ascultat nimeni. Cât despre Marele Orient de Franţa, el urmăreşte două scopuri acum: recâştiga-rea tineretului şi înlăturarea lui de Gaulle, care nu mai este trebuincios Franc-Masoneriei (dădea chiar oarecare semne dictatoriale). MOF îşi va îndeplini ambele scopuri cu atât succes, încât nu se poate abţine: câţiva ani mai târziu se va lăuda şi îşi va revendica reuşita lui "mai 1968".
Pe 13 mai, la chemarea masonilor şi comuniştilor, sute de mii de muncitori se alătură studenţilor. în stradă atmosfera e aproape de carnaval (un carnaval anarhist). în fabrici începe - din 14 mai - lanţul de greve care va paraliza industria franceză. Tot pe 14 mai comuniştii (sprijiniţi de socialiştii lui Mitterand) introduc o moţiune de cenzură contra guvernului.
Fig. 18 Georges Pompidou	Fig. 19 Charles de Gaulle
Pentru a avea o idee asupra naturii manifestaţiilor, să descriem marşul de la Paris din aceste zile. Au participat jumătate de milion de oameni. Ei cântau "Internaţionala" şi strigau: "De Gaulle, demisionează!" şi "De Gaulle la muzeu". Poliţia lasă malul stâng al Senei în mâna demonstranţilor. Studenţii organizează aici un soi de teritoriu autonom: unii şi-au făcut rost de căşti şi dirijau circulaţia! lată ce au văzut, pe viu, reporterii revistei Time: "Oratori tineri tunau şi fulgerau la întruniri interminabile contra ordinii de stat, dar nu se puteau pune de acord cu ce ar urma s-o
118
înlocuiască. La Sorbona, de 700 de ani inima Universităţii din Paris şi centrul violenţei de săptămâna trecută, tineri bărboşi şi studente minijupiste stăteau în curte cântând cântece improvizate împotriva guvernului gaullist. Din când în când câte o formaţie de jazz începea o melodie sau câte un pianist cânta la vreun instrument smuls dintr-o sală de concerte.” Steagurile rebelilor erau: negru (anarhist), roşu (cu seceră şi ciocan), roşu şi albastru (al Viet Cong-ului), roşu-alb-albastru (al Cubei). Apar şi "Gărzi roşii" studenţeşti (după modelul maoist). Acestea lipesc afişe cu conţinut instructiv, de genul: "Umanitatea nu va fi fericită până când ultimul capitalist nu va fi spânzurat cu maţele ultimului birocrat!",
Pe 20 mai sindicatele cheamă la grevă generală: intră în grevă doar 10 milioane de lucrători, suficient totuşi pentru a paraliza economia. între timp, de Gaulle îşi întrerupsese vizita în România şi se întorsese de urgenţă în capitala Franţei.
La momentul acesta comuniştii şi socialiştii cereau un nou guvern, tip front popular; studenţii cereau demisia ministrului învăţământului (Alain Peyrefitte), ministrului de interne (Christian Fouchet) şi şefului poliţiei pariziene (Maurice Grimaud); iar muncitorii aveau solicitări diverse, de la fabrică la fabrică (majoritatea cer salarii mărite, săptămâna mâi scurtă de lucru, micşorarea vârstei de pensionare şi rol sporit în management). După cum se observă imediat, nici una din cereri nu este atât de acută încât să justifice manifestări atât de grave. Motorul protestului continua să rămână ocult.
Sub presiunea străzii, guvernul acordă timp de emisie la televiziune celor 3 lideri radicali ai studenţilor, precum şi liderilor sindicali.
Dar, la 23 mai. i se interzice şederea în Franţa lui Daniel Cohn-Bendit. Urmează noi proteste. Pe 24 mai generalul de Gaulle anunţă organizarea unui referendum. După cuvântarea sa televizată. 10000 de studenţi ies în stradă strigând "Nu dăm doi bani pe general!" şi provocând lupte violente cu poliţia. Rebelii devastează Bursa, ridică baricade în Piaţa Bastiliei. Poliţia ripostează cu gaze lacrimogene. Sunt răniţi 130 poliţişti şi 447 civili, s-au înregistrat la Paris 795 arestaţi (la Lyon se consemnează prima victimă: un comisar e stâlcit în bătaie de studenţi!). în întreg Parisul s-au văzut scene care aminteau de 1848 şi 1871. Conform reporterilor "privitul la revoluţie devenea, se pare, sportul favorit al Parisului".
Totuşi, pe plan oficial, comuniştii şi socialiştii suferă prima înfrângere: prifri-ministrul Georges Pompidou înfrânge moţiunea de cenzură (cu 11 voturi).
Scenele â la 1848 şi 1871 nu erau întâmplătoare: cei care le provoacă sunt aceiaşi masoni revoluţionari din istoria Franţei. Totuşi,
119
Franc-Masoneria nu-şi poate permite să se ia prea mult la braţ cu maoiştii ori castriştii anarhişti în văzul lumii; de aceea, după 27 mai încep negocierile cu Georges Pompidou. Pe 28 mai Frangois Mitterand încearcă o lovitură de forţă: cere postul de Preşedinte şi îl propune ca Prim-ministru pe Pierre Mendds-France. Miercuri, 29 mai, de Gaulle îşi aduce aminte că e general: el părăseşte Parisul şi face o vizită fulger şefilor armatei franceze, mai ales generalului Massu din Germania. Aceştia îl încurajează; prin urmare, revenit la Elysee în jurul orei 18,00, preşedintele pregăteşte contralovitura.
Fig. 20 Pierre Mendes-France	Fig. 21 Franqois Mitterand
Este vorba despre un discurs de 3 minute pe care l-a ţinut la televiziune pe 30 mai. Aici a declarat că nu va demisiona, că nu-1 va înlocui pe Pompidou, că referendum-ul se amână, dar se organizează alegeri generale anticipate. Şeful statului adaugă ca ţara e ameninţată de dictatură, iar "comuniştii totalitari" aşteaptă să preia puterea.
Invocarea totalitarismului comunist i-a slujit de minune lui de Gaulle. Ca prin farmec, Marele Orient dispare de pe scenă. Se organizează uriaşe demonstraţii progaulliste (600000-1000000 participanţi), iar Franţa revine "miraculos" la ordine. Mai mult încă. gaulliştii vor câştiga spectaculos alegerile parlamentare anticipate (294 locuri din 487).
Dar a crede că lucrurile rămân aici înseamnă a nu-i cunoaşte pe masoni. De fapt, ei câştigaseră. Un an mai târziu, ţintuit printr-un "Nu" de către un; referendum. Charles de Gaulle e silit să demisioneze. Cu aceasta Franc-Masoneria de stânga aproape îşi terminase curăţenia în propria-i ogradă.
Cât despre protestele studenţeşti, ele au loc în toată lumea: la Bruxelles, la Zurich, dar şi la Rio de Janeiro. Au trecut, chiar, Cortina de fier.
120
Fig. 22 Demonstraţii studenţeşti la Frankfurt
după cum remarca Willy Brandt: "în Belgrad studenţii au protestat nu numai contra învăţământului universitar necorespunzător, dar şi împotriva restricţiilor libertăţii academice.
S-au înregistrat tulburări la Varşovia, Budapesta şi chiar la Sofia, unde se zice că nu se întâmplă în general nimic Chiar la Moscova studenţii au încercat unele demonstraţii care, cu toate că au fost mai mult experimentale, trebuie să le fi cerut mult curaj".
Astfel, se poate afirma că show-ul Mao-Castro a fost realmente planetar. I-am ales ca încheiere o serie de evenimente ce ne reîntorc în Statele Unite: demonstraţiile de la Convenţia Partidului Democrat.
Convenţia Partidului Democrat, care s-a ţinut la Chicago, la sfârşitul lunii august 1968, a fost martora unui şir de demonstraţii violente organizate de studenţii ultraradicali. Aparent, este absurdă obsesia de a ataca partidul democrat, exponent al Masoneriei liberale şi de a nu ataca partidul republican, exponent al Masoneriei conservatoare, mai de dreapta. Totuşi, liderii National Mobe (de genul lui Fred Halstead) i-au anatemizat pe democraţi deoarece le furau adepţii! După spusele acelora, mulţi tineri se angrenaseră în mişcarea electorală de partea democraţilor şi nu mai voiau să protesteze.
Nucleul manifestanţilor este partidul Yippie al lui Jerry Rubin (cca. 1500 oameni, iniţial doreau să asculte muzică rock şi să propună candidatura unui porc la preşedinţie).
121
Numărul total de participanţi a oscilat între 9000 şi 150001.
Protestul s-a desfăşurat între 25-30 august 1968. Yippies provoacă incidente zilnice cu poliţia. Evenimentele cele mai marcante au avut loc miercuri 28 august (ziua desemnării candidatului democrat). Bilanţul ace-lersingure zile: 660 arestări, 1000 răniţi şi 1 mort (un tânăr de 17 ani care a scos revolverul să tragă în poliţişti). Pe ansamblu, poliţia intervine cu violenţă exagerată: au fost molestaţi ziarişti, oameni de pe stradă, o serie de manifestanţi paşnici. Televiziunea a transmis imagini zguduitoare în întreaga ţară. Din cauza bătăii primite de ziarişti, mass-media se vor dovedi ostile oficialiţătilor şi vor sublinia brutalitatea represiunii. Iată de ce liderii protestului au considerat acţiunea drept o victorie.
Şi noi o judecăm foarte importantă, însă din alt motiv. Protestul de la Chicago reprezintă momentul în care mişcarea ultraradicală a tinerilor s-a dezis de Franc-Masonerie, observând că aceasta o înghite. Dar fără suportul masonic ce mai rămânea din agitaţia furioşilor revoluţiei? Sexul, drogul, ura şi moartea. Adică Infernul. Până la urmă, societatea umană se va hotărî să îi exorcizeze.
3)	în decembrie 1966, după ce guvernul "Marii Coaliţii" preia puterea la Bonn, partidul social-democrat (al lui Willy Brandt) lansează Ostpolitik-a. Acesta este un moment extrem de important pentru Europa de Est: Germania îşi proclamă interesul în această zonă şi voinţa de a îmbunătăţi statu-quo-u\ (Cortina de fier) prin mijloace paşnice. La nivelul profan se realizează multiple contacte politice şi se stabilesc relaţii diplomatice; la nivel ezoteric Masoneria germană de stânga îşi începe opera temeinică de penetrare a lagărului comunist1 2. Aceasta a fost o operă de înaltă eficienţă: în 1967 România era deja cooptată, iar în 1968 vine rândul Cehoslovaciei, cu care se va încerca mult mai mult.
s Din păcate, în august 1968 URSS invadează Cehoslovacia şi zdrobeşte excepţionalul experiment masonic ce se desfăşura acolo. Se împliniseră 20 de ani de la intervenţia sovietică la Praga, din 1948, care i-a
1	Multe grupări, chiar radicale, de tipul SMC ori SDS,s-au retras din pricina excentricităţii lui Rubin, care nu vroia altceva decât violenţă şi provocare. Ulterior (după Chicago), mişcarea protestatară suferă o nouă scindare: SMC se dezice de violenţă, (n.n.)
2	Nemţii vor lucra sprijiniţi în mod efectiv de comuniştii italieni. Prin anii 70 Franzrlosef Straus l-a acuzat pe Willy Brandt că Ostpoiitik-a a fost creată cu ajutorul PC italian. Prin intermediul fostului comunist Leo Bauer masonii so-cial-democraţi germani organizaseră o serie de întruniri secrete cu italienii la sfârşitul lui noiembrie 1967 şi în martie 1968. Aceste contacte continuă periodic: când la Roma, când la Bonn. (n.n.)
122
adus lui Stalin condamnarea tuturor masonilor lumii. August 1968 îi va aduce lui Brejnev condamnarea definitivă din partea masonilor de stânga socialişti şi va demola catastrofal ceea ce mai rămăsese din doctrina Hruşciov. Statele Unite ar fi putut câştiga atunci foarte mult, dar ele se dau la o parte, devenind complicele ruşilor. Marele câştigător va fi (iarăşi) Mao, care a ştiut cum să exploateze circumstanţele.
Iată tema pe care o abordăm acum. în vara anului 1967, la congresul Uniunii Scriitorilor din Cehoslovacia se petrece un fapt ieşit din comun. Unul după altul, scriitori disidenţi precum Vaclav Havel, romancierul Ludvik Vaculik, dramaturgul Ladislav Smocek, romancierul Ladis-lav Mnacko şi alţii se suie la tribună şi atacă regimul comunist pentru minciună şi falsificarea istoriei! Antonin Novotny, preşedintele Cehoslovaciei şi secretar general al PC, un stalinist notoriu (în 1955 i-a ridicat lui Stalin în Praga cea mai mare statuie din lume; Hruşciov l-a . obligat s-o dărâme prin 1960) nu ştia nimic despre tehnicile Masoneriei. El a crezut, iniţial, că acţiunea este o simplă zăticneală a scriitorilor: prin urmare interzice revista "Literarni Noviny" şi alegerea disidenţilor în Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Imediat apoi încep manifestaţiile studenţilor: primii sunt 1500 de studenţi de la Institutul Tehnic din Praga. Poliţia intervine cu brutalitate, ceea ce sporeşte revolta.
în fine, în octombrie 1967 se petrece a treia fază a atacului masonic:' Dubcek, secretarul general al PC Slovac. îl acuză pe Novotny că a neglijat dezvoltarea Slovaciei. Novotny îl botează "naţionalist burghez" şi pleacă la Moscova, pentru aniversarea a 50 de ani de la revoluţia lui Lenin.
A fost o eroare grosolană din partea lui. Rămas la Praga, Alexander Dubcek1 organizează o puternică opoziţie împotriva secretarului general, căruia i se cere să demisioneze. Acesta încearcă să-şi elimine adversarul, dar se opun comuniştii slovaci.
1 Tatăl lui Dubcek, Ştefan, a fost tâmplar şi a emigrat în Statele Unite. Pentru că SUA nu l-au mulţumit, el s-a întors în ţară şi s-a stabilit în satul slovac Uhrovec, unde se naşte Alexander (dacă familia mai aştepta câteva luni, Alexander se năştea cetăţean american). în Cehoslovacia Ştefan devine comunist, iar în 1925 pleacă în Asia sovietică pentru a fonda o cooperativă. Astfel Alexander Dubcek a crescut lângă graniţa chineză şi a urinat liceul la Frundze. Când avea 17 ani epurările staliniste i-au alungat familia din URSS. Duhcek-ii revin în Cehoslovacia, Alexander intră în PC Slovac (în ilegalitate) şi se angajează ca ucenic lăcătuş la uzinele de muniţie Skoda. în 1944, în timpul revoltei slovace, Alexander şi fratele său Julîus luptă contra nemţii or rPri mul e rănit, al doilea e ucis. între 1955-1958 Alexander Dubcek e chemat pentru cursuri politice la Moscova. Dupuă 1960 îşi începe cariera Ia vârful ierarhiei de partid, (n.n.)
123
Atunci apelează lă Brejnev - venit rapid în Praga, nici Leonid nu-1 mai poate salva. în ianuarie Novotny e silit să demisioneze din postul de secretar gneneral al PC Cehoslovac. Demisia sa a fost aventuroasă: generalul maior Jan Sejna, partizan al lui Novotny, iniţiază o lovitură de stat, însă trupele nu-1 ascultă. Jan Sejna va fugi ulterior în Statele Unite, arătând că oponenţii lui Dubcek nu erau numai oamenii ruşilor, ci- şi ai americanilor.
La sfârşitul lunii martie 1968 are loc şedinţa (considerată istorică) a CC al PCC. Aici este aprobat proiectul de reformă al lui Dubcek: se dau puteri reale Adunării Naţionale (avea dreptul chiar la vot de neîncredere în guvern); legile cehoslovace urmau să permită libertatea cuvântului, votul secret, dreptul de a emigra şi de a călători în străinătate; se cerea întoarcerea la economia liberalizată şi independenţa sporită (faţă de stat) a întreprinderilor industriale (noua orientare economică aparţine unui anume profesor Ota Sik); se preconiza instituirea unui sistem federal (cu autonomie sporită pentru slovaci), se permite opoziţia în interiorul partidului comunist; asociaţiile studenţeşti şi sindicatele vor deveni independente faţă de partid. Antonin Novotny părăseşte acum şi preşedinţia Cehoslovaciei.
Astfel începe "primăvara de la Praga", cel mai spectaculos şi mai bine condus proces de remasonizare (redemocratizare) a unei societăţi comuniste. Sosiţi în Praga. reporterii revistei Time consemnează pe 5 aprilie: "Cenzura a fost aproape în întregime ridicată, iar presa, televiziunea şi radio-ul au explodat într-o orgie de exprimare liberă. Cărţi, piese de teatru şi filme interzise mult timp au apărut în trombă. Justiţia ţării a hotărât să revizuiască toate cazurile anilor ’50 în efortul de a îndrepta nedreptăţile, iar o comisie specială a fost numită pentru reabilitarea miilor de victime ale epurărilor staliniste din acea perioadă. Biserica şi clerul se eliberează rapid de restricţii, iar falsa organizaţie religioasă tip front a comuniştilor, numită "Preoţii Păcii"; se dezintegrează. Săptămâna trecută cehoslovacii au declanşat chiar prima lor grevă sub comunism".
Pe 26 martie 1968, oarecum şocaţi de reformele lui Dubcek, aliaţii Tratatului de la Varşovia convoacă o conferinţă la Dresda (România refuză să participe. De alrninteri, pe tot parcursul crizei cehoslovace. Nicolae Ceauşescu are o atitudine exemplară, care îl transformă în erou al lumii). La Dresda, Alexander Dubcek şi-a pledat cauza - după cum zice Willy Brandt: "în faţa lui Brejnev şi Kosîghin, Gomulka şi Cyrankiewicz de la Varşoviâ; Kadar şi premierului Fock de la Budapesta, Jivkov al Bulgariei şi Ulbricht şi Stoph ai RDG-ului (Iniţiativa întâlnirii i-a fost atribuită lui Ulbricht)".
124
Conforma aceluiaşi Willy Brandt, doctrina Dubcek se chema "socialism cu faţă umană" şi reprezintă o îmbinare între socialism şi democraţie ("o alternativă umanistă la civilizaţia modernă"). Iată, aşadar, că ne aflăm din nou în faţa unei încercări de a găsi a treia cale: de astă dată doar prin masonocomunism, fără excesele şi limitările naţionalismului1. Alex-ander Dubcek începe să fie comparat cu Jan Hus (unul din eroii principali ai Franc-Masoneriei europene).
Ulterior, el îl numeşte - în ciuda nemulţumirii populare - pe Ludvik Svoboda ca preşedinte al Cehoslovaciei. Svoboda, general care a luptat în al doilea război mondial alături de Armata Roşie, era intangibil pentru ruşi; el va salva conducerea ţării sale în august 1968.
Fig.23 Svoboda şi Dubcek în Praga (cu câteva luni înainte de invazia Cehoslovaciei)
în iunie 1968, în preziua manevrelor proiectate de trupele Tratatului de la Varşovia tocmai în Cehoslovacia. Dubcek începe să atingă zona critică: el îl elimină din partid pe Novotny dimpreună cu cei mai apropiaţi colaboratori ai săi. începuse epurarea staliniştilor: 100 de oficialităţi demisionează, 29 se sinucid, şeful Securităţii (Miroslav Mamula) e concediat.	, •
La 11 iulie 1968, intrate din nou în alertă, ţările "frăţeşti" organizează Conferinţa de la Varşovia. Brejnev, Podgornîi şi Kosîghin se
1 Cu toate că Dubcek s-a sprijinit serios pe naţionalismul slovac, aspiraţia lui este europeană, nu locală. (n.n.)
125
întâlnesc cu şefi de partid din Ungaria, Polonia, Bulgaria şi RD'G. (Ceauşescu refuzase invitaţia). Dubcek e chemat să dea explicaţii, dar nu vine. Atunci Conferinţa redactează o scrisoare către cehoslovaci, exprimam du-şi îngrijorarea faţă de "forţele ostile" care vor să abată ţara de la calea socialismului (!).
în paralel, începuse "războiul nervilor", descris astfel de Willy Brandt: "Zăngănit de sabie, tirade de presă, scrisori pastorale, enciclice, comparaţii ameninţătoare cu evenimentele pretrecute în Ungaria cu 12 ani în urmă - toate mijloacele imaginabile au fost folosite pentru a ţine autorităţile de la Praga sub o permanentă presiune şi tensiune".
Se pare că sovieticii au fost profund afectaţi de aşa-zisul "manifest al celor 2000 de cuvinte" - un document tipic masonic redactat de artiştii disidenţi1, precum şi de Congresul PCC programat pe 9 septembrie, unde toată lumea aştepta ca Dubcek să-i epureze pe prosovietici. Scrisoarea Conferinţei declara (oarecum patetic): "contrarevoluţia vă scoate, rând pe rând, din poziţii".
Treptat, presiunea se agravează. Brejnev îl cheamă (imperios) pe Dubcek în URSS, pentru a da explicaţii. Acesta refuză şi contraatacă. Radio Praga cere retragerea celor 16000 soldaţi sovietici rămaşi în Cehoslovacia (după manevrele din iunie). Alexander Dubcek ţine un discurs incendiar la televiziune, care-i aduce un succes uriaş. Apoi, la castelul Hradcany, sub strigătele mulţimii (care invadase împrejurimile). 88 de .membri ai CC ai PCC au votat în unanimitate sprijinirea lui Dubcek, care cerea independenţa reală a ţării (ca să nu mai fie "satelit castrat" al URSS).
în Cehoslovacia se declanşează o formidabilă exuberanţă populară; sosesc telegrame şi scrisori de sprijin de la toate organizaţiile posibile şi imaginabile; ziarul Zemedelske Noviny scria:"Popor, fă ceva! Nu putem fi trădaţi! Naţiune stai trează!" Tito şi Ceauşescu promit să zboare la Praga în 3 ore dacă Dubcek are nevoie de solidaritate. Partidele comuniste occidentale îi susţin pe cehi, iar Waldeck Rochet a încercat să medieze între Moscovă şi Praga.
în atari circumstanţe generalul Prchlik Vâclav (şeful securităţii militare) anunţă omenirea că ruşii invadează discret Cehoslovacia. S-au găsit tabere în pădurile din Boemia; 29 de ofiţeri superiori din Securitatea cehoslovacă sunt concediaţi (bănuiţi pro-KGB); soldaţi sovietici deghizaţi
1 ^Manifestul celor 2000 de cuvinte" fusese semnat de 70 de artişti, regizori şi atleţi marcanţi ai Cehoslovaciei şi publicat în ziarele din Praga. Se cerea acolo poporului să folosească grevele, boicotul şi demonstraţiile pentru a-i obliga pe comuniştii prosovietici să se retragă de pe scena politică. Ulterior, alţi 30000 de oameni semnează acest document, (n.n.)
126
în turişti pătrunseseră în ţară; peste 5000 de maşini Volga trecuseră graniţa (erau echipate cu sisteme radio tip poliţie cu raza de cca. 100 km ). Ambasada sovietică din Praga a fo$t acuzată că editează manifeste antireformă (la tipografia proprie).
Apoi, la sfârşitul lunii iulie se petrece un eveniment senzaţional: conducerea URSS pleacă în Cehoslovacia pentru discuţii cu Dub£ek, Svo-boda, premierul Cemik şi preşedintele parlamentului, Smrkovski. "A fost o concesie atât de surprinzătoare a ruşilor" - notează un ziarist occidental -"ca şi cum John F.Kennedy şi Cabinetul său ar fi mers la Havana pentru convorbiri în timpul crizei rachetelor cubaneze".
întâlnirea a avut loc la Ciema-nad-Tisoi, un mic nod de cale ferată pe graniţa ungară. Brejnev l-a pupat pe DubSek, i-a strâns mâna cu efuziune şi a fost de acord (în schimbul unor concesii minore) cu toate reformele "primăverii de la Praga". Astăzi, unii analişti afirmă că ruşii se hotărâseră deja pentru intervenţia armată. Lucrul pare plauzibil, deoarece Moscova interzice toate călătoriile turistice în Cehoslovacia pe o perioadă de 30 de zile.
Acordul de la Ciema a fost ratificat la Bratislava pe 3 august. Aflând că e liber să facă tot ce doreşte, poporul cehoslovac a izbucnit în manifestări de fericire, iar lumea civilizată a răsuflat cu multă uşurare. Uşurat a răsuflat şi Brejnev, deoarece la Bratislava omul său, Piotr Şelest,
i-a înmânat îndelung-aşteptata scrisoare prin care un număr de comunişti cehoslovaci solicitau intervenţia trupelor sovietice. Semnatarii scrisorii, trădători ai neamului lor, sunt: Alois Indra (secretar al CC al PCC), Drago-mir Kolder (membru al Prezidiului CC al PCC), Antonin Kapek (membru al Prezidiului CC al PCC şi redactor şef al ziarului Rude provo), Oldrich Svestka şi Vasjl Bilak (prim-secretar al CC al PCC din Slovacia).
Pe 17 august Politburo-ul dă un avertisment final Pragăi. iar în noaptea de 20/21 august 1968 se declanşează invazia1. Dubcek. Smrkovski,
1 Alerta s-a dat la miezul nopţii de către cetăţenii din oraşele de graniţă. în Praga şoferii şi taximetriştii au început să claxoneze frenetic. Se aud avioanele sovietice, care zboară aproape de sol. Teritoriul cehoslovac e împânzit de staţii radio clandestine care-i învaţă pe locuitori cum să se poarte cu ocupanţii: "înlocuiţi numele străzilor, luaţi numerele caselor de pe uşi, îndepărtaţi plăcile cu numele instituţiilor publice şi, când un soldat sovietic vă întreabă ceva, spuneţi că nu înţelegeţi ruseşte". Invazia a cuprins cca. 200000 de soldaţi ai Pactului de la Varşovia. Trupe poloneze şi ruse ocupă Ostrava. 250 de tanbdri TU-54 (sovietice) din Ungaria ocupă Bratislava. Praga e asaltată de avioane de transport TU escortate de MIG-uri (Tupolev-urile aterizează pe aeroportul Ruzyne). Toţi analiştii militari - în primul rând experţii NATO - au fost de acord că invazia reprezintă un model de rapiditate şi eficienţă, (n.n.)
127
Cernik şi alţi 3 sunt arestaţi imediat şi transportaţi cu un avion militar în URSS, undeva pe lângă Moscova. Poporul cehoslovac primeşte ordinul să nu opună rezistenţă activă şi violentă (spre vădita frustrare a multora; nu s-au înregistrat lupte decât la cucerirea Radiodifuziunii). Totuşi, în Praga, tinerii atacă tancurile cu cărămizi, gunoaie şi cockteil-uri Molotov. Se pun pretutindeni steaguri de doliu. Mii de turişti părăsesc Cehoslovacia ducând cu ei poze şi filme care vor mobiliza opinia publică internaţională.
Congresul PC Cehoslovac, programat pentru 9 septembrie, se ţine acum în clandestinitate la o fabrică de maşini-unelte (CKD) din suburbia Pragăi. Participă 1200 delegaţi din 1500. E ales un CC liberal, un nou prezidiu, iar Dubcek (arestat de ruşi) e numit secretar general. Se cere retragerea trupelor ruseşti şi se ameninţă cu greva generală.
A doua zi, la aflarea veştii, lucrul se întrerupe o oră pe întreg teritoriul cehoslovac. Pieţele se golesc brusc, apar şiruri de maşini claxonând asurzitor, se trag clopotele bisericilor, sirenele fabricilor sună de zor.
în Praga amabasadorul URSS, Stepan Cervonenko acţionează ca un "vicerege sovietic". El încearcă, febril, să formeze un guvern credibil. Se impun restricţii de circulaţie între 22,00 - 5,00 şi încep arestările intelectualilor (domiciliu obligatoriu). într-un susţinut efort propagandistic, ruşii scot un ziar propriu şi montează o staţie de radio (Radio Vltava). Dar populaţia rămâne profund ostilă.
Atunci intervine preşedintele Ludvik Svoboda. Pe 23 august el pleacă la Moscova, unde a primit flori, pupături şi cetăţeni scoşi în stradă ca să-l aclame. Dar Svoboda nu se emoţionează: el cere eliberarea compatrioţilor săi, salvându-i astfel. Negocierile cu ruşii durează 3 zile - de fapt nu e vorba despre negocieri, ci despre impunerea brutală a unui program de rebolşevizare a Cehoslovaciei, botezat "normalizare".
Odată întorşi în Praga (Dubcek a leşinat la Castelul Hradcany), liderii "primăverii de la Praga" îşi anunţă poporul că nu au avut încotro şi sunt siliţi să accepte condiţiile Uniunii Sovietice.
Dar cehoslovacii nu dezarmează. în toamna luf 1968 studenţii şi muncitorii declanşează ample acţiuni de protest, aducând ţara pe pragul dezastrului economic. Iar în 1969, după cum consemnează Chris Harman. "opoziţia faţă de normalizare a explodat în străzi de 3 ori în următoarele luni - în ianuarie 1969 când 800000 de oameni au demonstrat la Praga în onoarea unui student ceh, Jan Palach, care s-a sinucis dându-şi foc pentru a protesta deoarece reformele fuseseră abandonate, în martie când s-au înregistrat puternice demonstraţii în principalele oraşe după ce Cehoslovacia a învins Rusia la hochei pe gheaţă, şi în august, cu ocazia primei aniversări a invaziei ruseşti."
128
Invazia Cehoslovaciei din 1968 a fost o greşeală la fel de mare precum lovitura de stat orchestrată de Stalin în 1948. Adevărul istoric ne o-bligă să remarcăm că Brejnev a ezitat mult înainte de a autoriza intervenţia militară (votul din Poliburo fusese - se pare - foarte strâns: 6-5), care era cerută zgomotos de Gomulka şi Ulbricht. S-a vorbit, cu această ocazie, despre instituirea "Doctrinei Brejnev”, doctrina suveranităţii limitate. Dar, conform lui Willy Brandt: "intervenţia militară n-a fost justificată pe teza suveranităţii limitate, ci de argumentul că «imperialiştii» lansaseră o campanie de «subversiune ideologică». Berlinul de Est a afirmat că «forţele sioniste din Praga» şi social-democraţii erau responsabili pentru popularizarea lozincii socialismului democratic".
Aşa cum am mai subliniat, în anul 1968 la Praga s-a desfăşurat un impresionant experiment al Masoneriei de stânga, cel mai spectaculos până la perestroika lui Gorbaciov şi mai reuşit decât acela. Prin faptul că l-a întrerupt în mod brutal URSS va pierde pentru totdeauna sprijinul Franc-Masoneriei revoluţionare socialiste, sfârşind în catastrofa excepţionalul edificiu al doctrinei Hruşciov. De fapt, Moscova nu-i pierde doar pe socialişti, ci şi pe marii comunişti occidentali (PC italian se desprinsese de Kremlin în 1964, restul partidelor comuniste importante din Europa se desprind acum).
Valul condamnării Uniunii Sovietice cuprinde majoritatea mişcărilor şi personalităţilor de stânga. Herbert Marcuse (filosoful Noii Stângi) declară: "cel mai tragic eveniment din era postbelică", Jean-Paul Sartre precizează: "O consider o agresiune clară, de genul descris în termenii legii internaţionale drept crimă de război", iar Ernst Fischer, teoreticianul PC austriac, cere organizarea unei conferinţe a comuniştilor occidentali pentru "a fonda o mişcare independentă şi autonomă". Aici se află rădăcinile Eurocomunismului.
Privitor mai mult decât avizat, Willy Brandt zice: "Am acordat multă atenţie după vara lui 1968 efectelor pe care tragedia de la Praga le-a avut asupra lumii comuniste. Este indiscutabil că nici un eveniment din Europa răsăriteană - nici măcar Budapesta nu a tulburat mai profund intelectualii de stânga ai Vestului. I-a şocat chiar şi pe cei care făcuseră mereu propagandă Uniunii Sovietice şi considerau comunismul drept propria lor cauză. Mulţi dintre ei, precum francezul Louis Aragon sau austriacul Ernst Fischer, nu şi-au revenit niciodată după şocul de la Praga şi nu au iertat niciodată Uniunea Sovietică pentru că a intervenit."
Verdictul final îi aparţine însă lui Abba Eban, ministrul de externe al Israelului: "Uniunea Sovietică a pierdut una din marile dimensiuni ale
129
politicii sale externe, mai precis capacitatea remarcabilă de a fascina minţile şi conştiinţele milioanelor de oameni din afara graniţelor sale.”
E util să constatăm că acest veritabil dezastru moral al lui Brejenv se petrece tot în Cehoslovacia, care fusese şi piatra de poticnire a lui Stalin. Pe vremuri, în 1948, oripilaţi de comportamentul staliniştilor la Praga, masonii de stânga se întorseseră către fraţii lor de dreapta realizând, pentru ceva mai mult de un deceniu, lanţul de unire care a stăvilit comunismul. Caracteristica anului 1968 este că masonii de stânga sunt lăsaţi singuri; fraţii liberal-conservatori, în primul rând fraţii din SUA, tac în mod vinovat După ce toate marile agenţii de spionaj occidentale declară că au fost luate prin surprindere, reacţia Statelor Unite la invazie se dovedeşte, conform ziariştilor: "aproape la fel de nereală ca şi un vis.”1 S-au observat chiar accente de "simpatie profesională pentru Rusia!" Nici măcar Consiliul de Securitate nu a condamnat agresiunea, din pricina veto-ului URSS.
Această atitudine incalificabilă a americanilor nu a scăpat lumii. Imediat, majoritatea analiştilor a făcut referiri la Yalta. Din nou, Willy Brandt rezumă bine ideile: "M-am întrebat atunci, nu pentru prima saij ultima dată, dacă nu cumva cele două supraputeri, cu perseverenţă neclintită, nu urmăreau acealşi principiu în Europa din 1945 încoace: anume că, orice s-ar întâmpla, ele vor respecta sferele de influenţă stabilite în linii generale la Yalta Aceasta ar fi presupus împărţirea Germaniei şi a continentului. Nimic, de la politica ofensivă a lui Stalin în Berlin nu a reuşit, de fapt, să zdruncine acest principiu - nici remilitarizarea ambelor părţi ale Germaniei, care deriva logic dintr-o astfel de politică, nici încercările de a modifica structurile interne ale puterii în ţările Europei de est sau de vest. Puterile occidentale, cu America în căruţă, au stat neclintite în vreme ce diverse forme de insurecţiejn Germania răsăriteană (1953). Polonia şi Ungaria (1956) şi Cehoslovacia (1968) erau reprimate, zdrobite şi înăbuşite. Ruşii, la rândul lor, au acceptat eliminarea comuniştilor din Grecia (1946) şi au tolerat retragerea lui Tito din tabăra sovietică (1948). deşi cu multă scrâşnire din dinţi, căci Iugoslavia se' afla la intersecţia celor două sfere de influenţă. Până la urmă, ei au făcut foarte puţin pentru susţinerea partidelor comuniste din Italia şi chiar Franţa în eforturile lor de a dobândi puterea."1 2
1	Johnson nu intervine ferrtr decât pentru a salva România, ocazie cu care rosteşte o propoziţie ajunsă celebră: "Nimeni să nu dezlege câinii războiului." (n.n.)
2	După c,um au observat ziariştii în 1968, contrapartida Cehoslovaciei în variantă SUA fusese Republica Dominicană. în acest sens, vezi şi citatul care urmează în text. (n.n.)
130
Pentru a căpăta perspectivă planetară, trebuie să coroborăm afirmaţiile lui Brandt cu cele ale lui Walter LaFeber: "sovieticii au sfătuit partidele comuniste să nu se grăbească şi să nu sprijine revoluţia armată în emisfera de vest până când nil va apare un «proletariat» mai reprezentativ. Pentru revoluţionarii suspicioşi ai lumii a treia, această atitudine mirosea a pact între supraputeri: Kremlinul a fost simplu spectator când Statele Unite-au zdrobit revoltele din Republica Dominicană sau guvernele de stânga din Chile, şi oficialii Casei Albe s-au dat deoparte pe când tancurile ruseşti zdrobeau liberalismul ceh în 1968."
Teoria pactului s-ar părea că ne conduce către o lume fără surprize. Lăsaţi singuri, socialiştii masoni nu pot schimba prea mare lucru, pentru că nu pot ataca stâlpii înţelegerii de la Yalta. Unica zonă în dispută ar rămâne lumea a treia, unde ruşii au un mare ascendent: susţinerea Vietnamului lui Ho Chi Minh. Chiar dacă socialiştii şi comuniştii occidentali înfierează hotărât invazia din Cehoslovacia, Brejnev îşi poate permite să se dispenseze de ei.
Căci interesul se mutase în lumea a treia, unde sovieticii nu sunt "cuminţi" decât la suprafaţă. în fapt, ei reînnoadă' prietenia cu Castro. smulgându-1 din sfera lui Mao şi dându-i sarcina de a se infiltra şi de a cuceri. Sarcină executată strălucitor de Fidel Castro şi care readuce Masoneria ultrarevoluţionară (stângistă) de partea URSS. începând cu anii '70 aliaţii şi pionii sovieticilor atacă în trombă emisfera de vest. Iar mare parte dintre ei, precum Allende, sunt masoni de stânga, â la Castro.
în schimb, reticenţa Statelor Unite de a apăra idealurile masonice traduce o criză îngrijorătoare a Franc-Masoneriei din această ţară. în noiembrie 1968 Nixon e numit preşedinte; pe cât de spectaculoasă a fost politica lui externă, pe atât de departe de idealurile nobile ale Masoneriei. Scandalul Watergcite reprezintă abcesul unei infecţii morale care nu a reuşit (din fericire!) să distrugă organismul. Dar nord-americanii îşi revin tare greu din propriile lor compromisuri şi rătăciri: abia odată cu instalarea lui Ronald Reagan ei îşi vor recăpăta faima de apărători ai democraţiei şi ai drepturilor omului.
Cât priveşte intervenţia din Cehoslovacia, lina din condamnările cele mai vehemente vine din partea Chinei. Ciu En-lai (care, în adâncul i-nimii, a rămas mereu mason) afirmă: "Este specimenul cel mai clar şi mai tipic de politică fascistă de forţă dusă de secăturile sovietice." Beijing-ul denunţă "conspiraţia americano-sovietică" pentru împărţirea lumii - o mai veche obsesie a lui Mao care s-a verificat în august 1968. Aşa cum constată reporterii revistei 77we:'"a fost, desigur, o experienţă extraordinară să
131
descoperi China comunistă condamnând pierderea libertăţii unei ţări în termeni mai duri decât Statele Unite.”
Dar chinezii nu sunt la prima şi nici la singura lor surpriză. Prin infiltrarea anarhisto-teroristă Mao demonstrase că este capabil să joace un rol planetar. Rol care abia începuse.

Secţiunea a Il-a
ORGANIZARE ŞI RITUAL ÎN FRANC-MASONERIA UNIVERSALĂ
1.	Principii fundamentale de recunoaştere a Marilor Loji 2. încă un Mare Consiliu al înţelepţilor 3. Mapamond francmasonic 4. Repartizarea masonilor în lume 5. Franc-Masoneria şi Biserica 6. Scrisoarea lui Yves Marsaudon către un preot
7.	Ordinul Suveran de Malta 8) Opinii masonice 9. Biserica şi Franc-Masoneria (cronologie) 10.Celelalte Biserici şi Franc-Masoneria

1.	PRINCINPII FUNDAMENTALE DE RECUNOAŞTERE A MARILOR LOJI
1.	Regularitatea originii, adică fiecare Mare Lojă trebuie să fie în mod reglementar fondată de către o Mare Lojă, recunoscută ca atare, sau de cel puţin trei loji reglementar constituite.
2.	Credinţa în Marele Arhitect al Universului şi în voinţa sa revelată este condiţie esenţială pentru admiterea fiecărui membru.
3.	Toţi iniţiaţii trebuie să depună Jurământ pe Cartea Legii Sfinte sau în prezenţa acestei cărţi deschise, prin care este exprimată revelaţia de Sus, faţă de care iniţiatul este legat prin conştiinţa sa.
4.	Marea Lojă şi lojile sale particulare trebuie să fie'alcătuite numai din bărbaţi; nici o lojă nu va avea relaţii cu loji mixte sau organisme ce admit ca membre femeile.
5.	Marea Lojă are puteri de jurisdicţie asupra lojilor ce sunt sub controlul ei, adică ea este o organizaţie responsabilă, care se guvernează independent şi care, ea singură, are puterea de a guverna Ordinul şi gradele simbolice din obedienţa sa (discipol, calfa, maestru). Ea nu depinde şi nici nu împarte această autoritate cu vreun Consiliu suprem sau cu vreo altă putere ce-şi revendică controlul'sau autoritatea asupra acestor grade.
6.	Cele trei mari lumini ale Franc-Masoneriei: Volumul Legii Sfinte. Echerul şi Compasul, trebuie să fie mereu expuse în timpul lucrărilor Marilor Loji sau ale lojilor din obedienţa sa. Cea mai importantă din cele trei este Volumul Legii Sfinte.
7.	Orice discuţie religioasă sau politică este interzisă în interiorul
lojilor.
8.	Principiile vechilor landmark-uru obiceiurile locale al Franc-Masoneriei, vor fi respectate cu stricteţe.
După Luc Nefontaine - La Franc-A faqonnerie, Ed. Cerf, 1990
Fig.24 Free Mason's Hali din Londra (Sediul Marii Loji Vuite a Angliei) Tavanul Marelui Templu
Fig.25 Free Mason’s Hali din Londra (Sediul Marii Loji Vuite a Angliei) \ edere din interiorul Marelui Templu
ăcomsHlftnr
ScottishRt
rcatUAftV MM
Fig. 26 Revistă masonică
Fig. 27 Revistă masonică
135
2.	ÎNCĂ UN MARE CONSILIU AL ÎNŢELEPŢILOR
Libia este o republică populară, cu un guvern formal, subordonat în realitate unui organism misterios denumit Senoussia. Este vorba de un vechi ordin religios şi militar cu un lung trecut istoric, puternic ierarhizat şi condus în mod absolutist de către un Mare Consiliu al înţelepţilor, la rândul său "prezidat" de un Mare Maestru, a cărui identitate este păstrată în cel mai adânc secret şi care locuieşte în apropierea unei oaze pierdute în deşert. Kadhafi, care nu are nici o funcţiune guvernamentală oficială, însă are rang de mareşal, este secretarul general al Marelui Consiliu ale cărui decizii le execută. El reprezintă, în acelaşi timp, elementul de faţadă pentru lume şi intermediarul politic ales pentru inteligenţa sa vie şi adânca credinţă religioasă de care este animat; este fatal subordonat adevăratelor puteri, care se ţin în mod intenţionat în umbră.
(P.Padovani - La Lihye, Conferinţă ţinută la A. A. - I.H.E.D.N., 6 martie 1985, în Henry-Pierre Cathala - Epoca Dezinformării, Editura Militară, Bucureşti. 1991, p. 173.)
136
3,	MAPAMOND FRANC-MASONIC
LEUROPA
1.	Anglia
După stabilirea "directoratului atomic" anglo-american la 25 oc-ţombrie 1957 prin înţelegerea intervenită între preşedintele Eisen-hower şi primul ministru britanic McMillan, lojile engleze au continuat să aibe tonusul lor caracteristic.
Dezastruoasa afacere a lojii itanliene P2 (Propaganda Due) - centrul corupţiei italiene - pe atunci a atras vii atacuri la adresa Franc-Masoneriei insulare, implicată masiv în scandal. Pentru, prima oară în istoria sa, Marea Lojă Unită a Angliei a consimţit să iasă din turnul său de fildeş şi să se apere în faţa opiniei publice consternate de evenimente.
Lucrarea The Broterhood de St.Knight (la care am făcut apel în voi. al II-lea al lucrării noastre), apărută în mai multe ediţii, a fost o explozivă prezentare a lumii secrete a Franc-Masoneriei britanice, demonstrând, dacă mai era nevoie, influenţele masonice asupra Curţii engleze, Parlamentului, Bisericii anglicane, serviciilor civile, militare, juridice, pe scurt asupra întregii societăţi britanice. Lucrarea a stârnit mari controverse cu privire la rolul Franc-Masoneriei britanice, chiar şi în Consiliul Europei, unde deputaţii ajunseseră să se denunţe între ei. "Ajutorul" frăţesc pentru aceasta îl acordaseră deputaţii socialişti francezi şi belgieni, dintre care mulţi erau consideraţi "iregulaţi" (neacceptaţi) de către britanici. De altfel, la 5 mai 1960, nu întâmplător (se aniversa ziua creării Consiliului Europei!). The Times a publicat informaţia că Marea Lojă a Angliei declară iregulată Marea Lojă a Franţei.
2.	Austria
Franc-Masoneria austriacă a fost la originea marilor iniţiative sociale şi legislative postbelice în această ţară central-europeană; legile asupra zilei de muncă de 8 ore, interzicerea muncii de noapte a femeilor şi adolescenţilor, reforma securităţii sociale aparţin acestei societăţi.
Unul din cei mai celebri franc-masoni austrieci şi mondiali a fost şi în această perioadă Richard Coudenhove-Kalergi, membru al lojii Humcini-tas, autorul ideii pan-europene, animată serios în perioada interbelică, dar
137
Fig. 28 Decoraţiile, şorţurile şi manşetele Marilor Ofiţeri din Marea Lojă Unită a Angliei
138
Fig. 29 Decoraţii, manşetă şi şorţ pentru Marele Maestru alMarii Loji a Scoţiei
139
şi în prezent. în lucrarea sa, Problema Federaţiei Statelor Europene, publicată de Dimitrie Guşti în anul 1930, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, ilustrul gânditor român îl prezenta astfel: "D-l Coudenhove face parte dintr-o familie internaţională, e un european aliat cu toate rasele Europei. Găsim în familia lui şi austrieci, şi boemi, şi unguri, şi sânge grecesc, polonez, norvegian, rusesc; el este în acelaşi timp şi asiatic, pentru că mama contelui Kalergi a fost japoneză".
3.	Belgia
După interzicerea Masoneriei dictată de ocupanţii hitlerişti, persecuţiile şi jafurile la ^are au supus-o sistematic au produs grave dereglări "vieţii masonice" belgiene. Aceasta se reia după eliberarea ţării produsă în septembrie 1944 de către Aliaţi. Două concepţii majore, corespunzătoare celor două mari ramuri mondiale ale Masoneriei, vor prevala şi aici: restabilirea relaţiilor cu obedienţele care respectau principiul regularităţii, crea-. rea Marelui Orient şi a unor obedienţe schismatice. între frânc-masoni se numără în principal liberali (moderaţi şi radicali), socialişti, puţini membri ai partidelor creştine. După opinii care aparţin lui P.Naudon şi L.Nefon-taine, Marele Orient de Belgia numără cca. 8000 fraţi, repartizaţi în peste 80 loji, grupate în partea francofonă a ţării şi conurbaţia Bruxelles-ului; -aceştia sunt de orientare laică, revendicându-şi separarea totală de Biserică şi Stat.
în 1959, cinci ateliere (loji) din cadrul Marelui Orient de Belgia s-au scindat, formând Marea Lojă Unită a Belgiei, recunoscută în 1965 de Marea Lojă Unită a Angliei; tradiţia spirituală a Ordinului fusese reînnoită, dar nu pentru mult timp!
în 1960, Supremul Consiliu al Marii Loji Unite a Belgiei, grupând sub obedienţa sa 40 ateliere, s-a separat de Supremul Consiliu al Marelui Orient de Belgia (62 ateliere). Datorită faptului - esenţial de altfel - că Marele Maestru al Marii Loji Unite a afirmat într-o circulară că Marele Arhitect al Universului nu este decât un simbol care nu implică o accepţie deistă obligatorie, Marea Lojă Unită a Angliei şi alte obedienţe regulate au rupt legăturile lor de prietenie cu Marea Lojă Unită a Belgiei.
La 15 iunie 1979, 9 din cele 40 ateliere ale Marii Loji Unite a Belgiei s-au detaşat de aceasta formând Marea Lojă Regulată din Belgia, care, după 5, ani număra 21 loji cu 1200 membri. Marea Lojă Regulată (reglementară) a fost imediat recunoscută de Marea Lojă Unită a Angliei.
în Belgia mai funcţionează: un Mare Capitol al Arcului Regal, o Federaţie a Ordinului Mixt Interanţional Dreptul Uman (cu 3700 membri
140
grupaţi în cca. 50 loji), 3 loji formând cele două Capitole ale Ritului Mem-phis-Misraim, din 1974, 3 ateliere ale Marii Loji Feminine a Franţei (la Bruxelles, Charleroi şi Liege), iar din 17 octombrie 1981, 6 ateliere ale Marii Loji Feminine a Belgiei, obedienţă independentă grupând cca 500 surori.
4.	Bulgaria
In anul 1941, Hitler a interzis şi aici activitatea masonică, bunurile lojilor fiind confiscate. După 1944, tot luna septembrie, comuniştii au adoptat aceeşi poziţie antimasonică; în fruntea lor, Ghiorghi Dimitrov, vechi conducător al Comintemului, nu a făcut decât să aplice ordinele Moscovei în acest sens. Conform opiniilor dictate de Uniune Sovietică, "Franc-Masoneria este o organizaţie a burgheziei, clasa duşmană...” (după Frontul literar). Totuşi, după 1989, ca în majoritatea estului Europei, Franc-Masoneria bulgară iese din clandestinitate şi prosperă.
5.	Cehoslovacia
După pactul de la Miinchen (1938), Hitler ocupă regiunea sudetă, Franc-Masoneria cehoslovacă fiind dizolvată de fascişti. O protecţie discretă a fost însă aplicată franc-masonilor, până la un moment dat. Protectoratul Boemiei şi Moraviei a fost singurul teritoriu sub influenţă nazistă din Europa unde legile antisemite de la Nurnberg nu au fost aplicate.
în vara anului 1947, după îndelungate negocieri purtate cu autorităţile, Franc-Masoneria cehoslovacă va fi recunoscută oficial, fiind singura de acest fel din întreaga Europă centrală şi de est. Ţara era în acel timp terenul de înfruntare al celor două Masonerii, "roşie" şi "albastră". La 26 octombrie 1947 a fost inaugurată oficial Marea Lojă a Cehoslovaciei, sub obedienţă anglo-americană. Istoria acelor luni este magistral prezentată de Robert Aron: după ce la 10 iulie 1947, Moscova i-a impus lui Klement Gottwald, un stalinist convins, să refuze Planul Marshall, în ianurarie 1948 o violentă campanie de presă a fos declanşată contra unui pretins complot reacţionar. 12 miniştri, socialişti populişti cehi şi democraţi slovaci, demisionează contra amestecului "marxist" în administraţie, poliţie, sindicate. Gottwald prezintă preşedintelui statului, E.BeneS, franc-mason recunoscut, lista noului guvern "epurat" de elementele moderate şi în care comuniştii deţineau toate portofoliile importante, cu excepţia celui al afacerilor externe, păstrat pentru Jan Masaryk, fiul fondatorului statului cehoslovac.
141
Bolnav, epuizat, Benes cedează şi la 25 februarie 1948 ratifică remanierea ministerială. Lovitura de la Praga (prima!), puci-ul comunist reuşise. Contactele între vest şi est s-au rupt. Stalin a mai triumfat o dată. Franc-Ma-soneria a fost considerată ca suspectă şi sunt răspândite numeroase calomnii împotriva ei.
La 10 martie 1948 cadavrul lui Masaryk este. descoperit la Porţile Palatului Cernin; sinucidere - concluzionează ancheta oficială. începuse , prigoana contra masonilor. După zece zile, Conventul Marii Loji a Cehoslovaciei se desfăşoară sub supravehgerea poliţiei; se acceptă renunţarea la ritual! Dr, Pavel Koerbel, Mare Secretar, fuge din ţară. Numeroşi masoni sunt închişi. -
Scrutinul derulat după sistemul listei unice asigură la sfârşitul lunii mai 1948 triumful comunismului (83,9 la sută din voturi). După o săptămână, E.Benes "renunţă” la funcţiile sale, se retrage la Sezimovo-Usti, unde, bolnav şi părăsit, moare la 3 septembrie, acelaşi an, în vârstă de 64 de ani. Noua Constituţie, proclamată la 9 iunie 1948 instituie statul de democraţie populară - triumful deplin al Masoneriei "roşii", care naţionalizează minele, industria, comerţul en gros, instrucţia publică şi repartizează pământ ţăranilor. în "manieră sovietică", Gottwald îşi elimină, rând pe rând toţi adversarii politici şi, cu puţin timp înaintea lui Stalin, iese din arenă, în acelaşi fel ca şi mentorul său spiritual.
Cu prilejul Conventului anual al Marii Loji a Cehoslovaciei, la 20 martie 1951 toate ziarele care au apărut la Praga au publicat următorul anunţ; "Lojile masonice sunt închise în Cehoslovacia... au primit ordin de a se dizolva începând cu 1 aprilie... (?!-n.n.) Aceste loji sunt printre organizaţiile vizate de interdicţia guvrnamentală referitoare la vechile forme burgheze de reuniune şi distracţie. Ele trebuie să fie înlocuite prin noi centre comunitare ale populaţiei muncitoare" (?!-n.n ).
în aprilie 1951 un Convent extraordinar a votat disoluţia şi lichidarea tuturor organizaţiilor franc-masonice cehoslovace. Benes şi Masaryk, foşti mari frafîc-masoni, - au fost grav acuzaţi. Franc-Masoneria vestică, "albastră" a fost acuzată, de asemenea, că se află la "remorca" imperialismului străin, iar franc-masonii catalogaţi drept "elemente criminale". Cel puţin un sfert de secol Franc-Masoneria cehoslovacă regulată a intrat în adormire...
6• Danemarca
După război, Franc-Masoneria îşi reia activitatea, ca şi în celelalte ţări vestice ocupate de nazişti. Imobilul care găzduia Ordinul la Copenhaga
142
a fost reconstruit cu ajutorul Supremului Consiliu al SUA, posedând în prezent, în afara sălilor de reunire, o sală de concerte şi un muzeu.
