PETRE ISPIRESCU OPERE n SNOAVE SAU POVEŞTI POPULARE. POVESTIRI ISTORICE. VARIA. MANUSCRISE ŞI CORESPONDENŢĂ. EDITURA MINERVA PETRE ISPIRESCU OPERE ii Ediţie îngrijită, note şi variante, glosar şi bibliografie de A li IST IŢA AVRAMESCU Studiu introductiv de CORNELII) BĂRBI ILESCU EDITURA MINERVA Bucureşti, 1971 Supracoporía : El. Hasche Marinescu SNOAVE SAU POVEŞTI POPULARE DIN VOLUME SNOAVE SAU POVEŞTI POPULARE (1879) PĂPARA lvoi amici se întîlnesc. Se întreabă, se cercetează de sănătate. Apoi unul din ei zise: — Ei! ce te faci tu azi? Unde a să petreci seara? 5 — Astăzi sunt invitai, la masă la un amic al meu intim. Daca vrei, vino şi tu; el şade în strada Frîntă, nr. ...; avem să petrecem bine la el. — Dară eu cunosc pe amicul tău numai din auzite, cum a să merg eu la masă la el? 10 — Ce-ţi pasă? El este un om cumsecade şi te va priimi bine cînd va auzi că-mi eşti amic. La 6 ore punct să fii acolo. Amicul acesta se întîlneşte cu altul şi, crezînd că în puterea amicii[i] amicului său va putea fi priimit la masă 16 şi cestălalt amic, îl invită dară şi îi spuse şi ora prescrisă. Acesta iară, bazat pe ce îi spusese amicul său, invita şi el pe altul, şi aşa mai departe, pînă veni seara. La ora mesei, amfitrionul nostru aştepta cu mare mulţumire să-i vie amicul, carele nu întîrziă d-a veni. Dară 20 rămase surprins cînd văzu că după dînsul vine altul; după acesta altul, pînă ce se află în faţa a doisprezece musafiri. Ga să se domirească de această neaşteptată onoare, amfitrionul se adresă către invitatul său: — Cine este domnul, amice? 25 — Domnul este un amic al meu, pe care l-am invitat însumi, încredinţat de bunătatea dumitale şi bazat pe ami-cia noastră. — Prea bine. Dară domnul cine este? — Este un amic al amicului meu. 30 — Şi asta bine. Dară domnul? — Amicul amicului acestui domn, care şi el îmi este amic. In astfel de chip se făcură recomandaţiile, pînă la cel din urmă. 35 Văzînd că astfel merge treaba, domnul casei se coboară în cuhnie şi dă ordinile trebuincioase pentru ospăţ. După cîlva timp, gazda îşi pofti la masă pe toţi musafirii, cunoscuţi şi necunoscuţi. Aceştia, cum văzură arangiamentele mesei, se aşteptau 40 la un ospăţ foarte elegant şi copios. Curăţenia mesei, a serviciului şi regula cu care erau aşezate lucrurile fiecare la locul său le aţîţa şi mai mult apetitul. Se aşezară la masă şi bucatele începură a sosi în castroane mari, curate şi scumpe. 45 — Ce este asta ce se puse pe masă, scumpul meu amic? întrebă invitatul pe gazdă. — Aceasta este păpară, dragul meu prieten. Ea deschide apetitul. — Prea bine; dară ceea ce se aduse acum în cestălalt 50 castron ce este? — Papara păpărei. — Bine. Dară ceea ce vine după aceasta? — O păpară a unei păpare a păpării. Şi tot astfel merse lucrul pînă la castronul al doispre-65 zecelea. Musafirii, de unde se aşteptau la cine ştie ce, fură nevoiţi a mînca păpara. i 5 10 15 20 25 GLAS AL ŞAPTELEA A ărintele C... fusese ţîrcovnic multă vreme.în satul N...; prin purtarea sa cea bună, prin sîrguinţa lui întru a învăţa rînduiala bisericii, ajunsese să se facă şi popă. Preoteasa, femeie muncitoare şi cu frica lui Dumnezeu, era credincioasă bărbatului şi muncea împreună cu dînsul cît era ziulica de mare. Numai astfel putuseră să lege şi ei două-n tei. Vezi că ei fuseseră săraci. Se luaseră din dragoste. Gînd avea cîte oleacă de timp, preotul lua Octoihul şi mai procitea glasurile. Astfel încît el putea să răspunză fiecui, orice l-ar fi întrebat despre ale bisericii. Chiar protopopul, de ar fi venit să-l cerceteze, trebuia să rămîie mulţumit de răspunsurile ce ar fi primit. Maica preoteasa, cînd cînta preotul glasurile din Octoih, îl asculta cu drag. Din toate din toate, glas al şaptelea îi rămăsese ei la inimă. Cînd se punea la lucru şi era singură, murmura glas al şaptelea ca să-i treacă de urît şi lucrul nu-1 lăsa. Intr-una din zile, abia se întorsese de la munca cîmpu-lui, cînd iată şi părintele protopop intră în sat pentru revizie. Preotul îl întîmpină cu smerenie, ca pe un mai-mare. Apoi, după ce merse în biserică şi văzu că toate sunt la locul lor, trase în gazdă la preot. A doua zi, protopopul, pînă a nu pleca, luă niţel şi pe preot la cercetare. Preotul răspunse bine cînd îl întrebă despre ale tipicului; deschise Octoihul şi cîntă glas întîi, ba al patrulea, ba al şaselea, cînd veni la glasul al şaptelea, hîrţ în sus, hîrţ în jos, îl 11 uitase. Da din colţ în colţ, şi nu putea o dată cu capul să-şi aducă aminte. Daca văzu şi văzu, se dete pe lîngă protopop 30 cu rugăciune ca să nu-1 dea pe mina .Episcopiei. Şi ca să astupe gura protopopului îi dete unica iapă ce avea. Atunci protopopul, văzînd cum merge treaba, îi zise: — Fii pe pace, părinte, nu mai purta grije. Tacumă, mă cheamă. 85 Preotului ii veni niţică inimă cînd auzi aşa. Iară protopopul luă iapa şi plecă. Preoteasa tocmai se afla depănînd tortul de pe fuse; se uita cu jind cum li se duce iapa şi, plină de amărăciune, începu a cînta: 40 — De ştia pop-al meu glas al şaptelea, nu-i lua proto- popul iapa. Şi fiindcă ei, cum zisei, îi rămăsese la inimă unul din glasurile ce cînta preotul din Octoih, cîntecul ei fu tocmai pe tonul glasului al şaptelea. 45 Preotul, carele se uita şi el galeş după iapă, plin de ciudă cum de tocmai atunci se întîmplase să uite glas al şaptelea, îndată ce auzi pe preoteasă cîntînd, îi zise: — Da unde îl găsişi, preoteasă? — Ia, în coşul cu fusele, părinte, îi răspunse ea. 50 Atunci preotul repezi o fugă d-alea ţepenele după protopop, strigînd: — Părinte protopoape! Părinte protopoape! Ia vino încoa! Ia vino încoa! şi îi făcea mereu cu mîna. Protopopul se întoarse. 55 — Mă rog, părinţele, fă bine şi lasă-mi iapa, fiindcă iată am găsit pe glas al şaptelea, zise preotul. — Dară unde l-ai găsit? îl întrebă protopopul. — Iaca mi l-a găsit preoteasa în coşul cu fusele. Atunci se puse protopopul de-1 ascultă. Şi în adevăr 00 că-1 ştia cum nu se poate mai bine. Nu mai avu ce zice protopopul, şi plecă după cum şi venise. Iară preotul îşi scăpă biata iapă. 5 10 15 20 25 LUPUL PÎRCĂLAB -C/ra iarnă. Pămîntul se acoperise de zăpadă. Se zicea că ninsoarea ce căzuse era de patru palme domneşti. Era una din iernele cele mai grele. Lupul, flămînd, ieşise din pădure şi ţinea poteca. Mergînd pe cărare, se întîlneşte cu un asin. Vederea pradei sale atît îi aţîţase pofta de mineare, îneît îi lăsa gura apă ; mai cu seamă că nu-i ştia de rost de vro trei zile. — Stai să le mănînc, blestematule, că iacă sunt lihnit de foame. — Ce mai treabă; parcă altceva mai bun n-ai de făcut, răspunse asinul. Că a să mă mănînci, ştiu; eşti bun de una ca aceasta. Dară ce a să alegi din mine, un biet dobitoc slab, prăpădit de boală şi osteneală? Deocamdată îţi vei momi a foame, dară pe mîine? — Bun e Dumnezeu. Daca mîine nu voi da peste vreun vînat, găsesc eu poimîine, şi de foame nu mă lasă el să mor. — Aşa este. însă nu este mai bine să ai în toate zilele cu ce să-ţi împli bărdăhanul, şi fără să munceşti? — Ba da, se grăbi lupul a răspunde; însă eu nu ştiu alt meşteşug decît pe acela ce l-am învăţat. — Eu cunosc un altul. Şi daca vei binevoi, n-ai decît să mă asculţi şi te încredinţez că vei scăpa de lipsă şi de foame. Aş fi voit să mă folosesc eu de ceea ce am să-ţi spui; dară eu nu ştiu de ce toate dobitoacele rîd de mine. Şi daca urechile îmi sunt lungi, alte animale au coade lungi, boturi 13 30 85 40 45 50 55 60 65 lungi, coarne, şi cu toate astea ele nu sunt aşa de rîs ca mine. — Ia lasă astea şi dă mai iute de spune, că n-am timp de pierdut. — Ascultă. Pîrcălabul din satul nostru a murit; toţi sătenii ar voi să fie pîrcălabi, şi din aceasta tot satul este învrăjbit. Mai bucuros ar alege pe un străin decît pe unul din ei. Şi, ca să-şi împlinească dorinţa, mă trimise pe mine să aduc pe oricine voi întîlni. Dumnezeu mi te scoase în cale şi eu te povăţuiesc să nu mai întîrzii şi să vii cu mine. — Şi ce bine poate să-mi aducă aceasta? întrebă lupul; tu îmi ziseşi că voi scăpa de neajunsul foamei. — Tocmai această. Pîrcălabul, după cum se ştie, este capul satului. Oiţele, mieluşeii, găinile, purceii, toţi sunt subt ascultarea lui. Pe fiecare zi vei putea alege cîte una pentru prînzul d-tale, fiindcă pîrcălabul nu este el aşa degeaba pîrcălab. — Daca este aşa, te ascult, aidi să mergem. Şi porniră amîndoi spre sat; asinul înainte şi lupul după dînsul; asinul se tot uita înapoi şi lărgea pasul; lupul, plin de bucurie, cu maţele chiorăinde şi mîndru, îl ţinea de scurt şi mergea aproape de măgar, spre a nu-i scăpa din ghiare un aşa chilipir. Abia ajunseră la marginea satului şi asinul o rupse d-a fuga; lupul după el. Ţăranii, văzînd că întră lupul în sat, săriră cu mic cu mare, cu ciomege, cu topoare, cu bulgări, dădură chiote, îl loviră şi luară pe lup în goană cu cîinii. Gît p-aci să-i rămîie pielea p-acolo; de chiu, de vai, scăpă de moarte, dară huiduit, lovit şi cotonogit. Nici nu prinse de veste cînd ajunse în pădure peste nămeţi şi troiene, ostenit, de era să crape fierea în el. Aci cugetă el că trebuie să se odihnească puţin. Tocmai p-atunci un călugăr, care se întorcea la schitul unde era închinat, trecea prin pădure şi, văzînd lupul flămînd, alergînd cu limba scoasă de un cot, de frică, luă rasa în cap, se făcu ghem şi se culcă pe zăpadă. Lupul crezu a fi găsit cel mai nemerit loc de odihnă, punîndu-se pe această buturugă pîrlită, după cum o credea el că este, şi începu a-şi imputa zicînd: — Moşii mei pîrcălabi n-au fost, tată-meu, asemenea n-a fost pîrcălab, cine mă puse pe mine a crede că eu aş fi bun de o asemenea slujbă? Rămăsei şi nemîncatl Crăp de 76 foame şi de osteneală. N-are cine mă lua de coadă, şi să mă învîrtească, şi să mă învîrtească, pînă mi-o rupe şi coada; încai să mă aleg cu atît. Călugărul n-aşteptă să mai zică încă o dată lupul ceea ce credea el că-şi spune numai lui însuşi şi făcu tocmai 76 precum se temea lupul că nu a să se găsească nimeni cine să-i facă şi ast neajuns. BOIANGIUL şi snovosul A. fost odată un snovos. El speriase o lume cu glumele lui cele nesăbuite. In cele din urmă îşi găsi băcăul. Ducîndu-se odată la un boiangiu, îi zise: 5 — Domnule, te rog să-mi spui cît costă să-mi vopseşti brîul ăsta? —• Cum să ţi-1 vopsesc, nene? întrebă boiangiul. — Iaca, roşu să nu mi-1 faci, că nu-mi place. — Bine, să ţi-1 fac negru. 10 — Nu-mi place. — Albastru, galben, negru, stacojiu etc. — Ştii ce? Să nu mi-1 faci nici roşu, nici albastru, nici galben etc., însă să mi-1 vopseşti într-un fel aşa cum să-mi placă. 15 — Prea bine, zise boiangiul, care văzu cu cine are a face. Ţi-1 fac, dar costă atît. — Ba atît. — Ba atît. — Ei, aidi să fie de bine! 20 In sfîrşit se învoiră şi din preţ. Apoi calendroiul de snovos zise: — Cînd crezi să fie gata, ca să viu să-l iau? După ce se gîndi puţin, se scărpină în cap, boiangiul răspunse: 25 — Azi avem luni ; apoi să nu vii nici marţi, nici miercuri, nici joi, nici vineri, nici sîmbătă, nici duminică, nici luni, încolo poţi veni cînd vei voi. Intr-una din zilele săptămînei următoare, muşteriul cu 16 brîul vine la boiangiu şi voieşte a şti daca brîul este gata. 30 — Ei, iată am venit precum mi-ai zis; gata este brîul? — Mă iartă, răspunse boiangiul, eu nu ţi-am zis să vii azi, marţi. Fă bine mă rog şi-ţi adu aminte cum ţi-am zis. După trecere de altă săptămînă, acelaşi răspuns. După încă o săptămînă, văzînd că i se dă tot răspunsul din săptă-35 mîna trecută, întrebă din nou: — Dar bine, domnule, cînd să viu? — Oricînd vei pofti, răspunse boiangiul, numai în zilele în care ţi-am zis la început să nu vii, fiindcă nu este gata. 40 Acum văzu calendroiul că voind a păcăli s-a păcălit însuşi. Şi ca să poată să-şi scoată brîul, alergă la alte mijloace. Trase pe boiangiu la judecată. — De ce nu dai brîul omului? întrebă judecătorul pe boiangiu. 45 — Domnule judecător, răspunse boiangiul, omul acesta mi-a adus în adevăr un brîu ca să i-1 vopsesc, şi mi-a zis să nu i-1 fac nici roşu, nici galben, nici verde, nici albastru, nici negru, nici fistichiu etc. şi ne-am învoit din preţ. — Aşa este, domnule judecător, începu a zice snovo-50 sul. După ce ne-am învoit omeneşte, l-am întrebat în ce zi să viu să-l iau şi mi-a răspuns ca să nu viu nici marţi, nici miercuri, nici joi, nici vineri, nici sîmbătă, nici duminică, nici luni. Era într-o luni cînd i-am dus brîul să mi-1 vopsească. Peste o săptămînă cînd m-am dus să-l iau, mi-a 55 zis că nu e gata. Peste altă săptămînă mi-a zis ca şi la început. Şi de atunci de cîte ori m-am mai dus să-mi iau brîul, mi-a răspuns că eu mă duc tot în zile în care dînsul mi-a spus că nu e gata. Judecătorul, văzînd ce fel de oameni are a judeca, se 60 trase la chibzuire. Apoi le zise: — Slujitorul acesta, om al tribunalului, este însărcinat să vă împace. Duceţi-vă cu dînsul. Slujitorul îi duse pe Dealul Mitropoliei; acolo, prin ajutorul altor slujitori, îi legară fedeleş pe amîndoi la un 65 loc, unul în faţa altuia, le dete drumul de vale. Pe cînd veneau d-a berbeleaca, slujitorul întrebă pe omul cu brîul: — Cum să-ţi vopsească brîul? — Să-l vopsească cum dracu l-o vopsi, răspunse el. — Cînd să vie omul să-şi ia brîul? întrebă pe boiangiu. 70 — Să vie cînd naiba o veni, că este gata. 2 ŞTIŢI YOI CE ZICE ÎN CARTEA ACEASTA? Locuitorii unui sat, coprinşi de dorinţa de a asculta şi dînşii, dumineca, sînta Evangelie, se hotărîră a răspunde cu toţii la întrebarea ce le lot făcea preotul 6 cînd era să citească Evangelia. în dumineca următoare, preotul, după obicei, mai-nainte de a citi Evangelia, făcu următoarea întrebare în modul cum se ciută aceste învăţături sfinte: — Oameni buni, ştiţi voi ce zice în cartea aceasta? 10 — Nu ştim, răspunseră cu toţii deodată. — Daca nu ştiţi, la ce să vă mai spui, zise preotul, închise cartea şi se retrase. Pasămite, bietul preot nu că nu ştia să citească, vorbea însă cam bîlbîit şi se temea să nu rîză lumea de el. Litur-15 gia, cum, cum, o încurca el; dară cînd venea la citirea Evangelii, se slujea de asemenea tertipuri. Sătenii, după ieşirea de la biserică, se adunară, se sfătuiră şi se hotărîră ce să zică cînd vor mai fi întrebaţi. A doua duminecă, la timpul de a citi Evangelia, preo-20 tul iară zise, după obiceiul său: — Oameni buni, ştiţi voi ce zice în cartea aceasta? — Ştim, răspunseră sătenii. — Daca ştiţi, la ce să vă mai spui eu, iarăşi le zise preotul. 25 Ţăranii se adunară din nou şi se hotărîră cam ce să răs-punză la o altă întrebare. A treia duminecă, preotul iară întrebă: — Oameni buni, ştiţi voi ce zice în cartea aceasta? 18 — Ştim, răspunseră cei ce steteau în dreapta. 30 — Nu ştim, răspunseră cei ce se aflau în stingă. — Cei ce ştiu să spuie la cei ce nu ştiu, zise preotul şi se trase în altar. De astă dată, nemaiştiind cum să facă ca să poată să auză citindu-li-se Evangelia, adunarea sătenilor hotărî a 35 se plînge la protopopul, ceea ce şi făcură. Acesta veni în dumineca următoare să asiste la liturgie şi totdeodată să asculte şi justificările preotului. Cînd fu să se citească Evangelia, preotul, care înţelese de ce venise protopopul, ieşi din altar cu cartea în mînă 40 fără să se sfiască de ceva şi începu cîntînd, ca cum ar spune Evangelia: — Părinte protopoape, am o sută de oi, jumătate ţie, jumătate mie. Am patru boi, doi ţie şi doi mie. Mai am patru cai, doi porci, cincizeci de capre şi altele şi altele, 45 jumătate ţie şi jumătate mie. După terminarea liturgiei, protopopul se adresă către săteni: — Ce spuneţi dumneavoastră că preotul nu ştie citi Evangelia? Dară mai frumoasă Evangelie ca cea de astăzi 50 unde socotiţi dumneavoastră să mai auziţi? Nici eu însumi, cu toată protopopia mea, n-am mai auzit Evangelie interesantă ca cea de azi. Mai bine faceţi bunătate şi nu mai cîrtiţi în contra preotului dumneavoastră, căci de se va afla la curtea lui vodă de un asemenea preot, vi-1 ia şi rămî-55 neţi cu buzele îmflate. Unde socotiţi să găsiţi preot mai bun decît acesta? Preotul în urmă a făcut din cuvînt în cuvînt tot ce zisese el în Evangelie. 2* IEFTIN ŞI SCUMP —Tată, am găsit un bou ieftin; bine ar fi să-! cumperi, zise un june ca de optsprezece pînă Ia douăzeci de ani tatălui său, plin de bucurie. 6 — De unde ştii tu că este ieftin, şi cine este cel ce îl vinde? întrebă părintele. — Este un nenorocit, tată, răspunse junele, căruia i-a murit pînă acum mai mulţi boi. Vitele ce bruma i-a mai scăpat le-a schimbat pe bani. El voieşte să se apuce 10 de altceva, căci cu vitele n-are noroc. Boul ce i-a rămas încă este hotărît să-l dea pe ce l-o da, numai să scape de dînsul, şi nu găseşte să-l vînză. — Şi în cît l-a lăsat? — Eu l-am tocmit şi îl pot scoate cu vro cincizeci de 15 lei. — Este scump, dragul tatei. Surprins de răspunsul tatălui său, bietul june lăsă ochii în jos, tăcu şi se duse într-ale sale. Era convins că tată-său ştie ce spune. 20 Soarta, care pînă aci fusese cam aspră cu această familie, se îndură în cele din urmă, şi de un cîrd de vreme-începu a-i zîmbi. Pe ce punea mina bătrînul, totul îi ieşea spre bine. După vro doi ani de la aceasta, bătrînul se întoarse- 25 acasă într-una din zile cu un bou frumos. Avea de ce se prinde ochiul cînd se uita cineva la el. Fiul, cînd văzu în bătătură un astfel de bou, alerga la tată-său într-un suflet şi, plin de bucurie, îi zise: 20 — De la cine ai cumpărat boul ăsta, tată? 30 — De la obor, tătucule. — Şi l-ai luat mai ieftin decît care îl găsisem eu mai anţărţ? — Ba nu; pe acesta am dat mai mult, deşi acela nici el nu era prost. Boul ce vezi în bătătură mă ţine 200 de lei. 35 — Boul ce tocmisem eu era numai 50 de lei, şi atunci mi-ai zis că este scump, tată dragă. — Aşa este, fătul meu. Aceasta o zic şi acum. Atunci boul cu cincizeci de lei era scump, fiindcă n-aveam bani. Astăzi, acesta cu două sute de lei este ieftin, fiindcă, de 40 la mila lui Dumnezeu, am putut lega şi noi gura pînzei. Aceasta s-o ţii minte în viaţa dumitale. BOLNAVUL ŞI DOCTORUL Un oarecare bolnav nu se putea, mira destul de multa dragoste ce-i arăta familia sa de cîteva zile încoace. Căzut bolnav de mai multe luni, căutat de doctorul cel 5 mai în renume din oraş, el, în loc să se facă bine, simţea din ce în ce că slăbeşte mai mult. Toată familia, toţi consîngenii săi se grăbeau, în cele din urmă, a-1 vizita şi a-i arăta durerea ce simt că nu se poate întrema mai curînd şi care de care se întrecea a-i 10 arăta simţimîntele de iubire şi de interes oe aveau pentru d Insul. Pasămite, medicul, căruia i se înfundase toată procop-seala după ce aduse pe pacient pe marginea mormîntului, ca să nu i se dea pe faţă arama, spusese familiei că lipsa de 15 sînge este aşa de complectă, îneît însuşi Dumnezeu n-ar mai avea ce-i face. El recomandă consîngenilor să-i facă toate voile, căci peste puţin n-are să mai fie între ei şi cu ei, iar el încetă de a mai veni la vizită. Din partea lor, rudele arătau atîta prevenire pentru 20 dorinţele lui, îneît căutau a i le ghici; şi apucau înainte de-i împlinea toate cererile pînă a nu le declara el. Aceasta era o enigmă pe care bolnavul nu o putea dezlega . * Părăsit de medic, morbosul nostru tărăgîia sub sarcina 25 unei slăbiciuni povăroase. El văzu că medicul curant nu 22 mai vine şi se mira cum de nu-1 înlocuieşte cu altul familia şi rudele, ce de altminterea vedea că se interesa de viaţa lui. în fine, de urît, începu a ieşi cîte puţin, cînd susţinut de vreo rudă şi cînd cu trăsura. 30 Mulţi din amicii ce întîlnea nu-1 mai cunoşteau. Povestind el unora şi altora suferinţele sale, cu un grai obosit, unul dintr-înşii îl învăţă a mînca slănină şi a bea borş. — Nu ştiu, zău, zise bietul morbos, daca astă secătură de doctorie va putea să-mi facă ceva bine. Eu am cheltuit 35 bani, nu glumă, pe o mulţime de alte medicamente, tot d-ale scumpe şi tot nu m-am folosit cu nimic. Voi face şi astă încercare; şi daca nu mi-o da înde bine nici ea, apoi îmi voi recomanda sufletul lui Dumnezeu şi pace. Trecuse c îţi va ani. Morbosul nostru se făcuse bine. 40 Medicamentul ce dispreţuia, încetul cu încetul, îl puse în picioare. El, văzînd că îi merge bine, urmă cura întocmai după prescripţiile ce îi daso amicul său. Medicul curant- şi uitase de dînsul. După cc-şi luase rcmuncrariul şi părăsise pe morbos, nici că se mai interesa 45 despre el. După dînsul, clientul său trebuia să fie pe lumea cealaltă. Aşa hotărîse dumnealui cu indiferinţa şi răceala ce caracteriza pe unii din succesorii lui Esculap, şi aşa ar fi voit să fie. într-una din zile aflîndu-se fostul nostru morbos intr-o 50 casă la unul din amicii săi, dete peste dînsul medicul cu pricina şi rămase ca trăznit din senin la vederea lui. De unde îl lăsase slab şi uscat ca o prună opărită, acum îl vede plin şi rumen ca o cireaşă. Şi ca să nu se cunoască încurcătura în care se afla, se adresă la dînsul în glumă: 55 — Bine ai venit de pe lumea cealaltă! Ce mai veste p-acolo? Ştiu că ai ce să ne spui. — Multe, zise morbosul, îneît de v-aş povesti un an şi tot n-aş termina. Aş avea ce să vă spui de pe la rai, v-aş spune ce am văzut pe la iad, căci am vizitat şi iadul. Din 60 toate însă, să vă narez binele ce am putut să fac şi eu pe lumea cealaltă: Ajung la iad. Acolo tartorul dracilor se certa cu Moartea: „Ce este cauza, zicea domnul întunerecului către Moarte, de-mi aduci atîtea puţine suflete de cîtva timp?“ 65 „Nu pot să fac mai mult, răspunse îngerul morţii. O 23 spuză de medici au ieşit ca din pămînt şi îmi dispută victimele. Nu e bolnav lingă care să nu vie cîte doi şi trei, cari îmi răpesc din mini pe oricare voi să înhaţ eu. Ca să ajungem la un rezultat bun, părerea mea e să curăţim 70 mai întâi pe medici şi apoi cît pentru cei profani ne va fi prea uşor.“ „Aşa să fie“, răspunse furios domnul satanilor. După asta văzui că Moartea prezentă tartorului o listă de medici pe care voia să-i ridice ea dintre cei vii, listă 75 scrisă cu roşu pe cîteva coaie de hîrtie neagră ca păcura. Am asistat la citirea întregei liste; cînd, cam către coadă, auz şi numele dumitale. Atunci n-am mai putut să mă opresc a nu zice şi eu ceva, şi m-am adresat către mai-marele satanilor cu următoarele cuvinte: 80 „Preaîntunecate împărat al celei mai profunde împărăţii din univers, nu este mult timp de cînd am venit de pe tărîmul uneia din milioanele de globuri ce există în spaţiu, între numele medicilor ce vi se citi, am cunoscut în persoană pe acela ce se pronunţă acum. Pot să jur pe viaţa 85 mea din lumea aceea şi din aceasta că persoana menţionată nu numai că nu vă face nici un rău, dară, din contra, ea vă face serviciile la care nici nu vă aşteptaţi. Rău şi fără cale s-a trecut între inamicii voştri. Eu vă pot asigura că el este cel mai credincios şi supus slujitor al vostru.“ HO „De unde ştii tu asta?“ mă întrebă încornoratul cu o voce care făcu să se cutremure bolţile întunecosului imperiu. „Prezenţa mea aci, răspunsei, este o mărturie ce nu se poate contesta.“ Atunci tartorul îşi înmuie laba sa cea cu ghiare de o Hi jumătate de cot într-o căldare cu smoală în care fierbeau nişte suflete, şterse numele dumitale dintre medici şi astfel şi mort iată că am putut face un bine, pentru care toată lumea crez că îmi va mulţumi. LAS’ SĂ ZICĂ, NUMAI EU SĂ NU-ŢI DAU Argatul unui preot de sat era foarte amărît. Preotul, cam strîns, nu-i da niciodată mîncare pînă să se sature bine, sub cuvînt că un om nu trebuie să se închiuie 5 burtei. El zicea că omul este mai uşor cînd mănîncă mai puţin, este mai deştept şi mai harnic la lucru; iar cel ce se îmbuibează cu mîncare multă, se face greoi, leneş şi lucrul nu-i sporeşte. La toate astea se îndupleca bietul argat. Cînd venea 10 timpul de plata, uita toate neajunsurile. El vedea că i se plăteşte cinstit: îşi priimea dreptul său pînă într-una. Sătenii, de cîte ori îl întîlneau la circiumă ori la horă, îl luau peste picior, zicîndu-i că vine acolo cu burta plină de colaci. 15 !ntr-una din zile argatul se înfăţişează înaintea preotului şi îi zise: — Părinte, eu o să fiu nevoit să ies de la sînţia-ta. — Dară de ce, băiete? Nu te mulţumeşti pe simbria ce-ţi dau eu? Ai găsit într-altă parte simbrie mai multă? 20 — Ba nu, de simbrie, chip, n-aş avea ce zice. Îmi plă- teşti destul de cinstit. Dară, uite, sătenii, de cîte ori mă întîlnesc, mă ia în rîs. Ei îmi zic că merg pe la dînşii tot cu burta plină de colaci, şi sînţia-ta ştii bine că eu le duc dorul. 25 — Băiete, răspunse preotul, ce-ţi pasă ţie de lume. Lasă să zică ei cît or vrea, numai eu să nu-ţi dau. Unii iau folosul Ş-alţii port ponosul. 25 SCRIE, LOGOFETE, SCRIE! X-Li plecase să cerceteze eparhia. Ajunglnd 1« un sal, se supără l'oc cum de nu-i face priimirea ca Ia alte ante, lrăglmlu-i din depărtare clopo-5 lele. După ce trase la gazdă, chemă pe preotul satului la diurni I. — Părinte, îi zise episcopul cu grai cam aspru, în ţoale şalele pînă aci m-a primit ca pe capul legei ce sunt. Numai satul sînţiei-tale se vede că şi-a cam uitat datoriile 10 către sînta noastră biserică; şi pentru aceasta sînţia-ta trebuie să fii de vină. — Preasînte stăpîne, răspunse bietul preot, sunt o mie ş-o sută de cuvinte. Eu, biet, mi-am făcut datoria, mai cu prisos decît alţii. Aţi văzut bine că v-am ieşit înainte 15 de v-am primit tocmai la marginea satului cu crucea, cu Evangelia, cu steagul şi îmbrăcat în sînteie vestminte, în loc să vă aştept la uşa bisericii. Şi cu atît mai mult s-a bucurat sufletul meu cînd am auzit că v-a dat Dumnezeu în gînd să vă mai aduceţi aminte şi de satul nostru, cu cît 20 aveam mare trebuinţă de fiinţa de faţă a capului bisericii, spre a turna balsamul mîntuirei pe ranele noastre sufleteşti şi a mă ajuta să dau afară din sat sărăcia ce s-a încuibat la noi. — Din mia şi din suta aia de cuvinte nu s-ar putea 26 să-mi spui şi mie cîteva? mai zise episcopul cu grai mai blajin. — Ispirescu — Opere, voi. II 65 — Mai întii de toate, preasînte părinte, biserica din satul nostru n-are nici un clopot. — Destul, destul, răspunse episcopul, ăst singur cuvînt 80 este de ajuns spre a-mi desluşi totul. In dumineca următoare, sătenii cu mirare auziră două clopote care îi chemau la rugăciune din turnul bisericii. Gînd se adunară la biserică, preotul le ceti porunca episcopului prin care îndemna pe toţi poporanii să-şi dea copiii 35 la şcoala ce înfiinţase preasînţia sa cu ale sale cheltuieli. PLANUL SÎNTULUI PETRU •Domnul nosiru Isus Ghristos, în marea sa milos-I,ivire peni,ni neamul omenesc., merse odată în iad ca Mii corecteze pe păcătoşii eo se. munceau acolo, şi să vază 8 do nu Ml« vreunul cure să-şi fi ispăşit păcatele şi să aibă purtă du Indurarea sa con mare, ca să-l ierte do osînda di vaol, Domnul Christos era eu Petru Apostolul. Dtlpfl oe străbătu iadul şi pieziş şi curmeziş, Domnul CHrifltoR ieşi afară. Petru se uitase acolo, privind la chi-10 nurilo cele grozave ale păcătoşilor şi nu băgă de seamă utnd ieşi Domnul Ghristos. Trezindu-se din uitucia lui, Petru se văzu singur singurel în mijlocul a milioane de draci, cari se uitau la dInsul cam. chioriş, şi începură a-1 lua fiori de pe la spate, 18 şi hiţ în sus, bit în jos, nu găsi uşa pe unde să iasă; căci se afla în adîncimile cele mai de jos ale iadului. Ce su facă ca el să iasă de acolo? Să întrebe nu îi venea la socoteală, ca să nu pată vro alagea. Să stea acolo, nu prea îi da mina, să nu-i vie poftă diavolului să-l înhaţe 20 şi pe dînsul. Ce să facă dară? O întoarse şi el la şiretlic, şi deci se prefăcu că ia măsură iadului cu o aţă ce se afla la dînsul din întâmplare. începu dară a bate la ţăruşe şi în lung şi în larg cu nişte beţe ce găsi p-acolo, şi se făcu că tot socoteşte şi tot 28 înseamnă mereu. Tartorul dracilor văzîndu-1 trimise un scoloian de drăcuşor la dînsul ca să afle ce face. Acesta alergă într-un suflet şi apropiindu-se, îl întrebă: 5* 67 eo 35 40 45 50 — Ce faci, aci, Petre? — Ce să fac! Iacă iau măsură ca să clădesc o biserică. — Aici biserică?! — D-apoi, da. Drăcuşorul se repezi înapoi cu limba scoasă, de-i sfîrîiau călcîiele, şi, gîfîind, spuse tartorului cele ce auzise. Acesta trămise îndată p-un alt drac mai în vîrstă ca să poftească pe sîntul Petru afară. El se arătă sîntului: — Petre, zise dracul, domnul meu te pofteşte să-ţi iei ale trei fuioare şi să te cari d-aci. — Aceasta nu va fi, răspunse Petru, eu sunt adus aci ca să fac biserică şi biserică voi face. Auzind tartorul de unele ca aceastea, făcu un semn, şi toţi dracii mari şi mărunţi, bătrîni şi tineri s-adunară pe lîngă dînsul. Nu ştiu ce le şopti la urechie, că unde mi se repeziră necuraţii, frunză şi iarbă, asupra sîntului Petru, îl luară cu nepusă masă, îl duseră pe sus pînă la poarta iadului şi-I îmbrînciră afară. Sîntul se bucură, nu se bucură, cînd ieşi iarăşi la lumină ; dar dracii ştiu că se bucurară cînd se văzură corto-rosiţi de un mosafir ce le sta ca gunoiul în ochi, pentru care îl şi scoaseră din iad ca pe o măsea stricată din gură. ALEGEREA ŢIGANULUI DE DOMN U' ceată de români venise la un ţigan despre care auzise vorbindu-1 de bine, şi îi zise: — Ştii la ce am venit la tine, danciule? 6 — Ştiu, daca mi-oţi spune, romanice, mînca-v-aş. — Uite, mit, vodă a murit. Noi am socotit să te alegem po tino domn. — Ia nu mai glumiţi, oameni buni, dară eu nu ştiu ce truubfl are vodă. 10 — Iacă, mai nimic. El face dreptate în ţară, cum fac vil laşii la tine în sălaş; ia birurile; dă boierii la oamenii cei ce slujesc ţării cu credinţă şi, cînd vrăjmaşii se scoală asupra ţării, merge cu oastea la război. — D-apoi pîine? 16 — Ei, iaca! Va fi cine să îngrijească şi de pîine. Vei pune pe un boier credincios şi cu dor de inimă pentru ţară să îngrijească de toate cele spre hrana şi trebuinţa oasîei, după cum îi vei porunci tu. — Şi cum se face războiul? mai întrebă ţiganul. 20 — Uite, merge toată oastea înaintea vrăjmaşului, cu vodă şi cu toţi boierii în frunte, şi unde întîlneşte pe duşman, îi freacă ridichea bine, îl dă pe foi şi îl bate ca pe dînsul. — D-apoi pîine? 25 — Ei, da! şi în urma oastei vine carăle cu pîine şi cu toate cele de lipsă oamenilor. — Şi eu după carăle cu pîine, răspunse în cele din urmă ţiganul. 69 MOŞ APEŞ Şi cu norocire! Trai bun şi viaţă lungă să vă dea Dumnezeu! Cu aceste vorbe de heretisire întîmpină pe moş Apeş un 5 prieten vechi al său. — Să dea Dumnezeu la toată lumea, şi mie păcătosului, răspunse moşul. — Mi-a părut bine cînd am auzit că iar te-ai însurat, moş Apeş. Ştiu cît este de rău să fie cineva singur în casă, 10 îi mai zise prietenul. — Am fost nevoit, moşul tatei, să mai iau încă o dată jugul, răspunse Apeş, femeia este trebuincioasă la casa omului. — De, asta aşa este, deşi însurătoarea are multe amaruri 16 şi multe găluşti de înghiţit. Dar de una nu mă domiresc eu. — De oare? — Iacă: cum d-ta, om cu destulă doxă la cap, trecut şi prin ciur şi prin dîrmon, lovit cu capul şi de pragul de sus şi de cel de jos, şi la vîrsta dumitale, cum d-ta, zic, te-ai 20 Îăsat să te muşte şarpele de inimă şi să faci greşeala d-a lua de muiere o fată mare? — Ce era să fac, moşieuîe, dacă n-am găsit alta mai mică 1? 70 VARZA ROŞIE Cine era domnul acela care ieşi pe uşa din fund, nevastă, cind am intrat aci? întrebă un bărbat pe femeia lui. 6 — Ce om? bărbate, vino-ţi în fire, îi răspunse femeia. — Bre, nevastă, ou am văzut pe cineva ieşind d-aici pe uşa do din dos, cînd am intrat. Să-mi spui drept cine a ¡'ost, că, uite, se face lucrul dracului. — Taci din gură, bărbate, să nu te auză cineva şi să 1« cvează că aşa este. Ce, umbli să ne faci casa de ruşine? Cine dracul te-a mai obrocit pînă într-atît încît să visezi deştept? N-a avut să iasă nimeni de-aici; căci unde vine cineva pe la noi cînd lipseşti tu de acasă? Băi'batul, nemulţumit de răspunsurile femeii sale, iese 16 pe din dos să vază nu va putea da oare de urma celui care a fost în casa lui? Căutînd în dreapta şi în stînga, se pomeni, fără să ştie cum, în.curtea unei precupeţe ce şedea alături şi cu care nevastă-sa trăia în bună vecinătate. 20 — Bună ziua, lele Dragomiro. — Mulţumim dumneavoastră, jupîn Dimcio; dară ce sunteţi aşa supărat? — Pentru ce îmi ziseşi mulţumim, dumneavoastră, lele Dragomiro, deoarece sunt singur? 25 — Cum Dumnezeu? Aşa să fie oare? Ei! vezi, acum nu mă mai mir de cele ce-mi spunea şi bărbatu-meu, cînd am venit din piaţă. Eu am socotit că vrea să mă ia încolo, cînd mi-a spus că era singur. Şi să vezi dumneata, acum 71 înţeleg eu şiretenia pricinei. Uite, jupîn Dimeio, am mîncat 30 şi eu din varza cea roşie, din care ai cumpărat şi dumneata azi dimineaţă pentru salată; şi nu ştiu ce naiba a avut, că, uite, cum am înghiţit-o, am simţit că mi se împăiejenea-ză ochii şi mi-a tulburat văzul. îmi pare unul tot doi. Mă uit la dumneata şi mi se pare că mai stă unul la spatele 35 dumitale. — Ce spui, lele Dragomiro? apoi asta este un fel de obroceală. — Cam aşa, jupîn Dimeio; pîrdalnica aia de varză trebuie să fie pricina. 40 — Ei vezi? eram să fac un păcat. Cînd am venit azi acasă, după prinz, mai devreme, ce e drept, decît altă dată, şi mie mi s-a părut a fi încă cineva pe lingă nevastă-mea şi că a ieşit pe uşa de din dos. — Vai de mine! Bine că te aduse Dumnezeu pe-aici, 45 să afli de la mine istoria verzei. Şi să ştii că de se va în- tîmpla ceva în casa dumitale, ce-mi va da vro bănuială că jupîneasa şovăieşte, ori îţi calcă credinţa, eu voi fi cea dîntîi care ţi-oi spune; căci mult bine văz eu din o aşa casă. Dumneata eşti bun; jupîneasa dumitale milostivă; şi 50 ar fi păcat de Dumnezeu să vi se spargă casa din pricina mea, dacă nu ţi-oi spune ce voi vedea. Jupîn Dimeio se linişti şi se întoarse acasă cu cugetul împăcat. NEAJUNSURILE SOCOTELII CU BOBII 10 15 20 Preotul Muşat, dintr-un sătueean, se dusese la o moară, cu paracliserul, ca să macine cîţiva saci cu grîu şi cu porumb. Şi fiindcă nici în satul lor, nici în satele învecinate nu erau mori, preotul fusese nevoit să se ducă tocmai la al patrulea sat. Era în postul Paştelui. înjugă boii la car, puse grăunţele într-Insul şi hăis-cea, merse omul pre îndelete, şi tocmai a doua zi seara ajunse la moară. Pînă să-i vie rîndul de măcinat, mai zăbovi vro două zile, căci era mare îmbulzeală. Cînd să bage în coş, auzi trăgînd clopotele. Deodată îi sări inima. Se duse iute şi cercetă, apoi se întoarse repede şi zise ţîrcovnicului: — Aide, dascăle, mai iute acasă, că ne-a apucat Pastele de pe urmă. — Ce spui, părinte? — Iată aci în sat a şi sosit, şi pînă în ziuă va ajunge şi la noi; ce să ne facem? — Să-l mai oprim niţel. — Aş! nu se poate. — Dar ce facem grăunţelor ce am adus să măcinăm? îl mai întrebă paracliserul. — Că bine zici tu, dascăle. Rămîi tu dară aci, grăbeşte de isprăveşte mai curînd, şi vezi de vino într-un suflet, că eu mă duc să fac învierea. — Dar cum se făcu pozna, părinte, de te apucă Pastele aşa fără veste? 73 — Dracul ştie, răspunse preotul. Eu atît ştiu că postul cel mare este de patruzeci şi opt de zile. Atîtea şi boabe 30 de porumb am pus în buzunar la lăsatul de sec. în fiecare zi am scos cîte unul şi acum, eînd. caut, văz că mai sunt încă multe. Pesemne că s-a izmenit lumea. Pasămite preoteasa băgase de seamă că soţul său purta boabe de porumb în buzunar; bănuise că îi place a ronţăi 35 în post, cînd şi cînd, cîte o boabă la lucru, şi îi mai adăo-gase o mină, înainte d-a pleca la moară. Sărmana, credea că făcînd aşa, umblă după gustul bărbatului. Asta fusese ce zăpăcise pe bietul preot. Ajungînd acasă, supărat şi abia răsuflînd, începu a 40 trage ale clopote de credeai că o să le spargă. Oamenii se mirară cum de, aşa din chiar senin, îi cheamă popa la biserică. Aflară că este sîntele Paşti, după ce se adunară. Săvîrşind slujba învierii, se întoarse preotul acasă cătrănii şi copleşit de ruşine. Aci găsi pe preoteasa supărată foc. 45 — Da, bine, părinte, ce mai fuse şi asta? Ce fel de Paşti mai făcuşi şi sînţia-ta, fără colaci, fără ouă roşii şi fără să ne dai de veste de mai înainte, ca să ştim şi noi ce facem? — Ia, fă şi tu cum vei putea, răspunse preotul. Nu şt iu 50 cine dracul a gonit Pastele cu cîteva zile mai-nainte. Şi daca era să fie după boabele de porumb din buzunarul meu, eram s-o ducem tot într-un post. Parcă tot fătau. Noroc cu nişte creştini ai lui Dumnezeu din satul unde am fost la moară şi de la cari am aflat că a sosit Paştele. 55 — Ce spui, părinte, de boabe şi de fătat? Eu ţi-am pus o mînă, sunt acum cîteva zile, socotind că îţi place să le ronţăi. — Taci, preoteasă! Ptiu! Ucigă-te toaca, satano! Mă speriasem că o să rămînem fără Paşte. 5 10 15 20 25 PĂCĂLICIUL PĂCĂLIT Un moşnean chiabur, plin de bucurie pentru că se întorsese fiu-său dinnăuntru, unde fusese să înveţe carte înaltă, pofti pe vecinii săi, toţi moşneni ca şi dînsul, î/Hr-o seară, ca să le înfăţişeze copilul; iară acesta să-şi arate procopsea la. Ce o drept, băiatul învăţase carte pînă din sus de brîu, şi dascălii îl lăudau că este ascuţit la minte. Intre cei poftiţi, se afla şi o rugină de moşnean, păcă-lici, ce voia să rîză de toată lumea cu apucături de propăşire. Pe cînd cei adunaţi ascultau cu nesaţi şi erau mulţumiţi de vorbele tînărului, iară acesta răspunzînd tutulor cu vorbe iscusite, tot din carte, păcăliciul zise: — Domnule firoscos, cum bag de seamă, dumneata ! ¡-ai uitat şi limba de cînd ai plecat din ţară. Vezi ce va să zică procopseala dobîndită de la streini! — Ba nicidecum, domnule, răspunse junele. Ţiu la limba ţării mele, cum ţiu la tatăl meu, care mi-a dat zile. Cînd eram în streinătate, o parte din zi o întrebuinţam a citi şi a scrie româneşte. — Bine, dacă este aşa, cum se zice la ceea care se află în pahar? — Cum să se zică? Iacă apă. — E, nu e ce-ţi spui eu? Asta se cheamă udeală, băiete. Toţi cei de faţă se umflară de rîs. Junele zîmbi şi dînsul de milă. 75 Mai apoi, voind păcăliciul să-şi aprinză ciubucul, întrebă iarăşi: 30 — Domnişorule, dară la asta ce se pune d-asupra ca să se aprinză ciubucul, cum se zice? — Foc, cum vrei să-i zică? îi răspunse tînărul. — Hei! Tot ce-ţi spuneam eu că ai uitat româneşte. Asta se cheamă mîngliere. Cum te mai mîngîie el iarna, 35 cînd stai în casă lingă vatră, şi afară e viscol şi zloată? Dară la asta care se linguşeşte şi se tot freacă de piciorul meu, cum îi zice pe româneşte? — Dumneata, domnule, mă întrebi nişte lucruri pe care ţi le-ar putea spune şi copiii. Şi daca răspunz la ceea 40 ce mă întrebi, o fac numai de bună-cuviinţă pentru adunare şi de respect pentru perii dumitale cei albi. Asta, domnule, se cheamă pisică ori mîţă. — Nu te supăra, domnule firoscos, de întrebările mele. Lucrul este învederat. Ai uitat limba românească şi ai 45 învăţat pe cea păsărească. Iată, dobitocul ăsta îşi spune singur numele, pe cînd dumneata vorbeşti alandala. El se cheamă kîriitoare, n-auzi cum face hîr! hîr! Musafirii începură a se plictisi. Junele nu se tulbura, ci cugeta. 60 In cele de pe urmă, ruginitul bătrîn trase pe tînăr la o parte spre fereastră şi, arătîndu-i aria din bătătura tată lui său, îl mai întrebă: — Ei bine, dară aia de colo cum se cheamă? — Se cheamă arie, domnule. 55 —Ba nu; aia se cheamă procopseală, domnişorule, căci de n-ar fi ea n-am avea ce mînca, nici cu ce să ne ducem înnăuntru, pe la şoacăţi şi pe la cine ştie unde, ca să învăţăm cîte în lună şi în soare, numai cum să ne procopsim-nu învăţăm. 00 Adunarea începu a se sparge. Musafirii plecară. A doua zi, sărbătoare fiind, toţi musafirii merseră să ia cafeaua, după ieşirea de la biserică, la domnul moşneanul cel ruginit, ca unul a cărui locuinţă era mai aproape de biserică. 05 Cu bătrînii, merse şi tînărul. Casa acestui moşnean avea coprinsurile ce au toate casele de proprietari moşneni. Aria era în ogradă mai d-o parte. Pe cînd cei bătrîni stau la taifas, sorbind cafeaua şi vorbind cîte nagode toate, intră repede junele strigînd: 76 70 — Săriţi toţi cu totul! Hîrîitoarea a luat mîngîierea în coadă şi a dat l'uga afară din casă. De nu veţi ajunge mai curînd cu udeala, se duce dracului toată procopseala. Ruginitul uitase de ceea ce flecărise seara trecută. Acum nu înţelegea nici el ce va să zică aceste vorbe în-75 şirate. Dară după ce îi deschiseră capul cei adunaţi, pricepu primejdia ce-1 amerinţa. Alergă îndată cu toţi argaţii şi scăpă cu faţă curată. Tînărul îşi izbîndise pentru înfruntările ce păţise de la dînsul. Pasămite el legase un cărbune aprins de coada 80 pisicii şi-i dase drumul în arie pe lîngă care erau aduse mai multe clăi de grîu. FACEREA MUIERII ^pun, măre, că D-zeu, după ce a urzit pămîntul cu ariciul, avu poftă să facă şi oameni. EI şi-a împlinit pofta inimii tocmai pe tocmai. 5 Făcu pe om şi se veseli o toană. Căţelul, cum este el linguşitor, tot făţîia din coadă şi se gudura pe lingă Dumnezeu ; iară Dumnezeu îl luase în nume de bine şi nu făcea un pas, fără să nu fie şi căţelul cu dînsul. Voind să facă şi pe muiere, ori că uitase cum făcuse pe 10 om, sau că do teamă că nu va mai nimeri să facă acelaşi lucru a doua oară, precum îl făcuse întîi, stătu la chibzuri. Se socoti ce se socoti şi îndată adormi pe om. Pasămite că plăsmuise el ceva nou în gînd, şi de unde să nu fie aşa? Scoase o coastă de Ia om ca să facă pe muiere şi o puse jos 15 alături, pînă să închiză rana ce făcuse bietului om. Căţelul sta şi el acolo şi se uita Ia stăpînul său ce face. Pe cînd Dumnezeu se frămînta cu firea şi se muncea a vindeca rana omului, căţelul haţ! ia coasta în gură şi pe ici ţi-e drumul! Vezi că p-atunci căţeii se vede că nu erau 20 învăţaţi a face sluji! Cînd băgă de seamă Dumnezeu, coasta nu e. Se uită în sus, se uită în jos, şi, ce să vezi d-ta? Fugea cîinelc, nene, de parcă-i dase cineva sub coadă cu unt-de-neft. Strigă Dumnezeu: 25 — Cuţu! Cuţu!... Dară unde să mi-1 auză cîinele! Cum bag de seamă se dădulcise, necuratul, la carne de om. 78 80 85 40 45 Iară daca văzu Dumnezeu că nu este chip să scoată coasta din gura cîinelui altfel, se luă după dînsul. Cîinele, fugi, Dumnezeu după el. Şi fugi, şi fugi, şi fugi, pînă ce Dumnezeu se cam supără şi unde mi se optinti o dată, sări cale de un conac, îl ajunse ca pe el, şi mi-1 apucă de coadă. Cîinele trage, Dumnezeu ţine. Nu vrea, duşmanul, să lase coasta din gură nici în ruptul capului. Şi trage, şi trage pînă ce Dumnezeu rămase cu coada lui în mină, iar el se duse ca un turbat şi dus a fost pînă azi. Spun că de atunci a rămas turbarea la cîini. Dumnezeu, mîhnit şi ostenit de atîta alergare, stătu locului şi se uita cînd la cîine, cînd la coada lui cu care rămăsese în mînă; apoi, scîrbit, trînti coada jos pe pămînt şi zise: — Muiere să se facă. Şi muiere se făcu. Noi astăzi nu mai suntem aşa proşti ca oamenii cei de demult să credem toate parascoveniile. Femeile noastre nu sunt din cele făcute din coada cîinelui. Or fi cine or fi, numai muierile noastre nu sunt. Aşa să ştiţi d-voastră. POPII DE LA RICHIŢELE 1 opii de la Richiţele Toţi aveau ciubuce şi lulele; Numai biet popa Stoian 5 Cu luleaua de cocean. Cînd mergeau la rugăciune Toţi luau cîte-un tăciune; Cînd era pe I-Aghios Ieşea fumul gros; 10 Iară cînd pe TAxion Nu se vedea om cu om. 80 ŢIGANUL IERTAT DE DUMNEZEU DE LA ROBIE ~ -* ărinte, zicea un ţigan rob, în vîrstă ca de 70 de ani, văz că nu o să mai am zile multe de trăit. Roagă şi 5 sînţia-ta pe boierul să mă ierte şi să-mi dea drumul. Mă voi bucura şi eu în bătrîneţele mele de două, trei zile albe, că mult am mai robit şi multe zile negre are robia. Voi muri liniştit, ştiind că cu munca mea de o viaţă de om m-am răscumpărat. 10 — Astăzi, nu mai departe, Răducule, îţi voi împlini dorinţa. Boierul, după ce ascultă rugăciunea preotului, se făgădui că-i va da drumul. Dară pînă să-l facă a da făgăduiala, trecuse pe bietul 15 preot mii de sudori. îi torosi la ureche verzi şi uscate, pînă să-l încredinţeze că de la Răducu puţin folos va mai avea, căci era bătrîn, bolnăvicios şi ajuns la marginea mormîntului. Totuşi dracul nu-1 lăsă de inimă să dea drumul bietului 20 rob pînă mai era timp. Mai trecu ce mai trecu şi boierul, chemînd într-o zi pe preot la masă, îi zise: — Părinte, azi voi să fac un chef. Te rog să-i spui lui Radu că l-am iertat şi că mîine am să bag hîrtiile în tri- 25 bunal. — L-a iertat Dumnezeu mai-nainte, boierule. Ieri l-am înmormîntat. 6 81 CUM POATE SĂ-ŞI CALCE ŢIGANUL JURĂMÎNTUL Aide, mă danciule, la muncă! zicea isprăv-nicelul. Logofătul a zis că mîine avem să mergem la 6 arătura de la marginea satului despre rîu, iară azi să sfârşim pe cea din deal. — Iaca nu merg, mă, nu merg. Astăzi nu sunt bun de doftă. — Nu se poate să nu mergi. Tu eşti cel mai dator din 10 toţi şi tu eşti cel ce ai lucrat mai puţin, fiindcă totdauna te codeşti. Să nu te împingă care cumva păcatele să nu mergi nici azi, căci tocmai acum ţi se împlineşte. — Ei, iaca nu merg, tăiat, mort. Poate, cumva bătut, să-mi calc jurămintul. 15 — Păi bine, mă, de ce nu-mi spui aşa din capul locu- lui şi mă laşi să mă ciorovoiesc cu tine de trei ceasuri. Na! na! na! şi mai na! Iacă, daca te mănîneă pielea. Ţiganul merse la muncă. 82 BLAGOVATELE. 5 ” iVlăi,teteo,zise dănciucul, dară la Blagovate să mănincă lapte? — Ia, auzi, auzi, bătu-l-ar Dumnezeu şi toţi sfinţii de măgar! Da Filifiştenii nu poţi să zici, împieliţatule? CUM NEAMŢUL N-ARE PARTE DE CUVÎNT ~ iViăi ciobane, zise neamţul, nu vezi c-ît de ostenit ţi-e măgarul? După ce că tu eşti călare pe dînsul, fi apoi ai mai pus şi sedilele cu brînză. — Doară n-o să-ncalice el pe mine! răspunse ciobanul. — Nici eu nu zic aşa; însă ca să-l uşurezi, ia tu cobiliţa cu sedilele d-a spinare. — Hei, ştii ce, mă neamţule? îi răspunse românul. 10 Să-ţi înveţi copiii să se dea pe gîrlă cu tat-său cu tot. 84 MARE ZĂPĂCEALĂ Un oarecare episcop de Buzău avea obicei de cerceta curtea pe furiş, asculta pe la ferestrele chiliilor şi bănuia pe călugări de fitcce lucru de nimic. 5 într-una din zile un lăcătuş ţigan, d-alde Iacale direg, chemat fiind de către un călugăr spre a-i drege cheia de la o broască stricată, îşi aşezase nicovala în pămînt, foile lîngă dînsul şi acolo, cicca, boca! îşi făcea meşteşugul şi cînta din gură ce-i venise şi lui în gînd. Cînd, iecă şi epi-10 scopul că vine şi începe să-i vorbească: — Bună dimineaţa, meştere. — Mulţam, d’m’tale, cinstita părinte. — Dară ce dregi aci? Ce faci? — Iaca o chiaia di broasca diregem. 15 — Dară ce mai veste pre la ţară? Cum merg lucrurile prin sat pre la voi? — Iaca greu, cinstita părinte. Biru s-a mai urcat. Claca, dijma şi cîte hangarale toate pe spinarea creştinilor cade. 20 — Eu am auzit că s-au făcut mari uşurări acum. — S-o fi făcut pentru bogaţi, dar săracii tot cu greu o duc. Răspundea şi vorbea ţiganul; însă îşi căuta de treabă, da mereu cu ciocanul pe nicovală, în cheia ce dregea şi 26 nici ochii nu-şi arunca la călugăr. Vezi că nu-1 cunoştea şi nu ştia cine este. 85 După ce răspunse la mai multe întrebări ce-i făcu episcopul şi care acum se uita numai la cum lucrează el, prinse şi ţiganul a-1 întreba cîte ceva şi zise: 30 — Aba, mo, cinstita părinte, voi aveţi muieri? — Vai de mine, răspunse episcopul, ce stai tu de vorbeşti? Noi n-avem muieri. Ne-am închinat viaţa lui Dumnezeu şi ne rugăm lui zi şi noapte, ca să ierte păcatele tutulor creştinilor. 35 — Hîm! Dara bir, plătiţi voi? — Nici bir nu plătim; pentru că noi nu facem negoţ, n-avem meserii ca voi. — Hîm! hîm! Dara dijma, claca daţi voi cuiva? Faceţi beilicuri? 