în 1960, cele două principale obedienţe daneze, Marea Lojă Simbolică de Rit Scoţian şi Marele Orient al Danemarcei se reunesc, dar pentru scurt timp, azi fiind din nou distincte. în 1977, dicţionarele masonice înregistrează 47 loji cu tea 10500 membri, 7 loji ale Sfântului Andrei şi câteva loji mixte ale obedienţei internaţionale a Dreptului Uman.
7.	Elveţia
(prezentată în volumul al II-lea al lucrării noastre)
8.	Finlanda
în 1961 a fost creată Marea Lojă a Finlandei, sub obedienţă engleză, Marele Maestru fiind numit Primul Mare Principal; un an riSi târziu acesta primeşte din Anglia gradul 33, devenind Inspector General al Districtului Finlandei. în 1973 a fost creat şi Supremul Consiliu de Rit Antic şi Acceptat
în ţară mai există şi o Mare Lojă de Rit Suedez, cca. 2100 Mark Masoni, 1500 membri ai Capitolului Arcului Regal şi 850 membri ai Ordinului Rosicrucian.	.
Cel mai celebru franc-mason finlandez este compozitorul Jan Sibe-lius (1865-1957), care a fost membru al Lojii Suomi nr.l, scriind în această calitate o “Muzică masonică rituală."
9.	Franţa
în perioada 1940 -1944. datorită persecuţiilor fasciste lojile intră în adormire. Reluarea lucrărilor se va face în 1945, pentru ca după 3 ani. prin vizitele Marilor Maeştri din Michigan, Massachuscts şi Maryland. apoi a lordului Derby, deputat. Mare Maestru al Marii Loji a Angliei, să fie relansate legăturile masoneriei franceze cu cea anglo-saxonă. în perioada 1953-1964, în special, prezenţa Franţei în NATO a antrenat crearea mai multor loji, care au fost "demolate" ulterior, după retragerea acesteia din organizaţie.
Perioada dificilă a celei de-a patra Republici a început la 22 ianuarie 1947 cu un guvern al franc-masonului Paul Ramadier, care a reuşit să-i elimine pe comunişti în timp de 10 luni de la conducerea economiei.
143
După 1959 au fost create în Franţa loji iraniene, pentru ca în 1970 să fie fondată aici o Mare Lojă a Iranului, apoi în 1982, o Mare Lojă a Spaniei şi în 1983, o Mare Lojă a Gabonului, ţări în care o mare parte a Masoneriei s-a aflat sub obedienţă franceză.
în prezent, în Franţa există mai multe obedienţe:
- Marele Orient de Franţa, preocupat (după Luc Nefontaine) de probleme etice, sociale şi economice, precum şi de cele ştiinţifice şi de toate
Andre COMBES
UES TIOIIS S5ECLES DE LA
IFlRAWC^MA(gOm^EME •TKANţABSE
Fig. 3o Două coperţi de recente cărţi masonice
formele de exprimare artistică şi culturală, inclusiv lupta pentru laicitate, drepturile omului şi democraţei, fapt regăsit şi în primul articol al Constituţiilor Marelui Orient de Franţa: "Franc-Masoneria, instituţie esenţial-mente filantropică şi progresistă, are ca obiect căutarea adevărului, studiul moralei şi practica solidarităţi. Ea acţionează pentru ameliorarea materială şi morală, pentru perfecţionarea intelectuală şi socială a umanităţii. Are ca principii toleranţa reciprocă, respectul faţă de ceilalţi şi faţă de sine, libertatea absolută a conştiinţei. Considerând concepţiile metafizice un domeniu ce ţine exclusiv de aprecierea fiecărui membru, ea refuză orice dogmă...” Ca urmare, mari oameni francezi a fost sau sunt membri ai Marelui Orient de Franţa (MOF). Roger Joxe (1877-1964) a făcut parte din Marele Colegiu al Riturilor, iar după al doilea război mondial s-a numărat printre fondatorii şi animatorii Comisiei Păcii din MOF Jacques Mitterand, unchiul actualului preşedinte francez, face parte din MOF. C.Hernu, R.Dumas, P.Joxe, au fost întâlniţi în guvernele consituite după 1981, de multe ori
ESSAI SUR L'ORIGINE DE LA
FRANC-MACONNERIE
ET l'HISTOIRE DU G.O.O.F.
144
alături de socialişti; singurul Mare Maestru al MOF ales de trei ori în funcţia supremă după 1954 a fost inginerul Francis Viaudr iar de câte două ori au fost aleşi: industriaşul Marcel Ravel, inginerii Paul Anxionnaz, Roger Leroy şi administratorul civil Jacques Mitterand; câte o singură dată până în 1986 au fost aleşi: avocatul Louis,
Bonnard, profesorul Paul Chcvalier, fucţionarul Robert Richard, medicii Alexandre Chevalier, Serge Behar, pictorul Freti Zeller, directorul de societăţi Jean-Pierre Pro-uteau, subprefectul Michel Baroin şi omul de litere Paul Goudot. Din 1945 şi până în în 1980, MOF şi-a dublat numărul aderenţilor (vezi FigU Coperta unei recente lucrări masonice volumul al Il-lea).
-	Există divergenţe chiar între cei mai mari "specialişti” în ceea ce priveşte obedienţa numărul 2: Marea Lojă Franceză a Franţei sau Marea Lojă Naţională din Franţa, posedând un Suprem Consiliu de Rit Scoţian Antic şi Acceptat şi care grupează cca 18000 membri, în cca 400 loji, din care 150 la Paris (cu cca 10000 membri mai puţin decât MOF).
-	Marea Lojă Naţională Independentă şi Regulată şi Marea Lojă Rectificată din Franţa care compun Marea Lojă Naţională Franceză Bi-neau, cu cca 10500 fraţi grupaţi în 410 loji, inclusiv cele din teritoriile franceze dependente, de peste mări. Din 1958, din aceasta s-a desprins Marea Lojă Tradiţională Simbolică Opera.
-	Marea Lojă Feminină din Franţa, grupând cca 6000 "surori" în cca 160 loji, creată în 1945.
-	Federaţia Franceză a Dreptului Uman. lojă mixtă internaţională, numără cca 4000 fraţi şi surori.
între aceste cinci obedienţe au apărut însă divergenţe, de-a lungul timpului, în ceea ce priveşte "regularitatea masonică", acceptarea unor
145
principii esenţiale ale Franc-Masoneriei Universale. De fapt, divergenţele există între MOF şi celelalte obedienţe, în ce priveşte supremaţia masonică şi evoluţia lumii, aspectele religios - laic, evoluţia democratică sau "socialistă" a lumii, în funcţie de apartenenţa la masoneria de dreapta sau de stânga.
10.	Germania
Cu atât mai mult, datorită doctrinei fasciste şi aplicaţiilor ei, Franc-Masoneria a cunoscut o reconstrucţie dificilă după 1945 în această ţară, scindată în cele patru zone de ocupaţie, devenite două prin crearea Republicii Democrate (sic! - n.n.) Germane la 7 octombrie 1949, respectiv la 1 august 1948, când cele trei zone de ocupaţie occidentală ale Berlinului fuzionează.
La 19 iunie 1949, în Biserica Sf.Paul din Frankfurt, în prezenţa delegaţilor a 150 loji aparţinând unor 11 obedienţe diferite s-ş consituit Marea Lojă Unită a Franc-Masonilor din Germani a Vereinigte Grosslogen der Freimauerer von Deutschland - care devenise succesiv Marea Lojă a Franc-Masonilor Antici şi Acceptaţi din Germania sau Marea Lojă a Franc-Masonilor Liberi şi Acceptaţi. După aproape 9 ani. la 17 mai 1958, Franc-Masoneria germană aprobă o "Magna Carta" a Marilor Loji Unite -Fraternitatea Masonilor Germani - Vereinigte Grosslogen von Deutschland Bruderschaft der Deutschen Freimaurer - care menţine o totală autonomie a Marilor Loji pentru ceea ce înseamnă instrucţia masonică şi organizarea interioară. Aceasta numără azi cca 20000 membri. Primul ei "preşedinte", înainte de a fi Mare Maestru, a fost industriaşul Theodor * Vogel, din Schweinfurt, asistat de un Senat, un Comitet pentru Relaţii Externe şi un Suprem Tribunal.
Din Marile Loji fac parte:
-	Marea Lojă Trei Globuri din Berlin (cu 990 membri, grupaţi în cca 20 ateliere);
-	Mara Lojă a Franc-Masonilor Gemani din Berlin, de Rit Scandinav, implantată în special în Nordul Germaniei (cca 3600 membri în 85 ateliere),
-	Marea Lojă Unită, de Rit Schroeder sau de Rit Scoţian (12000 membri, 10 loji districtuale şi 300 loji teritoriale);
-	Marea Lojă Americano-Canadiană a Franc-Masonilor Vechi, Liberi şi Acceptaţi, cu sediul la Frankfurt şi care grupează cca 3000 membri în 40 ateliere;
146
-	Marea Lojă a Franc-Masonilor Englezi în Germania, su sediul la Diisseldorf. grupând 12 ateliere, cu rang de Mare Lojă Provincială în Franc-Masoneria Engleză;
-	două loji franceze la Badcn-Baden şi Sarrebruck;
-	trei loji şi două cluburi ale Jurisdicţiei de Maryland a negrilor americani;
-	două obedienţe disidente; Marea Lojă Germană din Berlin şi Marele Orient German din Hanovra;
-	mai multe loji masonice feminine;
-	20 loji ale Ordinului Mixt Internaţional Dreptul Uman, la Ham-burg, respectiv ale Ordinului Mixt Humanitas, la Darmstadt, Sarrebruck, Miinchen.
5 Organizarea fiecărei loji este specifică, după obedienţa căreia îi aparţine. Trebuie remarcată diferenţa între lojile "umanitare” şi "creştine", care. însă. colaborează cu încredere reciproc. O problemă cu totul aparte în Germania de azi o constituie familiarizarea publicului larg cu gândirea masonică, cu scopul de a se putea proceda la o recrutare satisfăcătoare a noilor adepţi.
Pentru punerea în valoare a Franc-Masoneriei Germane actuale trebuie subliniată - aşa cum susţinea şi P.Naudon - calitatea lucrărilor lojei de cercetare Ouatuor Coronati din Bayreuth şi a Muzeului Franc-Masonilor (Freimaurermuseum), fondat încă din 1902 şi care conţine colecţii impresionante în domeniu, de o remarcabilă bogăţie
11.	Grecia
(în volumul al II-lea)
12.	Islanda
In timpul celui de-al doilea război mondial, pe insulă au funcţionat multe loji militare. în anul 1951 a fost creată Marea Lojă Naţională a Islandei. sub obedienţa Marii Loji a Danemarcei, de Rit Suedez. După un sfert de secol, pe insulă existau 9 ateliere cu cca 1800 membri, precum şi două loji ale Sf. Andrei.
Fig.32 Ecuson masonic aniversar din Germania
147
13 Italia
Art. 18 al Constitu{iei adoptate în 1947 interzicea societăţile secrete. Ca urmare, obedienţale masonice au fot obligate să se mascheze sub diverse sigle, precum: Centrul de Studii Sociale, Centrul de Studii Esote-rice etc.
în prezent situaţia lor se prezintă astfel:
-	Marele Orient al Italiei, cu cca 15000 membri grupaţi în 400 ateliere. Reprezintă cea mai importantă asociaţie franc-masonică italiană şi are ca obiective principale abolirea Contractului (Acordului) de la Latran, semnat la 2 februarie 1929 între Mussolini şi Cardinalul Gasparini (care interzicea Franc-Masoneria), laicizarea statului, acordarea divorţului;
-	Marea Lojă de Rit Simbolic, "federată" cu Marele Orient al Italiei, care practică separat de acesta primele trei grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat; posedă 30 loji la Milano,
-	Marea Lojă a Italiei, cu cca. 4000 membri, are tendinţe filosofice şi eclectice şi posedă un Suprem Consiliu propriu. De asemenea, are în componenţă societăţile Giordano Bruno şi Libera Gândire;
-	Marea Lojă a Masonilor Liberi şi Acceptaţi, cu cca 8000 membri în componenţă, repartizaţi în cca 200 ateliere. Admite şi femeile la iniţiere;
-	Alte obedienţe: un Capitol al Arcului Regal: o obedienţă de Rit York, în Lombardia, o Serenissimă Mare Lojă Italiană; o Mare Lojă a Franc-Masoneriei Universale; o Federaţie Masonică Europeană şi alte cca 10 obedienţe diferite, fiecare în parte socotindu-se purtătorea cea mai autorizată a regularităţii masonice.
Povesteşte Luc Nefontaine: "în legătură cu Masoneria italiană publicul păstrează în memorie scandalul Lojii Propaganda Diie sau P2" (vezi volumul al II-lea al lucrării.) Atunci când s-a descoperit lipsa mai multor milioane de franci în conturile Băncii Vaticanului (Banco Ambrosiano), anchetatorii şi-au îndreptat bănuielile asupra persoanei lui Licio Gelli. Acesta, foarte activ în mediile politice de extremă dreaptă, ajunsese să facă din loja P2 - o lojă a Marelui Orient al Italiei, fondată în 1877 - o organizaţie paramasonică, secretă şi subversivă. Printr-o procedură de iniţiere excepţională, Gelli recruta el însuşi membri pentru P2, din rândul persoanelor influente din toate sferele societăţii italiene. în special din administraţie şi finanţe. Publicarea listelor cu membrii lojii lui Gelli a antrenat demisia în mai 1981, a guvernului democrat-creştin al lui Arlando Forlani - trei miniştri figurau pe aceste liste. Această afacere a pătat imaginea Franc-Masoneriei italiene astfel încât, în 1987, Marele Orient din
148
Italia a fost nevoit să declare că Masoneria din ţara sa era "absolut apolitică" şi că lucrările lojilor şi ritualurile erau "total discrete, dar nu secrete"
în realitate, conform opiniilor lui P.Naudon, P2 era o lojă "sălbatică", o veritabilă societate secretă care recruta prin apropiaţii săi pe adevăraţii manipulatori ai vieţii politice şi economice din Italia. Cele 953 persoane, cuprinse în lista membrilor, demonstrau accesul acestora la toate mediile conducătoare şi la toate afacerile de corupţie organizate şi activate în Italia acelor vremuri. Aşa cum a demonstrat de curând operaţiunea judiciară "Mâini curate", cazul P2 nu este singular. întreaga Franc-Masonerie italiană se pare că a fost implicată în activităţi perverse, de genul: corupţie, mită, şantaj politic, trafic de influenţă etc.	"
*	14. Iugoslavia
La 22 iunie 1940, pentru a evita pericolul nazist, tot mai ameninţător, Marea Lojă Iugoslavia intră în adormire. Cu toate acestea, franc-masonii vor participa activ la rezistenţa naţională, credincioşi principiilor care-i animau; dintre ei se va remarca în mod deosebit, generalul Draga Mihailovici.
încă din această perioadă, aidoma primei conflagraţii mondiale, începută datorită atentatului masonic de la Sarajevo (vezi volumul I al lucrării), ca şi actualei lupte dintre comunităţile religioase iugoslave, care a condus la dezmembrarea acestui stat. Iugoslavia se află în atenţia principalelor forţe oculte ale lumii.
Dar să vedem ce s-a întâmplat atunci, întrucât, acum, după mai bine de o jumătate de secol, faptele sunt foarte clare. Marele Maestru ales în 1938, Andra Diritch, judecător la Curtea de Casaţie din Belgrad, a fost omorât într-un accident de avion, în aprilie 1941-în timp ce încerca să părăsească Iugoslavia, cu destinaţia Londra. Cu câteva zile mai înainte, prin lovitura de stat de la 27 martie 1941. statul iugoslav o rupsese cu Pactul tripartit (Germania-Italia-Japonia); Hitler. furios, ordonase numeroase persecuţii din partea Gestapoului. în sânul guvernului pro-aliat al lui Si-movici se aflau numeroşi franc-masoni, care nu au reuşit însă să menţină un echilibru naţional. Urmările sunt cunoscute: statul iugoslav ş-a împărţit între Ungaria. Italia, Bulgaria, Albania; s-a creat Statul Fascist al Croaţiei şi Serbia a fost ocupată militar de fascişti. .Mulţi franc-masoni au fost deportaţi, maltrataţi, executaţi, datorită ideilor lor politice. în final, a fost creată Republica Populară Federativă a Iugoslaviei, un stat de tip masonic, condus după câştigarea războiului de partizani de către Tito. de comunişti: persecuţiile îndreptate înpotriva franc-masonilor au continuat, în special
149
împotriva acelora din clasa burgheziei, care au fost închişi, li s-au confiscat bunurile, au fost executaţi. Ca pretutindeni în Europa centrală şi răsăriteană, masoneria revoluţionară, "roşie”, a interzis organizaţia (aidoma fascismului, până atunci), pentru, că o concura pe multiple planuri, do^trinar-ideologic, dar şi practic. Deşi a fost singura ţară comunistă care a acceptat Planul Marshall, generalul Tito desprinzându-se la timp din "orbita" stalinistă, Iugoslavia înfloritoare este abia acum teren de experienţă.
15.	Luxemburg
Marea Lojă din Luxemburg, întâia obedienţă a ducatului, este de Rit Scoţian, Antic şi Acceptat.
La 15 mai 1954, între Marele Orient al Olandei, Marca Lojă Elveţiană Alpina, Marea Lojă din Luxemburg. Marea Lojă din Viena şi Marea Lojă a Fanc-Masonilor Antici şi Acceptaţi din Germania se încheie Convenţia de la Luxemburg, care enumeră condiţiile de regularitate, acele Icindmcirks. ce corespund "principiilor" engleze enunţate în 1929. adică menţinerea Bibliei deschise pe altar şi interzicerea oricăror discuţii în loji despre religie şi politică. Puterile semnatare se angajează să rupă relaţiile lor cu obedienţele care nu respectă aceste principii.
Apoi, timp de cinci ani, Marea Lojă din Luxemburg a analizat la reuniunile sale anuale modul de respectare a Convenţiei pe plan naţional, după care, sub influenţa Marelui Orient de Franţa, a fost creat Marele Orient de Luxemburg, de orientare laică, evident nereglementar.
în 1976 a fost creat şi un Suprem Consiliu de Rit Scoţian Antic şi Acceptat. Statisticile masonice înregistrau 250 membri în Marea Lojă şi, respectiv. 90 în Marele Orient de Luxemburg, în 1983.
16.	Malta
Pe insulă îşi are sediul o Mare Lojă Scoţiană. Problema Ordinului Cavalerilor de Malta o prezentăm separat.
17.	Monaco
Marea Lojă Unită a Angliei a constituit aici un atelier. Pori of Hercules, nr. 4626, cu sediul la Monte Carlo. Francezii se reunesc, de asemenea, în loja Helios, la Beausoleil.
150
18.	Norvegia
în 1963, cei cca 14000 franc-masoni erau repartizaţi în 26 ateliere şi 14 capitole.
Almanahul Masonic al Europei, ediţia 1966 menţionează existenţa a 6 loji la Oslo, 9 loji în provincia Oslo - 6 din ele depinzând de Marea Lojă Provincială din Trondjein, precum şi a 24 loji simbolice răspândite în toată ţara.
După P.Naudon, în 1977 existau în Norvegia cca 16000 francmasoni grupaţi în 35 loji aparţinând de două mari loji provinciale, precum şi 11 loji de Rit Sf. Andrei.
Integrată armonios în Masoneriile Scandinave, Franc-Maşoneria norvegiană este "creştină" şi "foarte legată de Biserica Luterană".
19.	Olanda
După al doilea război mondial, Marele Orient al Olandei a procedat la o revizuire a legăturilor sale cu alte obedienţe; rezultatul a fost ruptura cu Franţa, mai întâi cu Marele Orient de Franţa, apoi cu Marea Lojă Franceză, după care au urmat Marile Oriente din Belgia şi Luxemburg, care nu solicitau expres în lojile naţionale folosirea Bibliei şi invocarea Marelui Arhitect al Universului.
în 1957, Franc-Masoneria olandeză acceptă Convenţia de la Luxemburg, pentru ca, ulterior, membrii olandezi ai Ligii Universale a Franc-Ma-sonilor să solicite separarea Masoneriilor latine şi anglo-saxone.
Concomitent, erau cultivate bunele relaţii existente între fraţii olandezi, francezi şi belgieni; astfel. în 1961, Marile Oriente din Franţa şi Belgia, precum şi Marea Lojă a Olandei au fondat Centrul de Legătură şi Informare a Puterilor Masonice semnatare a Apelului de la Strasbourg (CLIPSAS). Marca Lojă a Olandei de Rit Scoţian Antic şi Acceptat a funcţionat paralel cu Marele Orient al Olandei de Rit Oriental până în 1972 când neînţelegeri de doctrină complicate de diferende personale au ocazionat prăbuşirea Marii Loji a Olandei, din care. totuşi, un nucleu continuă lucrările bazându-se pe libertatea de gândire integrală. Marele Orient al Olandei s-a dezvoltat şi el lent, în ciuda dificultăţilor interne, ajungând în 1981 să numere cca 6300 membri grupăţi în 116 loji.
Alte obedienţe masonice mai sunt: un Mare Capitol al Arcului Regal al Lojilor de Rit Memphis-Misraim şi 39 ateliere ale Ordinului Mixt Internaţional Dreptul Uman.
151
20. Polonia
Ca şi în celelalte ţări, fascismul impune trecerea în adormire a lojilor poloneze din perioada interbelică, apoi, după 1945, intrarea ţării în aria de guvernare comunistă menţine interdicţia.
21.	Portugalia
Prin crearea în 1974 a Marelui Orient Lusitan Unit, după aproape patru decenii de la interzicerea ei de către dictatorul Salazar, Franc-Ma-soneria portugheză a renăscut,
22.	Scoţia
Marea Lojă Scoţiană de Rit Antic şi Acceptat număra în 1972 circa 17000 membri, grupaţi în 644 loji.
23.	Spania
în timpul perioadei franchiste (1930-1975) lojile au fost în adormire. (Auto)exilaţi în fostele colonii spaniole sau în ţări vecine, franc-ma-sonii spanioli înfiinţează loji în Argentina, Brazilia sau Mexic, dar şi în Franţa, Algeria sau Maroc. Mexicul a constituit în mod excepţional leagănul Masoneriei Spaniole în toată această perioadă; aici s-au format Supremul Consiliu. Marele Orient Spaniol şi Marea Lojă Spaniolă care, în 1975. (anul morţii lui Franco), au alcătuit un Manifest comun, autointitulându-se o "asociaţie de cetăţeni liberi care luptă pentru un ideal de justiţie, pace şi fraternitate între oameni" Manifestul socotea Consituţia republicană din 1931 ca "expresie autentică a ultimei manifestări libere a poporului spaniol în cadrul legal al vieţii politice a ţării".
Constituţia Spaniolă din 1978, deşi promotoare a regalităţii, permite însă liberul exerciţiu al acestei societăţi care este Franc-Masoneria şi care. la rândul ei, declarase încă din 10 ianuarie 1976, prin Gill de Terradillos. Marele Maestru Ales al Marelui Orient Spaniol, că obedienţa sa susţine "Statul monarhic ca stat legitim".
Obedienţa suverană a Mexicului ia poziţie şi declară "ilegală" susţinerea lui Terradillos. mai mult chiar, Supremul Consiliu Spaniol întrunit de urgenţă la Ciudat de Mexico îl numeşte pe Francisco Espinar
152
Lafuente - Mare Maestru al Franc-Masoneriei Spaniole: Lafuente avea deja domiciliul în Spania.
Era clar cine se înfrunta: ramurile "monarhică” şi "republicană". în ziua de 4 iulie 1978, Supremul Consiliu Spaniol s-a instalat la Madrid, reluând legăturile întrerupte de aproape patru decenii cu obedienţele masonice europene. Marele Orient Spaniol şi Marele Orient Spaniol Unit au fost legalizate la 21 noiembrie, anul următor, pentru ca după aproape trei ani să fie constituită şi Marea Lojă a Spaniei (cu 10 loji iniţiale, ulterior 22), ale cărei ateliere din provincia Catalonia depind de Marea Lojă Naţională Franceză.
24.	Suedia
Statisticile de specialitate subliniază existenţa a circa 25000 francmasoni, repartizaţi în 38 ateliere, plus 20 ale Sfântului Andrei, toţi făcând parte din 7 Mari Loji Provinciale, dintre care una în Finlanda, cu circa 1000 fraţi.
împreună cu Masoneriile Peninsulei Scandinave (cea finlandeză şi cea norvegiană), Masoneria suedeză "formează într-adevăr un ansamblu fără fisură. Dinastiile scandinave au fost şi continuă să fie integrate în această frumoasă unitate: Relaţiile cu Bisericile reformate sunt strânse" (A.Mellor, 1963). De asemenea, este foarte activă pe tărâm social realizând scopuri filantropice, de caritate.
25.	Turcia
Activitatea masonică a (pst interzisă în perioada 1935-1948. ca urmare a unor cauze obiective (ascensiunea fascismului, influenţa religioasă islamică) dar şi subiective (îndoiala privind utilitatea franc-masoncriei). în tot acest interval au funcţionat însă aşa-numitele "Case ale Poporului", creaţie a Partidului Poporului, fondat de Mustafa Kemal Atatiirk (1881-1938) - "părintele Turciei moderne".
Până în 1957 sunt înregistrate 28 loji simbolice: 13 la Istambul, 8 la Ankara şi 7 la Izmir, care funcţionau sub autoritatea Marii Loji a Turciei (fondată în 1951), cunoscută şi ca Marea Lojă din Istambul (1954), Marea Lojă Unită din Turcia (1955), Marea Lojă din Turcia a Franc-Masonilor Liberi şi Acceptaţi (1957).
153
După 1965, Marea Lojă din Turcia capătă recunoaşterea pe plan extern, mai întâi de către Marea Lojă a Scoţiei (29 aprilie 1965), apoi de către Marea Lojă a Angliei (9 septembrie 1970).
Supremul Consiliu al Turciei, reorganizat în octombrie 1967, cuprinde: un Tribunal Suprem, un Consistoriu, 4 areopagii, 5 capitole, 6 ateliere de perfecţionare şi o lojă de cercetări Mimar Sirian, care publică un buletin trimestrial în limba turcă, în total circa 1500 persoane.
Marea Lojă a Turciei cuprindea, în 1987, circa 6000 membri, grupaţi în 75 ateliere, în principalele oraşe ale ţării: Istambul, Ankara, Izmir, Bursa şi Adana, unele dintre ele desfaşurându-şi lucrările şi în limbile franceză, engleză, greacă şi germană.
26.	Ungaria
Deşi era interzisă din 1920, în timpul ocupaţiei germane fraţii unguri se reunenau la Cafeneaua Royal din Budapesta. în 1945, după înfrângererea fascismului şi horthysmului european, activiatea masonică este reluată în maniera cea mai dinamică din întreaga regiune central-euro-peană. Sunt aleşi Marii Ofiţeri, Marii Maeştri Adjuncţi, Oratorii şi Supraveghetorii, sunt reînfiinţate lojile principale, este reluat în posesie vechiul local, iar în martie 1946 un decret oficial permite reluarea activităţii masonice. Obiectivul mărturisit al Franc-Masoneriei ungare a fost: "stabilirea unei strânse legături între intelectuali şi muncitori pentru a atrage în loji valorile reale ale muncitorimii. Trebuie ca Masoneria să fie suportul de legătură între lumea orientală şi occidentală, pe planul politicii internaţionale". Am putea spune că Ungaria şi Cehoslovacia erau beneficiarele înţelegerilor de la Yalta. dar ungurii, mult mai puţin permisivi decât cehii şi cu tradiţia imperiului austro-ungar de partea lor, au reuşit o adevărată renaştere a lojilor şi ideilor franc-masonice. O emulaţie spirituală deosebită îi cuprinsese pe Fraţi şi Maeştrii lor. Cei 300 masoni care supravietuiseră războiului s-au triplat în mai puţin de doi ani, înregistrându-se o medie de circa 30 primiri în ordin pe lună.
Iată cum înlaţişa situaţia un martor ocular: "în lojile care se multiplicau precum ciupercile după ploaie, se găseau din ce în ce mai mulţi membri ai guvernului, primari, conducători sindicali, oameni de ştiinţă, economişti. Toate problemele care interesau naţiunea erau abordate în lucrările lojilor; se avansaseră idei în legătură cu o proiectată Ligă a Drepturilor Omului şi o Federaţie Internaţinală a Educatorilor. Lucrările lojei Petofi au fost consacrate realizării unei societăţi fără clase, care să
154
conducă la eliberarea spirituală a muncitorilor, iar ale lojei Neuschloss - au fost închinate studierii problemelor păcii
Tot în 1946, Suveranul Mare Comandor al Supremului Consiliu din Washington - Jurisdicţia Nord a SUA - a transmis către Marea Lojă Simbolică a Ungariei (MLSU) suma de 10000 dolari SUA, numai pentru refacerea templelor masonice. Pe de altă parte, loja Ehlers din New York a invitat 20 de fraţi în America sa-şi consacre o parte din lucrările lor pentru a stabili un plan de ajutorare a MLSU”.
Relaţii amicale excepţionale au fost în mod egal întreţinute şi cu alte obedienţe din America, Europa, Israel. într-o scrisoare foarte călduroasă, transmisă din Haifa, loja Liban indica faptul că un mare număr de masoni unguri emigranţi frecventau loji israeliene. Asociaţia Masonică Internaţională a recunscut la 29 iulie 1946 MLSU, urmată de Marele Orient de Franţa, Marea Lojă din Danemarca etc. Circa 900 franc-masorii unguri au participat la gigantice reuniuni masonice internaţionale. A fost recunoscut şi promovat rolul femeii în societate.
Următorii trei ani au fost de asemeneaa strălucitori pentru Franc-Masoneria ungară: în 1947 se înregistrau cu 1500 membri, grupaţi în 15 loji care militau în favoarea adoptării unor "noi legi" pe plan naţional ce ar fi favorizat promovarea drepturilor omului, libertăţii de conştiinţă şi de credinţă. în 1948 s-a celebrat un secol de la revoluţia din 1848. 59 mari loji europene, americane şi asiatice întreţineau legături stabile cu MLSU.
La 13 iunie 1950. după preluarea deplină a puterii politice de către comunişti, ca şi în celelalte ţări din zonă, Franc-Masoneria ungară a fost dizolvată. A fost emis chiar un decret al "puterii populare" care stipula că "lojile masonice sunt locuri de azil ale duşmanilor capitalişti". Spre deosebire de celelalte ţări central şi est-europene, în Ungaria, după trecerea în adormire a lojilor, nici un franc-mason nu a avut de suferit pentru ideile lui. Mai mult, au putut emigra nestingheriţi. înfiinţând numeroase ateliere în străinătate, cum au fost: Anilor Gero la Toronto sau Les Uni tas la Mon-treal, sub obedienţa Marii Loji Americano-Canadiene; Resurrectio la Sao Paulo, dub protecţia Marii Loji a Braziliei: Ludovic Kossuth la Buenos Aires, sub obedienţa Marii Loji a Argentinei; cercul Humanitas la Sidney, Australia; Helikon la Viena, sub egida Marii Loji a Austriei şi, ultima, dar nu în cele din urmă, Loja nr.755 Martinovics la Paris, sub protecţia Marii Loji a Franţei. Toate acestea cuprindeau în 1972 circa 200 membri, alţi 50 membri făcând parte din alte loji constituite în exil şi fiind mai puţin cunoscute.
în Ungaria mai existau la începutul deceniului trecut cam tot atâţia franc-masoni care se întruneau în secret, evitând să provoace autorităţile şi
155
care erau puternic susţinuţi de fraţii din străinătate, material şi financiar. Autorităţile comuniste au admis, de exemplu, efectuarea unor vărsăminte legale în devize liber convertibile prin Şanca Naţională a Ungariei, fapt cu o deosebită semnificaţie practică.
27.	U.R.S.S.
După datele cunoscute astăzi, MMarea Revoluţie Socialistă din Octombrie" a fost abil pregătită şi desfăşurată: imperiul^ german, în agonie la sfârşitul primului război mondial, a dat lovitura de graţie imperiului ţarist supervizând, prin franc-masonul Vladimir Ilici Lenin şi peregrinările sale nu tocmai întâmplătoare, întreaga desfăşurare a evenimentelor. Uciderea bestială a familiei regale ruse a reprezentat de fapt începutul sângeros al confruntărilor care aveau să facă mult mai multe victime în Rusia (prin războiul civil şi asasinatele lui Stalin) decât oricare alt experiment franc-masonic pe Terra. Evident, pe principiul "cine nu este cu noi, este împotriva noastră", Franc-Masoneria rusă a fost decimată, iar cei care au scăpat, s-au refugiat în exil sau au trecut de partea noii puteri, a Sovietelor, "puterea roşie" care a încercat apoi, timp de şapte decenii, să-şi întindă tentaculele asupra întregului mapamond.
Franc-Masoneria rusă în exil a încercat, dar fără. prea mare succes, unirea şi organizarea forţelor intelectuale ale imigraţiei ruse. pregătirea noii generaţii în spiritul ideilor masonice. Se pare că franc-masonii ruşi refugiaţi în Franţa, adepţi ai Ritului Oriental, au avut un rol deosebit în apropierea franco^sovietică, încă din timpul generalului de Gaulle şi a lui N.S.Hruşciov.
Pe ascuns, lumina masonică a fost reaprinsă în URSS sub influenţă franceză, poloneză sau israelită, dar sporadic. Astfel, poliţia din Kiev a cercetat activitatea ilegală a unor loji masonice ucrainene care au funcţionat în deceniul al şaselea, fiind constituite în special din studenţi. Pe de altă parte, pentru toate ţările "lagărului" sovietic - inclusiv ţara noastră -franc-masonii care au pactizat cu noua putere comunistă au înţeles - la propriu şi la figurat - că Ex Oriente lux (Lumina vine de la Răsărit).
La 3 iunie 1960, Iz\’estia, într-un articol intitulat "iezuiţii fără sutană", fiumea Franc-Masoneria printre "organizaţiile antisovietice şi duşmane ale poporului", subliniind existenţa unei astfel de "mişcări" cu sediul la Irkutsk şi a cărei activitate se întindea aproape în întreaga Siberie, fiind un "organism de complotori capitalişti în serviciul imperialismului".
Acum, interpretarea aceasta pare deja desuetă Curgerea implacabilă a timpului şi accesul cercetătorilor la arhive (atât cele oficiale, cât şi cele
156
masonice) vor lămuri, credem, o ipoteză care câştigă din ce în ce mai mult teren: cu cât înţelegerile dintre masoneriile bleu (albastră) şi roşie sunt mai recente, cu atât mai mult transpare evidenţa încercării de realizare a experimentului comunist de către URSS şi ţările aflate pe orbita sa.
II.	CELE DOUĂ AMERICI ŞI AUSTRALIA
1.	Argentina
(în volumul al II-lea al lucrării noastre)
2.	Insulele Bahamas
Se află sub influenţa Franc-Masoneriei scoţiene.
3.	Insulele Bermude
Sunt sub obedienţă irlandeză.
4.	Bolivia
Riturile practicate sunt: Scoţian Antic şi Acceptat, York, Memphis, Misraim. în 1981 Marea Lojă din Bolivia avea în componenţă circa 20 ateliere.
5.	Brazilia
(şi în volumul al II-lea al lucrării)
Marele Orient de Brazilia, de Rit Scoţian Antic şi Acceptat, are în structură circa 800 loji, federate în 13 Mari Oriente provinciale. Din el s-a desprins temporar Marea Lojă a Braziliei. "Prin numărul şi calitatea efectivelor sale, ca şi prin munca sa remarcabilă. în cel mai pur spirit al Tradiţiei, Franc-Masoneria braziliană este de departe cea mai importantă din America de Sud” - notează P.Naudon.
157
6.	Canada
Principalele obedienţe sunt: Marea Lojă a Canadei, care cuprinde aproape o treime din ateliere şi jumătate din fraţi, precum şi Marile Loji din Noua Scoţie, Noul Brunswick, Columbia britanică, ins. Prince Eduard, Manitoba, Alberto, Saskatchewan şi Terra-Nova (ultima, guvernată de Franc-Masoneria Scoţiană). Organizate pe raza principalelor provincii canadiene, toate acestea cuprind peste un sfert de milion de franc-masoni, grupaţi în circa 1700 ateliere. AJlXc câteva loji mai aparţin obendienţei mixte Dreptul Uman şi Marelui Orient de Franţa.
7.	Chile
Marea Lojă din Chile, de Rit Scoţian Antic şi Acceptat, cuprinde circa 150 ateliere cu circa 10000 membri. Există, de asemenea, şi o obedienţă de Rit Memphis-Misraim precum şi alte ateliere înfiinţate de Marile Loji din Anglia, Scoţia. MaSsachusetts (SUA). Hamburg şi Berlin (Germania).
Ca şi în ceîaltă ţară latino-amerieană - Cuba. regimul marxist instaurat aici nu a fost ostil Franc-Masoneriei. Chiar Salvador Allende -mason de marcă, a permis desfăşurarea activităţii lojilor chiliene, care a determinat astfel votarea de către Parlament a numeroase legi laice cu larg suport social referitoare la: învăţământul primar, codul muncii, statutul familiei, condiţia femeii, creditul popular, viaţa rurală etc.
8.	Columbia
în ţară îşi desfăşoară activitatea următoarele obedienţe: Marea Lojă Naţională din Barranquilla (1300 membri grupaţi în 10 ateliere). Marea Lojă din Columbia cu 16 ateliere. Marea Lojă Occidentală (cu sediul la Caii şi 7 loji în componenţă): Serenissima Mare Lojă Naţională a Columbiei (cu sediul la Cartagena. cuprinde 9 loji); 4 loji instalate după 1973 de Marele Orient de Franţa şi o lojă de Rit Scoţian Antic şi Acceptat.
9.	Costa Rica
Marea Lojă reuneşte 10 ateliere cu circa 500 membri, unul dintre eleZ^f Awznr.3, este compus mai ales din cetăţeni ai SUA şi utilizează
158
limba engleză pentru desfăşurarea lucrărilor sale.
Un Suprem Consiliu Scoţian a fost creat în 1961.
10.	Cuba
în arhipelagul cubanez există trei obedienţe, dintre care cea mai importantă este Marea Lojă de Cuba a Franc-Masonilor Vechi şi Acceptaţi. Aceasta posedă un important imobil, situat în centrul Havanei, cu 10 etaje, din care primele două aparţin serviciilor guvernamentale.
Regimul comunist al lui Fidel Castro a fost printre puţinele din lume care nu a interzis activitatea franc-masonică, numeroşi revoluţionari castrişti fiind masoni.
Marea Lojă de Cuba poseda, în 1972, 317 ateliere cu 25824 francmasoni. După exact două decenii. Fidel Castro declara unei agenţii de presă că, odată cu dispariţia blocului estic, Cuba "luptă pentru supravieţuire" confruntând-se cu un "baraj de propagandă" din partea SUA, care au menţinut de la instaurarea regimului comunist un embargo împotriva ţării sale.
11.	Insula Guadelupa
Ca şi ansamblul Antilelor, insula aceasta a fost un "teren binecuvântat" pentru Masonerie, mai multe loji fiind create aici sub obedienţa Marelui Orient de Franţa.
în 1984, Marea Lojă Feminină din Franţa şi-a creat aici atelierul Triunghiul Smaraldului.
12.	Guatemala
Franc-Masoneria acestei ţări latino-americane, cuprinde 24 ateliere: 22 de limbă spaniolă, grupând circa 1000 fraţi, dintre care două practică Ritul York, iar celelalte Ritul Scoţian Antic şi Acceptat: un atelier de limbă engleză {Union, nr.l) şi unul de limbă germană CMozart, nr.20).
13.	Cele trei Guyane
-	Britanică: o Mare Lojă de district sub obedienţa Ebimburgu-
lui, cu 4 ateliere;
-	Franceză: din 1957, un singur atelier - Amicii Reuniţi, sub
159
obedienţa Marelui Ordin de Franţa;
- Portugheză: la Boloma, loja Texeira Pinto, sub obedienţa Marelui Orient Lusitan Unit.
, 14. Insula Haiti
Obedienţele cele mai însemnate sunt: Marele Orient de Haiti, care cuprinde 50 loji cu 3000 membri şi Marea Lojă Haitiană (20 ateliere cu 2000 membri). Câteva ateliere practică Ritul Memphis-Misraim.
15.	Honduras
Aici există 12 ateliere sub, obendienţa unui Suprem Consiliu Scoţian instalat în 1961.
16.	Jamaica
Marea Lojă Jamaicană şi un Mare Capitol de district (compus din 20 ateliere şi 5 capitole de Arc Regal) sunt sub obedienţa Marii Loji Unite a Angliei. O lojă depinde, de asemenea, de Marea Lojă a Irlandei.
17.	Insula Martinica
Şi aici s-a dezvoltat o puternică activitate masonică sub obedienţa Marelui Orient de Franţa, a Marii Loji Feminine din Franţa, Ordinului Mixt Internaţional Dreptul Uman.
18.	Insula Mauriciu
Teren fertil Franc-Măsoneriei, a permis crearea a numeroase ateliere aflate sub obedienţă franceză, engleză, scoţiană şi irlandeză.
19.	Mexic
în 1948, din sânul Marii Loji Unite Mexicane se desprinde obedienţa Marea Lojă Independentă Veracruzana. Cea mai importantă dintre obedienţe rămâne însă Marea Lojă Valea Mexicului, care deţine Mari Loji de District în statele' mexicane: Aguascalientes, Guanajuato, Guerrero,
160
Mexico, Michoacan, Morelos, Puebla, Tlaxcala şi Zacategas, cuprinzând în total circa 100 ateliere.
Marea Lojă a Mexicului de Rit York nu are decât o importanţă limitată (11 loji şi 626 fraţi), dar este recunoscută de Marea Lojă Unită a Angliei.
De asemenea, Ordinul Masonic Mixt Internaţional Dreptul Uman are câteva loji în Mexic.
Obedienţele masonice mexicane colaborează bine între ele şi organizează congrese masonice naţionale aproape din doi în doi ani.
P.Naudon caracteriza astfel Franc-Masoneria mexicană a Marilor Loji: "Ordinul Masonic care cuprinde numeroşi preşedinţi ai Republicii s-a făcut remarcat prin dinamismul său progresist. Au fost luate măsuri de către guvernele masonice în favoarea învăţământului laic, în ajutorul ţărănimii sărăcite, al apărării libertăţilor publice."
20.	Nicaragua
Un Suprem Consiliu de Rit Scoţian Antic şi Acceptat a fost fondat în 1961. în anul următor este marcată existenţa a 4 loji. Progresul, Veteranii, Isis şi Diriangen.
21.	Panama
în 1966, pe teritoriul independent al statului s-a constituit Marea Lojă a Franc-Masonilor Vechi şi Acceptaţi, cu 12 ateliere, două din ele funcţionând neîntrerupt de la începutul secolului.
în zona americană a canalului, Marea Lojă din Massachusetts (SUA) a creat o Mare Lojă de District, ale cărei 6 ateliere sunt sub obedienţa Supremului Consiliu al Jurisidicţiei Sud a SUA.
22.	Paraguay
O	Mare Lojă simbolică grupează 5 ateliere cu circa 400 membri.
23.	Peru
A
In ultimii 50 de ani numărul lojilor s-a dublat, ajungând la peste o
sută.
161
24.	Porto Rico
In 1948 a fost creat Marele Orient Naţional pentru a lupta "împotriva Bisericii şi Imperialismului Yankeu, pentru libertatea Patriei." P.Nau-don îl consideră de "tendinţă progresistă şi castristă".
Perioada anilor 1953-1983 a marcat o spectaculoasă creştere a numărului de ateliere de aproape 6 ori, ajungându-se la 70 loji cu circa 6000 iniţiaţi.
25.	Insula Santo-Domingo
Pe insulă existau în 1982, 20 ateliere cu aproape 2000 membri.
26.	San Salvador	*
Supremul Consiliu Scoţian care activează aici a fost înfiinţat încă din 1960.
27.	Statele Unite ale Americii
(şi în volumul al II-lea al lucrării noastre)
Alte jurisdicţii independente în Sistemul Franc-Masonic American sunt. Order or the Eastern Star, Ancient Arabic Order of Nobles of the Mystic Shrine, Order of De Molay etc.
Două state din componenţa SUA prezintă o "situaţie masonică specială”: Alaska, unde în. 1972 existau 17 loji cu circa 3000 membri şi Hawaii, unde lucrează 10 ateliere tot cu 3000 membri sub obedienţa Marii Loji de California.
După opinia lui P.Naudon, Franc-Masoneria americană rămâne profund ataşată principiilor "regularităţii” (landmarks-xiriXox), â căror păstrătoare iniţială a fost Marea Lojă Mamă a Angliei. în prezent, prin puterea economică, militară şi ideologică pe care o exercită asupra Lumii Civilizate, Franc-Masoneria SUA propagă aceste principii prin intermediul Lojii Mamă a Lumii din cadrul Supremului Consiliu din Charleston, cel care - după opinia lui Stephen Knight - "într-adevăr coordonează o reţea mondială de franc-masoni aflaţi în cele mai influente poziţii din domeniul executiv, legislativ, judiciar şi al forţelor armate, precum şi din industrie, comerţ şi profesiuni liberale din cadrul multor naţiuni" ale planetei.
162
Fig 33 Actualul Consiliu Suprem de grad 33 - Consiliul - Mamă al lumii (Acesta activează în Jurisdicţia de Sud a S. U.A)
Este important de semnalat că, exceptându-1 pe J.F.Kennedy, toţi preşedinţii SUA au fost franc-masoni. Mari generali ai armatei americane au fost franc-masoni: John J.Pershing, Charles Petot Summerall, Douglas Mac Arhur, Mălin Craig, Henry Harley Arnold.
Alţi mari americani au fost franc-masoni: aviatorul Charles Lid-berg, astronauţii Edvvin Aldrin, Gordon Cooper, John Glenn, actorii de cinema Harold Loyd, Oliver Hardv (Bran), Clark Gabie, John Wayne.
Remarcabile sunt contribuţiile Masoneriei SUA în domeniul social: toate Marile Loji posedă un fond de binefacere şi dispun de un buget considerabil pentru acţiuni caritabile şi de solidaritate, prin intermediul cărora vin în primul rând, în ajutorul membrilor aflaţi în dificultate. Tot din aceste'fonduri sunt subvenţionate centre de cercetare ştiinţifică pentru bolile care macină civilizaţia contemporană (SIDA, cancer, bolile inimii etc), spitale, copii neadaptaţi, aziluri de bătrâni, franc-masoni şi văduvele lor, burse pentru studenţii şi elevii supradotaţi.
în domeniul sănătăţii, concret, putem cita următoarele mari acţiuni de binefacere:
- între 1950 şi 1962, franc-masonii statului New York au ridicat din fondurile proprii (circa 1 miliard de dolari) Masonic Medical Research Lahoratory - spcializat azi în gerontologie şi care funcţionează graţie subscripţiilor voluntare (ce se ridică anual la 225 mii dolari);
163
Fig 34 Reviste masonice



JANUARY 1994
Fig. 35 Reviste masonice
-	între 1962 şi 1968, franc-masonii statului Mississippi au donat 600 mii dolari pentru reconstrucţia edificiului Masonic Home for Children, care funcţionează din 1908;
-	crearea fundaţiei oftalmologice Knights Templar.
în 1964-1965 magnificul pavilion Masonic Brotherhood Center, din cadrul Expoziţiei Internaţionale de la New York a demonstrat lumii întregi că Franc-Masoneria americană iese la lumină din turnul său de fildeş.
28.	Uruguay
Mai multe ateliere lucrează sub o obedienţă sau alta (americană, europeană), fie în cadrul Marii Loji, fie al Marelui Orient din Uruguay.
29.	Venezuela
Principalele obedienţe - Marele Orient Naţional Venezuelean şi Marea Lojă a Statelor Unite din Venezuela - grupează circa 100 ateliere. Lor li se adaugă câteva ateliere ale Marii Loji Suverane din Puerto Cabello - obedienţă seccesionistă şi altele care practică Ritul Memphis-Misraim.
30.	Australia
Masoneria noului continent supranumit "Pământul Făgăduinţei" are în componenţă Marile Loji: a Australiei Meridionale; din Noua Galie de Sud; Victoria; din Tasmania; din Australia Occidentală şi din Queens-land. care grupau. în perioada 1972-1982, circa 260000-300000 membri în aproximatov 3000 ateliere.
Alături de Masoneria de origine anglo-saxonă s-au constituit în A-ustralia loji ale obedienţei masonice mixte internaţionale Dreptul Uman.
Iată cum prezintă Andre Combes situaţia specială a acestui continent: "Viaţa masonică australiană este una din cele mai active. Fiecare lojă posedă un templu magnific. Fiecare oraş are clubul său masonic, fiecare Mare Lojă publică revista sa. Fundaţiile masonice sunt numeroase şi sprijină: şcoli, spitale, case pentru bătrâni. Ordinul joacă aici un mare rol filantropic."
165
III.	ASIA
1.	Arabia Saudită
Enciclopediile masonce menţionează că aici îşi desfăşoară lucrările: două ateliere ale Marii Loji Unite a Angliei şi un atelier american al Marii Loji de Rhode Island.
2.	Bahrein
Marea Lojă a Scoţiei a fondat în principat două loji, în anii 1948, respectiv 1960.
3.	Birmania (Myanmar) .
Marea Lojă a Scoţiei a fondat aici câteva ateliere care continuă şi azi să fie active.
4.	Cambodgia
A reprezentat una din cele mai bogate colonii ale Indochinei. "teren de alegere", privilegiat pentru Franc-Masonerie, multe loji primind aici "lumina".
5.	China
După victoria comuniştilor conduşi de Mao Tze-dun în 1949. lojile "albastre" de obedienţă anglo-saxonă sunt dizolvate şi "transplantate" în Taivvan (ins. Formosa), unde s-a retras Cian Kai-şi însoţit de 250 dintre adepţii săi (v. voi. II, paragr. 26 - Mao răstoarnă totul).
în zona liberă Hong-Kong - sub protectorat britanic - existau în 1980, 19 ateliere (12 sub obendienţa Marii Loji Unite a Angliei. 5 sub obedienţa Marii Loji a Scoţiei şi două sub obedienţa Marii Loji a Irlandei).
6.	Coreea de Sud
Marea Lojă din Filipine a constituit aici, la jumătatea deceniului
166
trecut, două ateliere.
7.	Insulele Filipine
Lucrările lojilor s-au reluat în 1946, după eliberarea ţării de sub ocupaţia japoneză Marele Maestru Manuel Acuna Roxas (gr.32) este ales preşedinte al Republicii: 4 iulie 1946 - ziua independenţei ţării, fiind proclamată şi ca "zi a Suveranităţii" Supremului Consiliu (de gr.33), recunoscut pe plan extern după 1950.
în 1955, din cei circa 10000 franc-masoni aflaţi pe insule în cele 105 ateliere, peste jumătate erau americani. După alţi 25 ani, existau între 175-200 loji cu un efectiv total de aproximativ 15000 masoni, în mare parte aparţinând Marii Loji din Filipine; doar 40 ateliere lucrează sub obedienţă americană în cadrul Marii Loji Suverane a Arhipelagului Filipinez, iar câte un atelier, sub obedienţă sconţiană, respectiv franceză.
Unul din cei mai celebri franc-masoni filipinezi a fost medicul şi filantropul Roman Kamatov (1878-1975), fondator al unei clinici pentru masoni şi familiile lor.
8.	Insula Guam
Două ateliere îşi desfăşoară lucrările pe insulă, sub obedienţa Marii Loji din Filipine.
9.	India
a
In 1961 a fost creată Marea Lojă a Indiei, cuprinzând 145 ateliere, unele dintre ele aflate sub obedienţa Marii Loji din Scoţia (8 ateliere). Marii Loji din Irlanda (5 ateliere) şi Marii Loji Unite a Angliei (40 ateliere) care au menţinut aici şi 4 Mari Loji de Dsitrict (la Calcutta, Bombay, Madras şi New Delhi). Obedienţa, azi independentă, £re în componenţă 211 ateliere.
Un Mare Capitol al Arcului Regal, cu 38 capitole în alcătuire, a fost fondat în 1965, iar după doi ani - o Mare Lojă a Mark Masonilor. De ase-asemenca. Ordinul Mixt Dreptul Uman şi-a constituit aici mai multe loji. grupate într-o Federaţie.
Dintre franc-masonii indieni celebri îi amintim pe Rudyard Kipling. inţiat în loja Hope and Perseverence nr.752 din Lahore şi Motilal Nehru. tatăl lui Jawaharlal Nehru, membru al lojii Unity nr.29 din Allahabad.
167
10.	Indonezia
(în volumul al II-lea al lucrării noastre)
ll.Iran
(şi în voluînul al II-lea)
Un ilustru franc-mason iranian, Mare Maestru al Marii Loji a Iranului a fost Amir Abbas Hoveyda (1919-1980), ministru de externe în "epoca Pahlavi", împuşcat din ordinul lui Khomeini.
12.	Irak
"Revoluţia" din 14 iulie 1958, înfăptuită de "Ofiţerii liberi" a fost de fapt o lovitură de stat pronasseriană, care a răsturnat monarhia. După "modelul sovietic" Nuri Said şi toţi membrii familiei regale au fost executaţi şi proclamată Republica. în aceste condiţii a fost interzisă şi activitatea franc-masonilor şi a lojilor respective, majoritatea sub obedienţă engleză.
Partidul Comunist şi organizaţia sa paramilitară "Forţele rezistenţei populare" au instituit "teroarea roşie", înfăptuind masacrele de la Mossul şi Kirkuk.