40 — Despre angarale nu se pomeneşte pe la noi. Dijmă n-avem cui da, fiindcă noi nu luăm de la arendaş locuri de arătură; noi ne arăm locurile noastre. Claca ce facem noi sunt rugăciunile ce înălţăm zilnic la cer pentru bună starea tutulor locuitorilor ţării. 45 — Care va să zică, nici recrut nu daţi voi? — Noi dăm ţărei odihna noastră a tutulor fraţilor din monastire, rugîndu-ne pentru izbînda oştenilor ţărei. Ţiganul rămase uimit de mirare pentru cîte auzea. Totuşi el nu se sinchisea, ei-şi urma lucrul, fără măcar 50 să-şi arunce ochii asupra episcopului. — Hîm! hîm! hîm! Muieri n-aveţi, bir, dijma nu daţi, claca nu faceţi, de recrut habar n-aveţi! Mare zăpăceala pe capul vostru, cinstita părinte, zise şi ciocănea mereu la cheia ce dregea, fără a se tulbura cîtuşi de cît. 55 Episcopul, carele înţelesese tot şartul din cuvintele ţiganului, tăcu mîlcă,nu mai zise nici două, ci se sculă binişor şi plecă cu coada între picioare. Cînd ridică capul, ţiganul nu văzu înaintea lui nici călugăr, nici nimic. Află însă că a fost vorbit cu episcopul. 86 MUIEREA VINDECATĂ DE BOALA IUBITULUI Un drac de muiere nurlie, care avea pe vino-ncoace, şi-i zbura ochii din. om în om ca o păsărică 6 din pom in pom, voia să puie coarne bărbatului. Acesta, cum simţi, puse în gînd să o vindece de patima iubitului, însă cu un cusur subţire, aşa ca să nu o dea tîrgului. Voia, vezi, să-i şi arate că nu e vrun vlăduţă, şi că nu-î poate îmbrobodi aşa lesne. 10 El tot vedea trecînd pe uliţă nişte oameni, care nici nu şedea în partea locului, nici nu seamăna că au p-acolo vro trebuinţă. Treceau ia aşa în hai, hui, dichisiţi şi po-măduiţi, ştii, ca leliţele. Lui nu-i bătu la ochi a bine acele serta-ferta, de colo pînă colo, pe dinaintea casei lui, de 15 către nişte oameni ce tot îşi aruncau privirile la ferestrele casei sale cu nesaţi. Se făcu că pleacă afară la ţară după trebuinţele negoţului lui şi zise: — Nevastă, pînă a nu înopta sunt nevoit să plec la ţară. 20 Am aflat de un chilipir şi mă duc numaidecît; căci nu voi să-l scap de la mînă. — Ce! aşa de cu grăbire vrei să pleci? Lasă că te-i duce de dimineaţă. — Peste poate. Iacă caii sunt prinşi la căruţă. Să ne 25 vedem sănătoşi. Zise şi plecă. Femeia, ca să nu piarză timpul, şi trimise numaidecît pe slujnică pe la toţi cei ce îi tot batea capul să le spuie că bărbatu-său a plecat la ţară. 87 80 85 40 45 50 55 60 65 Unul din ei, bumbăcar fiind de meseria sa, îi trimise în dar o făclie mare şi vorbă ca să-l aştepte pe după aprinsul luminărilor. Altul, ce era de meseria lui lipscan, îi dărui o bucată de materie verde şi vorbă ca să-l aştepte pe la miezul nopţii. Altul, porumbar din născare, îi trimese o pereche de porumbei şi vorbă că va veni pe cînd se îngînă ziua cu noaptea. In sfîrşit, cel din urmă, cofetar prăvăliaş, îi trimise o tavă cu baclava şi vorbă că are să vină să se puie pe chiolhan. In timpul acesta bărbatul muierii cu pricina se întoarse binişor şi, strecurîndu-se pe lîngă uluci, izbutise a se furişa într-o cămăruţă lipită cu casa. De pe ferestruică el văzuse şi auzise tot ce se petrecuse. Iară daca văzu că slujnica nu se mai duce nicăieri, înţelese că trebuie să se arate. Vezi că el nu voia să-şi lase nevasta să cază în păcat. Şi, pîş, pîş, uşurel ca fulgul, ieşi şi se duse unde-şi lăsase căruţa, se puse în ea şi cu zgomot mare intră în curtea casei sale. Cum se dete jos din căruţă, dete fuga în casă la soţioara lui, căutînd la ea cu nişte ochi sperioşi. Cînd îl văzu, muierea înlemni şi îngălbeni de frică. Apoi ţinîndu-şi firea şi luîndu-şi inima în dinţi, îl întrebă: — Da, ce ai păţit bărbăţele? — Ce să paţ, dragă nevestică? Iacă m-am întîlnit cu un şarpe grozav de mare, mare tocmai ca făclia de pe fereastră, şi verde, verde, ca bucata de mătase de pe aşternut. De nu zburam iute ca porumbeiţi] de sub pat, mă mînca, vrăjmaşul, ca pe baclavaua din dulap. Muierea se mai spăimîntă o toană cînd îl auzi vorbind astfel. Ea pricepu că el ştie tot. Şi, dîndu-i în genuche, se ruga de iertare şi se făgădui că în viaţa ei nu va mai face ceea ce a făcut. Bărbatul îşi iertă muierea pentru astă greşală, dară şi ea se ţinu de cuvînt, căci văzu cu cine are a face. IAPA ŢIGANULUI Un ţigan odată avea o iapă. Şi, nemaiavînd ce mînca nici el, nici iapa, vru să o schimbe pe bani. Mer-gînd la obor, întîlni un geambaş şi-i zise: 6 — Mă nene geambaş, aşa te rog, mlnca-te-aş, pune şi tu o vorbă bună pentru iapa mea cînd s-o arăta vrun muşteriu, că te cinstesc eu. — Da de ce vrei să-ţi vinzi iapa, mă ţigane? — Păi vezi că-mi trebuie parale. 10 — Are vrun nărav iapa ta, mă ţigane? — N-are, zău, nene geambaş, nici un nărav, mînca-ţi-aş iaca ce. N-are, iaca, îţi spui drept. Ajungînd la obor, ţiganul îşi băgă şi el iapa între vitele aduse spre vînzare. Nu trecu mult şi muşteriu se şi arătă. 15 Atunci geambaşul începu a lăuda iapa ţiganului, zicînd: — Ia, măi creştine, iapa şi nu te-i căi. N-are nici un nărav. La călărie merge ca un armăsar. La căruţăevrednică nevoie mare. Nu te-ar lăsa înomolit o dată cu capul. Trage, uite, şi mai şi decît doi telegari. Dacă se întîmplă 20 să se înţepenească căruţa în vrun noroi mare, apoi atunci să vezi minunea! Trage, trage, de să-şi rupă inima şi acolo tot nu te lasă. Iară daca, din păcate, s-ar întîmplă, tră-gînd, să se rupă şleaurile ori hulubele, se întoarce şi trage şi cu dinţii şi în noroi tot nu te lasă... 25 — Ia stai mă, nene geambaş, mînca-te-aş, îi tăievorba ţiganul; dacă este aşa, apoi nu-mi mai vînz iapa. 89 SlRBUL NEMÎNGllAT DE PIERDEREA MUIERII Jîrbului îi murise muierea. — Şi-ţi pierduşi nevasta! îi zise un prieten ce-1 întîlni, 5 ducîndu-se la moş popa ca să-l cheme să-i citească stîlpii. Bietul sîrb era aşa de trist încît îi pica din ochi lacră -mile cît pumnul. — Aşa, frate, răspunse el. Şi ce mai cumaş de muiere era. Să întoarcă cineva lumea cu susul în jos şi tot nu crez 10 să mai găsească un astfel de drăguţ de femeie. Iată-mă, nu ştiu unde mă aflu, nu ştiu ce fac, mă pomenesc vorbind singur, ca duşii de pe astă lume. N-am băgat în gura mea nimic de azi de dimineaţă de cînd a închis ochii. Nu crez să o mai duc mult nici eu. Această pierdere mi-a rupt 15 foaierele inimii. — Ia vino-ţi în fire, nenişorule, nu te lăsa să te biruie mîhnirea. Zi mai bine: „Domnul a dat, Domnul a luat; să fie numele lui binecuvîntat“. Dumnezeu ştie ce face. Fii bărbat, îngrijeşte de o înmormîntează cum se cade şi 30 nu cădea în deznădăjduire. Cu plînsurile şi cu întristarea n-o mai înviezi acum. Şi apoi poartă Dumnezeu de grije de toată lumea. De unde ştii că nu-ţi va trimete el un alt giuvaier care să te facă a uita toate necazurile? Eşti încă tînăr, fă-ţi curaj! 25 — Aşa este, frate, toate le şti; dară ce fac eu diseară? răspunse sîrbul. 90 MOCANUL NEDUS PE LA BISERICĂ Un mocan muncise şi se trudise, vai de lume, pînă ce-şi agonisise şi el o turmuliţă de oi. Ajuns stăpîn, îi veni şi lui poftă să ştie ce este biserica. Merse, deci 5 Intr-o duminică şi el la biserica satului, lingă care poposise cu oile. Din întîmplare, tocmai în ziua aceea se citea Cazania care tîlcuia mai pe şart judecata cea mai de apoi din Evan-geiie. Auzind mocanul de chinurile şi muncile ce au să 10 paţă cei păcătoşi, după greutatea păcatelor lor, îl puse pe ginduri şi se posomori, de nu mai semăna a el. Se vede că se ştia el cu ceva încărcat la sufletul său. Ducîndu-se la tîrlă, toţi ciobanii, cu baciul în cap, îl rugară să le spuie şi lor ce zisese moş popa. 16 — De va fi aşa cum a zis popa, răspunse el, apoi să ştiţi că are să ne ia dracul pe toţi. TARARAUA NEMŢEASCĂ în vremea de demult, pe cînd şi dracii umblau pe pămînt şi-i cunoştea lumea, căci azi nu se mai cunosc oamenii din draci, în vremea de demult, zic, 5 s-a întîlnit odată un neamţ cu un drac, şi se cam luară la colţ. Dracul zicea că el ştie să cînte un cîntec frumos şi lung. Neamţul se fălea că el ştie să cînte un cîntec mai frumos şi mai lung decît dracul. Se ciorovăiră ei ce se ciorovăiră, dară cîtuşi de cît nu se putură ajunge din vorbă 10 ca să se înţeleagă. Tocmai erau să se şi ciomăgească, iată că ajunge şi un pui de românaş şi intră şi dînsul în vorbă. Din una din alta, înţelese el despre ce este gîlceava. Atunci le zise: — Măi, vreţi voi să faceţi pace? 15 — Vrem, răspunseră ei. — Trebuie să vreţi, le mai zise românaşul, că de unde nu, vă fac morişcă în păr. Iacă, tu, neamţule, să porţi pe dracul în cîrcă, pînă îşi va sfîrşi cîntecul. Apoi, tu, drace, să porţi pe neamţ în spinare, pînă îşi va cînta şi 20 dînsul cîntecul. După aceasta vă veţi răfui voi între voi socoteala, căci se va vedea al cui va fi cîntecul mai lung. — Priimim. — Ne învoim. Răspunseră deodată amîndoi. 25 Neamţul luă pe dracul în spinare şi începu a-1 purta, iară dracul începu să cînte. Un an de zile încheiete purtă neamţul pe drac în cîrcă, în care timp dracul făcu ce făcu şi isprăvi cîntecul. 92 30 35 40 45 50 55 Românul sta doparte, îşi răsucea mustaţa, rîzînd de astă bazaconie. Acum luă şi dracul pe neamţ în circă şi începu să-l poarte. Neamţul începu şi el să cînte. Dracul îl purtă un an, îl purtă doi, îl purtă trei şi neamţul, ca să sfîrşească, ba. Dracul tot aştepta să-i spuie că a sfîrşit, dară neamţul nici că avea gînd. începu dracul a cam pierde răbdarea, dară înghiţi la noduri, căci aşa le fusese vorba. Românul rîse de dînşii, pînă ce se strîmbă de rîs. Se ţinea cu mîinile de pîntece şi rîdea. în cele de pe urmă, către al şaptelea an, i se acrise şi dracului de atîta tarara, căci neamţul tararaua mi-şi cînta. îl mai purtă ce-1 mai purtă, plin de obidă şi de necaz, dară neamţul şedea bine în circa dracului şi nici pomeneală nu era de isprăvit. Doisprezece ani trecu şi neamţul cînta mereu şi dracul îl purta mereu în cîrcă. Gît p-aci era să plesnească dracul de necaz. Biruindu-1 supărarea şi, scos din orice răbdare, se încumese şi întrebă: — Mai ai mult, mă neamţule, că mi-ai împuiat urechile cu tararaua ta? — O! O! D-abia am început, răspunse neamţul. Atunci dracul, nemaipuLîndu-sc ţine de necaz, trînti pe neamţ jos, căruia îndată îi plesni pantalonii în genuchi si gherocul în coate si la subsioare. Si d-atunci a rămas »O > » zicătoarea: Tararaua nemţească. Iară românaşul nostru leşinase de rîs, de astă întâmplare, podidindu-1 lacrămile. INIMOŞIA ŢIGANULUI LĂCĂTUŞ Un ţigan lăcătuş plecase, cu uneltele sale, după agoniseală din sat în sat. După ce umblă cît umblă, cînd fu să se întoarcă la sălaşul lui, îl apucă noaptea de mărfi ginea unei păduri. Ce să facă el? Unde să mîie peste noapte? Şi fiindcă pădurea nu era aşa întinsă şi sălaşul lui nu prea departe, îşi luă inima în dinţi şi se hotărî să străbată pădurea. Mergînd el, ce-i plesni baraonului prin cap, că începu să 10 vorbească cu uneltele lui, ca de s-ar întîmpla să se întîl-nească cu cineva, să crează că sunt mai mulţi inşi. Şi aşa începu a zice: „Tu baros Să mergi pe jos, 16 Tu cleşte Mergi bărbăteşte, Iar voi foaie, să staţi acolo unde sunteţi“. Inimîndu-se astfel ţiganul, se făcea că merge fără grije; dară inima într-însul se făcuse cît un purice. 20 Şi merse, şi merse, pînă ce, împiedecîndu-se de o buturugă, dete în nas, iară foalele pe cari le ducea la spinare îi căzu pe cap. Ţiganul rămase locului, ca şi mort de frică şi zise în sineşi: „Haiti! M-a ursat ursoaica“. Şi nu mai crîcni nici pis. Stînd el acolo ghemuit şi 25 crezînd că l-a şi înghiţit vrun urs, începu peste noapte a tremura de frig. Atunci îşi deschise şi el ochii şi, căutînd încoace şi încolo, zăreşte o stea prin urloiul pe unde suflă 94 80 85 40 45 foalele şi începu a se minuna în sine, zicînd: „Doamne! Doamne! Mare ţi-e minunea! Şi prin bărdăhanul ursoaicei se văd stele! Ce n-aş da eu acuma să scap de aici! dară se vede că aşa mi-a fost mie orînda.“ Şi tremură ţiganul acolo, făcut găletuşe, cu foalele în cap pînă la ziuă. Cînd începură a trece călătorii, unul dintre ei, văzînd pe ţigan motroşit acolo în mijlocul drumului, se duse la dînsul şi, mişcîndu-1 cu piciorul, îi zise: — Scoal’d-acolo, măi ţigane. — Fugi, románico, să nu te ursească şi pe tine ursoaica, cum m-a ursat şi pe mine. — Ce spui tu, ţigane, de ursoaică? Ia-ţi foalele din cap şi scoal’, că dă căruţa peste tine. Auzind ţiganul de foaie, întinse şi el mina cu sfială şi simţind că foalele lui îi era peste cap, odată sări în sus, zicînd românului: — Bogdaprosti, románico, mînca-te-aş, că m-ai scăpat de la moarte. BASME, SNOAVE ŞI GLUME (1883) CÎTEA-N VARZĂ A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un sîrb. Pil avea o spuză de copii şi era aşa do ţigănos, de-şi mlnca de sub unghii, cum se zice. 6 Otnd se ducea şi el, ca toţi ai lor, prin sate să cumpere gr iu sau alte boabe, ca să facă negoţ, apoi nu era destul că se tocmea cu bietul român, tocmeală ca la uşa oborului, nu era destul că rădea baniţa cum îi plăcea lui, nu era destul că lua 21 de baniţe în chilă în loc de 20, apoi se 10 ţigănea pînă i se ura românului, cerînd să-i mai adaoge pe d-asupra cîte o jumătate de baniţă. Şi românul îi da, numai să se cotorosească de atîta cerşetorie şi să scape de gheonoaia caţa dracului. încolo era om de casă, trăia bine cu sîrboaica lui, şi 15 coprinsul lor era coprins. Nevasta lui toată ziua muncea şi astîmpăr nu mai avea. Spuza aia de copii o făcea de multe ori să nu ştie unde-i stă capul de lucru. Vezi că fusese rodnică sîrboaica. Copiii lor, povestea cîntecului; Doi In braţe, 20 Doi în maţe, Doi de poale li s-agaţă: Şi Marica, Şi Săftiea; Dar Matei Şi Dolofei Care sunt mai mititei... 26 Şi aşa crescură copiii, mai cu chiu, mai cu vai, pînă ce ăl mai mare se făcu de însurat. Umbla sîrbul, umbla sîrboaica, ca să-şi găsească nu- 30 roră şi o şi bobiră. Ei auziră de fata unui român bogat, chiabur, care era şi frumoasă, şi cu zestricică, şi împodobită cu toate darurile. Se duseră în petit. Făcură vorba şi logodna fu gata. Nu trecu mult, şi unde mi-ţi trîntiră o nuntă de mi-or po- 35 meni-o satele din preajma lor. Sîrboaica nu mai putea de bucurie că i-a venit acum ajutor în casă. Nuroru-sa iarăşi, inimoasă cum era ea de felul ei, nu lăsa pe soacră să facă ea toată treaba: uneori îi lua mătura din mînă şi mătura ea; alteori alerga înaintea 40 vitelor cînd veneau de la păşune, şi le îngrijea; iară soacra se odihnea; ba să aducă apă proaspătă de la fîntînă, ba să gătească, ba una, ba alta; mă rog, ca o tînără ce era, se întorcea într-un călcîi, şi nu lăsa pe alde soacra să se ostenească căci de! o şi ajunsese vîrsta. 45 Sîrbul nu vrea să ştie de nici unele d-alde astea. Cînd se punea la masă, el îmbuca iute, hap! hap! înghiţea pe nemestecate şi se scula. Toţi copiii se cam învăţaseră cu obiceiul tatălui lor, şi îmbucau care mai iute, care mai încet, cum puteau şi ei. 50 Nurora, care nu le ştia apucăturile, socotea că, odată masa pusă, să mănînce să se sature, că era destul de la mila Domnului. Şi săritoare cum era, du-te încolo de adu poşi-dicului, ba apă, ba alte alea, ba împacă p-ăl de seînceşte, ba fă aia, ba fă aialaltă. 55 Sîrboaica sta greu, şi-i rîdea inima că are aşa nuroră vrednică, şi săritoare, şi îndemînatică. Cînd, pînă să se aşeze şi fata la masă să mănînce, iată că sîrboteiul se scoală şi zice: Mîncat, 30 nemincat, sculat, Dumnezeu săturaţi Şi toţi se sculau, strîngeau masa şi-şi vedeau de treabă. Fata se scula nemîncată. 35 Azi aşa, mîine aşa, pînă la săptămîna. Cînd se duseră şi tinerii cu ploconul la părinţii fetei să facă şi ei, de! cale primară, ea se dete pe lingă mă-sa, şi-i spuse că de trăit ar 100 trăi bine eu bărbatul, dară socru-său cu apucăturile lui o lasă nemîncată. Se sfîrşise biata fată, şi era pocîltită de 70 foame. Mumă-sa spuse tatălui fetei şi fratelui ei, căci fata avea şi un frate, un voinic dezgheţat şi deştept, cum e bun românul să-l ai mînă dreaptă. Acesta cum auzi, se gîndi niţel, şi zise: „Lasă că dezbăr 75 eu pe cuscru de cusurul ăsta“. A doua zi, flăcăul se duse pe la cuscru-său, ia aşa într-o doară, tocmai asupra mesei. El însă se pregătise de atîtea tivguliţe cîţi broscoi avea socrul soru-sei. îl poftiră la masă, dară el spuse că de la masă s-a sculat şi a venit pe la dînşii 80 numai aşa în treacăt. Se puseră la masă. Copiii începură să ceară apă, după dînsul altul altceva, după el altul, te miră de ce, începu a scînci. Fata voi să se scoale să le facă voia. Dară frate-său îi zise: „Şezi, soru-mea, de mănîncă, că împac eu copiii“. 85 Puse fiecăruia cîte o tivguliţă cu apă dinainte, dete unuia care scîncea vro două-trei boabe de năut prăjit, altuia cî 1.(5va stafide, şi toţi tăcură şi toţi mîucară. Udrina-glavu1 nu băgă de seamă unde bate cuscru-său. N-apucară însă să se sature, şi sîrbul seulîndu-se zise: #0 Mtncat, nemincat, sculai, Dumnezeu săturatI Toţi se sculară, strînseră masa şi se apucară de lucru 05 careşi pe la trebile lor. Fata se dete pe lingă frate-său şi-i şopti: — Bogdaproste, frate, că mîncai şi eu de mă saturai. A doua zi tatăl fetei pofti la masă la dînsul pe cuscru-său, sîrbul, cu toată leaota lui, cu toată broştimea lui, şi şezură 100 şi mîncară cu toată dragostea între rude, şi se saturară de-şi făcură burţile doldora, haa!... Sîrbul, bleotu, dă cu cotu, nici acum nu pricepu nimic. A’ma! căpăţîna! El, dacă se întoarse acasă la dînsul, făcea tot ce ştia. 105 Din ale lui nu ieşea, de loc, de loc. Fratele fetei, dacă văzu aşa, că îndreptare nu este, zise: 1 Udrena glava — lovit în cap, bătut în cap (bulg.). -'ACAD;. iei „Lasă sîrbule bleg, că ţi-o coc eu ţie, te voi face eu să cunoşti cine este românul!“ Şi în sărbătoarea cea mai de aproape care fu, mîncă 110 ţeapăn acasă la părinţi, apoi aşa sătul se duse la cuscru-său, ca să-l găsească tocmai asupra mesei. Intrînd în casă, văzu că tocmai se pusese masa, şi zise: — E! O mie de ani pace, cuscre! — Şi la vară băjenie, ha! h'a! ha! 115 — Ce mai ala-bala pe aici, pe la d-voastră, cuscre? — Ce să fie? iaca, muncim ca să trăim. Şi dîndu-se mai lingă sîrb, fratele fetei începu să-l ţie de vorbă şi să nu-i dea răspas ca să mănînce. Ba că una, cuscre, ba că alta, ba că arendaşul a zis 120 cutare, ba că stăpînirea a luat măsura cutare, şi tot astfel pînă văzu că soru-sa, care se silea a băga pe sub nas cît mai iute, se cam îndestulase, pe cînd sîrbul, cu vorba, n-apucase să ia nici de două ori din masă. Atunci şi fratele fetei zise: 126 Cine mîneat mîncat, Cine nu, sculat, Dumnezeu săturat- Sîrbului nu-i veni la socoteală, dară n-avu ce face de 130 ruşine, şi se sculă de la masă nemîncat. Flăcăul îl luă iarăşi la vorbă, ba la joc, că tocmai venise un sîrbotei d-ai lor pe la dînşii care ştia să zică cu gaida. Şi jucară, şi vorbiră, pînă înnoptă. Atunci flăcăul ceru să mîie la dînsii, ca să nu se mai ducă noaptea p-întu-135 nerec acasă. Fratele fetei, de jucat, jucase; de vorbit, vorbise; dară ochise toate lucrurile de prin preajmă şi de prin tindă şi de prin casă. Ştia totul ca la dînsul acasă. Aşternură şi se culcară. Sîrbul nu putea dormi de foame. 140 Flăcăul nu dormea, căcipîndeasă vază ce are să se întîmple. Cînd, sîrbul, crezînd că toţi dorm, strigă încetişor: — Nevastă, fă nevastă, dă-mi ceva să mănînc, că nu mai pot de foame. — Da ce, mă, nu eşti zdravăn? Ce să-ţi dau eu să mă-145 nînci acum la miezul nopţii? — Orice-o fi, nevastă, că nu mai pot de foame. — Ia, du-te şi tu în tindă şi vezi de mănîncă niţel lapte bătut din ăl putinei. 102 Pînă să se scoale sîrbul, pînă nu ştiu ce, flăcăul se scoală, 150 şi ca miţa de uşor, piş, piş, se strecoară în tindă şi varsă putineiul cu lapte; apoi iarăşi pe nesimţite se întoarse şi se culcă. Sîrbul cînd se duce la putineiul cu lapte, sic! nu găsi nimic, şi putineiul răsturnat. 165 Se întoarse, deci, şi se culcă. Ge-i faci tu foamei? că sîrbul nu putea dormi. Se bătea ca peştele pe uscat, şi nu putea să închiză nici un ochi măcar. începu iar să strige: — Baboi babuşcă! Seoal’ de-mi dă ceva de mîncare, 160 că mă prăpădesc şi mă sfîrşesc de tot. — Ce să-ţi dau, mă, omule? Ce să-ţi dau acum la miezul nopţii? — Seoal’ şi fă barim o azimioară, că iată sunt pocîltit de tot. 165 S-ar fi sculat sîrbul şi ar fi pus pe foc pe toţi cei din casă să-i facă de mîncare; dară îi era ruşine de cuscru-său. Se scoală sîrboaica, aprinde focşorul pe vatră, se apucă po sub ascuns, să nu simţă cuscrul, şi face o azimioară. Şi tot pe şopoitele spuse unchiaşului că a făcut azima şi că a 170 pus-o în spuză, apoi se culcă. N-apucă să pună capul jos bine, şi fratele fetei se sculă şi zise: — Cuscre! cuscre! Da lungă mai este noaptea asta! Mi-a amorţit cărnurile pe partea pe care m-am culcat. Ia 175 mai scoală să stăm oleacă de vorbă colea la foc. Ce să facă sîrbul, fu nevoit să se scoale, ca să nu strice hătîrul cuscrului. Şi stînd acolo la foc, unde era turta în spuză, începe flăcăul a spune sîrbului că arătura ce a pus de gînd să facă 180 are să o tragă aşa şi aşa, ca să fie mai priincioasă holdelor. Şi cînd spunea, trăgea cu un băţ ce avea în mînă nişte dungi adînci prin mijlocul spuzei unde era turta băgată. Apoi spuse iară că drumul de la satul lor ar fi bine să se schimbe şi să fie tras ca pe ciripie drept în satul unde trăia 185 sîrbul; căci atunci le-ar veni mai aproape şi ar putea să se vază mai des. Spuind, iarăşi trăgea dungi cu băţul prin spuză, şi arătă sîrbului cît se împuţinează drumul cînd este drept, şi nu ocolit. 190 Şi tot astfel spuse şi trase mereu cu băţul pînă ce se 103 făcu azima ano-cato, adică una cu cenuşa, de nu se mai alese nimic de dînsa. După aceea îşi luă seara bună şi se duse de se culcă. Sîrbul rămase cu buzele umflate; dădu el să caute nis-195 caiva rămăşiţe de azimioară ; te-aşi! nu mai găsi nici neam de turtă, căci cuscru-său ştiuse el ce făcuse. Vru sîrbul să se culce şi dînsul să doarmă. Dară unde îmi fu pomana aia! Se zvîrcolea bietul sîrb în pat şi ca să-i dea ploapele în gene, nici cît. Dacă văzu şi văzu că este 200 peste poate să adoarmă, strigă din nou, şi tot pe şopoitele: — Nevastă, babuşco ! Dă-mi ceva să mănînc, că uite, mor de foame, nu mai pot să trăiesc. — Ei, săracul de mine ! Da ce să-ţi dau, mă bărbate, că n-am nimic. Ia du-te şi tu în grădină şi roade niţei 205 coceni de varză. — Că bine zici, tu, nevastă. Se scoală sîrbul şi se duce binişor, intră în grădina cu varză şi începe a roade la coceni. Se scoală şi voinicul de cuscru, ia şi el o joarda în 210 mînă, intră şi el în grădină; şi unde începe a face o gălăgie de să deştepte şi pe morţi din groapă; şi dînd cu joarda în bietul sîrb, striga cît îi lua gura: — Ţa! drace! ţa! Uite mă! a intrat bivoliţele în grădina cuscrului şi face mare prăpăd ! 215 Bietul sîrb, plin de ruşine, ca să nu se facă şi de rîs, începu a zice tot pe şopoitele: — Gîtea-n varză, be! Cîtea-n varză! Flăcăul da de tot şi striga: — Gîte, necîte, eu nu ştiu; atîta ştiu că bivoliţele pră-220 pădesc varza cuscrului! Sîrboaica îngrijată, aprinde luminarea şi iese afară, strigînd şi ea tot pe şopoitele, ca să nu se scoale vecinii şi să rămîie bietul Citea de rîsul satului: — Stai! bre cuscre, stai! ce faci? 225 — Ce să fac, ia gonesc bivoliţele astea care vă strică grădina cu varză... — Lasă, bre! lasă! că e Cîtea-n varză. — Cîte, necîte, eu nu ştiu ; vezi numai că vă face stricăciune mare. 230 — Nu mai da! bre! nu mai da! că e bărbatu-meu... Cînd auzi aşa flăcăul, se opri, şi văzînd pe sîrb că vine ologit şi cotonogit, se făcu că se miră şi întrebă ca ce să fie asta de umblă noaptea prin varză ca pricolicii. 104 Sîrbu, ruşine, neruşine, începu să spună toată şiritenia; 235 cum murea de foame şi cum voise să şi-o mai momească pînă de dimineaţă, că nu mai putea răbda. — Vezi, cuscre! Asta să-ţi fie învăţătură de minte. Tu o zi n-ai putut răbda de foame; dară soru-mea cum credeai tu că o să trăiască nemîncată? 240 — Aman! bre, cuscre, aman! Cine o mai face ca mine, ca mine să paţă! A doua zi, plecînd fratele fetei la casa cui îl are, sîrbul se uita în urma lui şi zicea: „Bine a zis cine a zis că românul e cu dracul. Uite, mă, o păţii!“ 245 Lucrurile în casa sîrbului se îndreptară de aici înainte, şi traiul fu trai şi masa fu masă. 5 10 15 20 25 ADVOCATUL GONIT DIN RAI Un advocat limbut, şi unde s-a văzut advocat moale de gură? de cei adecă ce în viaţa lor nu fac altceva decît numai încurcă lumea, ajunse la ceasul morţii. Cît trăiesc, ei nu visează decît pledoarii, cestiuni prealabile şi escepţiuni, chichiţe şi clenciuri, paragrafe şi articoli combinaţi cu alţi articoli de cari au la îndemînă, cînd li se cere, cu duiumul, de pare că-i scoate din coşniţă. Cînd i-auzi torosind pe la tribunale cîte în lună şi în soare, de să-ţi facă şi pe dracul alb, socoteşti că ei sunt tari şi mari în lume şi că n-au să mai moară. Dară au şi ei, ca toată lumea, o mînă de suflet şi-şi leapădă şi ei potcoavele, cum se zice, după ce au fript în dreapta şi au pîrjolit în stingă, adecă cînd vine a sîntă de moarte şi le închide gura. Iară d-al de dreptul comun, probe insuficiente, amlnâri, cestiuni de apreciere, contestaţii şi cîte nagode toate, plăs-muindu-se în creierii lor, se fac una cu aburul ce iese din-tr-înşii la ceasul morţii, şi aşa amestecat se duce pe lumea cealaltă ca un fum ieşit din fel de fel de mirodenii. Murind advocatul, sufletul lui rătăcea încoa şi încolo printre rai şi iad, şi se tot gîndea ca ce tertipuri să mai născocească şi p-acolo ca să trăiască bine, cum trăise pe pămînt, din sudoarea altora, cînd, ajunse la poarta raiului. Aci întîlni pe sîntul Petru cu cheile. — Deschide poarta, moş chelar, că voi să întru! — Cine eşti d-ta şi de unde vii? — Viu de pe ceea lume; sunt jurisconsult, doctor în drept. Aproape jumătate din viaţa mea am învăţat la carte; ştiu să apăr drepturile omului şi am diploma de la faculta-30 tea din Tirgovişte. — De aşa ceva nici că se pomeneşte p-aci. — Dar d-ta cine eşti? Sîntul Petru cînd auzi că-1 întreabă cine este, nu se putu opri de a nu zîmbi cu milă şi-i răspunse: 35 — Precum mă vezi, eu sunt Petru cu cheile raiului; deschiz la cine se cuvine. — Bun lucru este asta, moşule. Dară cine te-a pus pe d-ta aci? — Ce fel, cine m-a pus? Iacă Domnul nostru Isus Chris-40 tos; cine să mă puie? — Unde ţi-e decretul de numire? — Ce este aceea decret? — Iacă, pitacul, formalitatea în puterea căreia eşti pus în pîine. N-ai patalama la mină? Eu te contest. 45 — Ei! şi ce face asta? — Face că cel întîi venit poate să te revoace, să te suspende, să te destituie şi atunci rămîi cu buzele umflate. Unchiaşul Petru, curat la inimă şi tare în credinţă, stătu niţel dc se gîndi şi o îndoială oarecare păru a se furişa 50 în inima lui. Atunci prinse a întreba pe încurcă-lume: — Şi ce trebuie să fac ca să nu fiu clintit de la slujba mea? — Iacă, răspunse advocatul, să te duci Ia cel ce te-a pus în slujbă, să-ţi dea un decret că eşti numit definitiv. 55 Sîntul Petru păru a da crezămînt ziselor advocatului, îl lăsă să intre şi se duse drept la Domnul Christos. — Doamne, zise el într-o doară, mi-ai dat cheile raiului, m-ai pus în slujbă, ca să bag de seamă să nu se strecoare în rai vrun nevrednic de a vedea faţa ta; dară decret 60 de numire nu mi-ai dat; formalităţile nu sunt îndeplinite. — De unde-ţi vine ţie, Petre, astfel de gînduri străine de locul unde te afli? Au doară nu ştii tu că aici unul singur este care porunceşte şi că numai voia lui se face? — Ba ştiu, Doamne; dară dacă ar veni cineva să mă 65 conteste, să mă revoace, să mă destituie, cu ce să mă împotrivesc eu carele n-am carte la mînă? — Du-te, Petre, şi-ţi caută de treabă, şi oi vorbi eu lui Dumnezeu. Domnul Christos apucă într-o parte şi Petru se duse la 70 treaba lui. 107 Umblînd încoa şi încolo prin rai, Domnul Christos se întîlni piept în piept cu advocatul. Acesta cum îl văzu, prinse a-1 întreba: — Cu ce drept stai tu, Christoase, d-a dreapta lui Dum-75 nezeu? — Cu dreptul vcciniciei, căci noi una am fost înainte mult de facerea lumei şi una vom fi pînă şi după sfîrşitul veacurilor. — Chestiune de apreciere, răspunse advocatul. Dară eu 80 nu-ţi voi recunoaşte dreptul ăsta pînă nu voi vedea negru pe alb: „Ai carte, ai parte“. Domnul Christos îi întoarse spatele, îl lăsă să hondră-nească, şi, văzînd mai cît colea pe Dumnezeu Tatăl, îi zise: — Tatăl meu, tu ştii că între noi nu s-a iscat niciodată 85 vro neînţelegere; voia ta a fost şi voia mea, pacea şi unirea au domnit pîn-acum în locaşul acesta al fericirii. Astăzi însă o lepădătură a firei omeneşti s-a strecurat în rai. El bagă zîzania între cei drepţi, îi îndeamnă la neascultare şi nu va întîrzia pînă a cuteza să ridice şi vro răzmiriţă. 90 —- Şi cine este acel ticălos? Dumnezeu făcu astă întrebare numai aşa doară de florile mărului, căci el ştia de una ca asta pînă încă a nu întră acest scaiete în rai. — Un încurcă-lume, răspunse Domnul Christos, carele 95 după ce a învrăjbit pe tată împotriva fiului, pe soră împotriva fratelui şi pe vecin împotriva prietenului, a venit acum să caute pete în soare şi raiului. Şi sub cuvînt că apără drepturile aproapelui, zarva şi pizma umblă înaintea lui. El caută să turbure minţile tuturor cu aiurări d-ale lui, de 100 cari i-a tot şoptit Satana la ureche cît a trăit în lume. Şi peste toate acestea cutează să-mi tăgăduiască însuşi dreptul meu. — Cu urgie să se gonească acest urmaş al vrăjmaşului omenirii, căci el mîine-poimîne va îndrăzni, poate, să mă necunoască şi pe mine însumi şi să cerce a mă şi goni din rai! 105 Şi porunca Domnului răsună ca un tunet, de se cutremură raiul. Atunci o ceată de îngeri cu săbiile de foc luară la goană pe cel ce, şi mort fiind, nu visa decît procese, probe insuficiente, amînâri, drepturi nedrepte şi proceduri alături cu adevărul. Şi huiduindu-1, si lovindu-1, si îmbrîncindu-1, 110 îl scoaseră îngerii din rai cu nepusă în masă, şi-l aruncară în tartarul cel mai din afară unde este scrîşnirea dinţilor şi munca de veci, acolo unde locuieşte pizma, învrăjbirea şi neunirea. STATORNICIE BEŢIYEASCĂ Ion eia un om cinstit şi harnic, nevoie mare. Avea la mină o adevărată brăţară de aur. Meşteşugul lui îi aducea din destul. Cînd se punea pe lucru, el scotea 6 intr-o săptămînă mai mult decît alţii într-o lună. Vezi, că era meşter bun şi dibaci. Unde punea el mîna punea şi Dumnezeu mila. Ieşea lucrul gîrlă din mîinilc lui şi curat ca mărgăritarul. Ba am putea zice, fără milă de păcat, că era cel mai bun meşter între megiaşi. 10 Numai, fiindcă i se cam usca gîtul, îl uda cam des,, îi plăcea, biet, picuşul, cum se zice. Cînd apuca la chef, nu era destul ca bea de se turlăcea pînă ce se făcea turtai apoi sătura pe toţi lingăii, cari se adunau prinprejurul lu cu gloata. Cum am zice, mai mult risipea decît se îndestula 15 pe sine. Din pricina asta ajunsese hainele pe dînsul de se hărtă-nise cu desăvîrşire, ba încă îi ieşise şi părul prin căciulă. Nevastă-sa şi copilaşii se ţineau după dînsul, goi şi rupţi, ca vai de ei. Iar el căuta să-şi înece amarul şi neca-20 zurile în clondirile cîrciumarului. într-o zi, cînd era în toane bune şi treaz, nevastă-sa îi zise: — Ioane! Ce sunt astea, Ioane? Am ajuns de rîs între megiaşi. Nu mai avem casa, nu mai avem masă. N-avem 25 după ce bea apa. Sărăcia a dejugat la culcuşul nostru. Copiii, abia se mai ţin zdrenţele pe dînşii, sunt jigăriţi şi sfîrşiţi de foame. Pînă cînd ai s-o duci în nemernicia asta ce a dat peste tine? Lasă-te, Ioane, de beţie, că ne prăpădim. 100 — Ai dreptate, nevastă. Văz şi eu că am apucat dru-30 muri rele. Am să mă pui pe muncă, şi în două, trei săptă- mîni, o scot eu la căpătîi. Iacă, mă jur că n-am să mai intru în circiumă. Ei vedea tu cum o să dăm înainte, că nu doară de florile mărului sunt cel mai bun meşteşugar în cetate. 35 Ion era treaz cînd vorbi muierii sale unele ca aceste. Şi, ce e drept, era om de ispravă cînd era în toanele lui cele bune. De cum însă apuca de bea numai un ciocan de rachiu, îşi pierdea minţile, nu mai era al lui. Patru săptămîni nu ieşi din casă. In acest timp cîştigă 40 atîta de-şi plăti datoriile şi-i mai şi rămase cu ce să se înţolească el, nevasta şi copiii lui. Intr-o luni de dimineaţă plecară în tîrg ca să-şi cumpere cele trebuincioase, de care aveau o lipsă mare. Mergînd ei pe drum şi apropiindu-se de circiuma unde-şi cheltuia 45 Ion paralele, acesta dodată stătu în loc şi-şi zise: „Ioane! te-ai jurat să nu mai intri în circiumă. Fii voinic, ţine-te, şi nu-ţi călca jurămîntul.“ Apoi porniră iarăşi. Pîrdalnica de circiumă îi sta în cale. De cîte ori pleca 50 şi bietul Ion d-acasă după trebuinţele lui, se împiedica de dînsa şi atîta îi era. în ziua aceea, cînd mergea cu nevasta în tîrgsătîrgu-iască, cum se apropie de circiumă, începu să închiză ochii, ori să se facă că se uită într-altă parte, şi cu toată virtutea 55 lui se ţinu a nu se abate. După ce trecu de circiumă, iarăşi se opri, şi zise: — Ioane, bravo! te-ai purtat bine de astă dată. Eşti bun de laudă. Aide să ne cinstim barim cu un ciocan de rachiu. MULTE MEŞTEŞUGURI NU FOLOSESC TOTDAUNA I rin nişte hăţişuri, într-o poiană, omul pusese mai multe curse pentru fiare sălbatece. Un biet cocor, 6 nu ştiu cum se rătăci de stolul lui, că-1 apucase seara pe drum. Lăsîndu-se jos, ce făcu el, ce drese, că numai clapei dete într-o cursă d-ale omului. Vru el să scape; şi zbate-te în sus, zbate-te în jos, nimic! Şi mai săltînd, şi mai zmu-cind, aş! unde să scape? că laţul îl apucase bine. Semne de 10 scăpare nu era. Rămase dară locului pînă dimineaţa. Peste noapte o vulpe dete şi ea în o altă cursă. Pasămite, mirosise ea ceva, aşa cam a carne, socotea că a dat de vrun chilipir, şi venea să-şi cerce măselele şi ghiarele în el; dară o păţi, şi rămase şi ea acolo. 15 Cocorului îi tîcîia inima de frică; iară vulpea îşi lingea mustăţile privind la cocor, după ce se lumină de ziuă, şi prinse a zice: — Vezi ce păţii, cumetre cocor? Eu, auzind aseară că ai dat în laţ, veneam să mă cerc de cumva aş putea să-ţi 20 dau vrun ajutor şi iată că dădui şi eu în altul. — Văz, cumătră vulpe. După cum bag seamă, nu crez că veneai tu cu vrun cuget curat. — Ba să mă ierţi! Veneam cu un cuget destul de curat, şi încă prea curat, că-mi era burta goală; nu mîncasem de 25 două zile. E, ce ne facem noi acum? — Ce să ne facem? Iacă fiecare cum vom putea. — Eu am o sută de meşteşuguri. Ce dracu! doară voi putea scăpa eu cu vrunul din ele. N-o fi omul atît de al naibii, să le priceapă pe toate! Dară tu cîte meşteşuguri ai? 111 30 — Eu am numai unul, şi ş-ăla nu ştiu de mi-o ajuta la ceva. încă vorbind, iată că omul venea să-şi cerceteze cursele, şi nimeri drept la cocor. Bucuria lui, cînd văzu cursa prinsă cu ceva. 35 Cocorul, cum simţi că se apropie omul, se făcu mort. Nici nu sufla. Omul daca ajunse, puse mina şi scoase pe cocor din cursă. Şi, văzîndcăera mort, îl întoarse şi p-o parte şi pe alta; apoi începu a-1 căina: 40 — Thiu! păcat mare! Muri cocorul. Şi uite că e cald încă. E mort de curînd. Mai bine nu da în laţ! Şi, aruncîndu-1 mai cît colea, se ducea să vază şi de celelalte curse. Cînd, n-apucă să facă cîţiva paşi, şi numai auzi în urma lui: fîl! fîl! fîl! 45 Se întoarse numaidecît. Şi ce să-i vază ochii? Cocorul îşi făcea vînt să zboare. Se ia după el; dară în deşert! Cocorul îşi luase vînt, şi se înălţa ca un turbat. — Uite, mă! Scăpă cocorul. Crucea lui de cocor al dracului, prefăcut! Nu mi-o mai cădea el în mînă? Lasă, că 50 i-oi face-o eu. Plin de necaz şi supărat, se duse şi la cursa vulpei. Aceasta, cum văzu pe om, se făcu şi ea moartă. Şi viind omul, şi văzînd-o trîntită ca fără suflare, zise: — Aş fie că tu nu-mi scapi din mînă. Te ştiu eu cît 55 eşti de vicleană. Nu mai e pomana ce fu cu cocorul. Şi, luînd un par, îi cără vro cîteva d-alea ţepenele în cap pînă ce o omorî cum se omoară fiarele sălbatece. Apoi o scoase din cursă. Şi de unde cocorul numai cu un meşteşug scăpă de «0 moarte, vulpea, cu o sută, o păţi. Vezi că omul cu multe meşteşuguri adesea moare de foame. POVEŞTI MORALE (1886) ISPRAVNICUL POCĂIT ^pun, măre, să fi fost în Ţara Românească un domn oarecînd, om drept, temător de Dumnezeu şi nepărtinitor. 5 Cînd ieşea Ia judecată, şi ieşea cam des, apoi judecata lui era judecată, nu glumă. Toată lumea rămînca mulţumită de găsirile lui cu cale. Dreptatea o da celui ce o avea. La el hatîr nu încăpea. El asculta cu blîndeţe păsurile fitecui. El îmbuna pe toţi. Ce să vă mai spui? El era ade-10 vărat părinte al celor buni. Dară să ferească Dumnezeu să fi prins el pe cineva cu raţa în traistă, că era aspru foarte. Se făcea leu-paraleu cînd se ivea nedreptatea şi asuprirea înaintea lui. Mîndru-lui şi celui nesocotit, ca şi mîncătorilor, nu Ie căuta de ce le 15 e cojocul. Ţi-i trimitea la închisoare, de ar fi fost de şapte palme în frunte, cînd se dovedea vinovăţia lor. Din pricina aceasta ajunsese vodă să nu mai aibă ce judeca, căci unde se pomenea prin ţară vrun om rău, nedrep-tăţitor sau asupritor, şi dacă se afla cîte vrunul, apoi era 20 arătat cu degetul şi vestea se ducea pînă la urechile lui vodă şi era vai de măiculiţa care l-a făcut pe el, cînd auzea vodă de unele ca acestea. Totuşi vodă ieşea la judecată la soroacele hotărîte şi asculta jeluirile poporului, cînd avea ce jelui, şi asculta pe 25 toţi, cu răbdare şi cu îngăduinţă. Intr-una din zile se înfăţişă înainte-i o jupîneasă şi-i zise: 8* 115 30 35 40 45 50 55 60 65 — Măria-ta, am un fecior, care mă căuta cînd era acasă la mine sub ascultarea mea; dară acum, de cînd este sub ascultarea măriei-tale, nu mai vrea să ştie de mine. — Cum se poate asta? răspunse vodă, posomorîndu-se. Şi cum nu vrea să ştie de tine? — Apoi iacă, măria-la, răposatul bărbatul meu, Dumnezeu să-l odihnească în corturile drepţilor, cînd a părăsit lumea asta păcătoasă, ne-a lăsat o saca cu calul ei, adecă meşteşugul cu care ne hrănea pe mine şi pe singurul fiiu ce aveam. Acesta, băieţandru, după moartea tată-său, umbla el cu sacaua, în locul răposatului, şi cu agoniseala lui puteam trăi amîndoi fără să simţim lipsa şi neaverea. După ce s-a mai mărit, nu ştiu ce i-a trăsnit prin cap, că s-a dus de s-a scris în oastea măriei-tale. Este multă vreme de atunci şi pînă la un timp mai aflam cîte ceva de dînsul; dară de cînd cu războiul din urmă, ce ai avut cu păgînul, n-am mai aflat nimic de dînsul, pînă mai acum un an. îl socoteam pierdut în război, sau rătăcit, te miră pe unde, că îl plîngeam pe toate cărările ca pe un pierit. Auzind din zvon că el s-ar afla bine din mila măriei-tale, că l-ai fi pus într-o slujbă mare, ca să-l răsplăteşti pentru vrednicia şi vitejia ce a arătat în acel război, am vîndut şi saca şi cal, şi m-am dus tocmai acolo unde era el în slujbă, cu gînd că, fiind el acum tare şi mare, să pot mînca şi eu o pîinişoară în curtea lui la vremea bătrîneţelor mele. Dară ce să vezi, măria-ta? Nici n-a voit să se uite la mine. A trimis pe un slujitor de m-a gonit de la poarta lui, sub cuvânt că nu mă cunoaşte. Şi aşa cu plângere vin a te ruga să-mi dai copilul ce mi-ai luat. — Cine este copilul tău, jupîneasă? — Ispravnicul din cutare judeţ, măria-ta. — Du-te, jupîneasă, la vătaful de curte, să te găzduiască la curtea mea, pînă va veni fiiul tău. Şi dînd porunci grabnice ca să cheme pe jupînul ispravnic Ia curte, vodă îşi căută de alte trebi ale ţării. Ispravnicul nu mai putu de bucurie cînd priimi porunca domnească. El socotea că cine ştie ce bunătate îl aşteaptă, şi se grăbi să vie numaidecât. Pesemne că nu i se bătuse ochiul sting, nici nu-i ţiuise urechea. 70 înfăţişindu-se înaintea lui vodă, acesta porunci să vie şi jupîneasa. Cînd se văzu ispravnicul de faţă cu mumă-sa o sfecli de tot. — Cunoşti tu, ispravnice, pe femeia aceasta? întrebă 75 vodă cu grai apăsat. Ispravnicul, care se făcuse roşu ca un rac fiert, lăsă nasul în jos şi cu ochii în pămînt, răspunse: — Da, măria-ta. — Cine este? 80 — Este mumă-mea. — Păi bine, ispravnice, nu ţi-a fost frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni să o goneşti de la curtea ta? Au doară te ruşinezi de teapa din care ai ieşit? Au doară vei fi zicînd că acuma eşti boier mare şi te josoreşti să-ţi hrăneşti pe 85 muma care te-a născut şi te-a crescut pînă te-a făcut mare, pentru că e o mojică? Şi întorcîndu-se către jupîneasa, muma ispravnicului, care sta smerită şi cu mîinile la piept, o întrebă: — Ceosîndă socoteşti d-ta, jupîneasa, că i se cade acestui 00 fiiu nerecunoscător? — Mila măriei-tale, doamne; cu nu cer osîndă ; eu doresc să fiu pe lingă fiiul meu, în curtea căruia să mănînc şi eu o bucată de pline la bătrîneţele mele şi să aibă cine-mi închide ochii la ceasul meu cel din urmă. 96 — Eu găsesc cu cale să-l dau jos la scară, doi slujitori să-l ţie şi tu, jupîneasă, să-l băşici cu nuieluşa, cum făceai cînd era el Ia casa ta şi sub ascultarea ta, apoi să umble cu sacaua, cum făcea odinioară, ca să te hrănească. — Cît a fost sub ascultarea mea, mărite doamne, eu am 100 ştiut să-l mustrez şi să-l fac să meargă pe calea cea bună. De cînd însă a ieşit de sub aripele mele şi a intrat sub ocrotirea măriei-tale, nu mai este copil, să fie mustrat ca copiii. Mai bine să mi se usuce mîinile decît să le ridic asupra lui astăzi cînd este bărbat şi cruce de voinic. 105 Mai bine să muncesc eu pe la unii şi pe la alţii, decît să mai umble el cu sacaua să mă hrănească. Nu m-o lăsa pe mine Dumnezeu. El să se veselească în bunurile cu care l-ai cinstit măria-ta după vrednicia lui, eu îmi voi tîrîgăi zilele ce mi-a mai rămas cum voi putea şi fie mila Domnu-110 lui şi a măriei-tale preste noi amîndoi! 117 Se înduioşi vodă pînă într-atîta Incit se zăriră în. ochii lui două lăcrămioare, pe cari vodă le ţinea, ca să nu piştească afară. Atunci ispravnicul cel vinovat, îngenuchie dinaintea 115 lui vodă şi zise: — Greşit am fost, doamne, înaintea măriei-tale şi înaintea mumei mele. Iertaţi-mă, vă rog, cu lacrămi fierbinţi! N-am ştiut să preţuiesc ce fel de mumă am avut. Acum văz şi eu ce mumă dornică şi cu minte am, mumă ce ar fi vred- 120 nică să aibă fiiu pe un boier mare, iară nu pe un nemernic ca mine. Mă făgăduiesc, măria-ta, să iau pe mumă-mea lîngă mine şi să o ţiu numai în palme şi în leagăn de mătase, cum se zice, cîte zile va avea ea şi cit mila măriei-tale le va revărsa asupră-ne. Să o cinstesc ca pe o mumă bună şi 125 să nu ies din cuvîntul ei. Măria-sa vodă nu-şi mai putu ţine lacrămile şi şter-gîndu-se la ochi cu o năframă mai albă decît fulgul, zise: — Aşa să fie cum ai zis tu, ispravnice. Sărută mina mume-tei şi să-ţi ţii cuvîntul, precum ţi-a fost vrednicia 130 în oştire şi atunci nu te voi scăpa din vedere cît voi fi eu domn. Şi aşa se făcu, căci porunca Iui vodă era pravilă pe vremea aceea. Darămite azi, cîţi nemernici nu s-or fi găsind, cari, 135 după ce că părinţii lor se sting cheltuindu-se, şi îngrijesc de dînşii ca să-i procopsească, apoi, cînd ajung şi ei ceva, le întorc spatele, îi părăsesc şi-i lasă peritori de foame, tocmai cînd sunt copleşiţi de povara bătrîneţelor. Cîţi, zic, nu s-or găsi şi astăzi de aceia, cari ar fi mai vrednici să umble cu 140 sacaua de apă, decît să stea cocoţaţi cine ştie unde şi îmbăie-raţi de fumurile fuduliei celei necuviincioase. COPILUL CEL ISTEŢ Un om odată văduvise. El nu avea pe lume nici al nouălea neam. îşi jeli nevasta ce-şi jeli, dară văzu că nu foloseşte nimic cu jelirea. începu a-şi căuta de trebi. 5 Ajuns însă la cărunteţe, nu se putea împăca el cu singurătatea. Pasămite omul trăise bine cu răposata, se îngădui-seră şi le mersese treaba înainte; trăiseră, cum am zice, cu pace şi cu mulţumire. Copii nu le dedese Dumnezeu nici unul. Vedeţi dum-10 neavoastră, n-avea omul cu ce să se mîngîie. Era singur cuc. îl bătea gîndurile cîteodată să se însoare a doua oară. Nu-i venea însă bietului om să-şi uite nevasta dîntîi; ş-apoi nu ştia peste ce pămînt va da. Sta în cumpene. 15 Să zică da, îi era frică să nu dea tocmai acum spre bătrîneţe peste vro muieruşcă care să-l joace giurgina. Să zică ba, urîtul singurătăţii îi da ghes şi nu-1 lăsa în pace. Aşa e omul cînd este învăţat cu dichisul lui, cu rostul casei sale. Şi apoi vedea şi el că începuse a i se cam 20 risipi casa; deoarece nu mai era într-însa un al doilea sufleţel de om măcar. Ce să facă? După ce se mai gîndi şi se mai răzgîndi, ce-i vine lui? Numai iacă îşi ia inima în dinţi, calcă în gura lăcomiei şi hotărăşte să-şi ia un copil de suflet. 25 El socoti cu mintea lui că aşa ar fi mai bine. Nici pe răposata nevastă-sa, adecă, să n-o puie la uitare, nici el să nu rămîie singur. .119 Acum altă nevoie. Cum să facă el să-şi aleagă un copil de suflet, şi pe cine să ia pe lingă dînsul, el, care n-avea BO rude nici cît ai îmbuca o dată. Stătu la chibzuri. Şi puind degetul pe frunte, plănui cît plănui, apoi zise: „Mă voi scula mîine de dimineaţă, voi umbla prin cetate, şi Dumnezeu să-mi scoaţă înainte fiinţa pe care s-o 35 iau de suflet“. Planul fu bun. Dară ziua în care ieşi omul să-şi găsească copil de suflet se brodi să fie vineri. Ieşind omul din casa lui dis-de-dimineaţă, a doua zi cutreieră cetatea, şi parcă toţi copiii intrară în pămînt, 40 că nu întîlni nici unul. Totuşi, îndoiala nu i se strecură în inimă, căci, voind cu tot dinadinsul să aibă cu dînsul măcar un sufleţel, se încumese de ieşi afară din cetate şi mergea iaca aşa pe drumul cel mare, fără să ştie nici el unde se ducea. Se vede că-1 trăgea aţa la orînda lui. 45 N-apucă să mai facă vro doi-trei paşi, şi dete peste un şarpe. Omul îi zise: — Vrei tu, şarpe, să fii copilul meu de suflet? Am de toate, şi bani, să-i mănînci cu lingura. — Mai e vorbă? Cum să nu voi, răspunse şarpele. 50 Numai să ne învoim. — Da’ cum păcatele să nu ne învoim? Eu am fost însurat şi m-am învoit cu nevasta ca şi cu un frate. — Bine. Eu nu cer mai mult, fără decît să mă porţi în cîrcă. 55 — Atît numai? întrebă biet omul. Daca este aşa, tu eşti îiiul meu de suflet. Se învoiră, şi omul luă pe şarpe în cîrcă. Şarpele i se încolăci împrejurul gîtului şi se aşeză acolo ca într-un culcuş. 60 Omul umbla cu gîtul îmbroborojit şi nu făcea nimic fără să ştie şi şarpele. Mîncarea unuia era şi mîncarea celuilalt. Ceea ce bea unul bea şi celălalt. Nimic nu făcea unul fără altul. Trecu multă vreme la mijloc. înţelegerea dintre dînşii 65 nu se strică niciodată. Vezi că omul, îngăduitor precum firea îl lăsase pre dînsul, nu cîrcnise nimic. Dară pîrdalnicele de bătrîneţe, cînd vin, aduc cu dîn-sele fel de fel de metehne. Omul, îmbătrînind, începuse, deh! a-i tremura picioa-70 rele, umbla de parcă era pus în papainoage, ba încă şi spi- 120 narea începuse a i se aduce. Ce să mai ocolim? Să spunem drept pe şleau: iacă se cocoşase de bătrîn, mai ales că purta în spinare o sarcină pe care n-o mai putea duce, căci şarpele crescuse; se făcuse măgădău mare. 75 Omul, biet, începuse a tînji. într-una din zile, cuteză a zice: — Măi şarpe, fătul meu, fie-ţi milă de crescătorul tău şi mai dă-te şi tu pe jos, că, iată, m-a poticălit Dumnezeu cu bătrîneţele şi nu te mai pot duce. 80 — Ba să-ţi muţi gîndul, tată. Aşa ne-a fost învoiala şi aşa are să fie pînă vei intra în pămînt. Ştia omul că aşa era, dară credea că va găsi la şarpe milă de copil. Mila de la copilul de suflet, ca umbra de mărăcini, 85 povestea ăluia. Bietul om răbdă în piele şi mai purtă în circă pe şarpe ce-1 mai purtă, şi, văzînd că atîta sarcină îl dăhulase de tot, mai rugă pe şarpe să aibă milă de tată-său şi să se mai dea pe jos. 90 Aş! pe dracul să rogi? Şarpele nu voi să asculte nici rugăciune, nici nimic, şi nici că avu gînd să se clintească din loc. Unii, alţii, văzînd trudele omului, îl povăţuiră să meargă la judecată. Omul ascultă şi trase pe şarpe la jude- 95 cată. Gînd se înfăţişară, omul îşi spuse păsul. Judecătorii întrebară pe şarpe: cum de nu face ceea ce este cu dreptul, şi să mai slăbească pe bietul unchiaş, să se mai odihnească şi el. — Cu dreptul, cu nedreptul, nu ştiu eu; aşa ne-a fost 100 învoiala, răspunse şarpele. — Aşa este, bătrînule? întrebară judecătorii. — De, asta aşa este, răspunse unchiaşul, dară atunci cînd am făcut învoiala eram mai tînăr şi puteam să duc sarcina. Eu acum nu cer să stricăm învoiala, ci să aibă 105 milă de neputinţele mele, căci mi-e fiu de suflet, şi după moartea mea tot al meu lui are să-i rămîie. — Milă la noi nu scrie, zise şi şarpele. Eu ştiu că aşa ne-a fost învoiala, şi apoi, şi aşa, şi altminteri, tot eu am să-i fiu clironom, ca un fiu de suflet ce-i sunt. 110 — Daca aşa v-a fost învoiala, bătrînicule, răspunseră judecătorii, şi dacă fiul tău de suflet nu voieşte să aibă milă de tine, n-avem ce-ţi face. Trebuie să te ţii de învoială. 