Un "proces masonic" are loc în 1974, însă "ca urmare a descoperirii unei liste cu franc-masoni din 1942."
13.	Israel
P.Naudon subliniază că "după venirea la putere a national-socia-lismului în Germania, Marea Lojă Simbolică a Germaniei va găsi azil la Ierusalim".
îndelungile discuţii şi lupte care au urmat creării statului Israel în 1947 nu au permis stabilirea Marii Loji la Tel Aviv decât după 6 ani, deşi cele 5 ateliere componente existau încă din 1930 pe teritoriul palestinian ocupat şi se aflau sub obedienţa Marii Loji a Scoţiei. Marele Orient de Franţa a instalat două ateliere în Israel.
în 1966, după P.Naudon (1969 - după alţi auori) a fost stabilit Supremul Consiliu de gr.33, admis imediat în Confederaţia Internaţională a Supremelor Consilii.
Atelierele evreieşti sunt recunoscute ca modele de unitate şi fraternitate, desfaşurându-şi lucrările în ebraică, arabă, franceză, chiar şi limba română, ca urmare a emigraţiei intense către Israel.
168
Marea Lojă din Israel numără circa 3000 membri, grupaţi în 60 ateliere.
14.	Japonia
(şi în volumul al II-lea al lucrării noastre)
în 1957 existau 20 loji cu circa 5000 membri.
\
15.	Kuweit
Marea Lojă Unită a Angliei menţine aici două loji din 1955, iar în 1960 Marea Lojă a Scoţiei a instalat la Mina-al-Ahmadi loja Kuweit Cale-donia, care face parte din Districtul Golfului Persic.
16.	Laos
La 4 mai 1967, Marea Lojă a Scoţiei a constituit în Vientiane un atelier - Lane Xang nr. 1632, care depinde de Districtul Middle East.
17.	Liban
(în volumul al II-lea al lucrării noastre).
18.	Malaysia
Marea Lojă Unită a Angliei controlează aici încă din secolul trecut 18 loji. iar Marea Lojă a Scoţiei - 6 loji, unele dintre ele fondate la începutul secolului nostru.
19.	Nepal
Marea Lojă Unită a Angliei a instalat un atelier în 1967, care depinde de Marea Lojă de District a Bengalului.
20.	Insula Noua Caledonie
Loja Fraternitatea Caledoniană instalată în 1960 de Marele Orient de Franţa face parte din Orientul de Noumea.
169
21. Noua Zeelandă
In 1961 Marea Lojă a Noii Zeelande avea în componenţă 430 ateliere grupate în 13 Mari Loji Provinciale cu circa 50000 aderenţi. Alte ateliere funcţionau sub obedienţa Marii Loji Unite a Angliei (cu 5 Mari Loji de District) şi Marii Loji Socţiene (cu două Mari Loji de District).
22.	Pakistan
Principalele obedienţe sunt: câte o Mare Lojă de District cu 20, respectiv 12 ateliere, sub suveranitatea Marilor Loji ale Angliei, respectiv Scoţiei, 10 capitole ale Arcului Regal, o lojă irlandeză.
în 1975, în statul Pendjab a fost interzisă activitatea lojilor considerate "aliate ale sionismului internaţional", dar înalta Curte din Lahore a declarat neconstituţională această hotărâre.
23.	Siria
După al doilea război mondial, mai multe obedienţe şi-au disputat întâietatea în această ţară: Marele Orient de Franţa, Marea Lojă a Scoţiei, Marea Lojă din New York,,Marea Lojă Naţională din Egipt.
în 1953 sunt create Marea Lojă Naţională şi Marele Orient al Siriei.
în prezent, Franc-Masoneria este interzisă.
24.	v Thailanda
Câteva ateliere fondate de Marea Lojă din Scoţia îşi desfăşoară aici lucrările.
IV.	AFRICA
*
1.	Africa de Sud
\
Marea Lojă a Africii de Sud s-a constituit la 22 aprilie 1961 sub o-bedienţa Marelui Orient al Olandei (90 loji cu 4000 membri); în 1981 număra 164 ateliere, cu 5000 membri.
Marea Lojă Unită a Angliei a menţinut aici 7 Mari Loji de District, iar Marea Lojă a Scoţiei - două.
170
în 1981, Marea Lojă a Irlandei controla 48 ateliere.
Foarte mare amploare au luat capitolele Arcului Regal şi atelierele obedienţei mixte internaţionale Dreptul Uman: circa 400 loji cu 50000 membri!!
2.	Algeria
După 1945, Franc-Masoneria nu şi-a mai regăsit strălucirea sa anterioară, chiar dacă a participat la principalele evenimente din ţară. Majoritatea franc-masonilor au fost francezii şi evreii, în decursul războiului algerian doar câţiva musulmani au mai rămas în loji, resutul dându-şi demisia.
înainte de războiul de independenţă existau 21 ateliere ale Marelui Orient de Franţa (MOFj şi 11 ale Marii Loji a Franţei, iar după 1954 din acestea au continuat să funcţioneze mai puţin de jumătate. Loja Africa Fraternă, creată în 1957 la Alger sub obedienţa MOF, a fost trecută în adormire după 4 ani. După acordurile de la Evian, noile autorităţi algeriene interzic practicarea Franc-Masoneriei. Foarte puţine ateliere şi-au mai continuat lucrările în secret şi cu un număr limitat de membri.
în 1971. o singură lojă - Soarele Levantului - a renăscut la Paris, în
exil.
3.	Botswana
Un singur atelier îşi desfăşoară aici lucrările sub obedienţa Marii Loji a Scoţiei.
4.	Camerun
După 1969, MOF a constituit aici Marele Orient al Camerunului, şi Marea Lojă Unită a Camerunului ale căror sedii sunt la Duala. ♦
în 1981 s-a creat şi un Suprem Consiliu de Rit Scoţian Antic şi Acceptat.
5.	Coasta de Fildeş
Franc-Masoneria şi-a "reaprins luminile" în decembrie 1972 pentru MOF. în prezent funţionează trei loji sub obedienţa MOF la Abidjan şi câ-
171
teva capitole ale Arcului Regal.
6.	Dahomey
După cucerirea independenţei a fost creată obedienţa naţională Marele Benin din Dahomey, iar Marea Lojă a Franţei a stabilit la Gabon o Mare Lojă de District, lângă care s-au alăturat câteva capitole ale Arcului Regal.
7.	Egipt
(în volumul al II-lea al lucrării noastre).
'	8. Gabon
Veche colonie franceză, în care, după câştigarea independenţei, Marea Lojă a Franţei a stabilit o Mare Lojă de District cu 3 ateliere, care au constituit în 1983 o Mare Lojă Independentă al cărui Mare Maestru a fost preşedintele Omar Bongo. Există deja, din 1980, un Suprem Consiliu de Rit Scoţian Antic şi Acceptat.
<s
9.	Gambia
Marea Lojă Unită din Anglia a constituit la Bathurst, în anii'1949, respectiv 1954, două loji, grupate cu loji similare din Sierra Leone sub autoritatea unui Mare Maestru de District.
10.	Ghana
Marea Lojă Irlandeză controlează aici trei ateliere ale căror lucrări sunt remarcabile.
11.	Kenya
16	ateliere sunt sub obedienţă engleză în cadrul unei Mari Loji de District şi unul sub obedienţă irlandeză.
12. Liberia
După lovitura de stat militară din 1977, mai mulţi demnitari francmasoni sunt asasinaţi, între care şi William Tolbert - Mare Maestru de Onoare. Lojile îşi reiau oficial lucrările după 1983.
13.	Libia
în timpul şi după al doilea război mondial, activitatea lojilor aflate sub obedienţă italiană a fost interzisă.
14.	Madagascar
Marele Orient de Franţa a instalat aici două loji care îşi desfăşoară lucrările în paralel cu Marele Rit Malgaş.
15.	Malawi
Aici există 4 ateliere sub obedienţa Marii Loji din Scoţia şi un atelier sub obedienţa Marii Loji Unite din Anglia.
16.	Maroc
După aprilie 1944, atelierele marocane îşi reiau lucrările sub obedienţă franceză, spaniolă şi americană.
După câştigarea independenţei în martie 1961, franc-masonii marocani se vor angaja efectiv în reconstrucţia ţării, ulterior primind un sprijin substanţial din partea Comunităţii Europene, la care Marocul - fostă colonie franceză - a fost şi este asociat.
în 1966 se pun bazele Marii Loji Atlas, sub obedienţa Marii Loji Elveţiene Alpina. O puternică mişcare internă perturbă, între anii 1971-1974, tânăra obedienţă marocană - numită acum Marea Lojă a Marocului. în 1977 este constituit un Suprem Consiliu de Rit Scoţian Antic şi Acceptat.
173
17. Mozambic
Deşi Franc-Masoneria era interzisă în Portugalia, în toată perioada respectivă metropola, reprezentată de Marele Orient al Lusitaniei, a ţinut deschise 5 ateliere în această fostă colonie.
18.	Nigeria
Marea Lojă a Angliei posedă aici o Mare Lojă de District cu 26 ateliere; Marea Lojă a Scoţiei - 4 ateliere înfiinţate în 1971; Marea Lojă a Irlandei - 3 ateliere.
19.	Senegal
Marea Lojă din Franţa a instalat aici, în 1960, atelierul Crucea Sudului, iar Marea Lojă Naţională Franceză - o Mare Lojă de District cu 3 ateliere. Mai funcţionează câteva capitole ale Arcului Regal.
20.	Sierra Leone
Posedă o Franc-Masonerie sub suzeranitate anglo-saxonă: Marea Lojă Unită a Angliei - 7 ateliere grupate într-o Mare Lojă de District şi Marea Lojă a Scoţiei - 10 ateliere, idem.
21.	Somalia
După cucerirea independenţei şi până la izbucnirea conflictelor in-tertribale, Marele Orient de Italia a menţinut aici două loji la Mogadiscio.
22.	Sudan
Mare Lojă Unită din Anglia a constituit aici 6 ateliere care sunt grupate într-o Mare Lojă de District.
23.	Tanzania
Englezii şi scoţienii îndrumă Franc-Masoneria locală, grupată în 8, respectiv 5 ateliere.
174
24. Togo
La 23 septembrie 1953, MOF instalează la Lome atelierul Fraternitatea din Benin, căruia îi mai adaugă încă unul - Toleranţă şi Solidaritate, în 1972. De asemenea, Marea Lojă Naţională Franceză a deschis la Cotonu un atelier.
25.	Tunisia
în perioada regimului de la Vichy (1940-1945), Franc-Masoneria a fost interzisă. După 1946, legăturile cu metropola se reiau sporind atitudinea liberală a franc-masonilor locali; MOF reconstituie lojile aflate sub o-bedienţa sa, din care făceau parte, în afară de localnici şi italieni, spanioli, francezi, evrei. Este înfiinţat şi un atelier, Emir Abd el Kader, numai pentru musulmani.
După proclamarea independenţei la 20 martie 1956, templele masonice sunt din nou închise şi lojile trecute în adormire. în iunie 1972 însă, preşedintele tunisian Habib Burghiba, însoţit de unul din miniştrii săi, s-a întâlnit cu Fred Zeller, pe atunci Mare Maestru al MOF.
26.	Uganda
Franc-Masoneria este în continuare sub obedienţă anglo-saxonă.: 7 ateliere depind de Marea Lojă de District Africa de Est, din cadrul Marii Loji Unite a Angliei; două ateliere, de Mare Lojă Scoţiană şi un atelier, de Marea Lojă a Irlandei.
27.	Zair
(în volumul al II-lea al lucrării noastre).
28.	Zambia
Aceeaşi situaţie ca şi la Uganda: Marea Lojă Unită a Angliei controlează 11 ateliere; Marea Lojă a Scoţiei - 12 ateliere şi Marea Lojă a Irlandei - 3 ateliere.
175
29. Zimbabwe (fostă Rhodesia)
Câteva ateliere sub obedienţa Marii Loji Unite a Angliei.
4.	REPARTIZAREA MASONILOR ÎN LUME
Ţara	Principalele obedienţe	Efectivele
Austria	Marea Lojă din Austria	2.000
Anglia	Marea Lojă Unită din Anglia	750.000
Scoţia	Marea Lojă din Scoţia	60.000
Irlanda	Marea Lojă din Irlanda	100.000
Franţa	Marele Orient din Franţa	30.000
	Marea Lojă din Franţa	18 000
	Marea Lojă Naţională Franceză	10.400
	Marea Lojă Feminină din Franţa	6.000
	Dreptul Uman	4.000
Belgia	Marele Orient din Belgia	8.000
	Marea Lojă din Belgia	2.500
	Dreptul Uman	3.700
Elveţia	Marea Lojă Elveţiană Alpina	3.645
Luxemburg	Marea Lojă din Luxemburg	250
	Marele Orient din Luxemburg	100
Olanda	Marele Orient din Ţările de Jos	7.000
Finlanda	Marea Lojă din Finlanda	4.000
Germania	Marea Lojă a vechilor masoni liberi	45.000
	şi acceptaţi din Germania	în toate
	Marile Loji Unite din Germnia-Fra-	obedienţele
	ternitatea masonilor germani	germane
Grecia	Marea Lojă din Grecia	7.000
Islanda	Marea Lojă Naţională din Islanda	2.000
Italia	Marele Orient din Italia	15.000
	Marea Lojă din Italia Marea Lojă din Italia a vechilor ma-	4.000
	soni, liberi şi acceptaţi	8.000
176
Ţara	Principalele obedienţe	Efectivele
Norvegia	Marea Lojă din Norvegia	16.000
Spania	Marele Orient Spaniol	
	Marele Orient Spaniol Unit	în refacere
Portugalia	Marea Lojă din Spania Marele Orient Lusitan Unit	în refacere
Suedia	Marea Lojă Naţională din Suedia	25.000
Turcia	Marea Lojă din Turcia a franc-	
	masonilor liberi şi acceptaţi	6.000
Danemarca	Marea Lojă din Danemarca	10.000
Statele Unite	diverse obedienţe	4.000.000
Canada	diverse obedienţe	250.000
Haiti	Marele Orient din Haiti	3.000
Cuba	Marea Lojă din Cuba a franc-	
	masonilor vechi şi acceptaţi	25.000
Porto Rico	Marea Lojă Suverană din Porto Rico	6.000
Brazilia	Marele Orient din Brazilia	65.000
Columbia	Marea Lojă Naţională din Columbia	1.300
Chile	Marea Lojă din Chile	10.000
Israel	Marea Lojă din Israel	600
India	Marea Lojă din India	10.000
Japonia	Marea Lojă din Japonia	5.000
Australia	diverse obedienţe	300.000
Noua Zeelandă	diverse obedienţe	50.000
Africa de Sud	loji olandeze şi engleze	50.0001
Notă: Cifrele indicate sunt uneori aproximative
(după Luc Nefontaine - LaFranc-Maqormerie, Ed. Cerf, 1990)
177
Fig. 36 Revistă masonică
178
5. FRANC-MASONERIA ŞI BISERICA
O relaţie între Franc-Masoneria operativă şi Biserica Creştină s-a stabilit încă de la începuturile existenţei acestor două organizaţii (societăţi). După conciliile de la Niceea din anuii 325 şi 787 (după Christos) a urmat, în 1054, marea schismă creştină, când Patriarhul Mihail I Kerularios şi Papa Leon al IX-lca se excomunică reciproc, ceea ce a dus la împărţirea Bisericii Creştine în Ortodoxă şi Catolică.
în 1414-1418, Conciliul de la Constanţa l-a osândit pe reformatorul Jan Hus la arderea pe rug; între 1545 şi 1563, Conciliul din Trento a organizat Contra-Reforma; în 1557, Papa Paul al IV-lea semnează Index li-brorum prohibitorum (Index-ul cărţilor interzise). Au urmat cazurile cunoscute ale lui Nicolas Copemic (1473-1543) şi Galileo Galilei (1564-1642) şi toate celelalate abuzuri împotriva libertăţii de gândire şi de conştiinţă comise de mult - temuta Inchiziţie... în 1948, ultima ediţie a Inc&x-ului cuprindea 492 pagini şi 5000 autori interzişi!
La 16 iunie 1881, franc-masonul Jules Ferry, preşedinte al Consiliului de Miniştri francez şi membru al Marelui Orient de Franţa contrasemnează prima lege laică a învăţământului, pe care încercase să c^obţină timp de 11 ani (!) Alţi fraţi - "nemuritorul" Gambetta, Louis Blanc, Henri Briş-son, Paul Best ş a. - îl susţinuseră şi-l ajutaseră pentru impunerea principiilor laice, aflate în evident dezacord cu cele religioase. După 100 de ani, la 7-8 februarie 1981, Marele Orient de Franţa a organizat sărbătorirea centenarului glorios al legilor lacie, la care au participat: Federaţia Educaţiei Naţionale, Sindicatul Naţional al Institutorilor, Liga învăţământului, Federaţia Delegaţilor Departamentelor Educaţiei Naţionale, Federaţia Consiliului Părinţilor Elevilor din Şcolile Publice, precum şi obedienţele masonice: Federaţia Franceză a Dreptului Uman şi Marea Lojă Feminină a Franţei.
La 13 iulie 1940, printr-un decret papal, Pius al XH-lea aprobă hotărârea Congregaţiei Sfântului Oficiu de a excomunica din cadrul Bisericii Catolice orice persoană care face parte dintr-un partid comunist, muncitoresc sau arată simpatie acestora.
De fapt, istoria conciliilor şi enciclicilor papale din ultimele două secole, ca şi de mai înainte, reprezintă istoria seculară a luptei pentru supremaţie spirituală, dusă între Franc-Masonerie şi Biserică. Dacă ne referim numai la ultima sută de ani, Conciliul al XX-lea (Vatican I) a avut ca subiect principal de discuţie ideile care negau divinitatea lui Isus Christos
179
sub influenţa revoluţiilor naţionale din a două jumătate a secolului trecut, Conciliul al XXI-lea (Vatican II), ale cărui lucrări sunt înregistrate pe 233 km de bandă magnetică şi circa 75 mii pagini dactilografiate, a urmărit scopul apropierii între Bisericile Creştine pentru "a face ca Biserica să fie prezentă în lume iar mesajul ei să fie sensibil pentru raţiunea şi inima omului angajat în revoluţia tehnică a secolului al XX-lea". Cu acest prilej, Papa Paul al Vl-lea declara: "Noi am crezut că a doua zi după Conciliu va fi o zi cu soare pentru istoria Bisericii. Dar am găsit alte furtuni. Căutăm să săpăm noi prăpăstii în loc să le astupăm...”, iar episcopul Eichinger nota: "Cazul Galilei (1614 -n.n.) rămâne un simbol în istoria timpurilor moderne. Condamnarea acestui om n-a fost niciodată anulată... Arfi un gest elocvent dacă Biserica, în acest an ce marchează al patrulea centenar al lui Galilei, ar accepta cu umilinţă să-l reabiliteze”.
Este important de semnalat că Biserica a înţeles, cu precădere în ultimul sfert de secol, că, dacă nu acţionează "pentru o acţiune de comun acord în vederea dezvoltării integrale a Omului şi a dezvoltării solidare a Omenirii" (din enciclica Populorum progressis), nu va reuşi pe deplin în misiunea ei spirituală. "Dezvoltarea este un nou nume al Păcii... Popoarele foametei cer astăzi ajutorul popoarelor belşugului, într-un mod dramatic. Biserica tresare în faţa acestui strigăt de durere şi cheamă pe fiecare să răspundă cu dragoste chemării Fratelui său!" Dacă n-am şti că am citat din enciclica sus-menţionată, am crede că ne aflăm în faţa unui text masonic...
Vajnicii apărători ai Bisericii au ştiut însă ce au de făcut. Abatele Godin afirma: "Dacă Biserica nu va recuceri proletariatul, dacă ea nu va pune capăt la ceea ce încă Pius al Xl-lea numea marele scandal al secolului al XlX-lea, vom putea manevra mult şi bine, dar nu vom mai avea trupe pe adevăratele câmpuri de bătălie". Prin Papa Ioan Paul al II-lea/ale cărui titluri îl apropie cel puţin semantic de Franc-Masonerie - "Vicar al lui Isus Christos, Succesor al Sfântului Petru, Prinţ al Apostolilor, Suprem Pontif al Bisericii Universale, Slujitorul Slujitorilor lui Dumnezeu, Patriarh al Vestului" - social-democraţia romano-catolică, mai precis "doctrina social-creştină" a dat "o lovitură greu de apreciat de contemporani sistemului comunist ateu (promovat de Marele Orient de Franţa - n.n ), de rezolvare a necesităţilor oamenilor muncii. Punctul culminant al acestui curent de idei este, fără îndoială, mişcarea Solidaritatea din Polonia, unde muncitorii au renunţat la doctrina socialistă atee şi au ales-o pe cea social-creştină, roma-no-catolică" (prof.dr.Viorel Roman). în vara anului 1993, la Sărbătoarea Tineretului de la Denver (Colorado, SUA). Papa Ioan Paul al II-lea i-a chemat pe tinerii din întreaga lume, mai ales pe aceia din America, şă i se alăture pe "drumul către o nouă evanghelizare" a popoarelor. Fermitatea sa
180
în privinţa drepturilor omului a fost la fel de categorică şi a reprezentat o forţă majoră în răsturnarea Comunismului în Europa centrală şi răsăriteană. El a redefinit Papalitatea (Michel Walsh, istoric catolic), i-a asigurat primatul în lupta multiseculară cu Franc-Masoneria. Papa Ioan Paul al II-lea, acest Apostol al Credinţei, contribuie esenţial la Mărirea Bisericii Creştine Catolice în lumea contemporană.
în paralel, a renăscut şi Ortodoxismul. Cele trei mari centre ale Bisericii Creştine Ortodoxe sunt: Patriarhia Ecumenică de Constatinopol, Biserica Autocefală Rusă (declarată în 1970 de Mitropolitul Vladimir): Sinodul de la Caslovit, actualmente Monopac, în apropiere de New York (SUA). Lumea ortodoxă numără circa 200 milioane suflete, cam o cincime din numărul total al creştinilor.
Este deosebit de interesant că o puternică renaştere a ortodoxiei s-a înregistrat tocmai în Franţa, ţară cu o populaţie catolică majoritară dar şi sediul celui mai puternic Mare Orient de pe mapamond. Aici există circa 300 mii ortodocşi, proveniţi în special din imigranţii ruşi, care-şi practică religia în cadrul:
-	Bisericii Ortodoxe Franceze, de la Montaigne Sainte-Genevieve, afiliată Moscovei;
-	Bisericii Ortodoxe a Franţei, înfiinţată de către fostul vicar catolic Winaert, trecut la Ortodoxie;
-	Parohiei Sf.Irineu şi Institutului Ortodox al Franţei, subordonate Patriarhului de Constanţi nopol;
-	Bisericii Catolice-Ortodoxe a Franţei, condusă de episcopul Ger-main de Saint Denis şi aflată în relaţii canonice cu Biserica Ortodoxă Română; la 29 aprilie 1972 acesta a fost ridicat la rangul de Arhiepiscop în Catedrala Patriarhiei Române. La începutul anului următor, Biserica Cato-lică-Ortodoxă a Franţei, dispunea de 16 parohii, 18 preoţi, două mănăstiri, 7 mii credincioşi, un Institut Teologic şi o revistă proprie (Presence Ortodoxe).
La 22 ianuarie 1971 s-a înfiinţat Arhiepiscopia Ortodoxă a Franţei şi a Europei Occidentale, sub jurisdicţia Patriarhatului Ecumenic de Con-stantinopol şi tot în acel an s-a organizat un prim congres al tineretului ortodox din Franţa.
Alte avanposturi ale Ortodoxiei le constituie pe continentul nostru şi pe glob următoarele:
-	Institutul Ecumenic Ortodox de la Bossey (lângă Geneva), "de mare prestigiu, unde de la înfiinţarea sa se ţin colocvii interconfesionale între Orientali şi Occidentali şi unde, anual, se organizează în timpul vacanţei de Paşti simpozioane şi seminarii asupra Cultului şi Teologiei
181
-Ortodoxe" (M.Urzică); Institutul "editează, bilunar, buletinul Episkepsis. în versiune greacă şi franceză, ,cu studii, bibliografii şi informaţii din toată viaţa actuală religioasă şi mondială a Bisericii Ortodoxe" (idem);
-	puternicele comunităţi ortodoxe din SUA, Argentina. Brazilia, Africa de Sud, Kenya, (unde Biserica greacă număra în 1971 cca 100 mii indigeni);
-	în Liban, Biserica Ortodoxă a Antiohiei;
-	în Egipt, Biserica Ortodoxă Coptă.
Principalul concurent mondial al creştinilor este Islamul, unde numărul musulmanilor este aşteptat să-l depăşească pe cel al catolicilor la sfârşitul acestui deceniu. Fundamentalismului şi integrismului islamic i se adaugă protestantismul din SUA şi "teologia eliberării", cu orientare de stânga, din America de Sud. Dar cea mai puternică mişcare unificatoare, de sorginte masonică, pare a fi Ecume'nismul. care urmăreşte unificarea tuturor Bisericilor creştine, respectând autonomia lor Dicţionarul Larousse defineşte Ecumenismul ca "uniune fraternală a Bisericilor care se confesează lui Isus Christos, ca Dumnezeu şi Salvator după Scripturi şi caută împreună vocaţia lor comună pentru gloria Domnului - Tată, Fiu şi a Sfântului Spirit".
Adeseori, prin ecumenism se mai înţelege "urmărirea unei vaste activităţi interconfesionale, fără un scop de unitate în credinţă, ci de conlucrare socială" (M.Urzică). Consiliul Ecumenic al Bisericilor (COE) reuneşte Bisericile: Ortodoxă, Anglicană, numeroase biserici protestante şi are sediul la Geneva.	^
Ca un răspuns la crearea COE, Vaticanul (sau Secretariatul Roman pentru Unitate, creat în 1960 de Papa Ioan al XXIII-lea) a consolidat Secretariatul pentru Unitatea Credinţei şi Congregaţia Sacră pentru Doctrina Credinţei (Congregaţia pentru Apărarea Credinţei - vechea Inchiziţie). 'Aici formidabilul teolog care este Cardinalul Ratzinger a codificat şi justificat noul conservatorism catolic.
Prima mare reuniune ecumenică a fost Conferinţa Internaţională a misionarilor bisericeşti desfăşurată în 1910 la Edinburgh acolo unde se afla Sediul Marii Loji din Scoţia. Conferinţa, animată de pastorul John Mott (1865-1955), va impune "o nouă stare de spirit, care trebuia să influenţeze toate confesiunile creştine, inclusiv Biserica Catolică". în perioada 1911-1927 sunt organizate şi alte întâlniri internaţionale pentru analizarea problemelor misionare şi aspectele practice ale vieţii creştine. A fost creat Consiliul Internaţional al Misiunilor şi organizaţiile creştine "Viaţă şi Acţiune" şi "Credinţă şi Constituţie".
182
în 1938, la Utrccht (Olanda), acestea s-au unit cu intenţia de a pregăti crearea unui Consiliu Ecumenic al Bisericilor, al cărui comitet provizoriu a fost prezidat de arhiepiscopul anglican William Temple (1881-1944) şi din care mai făceau parte: arhiepiscopul ortodox Germanos, pastorul reformat francez Marc Boegner (1881-1970) şi pastorul metodist John Mott.
Din cauza celui de-al doilea război mondial, COE se va constitui abia în 1948 la Amsterdam; mai multe Biserici Ortodoxe au participat la această constituire, unde Catolicii au fost prezenţi ca observatori. în 1961, la New Delhi au fost admise ca membri: Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Română şi alte Biserici ortodoxe din ţările comuniste ale Europei centrale şi de est. Astfel, cvasitotalitatea Ortodoxiei face parte din COE. Treptat, vor fi primite şi bisericile necatolice din ţările în curs de dezvoltare, care îşi obţinuseră deplina lor autonomie prin câştigarea independenţei ţării respective în acelaşi timp protestantismul anglo-saxon din Europa de vest îşi pierde influenţa pe care o deţinuse până atunci în mişcarea ecumenică, urmare a influenţei jucate de Franc-Masoneria "albastră”.
în 1964, Decretul asupra Ecumenismului, adoptat de Conciliul Vatican II îl consideră "una din principalele dezbateri între progresişti şi conservatori". Acesta a fost primul mare document catolic care a insistat asupra a ceea ce-i uneşte pe creştinii separaţi: acelaşi Isus Christos, acelaşi botez, aceeaşi Sfântă Scriptură. Decretul admitea că adevărurile dogmatice nu au aceeaşi importanţă şi recunoaşte legitimitatea pluralismului bisericesc; mai mult. recunoştea şi altor comunităţi creştine caracterul de Biserică şi încuraja dialogul între Biserici şi. mai ales. colaborarea practică încă de la alegerea sa ca papă. Paul al Vl-lea, artizanul principal al recunoaşterii libertăţii de credinţă şi religioase promulgate de Conciliul Vatican Ii; s-a angajat personal în dialogul ecumenic cu celelalte religii.
La Ierusalim, în 1964, l-a îmbrăţişat "frăţeşte" pe Athena-goras, Patriarhul de Constantino-pol, gradul 33 în Rit Scoţian Antic şi Acceptat.
înţelegând că numai unirea creştinilor îi va da tăria de a învinge Franc-Masoneria care
Fig. 39 Rugăciunea „ Tatăl nostru “ în versiunea Masoneriei de Rit Scoţian
183
penetrase COE prin ramura ei "roşie”, Biserica Catolică a acceptat o colaborare practică între Roma (Vatican) şi Geneva (unde se află nu întâmplător sediul COE) în numeroase domenii spirituale. După 1968, teologii catolici au participat chiar la lucrările grupului "Credinţă şi Constituţie”, comisia doctrinală a COE.
între 23 noiembrie şi 10 decembrie 1975, la a patra adunare mondială a COE desfăşurată la Nairobi în Kenya, au participat 271 Biserici ortodoxe, anglicane, protestante şi vechi-catolice (separate de Biserica Catolică după Conciliul Vatican I), adică aproape două treimi din Creştinătatea Lumii. Ecumenismul creştin conducea astfel spre o religie sincretistă mondială - "scopul nemascat al ideologiei masonice, inspiratoare a mişcării ecumenice". Organele permanente de lucru ale COE erau aidoma celor ale partidelor comuniste: Comitetul Central şi Comitetul Executiv. Geneva - locul lor principal de acţiune-reprezintă primul oraş masonic al planetei prin nenumăratele lui sedii de organizaţii şi organisme internaţioale inflitrate masonic.
Interpenetrarea reciprocă Franc-Masonerie-Biserică este astăzi demonstrată de: raporturile Catolicism-Ortodoxism-Iudaism; de aşa-numitul "colaboraţionism" al Bisericii cu fostele autorităţi comuniste; de organismele religioase infiltrate: Mişcarea Pax Chrişti, "Asociaţia creştinilor pentru abolirea torturii", "Comitetul catolic împotriva foametei şi pentru dezvoltare", "Ajutorul Catolic", "Biserica Noului Ierusalim". Dubla apartenenţă, la Franc-Masonerie şi Biserică, demonstrează pe deplin Ecumenismul şi devierile lui. Criza Bisericii Catolice este o altă consecinţă notorie a ideologiei şi acţiunilor franc-masonice.
Astfel, în 1968, numai în SUA, 500 preoţi au părăsit Clerul catolic, pentru ca în 1970 să se înregistreze un număr record de demisii: 5500!
în 15 ani (1956-1971), Biserica Catolică a pierdut, şi datorită activităţilor Franc-Masoneriei, cca 25 mii de preoţi (!!). După o statistică a revistei catolice La Croix, la începutul deceniului opt, în Franţa, numai 21 la sută dintre catolici se mai duceau la liturghia duminicală. Pentru a evita pierderea treptată a enoriaşilor, Biserica Catolică a iniţiat şi permis o mişcare de înnoire din interior, care a cuprins inclusiv modul de celebrare a riturilor ei (în Italia, această mişcare se numeşte: agiornamento). Cu toate acestea, chiar şi în sânul Bisericii a apărut problema unei datorii de aproape 100 milioane dolari! Nici nu se stinsese bine scandalul Lojii P2, că presa italiană demasca noile tranzacţii financiare dubioase ale Sfântului Scaun. Banca Bisericii Catolice - Instituto per le Opere di Religione (IOR) trebuie să dea socoteală justiţiei italiene pentru hârtiile de tezaur în valoare de mai multe zeci de miliarde de lire, care au ajuns sub formă de mită la
184
conducătorii firmei Enimont, în stare de faliment, şi justiţiei americane pentru operaţiunile de spălare a banilor Cosei nostra.
Spre sfârşitul lunii februarie 1992 a fost lansat prospectul de emisiune pentru constituirea capitalului social al Băncii Internaţionale a Religiilor - BIR - (la început Banca Interconfesională Română), cu sediul la Bucureşti, creată la iniţiativa Centrului Internaţional Ecumenic, organizaţie nonguvemamentală, de largă utilitate publică şi fără coloratură politică, care grupează reprezentanţi ai tuturor etniilor şi confesiunilor din România - ce funcţionează sub egida UNESCO. Ţara noastră a fost aleasă pentru a găzdui această bancă - "unicat absolut în lume" - "pentru faptul că este o poartă între Orient şi Occident, totodată România prezintă şi un mozaic al etniilor şi confesiunilor. Nu există altă ţară în Europa Centrală sau de Est cu un astfel de mozaic confesionalul5 confesiuni: 13 de nuanţă creştină, una musulmană, una mozaică).
Anul 1994 a adus din nou în atenţie Mişcarea Ecumenică, prin întrunirea anuală a Comitetului executiv şi a Comitetului central al COE, desfăşurată între 17 şi 28 ianuarie la Johannesburg (Africa de Sud) şi a 24-a Adunare generală a Consiliului Conferinţelor Episcopale Europene (CCEE), desfăşurată între 27 şi 30 ianuarie la Simmern (Westerwald, Germania). Membrii CCEE sunt cei 30 de preşedinţi ai Conferinţelor Episcopale din Europa, precum şi câte un episcop din Rusia, Belarus şi Luxemburg, aceste ţări neavând Conferinţe Episcopale proprii. Preşedintele CCEE este.Miloslav Vlk, arhiepiscop de Praga. Adunarea Generală şi-a exprimat, între altele, punctul de vedere că în Bosnia-Herţegovina "o pace durabilă nu poate fi decât o lucrare a dreptăţii" şi a discutat pe larg despre "colaborarea ecumenică", propunând COE "să-şi intensifice pe toate planurile contactele în anii următori".
185
6.	FRAGMENTE DIN SCRISOAREA LUI YVES MARSAUDON CĂTRE UN TREOT
LA CAPITANA	4 februarie 1965
avenue Chantecler Cambo-les Bains ; B.P.l
P ărinte,
Mai întâi permiteţi-mi să vă mulţumesc pentru curtoazia Dumneavoastră. La rândul meu am păstrat, de asemenea, amintirea scurtelor noastre întâlniri ca şi a orelor plăcute petrecute cu un om cultivat şi de bună credinţă.
Nu am pretenţia - am mai scris-o, de altfel - de a mă erija în teolog. Totuşi, vă spun că Franc-Masoneria de Tradiţie nu este ceea ce Dumneavoastră credeţi. Departe de a se considera o "Biserică" particulară, ea lasă adepţilor săi întreaga consideraţie în ceea ce priveşte convingerile lor religioase. Mai mult chiar, cu scopul de a evita orice fricţiune cu privire la acest subiect, discuţiile religioase sunt formal interzise în loji.
Toţi ruşii de aici sunt ortodocşi, practicanţi (în general depind de Patriarhatul de Constantinopol şi freceventează Loja din str.Daru). Lojile şi capitolele ruseşti - în care au intrat fiii şi copiii ruşilor - se numără printre cele mai strălucitoare ale Ritului Scoţian.
în ceea ce priveşte Ordinul Suveran de Malta este absolut exact că eu sunt Ministru Emerit, după ce am fost plenipotenţiar. Evident, am fost atacat de clanul integrist sub pontificatul lui Pius al Xll-lea, dar Ioan al XXlII-lea-m-a sfătuit el însuşi să nu părăsesc Masoneria.
în ceea ce priveşte Franţa, vi-1 voi cita pe Domnul Preşedinte al Senatului, Mare -Cruciat al Ordinului de Malta şi totodată gr. 3 3 în Ritul Scoţian. Şeful său de cabinet, prietenul meu Rebuffat este Cavaler de Malta şi membru al Lojii din care fac’şi eu parte. Generalul de Armată Grossin este de asemenea Cavaler şi Franc-Mason al Ritului Scoţian...
Vă mai amintiţi de Părintele Mayeux? Mi-a făcut cunoştinţă cu un prieten ortodox, Contele Pangal, fost ministru al afacerilor externe din ţara sa, România, Mare Cruciat al Ordinului de Malta şi Şef Suprem al Masoneriei din ţara sa. (subl.ns ). El a murit în exil, lângă Regele Său şi în Credinţa Ortodoxă.
186
Nu-1 pot uita pe masonul admirabil care este domnul" Justin Godard .... Ministru al Sănătăţii publice ..., Mare Cruciat al Ordinului de Malta...
Veţi cunoaşte în curând, în martie, gândirea mea mai profundă exprimată asupra Ortodoxiei. Am prezentat-o pe scurt într-un studiu asupra Ecumenismului... eu cred că nu se poate gândi Ortodoxia în afara cercurilor ruseşti, a căror influenţă o cunoaşteţi...
Pe plan pur teologic încă o dată mă recuz pentru a mă reîntoarce la marile surse (Evdokimov, Meyendorf, Arsenieff), bineînţeles la Bulgakof pe care l-am cunoscut în 'Ţinută Albă” (ţinută în şedinţele publice - n.n.) la Marea Lojă a Franţei şi apoi la Olivier Clement şi întreaga Şcoală Franceză.
Dumneavoastră aţi înţeles, Părinte: "Există mai multe locuinţe în Casa Tatălui"... Cât vor cântări divergenţele noastre dacă, într-o zi, ceea ce s-a petrecut în Ţara Străbunilor Dumneavoastră s-ar petrece în Franţa. Lenin a excomunicat în acelaşi timp Biserica Ortodoxă şi Masgneria.
... Numeroşi masoni gândesc ca mine şi practică o religie; nu există o autonomie cum gândiţi dumneavoastră între Cartea Sfântă, promisiunile sale, Credinţa în Dumnezeu şi Fiul Său, pe de o parte, Masonerie şi Tradiţie, pe de altă parte.
Vă rog să-mi scuzaţi sporovăială, dar subiectul este realmente pasionanţi Şi agreaţi, Părinte, respectuoasele mele salutări.
Yves Marsaudon
187
7.	ORDINUL SUVERAN DE MALTA
Ordinul Suveran şi Militar al Sf.Ioan din Ierusalim, numit de Rhodos şi de Malta, mare putere spirituală internaţională este cea mai veche organizaţie din lume, fiind inspirată şi sprijinită pe cere mai înalte principii ale acestei forţe bimilenare care este creştinismul. ...
Dacă ignorăm data absolut precisă a fondării hospitaliriilor Sf.Ioan din Ierusalim, elemente sigure o pot situa în a 2-a parte a secolului al Xl-lea.
Negustori amalfitani au obţinut de la califii Egiptului, cu care întreţineau relaţii comerciale, concesiunea unui- loc situat în cartierul creştin al Ierusalimului, lângă Sf. Mormânt, unde se ridică o biserică. Această perioadă are loc între 1014 şi căderea dominaţiei Egiptene în Siria (1070). Prin mărturia lui Annonime d'Ungelli se poate preciza că donaţia se situează puţin înainte de 1070. ...
Suveranitatea este pe deplin conservată şi confirmată prin relaţiile diplomatice la nivel de ambasadă, cu 47 de state din lume. Ordinul numără înjur de 10000 membri în 71 de state. Din 1988 A.S.E. Prinţul Andrew Bertie se află în fruntea Ordinului fiind al 78-lea Mare Maestru. ...
După pierderea Rhodosului şi Maltei, Ordinul se retreage la Roma, în vechea reşedinţă a ambasadorului pe lângă Vatican, devenind acum Palatul Ordinului Suveran de Malta, sediul actual al Marelui Maestru şi Marelui Magister.
Forţa Ordinului constă în nobilele şi imuabilele principii care alcătuiesc baza valorii spirituale a virtuţilor Cavalerilor de Malta şi a activităţii lor umanitare.
Suveranitatea Ordinului se bazează juridic şi istoric pe originile formării sale şi caracterului său internaţional, clar dovedit prin faptul că membrii săi sunt recrutaţi aproape din toate naţiunile civilizate ale lumii.
Valorile sale morale, activiatea sa umanitară, utilitatea şi organizarea sa internaţională, îl fac o putere de prim plan, unică în felul său, care se întinde pretutindeni unde civilizaţia creştină a putut pătrunde. ...
Ordinul este gata să colaboreze cu toate ţările, cu toate naţiunile şi organizaţiile din lume şi acestea dezbrăcate de orice prejudecată politică. ...
Regii Carol I şi Femdinand au primit cea mai înaltă decoraţie a Ordinului, Bailly Grand Croix\ dar abia în 1928 au fost iniţiate sondajele în vederea stabilirii de relaţii diplomatice între România şi Ordinul Suveran de Malta....
188

La 3 decembrie 1932, Marele Maestru şi Consiliul Suveran au acceptat în unanimitate propunerea Bucureştiului, înţelegând importanţa pentru Ordinul de Malta de a avea o legaţiune într-o ţară cu 20 milioane locuitori, aparţinând civilizaţiei latine. în urma acestui succes, Contele de Pierredon a fost numit ministru plenipotenţiar în România. ...
După reluarea relaţiilor diplomatice au intrat în Ordin: Regele Carol al II-lea, Regina Maria, Prinţul Nicolae, Vaida-Voievod, Argetoianu, baronii Flondor şi Starcea, g-ral Ilasievici, col.Condeescu, Vaier Pop, Frana-sovici şi Şoneriu. Mai târziu a intrat şi g-ral Dombrovski.
... Ordinul, respectându-şi idealurile umanitare, a trimis ajutoare în România. Ordinul a trimis aju-1 toare după inundaţiile din 1970 -1975, precum şi după cutremurul din martie 1977, prin intermediul Crucii Roşii.
La numai câteva zile după înlăturarea lui Ceauşescu de la conducere, Ordinul de Malta a fost y, . primul care a organizat trimiterea unui convoi cu ajutoare destinate României. ...
Ordinul de Malta a preluat, imediat după revoluţie (6 ianuarie 1990), Spitalul nr.4 care a devenit
"Spitalul Sf. Ioan din Ierusalim",	.	.
r	’ Ftg. 40 Ioan şoneriu, mason şi cavaler de
care a primit medicamente, apara- Malta cu grad înalt, dând mâna cu tură, precum şi mobilier medical...	Popa Ioan Paul al II-lea
Asociaţia Română a Ordinului de Malta a fost înfiinţată oficial în 1962, fiind prezidată permanent de dl.Ioan Şoneriu, actualmente ambasador al Ordinului Suveran de Malta la Bucureşti. Domnia sa este în acelaşi timp Ambasador al Ordinului Suveran de Malta la Naţiunile Unite (UNESCO). Această asociaţie a desfăşurat o bogată activitate, înscrisă în idealurile permanente ale Ordinului de Malta. ...
(după dr. N. Agapi - Adevărul despre Ordinul Suveran de Malta - relaţiile diplomatice cu România, în "Palatul de Justiţie", serie nouă, nr.7 şi 8, 1993, p.14, resp. 13.)
189
8.	OPINII MASONICE
Francezi, Belgieni, Italieni, Spanioli, Germani, Elveţieni, toate popoarele Europei occidentale, noi suntem moştenitorii Marii Loji a Franţei din 1736. Englezi, Americani, Chinezi, Hinduşi, noi toţi din lumea Franc-Masoneriei Universale suntem moştenitorii celor 14 înţelpţi de la 1723, ei înşişi fiind moştenitorii şi servitorii tradiţiei igiemoriabile a Ordinului.
(Richard Dupuy, Mare Maestru al Marii Loji a Franţei, în cuvântul
rostit la Conventul masonic din 1967.)
De la 9 loji în 1956, Marea Lojă Feminină franceză numără - azi 167, din'care multe în afara Franţei. Căci după 1981 Masoneria feminină a căpătat o dimensiune internaţională pusă în evidenţă de un "Comitet de legătură şi informaţii al Masoneriei feminine", în care Franţa joacă un rol central.
(Nadine Gautier, jurnalistă, diplomată în istorie şi etnologie.)
Războiul Rece ridicase, una împotriva alteia, două ideologii ce şi-au împărţit, timp de jumătate de secol, aproape toată planeta. Aceste ideologii - cea liberală şi cea comunistă - şi-au atribuit, ambele, calificativul de democratică, ceea ce a făcut ca acest teriîien să devină suspect, ba chiar peiorativ.
(Dan A.Lăzărescu - Dimensiunea istorică a cooperării europene, în
"Revista română de studii internaţionale", Editura Academiei
Române, anul XXIX, nr.3-4, 1990, p. 140-141.)
în închisori sau în libertate, noi visam natural la o Europaă fără sârmă ghimpată, fără ziduri, fără naţiuni artificial divizate şi fără stocuri gigantice de muniţii..., visam la o Europă care să fie o comunitate de naţiuni prietene şi independente, de state democratice.
(Vaclav Havdl, preşedintele Republicii Cehe, în Les Futurs de
rEurope, Le Monde Editions, 1990, p. 187.)
190
Trebuie găsite noi modalităţi de a lucra eu toate naţiunile pentru a împiedica agresiunea şi a dobândi stabilitatea, prosperitatea şi, mai presus de toate, pacea.
(George Bush, ex-preşedintele SUA.)
ţările nu sunt egale în putere şi în experienţă, oamenii politici pot fi egali în dragostea şi grija lor pentru pace.
... Uniunea europeană este singura soluţie pentru a menţine pacea între popoare. Din punctul de vedere al viitorului, dacă ne punem cinstit în slujba ei, ea constituie germenii unei vieţi internaţionale noi şi atât de bi-nefacătore, încât mintea noastră actuală, produs al luptei şi al siiferinţei, nu o poate încă cuprinde.
(Nicolae Titulescu)
Statele Unite trebuie să conducă... America este singura mare putere care poate aduce pacea în lume şi să o facă să dureze.
(Franklin Delano Roosvelt, la Otawa, Canada, august 1943.)
... Oamenii nu acceptă schimbarea decât la nevoie şi ei nu văd necesitatea decât în criză.
Pacea lumii nu poate fi asigurată fără a*fece eforturi constructive, proporţionale cu pericolele care o ameninţă.
(Jean Monnet - Memorii, Favard, Paris. 1976, p. 129)
Pentru că, prin număr. Franc-Masoneria americană ocupă primul loc în lume, că dispune de mijloacele de a se arăta exemplară şi prin imaginea sa suntem tentaţi să judecăm Ordinul întreg, o înaltă responsabilitate, îi incumbă în ceea ce priveşte menţinerea riguroasă, întrebuinţarea corectă şi perfectă a depozitului sacru, al valorilor primordiale şi umaniste care-1 constituie idealul iniţiatic.
(Paul Naudon - Role et injluence de la Franc-Magormerie america ine, 1987, p.201.)
Intr-o societate şi o lume încă marcate de inegalităţi şi atingeri ale demnităţii umane, sarcina Franc-Masoneriei este lupta.
Marele Orient de Franţa şi-a luat totdeauna responsabilităţi în faţa Istoriei, menţionând angajamentul membrilor săi, principiile fundamentale ale idealului umanist şi democratic sub sceptrul laicizării care reprezintă
191
libertatea absolută de conştiinţă.
(Jean-Robert Regache - Un om eliberat într-o lume solidară, în Hu-manisme - Revue des Francs-Magons du Grand Orient de France nr.190, apr. 1990, p.3.)
Nu a venit încă timpul de a face un bilanţ social, economic, politic şi moral al acestui regim (regimul bolşevic). Ceea ce însă toată lumea trebuie să recunoască este că avem prilejul de a asista la cel mai grandios spectacol de experimentare socială din câte cunoaşte istoria universală... Lenin, rigid şi intransigent în teorie, maleabil şi elastic în practică, a găsit pentru mascarea oportunismului său o formulă ştiinţifică: experienţa Nu este aproape discurs în care Lenin să nu mărturisească cu sinceritatea-i o-bişnuită, că Rusia îi serveşte ca obiect de experienţă; în acest laborator viu şi vast experimental, Lenin procedează cu aceeaşi metodă rece ca şi chimistul în laboratorul său cu materia inertă.
(Dimitrie Guşti - Comunism, Socialism, Anarhism, Sindicalism şi
Bolşevism, cap. XI, apiid "Revista română de studii internaţionale",
anul XXIV, sept.-dec. 1990, pp.313 şi 327.)
Unul din momentele cheie ale punerii în practică a experimentului comunist a fost hotărâre^ luată de loja Marelui Orient de a-1 susţine pe Lenin. Informaţii fragmentare, un excepţional film cu caracter documentar al curajosului regizor italian Damiano Damiani, urmat de cartea (tot documentară) purtând acelaşi titlu Trenul semnată de Yvonne Viehover (Der Zug, Munchen, Wilhelm Heyne Verlag, 1987 - n.n.), au ridicat cortina asupra iniţierii şi executării "secvenţei Lenin".
... Privind acum evenimentele din această perspectivă, trebuie să recunoaştem că acţiunea maghiarului Gyula Horn (cel care a permis în toamna lui 1989 cetăţenilor din Germania de Est refugiaţi la Budapesta să plece - via Viena - în Germania Occidentală), care a deschis drumul unificării Germaniei şi declanşarea evenimentelor ce-au dus la prăbuşirea comunismului mondial, evitându-se (cel puţin deocamdată) izbucnirea unui al treilea război mondial - a fost strâns legată de activitatea Masoneriei de Rit Scoţian, împământenită mai ales în Anglia, America şi Germania.
(după Florin Mătrescu - Holocaustul roşu, Bucureşti, Gerom Design, 1993, pp. 138 şi 145.)
192
Franc-Masoneria era practic sinonimă cu apartenenţa la societatea cea mai avansată şi mai rafinată a timpului şi constituie totodată şi o mare dovadă de evoluţie A fi franc-mason implică în primul rând împărtăşirea de convingeri comune şi o solidaritate dincolo de orice barieră etnică sau politică.
(Adrian Niculescu - Prima intrare a României în Europa: paşoptiştii (IV), în "22", an IV, nr.39 (189) 1993, p. 11)
Progresul lumii este posibil doar prin căutarea consensului uman universal.
(Mihail Gorbaciov, într-o adresă către ONU din 7 decembrie 1988)
Au fost necesare multe secole pentru a fi recunoscute drepturile omului. Vor trebui să treacă încă mulţi ani şi să se depună multe eforturi până când acestea vor deveni o realitate peste tot în lume.
(Boutros Boutros Ghali, secretar general al ONU)
Lent, dar sigur, o idee îşi croieşte drum - maniera cea mai fecundă de a progresa spre pacea mondială constă în a spori şi mai mult contactele materiale între popoare. Cealaltă manieră de a aborda problema păcii -menţinerea echilibrului nuclear - a contribuit fără îndoială la evitarea izbucnirii unui război în cursul ultimilor ani. Dar costul armamentelor şi riscul unei catastrofe au fost prea grele. Armele atomice nu pot să împiedice războiul în mod etern... Estul a fost antrenat în această direcţie de necesitate.
(Samuel Pisar - Les armes de la Paix, Denoel, Paris, 1970,p. 21.)
193
9.	BISERICA ŞI FRANC-MASONERIA
- cronologie -
1960
-	este creată'organizaţia americană Templul înţelegerii Reciproce ca Asociaţie a Religiilor Unite, cu scopul de "construire a Templelor Simbolice în diferite părţi ale lumii, în condordanţă deplină cu Doctrina Franc-Masonică"
1961
-	părintele iezuit Riquet din Laval (Franţa) susţine prima sa conferinţă despre ateism în loja Volney
-	Congresul Pan-ortodox din insula Rhodos
1965	*
-	la San Francisco este creată Adunarea Credincioşilor pentru Pace din întreaga lume
1966
-	la Conferinţa episcopală a ţărilor scandinave s-a hotărât că fiecare episcop poate autoriza un franc-mason din dioceza lui să se convertească la Catolicism
1970
-	în aprilie, la Geneva, reprezentanţii a 10 religii mondiale s-au întâlnit pentru a discuta "Proiectul creării unei Societăţii Mondiale a Religiilor"
1971
-	în martie, Comisia interortodoxă preparatoare a Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe se întruneşte la Centrul Ortodox din Geneva.
-	La 22 iunie, Biserica Catolică şi Marea Lojă a Franţei pun capăt unui secol şi jumătate de interdicţii, condamnări şi excomunicări; Mons.Daniel Pezeril, episcop auxiliar al Parisului, prezintă la Marea Lojă a Franţei o conferinţă pe tema Bisericii Catolice de mâine.
1972
-	în februarie, la New York, pentru prima dată în istorie, Biserica ortodoxă greacă din America a organizat un "dialog" teologic cu evreii.
194
-	în Declaraţia de la Lichtenau (Germania) se solicită înţelegerea în sens istoric a bulelor papale, ostile Franc-Masoneriei
1974
-	cardinalul Franjo Seper reinterpretează Canonul 2335 (existent în Codul Canonic din 1917!!) autorizând franc-masonii să beneficieze de dreptul oricărui credincios catolic
-	în noiembrie, Adunarea generală a episcopilor din Anglia şi Ţara Galilor subliniază că angajamentul pe care şi-l ia un catolic ce intră într-o lojă trebuie să fie subordonat angajamentului său faţă de Biserică, mai profund şi care constituie "motorul esenţial al vieţii sale creştine"
1978
-	22 octombrie: este ales ca papă, sub numele de Ioan Paul al II-lea, cardinalul polonez Karol Wojtyla, primul papă neitalian din ultimii 455 ani. începe "cea mai dinamică papalitate din epoca modernă", condusă de cel mai autoritar şi centralizator papă din epoca modernă".
1980
-	8 aprilie: documentul episcopilor germani "Franc-Masoneria a rămas neschimbată" condamnă din nou această societate secretă
-	12 mai: Declaraţia Conferinţei episcopale vest-germane, rod al convorbirilor oficiale dintre Biserica Catolică şi Marile Loji Unite din Germania (desfăşurate între 1974-1980) se încheie cu concluzia că "apartenenţa la Biserica Catolică şi la Franc-Ma-sonerie se exclud reciproc"
1981
-	17 februarie: Congregaţia pentru Doctrina Credinţei reaminteşte valabilitatea Canonului 2335 şi lasă pe seama Conferinţelor episcopale locale "grija" de a se pronunţa asupra "documentului Seper" (din 1974)
-	13 mai: atentatul împotriva Papei Ioan Paul al II-lea comis la Roma de către turcul Mehmed Aii Agca
1982
-	funeraliile religioase ale lui Richard Dupuy, fost Mare Maestru al Marii Loji din Franţa
1983
-	în ianuarie: noul Cod de Drept Canonic aduce o îmblânzire a sancţiunilor canonice, dar relansează disputa cu Franc-Masoneria
195
-	6 noiembrie: declaraţia cardinalului J.Ratzinger împotriva Franc-Masoneriei
-	26 noiembrie: Congregaţia pentru Doctrina Credinţei nu consideră oportună distincţia între lojile sau obedienţele care luptă împotriva Bisericii şi acelea care respectă Catolicismul
1987
-	februarie: Colocviul de la Toulouse, organizat de Serviciul ne-credinţă-credinţă din cadrul Secretariatului Catolic pentru Necredincioşi şi Institutul de Studii şi Cercetări Masonice, creat de Marele Orient de Franţa (şi deschis şi non-masonilor) cu tema: "Biserică-Masonerie: condamnări sau neînţelegere?”
-	Sinodul general al Bisericii Anglicane emite serioase critici contra Franc-Masoneriei
-	funeraliile religioase ale lui Michel Baroin, fost Mare Maestru al Marelui Orient de Franţa
1988
-	Scrisoarea către catolicii prieteni ai masonilor a lui Paul Pis-tra din Toulouse
1989
-	Masoneriile europene se reunesc la Strasbourg (Franţa)
-	15-21 mai: Ecumenismul european se reuneşte la Basel (Elveţia)
1990
-	20 ianuarie: Cardinalul Decourtray prezidează funeraliile religioase ale lui Charles Hernu, primar la Villeurbanne, fost ministru şi vechi franc-mason
1992
-	în noiembrie se dă publicităţii faptul că "serviciile secrete străine cunoşteau de mult adevărul "despre atentatul împotriva Papei Ioan Paul al II-lea. Bulgaria, acuzată iniţial, afirmă -citându-î pe judecătorii de instrucţie care s-au ocupat cu ancheta
-	că "au fost în cauză interese americane, ruseşti, britanice şi germane"
-	8 decembrie: a fost promulgat oficial de Vatican, Noul Catehism Universal - cartea care defineşte Credinţa şi Morala Bisericii Catolice în raport cu realităţile lumii contemporane (ultimul Catehism fusese adoptat de Consiliul din Trento, în 1956)
1994
-	27-30 ianuarie: la Şimmem (Westerwald, Germania) se desfăşoară a 24-a Adunare generală a Consiliului Conferinţelor
196
Episcopale Europene, al cărui preşedinte este Miloslav Vlk, arhiepiscop de Praga
10.	CELELALTE BISERICI ŞI FRANC-MASONERIA
Biserica ortodoxă greacă s-a opus întotdeauna Franc-Masoneriei, dar patriarhul ortodox de Constantinopol, Athenagoras I (l-886-1972> făcea parte din aceasta. în general, Bisericile care îşi au originea în Reformă admit principiul dublei apartenenţe. Majoritatea Bisericilor luterane nu interzic membrilor săi să facă parte din Franc-Masonerie, la fel ca şi Bisericile calvine (reformate.)
Biserica anglicană din Anglia numără mulţi masoni în rândul membrilor săi. Totuşi, în 1987, sinodul general al Bisericii anglicane, reunit la York, adopta cu 394 de voturi pentru şi 52 împotrivă, un raport care califica anumite rituri masonice incompatibile cu credinţa creştină şi chiar le considera o ‘'blasfemie". Acest raport nu mergea totuşi până la a recomanda credincioşilor anglicani să nu facă parte din Franc-Masonerie, dar era departe de a întruni unanimitatea în rândul comunităţii anglicane. Să menţionăm că Biserica metodistă din Anglia, provenită din anglicanism, recomandă membrilor săi să nu intre în Franc-Masonerie.
Pastorul Michel Viot, un mason al Marii Loji Naţionale Franceze, a analizat punctele de convergenţă dintre Protestantism şi Franc-Masonerie. El afirmă că Protestantismul îşi are dogmele sale, dar că acestea nu au un caracter infailibil. în plus, protestantul care studiază cuvântul Domnului în Biblie practică o cercetare liberă. Aceste două elemente determină pe mulţi protestanţi să se împace foarte bine cu spiritul masonic.
(după Luc Nefontairie - La Franc-Magonerie, Ed.Cerf, 1990)

197
Secţiunea III-a
DOCUMENTE ISTORICE GENERALE
1. Globalizarea fenomenelor politico-economice\
2.	înainte, Europa! 3. Tratatul de la Roma 4. Compo- | nentele Uniunii Europene 5. Compoziţia şi evoluţia ideii de monedă europeană (ECU) 6. Principalele prevederi ale Tratatului de la Maastricht 7. Adunarea regiunilor Europei 8. Carta socială europeană 9. Un serviciu civil european 10. Comitetul regiunilor 11. Preşedinţi ai Parlamentului European 12. Abolirea pedepsei cu moartea 13. Necesitatea Alianţei Atlantice
14.	Criza ştlantică 15. "Noua Ordine" în NATO 16. Declaraţia cu privire la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale 17. Date de proclamare â independenţei 18. Cronologia războiului din Algeria 19. Declaraţia celor 121 20. Republica Algeriană 21. Algeria - din nou în derivă 22. Constituţia Partidului Baas Arab 23. Calea arabă spre socialism 24. Rolul SUA pe plan mondial 25. Cavalcada americană pentru conducerea lumii 26. Numai Estul va putea salva Europa 27. Raporturile Catolicism-Iudaism 28. Raporturile Catolicism-Ortodoxism 29. Opinii ale unor înalţi prelaţi ai Bisericii 30. Banca Internaţională a Religiilor 31. Concilii şi enciclice ale Bisericii Catolice 32. A crede în viitorul omului 33. O şansă a ecumenismului european 34. Ecumenismul şi devierile lui 35. Dubla apartenenţă 36. Extras din Declaraţia Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei 37. Plan secret iranian pentru distrugerea mişcării Baha'i
aasaaB»aiaKnaB««gasaaBEBaffiaaBraagBaEEiBaBiBBffiBag^
198
1. GLOBALIZAREA FENOMENELOR POLITICO-ECONOMICE
I	nterdependenţa între popoare a crescut sensibil în cursul ultimelor decenii. Repercusiunile diverselor evenimente economice şi politice sunt adesea universale.
... eterogenitatea societăţii internaţionale este cosiderabilă. Cu unele excepţii, diferenţierile între unele părţi ale globului, între ţări au luat amploare...
Globalizarea ţine de faptul că circumstanţele concrete ale vieţii cotidiene sunt din ce în ce mai tributare factorilor care transced larg frontierele naţionale sau chiar continentale. Structuri economice caracterizate prin locul preponderent ocupat de mari grupuri transnaţionale, schimburi comerciale totdeauna mai intense, dependenţa pieţelor de materii prime -iată lista elementelor care definesc interdependeţa. Chiar şi terorismul şi marea criminalitate au luat o dimensiune universală, fiind "dotate" cu reţele transnaţionale solid stabilite.
Se produce de aici o dihotomie din ce în ce mai evidentă în structurile socio-economice - caracteristice mişcării - şi structurile politice, adesea statice. Societatea internaţională fondată pe "juxtapunerea" statelor suverane - ele însele extraordinar de diferite unele de altele - nu poate oferi răspunsuri satisfăcătoare la problemele puse de evoluţia tehnicii şi creşterea populaţiei mondiale.
... Printre consecinţele acestei evoluţii se află şi dezvoltarea organizaţiilor interstatale.
Afirmarea rolului Organizaţiilor internaţionale
Organizţiile internaţionale interstatale, universale sau regionale şi-au sporit importanţa în relaţiile internaţionale în ultimii 40 de ani. Rolul lor a devenit indispensabil.
Totuşi, nu se poate spune că aceste organizaţii au acumulat Puterea; statele cele mai importante rămân stăpânele jocului.
ONU a beneficiat de o perioadă fastă ... economia mondială ar fi fără îndoială într-o stare sensibil mai rea fără sprijinul GATT.
(după Roland Ruffieux şi Annik Schachtscheneider Morier-Genoud, La Suisse et son avenir europeen, Editions Payot ,Lausanne, 1989, pp. 42-44.)
199
2.	ÎNAINTE, EUROPA !
Extrase din discursul rostit la 19 septembrie 1946 de Sir Winston Churchill la Universitatea din Zurich
Aş vrea să vă vorbesc astăzi de Europa... Dacă Europa se va uni într-o zi pentru a împărţi moştenirea sa comună, nu vor exista limite pentru fericirea sa, prosperitatea şi gloria sa, de care ar putea să se bucure o populaţie de 300-400 milioane de suflete... Ea poate încă să revină. Şi totuşi există un remediu...
în ce constă acest remediu? în reconstituirea familiei europene ... într-o structură care să-i permită să trăiască şi să crească în pace, securitate şi libertate... De ce nu ar exista o grupare europeană care ar da un sens mai larg noţiunilor de patriotism şi cetăţenie comună popoarelor răspândite pe acest continent puternic? De ce această grupare nu şi-ar putea găsi locul care îi revine printre celelalte mari grupări europene şi nu ar ajuta la modelarea unui viitor glorios pentru umanitate?
... Sub conducerea şi în cadrul ONU, noi trebuie să recreăm familia europeană, într-o zonă regională care se va numi poate Statele Unite ale Europei şi primul pas practic va fi de a constitui un Consiliu al Europei. Dacă, la început, nu toate statele Europei acceptă sau sunt de acord să facă parte din această unire, noi trebuie, totuşi, să continuăm să le adunăm şi să le organizăm pe cele care consimt şi care pot să o facă ..
Eu vă spun deci: înainte, Europa!
Plină de viaţă, uneori reţinută, noua parteneră a tuturor naţiunilor cooperează cu SUA pentru o lume mai prosperă şi mai liberă. Lucrând la dezvoltarea lumii a treia, Comunitatea Europeană îşi caută calea unei perfecte unităţi, este corectă şi gândeşte că, din uniunea sa, toţi pot să câştige împreună.
Ea îşi caută echilibrul.
Vrea să fie deschisă, fără restricţii sau preferinţe, să fie un mare spaţiu cu frontiere permeabile... vrea să creeze între membrii săi intimitatea unui cămin adevărat.
Pentru un lung timp încă, istoria sa va fi o permanentă căutare.
(după Jean Lecerf - Histoire de Vunite europeenne, Paris,
Gallimard, 1965, pp. 14-15 şi 375.)
200
3.	TRATATUL DE LA ROMA (25 martie 1957)
- extrase -
Prima parte - Principiile
Art. 1 - Prin prezentul Tratat, înaltele părţi contractante instituie între Ele o Comunitate Economică Europeană.
Art. 2 - Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei Pieţe Comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice ale Statelor membre, de a promova o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice pe ansamblul comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate sporită, o creştere accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între Statele pe care le reuneşte.
în scopurile enunţate la alineatul precedent, acţiunea Comunităţii comportă în condiţiile şi după ritmurile prevăzute prin prezentul Tratat:
a)	Eliminarea, între Statele membre, a drepturilor de vamă şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor, ca şi a tuturor celorlalte măsuri cu caracter echivalent;
b)	Stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de statele terţe;
c)	Abolirea, între Statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
d)	Instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
e)	Instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor;
f)	Instaurarea unui regim care să asigure libera concurenţă în Piaţa Comună;
g)	Aplicarea procedurilor care să permită coordonarea politicilor economice ale Statelor membre şi de limitare a dezechilibrelor în balanţele lor de plăţi;
h)	Apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării Pieţei Comune,
i)	Crearea unui Fond social european, în vederea ameliorării posibilităţilor de angajare a lucrătorilor şi pentru a contribui la ridicarea nivelului lor de viaţă;
j)	Instaurarea unei Bănci europene de Investiţi, destinată să faciliteze expansiunea economică a Comunităţii prin crearea de noi resurse;
k)	Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări în vederea creşterii schimburilor şi urmăririi în comun a efortului de dezvoltare economică şi
' 201
socială;
Art. 4 - Realizarea sarcinilor încredinţate Comunităţii este asigurată prin intermediul:
-	unei Adunări (Parlamentare - n.n.);
-	unui Consiliu (European, respectiv de Miniştri - n.n.);
-	unei «Comisii (Europene - n.n.);
-	unei Curţi de Justiţie.
4.	COMPONENTELE UNIUNII EUROPENE
Concluziile Raportului Tindemans (1975)
1.	Uniunea Europeană presupune ca Cei Nouă să se prezinte uniţi faţă de lumea exterioară. Acţiunea trebuie să devină comună în toate domeniile esenţiale ale relaţiilor externe, când este vorba despre politica externă, securitate, relaţii economice, cooperare etc.
2.	Uniunea Europeană presupune dependenţa reciprocă a prosperităţii economice cu consecinţele acesteia: o politică comună în domeniul economic şi monetar pentru a asigura această prosperitate, politici comune în sectoarele industrial şi agrar, în domeniul energiei şi al cercetării, pentru a garanta viitorul.
3.	Uniunea Europeană cere ca solidaritatea popoarelor celor nouă state să fie efectivă ,şi eficace. Politica regională corectează inegalităţile de dezvoltare şi remediază efectefe centralizatoare ale societăţilor industriale. Acţiunile sociale atenuează inegalităţile în ce priveşte veniturile şi orientează societatea spre forme de organizare mai echitabile şi mai umane.
4.	Uniunea Europeană se exprimă efectiv în viaţa cotidiană a indivizilor ... Ea concură la protejarea drepturilor lor şi la ameliorarea cadrului vieţii.
5.	Pentru a realiza aceste sarcini. Uniunea Europeană dispune de instituţii având autoritatea necesară pentru a defini o viziune politică comună, globală şi coerentă, de eficacitate indispensabilă de acţiune, de legitimitatea necesară controlului democratic. Egalitatea de principiu a tuturor statelor membre va continua să fie respectată în cadrul Uniunii prin dreptul fiecărui stat de a participa la formarea deciziilor politice.
6.	Ca şi Comunitatea, ale cărei obiective le continuă şi ale cărei cuceriri le menţine, Uniunea Europeană se construieşte treptat. In acest grandios proiect totul se păstrează, iar suma progreselor realizate paralel consti-tiuie mutaţia calitativă corespunzătoare Uniunii Europene.
5.	COMPOZIŢIA ŞI EVOLUŢIA IDEII DE MONEDA EUROPEANA (ECU)
-	marca germană: 30,36%
-	francul francez: 19,32%
-	lira britanică: 12,60%
-	lira italiană: 9,87%
-	florinul olandez: 9,49%
-	francul belgian: 7,78%
-	peseta spaniolă: 5,15%
-	coroana daneză: 2,52%
-	lira irlandeză: 1,11%
-	escudo-ul portughez: 0,78%
-	drahma grecească: 0,70%
-	francul luxemburghez: 0,31%
-	martie 1957:
-	mai 1964:
-	decembrie 1969:
-	martie 1971:
-	aprilie 1972:
-	martie 1979:
-	iunie 1989:
-	decembrie 1989:
-	aprilie 1990:
-	iulie 1990:
-	octombrie 1990:
-	decembrie 1991:
Tratatul de la Roma instituie un comitet monetar
Crearea comitetului guvernatorilor băncilor centrale ale statelor membre La întâlnirea de la Haga, şefii de stat se angajează să realizeze Uniunea Economică şi Monetară (UEM)
Este semnat acordul asupra creării pe etape a Uniunii Economice şi Monetare Crearea "şarpelui monetar" european; în care Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Germania federală şi Olanda limitau la 2,25% marjele de fluctuaţie a monedelor lor, între ele Intrarea în vigoare a Sistemului Monetar European (SME), care înlocuieşte "şarpele monetar flotant" şi apariţia ecu-ului Consiliul Europei întrunit la Madrid prevede o uniune monetară în trei etape întâlnirea de la Strasbourg decide să se intre în prima etapă
Consiliul Europei întrunit la Dublin fixează sfârşitul lui 1992 ca dată tampon pentru ratificarea noului tratat asupra UEM Intrarea în vigoare a primei etape a UEM; liberalizarea mişcărilor de capitaluri Consiliul Europei întruiflt la Roma fixează data de 1 ianuarie 1994 pentru începutul celei de-a doua etape a UEM
La Maastricht se anunţă o monedă unică cel mai târziu pentru 1999.
203
6.	PRINCIPALELE PREVEDERI ALE TRATATULUI DE LA MAASTRICHT
Marea Piaţă Europeană
începând de la 1 ianuarie 1993, persoanele, mărfurile, serviciile şi capitalurile circulă liber, în cadrul unui spaţiu economic integrat, pentru 340 milioanele locuitori, spaţiu ce se vrea totodată şi o zonă a liberului schimb. Ceea ce era cunoscut până la această dată drept "Piaţă Comună" a devenit "Piaţă Internă".
Uniunea monetară
începând cu 1 ianuarie 1994 s-a creat Institutul Monetar European, precursor al unei Bănci Centrale a CEE, care va emite o monedă unică.
Fig. 41 Semnarea Tratatului de la Maastricht
204
Uniunea politică
Statele din CEE Vor elabora o politică externă şi de securitate comună, deciziile urmând să fie adoptate prin consens în cazul în care nu se întruneşte votul unanim al ţărilor membre. Problemele de apărare vor fi remise Uniunii Europei Occidentale, singurul organism vest-european cu competenţe militare din care fac parte numai 9 ţări membre ale CEE.
Din 1996, Uniunea Europei Occidentale se va transforma într-un organism comun de apărare a întregii Comunităţii Economice Europene şi va aplica o politică de apărare comună.
Deciziile care se vor lua
Se va renunţa la principiul unanimităţii aflat în prezent în vigoare, în favoarea deciziilor cu majoritate de voturi. Organsimele comunitare vor avea atribute sporite în ceea ce priveşte deciziile' în domenii precum învăţământul, ocrotirea sănătăţii, cultură, protecţia consumatorilor, industriei cercetare şi dezvoltare, protejarea mediului şi cooperarea cu terţe ţări, problemele sociale.
Rolul Parlamentului European
Acest for alcătuit din 518 deputaţi va fi consultat la recomandarea Comisiei, executive şi va avea atribuţii sporite în ceea ce priveşte comerţul interior în cadrul CEE, protejarea mediului, educaţia, sănătatea şi protecţia consumatorilor.
Cetăţenia comună
*
Cetăţenii din ţările membre ale Comunităţii Europene vor avea posibilitatea să voteze în alegerile locale în statul din CEE în care trăiesc, chiar dacă au altă cetăţenie, în conformitate cu propria opţiune. începând din 1994 orice cetăţean din CEE va putea beneficia de asistenţă diplomatică din partea oricărei reprezentanţe a unui stat membru, atunci când se află îif afara limitelor Comunităţii.
205
7. ADUNAREA REGIUNILOR EUROPEI
A fost constituită la 14 iunie 1985, la Louvain la Neuve (Walonia, Belgia)* la inţiativa altor nouă organizaţii interregionale europene1. Adunarea Regiunilor Europei (ARE), care s-a numit iniţial Consiliul Regiunilor Europei (CRE) şi-a fixat ca principale obiective: a) facilitarea şi organizarea cooperării regiunilor europene; b) întărirea reprezentării regiunilor pe lângă instituţiile europene şi participarea lor la edificarea Europei.
Conform art.3, alin.2 din Statutul ARE, prin "regiuni” se înţeleg "entităţile statale imediat dedesubtul nivelului Statului central, prevăzute cu reprezentativitate politică, aceasta fiind asigurată prin existenţa unui Consiliu Regional ales printr-o asociaţie sau un organism constituit la nivelul regiunii de colectivităţile de nivel imediat inferior".
în componenţa ARE se află un Consiliu Consultativ al Colectivităţilor Regionale şi*Locale (CCCRL). Crearea sa a fost decisă de Comunitatea Europeană (CE) la 24 iunie 1988, obiectivul principal al acestuia fiind asocierea colectivităţilor regionale şi locale la elaborarea şi punerea la punct a politicii de cooperare inter-regională a CE.
Alte obiective urmărite de ARE şi CCCRL sunt:
- deschiderea către regiunile din componenţa ţărilor central şi est-europene; 14 regiuni din Ungaria, fosta Iugoslavie, Polonia, fosta URSS au aderat la organizaţie cu titlu de membru asociat sau de observator permanent;
- lansarea unei reviste a organizaţiei, intitulată Regiuni ale Europei; - realizarea unor proiecte de cooperare inter-regională.
Prima reuniune a Comitetului Est-Vest al ARE a fost găzduită de România la 21 mai 1993, la Deva. Au participat reprezentanţi a 28 regiuni din 10 ţări europene, fiind dezbătute probleme privind accesul ţărilor din răsăritul Europei la programele Phare, Ouverture şi la programele
1 Asociaţia Regiunilor Frontaliere Europene (ARFE); Conferinţa Regiunilor Periferice Maritime (CRPM); Comunitatea de Muncă a Regiunilor Alpilor Occidentali (COTRAO); Asociaţia Regiunilor Alpilor Centrali (ARCE-ALP); Asociaţia Regiunilor Alpilor Orienţali (ALPEN-ADRIA); Comunitatea de Muncă a Pirineilor (CMP); Comunitatea de Muncă din Jura (CMJ); Comunitatea de Muncă a Regiunilor Epropene de Tradiţie Industrială (RETI); Asociaţia Regiunilor Capitalelor Naţionale (URCEE).
206
promovate de Banca Mondială şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
8.	CARTA SOCIALĂ EUROPEANĂ
F ace parte dintr-un sistem de convenţii adoptate de Consiliul Europei în domeniul politicii sociale: Codul european de securitate socială (1964), revizuit în 1990; Convenţia europeană de securitate socială (1972) şi Convenţia europeană privind statutul juridic al muncitorului emigrant (1977).
Carta socială europeană garantează drepturile sociale şi economice fundamentale ale cetăţeanului. A fost semnată la Torino, la 18 octombrie 1961 şi a intrat în vigoare la 26 februarie 1965, fiind de fapt o convenţie internaţională obligatorie pentru statele care au ratificat-o.
Are următorul conţinut pe articole: 1. Dreptul la muncă; 2. Dreptul la condiţii de muncă echitabile; 3. Dreptul la securitate şi la igienă în muncă; 4. Dreptul la un salariu echitabil; 5. Dreptul sindical; 6. Dreptul de negociere colectivă; 7. Dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie; 8. Dreptul muncitorilor la protecţie; 9. Dreptul la orientare profesională; 10. Dreptul la formare profesională; 11. Dreptul la protecţia sănătăţii; 12. Dreptul la securitate socială; 13. Dreptul la asistenţă socială şi medicală; 14. Dreptul la servicii sociale; 15. Dreptul persoanelor handicapate fizic sau mental la formare profesională şi la readaptare profesională şi socială; 16. Dreptul familiei la protecţia socială, juridică şi economică; 17. Dreptul mamei şi copilului la o protecţie socială şi economică; 18. Dreptul la e-xercitarea unei activităţi lucrative pe teritoriul altor Părţi Contractante; 19. Dreptul muncitorilor migranţi şi al familiilor acestora la protecţie şi asistenţă socială.
La 5 mai 1988, având în vedere modificările intervenite după semnarea şi intrarea în vigoare a Cartei în terminologia dreptului muncii, precum şi în conceperea unor politici sociale, a fost adoptat un Protocol adiţional, ale cărui 4 articole se referă la:
a) Dreptul la egalitate de şanse şi tratament în materie de angajare şi profesie, fără discriminare bazată pe sex; b) Dreptul la informare şi consultare;
c)	Dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de lucru;
d)	Dreptul persoanelor în vârstă la o protecţie socială.
207
La 21 octombrie 1991, la trei decenii de la semnarea sa, tot la Tori-no a fost adoptat un protocol care amendează sistemul de control instituit de Carta socială europeană, aducând importante modificări în funcţiile principalelor sale organe de control (Comitetul Guvernamental, Comitetul de experţi independenţi etc.).
9.	UN SERVICIU CIVIL EUROPEAN
R efuzul de a efectua serviciul militar, motivat prin obiecţii de conştiinţă şi obligaţia de a efectua un serviciu civil alternativ* constituie principii înscrise în legislaţia a 11 state membre ale Uniunii Europene. Grecia tolerează numai exercitarea unui serviciu militar nearmat, fără existenţa unui serviciu civil propriu-zis. Totuşi, condiţiile de exercitare a serviciului civil rămân destul de diferite de la o ţară la alta.
Marea Britanie, Luxemburg şi Irlanda nu au serviciu militar sau civil obligatoriu, există doar un serviciu voluntar. Olanda oferă alternativa alegerii între serviciul militar şi servciul civil. Belgia se află într-o fază tranzitorie către serviciul civil, ultimii care efectuează serviciul militar fiind în prezent sub drapel.
Celelalte ţări membre ale UE admit principiul serviciului civil alternativ, care este în general mai lung decât serviciul militar. în Portugalia serviciul civil este mai lung cu patru luni. în Spania are o durată de 13 luni, în timp ce serviciul militar durează 9 luni. în Danemarca, serviciul civil durează cu două luni mai mult decât cel militar. Numai în Franţa situaţia este inversă. Serviciul civil care există de la sfârşitul anului 1963 este mai scurt cu două luni decât cel militar care durează 10 luni.
Dreptul de a stabili durata serviciului civil este de competenţa fiecărui stat comunitar. Portughezul Joao Pinheiro, comisar al Comisiei Europene, a solicitat însă acestui organsim al Uniunii Europene să prezinte propuneri în vederea armonizării legislaţiilor statelor membre şi garanţii minime de protecţie a "dreptului la obiecţia de conştiinţă".
Revendicând un serviciu civil european deschis voluntarilor din statele membre, Parlamentul European înţelege să faciliteze dezvoltarea unei dimensiuni capabile să favorizeze integrarea tinerilor într-o Europă fără frontiere.
De asemenea, "serviciul civil alternativ va putea fi efectuat într-un alt stat european, membru al comunităţii sau într-o ţară din lumea a treia, cu care Uniunea Europeană cooperează". Cel care efectuează serviciul civil
208
beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi executantul serviciului militar (retribuţie, acces la formare profesională etc.).
(după - Tribune pour TEurope - Informations du Parlament Euro-peen, nr. 1, ian. 1994, p. 4.)
10.	COMITETUL REGIUNILOR - O NOUĂ INSTITUŢIE A UNIUNII EUROPENE (UE)
Conceput ca organ consultativ al UE, Comitetul regiunilor este compus din 189 membri. A fost creat ca urmare a înţelegerilor stabilite prin Tratatul masonic de la Maastricht, fiind chemat să se pronunţe într-o serie de domenii de interes civic major: educaţie, formare profesională, tineret, cultură, sănătate, coeziune economică şi socială.
Membrii săi sunt "aleşi direct" dintre premierii landurilor germane sau regiunilor belgiene, preşedinţii regiunilor autonome spaniole, primarii danezi ori greci, preşedinţi de consilii regionale din Franţa.
Comitetul Regiunilor lucrează în strânsă legătură cu Comitetul Economic şi Social al UE, organisjn de asemenea consultativ, care reprezintă intersele patronilor, lucrătorilor şi altor grupări sociale - consumatori, profesiuni liberale - ale Europei comunitare.
11.	PREŞEDINŢI AI PARLAMENTULUI EUROPEAN
Din 1979 - Simone Veil (Franţa)
Din 1982 - Pieter Dankert (Olanda)
Din 1984 - Pierre Pfimlin (Franţa)
Din 1987 - Lordul Plumb (Marea Britanie)
Din 1989 - Enrique Baron Crespo (Spania).
Din 1992-Egon Klepsch (Germania), care la preluarea funcţiei a rostit următoarele cuvinte: "Fie ca Dumnezeu să-mi dea forţa de a schimba ceea ce pot schimba, răbdarea de a suporta ceea ce nu pot schimba şi înţelepciunea de a distinge una de alta".
209
12. ABOLIREA PEDEPSEI CU MOARTEA
^ n 132 ţări din 181 câte numără comunitatea internaţională, pedeapsa ■ cu moartea este încă în vigoare şi se aplică efectiv în 96 de ţări. Pentru Parlamentul European este clar că nici o ţară şi a fortiori nici o democraţie nu poate dispune de viaţa resortisanţilor săi sau a altor persoane care se află pe teritoriul său, recurgând la pedeapsa cu moartea pentru sancţionarea crimelor, chiar extrem de grave.
Adoptând raportul Măriei Adelaide Aglietta (din partea Partidului Verzilor, Italia), Parlamentul European reclamă abolirea pedepsei cu moartea în Grecia şi Belgia, ultimele două ţări membre ale Comunităţii Euro-peite în care aceasta este prevăzută pentru delicte ordinare, chiar dacă nu mai este aplicată de mai multe zeci de ani: Parlamentul solicită în mod egal Belgiei, Greciei, Irlandei şi Marii Britanii să ratifice în cel mai scurt timp al şaselea protocol adiţional al convenţiei europene a drepturilor omului. Parlamentul European invită statele membre să refuze extrădarea inculpaţilor posibili de pedeapsa capitală într-o ţară care nu furnizează garanţii suficiente ale neaplicării acestei pedepse. El cere de altfel Consiliului ministerial, Comisiei Europene şi statelor membre ale Comunităţii de a încerca să obţină o decizie în acest sens de la ONU, care să instituie un moratoriu generalizat asupra pedepsei cu moartea pentru a bloca toate execuţiile.
Pantru deputaţii Parlamentului European pedeapsa cu moartea este inutilă şi crudă, ea constituind o "crimă legală". In acelaşi timp, nu este o armă disuasivă contra criminalităţii şi nu este justificată în nici o circumstanţă, căci nici un stat nu are dreptul de a lua viaţa cuiva.
(după Tribunepour TEurope, nr.3/1992, p.l.)
210
13. NECESITATEA ALIANŢEI ATLANTICE
Text pronunţat de Harry S.Truman în faţa camerelor reunite ale Congresului american la 17 martie 1948
Aproape trei ani s-au scurs de la sfârşitul celui mai mare dintre toate războaiele, dar pacea şi stabilitatea nu au revenit în lume. Nu credeam că sfârşitul ostilităţilor ar regla automat problemele născute din conflict; stabilirea păcii, după ce armele au fost depuse, a fost întotdeauna o sarcină dificilă şi chiar dacă toţi aliaţii din al doilea război mondial ar fi fost uniţi în dorinţa lor de a stabili o pace justă şi onorabilă, _ această sarcină ridică încă serioase obstacole.
Dar situâţia care domneşte azi în lume nu rezultă în mod esenţial din complicaţiile obişnuite unei perioade postbelice. Ea a apărut din faptul că o naţiune (se referă la naţiunea rusă - n.n.) nu numai că a refuzat să coopereze la stabilirea acestei păci juste şi onorabile de care vă vorbeam, dar, mai rău încă, se forţează să împedice acest proces prin toate mijloacele... O naţiune întărâtată să facă obstrucţie lucrărilor Naţiunilor Unite abuzând constant de dreptul de veto...
Dar, aceasta nu este totul. După sfârşitul ostilităţilor, Uniunea Sovietică şi agenţii săi au nimicit independenţa şi caracterul democratic al unei întregi serii de naţiuni din Europa orientală şi centrală. Acestea sunt modalităţi feroce de a proceda şi dorinţa de a le extinde la naţiunile libere care există încă în Europa au provocat situaţia critică în care se află acum continentul.
Moartea tragică a Republicii Cehoslovace a bulversat lumea civilizată. Finlanda rezistă la presiuni care pun în pericol întreaga peninsulă Scandinavă. Grecia este expusă atacurilor militare directe ale rebelilor activ susţinuţi de cizma comunistă. în Italia, o minoritate comunistă face un efort agresiv pentru a accede la putere. Metodele variază, iar planul de ansamblu nu este prea clar.
In faţa acestui pericol din ce în ce mai presant, semne încurajante indică faptul că naţiunile libere din Europa se apropie unele de altele pentru a-şi asigura prosperitatea economică şi a-şi apăra în comun libertăţile lor...
în momentul în care vă vorbesc, cinci naţiuni ale comunităţii europene semnează la Bruxelles o înţelegere pe 50 de ani pentru cooperare eco-• nomică şi apărare contra agresiunilor.
211
Acest gest are o semnificaţie considerabilă căci acordul nu a fost impus de arbitrariul unui vecin puternic. El rezultă din libera alegere a guvernelor independente, reprezentând voinţa popoarelor acestora şi acţionând în acord cu clauzele cartei Naţiunilor Unite.
Importanţa sa depăşeşte de departe modalităţile acordului însuşi. Este un mare pas făcut în direcţia unităţii europene, pentru protejarea şi apărarea civilizaţiei sale. Acest acord este o realizare care merită sprijinul nostru fără rezervă. Eu sunt convins că Statele Unite vor şti, prin mijloace adecvate, să furnizeze naţiunilor libere susţinerea pe care o impune situaţia. Sunt sigur că vom fi hotărâţi să ajutăm aceste naţiuni să se apere ele însele şi să-şi asigure propria lor apărare.
14. CRIZA ATLANTICĂ
La 17 septembrie 1958, generalul de Gaulle i-a scris preşedintelui Ei-senhower o scrisoare în care îi exprima faptul că situaţia mondială nu mai justifică mult timp ca SUA să dispună singure de puterea de a lua decizii în ceea ce priveşte apărarea lumii libere. De aceea, generalul solicita o conducere în trei în domeniul politicii internaţionale şi al strategiei. Aceasta permitea de a lua în comun decizii, adaptate în chestiunile politice care priveau securitatea mondială, de a elabora împreună planuri de acţiune strategică - mai ales în ceea ce priveşte folosirea armelor atomice - şi de a le executa împreună.
Generalul de Gaulle considera un astfel de organism de securitate ca indispensabil. El declara că Franţa ar subordona de acum înainte întreaga sa contribuţie la NATO acestui obiectiv şi propunea, dacă e cazul, o revizuire a Tratatului Atlanticului de Nord. El solicita consultări între cele trei puteri aspra acestei propuneri„. '
La 18 august 1966, Departamentul de Stat al SUA declara:
"Atunci când secretarul de stat Dulles l-a întâlnit pentru prina oară pe generalul de Gaulle la Paris (4-5 iulie 1958 - n.n.) generalul l-a făcut să înţeleagă că Franţa avea intenţia de a deveni o putere nucleară. El a subliniat că armele atomice nu puteau să fie stocate în Franţa decât sub controlul guvernului francez şi la dispoziţia sa; aceste arme nu puteau să fie utilizate decât în conformitate cu planurile stabilite de NATO. Franţa urma să aibă aceleaşi planuri, ceea ce necesita un angajament la nivelul cel mai înalt, pentru o participare franceză Ia planificarea securităţii mondiale şi a proiectelor de înarmare. De Gaulle a adăugat că misiunea politică a
212
NATO ar fi fost facilitată printr-o colaborare strânsă între Franţa, Marea Britanie şi SUA".
(după Die Welt, 19 august 1966.)
NATO se găseşte în prezent într-o ambianţă politică, militară şi strategică complet diferită de cea iniţială.
(Rene van Beveren - Military Cooperation: What Structure for the Fu ture?, în Chaillot Paper 6, Institute for Security Studies, Western European Union, Paris, 1993.)
România este unul din numeroşii parteneri în procesul de cooperare şi parteneriat al Alianţei Nord-Atlantice. Vă pot asigura că România este un partener foarte activ: avem contacte frecvente, pe de o parte, în cadrul relaţiilor globale ale NATO, iar pe de altă parte, în cadrul relaţiilor bilaterale.
(John Kriendler, preşedinte în funcţiune al Comitetului Politic al NATO, adjunct al asistentului general al NATO pentru probleme politice, la conferinţa de presă după vizita în România, 26 noiembrie 1992.)
15."NOUA ORDINE” ÎN NATO
Trebuie să ne amintim că singura perioadă în istoria lumii în care a existat un interval prelungit de pace a coincis cu un echilibru al forţelor (baîance ofpower). Atunci când o naţiune devine mai puternică decât concurentele sale potenţiale, apare pericolul unui război. Cred într-o lume în care SUA să fie puternice. Gândesc că lumea va fi mai sigură şi mai bună dacă avem SUA, Europa, Uniunea Sovietică, Japonia. China, toate puternice şi sănătoase, fiecare echilibrând-o pe cealaltă, nu numai una contra alteia.
Richard Nixon - extras dintr-un interviu publicat în Time, 3 ianuarie
1972.
Membri fondatori ai Organziaţiei Tratatului Nord-Atlantic J^în 1949): SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg,
213
Canada, Norvegia, Danemrca, Irlanda, Portugalia. Din 1952, Grecia şi Turcia, iar din 1954, R.F. Germania.
La 1(1 aprilie 1952 a fost înfiinţat Cartierul General al Comandamentului Suprem Aliat din Atlantic (SACLANT), cu sediul la Norfolk, Virginia (SUA). Ulterior au mai fost create alte cinci comandamente:
-	Comandamentul Suprem Aliat din Atlanticul de Est (CINCEASLANT), cu sediul la Northwood (Anglia);
-	Comandamentul Suprem Aliat din Atlanticul de Vest (CINCWESTLANT), cu acelaşi sediu ca şi SACLANT;
-	Comandamentul Suprem Aliat din Atlanticul Iberic (CINCIBERLANT), în apropiere de Lisabona (Portugalia);
-	Comandamentul Flotei de Intervenţie din Atlantic (COMSTRKFLANT);
-	Comandamentul Aliat Submarin din Altantic (COMSUBACLANT).
Cronologie NATO:
1958
4-5 iulie - vizita secretarului de stat american J.F.Dulles la Paris.
Preşedinele de Gaulle îi solicită ajutor pentru a dota Franţa cu armament nuclear american, refuzând însă să accepte instalarea unor rampe de lansare americane pe teritoriul francez;
17	septembrie - generalul de Gaulle adresează preşedintelui Eisenhower şi prim-ministrului britanic McMillan un memorandum, care va fi mult timp ţinut secret, prin care reclama o reformă a NATO, care să aibă o conducere anglo-franco-americană.
7	noiembrie - J.F.Dulles enunţă poziţia americană asupra planului lui de Gaulle;
6	februarie 4-5 martie
7	martie
8	iunie
1959
-	J.F.Dulles la Paris;
-	cancelarul Adenauer la Paris;
-	Franţa notifică NATO retragerea flotei sale din Medite-rana;
-	guvernul francez refuză stocarea de arme atomice pe teritoriul naţional; în contrapartidă, NATO decide retragerea bombardierelor de vânătoare aliate aflate în Franţa;
214
3 noiembrie	- alocuţiunea generalului de Gaulle contra integrării atlantice;
15-22 decembrie	- sesiunea NATO de la Paris;
16-17 mai	1960 - începe "moda" conferinţelor la vârf postbelice - primul sommet european la Paris, cu participare americană
(Eisenhower, de Gaulle, McMillan, Hruşciov) eşuează;
5 septembrie - generalul de Gaulle anunţă într-o conferinţă de presă că refuză integrarea şi reforma NATO, altfel decât ac-
	ceptând şi Franţa la conducerea organizaţiei; după 9 zile va fi făcut public planul francez de conducere in trei a NATO;
11 martie >	1962 - deschiderea, la Geneva, a Conferinţei asupra dezarmării, organizată la nivelul miniştrilor de externe; Franţa nu participă;
4-6 mai 15-16 decembrie	-	sesiune ministerială NATO la Atena; -	McMillan şi J F.Kenndy se întâlnesc în arhipelagul Bahamas şi propun generalului de Gaulle crearea unei forţe nucleare multilaterale;
14 ianuarie	1963 - cancelarul Adenauer declară că RF Germania este gata
10 aprilie	să participe la forţa multilaterală; - dezbatere asupra proiectului forţei nucleare a NATO. Franţa refuză să participe la forţa nucleară interaliată a cărei realizare este hotărâtă;
1 august	- Kenndey lasă să se înţeleagă că o eventuală comunicare a secretelor nucleare franceze ar putea să conducă la "integrarea" atlantică şi europeană;
23 septembrie - arestarea lui Georges Pâques, şef adjunct la serviciului de presă al NATO, pentru spionaj în favoarea URSS;
7 noiembrie - cu 297 voturi "pentru” şi 160 "împotrivă", Adunarea Naţională a Franţei votează creditele pentru constituirea "forţei de descurajare";
215
1964
19	ianuarie - un decret prinvind rolul forţelor aeriene strategice franceze încredinţează preşedintelui republicii responsabilitatea de a angaja "forţa de descurajare";
2	decembrie - Adunarea Naţională franceză aprobă a doua lege privind programul militar de dezvoltare a armamentului nuclear strategic, crearea armamentului nuclear tactic şi modernizarea forţelor clasice;
31 decembrie - din discursul preşedintelui de Gaulle: "Franţa este dis-
14-16 decembrie	pusă să coopereze în întregime cu aliaţii săi, dar refuză, să-şi sacrifice autonomia"; 1965 - sesiune ministerială NATO - Franţa se opune creării unui comitet nuclear permanent;
1966
(anul în care Urho Kekkonen propune desfiinţarea NATO şi denu-clearizarea Europei)
21 februarie	- la conferinţa de presă obişnuită, generalul de Gaulle lasă să se întrevadă o posibilă retragere a Franţei din NATO;
7 martie 3 mai	-	retragerea Franţei din NATO; -	Bonn-ul face cunoscut că trupele franceze nu mai pot staţiona în Germania pe baza statutului din 1954; guvernul francez, în contrapartidă, anunţă intenţia sa de a modifica regimul autorizaţiilor de survolare a teritoriului naţional de către aparatele militare aliate,
6-8 iunie	- miniştrii afacerilor externe ai ţărilor membre NATO ajung la un compromis asupra menţinerii trupelor franceze în Germania federală, dupări iulie 1966;
3 august	- Washington-ul anunţă retragerea din Franţa a 6 escadrile de recunoaştere aeriană;
7-11 septembrie	- în călătoria pe care o întreprinde "în jurul lumii", generalul de Gaulle inspectează, în Polinezia, Centrul de experimentare din Pacific şi asistă la explozia unei bombe atomice franceze;
9 septembrie - NATO decide transferarea Comandamentului Suprem Aliat (SHAPE) în Belgia;
216
26	octombrie - Consiliul NATO îşi transferă sediul de la Paris la Bruxelles;
1967
29	mai - la Cherbourg, generalul de Gaulle asistă la lansarea
primului submarin nuclear francez, numit "Redutabilul11; 10 octombrie - ultima reuniune la Paris a Consiliului Atlantic.
16.	DECLARAŢIA CU PRIVIRE LA ACORDAREA INDEPENDENŢEI ŢĂRILOR ŞI POPOARELOR COLONIALE
Adunarea Generală,
Conştienta de faptul că în Carta Naţiunilor Unite, popoarele lumii s-au declarat hotărâte să proclame încă o dată credinţa lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor ca şi a naţiunilor, mari şi mici, precum şi să sprijine progresul social şi să instaureze condiţii de viaţă mai bune, într-o libertate mai mare,
Conştientă de necesitatea de a fi create condiţii de stabilitate şi de bunăstare şi relaţii paşnice şi prieteneşti bazate pe respectul principiilor egalităţii în drepturi şi liberei determinări a tuturor popoarelor şi de a asigura respectul universal şi efectiv al drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale pentru toţi. fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie,
Recunoscând dorinţa arzătoare de libertate a tuturor popoarelor dependente şi rolul hotărâtor al acestor popoare în accesul lor la independenţă.
Conştientă de conflictele crescânde pe care le determină faptul de a refuza acestor popoare libertatea şi de a pune obstacole în calea ei, ceea ce constituie o gravă ameninţare la adresa păcii mondiale,
Luând în considerare rolul important al Organizaţiei Naţiunilpr Unite, ca instrument de sprijinire a mişcării spre independenţă în teritoriile sub tutelă şi în teritoriile neautonome,
Recunoscând că popoarele lumii doresc cu înflăcărare sfârşitul colonialismului în toate manifestările sale,
Convinsă că menţinerea colonialismului împiedică dezvoltarea cooperării economice internaţioale, ridică obstacole în calea dezvoltării
217
sociale şi economice a popoarelor dependente şi se opune idealului de pace universală al Naţiunilor Unite,
Afirmând că popoarele pot dispune liber, în propriile interese, de bogăţiile şi resursele lor naturale fără a prejudicia obligaţiile care ar decurge din cooperarea economică internaţională, bazată pe principiul avantajului reciproc şi al dreptului internaţional,
Convinsă că procesul de eliberare este irezistibil şi ireversibil şi că, pentru a fi evitate crize grave, trebuie să se pună capăt colonialismului şi tuturor practicilor de segregare şi discriminare de care este însoţit,
Felicitându-se pentru faptul că un mare număr de teritorii dependente au obţinut libertatea şi independenţa în cursul ultimilor ani şi recunoscând tendinţele mereu mai puternice spre libertate care se manifestă în teritoriile care încă n-au obţinut independenţa,
Convinsă că toate popoarele au dreptul inalienabil la deplină libertate, la exercitarea suveranităţii lor şi la integritatea teritoriului lor naţional,
Proclamă în mod solemn necesitatea de a se pune capăt rapid şi necondiţionat colonialismului sub toate formele sale şi în toate manifestările sale,
Şi, în acest scop,
DECLARĂ CELE CE URMEAZĂ:
1.	Supunerea popoarelor unei subjugări, dominaţii şi exploatări străine constituie o negare a drepturilor fundamentale ale omului, este contrară Cartei Naţiunilor Unite şi o piedică în calea promovării şi cooperării mondiale.
2.	Toate popoarele au dreptul la autodeterminare; în virtutea acestui drept ele îşi decid. în mod liber, statutul politic şi urmăresc, în mod liber, dezvoltarea lor economică, socială şi culturală.
3.	Inadecvarea pregătirii politice, economice, sociale sau educaţionale nu poaţe, în nici un caz, servi drept pretext pentru a întârzia independenţa.
4.	Se va pune capăt oricărei acţiuni armate şi oricărei măsuri represive împotriva popoarelor dependente, pentru a li se asigura exercitarea, în pace şi în mod liber, a dreptului lor la independenţă şi respectarea integrităţii teritoriului lor naţional.
5.	Vor fi luate măsuri imediate în teritoriile sub tutelă, teritoriile neautonome şi în toate celelalte teritorii care n-au obţinut încă independenţa, pentru a fi transferată întreaga putere populaţiilor acestor teritorii, fără nici un fel de condiţie sau rezervă, conform voinţei lor liber exprimate,
218
fără nici un fel de deosebire de rasă, credinţă sati culoare, în scopul de a le permite să se bucure de independenţă şi de o libertate completă.
6.	Orice încercare vizând distrugerea parţială sau totală a unităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale a unei ţări este incompatibilă cu scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite.
7.	Toate statele trebuie să observe cu fidelitate şi în mod strict prevederile Cartei Naţiunilor Unite, ale Declaraţiei Universale a drepturilor omului şi ale prezentei declaraţii, pe baza egalităţii, neamestecului în treburile interne ale statelor, respectului drepturilor suverane şi integrităţii teritoriale a tuturor popoarelor.
Declaraţia a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 14 decembrie 1960, prin rezoluţia sa nr. 1514 (XV)
17.	DATE DE PROCLAMARE A INDEPENDENŢEI
Se serbează anual, ca zile naţionale pentru ţările respective
1945
2	august - Republica Democratică Vietnam 28 decembrie - Regatul Nepal
1946
17	aprilie - Republica Arabă Siriană 25 mai - Regatul Haşemit al Iordaniei 2 iunie - Republica Italia 4 iulie - Republica Filipine
1947
14	august - Republica Pakistan	^
15	august - Republica India
1948
4 ianuarie - Birmania (din 1989 se numeşte Uniunea Myanmar)
4 februarie - Republica Democratică Socialistă Sri Lanka 9 septembrie - Republica Democratică Coreeană
1949
1	octombrie - Republica Populară Chineză 19 noiembrie - Principatul Monaco
219
1950
17	august - Republica Indonezia
1952
23	iulie - Republica Arabă Egipt
1954
1	noiembrie - Republica Algeriană Democratică şi Populară
1955
31 august - Republica Malaysia 26 octombrie - Republica Austria
1956
1	ianuarie - Republica Sudan 20 martie - Republica Tunisia
23	martie - Republica Islamică Pakistan
2	mai - Regatul Bhutan
23 octombrie - Republica Ungară (ziua în care a început revolta împotriva regimului comunist)
1957
6	martie - Republica Ghana (în cadrul Commonwealth-ului)
1958
2	octombrie - Republica Guineea 1 decembrie - Republica Centrafricană
18	decembrie - Republica Niger
1959
1 ianuarie - Republica Cuba
1960
1 ianuarie - Republica Unită Camerun 4 aprilie - Republica Senegal
7	iunie - Republica Ciad
26 iunie - Republica Democratică Madagascar 1 iulie - Republica Somalia 17 august - Republica Gaboneză 22 septembrie - Republica Mali
220
1 octombrie - Republica Cipru şi Republica Federală Nigeria 28 noiembrie - Republica Islamică Mauritania 7 decembrie - Republica Coasta de Fildeş
1961
25	februarie - Kuweit
3	martie - Regatul Marocului 27 aprilie - Republica Sierra Leone 31 mai - Republica Africa de Sud 9 decembrie - Republica Unită Tanzania
1962
1 iunie - Republica Samoa de Vest 1 iulie - Republica Rwanda
6 august - Republica Jamaica (în cadrul Commonwealth-ului)
30	august - Republica Trimdad-Tobago
9	octombrie - Republica Unganda (în cadrul Commonwealth-ului)
1963
15	august - Republica Congo
12	decembrie - Republica Kenya
1964
26	aprilie - Republica Unită Tanzania 6 iulie - Republica Malawi
21	septembrie - Republica Malta
24	octombrie - Republica Zambia
1965
18	februarie - Republica Gambia 26 iulie - Republica Maldive 9 august - Republica Singapore
25	noiembrie - Republica Zair
1966
30 septembrie - Republica Botswana 30 noiembrie - Insulele Barbados
1967
13	ianuarie - Republica Togoleză
221
1968
31	ianuarie - Insulele Nauru 12 martie - Republica Mauritius IP iulie - Republica Irak
6	septembrie - Regatul Şjypsiland
12 octombrie - Republica Guineea Ecuatorială
->nr>r|.	li.'*
1969
1	septembrie - Marea Jamahirie Arabă Libiană Populară Socialistă
1970
23 februarie - Republica Cooperatistă Guyana
4	iunie - Regatul Tonga
10	octombrie - Insulele Fidji 18 noiembrie - Sultanatul Oman
1971
26	martie - Republica Populară Bangladesh 3 septembrie - Emiratul Qatar
2	decembrie - Emiratele Arabe Unite
16	decembrie - Emiratul Bahrein
1972
20	mai - Republica Camerun
1973
10	iulie - Insulele Bahamas
12 septembrie - Republica Guineea-Bissau
1974
7	februarie - Republica Grenada 25 aprilie - Republica Portugalia 25 iunie - Republica Mozambic
1975
17	aprilie - Regatul Cambodgiei
5	iulie - Republica Capului Verde
12 iulie - Republica Sao Tome şi Principe 16 septembrie - Insulele Papua - Noua Guinee
11	noiembrie - Republica Populară Angola
25 noiembrie - Republica Surinam
30	noiembrie - Republica Populară Benin	^
1976
29	iunie - Republica Seychelles
1977
27	iunie - Republica Djibuti
1978
7 iulie - Insulele Solomon
I	octombrie - Republica Tuvalu (fostele insule Elice)
22	octombrie - Statul Vatican
3	noiembrie - Insulă Dominica
1979
II	februarie - Republica Islamică Iran
31	martie - Republica Malta
12	iulie - Republica Kiribati (fostele insule Gilbert)
27	octombrie - Insulele Saint-Vincent şi Grenadine (în cadrul Commonwealth-ului)
1980
18	aprilie - Republica Zimbabwe
1981
21	septembrie - Insulele Belize 1 noiembrie - Insulele Antigua şi Barbuda
1983
4	august - Republica Burkina Faso (fostă Volta Superioară)
19	septembrie - Republica Saint-Cristophes şi Nevis
1989
15 februarie - Republica Afganistan (data încheierii retragerii trupelor sovietice)
-11 noiembrie - Republica Polonia
1990
21 martie - Republica Namibia
5	iulie - Republica Cehă şi Republica Slovacă 27 iulie - Republica Belarus 1 decembrie - Republica România
1991
24	februarie - Estonia
25	iunie - Croaţia 21 august - Letonia
27 august - Republica Moldova 30 august - Republica Azerbaidjan 9 septembrie - Republica Tadjikistan 21 septembrie - Republica Armenia 7 octombrie - Slovenia 16 decembrie - Republica Kazâhstan
18.	CRONOLOGIA RĂZBOIULUI DIN ALGERIA
1954
10 iulie:	Comitetul Revoluţionar pentru Unitate şi Acţiune din
care făceau parte Boudiaf şi Ben Bella constituie grupuri de algerieni cu misiuni clare şi precise 30 octombrie: în Valea Oued Abdi 500 de luptători s-au instalat în ferma aparţinând lui Mostefa Benchaiba 1 noiembrie: "Explozia care scutură Algeria": atentate, sabotaje şi acte de terorism în toate regiunile Algeriei marchează debutul rebeliunii armate
10 decembrie: Terorismul se întinde: sosesc primele întăriri militare
1955
5 februarie: Scăderea în intensitate a "revoluţiei"
23	februarie: Jacques Soustelle este confirmat guvernator general al Algeriei
31 martie: Votarea de către Parlament a legii care instituie starea de urgenţă
19	mai:	Primul apel de a trimite întăriri armatei franceze din
Algeria
20	aughst: Insurecţia din nordul Algeriei, de la Constantinois: 100
europeni au fost masacraţi
30	septembrie: ONU înscrie pentru prima oară problema algeriană pe
224
ordinea de zi
6 februarie:	1956 Manifestaţii ostile socialistului Guy Mollet la Alger. Robert Lacoste devine ministru rezident
12 martie:	Votarea legii care îi încredinţează acestuia puteri speciale, cu ajutorul comuniştilor
11 aprilie: 22 aprilie:	Dizolvarea Adunării algeriene Ferhat Abbas cucereşte Cairo şi se aliază cu Frontul de Eliberare Naţională (FLN)
20 august:	Adoptarea de către conducătorii naţionalişti a "Platformei
revoluţiei algeriene” la Congresul de la Soummanu loseptembrie Prima tentativă de negociere secretă cu FLN 22 octombrie: Interceptarea avionului care-1 transporta pe Ben Bella şi alţi şefi ai FLN
29 decembrie: Violente manifestaţii europene la Alger, cu ocazia fune-
7 ianuarie: 16 ianuarie: 5 aprilie:	raliilor lui Amedee Froger, preşedintele primarilor din Algeria, asasinat 1957 Numirea generalului Massu la Alger Atentat nereuşit contra generalului Salan Instituirea Comisiei pentru salvgardarea drepturilor şi libertăţilor individuale
28	mai:	Masacrul de la Meluza - 300 victime
29	noiembrie: Adoptarea legii- cadru algeriene de către Adunarea
Naţională a Franţei
1958
8	februarie: Afacerea Sakhiet - Sidi Youssef
15 februarie: Conferinţa pentru regruparea partidelor africane cere
15 aprilie: 9 mai:	autonomia teritoriilor franceze din Africa Lupte, atentate, climat dificil pentru europeni în Algeria Manifestaţii la Alger ca urmare a executării de către FLN
13 mai:	a trei soldaţi francezi prizonieri La Alger sediul Guvernământului general este înconjurat de răsculaţi, în timp ce la Paris Adunarea Naţională îl in-
vesteşte ca prim-ministru pe Pierre Pflimlin (comuniştii .fiind absenţi)
23 mai:	Constituirea Comitetului de Salvare Publică
225
Algeria-Sahara
1 iunie:	învestitura ca preşedinte al Franţei a generalului de
Gaulle şi acordarea unor puteri speciale acestuia
3-7 iunie:	Prima călătorie a generalului de Gaulle în Algeria
9	iunie:	Generalul Salan este numit delegat general şi comandant
şef al Algeriei
19	Constituirea la Cairo a Guvernului Provizoriu al Republi-
septembrie cii Algeriene (GPRA) condus de Ferhat Abbas şi recunoscut imediat de Maroc şi Tunisia
3	octombrie: Este elaborat planul de la Constantine pentru dezvoltare economică în Algeria
23 octombrie: "Pacea Bravilor" oferită de generalul de Gaulle este respinsă de FLN
12	decembrie: Paul Delouvrier este numit delegat general
1959
13	ianuarie: Măsuri de graţiere în Algeria 27-31august: Inspecţia militară a generalului de Gaulle în Algeria; constituirea Adunării pentru Algeria franceză. P.Mendes-France şi prietenii săi: Anxionnaz, Hemu şi Hovnanian se aliază cu partidul socialist autonom 16 sepembrie: De Gaulle proclamă, într-o cuvântare radio-televizată, principiul autodeterminării algeriene. Acesta va alege la momentul potrivit între "secesiune", "francizare" sau o soluţie federală
15 octombrie: Cu 441 voturi pentru, 23 contra şi 28 abţineri, Adunarea naţională a Franţei aprobă politica algeriană a guvernului 31 octombrie. Hruşciov aprobă în Sovietul Suprem politica de autodeterminare franceză în Algeria
2-3	Comitetul Central al Partidului Comunist Francez aprobă
noiembrie politica de autodeterminare pe care o condamnase fără rezerve la 17 septembrie
10	noiembrie: Conferinţa de presă a generalului de Gaulle; acesta anunţă viitoarea vizită în Franţa a lui N.S. Hruşciov (care fusese în septembrie în SUA şi în octombrie la Pekin), confirmă autodeterminarea algeriană, face o nouă ofertă de încetare a focului şi aprobă legitimitatea aspiraţiilor statelor africane la independenţă 13 decembrie: Adunarea generală a ONU nu acordă moţiunii afro-asia-tice (privind deschiderea de convorbiri între Franţa şi
226
23	ianuarie:
24	ianuarie:
29 ianuarie: 1 februarie:
2 februarie:
5 februarie: 14 februarie:
24 februarie:
3-5 martie:
14 martie:
4 aprilie:
23-24 aprilie: 1 mai:
4 iunie:
10 iunie:
20 iunie:
25-29 iunie:
5 iulie:
GPRA) majoritatea de 2/3 necesară pentru adoptarea sa. SUA s-au abţinut!