121 Bietul om ieşi de la judecătorie cu lacrămile în ochi 115 şi fără de nici o uşurare la greutăţile sarcinei ce ducea. Şi aşa, cu sufletul plin de obidă, abia tîrîndu-şi trupul, mergea pe gînduri şi cugeta că aceasta are să-l răpuie şi că nu va putea să trăiască zilele cite i-a fost dat de la Dumnezeu. 120 Cînd, trecînd pe la un maidan unde era o mulţime dej copii, îi auzi că se jucau d-a împăraţii. Ridică capul, se uită şi văzu pe copilul pe care ceilalţi copii îl aleseră împărat, văzu, zic, pe împăratul copiilor că ieşise la judecată, împăratul şedea pe un buştean mare, sfetnicii lui, toţi cu 125 toiege în mîini, împrejurul lui. Dinainte-i doi vinovaţi, legaţi cobză cu mîinile la spate, erau înconjuraţi de ostă-şimea copilărească, toţi cu ciomege în mîini. Ce-i diete omului în gînd, că numai se apropie şi el de împăratul copiilor şi zice: 130 — împărate, am venit şi eu să-mi faci o judecată. — Spune, tătişorule, ce păs ai? — Să vezi dumneata, împărate: rămîind văduv, mi se urîse cu singurătatea, şi am găsit cu cale să-mi iau un copil de suflet, căruia să-i rămîie tot avutul meu după 135 moartea mea. Şi neavînd nici neam de rudă, am ieşit să caut pe cineva, pe care mi l-ar scoate Dumnezeu în cale, ca să-l fac copil de suflet. Am găsit pe acest şarpe, cu care m-am învoit să-l port în circă. Eram mai tînăr atunci; acum el a mai crescut şi greutatea lui m-a gîrbovit pînă 140 într-atît, încît abia îmi mai tîrăsc pe pămînt ale păcate. Eu îl rog să se mai dea jos, să mai am niţel răgaz, să mai răsuflu şi eu, iar el nu vrea. Şarpele voi să răspunză şi el, dară împăratul îi tăie pofta de vorbă. El zise: 145 — Este o necuviinţă de cele mai mari ca să răspunzi înaintea judecătoriei de acolo de sus, de unde te afli. Nu ştii tu, şarpe, că împricinaţii, cînd se înfăţişează înaintea împăratului la judecată, trebuie să stea jos la pămînt? Şarpele văzu el că n-are încotro. Se descolăci de pe lîngă 150 gîtul omului, se dete jos la pămînt şi de acolo răspunse: — împărate, omul acesta, adevărat aşa este, că m-a luat copil de suflet. [Dară învoiala ne-a fost]1 să mă poarte în circă. Ori m-oi da jos din circa lui, ori nu, tot eu am să 1 Aceste cuvinte lipsesc din. ediţia 1886 dar le-am reprodus după ediţia 1883. 122 fiu clironomul lui. Eu mă ţiu de învoială. Aşa este cu 155 dreptul. învoiala este sfîntă. — Copilul care n-are milă de părinţii lui nu este vrednic să vază lumina soarelui, zise împăratul. Pe el, băieţi, de mi-1 faceţi harta-parta! Atita trebui. Porunca împăratului se şi puse în lucrare. 160 Şi unde mi se repeziră ostaşii şi dregătorii cei mici, toţi cu totul, la şarpe, şi unde mi-i deteră la bîte şi la toiege d-alea ţepenele, de mi-i strivi capul, numai cit ai zice mei. Şi de unde bătrînul se întorcea cu lacrămile în ochi de la judecata maturilor, acum se întorcea vesel ia casa lui, 165 că scăpase de nevoia ce căzuse pe dînsul. Judecata unui copil îl mîntuise. 5 10 15 20 25 ARICIUL ŞI VULPEA LJn biet iepure odată, împuşcat de vînător şi nefiind atins de alice, ca să cază mort îndată, se tîrî el cum putu şi se ascunse într-un hăţiş de tufe. El socotea să scape cu viaţă; dar aci îl ajunse ceasul lui cel din urmă şi muri. Ariciul, sfredeluş cum l-a lăsat pe el Dumnezeu, dete peste acest iepure mort. Ariciul mic, iepurele mare, nu putea, vedeţi d-voastră, să înceapă dintr-un tot întreg să mănînce; dete el tîrcoale iepurelui, şi de unde voia să apuce, îi scăpa. îşi lingea buzele, bietul arici, se uita cu jind, şi ca să îmbuce şi el măcar o data, era peste poate. Ariciul se mulţumea cu puţin, ca să se sature, dară trebuia altul să înceapă. Ce să facă? Se gîndi el, se mai răzgîndi, şi iată că o luă papuc la drum, să caute, doar de ar găsi pe cineva, cu care să-şi împarţă norocul. Şi mergînd ce merse, întîlni o vulpe. Ariciul prinse a zice: — Bine te-am găsit, cumătră vulpe, am dat d-un chilipir, şi aş vrea să-l împarţ cu un creştin al lui Dumnezeu. Mie îmi ajunge te miră ce. Numai să fie cineva care să-l fărâmiţeze. — Bună să-ţi fie inima, cumetre arici. Mulţumesc Domnului că mi te scoase în cale. E, ce mai ala-bala? Pare-mi-se că vorbeai d-un chilipir. Bine ai făcut că te-ai gîndit la mine. Aidem mai curînd, şi voi face împărţeala dreaptă. Ariciul mirosi că n-o să iasă bine la vopsea, după graiul şi foamea ce vedea el că arăta vulpea. Dar vulpea ştiu să-l încredinţeze, şi el, înduplecîndu-se, o luă, tipa-tipa, 3® înainte, şi vulpea după dînsul. Ajungînd la locul cu pricina, ariciul arătă vulpei chilipirul peste care dase el, şi o rugă să-l împărţească, precum îi fusese vorba. Vulpea, cum văzu iepurele, se repezi ca un găman, 35 începu a sfîşia dintr-însul şi a înghiţi haltacele pre nemestecate. Îşi uitase de împărţeală. Ariciul se întorcea pe lingă vulpe, şi voia să se apropie, să apuce şi el o dată măcar; vulpea îi arăta colţii şi se întorcea cu coada spre dînsul. 40 — Aşa ne fu vorba, cumătră vulpe? Asta ţi-e dreptatea? Dară vulpea n-avea timp de vorbă. Rupea şi înghiţea ca de frica morţii. După ce isprăvi,începu a-şi linge mustăţile, şi întor-cîndu-se către arici, îi zise: 45 — Ce ziseşi, ce ziseşi, cumetrele, că nu auzii bine? — Aşa dreptate făcuşi? — Eu am făcut dreptatea burţii. Aşa se cuvinea. — Dar dreptatea cerească, care s-a pogorît din cer pe pămînt, aşa zice? 50 — Eu nu cunosc altă dreptate decît dreptatea pînte- celui. — Eu cunosc şi o dreptate a dreptăţii, răspunse ariciul; şi daca vrei să te crez că ai urmat, după cum mi-ai făgăduit, să mergi să pui laba pe dînsa, şi să juri. Altfel nu te crez. 65 Vulpea, care nu ştia altă dreptate decît ceea ce o spusese dînsa, şi voind să fie crezută de arici că spusele ei erau curatul adevăr, priimi să meargă cu dînsul să jure. Ea habar n-avea de cele ce umbla să facă ariciul; ştiin-du-1 şi puţintel Ia trup, şi fără putere, nu se îngriji de 00 nimic, şi merse după dînsul. Ajunseră. Ariciul, arătînd tulpina unui copaci, zise: — Aci la rădăcina ăstui copaci este culcuşul sfintei dreptăţi. Tu pune laba aci şi jură pe pielea ta de vulpe că tot ce ai făcut, cu dreptul fu să faci aşa. 65 Vulpea rînji de prostia ariciului, cum de să nu ştie el că dreptatea este cu cel mai mare şi mai tare, şi ca să-i arate că aşa a fost cu dreptul să facă, şi fără a bănui ceva, puse laba acolo. Ea, vezi, nu credea în altă dreptate: dreptatea iste- 70 ţimei. 125 Ariciul, cum văzu, sări şi el pe laba vulpei şi zise: — Apasă bine şi jură. N-apucă să isprăvească vorba, şi clape! vulpea se simţi apucată de labă. Ce era? iacă o cursă. Ariciul ochise cum în revărsatul zorilor un vînă'lor aşezase cursa la rădăcina acelui copaci mare, cum o acoperise cu frunzet, şi acolo duse pe vulpe. Ea începu a se zvîrcoli, a chelălăi de durere şi se rugă de arici să o scape din mina dreptăţii. Ariciul acum se făcea şi dînsul că n-aude, nu vede. în cele din urmă zise: — Aşa cere dreptatea. Vulpea începu să o croiască la şiretlicuri, şi se rugă de arici să facă ce o face, să-i dea drumul, să-şi facă neputinţele trupeşti, căci nu voieşte să întineze locul unde se află sfînta dreptate şi că apoi va veni să se supuie orîndei ei. Înţelesese şi vulpea acum ce era acea sîntă dreptate; dară fu prea tîrziu. Ariciul îi răspunse: — Tu vezi acum de te căieşte de faptele ce ai făcut în lume, şi lasă şiretlicul: iată, vine duhovnicul să te spovedească. Pasămite văzuse pe vînător că se apropia, ca să-şi cerceteze cursa. Iară el, ariciul, se duse p-aci încolo. 5 10 15 20 25 ŢAPUL ŞI ŞARPELE Un ţap, voind să treacă într-o livede, fu silit să dea printr-o apă ce curgea între el şi acea livede. Şi fiindcă n-avea încotro, se lăsă în gîrlă şi începu să înoate. Gînd era pe la jumătatea gîrlei, se pomeneşte pe lingă dînsul cu un şarpe că-i zice: — Măi, ţapule, ia-mă şi pe mine să mă treci la uscat Ţapul, temător, îi răspunse: — Tu vezi bine că abia pot să-mi duc părul de pe mine, şi tu mai ceri să te iau şi pe tine? — Aşa o fi; dară iată că umblu să mă înec, şi atîta prietenie nu pot găsi la tine? Ţapul îl lăsă să se urce pe dînsul, şi-şi puse toate puterile ca să înoate spre a ieşi cu bine dincolo. Şarpele, dacă se văzu călare pe ţap, începu a se încolăci împregiurul gîtului şi a-1 strînge ca să-l sugrume. — Da’ ce faci, prietene? că, uite, nu mai pot răsufla şi o să ne înecăm amîndoi. — Vezi că mie mi-e foame; acum eşti în mîna mea şi aş vrea să mi-o potolesc cu tine. — Foame, foame; prieten, prieten; dară cu o mortăciune socoteşti tu să te îndestulezi? Aşteaptă niţel pînă să ieşim la margine şi acolo să-ţi arăţi prietenia. Acum mai slăbeşte-mă din dragoste, ca să pot înota. Şarpelui îi plăcu vorbele ce auzi şi, mai slăbind pe ţap din chingi, acesta îşi puse toate puterile, mai înotă ce înotă şi ajunse la uscat cu şarpe cu tot. 127 Pe cînd încă înota, se gîndea la prietenia şarpelui şi începu a născoci la mijloace de a-şi mîntui viaţa. 30 După ce ieşiră la uscat, ţapul prinse a zice: — Şarpe, tu mi-ai cerut prietenia, eu ţi-am dat-o. M-am luptat cu primejdia şi am ieşit la uscat cu bine. Fă-mi şi tu hatârul acum şi dă-te jos, ca să ne măsurăm, cine este mai lung? Apoi mă vei mînca în bună-voie. 35 — Ei, haide, de, să nu zici că nu ţi-am fost prieten! Şi dîndu-se jos de pe grumajii ţapului, aştepta să se măsoare cu dInsul. Ţapul asta şi voia. Cum îl văzu jos, se răpezi cu coarnele de sfărîmă capul şarpelui şi-l strivi călcîndu-1 cu copitele 40 lui cele tari. După ce îl văzu pus bine, întinzîndu-1 cît era de lung, zise: — Vezi aşa; mie îmi place prietenia, dară să fie dreaptă. Ce erau încolăciturile alea împregiurul grumazului meu? 45 Piei acum cu prietenia ta cu tot, să-ţi auz de nume şi să te văz cînd mi-oi vedea ceafa! GAZDA NOROCULUI în vremurile cele vechi, pe cînd blagoslovenia Domnului era pe pămînt, trăia un boier mare. în casa acestui boier desjugase norocul şi-şi făcuse culcuşul aci. 5 Din pricina aceasta, orice făcea boierul îi ieşea înde bine; oriunde punea ol mina, punea şi Dumnezeu mila. Şi era bine văzut la curtea lui vodă. Nu că doară era vru mană mare de dinsul. Era şi el, om ca toţi oamenii; ei ia aşa pentru că avea noroc. 10 De se auzea că vrăjmaşul a dat năvală în ţară, vcdă chema îndată pe acest boier, îl trimetea asupra vrăjmaşului, şi el, te miră cu ce tertipuri, punea vrăjmaşul pe goană şi mîntuia ţara de nevoi. De se ivea vro foamete, ori vro molimă, vodă poruncea 15 boierului să se ducă să vază şi să facă ce o şti el, numai să potolească mînia lui Dumnezeu. Şi el, boierul, cum se ducea, nu ştiu ce făcea el, nu ştiu ce dregea, că numai ce auzeai că foametea, că molima s-a ostiat, şi iară se întorcea binele. 20 Avuţiile îi curgea ca ploaia. Holdele de pe moşiile lui burduşeau pămîntul. Vitele i se înmulţea ca spuza şi ca iarba. Sta şi se mira şi dînsul de atîta noroc ce căzuse pe capul lui. Din pricina aceasta începuse a se îngrijura. Simţea 25 el că n-are să ţie mult aşa. Nevasta şi copiii îl mîngîiau şi voiau să-l scoată din această părere; el însă tăcea şi îşi căuta de treabă. 9 — Isplrescu — Opere, voi. II 129 Intr-o zi se duse să se scalde. El se uitase cu un inel de mare preţ în deget, şi nu ştiu cum făcu, că îi scăpă inelul 30 în apă. în loc să cază la fund, inelul plutea pe d-asupra apei. El se cruci de această minune, se dete după dînsul, îl apucă şi îl băgă în deget. Atîta noroc na so mai văzuse. El zise: „Aceasta este culmea norocului. De aci încolo n-are să fie bine de mine.“ 35 Şi aşa fu. Pasămite norocul îşi luase ale trei fuioare de la casa lui, şi p-aci ţi-e drumul. Întorcîndu-se acasă, spuse nevestei şi copiilor ce i se întîmplase la gîrlă, apoi le zise: — Ţineţi-vă bine, dragilor mei, că atîta noroc n-are să 40 ţie mult. El trebuie să-şi întoarcă cojocul. N-apucă să-şi isprăvească cuvîntul şi deodată se pomeni cu nişte slujitori domneşti, cari intrară la dînsul, şi îi spuseră că este osîndit la temniţă, şi că toată averea lui este luată pe seama domniei . 45 Vru el să se ducă la vodă, să se înţeleagă la cuvinte. Dară cine îi mai dete pasl Puseră mîna pe dînsul slujitorii, îl legară cobză, şi îl duseră la puşcărie. El, de nevoie, se într-armă cu răbdarea, şi suferi toate asprimele triştei. 50 Nevasta şi copiii îi rămaseră pe drumuri. Legat şi ferecat în închisoarea lui, bietul boier nu mai ştia nimic de ai săi. De mîncare îi aducea păzitorul, numai pîine uscată şi apă. Aştepta el să fie scos la judecată, ca să se dezvinovă-55 ţească, fiindcă se ştia curat la inimă. Dară fu uitat acolo nu ştiu cît timp. El trăia acum nici cu viii, nici cu morţii. Aştepta din minut în minut să fie dus la moarte. în loc de nevastă şi copii, împregiurul lui acum avea paienjenii închisorii şi şoarecii, cari îi lua din mînă şi chiar 30 bucăţica de pîine uscată ce-i aducea. Părul, barba şi unghiile îi crescuseră ca la un om sălbatec. Se jigărise bietul om, de nu-1 mai cunoşteai. De unde îi venise lui aceasta urgie domnească? Pizmaşii îl pîrîseră la domnie că voise să-şi vînză pe 65 domnul său, şi cîte şi mai cîte. Vodă crezu, ca un Vlăduţă ce era el, şi fără a-1 mai cerceta, porunci de-1 aruncă la închisoare şi nu-şi mai aduse aminte de el. Trecuse multă vreme şi boierul nu mai avea nădejde de scăpare. 130 70 Nevasta boierului, în timpul acesta, umblase şi cruciş şi curmeziş, se rugă şi de bun şi de rău, şi de mare şi de mic, şi abia, abia, izbuti să dea ochii cu vodă. Ea îi spuse neajunsurile în care se află ea şi copiii ei, îi înşira cu d-amăruntul slujbele făcute de bărbatul său 75 ţării, îl făcu să înţeleagă necazurile bietului om acolo în temniţă, uitat de stăpînire, uitat de oameni şi de Dumnezeu, şi îi ceru voie ca măcar să o lase să se ducă să-l vază. Voia o dobîndi. Şi într-un suflet se duse la închisoarea bărbatului său. 80 Acolo dacă ajunse, arătă pitacul lui vodă şi porţile temniţei i se deschiseră. Intrînd, nu-şi mai cunoscu bărbatul; părul crescut şi nepieptănat şi împîslise pe capul lui. Barba îi ajunsese pînă aproape de brîu, musteţile îi sta la gura lui ca un stuf; 85 hainele de pe dînsul putreziseră ; sub dînsul o mină de paie şi ş-alea umede, îi strujise trupul, de nu mai avea hal. Boierul cum o văzu, o îmbrăţişa şi îi spuse să aibă răbdare, că Dumnezeu cearcă pe om, dară nu-1 pedepseşte aşa îndelung. El o rugă să facă ce-o face, s fi - i aducă niţică 00 varză acră, căci i se lihnise inima de tot. Nevastă mii ho duse iute pe In prieteni, pe la cunoscuţi, să ceară o varză, căci nici ntît nu moi avea cu cît să o cumpere, şi, doblndind o varză acră, o puse într-o oală şi i-o dusa bărbatului său. Stînd ei de vorbă şi mai îmbărbătîn-08 dil-se unul pe altul, pusese oala cu varză alăturea cu el. După cc vorbiră ce vorbiră, vru să mănînce şi el niţică varză. Cînd colo, ce să vază? Un şoricel dăduse în varză, şi nici de dînsa nu avu parte. Atunci începu să zîmbească şi zise neveste-sei să-i 100 aducă un bărbier, ca să-l rază şi să-l tunză, căci acum s-a sfîrşit toate necazurile şi nevoile lor. Încă vorbind, iată că vine temnicerul şi îi spune că din mila domnească i se dă drumul de la închisoare. Pasămite vodă, după rugăciunea muierii boierului, îşi 105 aduse aminte de dînsul, oarecînd harnic şi credincios, luă în cercetare cu d-amăruntul toate învinovăţirile ce i se aduseseră, se încredinţă că pe nedrept a fost osîndit, şi porunci de-1 scoase din temniţă, îi dete averile înapoi şi îl puse iarăşi în cinstea din care îl dase jos. 110 Cînd binele ajunge la culme, să te aştepţi la rău; cînd răul trece peste măsura firii, să te aştepţi la bine. 9* CÎINELE LENEŞ Iarna sosise şi zloata, gerul, viscolele, ninsoarea, bruma, ceaţa, chiciura şi cîte nagode toate nu lipsiră. Grivei, într-una din acele zile în care seninul lasă să se 5 vază faţa sfîntului soare, după ce se jucase cu eîţiva tovarăşi ce întîlni pe uliţă, după ce alergase în sus şi în jos, după ce sărise de atîtea ori pe stăpînu-său, de cîte ori îl văzuse pe afară, spre a se linguşi să-l lase în casă şi după ce lătrase de atîtea ori de cîte ori văzuse vreun călător, spre a se arăta 10 credincios stăpînului, ostenit, se culcase la uşa bordeiului. Aci tremura ca varga de frig, fiindcă în zilele geroase cu cît soarele pare a dezmorţi trupul îngheţat, cu atîta vîntul este mai cumplit de rece şi pătrunzător. Degeaba se colă-cise el de se făcuse cîrlig, degeaba băgase nasul sub coadă, 15 degeaba se culcase pe un cocean de mătură, el tremura cum se tremură. Suferinţa sa se adaogă fiindcă nu putea să adoarmă de frig. Atunci, uitîndu-se asupra lui şi măsurîndu-se cu ochii, zise: „Uite-mă ce mic sunt; nu mi-ar trebui mult ca să-mi 20 fac un bordeiaş. Acum pămîntul este îngheţat şi toate cele trebuincioase spre aceasta sunt acoperite de zăpadă. Cele dîntîi zile frumoase, după ridicarea ninsorii, am să le întrebuinţez spre a-mi face colibă. Nu e treabă, tremur de mă ia dracu; ş-apoi stăpînu-meu cînd apuc şi eu cîteodatâ de 25 întru în bordeiul lui, mă dă afară ca p-un cîine, zice că i se murdăreşte locuinţa.“ Primăvara nu întîrzie şi ea a sosi; cu dînsa şi verdeaţa, dragostele, adierea vîntului, florile, seninul limpede şi 132 veselia. Grivei al nostru, cum se văzu scăpat de iarnă 00 uită necazurile ce suferise, ca tot necazul ce odată este trecut. Nu se putea opri să nu ia şi el parte la bucuria tutulor vietăţilor. Gînd nu sta lungit la soare, se înhăita cu mai mulţi tovarăşi şi hoinărea împins de focul dragostei, din 85 care pricină de multe ori se întorcea învrăjbit pe cîte unul sau doi din foştii săi prieteni. De bordei nici pomeneală nu era. Nu se simţea trebuinţă. Trecu şi primăvara. Vara îi luă locul. Să fi văzut pe Grivei al nostru cum căuta umbra deasă ca să scape de arşiţa 10 soarelui şi de muşte. Intr-una din zile, după ce se umflase de somn şi fiindu-i greu a se scula, se puse să cugete: „Ce bine ar fi fost, zise el, daca Dumnezeu ar fi făcut vara pe jumătate mai călduroasă şi iarna pe jumătate mai 15 friguroasă. N-ar fi fost cineva nevoit să mai sufere nici vara, nici iarna. Ştiu că pusesem de gînd să-mi fac bordei tn vara asta ; dară este cu putinţă să iasă cineva la lucru pe o astfel do arşiţă?“ Apoi tutitizlndu-se şi uitîndu-se usupră-i cit c de lung: 50 „Aoliul zise, socoteam să-mi iau măsură ca să-mi WOiflSO un bordei; dară lung mai sunt! Pînă cînd dracu să lucrez Ml ca să-mi fac o aşa namilă de bordei ca să mă Încapă? Nici lntr-un an nu-1 isprăvesc şi iarna tot o să mă apuce fără bordei.“ 55 Se întoarse dară pe cealaltă parte şi-i trase la nişte somnuri d-alea cu sforăitele. Ga tot lucru ce trece în lume, trecu şi toamna. Iarna găsi pe Grivei iară fără colibă. Tremurînd la uşa locuinţei stăpînului său, pisica, cum îl zări, pîndi pînă să 00 sc deschiză uşa şi printre crăpătură îi zise: — Ce bine ar fi fost daca Dumnezeu ar fi făcut vara pe jumătate mai călduroasă şi iarna pe jumătate mai friguroasă, căci atunci n-am mai fi avut trebuinţă de bordei, şi zbughio! înapoi lingă sobă. BOGĂŢIA ŞI VESELIA 1 este drum de palatul unui om bogat era odată bordeiul unui muncitor de pămînt. Cu cit casa bogatului sclipea de avuţie, cu atît bordeiul muncitorului sclipea de sărăcie. Stăpînul bordeiului avea şapte copii. Cinci băieţi şi două fete. Toţi mari, toţi ajunşi de însurat şi de măritat. Bogatul avea doi copilaşi. Copiii muncitorului rumeni şi sănătoşi, copiii bogatului gălbejiţi şi bolnăvicioşi. Cînd se lumina de ziuă, omul ieşea din bordei, şi după dînsul toţi flăcăii lui, unul după altul, mergeau la lucrul cîmpului. Muierile rămîneau acasă şi vedeau de rostul mîncării şi de al îmbrăcămintei. Cînd mîncarea era gata pentru de nămiezi, toate mergeau cu merindea la cîmp şi întindea o masă, cît pe colo, pe iarbă de-ţi venea să te aşezi şi tu lingă dînşii, cînd îi vedeai. Seara, cînd se întorceau de la munca cîmpului, după ce cinau, bătrînul lua fluierul, căci ştia să zică din fluier, şi mi-ţi trăgea nişte doine de te adormea; apoi, întorcînd-o pe foaia cealaltă trăgea nişte cîntece de danţ, cîtc vro bătută, cîte vro oltenească sau cîte altceva şi băieţii cu fetele jucau şi tropăiau de parcă numai ei singuri erau pe lume. în casa bogatului era muţenie; nu se auzea nici ţipenia. Se ducea şi bogatul de acasă în trebile sale, şi după ce se întorcea seara, se închidea în cîte vro cămară şi acolo scria tot ce făcuse ziua, socotea şi iar socotea, pînă tîrziu noaptea. Şi era o tăcere de parcă nu locuia nimeni; încolo toate cămările erau luminate, dar atîta tot. 30 De multe ori bogaţii din casele cele mari nu se puteau odihni de chilomanele din bordeiul de peste drum. Nevasta bogatului pizmuia fericirea săracului. într-o zi ea zise bărbatului său: — Frate, ce va să zică atîta posomorîre, atîta grije şi 35 atîtea socoteli în care te cufunzi toată noaptea? Nu e zi lăsată de la Dumnezeu în care să te văz şi eu o dată vesel şi cu chef. Pînă cînd să tot fii posac? O să te prăpădeşti. Uite peste drum în bordeiul săracului cum domneşte veselia. — Ei, nevastă, Dumnezeu nu poate da toate omului, 40 căci s-ar prăpădi, n-ar mai avea ce aştepta. Nouă ne-a dat bogăţie şi aşteptăm veselie; celor de peste drum le-a dat veselie şi aşteaptă bogăţie. Tot ce doreşte omul nu poate dobîndi deodată. Pentru aceasta o să-ţi dau o probă. A. doua zi se scoală de dimineaţă omul cel bogat şi iese 45 din (iasă. El pîndoa în drum pe stăpînul bordeiului, şi cînd Ho apropie do ol, îi zise: — Vecina, ui ounoHcut po răposatul tată-meu? —* Da, rnilria-ta, l-am cunoscut. — lori, oăutÎJid printre litrii ¡In lui, am dat peste una 80 tn oare ora scris: „Să so don vecinului do peste drum o mie do galbeni, că osto om harnic şi cinstit, fără dobîndă, fără nirnic; să fie dator numai să-i înapoieze cînd o putea şi olto cit so va înlesni.“ Astăzi împlinesc dorinţa tatălui meu. 55 Şi, puindu-i în mină o pungă cu o mie de galbeni, se duse pe ici încolo. Muncitorul cum se văzu cu banii în mînă se întoarse acasă, adună pe lingă dînsul pe toţi copiii săi şi începu să se laude că ce fel de om şi cum a fost el în tinereţele lui. 30 „Dovadă despre aceasta, zise el, este că vecinul cel bătrîn, bogatul de peste drum, a lăsat cu sufletul ca moştenitorii lui să-mi dea o mie de galbeni. Iată-i.“ Şi îi numărară şi îi socotiră şi nu lipsea nici unul. Era o mie în cap. 65 Acum se puseră la sfat ce să facă cu banii. Unul zise una; altul zise alta. Lor nuli se părură bune sfaturile Unul mai zise ca să ia o moşie cu arendă. — Aş! răspunse altul. Ga să fii arendaş trebuie să ştii ca^te, să faci la socoteli, să stai cu boierii şi cu zapciul la 70 taifas. Nu face pentru noi. 135 — Ba să mergem la oraş să deschidem o boltă. — Ba să ne facem zarafi. Din una din alta se apucară la ceartă. De unde pînă aci era veselie mare în bordeiul lor, de 76 cînd intrase mia de galbeni în casa lor, parcă intrase diacul' neunirei şi al zarvei. Nici tu cîntare, nici tu jocuri, nici tu nimic. Femeia muncitorului se luă de gînduri. Ea zise: — Bărbate, de cînd a intrat diavolul ăsta de aur în 80 casa noastră, pace nu mai este. Şi luînd punga cu totul, o aruncă într-un rîu ce curgea p-aproape de coliba lor. Copiii, cum văzură una ca asta, săriră cu toţii, intrară în gîrlă şi începură a căuta punga cu galbenii, să se înece 86 oamenii şi mai multe nu; şi de lăsat nu se lăsară pînă ce nu găsiră punga şi o scoaseră afară. Şi întorcîndu-se cu dînsa acasă, bătrînul muncitor zise: — Ştiţi ce? ca să fie pace, eu voi lua jumătate din bani 80 şi jumătate să-i împărţiţi între voi. Aşa mi se pare a fi cu dreptul. Cînd auziră copiii una ca aceasta, toţi săriră cu zurbaoa, că de ce bătrînul să ia mai mult? Ce să tot lungim vorba? Două, trei zile cît trecură 85 pînă să-şi facă ei planurile şi să se învoiască ce negoţ să facă bordeiul Iot era ca şi pustiu. Nu se auzea nici cîntări, nici chilomane de rîs, nici jocuri! Stau toţi cu totul şi chibzuiau şi puneau la cale lucruri ce au rămas baltă. Bogatul îşi chemă nevasta în seara dîntîi şi îi zise să 100 asculte la veselia oamenilor din bordei. Ea nu auzi nimic. A doua seară şi a treia tot aşa. Se mira şi ea; cînd a patra zi dimineaţa, văzu pe vecinul lor cel sărac că vine la dînşii. Bogatul ieşi afară să vază ce pofteşte. Vecinul începu 105 a zice: — Boierule, fă-ţi pomană cu noi şi priimeşte-ţi darul înapoi. De cînd acest diavol a intrat în bordeiul meu, pacea n-am mai văzut-o cu ochii. Ia-ţi banii şi fii sănătos. D-ta cu bogăţia d-tale, eu cu sărăcia mea; d-ta cu posăcia d-tale, 110 eu cu veselia ce am învăţat. Şi, întorcîndu-se la casa lui, el cu ai lui începură a urma, ca mai-nainte, să cînte şi să joace. Bogăţia ieşise pe fereastră. Veselia intrase pe uşă. JUDECATA VULPEI LJn om, odată, mergea la treaba lui prin nişte munţi. Alăturea drumului aude un glas milogindu-se şi grăind: 5 — Fă-ţi milă şi pomană, creştine, şi mă scapă do la pittire. *— Cinn oşti tu, şi undo te afli? -Io, nici, aici, In văgăuna asta. Fă bine, aşa să trăieşti, şi dă la o parte piatra de d-asupra. 10 Omul caută în dreapta, caută în stînga şi dă de văgăună, d-asupra căreia era un pietroi mare. Ce să vezi d-ta? Acolo era culcuşul unui balaur. Pe eînd se afla încolăcit şi dormea, iată că un colţ de piatră, groaznic de mare, se desface din munte şi, prăvălindu-se la vale, Ift cade drept peste văgăuna balaurului şi-l închide acolo. Şarpele, svîc! în sus svîc! în jos, ca să iasă. Aş! unde era pomana aia? Piatra mare astupa intrarea văgăunei de nu rămăsese loc deschis nici cît să bagi degetul. Se zvîicolea balaurul în ghiara morţii de foame, de sete şi de osteneală, 20 şi ca să scape d-acolo era peste poate. Rugăciunile şarpelui înmuie inima omului şi acesta, înduioşit de nenorocirea bietului şarpe, se pune de caută o pîrghie, se luptă cu bolovanul de piatră şi, încet, încet, îl dete niţel la o parte de d-asupra văgăunei, atît cît putu 25 şarpele să iasă. — Bogdaproste! că mai văzui o dată lumina soarelui, mai pot să răsuflu şi eu în voie, zise balaurul. Găteşte-te acuma, omule, că am să te mănînc. Nu mai pot, uite, de foame, sunt lihnit de la inimă. 30 — Ce stai tu de vorbeşti, balaure? D-apoi eu ţi-am făcut bine. Asta să-mi fie oare răsplata? — Bine, nebiric, nu voi să ştiu. Răsplătire la noi nu scrie. Şi deodată se încovrigă împrejurul omului şi-l coprinse. 35 de acesta nu se mai putea mişca din loc. — Stăi, frate, mai zise omul; astfel ţi-e dreptatea? Eu nu mă cunosc vinovat cu nimic. Să mergem la judecată. — Să mergem, dacă vrei judecată. Dară eu îţi spui că o să pierzi. Totuşi, ca să nu poţi a te plînge că te-am mîn- 40 cat pe nedrept, aidem şi la judecată. Numai grăbeşte paşii, că mi-e foame de tot. Şi mai slăbind pe om din chingi, acesta apucă pe cîmp cu paşi grăbiţi şi tremurînd de frică. In calea lor întîlnesc un bou păscînd şi se îndreptară către dînsul. 45 — Boule, prinse omul a zice: iacă, iacă, iacă, din ce am scăpat pe şarpele ăsta, şi iacă, iacă, iacă, ce umblă el să-mi facă. Cu dreptul e? — Da! prea cu dreptul, răspunse boul. Ascultă: eu slujesc pe om de cînd eram viţel. Nu fu destul că îmi lua lap- 50 tele, cînd eram mic, de răbdam de foame, căci n-aveam ce suge; nu e destul că, după ce m-am mărit, trăiam mai mult cu zilele, fără să-mi dea nutreţ d-ajuns; iară eu trăgeam la plug, la car şi la toate poverile la care mă punea el, fără să cîrtesc; acum cică am îmbătrînit, mă lasă pe cîmp 55 să mă hrănesc, ca să mă mai îngraş niţel, şi apoi să mă vînză la măcelar. Aşa este dreptatea omului. — Auzi, omule? întrebă balaurul. — Auz, răspunse omul. Dar să ştii că eu nu sunt mulţumit de judecata boului. Să mergem şi la altul. 60 — Poţi tu să mergi la cîţi vei pofti. Eu una ştiu, că mi-e foame. însă, ca să nu mai aibi cuvînt de pricinuire, aide, fie, să-mi fac pomană cu tine să mergem şi la alt judecător. Omul, cu inima cît un purice de frică, o ia înainte pe 65 drum şi, întîlnind un cal într-o livede, îi zise şi lui: — Calule, iată ce am făcut balaurului acestuia, şi iată cum vrea să-mi răsplătească. Cu dreptul e? — Da, da, cu tot dreptul, răspunse calul. Dară tu,, omule, cum faci dreptate pe pămînt? Nu care cumva oare 70 te socoteşti a fi mai breaz? Noi slujim la stăpînul nostru 138 din tată în fiu. Gînd eram mic, copiii lui se jucau cu mine şi îi purtam în spinare. După ce m-am mărit, din cîte primejdii nu l-am scăpat! şi cît am mai muncit, amărîtul de mine! Mai de multe ori flămînd decît sătul, ajunsesem 75 într-un rînd să zac pe coaste de foame şi de neîngrijire. Acum mă găseşte că prea sunt bătrîn. Mi-a dat drumul să pasc în voie pînă să-şi găsească timp, să-mi dea cu parul în cap, să mă omoare, ca să-mi ia pielea. Astfel este răsplata omenească pe pămînt. 80 — Auzi, tu, omule? zise balaurul. — Auz, răspunse omul. Şi cu toate astea eu nu sunt mulţumit de judecată. Să mergem şi la al treilea să ne judecăm. Ascultă-mi şi astă rugăciune, să te ţie Dumnezeu. — Ei, apoi te-ai prea trecut! Multe ai voi d-ta. Şi 85 deşi-mi vine leşin de foame, iată mă înduplec şi de astă dată, numai şi numai să nu-ţi mai rămîie nici un cuvînt de bîrfcală, şi să-ţi tacă fleoanca. Aidem şi la al treilea judecător. Mai rnergînd ei ce mai merse, întUniră o vulpe. DO — Vulpe, începe omul n zice, iată ce bine am făcut eu balaurului acestuia, şi iată ce rău va să-mi facă el mic. Cu dreptul o? Judec,ă tul — Ce ni zis, ce ui zis? întrebă vulpea. Omul îi mai spuse încă o dată focul ce-1 ardea. «5 — Ca să judec, trebuie să merg la faţa locului, să văz eu eu ochii mei şi să auz cu urechile mele. Altfel nu ştiu să j udee. Se învoiră şi plecară cîte trei la faţa locului. Şi, ajungi nd aici, începu omul să spuie şiritenia pricinei: 100 — Iacă, ici în văgăuna asta şedea balaurul încolăcit, şi pietroiul ăsta năpraznicul, căzînd din munte, îi astupă ieşirea. Trecînd eu p-aici, şarpele să rugă să-1 scap de pieire. Eu, prostul, vrui să-i fac bine, mă luptai, dădui bolovanul niţel la o parte şi-i făcui loc să iasă. El, dacă 105 ieşi, mă coprinse, cum îl vezi, încolăcindu-se preste mădularele mele şi voieşte să mă mănînce. — Aşa este, balaure? — Aşa da! Fiindcă astfel cere dreptatea. Vulpea se gîndi niţel şi răspunse: 110 — Măi, frate, desluşiţi-ma bine, că eu nu pricep aşa advocăţeşte. Spune, omule, şiritenia din capul locului, şi arată-mi şi cu mîna. 139 Omul începu din nou să spuie şi cu gura, să arate şi cu mîna. 115 — Iată, în văgăuna asta de ici, pe care o vezi cu ochii, sta şarpele încolăcit şi astupat acolo de pietroiul ăla maa... — în văgăuna asta, ziseşi, întrerupse vulpea. Ce smintit eşti, mă! Nu se poate una ca asta, spune drept, omule. — Drept spui. 120 _ Aşa este, halaure? — Tocmai precum spune omul. — Fie, că mie nu-mi vine să crez că poate să încapă o aşa namilă de trup într-o văgăună atît de micuţă. Trebuie să văz cu ochii mei, ca să crez. 126 Şarpele vru să încredinţeze pe vulpe. Se descovrigă de pe om, se tîrăşte, se strecoară în văgăună, încet, încet, încolăcindu-se ca să încapă. In vremea asta vulpea face un semn cu ochiul omului. Acesta o pricepe. Şi tocmai cînd balaurul zicea vulpei: 130 — Acum vezi? — Văz. — Ei, crezi? — Crez. — Judecă după dreptate. 135 — După dreptate judec. Omul puse umărul, se opinti cu deznădăjduire, date piatra la loc, şi clape! acoperi văgăuna din nou. Vulpea zice: — Aşa cere dreptatea. DIN PERIODICE NEGUŢĂTORUL ŞI CHIRIGIUL A fost odată un negustor. Pe ce punea mina îi ieşea înde bine. Era drept, cinstit şi nu se bucura la simbria slugelor. EI plătea tuturor pînă într-una. Negoţul lui creştea 5 şi el din zi in zi se făcea mai de omenie. Unde se pomenea la dînsul judecată 1 El mai bine vindea mai ieftin şi pe bani gata, deoîl scump şi pe datorie. Cu louto că îmbla cu dreptatea în sîn, în cele din urmă înlr-o zi, o păţi şi el. Ca să desfacă marfa mai răpede spre 10 a-şi aduce alta nouă şi să prefire prin prăvălie mai multă marfă, el mergea la toate bîlciurile. Odată, vrînd să meargă la un bîlci mai depărtat în ţară vecină, închirie un car pe seama sa. îl încărcă cu marfă din obicei şi plecă. 15 Pe drum, află neguţătorul de la chirigiu că puţin mai-nainte este o pădure, care cade pe hotar, fără seamăn de mare: copaci mari şi nalţi pînă la nori, crîng, hăţiş, de toate se află acolo. De aceea şi este vestită de mulţimea tîlharilor. 20 — Nu e pui de om, zicea chirigiul, care să scape din mîna astor tîlhari. Aşa de răi şi meşteri sunt! — Eu n-am auzit vorbindu-se d-alde astea pînă acum despre această pădure, răspunse neguţătorul chirigiului; ce tot floncăneşti tu? 26 — Aolio, jupîne! Careva să zică n-ai auzit nemic pînă acum? Daca este aşa, să-ţi înşir eu vro cîteva întîmplări. 143 80 35 40 45 50 55 80 85 Mai anţărţ în pădurea asta a fript tîlharii un neguţător de viu, punîndu-1 în frigare. Şi pentru ce? Pentru că n-a vrut să li dea banii ce-i avea la dînsui într-un chimir, după ce-i luase toată marfa. Acum un an au căznit un boier pînă i-a ieşit sufletul, pîrlindu-1 cu fiarele roşii ca focul pe piept şi pe spinare, ca să dea bani. Şi cînd l-au căutat, după ce a murit, clei de tufăl N-au găsit la dînsui nici o lăscaie, măcar să orbească un şoarece. Es-timp, nu mai departe, es-timp au bătut şi chinuit pe un biet neguţătoraş, de abia a scăpat cu sufletul şi cînd colo, ce să vezi? Douăzeci şi cinci de lei avea în pungă. I-au luat tîlharii şi tot nu credea pînă nu i-au întors buzunarele pe dos şi nu l-au purecat prin toate colţurile hainelor. Cu pătura l-a adus acasă, bietul neguţător! Ţi-era mai mare jalea să te uiţi la el. — Cele ce spui tu, mă, nea chirigiu, mă înspăimîntă de mă ia fiori de groază. Mai îmi vine să mă întorc îndărăt. — Ia fugi d-acolo, jupîne, nu mai fi copil. Păi nu ştii că eşti cu mine? Lasă că te duc eu de nici capul să te doară, ba nici un firicel de păr să nu se clătească. — Lesne e a zice, anevoie a face. — Dacă e aşa, stăi, dă-mi hainele dumitale să mă îmbrac cu dînsele şi dumneata ia p-ale mele, să te faci chirigiu şi eu neguţător, pînă vom trece pădurea. Neguţătorul văzînd că chirigiul atîta îl încredinţează că vor trece pădurea fără să li pese nemic, se învoi a schimba hainele. Aşa făcură, şi trecură pădurea fără să întîlnească nici umbră de om. După ce se văzură la capătul codrului, neguţătorul mulţămi lui Dumnezeu c-a scăpat cu faţa curată, apoi zise: — Dă-mi hainele, chirigiu, şi na-ţi p-ale tale. — Ce să mai stăm acum să ne dezbrăcăm, răspunse chirigiul, vremea e tîrzie şi să nu ne apuce noaptea pe drum. Aidem pînă la hanul ce se vede; acolo o să şi mînem astă- seară. De cum ajunseră la han, chirigiul se dete jos din car şi, uitîndu-se la neguţător, prefăcîndu-se cam îngrijat, zise: — Chirigiu, să îngrijeşti bine de marfă. Uite, am să zic cîrciumarului să-ţi dea o oca de vin şi, de-mi vei fi credincios şi fără să mă superi, ca pînă aci, lasă că te mai mulţumesc eu peste chirie. Apoi, intrind în cămara cea mai curată, porunci să-gătească cina. 70 Bietul neguţător cînd auzi aşa, bleoşdi ochii la dînsul şi înmărmuri. El nici că visase că o să-i facă vreun renghi. Se uită la dînsul, cum intra în circiumă fudul şi-l măsură cu ochii de sus pînă jos. — Ce sunt fleacurile astea pe tine? Dă-mi hainele şi 75 du-te de-ţi vezi de cai. Te-ai trecut cu gluma. In haine am hîrtii trebuincioase şi banii de cheltuială. — Ce neam eşti tu, mă? îi răspunse chirigiul. Eu te-am tocmit să-mi duci marfa pînă la bîlci; daca ţi-a abătut pîrţagul, descarcă marfa şi du-te cu Dumnezeu; eu îmi 80 găsesc alt chirigiu. Atîta pagubă, cît şi dobîndă! Lac să fie, mă, broaşte multe. Nu care cumva socoteai că o să mă închin eu la tine cînd îţi vine ţie pandaliele? Şi prefăcîndu-se a-i fi milă de dînsul, spunea hangiului că-i pare rău de el, că vede semne de nebunie la bietul 85 chirigiul său. ll lăuda că altmintere a fost pînă aci un om prea de ispravă şi că nu-1 supărase pînă în ceasul acesta nici cît negru sub unghie. Neguţătorul, neavînd încotro, se socoti că ar fi mai cuminte să tacă şi să-l ducă pînă la oraşul vecin şi acolo 00 să-l tragă la judecată. Se duse deci la grajd de îngriji de cai, cum făcea chirigiul, apoi se culcă în car spre a vedea de marfă. A doua zi, prefăcutul neguţător se sculă dis-de-dimi-neaţă; porunci să prinză caii la ham, ca să ajungă în oraş ¿5 mai de timpuriu. Bietul neguţător cel adevărat se supuse fără a zice nici cîrc. Plătiră la han şi plecară. După ce ajunse în oraş, cea dintîi treabă ce făcu adevăratul neguţător fu de a se duce 100 la judecătorie şi a trage în judecată pe chirigiu. Numaidecît, fiind chemaţi înaintea judecătorilor, bietul negustor spuse şiritenia pricinei, cum se întîmplase să treacă prin pădure, cum îl înşelase chirigiul de-i luase hainele, şi cum acum nu mai voieşte a le da, sub cuvînt 105 că el este neguţătorul. Atunci şi adevăratul chirigiu răspunse: — Boieri dumneavoastră, nu ştiu ce să zic de omul acesta. A înebunit, ori e luat de iele! Eu l-am tocmit să-mi ducă marfa pînă la bîlci. M-a dus o bucată de drum ca un Î45 110 om în toată firea. Cînd mă pomenesc dodată că-mi vorbeşte de haine, de bani, de hîrtii, de marfă. Eu l-am lăsat să hondrănească şi mi-am căutat de treabă. Iar dacă am văzut că se îngroaşă gluma, i-am zis să mă aducă pînă în acest oraş, să-i dau ce o fi cu dreptul şi să mă lase în pace. 115 Aci mă văz tras la judecată. Este de crezut ce aiurează el? Nu vedeţi dumneavoastră din spusele lui, că trebuie să-i lipsească vro doagă? In zadar bietul neguţător cel adevărat mărturisea în cuget curat cum se întîmplase lucrurile, că rău şi fără cale 120 protivnicul său îl face nebun, luat de iele, că-i lipseşte vro doagă, sau că aiurează; în zadar spuse că l-a ferit sfîntul pînă acum de unele ca acestea şi se ruga de judecători să-i facă dreptate şi să nu mai dea voie protivnicului său să-l mai şi ooărască după celelalte toate. 125 Judecătorii, daca văzură că n-au de unde să apuce pe vinovat, li spuse să vină a doua zi. După ce plecară, judecătorii se sîătuiră cum să facă să prinză pe vinovat. Ei văzură limbuţia şi sumeţia unuia, precum şi liniştea cu care vorbea cellalt. Ei mirosiră în care parte este dreptul, 130 dară nu puteau să pună mîna pe viclean. Ştia, hoţul, cum să se păzească ca să nu-1 prinză în vorbă! în cele mai de pe urmă unul din judecători zise să-l lase pe mîna lui să mai facă o încercare. Şi aşa se învoiră. A doua zi, cînd veniră la judecată, mai spuse unul, 135 mai spuse şi cellalt şiritenia pricinei, şi nu merse mai departe ca în ziua trecută. Nici o domirire. Judecătorii se traseră la chibzuire şi cînd veniră iară, dete hotărîrea. Judecătorul care se însărcinase zise: — Pricina dumneavoastră s-a judecat. 140 Apoi, uitîndu-se cătră jeluitor, adaogă: — Deoarece, dragul meu, nu poţi dovedi nici într-un chip dreptăţile dumitale, vezi-ţi de căruţă şi de cai, că alt n-avem ce-ţi face; iară dumneata, zise cătră cellalt, ţin-tindu-1 drept în ochi şi văzîndu-1 că-i zîmbeşte mustaţa, 145 fii liniştit, şi stăpîneşte-ţi marfa şi averea în pace. Acum duceţi-vă cu Dumnezeu. Dar pe cînd se găteau a pleca, unul cu bucurie şi altul cu mîhnire în suflet şi tocmai cînd deschise uşa şi amîndoi erau pe prag voind a ieşi, judecătorul strigă răpede: 146 150 — Chirigiu! Chirigiu! — Auz! răspunse adevăratul chirigiu, urechea lui fiind dedată din copilărie a auzi chemîndu-1 astfel. — Ştiam eu că tu eşti cel cu musca pe căciulă, zise judecătorul şi dete hotărîrea ca adevăratul neguţător să-şi ia 155 averea în stăpînire, iar pe chirigiu îl băgă la dubeaiă. Aşa judecători! O dată dreptate! încălecai p-o şa şi v-o spusei aşa. POPA, CĂLUGĂRUL ŞI TURCUL Un popă, un turc şi un călugăr se aflau în călătorie Fiecare dintr-înşii îşi luase merinde de diurn. Din întîm-pîare, întîlnindu-se la un loc, şi făcînd cunoştinţă, se vor-5 biră să meargă împreună, fiindcă făceau acelaşi drum. Plecară ei cîte trei şi o duseră bine pe drum; vezi ca se învoiau între dînşii; şi aşa, ajunseră cu bine la popas. Şi puind masa să se ospăteze, călugărul îşi scoase merin-dea şi o puse la mijloc. Mîncară cu toţii şi se saturară. Calu-10 gărului nu-i mai rămase nimic din merindea Iui. El avusese un crap umplut. Se mîngîia în gîndul lui însă că pe deseară, unde vor mina, îşi va potoli şi el foamea din merindea tovarăşilor; că aşa le fusese vorba. După masă se odihniră oleacă, apoi se sculară şi o luară 15 Ja drum. întinseră pasul şi merseră tot povestind cînd din cărţi, cînd din întîmplările lumii. Şi aşa, nici nu prinseră de veste cînd ajunseră seara la un loc unde se vorbiră ei să rămîie peste noapte. Adunară rascote de frăţior, aţîţară focşorul, se puseră 20 pe lingă dînsul şi întinseră masa. Turcul scoate un mieluşel fript, ştii colea, numai bun să mănînce, să mi se sature toţi trei. Călugărul se trase de la masă, ronţăi cîţiva codricei de pîine ce-i rămăsese de la prînz; că pe dînsul, vezi, nu-1 lasă 25 legea să mănînce carne. Popa şi turcul mîncară de-şi făcură burta tobă. Se culcară şi dormiră, după ce mai povestiră, te miră ce, din cele auzite de dînşii. 148 A doua zi sculîndu-se, se spălară pe ochi, îşi făcu ruga-30 ciunea fiecare după canonul său şi plecară iarăşi la drum. Merseră, merseră, merseră şi din ce în ce se apropiau de lecui unde voiau să ajungă. Dacă văzură că mai e încă departe, se vorbiră să mai facă un conac; şi deci se aşezară la umbra unui copaci mare şi puseră şi masa, ca să îrcluce 85 cîte ceva. Acum popa scoate şi el merindele sale şi le puse la mijloc. E! ce gîndiţi că era? Un purcel fript, şi fript aşa incit pielea purcelului să ronţăiască în gură cîrd o mînca-o. Călugărul şi turcul se traseră de la masă scuturîndu-şi 40 hainele, ca de altă aia. Popa începu a mînca de ar fi făcut, poftă şi celui mei sătul om, necum unora obosiţi de drum şi flamînzi. Nu doară că popa de florile mărului îi poftea la masă ; dară că aşa le fusese învoiala, să mănînce cu toţii îa un loc, 45 şi la fiecare mîncare să se puie la mijloc merindea cîte unuia. Nu e vorba; popa rîdea pe sub mustaţă, văzîndu-şi tovarăşii păcăliţi, dară nu se arăta aievea ca rîde de dînşii. Cum, necum, popa mînca cu poftă şi înghiţea dumicaţii, 50 de parcă nu mai fuseseră de cîrd lumea. Călugărul şi turcul, înghiţeau şi ei în sec, nghiorţ! Apoi apucară fiecare din ei ce bruma ccdricei le mai rămăsese din ziua trecută şi se sileau să-şi potolească pîr-dalnica de foame. 55 Şi uitîndu-se la popă cu ce poftă mînca, le lăsa gura apă şi răbdau în piele, că n-aveau încotro; vezi că pe turc nu-1 lasă legea să mănînce carne de porc; iară pe călugăr, după cum mai zisei, nu-1 lasă legea să mănînce nici un fel de cărnuri. 60 La urma urmelor, turcul, uitîndu-se galeş la popă, prinse a zice: Hai! hai, Popa Mihai; Bună lege ai- 65 Peşte ai păpat, Mielu tu mîncat, Şi singur acuma Minei purcel, nu gluma, kaoa ! 5 10 15 150 BAN LA BAN TRAGE Eln ţigan, auzind că ban la ban trage, ce se gîndi el, ce plănui, că numai iacă îşi dezleagă chimirul. Şi, scoţînd o para, o legă cu o aţişoară şi se duse la visterie. Rîzînd, ţiganul zicea: „Daca o fi adevărată zicătura, apoi are să mi se umple chimirul de bani“. Atunci îşi aruncă paraua pe fereastră în visterie şi tot o sălta, trăgînd de aţişoară cu o mînă, iară cu cealaltă îşi ţinea chimirul şi se aţinea ca orice va cădea din visterie să cadă în chimir. Din gură nu înceta a zice: — Ban la ban trage. Trăgînd mereu de aţă şi slăbind-o ca să se lase banul în visterie, osteni. Şi fără a băga de seamă că aţa se rosese, trage mai cu mînie de vro două, trei ori. Gînd odată se văzu că rămase cu un crîmpei de aţă în mînă. Ce era? Iacă se rupsese aţa şi paraua căzuse în visterie. Atunci ţiganul stătu şi cugetă: „Adevărat, banul la ban trage; adecă cei mai puţini la cei mai mulţi; vezi asta nu mi-a venit în gînd, pînă n-am văzut-o cu ochii“. TIFLA SUB GIUBEA i e vremile acelea Yilara era laie şi mare. De boier, boier; de învăţat, învăţat; dară se pricepea Ia multe drăcii. Om bogat, el luase în olcup ocnele şi vămile ţării 5 (aşa se zicea pe atunci arendăşia a stor venituri ale ţării). El punea în pline pe slujbaşii de la aceste două aşczămîn-turi, el îi scotea. Şi apoi avea darul de a şti să-şi aleagă oamenii, ştii colea, pe sprinceană. Nu putea sta înaintea lui nici cel mai meşter găsilaci, 10 nici măcar cei ce ar fi luat oul de sub coţofană, fără să simţă ea, căci Yilara îl mirosea cît de colo şi ştia el cum să mi-1 dea pe brazdă a fi om de omenie. Pasămite era vulpe bătrînă, cum se zice. La uşa acestui boier în toate zilele era gloată mare de 16 boiernaşi şi de slujbaşi, cari aşteptau poruncile cuconului arendaş. Intr-una din zile prin gloata aceasta de oameni era şi unul din acei ce trăiau cu chiverniseala din mila boierului. Acesta nu ştiu ce aflase despre dînsul că îl chemase. 20 Intrînd la boier în casă cu giubeaua strînsă la piept de sta să-i plesnească, Vilara unde mi-şi bolovani nişte ochi cercetători asupra lui, de sa-i vază pînă şi măruntaiele dintr-însul, de să-i ghicească toate gîndurile şi îi dădu un zabrac de-1 trecuse năduşelile pe bietul om. 26 O mie de ani se păru bietului slujbaş cît ţinu dojana aia părintească. Cînd ieşi afară şi se văzu că nu-1 scosese din slujbă, răsuflă şi dînsul, şi o răsuflare adîncă, că scăpase cu faţa curată. 151 — Dară ce îu asta pc tine, nenişorule? prinse a-1 întreba 80 unul din cei ce fusese de faţă. — Ce să fie, frate? Nu văzuşi că mă făcu ca pe o albie de porci, ia aşa pentru o bănuială? Dară fie că mi-am scos şi eu din capele. — Şi cum ţi-ai scos din capete? întrebă un altul. 85 — Iacă bine. De cîte ori mă ocăra cu vro vorbă înjosi- toare, eu îi dam cu tifla. — Cum îi dedeai cu tifla? Şi te vedea el? — Aş! Ce stai d-ta de vorbeşti? Iacă, deschideam pulpana giubelei şi acolo, înfundat, îi dam cu tifla mereu, 40 ascultând nesăbuitele lui înjurături. CUM CUGETĂ SASUL -Tlanţ, nume ce va să zică Ion, era un săsăloi voinic şi muncitor cît nu se poate spune. El se pomenise în curtea unui boier mare d-ai lor, căruia pe limba neamţului 5 îi zice baron. Moşu-său, tată-său îmbătrînise slujind la curtea acestui baron. El însuşi, după ce se mari, ajunse a fi rîndaşul curţii. Boierul îl lăuda la toţi prietenii lui că Hanţ este o slugă harnică şi de treabă. Pentru aceasta toţi cu totul îl luau în nume de bine. 10 într-o zi, Hanţ rămînînd acasă să păzească curtea, fiindcă boierul cu ai săi se dusese la preîmblare, iată că vine popa al lor, ia aşa numai să vadă ce mai face boierul. — Ce face boierul, Hanţ? — Ce să facă, cinstite părinte, iacă s-a dus la preîm- 16 blare. — Aşa! dară tu, Hanţ, cum te mai lauzi? Cum o duci cu curtea boierului? — Cum s-o duc, domnule părinte?! Iacă, muncesc cît e ziulica de mare şi pare că treaba izvorăşte din pămînt: 20 nu se mai sfîrşeşte. Grea viaţă mai ducem şi noi ăştia, muncitorii, pe lumea asta albă! Dară de! ce să zici? pesemne ca aşa a orînduit Dumnezeu pe sărac ca să fie. — Lasă, Hanţ, nu te întrista, că are Dumnezeu grije de tot omul. Ai muncit pe lumea asta? pe cealaltă ai să te 26 odihneşti. — Aşa o fi, taică părinte, dară mie mi se pare că şi acolo greul tot noi săracii avem să-l ducem! Iaca d-o pildă cînd ţi-o fi şi ţie lumea mai dragă, să te odihneşti oleacă, 153 te-i pomeni cu Dumnezeu că-ţi zice: „Hanţ! ia du-te de 30 ia a luna şi-o atîrnăpecer ca să lumineze oamenilor“, şi tu trebuie să te scoli şi să asculţi porunca. Ori i-o veni pofta să-ţi zică: „Hanţ, ia să mai iei ale stele să le mai ştergi niţel, să le mai freci ca să strălucească mai bine“, şi-atunci, poţi să nu faci, cit de ostenit ai fi? Sau, cine mai 35 ştie? Poate să-ţi zică: „Hanţ, ia ciurul şi mai cerne niţică ploaie oamenilor“, ori: „Ia lopata şi mai împrăştie niţel a zăpadă, ca să ningă pe pămînt“; poate-se cineva împotrivi la toate poruncile astea? Popa tăcu, rîse pe sub mustaţă, cum se zice, şi plecă 40 la treaba lui. Pasămite Hanţ, ştiind rugăciunea Domnului unde zice: „cum In cer şi pe pămînt“, el cu mintea Iui a socotit că tot una este dacă ar întoarce vorba şi ar zice: „precum este pe pămînt aşa va fi şi în cer“ şi fiindcă el nu ştia pe pă-45 mint a face altceva decît a ciurui orzul cailor, a răni curtea, a duce felinarul seara la grajd şi a curăţa alămurile de la hamuri, tot cam astfel de treabă credea el că are să facă şi în rai. FINUL POPII ! reotul unui sat avea un fin ţigan. Dorind preotul ca finul să fie un bun creştin, îl luase pe lingă dînsul şi cu mare chin îl învăţă să se închine şi să zică pe dinafară 5 două, trei rugăciuni mici, precum şi Tatăl nostru. Nu se poate spune cită bucurie avu preotul cînd văzu că finul său ştie acum rugăciunile cele mai trebuincioase unui creştin. Ţiganul se face mare, se însoară, are copii. El, ca toţi 10 ţiganii de teapa lui, lăcătuşi din fire, se apucase de fierărie şi treaba-i mergea binişor. Din cînd în cînd ţiganul se ducea pe Ia naşul şi totdeauna, ştii, nu cu mîna goală: cînd aducea naşului ba cîteva ouşoare, ba cîte-o găinuşe, ba cîte altceva, de! 15 plocon, mă rog, ce să zici, cum merge finul la naş, şi nu că-i era degeaba: naşul nu-1 lăsa să se ducă niciodată deşert. Intr-o zi, ce-i veni în gînd ţiganului să ducă plocon naşului un sac cu cărbuni. El ştia, vezi, că fără cărbuni la cuşniţa Iui era ca vînătorul cu puşca goală la vînat; fără 20 cărbuni nu putea face nimic. Socoti dar el cu mmtea lui, că la orice casă cărbunii să fie de folos precum i era lui. Se duse deci în pădure cu fiu-său, scoase cîteva buturugi, se apucă de Ie făcu cărbuni şi umplu un sac bun. Şi fiindcă cam de mult nu fusese pe la naşul, cînd intră, lăsă 25 pe fiul său la poartă cu sacul ca să vie cînd l-o chema dînsul. Intrînd la naşul, cum îl văzu acesta, prinse a-1 întreba: — Ei, fine, dar rugăciunile le mai ştii? 155 — Aoleo! taică naşule, da cum să nu le ştiu? — Ei bine, ia zi şi începe cu: „în numele Tatălui“. 30 Ţiganul tuşi de vro două, trei ori, îşi drese glasul şi răspunse: — „în numele Tatălui şi-al sfîntului duh, amin!“ — Dar pe fiul unde îl lăsaşi, fine? — Aoleo! taică părinte, iaca la poartă, mîncate-aş, 35 cu sacul cu cărbuni în spinare. MIERLOIUL ŞI SCATIUL Un cizmar odată, mergînd să se rază la un bărbier, rămase cu gura căscată şi uimit de plăcere, auzind o mulţime de păsărele ce cîntau de te credeai în rai. Din fiecare 5 colivie, şi era cam încărcată prăvălia bărbierului de colivii cu păsărele, din fiecare colivie, zisei, ieşea cîte o cîntare păsărească ce nu se asemăna una cu alta. Bag seamă că erau mai multe feluri de păsărele. „De ce numai bărbierul să trăiască ca în rai? îşi zise 10 cizmarul; capitalul meu este de zece, de douăzeci de ori mai mare decît al unui bărbier, sunt mai avut decît dînsul şi aş putea mai lesne să mă proslăvesc în asemenea frumuseţi gîdelătoare urechilor.“ Şi chiar de a doua zi se duse în tîrg şi-şi cumpără deo-15 camdată un mierloi şi un scatiu. Pentru fiecare din aceste păsărele cumpără şi cîte o colivie. A mierloiului mai mare, iară a scatiului mai mică. Amîndouă aceste colivii fură puse în cîte un cui şi împodobeau prăvălia jupînului cizmar. 20 Se bucura cît un lucru mare acesta cînd văzu că prăvălia lui se afla acum în desfătare. De unde pînă aci era numai muţenie întrînsa, acum viersul scatiului, care părea că vrea să spargă ferestrele ca să se auză cine ştie pînă unde, răsuna dulce de mîngîia inimele tuturor. Mierîoiul 26 fluiera şi dînsul de-1 asurzea. Femeia şi copilaşii cizmarului se adunau împregiurui bedreagului, unde lucra meşterul cu eălfile şi cu ucenicii, de ascultau la frumuseţile cu carele veselea auzul scatiul lor. 157 Vezi că era prin mai. Şi ar fi voit cu dinadinsul să tacă 30 cu totul mierloiul, care nu-i mai scotea din fluierături, numai şi numai să asculte la scatiu. Mierloiul mai avea un obicei. Lui pare că-i spunea cineva la ureche că cizmarul cu ai săi se aduna ca să-i asculte. Astfel fiind, tocmai cînd erau cu toţii strînşi şi 35 nici nu suflau de plăcere ascultînd, tocmai atunci şi el, adecă mierloiul, după ce le trăgea şi dînsul cîteva fluierături d-alea de să le spargă urechile, încît oamenii ar fi dat multul cu mult să nu le mai fi auzit, apoi apuca cu ciocul său jghebuleţul în care i se da de mîncare şi-l scutura vîrtos. 40 Acum altă nevoie. Zgomotul ce făcea mierloiul trăgînd jghebuleţul prin colivie, odorogind, de colo pînă dincolo, supăra pe stăpînul cizmar pînă într-atît, încît punea numai-decît pe cîte vrun ucenic să-i caute jghebuleţul şi să-i puie de mîncare, dacă nu avea. 45 Atunci dacă îşi aduceau aminte şi de scatiu că poate să-i fie jghebuleţul gol, i-1 umplea şi pe al lui. Vezi că scatiul, biet, ştia numai să cînte şi adesea, din pricina asta, întindea urechile de foame. Azi aşa, mîine aşa, pînă ce într-o zi găsiră pe bietul 50 scatiu mort de foame, pentru că toţi cu totul uitaseră să-i dea de mîncare. Nu e vorbă, de iubit toţi iubeau pe scatiu, dară nimeni nu se gîndea a-i da de mîncare. Toţi îl ascultau cu drag; dară de mîncat şi de băut i da numai cînd mierloiul făcea 55 zgomot şi nu puteau asculta ciripirile cele drăgălaşe ale scatiului. în ziua trecută ucenicii cizmarului dăduse de mîncare numai mierloiuiui de teamă să nu-i certe stăpînul cînd va auzi hodorogiturile ce va face mierloiul scuturîndu-şi 60 jghebuleţul prin colivie, gol de mîncare. Cînd văzură că a murit scatiul, căutară să se încredinţeze din ce pricină a murit. Şi ce mi-ţi aflară? Că de două sau de trei zile nimeni nu-i cercetase jghebuleţul cu mîncare, nici borcănelul cu apă. Dară în aceste zile toate ure-65 chile se desfătaseră de cîntecele cele frumoase ale scatiului. Cătară şi la mierloi; dară el n-avea lipsă de nimic. Ei, apoi nu e sfîntă zicătura românului care glăsuieşte: „obraznicul mănîncă praznicul“? 70 Ba aşa. 158 Dară în lumea noastră ceasta bălţată credeţi a fi mai altfel? Fugiţi d-acolo, nu mai visaţi! în ziua de azi, ca să trăieşti în lume, trebuie să fii îndrăzneţ. Ba mai mult: trebuie să fii cutezător. Şi mai 75 mult: trebuie să fii botos. Ba încă şi mai mult: trebuie să fii obraznic. Căci de vei fi smerit, ori sfiicios, ori cu bună-cuviinţă, apoi păţeşti ca scatiul. MUMĂ CU D-A SILA Un sălaş de ţigani se luase odată la ceartă. Şi fiindcă obiceiul lor este de a vorbi toţi deodată, mai cu seamă cînd se ceartă, de nu se mai pot înţelege, a rămas 5 şi la români vorba de cînd văd cîte vro ceartă ori gîlceavă printre ai lor zic că era o pălălaie ţigănească. Astfel fiind, luîndu-se la ceartă un sălaş de ţigani odată, strigau şi răcneau, de nu-i mai puteai înţelege ce vor. 10 Pe lingă cite un zbierat ieşit din gura vrunui gaşper bătrîn, auzeai şi cîte vro piţigăitură de strigăt a cîte vrunui cioroi băieţandru şi printre răcnetele arapinelor se auzea şi cîte vrun glas ascuţit al cîte vrunei pocite bătrîne şi uscate. 15 Aşa răcnind şi ameninţîndu-se unii pe alţii, ocărîndu-se şi înjurîndu-se de trebuia să-ţi pui mîinile la urechi, nu ştiu cum se făcu că baba cloanţa vrăjitoarea, o drăcoaică sfrijită şi numai cu un dinte în gură, se pomeni ca din senin cu o scatoalcă şi cu cîteva calcavuri. 20 Pasămite un ţigănoi voinic şi viu, cum sunt unii din ei, i scăpă mina şi o lovise, cam într-adins, cam pe nebăgate de seamă, căci îl asurzise, se vede, cu ocările. Bahniţa bătrînă ţipa nu ţipa mai-nainte cu glasul său cel ascuţit şi asurzitor, dar acum începu a răcni din băierile 25 inimei de socoteai că se va sparge, mai cu seamă că simţise dincotro-i veniră loviturile. Se trînti pe jos cloanţa, se zvîrcoli, răcni că moare şi văzînd că nu-i vine nimeni în ajutor, odată se sculă repede, 160 o rupse d-a fuga şi se opri tocmai dinaintea uşei zapciului 80 şi aci începe a răcni din nou şi a se tăvăli de credeai că a lovit-o năbădăile. O întrebă zapeiul, o întrebă zapciereasa: „Ce are, ce i s-a întîmplat?“ Ea nu răspundea, dară ţipa înfricoşat. 86 Zapeiul, se vede că ştia patarama ţiganilor, dacă văzu că nu răspunde cioroaica, porunci să aducă gîrbaciul. Cînd auzi bahniţa de gîrbaci, odată se sculă drept în sus şi prinse a zice: — Măria-ta, cucoane zapciu, mînca-ţi-aş iacă ce şi 40 iacă ce; apoi să vezi dumnia-ta, fiu-meu m-a bătut, băte-l-ar Dumnezeu, de m-a schilodit. Uite, o să mor, nu mai poci de snopită ce sunt de bătaie. — Şi care este fiul tău, cioară, că m-ai asurzit cu ţipetele tale? 46 — D-apoi stăpîne, să trăieşti şi să trăiască cuconiţa, să-mi dai un vătăşel ca să-l aducă. Stăpînul făcu semn unui vătăşel şi acesta porni cu gaşperiţa cătră sălaş. Dacă ajunse, ea arătă pe flăcăul care o lovise şi zise: 60 — Uite, hăla de colo este. Şi măcar că nu era fiul său cel ce o persicase, dară zgripsoroaica, bala dracului, zisese numai aşa, ca să întărite şi mai cu asupra pe zapciu. Yătăşelul puse mîna pe flăcău şi-l aduse, techer-mecher, 66 înaintea zapciului, numai cît te-ai şterge la ochi. — Cum te-a lăsat inima, fiară spurcată, să baţi pe mumă-ta, pînă s-o sluţeşti? Nu ţi-a fost frică, haramina dracului, că te-o trăzni din cer? Zise zapeiul şi porunci la doi slujitori să-l puie jos. Unul 60 îl apuca de păr, altul de picioare, şi-l pironi la pămînt cu faţa în jos. Atunci porunci ceauşului să-i dea d-ale bune. Ceauşul ştia el de alte dăţi asemenea marafeturi şi unde mi se puse cu gîrbaciul şi unde îmi croi pe ţigan de sus de la gît pînă 66 la pulpele picioarelor, de mi-1 făcu numai vînătăi. Striga ţiganul ca din gura şarpelui. Şi se văita. Spunea el, sărac, că nu e mă-sa, că din greşeală o lovise, dar cine sta să-l asculte?! După ce îl făcură numai vergi şi sculîndu-se în sus, 70 zapeiul zise bătutului: ti — Ispirescu — Opere, voi. II ¿61 — Acum îţi poruncesc să iei pe mă-ta în spinare şi să o duci acasă. — D-apoi să trăieşti, cuconaşule, mînca-te-aş, dară asta nu e mama. 75 — Auzi, auzi, tîlharul, mai are nas să-şi tăgăduiască şi pe mă-sa? Slujitori! puneţi mîna pe dînsul, să-i arăt eu ce va să zică să se lepede de părinţi. Bietul bătut, dacă auzi unele ca astea, nu mai zise nici bleau! înhăţa pe strigoaica de harapină în spinare şi pe 80 ici ţi-e drumul, na, na, na, cătră şatră. întîlnindu-se cu prieteni d-ai lui, aceştia începură a-1 lua în rîs. Linii-i ziseră: — Da ce faci, mă danciule, de te lupţi cu hîrca aia spurcată să o duci în spinare? 85 — E mama, vezi. — Ce fel de mă-ta? — Aşa zice cuconul zapciu. Alţii iară-i da ghes să o arunce jos. Bietul ţigan silea să ajungă mai iute la şatră şi arătînd 90 înapoi cu degetul cel mare, răspundea: — D-apoi cum nu? Ia spuneţi coconului zapciu, să vedem tot aşa zice şi el? Şi de unde bietul ţigănoi suferi o bătaie soră cu moartea, cam pe nedrept, apoi se alese şi cu mumă, o strigoaică de 95 bătrînă răutăcioasă şi cîrtitoare şi cicălitoare, pe care mai bine ar fi dat-o dracului de pomană, decît să o poarte în spinare. COPILUL ŞI ŞARPELE Un om avea odată un copil. Acesta ieşea adesea dimineaţa cu strachina cu lapte afară şi mînca. 6 Lingă curtea acestui om era o grădină mare plină de hălăciugă şi nelucrată. în această grădină se pripăşise un şarpe. Intr-una din zile şarpele se luă după mirosul laptelui şi veni pînă lingă copil. Copilul era încă micşor şi nu-şi 10 putea da seamă de primejdia şarpelui. Acesta se tîrî binişor pînă lingă străchioară şi începu a mînca şi el din lapte. Băiatul lua cu lingura, şarpele sugea mereu. Daca văzu copilul că i se împuţinează laptele şi el n-are să se sature, dete şarpelui în cap cu lingura. Lovitura, pasămite, fu 15 uşoară, căci şarpele se trase deocamdată, apoi se întinse şi începu iarăşi a suge. Băiatul începu a rîde şi tăcu. El făcea haz cum vine şarpele şi mănîncă. A doua zi aşa, a treia zi şi următoarele tot aşa. Se deprin-20 seseră ei acum şi gustarea de dimineaţă o făceau împreună. Cum se sfîrşea laptele din strachină, şarpele pleca la treaba lui. într-una din zile, nu ştiu cum făcu băiatul că, întor-cîndu-se, călca şarpele pe coadă. Acesta se întoarse, muşcă 25 pe băiat, şi peste cîteva zile şi muri. Nu mai putea tatăl băiatului de dor şi de părere de rău. Mă rog, unul era la părinţi şi tat-său se uita la dînsul ca la soare. 11* 163 Mîhnirea omului fu şi mai mare, pentru că el ştia că 30 vine şarpele şi mănîncă cu fiu-său; dar pentru dragostea lui, că-i făcea haz, nu zise nimic, şi-l lăsa să mănînce cu dînsul. Ba încă, lc mai adăuga măsura de lapte, ca să le ajungă la amîndoi. Se apucă omul acum şi-şi îngropa copilul, ia cît arunci 35 cu piatra de aproape, ca să-l aibă dinaintea ochilor. Şi pîndind odată pe şarpe cînd ieşise şi sta cu burta la soare culcat pe un pietroi, ce era acolo în grădină, aruncă cu un topor ce avea la dînsul în şarpe. De lovit nu l-a lovit, dară toporul aruncat cu repeziciune lovi piatra şi făcu acolo 40 un semn bun. Şarpele fugi în grabă şi se ascunse. Mai pîndi el şi altă dată, dar pîndi în sec; căci şarpele sc feri, şi nu mai ieşi la lumină . E! trecuse vreme multă la mijloc de la această întîm-45 plare, se cam uitase de dînsa, şi omul nu mai dete ochi eu şarpele. Cînd într-o zi se întîlniră faţă în faţă. Atunci omul zise: — Şarpe, ce-a fost a trecut. Nu te mai teme, că de atunci pînă acum mi-a trecut necazul. Ce s-a făcut, nu se 50 mai poate desface. Acum să fim prieteni! Aşa zise cu gură, dară altfel gîndea el. — Omule, răspunse şarpele. Mă căiesc de ce am făcut. Aş vrea să-mi îndreptez greşeala, însă, cum ziseşi: ce s-a făcut, acum nu se mai poate desface. Dară pînă va fi mor- 55 mîntul copilului tău dinaintea ochilor tăi şi pînă va sta semnul toporului tău în piatră, unde l-ai aruncat după mine, adevărată prietenie nu mai poate fi între noi. [TREI SNOAVE] I '-'n flăcăiaş odată, întîrziind prin sat, cătă să se adăpostească undeva, dară parcă era un făcut: unde năzuia, 5 ori că găsea piţigoiul la uşe, ori că uşa era închisă tun; se fereau oamenii de dînsul ea de holeră ori ca de ciumă. Pasămite era îmbrăcat cu haine de slujitor de la Domnie. Şi se ştie ce pacoste cade pe satul acela în care se iveşte cîte un slujitor domnesc. 10 Şi măcar că el nu era în slujba domnească, ba nici zapci-rească, dară la arătare părea a fi, d-aia fugeau oamenii de dînsul. Umblă în sus, umblă în jos şi ca să găsească vrun locşor de adăpost, ba. 15 în cele din urmă, tocmai he! de marginea satului găsi şi el o uşe deschisă. Acolo şedea o mătuşe bătrînă cu nepoa-tă-sa, fată mare. — Bun găsit, mătuşică, zise tînărul. — Mulţam-tale, dragul mătuşichii. 20 Flăcăiaşul deschise vorba, cerînd să-l adăpostească pînă mîine dimineaţă. Baba cam cîrmia, ba că n-are de unele, ba că n-are de altele, cum sunt babele, cînd nu prea vor să primească străini. 26 Flăcăiaşul atunci schimbă vorba şi începu a spune ce mai era prin ţara lui vodă, ce mai porunci domneşti se dedese. 165 Baba uitase de cererea flăcăiaşului de adineaori, şi acum începuse a-1 descoase şi ea cu întrebările, ba despre 30 una, ba despre alta, ca una ce toate voia să le ştie. Cînd fu în cele de pe urmă, flăcăiandru adaose: — Ştii, mătuşica, porunca cea nouă ce a ieşit de Ia domnie? — N-a auzit mătuşica pînă acum. 35 — Cică fiecare muiere bătrînă să-şi ia bărbat cîte un tînăr şi fetele cîte un bătrîn. Fata asculta şi ea ceea ce vorbeau ei şi, cînd auzi despre porunca ce zicea flăcăul că a ieşit de la domnie acum în urmă, scăpă din gură un „deh!“ 40 — Nici un deh! fata mea, răspunse bătrîna, La domnie ce vrea-ţi face, Nu te-ntreabă de-ţi mai place. II într -un sat din ţara lui vodă, trăia odată o pereche 45 de oameni, cam trai, cu vătrai, cum se zice. Pentru că muierea era cam oteoteo, ştii colea, cum este omul cînd crede toate secăturile ce aude vorbin-50 du-se şi pe lingă acestea era şi cam cicălitoare. Ce nu-i făcuse bărbatu-său ca s-o dezbere de aceste apucături rele; dară îi fu în deşert toată osteneala. Pe dracul să-l faci om? Dacă văzu aşa, se înarmă şi el cu răbdare şi se făcu că 55 nu bagă de seamă cicăliturile ei. Nici aşa n-avea pace: Ba că pe ici, ba că pe dincolo, ba că una, ba că alta. Nu-i tăcea gura toată ziulica. Nu e vorbă, îi făcea el, bărbatu-său, pe la soroace cîte o vijelie prin ăl păr, ia aşa, numai cum curge din dragoste. 60 Dară rămînea cu atît. El, chip, era om ticnit, dară îl scotea nevasta afară din pepeni cu cicăliturile ei. Şi apoi de ar fi fost vro a deşteaptă, calea, valea, dară era, după cum zisei, cam prostănacă şi asta adăoga supărarea. 166 66 El avea obicei să se ducă în tîrg pentru trebuincioase d-ale casei, la trei şi patru săptămîni o dată. De cîte ori se întorcea de la tîrg ea ar fi voit ca bărba-tă-său să-i tot spuie şi să nu mai sfîrşească la istorii şi la nagode întîmplate prin tîrg. 70 El spunea ce spunea şi-şi căuta de trebi. Ea începea cu gura pe el: — Că tu aşa eşti, nu vrei să-mi spui şi mie ce ai văzut, ce ai auzit prin ăl tîrg mare. Mut te duci, mut te întorci. Alţi bărbaţi găsesc ce să spuie muierilor lor. Tu nu găseşti. 76 De rîndul ăsta, ce-i vine omului în gînd, că vru să-şi cerce nevasta, să vază în ce apă s-adapă. întoreîndu-se de la oraş, iată că veni nevastă-sa şi-l întrebă: — Ce mai vestea pe la tîrg, bărbate? — Ce veste să fie nevastă? Ia veşti rele: cică a ieşit o 80 poruncă de la domnie ca toţi bărbaţii să-şi ia cîte două muieri. Ai mai auzit tu pînă acum rîsul dracului ca ăsta? — D-apoi cum! Auzi, auzi, ce porunci să dea! Pare că domnia asta nu este în toată firea ei. Unde s-a mai auzit nişte astfel de porunci? O! facu-i şi dregu-i, iaca ce şi iaca ce. 86 Şi începînd a-şi înfoia catrinţa cu amîndouă mîinile de amîndouă părţile şi depărtîndu-şi coatele de trup începu a umbla prin casă şi pe lîngă vatră, zicînd: — Na, uită-te şi tu bărbate, nu e loc destul pentru noi amîndoi, darămite încă pentru una. Abia încăpem noi 90 la vatră, abia ne putem învîrti amîndoi prin casă, unde dracu să se mai vîre şi a treia. Bărbatul tăcea şi asculta. După alte patru săptămîni se duce iarăşi la tîrg. In acest timp, ea îl albise cu întrebările, ce şi cum? ce are să se 96 aleagă de porunca domnească, pe care i-o adusese el peşcheş şi aştepta acum să se întoarcă bărbatul să-i mai spuie la ce hal are să ajungă nişte astfel de porunci domneşti, nesăbuite . Abia zări pe bărbat că se întorcea de la tîrg şi nevasta 100 ieşi in prag, puse mîinile în şolduri, umplînd uşa cu trupul ei şi aşteptă. Cea dintîi vorbă a sa cînd bărbatu-său se apropie fu a-1 întreba: — Ei! Ce s-a ales, bărbate, de poruncile alea poznaşe? 106 — E! e! nevastă, acum s-a schimbat marafeturile. Acum a ieşit poruncă de la domnie că toată muierea să ţie cîte doi bărbaţi. Mai auzit-ai tu aşa bătaie de joc? 167 — Apoi de, bărbate, dacă-s poruncile domneşti atît de năzdrăvane. 110 Şi apăsînd cu amîndouă mîinile catrinţa pe lingă dînsa şi lăsînd braţele în jos, ca sa arate mai şuie, zise: — De, bărbate, l-om pune şi pe dînsul între noi colea la vatră, că parc-ar fi loc încă pentru unul. Proastă, proastă, cicălitoare şi limbută cît pofteşti, 115 judecata cam seacă în capul ei, dară la drăcii şi cînd îi vine ei bine, cum o taie capul! S-a mai cercat bărbatu-său să vază n-o putea secate ceva bun din ea? Atunci! Ea rămase tot ea şi el tot el; dacă văzu şi văzu, o lăsă şi el în plata Domnului să-şi 120 sfîrşească ale zile, precum a început, pînă adică să vie a sfîntă de moarte să-i astupe gura cu o mînă de pămînt. 111 i-'upă ce a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul şi toate lighioanele, vru să se odihnească niţel de atîta muncă 125 şi cătă asupra cerului şi pământului, vesel că a scos la iveală lucruri ce pînă atunci nu-şi aveau fiinţa. Cînd colo, ce să-i vază ochii? pămîntul era mai mare decît cerul şi acesta nu-1 putea acoperi. Stătu şi se miră de cum a ieşit lucrul aşa de nepotrivit. 130 Acum să puse pe chibzuiri cum ar face să micşoreze pămîntul ca să-l poată coprinde cerul. Toate planurile pe care le făcea după ce le cerceta bine, vedea că n-o să-i iasă la vopsea. Se mai cîrmi, se mai suci, mai născoci el fel de fel de închipuiri, dară nici una nu i se potrivea. 135 Se frămînta cu firea şi nu se pricepea de loc, de loc, cum să facă şi lucrul acesta. Ariciul, văzînd că Dumnezeu nu se domerise la aceasta, rîdea înfundat. Dumnezeu, carele simţi cele ce face ariciul, se cam 140 atinse, dară nu se supără, mă rog, Dumnezeu era el; cum s-ar fi putut una ca asta, ca să se supere?! El este îndelung răbdător şi iertător, aşa spune la carte. Deşi nu se supără Dumnezeu de rîsul ariciului, nu-i venea însă îndemînă să-1 întrebe de ce rîde. 168 145 150 155 165 170 175 Dară ca să afle ce gîndeşte ariciul, trimise pe albină ca să-l ispitească şi să afle cugetul lui. Albina, ascultătoare cum este ea din fire, zbîrnl! se duse într-o cirtă de vreme pe lingă cuibul ariciului şi acolo se ascunse intr-o floare. Venind la cuibu-şi ariciul, începe a rîde cu hohot. Puii, daca văzu că rîde cu aşa poftă, îl întrebară de ce rîde? El răspunse: — Şi cum n-aş rîde, cînd Dumnezeu carele este atît de puternic, după ce a greşit planul de a făcut pămîntul mai mare decît cerul, nu se domireşte cum să-l mai micşoreze ca să poată să-l acopere cerul. — Aşa zău, şi cum l-ar putea micşora, aşa să trăieşti?! întrebară puii ariciului. — Iaca, făcînd dealuri şi văi, munţi şi prăpăstii, se va micşora. — Că bine zici, răspunseră puii. Albina, care auzise tot, zbîrnl! din fundul floarei unde era ascunsă şi p-aci ţi-e drumul, către Dumnezeu, că să-i spuie ce gîndea ariciul. El, simţind că a fost iscodit, se uită după albină cum zbura şi zise: — O! mîncar-ar ce faci tu ăl de te-a trimis! în acelaşi minut Dumnezeu blagoslovi pe albină ca să facă miere, căci pînă atunci nu făcea. Daca ajunse albina la Dumnezeu şi îi spuse cugetul ariciului, văzu că are dreptate. Strînse dar pămîntul de amîn-două părţile atît pînă se micşoră cît şi cerul. Şi de atunci, măre, albina face miere şi pămîntul este plin de munţi şi de prăpăstii, de dealuri şi de văi, căci i s-a încreţit faţa. LIPITURA CASEI Un sătean, fiind de n-avea după ce bea apă, îşi luă toporul pe mină odată şi plecă la oraş, ca să vază de n-o putea găsi ceva de lucru, la tăiatul lemnelor, ori la altceva. 5 Trecînd pe lingă un eleşteu văzu o mulţime de raţe sălbatece. El se ştia bun aruncător. Voi dar să cerce nu care cumva ar putea să lovească vro raţă, ca să aibă în acea zi ce mînca, şi sfîrr! aruncă cu toporul în ele. Raţele, fîl! fîl! fîl! zburară în stol şi se duseră. Nu lovise nici una. 10 Toporul căzu la fund. Ce să facă el? Acum era şi fără raţă şi fără topor. Se dezbrăcă şi se duse să-şi caute toporul, puindu-şi hainele pe mal. Pe cînd se ducea cu ochii ţintă la locul unde credea el 15 că îi căzuse toporul, trece un om pe acolo, îi ia hainele frumuşel, fără ca să simtă stăpînul lor, şi p-aici ţi-e drumul! Ieşind el din eleşteu, ia hainele de unde nu e! Ba caută în sus, ba în jos, hainele nu sunt. Acum rămase şi fără topor, căci nu-1 putuse găsi, şi fără raţă, şi fără haine. 20 Ce să facă? Puse în gînd să rămîie p-acolo prin pălăciuga de pe lîngă mal sau prin crînguri pînă seara. Şi aşa făcu. Cum se însera, plecă cam pitiş, aşa despuiat, către satul cel mai de aproape, ca să vază nu s-o putea aciui pe la vrun 25 bordei, ori să-şi găsească vreun căpătîi? Şi ajungînd, stete de marginea satului. Dupe ce se culcară toţi sătenii şi stinseră luminările, ce să zici? ca la ţară, unde se culcă oamenii o dată cu găinile, 170 el pîş! pîş! prin sat, ca o stafie; se uita cînd la o casă, cînd 30 la alta, şi la nici una nu-i prindea ochiul ca să se abată. Cînd, văzu o lumină la o curte, departe d-aci cît ai arunca cu o zburătură. Drept acolo se duse să vază, nu e vrun rost? Şi tot pe lingă garduri, ca miazănoapte, ca să nu-1 simtă nici clinii, aide, aide, pînă ajunse. Cînd colo, ce să-i 35 vază ochii? Gazda, o femeie tinerică şi nu tocmai de lepădat, făcuse focul pe vatră afară, dinaintea casei, cum e la ţară, încălzise ţestul şi băgase o plăcintă să se coacă; iară la jăratecul ce-1 trăsese pe vatră frigea o frigare de pui. Uşa casei era deschisă, cîinele legat. 40 Văzînd despuiatul toate astea, el bănui ceva — şi de unde să nu fie aşa? — intră pe furiş în casă şi se ascunse supt pat. Ce era? Adecă d-voastră nu bănuiţi nimic? Vorbă să fie! Iaca bărbatul muierii se dusese d-acasă cu vorbă că vine a 45 doua zi. Muierea făcuse pregătirile ce arătai, aşteptînd să-i vină ibovnicul, că se iubea cu logofătul satului. Asta era, şi nimic mai mult. Logofătul, căruia îi trimisese vorbă că bărbatul nu e acasă, se găti cu hainele ce avea mai bune şi nu întîrzie a 50 veni. Ei începură să se zbonguiaseă pînă să puie masa. Şi tot jucîndu-se prin ogradă iată că aude viind bărbatul. E, ce să facă? Ea se sperie nu se sperie, dar el ştiu că s-a speriat grozav. Ea dă din colţ în colţ cum să facă şi unde să ascunză pe logofătul satului? 55 Şi fiindcă bărbatul îi apucase de la poartă, n-avu încotro, ci îi şopti să se ascunză sub pat; el o ascultă şi făcu aşa, nevăzut fiind din pricina întunericului nopţii. Intrîrid sub pat, dădu peste despuiat. — Da tu, mă? 00 — lacă-mă şi eu. Cum s-o fi desluşit ei acolo nu vă pot spune, decît ştiu atît că logofătului îi intrase raţa in traistă cînd auzi pe bărbat că zice: — Da ce sunt astea nevastă? Pare că avem musafiri. 65 — Dară tu nu eşti musafirul meu, îi zise ea, luîndu-1 de după gît şi sărutîndu-1. Iaca mi-a spus alde neică ăsta, trecînd p-aici, că ţi-ai sfîrşit treaba la tîrg mai curînd decît socoteai şi că te întorci chiar astă-seară. Auzind aşa, m-am apucat şi eu de am făcut colo ce vezi, ca să te uimesc 70 cînd vei veni. — Da poznaşe ai mai fost! 171 Minciuna fu lesne cîrpită. Bărbatul crezu şi se puse la masă. Aci s-a adeverit cuvlutul: „nu e pentru cine se găteşte, ci pentru cine se 75 nimereşte“. Despuiatul de sub pat zise logofătului: — Lasă-mă să stau eu mai în faţă; căci dacă m-or vedea, o să-mi dea o bătaie şi scap. Tu, în dîrdora bătăii, te strecori şi scapi şi tu cu faţă curată. 80 Logofătul crezu şi se dete în fundul subpatului. Bărbatul, puindu-se cu femeia lui la masă, aceasta îşi alese loc la marginea patului. Bărbatul, după ce bău din sticla cu rachiu ce bău, începu să manînce. Femeia luă sticla de rachiu şi o puse lingă ea. Despuiatul, văzînd aşa 85 lucru, îi veni poftă să bea, întinse mîna, luă sticla şi îi răsuflă în fund; asemenea făcu muierea şi cu pîinea şi cu bucatele, cu gînd să le ia logofătul. Despuiatul de cîte ori femeia punea lingă dînsa bucate, ori pîine, sau plăcintă, întindea mîna, lua şi mînea de parcă se băteau doi lupi la 90 gura lui. Gînd veni rîndul ploscei, apoi trase dintr-însa de-i trozniră urechile. începu să aibă chef de vorbă. Se dete pe lingă logofăt şi îi zise pe şoptitele: — Mă, verişcane, mie îmi vine să cînt. 95 — Taci dracului, mă, că ne bate pe amîndoi pe datorie. — Ce-mi dai să tac? — Na ceasornicul meu. Despuiatul luă ceasornicul. Acum îi trebuia şi haina. Mai apucă plosca o dată, căci femeia, de cîte ori bea bărba-100 tul său, de atîtea ori o ridica şi ea la gură de se făcea că bea, apoi o punea alăturea, de unde o lua despuiatul şi, înghiţind bine, zise logofătului iarăşi: — Mă, cîntă tu şi eu să joc, căci am poftă de jcc. — Du-te dracului, mă, cu joc cu tot, că ne aude bărba-105 tul şi ne deznoadă în bătăi. — Ce-mi dai? — Ce-o să-ţi dau? — Dă-mi hainele de pe tine, că altfel dau chiot. Logofătul daca văzu cu cine are a face îi dete şi haine şi 110 tot, numai să nu-1 dea de gol. El era prieten bun cu bărbatul şi nu vrea să dea de ruşine cu dînsul. Pe cînd se certau ei sub pat, bărbatul cu femeia se sculase de la masă şi omul ei ieşi la boi afară, să le dea paie. 172 Atunci femeia se repede la pat, apucă pe despuiat de mină, 116 acum îmbrăcat cu hainele logofătului şi îi făcu vînt pe uşe afară. Ea credea că este logofătul ei. Despuiatul, cum se văzu scăpat, prinse a fugi. Dară luîndu-şi seama se întoarse înapoi şi bătu la geam, parcă nu fu el cela ce scăpase de aci. 120 — Cine este acolo? strigă femeia. — Oameni buni, răspunse el. Şi numaidecît i se deschise uşa. — Bună vreme. — Ţum’ matale. 126 — Faceţi bine, oameni ai lui Dumnezeu, să vă fie morţi- lor, părinţilor, de mă priimiţi în gazdă astă-seară. — De ce nu? îi răspunse stăpînii casei. îi puse masa şi mai mîncă o dată, căci era destul de la mila Domnului, apoi, după ce se deteră în vorbă despre 180 una şi despre alta, despuiatul începu să spuie că el este ghicitor. Femeia îl rugă să le ghicească şi lor. El nu aşteptă să-i zică de două ori şi, după ce se uită şi la unul şi la altul cu băgare de seamă, începu să le zică: 186 — Dragii mei, d-voastră sunteţi tineri, după cum vă văz, luaţi de curînd şi copii nu aveţi. Dară nu vă merge bine pentru că aveţi o lipitură pe lîngă casă şi nu vă poate desface nimeni făcutul, afară de mine. Bărbatul femeii îl întrebă cît cere ca să-i mîntuiască de 140 lipitură. — Atît. — Ba atît. — E! Adu mîna. Se învoiră. Atunci despuiatul porunceşte să puie o 146 căldare cu apă la foc. Şi cînd fierbea în clocote ceru să i-o aducă în mijlocul casei. Puse pe bărbat şi pe femeie Ia uşe, unul d-o parte şi altu de altă parte, şi ridicînd scoarţa din marginea patului el, cu o bărdacă în mînă, începu a arunca apă fiartă sub pat, zicînd: Fugi lipitură Că te arz cu stropitură. 150 Şi aşa făcu de mai multe ori. După ce răzbi pe bietul logofăt şi nemaiputînd suferi opăriturile, odată ieşi de sub pat, şi năvală la uşe, răsturnînd pe bărbat şi pe femeie, ca 173 155 160 165 170 să iasă. Ieşind, unde mi-o tuli la fugă, şi fugi, şi fugi, pînă ce ajunse la el acasă. Bărbatul şi femeia, văzîndu-se căzuţi, se sculară îndată şi începură a se închina, a scuipa şi a zice: — Ptiu, ptiu, ucigă-te crucea, drace! După ce se mai dezmeticiră din spaimă, bărbatul prinse a zice: — Văzuşi tu, nevastă, că lipitura aia, de ne-o scoase creştinul ăsta din casă, cum semăna cu logofătul satului nostru? — Că bine zici, bărbate. O, lovi-l-ar ciuma să-l lovească! Din acel ceas lipitura nu se mai apropia de casa oamenilor; iară despuiatul îşi luă banii cu cît se tocmise şi plecă cu pace de unde a venit. Şi astfel despuiatul fu de folos şi casei unde se aciuise la nevoie, şi lui însuşi. POVESTIRI ISTORICE DIN VOLUME ISPRĂVILE ŞI VIAŢA LUI MiHAI VITEAZUL 5 10 15 20 25 I 1 ătraşcu-vodă era un domn bun, drept şi temător de Dumnezeu. Gît domni el, ţara începuse a simţi că trăieşte. Se dusese pomina de biîndcţele lui, pentru care şi poporul îl numi Pătraşcu-vodă cel Bun. Cînd se dete sfară în ţară că măria-sa a mai dobîndit un fiu, toată lumea se grăbi a sărbători această întîmplare. Mitropolitul ţării cu boierii se duseră la curtea lui vodă, şi văzind pruncul, se însuflară de sus şi cerură să i se dea numele de Mihail, căci la arătare li se păru a vedea într-însul chipul voinicos al Sfîntului arhanghel, mai-marele voievod al oştilor cereşti. Domnul se înduplecă şi dete ascultare acestor cereri. De la o margine pînă la alta a ţării se ţinură veseliile trei zile şi trei nopţi, cînd fu a se boteza pruncul. După moartea tătîne-său, Mihail creştea în frica Domnului. Mărindu-se şi mergînd la şcoală, el întrecea la învăţătură şi isteţime pe toţi copiii. Iară pe timpul lui Alexandru-vodă III ţara ajunsese în sapă de lemn prin hrăpirile, nedreptăţile şi împilările ce căzuseră pe capul bieţilor locuitori. Domnul se făcea că nu vede, n-aude nelegiuirile turcilor ce-1 însoţiseră la înscăunarea sa. El însuşi, ca un nesăţios la inimă ce era, bîntuia cumplit ţara cu asuprelele sale. Ca să pună mina pe domnie, avusese trebuinţă de bani; şi ca să aibă bani, se împrumutase pe la turcii cei mai cu vază de pe lîngă sultanul, carii mijlociră să vie domn; 179 se împrumutase adică cu carnete foarte mari şi cu făgăduinţă 30 de a-i Jăsa să-şi trămită ei oamenii lor în ţară, ca să le scoaţă datoria. laniceri, spahii, tot felul de ciutaei năpădiseră satele: chinurile, jafurile şi schingiuirile întrecuseră orice măsură. Bisericile Domnului ajunseseră grajduri pentru caii pă-35 gînilor. Odoarele sfinte erau de batjocură. Bietul ţăran nu mai era stăpîn pe casa, pe vitele şi pe coprinsuî lui, căci lăcomia jăpcanilor nu mai avea hotar. Femeile şi fetele creştinilor erau răpite şi făcute cadîne. Pînă şi giamii începuse spurcatul să ridice pe moşia stră-40 bunilor noştri români, cea udată de atîtea ori cu sîngele lor. Nu numai atît, dară păgînii prindeau la tineri şi-i duceau în ţara lor, unde îi turceau şi-i băgau în oastea ianicerilor. II 15 Mihai, după ce se mări, neputînd suferi atîtea fărădelegi, trecu peste Olt, şi acolo ştiu să dobîndească iubirea oltenilor. Unde vedea nevoiaşul, văduva şi sirima-nul, el, ca un înger păzitor, îi ocrotea împotriva împilătorilor. Cînd auzea de vreo nelegiuire săvîrşită asupra 50 vreunei femei sau fete de român, ca un leu alerga întru ajutorul lor. Ajuns ban al Craiovei, nu lăsă ca sa se stă-viască în Oltenia nici picior măcar de ciutac. Cu cît era de aspru Mihai cu făcătorii-de-rele şi cu cei fărădelege, cu atît era de blînd cu oamenii cei de treabă. 55 Oastea, căreia numai numele i se mai ştia, o înfiinţă tot din oameni unul şi unul, aleşi pe sprinceană. Mihail îi puse căpitani, şutaşi şi cetaşi pe bărbaţii cei mai viteji şi mai cu dor de moşia lor, Ţara Românească. Se dusese vestea despre bunătatea lui. 60 Ajungînd însă la urechile lui Alexandru-vodă că toată Oltenia iubeşte şi se teme de Mihail, acest domn fu coprins de un neastîmpăr, despre care nu-şi putea da seama şi puse gînd rău banului. Atunci veni şi unul din boierii lui, şi-i zise: 66 — Luminată fie faţa măriei-tale, doamne, iată, eu, smeritul rob al domnului meu, viu a-ţi da în ştire despre 180 cele ce se petrec în ţară. Numele lui Mihai, banul ţării de peste Olt, umblă din gură în gură, şi mişcarea ce se simte dincoace de Olt printre locuitori nu prea îmi mi-70 roase a bine. Şi să nu stai la chibzuială nici o cirtă, măria-ta, ci să iei straşnice măsuri pentru odihna măriei-tale şi a supuşilor robilor tăi. Alexandru se înverşuna auzind acestea şi căta vreme 76 cu prilej cum să piarză pe Mihai. Iară Mihai, simţind cele ce i se pregăteau, vru a se duce la Ţarigrad, la socrul său vistierul Iane, ce era sol al Ţării Româneşti pe lîngă sultanul. Cind fu însă a trece Dunărea, oamenii Iui Alexandru-80 vodă puseră mina pe dînsul şi-l aduseră la Bucureşti. Aci, fără judecată, fără nimic, îl băgară la puşcărie, spre a fi pus la cazne şi apoi să-l piarză pre el. Temîndu-se însă Alexandru-vodă de vreo răzmiriţă, se grăbi a da hotărîrea de moarte. Pe drum, cînd îl duceau 86 la locul de pierzare, trecură pe la Biserica Albă din Postăvari. Şi fiind tocmai timpul liturgiei, slujitorii îl lăsară să intre spre a se închina. El, rugîndu-se, se făgădui Iui Sfîntul Nicolae, hramul acelei biserici, să-i ridice o monas-tire pre numele lui, de-1 va mîntui; ceea ce şi făcu. Această 90 monastire este clădită în Bucureşti, pe un piept de deal lîngă Curtea arsă, şi se numeşte şi pînă azi Mihai-vodă. Iară dacă fu adus la locul piericiunei, boiul lui Mihai cel mîndru, statul lui cel măreţ şi apucăturile sale cele voiniceşti făcură pe gîdea să pălească. Apoi după ce-şi 96 aruncă Mihai căutătura lui cea cruntă şi dispreţuitoare asupra călăului pe care îl vedea că se cam codea, zise dîn-sului cu grai răstit: — Dă, cîine, şi dă nimerit, de-ţi sfîrşeşte mai degrabă spurcata-ţi slujbă cu care eşti însărcinat. 100 Fiori de groază coprinseră atunci pe omul sîngiurilor şi începînd a-i tremura mîinile şi picioarele aruncă jos securea ce o ridicase să taie capul Iui Mihai, şi fugi prin lume grăind: — Nu este dat mie să prăvălesc de pe umeri un asemenea 105 cap. Boierii, cari pînă aci tăcuseră mîlcă, înmărmuriţi de pierderea lui Mihai, strigară într-un glas cu poporul: — Să se ierte nevinovatul şi, împreună cu mitropolitul, merseră la vodă şi-i cerură iertare. De voie, de nevoie, 181 110 se înduplecă vodă de-1 iertă, dară porunci ca fără minut zăbavă să plece din ţară, şi nici urmă de a lui să nu se mai afle prin toată Ţara Românească. III lVlare vîlvă se făcuse între români şi olteni, pentru 115 minunea scăpării lui Mihai de la moarte. Pînă şi copiii vorbeau de astă întîmplare fericită după care Mihai rămase viu nevătămat. Toată suflarea da laudă lui Dumnezeu, caro a ocrotit pe nevinovatul, cruţîndu-1 de osînda ce era să-l i'ăpnie. 120 Iară Mihai plecă. Şi dueîndu-ao la Ţarigrad se abătu prin Ardeal, şi făcu cunoştinţă cu domnul ţării, Sigismund Batori. Boierii din România, sătui şi ei de nelegiuirile domnului lor Alexandru, se tînguiseră la poarta otomană împotri-125 va lui. Cînd ajunse Mihai, plîngeriîe boierilor veniseră mai de-nainte la cunoştinţa sultanului. Vistierul lanc, socrul banului Craiovei, arătînd nevinovăţia lui Mihai, sultanul se încredinţa despre aceasta şi mai mult după ce ascultă pe însuşi cel nevinovat; şi 130 adevărul graiurilor sale îl hotărî să mazilească pe Alexan-dru-vodă, ceea ce şi făcu turcul, chemîndu-1 la sine. Cînd era cursul anilor 1593, Mihai banul Craiovei funumit domn al Ţării Româneşti. Pe atunci domnea: în Moldova Aron-vodă ; în ţara leşească Sigismund III; în ţara unguri-135 rilor, împăratul Rudolf Ii; în ţara turcului Amurat Iii; iară în Ardeal, stăpînea Sigismund Batori. De la un hotar la celălalt al ţării, toţi într-un glas da mărire lui Dumnezeu pentru că le trămise un om de nădejde. Mihai, după ce luă cîrma ţărei, adună la sfat pe boierii 140 cei mari şi le zise: — Boieri dumneavoastră, iată, pronia cerească mi-a ajutat să urc treptele scaunului domnesc al dragei noastre ţărişoare. Ranele ei sunt foarte mari, pe cari trebue să le vindecăm. Visteria este înecată în datorii; legea Domnului 145 călcată în picioare de spurcaţii păgîni; locuitorii obosiţi de podvezi, angarale şi biruri grele; oastea, nici numele nu i se mai ştie. Şi fiindcă un domn trebuie să fie poporului său părinte, iară nu gîde, deci eu vă chemai pe dumnea- 182 voastră să ne sfătuim cu toţii cum şi ce fel să facem a 150 duce această ţară la limanul cel de mîntuire, ţară asupra căreia priveghiază ochiul cel neadormit al Maicii Domnului. Boierii ziseră unii una, alţii alta; iar Mihai adună toate sfaturile lor şi le băgă în cap; apoi se puse pe lucru. Mai întîi împărţi poporul în pilcuri pilcuri, şi le puse 156 căpitani tot unul şi unul, pe banul Mihalcea şi pe banul Manta, pe fraţii Buzeşti, pe Galomfirescu şi pe alţii. Apoi plănui cum să scape ţara de jugul păgînului spurcat. El trimise soli cu cărţi la domnii Moldovei şi Ardealului, în care cărţi el zicea: 160 „Eu, Mihai-voievod, domn stăpînitor a toată Ţara Românească, scriu fratelui meu Sigismund sănătate; şi să ştii că a venit timpul a pune în lucrare cele vorovite între noi cînd fu cu mergerea mea la Ţarigrad. Deci, să bine-voiască măria-ta a trimite un boier credincios d-ai măriei-165 tale, ca sol, la scaunul domniei mele, cu care să punem Ia cale ce se vor găsi de cuviinţă.“ Domnului Moldovei scrise: „Eu, Mihai-voievod, domn stăpînitor a toată Ţara Românească, sănătate scriu fratelui meu Aron; şi să ştii, 170 frate Aroane, că neprietenul se întinde ca pecingenea; deci, pentru a curma mersul răului, trebuiesc leacuri tari; şi aşa să ştii ca este dorinţa mea, dacă va vrea Dumnezeu, să muiem cerbicea nelegiuitului; şi măria-ta, fără să zăboveşti nici o cirtă, ori trimite sol la scaunul domniei 175 mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înţelegem gură în gură.“ Răspunsurile nu întîrziară a veni. După ce se înţelese şi cu domnul Moldovei, solii veniră de la amîndoi domnii, şi ţiind tainice sfaturi, la 5 noiembrie se făcu 180 jurămîntul de legătură între cei trei domni cu mîna pe sfînta Evangelie zicînd: „Jurăm să mergem împotriva vrăjmaşului creştinătăţii. Căpetenia noastră să fieChristos; iar noi să ascultăm cu oastea noastră de găsirea cu cale ce va face sfatul nostru 186 al tutulor. Jurăm să ne dăm ajutor unul altuia, fiecare după putinţă, şi să nu ne lăsăm pînă ce nu vom înfrîna trufia pagînătăţii şi pînă ce nu vom istovi cu desăvîrşire pe nelegiuiţi. Aşa să ne ajute Dumnezeu.“ După aceasta, cei trei domni poftiră şi ţările neamţului 190 şi leşilor a se uni cu dînşii, ca creştini ce erau şi ei, spre a da aprig război necredincioşilor. împăratul Rudolf făgă- 183 dui că va da ajutoruri în bani, ceea ce nu făcu deocamdată ; iar craiul Sigismund nu vru să-şi strice prietenia cu turcii. Apoi Mihai chemă iarăşi la sfat pe boierii săi cei credin-195 cioşi. In capul lor era mitropolitul Eftimie. Voievodul cel îndrăzneţ le spuse ce avea de gînd să facă şi ceru sfat de la dînşii. Atunci se sculă şi mitropolitul, şi dînd binecu-vîntareasaarhipăstorească cugetelor domnului celui viteaz, îndemnă pe boieri a lua în nume de bine româneştile lui 200 planuri şi a-1 urma pe căile adevărului, ale vitejiei şi ale dragostei de ţară. Iară boierii, dacă auziră sfintele voroave ale Mitropolitului, toţi cu un glas răspunseră: — Jurăm în cuget curat şi pe româneşte că vom urma 205 domnului nostru oriunde ne va duce şi oriunde ne va porunci să mergem, pentru mîntuirea ţării şi scăparea legii de bîntuielile vrăjmăşeşti. Vom nesocoti orice primejdii, şi vom da prin foc şi prin sabie, ca să biruim ori să murim pînă la unul. 210 Păru mult bine lui vodă cînd văzu că şi boierii lui sunt însufleţiţi de aceeaşi dorinţă de oare era şi dînsul însufleţit. Şi plecînd genuchii la pămînt cu toţii, se rugară lui Dumnezeu cu zdrobire de rărunchi, ca să le ajute întru 216 a face să strălucească adevărul creştinătăţii şi să resta-tornicească sfînta cruce pe turnurile bisericilor, de unde o dase jos păgînul cel spurcat, mîntuind totdeodată şi ţara de jugul nelegiuiţilor osmanlîi. Toate pregătirile se puseră la cale; şi cînd fu în dimi-220 neaţa de 13 noiembrie 1594, românii şi moldovenii uciseră pe toţi turcii ce se aflau în Bucureşti şi în Iaşi. Este grozav lucru să vază cineva urgia poporului. Ieşea românul de prin toate unghiurile, de prin toate văgăunele şi năvălea ca un duh de vifor asupra necredin-225 cioşilor. Veneau turcii valvîrtej, iar românii îi zdrumicau fără cruţare. Pe vremea aceea Giurgiu, Brăila şi Turnu erau coprinse de turci. Spurcăciunile de păgîni ridicaseră cetăţi cu nişte ziduri de putea să umble carul cu patru boi pe grosi-230 mea lor. Satele de prinprejurul acestor cetăţi se numeau raiale. Mahometanii luau biruri grele bieţilor creştini. N-apuca să ouă găina creştinului, şi cîte un nevoiaş de ciutac era aci, gata, gata spre a lua bietului român ouşoruî din cuibul unde-1 ouase găina. Şi n-avea gură românul 184 235 să zică ceva, ori să se jeluiască cuiva că îi lua părul foc şi era vai de măiculiţa lui care l-a născut. Mierea, untul şi vitele cîte se scoteau şi se prăseau în ţară, nimeni n-avea voie să le cumpere de la români, fără decît turcii. Ei cumpărau numai cu numele, dară aievea, în loc de bani se 240 pomenea bietul om cu cîte un pui de bătaie bună, sau cu cîte o lovitură, două de iatagan. Pentru aceasta Mihai, cum istovi pe turcii din Bucureşti, nu se opri locului, ci într-un suflet alergă la Giurgiu cu românaşii săi, dete război de moarte turcilor, tăiară 245 pe cîţi putură apuca; iară cei ce mai rămaseră, se închiseră în cetate. Pînă să se dezmeticească ei din ameţeala în care îi învălmăşise Mihai Viteazul, fură daţi piericiunii toţi cîţi se găsiră răspîndiţi prin ţară, curăţind-o de lifta păgînă. 260 IV 255 260 265 270 Auzind sultanul de unele ca acestea, se făcu foc de mînie şi trimise un paşe cu două mii de ostaşi ca să prinză pe Mihai. Iară viteazul dacă pricepu gîndul cel spurcat al turcului, în cea dîntîi noapte năvăli asupra ordiei lui cu românaşii săi şi-i făcu oastea ciopăţi, ciopăţi de nu scăpă picior de păgîn. Apoi, tocmindu-şi oştile, trecu Dunărea pe ghiaţă în luna lui Cărindar, pe un ger de crăpau lemnele şi pietrele, bătu Rusciucul, pe care îl apăra 7000 de turci, şi dete cetatea în prada ostaşilor. Să fi văzut, nene, cadînele eum mai fugeau desculţe şi cu [...] turculeţi în braţe, de le plîngeai de milă. Dar românii, deşi înfierbîntaţi de luptă, deşi biruitori, ei le lăsară în pace să se ducă unde ar vedea cu ochii. Prada însă ce ei făcură în casele turceşti nu este de povestit: şaluri, bani, argintării, arămuri, haine muiate numai în fir, fel de fel de mărfuri scumpe căzură în stăpî-nirea oştirilor lui Mihai, mai bine decît să le mistuiască focul. De aci trecu la Silistra, o luă şi pe dînsa, îi dărîmă întăririle, şi păţi şi acest oraş ceea ce păţise Rusciucul. Cînd se duse ştirea aceasta Ia Ţarigrad, sultanul nu putea da crezămînt auzului său, şi pomi o ceată mai mare de turci nenumăraţi, cu Mustafa paşa în capul lor. Mihai, 185 după C3 făcu tocmeală iscusită oştilor sale, trimise pe fraţii Buzeşti cu o seamă de oaste către hanul tătăresc ce 275 venea din Grîm şi avea poruncă să intre în Moldova cu 30 mii de tătari; pe banul Mihalcea şi pe banul Manta îi trimise împotriva altei sumedenii de turci şi de tătari; iară Mihai însuşi ţinu piept lui Mustafa paşa. Se bateau românii cu inimă, căci Dumnezeu le ajuta. 280 Şi tăiară trei în trei părţi, şi zdrumicară pe păgîni ca pe furnici. Fraţii Buzeşti de două ori bătură pe tătari de-i stinseră, şi luîndu-i în goană, românii îi tăie fără milă, ucigînd pînă şi pe însuşi fiul hanului, carele nu se putea mîngîia de pierderea copilului său celui preaiubit. 