1960
P Delouvrier anunţă o represiune mai severă a terorismului FLN
Debutul "Săptămânii baricadelor" la Alger; stare de asediu: 22 morţi şi 150 răniţi La Paris, arestări şi percheziţii în mediile activiste La Alger, insurgenţii abandonează colţurile retrase ale facultăţilor. Ortiz este urmărit, Lagaillarde prins este transferat la Paris şi luat "în evidenţă la sănăntate"!! Numeroase arestări, revocări şi citări la domiciliu duc la di-soluţia mişcărilor activiste
Votarea "puterilor speciale" (dreptul de a legifera prin ordonanţă acordat guvernului)
Jacques Soustelle părăseşte guvernul Crearea Comitetului Afacerilor Algeriene, prezidat de şeful statului, generalul de Gaulle Arestarea conducătorilor FLN în metropolă şi descoperirea unei reţele de susţinere (''reţeaua Jeanson")
"Turneul popotelor'1 al generalului de Gaulle în "Algeria algeriană"
GPRA se declară gata să continue "războiul" până la obţinerea independenţei .
J.	Soustelle, fondează "Centrul de informare pentru problemele Algeriei"
Noi atentate ale FLN în metropolă Crearea "Federaţiei studenţilor naţionalişti"
Guvernul francez emite o ordonanţă care suprimă distincţia între atentatele la siguranţa interioară şi cea exterioară a statului
La Elysee, generalul de Gaulle se întâlneşte în secret (în prezenţa lui Tricot şi a colonelului Mathou) cu şefii wili ava (ramura) a IV-a FLN, Salan şi adjuncţii săi GPRA acceptă să trimită delegaţi la Paris. Colocviul de la Vincennes al partizanilor "Algeriei franceze" întâlnirea franco-algeriană de la Mulun şi eşecul convorbirilor
Un discurs al lui Ferhat Abbas consacră ruptura contacte-
227
lor cu Franţa
18	iulie:	Publicarea în "Jurnalul Oficial" a decretelor care insti-
tuiau şi convocau Comisiile A leşilor din Algeria 31 iulie:	Asasinarea a 12 turişti europeni pe plajele situate între
Alger şi Cherchell, ca răspuns la executarea de către Franţa a 9 membri ai FLN, a constituit preludiul unui val de atentate şi acte de terorism
11	august: GPRA anunţă executarea a doi soldaţi francezi prizonieri în Tunisia
6	septembrie: Publicarea declaraţiei celor 121 asupra "dreptului la nesupunere în războiul Algeriei"
20	septembrie: Instalarea primei Comisii a Aleşilor Algeriei 28 septembrie: O delegaţie a GPRA condusă de F. Abbas vizitează Moscova şi apoi Pekinul
1 octombrie: Un tribunal militar francez judecă procesul "reţelei Jeanson" care ajuta FLN
3	octombrie: P.C. francez se pronunţă în favoarea condamnaţilor algerieni, a semnatarilor "declaraţiei celor 121". Are loc percheziţia la sediul revistelor de stânga 6 octombrie: Se dă publicităţii Manifestul a 200 de personalităţi favorabile Algeriei franceze, printre care mareşalul Juin şi 6 membri ai Academiei franceze
I	noiembrie: Moţiunea supra Algeriei în Adunarea plenară a protes-
tanţilor francezi. Scrisoarea pastorală a cardinalului Feltin către militarii din Algeria
3	noiembrie: Deschiderea "procesului baricadelor"
3-4	Al doilea Colocviu de la Vincennes al partizanilor
noiembrie "Algeriei franceze"
4	noiembrie: Discursul radio-televizat al generalului de Gaulle în
legătură cu "Republica Algeriană"
II	noiembrie: Violente manifestaţii europene la Alger şi Oran. Câteva
ciocniri la Paris. Din Spania, generalul Salan spune un "Nu categoric" Algeriei algeriene
16	noiembrie: Palatul Elysee anunţă un referendum asupra "organizării puterilor publice în Algeria"
22	noiembrie:Louis Joxe devine ministru de stat însărcinat cu probleme algeriene, Jean Morin - delegat general 9 decembrie: Publicarea în Journal officiel a textelor referitoare la referendum
228
9-14	Călătoria generalului de Gaulle în Algeria. Ciocniri
decembrie sângeroase între manifestanţii europeni, mulţimile musulmane şi forţele de ordine. Se înregistrează numeroşi morţi şi răniţi, în majoritate musulmani 27 decembrie: Crearea în Algeria a "consililor consultative regionale"
1961
8	ianuarie: Politica de autodeterminare algeriană este aprobată prin referendum
1 februarie: De Gaulle îl invită pe Habib Bourghiba să se întâlnească 17-22 Noi contacte între Paris şi FLN sunt purtate în secret, în februarie	Elveţia
27	februarie: întâlnire de Gaulle-Bourghiba la Rambouillet 7 aprilie:	în timp ce atentatele se multiplică în Algeria şi în metro-
polă, îşi fac apariţia primele manifeste semnate OAS (Organizaţia Armatei Secrete)
10 aprilie: OAS revendică atentatele şi declară că "loveşte unde vrea şi când vrea"
22-25 aprilie: Puciul generalilor la Alger: generalii Challe, Jouhaud, Zeller şi Salan încearcă să pună mâna pe putere. Mai multe unităţi militare li se alătură. Membrii "complotului de la Paris" sunt arestaţi. Seara, primul ministru Michel Debre lansează un apel populaţiei. Consiliul de Miniştri francez decretează starea de urgenţă. Generalii rebeli sunt destituiţi (în 24 aprilie) şi alţi ofiţeri superiori arestaţi. Generalul de Gaulle ordonă lichidarea insurecţiei. Franţa decretează un armistiţiu unilateral, eliberarea a 6000 ţnternaţi şi prizonieri, transferul în reşedinţă supravegheată a lui Ben Bella şi tovarăşilor săi Arestări, sancţiuni, percheziţii în Algeria şi în metropolă, crearea unui înalt Tribunal Militar Sechestrarea ziarelor l'Humariite şi Liberation Atentate şi manifestaţii ale OAS în Algeria Reluarea negocierilor cu FLN la Evian. Conferinţa va fi suspendată la 13 iunie şi reluată la 20 iunie la Lugrin (resuspendată la 28 iulie)
Tunisia relansează revendicările sale asupra Bizertei Grave incidente la Bizerţa, a cărei evacuare este solicitată de Tunisia. Ruptura relaţiilor franco-tunisiene. H.Bourghiba sesizează ONU
26-28 aprilie 27 aprilie: 12-15 mai: 20 mai:
5 iulie: 18 iulie:
229
20-22 iulie:
24	iulie:
5 august:
11 august:
25	august: 27 august:
"Bătălia de la Bizerta"
Dag Hammarskjoeld, secretarul general al ONU în Tunisia
Prima "emisune pirat" a OAS şi 34 atentate revendicate de aceasta. Şi în metropolă au loc numeroase atentate Comandamentului francez din Algeria i se redă "libertatea de acţiune". Se înregistrează, în paralel, recrudescenţa activităţii FLN
Adunarea generală a ONU adoptă o rezoluţie care condamnă Franţa pentru afacerea de la Bizerta Ben Khedda îl înlocuieşte pe Ferhat Abbas la conducerea GPRA
1 septembrie: Numeroase atentate ale OAS în metropolă. Arestări ale membrilor reţelei "Resurecţie-Patrie"
7	septembrie: Arestarea lui Gingembre, "tresorier"-ul OAS
8	septembrie: Atentatul de la Pont-sur-Seine contra generalului de
Gaulle
11-21	Procesul "complotului din Paris". Generalul Faure şi co-
septembrie Ionelul Vaudrey condamnaţi la zece ani de detenţie. Generalii Massu şi de Guillebon sunt numiţi la Metz şi, respectiv, Toulouse
25 septembrie: Conferinţă de presă a lui Medes-France care preconizează un guvern de tranziţie pe o perioadă de două luni în Algeria pentru restabilirea păcii şi "devansarea" războiului civil
17	octombrie: Manifestaţii musulmane la Paris, organizate de FLN,
12.000 de arestaţi. Noile demonstraţii din 18 şi 20 vor fi reprimate cu o brutalitate care va suscita vii proteste 1 noiembrie: Violenţe în Algeria cu ocazia aniversării rebeliunii de la 1 noimebrie 1954. Bilanţul oficial: 74 morţi şi 130 răniţi 6-15	Procesul avocaţilor din reţeaua de ajutor a FLN
noiembrie
1962
9 ianuarie:
11 februarie: 1 martie:
La Paris, procesul abatelui Davezies, preot la Misiunea
franceză, pentru ajutorul acordat FLN; va fi condamnat
la trei ani închisoare
Negocierile intră în faza finală
Numeroase arestări de civili şi militari, membri ai unei
reţele a OAS, în provincia Bretagne
230
15 martie:	Un comando l-a ucis pe fratele Max Marchand, vechi venerabil al lojii "Uniunea Africană din Oran" şi cinci
18 martie:	dintre colaboratorii săi apropiaţi încheierea la Evian a acordurilor de încetare a focului.
1 aprilie:	Bel Bella şi tovarăşii săi sunt eliberaţi Salan îl desemnează pe Bidault ca succesor al său în fruntea OAS
8 aprilie:	Acordurile între Franţa şi GPRA sunt ratificate prin referendum
20 aprilie: 2 mai:	Arestarea generalului Salan la Alger Explozia unei camionete care se îndrepta spre portul Alger face 62 morţi şi 110 răniţi. Tiruri de mortiere asupra cartierelor musulmane
26 iunie:	Gardy şi statul său major părăsesc Algeria îndreptându-se spre Spania, unde s-a instalat cea mai mare parte a şefilor OAS
1 iulie:	Referendum asupra autodeterminări, la care au răspuns "Da": 99,7% din cei care au votat
3 iulie:	GPRA condus de Ben Khedda se instalează la Alger. Este proclamată independenţa Algeriei
5 iulie:	Celebrare solemnă a independenţei în Algeria. Zi sângeroasă la Oran
10 iulie:	Crearea de către Maurice Faure a "Adunării democratice"
11 iulie:	reunind aleşii de centru-stânga din cele două Adunări Ben Bella soseşte în Orania unde este primit triumfal şi, începe să constituie "grupul Tlemcen", contra GPRA
3 august:	Ben Bella este primit în triumf la Alger unde se instalează împreună cu membrii biroului politic al FLN
22 august:	Generalul de Gaulle scapă dintr-un atentat la Petit-Cla-
mart, pe drumul spre Villacoublay loseptembrie: Ben Bella, susţinut de armată contra willayas-\\ox, îl
elimină, după lupte violente, pe Ben Khedda, rivalul său
12-17	principal Procesul reţelei OAS din vestul Europei
septembrie
20 septembrie: Alegerea primei Adunări Naţionale Algeriene şi proclamarea Republicii Democratice şi Populare a Algeriei 8 octombrie: Admiterea Algeriei în ONU 30 noiembrie: Interzicerea Partidului Comunist Algerian
231
17 mai:	1963 Noua repartiţie a puterilor în sânul guvernului algerian: colonelul Boumedienne devine vicepreşedinte al Consiliului
25 iunie:	Ben Bella anunţă arestarea lui Boudiaf pentru complot împotriva statului
14 august:	Demisia lui Ferhat Abbas din funcţia sa de preşedinte al
Adunării Algeriene
x 15 septembrie:Ben Bella este ales preşedinte al Republicii Algeriene Democratice şi Populare
29 septembrie: Ait Ahmed proclamă hotărârea Frontului Forţelor Socialiste de a răsturna regimul lui Ben Bella şi intră în disidenţă în provincia Kabylia
1 octombrie: Ben Bella anunţă naţionalizarea ultimelor proprietăţi aparţinând colonilor francezi
8 octombrie: Ciocniri între forţele algeriene şi elemente marocane.
Regele Hassan îşi trimite trupele la frontiera sahariană
18 octombrie: Este prins Hocine Ait Ahmed, şeful Frontului Forţelor
29-30 octombrie 21-27 noiembrie	Socialiste, ultimul rival al lui Ben Bella şi Houari Boumedienne Conferinţa de la Bamako asupra conflictului algero-ma-rocan. încetarea focului este decisă pentru 2 noiembrie Vizita lui Ciu-En lai în Algeria
13 martie: 15 iunie.	1964 întrevedere^le Gaulle-Ben Bella, la Château de Champs Retragerea trupelor franceze din Algeria şi Sahara franceză
19 iunie:	1965 Ben Bella este demis din funcţiile sale. Un Consiliu al Revoluţiei prezidat de colonelul Boumedienne preia puterea
1967
15 decembrie:Eşecul unei încercări de lovitură militară de stat în
Algeria. Preşedintele Boumedienne îl destituie pe şeful de Stat-major
232
1968
22 martie: Graţierea a 38 de deţinuţi pentru fapte în legătură cu războiul algerian
Ferhat Abbas
Om politic algerian, născut la Taher în 1899, căsătorit cu o europeană, farmacist la Setif, fondează în 1938 Uniunea Populară Algeriană. în 1943 a militat pentru integrarea musulmană a. algerienilor publicând "Manifestul poporului algerian". După declanşarea insurecţiei algeriene în 1954 crede încă în acţiunea parlamentară şi refuză violenţa.
Din septembrie 1958 până în august 1961 prezidează "Guvernul Provizoriu al Republicii Algeriene". După cucerirea independenţei în 1962, speranţele sale de a influenţa regimul lui Ben Bella în sensul moderaţiei sunt rapid sfărâmate. In august 1963 se separă de Ben Bella. După lo\^tura de stat a lui Houari Boumedienne (în 1965) refuză să primească noi responsabilităţi într-un regim pe care-1 consideră insuficient de democratic, retrăgându-se din viaţa politică.
Fis. 42 Ferhat Abbas
\
(după Panorama du XX-siecle, Enciclopedie du monde contempo-rain, Paris, Librairie Larousse, 1975, voi. I, p. 2.)
7
233
19.	DECLARAŢIA CELOR 121
- extras -
Noi respectăm şi considerăm justificat refuzul de a ridica armele contra poporului algerian. Noi respectăm şi considerăm justificată conduita francezilor care cred că datoria lor este de a-i ajuta şi proteja pe algerienii oprimaţi în numele poporului francez. Cauza poporului algerian este cauza tuturor oamenilor liberi.
printre semnatari: Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir,
Atidre Breton, Marguerite Duras, Francois Maspero, Alain Resnais,
Alain Robbe-Grillet, Simone Signoret şi alţii.
20.	REPUBLICA ALGERIANĂ
Termenul atât de aşteptat din 4 noiembrie (1960 - n.n.) sosise în sfârşit. în alocuţiunea sa radio-televizată, preşedintele Republicii pronunţă, într-o formulă de altfel ambiguă, a cărei paternitate pare să o atribuie conducătorilor rebeli, două cuvinte care vor face mult zgomot: "Republica Algeriană". Ea "va exista într-o zi" - spune Charles de Gaulle şi pune în gardă FLN contra "Algeriei sovietice"...
"Republica Algeriană": aceste cuvinte nu figurau în alocuţiunea înregistrată în dimineaţa de 4 noiembrie de către de Gaulle, înregistrare al cărei text a fost comunicat lui Michel Debre şi principalilor membri ai guvernului. O a doua "probă" este atunci făcută şi fraza capitală care promitea independenţa a fost adăugată. Cu mari precauţii, un avion militar transportă filmul şi banda sonoră la Alger, unde vor fi difuzate în acelaşi timp ca în metropolă, adică la orele 20,00. Numai când avionul survola Medi-terana, Michel Debre a fost anunţat de Brouillet despre "mica modificare" adusă alocuţiunii generalului. Primul ministru protestează. Degeaba: "Oricum am fi procedat, tot aşa s-ar fi sfârşit" - spune de Gaulle. în afara celor două cuvinte (hotărâtoare - n.n ), de Gaulle anunţă şi un viitor referendum care va declanşa reacţii furioase ale ultraconservatorilor, activiştilor şi partizanilor Algeriei franceze.
după Pierre Viansson Ponte - Histoire de la republique gaullietme,
mai 1958 - avril 1969 - Robert Laffont, 1971, p. 192.
234
21.	ALGERIA - DIN NOU ÎN DERIVĂ
/v n est ca şi în vest, zonele care scapă controlului armatei se multi-
1 plică. Sute de state cad sub influenţa islamiştilor... Statul pare asediat. Locurile sigure au devenit rare după asasinate comise în plină zi în centrul Algerului: clădirile oficiale şi hotelurile trebuie să fie protejate ca adevărate baze strategice.
O tensiune surdă, dar permanentă, uzează nervii. în această capitală supraaglomerată, străzile pustii au apărut de curând. Inutil, în caz de urgenţă, de a solicita ajutor. Nimeni nu ţi-1 va acorda.
Se zvoneşte că trebuie multiplicat cu 5 numărul victimelor care a ajuns la 3000 cifra oficială. Sunt efectuate razii pentru a înrola tineri care încearcă să scape de serviciul^militar. Moralul trupei nu este bun: dezertările se multiplică.
Ce s-a petrecut? Cum a fost posibil ca o ţară independentă, dispunând de infrastructură, de un important potenţial agricol, de formidabile posibilităţi turistice, de minereu de fier, petrol, gaze naturale, să se cufunde în lipsuri şi într-un nou război civil?
... Dominată rând pe rând de cartaginezi, romani, vandali, bizantini, arabi, spanioli, turci, francezi, ea n-a ştiut, că şi-a cucerit independenţa. Clanurile (din est, din vest. din Kabylia etc.) s-au înfruntat, precum odinioară triburile, pentru a ocupa fără vreun scop locurile lăsate libere de francezi.
... Anii de independenţă nu au aranjat lucrurile. "înlocuind colonizatorul s-a voit comparaţia cu el - povesteşte un jurnalist algerian. Ne-am comparat totdeauna cu Franţa. Nu cu lumea a treia. Conducătorii ne-au promis că vom fi ca francezii. Şi descoperim că totul este fals. Că nu suntem eroi, ci numai rataţi ai dezvoltării. Nu rămân decât frustrarea şi revolta, recuperate de islamişti."
... Kaddour Zouilai, scriitor, se confesează. "La obţinerea independenţei cine credeţi că au fost plasaţi în fruntea primăriilor în sate? Beduini care participaseră la războiul de eliberare! Ei erau aproape analfabeţi..."
Intelectualii şi burghezia franceză au avut o mică şansă să-şi găsească loc în această Algeric neliniştită. Tragice victime ale istoriei, ei merită a fi ajutaţi. Primiţi, în timp ce asasinii lor îi obligă să fugă.
Dar a fonda pe ei politica algeriană a Franţei înseamnă a cădea în capcana de a nu dialoga cu cei pe care îi reprezintă... Ţara încearcă să
235
acopere un trecut care a condus-o la impas. Pentru a încerca o experienţă inedită: islamismul naţionalist.
după J. Girardon - L’Algerie et nous, în ”L'Express", - 17 febr. 1994, pp. 19-25.
22.	CONSTITUŢIA PARTIDULUI BAAS ARAB
(17 iunie 1947)
I. Principii fundamentale:
Primul principiu: Unitatea şi libertatea naţiunii arabe
1. Teritoriul arab constituie o unitate politică şi economică individuală ... 2. Naţiunea arabă constituie o unitâte spirituală şi culturală...
3.	Pământul arab aparţine Arabilor şi numai ei au dreptul de a dispune de el, de bogăţiile sale şi de a-i orienta destinele.
Al doilea principiu: Personalitatea naţiunii arabe
1. Libertatea cuvântului, a întâlnirilor, confesiunii şi artei este sacră. Nici o autoritate nu are puterea de a le suprima. 2. Valoarea cetăţenilor - o dată promovată egalitatea şanselor - depinde de munca pe care ei o efectuează în favoarea progresului şi prosperităţii naţiunii arabe.
Principiul al treilea: Misiunea naţiunii arabe
I.	Colonizarea şi tot ce se raportează la ea este o operă criminală, pe care Arabii o combat în toate formele posibile. Ei ajută, după capacităţile lor morale şi materiale, toate popoarele care luptă pentru libertatea lor. 2. ... Arabii se hrănesc din civilizaţia mondială pe care o îmbogăţesc la rândul lor. Ei întind o mână frăţească tuturor celorlalte naţiuni şi cooperează cu ele pentru elaborarea sistemelor juste care garantează tuturor popoarelor bunăstarea şi pacea, elevarea morală şi spirituală.
II.	Principii generale (art. 1-13)
Se referă la faptul că Partidul Baas este naţionalist, socialist, democratic, revoluţionar şi: a) luptă contra colonialismului pentru eliberarea patriei în manieră absolută şi totală; b) luptă pentru adunarea tuturor arabilor
236
în sânul unui stat independent unic; c) vindecă civilizaţia, aici incluzând toate aspectele vieţii intelectuale, economice, sociale şi politice.
III.	Politica internă (art. 14-21)
Conţine precizări în legătură cu: regimul de guvernământ (este reprezentativ constituţional), responsabilitatea puterii executive în faţa poporului, regimul administrativ (descentralizat), spiritul democratic al partidului (guvernarea poporului), unificarea legislativă, inviolabilitatea puterii judecătoreşti, drepturile civile complete acordate cetăţenilor arabi, obligativitatea serviciului militar.
IV.	Politica externă (art. 22-25)
Vizează construirea unei lumi armonioase, libere, paşnice, îndreptându-se spre un progres constant; luptă pentru îndepărtarea colonialismului, ocupaţiei ca şi a oricărei influenţe politice sau economice străine; promovează dorinţa arabilor de a trăi liberi şi de a vedea toate naţiunile bucurându-se ca ei de libertate.
V.	Articolele referitoare la Politica economică
Precizează că bogăţia economică a ţării este proprietatea naţiunii (art. 26). Repartiţia actuală a bogăţiilor în ţară nu este justă şi pentru aceasta ele trebuie să fie reconsiderate şi redistribuite egal între cetăţeni (art. 27). Toţi cetăţenii sunt egali ca valoare umană, partidul interzicând exploatarea muncii altora (art. 28). Stabilimentele de utilizare publică, marile resurse naturale, mijloacele de mare producţie şi mijloacele de transport sunt proprietatea naţiunii. Ele sunt girate direct de stat. Companiile şi concesiunile străine sunt suprimate (art. 29). Proprietatea agricolă este fi- xată în limite care să corespundă capacităţii proprietarului de a o exploata în întregime, fără a face apel la munca altora, sub controlul statului şi în cadrul unui program economic general (art. 30).
Mica proprietate industrială este fixată la o limită care să corespundă nivelului economic de care se bucură şi ceilalţi cetăţeni în Stat (art. 31). Muncitorii participă la gestiunea întreprinderii şi primesc, în afara salariului lor fixat de Stat, o parte din beneficii într-o proporţie stabilită tot de Stat (art. 32).
237
Art. 33-36 se referă la proprietatea imobiliară (garantată într-o limită minimă), proprietate şi moştenire (inviolabile în limitele interesului naţional), comerţul exterior şi interior (controlate direct de Stat).
Un program complet este stabilit în lumina celor mai recente experienţe şi teorii economice, pentru industrializarea ţării, creşterea venitului naţional, deschiderea de noi orizonturi, orientarea economico-industrială în fiecare "regiune" conform posibilităţilor de acolo şi prezenţei materiilor prime (art. 37).
VI.	Politica socială a Partidului
Art. 38. Familia, copiii, căsătoria
A.	Familia este celula fundamentală a naţiunii şi Statul trebuie să o protejeze, să o facă să evolueze şi să o ajute.
B.	Copiii constituie un tezaur încredinţat mai întâi femeilor, apoi Statului...
C.	Căsătoria este o datorie naţională şi Statul trebuie să o încurajeze, să o ajute şi să o controleze.
Art. 39. Sănătatea societăţii (prevederi pentru asigurarea în maniera cea mai completă a nevoilor populaţiei şi garantarea tratamentului gratuit).
Art. 40. - Munca.
A.	Munca este obligatorie pentru toţi cei care sunt capabili. Statul trebuie să garanteze fiecărui cetăţean o muncă intelectuală sau manuală.
B.	Veniturile din muncă trebuie să garanteze, cel puţin lucrătorului, un nivel convenabil de viaţă.
C.	O legislaţie echitabilă pentru lucrător stabileşte orele de muncă zilnică, acordă un concediu săptămânal şi concedii anuale plătite. îi apără drepturile, garantează securitatea socială pentru bătrâneţe şi o compensaţie pentru şomajul parţial sau total.
D.	Stabileşte sindicate libere pentru muncitori şi ţărani.:.
E.	Stabileşte tribunale ale muncii, reprezentate de Stat şi sindicate, care să rezolve diferendele apărute ...
Art. 41. - Cultura societăţii.
A.	Partidul va face să se nască o cultură comună, care să fie naţională, arabă şi progresistă, globală şi profund umanistă în perspectivele sale şi pe care să o difuzeze în toate păturile sociale.
B.	Statul are responsabilitatea de a salvgarda libertatea cuvântului, de publicare, a întâlnirilor şi presei, în limitele interesului naţional arab superior şi de a oferi toate mijloacele şi posibilităţile care permit exercitarea acestei libertăţi.
238
C.	Munca intelectuală este printre formele cele mai sacre de muncă. Statul trebuie să protejeze şi să încuiajeze intelectualii şi savanţii.
D.	Se va da posibilitatea, în limitele gândirii naţionale arabe, pentru fondarea de cluburi, asociaţii, partide, organizaţii ale tinerilor şi organisme de turism; activităţilor legate de cinema, radio, TV şi a tuturor mijloacelor civilizaţiei moderne, cu scopul de a difuza cultura naţională şi a face să progreseze poporul.
Art. 42 se referă la dispariţia inegalităţii de clasă şi a discriminării - "rezultatul unui stat social corupt" pentru ca. "cetăţenii să descopere văloarea umană integrală şi care să le dea posibilitatea de a trăi într-un regim social echitabil, fără privilegiul unuia asupra altuia, doar cel al capacităţii spiritului şi al abilităţii mâinii".
Art. 43 - se referă la nomadismul beduin - "stare socială primitivă care slăbeşte producţia naţională. Partidul va sedentariza beduinii, acordându-le terenuri, abolind sistemul tribal şi aplicându-le legile statului."
VIL Politica Partidului pentru educaţie şi învăţământ (art. 44-48)
Se referă, în esenţă, la "crearea unei generaţii arabe noi","restabilirea legăturii între naţiune şi istoria sa glorioasă", gratuitatea pentru toţi a învăţământului de toate gradele, obligatoriu în ciclul primar şi secundar.
Articol separat:
Principiile fundamentale şi principiile generale nu sunt modificabile. Celelalte articole ale Constituţiei sunt modificabile prin acordul a două treimi din participanţii la Congresul Partidului, după prezentarea propunerii de către Comitetul Executiv, un sfert din membrii Congresului sau a zecea parte din membrii Adunării Generale.
239
23.	CALEA ARABĂ SPRE SOCIALISM
Câteva fundamente teoretice formulate la al Vl-lea Congres naţional al Partidului Baas Arab Socialist Sirian - octombrie 1963
... Clasa capitalistă nu a fost în măsură să creeze condiţii favorabile progresului industrial şi nu a putut să rezolve problema sărăciei şi subdezvoltării, lăsând să se adâncească decalajul care separă economia noastră de cea a ţărilor avansate.
Slăbiciunea venitului naţional şi a economiilor private, orientarea capitalului local spre speculaţie, activitatea în domeniul comercial în scopul de a obţine rapid beneficii, practicile cămătăreşti şi cele referitoare la moşteniri, toţi aceşti factori ne îndeamnă să evităm calea capitalistă tradiţională pentru dezvoltare... Socialismul rămâne singura cale pentru a lichida simultan subdezvoltarea şi orice sistem de exploatare.
Dacă burghezia rămâne ceea ce este, eliminarea sa şi eliminarea aliaţilor ei devin imperative - pentru a opera această schimbare istorică radicală în viaţa poporului arab.
Noua putere care va primi sarcina să construiască socialismul va fi puterea muncitorilor, intelectualilor revoluţionari şi a micii burghezii comerciale, industriale şi din servicii. Pentru ca revoluţia socialistă să poată merge până la atingerea scopului său şi să construiască o societate socialistă şi naţională pe baze sănătoase, trebuie ca ea să fie realizată de masele muncitoare.
Liniile importante şi generale ale operaţiunilor de schimbare socialistă sunt următoarele:
1.	Transformarea socialistă a societăţii şi crearea condiţiilor obiective pentru o dezvoltare rapidă a economiei naţionale:
2.	... Mica burghezie va fi receptivă la o muncă de sensibilizare şi educaţie socialistă, în acord cu condiţiile fiecărei "regiuni”;
>	3. ... într-o ţară subdezvoltată, în care bazele concrete ale socia-
lismului nu sunt puse, naţionalizările conduc, în general, la instituirea capitalismului de stat. Socialismul nu poate să se dezvolte şi să reuşească decât prin masele populare organizate, qu iniţiativa lor şi încredere în posibilităţile şi forţele lor;
4.	Problema pământului, pentru a fi rezolvată după principiile socialismului, trebuie să se fondeze pe regula "pământul aparţine celor care îl muncesc", evitând deci orice tendinţă pentru însuşirea individuală sau privată...
240
5.	... Trebuie aprofundat conţinutul democraţiei populare, ceea ce conduce la asocierea maselor muncitoreşti şi ţărăneşti la gestiunea economiei. Numai această metodă va permite controlarea birocraţiei şi restrângerea tendinţei acesteia de a domina masele.
. 6. Prin planificare ..se pot colecta şi reuni capitalurile indispensabile edificării unei industrii în evoluţie, într-un timp relativ scurt.
Fără această planificare, acumulările riscă să se disperseze în operaţii speculative şi cămătăreşti, în operaţii funciare sau în consum de lux, prejudiciabile pentru valenţa comercială. Numai planificarea poate dicta o politică de austeritate, poate să ducă la bun sfârşit marile programe de dezvoltare şi să centreze investiţii asupra sectoarelor celor mai importante...
6.	... în numeroase regiuni arabe, cele două condiţii indispensabile unei munci revoluţionare pozitive sunt: larga şi profunda mişcare populară, precum şi o avangardă revoluţionară, conştientă de responsabilităţile sale, plasată în fruntea acestei mişcări (...)
după Andre Raymond - La Syrie d’aujourd'hui, Editions du Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, 1980, pp. 214-216.
24.	ROLUL S.U.A. PE PLAN MONDIAL
După cel de-al doilea război mondial, am refuzat să permitem istorici de a se repeta... împreună cu celelalte mari puteri, ne-am apucat de remodelarea unei noi ere. Am înfiinţat NATO, pentru a ne opune agresiunii comunismului. Am reconstruit economia americană, stabilind un sistem naţional de şosele şi autostrăzi. Am pus în aplicare pianul Marshall, menit reconstrucţiei ţărilor pustiite de război diit lume. Viziunea senatorului McArthur a câştigat în Japonia, care şi-a edificat o măreaţă economie şi o democraţie deosebită. Am construit noi instituţii pentru promovarea păcii şi prosperităţii - Naţiunile Unite, FMI, Bancă Mondială, GATT şi altele. Am dedicat miliarde de dolari Războiului Rece...
Schimbarea cu care ne confruntăm în anii '90 este, într-un anumit fel, ceva mai dificilă decât în trecut, întrucât este mai puţin distinctă. Este mai complexă, şi. în mai multe privinţe, calea este mai puţin limpede, pentru mulţi dintre contemporanii noştri... Trebuie să ne confruntăm cu provocările ce ne asaltează lumea în care trăim pentru atingerea ţelurilor perene ale păcii şi prosperităţii, ale democraţiei şi demnităţii umane. Trebuie să ne străduim pentru înfăptuirea acestor deziderate, atât în interior,
241
cât şi în exterior. Este importantă înţelegerea anvergurii monumentale a schimbărilor...
Sunt mândru de contribuţia Americii la prosperitatea şi edificarea democraţiei în Asia. Am văzut acest lucru în Japonia, după cel de-al doilea război mondial, apoi în Taiwan, care a părăsit calea represiunii pentru a progresa, în Coreea, devenită acum mai progresistă şi deschisă către lume. Acum ne vom aduce o contribuţie majoră la revitalizarea miraculoasă a economiei chineze, care are un ritm actual de creştere economică de 10 la sută, SUA iipportând o mare parte a produselor Chinei. Doresc continuarea acestor relaţii...
Dacă am fost dispuşi de a cheltui mii de miliarde de dolari pentru a asigura înfrângerea comunismului în timpul Războiului Rece, vom fi, cu siguranţă, dispuşi de a investi o mică parte a acestor sume, pentru sprijinirea succesului democraţiei, în zonele unde comunismul a căzut... Să ne gândim că şi Planul Marshall nu a acoperit decât o mică parte din costurile reconstrucţiei după cel de-al doilea război mondial. Nu a reprezentat decât un început, un magnet al eforturilor ulterioare, o măsură dătătoare de încredere, care a pus în mişcare un miracol economic.
din discursul rostit de preşedintele SUA, Bill Clinton, la Universitatea Americană din Washington, cu prilejul primirii titlului de "doctor honoris causa", februarie 1993.
25.	CAVALCADA AMERICANĂ PENTRU CONDUCEREA LUMII
Articolul apărut în revista Le Monde Diplomatique
** n pofida dispariţiei URSS, în ciuda apelurilor la izolaţionism ale unor
1 americani, Washington-ul nu renunţă la obiectivele sale planetare, considerate drept "vitale" pentru securitatea sa, în special la extinderea "pieţei". SUA continuă să-şi afirme voinţa de a-şi asuma rolul de conducător al lumii şi să se pregătească împotriva unor eventuale "ameninţări" ce ar putea veni din partea "lumii a treia", continuând să depună importante eforturi de înarmare.
Nu, istoria nu s-a încheiat: ea de-abia începe! Ea va fi dură. complexă, nu ne îndoim; şi va face mulţi paşi înapoi, de ce să nu recunoaştem?
însă calea democratică regală, de-a lungul căreia toţi se înghesuie, este trasată. Ea se numeşte piaţă. America îi trasează parcursul, bineînţe-
242
Ies, global: nu dispune ea - în această ordine - "de cea mai puternică forţă militară, de cea mai mare economie şi de societatea multietnică cea mai dinamică?" "Poziţia noastră de lider (lidership) este căutată şi respectată în cele patru colţuri ale lumii".
Cine credea într-o ideologie redusă la epoca de falsă strălucire antediluviană şi spera că aroganţa imperială dă semne de trezire la realitate se înşeală. Iată, enunţată de Anthony Lake, consilierul preşedintelui Clin-ton pentru probleme de securitate naţională, noua hartă universală. Scopul ce trebuie atins, dacă este posibil: democraţia. O exigenţă ce trebuie neapărat îndeplinită: realizarea pieţei - cuvântul utilizat de 34 de ori în acest manifest, modest intitulat "Remarci".
Comunismul a dispărut, graţie mai ales NATO, care ar fi "alianţa militară cea mai eficientă din istoria umanităţii." (subl. ns.) Trebuie însă să constatăm că rămân de soluţionat încă destule probleme. Economiile occidentale sunt vlăguite, unele etnii se agită, există riscul de proliferare a armamentelor puternice: Chiar şi mediul înconjurător... Dar nici un obstacol major nu se află în calea victoriei în ce priveşte realizarea pieţei sub conducerea SUA: nu mai este vorba de a "menţine", ci de a extinde, de a consolida şi de a desăvârşi victoria finală: "interesele şi idealurile noastre . nu ne obligă doar să ne angajăm, ci să şi conducem". în ce scop? "Trebuie -să promovăm în lume democraţia şi economia de piaţă pentru că acest lucru apără interesele şi securitatea noastră." "Trebuie - continuă domnul Lake - să acordăm naţiunilor democratice maximum de avantaje ce decurg din integrarea în pieţele externe, ceea ce explică în parte de ce NAFTA (Acordul Nord-American de Liber Schimb) şi GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ) se situează la un nivel atât de înalt în programul nostru de securitate." Cum poţi să ai atunci şi alte opţiuni? "Pe de o parte, - există un angajament activ al SUA în exterior. în numele democraţiei şi al creşterii comerţului. " Comerţul, schimburile sub atenta supraveghere a băţului american, aceasta este cheia, piatra filosofală a timpurilor moderne: a te angaja în exterior înseamnă să realizezi "o investiţie care merită osteneală."
Principalele puteri trebuie, desigur, să-şi coordoneze politicile: intervenţiile din exterior pot, bineînţeles, să se realizeze într-un cadru multilateral (ONU), dar atenţie la "doctrinele rigide!" "Un singur factor primordial trebuie să determine caracterul multilateral sau unilateral al acţiunii SUA: interesele Americii. Noi trebuie să acţionăm pe plan multilateral când acest lucru serveşte intereselor noastre şi să acţionăm unilateral când acesta serveşte scopului nostru."
243
Piaţă, democraţie... Câte obstacole, totuşi, din partea Irakului sau a Iranului, sau din alte părţi... Plecând de la această "stâncă", de la acest "soclu", care este "G-7", este convenabil să se extindă sistemul, selecţionând bine polii: de exemplu, Africa de Sud şi Nigeria în sudul Saharei. Trebuie, uneori, să dai dovadă de multă răbdare, de "pragmatism"; exemplul chilian "din timpul generalului Pinochet" n-a demonstrat oare că "economia de piaţă poate prospera şi fără democraţie?" "Vrem să stabilim relaţii mai strânse cu China, care respectă valorile noastre şi merge în sensul intereselor noastre."
Consilierul preşedintelui Clinton este cu picioarele pe pământ. El critică pe cei care - naivi sau egoişti - se întreabă, în SUA, dacă este necesară continuarea costisitorului efort militar. Or, angajamentul în exterior al forţelor americane - "cele mai bune din lume" - "este o parte a preţului ce trebuie plătit pentru securitatea şi conducerea lumii", (subl. ns.)
Două lecturi ale acestei profesii de credinţă sunt posibile. Una optimistă, dacă îndrăznim s-o spunem; cele 1001 de obstacole ce se ridică în calea punerii în practică a unei asemenea opere atât în lumea bogată, cât şi în ţările foste comuniste, sunt atât de mari încât această piedică nu ar fi decât una în plus care să se adauge la celelalte.
Altă lectură, care nu ar contrazice-o pe prima, dar care o completează, este fără îndoială mai realistă: toate mijloacele sunt bune pentru a încerca să se impună, pentru securitatea "noastră", pentru apărarea intereselor "noastre", o ordine având drept crez destinul Americii şi drept lege profitul. Ar fi deci miraculos ca pentru atingerea acestui scop o asemenea misiune să aibă caracterul unei cavalcade paşnice.
(în Opinia naţională nr. 41, din 7 februarie 1994, p. 8)
26.	"NUMAI ESTUL VA PUTEA SALVA EUROPA"
Interviu cu politologul britanic Ralf Dahrendorf, publicat în cotidianul L'Unita, nr.294/1993 (text prescurtatj
întrebare: Domnule profesor, nici în trecut nu aţi făcut un mister din criticile pe care le-aţi adus Tratatului de la Maastricht. Astăzi, exprimaţi un verdict şi mai dur asupra lui. De ce?
Răspuns: Maastricht-ul trebuie îngropat. El reprezintă un mod vechi de a gândi în Europa. Prin acestă metodă şi cu aceste conţinuturi nu
244
se pot face paşi înainte, rămânem acolo unde ne aflăm acum, şi anume ţintuiţi de trecut. De altfel, chiar cei care au semnat acest tratat sunt pe cale să dispară rând pe rând de pe scena politică: dintre cei 21 de semnatari, 14 sunt deja la pensie, iar ceilalţi o să ajungă acolo în următorii trei ani. Pentru a porni din nou este necesar să se lanseze idei noi şi cred că, în următoarele luni, se vor lua iniţiative din partea unor ţări pentru a merge în acestă direcţie. Uniunea monetară şi politica externă comună bat pasul pe loc, au devenit vorbe goale.
întrebare: Care a fost adevărata mare greşeală a Tratatului de la Maastricht?
Răspuns: S-a crezut că unitatea economică va duce în mod necesar la unitatea politică. Or, problemele politice se rezolvă cu ajutorul politicii. Nu se poate face apel la economie. Cred că a lărgi Comunitatea la alte ţări înseamnă a o întări. Nu pot fi ţinute în afara ei naţiuni ca Polonia, Ungaria sau alte ţări din Est. Cel mai bine ar fi ca ele să fie admise imediat şi să se discute cu ele crearea unei Europe mai largi. Este necesar apoi să se identifice unele interese comune atât în ceea ce priveşte politica externă, cât şi cea internă.
întrebare: Care ar putea fi aceste interese comune?
Răspuns: S-ar putea introduce, ca de exemplu, unele taxe, fie şi mici, asupra capitalurilor speculative. Apoi există GATT, care poate constitui un test deosebit de semnificativ. Europa trebuie să înfrunte foarte grava problemă a şomajului: toate ţările vor să-l reducă. Din păâate, fiecare din ele vrea să o facă în detrimentul celorlalte. Vor trebui descoperite norme comune.
întrebare: Instituţiile europene suferă de o lipsă de democraţie?
Răspuns: Parlamentul European este prea departe. II desparte ani lumină de cetăţenii ţărilor respective. în ciuda acestor fapte, politicienii noştri se ocupă puţin sau deloc de Europa. Cred că dacă vrem să înaintăm va fi necesar să se formeze o nouă clasă conducătoare, care să gândească la problemele unităţii într-o manieră nouă şi mai profundă. Cei care au făcut Maastricht-ul au în minte o agendă a trecutului, în timp ce astăzi trebuie să te gândeşti la o agendă a viitorului. Chiar şi Delors ar face bine să-şi dea demisia
întrebare: Domnule profesor, aţi vorbit adesea de Europa drepturilor, dar ce autoritate are Europa să vorbească despre drepturi după masacrele din fosta Iugoslavie?
Răspuns: Convenţia C E. asupra drepturilor omului a fost un lucru foarte important. Fiecare a aplicat-o însă în interiorul propriei ţări; nu e-xistă norme internaţionale de la care să nu se poată deroga. însăşi Curtea
245
de la Strassbourg nu este un tribunal în adevăratul sens al cuvântului şi sentinţele sale nu sunt aplicabile. Este necesară, deci, introducerea conţinutului acestei convenţii în cadnil unor tratate internaţionale de cooperare propriu-zisă, în aşa fel încât, dacă cineva nu aplică acele norme, să fie posibilă reacţia de a nu coopera cu acel cineva. în plus, este indispensabil ca atunci când o ţară cere să fie admisă în Comunitate să facă dovada că respectă drepturile omului.
întebare: Insistaţi asupra necesităţii de a lărgi Europa la ţările din Est. Ce părere aveţi despre faptul că, recent, în aceste ţări au învins partidele foste comuniste?
Răspuns: în aceste ţări,' tendinţele se schimbă foarte repede şi nimeni nu poate prevedea ce se va întâmpla. Cred că foştii comunişti au învins, deoarece, acolo, singurii care au întreprins ceva au fost ei. Mi se pare că ceilalţi nu sunt capabili să întreprindă absolut nimic. Dar victoria foştilor comunişti nu înseamnă revenirea la economia planificată. Nici unul dintre ei nu se gândeşte la aceasta. Se poate spune că ei doresc să încetinească privatizările. Este adevărat, dar le încetinesc, nu le blochează, în rest, ar fi o eroare să dorim a impune Estului ritmurile noastre. Nu putem exporta democraţia noastră "la cheie". Va trebui să le respectăm specificitatea. Cred că lucrul cel mai important pe care trebuie să-l cerem acestor ţări nu este atât elaborarea, producerea unor noi norme, ci, în primul rând, aplicarea normelor, suveranitatea legii.
întrebare: Aţi criticat Occidentul deoarece i-a oferit lui Elţîn un sprijin lipsit de accente critice. Nu îl consideraţi însă cel mai mic dintre relele posibilepentru Rusia?
Răspuns: Elţîn nu-mi place. Nu mi-au plăcut niciodată tancurile care trag asupra parlamentului. Pentru moment este, desigur, cel mai bun dintre cei pe care îi avem în faţa ochilor. Cel mai bun dintre cei pe care îi putem privi. Dar nu este un democrat. Desigur, nu-1 pot suporta nici pe Ruţkoi, nici pe Hasbulatov, dar în parlamentul recent dizolvat existau persoane cu mult mai bune decât ei şi care nu sunt, desigur, mai puţin democrate decât Elţîn. în acest sens, am criticat sprijinul atât de total şi necritic pe care Occidentul, în frunte cu Clinton, a dorit să i-1 acorde. Lui Elţîn nu trebuie să îi ceri să facă legi noi, ci şă aplice legile existente. Şi pentru el este valabilă regula că trebuie să se restabilească suveranitatea legii.
(în Opinia naţională - nr.39/24 ianuarie 1994, p.7)
246
27. RAPORTURILE CATOLICISM - IUDAISM
/v n luna august 1968 a avut loc în America Latină, la Bogota, prima re-
1 uniune la scară continentală între catolici şi evrei, cu participarea a 27 de personalităţi, printre care şi cardinalul Raoul Silva Henriquez de Santiago de Chile, împreună cu mai mulţi episcopi. Cu această ocazie s-au formulat concluzii importante:
Pe planul comunităţilor religioase, reuniunea a recomandat o colaborare mai strânsă între organizaţiile evreieşti şi cele creştine, hotărând între altele: "să se desfăşoare o lucrare comună pe cât posibil mai extinsă şi unitară a celor două confesiuni religioase faţă de necesităţile umane; să se încurajeze ţinera reciprocă âe cursuri, de seminarii şi conferinţe pe tot cuprinsul continentului latino-american asupra unor teme specifice, susţinute de teologii evrei şi creştini care să-şi expună propria lor religie şi cultură etc."
între temele propuse figurează:
"Israelul şi locul său în teologia evreiască";
"Mântuirea în creştinism şi iudaism";
"Ateismul" etc.
Reuniunea de la Bogota a mai hotărât:
"Revizuirea cărţilor de texte, ale catehismelor, manualelor de rugăciuni, dicţionarelor şi enciclopediilor, pentru a elimina orice formă de prejudiciere reciprocă";
"Promovarea în ambele comunităţi a cunoaşterii liturghiilor respective";
"Participarea evreilor şi creştinilor la rugăciuni în comun, servin-du-se de Tanasas (Vechiul Testament). în acest scop, textele biblice şi de rugăciuni vor fi alese cu grijă pentru a se elimina pasajele care se pot preta la controverse, iar pentru rugăciunile în comun va fi preferabil să se utilizeze alte formulări decât acelea pe care le comportă în mod obişnuit liturghia". (Secretariat pour l’unite des chretiens. Cite du Vatican. Service d'informations. Bulletin nr.6, janvier, 1969, nRelations entre VEglise etJu-daisme ", pag. 20-21).
...în decembrie 1970 a avut loc în sala Secretariatului pentru unitate din Vatican, o primă întâlnire între reprezentanţii Comitetului internaţional evreiesc pentru consultări interreligioase şi membrii Secretariatului pentru unitate, precum şi alţi delegaţi ai Biserici Catolice.
247
Reuniunea, care a fost inaugurată de cardinalul Willebrands, a studiat un proiect de organizare a raporturilor dintre Biserica Catolică şi iudaism pe plan internaţional. Un "Comitet de legătură" a fost instituit cu câte cinci membri penţru fiecare din partenerii respectivi.
De atunci, o strânsă colaborare între cele două organisme s-a stabilit la Roma, deşi chiar de la început reprezentanţa evreiască a căutat să precizeze concepţia sa în legătură cu aceste probleme , afirmând că "toate chestiunile care privesc pe evrei şi iudaismul au un aspect religios şi deci tradiţional iudaic".(Secretariat pour l'unite des chretiens. Ci te du Vatican. Service d'informations. Bulletin nr. 17, avril, 1972, pag. 20).
A şaptea reuniune a comitetului de legătură dintre reprezentanţa catolică şi cea evreiască s-a ţinut la Madrid în 1978 şi a avut ca obiect principal al discuţiilor legea pentru prozelitismul misionar, votată de Knesset la Ierusalim, în acelaş an.
(după Mihail Urzică - Renaşterea Ortodoxiei - semn al sfârşitului lumii, studii, 1994, Tipografia Concordia , Bucureşti, pp. 31-33)
28.	RAPORTURILE CATOLICISM - ORTODOXISM
/v mpotriva tendinţelor adverse care au menţinut antagonismul şi separa-
Itismul dintre catolici şi ortodocşi, au intervenit în ultimii ani schimburi de scrisori oficiale între reprezentanţii celor două Biserici, mesaje, precum şi alte acţiuni de apropiere în vederea realizării unui dialog.