285 Banul Mihalcea şi banul Manta înfrînseră ostile tătarilor şi ale turcilor şi le sparseră pre ele; şi atîtea prăzi luară, de fură de treaba oştilor româneşti pentru mai multe luni. Iară Mihai, trecînd iarăşi Dunărea, nimici cu totul sila 200 lui Mustafa, ba şi chiar pe dînsul îl trimise pe cealaltă lume. In tabăra aceasta se afla şi un oarecare Bogdan, fiul lui Ioan Sasul, ce domnise în Moldova, pe carele îl aducea Mustafa să-l puie domn în locul lui Mihai şi de nu era iute 295 de picior, nu scăpa de osînda acestuia. Banul Mihalcea bătu Hîrşova şi deteînjafşi pradătoate cetăţile decindea Dunării. Albert Kiiâly, ce venise cu ostile ardeleneşti în ajutor, trecu în Dobrogea, luă Istrova, Baba şi alte cetăţi. Căpitanul Geţi cu un pîlc de români trecînd Dunărea dete 800 prin satele turceşti şi bulgăreşti, şi străbătu pînă în munţii Balcani. Aici, întîlnind pe Sinan paşa carele se întorcea din Ungaria încărcat de prăzi, năvăli asupra lui, îl puse pe goană, îi tăie toţi oamenii şi îi luă toate bogăţiile care erau nenumărate. De aci pătrunse în Rumelia, coprinse, 806 jecmăni şi pîrjoli toate ostăţile în drumul său. Groaza românilor ajunse pînă în saraiurile sultanului. Se zice că spurcaţii de păgîni cînd vedeau cîtevrunarmăsar sforăind şi sărind, tresăreau de spaimă şi-şi scuipa în sîn zicînd că au văzut umbra lui Mikal-ogli (aşa ziceau 810 spurcaţii viteazului Mihai); iară turcoaicele, cînd voiau să-şi împace copiii cari scînceau, îi speriau zicîndu-le: „Tăceţi, că vine ghiaurul de Mikal-ogli“. Aron, domnul Moldovei, cu oştirea lui, purcese asupra Benderului, îl jefui şi dete pradă flăcărilor Cetatea Albă; 186 315 apoi împreunîndu-se cu oştirea lui Kirâly, coprinse toate locurile de peste Dunăre din partea acea. Popa Stoica Fărcaş, duhovnic şi om al lui Dumnezeu, oltean de cei dezgheţaţi, adunînd pe lingă dînsul o ceată de panduri tot unul şi unul, armaţi cu puşti, cu suliţi, cu 320 coase, cu topoare, cu furci, şi cu orice le căzu mai la înde-mînă, se năpusti peste Dunăre asupra Vidinului şi îl bătu cumplit, iar Mihai Viteazul nimici sila lui Zerhat paşa carele venea cu o altă spuză de turci şi de tătari. Ce n-ar putea face creştinii cînd toţi s-ar uni într-un 325 cuget curat şi într-o dragoste frăţească?! Vrajma şi împon-cişerile dintre creştini făcu pe turci să-şi bată joc de cruce şi să-i robească pre ei. Mahomet III, carele se pusese în scaunul împărăţiei turceşti, văzînd spaima ce coprinsese pe ostaşii lui, făcu 330 tot ce se putu face, ca să nu se mai întinză vestea despre biruinţele creştinilor şi scrise cărţi la toate limbile păgîne din răsărit. „Scriu eu Mahomet, marele sultan al Stambulului, carele stau în scaunul cel strălucit al prorccului, luminez 336 ca soarele şi sunt, Dumnezeul turcilor, căruia se închină toate ţările de la răsărit şi de la apus; şi să ştiţi voi, cei ce sunteţi de o lege cu mine, că se sculă asupra noastră ghiau-rul de Mikal-ogli, beiul de la Kara Iflak, şi se bătură ostile lui cu ostile turceşti, şi le bătură pe acestea; iară voi să 340 vă sculaţi cu mic cu mare, şi să-mi veniţi într-ajutor, căci de mă vor bate pe mine, şi voi nu veţi scăpa nici în gaură de şarpe de hainlîcul lui Mihail, şi săriţi cît mai curînd.“ Auzind de unele ca acestea, limbile păgîne se ridicară în gloate şi se uniră cu turcii. Iară Mahomet III puse de-şi 346 căută oastea, şi află că ea era de peste două sute de mii de oameni. Cu aceştia se uniră şi limbile cele păgîne. Apoi chemă pe Sinan paşa cel grozav, şi îi zise, faţă cu toţi vizirii şi paşii: — Tu, cela ce eşti lumina, braţul şi stîlpul împărăţiei 850 mele, ia oastea ce am adunat, ea este una din cele mai spăi-mîntătoare ce s-a ridicat vreodată, şi mergi cu dînsa împotriva Kara Iflakului. Alah să-ţi ajute ţie a face din acea ţară un paşalîc, care să împodobească împărăţia mea. Pe hainul cela de Mikal-ogli, să mi-1 trimiţi techer-me-355 cher, legat şi ferecat. Şi să nu cutezi să faci altfel, căci atunci vei cădea în urgia mea împărătească, şi unde îţi stă picioarele, acolo îţi va sta şi capul. 187 360 365 370 375 380 385 390 395 400 188 Sinari se puse în capul acestei sumedenie de nelegiuiţi şi căzură ca locustele pe malul Dunării cel de-a dreapta. Inţelegînd Mihai că turcii n-au de gînd să mi-1 crească, ci să mi-1 prăpădească, puse de-şi numără şi dînsul oastea şi află că erau la opt mii de voinici. Cu aceştia ieşi înaintea turcilor la Dunăre; şi pînă să-i ajungă şi de la ceilalţi doi domni ajutorul făgăduit, el opri năvala [...]de turci peste treizeci de zile. Şi nici că se putea altfel. Ce pot face oile înaintea lupilor? [...] Mihai, ca să încredinţeze pe Sigismund Batori că sfinte vor fi cele vorovite între dînşii, îşi trimise doamna la Sibiu împreună cu fiii săi, domniţa Florica şi Nicolae, zis şi Pătraşcu. Pre doamna lui Mihai o chema Stanca. Sinan, văzînd că n-o poate scoate la căpătîi cu românii în luptă dreaptă, trimise o seamă de oaste, care trecu Dunărea pe la Calafat, spre a lua pe Mihai de pe la spate. Acesta, cum simţi viclenia turcului, se trase în bună rîn-duială şi-şi aşeză şirurile de ostaşi la Călugăreni, unde, mai sosindu-i nişte ajutoare de moldoveni şi de ardeleni, se urcă numărul oştilor la şeasesprezece mii. După ce făcu o iscusită tocmeală oştilor sale, Mihai, cu nădejde în Dumnezeu, chibzui cum să înveţe minte pe păgîn a nu mai necăji pe creştin. Sinan cel grozav, cum văzu oastea românilor că se dă înapoi, porunci turcilor să treacă Dunărea. Şi aşa mulţime de spurcaţi erau, încît nu-i mai putea ţine pămîntul. Ei se aşezară trîmbe, trîmbe, pe toată cîmpia de la Dunăre pînă la Călugăreni. Mihai, iscodindu-i, se urcă pe un deal, privi asupra lor şi-i văzu stînd ca frunza şi ca iarba. Nelegiuiţii se încumetau în mulţimea lor cea nemărginită. Gloatele lor de ostaşi erau înarmate din cap pînă în tălpi: manafii aveau puşti lungi şi săbii; arnăuţii, şişanele; spahiii, flinte şi iatagane; arapii, suliţide trestie de mare, şi lungi de mai bine de un stînjen; ianicerii, puşti, pistoale, iatagane şi hangeruri. Mai era cu dînşii şi o mulţime nenumărată de tunuri. De mulţi ce erau nu se mai deosebeau oamenii, ci părea că se lăsase pe pămînt o negură. Nu se mai auzea decît zăngănitul armelor, nechezatul cailor, şi prin răstimpuri strigătul ostaşilor. Seara, începea hogea cel mare a striga: Alah ehper, Alil-Alah, şi îi răspundea păgînii: Alah! Alahl, de se cutremura pămîntul şi mi-ţi lua auzul. Domnul românilor, văzînd atîta silă mare, îşi adună voinicii şi le zise: — Dragilor şi vitejilor mei românaşi, voi ştiţi că noi voim să ne mîntuim ţara şi legea. Dumnezeu ne va ajuta 405 să înfrîngem şi de astă dată cerbicea turcească. Românii mei sunt lei paralei, iară gadinele ce stau înaintea noastră, nişte mişei; să-i spulberăm dară precum se spulberă praful înaintea feţei vîntului. Mai bine să murim pînă la unul, luptîndu-ne, decît să cădem în ghiara acestor nelegiuiţi; 410 căci ce folos de viaţa noastră, daca nu vom mai avea moşie şi vom cădea în robie? Şi fiindcă Dumnezeu este apărătorul celor drepţi şi scutitorul celor năpăstuiţi, el încordează braţul celor ce se ridică întru numele lui; şi aşa, fraţilor, cu nădejdea 415 într-însul şi cu încrederea în vitejia noastră, să călcăm în picioare şi cal şi călăreţ şi să spargem ordia ce stă dinaintea noastră. Toţi ostaşii strigară deodată: —Amin. 420 Şi astfel, la 13 august 1595, în revărsatul ziorilor, Mihai puse să se facă o rugăciune către Dumnezeul armelor; şi îngenuchind cu toţii, zise: — Dumnezeule, cela ce vezi din înaltul cerurilor nemernicia noastră, ajută-ne astăzi să purtăm biruinţa asupra 425 vrăjmaşilor tăi şi ai omenirei; întăreşte braţul nostru şi revarsă spaima în inimile spurcaţilor de păgîni, ca să se laude numele tău în veac şi în veci vecilor. Apoi dară în trîmbiţe şi în tîmpine şi se încăierară. Curgeau gloanţele din partea turcilor ca ploaia; iar fumul 480 de la tunuri şi puşti întuneca văzduhul. Cînd era soarele ca de trei suliţe, românii începură a osteni; iară Mihai, vazîndu-i că încep a se îndoi de biruinţă, puse muzicile a cînta şi din gură şi din surle: Tremură Sinan ! n-aşteaptă 485 Să simţi paloşul român, Răzbunarea lui cea dreaptă Cum îngheaţă un păgîn. Mărirea, copii, ne [chiamă]1 Pentru ţară că [muriţi]2 440 Tiranii acuma geamă, Cu voi sunt, cu mine fiţi. *-2 Din ed. de bază lipsesc cuvintele cuprinse între croşete, pe care le-am reprodus după prima ediţie. 189 Şi unde trase spada viteazul Mihai, şi unde se repezi printre vrăjmaşi ca un fulger. Cădeau păgînii d-a dreapta şi d-a stingă lui ca snopii. încotro se întorcea viteazul, 445 uliţi, uliţi făcea printre trîmbele de turci. în drumul său Mihai tăia tot ce întîlnea, nu mai căuta: bei, agale, bim-başi, cădeau trântiţi la pămînt de pala lui cea ageră. Răsturnă pe Karaiman paşa şi-i luă steagul cel verde al lui Mahomet, steag pe care îl scot turcii din geamia cea mare, 460 numai la timp de cea mai grea nevoie. Dumnezeu, ca să apere pe credincioşi, porunci vîntului să bată asupra păgînilor şi tot fumul de la arme căzu asupra lor de îi orbea şi îi îneca. Românii, luînd pildă de la domnul lor, nesocotiră osteneala, şi unde căzură şi ei asupra 465 spurcaţilor de osmanlîi de trei părţi, îi tăiară pînă către seară şi îi înfrînse. Cădeau turcii sub paloşele românilor cum cade iarba sub coasele secerătorilor. Atunci turcii o luară d-a fuga; iară românii îi gonea din urmă şi-i ucidea ca pe lăcuste, 460 cînd sunt oloage. Treceau românii în fuga mare înfierbîntaţi preste leşurile vrăjmaşilor, preste oameni, spărgînd cete, răsturnînd totul în oastea ciutacilor şi strigînd: „Biruinţă! Biruinţă!“ Turcii da unul peste altul, ca orbii, pe podul de la Călugă-465 reni, şi cei ce nu mai încăpeau pe dînsul, de îmbulzeală, cădeau şi se înecau în Neajlov. Pe lingă acestea, două tunuri ce le aşezase Mihai în nişte locuri înalte, fulgera şi trăznea pe cei ce cutezau oarecum să se mai întoarcă. Atîta vărsare de sînge nu s-a mai 470 văzut de cînd este Ţara Românească, şi nici că se va mai vedea. Spun că înota în sînge viţelul de doi ani. însuşi Sinan paşa cel grozav, cel ce venise să facă ţara paşalîc, împins fiind de valurile turcilor fugăriţi, căzu cu cal cu tot de pe pod în mocirlă, îşi sparse capul şi-şi rupse dinţii; 475 iară unul din românii cei prinşi de turci în război îşi făcu cruce şi puse foc la ierbăria turcilor, care sări în slava cerului cu un mare număr de păgîni, de se prăpădiră toate corturile lor şi toate trebuincioasele de hrană, ce era adunate, ca să fie de treaba oştilor lor. Muri şi el, însă muri 480 ca un viteaz, ştiind ca şi-a ajutat ţara să scape de robie. Mihai avea doi cerbi, cari nu se dezlipeau de domnul lor nici cît ai da în cremene. Ei îl însoţeau în toate bătăliile. Aici, unul dintr-înşii, lovit fiind de o ghiulea păgî-nească, îşi dete duhul pe dată. Tovarăşul lui, văzîndu-I 190. 185 490 495 500 505 510 515 520 că nu se mai mişcă şi cum gîlgîie sîngele dintr-însul, îi da. mereu tîrcoale şi mugea greu. Şi uitîndu-se la domnul său, îl podidi lăcrămile. Apoi, ridicînd ochii la cer, stătu niţel, ca şi cum s-ar fi rugat. După aceasta o rupse d-a fuga într-o pădurice de acolo, şi nu s-a mai găsit. Spun, măre, că-i curgea, lacrimile şuroaie, cînd a plecat de lingă domnul său şi de lingă tovărăşelul lui. Intunerecul nopţii opri pe români de a merge mai departe. Şi liftă păgînă mai rămăsese multă. Uriaşi să fi fost românii şi tot n-ar fi putut ucide sumedenia de ostaşi ce aveau dinaintea lor. Fiecare român avusese a lupta cu zece sau cincisprezece protivnici. Au făcut, bieţii, ce nici zmeii nu puteau face. Sudori de sînge curgeau de pe feţele românilor, atît munciseră în cursul zilei şi atît erau de stătuţi de osteneală seara. Şi totuşi ar fi nesocotit orice împotrivire vrăjmăşească; dară turcii daseră dosul şi putinţă omenească nu era a-i mai goni pe timp de noapte, spre a-i arunca în Dunăre. Sfatul de război, ce se ţinu noaptea, găsi cu cale a se trage oastea către munţi pînă ce va veni ajutorul deplin ce făgăduise a da ardelenii şi moldovenii. Oastea românilor se mulţumi că a arătat turcilor încă o dată ce pot puii de românaşi şi, cu domnul lor în cap, se trase la Cîmpulung. După ce se aşeză oastea în cetatea lui Negru-vodă, se veseli acolo de isprăvile ce făcuse, dînd mulţumită preaînal-tului Dumnezeu pentru ajutorinţa ce a primit de la dînsul. Paginii spurcaţi coprinseră Giurgiu, Brăila, Bucureş-tiul şi Tîrgoviştea. Sinan paşa zise că ţara este paşalîc şi multe biserici creştineşti le schimbă în geamii; iară la Bucureşti şi la Tîrgovişte făcu grozave întăriri ca să fie ostaşilor de apărare, cînd se vor mai bate cu românii. Mihai Viteazul puse de scrise oastea şi găsi că era de opt mii de oameni, cu treizeci şi două de tunuri. Y Mihai Viteazul aşteptă cu oastea sa lîngă rîpa Dîmboviţei ajutorurile făgăduite, cari şi sosind, el le întîmpină după cuviinţă; iară ostaşii lui Mihai ziseră ostaşilor ce le veniseră intr-ajutor: — Bine aţi venit, fraţilor! 191 Aceste ajutoruri trecuseră munţii pe la Rueăr, împre-525 ună cu însuşi craiul Ardealului, Sigismund Batori, şi se înfrăţiră românii cu ardelenii şi cu moldovenii cei veniţi cu Răzvan-vodă. Mihai puse de le numără şi află că ardelenii erau treizeci şi două de mii de pedestri, cinci mii de călăreţi cu cincizeci şi trei de tunuri; iară moldovenii două 580 mii patru sute pedestri, opt sute călăreţi cu douăzeci şi patru de tunuri. Spun, măre, că pe cînd oastea ardelenilor scobora-munţii spre a veni să se unească cu oastea lui Mihai Viteazul, s-a arătat pe cerul senin, ziua în amiaza mare, dupăce-535 răsărise soarele, o stea cu coadă, care a strălucit un ceas-, întreg. Afară de aceasta, un vultur năpraznic îşi luă zborul din muntele vecin, numit Piatra Graiului, şi se lăsă fără frică în tabăra ardelenilor. Aceasta fu semn de izbîndă;: 540 ostaşii îl prinseră şi-l aduseră la Mihai, plocon. Nişte pala-vatici vrură să zică despre această minune că, deoarece vulturul a căzut în robie, aceasta însemnează că rău semn-este pentru creştini. Mai tîrziu însă se adeveri că aceasta* fu o bîrfitură şi că proorocia lor mincinoasă fu. 645 Creştinii purcese asupra turcilor, ce se închisese în cetatea ce o clădise ei la Tîrgoviştea. Sinan paşa umbla cu vicleşuguri să apuce oastea românească la largul lui, ca să o ia la bătaie de toate părţile. Pentru aceasta se prefăcu că fuge cu o parte din oastea sa. Românii îl lăsară în pace să 550 meargă pînă la Bucureşti. Iară ei, sfătuindu-se, găsiră că e mai cuminte lucru să facă cum să n-aibă nicio teamă de la spate. Şi deci, la 18 octombrie, deteră război cetăţii Tîrgoviştea. Românii începură a o bate din trei părţi. Şiatîtea gloanţe şi ghiulele 555 aruncară în cetate, încît nu mai putură răbda ciutaciL Aceştia se urcară pe zidurile cetăţii şi de acolo se bătură, pînă ce românii, ajungînd la ziduri, care erau de lemn,, le deteră foc. Turcii, dacă văzură că n-au încotro, deschiseră porţile cetăţii, iar românii îi trecură pe sub ascuţişul 560 săbiei, şi nici picior de turc nu scăpă cu viaţă. Aii paşa, căpetenia oştilor păgîne, căzu în mina creştinilor. Auzind şi de această biruinţă, Sinan paşa începu a se căina şi zise: — Cine putea crede că are să iasă atîta silă de la Kara 565 Iflak? Cum noi, puternicii, căzurăm, şi cum neputernicii se ridicară? Ticăită şi înşelătoare lume! Tu pre cei ce se 192 înalţă îi smereşti, iară pre cei ce se smeresc îi înalţi. Cum eu, spaimaoarecînd a Asiei şi a Africei, fugfără nici o putere dinaintea unui domn atît de nebăgat în seamă altădată 1 570 Acestea zicînd, se cărăuţi spre Giurgiu, lăsînd ia Bucureşti şapte mii de turci, hotărîţi a muri pînă la urmi luptîn-du-se. Pentru aceasta înierbară şi locul de la mănăstirea Radului-vodă, cu gînd ca să-i dea foc cînd va intra oastea creştină şi să o arunce în văzduh. 575 Românii, dacă aflară de fuga lui Sinen paşa, lăsară Bucureştii la o parte şi se luară după dînsuî. Acuma turcii îşi făcuseră nălucă; fugeau mai mult de groază decît de armele românilor. Intrase spaima în păgîni şi nu mai putea nimeni să-i oprească din fugă. Pînă să-i ucidă românii 580 ce-i fugăreau, se ucideau ei între dinşii, dînd unii peste alţii ca orbii, care mai de care să treacă mai întîi Dunărea dincolo. Peste şase mii de cară încărcate cu de toate bogăţiile lăsară în urmă. Vreo cinci mii de români, ce luaseră turcii 585 robi în război, şi pe care îi duceau cu dînşii, le scăpară din mîini. Aceştia, puind mina pe însuşi armele turcilor, deteră în păgîni de-i zvîntară; apoi se uniră cu oastea creştină. Gînd ajunseră românii la Giurgiu, Sinan paşa şi trecuse 590 Ia Rusciuc; iară rămăşiţa oastei era pe podul de vase, năpădind ciutac peste ciutac a trece mai curînd. Mihai puse tunurile într-înşii, sparse podul şi toţi fugarii merseră să îngraşe somnii şi morunii din Dunăre şi din mare. Aceasta se întîmpîă la 25 octombrie. 595 Cînd spuseră lui Sinan paşa că toată oastea pierise, ,el începu a-şi frînge mîinile de durere, şi a se ticăi, de-i plîn-geai de milă. El se duse ruşinat la sultanul. Acesta, cum îl văzu, se îndrăci de mînie şi unde începu a striga la dîn-sul ca un năbădios, zicîndu-i: 600 — Ce mi-ai făcut cu atît a sumedenie de oştire, cîine? Cum îmi prăpădişi floarea împărăţiei mele, ticăituîe şi becisniciile? Sinan paşa căzu în genuchi cu faţa la pămînt, neştiind alt ce zice, decît: 605 — Aman, padişah, aman! Atunci sultanul, scîibit de dînsul, îl trimise surghiun la Malgara, şi acolo, mîhnirea rozîndu-i inima şi rărunchii, el îşi lepădă potcoavele şi dete ortul popii. f 13 — Ispirescu — Opere, voL II 193 Iară sultanul, ca să mai vie niţică inimă turcilor săi, 610 porunci de ieşiră ulemalele (vlădicii) şi imamii cu toţi hogii şi dervişii, şi făcură rugăciune mare către Mahomet al lor, în piaţa cailor, ca să se îndure să scape de ruşinea ce păţi, şi să le ajute a purta biruinţă împotriva ghiauri-lor. Şeicul de la Sîînta Sofia împărţi baiere pe la ostaşi 615 cu vorbe scoase din Coran (biblia turcilor). Mihai porunci ca toate prăzile ce luase de la turci să se împartă la ostaşi şi la sărăcime, şi să se îmbunătăţească toate relele ce făcuse păgînul. La auzirea aceasta toată ţara se puse în mişcare şi lăudă 620 numele domnului cu ajutorul căruia românii mersese din biruinţă în biruinţă. Mihai nu dete răgaz turcilor nici cît ai da în cremene, ci după ce petrecu pînă la Gherghiţa pe Batori şi pe Răzvan, ce se întorceau la ţările lor, trecu Dunărea din nou şi bătu 625 Vidinul; iară căpitanul Fărcăşeanul luă Nicopolea. Astfel că nu mai rămase nici pîn părţile astea măcar să-mînţă de turc. Sultanul turcilor turba şi spumega de mînie. Văzu el că în luptă dreaptă nu se putea măsura cu Miliai şi începu 630 a umbla cu şotia- Făgăduia domnia ţârei la orcine ar putea să răstoarne pe Mihai. Unii din boieri, poftitori de slavă, umblară să turbure poporul; iară Mihai aflînd, supuse sub picioare pe vrăjmaşi, îi făcu mai scurţi de cîte o palmă şi nimici 635 pilcurile de turci ce se ţinea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. într-acestea Iremia Movilă, boier încuserit cu leşii, spînzură pe Răzvan-vodă, şi se puse în locul lui domn al Moldovei. 640 Zîzaniile turcilor nu făcu atîta rău creştinilor pe cît a făcut însuşi nebuna poftă a creştinilor de a domni unii asupra altora. Mîndria a făcut pe îngeri să cază din cer; mîndrilor le stă Domnul împotrivă; trufia este o satană ce toldauna îşi vîră coada unde vede că se adună cîţiva 645 oameni să săvîrşească o faptă bună. De o asemenea mîndrie fu coprins şi Sigismund, domnul Ardealului. Ar fi poftit acest domn. să stăpî-nească toate trei ţările; şi pentru ca să ajungă a-şi împlini această poftă, alegea totdauna vremurile cele mai grele, 650 cînd adică se sculau turcii cu război asupra lui Mihai Viteazul, cu gînd ca, văzând Mihai că îi vine apa 194 la gură, să îăgăduiască tot ce va cere becisnicii! de Batori. Dară nu-i ajută Dumnezeu. Asemenea şi leşilor le rămăsese la inimă dcmnia Mol-655 dovei, şi căta vreme cu prilej ca să puie mina pe dînsa. Pentru aceasta, cînd se încuscrea cu cîte vrun voievod d-ai Moldovei şi umbla pe lingă dînsul cu şosele, cu momele, cînd iarăşi, dacă vedea că n-o scoate la căpătîi cu binele, se scula cu război. [...] 660 Iară Rudolf, împăratul nemţilor, carele domnea şi în ţara ungurului, cel ce se afla în război cu turcii şi le mîn-case păpara de atâtea ori, căuta prin mijloace viclene să bată pe turci cu mîinile altora; pentru aceasta întrebuinţa toate vulpeniile. 665 Niciodată nu venise el cu inima curată a se uni cu domnii creştini cînd fu a se scula împotriva păgînătăţii, ci totdauna cu gîndul dracului, ca orice ţară ar scăpa din ghiara spurcatului de osmanlîu, să puie el mîna pe dînsa. Nestatornicul de Sigismund, aci cugeta să se lase de 670 domnie şi de pofta de a stăpîni toate ţările româneşti, aci se căia şi iară se întorcea. Cînd vrea să închine ţara neamţului pe mită, cînd iară voia să rămînă închinat turcului. Pentru aceasta, Mihai, îngrijat, şi ca să nu se înstrăineze nici o părticică din ţările româneşti, se hotărî a merge 675 însuşi să ispitească pe Batori, şi totdodată să se înţeleagă gură în gură cu dînsul cum să apuce lucrurile ca să dea război vîrtos păgînului. Se scîrbi Mihai cînd auzi de la Sigismund că vrea să închine ţara neamţului şi cînd îl văzu îndemnîndu-1 şi pe 680 dînsul să facă tot aşa; ca apoi şi Moldova să vină după dînsele. Mihai ştia că neamţul nu descărcase nici o puşcă ca să apere aceste ţări de neomeniile turcilor şi îi era cu ciudă cum să-i pice lui mură în gură o bucăţică aşa de bună din 685 chiar senin. însă ca să fie cu ştiinţa lui despre tot ce se făcea într-aceasta, trimise şi el la Praga pe banul Mihal-cea, la 1597, cînd se duse Sigismund să săvîrşească închinăciunea. Iară daca veniră oamenii împăratului ca să ia în pri-690 mire frînele ţărei, Sigismund îşi schimbă gîndul şi de astă dată. Apoi, auzindu-se că vin turcii, el se înscăună din nou. Pe vremea aceea se sculase asupra lui Mihai Halii paşa al Vidinului şi Mehmet paşa al Dîrstorului. Mihai Viteazul 195 134 695 încalecă pe bidibiul său, îşi luă oastea, trecu Dunărea, şi ca un alt arhanghel bătu oastea protivnică de o stinse. Mi hai. luînd în goană pe turci, mergea, după obiceiul lui, înaintea oastei. Galul lui Mihai atîta se înfierbîntase, încît zbura iar nu fugea. Oştenii nu se putură ţine de dînsul. 700 Gînd băgă de seamă că lăsase cu mult în urmă pe credincioşii săi oşteni, se văzu înconjurat de o seamă de păgîni, cari se aruncară asupra dînsului. Mihai se apără vitejeşte, cum ştia el să facă. Ucise o mare parte din ei. Dar un spurcat de păgîn, mai cutezător, ridică suliţa ca să răpuie pe 705 domnul cel viteaz. Acesta se dete la o parte iute ca fulgerul şi apucă suliţa de vîrf. Păgînul o ţinea de coadă; iară Mihai, încleştîndu-i-se mîna pe dînsa de unde o apucase, nu o slăbi nici cît, ba încă, cu cealaltă mină so lupta cu ciutacii ce mai rămăsese . Această luptă ţinu pînă se 710 apropie Preda şi Stroie Buzescu, de scăpă pe domnul lor de primejdia cea mare în care căzuse. După aceasta, Sigismund iarăşi îşi schimbă gîndul şi, îndemnat de unguri şi de Ieşi, se lăsă de domnia Ardealului, punînd în locu-i pe vărul său Andrei Batori, ce era 715 vlădică papistaş (cardinal). Acesta, deşi popă, deşi creştin, se înţelese însă pe sub ascuns cu turcii şi cu Movilă al Moldovei ca să răpuie pe Mihai. Aflînd Mihai că un popă creştin se făcuse domn şi domnea ca un paşă peste o ţară românească, nu se mai putu 720 opri, ci, ca unul ce bătuse pe toţi paşii păgîni, se hotărî a bate şi pe acest paşă creştin, a-i lua ţara şi a o face una cu Ţara Românească, căci şi locuitorii din Ardeal români au fost şi sunt. VI 725 SepregătideciMihaiViteazulderăzboi. Îşi chemă oastea şi o tocmi pre ea. Dete poruncă fiecărei cete care şi pe unde să se ţină gata. Apoi, adunîndu-şi boierii la Ploieşti, le spuse că au să meargă într-ajutorul lui Rudolf împărat, şi că, pentru aceasta, au să treacă prin Ardeal cu voia 730 cardinalului. Boierii jurară că vor merge unde va merge şi domnul lor, fără să cîrtească cîtuşi de cît. Ei erau încredinţaţi că 196 Mihai ştie să-i ducă din biruinţă în biruinţă şi numele de român să zboare cu fală. 735 Sosind ziua plecărei, Mihai dete poruncile cele mai lămurite. Oastea trecu munţii şi veni în mijlocul secuilor. Domnul românilor le dete drepturile după care aceştia suspinau. Cînd ajunse în ţinutul saşilor, el le spuse că vine spre folosul lui Rudolf împăratul. Luă Braşovul, apoi 740 Făgăraşul şi înainta spre Sibiiu. Andrei Bat ori, călugărul papistaş, era la Belgrad şi acolo petrecea ca un paşă turcesc. Pe neaşteptate îi fu lui auzirea că Mihai se apropia cu oastea, şi trimise soli, cerîn-du-i pace. Mihai opri solii la dînsul şi purcese înainte. 745 Merse însă încet, ca să aibă timp şi oastea din Oltenia, cu banul Udrea şi Radu Buzescu în capul ei, a trece munţii, ceea ce se şi făcu intrînd în Ardeal pe laTurnu Roş şi întîl-nindu-se cu Mihai la satul Tîlmaciul, aproape de Sibiiu. Cardinalul făcu tot ce putu ca să se împace cu Mihai, însă 750 în deşert. Mihai scrise carte boierilor Ardealului, cînd se apropie de Sibiiu: „Eu, Mihai, domn stăpînilor a toată Ungro-Vlahia, scriu adunării şi boierilor ţării ardeleneşti, precum să se ştie că domnul vostru, Andrei Ba tori, este de două ori 755 călcător de jurămînt: întîi că a lepădat haina călugărească, pe care o primise jurînd a nu se despărţi de dînsa pînă la moarte şi al doilea că a minţit lui Isus Christos, vînzînd agarenilor o ţară creştină, deoarece jurase a căuta să aducă la creştinătate pe pagini. Şi să ştiţi că eu am priceput mre-780 jele ce îmi întinde domnul vostru; dară cu voia lui Dumnezeu le voi sparge pre ele, şi mi-e voia a-1 ierta şipre dînsul, daca se va lepăda de domnia ţărei şi va îmbrăca iarăşi rasa, dueîndu-se de unde a venit. Iertarea mea o va dobîndi şi chiar atunci cînd ar lăsa pe Sigismund să vie iarăşi domn. 765 Pînă una alta, voi să-mi închinaţi ţara mie, şi altfel să nu faceţi, căci cu viu la voi cu toată sila mea.“ Auzind de una ca aceasta, călugărul papistaş puse de-şi adună oastea şi el, şi ieşi înaintea lui Mihai. Ea era alcătuită de nouă mii de oameni, între cari erau foarte mulţi 770 Ieşi şi unguri, cu o mare mulţime de tunuri, tot d-aleaînfricoşatele. Unde pînă aci românii se luptaseră cu înzeciţi ¡oameni declt dînşii, acum trebuiau să se lupte cu trăznetelc tunurilor de oameni omorîtoare. 197 775 . Oştile se aflau într-o depărtare de opt stadii una de alta, între Sibiiu şi Şelimberg, la anul de la Christos 1599, octombrie 28 şi tocmai cînd era să înceapă lupta, veni solul papei de la Roma, cel de pe lîngă curtea Ardealului, însoţit de doi boieri ardeleni, spre a sfătui pre Mihai-vodă 780 să mai amîne lupta, ca doar se va înţelege cu vlădica papis-taş. Mihai nu dete ascultare solului, ci oprindu-1 la sine cu toată cinstea cuvenită solilor, ieşi înaintea ostaşilor şi, după datina sa, îşi ridică mîinile către ceruri, şi arun-785 cîndu-şi ochii în dreapta şi în stînga către ai săi, le zise în gura mare: — Dragilor şi vitejilor mei oşteni, în partea noastră este dreptatea; cu noi este Dumnezeu; noi n-am călcat jurămîntul şi legăturile de pace! O izbîndă strălucită stă 790 înaintea noastră; o mărire nemărginită ne aşteaptă; o pradă nespus de mare veţi avea! De partea protivnicilor noştri, ce altă vedeţi, decît credinţă înîrîntă, făgăduieli deşarte, legăturile de pace călcate, jurăminte pîngărite? Ce alta, fără numai nebunia minţilor, înşelăciuni, uneltiri 795 viclene, crunte înţelegeri cu păgînii, decît frica în inimă, cutremurul în trup, blesteme muiereşti asupra bătăliei, neîncredere în izbîndă, şi o fugă ruşinoasă? în numele Domnului, înainte vă zic! Oştile deteră piept. Cîntecele de război înflăcărară 800 inimile tutulor. Răsunau tăriile cerurilor de bubuitul tunurilor vrăjmăşeşti. Oştile se loviră de toate părţile. Ieşeau săgeţile din arcurile întinse, ca puzderia; şi curgeau gloanţele şi zburaturile de ghiulele din tunurile protivnicilor ca grindina şi dese ca negura, încît oastea lui Mihai, 805 după o luptă de cîteva ceasuri, începu a se buimăci şi a se da înapoi. Atunci Mihai, unde se repezi ca un zmeu, şi lovind cu sabia pe unul din căpitanii săi, strigă: — Staţi locului, mişeilor! Graiul lui Mihai străbătu şirurile ostaşilor săi ca buciu-810 mul arhanghelului. Se îmbărbătară ostaşii de bărbăţia lui Mihai, se întoarseră la luptă din nou, deteră în buciume şi în fanfare, şi năvăliră asupra vrăjmaşului ca pîraiele ce se rostogolesc din munţi, cărora nimic nu le mai poate sta împotrivă. Puseră românaşii noştri mîinile pe tunurile 815 ungurilor şi începură a-i fugări şi a-i tăia fără cruţare; iară leşii, dacă văzură ca atîta se îndîrjise românii, şi atîta pagubă face în oastea protivnică, ei se închinară lui Mihai 198 şi-i cerură iertăciune. Mai bine de trei mii de vrăjmaşi rămaseră pe cîmpul de bătaie. O mulţime de steaguri şi 820 patruzeci şi cinci de tunuri căzură în mîinile românilor, aur, cai şi alte neînchipuite lucruri de război. Biruinţa fu a românilor. Episcopul papistaş, dacă îşi văzu oastea înfrîntă, o luă la sănătoasa, dînd dosul cu toţi ungurii, şi pieriră în această luptă crîncenă două mii 825 de oameni din ambele părţi, lupta ţiind zece ore. Prin această bătălie Mihai luă Ardealul; şi se înfrăţiră românii cu ardelenii; şi intră Mihai cu mare mărire în Belgrad (Alba-Iulia). La poarta cetăţii viteazul fu întîmpinat de toţi episcopii 880 cu mitropolitul în frunte, îmbrăcaţi în odăjdiile lor, şi de toţi boierii ţării. înaintea lui Mihai erau steagurile luate în bătălie şi cari se ţineau aplecate în semn de supunere a Transilvaniei (Ardeal), apoi isnafurile; după dînsele veneau toboşarii 835 şi trîmbiţaşii, bătînd din tobe şi sunînd din trîmbiţe. Acestora le urma muzica cea mare, care cînta nişte cîntece foarte frumoase în lauda lui Mihai, şi după dînşii păşeau cîteva tacîmuri de lăutari şi ţigani, trăgînd din alăutele lor. Mihai era călare pe un cal îmbrăcat cu o harşea muiată 840 în fir de cel bun. împrejurul lui umblau opt alergători învestmîntaţi în mătase; în urma lui veneau opt povodnici împodobiţi numai cu aur şi cu argint. Mihai era îmbrăcat cu o mantie albă ţesută cu fir de aur; marginile erau cu mai mulţi vulturi auriţi pe cari se 845 vedeau armele ţărei. Pe sub mantie purta o dulamă de mătase albă şi la cingătoare avea o sabie de aur încărcată de rubinuri şi de pietre nestimate. Un mănuchi negru de pene de cocor, strînse cu o legătură de aur, împodobea căciula cea ungurească ce-i acoperea capul. Era încălţat cu 850 ciupici galbeni, şi de la glezne pînă la genuchi cu nişte ciorapi de mătase albă şi împodobiţi cu pietre scumpe. în urma lui venea doamna Stanca cu copiii săi: Nicolae şi Florica; după cari urmau căpitanii şi boierii lui Mihai, în capul oastei româneşti. 855 Căpitanii erau îmbrăcaţi cu iţari strimţi cu găitane, băgaţi în cizme galbene pintenate; în sus purtau pieptare lipite pe trup, cu găitane late d-a curmezişul pieptului, avînd nasturi la căpătîie; pe umeri cu chepenege cusute cu fir, prinse în copci de argint, pe margine îmblănite cu 860 hîrşie neagră şi aruncate pe coapsă într-o parte; mijlocul 199 885 870 875 880 885 890 895 900 200 le era coprins de o cingătoare de curea cu ţinte, cu zale aurite de care atîrna sabia; de gît aveau atîrnate cîte un colan de aur ce le împodobea pieptul; pe cap purtau gugumane puse cam într-o parte, cu fundul roşu lăsat în jos şi cu pletele date pe spate. Iară banii, în loc de chepenegepurtau cîteunconteşlungşi strălucit, cingătoarea le era de mătase, mai lată decît a căpitanilor, şi prinse cu cîte douăpăftăluţe de aur; iară la gugiuman aveau înfipte cîte o pană. Bubuitul tunurilor da veste despre apropierea viteazului. Şi urcîndu-se Mihai în scaunul domnesc, toţi veniră de i se închinară lui ca la un domn. într-acestea pe Andrei Bal ori, carele pribegea prin bungetul pădurilor dintre Moldova şi Ardeal, îl ucise un săcui la care ceruse adăpostire. Acesta, aducîndu-i capul la Mihai, cu gînd ca să capete bacşiş, doamna Stanca lăcrima cînd îl văzu. întrebată de Mihai de ce plînge, ea zise: — Ceea ce s-a întîmplat lui se poate şi ţie şi acestuia tot astfel să se întîmple (arătînd pe fiul lor Nicolae). Mişcat de aceste cuvinte, Mihai, suspinînd, zise: — Săracul popa! Ucigaşul fu dat judecăţii şi osîndit pentru că a călcat legea ospeţiei. Apoi puse să i se caute trupul şi, găsindu-1, dete poruncă să se îngroape cu cinste domnească. Aşa făcu viteazul Mihai. Cînd era pe cîmpul de bătaie, nici strigoii nu puteau să stea înaintea lui nepedepsiţi. Iară în timpuri de pace era caun înger ocrotitor. Dreptatea înaintea lui mergea şi iubirea de omenire pururea nedezlipită de dînsul era. Rudoîf împărat, auzind de biruinţa lui Mihai, trimise soli să-i laude vitejia. Aceşti soli aduseră lui Mihai un hrisovprin care îl făcea domn moştenitor alŢării Româneşti, şi o poruncă ca să lase Ardealul şi să plece la scaunul său, spre a se bate cu turcii la Dunăre. Pentru aceasta îi făgăduia împăratul să-i trimită bani şi oaste. Mihai adună pe boieri şi, sfătuindu-se cu dînşii, răspunse solilor: — Spuneţi împăratului d-voastră, ca nu este în puterea lui să mă facă domn în Ţara Românească. Acolo eu nu cunosc pe nimeni mai mare decît pe Dumnezeu. Ţara Ardealului a mea este, căci am luat-o cu sabia; iară aju- torul îl aştept, ca să pot împiedica pe turci a nu veni să-i DOS ia şi ce i-a mairămas: şi aşa să-i spuneţi că mi-e voia;c-apoi, de unde nu, îmi voi întoarce armele asupra împăratului şi îi voi arăta eu că oameni nu-mi lipsesc. Iară Sigismund, domnul Ardealului, carele se lăsase de domnie, îndemnat fiind de turci, de Ieşi şi de unguri, 910 îşi schimbă gîndul, şi pofti iarăşi a fi domn în Ardeal. Pentru aceasta trecu în Moldova, se uni cu Ieremia Movilă de acolo, şi veniră cu oaste în Ţara Românească, să-i puie domn în silă pe Simeon Movilă, frate cu Ieremia. Se făcu foc de supărare cînd auzi Mihai de unele ca 915 acestea, şi la 6 mai 1600, porni cu o ceată aleasă de oşteni către Moldova, scoborînd munţii pe la Borsec, în valea Trotuşului. Trei zile şi trei nopţi umblă Mihai cu oastea prin aceşti munţi, căţărîndu-se de steii de piatră ca pisicile. Calea fiind neumblată şi cărările necunoscute, abia, abia, cu 920 chiu şi vai, putură să învingă piedicile ce întîlniră. Prin acei munţi totul era pustiu şi bunget. Pe unde nu călcase nici pui de balaur, românaşii noştri trecură ca zmeii. Trei zile nu mîncară românii decît frunze, fiindcă nu se găseau pe acolo de nici unele. Ba nici apă nu era cu îndes-925 tulare, fiind pîraiele secate de o secetă grozavă. Şi căzură preste oastealeşilor ca nişte lupi flămînzi şi o dumicară pe ea. Cînd fu a începe lupta cu moldovenii, oastea lui Ieremia închină armele lui Mihai, şi cu mare cu mic strigară: — Să trăiască Mihai, domnul Moldovei! 930 Movilă, neavînd încotro, fugi în ţara leşească, iară Mihai, aşezîndu-se în scaunul domniei, puse stema în cap, numai de briliante şi de smarand piatră, apoi veniră înaintea lui toţi boierii de se închinară; iară românii se veseliră cu moldovenii şi cu ardelenii şi se înfrăţiră, legătură 935 mare făcînd între ei ca, oricînd şi oricum, să lupte pe faţă şi pe subt mînă împotriva duşmanilor ce ar mai voi să le strice frăţia şi să-i dezunească. Mihai-vodă Viteazul scrise carte la toţi boierii din cîtetrele ţările: 940 „Eu, Mihai-Voievod, domn stăpînitor al Ţărei Româneşti, Ardealului şi Moldovei, pace şi sănătate trimit vouă,credincioşilor boieri ai domniei mele, şi fie-vă cunoscut cum că Dumnezeu s-a milostivit şi a făcut să se mai împreune laolaltă fraţii cei pribegiţi sub un singur stă-915 plnitor, precum se adună puii sub aripile cloştii. Şi să ştiţi că voia mea este, dacă ne va ajuta Dumnezeu, să luăm 201 sub ocrotirea noastră toate seminţiile de neamul nostru al românilor, ce s-ar mai găsi în pribegie sau în robie. Şi iarăşi să ştiţi că voia mea este ca nimeni să nu cuteze a se 950 abate de la sfintele pravili şi să nu asuprească pe cel siriman şi measer, nici să umble cu viclenie, căci va cădea peste dînsul toată urgia mea domnească.“ După care Mihai, lăsînd puterea în mîna a patru boieri mari şi credincioşi, se întoarse la scaunul său din Belgrad. 955 Acum şi împăratul nemţesc şi sultanul se luară cu binele pe lîngă Mihai Viteazul. împăratul nemţesc socotea să-i rămîie lui Ardealul, deoarece i-1 închinase Sigismund Batori. Sultanul iarăşi credea că lui i se cuvine Ardealul carele odinioară îi fusese lui închinat. 960 Şi amîndoi trimiseră lui Mihai Viteazul daruri: împăratul nemţesc, ajutorul în bani pe care i-1 făgăduise, alte feluri de daruri şi numirea de sfetnic al împărăţiei şi de cîrmuitor al Ardealului; iară sultanul turcesc îi trimise o sabie plină cu pietre scumpe, şapte blăni de astrahan 966 şi pene de comănace, cum şi o scrisoare cu laude frumoase. Mihai priimi şi pe unele şi pe altele. Neamţului nu-i plăcu însă aceasta, dară Mihai îi răspunse că orice sol are dreptul să fie bine priimit, ceea ce nu opreşte pe domni să facă cum cer trebile ţării lor. Pe lîngă acestea, mai pofti 970 de la Rudolf şi părţile româneşti despre apus, cu cetăţile Hustu şi titlu de prinţ al împărăţiei Rîmlenilor pentru dînsul şi pentru fiii săi. VII [...] Unguri [i],pizmuindpe Mihai pentru biruinţele 975 sale cele însemnate, ţesură fel de fel de zîzanii şi îi întinseră mreji ca să-l prinză pre el întrînsele. Pentru aceasta trimise soli la Ieşi, cari să îndemne pe Sigismund a se înturna în Ardeal să-şi ia domnia, şi pe craiul leşilor să ajute lui Ieremia să se aşeze iarăşi pe scaunul Moldovei. 980 Nu se mulţumiră cu atît, ci boierii lor cei mari se duseră Ia Basta, căpetenia oştilor nemţeşti, carele era trimis să privegheze pe Mihai, şi-i ziseră: — Noi ne făgăduim a închina ţara împăratului şi pe tine să te alegem de cîrmuitor, dacă ne vei ajuta să izbutim 986 a goni pe Mihai. 202 Basta, nici el, nu voia mai mult. Atunci ungurii arătînd nesupunere, Mihai trimise doi boieri de ai săi în adunarea lor de la Turda, să le spuie să fie oameni de treabă şi să nu umble cu şoalda. Iară 990 ungurii scoaseră pe boierii lui Mihai cu ruşine din adunare, huiduindu-i. Cum află Mihai de unele ca acestea, îşi strînse oastea alcătuită din români şi ardeleni, şi o aşeză pe cîmpul Mureşului din sus de Ajud; iară Basta cu nemţii şi cu 995 ungurii se puse la satul Mirislău. La 18 noiembrie 1600 se dete bătălia. Ceea ce nu s-a putut face lui Mihai niciodată la luptă dreaptă i se întîm-plă acum prin înşelătorie. [...] Basta cumpără cu bani oastea ardeleană. [...] Atunci 1000 nemţii, ungurii, ardelenii şi cu ajutorurile ce mai primise se năpustiră cu toţii asupra aripei drepte cîrmuită de voievodul Baba Novac. Izbit din toate părţile fără milostivire, bătrînul Baba Novac se luptase ca un leu, şi nemaiputînd opri înfrîngerea 1005 oastei ce cîrmuia, el fu cel din urmă carele părăsi cîmpul de bătaie. Unii vor să zică, că la această bătălie să fi pierit unsprezece mii de români. Mihai, cu inima zdrobită de mîhnire şi de obidă, nu 1010 voia nici în ruptul capului să lase pe dragii săi românaşi supuşi la urgia vrăjmaşului ci-şi aştepta restriştea, pironit pe şoimuleanuî său. în zadar cîţiva credincioşi d-ai săi îl rugară să părăsească cîmpul de bătaie, că nu mai este nici o nădejde de scăpare; în zadar îi arătară cum o ceată de 1015 vrăjmaşi se îndreptau ca să-l prinză pre el; dînsul sta neclintit, ca un munte de piatră. în cele mai de pe urmă, biruit de rugăciunile credincioşilor săi, şi încredinţat că pieirea lui ar fi pieirea drepturilor ţării, însufleţit de dorul ţărişoarei sale, care aştepta de la dînsul să fie mărită şi 1020 lăudată, porneşte şi el spre Făgăraş. Vrăjmaşii se iau după dînsul ca vîntul. El se ducea ca gîndul. Ajunge la Mureş. Acest rîu venise mare şi curgea turbat’şi turburat căci plouase de se desfundase munţii. Duşmanii sunt la spate. Atunci ce să facă el? Mihai se aruncă călare în valurile spumegoase 1025 ale Mureşului şi trecu de ceea parte, ieşind la mal numai cu cîţiva. Vro zece din soţii lui se înecară în vîrtejurile valurilor. 203 După ce se văzu scăpat de primejdia ce-1 amerinţase, Mihai descălecă de pe cal, îi scoate frîul din cap, şi-i zice: 1030 — Du-te acum sireapul meu; slobod eşti de la mine; paşte pe aceste cîmpii mănoase şi soarbe apa cea limpede. Acest cal era alb şi cu o stea neagră în frunte. Mihai încălecă pe alt cal şi apucă spre Făgăraş, unde era soţioara şi copilaşii lui. 1036 Spun, măre, că calul lui Mihai s-a ţinut după dînsul cu ochii muiaţi în lacrămi, şi nu s-a dezlipit de domnul lui nici ca cît. La Făgăraş, se adunară împregiurui luirisipiţele căpetenii ale oastei şi îl sileau să treacă în Ţara Românească, căci aci 1040 locul este cotropit de vrăjmaşi. El nu voia. Sosind şi Baba Novac, rănit, cu părul şi barba pîrlite de foc, îi zise înecat de suspinuri: — Suntem biruiţi, Mihai, însă nu atît prin armele vrăjmaşului, cît prin duşmănia orîndei. Aşadară să nu 1045 pierdem nădejdea în Dumnezeu, pe cîtă vreme te mai avem în viaţă, ci grăbeşte-te, încalecă şi pleacă în Ţara Românească, căci aici nu eşti apărat de răutatea inimei lui Basta, care prigoneşte în toate părţile rămăşiţele oştirei noastre. Eu unul, crcde-mă, aş fi voit mai bine să zac 1050 mort dimpreună cu atîţia voinici căzuţi în luptă, decît să mai trăiesc fugar, după o pierdere atît de jalnică; dară mă frămîntă dorul de a te şti scăpat pe tine şi de a-ţi sluji ţie pînă la cea de pe urmă suflare! Fugi dară, fugi cu toate odoarele tale, căci nemţii nu vor zăbovi a înconjura cetatea, 1055 şi atunci va fi prea tîrziu. Eu însă voi sta aici, adunînd pe împrăştiaţii noştri ostaşi, şi apărîndu-mă pînă la moarte împotriva lovirilor duşmanului. înduplecat de aceste cuvinte, Mihai urmă sfaturile acestui bărbat şi trecu în Ţara Românească. 1060 Vrăjmaşii, năpădind toţi cu totul asupra Făgăraşului, puseră mîna pe doamna lui Mihai şi pe toată casa lui şi o aruncară la închisoare; iară pe viteazul Baba Novac, şi pc preotul Şaşcă puseră de-i arseră de vii în piaţa Clujului . 1065 Cînd ajunse Mihai în ţară, află că şi leşii s-au sculat cu război asupra, lui în unire cu cazacii; şi că hatmanul Zamoischi intrase în Moldova cu oştire foarte mare. A-tunci luă şi el ce bruma oştire îi mai rămăsese şi cu dînsa trecu în Moldova. Această oştire, şi puţină şi stătută de 1070 ostenelele războaielor, se bătu vitejeşte. însă leşii şi cazacii, 204 toţi oameni odihniţi, şi într-un număr înzecit mai mare decît românii, îi învinse în bătălia ce avură lingă Şiret. Mihai se întoarse iară şi trecu peste Olt, ca să-şi adune o nouă oaste la Craiova. 1075 în acest răstimp leşii intrară în ţară. Ei puseră domn pe Simeon Movilă şi începură a prăda ţara. Mihai făcu ce putu în pripă, adună pe tinerii ce se mai găsiră şi cu dînşii veni asupra protivnicului. Ostile seîntîlniră lingă Argeş şi la 23 noiembrie se dete bătălia. Românii, toţi tineri, ne-1080 cercaţi la război, iară leşii şi cazacii erau tot oameni maturi şi deprinşi în ale bătăliei. După o luptă crîncenă, românii pierdură şi aci. Mihai, în sufletul căruia fierbea dorinţa de a-şi vedea ţara şi neamul în mărire, nemaiştiind ce să facă, se hotărî 1085 să se dea mai bine creştinilor, decît turcilor. De ar fi ştiut că aceşti creştini sunt cu crucea în gură şi cu dracul în inimă, mai bine se da în partea păgînilor, căci poate ar fi fost mai omenoşi. Luă deci cu sine pe banul Mihalcea, trecu prin Ardeal 1090 şi prin Ungaria şi la 25 decembrie ajunse la Vicna. Rudolf împărat ora la Prago, unde sc duse Mihai de-1 întîlni şi se înţelese cu el la cuvinte. Din graiuri le lui Mihai, împăratul se încredinţa că viteazul român n-are viclenie la inimă. Iară dacă auzi că ungurii nu mai vor să închine Ardea-1095 Iul şi că a chemat iară pe Sigismund să le fie domn, începu a linguşi pe Mihai şi-i dete o sută de mii de galbeni ajutor, îl numi cîrmuitor al Ardealului, mijlocind totodată să se împace cu Basta. Acesta, zăcaş la inimă cum era, rămase scîrbit pentru că nu-1 făcuse pe dânsul cîrmuitor 1100 şi se hotărî a purta sîmbetele lui Mihai. Nemţii umblau să înşele pe unguri; ungurii umblară să înşele pe nemţi şi amîndoi înşelară pe Mihai. Acesta, tare în credinţa către Dumnezeu, către creştinătate şi în puterea braţului său, umbla cu inima deschisă, lucra 1105 pe faţă şi fără vicleşug. El ştia una şi bună, să-şi veză ţara lui mare şi lăudată, pe locuitorii ei trăind în larg şi în bilşug, iară păgînul să nu mai cuteze a-i bintui. îşi adună deci oastea ce-i mai rămăsese risipită şi cu dînsa se puse în capul unei oştiri nemţeşti de zece mii de pedestri şi opt mii 1110 de călăreţi şi plecă împotriva ardelenilor, avînd şi pe Basta cu sine. Protivnicul avea douăzeci şi cinci de mii de ostaşi sub Moise Sekeli şi mai aştepta şi ajutor de la turci. Bătălia se dete la 3 august 1601 la Gorăslău şi Mihai 205 1115 1120 1125 1130 1135 1140 1145 1150 1155 206 alungind pe vrăjmaş, îl făcu să piarză vro zece mii de ostaşi şi patruzeci şi cinci de tunuri. Iară Sigismund fugi la Movilă, în Moldova. Oştenii, după biruinţă,începură a cam prăda şi a se purta oarecum fără cumpăt. Basta, carele căuta lui Mihai cearta cu luminarea, scornoci că românii lui sunt de pricină de vin atîtea plîngeri de jafuri. Mihai, carele ştia că românii lui sunt lei în război, miei în timp de pace, iară pe nemţi hrăpitori, înfruntă pe Basta, zicîndu-i că cu nedreptul bîrfeşte împotriva românilor. Basta, ca unul ce căuta nod în papură lui Mihai, îi spuse ci împăratul pe dînsul l-a pus comandant de căpetenie. Mihai îi răspunse curat pe româneşte: — Eu singur am supus Ardealul mai intri, şi acum, ajutat, l-am supus a doua oară; deci eu am mai mult drept decît împăratul. Aceasta fu destul ca. să facă pe satana să intre în inima lui Basta. Şi la 19 august 1601, pe cînd Mihai se afla în cort, pe dealul din cîmpia Turdei, cugetînd cum să-şi scape ţara şi doamna din robie, se văzu înconjurat foarte de dimineaţă de o ceată de unguri şi de nemţi, avînd în capul lor pe un căpitan, numit Beauri. — Ce să fie? întrebă feciorul, văzînd un călăreţ că vine în fuga mare. — Fac mustră, se vede! răspunse Mihai. Cată-ţi de treabă! In acelaşi timp văzu şi pedestri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemaţi, veneau să-i ridice viaţa. Cum îi văzu că sosesc, Mihai se sculă în picioare şi le zise: — Bine aţi venit vitejii mei ostaşi! — Eşti prins! îi zise unul din ei. — Eu prins? răcni viteazul Mihai şi trase spada, omo-rînd pe cel ce cutezase să-i spună astfel de netrebnice vorbe. Şi pe cînd se gătea a se repezi şi la ceilalţi, unul din spurcaţi, pe la spate, înfipse suliţa în Mihai aşa de tare, încît îi - ieşi prin piept d-o palmă. Atunci altul se repede şi îi taie capul, pe carele îl duce la Basta. Nelegiuiţii nu se mulţumiră cu atît ci, spic mai mare batjocură, îi despuiară trupul, îl puseră pe un măgar, îl tîrîră prin ţărînă şi zăcu toată ziua aruncat pe cîmp: corbii mîncară din el. 1160 Acum să stăm strîmb şi să judecăm drept: cînd săcuii aduseră înaintea lu; Mihai capul lui Andrei Batori, călugărul papistaş, domnul românilor porunci de se căută şi trupul şi-l înmormîntă după datină, şi cu toată cinstea cuvenită domnilor. 1165 Se duse pomina în lume de această faptă vrednică de toată lauda a viteazului Mihai de care tremurau vrăjmaşii cînd îi auzea de nume, şi toţi împăraţii îl iubeau pentru că avea inimă bună şi milostivă către omenire. Totuşi ungurii şi nemţii îl ponosluiau zicîndu-i că e 1170 barbar/[...] Voiră românii să mai facă ceva,dară pierderea domnului lor îi făcură să se uluiască. Nu mai aveau pe căpetenia care să-i înflăcăreze. Vrăjmaşii de nemţi şi unguri ce îi întreceau cu mult la număr îi învălmăşi şi-ipuse pe fugă; 1175 iară ei se traseră în Ţara Românească; pe banul Mihal-cea, tovarăş nedespărţit al lui Mihai, vrăjmaşii îl aruncară la închisoare unde îl şi uciseră. Se întreba lumea: „Ce s-o fi făcut oare viteazul Mihai? Nimic nu se aude de o vreme încoace. Unde s-o fi dus 1180 şi unde s-o fi aflînd, de nu se mai vede? Au doară s-a dus la Crîm să bată pe Han Tătar? Ori că este în Moldova, singur fără de oştire? Nu care cumva să fi trecut să calce ţara turcului? Sau cu oarecare oaste este dus să omoare pe păgînii de agareni, spre a mîntui pe creştini?