în dorinţa manifestării unei atitudini de bună înţelegere reciprocă. Patriarhia ecumenică de Constantinopol a consimţit să fie reprezentată prin anumiţi observatori la Conciliul Vatican din 1964.
Acest fapt a stârnit critici din partea unor episcopi ai diferitelor Biserici Ortodoxe, în special a celor din Grecia.
Tot în anul 1964 a avut loc întâlnirea de la Ierusalim, într-o atmosferă de dragoste creştină, între Papa Paul al Vl-lea şi Patriarhul ecumenic Athenagoras.
De asemenea, o delegaţie catolică a fost trimisă la Moscova cu ocazia celebrării a 50 de ani de la investirea ca episcop a patriarhului Alexis.
Au atras apoi atenţia vizitele protocolare pe care şi le-au făcut cei doi capi ai Bisericilor despărţite: Patriarhul Athenagoras la Roma şi Papa Paul al Vl-lea la Constantinopol. precum şi darurile simbolice pe care
248
şi le-au dat unul altuia: un potir, semn al unităţii euharistice şi un felon -semn al unităţii sacerdotale.
Cu aceste ocazii s-au dat şi asigurări reciproce pentru eliminarea rivalităţilor şi a suspiciunilor care au existat în trecutul celor două Biserici, facându-se totdeauna urarea de a se merge mai departe pe calea apropierii şi a ecumenismului. ...
între timp, alte manifestări în cadrul ecumenismului au avut loc între Orientul ortodox şi Occidentul catolic, ca de exemplu colocviul de la Bari (Italia) din 1970, între reprezentanţii Patriarhiei de la Moscova în frunte cu mitropolitul Nicodim şi reprezentanţii Bisericii catolice, iar ulterior, vizita din 1971 făcută Bisericii din Grecia de către cardinalul Wille-brands. Un succes al unor asemenea dialoguri l-a constituit conferinţa de la Miinchen din 1982, între Ortodocşi şi Catolici, când teologii catolici nu au recunoscut prin protocolul încheiat valabilitatea Crezului ortodox fără Filioque.
Sub aceste aspecte, toţi augurii par să fie favorabili cu privire la apropierea celor două Biserici surori.
(după Mihail Urzică - Ortodoxia şi ecumenismuX, în Renaşterea Ortodoxiei - semn al sfârşitului lumii, studii, 1994, pp. 38-39)
29.	CRIZA BISERICII CATOLICE
Prin poticniri provenite din afară şi dinăuntru, Biserica Catolică străbate în situaţia actuală cea mai sumbră perioadă din istoria sa. Această criză, care s-a tokt accentuat din deceniile trecute, este determinată acum de tendinţe moderniste şi de insubordonarea unei însemnate părţi a clerului, de apatia religioasă a multor credincioşi ai săi. de practici religioase dubioase însuşite în multe cazuri de autorităţi ecleziastice, de manifestări şi compromisuri arbitrare ale unor ierarhi faţă de masonerie şi iudaism, ca şi alte acţiuni condamnabile.
Se constată astfel că mii de preoţi au părăsit, în cursul anilor din urmă, clerul catolic pentru a se căsători, iar alţii refuză să mai asculte de autoritatea ierarhică. în cursul anului 1968, numai în SUA aproape 500 de preoţi au părăsit clerul catolic cu gândul de a se căsători. în acelaşi an, în dosarele. Congregaţiei din Roma se aflau 3000 de alte cereri pentru întoarcerea unor clerici la viaţa laică. O aceeaşi situaţie a continuat de atunci înainte şi în alte ţări catolice...
249
S-a recurs, astfel, la introducerea muzicii de jazz în unele biserici din Olanda şi din America Latină, pentru a atrage lumea. De asemenea, după modelul cinematografelor americane în aer liber, "drive-in movies", prevăzute pentru automobiliştii care vor să vină să vizioneze filmele fără să-şi părăsească volanul şi canapeaua confortabilă, s-a iniţiat în Buffalo, în suburbia oraşului New York, ţinerea unor liturghii "drive-in".
O fotografie a revistei Naţional Calholic Reporter, din septembrie 1969, prezintă o asemenea imagine. Pe o estradă apare dintr-un grup de autoturisme un fel de baracă purtând o inscripţie: "Altar exterior al Parohiei Sfântului Leon. Liturghie duminicală". în spatele unei vitrine care protejează o încăpere transportatbilă, un preot în odăjdii slujeşte sfânta liturghie care se amplifică prin megafoane. Potrivit relatării din revista catolică menţionată, participanţii acestei "liturghii de consumaţie" stau relaxaţi în interiorul acelor autoturisme, iar când preotul exclamă "Go in peace!" (Mergeţi în pace!), ei cuplează cheile de contact ale maşinilor lor şi pacea este salutată în huruitul tuturor motoarelor.
Pe aceeaşi linie înnoitoare de atitudini ecleziastice, cardinalul Suenens, primatul Belgiei, a declarat într-un interviu la Ottawa că admiterea femeilor în clerul catolic - care se vântură în multe cercuri şi care s-a admis de o parte a bisericii anglicane - ar trebui să facă obiectul unui studiu serios (Service eeumenique de presse et d’information, Geneve nr.7, 38-e annee, 11 marş 1971, pag.9)
...Uzurpatorul Papei Paul al Vl-lea, Michel Coten, fost preot din congregaţia Sacre-Coeur. în urma unei viziuni pe care pretinde că a avut-o în biserica din Sarrente la 7 octombrie 1950 s-a văzut încoronat ca papă de însuşi Hristos, cu numele de Clement al XV-lea.
în 1960 s-a instalat la Clemery (Meurthe et Mossele), unde şi-a alcătuit un "mic Vatican" cu 50 de cardinali şi episcopi de "ambele sexe" şi cu o grupare de călugăriţe, iar din această postură l-a excomunicat pe Paul al Vl-lea sub învinuirea de imoralitate (Paris Match din 6 ianuarie 1973)...
O altă schismă şi de altă natură s-a produs tot sub pontificatul lui Paul al Vl-lea din partea episcopului Marcel Lefebre, fost arhiepiscop de Dakar şi fondator al "Fraternităţii Sacerdotale Sf. Pius X", care l-a acuzat pe Paul al Vl-lea de împăciuitorism cu comuniştii şi de concesiuni vinovate faţă de tradiţiile Bisericii Catolice, intervenite prin hotărârile Conciliului Vatican II.
De partea episcopului rebel s-au alăturat tradiţionaliştii catolici, benedictini disidenţi, precum şi o formaţiune a Ordinului carmelît.
Monseniorul Lefebre vizitează diferite ţări catolice, unde ţine conferinţe împotriva reformelor Conciliului Vatican II, fără a .cere consimţă-
250
mântui episcopilor diocezelor respective, hirotoneşte preoţi în cadrul Fraternităţii sacerdotale pe care a fondat-o şi dirijează trei seminarii la: Econ v- (Elveţia), Zeitskop (Germania) şi Armanda (Michigan, SUA) {Le Figaro, 20 noiembrie 1978, p..9).
...Şi faţă de toate frământările prin care trecuse catolicismul în cei 20 de ani de la Conciliul Vatican II din 1965, Papa Ioan Paul al II-lea a convocat la Roma un sinod excepţional al preşedinţilor comisiilor episco-, pale din toată lumea, dimpreună cu cardinalii Curiei Vaticanului.
(după Mihail Urzică - Renaşterea Ortodoxiei semn al sfârşitului lumii, studii, 1994, pp. 23 - 35.)
30.	OPINII ALE UNOR ÎNALŢI PRELAŢI AI BISERICII
Adevărul nu este totdeauna un lucru uşor: afirmarea lui este uneori foarte dificilă.
Acum, lumea, după ce a depăşit conflictul dur dintre Est Vest, se regăseşte totuşi în faţa unor noi crize economice, sociale, şi politice de dimensiuni planetare.
începutul celui de-al treilea mileniu creştin constituie, fără îndoială, o etapă importantă nu numai pentru Comunitatea bisericească, dar şi pentru Roma, pentru Europa, pentru întreaga omenire... Anul 2000 va face din nou prezent "marele mister" al Credinţei.
(Papa Ioan Paul al II-lea)
Tinerilor le lipsesc cărămizile de bază cu care să-şi poată construi propria spiritualitate. Această lipsă îi dezrădăcinează şi îi sărăceşte.
(Dr. George Carey, arhiepiscop de Canteburv, primatul Bisericii Anglicane)
S-ar spune că o fisură a jngăduit răsuflării lui Satan să intre în templul lui Dumnezeu. îndoiala, incertitudinea, insatisfacţia, contradicţiile au ieşit la lumină... Prin ferestrele ce trebuiau să fie deschise spre lumină au pătruns în conştiinţa noastră îndoiala, apoi ştiinţa.. Biserica se află într-un ceas al neliniştii, al autocriticii, s-ar zice chiar al autodemolării.
(Papa Paul al Vl-lea)
251
Noi am făcut din Biserică o organizaţie ca oricare alta. Toate forţele noastre s-au adunat spre a o pune pe picioare, iar acum ele se adună spre a o face să funcţioneze.
(Patriarhul Athenagoras)
Trebuie să scoatem la lumină nedreptatea ce domneşte în lume... Noi suntem cei ce n-am înţeles. E ruşinos pentru noi creştinii că marxiştii au văzut lucrurile mai limpede decît noi...
(Don Helder Camara, arhiepiscop de Recife)
Când este vorba de franc-masoni, printre care se găsesc mulţi creştini necatolici, nu întâlnim decât ameninţări şi incriminări. Aceşti creştini ar fi un puternic ferment pentru a elimina din Franc-Masonerie tot ceea ce este anticreştin şi anticatolic, dacă ar cunoaşte mai bine Biserica Catolică. Originea însăşi a Masoneriei nu a fost anticreştină şi nu lipsesc, pe ici, pe colo, anumite indicii, deşi foarte mici, privind posibilitatea unei anumite reconcilieri cu Biserica. Buna credinţă - şi de o parte şi de cealaltă - precum şi lecţia de viaţă pe care ne-o dă Istoria ar contribui mult la vindecarea acestei deplorabile separări.
(Monseriorul Mendez Arceo, episcop mexican)
- Privitor la Cavalerii de Malta sunt păreri şi bănuieli. Este o societate arhicunoscută, care face opere de binefacere. Nu cred că subminează Biserica. Se va vedea ce fel de organizaţie este.
(înalt Prea Sfinţitul Pimen Zainea, arhiepiscop al Suceviţei şi Rădăuţilor)
31.	BANCA INTERNAŢIONALĂ RELIGIILOR (B.I.R.)
Primii bancheri au fost templierii. Vaticanul a înfiinţat Institutul pentru Operă Religioasă (IOR), Banca Sfintului Spirit, răspîndită pe înteg mapamondul. în Statele Unite ale Americii există bănci confesionale: bănci baptiste, bănci penticostale şi ale altor confesiuni: în ţările din nordul Europei există bănci protestante şi neoprotestante; în lumea islamică sunt bănci care funcţionează pe principiile Coranului (în sensul că
252
nu percep dobânzi, deoarece dobânda este considerată camătă); în lumea iudaică există de asemenea bănci.
... La realizarea primelor 4 miliarde au contribuit, de exemplu, Societatea Naţională a Căilor Ferate, Asirom, Metropol, Federaţia Română de Fotbal şi alte societăţi, dar şi Mitropolia Moldovei, Mitropolia Olteniei şi Biserica Armenească, Muftiatul de la Constanţa, Cultul Penticostal ş.a.m.d.
Am “reuşit să atragem în aeastă bancă şi societăţi şi grupuri de afaceri care reprezintă Casa Regală din Arabia Saudită. Acest grup participă cu aproape două milioane de dolari la banca noastră; este cea mai mare investiţie saudită în România. Participă, de asemenea, oameni de afaceri din Israel şi din alte ţări ..., acţionari din Statele Unite ale Americii, din Germania, din Olanda; avem acţionari şi din Camerun, din lumea arabă şi din lumea iudaică.
... Există intenţia de a face din Bucureşti un fel de Geneva, pe linie religioasă. La Geneva activează Consiliul Mondial al Bisericilor, unde sunt reprezentate numai trei confesiuni, respectiv bisericile ortodoxă, calvină şi luterană. Noi am reuşit în România să adunăm în jurul aceleiaşi mese 15 confesiuni. Cine şi-ar fi putut imagina că, la inaugurarea băncii, de pildă, în stînga mea a stat un arab din Arabia Sudită, iar în dreapta a stat domnul Zimermann din Israel?; şi-au dat mîna şi au spus. "Hai să colaborăm". Sigur, nu este meritul meu, este meritul acestei idei a ecumenismului.
(Dr. Ion Popescu, în Economistul, nr. 439/ 29 martie 1994, pp. 1-3.)
32,	CONCILII ŞI ENCICLICE ALE BISERICII CATOLICE
1869-1870
1885
1891
1931
1962-1965
-Conciliul al XX-lea (VATICAN I) - convocat de Papa Pius al IX-lea sub presiunea şirului de revoluţii naţionale de la 1848 şi a ideilor unor filosofi care negau divinitatea lui Dumnezeu
-	enciclica hnmortale Dei (Dumnezeu nemuritor)
-	enciclica Rerum novarum (Lucrurilor noi) a Papei Pius alX-lea
-	enciclica Quadragesimo anno (După 40 de ani) a Papei Pius al Xl-lea
-	Conciliul al XXI-lea (VATICAN II) - ţinut sub doi papi, Ioan al XXII-lea şi Paul al Vl-lca, cu participarea a
253
2540 prelaţi ai Bisericii Catolice şi a 40 observatori din partea celorlalte biserici creştine	x
1962	- enciclica Mater et Magistra (Maica şi învăţătoarea)
1963	- enciclica Pacem in Terris (Pace pe Pământ)
1967	- enciclica Populorum progressis (Despre progresul
popoarelor)
1969	- enciclica Ecclesiam Suam (Biserica Sa)
1988	- enciclica Humane Vitae (Ale Vieţii umane)
33.	A CREDE ÎN VIITORUL OMULUI
Laicitatea nu trebuie înţeleasă în cadrul îngust al luptei care i-a opus, de-a lungul timpului, pe credincioşi necredincioşilor sau pe catolici franc-masonilor. A prezenta faptele sub un astfel de unghi înseamnă să ignorăm deliberat lenta şi dificila evoluţie care a condus la libertatea civică şi la libertatea de conştiinţă...
Niciodată laicitatea nu a fost inspirată de preocupări metafizice... Edgar Quinet definea principiul societăţii laice ca fiind cel al dragostei cetăţenilor unii pentru alţii, independent de credinţa lor. Jules Ferry proclama încă din 1870: "Nu este suficient să decretăm toate libertăţile. Trebuie să le trăim. Franţa nu va avea libertate cât timp va exista un Cler de stat, o Biserică sau Biserici oficiale...
Astăzi ca şi ieri, spiritul laic îi înconjoară pe cei care cred şi pe cei care nu cred, pentru a găsi căile fraternităţii adevărate, cea care asigură recunoaşterea tuturor adevărurilor, a tuturor faptelor autentice...
Proiectul educativ, conceput ca un instrument al eliberării, ca sămânţă a demnităţii şi fundament al oricărei ordini sociale armonioase, este prima etapă, indispensabilă, ineluctabilă, a cărei îndeplinire le condiţionează pe celelalte. Este prea puţin să spunem că o societate devine perenă prin formarea elitelor. Puterea care se instalează în domeniul vieţii oamenilor se structurează în mod natural. în lumea economică, ideologică, în raporturile politice, la spital sau la cazarmă, ca şi în sânul însuşi al statului se constitue elite, tehnocraţii, birocraţii şi nomenclaturi care se dotează cu mecanisme proprii, utilizează dogme proprii, îşi impun adevărurile lor, dintre care primul este acela că nu trebuie comentată ordinea pe care ele o construiesc...
In temea noastră, dură şi aspră, un asemenea dialog (despre laicitate - n.n.) se* impune. Dogmele fiind înlăturate ne ambiţionăm să credem în viitorul Omului. Societatea de azi este bolnavă de nedreptate şi deznădejde.
254
Scopul vieţii umane, ca şi cel al societăţii pe care noi o dorim este de a permite individului dezvoltarea tuturor posibilităţilor sale pentru a-şi realiza pe deplin personalitatea. Cu această speranţă deschidem lucrările Serbărilor internaţionale ale Laicităţii!
(din Cuvântul rostit de Roger Leray, Mare Maestru al Marelui Orient de Franţa la Serbările internaţionale ale Laicităţii, Paris,
7-8 februarie, 1981, după Humanisme, Revue des Franc-Macons du Grand Orient de France, nr. 141 - 142, 1981, pp. 4 - 6.)
34.	O ŞANSĂ A ECUMENISMULUI EUROPEAN
/v ntre 15 şi 21 mai 1989 a avut loc la Basel, în Elveţia, întâlnirea
1 Ecumenică Europeană. Reuniunea a fost organizată de Conferinţa Bisericilor Europene şi de Consiliul Conferinţelor Episcopale Catolice din Europa. Au participat 220 de Biserici, majoritatea fiind ortodoxe (predominante ca număr de Biserici, dar nu şi în ceea ce priveşte numărul membrilor acestor Biserici).
Pregătirile întâlnirii de la Basel au început în decembrie 1987, când a avut loc o primă luare de contact între reprezentanţii Consiliului European al Bisericilor şi reprezentanţii Bisericii Catolice, care nu fac parte din acest Consiliu. Atunci s-a hotărât ca tema întâlnirii de la Basel să se centreze pe noţiunile de dreptate şi pace şi s-a stabilit că jumătate din numărul de participanţi vor fi ai Bisericii Catolice. La Basel au fost prezenţi 600 de participanţi.
... Au luat naştere aşa-numitele "grupuri Basel" , formate din câte 12 membri (6 catolici şi 6 ai altor Biserici), care se întâlnesc de două ori pe an. ...
Anul trecut, IPS (înalt Prea Sfinţitul - n.n.) Daniel Ciobotea, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei s-a oferit să găzduiască una din întâlnirile bianuale ale grupurilor Basel. Aceasta s-a desfăşurat în România, la începutul lunii martie 1994. ...
Evoluţia fenomenului Basel are o mare importanţă pentru înaintarea mişcării ecumenice, dar este interesant şi din perspectiva altor probleme cu care se confruntă Biserica.
(după Mihaela Bărbuş - O şansă a ecumenismului european: continuarea Conferinţei de la Basel, în "Curierul catolic-Actualitatea creştină". Anul V, nr. 5/1994, pp. 4 - 5.)
35.	ECUMENISMUL ŞI DEVIERILE LUI
Prezenţa reprezentanţilor oficiali ai Bisericilor răsăritene în cadrul acestei organizaţii interconfesionale şi internaţionale (COE - n.n.) nu s-a putut face, după cum este lesne de înţeles, decât cu învoirea şi controlul riguros al autorităţilor politice şi de securitate poliţienească ale statelor comuniste respective. Din această cauză, misiunea ce li s-a încredinţat delegaţilor s-a îngrădit la consemnele primite din partea acestor autoritătăţi. ...
Tot astfel şi toate documentele care mărturiseau despre violările libertăţii dreptului de cult şi ale misionarismului, despre constrângerile perfide impuse Bisericilor respective sau despre ateismul infiltrat cu de-a sila în conştiinţele creştinilor nu au fost luate în seamă ci, dimpotrivă, au fost clasate ca nefondate sau de-a dreptul puse la dosar.
Printr-o complicitate condamnabilă, Consiliul a căutat să treacă sub vedere în adunările sale generale faptul că, într-o măsură mai mult sau mai puţin agresivă, atâtea biserici din URSS şi din alte ţări comuniste au fost închise, dărâmate sau utilizate în scopuri profane sau că atâţia creştini militanţi au fost arestaţi, deportaţi sau internaţi în ospicii, în timp ca alţi credincioşi au fost proscrişi din rândurile societăţii, fiind concediaţi din servicii şi lăsaţi pe drumuri, iar tineretul eliminat din şcoli.
...Pe de altă parte, pe motivul unor consideraţii "juridice” şi a unor "constituţii legale" s-a refuzat admiterea ca membri în COE a anumitor Biserici (cele luterane din republicile baltice, aflate.în exil) pentru a nu indispune delegaţiile din URSS, în frunte cu arhiepiscopul Nicodim. Cât despre doleanţele Bisericilor prigonite, ele nici n-au fost admise în dezbaterile adunărilor.
...Consiliul Ecumenic a condamnat în 1962 "acţiunea unilaterală a SUA din Cuba", dar fără să pomenească nimic despre construirea de către sovietici pe acel teritoriu a bazelor de lansare a rachetelor.
Totodată, reprezentanţii Bisericilor din Est şi-au arătat simpatia faţă de acea "teologie a revoluţiei" privind lupta dusă de insurgenţii din America Latină şi din Asia împotriva guvernelor lor. Pe de altă parte, Consiliul a susţinut, dimpreună cu 209 delegaţi americani, o petiţie în favoarea reverendului Sloan Coffin, inculpat în SUA pentru amestecul său în reţeaua de propagandă şi încurajare a dezertării militarilor americani din Vietnam.
256
Ca urmare a conferinţelor de la Geneva (1966) şi de la Uppsala (1968), cei 27 de membri ai Comitetului executiv ai Consiliului, reprezentând 293 Biserici protestante, anglicane şi ortodoxe, ale vechilor catolici şi ale penticostalilor, au votat în unanimitate subvenţionarea cu 200.000 dolari a celor ”19 mişcări de eliberare din Africa", dintre care 11 notorii comuniste, fără totuşi să prevadă nici un mijloc de control asupra utilizării acestor fonduri. Şi, după cum s-a aflat ulterior, o parte din aceste ajutoare au fost folosite pentru procurarea de arme.
Un ajutor asemănător de 265.000 dolari a fost acordat în 1972 de acelaşi Consiliu şi în acelaşi scop pentru mişcările de eliberare din Africa centrală. Pentru a place Kremlinului, COE a mai hotărât să deschidă şi alte credite, între care 252.000 dolari guvernului polonez sub titlu de "ajutor social" sau 100.000 dolari pentru dezertorii americani din Vietnam, refugiaţi în diferite ţări.
Deopotrivă, Consiliul Ecumenic a luat poziţie împotriva construirii ansamblului de Î72Jaie a^e proiectului Cunene, privind Angola şi Namibia, cu intenţia de a combate dcCizMle luate de Comunităţile Europene în favoarea provinciilor portugheze din Africa, precum şi a faptului că se aţâţa poporul portughez contra "regimului represiv dilî Portugalia" (extrase din Ekumemsk Rressjanst. nr. 94, aprilie 1972, pp. 6)
Dar, în contrapunct cu aceste acţiuni, secretarul general ai Consiliu^ lui Ecumenic a găsit de cuviinţă să respingă ca "nemotivată" întâmpinarea din 18 ianuarie 1972, prezentată de episcopul luteran norvegian Monrad Nordeval, prin care acesta a solicitat Consiliului să acorde anumite ajutoare Bisericilor din URSS (Biblii şi sprijin material). Acest refuz a determinat pe prelatul norvegian să acuze Consiliul că s-a alăturat persecutorilor, acordând încredere numai şefilor Bisericilor aserviţi Kremlinului.
"Este cu deosebire tragic - spune teologul protestant J.C. Hoffman -că orice persecuţie religioasă de origine marxist-leninistă care se produce în lume, nu este luată în seamă de Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Şi este scandalos faptul că acest Consiliu acordă beneficiul său moral, considerabil de mare, prin girul dat de Bisericile acestei organizaţii unor mişcări revoluţionare care recurg la violenţă, în timp ce Bisericile oprimate nu obţin nici măcar dreptul unui apel pentru o intervenţie în favoarea lor" (J.C Hoffman - Le Conseil Oecumenique des Eglises et VEglise, du Si-lence, în revista "Catacombes", mai 1972, p. 13.)
Acţiunile cu caracter procomunist şi masonic ale acestui Consiliu. "COE", cu emblemă ecumenică, nu s-au dezis nici cu ocazia reuniunilor de la Geneva din 1977 şi de la Kingston (Jamaica), din 1979, unde, prin aceleaşi manifestări şi hotărâri adoptate, Christos a fost absent şi creştinătatea
257
trădată. Este însă relevant că sub aspect înşelător, COE acordă şi unor Biserici ajutoare, dar care, în realitate pornesc cu aceeaşi viclenie pe care o are şi Satan, ca sa-ţi întindă o mână de ajutor şi să te tragă apoi mai bine la fund.
(după Mihail Urzică - Renaşterea Ortodoxiei - semn al sârşitului lumii, studii, Bucureşti, 1994, pp.53-56, selectiv)
36.	DUBLA APARTENENŢĂ - POŢI FI CATOLIC ŞI FRANC-MASON ?
a n 1966, Conferinţa episcopală a ţărilor scandinave, grupând episcopi
Idin Norvegia, Suedia, Finlanda, Islanda şi Danemarca, hotăra că fiecare episcop putea autoriza un mason din dioceza lui să treacă la catolicism, fără ca prin aceasta să aparţină Franc-M2£0nenei. Motivul invocat era că lojile acestor ţări nu erau ostile nici Bisericii, nici Clerului, nici principiilor creştine. Inovaţie, a avut un ecou rapid în presa internaţională, lucru ce a co^tiibuit la generalizarea acestei hotărâri a episcopi-lor scandinavi, făcând ca Sfântul Scaun să-şi schimbe atitudinea faţă de Masonerie. In 1968 părintele Givanni Caprile, iezuit italian, a trebuit să precizeze, fără a pune în discuţie hotărârea episcopilor scandinavi, că legea generală a Bisericii rămâne în vigoare.
Scrisoarea pe care cardinalul Seper, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, a adresat-o la 9 iulie 1974 cardinalului Krol, preşedinte al Conferinţei episcopale a Statelor Unite, demonstra o importantă evoluţie a atitudinii Bisericii faţă de Masonerie. Scrisoarea stipula că acel canon 2335 nu era aplicabil decât catolicilor care făceau parte din asociaţii ce acţionau într-adevăr împotriva Bisericii, dar era în continuare interzis clerului şi călugărilor să fie membrii unei loji masonice, oricare ar fi ea. O altă evoluţie în raport cu canonul 2335 îl constituia faptul că motivul cu caracter politic (complotul împotriva autorităţilor civile) era definitiv înlăturat.
La 19 octombrie (1974 - n.n ), G. Caprile a publicat un comentariu autorizat al scrisorii cardinalului Seper, în care a precizat că documentul nu dădea decât principiile generale aplicabile în toate ţările, dar că stătea în putinţa diferitelor episcopate să ia o anumită atitudine în funcţie de situaţia concretă a masoneriei din ţara lor.
"Un catolic trebuie să se considere înainte de toate un membru al Bisericii catolice; el găseşte inspiraţia vieţii sale creştine în Biserică şi în
258
comunitatea sa creştină. Dar dacă el crede sincer că apartenenţa la Franc-Masonerie nu intră în conflict cu această fidelitate mai profundă, poate lua legătura cu episcopul său, prin intermediul parohului, pentru a discuta implicaţiile acestei apartenenţe” (Adunarea generală a episcopilor din Anglia şi Ţara Galilor, noiembrie 1974).
Această libertate,nu o aveau, evident, decât catolicii din Anglia. ...
Viziunea franc-masonilor asupra lumii este marcată de subiectivism şi relativism. Relativitatea oricărui adevăr atrage respingerea fundamentală a tuturor poziţiilor dogmatice, ea este incompatibilă cu conceptul catolic de "adevăr”. Marele Arhitect al Universului este un concept deist nedeterminat, deschis oricărei puteri de înţelegere. Toate religiile sunt puse pe picior de egalitate. Ritualurile masonice prezintă un caracter similar cu cel al sacramentului: dacă iniţierea transformă obiectiv omul, nu se află ea oare în concurenţă cu transformarea sa sacramentală ? Pe de altă parte, dacă demersul masonic vizează perfecţiunea morală şi spirituală a iniţiatului, mai există posibilitatea justificării omului prin graţie?
”Ce mai poate realiza comunicarea sacramentală de salvare în botez, penitenţă şi euharistie, dacă sunt atinse deja prin cele trei grade fundamentale, iluminarea şi depăşirea morţii exprimate prin ritualuri?"
(după Luc Nefontaine - La Franc-Maconnerie, Ed.Cerf, 1990).
37.	EXTRAS DIN DECLARAŢIA CONGREGAŢIEI PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI
(26 noiembrie 1983)
Am fost întrebaţi dacă părerea Bisericii asupra asociaţiilor masonice s-a schimbat, dat fiind faptul că în noul Cod al dreptului canonic nu s-a făcut o menţiune specială, ca în Codul anterior.
Această Sfântă Congregaţie este în măsură să răspundă că o astfel de circumstanţă se datorează criteriului adoptat în redactare, care a fost utilizat şi pentru alte asociaţii, trecute şi ele sub tăcere, deoarece sunt incluse în nişte categorii mai largi. Părerea negativă a Bisericii asupra asociaţiilor masonice rămâne deci neschimbată, întrucât principiile lor au fost întotdeauna considerate incompatibile cu doctrina Bisericii, iar înscrierea în aceste asociaţii rămâne interzisă slujitorilor Bisericii. Credincioşii care
259
aparţin asociaţiilor masonice sunt căzuţi într-un păcat grav şi nu pot accede la sfânta comuniune.
Autorităţile ecleziastice locale nu au competenţa să se pronunţe asupra naturii asociaţiilor masonice printr-o hotărâre care ar implica o derogare de la ceea ce s-a afirmat mai sus, pe linia declaraţiei acestei Sfinte Congregaţii din 17 februarie 1981.
38.	PLAN SECRET IRANIAN
pentru distrugerea mişcării Baha'i
Potrivit unui document secret, liderii islamici iranieni au elaborat un program de discriminare oficială a celei mai mari minorităţi religioase din ţară. Această strategie ce ar fi preconizată de Consiliul Cultural Revoluţionar Suprem şi de preşedintele Aii Akbar Hashemi Raf-sanjani are în vedere ca atitudinea guvernamentală faţă de comunitatea Baha'i să fie de asemenea manieră încât să-i stopeze definitiv progresul şi răspândirea. Documentul a fost obţinut de trimisul special în Iran al Comisiei ONU pentru drepturile omului şi oferit presei de un reprezentant al mişcării Baha'i din Washington.
"Sinistrul proiect confirmă politica premeditată a înaltelor oficialităţi iraniene de a distruge comunitatea Baha’i", a declarat Firuz Kamzeza-deh, profesor la Yale University şi purtător de cuvânt al celor 110000 membri ai comunităţii Baha'i din Statele Unite.
De la revoluţia islamică din 1979, peste 200 de membri ai comunităţii Baha'i iraniene, din cei 300000 membri, au fost executaţi şi alte câteva sute închişi. Membrii Baha'i au fost îndepărtaţi din posturile guvernamentale, instituţiile lor religioase au fost închise şi proprietăţile multora dintre ei au fost confiscate.
Centrul mişcării Baha’i se află în apropiere de Haifa (Israel), acolo unde profetul lor Baha’ullah a murit cu o sută de ani în urmă. Organizaţia Baha'i s-a răspândit în peste 100 de ţări.
(după comunicatul difuzat de Agenţia Associated Press în ziua de 11 martie 1993)
260
Secţiunea a IV-a
DOCUMENTELE RĂZBOIULUI RECE
1. O lume nouă 2. Povestea lui Kim Philby 3. Organizarea fronturilor sovietice la nivel internaţional 4.' Organisme reli-gioase infiltrate 5. Colaboraţionismul Bi-	§
sericii 6.Cea mai mare greşeală a lui	ji
Kennedy 7. Comisia Warren 8.Momentul | cheie 9. Discursul lui Lyndon Johnson din 27.11.1963 10. Declaraţia New York Times privindu-1 pe Nikita Hruşciov 11. Cele 29 de păcate ale lui Hruşciov 12. Marele Orient de Franţa despre mai 1968 13. Seri- | soarea liderilor cehoslovaci care au chemat trupele sovietice în august 1968	14.	|
Războaiele din Vietnam 15. Marile crize
261

1. O LUME NOUĂ
La începutul anilor '30 mulţi îşi imaginau încă faptul că primul război mondial a fost ultimul. După vremea constrângerii şi a curajului a urmat euforia partizanilor pacifismului, antiimperialismului, a adepţilor unui socialism ce se voia universal.
Obosiţi şi plictisiţi de sfaturile părinţilor lor, îmbibaţi de un puritanism excesiv, dejdisciplina insuflată în anii primei vârste petrecute în colegiile odraslelor aristocratice, tinerii burghezi se entuziasmau uşor. Profesorii le explicau că, dacă cineva s-ar putea nelinişti şi teme de excesele cu caracter poliţienesc din URSS, acestea, în ciuda evidenţelor, nu au decât un caracter cu totul pasager, căci este vorba de o "criză de creştere a socialismului". Ei promovau un cu totul alt socialism, îmbibat de umanism, care după concepţia lor va fi impus de sus, dat fiind că elevii lor de azi reprezintă elita destinată să conducă mâine destinele ţării.
Mai târziu, spuneau tot aceştia, se va naşte o lume nouă izvorâtă din sinteza socialismului occidental cu cel răsăritean.
La Cambridge, în 1932, se puteau auzi aceste frumoase cuvinte, aşa ca şi în 1926 şi 1927, când mai fuseseră rostite. în cercurile marxiste mai avansate era enunţată teoria unei transformări înţelepte (iată de unde poate că s-au inspirat aceia care vorbesc de un "despot luminat") şi progresive a lumii contemporane. în sânul acestor cercuri activau o serie de mentori - în cap cu Freud - care susţineau ideea că lupta pentru victoria socialismului nu putea fi câştigată decât în legătură strânsă şi secretă cu acela care deja dispune de o platformă solidă, respectiv URSS, imperiu puternic ce se află la răscrucea Europei cu Asia.
Fără această sumară explicaţie nu pot fi înţelese mobilurile aparent greu de descifrat ce au stat la baza opţiunii unor mari agenţi secreţi care au acceptat să lucreze pentru KGB, respectiv cauza comunismului.
... Considerându-se vizionari, mai presus decât alţii, au subestimat probele materiale - miile şi miile de victime, teroarea roşie şi pactizarea cu fascismul - luând în considerare nişte lozinci utopice, inventate de la început spre a-i amăgii pe cei creduli.
Toate acestea ne par astăzi de neconceput, dar realitatea ne demonstrează că aşa a fost. Mai mult, au existat şi oameni care şi-au dat viaţa pentru acest ideal iluzoriu fără să ştie că au fost minţiţi. Căci cei ce au creat maşina comunistă ştiau de la început ce şi-au propus să facă. inclusiv căile şi metodele de aplicat. Era de aşteptat că în năvoadele lor vor nimeri
262
şi astfel de victime, datorate minciunii, dezinformării şi lăcomiei. Aceste victime le vor sluji de minune interesele.
(după Paul Ştefanescu - Istoria secretă a serviciilor secrete, Bucureşti, Editura Alux, 1992, pp.60-62.)
2.POVESTEA LUI KIM PHILBY
Kim Philby avusese o viaţă la fel de aventuroasă şi stranie ca şi a tatălui său (Harry Philby, celebru explorator, trecut la islamism sub numele de şeicul Abdallah şi mort în 1960, la Beirut - n.n ). în timpul războiului civil din Spania îl găsim pe Kim acreditat în calitate de corespondent britanic pe lîngă cartierul general franchist, de unde trimitea reportaje din prima linie pentru cunoscutul cotidian londonez The Times: întors în Anglia, cu o aureolă de simpatizant al politicii de dreapta, Kim Philby va găsi deschise porţile marilor cotidiene londoneze fiind trimis în calitate de corespondent special la Berlin. Aici reuşeşte să stabilească relaţii foarte bune în rândurile cercurilor conducătoare naziste. După începerea celui de-al doilea răboi mondial, însoţeşte trupele britanice în Franţa, părăsind această ţară, în momentul înfrângerii, într-o ultimă barcă de salvare. Cariera se va continua încă mulţi ani, fără întrerupere, în cadrul In-telligence Service-ului, pe schema căreia a urcat repede în grad, ajungând şef de secţie şi evidenţiindu-se prin eficienta sa activitate.
în 1945, Kim funcţionează temporar la Istanbul. pentru ca apoi să preia conducerea secţiei de informaţii privind Uniunea Sovietică. Şefii săi erau foarte mulţumiţi de activitatea pe care o desfaşurase şi la scurt timp va primi o înaltă distincţie britanică. în continuare, Kim Philby, şeful "secţiei sovietice" din S I S. se va reîntoarce pentru o perioadă în Turcia, în calitate de prim-secretar al Ambasadei britanice. în 1949 ajunge la Washington, tot ca prim-secretar de ambasadă, având misiunea de agent de legătură al S.I.S. pe lângă noua organizaţie de informaţii a Statelor Unite care tocmai se crease - Central Investigations Agency (C.I.A.). Cariera sa se apropia de apogeu. Se vorbea despre el ca despre un probabil candidat la postul de şef al serviciului secret britanic.
Defecţiunea a doi diplomaţi engezi, ambii foşti în post la Washington - Guy Francis şi Moncy Burgess, aparţinând unei familii nobile - şi a lui Donald MacLean. fiul şefului partidului liberal şi ministru într-unul din guvernele britanice, prieteni buni cu Kim Philby încă din timpul când toţi trei erau studenţi la Cambridge, avea să-l pună într-o pos-
263
tură incomodă, mai cu seamă după ce se acreditase presupunerea că i-ar fi avertizat de bănuielile care planau asupra lor, permiţându-le astfel să dispară. Conducerea Intelligence Service-nhxi avea însă mare încredere în Kim Philby şi va continua să-l apere chiar după ce va fi nevoie să părăsească Foreign Office, reluându-şi vechea profesiune de ziarist. Se înţelege, tot în slujba Intellgence Service-ului, mai întâi în Cipru, apoi în Liban, unde va fi întâlnit destul de des şi pe la "institutul" din Chelmane.
La Beirut, Kim Philby a locuit într-una partament elegant de pe strada Kantari, din centrul modern al capitaliei libaneze, împreună cu cea de-a treia soţie a sa, Eleanor. Se cunoscuseră acolo, pe când aceasta era căsătorită cu un ziarist american, Sam Brovver, corespondentul ziarului The New York Times, de care divorţase pentru a se căsători cu Kim.
în seara de 23 ianuarie 1963, soţii Philby fuseseră invitaţi la familia prietenului lor Balfour Paul, prim-secretar al ambasadei britanice din Liban. Kim a rugat-o pe Eleanor să se ducă ea prima, urmând ca el să vină mai târziu la diplomatul britanic, având unele treburi de rezolvat între timp. Familia diplomatului britanic şi invitata lor terminaseră însă masa şi Kim continua să întârzie. La miezul nopţii, Eleanor s-a întors singură acasă dar nu l-a găsit pe Kim. N-a apărut nici a doua zi şi nici în zilele următoare. între timp, a primit câteva rânduri liniştitoare de la soţul său dispărut: aceasta îşi motiva plecarea precipitată şi întârzierea reîntoarcerii, explcând că a primit o sarcină profesională urgentă şi va lipsi o perioadă ceva mai lungă. Dar Kim Philby n-a mai apărut niciodată la Beirut.
Misterul dispariţiei sale va fi elucidat abia peste şase luni, în iulie 1963, când la Moscova, în ziarul Izvestia, apărea o scurtă ştire: "Cetăţeanul englez H.A.R. Philby, care în trecut a ocupat o poziţie importantă în serviciul secret britanic s-a adresat oficilialităţilor sovietice cerând azil politic şi cetăţenia sovietică. Sovietul Suprem al U.R.S.S. a aprobat cererea lui H.A.R. Philby". Peste puţin timp, Kim avea să primească o înaltă decoraţie sovietică, după ce cu ani în urmă fusese recompensat cu una din cele mai valoroase distincţii britanice pentru activitatea, sa în Secret Intelligence Service. Memoriile sale publicate în mai multe ţări aveau să ridice, în parte, vălul de pe viaţa extraordinară a acestui personaj misterios.
Kim Philby nutrise idei de stânga încă din anii studenţiei; în 1934, tânăr, la vârsta de 20 ani, participase la luptele de pe baricadele cartierelor muncitoreşti din Viena, unde se afla în vizită tocmai în momentul represiunilor poliţieneşti ordonate de cancelarul Dollfuss, Mai departe, îmbrăţişând profesia de agent secret, servise aceeaşi cauză şi în Spania, pe lângă cartierul general al lui Franco şi apoi la Berlin, pe lângă ministerul de externe al lui Ribbentrop, continuându-şi activitatea de agent dublu timp de trei
264
decenii până în momentul când, încolţit de suspiciunile tot mai asidue ale contra-spionajului britanic, fusese nevoit să părăsească scena, moment consemnat prin spectaculoasa sa dispariţie de la Beirut.
Prezenţa prin sălile de curs de la Chelmane a lui Blake, Philby şi altor spioni, ale căror istorii s-au bucurat de o largă publicitate, ce a făcut ca activitatea desfaşutată de Middle East Centre for Arabic Studies (institut din localitatea libaneză Chelmane, fondat în al doilea război mondial -n.n.) să ridice tot mai multe semne de întrebare în coloanele presei libaneze. Kamal Joumblatt, liderul din acel timp al Partidului Socialist Progresist al comunităţii druze, care era prin anii '60 ministru de interne în guvernul libanez, a deschis o campanie puternică împotriva institutului de la Chelmane, cerând închiderea sa sub acuzaţia că ameninţă securitatea în regiunea Orientului Mijlociu prin spionii care-i formează.
El cerea deschiderea unei ample anchete, menţionând că posedă "documente de mare importanţă" în sprijinul acuzaţiei sale. Joumblatt nu era singurul ce consideră acest institut ca fiind un cuib de spionii. Liderul partidului laburist britanic, Harold Wilson, având aceleaşi suspiciuni, cerea guvernului de la Londra să precizeze rolul "institutului" şi să justifice trimiterea acolo a celor doi agenţi transfugi, Blake şi Philby. Dar sesizările respective aveau să se lovească de aceeaşi indiferenţă la Beirut ca şi în capitala britanică, interesele superioare cerând ca ele să rămână literă moartă.
Ulterior, presa libaneză va relata că "studenţii" de la Chelmane nu proveneau numai din Imperiul britanic; în cercurile politice de la Beirut -oraş ce devenise între timp un fel de placă turnantă a spionajului internaţional, estimările unor oficialităţi libaneze semnalând prezenţa unui număr de câteva mii de agenţi secreţi din mai toate statele lumii - se vorbea despre institutul "lingvistic" amintit ca despre un centru special de pregătire al profesioniştilor pentru întregrul NATO (mai degrabă profesionişti sovietici infiltraţi în NATO - n.n ). Desigur, în această poveste era şi legendă, dar cum "acolo unde nu faci foc nu iese fum", fabulaţiile porneau neîndoios de la anumite realităţi.
(din Crăciun Ionescu - Zile fierbinţi în Orient, Ed. Politică, Bucureşti, 1988.)
265
3.	ORGANIZAREA fronturilor sovietice la NIVEL INTERNAŢIONAL
Acestea sunt organizţii de masă cu pretenţii de a reprezenta largi fracţiuni ale opiniei publice mondiale. Girarea respectabilităţii, credibilităţii şi independenţei le este asigurată de participarea unor naivi autentici, incapabili să vadă ceva rău în faptul că participă la discuţii şi obişnuiţi să constate că părerea lor, dacă nu este conformă Cu obiectivele prestabilite, nu este niciodată luată în considerare. Aceasta este eterna credulitate a celor care consideră că pot, încetul cu încetul, să se facă ascultaţi şi să difuzeze, prin intermediul organizaţiei respective, opinii rezonabile. în realitate, organizaţiile sunt îndeaproape dirijate de câţiva membri permanenţi, devotaţi, discreţi şi foarte eficienţi. Organizaţiile de acest fel prezintă întotdeauna programe ambiţioase şi generoase la care spiritele oneste, ameţite de vorbărie, nu pot decât să adere. Până să înţelegă că rezoluţiile adoptate sunt întotdeauna în acord cu politica sovietică, trece un anumit timp şi, chiar dacă se retrag dezamăgiţi, perioada în care au servit interese pe care le dezaprobă rămâne. Aceste "fronturi" de acţiune sovietică sunt în prezent destul de bine cunoscute, constituind un ansamblu coerent şi bine coordonat (vezi Shultz şi Godson, 1984 şi documentul 9360 al Departament of State Publication, 1983)
Departamentul Internaţional al C.C. al P.C.U.S., succesor de fapt al Konunternului şi Kominformului, este acela care acţionează direct prin reprezentanţii săi (sovietici, cetăţeni ai ţărilor aliate sau membri ai partidelor comuniste din statele independente), întotdeauna numeroşi în consiliile de conducere şi plasaţi cu precădere în posturile cheie ale secretariatelor executive. Influenţa i se poate face simţită prin intermediul finanţării organizaţiilor respective, finanţare efectuată, în general, pe căi ocolite. Astfel de organizaţii sunt:
- Consiliul Mondial al Păcii (CMP) este cel mai important din aceste fronturi şi exercită un rol de coordonare asupra celorlalte. A fost creat la Paris în 1949, de unde a fost expulzat în 1951. Din 1963 îşi are sediul la Helsinki. Grupează 135 de asociaţii naţionale şi are reprezentanţi permanenţi la ONU şi UNESCO. CMP susţine toate acţiunile politice de anvergură sovietice. A adoptat două direcţii principale de acţiune: pe de o parte, se prezintă lumii a treia ca fiind anticolonialist şi susţinător al mişcărilor de eliberare, iar pe de altă parte, acţionează asupra populaţiilor din ţările membre NATO în rândul cărora propagă frica faţă de războiul
266
nuclear. în perioada afacerii eurorachetelor, CMP a organizat la Praga, în 1983, o "adunare mondială pentru pace, viaţă şi împotriva războiului nuclear" care s-a opus în mod ferm poziţiei americane. SUA propuneau fie renunţarea bilaterală la toate rachetele cu rază medie de acţiune, fie repartizarea unui număr egal de încărcături nucleare purtate de astfel de rachete pentru cele două tabere din Europa. Adunarea de la Praga susţinea teza sovietică care refuza instalarea oricăror rachete americane în Europa însă recunoştea dreptul URSS de a menţine rachetele sale deja instalate, afirmând că "SS-20", aflate în discuţie, nu pot atinge teritoriul american, în timp ce pentru rachetele americane "Pershing II" reciproca nu era valabilă. Este de reţinut faptul că, în acest caz, ca şi în altele, de altfel, diplomaţia sovietică a fost susţinută de o importantă fracţiune a opiniei publice mondiale, a cărei mobilizare a fost asigurată chiar de către URSS.
De asemenea, este de remarcat faptul că CMP şi-a văzut respinsă mult timp de către Comitetul Organismelor Nonguvernamentale de pe lângă ONU cererea de a-şi extinde statutul consultativ şi asupra Comisiei Economice şi Sociale a ONU, datorită refuzului de a-i fi verificate trezoreria şi sursele contribuţiilor financiare ce le primea.
-	Federaţia Mondială a Muncii, creată în 1945, a cunoscut şi ea unele avataruri şi funcţionează în prezent la Praga. Grupează 90 de organisme afiliate. Marile organizaţii sindicale americane, după ce au părăsit-o, au format o federaţie rivală.
-	Organizaţia Solidarităţii cu Popoarele Afro-Asiatice s-a născut în 1957. Sediul permanent este la Cairo şi reuneşte 91 de participanţi.
-	Federaţia Mondială a Tineretului Democrat a fost creată, de asemenea, în 1945; îşi are sediul la Budapesta şi reuneşte 210 asociaţii naţionale.
-	Uniunea Internaţională a Studenţilor datează din 1946. Este instalată la Praga şi numără 118 asociaţi afiliate.
-	Institutul Internaţional pentru Pace există din 1958. Se preocupă în special de organizarea întâlnirilor între savanţii din Est şi Vest.
-	Organizaţia Internaţională a Ziariştilor a apărut în 1952, îşi are sediul la Praga şi reuneşte 140 asociaţii afiliate.
-	Conferinţa Creştină pentru Pace a fost fondată în 1953, îşi are, de asemenea, sediul la Praga şi numără 36 de membri.
-	Federaţia Democrată Internaţională a Femeilor există din 1945, îşi are sediul în feerlin şi reuneşte 129 organizaţii.
-	Asociaţia Internaţională a Juriştilor Democraţi, creată în 1946, îşi are sediul la Bruxelles şi numără 64 de grupuri asociate. Dispune de un reprezentant permanent la ONU.
-	Federaţia Mondială a Oamenilor de Ştiinţă, cu sedii la Londra şi Lyon, reuneşte 33 de asociaţii afiliate.
Este suficientă această simplă enumerare, pentru a evidenţia dorinţa URSS de a "acoperi” o arie cât mai largă de domenii cu posibilităţii de difuzare, în timp ce titlul de "federaţii" relevă principalele teme ale propagandei sovietice. La o primă vedere, această multitudine de "federaţii" pare o manevră "cusută cu aţă albă". în realitate însă, nu este deloc lipsită de subtilitate datorită următoarelor elemente:
-	campaniile de dezinformare sunt prezentate ca făcând parte dintr-o serie de acţiuni determinate de sentimentele umanitare, pentru a disimula faptul că ele sprijină, în toate situaţiile, politica unei singure şi aceleiaşi tabere. Oficial însă, URSS nu se situează în prima linie, iar "federaţiile" nu fac greşeala de a-şi asuma sarcina de arbitraj între cele două mari puteri. Ele reprezintă o modalitate legală de a-i încorpora pe membrii taberei occidentale pentru a lupta sub drapel sovietic;
-	temele de propagandă (apărarea păcii, drepturile omului, exploatarea etc) sunt prezentate întotdeauna ca fiind defensive, însă ascund o serioasă ameninţare dacă nu li se răspunde într-o manieră adecvată. Pentru neiniţiaţi, orice progres, oricât de limitat, obţinut prin continuarea dialogului dezinformativ, valorează mai mult decât a lăsa să se concretizeze ameninţările. Pentru a crea o "dinamică a păcii" trebuie început prin ceva şi acest "ceva" reprezintă o concesie din partea uneia din cele două tabere;
-	adversarii sunt întotdeauna acuzaţi că îşi apără propriile interese materiale, fără a le lua în considerare pe ale celorlalţi, inclusiv pe ale propriilor lor aliaţi. în timp ce URSS pretinde a fi apărătoarea principiilor şi se vrea (prin vocaţie) protectoare a celor slabi şi oprimaţi. Iar pentru o ţară mică, a o urma înseamnă a se apăra.
(după Henri-Pierre Cathala - Epoca dezinformării, Bucureşti, Editura Militară, 1991, pp. 207 - 210)
268
4.	ORGANISME RELIGIOASE INFILTRATE
/\ n continuare, vom da o listă cje organisme religioase sau de caritate
I care nu se dau înapoi de la acţiuni politice. Nu considerăm această listă exhausivă. De asemenea, nu trebuie să se considere că aceste organisme sunt în mod obligatoriu oficine ale dezinformării. Sub multe aspecte, acţiunile lor sunt perfect pozitive şi merită întreaga noastră admiraţie. însă anumite convergenţe ale opiniilor pe care le exprimă cu principalele teme ale propagandei sovietice determină apariţia unor suspiciuni, cu atât mai mult cu cât nu se observă prea des reproşuri făcute Uniunii Sovietice în acţiuni care ar merita cel puţin o luare de poziţie critică, între ideologia comunistă şi mila creştină nu există o identitate de vederi şi este foarte probabil că majoritatea membrilor acestor organizaţii creştine nu este conştientă de existenţa unei complicităţi obiective; în momentul când au îndoieli, aceştia vor alege drumul continuării colaborării, acceptând în mod mod conşient unele manevre pe care, în fond, le dezaprobă, pentru a nu aduce prejudicii aspectelor pozitive ale acţiunii lor.
- Consiliul Ecumenic al Bisericilor (COE). La început reunea un număr foarte mare de biserici şi asociaţii protestante din Europa şi ortodoxe din Orientul Mijlociu. Observatorii catolici s-au retras repede. în perioada 1960-1967, COE se uneşte cu Patriarhia de la Moscova, izvorul de fapt al ideilor creştino-marxiste, şi cu bisericile protestante din Asia şi Africa.
Activitatea COE înregistrează o cotitură în 1975 când, cu ocazia Congresului de la Nairobi, lansează apelul împotriva militarismului şi su-praînarmării. COE a adoptat două teme principale de propagandă: teama de război nuclear şi disproporţia dintre fondurile consacrate înarmării şi cele alocate luptei împotriva foametei. Unii dintre membrii săi, înşelaţi de această nouă orientare, au rămas în Consiliu cu speranţa de a-şi face auzită vocea şi ca o parte cât de mică din mesajele ce le transmit să ajungă dincolo de Cortina de fier.
Oricum ar fi, COE a susţinut Actul final al declaraţiei de la Helsinki şi Declaraţia comună a bisericilor evanghelice din cele două Germanii, din 1979. începând cu 1980. propaganda sa ia o turnură net antioccidentală. o dată cu Apelul de la Krefeld, elaborat împreună cu Partidul Comunist German, cu grupurile din lumea a treia şi pro-palestiniene. Apelul condamnă bomba cu neutroni, refuză instalarea rachetelor americane "Pershing II" în Europa, însă acceptă menţinerea rachetelor rachetelor sovietice "SS-20".
269
Apelul de la Krefcld va reuni un milion de semnături. în 1981, COE organizează Kirchentag (Ziua bisericii - n.n.) la Hamburg, cu participarea a o sută de mii de oameni. în acelaşi an îşi reuneşte Comitetul Central de la Dresda. Refuză să vorbească de "Bisericile Tăcerii" pentru a nu-i deranja pe aderenţii săi ruşi.