“ 1185 Aşa se întreba lumea, neştiind ce se făcuse Mihai. Pe Basta nici capul nu-1 duru pentru fapta lui cea neomenoasă, iară daca nemţii se prefăcură că îl întreabă ce a făcut viteazului român, el spuse o minciună şi atîta tot. Aşa ar fi fost oare daca nemţii erau cu inimă curată? 1190 Trupul lui Mihai fu înmormântat acolo la Turda, iară capul i se aduse mai tîrziu de la Belgrad şi se îngropa la monastirea Dealului la Tîrgovişte. Plînseră oştenii şi se tînguiră de pierderea demnului lor, de-ţi era mai mare jalea, şi ziseră: 1195 — Plîngeţi, români, pe Mihai Viteazul că puţină vreme fuse pe pămînt, dară multe isprăvi făcu; cum nu te întuneci tu, soare, cînd a apus cel ce atîta a luptat pentru înălţarea creştinătăţii? Ia haine de jale, ţară, şi 207 te întristează pentru acela care sufletul şi-a pus, ca să te 1200 facă mare şi tare; plingeţi toate lemnele şi pietrele, toţi codrii şi munţii, că acela care vă făcea să vă veseliţi de răsunetul numelui lui, astăzi se răpuse într-un chip mîrşav şiscîrbos; plingeţi, toţi voievozii şi căpitanii, tineri şi bătrîni, că pe acela ce vă învăţa a birui, îl mîncară fript 1205 creştinii cei nelegiuiţi; întristaţi-vă şi voi ceilalţi creştini, că altul ca Mihai nu va veni aşa curînd să vă scape din ghiara păgînului. DIN PERIODICE ŞI POSTUME ISTORIA LUI ŞTEFAN VODĂ CEL MARE ŞI CEL BUN 5 10 15 20 25 I impune la cărţile cele bătrîne că pe la începutul veacului al XV-lea domnea în ţara Moldovei înţeleptul şi bunul Alexandru-vodă, care cu dreptul s-ar cuveni să se numească: tatăl şi întemeietorul ţărei Moldovei. Mai întreg decît cei do mai naintoa lui domni, el alcătuise multe aşezăminte folositoare ţărei, adică: şcoli pentru învăţat carte şi ştiiriţi înalte; cea dinţii mitropolie în oraşul Suceava; episcopiile de la Roman şi de la Rădăuţi; monăstirile de la Bistriţa şi Moldaviţa, şi le înzestră cu de toate trebuincioasele pentru lauda Domnului celui întreit sfînt. El mai tocmi şi boieriile mari în sfat, şi făcu legătură tare cu Vladislav, craiul Ieşi lor, ca la orice primejdie să sară unul pentru altul şi să se ajutoreze. Vestea despre înţelepciunea acestui domn se spune că ajunsese pînă la Roma; iară Papa numea pămîntul Moldovei erate. Pînă şi împăratul din Ţari grad îi lăuda, căci numea pe domnul nostru Rasileus, adică împărat, pentru care îi trimise în dar o coroană împărătească. Murind Alexandru-vodă cel Bun şiBătrîn, după o lungă domnie, lăsase ţara plină ca un stup cu de toate bunătăţile. Dar vrajma ce intră de timpuriu foarte între fiii săi, cum pururea se întîmplă între doi sau mai mulţi chiver-nisitori ai unei ţări, aduse oşti de limbi străine în Moldova, pe care o prădară şi o arseră pe de toate laturile. Inponcişările dintre Roman-vodă, Petru-vodă, Alexandru şi Bogdan-vodă, aduse împărecheri între noroade şi aceste împărecheri grămădise asupra bietei ţări nevoi şi mai mari. 213 30 Acest Bogdan-vodă, fiu din flori al lui Alexandru cel Bun, le-o făcu cît de bună leşilor, care necontenit unelteau şi turburau lucrurile în Moldova, pentru a in parte-şi interes (sic!) şi hrăneau nădejdile poftitorilor de domnie. Şi iată cum: 35 Cazimir, craiul leşilor, trimiţând în Moldova o mare oştire şi frumoasă ca să răstoarne din domnie pe Bogdan şi să puie pe Alexandru, fiu lui Ilie, Bogdan se prefăcu că se învoieşte să se plece craiului şi să-i dea cîte 7000 de galbeni pe an; dară când apucă bine pe Ieşi într-o pădure, 40 îi birui, aşa că puţini au putut să se mai întoarcă teferi în ţara lor. Bogdan-vodă avea un fiu pronumit Ştefan, viteaz cum nu se mai văzuse încă. Spun, chiar, că se cunoştea într-însul, din vîrsta cea 45 mai fragedă, o agerime dc minte de nu putea nici un copil să-l ajungă, şi-i plăceau armele cu deosebire. Nici unul din semenii săi nu era destoinic să-i stea înainte nici la trîntă, nici la voroavă. La vînătoare mi-ţi ucidea ursul în luptă dreaptă, înarmat numai cu un cuţit. Pentru 50 aceasta soţii lui îl porecleau zicîndu-i Burduja. Bl moştenise de la tată-său cutezarea, iuţeala şi meşteşugul minţii, iară de la bunul său, Alexandru cel Bun, dreptatea, înţelepciunea şi inimoşia. După moartea lui Bogdan în bătălia de la satul Răuşenii, unde Petru Aron 55 îi tăie capul şi-i luă tronul, Ştefan năzui la curtea Yladului-vodăŢepeş dinŢara Românească, carele cu braţele deschise şi iubire îl primi. Cu ajutorul acestuia, Ştefan intră în Moldova şi apucă calea Sucevei, la anul 1458; înfrînse în două rînduri pe Petru Aron şi-l fugări în ţara leşească. 00 După aceasta chemă pe mitropolitul Teoctist cu toate căpeteniile clerului şi călugării, pe toţi boierii, boieri-naşii, curtenii, pe răzeşi şi popor, în cîmpul numit Direp-tatea şi le spuse ca nu din nebunia de a domni a gonit pe hrăpitorul scaunului părintesc, ci din dorinţa de a face 05 Moldova mare şi lăudată. Şi, întrebInd pe toată adunarea cn graiul blîndeţei, zise: — Oameni buni, voit-aţi voi să vă fiu eu domn? Toţi cei de faţă într-o glăsuire strigară: — Intru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti! 70 Păru mult bine lui Ştefan cînd se încredinţa că poporul îl voieşte, şi după ce fu ales la domnie şi i se dete schiptrul (toiagul) şi steagul ţării Moldovei, care steag avea pe de-o 214 parte capul de zimbru, iară pe de cealaltă Sfîntul George călare, lovind cu suliţa un balaur, el intră cu fală în Suceava 75 la scaunul domnesc. Ştiind că începutul înţelepciunii este temerea de Dumnezeu, cea dintîi treabă a sa fu de a merge la biserică spre a aduce cîntări de laudă celui Prea-puternic. Astfel a treia zi după intrarea sa în Suceava, Ştefan 80 purcese la biserică cu toată fala domnească. La poarta bisericei descălică. Mitropolitul Teoctist, cu episcopii, cu arhiereii, cu o mulţime de preoţi şi diaconi, îl întîm-pinară cu sfînta Evangelie şi cu cădelniţi din care ieşea tămîia cea binemirositoare, iară cetăţenii cîntau laude 85 în cinstea sfintei Treimi, toţi cu făclii aprinse. Cînd Ştefan urcă cea dintîi treaptă, mitropolitul se coborî către dînsul,luă sfînta Evanghelie din mîna preotului ce o ducea şi o dete domnului ca să o sărute. Atunci cel dintîi psalt începu să cînte: Vrednic este! 90 Cînd ajunse dinaintea altarului, domnul îşi luă stema din cap şi se închină la sfintele icoane ale Domnului nostru IsusChristos şi la a Preacuratei sale mame pc care le sărută. Atunci episcopul de la Roman îl luă de subţioara dreaptă, iară episcopul de la Rădăuţi de cea stingă şi îl 95 duseră în sfîntul altar prin uşile împărăteşti. După aceea ocoliră sfîntul Pristol de trei ori, iar psalţii cîntau rugăciunile obişnuite la asemenea slujbe, sfîrşind cu Isaiia dănţuieşte. Apoi domnul şi amîndoi episcopii îngenunchiară dinaintea sfîntului jertfelnic. Mitropolitul, puind omo-100 forul pe capul lui Ştefan, ceti molitva rînduită la ungerea domnilor, după care primi ungerea cu sfîntul mir. La ieşirea din altar, domnul fu dus pînă la jeţul domnesc, iarăşi de subţiori, de cei doi episcopi. Şi primind binecuvîntarea mitropolitului, domnul 105 veni în mijlocul bisericei, se închină, apoi puindu-şi stema strămoşească pe cap ieşi din biserica şi se întoarse la locuinţa domnească cu acelaşi alai ca la venire. Trei zile ţinură veseliile, în care zile îşi alese sfetnicii. în ziua a treia i se înfăţişară toţi boierii. 110 Domnul sta pe scaunul domnesc şi fiecare ceată de boieri trecea pe dinaintea Iui şi i se închina ca la un domn. Întîi trecură: logofătul cel mare, vornicul cel mare de Ţara-de-jos, cel de Ţara-de-sus; pircăîabul de Hotin; cel de Neamţ; cel de Cetatea nouă, hatmanul şi pîrcălab de 215 115 Suceava; postelnicul cel mare, spătarul, paharnicul, vis-ternicul, stolnicul şi comişii. După aceştia trecură: vornicul doamnei, cuparul, vătaful de păhărnicei, cel de stolnicei, cei doi vătafi de aprozi, cel de tîrg şi cel de curte. Apoi credinciosul, cămă-120 raşul, vătaful de copii din casă, pivnicerul, toţi în capul oamenilor ce cîrmuiau ei. Mai trecură: velii căpitanii de Suceava, de Iaşi, de Cotnar, de Soroca, de Tecuci, de Dorohoi, de Govurlui, polcovnicul de curte, stolnicul de cazaci, căpitanul Hăt-125 măniei, Agiei, căpitanul doamnei, ce avea steag de călăraşi, şi alţii cu oamenii lor. Aşa se înscăună Ştefan-vodă. Pe vremea aceea, domnea înŢara Românească Ylad-vodă Ţepeş; în ţara leşească Gazimir IV; în ţara turcului, Ma-130 homet II; în ţara ungurului Matei Gorvin, şi în Crîm, Maengli-Gerai han. II Ştefan domnul adună la sfat pe mai-marii şi bătrînii poporului, împreună cu mitropolitul şi zise: 135 — Boieri dumneavoastră, nu este greu a dobîndi cineva ceva şi a-şi împlini pofta inimei; greul este cum să păstreze acel lucru, fără nici o clinteală. De aceea şi eu v-amchemat să mă ajutaţi cu sfaturile d-voastră ca să facem moşia rămasă de la strămoşii noştri a fi mare şi lăudată, căci 110 zis este: „sfaturile bătrînilor îndreptează calea tinerilor spre bine“. Unul din boierii de faţă, zise: — Mărite doamne, tinerii cei harnici petrec bătrîneţe odihnite şi lăudate. 145 Altul zise: — întrebarea şi sfatul bătrînilor limpezeşte calea tinerilor şi fac pe împăraţi să domnească fără multă greutate. Spătarul cel mare adăugă: — Luminate doamne, războaiele cele cu bună tocmeală 150 fac pe împăraţii cei tineri să ajungă mari, şi la bătrîneţe se bucură de rodul ostenelelor lor. 216 166 160 165 170 175 180 185 190 Un căpitan de panţiri spuse: — Cinstită fie luminata faţă a măriei-tale! Dacă domnul meu ar voi să ţie samă de nevrednicul meu sfat, aş cuteza să-l îndemn a nu aştepta pe vrăjmaş să cadă peste noi; ci mai bine să ne facem ochii patru, să tragem cu urechea în toate părţile, să fim pururea gata de război, ca să putem tăia duşmanului apa de la moară. Altul mai zise: — Vrăjmaşul nu trebuie lăsat pînă nu-1 vom răpune, căci pe cine nu-1 laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Ştefan ascultă şi băgă în cap toate sfaturile; iară el cumpănindu-le, pe unele le primi de bune, iar pe altele le mai prefăcu. Şi punîndu-se la lucru, cea dinţii grijă fu a alcătui oastea: puse, deci, de se scrise oamenii, îi împărţi în cete, le dete steaguri şi le puse căpitani, voievozi, şutaşi şi cetaşi pe bărbaţii cei mai cercaţi în războaie. Fiecare căpitănie era cu ceata lui. Astfel în timp de pace oştirea sta din: darabanii cu căpitănia lor, căpitanul de darabani. Ei aveau plete şi purtau săneţe lungi. Simenii, a căror căpitănie era aga, se aflau înarmaţi cu arcuri şi cu măciuci în felii; iară armăşeii, cei cu bărbi stufoase, erau povăţuiţi de vel-armaş, în sama cărora erau şi tunurile. Numărul acestora se urca la douăzeci de mii de pedestraşi. Călărimea se alcătuia din panţiri şi lefegii, îmbrăcaţi în zale de oţel, numărul lor fiind ea de zece mii. Pe lingă aceştia, copii[i] de casă şi aprozii alcătuiau ceata domnească. Ei erau toţi feciori de boiernaşi, purtau căciuli ţurcăneşti cu pene şi dulămi de catifea, cu nasturi de argint. Această ceată era de-a pururea împrejurul domnului lor, şi îl străjuiau cu neadormire în vreme de război. Ei păzeau steagul cel mare al ţării. Cînd însă duşmanul se scula cu vrajmă asupra ţărei, atunci pîrcălabul de Hotin alerga cu pilcul lupcanilor; sardarul [...] cu cetele lăpuşnene; toţi ispravnicii cu slujitorii lor; căpitanii plaiurilor, cu plăieşii; toţi boiernaşii cu oamenii lor de oaste, cu vecinii şi slujbaşii lor, care erau înarmaţi cu suliţi lungi, cu săbii drepte ori încovoiate, arcuri, săneţe, hangeruri calmuceşti, toate luate de la vrăjmaşi în războaie, sau cu securi, topoare, coase, baltage. Căci Ştefan domnul, nu numai pe ostaşi şi pe boierir ci şi pe „proşti“ încă îi deprinsese la arme, învăţînd pe 21T 195 200 205 210 215 220 225 280 235 218 fiecare cum să-şi apere moşia. Dacă afla că vreun prost nu are săgeţi, arc şi sabie, sau că merge cu mîinile goale în tabără, aceluia, fără milă, îi reteza capul. Zîzaniile ce Petru Aron umbla să vîre pintre căpeteniile oastei şi pintre boieri, făcu pe Ştefan să ceară de la craiul loşilor, de unde fugise, ca să i-1 dea în mină. Cazimir craiul nu se învoi la una ca aceasta. Atunci Ştefan năpădi în ţara leşească şi multă stricăciune făcu leşilor. Iară Cazimir craiul, dacă văzu asupra lui urgia domnului moldovenesc, umbla acum să potolească pe Ştefan; şi astfel la 1459 făcu pace şi legătură caleşii şi moldovenii să trăiască ca nişte vecini buni, în frăţească înţelegere şi să sară unul pentru altul asupra protivnicilor lor; iară Petru fugitul să nu se poată apropia mai mult de Moldova, decît pînă la Smotriţ. Pe vremea aceea turcii se sculară cu război asupra lui Vlad-vodă. Ştefan găsi şi el acum vreme cu prilej să răscumpere cetăţile Chilia şiAckerman ce căzuseră la păgîni, şi la 1465, cu mila Domnului şi cu mare vărsare de sînge le şi dobîndi, şi le întări cu bucate şi cu slujitori. Apoi dete o raită prin Ardeal. Şi căzînd asuprasăcuilor, le prădă ţara. Aceasta spre pedeapsă pentru ajutorul ce dase ungurenii lui Petre Aron, cînd fu cu năvala lui înMol-dova. Se mulţămi cu atît deocamdată şi se întoarse în ţara lui încărcat de prăzile apucate de la ei. Cu aceasta a vrut să arate lui Mateiaş că nu trebuie să se joace cu moldovenii, căci ei nu vor tăbărî niciodată peste alţii; dar nici vor lăsa pe alţii să tăbărască asupra lor. Şi să-i fie învăţătură de minte de a mai da ajutor armat protivnicilor Moldovei. Cu aceste fapte strălucite astupă şi gurile unor boieri ce începuseră să cîrtească împotriva lui. Cugetul lui Ştefan era acum să-şi facă prieteni pe toţi domnii şi craii creştini din preajma Moldovei. Pentru aceasta trimise soli la cneazul Simion de la Kiev şi ceru în căsătorie pe sora sa, pe nume Evdochia Olelkowicz la anul 1463. Cneazul se bucură din suflet pentru cinstea ce-i făcu Ştefan de a-1 avea de cumnat. Şi mare veselie fu în Moldova şi în Chiev cînd se cununară. Spun să fi fost această doamnă o femeie bună, cu frica lui Dumnezeu, înţeleaptă, cumpătată şi cinstită. Dar din nenorocire ea trăi numai trei ani în Suceava, căci muri lăsînd lui Ştefan din astă căsătorie un fiu, Alexandru, şi o fată, Elena. Ştefan, după trecerea de alţi trei ani, luă de soţie pe o greacă din familia împărătească a Comnenilcr ce trăiau fugiţi în Crini, pe Maria de la Mangop. La anul 1466, puse Ştefan-vodă să se clădească monăs-240 tirea Putna cu hramul Născătoarei de Dumnezeu. El voi singur să-şi aleagă locul pentru altar. De aceea adunînd pe toţi boierii şi poporul, întrebă cu glas mare: „cine din ei trag cu arcurile mai departe?“ Atunci: 245 „Trei ostaşi cu arce-n mină pe movilă-acum se urcă; Doi ca zimbrul, ageri, minări, nalţi ca bradul de la munte, Pe-al lor umăr poartă glugă, la briu paloş, şi pe frunte, Cu-a lor lungişi negre plete se scoboar-o neagră turcă. Ei, ades cu-a lor săgeată răpezită sus, In nor, 250 Printr-a fulgerilor focuri, au oprit vulturu-n zbor. — «Copii, trageţi! eu vreau astăzi să mă-nlrec in arc cu voi» t Astfel zice domnul Ştefan! iar voinicii amlndoi 255 Se plec; arcele-şi încoardă, trag; săgeţile lor zboară, Spintecă repede vlntul ce dă foc şi vljlieşte; Se tot duc, se duc ca glndul, şi de-abia ochiul zăreşte Pe cîmp, departe, departe, locul unde se coboară. Ura! ’n ceruri se ridică! urlă dealul, clocoteşte, 260 «Să trăiţi, copiih le zice Ştefan ce-acum se găteşte. Sblrnăia coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vint, Piere, trece mai departe, şi-ntr-un paltin vechi s-a frînt. «Acolo fi-va altarul/» zice falnicul monarc Ce se-nchină şi se pleacă pe războinicul său arc. 265 «Să trăiască domnul Ştefan /» mii de glasuri ii urează, Şi poporul jos pe vale, umilit îngenunchiază.“ (V. Alecsandri) Mateiaş Corvin, neluînd nici o învăţătură din faptele cele măreţe ale lui Ştefan, ci lăsîndu-se a fi biruit de deşartă mîndrie, ridică o adunătură de peste patruzeci de mii de 270 oameni, se puse în capul lor, şi porni împotriva Moldovei. Trecînd munţii prin pasul Oituzului şi al Dimeşului, ajunse la Roman. Aici, făcînd popas, trimise soli la Ştefan 219 275 280 285 290 295 300 305 310 315 să-i dea de ştire că ori să-i închine ţara lui, sau să iasă la luptă. Pînă una, alta ungurul jefui şi pîrjoli Trotuşul, Bacăul şi Romanul, pornind către Suceava ca să apuce scaunul. Solii se înfăţişară lui Ştefan, care era înconjurat de căpitanii săi cei mari, şi ziseră: — Preastrălucitul Mateiaş Corvin, craiul Ungariei şi al Boemiei, suveranul nostru şi al vostru, ne trimite să-ţi spunem că el este în ţara cea supusă crăiei sale, şi tu, ori din neştiinţă, sau că te prefaci a nu şti nimic, nu ieşi înaintea lui cu daruri ca la un stăpîn. Deci, mărirea sa craiul a hotarît ca, de nu vei merge îndată să te închini lui, o să te pedepsească după cum ţi s-a cădea. Toţi oştenii de faţă se încruntară cînd auziră aceste vorbe defăimătoare pentru domnul şi ţara lor. Ştefan răspunse solilor: — Mergeţi la stăpînul vostru şi-i spuneţi că această ţară n-a cunoscut niciodată vreun stăpîn străin. Şi să ştie el că pînă mai stă un moldovean pe picioare şi cu sabia în mină, ea nu se va închina nimerui. Astfel au fost obiceiurile părinţilor noştri. în curînd avem să ne întîlnim piept la piept. Solii se mai încumetară, a răspunde: — Doamne! dară Matei Corvin este în ţară, şi mai mult de jumătate este în puterea lui. însă Ştefan le zise, rînjind pe sub mustaţă: — Pomîntul Moldovei este o plămădeală de sîngele veneticilor ce au cercat să o robească. Solii plecară. Iară Ştefan purcese din Suceava cu toate ostile sale şi se aşeză între rîurile Moldova şi Someşul, de unde priveghea toate mişcările ungurului. ’ Ungurii, tot oameni cercaţi în războaie, lăsară calea despre Suceava şi veniră la Baia. Ei, văzînd oastea moldovenilor puţină la număr, pe român blînd şi smerit, cum l-a lăsat Dumnezeu pe el, nu se mai putură înfrîna, ci se deteră la nelegiuiri, de care mintea omenească se înfioară. Ei nu ştiau că Ştefan era la osteneală fără preget, la odihnă fără desfrînare, la primejdii fără frică, carele a cinstit pe a sa seminţie cu înţelepciunea şi vitejiile sale, şi nu s-a fălit niciodată cu faptele strămoşilor săi, nici a luat vreodată numele lor în deşert. Căci iată-1 că prinzînd 320 325 330 335 340 345 350 355 limbă despre starea lagărului lui Mateiaş, numai cît veni în grabă cu pedestrimea dinaintea cetăţii Baia, noaptea, şi aflînd că ungurii sunt daţi cu toţii beţiei şi desfrînărilor, nu pierdu nici o clipă, ci căzu asupra lor ca o mînie dumnezeiască şi ca un duh de vifor şi puse de aprinse cetatea de trei părţi. Cu cît noaptea era de întunecoasă beznă, de-şi dau ungurii cu mîinile în ochi fără să vadă ceva, fără să se poată apuca de arme, cu atîta lumina focului neaşteptat îi orbi şi-i zăpăci, încît ei rămaseră ca nişte buimăciţi căci nici ştiau încotro să fugă; pe cînd oastea lui Ştefan plină de bărbăţia domnului lor îi tăiau ca pe nişte ciuperci. Cea mai mare parte din unguri prinseră a fugi; dar unde să găsească scăpare de sabia lui Ştefan şi a moldovenilor lui? Unde să se adăpostească? Că nici în bortă de şarpe n-aveau loc de mînia şi agerimea românilor, că ţăranii îi vînau prin zăvoaie şi prin munţi, şi-i tăiau cu coasa, şi cu fuşturi, şi cu topoare. Şi tăi ară moldovenii fără milă pînă la ziuă. Flăcările ce se întinseseră peste ţoală cetatea ca un potop pe de-o parte, brale'e cele vînjoase ale castei lui Ştefan pe de alta, şi pe lingă acestea, cetăţenii cu femeile şi cu copiii, zvîntară pe trufaşii de unguri, încît într-o singură noapte pierdură la zece mii de oameni. însuşi Mateiaş craiul scăpă de moarte ca prin urechile acului, cu o lovitură de săgeată în spate. Astfel poticăîeşte Dumnezeu pe cei mîndri şi nesăţioşi la inimă. Berendei ce se afla in tabăra lui Mateiaş, nădăjduind să-i pice domnia Moldovei, căzu mort; iară Petru Aron scăpă teafăr şi fugi în ţara leşească. Aceasta s-a întîmplat la anul 1467. Cei ce scăpară cu fuga nu se opriră deeît după ce trecui ă munţii. Mateiaş fu bun-bucuros că a scăpat cu viaţă. Adică fuga e ruşinoasă, dar la urmă e sănătoasă. Plin de ruşine el poposi la Braşov ; apoi de acolo merse la Cluj şi în ziua de Sfîntul Ştefan puse de omorî pe un căpitan român, anume pe Mihu, pe care îl prinsese şi ungurenii în acest război, drept răzbunare. Asupra acestei biruinţe, Ştefan aduse muiţămire lui Dumnezeu, căci el se ferea de a cădea în păcatul trufiei. Niciodată el nu se fălea cu biruinţele sale, ci totdeauna, după o izbîndă, alerga cu braţele întinse la altarul lui Dumnezeu şi se închina. Tot apusul şi răsăritul se umplu de faima acestei biruinţe. Craiul leşesc creştea de bucurie că duşmanul său 221 Mateiaş fusese bătut; iară sultanul Mahomet pizmuia 360 pe Ştefan şi se da de ceasul morţii cum de nu putu şi dînsul să biruiască pe Mateiaş craiul. Ştefan nu putea să uite răul ce făcuse ţării sale Mateiaş craiul. Pentru aceasta el intră de-a doua oară în ţara Ardealului de bătu aspru pe săcui. Mateiaş, înghiţind rn-365 şinea ce păţise şi văzînd că n-are încotro, căzu la pace. El îmbună pe Ştefan dăruindu-i trei castele în Ardeal, ca să fie pe sama sa: Giceiu lingă Someş, Cetatea de Baltă lîngă Tîrnova şi Bal vanul în ţinutul secuilor, la anul 1468. IO 370 ytefan-vodă ştia că un neam merge spre propă- şire prin pace. Şi el o dorea şi o căuta. Se dusese vestea de judecăţile lui. La curtea domnească nu se ştia ce este minciuna; zavistia era legată, pizma ferecată, înşelăciunea izgonită, strîmbătatea de istov împilată; dreptatea 375 pe scaune împărăţea, şi nu ea lui vodă, ci vodă ei supus şi slujitor era! De apuca armele, de la ea se sfătuia; de judeca, pre dînsa asculta; de cinstea pe cineva cu ceva, ei îi urma şi toate ca o slugă din poronca ei le făcea. Tătarii, seminţia ce trăia mai numai din jafuri şi prăzi, 380 năvăliră în Moldova. Ştefan îi întîmpină cum ştia el. După ce-i bătu de nu se alese nici pulberea de ei în două bătălii ce le dete la Lipinţi, aproape de rîul Nistru, apoi în a treia îi zdruncină cu desăvîrşire; ba încă şi pe Carzic, fiul hanului Maniac, îl prinse şi-l aduse la Suceava. Hanul 385 spumegă de mînie şi turbare, cînd auzi de una ca aceasta. Şi deci trimise lui Ştefan o sută de călăreţi ca să-şi ceară copilul. Tătarul socotea să sperie pe cel ce nu ştia ce este frica şi în vorbele ce trimise lui Ştefan amestecă fel de fel de cuvinte de ameninţare. 390 Iară Ştefan voi să-i mai arate o dată cu cine are a face. Buna-cuviinţă nu se dezlipea de buzele lui. El nu zise nici un cuvinţel de înfruntare pentru tătarul cel ce nu ştia să-şi puie strajă gurei, dară porunci de aduse înaintea solilor pe fiul hanului şi puse de-i zbură capul. Apoi zise 395 de trase în ţeapă pe toţi solii, afară de unul, căruia, tăin-du-i nasul şi urechile, îl trimise la domnul său să-i spuie cele ce văzuse. 222 După ce înmuie îndărătnicia tătarului şi-i ţiului îndrăzneala cea neruşinată la hotare, la anul 1469, se năpusti 400 a treia oară asupra Ardealului şi dete secuilor o snopeală de le scapără măselele. Şi le se căzu o asemenea pedeapsă, căci Mateiaş craiul dete oaste fugitului Petru Aron ca să vie să scoată pe Ştefan din domnie. Dar nu le ajută norocul, căci oastea se risipi cum văzu pe domnul Moldovei înaintea 405 lor, ba încă prinse viu şi nevătămat şi pe fugitul Petru şi puse de-1 ucise. Pe vremea aceea turcii băgaseră groaza în tot Apusul. Nelegiuiţii agareni se revărsau ca un potop peste ţinuturile creştinilor şi le înghiţeau pe ele. Nu numai atît. Focul, 410 sabia şi prada erau mujloa.cele prin care se făceau ei cunoscuţi pe oriunde ajungeau. In cetăţile pe care ei le cuprindeau nu mai lăsa piatră peste piatră, şi rădea totul din faţa pămîntului. Dacă cădeau peste vro seminţie, ori trebuia să se 416 turcească acea seminţie, sau să se istovească. Căci nelegiuiţii de păgîni pe oameni îi făceau bucăţi, bucăţi, sau îi tîrau în robie, pe femei le vindeau ca pe vite, pe fecioare le necinsteau şi le făceau cadînele lor, iar pe copii îi luau în iatagane ori în suliţi şi-i ucideau. 420 Ştefan se luase de gînduri şi i se zburlea perii în cap la auzirea unor astfel de grozăvii. El vedea bine că ursul joacă prin vecini şi că nici el nu va fi cruţat. Leşii începuse a-şi da arama pe faţă. Ştefan însă îşi ţinea cu sfinţenie 425 legăturile ce avuse cu dînşii, pe cînd ei sumuţase asupra lui Ştefan pe tătari şi pe fugitul Petru în atîtea rînduri. Toate ţările papistaşe din apus, cu papa al lor în cap, îndemnau pe Ieşi şi pe unguri, ca pe nişte papistaşi ce erau şi ei, să se înţeleagă între dînşii şi în unire cu domnii 430 creştini din Moldova şi din Ţara Românească să dea aprig război nelegiuitului agarean, care venea ca lăcustele de nu se mai sfîrşea. Dară aceşti doi domni pofteau fiecare pentru sine să aibă aceste ţări, ba încă călugări de ai papei cutreierau 435 ţările şi cerca să le papistăşească. Asemenea şi popii calvinilor umblau cu şosele, cu momele să le calvinească. Pentru aceea în ţările româneşti, în gurile tuturor nu auzeai altceva zicîndu-se decît Ţara şi Legea. Şi avînd pe domnii lor de căpetenii vrednice le şi apărară. 440 Deşi Ştefan nu privea cu ochi de cumătră aceste cugete ale leşilor şi ungurilor, totuşi se plecă a asculta glasul creş- 223 tinătăţii şi legătură făcură între dînşii ca, să înfrîneze mîn-dria şi cutezarea turcului. Dar cum zavistia face frate cu frate să se sfîşie ca nişte cîni, iată că Ştefan-vodă puse în gînd a bate pe Radu cel 445 Frumos, domnul Ţării Româneşti, pe carele turcii îl înscăunaseră şi era iubit de dînşii, şi a-ntrupa ţara lui cu Moldova, ca unii ce şi locuitorii ei români erau. Deci la 1470, el năvăli în România, îi prădă marginea şi arse Brăila. 450 Radu-vodă, văzînd atîtea răutăţi în ţara lui, adună în grabă oştire şi se revărsă asupra Moldovei 1a anul 1471. Cîţiva boieri de-ai lui Ştefan, care erau în înţelegere cu Radul, căulară să răstoarne pe domnul lor, care se afla atunci cu oştirea la Vaslui. Aici se descoperi vînzarea. Boie-455 rii cei nemulţămiţi chibzuiseră ca îndată ce va intra Radul cu oaste în Moldova, ei să ridice răzmiriţă, să puie mina pe Ştefan şi să-l dea în mîinile Radului. Căpeteniile acestei vînzări nelegiuite eram: Negrilă paharnicul, Alexa stolnicul şi Isaia vornicul. Ştefan-vodă puse de le tăie capetele 460 în faţa oastei. Auzind apoi de năvala Radului-vcdă, el îi ieşi înainte cu oastea lui şi se întîlniră la satul Soci. Aici ar fi locul să plîngem şi să dăm tuturor pe duhul dihoniilor. Cîrd pizma şi răutatea îşi vîră coada printre fraţi, vai de casa 465 aceea! Şi mult sînge frăţesc curse aici la Soci. Era o durere să fi văzut cum două căpetenii de acelaşi neam, îmbărbă-tînd pe fraţii din tabăra lor, să taie fără milă pe cei de un sînge cu dînşii. Ostile din amîndouă părţile se loviră ca nişte turbaţi. 470 Dară moldovenii răzbiră pe români şi-i puseră pe goană. Cei mai mari căpitani ai acestora căzură în mîinile moldovenilor, împreună cutoate steagurile şi o mulţime de prinşi. Ştefan puse de tăie pe toţi prinşii, afară de Stan logofătul şi Mircea comisul. 475 După această izbîndă, Ştefan se întoarse la Suceava, şi dete mulţamită Domnului pentru biruinţa ce cîştigase. Şi trei ani ţinu pacea, timp în care Ştefan făcu multe îmbunătăţiri ţării sale. Dar gîndul lui nu i se lua de la unirea ţărilor surori. Şi 480 fiindcă aceasta nu se putea face decît, în putere de arme, se hotărî a-şi vedea visul cu ochii. El era încredinţat ca amîndouă ţările fiind sub o cîrmuire înţeleaptă şi sub mina unui viteaz, va putea să ocrotească pe creştini de asuprelele 224 nelegiuitului vrăjmaş al sfintei cruci. Aflind papa de la 486 Roma de acest cuget al lui Ştefan îi trimise ajutor o sumă de bani, ca să poată duce greul războiului. Leşii şi ungurii [...] pizmuiau pe Ştefan în ascuns de numele cel mare ce-şi dobîndea şi puneau piedici în loc sa-1 ajutoreze. Se găti deci de război şi porni cătră Muntenia. Ajungînd la Milcov 480 împărţi steaguri pe la cete în ziua de 8 noiemvrie 1474 şi la 15 ale aceleiaşi luni întîlni oastea Radului-vodă la locul ce se zice Cursul sau Isvorul apei. De astă dată Radu-vodă strînsese multă oaste simbriaşă. Dară şi Ştefan era înconjurat de cetele cele mai încercate 486 la război. Se luară la luptă. Da şi unii, dară şi ceilalţi nu se lăsau mai pe jos. Trei zile ţinu bătălia şi nici unii pe alţii nu se putură dovedi. Radul, văzînd că nu e loc de cîimeală, că oastea i se înmoaie, dete dosul în a treia noapte, lăsîndu-şi 500 locului morţii şi răniţii. Ştefan se luă după dînsul, şi cît colea îl urmărea, fără a-i da pas să se prea depărteze. Radul nu se opri decît la Bucureşti. Văzînd că se apropie Ştefan, el o tuli la turci. Ştefan cuprinse citadela numită „Cetatea Dîmboviţei“ 605 care se afla lingă Bucureşti, pe înălţimile malului nordic al Dîmboviţei, şi aici află familia şi toate avuţiile lui Radu. El trată pe doamna Voichiţa şi pe fiica-sa Maria cu toată buna-cuviinţa, şi totdeodată dete oştilor sale cele mai aspre poronci ca nici un fir de păr să nu se clatine de pe capul 510 locuitorilor. Trei zile cît stete Ştefan aici le petrecu în veselie şi în sărbători, trimiţînd sol la Cazimir craiul pe Turculeţ cu 28 de steaguri în dar. Aflind însă că domnul Ardealului a intrat în Moldova 515 cu vrajmă, luă cu sine pe doamna cu fiica sa, încărcînd visteriile domneşti, şi tot ce cuprinsese de la Radu, şi se înturnă la Suceava, după ce lăsase demn în Ţara Românească pe un Laiot Basarab. Cum ajunse, frecă ridichea celor 6.000 de ardeleni — ce veniseră — cu sare şi cu 520 piper, şi-i opinti peste munţi. După care, trecînd însuşi munţii, cuprinse ţara secuilor, şi adună dintr-inşii o samă de oaste, numindu-se domn al lor, cu care plecă să întîrn-pine pe turci. Tot atunci Ştefan primi carte de la împăratul (şahul) 525 persienilor, prin care îi făcea cunoscut că înfrînsese pe turci. Şahul ruga pe Ştefan ca să mijlocească la domnii şi împăraţii 225 15 — Ispirescu — Opere, voi. IX din Apus să se scoale cu toţii împotriva turcilor şi el însuşi, şahul, se lega să sară şi dinsul. Radul, întorcîndu-se cu 15.000 de turci şi alţi atîţia 580 simbriaşi, luase în goană pe Laiot şi-l fugări pînă la Bîrlad, prădînd în dreapta şi în stînga. Pe de altă parte turcii, îndîrjiţi de papara ce mîncase din mina persienilor, voiau să-şi scoată focul pe români şi intrară pe de toate părţile şi cuprinsese o bună parte din 535 Moldova. Ştefan îşi căută oştirea şi văzu că ea se alcătuia din: 40.000 români, 2000 Ieşi şi 5000 secui, cu care ieşi înaintea vrăjmaşului din sus de Vaslui. Iară turcii, numai cei de sub ascultarea lui Soleiman paşa erau 120.000 şi înaintase 640 pînă în valea Racovei aproape de Bîrlad. Ostile protivnicilor se alcătuiau din toate limbile păgîne din răsărit. Ele se înşiruiseră pentru bătălie astfel: turcii, arnăuţii, cîteva cete de munteni şi de tătari erau puşi în aripa stingă; limbile din Asia şi din Africa, cu arapii şi 545 abisinienii, erau în aripa dreaptă; la mijloc erau puşi otomanii, ienicerii şi spabi:[’]. Ştefan avea în aripa dreaptă pe secui şi o mare parte din ţăranii moldoveni, pe lingă care şi vro cîteva steaguri de darabani, panţiri şi călăraşi; în aripa stingă puse pe 550 toporanii armaţi cu securi, pe codreni, porecliţi pieptul ţării, pentru că aveau datoria să apere Moldova de tătari şi pe vîaătorii cei mai vestiţi de săgetaşi dibaci. Iară la mijloc erau cei două mii de Ieşi, curtenii, fruntea călăraşilor, tunurile, tighinenii şi boierii cu militarii lor. 555 Pe lingă aceştia Ştefan-vodă puse cîteva pilcuri de ţărani să se ascunză prin păduri în preajma locului de bătălie, în cîteva puncte, cu trîmbiţe şi cu buciume. Ei aveau poruncă ca să facă larmă mare, cînd vor auzi semnul ce li se va da, astfel să crează vrăjmaşul că vine în ajutorul lui Ştefan 560 oaste din toate părţile. Aici era inima şi sufletul Moldovii! Toate bisericele erau deschise şi rugăciunile nu încetau pentru biruinţa creştini-tăţii asupra protivnicului, gonitorul crucei. Locuitorii cei neputincioşi ou femeile şi copii, cei ce rămaseră pe acasă, 565 erau postindu-se de mai multe zile, şi cu genunchi plecate, îşi trămiteau rugăciunile lor la Cel-a-toate-văzător, ca o tămîie bine-mirositoare. în această bătălie era pusă toată nădejdea creştinităţii din răsărit şi din apus pentru scăparea ei de sub jugul necredincioşilor agareni. 226 670 Ştefan, şi dînsul, înainte de a se începe lupta, puse de se făcu o sfîntă liturghie înaintea oştilor. Arhierei, protopopi şi preoţi, îmbrăcaţi în sfintele vestminte, după liturghie, îngenunchiară împreună cu toată oastea şi cu domnitorul şi cetiră o rugăciune ca să dea Dumnezeu putere bra-576 ţelor creştinilor spre învingerea vrăjmaşilor numelui lui Dumnezeu. Apoi Ştefan-vodă, ridicîndu-se şi pe cînd încă toţi stau în genunchi, arzînd de dorinţa de a asculta graiul domnului lor, el zice cu viers tare, ca să fie auzit de cei mai mulţi 680 din ostaşi: — Doamne, ştiu că ale tale sunt biruinţele; noi nimica suntem înaintea feţei tale, şi eu cel mai umilit. Ştiu că numai cu cuvîntul poţi să răstorni pămîntul, cerul şi toate tăriile. Ştiu iarăşi că voieşti ca numele tău să fie mărit şi 686 lăudat de toată suflarea. Tu dară, cela din înaltul ceriurilor, vezi zdrobirea de rărunchi cu care toţi te rugăm, milostiveşte-te asupra noastră şi trămite biruinţa ta cea neînfrîntă şi fă, stăpîne, ca aceste braţe să înfrunte cu bărbăţie valurile necredincioase 590 ce stă înaintea noastră, şi să cureţe sfînt locul tău de spurcatele călcări ale barbarilor, spulberîndu-i de pe faţa lui. Laudele ce-ţi vor aduce creştinii pentru această izbîndă vor amuţi pîngărita gură a celor ce te hulesc, şi sfînta lege a părinţilor noştri se va înălţa. 696 Apoi, întorcîndu-se cătră ostaşi, zise: — Ostaşi şi dragii mei moldoveni! întreaga creştinătate îşi întoarce ochii cătră noi. De la voi îşi aşteaptă mîntuirea. Dumnezeul puterilor este cu noi şi în numele său ne-am ridicat ca să ne dobîndim mîntuirea, iară nu să asuprim. 600 înainte, copiii mei, şi să pu ne oprim, şi să nu ne odihnim, şi să nu ne hrănim cu nimic, pînă nu vom răpune pe vrăjmaş, carele vine să ne răpească pămîntul, femeile şi copiii noştri ca să-i turcească şi să-i pîngărească. Să murim mai bine cu arma în mină decît să cădem robi la aceşti necuraţi 605 şi vrăjmaşi ai omenirii. înainte, zic, şi tot înainte! Graiurile lui Ştefan atîta putere aveau, încît şi cei ce nu le auziseră le simţiră, şi toţi într-o glăsuire, ridicîndu-se de la pămînt, strigară: — înainte! şi tot înainte pînă ce vom birui. 610 Şi la 17 ianuarie 1475 avu loc această luptă uriaşă spre izbînda creştinilor. 9.9.7 15* Ostile se puseră în mişcare şi veneau unele asupra altora ca talazurile mării, şi se îneăierară. De abia se începu bătălia şi Dumnezeu veni în ajutorul 615 creştinilor, căci deodată se ridică o negură ziua în amiaza maro de nu se vedea om cu om, alăturea fiind. Groaza intră în inimile spurcaţilor de ciutaci. Pe lingă acestea ţăranii de prin păduri începură să facă o larmă de gîndeai că oamenii din tot pămîntul vin din toate părţile cu mare cu mic 620 să ia la mijloc pe turci. Atunci Ştefan se repezi şi el cu toată sila şi căzu peste necredincioşi ca un talaz de apă, care să-i cotropească pe toţi deodată. Turcii, zăpăciţi de negură, zăpăciţi de zgomotele şi urletele de prin păduri, iară mai zăpăciţi de greu-625 tatea braţelor oastei lui Ştefan, de bubuitul tunurilor, de pocnetul săneţelor, de şuieratul săgeţilor şi de zăngănitul săbiilor, înmărmuresc de spaimă. Voiră ei să se mai oprească oarecum, dară ca unii ce erau lipsiţi de credinţa în adevăratul Dumnezeu li se părea că a căzut asupra lor cu război 630 toţi dracii din iaduri. Ei vedeau cum alăturea cu dînşii cădeau soţii scăldaţi în sînge, vedeau leşurile celor omorîţi, auzeau suspinele şi plîngerile lor, dară nu vedeau dincotro le vine moartea. Atunci o parte din ostaşi se-nmoaie la inimă şi prinde a da zorul. Cealaltă o urmează. 635 Iară Ştefan domnul, prinzînd de veste de una ca aceasta, se năpusteşte şi mai cu tărie asupra lor, şi-i tăia fără milostivire, şi-i călca şi-i zdrumica ca pe furnici. Înfrîngereâ fu desăvîrşită. Cei ce scăpau de sabia moldovenilor se înecau înrîul ce curgea pe la spatele ordiei lui. Turcii acum fugeau, 640 iară moldovenii îi urmăreau şi-i chisăgeau de nu mai ştiau pe unde se află. Cei mai aproape de păduri umplură tufele şi stau acolo tupilaţi ca nişte hostiomangheri. Moldovenii, dînd peste dînşii, îi buchisară cu tufanal ca pe gadine. Cei ce mai rămaseră o apucară spre apa Smilii. 645 Ştefan-vodă însuşi cu cei două mii de Ieşi şi cu călăreţi moldoveni îi fugăresc pînă la Şiret, la Ionăşeşti. Acolo, cei ce putură, trecură rîul, pentru care şi pînă azi îi zice locului aceluia Vadul turcilor. Pe alte cete de turci, luîndu-lc în goană, i-au urmărit pînă la Dunăre, omorîndu-i fără 650 cruţare. Şi mare pagubă, şi mare stricăciune suferiră turcii în bătălia aceasta. O sută de mii de turci au pierit în luptă. Patru paşi turci, o sută de steaguri şi mulţi ostaşi au căzut robi. Pe cei mai de rînd ciutaci, Ştefan puse de-i ucise. Trei 228 «55 cruci mari de piatră ridică vodă pe locul de bătălie, pentru amintirea acestei biruinţe. El trimise în dar lui Cazimir craiul mai multe steaguri şi robi din turcii prinşi şi mai însemnaţi; asemenea şi lui Mateiaş craiul şi lui Papa Sixt IV. «60 Astfel Ştefan muie gîrbiţa şi înîrînse trufia spurcaţilor agareni. Iară Mateiaş craiul, fără frică de Dumnezeu şi fără ruşine de omenire, scrise cărţi la Papa şi toţi împăraţii şi craii creştini, că el ar fi săvîrşit această biruinţă strălucită, căci el prin oamenii săi, povăţuiţi de Ştefan, zicea că a 665 răpus pe păgîn. Cu cbipul acesta înşela pe Papa de la care primea bani ca să ajutoreze pe Ştefan; înşela şi pe Ştefan, căci şi ce bruma ajutor în oameni îi da era foarte slab. Oastea lui Ştefan dădu peste o pradă nemaipomenită. Arme încărcate cu aur şi pietre scumpe, haine muiate numai «70 în fir, bani, argintării, mătăsuri, erau cu prisos in mînile fiecăruia, încît oastea nu mai ştia ce să facă cu ele şi le vindeau pe nimic. Ştefan-vodă puse de se făcu prin toate bisericile slujbă, mulţămind lui Dumnezeu pentru biruinţa ce le-a dat. 675 Şi aşa se puse oastea să se odihnească întru lauda Domnului. Iară el scrise cărţi la toţi domnii şi împăraţii creştini, în care cărţi zicea: „Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu voinţa Fecioarei cea -680 fără prihană, maică a Domnului nostru Isus Christos, am călcat sub picioare oastea cea grozavă a nelegiuiţilor păgîni, alcătuită din 120.000 de ciutaci. Să nu socotiţi, fraţilor, că spurcatul de turc se va opri aici. Tot răsăritul fiind în puterea lui, el se va scula cu leaota de limbi păgîne din •685 răsărit, şi va veni cu gînd să-şi spele ruşinarea ce a păţit. Deci uniţi-vă în cuget, pentru dragostea, pentru dragostea (sic!) şi lauda sfintei noastre religii, şi-mi trămiteţi pe uscat şi pe mare ajutoruri, ca să pot învinge nemernicia păgînătăţii şi să zdrobesc grumazul spurcăciunilor de aga-«690 reni. Căci fsă aveţi în vedere că Moldova este poarta creştinătăţii. Şi de mă vor bate pe mine, apoi nici de voi nu va fi bine. Turcul vrea, nici una nici două, să supuie puterii sale tot Apusul. Şi astfel să nu faceţi.“ 229 IV 685 Izbînzile purtate de Ştefan-vodă întru nimic nu înţelepţi pe vrăjmaşii lui. Turcii înghiţiră ruşinea păţită, şi căutau vreme cu prilej ca să-şi scoată din capete. Pentru aceasta puseră să se facă mari pregătiri de război. Ştefan sta înăuntru ţării şi trăgea cu urechea în toate 700 părţile ca să vază de unde are să vie furtuna. Supuşii săi îl iubeau, nevoie mare; căci prin singura sa vitează îndrăzneală, şi inimele tuturor alina, şi de nădejdea biruinţei îi umplea. Cînd ieşea înaintea celor ce se nădăjduiau numai în braţele lor şi pe moldoveni mai-nainte îi înghiţea, el 706 batea pre unii cu tărie, oprea pe alţii cu chibzuirea sfatului, iară pe ceilalţi ca pe o pulbere îi împrăştia şi rămînea biruitor. Apusul se mira de vitejia lui, pentru care Papa de la Roma, ca să-l îmbărbăteze şi mai mult, îl numea Ostaşul 710 lui Christos. Intr-acestea Ştefan-vodă odihnea oastea după bătălia cea mare de la Valea-Racovei. Ea era tăbărită pe din susul Şiretului pe o movilă mare. Cînd, se pomeni cu veste de la starostele din Crăciuna ca românii vin asupra lui cu oaste. 715 Această ştire umplu de amărăciune inima lui Ştefan-vodă. El se întristă mai mult de nerozia Radului-vodă, cum să se dea el atîta turcilor, în loc să se înfrăţească cu creştinii şi să fie apărător crucii. Trămise deci să-şi adune oastea, căreia îi dase drumul, 72o şi porni pe cunoscutul său Şendrea hatmanul, înaintea pro-tivnicului cu ce oaste putu aduna în pripă. Această oaste întîlni pe români, se încumase în vitejia sa şi primi cu voinicie lupta. Radu-vodă, cum văzu puţinătatea moldovenilor, căzu cu tot greul asupra lor şi le sparse 725 oastea cea mică ce o aveau, pierind în acea bătaie chiar Şendrea hatmanul. Ajungînd încă Ştefan-vodă cu ai săi la Rîmnic, se încinse atunci o bătălie grozavă. Sîngera inima lui Ştefan, cînd vedea pe fraţi cum se junghiau unii pe alţii. Dară 730 n-avea ee-şi face capului. După o luptă crîncenă, Ştefan-vodă dovedi pe Radul şi-l răzbi. Radul prinse a fugi, iară Ştefan dete voie oştilor sale să prade marginile Munteniei timp de trei zile. Şi atîta pagubă făcură de să te ferească Dumnezeu. 230 785 Atunci boierii din Ţara Românească se puseră la mijloc cu rugăciuni şi se făcu pace. Se hotărî ca de aici înainte hotarul într-amîndouă ţările să fie Milcovul, căci pînă atunci fusese Trotuşul. Şi astfel Moldova a dobîndit cetatea Grăciuna cu ţinutul ei ce se chema Putna; iară Ştefan 740 puse pîrcălabi pe Yîlcea şi pe Ivan. De aici Ştefan-vodă cu toată oastea se întoarce pe apa Bîrladului în sus, trămiţînd craiului Cazimir în dar 36 steaguri luate în astă bătălie, şi cîteva lui Mateiaş craiul. La Vaslui, Ştefan domnul puse de se înălţă o biserică 745 pe numele Sf. Ioan Prediteci întru lauda izbînzilor pînă acum cîştigate, cum şi case domneşti tot acolea. După acestea el se întoarse la Iaşi, unde dete poruncă să se clădească biserica Sfîntului Neculai. Şi, plecînd la scaunul său în Suceava, fu primit cu mare cinste de locui-750 tori, ostaşi, preoţi, boieri, mitropolitul şi solii ce veniseră de pe la împărăţii. Spun că mitropolitul şi tot clerul cel marc dete lui Ştefan-vodă crucea şi Evangclia să o ia în mînile sale. Aşa este datina să sc facă unui împărat ce se întoarce biruitor de la 755 război împotriva necredincioşilor. După caro Ştefan porunci să se ridice biserica Sîîntului Dimitrio. Apoi se cunună cu domniţa Maria, fata lui Radu-vodă, iar pe muma ei Voichiţa o trămise îndărăt cu mare cinste la Radu-vodă. în acea zi împărţi daruri mari 7 00 pe la cei mai viteji ostaşi, răsplătindu-i pentru osîrdia lor şi înălţîndu-i pe mulţi din popor la rangul de boieri. Tot atunci se înfăţişară şi solii veniţi. Mateiaş, craiul ungurilor, voia să dezlipească pe Ştefan de prietenia ce legase cu Cazimir, craiul leşilor. El îi făgăduia marea cu 766 sarea şi ajutoruri însemnate împotriva turcilor. Dară Ştefan nu se înduplecă a-şi călca cuvîntul. Cazimir craiul, iarăşi, temîndu-se să nu se împrietenească cu Mateiaş, îl invită prin soli ca să facă din nou jură-mînt de prietenie. 770 Se întristă Ştefan în sufletul său cînd văzu bicisnicia acestor domnitori. El ştia că turcul îi spune verde în faţă că voia să-i ia ţara să o robească. Aceşti domni, ce se ziceau creştini, umblau cu şotia. în sfaturile lor domnea viclenia. Vorbele lor nu plăteau nici două cepe degerate. Erau talere 775 cu două feţe. Ei făgăduiau ajutoruri, şi cînd colo, la nevoie, te miră cu ce ciurucuri de oştire veneau să zică că se ţin de cuvînt. 231 780 785 790 795 800 805 815 820 825 232 Veseliile ţinură mai multe zile la curtea lui vodă şi în toată ţara. Iară Ştefan dete drumul de la robie unui fiu de paşă, şi trămise soli la Ţarigrad cu plîngere împotriva turcilor, care tot dau năvală în ţară şi jecmănesc. Şi scrise carte în care zicea că anul trecut o samă de haidamaci turci veniseră să prade ţara, fără ştirea stăpinului lor, padi-şahul, negreşit. Că el, Ştefan, le-a dat o bruftuială de-or pomeni-o şi pe cealaltă lume. Că n-a putut să-i istovească pe toţi. Se ruga deci, ca pe puţinii ce au izbutit să treacă Dunărea, să-i trămită ca să-i pedepsească precum li se cade.. Turbă sultanul de mînie, intrînd toţi dracii într-însulT cînd ceti cartea. Nu-i era lui destul durerea că pierduse atît amar de oaste? Nu-i era lui destul că nu putea mistui ruşinea ce păţise? Mai trebuia să şi rîză de dînsul? Sultanul aruncă la închisoare pe soli. Apoi, luîndu-şi sama, le dete [drumul] să se întoarcă pe jos acasă. Atunci trămise o flotă spre Crîm care cuprinse Caffa prin înşelăciune, şi ucise pe toţi neguţătorii creştini de acolo; arse şi toate corăbiile moldoveneşti de pe Marea Neagră, ce se aflau în preajmă. După luarea cetăţii, corăbiile genovezilor căzură şi ele în puterea turcilor. Una din aceste corăbii, ce era încărcată cu tot felul de bogăţii răpite, avea 122 de tineri creştini. Pe aceştia îi ducea la Ţarigrad ca să-i turcească. Cînd fură în mijlocul mării se ridică o furtună şi corabia aceasta se rătăci de celelalte. Atunci şi corăbierii se răsculară,uciseră pe toţi turcii din ea şi se îndreptară spre Chilia, unde ajungînd, se închinară lui Ştefan. Acesta, temîndu-se să nu fie niscai iscoade de la protivniei, puse mîna pe genovezi şi-i robi. Apoi îi dete în dar pe la boierii săi cei mai credincioşi din Suceava. Iară cînd fu cu venirea turcilor din anul următor, aceşti genovezi se pribegiră de năvala cea groaznică ce făcură turcii şi de bejenia sucevenilor, şi fugiră în ţara leşească, scăpînd cu faţa curată. De aici se întoarseră în ţara lor. Apoi turcii înconjurară cetatea Ackermanul’care li se supuse. Totuşi turcii puseră de o dărîmă pînă la pămînt. Ştefan purcese cu puţină oaste ce avea la îndemînă, cuprinse din nou cetatea şi trecu prin ascuţitul săbiei toată suflarea turcească ce găsi acolo. Auzind şi de acestea, sultanul Mohamet unde bolovani nişte ochi ca de năbădăios, şi răcni ca un turbat: — Toată oastea împărăţiei mele să se puie în mişcare, să meargă să smerească neomenirea acelor ghiauri; iară pe Ştefan acela, tîlharul, să mi-1 aduceţi cu nepus în masă, viu sau mort. Ştefan începu şi el a se găti de război. Şi deci fiind încu-noştinţat de pregătirile cele uriaşe ale turcilor, trămise $80 cărţi la Cazimir şi la Mateiaş, craii. Le spune ce au de gînd turcii să-i facă şi le aducea aminte legătura ce aveau între dînşii de a se ajutora la vreme de nevoie. Cazimir îşi ceru iertăciune că nu poate, dară zicea că a trămis la sultanul un sol de pace. Vorbă să fie, că tîrgul se $85 face. Mateiaş craiul zise că şi el avea să-şi apere marginile ţării sale de turci. După care Ştefan îşi întocmi oastea sa cum putu şi aştepta. Intr-acestea turcii aşezau cinci poduri peste Dunăre. Totdeodată veni veste lui Ştefan că 30.000 de tătari au năvă-840 lit despre Marea-Neagră, cuprinzînd ţara pînă la oraşul Ştefăneşti şi robind pînă la 15.000 de suflete, femei şi copii de-ai răzeşilor. Ştefan găsi cu cale să răpuie mai întîi pe tătari. Şi aşa zbură înaintea tătarilor. Nu departe de Nistru îi întîlni şi începu a le da pe foi şi a-i freca la trei coaste. 