Din când în când se confruntă eu acţiuni de rezistenţă, aşa cum s-a întâmplat când organizaţia "Armata Salvării" a părăsit COE.
-	Mişcarea Pax Cristi. Este o mişcare catolică internaţională, independentă de Episcopat, fondată imediat după cel de-al doilea război mondial, în scopul de a apăra şi prezenta doctrina Bisericii privind războiul (teoria războaielor drepte şi a celor nedrepte), pacea şi dreptatea socială.
Practic, diferitele comitete naţionale rămân foarte independente unele de celelalte. Astfel, se poate constata că secţia olandeză este raliată la Interchurch Peace Council, organizaţie favorabilă-^atât opririi cursei înarmărilor nucleare la actualul nivel, Iară a se preocupa de echilibrul de forţe, cât şi acţiunilor de dezarmare unilaterală: totodată, se opune instalării rachetelor americane "Pershing II" în Olanda Pe de altă parte, trebuie notat faptul că monseniorul Bruce Kent, aflat în perioada 1974-1977 la conducerea ramurii britanice, a devenit în 1980 secretar general al campaniei pentru dezarmare nucleară.
-	Asociaţia creştinilor pentru abolirea torturii (ACAT) Constituie un alt exemplu de asociaţie, probabil manipulată, fapt de care nu prea pare să se sinchisească. Există de peste un deceniu, numărând 15000 de aderenţi, aproape toţi francezi, în majoritate catolici. Secretariatul său se află la Londra. A fost fondată de către două personalităţi care au protestat împotiva Apelului organizaţiei Amnesty International, care constitue şi în prezent principala sa sursă de informaţii, fără însă a avea drept de control şi căreia îi varsă 10% din cotizaţiile sale. Să ne amintim că preşedintele organizaţiei Amnesty International a fost până de curând Sean Mac Bride. deţinător al Premiului Nobel pentru Pace şi, totodată, al Premiului Lenin, această din urmă distincţie întotdeauna atribuită pentru mari servicii aduse URSS.
-	Comitetul catolic împotriva foametei şi pentru dezvoltare
(CCFD) (Vezi revista Permanence, nr.169, aprilie-mai 1980. fără semnătură, şi Manvy 1984). A fost creat în Franţa la apelul Papei Ioan al XXIII-lea şi a rezultat din unirea unor diferite mişcări: Pax Cristi, Ajutorul catolic, Uniunea centrelor de acţiune socială.
începând cu 1911, îşi proclamă intenţia de a acţiona pentru instaurarea unei" hoi ordini economice internaţionale " şi de a denunţa modelele occidentale de dezvoltare economică. CCFD afirmă că adevărata dezvoltare
270
înseamnă eliberare, ceea ce face ca " lupta pentru drepturile omului şi ale popoarelor " să devină prioritară. Asimilarea celor două drepturi este prin ea însăşi semnificativă deoarece, pentru prima dată, a fost experimentată în manifestele comuniste. CCFD cere Occidentului să-şi schimbe structurile sociale, considerate ca fiind responsabile de exploatarea lumii a treia. Spre exemplificare, putem prezenta următorul citat: " Ocuparea lumii a treia de către puterile occidentale, departe de a fi o operă pacifistă de civilizare, a constituit... un act de violenţă sistematică." Această teză, reluată într-un proiect al UNESCO, reprezintă imaginea simplificată a unei mari aventuri umane şi neglijează intervenţiile URSS, R.D.Germane şi ale Cubei în Africa.
Se pare că totuşi există o schimbare de optică, deoarece, la congresul naţional din 24 noiembrie 1973, Ajutorul catolic a ţinut să sublinieze că nu poate şi nici nu vrea să se alăture unor luări de poziţie de natură politică ale CCFD, în special referitoare la Vietnam. Revista Permcmence publică o parte a catalogului de proiecte financiare ale CCFD stabilite pentru perioada 1977-1978 din care reiese foarte clar intenţia de a pregăti şi forma cadre politice şi sindicale foarte "orientate". Ziarul Le Monde din 22 decembrie 1977 anunţa, în conformitate cu o informaţie difuzată de Radio Vatican, că CCFD va acorda pentru anul 1978, Vietnamului, un ajutor în valoare de 300.000 de dolari.
în lipsa unor anchete foarte amănunţite, nu se poate afirma cu certitudine că aceste organizaţii sunt sovietice şi nici că sunt infiltrate de agenţi de influenţă. Totuşi, este posibil să se accepte ideea că, datorită unor convergenţe naturale, convingerile comuniste şi creştine se armonizează în anumite puncte, ceea ce justifică o colaborare, cel puţin cu caracter temporar. Ceea ce însă trebuie să trezească neîncrederea, îl constituie caracterul sistematic al angajării, întotdeauna efectuată în acelaşi sens. Singurul punct de opoziţie se referă, din când în când, la "opozanţii interni din Uniunea Sovietică" pe care comuniştii par să-i tolereze, ca exemplu al "politicii deschise pe care o promovează".
(după Henri-Pierre Chatala - Epoca dezinformării, Bucureşti, Editura Militară, 199, pp. 214-217.)
5.	COLABORAŢIONALISMUL BISERICII
Consiliul Ecumenic de la Geneva, organism înfiinţat de Bisericile protestante şi de cele ortodoxe (majoritatea acestora din urmă fiind formată din Bisericile naţionale manevrate de dictaturile comuniste), a fost de-a lungul ultimelor decenii o adevărată vizuină a spionajului comunist şi o placă turnantă a acţiunilor de livrări de arme şi bani către mişcările de gherilă sau către guvernele comuniste instalate în lumea a treia (Nicaragua, Chile sub conducerea socialistului Allende, A.N.C.- Africa de Sud etc.), precum şi de finanţare a mişcărilor pentru pace aflate practic total sub controlul stângii internaţionale.
Acelaşi Consiliu Ecumenic evită cu perseverenţă chiar şi după 1989 să facă publice crimele comunismului, să dezvăluie adevărul despre infiltrarea în rândurile sale a serviciillor secrete ale K G B. sau credincioaselor sale fiice, ori să ia cel puţin în studiu dosarele deja cunoscute privind activitatea unor clerici ai bisericii protestante din fosta R.D.G. care au fost ani de zile colaboratori ai Stasi.
Adăugarea la steagul Bisericii evanghelice (cruce albă pe fundal violet) a porumbelului lui Picasso a făcut ca acest steag religios să devină stindardul mişcării pentru pace din Germania, mişcare infiltrată masiv de agenţii serviciilor comuniste. ...
Trebuie amintit din nou sprijinul acordat de Biserica evanghelică organziaţiei sud-africane A.N.C., deşi este cunoscut faptul că această organizaţie marxistă are în spatele ei K.G.B.-ul şi diverse partide comuniste.
Apartenenţa Bisericilor ortodoxe comuniste la Consiliul Ecumenic de la Geneva, la care ne-am referit mai sus, a reprezentat baza acţiunilor de colaborare cu regimurile marxist-leniniste, operaţie desfăşurată sub bagheta K G B. ...
(după F.Mătrescu - Holocaustul roşu, Gerom Design, Bucureşti, 1993, pp. 156-158.)
6.	CEA MAI MARE GREŞEALĂ A LUI KENNEDY
Auzisem vorbindu-se pentru prima dată de operaţiunea cubaneză la începutul lui februarie (1961 - n.n.). Era clar, o lună mai târziu, că afacerea era încă foarte neclară. îi revenea lui Allan Dulles (şeful CIA - n.n.)1 şi Richard M.Bissel Jr. care fuseseră la originea proiectului în timpul guvernării precedente (a generalului D.Eisenhower - n.n.) de a prezenta principalele argumente în favoarea naţiunii...
Dick Bissel, pe care îl cunoscusem ca economist la Planul Marshall înainte de a intra în serviciile de informaţii şi de a deveni şef adjunct al o-peratiilor din CIA. era un om cu un mare caracter, care poseda caracteristici intelectuale remarcabile...
(în lunile din urmă CIA crease o Brigadă Cubaneză specială, din cubanezi care nu împărtăşeau opţiunile politice ale lui Fidel Castro, pe care o antrenase în vederea debarcării ulterioare pe insulă n.n.)
Kcnnedy dorea o invazie "discretă”, de preferinţă noaptea. Şi a insistat ca planurile să fie construite pe baza non-intervenţiei militare americane, stipulare contra căreia nimeni din Comitet nu a ridicat vreo obiecţie.
... Preşedintele mi-a spus că dacă invazia ar avea loc (insistenţa pe "dacă" era a lui) dorea ca toată lumea să ştie că intenţia sa nu era de a restabili vechiul regim în Cuba. "Noi nu avem nici o obiecţie contra revoluţiei cubaneze - spunea preşedintele - ci contra faptului că Fidel Castro o va preda comuniştilor".
... între timp, senatorul Fulbright era din ce în ce mai neliniştit de lectura ziarelor care anunţau debarcarea... Existau două politici cu privire la Cuba. susţinea Fulbright: a-1 răsturna pe Castro sau a-1 tolera izolându-1. "Regimul lui Castro este un spin în spatele nostru şi un pumnal în inima noastră".
... Kennedy a cerut fiecăruia părerea. Fulbright condamnă în ansamblu proiectul care îi părea incredibil... Operaţia ar compromite poziţia noastră morală în lume şi ne-ar pune în imposibilitatea de a protesta contra violărilor tratatelor de către comunişti. El a pronunţat un discurs în vechea tradiţie americană, curajos, sensibil şi ardent, discursul unui om de onoare.
... McNamara s-a declarat favorabil acţiunii. Kennedy vroia din nou să ştie dacă nu se putea înlocui atacarea plajelor de debarcare cu o infiltra-
1 Fratele lui John F'oster Dulles, fost secretar. de stat în timpul lui D.Eisenhower.
273
re discretă.
(Temerile autorului articolului, care era împotriva invaziei, erau legate de posibilitatea declanşării unei insurecţii de masă în Cuba dar şi de faptul, contrar, că regimul lui Castro nu ar fi putut fi răsturnat printr-o singură debarcare şi operaţia risca să se transforme într-un interminabil război civil. Pe de altă parte, CIA trebuia să se debaraseze de cei 800 de oameni din Brigada Cubaneză pregătiţi pentru debarcare şi cea mai bună soluţie părea a-i lăsa să se ducă în Cuba unde voiau să ajungă, decât a-i lăsa liberi în SUA să povestească despre această operaţiune..-n.n.)
... Trei membri ai Consiliului Revoluţionar Cubanez (în exil - n.n.}^ aveau fiii în Brigadă... între timp, Consiliul Revoluţionar Cubanez îşî"' transferase serviciile sale de la Miami la hotelul Lexington din New York (în presă se încearcă a se face publică operaţiunea. Articolul "Oamenii noştri la Miami" publicat în revista New Republic, semnat cu un pseudonim, care reprezenta un raport aprofundat, exact şi zdrobitor asupra activităţilor CIA printre refugiaţi, este oprit în ultimul moment, dar Tad Szule trimite din Miami pentru New York Times un reportaj care descrie operaţiunile de recrutare şi anunţă că o debarcare în Cuba era iminentă. De asemenea, la 13 aprilie 1961, autorul articolului îl întâlneşte la New York pe Nino Cardona, fost profesor la Universitatea din Havana, fost prim-ministru al lui Fidel Castro după revoluţie, exilat în SUA în 1960, numit în 1961 preşedinte al Consiliului Revoluţionar Cubanez. Cu o zi înainte, Kennedy declarase într-o conferinţă de presă n.n):
"Chestiunea cubaneză nu se pune între Statele Unite şi Cuba, ci, între cubanezii înşişi. Eu am intenţia de a veghea la respectarea acestui principiu şi. după cunoştinţa mea. acest punct de vedere al adminstraţiei noastre este înţeles şi împărtăşit de exilaţii anticastrişti din Cuba".
Evenimentele se precipită. La origine se propusese 5 aprilie 1961 ca ziua Z. La sfârşitul lui martie preşedintele Kennedy stabilise ziua de 10 sau 17 aprilie. în Guatemala, Brigada Cubaneză întărită, şi având un efectiv de 1400 oameni aştepta cu o nerăbdare crescută. Casa Albă a cerut un raport urgent asupra Brigăzii şi capacităţilor sale. Răspunsul colonelului de marină plecat să inspecteze brigada a fost echivoc:
"Observaţiile mele mi-au sporit încrederea în capacitatea acestei unităţi de a îndeplini nu numai primele misiuni de luptă, ci şi de a atinge obiectivul final - răsturnarea lui Castro. Comandanţii Brigăzii şi ai batalioanelor cunosc acum toate detaliile planului şi sunt entuziasmaţi. Ofiţerii sunt tineri, viguroşi, inteligenţi şi mânaţi de o ardoare fanatică de luptă...
274
Ei spun că îşi cunosc propriul popor - că există q tradiţie cubaneză de a se alia cu învigătorul şi au o încredere, totală în victoria lor contra a ceea ce Castro poate să le opună. Eu împărtăşesc încrederea lor.”
Acest mesaj a ajuns la Casa Albă la 14 aprilie, cu puţin timp înainte ca acţiunea să mai poată fi decomandată. Această mărturie entuziastă i-a confirmat lui Kennedy intenţia sa de a autoriza expediţia să meargă înainte...
... Corpul expediţionar era în largul Plajei Porcilor şi "oamenii broască” începură să repereze punctele de debarcare pe plajă. Primul "om broască” în fiecare punct de debarcare era, contrar tuturor ordinelor lui Kennedy, un militar american. Aceştia cad aproape instantaneu în spatele unei patrule a miliţiilor lui Castro. împuşcăturile de armă sparg tăcerea şi întreaga speranţă de surpriză tactică se împrăştie...
în tot acest timp la Casa Albă, fără a avea informaţii de pe câmpul de luptă, Kennedy avea să afirme:
"Am comis probabil o greşeală păstrându-1 pe Allen Dulles la CIA. Nu pentru că Dulles nu este un om foarte capabil. Este. Dar eu nu am lucrat niciodată cu el şi, ca urmare, nu pot să ştiu cu precizie ceea ce vrea să-mi spună când îmi raportează ceva... Dulles estge o figură legendară... Bobby (Robert. fratele său, păstrat la Justişie - n.n.) trebuia să fie la CIA..."
Decizia ca avioanele cu reacţie ale portavionului Essex, aflat în apropierea Cubei să protejeze bombardierele B 26 care urmau să zboare din Nicaragua spre Cuba, este luată fără a ţine seama că acestea se aflau în zone orare diferite Aşa se face că avioanele B 26 sosesc deasupra plajei cu o oră mai înainte decât escorta lor. Fără protecţie, supuse tirului cubanez, 4 avioane sunt doborâte (restul se întorc la bază fără să fi bombardat nimic).
(Deşi membrii Consiliului Revoluţionar Cubanez, care aşteptau rezultatele luptei la Miami, solicită în unanimitate intervenţia masivă a aviaţiei americane, care mai putea schimba soarta debarcării, preşedintele Kennedy îi invită la Casa Albă şi le oferă aceste explicaţii n.n):
"Lupta contra comunismului, spune el, se derulează pe numeroase fronturi; a fi în fruntea acestei lupte impune numeroase responsabilităţi. Statele Unite trebuie să ţină cont de echilibrul afacerilor în ansamblul lumii... Eu doresc ca dumneavoastră să înţelegeţi toţi după ce veţi părăsi Casa Albă că sunteţi oameni liberi, să mergeţi unde veţi dori, să spuneţi şi să vorbiţi ceea ce veţi dori".
Niciodată Preşedintele nu mi-a părut aşa de impresionant... Târziu în noapte, un ultim comunicat a fost publicat în numele Consiliului: "Recentele debarcări în Cuba au fost inexact descrise ca o invazie. Este vorba în fapt de o debarcare de material şi trupe de susţinere pentru patrioţii
275
noştri care se luptă în Cuba de mai multe luni. Cea mai mare partea a contingentului nostru a atins munţii Escambry".
(după Arthur Schlesinger - Miile jours avec Kennedy, în "L’Express” nr. 745-747 - selectiv.)
7.	COMISIA PREZIDENŢIALĂ PENTRU CERCETAREA CAZULUI ASASINĂRII PREŞEDINTELUI KENNEDY
-	Earl Warren, preşedintele Curţii Supreme a SUA
-	Richard B.Russel, senator
-	John Sherman Cooper, senator
-	Hale Boggs, membru al Camerei Reprezentaţilor
-	Gerald RFord, membru al Camerei Reprezentanţilor
-	Allen W.Dulles
-	John J.McCloy
-	J.Lee Rankin, consilier general.
Instituită de Preşedintele Lyndon B.Johnson
la 29 noiembrie 1963
-	Comisia şi-a pubicat raportul numărând 888 pagini pentru cercetarea cazului asasinării Preşedintelui John F.Kennedy (Raportul Comisiei Warren) la 27 septembrie 1964
-	Audierile Comisiei Warren - 26 volume conţinând depoziţii şi piese probatorii - au fost publicate la 23 noiembrie 1964.
8.	MOMENTUL CHEIE
Lee Oswald. observat în continuare de Brennan. care a încremenit, dispare dc-a-ndaratelea în umbră, executând mişcarea reglementară a puşcaşului marin ce se retrage de pe linia de tir.
Jos, sub el, o lume înnebunită. Piaţa seamănă aidoma cu un câmp devastat de uragan. Charles Brend îşi culcă fiul la pământ şi îl apără cu trupul său. De la locul său dinapoia aripii drepte a maşinii SS 100 X. agentul Clyde Haygood îşi trânteşte motocicleta pe trotuar, o lasă răsturnată cu roţile în sus şi se năpusteşte pe panta de gazon a viaductului, cu pistolul în
276
mână. Un bărbat, crezând că astfel salvează o femeie, o înşfacă pe la spate şi o sileşte să se întindă jos. Bob Jackson, unul dintre fotografii ziarului Timcs-Herahl din Dallas, zărind ţeava puştii care se retrage, se uită ţintă la fereastra deschisă, nevrând să-şi creadă ochilor. Motociclistul Marrion Baker, care mergea la dreapta "Lincoln"-ului preşedintelui, îşi ridică ochii spre stolul de porumbei speriaţi. Un poliţist, în apropiere de Roy Truly, murmură răguşit: "Sfinte Doamne!" Abe Zapruder strigă întruna: "L-au ojnorât! L-au omorât! L-au omorât!"
în spatele automobilului de escortă, agentul Hickey îşi ridică ţeava armei sale A R. 15 şi şi-o plimbă în toate părţile. Pe strapontine, Kcn O'Donnell şi Dave Powers au auzit groaznicul trosnet al glonţului fatal, iar Dave l-a şi văzut atingându-şi ţinta. O'Donnell îşi face cruce. Powers şopteşte: "Iisuse Hrisfoase! Sfântă Maria!..." Sam Kinncy. văzând cum partea din spate a ţestei preşedintelui plesneşte, apasă cu putere pe maneta sirenei de alarmă spre a-i alerta pe Kellerman şi Greer; sirena de sub aripa "Mijlocaşului" începe să urle asurzitor. în aceeaşi clipă. Sam virează la dreapta, ca să-l evite pe Clint Hill. Clint e pe caldărâm între bara de protecţie din faţă a "Mijlocaşului" şi bara de protecţie din spate a maşinii SS 100 X. Cu capul aplecat, tocmai se pregăteşte să sară.
Automobilul "Lincoln" continuă să-şi încetinească mersul. Ceea ce s-a petrecut înăuntru e îngrozitor. Ultimul glonţ a sfâşiat creierul mic âl lui John Kennedy. la baza cutiei craniene. Aplecându-sc spre soţul ei. Jacque-line Kennedy vede despnnzându-se o aşchie din ţeasta lui în prima clipă nu curge sânge de loc. Apoi. deoadată, sângele se porneşte. începe să gâlgâie, ţâşneşte peste tot. stropind-o pe Jacqueline. stropindu-i pe soţii Connally. pe Kellerman. pe Greer, tapiţeria, pe Clint care vine fugind din urmă. stropind trotuarul. Băltoace mari de sânge inundă mocheta banchetei din spate. Veşmintele preşedintelui sunt ude. trandafirii sunt stropiţi şi ei: trupul lui Kennedy se lasă încct-încet spre soţia sa. în vreme ce agentul de poliţie Hargis, călare pe motocicletă, la şaizeci de centimetri îndărătul lui Jackie, este izbit în obraz de o ţâşmtură de sânge. Lui Kellerman i se pare că aerul e plin de o ceaţă purpurie. Nellic se întreabă dacă nu cumva e împroşcată şi cu gloanţe rătăcite, dar John Connaly ştie. John îşi reaminteşte brusc de copilărie, de "Fordul" model T: îşi aduce aminte de tatăl său şi de Carlos Estrada şi, în vreme ce alunecă, sângerând, în poala lui. Nellie, îşi umple cu aer plămânii şi începe să strige, şi strigă, şi iar strigă de moarte; cuprinsă de panică. Nellie se porneşte să strige şi ea şi amândoi sunt stropiţi din belşug de sângele de un roşu aprins al lui Kennedy. O bucată de ţeastă mai mare decât altele se înalţă deasupra umerilor căzuţi ai preşedintelui, pare a pluti în aer şi apoi cade jos. iar Jackie se ridică în
277
genunchi, mânjită de sânge şi ţipă cu faţa întoarsă spre trotuar: "Doamne, ce fac? Doamne l-au omorât pe Jack! Mi-au omorât bărbatul! Jack, Jack!" Ţipă şi se prăbuşeşte fără putere pe portbagajul înclinat al maşinii, începână să alunece în jos, spre stradă şi spre roţile "Mijlocaşului" iar Kinney ştie ca nu mai are timp să oprească.
E de necrezut, însă strălucitorul ceas de pe acoperişul Depozitului arată tot 12,30. Coloana de maşini a încremenit în formă de cârlig de undiţă. Păsările au zburat undeva departe. Cerul e din nou de un albastru neîntinat. Tot ce e dincolo de cadrul strâmt al scenei arată neschimbat, de parcă nimic nu s-ar fi petrecut. Dallasul, ţara, lumea n-au avut timp să reacţioneze la cele întâmplate. însă lucrurile nu mai sunt aşa cum erau, nu vor mai putea fi niciodată; cel de-al treizeci şi cincilea preşedinte al Statelor Unite a fost asasinat; John Kennedy s-a dus şi tot ce a putut face el pentru ţara sa aparţine istoriei.
(după Wiliam Manchester - Moartea unui preşedinte, 20-25 noiembrie 1963, Editura Politică, Bucureşti, 1968, pp. 224-225.)
9.	DISCURSUL LUI LYNDON JOHNSON ÎN FAŢA CAMERELOR REUNITE ALE CONGRESULUI PE 27 NOIEMBRIE 1963
Domnule Purtător de cuvânt, domnule Preşedinte, domnilor membri ai Camerei şi ai Senatului, concetăţeni ai mei,
Aş fi dat bucuros tot ce am ca să nu stau astăzi aici. Cel mai mare conducător al timpului nostru a fost doborât de cea mai dementă faptă a timpului nostru. Astăzi John Fitzgerald Kennedy continuă să trăiască în cuvintele şi lucrările nemuritoare pe care le-a lăsat în urmă. El trăieşte în mintea şi memoria omenirii. El trăieşte în inimile concetăţenilor săi.
Nu există cuvinte atât de triste încât să poată exprima pierderea pe care am simţit-o. Nu există cuvinte atât de puternice încât să poată exprima hotărârea noastră de a continua efortul spre înainte al Americii pe care el le-a început.
Visul de a cuceri vastitatea spaţiului cosmic - visul parteneriatului peste Atlantic, precum şi peste Pacific - visul unor Corpuri de menţinere a păcii în zonele mai puţin dezvoltate - visul unei educaţii pentru toţi copiii
278
noştri - visul unor slujbe pentru toţi cei care le caută şi au nevoie de ele -visul- îngrijirii bătrânilor noştri - visul unui atac final asupra maladiilor mentale - şi, mai presus de toate, visul unor drepturi egale pentru toţi a-mericanii, indiferent de rasă, culoare - acestea şi alte visuri americane au fost vitalizate prin energia şi dedicaţia sa.
Acum ideile şi idealurile pe care el le-a reprezentat atât de nobil trebuie şi vor fi transformate în acţiune eficientă.
Sub conducerea lui John Kennedy această naţiune a demonstrat că are curajul să caute pacea şi puterea, să rişte războiul. Am dovedit că suntem prieteni buni şi de încredere pentru aceia care caută pacea şi libertatea. Am arătat că putem fi - de asemenea - duşmani formidabili ai celor care resping calea păcii şi caută să arunce asupra noastră ori a aliaţilor noştri jugul tiraniei.
Această naţiune îşi va respecta angajamentele, din Vietnamul de Sud până la Berlinul de Vest. Nu vom înceta să căutăm pacea; vom căuta mereu soluţii urmărind domeniile de intfcres comun chiar cu aceia faţă de care ne deosebim; şi vom fi generoşi şi loiali faţă de aceia care ni se alătură în cauza comună.
în epoca de astăzi, când nu mai pot fi învinşi în pace şi învingători în război - trebuie să ne recunoaştem obligaţia de a îmbina forţa naţională cu abţinerea de la folosirea forţei trebuie să fim pregătiţi deopotrivă şi simultan atât pentru confruntare cât şi pentru limitarea înarmărilor - trebuie să fim pregătiţi să ne apărăm interesul naţional şi să negociem interesul comun.
Aceasta este calea şi vom continua să o urmărim. Cei care ne vor pune la încercare curajul îl vor găsi tare şi cei care ne caută prietenia o vor găsi onorabilă. Vom demonstra din nou că acela care este tare poate fi drept în folosirea puterii - iar dreptul poate fi tare în apărarea dreptăţii. ...
Vom continua lupta împotriva sărăciei şi mizeriei, ignoranţei şi bolii - în alte ţări şi în propria noastră ţară. Vom sluji întreaga naţiune, nu un segment sau un sector, sau un grup. ci pe toţi americanii. Acestea sunt Statele Unite - un popor unit cu o unitate de ţeluri. ...
De la camera guvernului reprezentativ spun ca să afle întreaga lume, şi nimeni să nu înţeleagă greşit, că rededic această guvernare sprijinului neclintit al Naţiunilor Unite - îndeplinirii hotărâte şi onorabile a angajamentelor faţă de aliaţii noştri - menţinerii unei puteri militare de neegalat - apărării stabilităţii şi forţei dolarului - extinderii comerţului nostru exterior - întăririi programelor noastre de ajutor mutual şi cooperare în Asia şi Africa - şi Aliaţei noastre pentru.Progres din această emisferă.
279
Pe 20 ianuarie, în 1961, John F.Kennedy lc-a spus concetăţenilor săi că opera noastră naţională nu se va termina "în primele 1000 de zile, nici pc durata acestei Administraţii, poate nici pe durata vieţii pe această planetă. Dar - a zis el - hai să începem".
Astăzi, în momentul unei noi hotărâri, eu aş spune concetăţenilor mei: hai să continuăm. ..;
Moartea lui John Kennedv cere ceea ce toată viaţa sa a urmărit: ca America să meargă înainte. A venit vremea pentru ca americanii de toate rasele şi originile şi convingerile politice să se înţeleagă şi să se respecte unul pc altul. Haideţi să sfârşim învăţătura şi predicarea urii şi răului şi violenţei. Haideţi să ne îndepărtăm de fanaticii extremei stângi şi extremei drepte, de^apostolii amărăciunii şi bigotismului, de cei care desfid legea şi de cei care toarnă venin în sângele naţiunii noastre. ...
10. DECLARAŢIA NEW YORK TIMES LA 16 OCTOMBRIE 1964,
PRIVINDU-L PE NIKITA HRUŞCIOV
Domnul Hruşciov a adus strategiile unui jlamboianî om de spectacole în diplomaţia care î-a caracterizat conducerea afacerilor externe sovietice. El a călătorit mult în străinătate şi i-a primit pe mulţi oameni de stat ai lumii la Moscova ...
Viaţa sa a fost o poveste sovietică a succesului unui băiat de ţăran sărac, nepotul unui iobag, care a ajuns succesorul lui Lemn şi Stalin la conducerea Uniunii Sovietice. Fiind liderul cel mai plin de culoare pc care l-a produs comunismul, domnul Hruşciov a făcut o impresie acasă şi peste hotare în cei 11 am de când moartea lui Stalin i-a permis să intre în plină lumină.
Aplecarea sa către proverbe ţărăneşti, călătoriile sale în ţări străine, inclusiv în Statele Unite; purtarea sa de efect scenic când a bătut cu pantoful în masă la"Natiunile Unite, repetatele sale invocări ale victoriei "inevitabile" a economiei sovietice asupra Statelor Unite; şi rolul său cheie în criza cubaneză din 1962 - toate acestea l-au ajutat să devină, probabil, liderul cel mai mediatizat din ultima decadă.
Domnul Hruşciov a avut avantajul, faţă de Stalin, de a conduce politica externă într-o perioadă când Uniunea Sovietică avea bombe cu hidrogen şi rachete, în loc de a se afla. din punct de vedere tehnologic, în urma Vestului. Cu toate acestea, gesturile sale au demonstrat că el
280
asimilase lecţia că nu poate exista un învingător real într-un război nuclear. ...
Domnul Hruşciov şi-a trasat bazele strategiei sale de politică excrnă la cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist din februarie 1956. Aici el a sfârşit cu vechea dogmă comunistă despre inevitabilitatea războiului dintre comunism şi capitalism şi a subliniat posibilitatea comunismului de a câştiga puterea în mod paşnic.
Cele mai mari victorii ale politicii sale externe au fost câştigate în Orientul Mijlociu în 1955 el a perfectat un acord de înarmare cu Egiptul care a deschis calea expansiunii masive a influenţei sovietice în Orientul Mijlociu. De asemenea, el a obţinut succese în ţări precum India şi Indonezia.
Politica domnului Hnişciov faţă de Europa occidentală a reprezentat o combinaţie între metoda morcovului şi a băţului. El a ameninţat frecvent cu distrugerile pe care armele nucleare sovietice le-ar putea provoca în Germania de vest. Franţa şi Anglia. Pe de altă parte. el“a permis un schimb semnificativ de oameni şi a căutat prietenia partidelor socialiste în Europa occidentală.
Intervenţia sovietică pe timpul revoltei ungare din 1956 a stricat mult din buna impresie pe care domnul Hruşciov şi-o câştigase anterior şi a creat o suspiciune greu de depăşit.
în relaţiile cu Statele Unite, domnul Hruşciov a realizat cel mai marc pas înainte atunci când l-a întâlnit pe Preşedintele Eisenhowcr la Geneva. în 1955. în ciuda repetatelor reculuri, el şi-a continuat eforturile de a câştiga acordul Statelor Unite pentru încheierea Războiului Rece în termenii doriţi de sovietici.
11.	CELE 29 DE PĂCATE ALE Lui HRUŞCIOV
Rezumatul documentului oferit de conducerea URSS organizaţiilor Partidului Comunist sovietic la 30 octombrie 1964
Cuba: A comis erori de strategie politică şi a produs înfrângerea politicii sale aducând rachete în Cuba în toamna lui 1962.
China: A redus conflictul ideologic chino-sovictic la nivelul unei răzbunări personale între el şi Mao-Tzc-dung. A subestimat viteza progresului ştiinţific care a permis Beijing-ului să-şi detoneze bomba atomică Dl.Adzhubei: Şi-a trimis ginerele, pe dl. Alcxci Adzhubci. în Germania occidentală fără să consulte conducerea partidului. La întoarcerea
281
sa. dl Adzhubci i-a raportat direct d-lui Hruşciov şi nu organizaţiei de partid corespunzătoare.
Purtarea personală: Pe parcursul vizitei sale din vara trecută în Scandinavia purtarea lui a produs prejudicii.misiunii sale de bune oficii, in mod concret, remarcile sale făcute în faţa unui public capitalist despre foştii săi rivali politici la conducerea URSS, dl. Molotov şi dl. Bulganin. au fost deplasate.
CAER. A perturbat CAER neluând în seamă intersele economice ale ţărilor membre.
România: Politica sa greşită a produs o înstrăinare între Uniunea Sovietică şi România.
Planificare: A comis erori în politica internă economică. A dezorganizat economia ordonând mai întâi descentralizarea, iar apoi revenind la planificarea centralizată.
Agricultură: A comis erori în conducerea agriculturii sovietice.
Cult al personalităţii: A reintrodus un cult de tip stalinist în propriul său beneficiu. .
Maniera de a se purta: Comportarea sa personală nu era potrivită pentru un conducător comunist.
Colegii: Lua decizii pripite şi vorbea fără să fi analizat problemele sau să se fi consultat cu colegii săi de la conducere. ,
Conducere: A eliminat "conducerea colectivă" care începuse după moartea lui Stalin şi a instituit o nouă conducere a unui singur om. el însuşi.
Industrie: A favorizat industria uşoară şi a bunurilor de consum în defavoarea industriei grele.
Locuinţe: A ordonat construcţia unor blocuri de 5 etaje în locul blocurilor mai înalte, care sunt mai economice.
Administraţie: A destituit în mod arbitrar oficialităţi din rândul partidului şi al guvernului.
(din New York Times New Ser\>ice)
12.	MARELE ORIENT DE FRANŢA
despre mişcările contestatare din mai 1968
Franc-Masonii Marelui Orient de Franţa, fideli tradiţiei lor seculare de Liberate, Egalitate, Fraternitate, salută cu emoţie grandioasa mişcare a studenţilor şi muncitorilor din oraşe şi de la ţară care exprimă voinţa lor ferventă de justiţie, democraţie şi progres, păstrând sensul responsabilităţilor lor.
Refuzând după 10 ani dreptul la contestare şi dialog al reprezentanţilor studenţilor şi muncitorilor, Puterea a făcut din Stat o colectivitate închisă şi tehnocratică, atribuindu-şi monopolul deciziei şi uzul exclusiv al informaţiei publice; respingerea aspiraţiilor populare a condus infailibil la revoltă: studenţii au fost primii care au trezit Naţiunea cerându-i să-şi facă examenul său de conştiinţă şi să ia poziţie. Au urmat milioane de grevişti care au ocupat întreprinderile lor.
Marde Orient de Franţa condamnă represiunea brutală care a transformat în răscoală ceea ce trebuia să fie o revendicare pacifică; nu este de conceput, de asemenea, ca o societate să ignore tineretul său.
Marele Orient de Franţa estimează că o guvernare democratică şi progresivă, sprijinindu-se pe forţele vii ale Naţiunii şi pe organismele sale reprezentative, este singura care poate să răspundă exigenţelor timpului nostru.
Sunt şi exigenţele societăţii de-mâine, pe care Marele Orient de Franţa a încercat să le definească drept soluţii moderne şi constructive în cursul acestor ultimi ani. cu ocazia zilelor de studiu, a colocviilor şi congreselor sale: educaţia naţională, agricultura, informaţia, viitorul tineretului, al ştiinţei şi al medicinii, viitorul sindicalismului, eliberarea femeii, planificarea democratică.
într-o încercare de unire, Marele Orient de Franţa a chemat pe reprezentanţii tuturor forţelor vii ale Naţiunii care au participat activ şi numeros la aceste zile de studiu.
Marele Orient se felicită pentru libera participare a membrilor săi la această acţiune de trezire a spiritului critic şi galvanizare a voinţelor democratice.
Căci acestea sunt, într-adevăr, obiectivele permanente ale Marelui Orient de Franţa, care caut^ă să le impună o dată cu respectul demnităţii
283
umane şi principiile Libertăţii. Egalităţii şi Fraternităţii, exprimate pentru prima dată în timpul Revoluţiei franceze (de la 1789 - n.n.)
(după F.Zcllcr- Troispoints c’este îout - Les memories de Vancien Grand Afaître du Grand Orient de France, coedition Robcrt Laflont - Opera Mundi. Collection "Vecu", pp. 389-390).
13.	SCRISOAREA LIDERILOR CEHOSLOVACI CARE AU CHEMAT TRUPELE SOVIETICE ÎN AUGUST 1968
Stimate Leonid Ilici.
Conştienţi de deplina răspundere, pentru hotărârea noastră, vă adresăm următoarea cerere.
După plenara din ianuarie, procesul nostru de democratizare, sănătos în esenţa lui. îndreptarea greşelilor şi lipsurilor trecutului şi conducerea politică generală a societăţii a început să scape treptat din mâinile comitetului central al partidului. Presa, radioul şi televiziunea, aflate practic în mâinile forţelor de dreapta, au influenţat opinia publică într-o asemenea măsură că acum în viaţa politică a ţării încep să participe elemente ostile partidului, neîntâmpinând nici o opoziţie din partea opiniei publice. Ele dezvoltă un val de naţionalism şi şovinism, provoacă o psihoză anticomunistă şi antisovictică.
Colectivul nostru - conducerea partidului - a săvârşit o sene de greşeli. N-am putut să apărăm şi să transpunem în practică aşa cum se cuvine normele marxist-lcninist.e ale vieţii de partid şi în primul rând principiile centralismului democratic. Conducerea partidului nu mai este capabilă să se apere cu succes în faţa atacurilor împotriva socialismului, nu mai este capabilă să organizeze nici o ripostă, nici ideologică, nici politică. împotriva forţelor de dreapta. însăşi esenţa socialismului din ţara noastră este ameninţată.
în prezent mijloacele politice şi cele ale puterii de stat din ţara noastră sunt în inare parte paralizate. Forţele de dreapta au creat condiţii favorabile pentm o lovitură de stat contrarevoluţionară.
într-o situaţie atât,de grea. ne adresăm dumneavoastră, reprezentanţi ai conducerii PCUS şi URSS. comuniştilor sovietici, cu rugămintea de a ne acorda un sprijin şi un ajutor eficient prin toate mijloacele de care
284
dispuneţi. Numai cu ajutorul dumneavoastră. RSC va putea fi smulsă din pericolul iminent al contrarevoluţiei.
Suntem conştienţi că pentru PCUS şi URSS acest ultim pas pentru> apărarea socialismului în RSC nu este deloc uşor. De aceea noi vom lupta din răsputeri, cu propriile noastre mijloace. Dar în cazul în care forţele şi posibilităţile noastre se vor epuiza sau nu vom obţine rezultate pozitive, atunci va rugăm să consideraţi această declaraţie drept o rugăminte fierbinte şi o solicitare insistentă a acţiunilor şi a unui ajutor multilateral.
Având în vedere caracterul complex şi pericolul evoluţiei situaţiei din ţara noastră, vă rugăm să păstraţi în cel mai desăvârşit secret această declaraţie pe care tocmai din acest motiv o scriem direct în limba rusă pentru dumneavoastră.
(Indra, Kolder. Dragomir Kapek. Svestka, V.Bilak).
14.	RĂZBOAIELE DIN VIETNAM
- elemente pentru o cronologie -
Fiilor, nu vă lăsaţi niciodată târâţi în smârcurile unui război terestru în Asia.
(Generalul Douglas McArthur. pe patul de moarte la Spitalul Militar din Walter Rced)
FD Rooscvelt. ostil "colonialismului" francez a impus ocuparea sudului lndochinci dc către britanici şi a nordului de către chinezi (Raymond Aron). Apoi. Ho Chi-Min i-a scris dc mai multe ori preşedintelui Tmman pentru a-i cere ajutorul în vederea obţinerii independenţei Aproape sigur, preşedintele american nu i-a răspuns la nici o epistolă...
La 19 decembrie 1946 începe războiul francez în Vietnam cu bombardarea Haifong-ului. Se ia apoi. la Paris, decizia de a crea două state vietnameze "asociate". în iunie 1949 echipa Truman-Achcson sprijinea prezenţa franceză în regiune pentru a "ghida şi ajuta progresul a trei state asociate" (şi Franţa - n.n ). spre o "autentică independenţă în cadrul Uniunii Franceze".
în perioada 1950-1954. SUA a suportat 80 la sută din costurile războiului din Indochina. "Banii veneau din SUA. armata era a Uniunii Franceze" (Raymond Aron).
285
După acordurile de la Geneva din 21 iulie 1954 şi plecarea francezilor din Vietnam, adminstraţiile americane, două la număr, au acordat sprijinul lor moral şi material, în continuare, omului forte al Vietnamului de Sud, preşedintele Ngo Dinh Diem. Din 1956, instructori americani ău început să "instruiască" armata sud-vietanameză; naţionaliştii vietnamezi, agitaţi de Nord, vorbeau de o "nouă ocupaţie străină". "Ajutorul tehnic, apoi intervenţia militară a SUA în favoarea Vietnamului de Sud, concomitent cu rebeliunea Vietcong-ului, s-au transformat, puţin câte puţin, intr-un război în roată regula între Vietnamul de Nord şi SUA". (Raymond Aron).
încercările nereuşite de lovituri militare organizate în Vietnamul de Sud la 11 noiembrie 1960 şi 27 februarie 1962 au demonstrat popularitatea în scădere regimului Diem. Mai multe manifestări budhiste îl acuză pe acesta că favorizează minoritatea catolică.
La 2 iunie 1962. doi membri - un indian şi un canadian - ai Comisiei de control a aplicării Acordurilor de la Geneva au probat că personal armat şi neînarmat, muniţii şi alte materiale au fost trimise din zona Nord în zona Sud; numărul celor infiltraţi a crescut de la câteva sute în 1959 la 2700 în 1960, mai mult de 6000 în 1961 şi va creşte masiv din 1965, în replică la instalarea corpului expediţionar american.
1963
29 august - publicarea declaraţiei generalului de Gaulle.
preşedintele Franţei, asupra Vietnamului;
1 noiembrie - lovitură de stat militară la Saigon, Diem şi fratele său sunt ucişi; după 3 săptămâni va fi ucis, la Dallas, preşedintele SUA, J.F.Kennedy;
1964
31	ianuarie - într-o conferinţă de presă, generalul de Gaulle se pronunţă pentru neutralitatea sud-estului asiatic;
19	iulie - manifestaţie antifranceză la Saigon (!)
1965
6-10 februarie - călătoria în Vietnamul de Nord a lui A.Kosâghin. care.
la ducere şi la venire se întreţine cu conducătorii chinezi; 7 februarie - SUA încep bombardarea regulată a Vietnamului de Nord;
24 februarie - Franţa şi URSS îşi concentrează eforturile în vederea revenirii la pace în sud-estul Asiei;
17 aprilie - manifestaţie la Washington, contra războiului din
286
24 iunie 21-22 august	Vietnam -	Vietnamul de Sud rupe relaţiile diplomatice cu Franţa; -	primele bombardamente americane la nord de paralela 17°;
8 februarie	1966 - într-o scrisoare către Ho Chi Min, generalul de Gaulle exprimă grija Franţei de a se grăbi sfârşitul conflictului vietnamez;
12-14 iulie	- vizita în Franţa a regelui Lâos-ului. Generalul de Gaulle evocă ameninţările pe care războiul din Vietnam le are pentru "pacea lumii";
1 septembrie - în călătoria pe care o întreprinde în jurul lumii, de
Gaulle pronunţă în Cambodgia un discurs important în care invită SUA să-şi retragă trupele din Vietnam, preconizând neutralitatea popoarelor din Indochina;
16 septembrie - Beijing-ul protestează contra mitralierii unor sate chineze de către avioane americane;
19 septembrie - Washington-ul admite că aparatele sale au survolat China din eroare; U Thant, secretarul general ONU şi
	Papa Paul al Vl-lea îşi exprimă îngrijorarea în faţa extinderii războiului din Vietnam;
3 august	1967 - preşedintele L.B. Johnson decide să trimită suplimentar în Vientamul de Sud 45 000 militari,
1 noiembrie	- se desfăşoară lupte violente la Dak To (Vietnamul de Sud);
29 ianuarie	1968 - Frontul de Eliberare Naţională al Vietnamului de Sud declanşează ofensiva;
31 martie	- preşedintele L.B.Johnson anunţă încetarea parţială a bombardamentelor asupra Vietnamului de Nord şi retragerea sa din cursa pentru preşedinţie;
3 aprilie	- guvernul nord-vietnamez se declară gata să angajeze discuţii cu SUA, care acceptă propunerea Hanoi-ului;
8 aprilie	- Vietnamul de Nord îşi dă acordul oficial pentru deschiderea convorbirilor cu Washington-ul;
2 mai	- americanii şi nord-vietnamezii acceptă să se întâlnească
287
la Paris pe 10 mai;
13 mai - încep negocierile între americani şi nord-vietnamezi; Sorbona este ocupată de către studenţi (!);
1 noiembrie - încetează bombardamentele americane asupra Vietnamului de Nord.
în 1968, SUA aveau în Vietnamul de Sud, aproape 500000 soldaţi pentru protejarea acestuia de "violenţa şi subversiunea comunistă din Nord”. în paralel, după o sursă chineză, 8000 de consilieri sovietici fuseseră deplasaţi în Vientamul de Nord.
Chinezii îi acuzau pe sovietici - încă de pe atunci - de împărţirea guvernării lumii cu americanii. Moscova, recunoscută până atunci drept "campioana coexistenţei paşnice", preconiza o posibilă formă de intervenţie în Vietnam. Beijing-ul ş-a opus!
15.	MARILE CRIZE
Detonatorul primei crize a fost afacerea iugoslavă.
Ruptura între Iugoslavia lui Tito şi Uniunea Sovietică a fost făcută publică la 1 iulie 1948. Ea se explică prin opoziţia între naţionalismul iugoslav şi voinţa de dominare a lui Stalin, care şi-a atins apogeul când Tito a vrut să organizeze sub conducerea sa o Federaţie balcanică. Această idee a unui subansamblu de ţări socialiste, care-i scăpau parţial de sub autoritatea sa, era insuportabilă pentru Stalin. După ce a utilizat toate mijloacele pentru a-şi impune puterea, inclusiv agresiunea directă, Stalin a trebuit să se resemneze şi să admită disidenţa iugoslavă ... în toate democraţiile populare (europene - n.n.), mari procese au fost organizate împotriva conducătorilor comunişti bănuiţi de deviaţie "titoistă", din cauza originii lor sau activităţilor trecute (exemplu: participarea la războiul civil din Spania, nerezidenţa în URSS în timpul războiului, naţionalitatea evreiască etc.) şi acuzaţi pe baza mărturisilor obţinute prin tortură. Cele mai celebre din aceste procese, care au condus la numeroase execuţii, au fost afacerile Kostov în Bulgaria şi Raik în Ungaria, în 1949, Slansky în Cehoslovacia, în 1951.
După moartea lui Stalin (5 martie 1953 - n.n ), o. veritabilă insurecţie muncitoarească a izbucnit la Berlin şi în principalele oraşe ale Germaniei de Est (iunie 1953) reprimată de trupele sovietice. După raportul lui Nikita Hruşciov care l-a pus în evidenţă pe adevăratul Stalin. după ăl XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în februarie 1956, agitaţia a izbucnit în Polonia, prin manifestările metalurgiştilor, dur
288
reprimate la Poznan (iunie 1956), care au fost urmate de o agitaţie generală - acel "octombrie polonez" - acceptat de conducătorii sovietici prin instalarea la putere a unui comunist considerat ca liberal, Gomulka.
Evenimentele din Ungaria, din noiembrie 1956, precedate de o lungă perioadă de agitaţie care începuse din 1953, au fost cele mai grave. S-a desfăşurat o veritabilă insurecţie, pe care trupele sovietice au înăbuşit-o (20000 morţi). Destalinizarea dorită de Hruşciov avea limitele sale ... Această tendinţă a fost întărită de Leonid Brejnev, succesorul lui Hruşciov, după ce acesta a fost "debarcat". URSS intra într-o lungă perioadă de imobilism.
A doua criză a democraţiilor populare a fost mai întinsă în timp şi cu o semnificaţie mai puţin omogenă. în 1961, Albania trece de partea Chinei în conflictul sovieto-chinez şi rupe relaţiile cu URSS. în 1964 conducătorii români refuză planul de împărţire a activităţilor economice stabilite de Hruşciov (în realitate "planul Valev" - n.n ), care condamna România să nu fie decât o ţară agricolă; ei dezvoltă o critică cu caracter naţional, afirmând independenţa României în raport cu URSS.
Evenimentele cele mai spectaculoase au avut loc în Cehoslovacia în 1968. O foarte viguroasă mişcare de eliberare se dezvoltase chiar în sânul Partidului Comunist Cehoslovac, cate atinsese apogeul ei în primăvara a-celui an ("primăvara de la Praga"). Pentru a-i pune capăt, trupele Uniunii Sovietice şi patru din aliaţii săi din Pactul de la Varşovia (Bulgaria, Republica Democrată Germană, Polonia şi Ungaria) au invadat Cehoslovacia şi au ocupat-o militar. Ele au aplicat astfel teoria "suveranităţii limitate" definită de Brejnev.
A treia mare criză a democraţiilor populare a debutat în Polonia. Gravitatea situaţiei economice, salariile mici, importanţa Bisericii Catolice, pe care Partidul Comunist încercase neputincios să o reducă, au creat aici o situaţie particulară şi agitaţia a fost aproape continuă: veritabile răscoale ale foamei din porturile Balticii în decembrie 1970, manifestările violent reprimate în 1976, ca urmare a unei creşteri a preţurilor, evenimentele de la Gdansk începând din 1980. Marile greve ale şantierelor navale dirijate de un muncitor electrician. Lech Walesa, au condus la naşterea unui sindicat neoficial. Solidaritatea, cu care autorităţile acceptă să negocieze, iar apoi îl reprimă proclamând "stare de război" (decembrie 1981), un fel de lovitură de stat militară condusă de noul prim-ministru, generalul Jaruzels-ki...
(după Jean-Jacques Becker - Les deux Europes. în Histoire de l'Europe Paris, Editions du Seuil, oct. 1990, pp. 482-484)
289
Secţiunea a V-a
DOCUMENTE PRIVIND FRANC MASONERIA ROMÂNĂ
1. Actualul discurs de recepţie pentru ucenici 2.Actul de legalizare a Marii Loji Naţionale din România 3. Statutul Marii Loji Naţionale din România 4.Consacrarea Supremului Consiliu, grad 33, din România
5.	Exilul Ordinui Masonic Român a încetat
6.	Noul Ierusalim



290
1.	ACTUALUL DISCURS DE RECEPŢIE PENTRU UCENICI (DISCIPOLI)
Iubiţi fraţi,
av n ţinuta noastră de azi, vă voi prezenta o succintă introducere privind
1 iniţierea în gradul de DISCIPOL.
înainte de iniţiere, postulantul este introdus mai întâi în camera de rcflexiune, unde îr tocmeşte testamentul filozofic şi răspunde la unele întrebări, dintre care patru sunt uzuale în masonerie în toată lumea.
Aceste întrebări sunt:
1. Care sunt îndatoririle omului faţă de UMANITATE ?
2.	Care sunt îndatoririle omului faţă de PATRIE ?
3.	Care sunt îndatoririle omului faţă de EL ÎNSUŞI ?
4.	Care sunt îndatoririle omului faţă de FAMILIE ? în România, în afară de cele enumerate, întrebarea de bază este:
Care sunt îndatoririle omului faţă de Dumnezeu care este UNIC ?
Un franc-mason spune că este deopotrivă de prieten cu bogatul şi cu săracul, dacă sunt virtuoşi, pentru a arăta că valoarea individuală trebuie să fie apreciată ţinând seama de calităţile morale.
Stima nu trebuie să fie măsurată decât după statornicia şi energia pe care omul o aduce în realizarea binelui.
Un franc-mason are îndatorirea să practice virtutea şi să evite viciul. Un franc-mason practică virtutea, preferă oricărui lucru JUSTIŢIA şi ADEVĂRUL.
Un franc-mason, dacă este întrebat "unde a fost consacrat francmason ?", răspunde că a fost consacrat într-o lojă JUSTĂ şi PERFECTĂ.
într-o lojă justă şi perfectă, TREI o guvernează, CINCI o luminează, ŞAPTE o fac justă şi perfectă.
* Cei trei sunt: VENERABILUL şi doi SUPRE A VEGHETORI. Aceşti demnitari, împreună cu ORATORUL şi SECRETARUL, sunt cele cinci lumini ale lojei. Trebuie însă cel puţin ŞAPTE membri ai lojii să fie întruniţi spre a se pronunţa iniţieri regulate. Dintre aceşti ŞAPTE, TREI cel puţin trebuie să posede gradul de MAESTRU şi DOI gradul de COMPANION.
TREI masoni, dintre care cel puţin UNUL este MAESTRU, constituie o lojă simplă, aptă pentru a delibera. Cuvântul deliberare are aici înţelesul de a examina şi nu sensul profan, tras din uzanţă, de a decide.
291
întrunirea a CINCI masoni, dintre care TREI MAEŞTTRI şi un COMPANION, formează o lojă justă. Loja perfectă este compusă din şapte membri, cum am arătat mai înainte, este singura care posedă plenitudinea suveranităţii masonice.
La întrebarea" de când eşti franc-mason ?", răspunsul este. De când am primit lumina.
Acest răspuns înseamnă că nu devenim relamente franc-masoni decât din ziua în care mintea noastră, prin studiu, a început să pătrundă în tainele masoneriei.
Un franc-mason se recunoaşte după SEMNE, CUVINTE şi ATINGERI.
Acest răspuns este interpretat în sensul că un mason este recunoscut după felul său de purtare, întotdeauna echitabil şi franc - SEMNE -, după limbajul său leal şi sincer - CUVINTE - şi după solicitudinea frăţească pe care o manifestă pentru toţi acei de care este unit prin legăturile solidarităţii - STRÂNGERE DE MÂNĂ, ATINGERI -.
Semnele masonice se fac prin ECHER, NIVEL şi PERPENDICULAR (FIRUL CU PLUMB).
Masonul, în acţiunile lui, trebuie să fie inspirat de idei echitabile -ECHER -, trebuie să urmărească nivelarea inegalităţilor arbitrare - NIVEL - şi să contribuie la neîncetata înălţare a nivelului social -PERPENDICULAR.