845 Trei zile ţinu această bătălie. Tătarii în cele din urmă o rupseră de-a fuga. Aşa fugă nu s-a mai văzut pînă atunci. Dau unii peste alţii ca orbii; se împingeau unii pe alţii, se împingeau, se ciocneau, lepădară armele şi săgeţile, şelelc de pe cai şi vestmintele, ca să fie mai uşori de fugă 850 şi veneau valvîrtej oamenii şi caii pînă ce cădeau unul peste altul în Nistru de se înecau. Ştefan le luă din mînă pe cei robiţi şi-i trămise pe la casele lor, dăruindu-i cu ce apucase de la tătari. Mai mult de jumătate pieriră din tătari în această luptă. Apoi ca un 855 fulger se răpezi la Dunăre. în zadar încercară boierii să oprească trecerea turcilor. Puse tunurile într-înşii, lovin- du-le vasele. Curgeau săgeţile şi gloanţele asupra lor. Dară păgînime era cîtă frunză şi iarbă. Sultanul însuşi era cu dînşii. Dacă văzu că nu poate să-i dovedească, Ştefan se 860 trase prin păduri în calea turcilor. Ţinîndu-se la pîndă, oastea lui Ştefan ieşea cînd le venea bine si da turcilor cîte > » > o hărţuială bună. Astfel făcu Ştefan mai multe zile, pînă ce le omorî ca la 30.000 de ciutaci. Văzînd sultanul primejdia în care se afla, porunci de se despărţi oastea în cete foarte 865 mari, care se săvîrşiră asupra ţării, cu gînd ca să înconjoare pe Ştefan. 233 Acesta mai trămise încă o dată la Cazimir craiul un sol ca să-l roage a-1 ajutora cu 12.000 de ostaşi. Dară fu de surda. 870 Ştefan-vodă adună la sfat pe toţi boierii cei mai bătrîni şi mai cercaţi în războaie, şi-i întrebă: „bate-se-vor la cîmp deschis, sau din ascunsurile pădurilor?“ Aceştia răspunseră că deoarece turcii sunt atît de mulţi şi deoarece însuşi sultanul este cu dînşii, să se bată din păduri, ca să nu 875 rămîie învinşi. Plăcu lui Ştefan planul. Şi trăgîndu-se pînă la Valea Albă, unde îşi aşeză tabăra, puse de arse din faţa pămîntului oraşele pe unde aveau a trece turcii. Aceste oraşe fură: Vasluiul, Iaşii, Bacăul, Romanul şi Baia. Pe toţi locuitorii acestor oraşe, pe ai tîrgurilor şi satelor cu 880 toate averile lor, îi trase cu dînsul în munţi. Nu mai rămânea turcilor decît o pustietate întinsă şi lucie. Valea Albă se afla la poalele unor munţi foarte păduroşi. Sub aceşti munţi curgea un pîrîiaş. Ştefan tăbărî dincolo de acest rîuleţ în nişte păduri dese ca peria. Aşa că avea 885 în spate dealurile şi munţii, iară dinaintea sa pîrîiaşul. în sara de 25 iulie 1476 văzu Ştefan pe coasta dimpotrivă unde se sfîrşea întinderea văii de dinaintea lui ridicîndu-se nori de pulbere. El se bucură oarecum crezînd că-i vine ajutorul cerut de la Cazimir craiul; dară aş! unde este 890 vorba aceea? [...] Trămise deci o ceată de călăraşi cu cai iuţi, ca văzînd ceea ce era acea pulbere, să se întoarcă curînd să-i spuie. Călăraşii alergară într-un suflet şi, întorcîndu-se, spuseră domnului lor că se apropie turcii. Ştefan porunci a se trage 895 străjile mai spre tabără. Turcii ajunseră înde sară, stătuţi şi de greutatea drumului şi de aceea că nu găseau cu înlesnire cele spre ale hranei şi de boalele ce se încinsese printre dînşii, şi căzură ca lăcusta pe holde. Ei cătară a se odihni. A doua zi de dimineaţă valea era cotropită de mulţimea 900 turcilor. Ei începură a se mişca trîmbe, trîmbe, ca valurile unei mări, gata a înghiţi oastea cea mică a lui Ştefan. Turcii înaintară ca puzderia şi trecură pîrîiaşul. înaintea lor un şirag des de ieniceri cu săbiile în dinţi, călări pe cai arăpeşti, apucară drumul prin strîmtori. Ştefan-vcdă 905 porunceşte călăreţilor a descălica şi a se înşirui cu sîneţele la mînă, de-a lungul drumului printre copaci. La fiecare descărcătură, uliţi, uliţi făcea printre păgînil Nu era des-cărcătură care să nu culce la pămînt cîte un ciut ac. Săgeţile şi cartice de la tunuri îi înjumătăţiră. Altă rmoie acum 234 »10 Mulţimea, de leşuri turceşti, de cai şi de sfărîmături de arme şi altele, închise calea turcilor. Spaima intră pînă la oase în ceata ienicerilor. Fruntea lor prinse a întoarce caii şi a da dosul. Aceştia se încîlciră şi se încăibărară între dînşii. Unii dau să fugă, alţii îi opreau şi-i împiedecau. Tunurile 915 lui Ştefan îi zdrumicau şi-i trimiteau la raiul lor (cu pătura în cap). Răsunetul tunurilor, zăngănitul săbiilor şi al suliţelor, pocnetul săneţelor, sunetul buciumelor, şuieratul săgeţilor, nechezatul cailor adăugau zgomotul în bungetul cela de păduri şi părea că iadul a ieşit pe pămînt. Turcii 920 şi caii lor se mai speriară o toană. Atunci ieşiră moldovenii de printre copaci, şi căzînd asupra lor cu moarte îi omorîră. Turcii ieşiră din strîmtoare şi cătară a fugi. Cei din urmă îi împingeau înainte. Aici se iscă o măcelărire între dînşii. 925 în zadar Mahomet, aga din Trapezunta, îi îndemna în numele sultanului a păşi înainte, în deşert căpeteniile lovesc pe ieniceri cu iataganele să înainteze; ei nu dau ascultare la cuvintele mai-marilor lor şi nu voiră să mai meargă înainte. 930 Sultanul, carele era mai în urmă, văzînd că fuga are să fie obştească, se răpede singur ca o săgeată, cu calul său cel iute printre trîmbele de ieniceri, şi-i roagă şi le porunceşte să nu-1 dea de ruşine; ei se întorc, dară îndoiala le stăpînise inima. Se băteau în dorul lelii, cum se zice. 985 Ştefan-vodă văzu toate acestea, şi muşcîndu-1 şarpele de inimă, se răpede şi el cu ai săi, ies din desişurile pădurilor şi se aruncă asupra necredincioşilor cu sabia goală în mină, şi taie patru, patrusprezece taie deodată. Strică rîn-duri, sfarmă cote (sic!), calcă în picioare pe cei mai ţanţoşi, 940 şi împinge pe turci dincolo de pîrîiaş. Sultanul tremură. Ştefan zîmbeşte. Şi în dîrdăra luptei nu bagă de seamă că se depărtează de păduri şi că spatele puţinilor săi nu mai sunt apărate. Pe cînd turcii erau gata a-şi arăta spatele, alte oştiri 945 odihnite le vine în ajutor. Ştefan, care se luptase toată ziua, nu mai avea de unde să-i vie ajutor decît doară de la Dumnezeu. Prins între două focuri, el cătă a se trage cu oastea din luptă în bună regulă. Dară îi fu cu neputinţă. Pierderea ce 950 se făcea oastei o înspăimîntă. Cădeau bieţii moldoveni ca snopii. Oastea începu să dosească. Ştefan, cu sabia goală în mînă, striga la ai săi cît îi lua gura, să nu-şi piardă cumpă- 235 tul, dară nu-1 mai auzea nimeni. Şiruri, şiruri cădeau fulgeraţi de armele păgînilor. Calul lui Ştefan fu omorît sub dînsul. Dacă văzură şi văzură boierii unde are să ajungă, tîrîră cu sila pe Ştefan cătră pădure, asupra căruia un roi de spurcaţi se năpustiseră. Şi abia, abia putură să-şi scape domnul de o moarte care era mai mult decît sigură. Ostaşii din care mai rămăsese încă ca 12.000 de oameni, se risipiră 960 care şi pe unde putură. Iară Ştefan numai cu cîţiva credincioşi apucă calea munţilor şi răzbi tocmai la Cetatea Neamţului, unde era muma cu doamna lui, şi cu mitropolitul Teoctist, aşteptîndu-se să auză de izbînda domnului lor. Era miezul nopţii. El ceru să-i deschidă poarta. Doamna mumă 965 se împotrivi. Ea îi zise: — Pasărea în cuibul său moare. Pentru întîia oară aduci ruşinea, fiule, pe capul meu cel albit. Au doară uitat-ai că porţi nume de viteaz? întoarce-te la oaste şi goneşte pe păgîn. Aici nu vei intra decît mort, sau biruitor. 970 Ştefan porni. Urcînd el orhăind prin văgăuni de munţi şi colţi de piatră, merse la coliba unui sihastru, anume Daniil, şi bătu la uşe, zicînd: — Ştefan-vodă cere să-i deschizi. Sihastrul răspunse: 975 — Ştefan-vodă să stea afară pînă îmi voi săvîrşi rugă- ciunea. După ce intră, Ştefan îi spuse cum a fost înfrînt de turci şi ceru sfat de la dînsul: „închina-va ţara turcului, şi să-i plătească haraci pe an ca s-o scape de robie, au ba?“ 980 Pustnicul îi răspunse: — N-a sosit încă timpul de a închina ţara la turci. Pînă cînd moldovanul va mai putea să mişte dintr-un deget, nu trebuie să-şi piarză credinţa în Dumnezeu. Intoarce-te, adună-ţi oastea cea risipită, şi mergi asupra păgînului, 985 căci îl vei învinge. După aceasta să zideşti o monăstire pe numele Sfîntului George. Intre aceste turcii înaintară şi împrejurară Suceava cu sultanul în capul lor, care aducea pe fiul unui Petru-vcdă ca să-l puie domn. Ce făcură, ce drese, dar loviră în sec, 990 căci cetatea sta pe loc. Răspîndindu-se însă zgomotul că Vlad Ţepeş vine în ajutorul lui Ştefan, sultanul crezu că este mai cuminte să se tragă de acolo, spre a fi mai la adăpost şi dete porunci a se aduna cetele ce se răzleţiseră după jafuri. 236 995 Ştefan, după ce-şi adună şi el ce bruma oaste îi mai rămase, trecu în ţara leşească şi adună şi de acolo cîţi năimiţi putu, apoi se întoarse şi se întrolocă cu oastea sa, pe care o întocmi. Auzind sultanul de una ca aceasta, şi văzîndu-şi şi 1000 planurile stricate de a pune un alt domn în locul lui Ştefan, nu se mai simţi în putere a da piept cu acesta. Ciuma, foametea şi războiul îi împuţinaseră foarte oastea. Dete poruncă a se întoarce pe unde au venit, părăsind ţara, fără să-şi fi văzut visul cu ochii. Şi atît de repede se trăgea, încît mai 1005 semăna a fugă. Ştefan, cum simţi că se retrag turcii, îi luă de scurt din urmă şi căzînd asupra lor cu oastea sa ca nişte lupi flămînzi în turma de oi, îi chisăgea şi-i ciocărtea ca pe castraveţi. îi luă în goană şi-i burduşi în bătăi pînă ce trecură Dunărea, cîţi mai rămase cu viaţă. Spun c-ar fi 1010 căzut în mîinile lui Ştefan însuşi cortul sultanului. După aceasta puse de adună trupurile celor căzuţi la Valea Albă. Şi multe mai erau ! Le îngropă, făcînd o movilă mare, şi puse de zidi monastirea Sfîntului George, întru aducerea aminte a celor răposaţi şi dete nume locului de 1015 Războieni. IarăMateiaş craiul ungurilor scrise carte la Papa Sixt IV, lăudîndu-se că el a făcut această izbîndă, şi totdeodată se jăluia că s- astins cu cheltuielile. Atunci Papa îi trimise ajutor o sută de mii de galbeni, pe care craiul îi primi cu 1020 lăcomie. Lui Ştefan nu-i era atît pentru viclenia ce între-buinţă, primind banii, ci îi era ciuda mai mare cum de cutezase să zică că ţara Moldovii ţinea de dînsul. Tare în credinţa către Dumnezeu, şi dispreţuind poftele cele nesăţioase ale vecinilor, Ştefan nu mai scrise nimărui 1025 de astădată nimic. El ştia că degeaba bate toba la urechile surdului. Cei orbiţi de patima măririi şi a certurilor pe coprinderi nu mai văd nimic înaintea ochilor din cele ce ar fi cu dreptul. Totuşi faptele cele strălucite ale lui Ştefan nu putură 1030 sta sub oboroc. Episcopul papistaş de la curtea lui vodă, care avea loc în divanul domnesc, făcu să ajungă la urechile Papei izbînzile cele mari ale lui Ştefan-vodă cel viteaz, împotriva păgînilor. Pe lîngă acestea el scrise Papei cum acest mare domn nu prigoneşte pe creştinii ce nu ascultă de 1086 patriarhul de laŢarigrad, şi cum însuşi lui îi dă mare cinste. Atunci Papa se căi că s-a prea grăbit a trimite ajutorul bănesc craiului Mateiaş, dară n-avu ce-şi face capului, ştiind 237 că ce intră în gura lupului nu se mai scoate. Scrise deci carte lui Ştefan-vodă cel Mare, în care între altele îi zicea: 1040 „Izbînzile tale cele înţelepte împotriva necredincioşilor turci, vrăjmaşii tuturor creştinilor, au adus atîta mărire numelui tău, încît umblă din gură în gură şi toate inimile îl slăvesc“. Ştefan-vodă, după ce se despărţi de fiica lui Radu şi 1045 o trămise la tatu-său, intră în Ţara Românească, şi astfel încocleţind pe Radu, acesta o luă la sănătoasă, răzbind în Braşov. Saşii îl prinseră şi-l dădură în mîna lui Ştefan, carele puse de-i reteză capul. Apoi VladŢepeş, ce fu liberat de la închisoarea din Buda, se urcă de-a doua oară în scau-1050 nul domnesc la 1476. După atîtea bogate primejdii, Ştefan-vodă se puse cu toate puterile întru a vindeca ranele ţării sale. Făcu tot felul de îmbunătăţiri şi întări din nou cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Apoi se bucură oleacă de binefacerile păcii. 1055 Laudele pentru Ştefan-vodă cel mare zburau din ţară în ţară. Se zicea de dînsul că: „El, cel ce a cutezat a se înarma şi a se măsura înfricoşatului Mahomet II, şi cu strălucitele biruinţe ce a purtat asupra preamarei la număr oaste turcească, şi-a înscris 1060 numele său în istoria celor mai rari viteji. Bărbat în primejdie, mare la suflet în nenorociri şi smerit în norocire, pe care o vedea orînduită de la Dumnezeu, ocrotitorul virtuţii, Ştefan este mirarea stăpînitorilor şi popoarelor, cu mici mijloace făptuind mărime.“ 1065 Auzind şi veneţienii de izbînzile lui Ştefan cel Mare, precum şi de vicleniile prietenilor de Ieşi şi unguri se temură ca nu moldovenii, sătui de atîtea neajunsuri din partea creştinilor, să se împace cu turcii. Trimiseră deci lui Ştefan un mic dar de zece mii de galbeni, şi-l îndemnară de a nu 1070 slăbi pe turci, ci de a le da pururea pe foi, cum ştia el. Şi dacă cîteodată leşii sau ungurii dădeau cîte o mînă de ajutor lui Ştefan, ei o făceau de frica veneţienilor, care totdeauna îi îndemnau la unire în cugete şi la frăţie cu Ştefan, în acest timp de pace, inima lui Ştefan fu groaznic 1075 amarîtă pentru pierderea celor doi fii ai săi, Bogdan, şi Petru. El la 1482 căsători pe fiica sa Elena după Ivan cel tînăr, feciorul vestitului ţar al Moscovei, Ivan III. 238 V v-'înd era cursul anilor 1481 muri Mahomet II. 1080 în scaunul împărăţiei turceşti se urcă Baiazet II. Acesta spuse că prima lui izbîndă va fi cuprinderea Moldovei. Ridică o oaste îngrozitoare şi o pomi asupra Moldovei cu 450 de corăbii. Trimise carte şi la hanul tătarilor ca să vie şi el în ajutor cu oastea sa. Şi trecîrd Dunărea la 1484 1085 martie în 15, împresură mai întîi Chilia, pe care o apărau pîrcălabii Ivaşcu şi Maxim. Turcii izbutiră a o lua, la 14 iulie, după ce pierdură o sumă de mii din ai lor. Apoi se năpustiră asupra cetăţii Ac-kerman, pe care o apărau pîrcălabii Gherman şi loan. Mult se mai împotriviră şi aceştia 1090 înfricoşatei puteri a turcilor. însă biruiţi mai mult de foame, decît de frica luptei, cetăţenii închinară cetatea turcilor, după ce aceştia le făgăduiră a le cruţa viaţa. Şi la 6 august intrară în cetate. Dară turcii nu se ţinură de cuvînt. După aceasta turcii, răzleţindu-sc în ţară, duceau cu 1096 dînşii focul, prada şi sabia. Pe oriunde treceau, pustiirea rămînea în urma lor. Ştefan nu se incumasc a se lupta la cîmp deschis. Se trase iarăşi la munţi, de unde da turcilor neîncetate şi aprigi hărţuieli. 1100 Lui Ştefan i se topea inima de ciudă cînd vedea că nici unul din vecinii săi, craii şi demnii creştini, nu erau mai de Doamne-ajută, ci toţi erau de cei loviţi cu leuca. Din gură toţi îi ziceau „frate-meu“, iară de la inimă, foc şi otravă. Totuşi trimise după ajutor şi la Ieşi şi Ia unguri, cu 1106 gînd că pînă în cele din urmă vor cunoaşte şi dînşii că turcii nu vor să mi-i crească, ci să mi-i prăpădească. Mateiaş ridică din umeri la un astfel de auz şi răspunse că el avea de lucru cu nemţii. Iară leşii, gui-ne-gui, o ţinea într-una ca să vie Ştefan să mi se închine craiului lor şi să-I cunoască 1110 pre el de stăpîn. Văzuseră ei că ajunsese apa la gura bietului Ştefan. Acesta, ca unul ce nu-şi înclinase fruntea înaintea turcului ce îngrozise lumea, se înduplecă a se face frate cu dracul pînă va trece puntea. El hotărî a mulţămi pofta cea 1115 nesăţioasă a leahului, numai să dobîndească ajutor ca să smerească puterea Lunei ce venea să zdrobească Crucea. Plecă dar în ţara leşească, la 1485. Cazimir craiul venise în fruntea a 20.000 de nobili şi slujitori laCealcmia.unde şi 239 tăbărîse. Ştefan se duse de-1 întîlni în tabără, sub un cort 1120 mare aşezat în mijlocul ei. Viclenia leahului într-această împrejurare a întrecut tot ce o minte omenească poate născoci. Şi la 15 septembrie, pe cînd Ştefan, acolo în cort săvîrşea închinăciunea cerută, numai în faţa craiului, după cum se înţeleseseră, deodată sferile se slăbiră, perdelele de 1125 jur împrejurul cortului căzură, căci erau puse cu astfel de meşteşug, şi se pomeni în vederea tuturor. Ruşinea ce păţi Ştefan, cînd văzu viclenia leahului, nu se poate spune. Se roşi pînă în albul ochilor. Înghiţi la noduri şi lăsă să treacă cum o trece şi clătirile acestei restrişte. El ştia că Dumne-1130 zeu, cel ce stricatele drege, slabele întăreşte şi deznădăj-duirile omeneşti în bună nădejde şi fiinţă le aduce, cunos-cînd nevinovăţia şi curăţenia cugetelor sale, îi va ajuta să-şi spele o ruşine ce cu atîla mîrşăvic căzuse pe capul său. [...] 1135 Mult se amărî Ştefan de această faptă a lui Cazimir, şi puse de gînd că odată, odată, are să-i arate lui ce supus dobîndise. Cu acest ajutor neînsemnat şi cu ai săi, Marele Ştefan călcă sub picioare pe tot vrăjmaşul şi pizmaşul; năbuşi rezmiriţa unor boieri ce se ridicaseră împotriva lui, în timpul cît lipsi 1140 din ţară, şi dete şi turcilor un frecuş de le merse fulgii. Nu se bizui însă a-i scoate şi din cetăţile Chilia şi Ackermanul, unde se întăriseră foarte păgînii. Mateiaş o’aiul, cel ce nu voise a ajutora pe Ştefan cînd îi ceruse oaste, acum se supără pentru ce Ştefan să se închine 1145 lui Cazimir şi nu lui. Adică de ce să nu se bage slugă la dîr-loagă. Trimise deci pe Hraiot, carele scăpase la dînsul de mînile lui Ştefan, cu oaste ca să-l dea jos de pe scaun. Hraiot, ştiind pe Ştefan dus cu oastea în goana turcilor, voi a năvăli în ţară pe sub ascuns ca hoţii şi s-o prade. 1150 Aflind de această nelegiuită voinţă, un român ce era pribeag la unguri, încalecă calul, şi în vipia gătelei lor, scapă din tabără şi fuge, şi fuge toată noaptea pînă ce Ia răsăritul soarelui ajunge la Roman. De abia apucă să zică pîr-cllabului: „Vin ungurii“, şi cade leşinat; iară calul plezni 1155 acolo pe loc de goana ce-i dase. Cînd auzi pîrcălabul de pacostea ce are să cadă pe capul lor,trimise în pripă veste pe [la] toţi boiernaşii ca să se adune cu toţi oamenii de oaste ce se vor mai găsi, cu vecinii şi cu slujbaşii lor. Ridică şi satele mărginaşe cu securi, topoare, 1160 crase şi toţi, cu mic cu mare, se scoală să vie în apărarea ţărei. Totodată trimite şi o ştafetă lui Ştefan-vodâ, spunîn- 240 du-i cele ce aveau să se intimple. Apoi strînse călăraşii şi parte din tîrgoveţi, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi, cu săbii şi cu suliţi, şi ieşind afară din tîrg, aşteptă pe vrăjmaş. 1165 După ce intră în ţară, Hraiot nu se putea dumeri cum de, cu cît înaintează, cu atîta pustiul întîlneşte. Şi dînd peste un bătrîn gîrbov îl întrebă şi-i porunceşte să-i spuie pricina acestei goliciuni de ţară. Moşneagul fără frică, carele nu ştia să-şi poleiască cuvintele, ci spunea pe şleau roii 70 mâneşte tot ce ştia, îi răspunse: — Şi mai întrebi încă? Hoţ turbat şi fără de lege! Pricina, vezi bine, tu eşti. Tu, care vii cu cete de tîlhari să aduci jalea şi pîrjolul în locaşul unor locuitori paşnici. N-avea grijă, curînd ai să te întîlneşti cu dînşii şi ai să le papi 1175 papara. — Să se apînzure! Să se taie! Să se tragă în ţeapă! Să se tragă în ţeapă! Să se frigă pe frigare! strigară deodată catanele şi husarii şi haiducii. Dară Hraiot porunci să-i dea drumul. Ostaşii se supu-1180 seră. Şi mergînd mai-nainte, dete peste oastea moldovenească. Puţină era la număr, dară numai spirit şi inimă. Era frumos de văzut această oştire: boiernaşii care erau toţi călări, fiecare din ei era îmbrăcat cu ţoale luate în război de pe la vrăjmaşi. Unii aveau cîte un sireap de armăsar 1185 ager, cu harşea muiată numai în fir, de la vrun turc mare cu care se loviseră şi-l biruiseră. Alţii, cîte un cal de Don clzăcesc, de la vrun tătar, cu frînele, chingile, şeaua ferecate cu argint de la vrun leah. Unii erau îmbrăcaţi cu cîte o dulamă roşie muiată numai în fir; alţii cu haine aurite, şi 1190 alţii cu cîte un cepchen verde îmblănit numai cu samur; iară alţii cu arcuri şi căciuli tătăreşti. Cea mai mare parte era cu cuşme ţurcăneşti. Toate acestea erau semne de biruinţă asupra vrăjmaşilor ce încălcau ţara din cînd în cînd. De abia văzu oastea ungurului venind spre ei, şi deodată 1195 pîrcălabul carele era în capul moldovenilor, porunci să bată din tobe, să sune din buciume şi din surle, şi se năpustesc asupra ungurilor strigînd: — Daţi de tot, copii! Nu vă lăsaţi! Şi unde se încinse o luptă şi o măcelărie, de să te ferească 1200 Dumnezeu! Dau ungurii, catanele şi husarii nemiluit. însă dădeau şi românii, de le scăpărau ochii vrăjmaşilor. Mai cu samă ţăranii cu coasele şi cu securile dau orbiş, nu se mai uitau unde loveau. Şi multă pagubă şi stricăciune mai făcură oştirii protivnice. 241 16 1205 1210 1215 1220 1225 1230 1235 1240 1245 242 Ungurenii obăgaseră pe mînecă. începuseră a se da îndărăt şi se găteau a o lua la sănătoasa, cînd iată că le vine în ajutor mai multe cete de ale lor. Românii se îndîrjiseră grozav. Dară oastea protivnică se însufleţeşte şi se încleştează la o luptă de cum nu s-a mai văzut. ’ Grăbi Ştefan domnul pasul cînd auzi că lupta s-a început, şi cu o a treia parte din oastea sa, tot oameni aleşi pe sprinceană, ştii colea, hărşiţi la necazuri, veni toată noaptea. A doua zi la amiază, 6 martie 1486, iată că sosi şi el la faţa locului. Pe lîngă Ştefan erau şi cîţiva din căpitanii cei mai viteji: vornicul Boldur, spătarul Clănău, paharnicul Costea, hatmanul Arbore şi alţii. Tocmai cînd ungurii dovediseră pe moldoveni şi umblau să ieie în goană pe puţinii ce mai rămăsese, iată şi Ştefan se arată cu ai săi, şi nupustindu-se asupra vrăjmaşului, taie în dreapta, taie în stingă, pînă ce ajunge la Ilraiot. Atunci şi ungurii se înglodesc toţi cu totul unde era marele Ştefan ca pe dînsul să-l răpuie. Şi cît pe ce era să puie rnîna pe dîn-sul, fiindcă un glonţ lovise calul lui Ştefan, care îndată căzuse mort. Aceasta văzînd-o, vrăjmaşii dau năvală să apuce pe domnul moldovenilor. Dară copiii din casă şi aprozii se făcură zid împrejurul lui Ştefan-vcdă, şi dădeau de moarte. în deşert husarii, în deşert haiducii se grămădesc ca fiarele sălbatice să spargă zidul. Cel ce cuteza să se apropie rămînea mort pe Icc. Ştefan-vcdă se scoală şi cere alt cal. Purice-Aprcdul, des-călecînd, duce calul de frîu la vodă. Ştefan fiind de stat mic, Purice îi zise: — Mă voi face un moşinoi pe care să te sui spre a putea încăleca; îndată se şi puse pe brînci la picioarele lui vodă. Acesta, după ce încalecă, se întoarse şi-i zise: — Să ştii că dacă ne va ajuta Dumnezeu să scăpăm cu faţă curată din această nevoie, am să te fac Mobilă! De abia se urcă Ştefan pe cal şi începu a da porunci, că ungurii păliră. Şi, repezindu-se din nou asupra vrăjmaşului, îi culcă la pămînt precum seceră coasa morţii. Atunci să te ţii, pîrleo! Unde o luară, nene, la fugă, de le sfîrîia călcâiele. Iară moldovenii îi gonea şi-i tăia fără cruţare. Şi mulţi oameni mai pieriră aici din ai ungurilor. în goană aprodul Purice puse mîna pe Hraiot şi-i reteză capul, şi înfigîndu-1 în suliţă, vine cu el la Ştefan, pe care îl găsi mîb-nit. El aflase că pîrcălabul murise de multele răni ce debîn-dise în luptă. Ungurii umplură dealurile şi cîmpiile; iară cei ce mai rămaseră căzură robi. După săvîrşirea luptei, Ştefan des-1250 calecă şi plecînd cu toţii genunchii la pămînt, aduseră Domnului mulţămire pentru biruinţa ce le dete. Şi poruncind a se aduna toţi morţii, făcu deasupra lor o movilă. A doua zi de dimineaţă toată oastea sosi în Roman cu pas lin. Ştefan domnul o aştepta dinaintea bisericei. După 1255 săvîrşirea sfintei slujbe, vodă, în mijlocul căpitanilor şi mai-marilor oastei, chemă pe pîrcălăbeasa şi-i zise: — Soţul tău, jupîneasă, a murit pe cîmpul de bătaie ca un viteaz. Mai bine aş fi voit să pierd un ţinut întreg, decît un astfel de om credincios. Dară aşa a voit Dumnezeu, fie 1200 lăudat numele său! De aci înainte tu vei avea trai din vis-teria ţării. De fiica ta încă voi îngriji. Apoi chemînd pe Purice aprodul, îl lăudă pentru voini-cia ce a arătat în război şi sfîrşi zicîndu-i: — De azi încolo Movilă te vei numi, ca să rămîie nu-1205 mele tău de pomenire. Pentru calul ce mi-ai dat ieri împrumut, îţi dau cinci moşii cu sate în ţinutul Soroca. Şi ca să trăieşti fericit, eu îţi zic să iei de nevastă pe fata pîrcăla-bului. Pentru aceasta te şi înalţ la rangul de vel-armaş. Cînd să se mai odihnească şi bieţii moldoveni de atîtea 12 70 lupte, află marele Ştefan că şi sultanul este supărat fcc pentru închinăciunea la craiul leşerc. La anul 1487 se sculară turcii iară, intrară în Moldova şi începură să o prade. Se vede că aveau mîncărime de bătaie; şi că de cîte ori îi înteţea mîncărimea veneau la Ştefan să-i 1275 scarpine. Ştefan domnul le ieşi înainte la Gatlabuza. Aici tot tărăgăi pînă ce dete iarna peste turci. La 16 noiembrie atîta se răcise timpul, încît ploile şi crivăţul zvînta, măduva oaselor în turci şi în dobitoacele Ui. Turcii, plăpînzi de felul lor, 1280 cum sunt ei, începură a amorţi şi a degera. Iară Ştefan-vodă, dacă îi văzu căzuţi la atîta ticăloşie, îi lovi şi dînsul cu semeţie şi-i ucise ca pe muşte. Cei ce scăpară de sabia lui Ştefan muriră şi mai chinuiţi de ger, care îi apucase fără nici o căpuire. Şi astfel puţini mai putură da ochi cu ai lor 1285 de peste Dunăre. După această bătălie iară mai răsuflară moldovenii cîtva, avînd o ţîrică de respas. La 1490 muri şi Mateiaş craiul şi în locul lui se puse Vladislav. 243 16* 1290 La 1492 muri şi Cazimir craiul şi în scaun se urcă fiul său? Albert. în acest an pierdu şi Ştefan pe al treilea fiu al său, anume' Alexandru. Ştefan, carele cunoştea pe Cazimir a nu fi harnic1 să facă 1295 cudînsul vro treabă asupra protivnicului crucei, asemenea ştiind şi pe Mateiaş că de cîte ori îi ceruse ajutor, el stătuse în loc ca turta în foc, socoti ca acum ar fi venit vremea să înveţe minte pe spurcatul agarean şi a nu-1 mai lăsa să-şi bată mendrele în voia lui. 1300 Puse de gînd să facă o nouă legătură cu de curîrd orânduiţii crai, vecini ai tui. După cire o sculare obştească a creştinPor ar fi putut să astupe gura turcului şi să-i taie pofta de cuprinderi. E1, plinind temei pe Ştefan Batori, ducele Ardealului şi prieten al său, îl însărcină să poftească 1305 pe noul crai al ungurilor să intre şi el în această legătură-Acest crai, pe de o parte, întări darul făcut lui Ştefan de mai nainte, cu Ciceiul şi Cetatea-de-Baltă; iară pe de alta,, se puse în înţelegere pe sub ascuns cu Albert al leşilor, cu care era frate bun, ca să scoaţă din domnie pe Ştefan şi să 1310 puie în locu-i pe al treilea frate bun al lor, anume Sigismund şi Moldova să rămîie totdeauna lipită cu ţara leşească. Nenorocirea lui Ştefan fu că n-a fost înconjurat de vecini, oameni mai de Doamne-ajută. Domnii creştini erau sau nişte capsomani, greoi a-i urni din loc, sau nişte lichele, 1815 cu capetele pline de fumul deşertăciunii şi al trufiei celei nesăbuite. Şi pe cînd Ştefan umbla cu pînea după dînşii, ei îl îm-proşcau cu pietre. Ce să vezi d-ta? Albert ar fi voit numaidecît să se facă vi-1320 teaz mare; să se ducă vestea de numele lui, dară n-avea destulă minte la cap. Nu se pricepea în ale războiului. El se înverşunase pe marele Ştefan, cum de să-i fie numele atît de lăudat, şi umbla cu şotia ca să-l răpuie pe el. La 1493, Alexandru, al patrulea frate al lui Albert cra-1325 iul, se căsători cu o soră de-a cneazului de la Moscova, şi soră şi cu întîia doamnă a lui Ştefan. Acesta crezu că acum fiind şi rubedenii, se va întemeia o prietenie curată între dînsul şi cei patru fraţi Ieşi. Dară aş! [...] Umblau pe lîngă Ştefan cu şoşele, cu momele, pînă să le vie bine să-i ia ţara, 1330 pentru care se şi găteau vîrtos. 1 în revistă: cărnic. 244 Craiul leşilor tot scotea vorbă că are să bată pe turci, că va merge asupra lor, că are să le arate cine este el. Adevărul insă era ca să intre cîteşipatru fraţi cu oaste din patru părţi în Moldova pe furiş, să încolţească pe Ştefan şi să-l dea 1335 pierzării. Nu le ajută însă Dumnezeu, căci ochiul cel ager al lui Ştefan văzu unde [o] să ajungă treaba, dară se prefăcu că nu pricepe nimic; ştia el cît le plăteşte pielea. La 1497, craiul leşilor trimise vorbă lui Ştefan să-şi adune ostile, că va veni şi dînsul, ca să sară toţi cu totul asu-1340 pra turcilor, spre a le lua din mină Chilia şi Ackermanul. Domnul Moldovei îi răspunse că el este totdeauna gata bucuros a se împotrivi blestematului vrăjmaş al creştinătăţii. Pe la sfîrşitul lui iunie, Albert, craiul leşesc, porni cu 80.000 de ostaşi, afară de vro 40.000 oameni de adunătură, 1345 prin Pocuţia spre Moldova. Ştefan-vodă trimise soli pe doi boieri să spuie craiului că drumul mai de-a dreptul spre Chilia şi Ackerman este prin Cameniţa, iară nu prin Pocuţia, pe unde a apucat. Albert se prefăcu a se căi că a apucat acest drum, şi răspunse solilor cam în doi peri. 1350 Nemulţămindu-se Ştefan cu acest răspuns, trimise încă o dată la crai şi-i spuse verde în ochi şi cu grai lămurit:„Să nu intre în ţară cu oastea, căci îl va primi ca pe toţi aceia ce l-au încălcat, şi să bage bine de samă ceea ce face, ca să nu se căiască în urmă“. 1355 Leahul, în loc să asculte de sfatul lui Ştefan, puse pe soli în fiare şi-i trimise la Liov; iară el, cu toată sila lui purcese foarte repede şi împresura Suceava. Trei luni de zile o bătu fără de nici o ispravă. Locuitorii se apărau voiniceşte. Pînă şi femeile şi copiii 1360 dedeau ajutor ostaşilor. Stricăciunile ce făceau ziua leşii, cu tunurile lor, zidurilor cetăţii, moldovenii cu mic cu mare săreau noaptea şi le dregeau la loc, cu pămînt, cu scînduri, cu pietre şi cu orice găseau. Ştefan puse de iscodi şi află totul ce voia. Atunci trimise 1365 la tătari după ajutor. Oastea lui Ştefan era adunată la Roman. Trimise dară o ceată din ostaşii cei mai cercaţi şi hărşiţi în ale bătăliilor, de cuprinse potecile1, împiedecînd venirea celor trebuitoare spre hrană oştilor leşeşti. Cu alte cete de oştire el îi hărţuia necontenit, pînă îi aduse în 1370 stare să li se urască viaţa. Atunci leşii cîrtiră împotriva domnului lor, căci îi adusese asupra moldovenilor. Ei ştiau 1 In revistă: puterile. 245 vorba că merg să bată pe turci. Pe de o parte lipsa de hrană, pe de alta focurile, săgeţile, pietrele ce cădeau asupra lor din cetate, iară ceea ce era mai presus de toate, pierde-1375 rile de oameni ce sufereau leşii de la oastea lui Ştefan, făcură pe Albert să-şi deschidă ochii mari şi să vază că a dat în clapcă. Atîta tulburare şi zăpăceală pricinui lui Albert unele ca acestea, încît îl apucă frigurile. Acum nu ştia cum să 1380 scape de basmaoa ce însuşi şi-o făcuse. Şi fără a pierde timp, puse mijlocitori de împăcăciune. Ştefan, deşi sătul de vicleniile şi necredinţa leşilor, care îi jucase atîtea renghiuri, se plecă la glasul de pace ce-i trimise Albert. Vezi că lui Ştefan nu-i era voia să se verse sînge creştinesc aşa de flo-1-385 rile mărului. Prin urmare îi trimise vorbă să se întoarcă tot pe unde a venit. Secul de Albert crezu acum că dacă Ştefan s-a înduplecat la pace, el poate să-şi bată mendrele cum o voi. Călcă de iznoavă învoiala ce făcuse, şi la 19 octombrie purcese spre 1390 Codrul Cosminului. Nu se mulţămi nici cu atît; solilor ce-i trimise Ştefan să-i spuie că nu i-a fost aşa tocmeala, le răspunse cu semeţie şi-i înfruntă. Nici aceasta nu fusese destul; ci ostaşii leahului răzleţindu-se prin sate, spărgea şi strica tot ce întîlnea, ardea şi pîrjolea cătunele, dîndu-se 1395 la fel de fel de fapte neruşinate. Daca văzură ţăranii că astfel merge treaba, se înarmară şi ei spre apărare, îşi luară femeile şi vitele şi intrară în păduri ca să arate leşilor cu cine se joacă ei. A patra parte din oastea leşească era în Codrul Cosmi-1400 nului. Cealaltă parte tăbărîse la gura plaiului. Ştefan auzise şi el de paguba ce face ţării leahota asta de dezmetici şi se luă după dînşii. Aici la Codrul Cosminului, este un gît de plai strimt, ce trece prin nişte dealuri şi munţi foarte mari. Aceste dealuri 1405 sunt acoperite pînă în vîrfuri de copaci de cînd a făcut Dumnezeu lumea. Albert porunci să pornească oştirea prin această strîmtoare pe drumul cel cu dese suişuri şi cobo-rîşuri. Intîi mergeau carele cu catrafusele ostaşilor leşeşti şi după dînşii năimiţii şi oamenii de adunătură; apoi tunu-410 rile şi în urmă cealaltă oştire. Ostaşii mergeau fără nici o rînduială, care cîntînd din gură, care din frunză, alţii chiuind şi veselindu-se. Pe cînd mergeau ei aşa, deodată se pomenesc că din munţii din dreapta şi din stingă se aud nişte pocnete îngrozi- 246 1416 toare, de răsunau văile şi dealurile, un nor de gloanţe şi săgeţi cad asupra capetelor lor. Deodată se văd printre dîn-şii mormane de morţi, şiroaie de sînge ce-i opresc pe lcc. Mai în acelaşi timp nişte strigăte sălbatece se aud şi de după fiecare copac iese cîte un ţăran, care se năpustea asupra 1420 lor, unii îi înjunghie, îi taie, le zdrobesc capetele cu tufa-nul, alţii dejugă boii, opresc carele în drum şi le împiedică calea. în mai puţin de o clipă nu se văzu nici un ţăran. Toţi pieriră ca nălucile. După care nişte trăznete şi pocnete se auziră, de credeai că s-a despicat pămîntul să-i înghiţă sau 1426 că veneau munţii peste dînşii. Ce să vezi d-ta? Cădeau, nene, copacii din vîrful muntelui, prăvălin-du-se unul peste altul şi rostogolindu-se de părea că se cufundă pămîntul. Buşteni, copaci groşi ca butia, ramuri, crăci, trunchi amestecaţi cu bolovani, cu colţi din pietrele 1430 munţilor se lasă la vale, şi-i lovesc, şi-i cotonogesc, le rup picioarele, braţele şi-i îngroapă de vii. Se cutremură carnea omului cînd se gîndeşte la grozăvenia aceea! Oastea nu mai putea merge nici înainte, nici înapoi. Alţi copaci, alţi trunchi, alţi bolovani, alte movile de piatră 1436 cad şi mi ţi-i fac pisă!iţă. Să te ferească Dumnezeu de urgia poporului! Păsămite ţăranii, ca să-şi scoală felul pe cei ce îi jefuiseră şi umblau să-i baljocurească, urcîndu-se în munţi, tăiaseră mai mulţi copaci de la rădăcină şi-[i] ţineau numai aninaţi şi legaţi cu funii. După ce împiedecară dru-1440 mul oştirii leşeşti, dejugîndu-le boii şi oprindu-i în lcc, urcîndu-se ţăranii iarăşi în munţi, deferă brînci la vale copacilor celor tăiaţi. Aceşti copaci, prăvălindu-se, tîrau după sine tot ce întîlneau în calea lor. Da copac peste copac şi fiindcă priporul era foarte repede, veneau copacii la vale 1446 mai iute decît vîrtejul, împreună cu bolovani şi colţuri de piatră rupte din munte, dînd peste oastea vrăjmaşă . Albert, dacă văzu cum îl potricăleşte Dumnezeu pentru neascultarea lui, porunci să stea oastea gata spre a se apăra de urgia ce le venea din urmă. 1460 Ştefan cu ai săi îi ajunsese la gura plaiului şi a doua zi, la 27 octombrie, începu a da tare prin oştirea leşească. Aceştia căutau să fugă. Dară unde? înaintea lor părea că se răsturnase pămîntul, dinapoia lor Ştefan cu vitejii lui. Că-tară să stea la luptă. Dară ce luptă poate fi aceea cînd sîn-1465 gele îngheţase în Ieşi de groază? Tăiau şi ucideau moldovenii ca la salhana. Ştefan cel Mare era holnav. Suferea 247 1460 1465 1470 1475 1480 1485 1490 1495 de podagră. Ostaşii îl purta pe pat, şi de acolo îşi povăţuia oastea. In cele din urmă leşii se rupseră şi umplură pădurile, fugind care şi pe unde vedea cu ochii, pînă ce puţini mai putură ajunge la craiul lor. Acesta acum abia izbuti a se retrage prin strîmtoare pînă la satul Cosmin. Mulţi Ieşi s-au pierdut în lupta aceasta. Mulţi au mai căzut şi în mîi-nile moldovenilor. Pe cei mai mari ai lor, oastea lui Ştefan i-au spînzurat cîte doi, de păr, fiindcă ei purtau pe atunci plete lungi. Rămăşiţele oştirii leşeşti cu craiul lor se făcuse teacă de pămînt şi nu cutezau să lase Gosminul de frica moldovenilor. Auzind însă că le vine în ajutor şase sute de mazuri Ieşi mai prinseră puţin la limbă şi începură a se mai furlandisi şi ei. Aceia însă apucară pe altă cale. Vestea aceasta merse pînă la Ştefan. Atunci domnul Moldovei trimise o ceată din ai săi cu Boldur vornicul înaintea acestor mazuri şi întîm-pinîndu-i la Şipinţi, dincolo de Prut, unde este ocolul săpat, dete printr-înşii mai iute decît ai gîndi, şi-i tăia cu nemilostivire. Mai toţi aceşti mazuri au căzut în bătaie, luptîndu-se vîrtos. A doua zi Albert craiul primi ajutor mai multe mii de alte lifte. Leahul acum se simţi mai uşurat; nu doară că voia să mai înceapă vro luptă nouă cu Ştefan, ci încredinţat fiind că vor fi de treaba oastei sale spre a o scăpa de primejdie. Aceste lifte cerură voie la crai ca să-i lase a prăda, dară el, scurt şi lămurit, îi opri de la o astfel de treabă, ca să nu mai întărite pe Ştefan. Pe drum oastea lui Ştefan i-a mai lovit o dată la Prut. Craiul leşesc scăpă ca prin urechile acului de la moarte. Cînd s-a văzut în ţara lui cu ciurucurile de oaste ce-i mai rămăsese, crezu că a înviat din morţi. Apoi trecu la Cracovia şi se înnămoli în desfrînări. Bătaie ca aceasta de mult foarte nu păţiseră leşii, astfel că pînă astăzi ei bocesc în cîntecele lor nenorocirea de la Codrul Cosminului şi zic încă: „Za Krola Olbrachta Wiginenla şzlachta“. adică pe româneşte: „în zilele craiului Albert Şleahta a pierit“'. 248 Ştefan întorcîndu-se în Suceava, dete mărire Iui Dumnezeu pentru izbînda ce le trimise. Apoi chemă la Hîrlău pe 1500 toţi boierii şi boiernaşii, pe toţi negustorii şi călugării şi pe toate căpeteniile oştirilor, şi le dete un prînz împărătesc, împărţi daruri pe la cei mai viteji, din ce apucase de la vrăjmaş, zicîndu-le: — Nu mie să mulţămiţi, dragilor şi vitejilor mei moldo-1505 veni, ci lui Dumnezeu milostivul, căci El ne-a dat izbînda. El a înfrînt şi călcat în picioare şi cal şi călăreţ. El, cu duhul groazei lui, a băgat frica în inima vrăjmaşului şi l-a făcut să se împrăştie ca pulberea din faţa vîntului. Nu trecu mult şi leşii mai intrară o dată în Moldova.[...] 1510 Moldovenii îi întîmpinară la Cotnari, îi deteră la teferiş şi le tăiară pofta de a mai visa la Moldova. Şi atîţia robi le căzură în mînă, încît îi înjugară la plug ca pe vite şi au arat cu dînşii o cîmpie întreagă. Apoi, semănînd pădure, această cîmpie se numi Dumbrava Roşie. 1515 Leşii [...] nu se astîmpărau. Ştefan se încredinţă pînă în sfîrşit că păgînii aceştia de creştini sunt mai primejdioşi decît necredincioşii turci. Se împăca cu ciutacii şi luînd oaste de la turci, intră în ţara leahului şi o bătu ca pe ea. în primăvara anului 1498 înainta pînă la oraşul Geam-1520 ciuga şi rîul Visloc, prădînd în lung şi în lat toate ţinuturile, arse cetăţile Premislav, Radzinim, Proversc, Lanciuc, şi luă ca la 10.000 de robi pe care puse mîna turcii. Prăzile le aduseră nesupăraţi de nimeni, căci nu mai era cine să cuteze a se asemăna lui Ştefan. 1525 Apoi, prin luna lui noiembrie, turcii, luîndu-şi şi ei nas, trecură prin Moldova în număr de 80.000, de se duseră în Rusia, în ţinuturile Caliciului şi Sonaboruiui, pentru pradă. Leşii, dau în sus, dau în jos, dau din colţ în colţ, dară nu putură face nimic. Craiul lor poftea să se zică viteaz, poftea 1580 să fie mare; dar alţii să lucreze pentru el. Era numai gura de dînsul; dar la treabă, vai de lume! Nu putu să zică turcilor nimic. Dumnezeu însă care totdeauna ocroteşte pe cei ce cinstesc numele său, nu lăsă moştenirea sa să cază cu desăvîr-1585 şire în ghiara turcului. Destul îi fu pedeapsa ce primi pentru călcarea cea de atîtea ori a cuvîntului dat, şi pentru smerirea trufiei leşeşti. Lăsă să cadă o iarnă grea de pleznea lemnele şi pietrele. Turcii umblau prin troiene şi nu ştiau cum să scape de această 1540 mînie dumnezeiască. Ga la 40.000 de inşi degerară, ast- 249 1545 1550 1555 1560 1565 1570 1575 250 fel încît steteau mormane de turci morţi. Ceilalţi, arşi de frig, se întoarseră prin Moldova, spre a se duce la ţara lor. Marele Ştefan, fiindcă şi dînsul ocrotea crucea, puse pe moldoveni îmbrăcaţi în haine leşeşti, de-i tărbăci şi-i zvîntă din faţa pămîntului. Numai ca la zece mii mai putură scăpa peste Dunăre cu sufletul într-înşii. La 1499, tătarii mai intrînd o dată în ţară, Ştefan, deşi bătrîn, însă îmbărbătat psste firea omenească cînd îşi vedea ţara încălcată de vrăjmaşi, le dete o surchideală şi lor de le scăpară măselele şi le ieşi stele verzi din ochi. Apoi luîndu-i în goană, 6.000 de janghinoşi de-ai lor rămaseră morţi pe loc. Acum şi leşii şi ungurii erau blînzi ca mieii cu Ştefan. Cind vrun sol de-ai acestuia mergea la crai, se cunoştea cale de nouă conace. Se învoiră deci toţi domnii creştini, al Moldovei, al lcşilor, al ungurilor şi al românilor ca să se apere obşteşte împotriva spurcatului de turc. Această legătură se numi vecinică. Ştefan îndemnă şi pe ţarul Moscovei, Ivan III ca să se împace cu ginerele său Alexandru, zicîndu-i: — Toţi regii şi toţi domnii creştini şi toate ţările italiene de la apus se unesc şi se pregătesc a sta contra păgînului; ar fi bine ca şi tu, în loc de a te certa cu creştinii, să te ridici cu ei asupra păgînităţii. In puterea legăturii, încheiate la 1501, Ştefan ceru de la craiul leşilor să gonească din ţara lui pe Ilie, feciorul lui Petru Aron, carele nu înceta a tulbura Moldova cu zîzaniile lui. Albert tremură la auzul acestei cereri. Dară ca să nu se zică că l-a gonit de frică, născoci că acest Ilie ar fi făcut cărţi mincinoase şi deci îl aduse şi puse de-i tăia capul înaintea solilor moldoveneşti. Atîta putere avea glasul lui Ştefan şi la atîta mişelie ajunsese leşii. Vezi că ochiul lui Dumnezeu nu doarme şi răsplăteşte fiecăruia după inima lui. VI Opun cei ce au văzut cu ochii lor pe viteazul moldo-van, precum este veneţianul Matei Muriano, cum că Ştefan era foarte înţelept. Nici o vorbă de-a lui nu era fără şart. îl iubeau moldovenii ca pe lumina ochilor lor, pentru că era 1580 îndurător, drept, inimos şi darnic. Ziceau că era binefăcut la trup. Despre fiul său Bogdan arătau că este ruşinos şi smerit ca o fată şi calcă pe urmele tatălui său. De viteaz şi de cinstit, nici că mai e vorbă. Mai spuneau că moldovenii sunt toţi voinici şi că ţara lor e mănoasă şi frumoasă. 1685 Aceasta şi era pricina de pusese toţi ochii pe dînsa şi le sta în gît, cum de să n-o stăpînească ei. Şi aşa este şi pînă în ziua de astăzi. Dară pe cît timp priveghează Maica Domnului asupra românilor, nu se vor învrednici ei să robească o ţară care cu stăruinţele ei a apărat creştinismul mai 1590 mult decît oricare alta. Ţară care scoate din sinul ei fii ca marele Ştefan, ca Mihai Viteazul şi ca mulţi alţii, nu se papă aşa lesne. Ea este un os cu care se îneacă cel care voieşte să o înghită. Ştefan îmbătrânise şi mîhnirea lui cea mai mare era 1595 că nu putuse să-şi îndeplinească visul său: unirea la un loc a tuturor celor de un sînge cu dînsul. împrejurările i-au stat tot curmeziş în cale. Patruzeci şi mai bine de ani cît a domnit, silit fiind a priveghea cu arma-n mină, a petrece cea mai mare parte de timp în tabără, a sta nopţi şi zile 1000 călare, pentru a-şi apăra ţara [...] îl făcu să dobândească o podagră, ce rodea dintr-insul cum rod carii din lemne. Durerea picioarelor îl înteţise şi ajunsese atîta încît îl doborî la pat. Bătrîneţea şi slăbiciunea veniră şi ele de se uniră cu boala. Ele împingeau pe marele Ştefan acolo unde 1605 toată vietatea cată să meargă. în deşert aduse doftori meşteri din Veneţia, căci nu era cu putinţă să se tămăduiască. Şi deci, cunoscîndu-se şi simţindu-se aproape de sfîrşitul vieţii sale, hotărî să puie ţara la cale. Bolnav, bolnav, dară grija lui cea mai mare 1610 era cum să-şi lase ţara cea mare şi lăudată. Pentru aceasta nu-şi cruţa nici odihna, nici sănătatea. El ştia că lutul lui se va duce acolo de unde a fost luat. Mai ştia că ţara rămîne şi voia ca şi după dînsul să fie spaima spurcaţilor de aga-reni, gogoriţa păcătoşilor de creştini şi fala legii celei ade-1615 vărate a lui Isus Christos. Cunoscînd în Bogdan, fiul său, apucături bune şi înţele-gînd dorul de ţară ce-1 învăpăia, îl chema în toate zilele şi-l sfătuia. El vedea că sfaturile lui prind bune rădăcini în inima fiului său. Deci, cînd fu aproape a se pristăvi, chema 1620 la dînsul pe mitropolitul ţării, pe toţi episcopii, boierii şi 251 1625 1630 1635 1640 1645 1650 1655 1660 mai-marii oastei şi le zise cu limbă de moarte, stînd pe patul durerilor: — Y-am chemat aici, boieri d-voastră şi sfinţilor părinţi, să vă spun cea din urmă a mea voinţă, şi vă jur pe viul Dumnezeu şi pe preacinstita maica lui, să urmaţi întocmai. Toţi ştiţi cîte vijelii am întîmpinat în viaţa noastră cît am fost cu toţii. După moartea mea să duceţi hăul şi greul delăduirei cu înţelepciune, cu frica lui Dumnezeu şi cu dreptate. Oastea să fie totdeauna gata a înfrînge încălcările şi a călca in picioare toate uneltirile unora şi altora, zdrobind pe uneltitorii de rele. [...] Crucea să fie ţinută sus, şi aprig război să daţi necredincioşilor ce se închină la lună. Când va fi şi va fi, mai bine să vă învoiţi cu turcul, decît cu cei ce se numesc pe sine creştini, iară inima lor e roasă de eresuri şi de pîngărăciune. Cînd însă şi turcul se va întinde mai mult, atunci mai bine să pieriţi cu toţii pînă la unul luptîndu-vă, decît să cădeţi robi. Cîrmuitor mai bun decît fiul meu Bogdan, nu veţi găsi. Pe el dară să-l alegeţi în locul meu să vă fie domn. Mitropolitul şi toată adunarea jurară că aşa va fi. A doua zi trebuia, după voinţa marelui Ştefan, ca încă în viaţă fiind el, să se facă alegerea de domn. Se adunară deci, toţi boierinaşii, isnafuriîe, oastea şi boierii cei mari în Cîmpul Dreptăţii, ca să aleagă, după datinile străbune, pe domnul lor. Unii ziceau una, alţii alta, şi aşa se ciorovăiau ei acolo. Cînd, ajungînd la urechile bătrînului domn, împărăcherile dintre noroade şi cum că unii din boierii cei mari bagă zîzanii şi dihonia în popor, porunci la patru slujitori să-l ducă cu pat cu tot în Cîmpul Dreptăţii. Cum ajunse acolo, mulţimea tăcu molcum. Atunci se ridică Ştefan de pe pat, cum putu, îl ţinură doi slujitori, iară el, abia răsu-flînd, zise: — Era să mor, oameni buni, şi era să rămîie nişte boieri nejudecaţi şi fără să le fac dreptate. Porunci apoi să vie la faţa locului doi boieri. Aceştia, cînd se văzură de faţă cu domnul lor la ceasul morţii sale, o sfecliră. Se vede că ştiau ei ceva. Atunci Ştefan zise unuia: — Tu ai pierdut steagul în bătălia de la Cosmin. Apoi, uitîndu-se la celălalt, iarăşi zise: — Tu scriai cărţi viclene pe la străini îndemnîndu-i să •cotropească ţara. Să li se taie capetele aici în vileag. 252 Porunca domnului se îndeplini numaidecît. 