Semnul are sensul că "prefer să mi se taie gâtul decât să dezvălui tainele ce mi-au fost încredinţate".
La întrebarea dacă "acest semn nu are şi alt înţeles" răspunsul este: Mâna dreaptă pusă în formă de echer, la gât, stăpâneşte clocotul pasiunilor ce se află în piept şi fereşte astfel capul.de orice exaltare febrilă, susceptibilă să compromită luciditatea noastră de spirit. Semnul discipolului semnifică din acest punct de vedere stăpânirea de sine şi se sileşte să judece totul cu imparţialitate.
La întrebarea "dă-mi cuvântul sacru" se răspunde: Nu ştiu să citesc şi nici să scriu. Nu pot să literez. Dă-mi prima literă şi îţi voi spune pe cea de a doua.
Când spui "nu ştiu să scriu şi nici să citesc", aceasta se referă la ignoranţa ta. iar răspunsul reprezintă limbajul simbolic întrebuinţat de francmasoni. Sensul se desluşeşte numai progresiv şi iniţiatul, la începutul carierei sale, silabiseşte anevoios, ceea ce mai târziu va forma pentru el o-biectul unei lecturi curente.
292
Modul de a litera cuvântul sacru reprezintă metoda de învăţământ a franc-masoneriei, care solicită eforturile intelectuale ale fiecăruia, evitând totuşi însuşirea de dogme.
Neofitul este îndreptat pe calea adevărului, dându-i-se în mod simbolic prima literă a cuvântului, pe cea de a doua trebie să o găsească el însuşi, apoi i se indică cea de a treia, pentru ca el să o găsească pe cea de a patra.
în franc-masonerie salariu înseamnă răsplata muncii. Salariul masonilor se traduce printr-o susţinută perfecţionare de sine.
La întrebarea "ce formă are loja din care faci parte" răspunsul este: UNPĂTRAT LUNG, termen întrebuinţat în limbajul ritual pentru a indica un dreptunghi a cărui lungime este de la ORIENT la OCCIDENT; lăţimea lui de la NORD la SUD, iar înălţimea, de la ZENIT la NADIR.
Prin aceste dimensiuni se înţelege că franc-masoneria este UNIVERSALĂ.
Aceşti stâlpi alegorici sprijină loja, adică susţin lucrarea constructivă a masonilor astfel:
ÎNŢELEPCIUNEA inventează;
FORŢA execută;
FRUMUSEŢEA împodobeşte.
La întrebarea "de ce ai solicitat intrarea în ORDINUL FRANC-MA-SONIC", răspunsul este. "Fiind în întuneric, eram dornic de lumină".
Când s-a procedat la inţiere nu eram nici gol şi nrci înveşmântat, ci într-o stare de decenţă, cu ochii legaţi şi lipsit de orice metale.
în această stare eram dezbrăcat de o parte din veşmintele mele, pentru a atrage luarea aminte că virtutea nu are nevoie de podoabe, cu inima dezvelită în semn de sinceritate şi francheţe: cu genunchiul drept descoperit, pentru vădirea sentimentelor de umilire ce trebuie să aibă precădere în căutarea adevărului; cu ochii acoperiţi, semn al ignoranţei neofitului. încă lipsit de lumină, pe care o va primi la iniţiere, fără de care omul rămâne cufundat în întuneric; lipsit de metale, ca o dovadă în plus de dezinteres precum şi pentru a învăţa să te lipseşti, fără părere de rău. de tot ceea ce împiedică perfecţionarea.
înţelesul bătăilor puternice la introducerea în lojă însccmrnă: cere şi vei căpăta (lumină), caută şi vei găsi (adevăr); bate şi ţi se va deschide (uşile templului).
După intrarea în templu, neofitul este supus la diferite încercări, care constau în trei călătorii, destinate simbolic să*i deschidă calea ADEVĂRULUI. Aceste trei călătorii înfăţişează trei faze ascendente ale vieţii omenirii şi dezvoltarea practică a principiului solidarităţii. Ele
293
înseamnă deopotrivă că ADEVĂRUL cere sforţări susţinute şi că munca şi stăruinţa sunt răsplătite.
După ce a fost supus la încercări, neofitul a făgăduit să păstreze tainele Ordinului şi să se poarte în toate împrejurările ca un bun şi leal franc-mason.
Tainele Ordinului constau în cunoaşterea adevărurilor abstracte.
La intrarea în lojă nu am zărit nimic, deoarece năframa densă îmi acoperea ochii, iar la primirea luminii am văzut SOARELE, LUNA şi pe VENERABILUL LOJII.
SOARELE înfăţişează raţiunea care luminează inteligenţele. LUNA închipuieşte imaginaţia care dă ideilor o formă apropiată, iar VENERABILUL LOJEI simbolizeză principiul conştient, care ne luminează sub îndoita influenţă a raţionamentului - SOARE - şi a imaginaţiei - LUNA.
VENERABILUL LOJEI stă la ORIENT, aşa cum SOARELE apare la ORIENT pentru a deschide ziua, tot astfel VENERABILUL stă la ORIENT pentru a deschide şi a pune pe masoni la muncă.
SUPRAVEGHETORII stau la OCCIDENT, pentru a ajuta pe VENERABILUL LOJEI în lucrările sale şi a plăti pe lucrători.
ORIENTUL marchează direcţia de unde vine LUMINA, iar OCCIDENTUL, regiunea în care se opreşte. OCCIDENTUL înfăţişează lumea percepută de simţuri şi în general lumea inteligibilă, care nu iese la iveală decât prin spirit, cu alte cuvinte înfăţişează ceea ce este abstract.
Discipolii stjau la MIAZĂNOAPTE, care reprezint* :gmnea cea mai puţin luminată, pentru că ei au primit numai o instrucţ :*er. iră în masonerie.
în mod obligatoriu lucrările încep la amiază şi se îik.ik. .1 miezul
nopţii.
Aceste ore convenţionale arată că omul ajunge la jumătatea carierei sale - amiaza vieţii - înainte de fi folositor semenilor săi, dar din această clipă până la ceasul din urmă, trebuie să lucreze la formarea comună.
După legendă, ZOROASTRU îşi primea discipolii la amiază şi îi concedia la miezul nopţii, după agapa frăţească care închidea lucrările.
Din obiceiul de a ne informa cât este ceasul, tragem învăţământul că acţiunea nu este folositoare decât dacă vine la vreme. Cuceririle progresului se îndeplinesc la ceasul lor. Arătându-te prea nerăbdător, rişti să nu izbândească ceea ce este în pregătire. Acţionarea timpurie ca şi cea tardivă, conduce deopotrivă la eşec.
La întrebarea "câţi ani ai", răspunsul este: TREI. Acest răspuns înseamnă că te informezi de vârsta unui frate, înseamnă că îl întrebi ce
294
grad are. Discipolul mason are TREI ANI, deoarece trebuie să fie iniţiat în misterele celor dintâi trei numere.
Aceste mistere sunt consecinţele logice care sunt deduse din proprietăţile intrinseci ale numerelor. RAŢIUNEA se întemeiază pe aceste noţiuni abstracte, când există străduinţa să fie rezolvată problema existenţei şi a lucrurilor. .
Prin studiul numărului UNU, se învaţă că TOT este UNU, dat fiind că nu ar putea să existe în afară de TOT.
Prin principiile ce se desprind din numărul DOI, se formulează că inteligenţa omenească înconjoară în mod artificial ceea ce este UNU şi fără limite. Unitatea este inclusă între două extreme, care nu sunt decât pure abstracţii, cărora cuvintele simple le împrumută o falsă aparenţă de realitate.
Din aceasta rezultă că realitatea sau ADEVĂRUL au ca simbol numărul TREI, pentru că FIINŢA sau ceea ce este, ne apare ca un al TREILEA şi mijlociu termen, în care extremele opuse se conciliază.
Discipolii lucrează la cioplirea pietrei brute pentru a-i nivela asperităţile şi să-i dea o formă potrivită cu destinaţia ei.
Piatra brută este produsul grosolan al naturii, pe care trebuie să-l lustruiască şi să-l transforme.
Uneltele discipolului sunt: DALTA, CIOCANUL, RIGLA, NIVELUL sau CUMPĂNA $1 FIRUL CU PLUMB.
DALTA reprezintă gândul hotărât, rezoluţiile luate, iar CIOCANUL reprezintă voinţa care le pune să execute lucrarea.
CIOCANUL ASCUŢIT serveşte pentru a ciopli colţurile şi asperităţile, spre a se putea aplica uşor şi drept ECHERUL dreptăţii. RIGLA de 24 ţoii serveşte pentru împărţirea timpului cu înţelepciune. Pentru interpretarea simbolică a CUMPENEI - NIVEL, a FIRULUI CU PLUMB - PERPENDICULAR şi a ECHERULUI, explicaţia este dată de semnul masonic
Mersul discipolului înseamnă zelul de care trebuie să dăm dovadă, mergândxătre cel ce ne luminează.
Piatra brută este simbolul imperfecţiunii minţii şi al inimii, cu înţelesul de LUCREAZĂ şi STĂRUIE
Cu aceasta închei această succintă prezentare.
295
2. ACTUL DE LEGALIZARE A MLNR
DOSAR NR. 57/PJ/93
JUDECĂTORIA SECTORULUI 3 MUNICIPIUL BUCUREŞTI
Sentinţa civilă nr. 54 Şedinţa publică la 17 septembrie 1993 Instanţa compusă din:
Preşedinte: Nicolae Mihai Judecător: Mădălina Bută Procuror: Cameluş Păduraru Grefier: Cristina Breza
Pe rol fiind cererea de acordare a personalităţii juridice pentru "MAREA LOJĂ NAŢIONALĂ DIN ROMÂNIA"
Procuratura a fost reprezentată de dl. procuror Cameluş Păduraru.
Grefierul de şedinţă a făcut referatul cauzei, relatând că s-au depus înscrisurile necesare conform dispoziţiilor legale.
Dl. Voiculescu Mircea Ion, în calitatea de împuternicit, solicită instanţei să acorde personalitate juridică "MAREI LOJI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA".
Reprezentantul procuraturii pune concluzii de admitere a cererii, întrucât sunt îndeplinite toate condiţiile stabilite de actele aplicabile.
INSTANŢA
Prin cererea înregistrată la 10.09 /1993, membrii fondatori ai "MAREI LOJI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA" au solicitat să se acorde personalitate juridică acesteia şi să fie înscrisă în Registrul personelor juridice.
Faţă de actele dosarului (Proces-verbal al Adunării Generale de constituire din 09 sept. 1993; lista membrilor fondatori ai societăţii; Avizul Ministerului Afacerilor Externe al României), instanţa constată că această societate are ca scop: elevarea omului şi a familiei: combaterea ignoranţei; sprijin mutual în toate împrejurările vieţii; să susţină şi să apere patrimoniul cultural etc.
296
Ca urmare, instanţa apreciază că sunt îndeplinite dispoziţiile ari.3 din Legea 21/1924, decr. 31/1954 şi Legea 54/1991, şi constatând că numărul membrilor fondatori este mai mare de 20, va admite cererea.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂŞTE:
în baza Legii 21/1924. Legii 54/1991, admite cererea de înscriere ca persoană juridică a "MAREI LOJI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA" cu sediul în Bucureşti, str. Theodor Speranţia nr. 104. bl. S 26, ap. 2, sector 3.
Acordă personalitate juridică acestei societăţi.
Pune în vedere "MAREI LOJI NAŢIONALE DIN ROMÂNLA” să respecte art. 37-39 din Legea 54/91, în sensul declarării la grefa instanţei a oricăror modificări în compunerea organelor de direcţie şi administraţie, şi a atribuţiunilor lor, schimbarea sediului, orice numire şi înlocuire a unei persoane din cadrul conducerii, orice modificare a statutului şi în general a organizării sau scopului persoanei juridice, încetarea, dizolvarea, lichidarea persoanei juridice.
Cu apel.
Pronunţată în şedinţa publică de la 17.09/1993
Preşedinte ss indescifrabil
Grefier
ss indescifrabil
297
3.	MAREA LOJĂ NAŢIONALĂ DIN ROMÂNIA STATUT Capitolul I
DENUMIRE. OBIECT. SEDIU
Art.l - MAREA LOJĂ NAŢIONALĂ DIN ROMÂNIA este o asociaţie neguvernamentală, fără tangenţă politică, cu activitate nonprofit.
Art.2 - Obiectul şi scopul asociaţiei îl constituie:
-	elevarea omului şi a familiei umane;
-	combaterea ignoranţei prin morală şi cultură pe plan naţional şi internaţional;
-	să facă pe oameni mai drepţi, mai luminaţi, inspirându-le spiritul solidarităţii şi respectul cuvântului dat;
-	sprijin mutual în toate împrejurările vieţii;
-	demnitate în viaţa publică şi în viaţa de familie;
-	cea mai sacră îndatorire a masonilor este de a ne apăra Patria, con-
tribuind la binele, prosperitatea şi integritatea naţională - cu respectul strict al legii şi a ordinii de drept:	*
-	să susţină şi să apere patrimoniul cultural al umanităţii, cât şi patrimoniul cultural naţional;
-	să contribuie prin efortul membrilor săi la consolidarea valorilor democratice în ţara noastră;
-	eforturile noastre pe plan extern sunt consacrate restabilirii prestigiului şi respectului la care poporul român este îndreptăţit.
Art.3 - Asociaţia este persoană juridică; are sediul provizoriu în Bucureşti, str. Radu de la Afumaţi nr. 12, sector 2.
Art.4 - MAREA LOJĂ NAŢIONALĂ DIN ROMÂNIA are patrimoniu propriu. Fondurile sale provin din taxa de iniţiere, cotizaţii, donaţii, legate din ţară şi din străinătate, subvenţii şi alte venituri.
Pe măsura dezvoltării, se pot înfiinţa filiale în diferite oraşe ale ţării.
Art.5 - Durata este nelimitată.
Art. 6 - MAREA LOJĂ NAŢIONALĂ DIN ROMÂNIA desfăşoară următoarele activităţi:
CULTURALE:
-	susţinerea de conferinţe, expuneri şi dezbateri pentru realizarea
298.
*
obiectului arătat la art.2.
-	organizarea de expoziţii în ţară şi străinătate pentru cunoaşterea patrimoniului naţional-cultural;
-	stimularea prin acordarea de premii, diplome şi menţiuni acelora ce se vor distinge în asemenea activităţi.
ŞTIINŢIFICE:
-	organizarea şi participarea la sesiuni, simpozioane şi congrese ştiinţifice de profil la nivel naţional şi internaţional.
SOCI AL-FIL ANTROPICE:
-	activităţi filnatropice; acordarea de ajutoare şi asistenţă membrilor săi, precum şi acelora aflaţi în nevoie.
Capitolul II
Art.7 - Oricine poate să solicite - dacă este om drept, cinstit, dacă se bucură de o bună reputaţie în societate, să devină membru al asociaţiei, în următoarele condiţii:
-	bărbaţii care au vârsta de 21 ani împliniţi,
-	să aibă moravuri ireproşabile;
-	să posede mijloace de existenţă onorabile;
-	să posede cultura şi aptitudinile necesare spre a înţelege învăţăturile şi filozofia masonică;
-	să fie buni cetăţeni; să-şi respecte şi să-şi iubească Patria.
a.	Membrii fondatori sunt persoanele fizice care au a\oit iniţiativa reluării lucrărilor Masoneriei în ţara noastră şi au participat la adunarea de constituire a MAREI LOJI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA
b.	Membrii activi sunt persoanele fizice interesate în realizarea o-bicctului Marei Loji Naţionale din România, care solicită înscrierea şi aderă la prezentul statut.
Solicitarea va purta recomandarea scrisă a doi membri fondatori.
c.	Membrii de onoare sunt aleşi din rândul personalităţilor care s-au
remarcat prin merite deosebite în domeniul culturii, ştiinţei şi artei, sprijinind moral şi material Patria şi Masoneria din ţara noastră.	«
Pot fi membri de onoare şi cetăţenii străini care au dovedit dragoste şi sprijin pentru Patria noastră contribuind la dezvoltarea activităţilor Marei Loji Naţionale din România.
Din veniturile realizate se vor crea următoarele fonduri:
-	fond intangibil;
-	fond de solidaritate;
-	fond cultural;
299
-	fond de binefacere.
Cotizaţia pentru membrii fondatori şi activi se stabileşte prin vot de către Adunarea Generală.
Art.8 - Membrii MAREI LOJI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA au obligaţia:
-	să respecte statutul;
-	să coopereze activ la realizarea obiectului asociaţiei;
-	să achite integral cotizaţiile lunare.
Art.9 - Membrii MAREI LOJI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA se bucură de toate drepturile ce decurg din prezentul statut.
Art.10 - Calitatea de membru se pierde:
-	prin deces;
-	prin orice acţiune dezonorantă sau uneltiri contra intereselor statului român;
-	prin exercitarea unei îndeltniciri desconsiderate în ordinea socială;
-	prin acţiuni care duc la slăbirea solidarităţii dintre membri şi integritatea asociaţiei;
-	prin condamnarea definitivă la o pedeapsă infamantă;
-	prin nerespectarea statutului şi neîndeplinirea obligaţiei de cotizare;
-	prin retragere (adresată în scris);
-	prin excludere.
I .*. C M .-. A .-. A .*. U .-.
Marea Loja Naţionali din România-
Alini Srolua Antk fi ArcrpUI
CONSTITUŢIA
v
Regulamentul General
0> aL'CLi'RLŞTl
mi (t . v
Fig. 43 Constituţia şi Regulamentul General al MLNR din 1923
300
Capitolul III
ORGANELE DE CONDUCERE ŞI CONTROL
Art. 11 - Organele de conducere ale MAREI LOJI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA sunt:
-	Adunarea Generală cu atributele prevăzute de lege;
-	un Consiliu format din Marele Maestru şi Marele Maestru adjunct împreună cu nouă membri, care reprezintă instituţia în toate actele vieţii sale juridice.
a.	Adunarea Generală este legal constituită când participă 2/3 din membrii prezenţi sau reprezentaţi prin împuternicire scrisă - un membru nu poate reprezenta decât un singur alt membru.
b.	Hotărârile se iau cu jumătate plus unu din membrii prezenţi şi reprezentaţi
Art. 12 - Adunarea Generală are următoarele atribuţii:
-	alege membrii Comitetului de conducere având următoarea componenţă:
-	Marele Maestru
-	Marele Maestru adjunct
-	secretar
-	patru membri
-	alege trezorierul şi comisia de cenzori formată din trei membri aleşi pe o durată de trei ani;
-	adoptă bugetul de venituri şi cheltuieli şi aprobă darea de seamă pe anul expirat, prezentată de comitetul de conducere;
-	aprobă direcţiile de activitate şi programul de lucru al instituţiei;
-	validează alegerea membrilor de, onoare, aprobă sau respinge primirea candidaţilor spre a deveni membri activi;
-	alege Marele Maestru al instituţiei;
-	aprobă, modifică sau completează statutul.
Art. 13 - Comitetul de conducere ales de Adunarea Generală pe termen de doi ani este format din şapte membri.
-	hotărârile luate sunt valabile dacă vor fi adoptate cu majoritate absolută de voturi;
-	comitetul îşi desfăşoară activitatea în ţinuta lunară de lucru şi ori
de câte ori va fi necesar.	*
Art. 14 - Atribuţiile comitetului de conducere sunt următoarele:
-	hotărăşte cu privire la activităţile culturale, ştiinţifice şi social-filantropice;
301
-	întocmeşte bugetul de venituri şi cheltuieli al instituţiei;
-	organizează unităţile independente;
-	numeşte conducătorii acestor unităţi;
, - convoacă Adunarea Generală - ordinară şi extraordinară - alcătuind darea de seamă.
Art.15 - Marele Maestrtl şi Marele Maestru adjunct împreună cu secretarul constituie Biroul permanent al Comitetului de conducere, care asigură conducerea operativă a instituţiei.
Art.16 - Marele Maestru şi Marele Maestru adjunct au următoarele atribuţii:
-	reprezintă asociaţia în relaţiile cu organele de stat, terţe persoane şi toţi membrii săi;
-	convoacă organele de conducere ale asociaţiei - Comitetul de conducere şi Biroul permanent;
-	prezintă dările de seamă, prezidează Adunările Generale ordinare şi extraordinare, precum şi ţinutele comitetului de conducere;
-	anagajează MAREA LOJĂ NAŢIONALĂ DIN ROMÂNIA prin semnătură;
-	aprobă cheltuielile asociaţiei în limitele prevederilor legale.
în lipsa Marelui Maestru, atribuţiile acestuia sunt exercitate de Marele Maestru adjunct.
Marele Maestru adjunct coordonează bunul mers al instituţiei, ajutat de o comisie formată din patru membri aqtivi ai comitetului de conducere.
Art.17 - Atribuţiile secretarului sunt următoarele:
- redactarea proceselor verbale ale lucrărilor MAREI LOJI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA; organizarea adminstrativă şi evidenţa strictă a membrilor; păstrarea sigiliului şi contrasemnarea tuturor actelor şi a corespondenţei.
Art.18 - Atribuţiile trezorierului sunt următoarele:
- întocmirea întregii evidenţe contabile a MAREI LOJI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA, inclusiv alcătuirea registrului de evidenţă bugetară pe' capitole, atât la venituri cât şi la cheltuieli;
-	contrasemnarea tuturor actelor şi a corespondenţei MAREI LOJI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA;
-	efectuarea de plăţi numai cu aprobarea Marelui Maestru şi a comisiei financiare.
Art.19 - Comisia de cenzori formată din trei membri, din care unul preşedinte, verifică activitatea financiară, executarea bugetului şi a gestiunii Marei Loji, prezentând un raport semestrial în faţa comitetului de conducere şi anual în faţa Adunării Generale.
302
Capitolul IV
FONDURILE SOCIETĂŢII
Art. 20 - Fondurile MAREI LOJI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA pot fi folosite:
-	pentru realizarea obiectivelor şi acţiunilor incluse în planul de activitate al MAREI LOJI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA.
-	achiziţionarea unor valori materiale necesare ţinerii lucrărilor Marei Loji şi a lojilor ce eventual se vor înfiinţa;
-	acordarea de premii;
-	plata cotizaţiilor de afiliere la instituţii similare din străinătate.
Art.21 - MAREA LOJĂ DIN ROMANIA este instituţia masonică
unică, regulat constituită, autonomă, suverană pe întreg teritoriul României, internaţional recunoscută.
înglobează toţi masonii şi toate lojile de pe întreg teritoriul României recunoscute de ea.
Vor putea fi acceptate în MAREA LOJĂ NAŢIONALĂ DIN ROMÂNIA, la cerere, acele ateliere din ţară şi străinătate pe care MAREA LOJĂ NAŢIONALĂ DIN ROMÂNIA - după o strictă verificare - le va constata regulat constituite, conform vechilor landmarkuri, şi care vor adera la prezentul statut.
Lojile aflate sub obedienţa MAREI LOJI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA ţin lucrările la gradele de Ucenic, Companion şi Maestru.
MAREA LOJĂ NAŢIONALĂ DIN ROMÂNIA este continuatoarea legitimă a MAREI LOJI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA întemeiată la 18 septembrie 1880.
Capitolul Vo
DISPOZIŢII FINALE
Art. 22 - MAREA LOJĂ NAŢIONALĂ DIN ROMÂNIA are cont în bancă, sigiliul propriu cu următorul text: MAREA LOJĂ NAŢIONALĂ DIN ROMÂNIA.
303
4.	SESIUNEA BIENALĂ 1993 SĂRBĂTOREŞTE SUCCESUL
CONSACRAREA SUPREMULUI CONSILIU,
GRAD 33, DIN ROMÂNIA
11 a cum este vremea să sărbătorim realizările şi să recunoaştem meri-tele. Aici este locul unde vom aşeza o fundaţie nouă pentru împliniri viitoare". Cu aceste cuvinte, ca mesaj de bun-venit adresat tuturora, Ill/.C.Fred Kleinknecht, grad 33, a deschis Sesiunea bienală 1993 a Supremului Consiliu, grad 33. Peste o mie de fraţi din Americi şi din întreaga lume s-au adunat la Casa Templului din Washington, DC, pe 18 şi 19 octombrie 1993, pentru a participa la această mare ocazie. în mod particular au fost notate delegaţiile din Europa de est, fraţii proaspăt eliberaţi din tirania opresiunii politice şi economice.
Primul eveniment al acestor zile de camaraderie şi festivitate, de gratitudine şi inspiraţie, a început pe 17 octombrie, duminică după-amiază, la Biserica Sfântul Ioan din Piaţa Lafayette, unde episcopul Cari J.Sanders, grad 33, Marele Capelan al Supremului Consiliu, grad 33, a condus serviciul tradiţional Memorial Albert Pike al Sesiunii. După un minunat preludiu coral, întreaga adunare a fost salutată de dr.W.Kenneth Lyons jr. grad 33, care a participat la o litanie de laudă cu congregaţia, precum şi la o rugăciune memorială.
Apoi, după ce s-a citit Scriptura de către Marele Comandor, după un solo cu "Imul flotei" executat de Michael Ford de la formaţia Flotei SUA şi după ce toţi fraţii şi invitaţii au cântat God Bless America (Dumnezeu să binecuvânteze America), episcopul Sanders a ţinut o predică inspirată, intitulată "Să nu fii niciodată mulţumit", prin care îl provoca pe fiecare membru, precum şi Ritul Scoţian în general, să nu se mulţumească niciodată cu realizările trecute, oricât ar fi de mari, şi să se lupte mereu pentru noi împliniri. După serviciu, fiecare s-a adunat la Casa Templului din vecinătate, pentru a se bucura de tovărăşie, răcoritoare şi vizite în zonele nou construite sau amenajate din Templu.
Deschiderea oficială a Sesiunii a avut loc luni, pe 18 octombrie, la ora 9 a m. în Camera Templului. Acolo M.\W.\George R.Adams, grad 33, Mare Maestru al Masonilor pentru districtul Columbia, i-a întâmpinat pe participanţi. în plus M.\W.\ Adams a notat că ultimii doi ani au fost martorii bicentenarelor şi reconstituirilor ceremoniilor pietrelor unghiulare puse la Districtul Federal, Casa Albă şi Clădirea Capitoliului. Sărbătorite
304
în formă ceremonială masonică, aceste evenimente, difuzate prin măss-media naţionale şi internaţionale, au atins o audienţă estimată la peste 750 milioane persoane, cea mai mare paradă oferită publicului, din istoria Franc-Masoneriei.
Ilustrul H.Douglas Lemons, grad 33, Mare Maestru al Ceremoniilor, a prezentat apoi mai mulţi vizitatori distinşi, iar Marele Comandor Kleink-necht i-a onorat pe mai mulţi dinte aceşti distinşi fraţi invitându-i să stea împreună cu el la Răsărit. Printre aceştia s-au numărat I1L*. Robert O.Rals-ton, grad 33, Sov/.Gr/. Cmdr/.,Consiliul Suprem, grad 33, N/.M/.J/., SUA; 111.".John V.Lawer, grad 33, Sov/.Gr/.Cmdr/., Supremul Consiliu al Canadei; Ill/.Agustin Arriaga Rivera, grad 33, Sov/.Gr/. Cmdr/., Supremul Consiliu al Mexicului; Ill/.Jean P.Grenier, Sov.\Gr.*.Cmdr.\Supremul Consiliu al Elveţiei, Ill/JParviz Yeganegi, grad 33, Sov/.Gr/. Cmdr/,. Supremul Consiliu al Iranului - în Exil; Ill/.William H.Thomley jr., grad 33, Mare Maestru, Marele Campament al Cavalerilor Templieri din SUA; Ill/.Jack H.Jones, Registrator Imperial, Consiliul Imperial, A.'. A/.Q\N.\ M/. S/.; IIT. Burton E.Ravellette jr., grad 33, Vice-Potentat Imperial. ...
La ora 11,00 a.m. Supremul Consiliu, grad 33, şi oaspeţii au avut prilejul de a asculta discursul generalului Walter E.Boomer, USMC (corpul Marinei Militare - n.n), grad 33, Comandant-adjunct, care a vorbit despre "veriga hotărâtoare a calităţii morale care există între Franc-Masonerie şi istoria Corpului Marinei Statelor Unite”...
Apoi au urmat rapoarte relevante, inclusiv acelea ale 111.*. Sam.E.Hilbum, grad 33, Preşedinte, Comitetul financiar; III.". Earl
K.Dille, grad 33, Preşedinte, S/.J/., Comitetul pentru unitate; 111/. H.Lloyd Wilkerson, grad 33, Preşedinte, Comitetul pentru starea Ordinului; Ill/.Jess W.Gern, grad 33. Comitetul pentru formele ceremoniale şi rituale; II l/.D.Walter Jessen, grad 33, Comitetul perttru publicaţii, 111/. Jack E.Nixon, Comitetul pentru Casa Templului şi 111/. Wallace H.Reid, grad 33, Preşedinte atât al Comitetului pentru relaţii fraterne, cât şi al Subcomitetului pentru relaţii masonice şi publice. ...
Marţi, Supremul Consiliu, grad 33, s-a reîntrunit la ora 9,00 a m. în Sesiune executivă. în afară de alegerea ofiţerilor Supremului Consiliu, Supremul Consiliu a ales pe următorii fraţi distinşi ca Suverani Mari Inspectori Generali: II1/. John H.Rambo, grad 33, Orientul din Dakota de Nord; 111/. Richard B.Homard, grad 33, Orientul din Arkansas; 111/. Karl
F.Reed, grad 33, Orientul din Alabama; şi Ill/.William R.Miller, Orientul din Washington. ...
305
încheind deliberările Sesiunii executive, membri ai Supremului Consiliu, grad 33, s-au mutat la Templul de Rit Scoţian al Districtului Columbia, unde o echipă de experţi în ritual de la Organismele de Rit Scoţian din Alexandria, Virginia, condusă de I1L*. Walter S.Downs, grad 33, G.’. C.-., a conferit gradul Treizeci şi trei unui număr de 134 fraţi distinşi. ...
* Apoi a urmat un eveniment istoric, reconsacrarea Supremelor Consilii din Polonia, România şi a Supremului Consiliu legăl al Portugaliei. Stând la Orient împreună cu II L\ Robert O.Ralston şi fiind ajutat de
III.*. Reynold J.Matthwes, grad 33, Mare Arhivar, Marele Comandor Kleinknecht a condus impresionanta ceremonie cu un simţ deosebit al importanţei momentului. Audienţa a izbucnit de două ori în aplauze spontane în vreme ce aceşti noi lideri ai Ritului Scoţian îşi exprimau dedicaţia pentru Ordinul nostnr^şi pentru principiile sale de libertate şi dreptate pentru toţi. Deşi, din cauza spaţiului limitat, nu putem da lista tuturor membrilor celor trei noi Supreme Consilii legale, cei trei Suverani Mari Comandori sunt: Ill/.Tadeusz Gliwic, grad 33, Polonia, Constantin Iancu, grad 33, România şi Jose Eduardo Pissani Bumay, grad 33, Portugalia. ...
După toate criteriile, Sesiunea bienală 1993 a Supremului Consiliu, grad 33, a fost un mare succes. Aşa cum a spus Suveranul Mare Comandor Kleinknecht în discursul său la încheierea banchetului de gală: "Am fost prezenţi la un nou început, la o renaştere a Ritului nostru Scoţian Vechi şi Acceptat al Franc-Masoneriei în Polonia, România şi Portugalia, în mijlocul tulburărilor erei moderne. Salutăm această renaştere cu bucuria corespunzătoare unei astfel de ocazii, şi ne alăturăm acestor noi lideri dedicaţi ai Ordinului nostru luptând cu forţă proaspătă pentru libertatea, armonia şi fraternitatea întregii umanităţi".
Dr. John W.Boettjer, grad 33, G/.CZ.
{din "The Scottish Rite Journal of Freemasonry Southern Jurisidic-tion USA", ianuarie 1994)
Abrevieri masonice folosite în text:
111.*. = Ilustrul
G.*.C.*.= Mare Comandor
M.	*.W.’. = Foarte Onorabilul/Venerabilul Sov. *. Gr. *. Cmdr = Suveran Mare Comandor .
N.	*.M.*.J.*. = Jurisdicţia Masonică de Nord a SUA A.*.A.*.0.#.N.*.M.*.S = Nobilii Ordinului Arabic Egiptean Vechi al Mormântului / Altarului Mistic
S J.#. = Jurisdicţia Masonică de Sud a SUA
306
5.	EXILUL ORDINULUI MASONIC ROMÂN A ÎNCETAT
La Paris în 1991 ... într-un discurs public Marele Comandor american Fred Kleinknecht a confirmat tuturor marilor comandori că înţelege pentru România, în strânsă colaborare cu mine, redeşteptarea în ţară a activităţii Ordinului Masonic de Rit Scoţian Antic şi Acceptat, care în mod tradiţional este cel românesc şi, bineînţeles, cel american la gradele înalte. Atunci am răspuns printr-un discurs de mare curtoazie, transcris în procesele verbale.
Cu un mai târziu ne-am reîntâlnit la Conferinţa Marilor Comandori de la Istanbul şi, într-o ambianţă extrem de cordială, frăţească cu marele comandor american, s-a reconfirmat aceeaşi idee pentru a se putea valorifica competenţa şi experienţa noastră, noi fiind păstrătorii tradiţiilor româneşti. ...
Şi astăzi rămâne inexplicabil pentru mine această grabă a americanilor de a trece înaintea noastră, aproape de a ne înlătura, într-o formă pe care noi nu am înţeles-o, doar pentru a avea întâietate, demers care a şocat pe toţi conducătorii masoneriei europene.
... Materializând hotărârea luată de comun acord cu toţi Marii Comandori Europeni, am venit la Bucureşti pentru a instala pe pământul românesc Supremul Consiliu Român şi de a transfera, în momentul pe care îl voi considera oportun puterile mele pe care le deţin ca Mare Comandor, succesorului meu. Succesorul meu a fost ales în unanimitate d-nul Dan Amedeo Lăzărescu, personalitate deosebit de distinsă, un istoric de prestigiu, membru al unor importante foruri ştiinţifice, mason de grad foarte înalt. Până în momentul în care va dobândi integral prerogativele funcţiei de Mare Comandor ceea ce se va petrece în toamna acestui an, d-nul Lăzărescu va fi Locotenent Mare Comandor, ceea ce prevede totalitatea puterilor mele în lipsa mea. E singurul din Supremul Consiliu Român care poate lua decizii, în lipsa mea, fără măcar să mă consulte. ...
O zi după ce noi am instalat Supremul Consiliu a avut loc o operaţie inexplicabilă, neauzită şi neacceptată de tradiţia masonică europeană, crearea din oficiu a gradului 32 şi atribuirea sa la aproximativ 200 de persoane, dintre care majoritatea nu erau masoni, deci nu cunoşteau nici cele mai elementare principii ale fnasoneriei. Totul s-a desfăşurat într-o limbă străină, într-o ţară care-şi are Supremul Consiliu, fără nici o bază normală
307
reglementată a masoneriei. ... Nu înţeleg încă raţiunile acestui demers ilegitim. E mai mult ca sigur o consecinţă a unor intrigi umane, unor ambiţii mărunte care sunt de natură să aducă prejudicii întregii masonerii. Era inadmisibil ca, în prezenţa unui Consiliu Suprem Român, instalat în mod legitim şi alcătuit din fraţi care au suferit enorm, unii chiar ani de închisoare pentru idealurile masonice, să vină o putere masonică să încerce să instaleze, printr-o procedură nereglementară şi desfăşurată într-o limbă străină pe care majoritatea celor prezenţi nu o înţelegeau, un organism străin de tradiţiile româneşti. ...
Am sperat că poate va interveni o împăcare, o explicaţie. Am avut ocazia să întâlnesc pe câţiva din această Mare Lojă Naţională care a fost creată de italieni şi nu de români. Ea a fost creată de Marele Orient al Italiei, dar care, aşa cum sunt convins că ştiţi şi dv., are probleme grele pe care nu e momentul să le dezvolt aici, cum nu voi vorbi nici de revenirea conducătorilor masoneriei americane cu privire la raporturile lor cu italienii, din aceleaşi motive. ..
(după Palatul de Justiţie, serie nouă, nr. 11/1993, p.3)
Fig. 44 Broşură masonică românească din anul 1991
309
6.	NOUL IERUSALIM
Asistăm cu tot mai multă uimire la fenomenul înmulţirii grupurilor religioase şi a sectelor protestante, neoprotestante şi chiar "ortodoxe”. Acest fenomen al disipării credincioşilor în grupe şi grupuleţe nu are alt scop decât distrugerea unităţii Bisericii lui Hristos prin elemente de interpretare personală a Sfintei Scripturi, uitându-se că Biblia este proprietatea Bisericii şi că numai Biserica are adevărata ei interpretare, care nu duce la rătăciri. De altfel, această proliferare a sectelor noi şi foarte noi, nu ca doctrină, nici ca denumire, ci ca fiinţare în ţara noastră, nu este întâmplătoare, nici nu este capriciul imaginaţiei cuiva, care s-ar fi plictisit de monotonia formelor de cult ale bisericilor clasice, nici măcar excesul de pietate al cuiva. Ele sunt rezultatul unei gândiri centrale ateiste şi anticreştine care elaborează o strategie a distrugerii unităţii creştine, a ierarhiei, a moralei şi a tradiţiei Bisericii instituite de Hristos.
Citim în ziare că ierarhia Bisericii Ortodoxe Române este ameninţată de o ruptură între vechea generaţie de ierarhi, influenţaţi de absolutismul comunist şi noua generaţie, şcolită în Occident, preluată de diferite grupări masonice, uneori mascate sub alte titulaturi, ca New Age şi altele; ierarhi care pun magia şi Vechiul Testament înaintea Noului Testament şi pe Moise înaintea lui Hristos. Nu ştiu dacă lucrurile stau chiar aşa, dar, probabil, ceva se întâmplă în sânul ierarhiei şi acest fapt nu este de bun augur.
în ultima vreme, cea mai acerbă dispută se duce în jurul formaţiei Noul Ierusalim de la Pucioasa - Glodeni, care ar fi fost fondată pe baza viziunilor unei fecioare care a murit. Această grupare a zidit deja o catedrală uriaşă, cu simboluri mistice şi penetrată de elemente, chiar dacă nu anticreştine, cel puţin suspecte de influenţe orientale sau masonice. Deşi se intitulează creştină şi ortodoxă, mişcarea nu înţelege să se subordoneze Bisericii, ci îşi afirmă o libertate egală cu schisma, lucrând după revelaţiile profetesei moarte, dincolo de tradiţia bisericească. Toate sectele şi formaţiile modeme, excentrice faţă de biserică au avut la baza lor un profet sau o profeteasă, începând cu doamna Blavatski şi sfârşind cu Koresh din Waco, Texas. Se ştie că "profeţi" vor fi mulţi în vremurile de pe urmă şi foarte greu putem distinge între profeţii mincinoşi şi cei adevăraţi. Profet adevărat este dacă tot ceea ce face este spre slava lui Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi SfântuL Duh şi spre întărirea Bisericii creştine. Profeţii mincinoşi vin cu inovaţii, de multe ori atrăgătoare prin curiozitatea celor ce nu se
310
mulţumesc să rămână la revelaţia din Biserică, ci caută lucruri "mai mari" şi "mai bune" - vorbesc de cei de bună credinţă - şi cred că aceste lucruri mai mari şi mai bune le găsesc la profeţi de ocazie, nu la Hristos şi Biserica Lui.
Astfel de profeţii duc la aberaţii precum cele din câmpul de la Waco, sub conducerea lui Koresh, care ar fi Iisus Hristos (aşa afirma el şi aşa cred cei o sută de adepţi ai lui). în calitatea lui de Hristos, el a transformat câmpul într-un buncăr şi fidelii în trăgători de elită, încât s-a iscat o bătălie cu răniţi şi morţi, ca într-un război adevărat, între ei şi poliţie. Ei bine, toţi aceşti adepţi ai lui Koresh s-au dovedit fidelii lui, chiar şi cei care au ieşit din câmp şi acum sunt judecaţi. De unde se vede puterea de fascinaţie a diavolului şi a îndrăciţilor asupra celor care sunt slabi de înger, cum spune poporul. Nu ştiu dacă Noul Ierusalim din România îşi are Hris-tosul lui reîncarnat, dar, din datele din ziare, reiese că ei consideră drept profeţi ai lor pe Brâncuşi şi pe Gheorghe Zamfir. Nici un comentariu. Ceea ce vreau să comentez este că noutatea "Noului Ierusalim" nu este deloc nouă, nici practicile lui absolut originale. Sursa acestei mişcări stă în Ema-nuel Swedenborg, teosof suedez, născut la Stokholm în 1688, de la care se revendică şi mişcarea New Age (într-o bună măsură), ca şi masoneria, cum afirmă Albert Pike, dogmatistul masoneriei (1859-1891), în cartea sa Mo-rals and Dogma of Freemasonry.
Swedenborg pretindea că a primit mesaje cu descoperiri speciale de la Dumnezeu, ceea ce s-a întâmplat şi cu mulţi alţi creatori de secte. Smith, de exemplu, fondatorul sectei mormonilor, descrie anumite tulburări pe care le-a avut, identice cu crizele de epilepsie, când un înger i-a descoperit 12 plăci de aur cu noi învăţături creştine, după traducerea cărora de către Smith, îngerul a luat plăcile şi nimeni nu le-a mai văzut, în afară de el şi 11 martori, înainte de a fi fost răpite la cer.
După ce a ieşit la pensie, Swedenborg, care era un om de ştiinţă, s-a dedicat revelaţiilor spirituale pe care spunea că le are. A publicat o serie lungă de lucrări de teologie - mai mult teosofie - (preluate într-un sens mai specific de Rudolf Steiner), până la moartea sa întâmplată la Londra, în 1772 , După 11 ani, un tipograf din Londra îi descoperă lucrările şi adună în jurul său un grup mic, al cărui scop era studierea acestor lucrări ale lui Swendenborg. Astfel se constituie, vă rog să fiţi atenţi. Biserica Noului Ierusalim, în 1787, numărând şaisprezece membri! Biserica Noului Ierusalim a crescut, s-a scindat şi şi-a schimbat denumirea în Biserica Generală a Noului Ierusalim. Am întrebat pe unii cunoscuţi din Canada, care la rândul lor l-au cunoscut pe domnul Gheorghe Zamfir şi mi-au mărturisit că impresia lor este că acest mare muzician era influenţat de teosofie. Nu vreau
311
să fac legături fortuite, dar această afirmaţie, în cazul că este adevărată, mă sperie prin consecinţele ei.
Doctrina Bisericii Noului Ierusalim, stabilită pe scrierile lui Swe-denborg, are un caracter foarte elaborat. James Holy, un baptist din Biserica de Sud a Americii (dominată aproape integral de masonerie), care a scris cea mai acuzatoare carte împotriva acestei organizaţii şi care ar putea produce o gravă ruptură între masonerie şi baptism, numeşte învăţătura lui Swedenborg ocultă. Profetul suedez a negat toate cărţile Sfintei Scripturi, cu excepţia celor patru Evanghelii şi a scrierilor Sfântului Ioan. Există astăzi, în America, o organizaţie masonică purtând numele lui Swedenborg şi chiar o biserică, având mai multe mii de membri, cu acelaşi nume.
Se ştie că toate bisericile cu caracter ezoteric au anumite iniţieri şi restricţii pentru cei neiniţiaţi sau începători. Bisericile deschise nu au nimic de ascuns, bisericile ezoterice au ceva pe care nu vor să-l arate lumii, de aceea pun anumite oprelişti, sub diferite pretexte. Noul Ierusalim din România are ceva de ascuns. Membrii ei nu au permis unui ierarh să intre în incintă, sub pretextul unui jurământ, pentru care episcopul respectiv a făcut slujba de dezlegare, dar cei de sub rugăciune arhierească nu au admis pătrunderea lui. Mi s-a părut foarte şocantă această poziţie. Fără îndoială, sunt acolo anumite secrete care ridică şi trebuie să ridice semne de întrebare. Este evident că fondatorii Noului Ierusalim s-au temut să spună că ei nu sunt ortodocşi, ca să nu creeze o opoziţie a populaţiei, şi au speculat greşeli din trecut ale ierarhilor ortodocşi, spre a justifica interdicţia intrării episcopului în incintă.
în Biserica mormonă, care îşi are sursa în masonerie, după afirmaţia lui James Holy, nu poţi pătrunde în sanctuar dacă nu eşti iniţiat. în sala în care ai dreptul să pătrunzi, poţi vedea numai macheta sanctuarului. Acelaşi lucru se întâmplă în mişcarea New Age. ca şi în templul masonic. De altfel la masoni, lucrurile merg şi mai departe, pentru că în anumite săli nu pot pătrunde decât cei care au gradul şi iniţerea respectivă.
Am văzut în ziare reproduceri ale unor porţi de intrare în "biserica" Noului Ierusalim din România. Mi s-au părut suspecte. Catedrala Naţională din Washington, cea mai mare catedrală din Statele Unite, la care se lucrează din 1909, pentru că nimic nu este turnat sau lucrat în serie, ci totul este făcut de meşteri cu mâna, are şi ea mai multe intrări: Uşa Genezei, Uşa Potopului, Uşa Cinei de Taină, Uşa Naşterii Domnului etc., toate cu scene luate din Biblie. Când o "Biserică" sacrifică imaginile sacre ale Bibliei pentru simboluri ezoterice, ea ascunde o doctrină anticreştină.
S-a discutat mai multe secole dacă biserica primară creştină a avut o disciplină arcană, adică o parte secretă a slujbei, interzisă neiniţiaţilor,
312
pornind de la textul cu care se încheie liturghia catehumenilor: "Cât sunteţi chemaţi ieşiţi, cei chemaţi ieşiţi, ca nimenea din cei chemaţi să nu rămână". Concluzia acestor discuţii, destul de fierbinţi, a fost că nu a existat nimic ascuns în biserica primară, că acest text era prevenitor, referin-du-se la agenţii imperiali care îi spionau pe creştini, introducându-se chiar şi în Biserică.
Creştinismul este universal şi nesecret. Jertfa lui Isus este pentru toată lumea, nici un om nu este respins de la mântuire. în clipa în care o biserică se constituie într-o instituţie închisă, ea a ieşit din unversalismul mântuirii prin Hristos. Ea este o biserică sectară şi eretică. Dacă Noul Ierusalim este o Biserică ortodoxă, aşa cum afirmă, ea trebuie să deschidă porţile slujbelor pentru toţi. Chiar dacă ar avea anumite reticenţe pentru ierarhi, membrii ei trebuie să cheme tot poporul, să crească prin înglobarea deschisă a oamenilor, să propovăduiască tuturor cuvântul Domnului, nefalsificat, neascuns după simboluri suspecte.
Biserica Noului Ierusalim, continuare a lui Swedenborg, are un fel de ritual liturgic, destul de complicat, care constă din foarte multă cântare, respectând şi o anumită ordine, care nu este chiar de tot fixă, ca la Ortodocşi sau Catolici, conducătorii cultului având dreptul să schimbe ordinea, să modifice conţinutul chiar şi în punctele esenţiale, nu numai pe ici pe colo. Oare Noul Ierusalim din România are aceeaşi practică? New Age lucrează cu spirite din altă lume şi fiecare membru mai important al acestei mişcări are un astfel de spirit care îl ghidează, cu care vorbeşte şi care îl fereşte.jde greşeli! Mi se pare ciudată legătura Noului Ierusalim cu prooro-ciţa moartă.
Poate că membrii acestei "biserici" sunt de bună credinţă, cel puţin unii dintre ei. Le repet ceea ce ştie toată lumea: în Biserica Ortodoxă sunt numai şapte taine, numite aşa nu pentru că sunt secrete şi nu se bucură de ele decât cei iniţiaţi special, ci pentru că, prin ele, Duhul Sfânt lucrează în mod tainic. Orice altă taină în sensul de secret ezoteric - vine de la diavol. Şi este bine să se ştie acest lucru.
(Pr. Gheorghe Calciu, în Puncte cardinale nr.7/31, iulie 1993.)
313
BIBLIOGRAFIE
-Nu am dat până acum o bibliografie finală a domeniului nostru de studiu; cele 99 de titluri indicate la sfârşitul vol.l şi 2 sunt departe de a constitui totul. Scrierea Istoriei Franc-Masoneriei s-a dovedit un proces foarte neplictisitor: la diverse colţuri de informaţie apăreau alte perspective, care ne obligau la alte studii şi (deci) la continua lărgire a bibliografiei. în cazul cărţilor noastre, după cum aţi constatat, elementele de istorie a umanităţii se întrepătrund cu domeniul strict limitat al istoriei societăţii masonice - de aceea o bibliografie completă are dimensiunile unui volum întreg. r
Nu putem consuma atâta hârtie tipografică. Prin urmare, vă oferim doar o selecţie riguroasă a articolelor şi cărţilor utilizate drept surse documentare. Această selecţie trebuie adăugată bibliografiei (la fel de selective) din voi. 1 şi 2 (editate în anul 1992)
1.	* * * - Panorama du XX-e siecle. Encyclopedie du monde con-temporain; Librairie Larousse, Paris, 1975.
2.	Mihaela Bărbuş - O şansă a ecumenismului european: continuarea Conferinţei de la Basel, în "Curierul catolic - Actualitatea creştină”, anul V, nr.5/1994
3.	Willy Brandt - People andPolitics. The Years 1960-1975; Little, Brown and Company, Boston-Toronto, 1978 (ediţia originală: Begeg-nungen und Einsichten, Hoffmann & Campe Verlag, Hamburg, 1976)
4.	J.Carpentier & F.Lebrun (sub direcţia lor) - Histoire de VEurope, Seuil, Paris, 1990
5.	Henri-Pierre Cathala - Epoca Dezinformării; Ed. Militară, Bucureşti, 1991
6.	W.Sloane Coffin - Once to Every Man: A Memoir; New York,
1977
7.	Maurice Crouzet (sub direcţia lui) - Le monde depuis 1945, voi. 1-2; PUF, Paris, 1973
314
8.	Chris Harman - The Fire Last Time: 1968 andAfier; Bookmarks, London-Chicago-Melbourne, 1988
9.	George Thomas - Encyclopedia of the Third World, voi. 1-3, ediţie revăzută; Facts on File, New York, 1982
10.	Jean Lacouture - Ho Chi Minh. A Political Biography, Random Hose, 1968
11.	Walter LaFeber - Innevitable Revolutions. The United States in Central America; W.W.Norton & Company, New York - London, 1984
12.	Mark Lane - O judecată pripită; Ed.Politică, Bucureşti, 1967 (ediţia originală: Rush to Judgement; The Bodley Head, London Syd-ney-Toronto, 1966)
13.	Jean Lecerf - Histoire de Tunite europeene\ Galimard, Paris,
1965
14.	Raymond Ledru - La jeunesse america ine et la guerre du Vietnam; Didier Editions, Paris, 1991
15.	William Manchester - Moartea unui preşedinte. 20-25 noiembrie 1963; Ed. Politică, Bucureşti, 1968 (traducere Anda Boldur)
16.	Luc Nefontaine - La Franc-Maqonnerie\ Cerf; Paris, 1990
17.	Richard Nixon - Six Crises, Doubleday, New York, 1962
18.	Vasile Oroian - Cine a invitat tancurile sovietice la Praga?, în "Strict secret", nr. 122/25-31.08.1992
19.	Ion Mihai Pacepa - Moştenirea Kremlinului; Venus, Bucureşti,
1993
20.	Sir Anthony Parsons - The United Nations in the Post-Cold War Era\ în "International Relations" vol.XI, nr.3/decembrie 1992
21.	Samuel Pisar - Les armes de la Paix\ Denoel, Paris, 1970
315
22.	Andre Raymond - La Syrie d'aujourd'hui\ Editions du Centre National de la Recherce Scientifique, Paris, 1980
23.	M.J.Rosenberg, S.Verba - Vietnam and the Silent Majority: The Dove's Guide; Harper, New York, 1970
24.	Jerry Rubin - Do It!\ Seuil, Paris, 1971
25.	Arthur M.Schlesinger, Jr. - A Thousand Days. John F.Kennedy in the White House\ Andre Deutsch, Londra, 1965
26.	idem - Robert Kennedy şi vremea sa (traducere de Stelian Tur-lea); în "Lumea" nr.52/1978 şi 1-6/1979
27.	Cyrus L.Sulzberger - Les derniers des geants. Memoires; Albin Michel, Paris, 1972 (ediţia originală: The Last of the Giants; McMillan, . New York, 1970)
28.	Paul Ştefănescu - KGB atacă Bonnul; Alux s.r.l. & Romcart s a., Bucureşti, 1992
29.	Alain Touraine - Universite et Societe aux Etats-Unis; Seuil, Paris, 1972
30.	Stelian Turlea - Martin Luther King Jr., FBI-ul şi un oarecare Ray; în "Lumea", nr.31-32/1977
31.	U Thant - View from the United Nations\ Doubleday, Garden City, New York, 1978
32.	Mihail Urzică - Renaşterea Ortodoxiei - semn al sfârşitului lumii; Tipografia Concordia s.r.l., Bucureşti, 1994
33.	Pierre Vianson - Histoire de la republique gaullienne. mai 1958 - avril 1968; Robert Laffont, Paris, 1971
La acestea trebuie adăugate articolele bine documentate din cotidianul The Times şi revistele Time, Newswek, L'Express International, colecţia anilor 1960-1969. Din cauza anonimatului (ziariştii lucrau în echipă şi nu semnau) nu am putut indica la bibliografie cele mai interesante materiale.
316
De altminteri, recomandăm cu tărie consultarea întregii colecţii menţionate.
in fine, de astă dată am folosit şi informaţii din colecţiile revistelor masonice Humanisme (MOF) şi The Scoîtish Rite Journal of Freemasonry, Southern Jurisdiction USA (pentru aceasta din urmă mulţumim prietenilor noştri din Masoneria Română de Rit Scoţian Vechi şi Acceptat).