1666 Pasămite aceşti doi boieri erau căpeteniile zavistioşilor şi îndemnătorii poporului să nu asculte de graiurilc domnului lor. După ce duse pe Ştefan cu patul lui înapoi la palat, alegerea se făcu după pofta inimei sale. Apoi peste două ore, 1670 închise ochii pentru vecie, la anul 1504 de la naşterea lui Christos şi 7012 de la zidirea lumii, într-o marţi, 2 iunie, domnind 47 de ani, două luni şi trei săptămîni şi zidind 44 de mănăstiri şi biserici. Mult plînseră moldoveni pe acest domn, mare, înţe-1675 lept şi viteaz, şi astfel bine zice un veneţian carele a văzut cu ochii lui cele spuse mai sus: „El s-a arătat la ceasul morţii, ca şi în viaţă şi în sănătate, totdeodată şi înfricoşat şi înţelept“. Cenuşa acestui domn s-a înmormântat în sfînta mănăstire 1680 Putna, care e zidită de dînsul, cu toată cinstea şi mărirea cuvenită, şi pînă astăzi este acolo mormântul lui frumos de murmură, la dreapta în intru bisericei. Iară fiul său Bogdan se urcă în scaunul domniei, călcînd pe urmele tatălui său. Vestea despre moartea lui Ştefan se duse ca fulgerul şi 1685 răzbătu toate ţările. Şi mult îl plînseră creştinii, căci el era reazămul şi ocrotitorul cel mai credincios şi cel mai viteaz al legii noastre celei sfinte. De atunci şi pînă în ziua de astăzi numele lui se pomeneşte cu laude de toată suflarea de pe pămînt. Românii, 1690 după vremi, ziseră: „Ştefan, domnul Moldovei, a fost viteazul cel mai mare de pe vremea sa. El a învins pe Mateiaş craiul cel lăudat al Ungariei şi a luat de la dînsul munţii Ardealului, care şi pînă astăzi sunt hotarele Moldovei de cătră apus. El, după 1695 mai multe biruinţe, a supus Pocuţia şi Podolia, şi mergînd în rînd de bătaie, cum se cuvine, asupra leşilor, a bătut oastea leşească la Gotnar... Toate cetăţile dintre Liov şi Moldova le-a luat de la Ieşi. Cu Baiazet lider im a ţinut două bătăi; în cea dintâi s-a învins; întru a doua l-a bătut, .1.700 şi după bătaie a făcut şapte movile mari de trupurile turcilor celor tăiaţi. El a supus şi Valachia pînă în Bucureşti... El a stăpânii Basarabia ce se numeşte acum Bugeac. Cu un cuvînt, el a prea lăţit hotarele Moldovei...“ 253 „După moartea lui Ştefan, poporul îi zicea Sfîntul Şte-1705 van-vodă, nu pentru suflet, că este în mîinile lui Dumnezeu, că el încă a fost om cu păcate, ci pentru faptele sale vitejeşti, întru carele nimeni din domni, nici mai nainte, nici după aceea nu l-au ajuns.“ Pînă şi limbele străine în cursul vremilor, iată ceea ce 1710 au zis do Ştefan cel Mare al nostru: „...O, bărbat vrednic de mirare, cu nimic mai prejos decît voievozii cei viteji de care noi atît ne mirăm, care în vremile noastre, dintre toţi domnii lumii, mai întîi ai repurtat o biruinţă atît de însemnată asupra turcilor! Tu eşti cel 1715 mai vrednic după judecata mea, căruia se cuvine să i se dea domnia şi cîrmuirea a toată lumea, şi mai ales vrednicia de voievod ai tuturor oştilor împotriva turcilor, după învoiala, liotărîrea şi înt ărirea tuturor creştinilor, lăsînd pe ceilalţi domni şi împăraţi papistaşi să se tăvălească în lene-1720 vire, desfrînă"i sau în răsmiriţe „...Fost-a bărbat ca acela, carele pentru inima sa cea mare, înţelepciunea militărească, ştiinţa lucrurilor de război şi faptele cele norocoase asupra turcilor, ungurilor, leşi-lor şi a tătarilor, în veci trebuie să se pomenească.“ 1725 „...Fost-a Ştefan în toată viaţa sa un om preaînsemnat pentru ştiinţa de a ţine pe ostaşi în frîu şi a-i face să asculte de cuvînt, şi pentru faptele războinice cele slăvite; căci dintre toţi vrăjmaşii cu care s-a luat la arme, a ieşit biruitor cu o virtute şi cu o vitejie vrednică de mirare.“ 1730 „Ştefan românul, ostaşul cel vrednic de veşnică pomenire, carele cu mărimea şi tăria sufletului şi cu norocul cel buci a [stăvilit] toate năvălirile turcilor, ale tătarilor, ale ungurilor şi ale leşilor, pe care i-au învins cu mari bătălii.“ 1735 Iată ce fel a fost Ştefan cel Mare. Cînd numele lui ar fi lăudat numai de pămînteni, calea-valea; dar limbile străine au vorbit de bine de dînsul, mai cu foc decît pămîn. tenii. Va să zică au ştiut ei ceva şi au cumpănit faptele cele mari ale unui astfel de viteaz. Şi nici că nu gîndim că 1740 mănăstirea în care odihnesc oasele acestui fericit bărbat, răpită de lăcomia străină, împreună cu ţinutul în care se afla ea, este pîngărită de limbi vrăjmaşe neamului nostru. 254 Ar trebui ca nici un român să nu se afle pe faţa pămîn-tului românesc carele să nu meargă o dată măcar, în viaţa 1746 lui, sa se închine la acel mormînt. Acesta ar trebui să fie hagialîcul românilor. Toţi cu totul, cu grămada, şi cu frica lui Dumnezeu în sîn să se ducă să îngenunche la mormîntul acesta cu rugăciune ca să insufle şi urmaşilor, adică românilor de azi,asăvîrşi fapte care să rămîie de pomenire la 1750 strănepoţi. ALTE POVESTIRI DESPRE ŞTEFAN CEL MARE POVESTEA LUI ŞTEFAN-VODĂ ŞI A CREDINCIOSULUI SĂU NOURAŞ 5 ytefan-vodă era evlavios, nevoie mare. Dar nu avea evlavie de acea minciunoass şi înşelătoare; ci era insuflat de adevărata iubire cătră cele sfinte şi drepte. Căci cine ca dînsul toată isprava lucrurilor lui Dumnezeu o da? Cine mai mult asuda ca să nu lase nimic dintr-acele 10 ce omeneasca silinţă ar putea face? Cînd era trebuinţă de sfat bun, gata era pe al tuturor a-1 asculta. Cînd era de folos graba, somnul nu-1 ţinea, odihna nu-1 încîl-ce, zbura ca o pasăre. Iară la îndrăzneală de ajutor, viaţa nu-şi cruţa; cu sabia in mină pe însuşi moartea înfrunta. 15 Aşadară cu picioarele de-a pururea pe piatra ajutorului de sus, măselele vrăjmaşilor zdrobea. Pentru aceea la fiecare izbîndă ce făcea, ridica în lauda Domnului cîte o biserică sau mănăstire. Iară din toate mănăstirile, aceea care îi plăcea lui mai mult era mănăs-20 tirea Putna. Acolo puse el de ridică nişte palaturi frumoase şi cînd, în timp de pace, trebile domniei îi da cîte puţin repaus, acolo se ducea de-şi mai îndulcea amarul acestei lumi mineiunoase. Aici, în faţa lui Dumnezeu şi în liniştea sufletului, 25 cugeta şi născocea la planuri pentru fericirea dragei sale Moldove. Şi totuşi nici aici nu scăpă de ispite, căci iată ce i se întîmplă într-una din zile, pe cînd se afla în răgaz într-această mănăstire: Ştefan-vodă avea pe vremea aceea, în casa sa, pe lingă 80 alţi curteni, şi pe un tînăr, anume Nouraş. Acesta era 256 foarte frumos la faţă, şi voinic de vorbea o lume de dînsul. în luptă era totdeauna alături cu domnul său şi nu voia niciodată să se lase mai prejos decît dînsul în vitejie. Era vioi, ştii, numai spirit, grăia minunat şi ştia să-şi dobîn-35 dească dragostea tuturor. Pe lîngă acestea mai avea şi un viers îngeresc. Pentru care Ştefan-vodă îl iubea cît un lucru mare şi adesea îl punea să-i cînte. Se culca într-o cameră cu dînsul şi, ori încotro se ducea, era nedezlipit de el. 40 Curtenii ceilalţi, cum sunt curtenii, îl pizmuiau şi-i purtau sîmbetele ca să mi-1 răpuie. Gurile bîrfitoare ziceau că este fiu din flori al lui Ştefan-vodă. Şi fiindcă pizmaşii lui Nouraş nu ştiau cum să-l ponegrească înaintea lui vodă, ei scormoniră (sic!) că ar fi îndră-45 gostit cu doamna ce-şi luase vodă, şi cătau vreme cu prilej să mi-1 prăpădească. Cînd, într-una din zile, vine un pizmătăreţ şi spune lui Ştefan-vodă că Nouraş moare de dragoste după doamna, şi că dovada pentru această nelegiuire a lui o poartă în sîn, unde o va găsi, de va voi să-l 50 caute. Pasămite Nouraş găsise chiar în acea dimineaţă prin grădină o năframă pe care doamna o pierduse, şi n-apucase încă să i-o dea. Ştefan-vodă, cînd auzi de unele ca aceste, se făcu foc şi pară de mînie, şi se tulbură în suflet ca o fiară săgetată la inimă. Se pogoară în grădină, 55 întîlneşte pe Nouraş, care tocmai umbla să urce treptele palatului, şi îl întrebă ce are în sîn. Acesta, fără să se teamă de ceva, scoate năframa doamnei din sîn şi i-o arată. Ştefan nu zise nici un cuvînt, însă îi înfipse deodată hangerul în piept. 60 Nouraş abia mai putu îngîna: — Mor, doamne, dară mor nevinovat. Pe cinstita faţă a Maicei Domnului că spun adevărul! Şi căzu, gîlgîind sîngele dintr-însul ca dintr-o vacă. Doamna, văzînd pe vodă întorcîndu-se din grădină, 65 galben ca turta de ceară şi cătrănit de supărare cum nu-1 mai văzuse ea, îi trecu un fier rece prin inimă de frică, şi temîndu-se a-1 întreba ce are, se coborî răpede în grădină pe o scară de din dos, unde nădăjduia să afle de ce este domnul său aşa de mînios. *• 70 Acolo găsi pe Nouraş dîndu-şi sufletul, cu hangerul înfipt în piept şi cu năframa ei în mînă. Se duse lîngă dînsul, îl cercetă, socotind deocamdată că vreun vrăjmaş să-l fi ucis. Cînd, uitîndu-se la hanger, îl cunoscu. Atunci 17 — Isplrescu — Opere, voi. IX 257 înţelese totul. Nouraş nu putuse a-i răspunde nici un 75 cuvînt. Se vede că simţea ea în inima ei ceva pentru Nouraş; dară el nu ştia nimic, şi o cinstea ca pe doamna sa. Vă-zînd însă acel trupşor gingaş, scăldat în sînge şi zbătîn-du-se în ghiarele morţii, se umplu de o jale nepovestită. $0 Pe lingă aceasta, tremurînd şi de asprimea domnului său, cu gînd că nu vor fi crezute răspunsurile la întrebările ce-i va face vodă, tulburîndu-i-se mintea, trase hangerul din inima lui Nouraş, şi-l înfipse sieşi şi căzu grămadă peste dînsul. Ştefan-vodă, pătruns plnă la ficaţi de mîh-85 nire, cînd îi văzu morţi, porunci de-i îngropă chiar în locul unde îşi deteră sufletul; iară pe părîş porunci de-1 spînzură în poarta mănăstirei. In loc de cruce, călugării le puse un mesteacăn carele îndată şi prinse rădăcină. 90 La o sută de ani, un alt mesteacăn se puse în locul aceluia pe care putregaiul începuse a-1 roade. Şi din veac în veac se schimbă mesteacănul pînă în ziua de astăzi. Şi aceasta se face pentru pomenirea sufletelor lor, ca să nu se uite nevinovăţia lor, şi să nu rămîie cu ţărînă în gură. 95 Iată o pildă pe care toţi oamenii ar trebui să nu o treacă cu vederea, dacă vor ca pacea şi liniştea să desjuge la casa lor. Zavistiei trebuie să i se strivească capul ca la un şarpe veninos, de cum începe a şi-l ridica. Zavistnicul şi piz-mătăreţul trebuiesc şterşi de pe faţa pămîntului, ca nici 100 de nume să nu li se mai pomenească. Cetăţi tari, seminţii numeroase şi cugete fără prihană, au fost zdrobite de zavistie şi de pizmă şi aşa va fi pînă în veac. De aceea bine a făcut Ştefan-vodă de a poruncit să se spînzure părişul. POVESTEA LUI TOLPA ŢIGANUL ŞI ŞTEFAN-VODĂ CEL BUN ŞI MARE i>pun, măre, că Ştefan domnul să fi fost om dezgheţat şi verde ca busuiocul. Toţi oamenii de pe lîngă 5 dînsul erau aleşi pe sprinceană; deştepţi, ugurlii, veseli şi numai spirt, ştii colea, cum sunt buni să mi-ţi facă ispravă bună. Ştefan domnul era aşa de bun cînd vedea dreptatea înaintea lui, încît să mi-1 pui la rană şi să se vindece;. 10 dară era aşa de aspru cînd da peste cîte o nedreptate, încît nu căta nimărui de ce îi e cojocul, ci mi ţi-1 punea la pedeapsă, măcar de-ar fi fost de şepte palme în frunte. La curtea lui se afla un ţigan cam vorbăreţ, anume Tolpa. El aflase har înaintea lui vodă pentru glumele 16 lui cele nevinovate şi cam înghimpătoare pentru unii din boieri. într-una din zile, văzu el venind la vodă o samă de ţărani români. El le iesă înainte. — Ce căutaţi voi, bre, oameni buni? 20 Ţăranii, socotind că este vrun boier de-a curţii, îşi luară căciulele în mină şi, într-o glăsuire, toţi ziseră: — Apoi ce să căutăm, cuconaşule. Iată, am venit şi noi, păcatele noastre, să ne jăluim lui vodă pentru pacostea ista de pîrcălab, care ni s-a pus ca scaiul în cap. 26 — A cam aflat vodă cîte ceva despre pîrcălabul vos- tru, bre, oameni buni. Spuneţi-mi şi voi tot ce ştiţi şi lăsaţi-1 pe mina mea, c-oi şti eu cum să-1 încondei la mă-ria-sa, şi vi se va face dreptate. 17* 259 Atunci ţăranii îi spuseră cum îi nedreptăţeşte pîrcăla-80 bul, cum îi asupreşte şi jupuieşte, cum le ia biruri afară din cale, cum îi globeşte peste măsură pentru lucru de nimica şi, pe lingă aceste, cum îi chinuieşte, bătîndu-i pînă îi deznoadă, ia, pentru aşa, de florile mărului. — Duceţi-vă acasă, dragii mei, le mai zise Tolpa, şi 35 vă odihniţi, că am eu ac de cojocul lui. Să nu vă temeţi de nimic, de acum înainte nici capul n-are să vă mai doară. — Dumnezeu să-ţi dea noroc şi să-ţi lungească zilele, cuconaşule, să ai parte de ce t-ei ruga lui Dumnezeu şi să fii sănătos şi rumen ca un bujor. 40 Apoi plecară ţăranii cu inima uşurată. Tolpa, nici una, nici două, el voia să facă dreptate ţăranilor. Se vede oă el cam ştia patarania despre ceea ce păţea ţăranii de pe la pîrcălabi. Ce să facă, cum să dreagă ca să se ţie de cuvîntul ce dase ţăranilor. Se gîndi, se răz-45 gîndi şi, deodată, lovindu-se uşor cu palma pe frunte, zise: — Stăi, că ţi-am făcut-o, pîrcălabe. El căta acum vreme cu prilej să poată intra la vodă cînd o fi în toane bune. Nu trecu mult şi într-una din zile văzu pe vodă cu voie bună, intrînd în Divan. Pasămite, 50 vodă aflase că oastea lui înfrînsese o samă bună de vrăjmaşi ce încălcaseră ţara. Dară era prea devreme. Nu venise nici un boier la Divan. Vodă era singur. Atunci o dată intră răpede în Divan, ţinîndu-se cu mîna de falcă şi văitîndu-se. 55 — Dar tu, măi Tolpo, ce ai? De ce plîngi? îl întrebă vodă, cam rîzînd. — Ce să am? Iaca mi-a tras popa o palmă, de mi-a ieşit stele verzi din ochi. — Da’ de ce, mă? îl mai întrebă vodă, înseninîndu-i-se 60 fruntea şi făcînd haz. — Ei, iaca pentru că n-am ştiut Tatăl nostru. — Bine ţi-a făcut. Două trebuia să-ţi dea, mă păcătosule. Trei trebuia să-ţi dea. Păi bine, mă, păgîn de-ai fi fost şi tot trebuia să ştii Tatăl nostru! Dară tu, ce pîr- 65 dalnicul de liftă spurcată ăi fi fiind de să nu ştii tu rugăciunea Domnului şi Dumnezeului nostru? — Ba îl ştiu, măria-ta; dară într-un loc îl greşesc. — Ei bine, ia zi, să vedem unde nu ştii, şi să te sileşti să-l înveţi, că-ţi dau şi boierie. 260 70 „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţască-se numele tău, vie împărăţia ta...“ — Mai încolo? — Aici o cam scrintesc, măria-ta. — „Fie voia ta.“ 75 — Fie. — „Fie voia ta...“, prostule! Zi de la început şi bagă de samă; ţine minte: „fie voia ta“. — „Tatăl nostru... carele eşti în ceruri... sfinţască-se numele tău... vie împărăţia ta... fie...“ 80 — „Fie voia ta“, mă, zise vodă cam răstit. Iată, îţi spun drept, şi mie îmi vine să-ţi trag o palmă. Cum de să uiţi tu de la mînă pană la gură?! Nu te credeam eu o dată cu capul să fii tu aşa de nătărău. Atîta lucru să nu ţii tu minte! Iată: „fie voia ta“. Zi de mai multe ori. 85 — Fie voia mea... fie voia mea... fie vo... — Nu aşa, sgripsore bătrîn! „Fie voia ta“, mă, adică să se facă pe pămînt voia lui Dumnezeu, precum se face şi în ceruri. Aici nu e vorba de voia mea sau a ta, becis-nicule! 90 — D-apoi... fie şi a lui. Dară dacă uit... — Doară nu-ţi lipseşte vreo doagă. Ţine bine minte. — Nu că-mi e voia să uit, măria-ta. Dară ca să-mi aduc aminte mai lesne, scrie-mi măria-ta, rogu-te, vorbele aceste, şi te iscăleşte, că doar ştiind că vine de la 95 măria-ta voi avea grijă ca de poruncile ce-mi dai. Ştefan-vodă, bun precum îl lăsase pe el Dumnezeu, şi care nu ştia ce este vicleşugul la inima lui, luă o coală de hîrtie şi scrise cu nişte slove mari: „fie voia ta“. Apoi o dete în mîna lui Tolpa, după ce se iscăli. 100 Tolpa, cînd văzu cartea domnească în mîinile lui, de bucurie i se păru că apucase pe Dumnezeu de un picior. Ieşi din Divan şi porni într-un suflet la satul de unde veniseră ţăranii să se jăluiască lui vodă. Cum ajunse acolo, dete în ştire la toată lumea că a 105 venit cu o poruncă domnească. Cînd auziră ţăranii de una ca aceasta, se adunară cu căţel, cu purcel să afle ce zice porunca. Tolpa trimise de chemă şi pe pîrcălab. Acesta se grăbi a veni şi dînsul să ia cunoştinţă de 110 cele ce poruncea vodă. Oamenii se făcuse roată împrejurul lui Tolpa şi-l îmbulzeau. Iară el ridicînd glasul, zise cu grai lămurit: 261 — Oameni buni, faceţi roata mai mare şi lăsaţi-ne în mijloc mai mult loc de joc. 115 Şi îndată mijlocul roţii se deşertă şi rămase o lumină cît faţa ariei. Apoi, chemînd înainte pe pîrcălab, îi arătă cartea domnească şi-l întrebă: — Cunoşti această iscălitură? 120 — Da’ cum să n-o cunosc? răspunse pîrcălabul. Este a măriei-sale. — Dacă o cunoşti, spune-mi ce zice măria-sa aici? — Ce să zică? Iaca, „fie voia ta“. — Ai înţeles acum? 125 — Ba n-am înţeles nimic. — Ei, las’, că te-oi face eu să înţelegi acum. Şi întorcîndu-şi privirile călră ţărani, le opri asupra a doi flăcăi nalţi ca nişte brazi, legaţi şi vîrtoşi. Apoi făcîndu-le cu mina, îi chemă şi le zise cu grai 130 poruncitor: — Porunca măriei-sale lui vodă grăieşte ca să-mi luaţi pe d-nealui, jupînul pîrcălab, să mi-i daţi cincizeci de toiege de cele beşicate. Toţi tăcură molcum cînd auziră de o aşa grea poruncă. 135 însuşi pîrcălabului i se încleştă gura. El ştia ca şi toată lumea că împotriva poruncii lui vodă nu era chip de a sta. Bieţii flăcăi se cam codea. Văzînd Tolpa sfiala, flăcăilor, adaose: — Porunca măriei-sale lui vodă mai zice că cine se 140 va împrotivi celor glăsuite într-această carte domnească să mănînce la spete o sută de toiege tot de cele sărate,, pietroase şi îndesate. Flăcăii, care nu prea aveau poftă de aşa mîncare, puseră mîna pe jupînul pîrcălab, îl întinseră lapămînt şi-i 145 deteră cincizeci de beţe bune. Pîrcălabul suferi şi nu zise cîrc. Vezi bine că n-avea ce zice, dacă o dată vodă poruncise. Apoi Tolpa îi zise: — Aceasta este, jupîne pîrcălabe, ca să te înveţi 150 minte altădată a mai asupri pe aceşti sărmani şi nemernici; vodă nu poate suferi să se facă nedreptate în ţara lui şi să se schingiuiască bunii locuitori ai acestei ţări. Totuşi, pîrcălabul nu se putea dumeri cum de să cadă asupra lui o aşa de aspră urgie domnească, el ştiindu-se 155 credincios şi supus domniei. 262 Nu mai cuteza multă vreme să vie la curtea domnească, temîndu-se de a da ochi cu figura cea cruntă a lui Ştefan-vodă cînd era amărît pe cineva. Trecu ce trecu şi trebile îl siliră, în cele din urmă, 160 să se înfăţişeze domnului său. Veni deci cu frica în sîn la curte şi se arătă lui vodă. Acesta, cum îl văzu, îi zise zîmbind şi cu faţă senină: — Bine ai venit, pîrcălabe, ce mai veste prin ţară? De mult e de cînd n-am mai dat cu ochii de tine. Au doară 165 te-ai mîndrit? — Umilita slugă a măriei tale a fost totdeauna supus poruncilor. Şi nu cred să te fi îndoit de credinţa ce totdeauna ţi-am arătat, răspunse pîrcălabul. — De unde îţi vin ţie, pîrcălabe, aşa gînduri străine 170 cugetului meu? Eu totdeauna te-am cinstit, şi dreptul lui Dumnezeu, n-am avut să mă căiesc de aceasta niciodată. Auzind versul cel dulce al graiului domnesc, pîrcălabul mai prinse puţină inimă şi se încumese a zice: — Păcat de Dumnezeu, măria-ta, să-ţi arunci urgia 175 cea aspră asupra unui slujitor credincios, să faci să se necinstească cărunteţa unui slujitor supus, fără să-l fi judecat mai întîi, ştiindu-te totdeauna drept. — Ce sunt acestea care le spui tu, pîrcălabe? îi zise vodă plin de mirare şi pierindu-i seninătatea de pe faţă. 180 Pîrcălabul înţelese că trebuie să se fi jucat vro drăcie în istoria aceasta şi răspunse: — Iată, iată, măria-ta, cum am suferit o pedeapsă pe nedrept. Şi spuse tot ce i se întîmplase cu Tolpa. 185 Cînd auzi vodă de una ca aceasta, mînia i se urcă pe faţă. Ochii îi scăpărau de supărare. El zise: — Mişelul! Va să zică el m-a amăgit cînd mi-a cerut iscălitura sub acele cuvinte, „fie voia ta“, prefăcîndu-se a nu şti Tatăl nostrul Nemernicul! Nu mai este vrednic 190 a vedea faţa mea! Să se spînzure! Bietul Tolpa, de cum văzuse pe pîrcălabul că venise la curte, se ţinea după urma lui să vadă ce are să se în-tîmple. Cînd pîrcălabul intrase la vodă, Tolpa se tupilase la uşă şi asculta. Iară cînd auzi groaznicele cuvinte ale lui 195 vodă, se făcu nevăzut. îl căutară slujbaşii să puie mîna pe dînsul, dară el parcă intrase în bortă de şerpe. Tolpa nu e nicăiri. Se trimise numaidecît oameni în urma dositului de Tolpa. 263 El, bietul, la cine să năzuiască, unde să-şi caute adă-200 post, unde să se ascundă de mînia lui vodă?’ Intr-o clipă mii de gînduri îi trecură prin cap. în cele din urmă, se socoti că scăpare nu e decît în grădina lui vodă. Acolo ştia el nişte culcuşuri unde nu l-ar fi putut găsi ziua în amiaza mare, dar încămite noaptea. Se strecură 205 fără a fi văzut de cineva şi se piti într-una din acele ascunzători. Inima lui Ştefan iară se deschise, seninătatea iară se urcă pe faţa lui. Vezi că Ştefan-vodă avea mai multe ceasuri bune decît rele. A doua zi, cătră seară, ieşind să se 210 mai răcorească de zăduful zilei, intră în grădină singur-singurel, cum avea el obicei cînd avea de citit cărţi de pe la împăraţi şi crai. Tolpa, văzîndu-1 că are să treacă tocmai pe unde se afla el, se urcă ca o mîţă într-un măr, legă brîul cu un capăt 215 de o ramură a pomului, iară cu celalalt capăt se legă de subsuori şi se lăsă a-i bălălăi picioarele în vînt. Astfel era atîrnat printre frunzişul pomului. Trecînd vodă pe potică şi aruncîndu-şi ochii asupra pomului, văzu pe Tolpa spînzurat. Inima măriei-sale se 220 înduioşă, şi părîndu-i rău de porunca ce dase în ziua trecută, zise: — Sărmanul Tolpa, mare trebuie să-i fi fost groaza cînd a auzit porunca ce am dat să-l spînzure. El n-a mai aşteptat pînă să mai vie gîdea a-1 mai da şi pe dînsul de oste- 225 neală, ci şi-a făcut samă singur. îmi pare rău de el. De ar mai trăi încă, l-aş ierta de moarte. N-apucă să mai facă trei paşi, şi Tolpa ţup! în urma lui vodă. Cum îi auzi vorbele cele milostive, el se dezlegă iute şi sări jos din pom. 230 Ştefan, întorcîndu-se, îl văzu cu capul la pămînt. Iară Tolpa strigă: — „Fie voia ta!“ — Bine că barim de frica spînzurătorii ai învăţat Tatăl nostru. Atunci m-ai prins cu iscălitura, acum cu cuvîntul. 235 Dară să nu cutezi a mai face vreo blăstămăţie, că nu vei scăpa cu voia sau fără voia nu ştiu cui. Era glumeţ Ştefan cel Mare cîteodată şi-i plăcea a asculta şi glumele altora; dară glumele nesărate şi nesă-muite erau oropsite; şi cei de prinprejurul lui nu prea se 240 jucau cu focul fără să se pîrlească. DOAMNA LUI NEAGOE-VODĂ Neagoe-vodă era un domn bun, temător de Dumnezeu şi evlavios, nevoie mare. Vrînd să facă o biserică, care să rămîie de pomenire, puse să se clădească monasti-8 rea de la Curtea de Argeş şi hotărî ca să fie astfel de frumoasă, încît seamăn pe lume să nu mai aibă. Pentru aceasta cheltui el alîta sumedenie de bani încît vistieria lui se golise de nu mai rămase nici cu ce să-şi ţie curtea. Şi credeţi că ajunse să o dea de cheie? Aş! ferească 10 Dumnezeu! Mai era mult pînă să o gătească de tot. Dar fie că în cele din urmă tot făcu el ceva care a rămas de pomenire. Chiar azi monastirea de la Curtea de Argeş este fala ţării. Nu e om, nu e femeie, ba nici un copilaş nu e în ţara noas-15 tră care să nu ştie cît de frumoasă este acea biserică, cît de meşteşugit este lucrată, şi cît de măreţ este zugrăvită pe dinăuntru. încotro te uiţi, sclipeşte aurul pe dînsa. Streinii de prin alte ţări vin cu duiumul, numai ca s-o vază. Văzînd Neagoe-vodă biserica neisprăvită şi vistieria •20 lui ajungînd pe fund, i se aprinse inima de o rîvnă către Dumnezeu de nu se poate spune. Se frămînta cu firea, cît un lucru mare, îşi bătea capul fel şi chipuri, cum ar face, cum ar drege, ca să ajungă la capăt, dar nu găsea nici un mijloc. 25 Mihnirea îi coprinsese sufletul şi căzuse într-o întristare de se îngrijurase curtenii şi cei de pe lîngă dînsul. Ajunsese să nu se mai poată apropia nimeni de dînsul. 265 Nici boierii cei mai mari nu mai cuteza a da ochi cu dîn-sul, căci nimeni nu-i mai intra în voie. 30 Daca văzură aşa, boierii se adunară odată cu mari cu mici în Divan şi se vorbiră ce să facă spre a mai înveseli inima lui vodă cea atît de închisă. Intrînd şi vodă în Divan, posomorit, cum ajunsese să fie el, boierii îl întîmpinară şi-i ziseră: 36 — Luminată fie faţa măriei-tale, doamne! Sfatul cel mare de 12 boieri a găsit cu cale ca să se mai mărească birurile. Adunîndu-se mai mulţi bani din ţară, măria-ta vei putea să-ţi împlineşti dorul inimei spre lauda Domnului şi spre mărirea domniei măriei-tale. 40 —Aşa să fie, răspunde vodă. Numele Domnului fie-lăudat. Faţa lui vodă se lumină oarecum, inima i se deschise gîndindu-se că acum se va găsi mijlocul spre a se putea isprăvi un lucru aşa de minunat ca biserica pe care o în-46 cepuse el. Doamna lui Neagoe, blîndă şi milostivă, cum era din fire, vine repede şi intră în Divan. Neobişnuită a sta la sfaturile boierilor, ea se pierde de ruşine. Cum să grăiască ea împrotiva boierilor cu barbele albe şi încărunţiţi în 50 slujbele ţării? Dar ştiind că acolo se plăzmuieşte ceva pe spinarea bietului popor, carele şi aşa era destul de încărcat de podvezi, se încumete şi zice: — Doamne şi soţul meu Neagoe! Nu te lăsa să te îu-55 duplece căpeteniile poporului a-1 împovăra, pentru ca să-ţi placă ţie. Ştiu că doreşti să faci o zidire care să n-aibă seamăn pe lume, în care să se aducă jertfa cea pacinică a legii celei sfinte a noastră spre lauda celui Preaînalt. Ai: adus-o pînă aci fără să te atingi măcar de un căpătîi 60 de aţă din al altuia. Averea toată ţi-ai cheltuit-o pentru acest lucru plăcut Domnului. Crezi tu că vei avea linişte şi pace cînd vei şti că biserica ta este isprăvită cu sudoarea atîtor oameni, cari în loc să te laude, te vor blestema? Nu este destul jugul ce apasă pe cerbicele bieţilor munci-65 tori? Cînd vei merge la biserică să te închini, cu ce evlavie ai să-ţi faci tu rugăciunea, cînd ochii tăi se va izbi de lacrimile atîtor femei ce se vor vărsa tăgăduind milostivirea ta, pentru că le-ai sărăcit părinţii, bărbaţii şi copii[i], luîndu-le pîinea de la gură, ca să-ţi mulţumeşti deşertă-70 ciunea? Ai uitat un lucru, dragul meu domn şi stăpnu 266 Ai uitat că soţia ta are nişte giuvaericale cu care se găteşte la zilele de praznice. Pînă cînd voi şti poporul împilat pentru săvîrşirea bisericii tale, eu nu voi mai putea pune pe mine aceste podoabe, vrednice numai de păgîni. Ia-le, 75 prefă-le în bani şi împlineşte-ţi făgăduiala ce ai dat lui Dumnezeu. In acelaşi timp ea deschide capacul unui sipeţel, ce adusese cu sine, şi lăsă să strălucească la ochii boierilor diamantlealele doamnei ce erau în acel sipeţel. 80 Şi, podidind-o lacrămile de bucurie că făcuse o jertfă ce nu se mai auzise pînă atunci şi de ruşine că vorbise atît în sfatul boierilor, ieşi numaidecît afară. Toţi rămaseră înmărmuriţi cînd văzură pe doamna lor săvîrşind o faptă atît de frumoasă şi de lepădare de 86 sine. Neagoe-vodă se bucură că are o doamnă cu care se loveşte la. cugete. Iar un ostaş bătrîn, bătrîn de tot, care apucase a intra şi el în Divan şi sta smerit într-un unghi, îşi ridică mîinile sale tremur înde către cer şi zise: — Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că m-ai învrednicit *>0 a trăi să auz lucruri nemaipomenite pînă acum . Ţara care scoate asemenea femei nu va pieri. Maica Domnului va fi apărătoarea ei pentru d-a pururea. Acum poţi merge, suflete al meu, în lumea drepţilor, că văzură ochii mei mîntu-irea ce Domnul a gătit ţărişoarei noastre. 05 Astfel a cuvîntat bătrînul şi a avut dreptate. Bine a zis, cine a zis, că femeia domneşte rugînd. Ceea ce voieşte ea să iasă, copii, aceea iese. Uitaţi-vă împrejur şi vă încredinţaţi de acest adevăr. CETATEA POENARI x1 ratele lui Vlad-vodă Ţepeş îndrăgise o fată de boier. Aceasta fiind foarte înţeleaptă se făcea că nu bagă de seamă ceea ce voieşte fratele măriei-sale. El i tot bătea 5 capul şi nu-i da pace. Fata-1 spune tătîne-său, iară acesta-l dete tîrgului, făcîndu-1 de rîs şi de ocară. Tîrgoveţi-1 hui-duiră ca pe o lichea de om ce era. Vodă se scîrbi foarte mult de această faptă a tîrgoveţi-lor şi hotărî să-şi izbîndească asupra lor. 10 Era în ziua de Paşti. Ce frumoase erau vremurile acele bătrîne în care boierul şi salahorul aveau aceleaşi datine, aceleaşi sărbători, aceleaşi petreceri. Erau toţi o apă. La biserică mergeau cu toţi. La veselie iarăşi cu toţii la un loc. în ziua de Paşte, după ce ascultau slujba sîntei învieri, 15 se întorceau acasă şi se puneau la masă. Apoi mergeau unii la alţii şi-şi urau la mulţi ani. După-amiază se căruţeau la dulap. Acolo mergeau mare şi mic, tînăr şi bătrîn, boier şi salahor. Aceste adunări de veselie pentru sîntele sărbători se •20 făceau în nişte livezi întinse. De o parte era dulapul, de alta leagănul şi mai cit colo căluşarul. Fiecare din aces-tea-şi avea oamenii săi ce slujeau şi mulţumea pofta fiecăruia pe un lucru de nimic. Vedeai cete, cete, de oameni aşezaţi pe iarba verde,. 25 cu mîncărică adusă de acasă. Boierii trimiteau înainte-pe feciorii de acasă cu velinţa şi cele spre mîncare. Ei aşezau totul; iară boierii cu jupănesele şi copiii, băieţi şi fete, veneau d-a gata şi se puneau la masă. Fiecare ceată 268 30 35 40 45 50 55 00 65 de boier avea şi cîte-un tacîm de lăutari, ce trăgea de foc. După ce se chefuiau şi boierii ajungeau a fi cam candrii, două sau mai multe cete de boieri se întrolocau şi făceau petrecerea şi mai veselitoare. Negustorii, cu femeile şi copiii, mergeau deodată cu ucenicii de prin prăvăliile lor, cari duceau bucate, ori mezele, ori miel fript, în şervete curate sau în coşniţe. Ajunşi la faţa locului şi-alegeau loc ori sub cîte un copaci mare sau la cîte un colţ mai adăpostit de ceva crîn-guleţe de trandafiri sau liliac. Atunci negustoreasa poruncea ucenicilor cum să aşeze velinţa pe iarbă, să reguleze masa şi să dea bucatele. Cei mai chiaburi puneau şi ei lăutari şi făceau ca şi boierii. Poporimea se aduna şi ea: fiecare bărbat cu muierea şi copiifi], ducînd fiecare cîte o legăturică, care cu ouă roşii, care cu colaci ori pîine, care cu pastramă ori muşchi, sau cu ceva legumă; şi dacă ajungeau se puneau d-a dreptul pe iarbă verde şi acolo, după ce trăgeau cîteva olcele cu vin, ’şi uitau de nevoile şi grijile vieţii. Vinul îl vindea stăpînul dulapului. Cei ce nu-şi aduceau de acasă de mîncărică găseau acolo ouă roşii ori albe, cîrnaţi şi friptură de miel. Pe lingă dulap se afla de vînzare: roşcove, alune, năut, stafide şi şerbet dulce pentru copii şi pentru tinerime. Fiecare vîrstă, fiecare tagmă-şi găsea petrecerea ce i se cuvenea. Copiii, după ce zbenguiau, alergînd de nu-i încăpea grădina, apoi veneau şi se dau în căluşar. Tinerimea, după ce rîdea şi-şi spunea fel de fel de glume, se punea în dulap; iar cei mai în vîrstă se dedeau în leagăn. Către seară se întindea cîte o horă mare unde se prindeau toţi. Boieri, neguţători breslaşi şi muncitori se luau de mînă şi jucau cu voie bună şi se veseleau p înă în amurgit. Cei mai dibaci trăgeau cîte o chindie, cîte un brîu, ori cîte o bătută. La aprinsul luminărilor, cîrduri, cîrduri se înturnau acasă. Vodă-şi găsise ziua de pedeapsă. Slujitori de ai domniei coprinseră toate dulapurile, căci pe vremea aceea, în Tîrgovişte, erau mai multe asemenea grădini, puseseră mina pe toţi cetăţenii şi-i legaseră cobză. 269 70 Poftise măria-sa vodăŢepeş să aibă o cetate pe culmea unui munte. Aceasta se făcu şi i se dete numele de Poenari. In ziua cînd se începu clădirea, slujitorii domneşti aduceau cîrduri, cîrduri, pe toţi oamenii prinşi la dulapuri în ziua de Paşte; şi-i întrebuinţară ca salahori la zidărie. 75 Toţi erau îmbrăcaţi cu haine noi şi curate, ca la Paşte. Vedeai alături cu un bătrîn o fată şi lîngă o mătuşe cîte un băieţandru ; bărbaţii cu muierile şi copii cărînd la var, la cărămidă, ori la pietroaie. Slujitorii nu se uitau la dînşii şi nu le cătau de ce S0 le era cojocul. Pe toţi’i silea la lucru; pe toţi’i gîdila cu varga. Mîncarc le da cu ce abia să-şi ţie sufletul în oase. Nimeni nu scăpă de acolo pînă ce nu se isprăvi cetatea. Nimeni asemenea nu se primenise. Cînd le dete drumul, S5 ţi-era mai mare jalea să te uiţi la dînşii. Li se hărtănise hainele, şi toţi se întoarseră pe acasă desvănuiţi şi jerpeliţi, ca vai de capul lor: jumătate îmbrăcaţi, jumătate goi. Vlad-vodă îşi sărase inima. Să mai poftească şi altă dată, dacă le dă mîna, să mai huiduiască un frate de domn. DREPTATEA LUI VLAD ŢEPEŞ V Iad- vodă Ţepeş aflase că un călugăr grec umblă prin ţară în prostit, că e limbut şi cîrtitor. Şi dorind ca să-l cunoască, merse într-o duminecă la biserică. Acolo 5 obicinuia şi călugărul a merge. Acesta, văzînd pe vodă, vru să-şi arate procopseala. Se urcă în anvon şi începu să înveţe pe poporeni cu cuvinte din Evangelie că nu este bine să hrăpească ceea ce este al altuia; că nu este bine să se bucure cineva la averea 10 aproapelui. Vodă, carele auzise din zvon, ce poamă de om este, cum că unele zice şi altele face, îl pofti la masă la dînsuL Nu este hîrtie şi cerneală ca să se scrie bucuria ce avu călugărul. Socotea că a apucat pe Dumnezeu de un picior 16 şi se îngîmfa; căci socotea că procopseala lui l-a făcut să dobîndească un asemenea har. Vodă se aşeză alături cu dînsul. ll întrebă fel de fel de lucruri din Scriptură. Pe cînd însă vorbea călugărul,, vodă făcea mereu la dumicaţi şi şi-i punea dinainte. 20 Călugărul, cu umilinţa lui cea prefăcută, se silea să răspunză la întrebările lui vodă, cum să-i placă, cu gînd ca doar de va putea apuca şi de la dînsul ceva. Nu băga însă de seamă ce face vodă. Incepînd să mănînce, îl împinse păcatele de luă un 26 dumicat de al lui vodă şi-l băgă în gură. N-apucă să-l amestece bine şi vodă îl apucă de mină, zicîndu-i răstit: 271 — Tîlharule, te-am prins! In biserică povăţuieşti pe poporeni să nu se bucure la averea altuia, să nu apuce 80 lucrul străin şi tu faci mai rău decît un lotru. Tu-mi iei de dinainte, la masa mea cbiar, dumicaţii făcuţi de mine; nu eşti vrednic să trăieşti în ţara mea. Şi, uitîndu-se crunt la slujitori, adăogă: — Să se dea pierzării această vită îmbăierată! 35 Se rugă bietul călugăr de iertare, dete în genuchi, dară unde fură urechi ca să-l auză, sau ochi ca să-l vază! Toate fură în deşert, rugăciunile lui nu se ascultară. Doi slujitori îl înhăţară şi-l ridicară de la masa domnească. Peste o jumătate de ceas bănănăia în vîrful unei ţepe. 40 5 10 15 20 25 COPILUL NETOATEI A fost odată în Ţara Românească un domn din neamul Basarabilor. El era holtei, zburdalnic, iubăreţ şi neastimpărat, cît nu-I încăpea ţara. EI da cu plasa în dreapta şi în stînga şi ce putea prinde de aceea se folosea. Căci pe vremile acelea nu se pomenea ca vro femeie să calce strîmb. Cît despre fete, nici că era de gîndit. Totuşi, vodă ca vodă, şi apoi tînăr, şi apoi plin de foc, îşi îndulcea gura, ba cu cît-o fîţă de peşte, ba cu cît-un baboiaş, adecă cu ce da în mrejele sale. Ce să zici? Vodă era el, tînăr era, şi, deh! îi cerea şi lui inima mere acre. De măritat după dînsul se fereau toate fetele ca de nu ştiu ce lucru mare, căci era cam fluşturatic, cicălitor şi aspru. El vedea unele ca acestea, şi nici el, vedeţi d-voastră, nu se îmbulzea, nici se înfigea la căsătorie. Cum, necum, ori umblînd după pui de giol, sau adus după trebile ţării prin Mehedinţi, ajunse şi pe la satul Podeni şi acolo făcu popas. El trase la unul care zicea că se coboară din neamul său. Se vede că zărise vrun vînat, căci de asta dată zăbovi mai mult decât altă dată. Văzînd că nu o scoate la căpătîi şi nici nu poate îndupleca vro fată, vreo nevastă, ba nici vreo vădană măcar să voiască a sări gardul, s-a supărat dumnealui jupîn vodă. Aşa, vezi bine, da ce socotea el? Muierile p-acolo erau cinstite pe vremile acelea şi nu voiau să ştie ele de vodia lui. Ce le păsa lor? El s-a supărat, el s-o dessupăra. P-acolo pîn sat trăia şi un lotru de numele căruia se dusese vestea pînă la vodă. Pe acesta trimise vodă de-1 273 chemă. Dacă veni, îi porunci vodă să îacă ce o şti şi cum 30 o socoti el să-i găsească pe cineva care să se iubească’cu el. După ce se gîndi niţel, lotrul zise lui vodă: — Voi face, măria-ta, după pofta inimii tale, numai şi măria-ta să asculţi de cuvîntul meu. — Dacă s-o putea, voi asculta, spune! 35 —- Pe la noi, măria-ta, muierile sunt sperioase şi ne- prihănite. Cu una, cu două, nu se poate să puie cineva nici mînă, ba nici măcar ochii pe dînsele. Dară mai bine la noapte, cînd te vei culca, să fie luminarea stinsă şi ce vei apuca p-întuneric să taci şi să faci, să nu zici nici bleau! 40 Vodă se mai miră o toană de atîta statornicie pe muierile acelea, de să nu se poată atinge nimeni de ele. Şi după ce dele o pungă de bani lotrului, se făgădui că va face tocmai pe tocmai după cum l-a învăţat lotrul. Acesta, luînd banii, se gîndi el: „Lasă, că ţi-o joc eu!“ 45 I-a jucat-o el dară şi-a făcut de cap. Lotrul ştia pe o netoată, care trăia atunci în Podeni. Ea era urîtă ca o stafie, dar foc de urîtă, şi apoi neroadă şi gîngavă de zicea la mămăligă: mîngă, la lapte: neaptă şi toate vorbele le pocea şi le schimonosea de nu se mai 50 înţelegeau. Ea şedea pe o cioacă de deal, într-o dărîmătură de colibă de credeai că acolo locuieşte muma ciumelor, ori muma pădurii. La dînsa s-a gîndit lotrul cînd s-a făgăduit lui vodă să-i facă pe voie şi la ea s-a şi dus şi i-a zis: 55 — Fa, napruio! a venit vremea să te procopseşti şi tu. Uite, ţi-am adus haine cum nici pîrcălăbiţa din sat nu are, şi salbă şi cercei şi mărgele. Spală-te bine, îmbracă-te, găteşte-te şi diseară să mergi la vodă, să intri în chilia lui, fără să cîrcneşti o vorbă măcar. 60 De dimineaţă să te scoli cu noaptea în cap şi să ieşi ca să nu te simţă nici apele. Dară bagă de seamă bine, să nu se deştepte vodă, că nu e bine de tine. Vezi să ieşi binişor din chilie, să nu simţă vodă, că se supără foc pe tine şi să nu te vază cineva. Bagă de seama bine şi ţine 65 minte: să nu scoţi vro vorbă din tine înaintea lui vodă, să-l laşi în pace să doarmă cînd vei ieşi, că de unde nu, unde îţi stau picioarele îţi va sta şi capul. Şi să nu socotiţi că netoata s-a dat înapoi de la aceasta. Te-aş! Ba dimpotrivă; căci cine dracul se mai uită la 70 o slută şi la o nelăută ca dînsa. Dară încămite cînd ştia că o să meargă la vodă. 274 Netoată, netoată, dară la dichisit şi la gătit vedeţi d-voastră îi da şi ei brînci inima. Toată ziulica se spălă, se pieptănă, se spilcui, se îmbrăcă şi se găti cum ştiu şi 75 ea mai bine. Seara, după amurg, pîş! pîş! în vîrful degetelor, se duse la casa unde şedea vodă şi intră în chilia lui pe unde îi spusese lotrul că poate să intre nevăzută de nimeni. Gînd s-a văzut năpruia în chilia lui vodă, îi părea că 80 saltă de bucurie, că nu mai atinge pămîntul. De vorbit, ce e drept, n-a vorbit nimic, dară a doua zi de dimineaţă, cînd vru să iasă, nu ştiu cum făcu, mă rog, pe de o parte, de bucurie, pe de alta, de frică, că se lovi nu ştiu de ce şi din zgomotul ce se făcu, se deşteptă vodă, 85 se scoală din pat, aprinde luminarea şi cînd colo, ce să-i vază ochii? O sută de holeri de ar fi fost înaintea lui, nu s-ar fi scîrbit atît cît se scîrbi de această lepădătură a satului. Se cătrăni vodă de mînie, se supără, răcni ca un leu, 90 dar degeaba acum. Ce s-a făcut, s-a făcut. Ca să-şi scoată din capete însă, porunci slujitorului de luă pe biata gîngavă şi-i dete de cheltuială cîteva beţe bune, ca să-şi aducă aminte cît o trăi ea că a mas o noapte în chilia lui vodă; iar pe lotru carele-şi bătuse joc de dînsul porunci de îl 95 legă de coada unui cal ne învăţat şi-i dete drumul. Calul se duse prin păduri, prin munţi, prin bolovani de piatră şi dus a fost pînă în ziua de astăzi cu lotru cu tot. Şi mai domolindu-se vodă din supărarea sa, trimise de chemă pe moş popa şi pe bătrînii satului. Ei dacă ve-100 niră le spuse visul ce a visat în noaptea aceea şi-i întrebă ca ce să însemneze oare? — Se făcea, zise vodă, că mă primblam pe o pajişte verde, că aveam în deget un inel cu o piatră scumpă de briliant şi se făcu că preumblîndu-mă aşa, mi-a căzut 105 piatra de la inel într-o balegă de vacă. Toţi cei de faţă tăcură mîlcă, căci nici unul nu ştiu să tîlcuiască visul lui vodă. Şi apoi ştiau ei că nu e de glumit cu vodă. Dacă văzu vodă că nu poate scoate nici o vorbă de la 110 ţărani, plecă şi el într-aîe sale. Dar povestea zicătoarei româneşti: pe nebun nici să-l ocărăşti, nici să te ocărască, că te spune la lume. Tocmai astfel fu şi cu netoata din satul Podeni. Măcar că scăpase netunsă din mîna lui vodă, măcar 18* 275 115 că vergile loviturilor cu nuiele se cunoşteau încă pe trupul ei, de a doua zi ea dete tîrgului că a dormit o noapte în chilia lui vodă; la toţi spunea cum şi ce fel s-a drăgostit cu vodă toată noaptea. Rîdea lumea de năzbotiile ei, dară se înfiora cînd îşi 120 aducea aminte de păţania lotrului şi se minuna de povestea visului lui vodă. N-apucă să se uite toate aceste năzdrăvănii şi lumea începu din nou să vorbească că neroada satului este greoaie. Şi aşa era. Tutuită şi gîngavă, în loc să-şi ascunză 125 ruşinea, ea se fălea în vileag că o să facă un copil. Mai rîseră ce mai rîseră oamenii, o huiduiră încă cîtăva vreme şi apoi iarăşi începu să se uite, ca toate lucrurile din lume. Pînă sunt proaspete au căutare, iară dacă se învechesc se pun la uitare. 130 Cînd, după nouă luni, iarăşi începu lumea să vorbească cum că năpruia din deal a născut un pici de băiat, zdravăn şi sănătos. Cîţiva bogătaşi din sat, cari n-aveau copii, se cruciră de asta şi ziceau: „Cum dracu de dă Dumnezeu odrasle la 135 nişte nebuni şi cum de nu ascultă rugăciunile atîtor oameni cu dare de mină, cari sunt ahtiaţi după copii!“ Pasămite, ar fi vrut, vedeţi d-voastră, să ia de suflet vreunul din ei pe acest copil sărac, născut din flori; dară toţi se temură şi fugiră ca de altă aia, să nu-şi bage în cîrd 140 cu nebuna satului. Copilul crescu cu turtă de bogdaproste, cum se zice. Mă-sa îngriji de el, doară cu dorul de mumă, cît despre trebuincioasele de toate zilele fură lăsate în ştirea Domnului, căci ea n-avea nici cît îi trebuia ei. 145 Boiul lui cel vîrtos însă înfruntă toate asprimile vremurilor şi se făcu măricel, cînd mîncat, cînd nemîncat, cînd îmbrăcat cu te miră ce zdreanţă de pomană şi cînd în pielea goală ca moş Adam. Dacă se făcu mai măricel, ştii colea, codănel, să poată 150 a mi-ţi face treabă, mă-sa îl băgă la stăpîn, cioban la oi. Şi fiind cel mai mic dintre ciobani, în loc să fie supus şi ascultător, el era cel mai ţanţoş din toţi şi nu vrea să ştie de nimeni. Făcea fel de fel de nebunii, încît toţi se luaseră de gînduri cu dînsul. 155 Toate ca toate, ciobanii ca toţi ciobanii, dară un obicei îl deosebea de ceilalţi. El nu şedea niciodată jos pe pămînt. Trebuia să puie sub dînsul ceva: ori cîte vro ţoală, sau 276 să găsească vro buturugă, vro găleată, cofă, sau orice ar fi fost, numai să fie ceva. Firea lui îl îndemna să nu şează 160 pe pămîntul gol. Deh! Ce să zici? sămînţă de domn îmi era dumnealui. Intr-o zi baciul de la stînă voia să mulgă o capră şi ea nu sta. îndreptează vorba către piciul şi-i zice: — Pune mîna, mă, d-o ţine. 165 Şi prinzînd-o de laţe, el o ţinu în loc. Stînd el plecat aşa ca s-o ţie, nu-i venea bine. Vru să şează jos, dară nu ochi nimic p-aci pîmprejur aşa potrivit pe ce să şează. Atunci, odată întinde mîna în capul unui fîrtat d-ai lui de la stînă, îi ia căciula din cap, o puse jos şi şezu pe dînsa. 170 Nici că mai trebuie să vă spui că acela s-a mîniat grozav, pentru aşa ocară, să-i ia el căciula să i-o puie sub dînsul! şi se repede asupră-i ca să-i arate lui cine este el. Ciobanul cel mic, cum văzu ce gînd are fîrtatul, dete drumul caprei şi mai iute decît ar putea cineva să crează 175 pune mîna pe o bîtă şi culcă la pămînt pe ciobanul a cărui căciulă o luase ca să şează pe ea. Ceilalţi tovarăşi se scoală ca să vie intr-ajutorul celui ucis, iară ciobănaşul cel zavragiu o zbughi de acolo ca un fulger, se duse şi dus a fost de nu mai dete cu mîna de 180 dînsul nu ştiu cîtă vreme. Bag seamă ştia şi el că: fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă. Trecuse multă vreme. Nebuna satului cea urîtă ca o ciumă şi gîngavă dase ortul popii de mult. Pomenirea ei şi a fiului ei din flori, ciobanul cel cu pricina, se uitase. 185 Cînd, într-una din zile, se pomeniră sătenii cu un boier mare că vine să adune o seamă de voinicei cu carii să gonească pe grecii din Fanar, ce se încuibaseră în ţară. Aceşti greci pîrjolea lumea aievea, de lăsaseră la degetul cel mic pe tîlharii de codru. Boierul care veni în sat era 190 înţeles şi cu alţi boieri, carii şi aceia îşi adunau oamenii lor de prin alte părţi pentru aceeaşi treabă. Cum se numea acest boier? Vezi, asta e asta. Ce, nu ştiţi? Să vă spui eu, precum o spune sătenii din Podeni la toţi cîţi vor s-o ştie. El se 195 numea: marele paharnic Lupu Mehedinţeanu. Cine era? Iacă fiul netoatei, ce şedea odinioară într-o cioacă de deal, într-o colibă ce sta să cază pe dînsa. Cum a ajuns el aşa? 277 200 Pasămite cînd cu fuga lui de la tîrla unde ucisese pe ciobanul cel cu căciula, nimerise la curtea domnească şi acolo ajunse boier mare după slujbele lui pentru ţară. Acolo văzuse şi cunoscuse jafurile veneticilor asupra ţării şi uneltirile lor cele prăpăditoare pentru bietul ţăran. 205 Inima lui se aprinse de dor pentru binele poporului şi căuta acum sâ-şi izbîndească asupra protivnicului. Iară bine că s-a găsit p-atunci un lup care a păscut cu dor de inima oile româneşti cele asuprite! Dară azi? Găsi-se-va oare cineva care să mîntuiască 210 turma cea cuvîntătoare din gura atîtor lupi, lifte adunate aici de prin toate colţurile lumii? VIAŢA ŞI FAPTELE LUI VLAD-VODĂ ŢEPEŞ [I] Mârcea-vodă cel Bătrîn, în domnia sa cea lungă, înzestrase ţara cu multe aşezăminte bune. După moartea 6 sa, rudele lui, pînă la al nouălea neam, toate voiau să pună mina pe cîrma ţării. Pînă şi copiii săi din flori alergau după domnie. Ga să ajungă a-şi împlini pofta inimii lor, se mîncau între dînşii ca cîinii, unelteau fel de fel de zî-zanii, de viclenii şi de fărădelegi. Şi de unde pînă aci 10 poporul alegea pe domn şi domnia era pe viaţă, ajunsese biata domnie să se dea în tărbăceală cînd de unguri, cînd de turci, cînd unii năzuiau la aceştia, iar alţii la ceilalţi. Aceste uneltiri ale poftitorilor de domnie aduseseră împărăcheri între noroade. Boierii cei năimiţi, folosindu-15 se de împrejurări, trăgeau toată spuza pe tui’ta lor, îndem-nînd pe domnii cei mai slabi de îngeri să arunce fel de fel de asuprele pe biata ţară. Poporul de la ţară, sărăcit de lăcomia apucătorilor, sta cu mîinile încrucişate şi se uita la cei ce se certau pe 20 domnie, cum îşi scoteau ochii şi se surghiuneau unii pe alţii. El aştepta dreptatea şi nu ştia de unde avea să-i vie. Tîrgoveţii pîndeau cu botul pe labe prilejul cînd să le vie bine, Ia vro schimbare de domnie, să ia cîte două şi trei preţuri pe marfa ce va vinde la curte ori la părtini-25 torii noului domn, ca apoi şi ei să fie supuşi la dăjdii grele. Birurile şi alte angarale ce plătea biata opincă numai era: dijma oilor, a rîmătorilor, a albinelor, găletăritul, vină-riciul, dijmăritul, cositul finului, lemne, adusul finului, podvoade şi altele. 279 80 Vlad-vodă, poreclit Dracula, unul din fiii bunului Mircea, după ce urcă treptele tronului, puse umărul băr-băteşte spre a îndrepta oarecum lucrurile şi a da ţării vîrtoşia străbună. Dară subt următoarele domnii relele se adăogiră şi po-35 porul căzu într-o toropeală sor cu moartea. Pe acelea vremi era lucru mare cînd ştia cineva să slovenească ori să îndruge douâ-trei buchi. Starea de propăşire a ţării de pe acele vremi bătrîne se poate judeca cu lesnire, ştiindu-se că toate tocmelele ţării, ale domniei şi ale tutulor popore-40 nilor se săvîrşeau printr-un aldămaş de unul sau două pahare de vin. De acolo a rămas acest obicei şi pînă în ziua de astăzi prin satele şi tîrgurile noastre. Şi chiar mai tîr-ziu, sfaturile cele mai de taină, unii din domni le ţineau în celarele unde se păslrau vinurile. 46 Preoţimea de mir, biet, apăsată ca şi poporenii, era singura care propovăduia Evangdia Domnului şi era făcătoare de pace între fraţi, potrivit cuvîntului Mîntui-torului. Ea suferea cu poporul, suspina cu dînsul după dreptate, căci tagma preoţilor de mir era supusă mai la 50 aceleaşi biruri ca şi tagma breslaşilor, şi se întăriau în credinţă unii pe alţii, citind şi pocitind psalmii lui David şi povestind vieţile sfinţilor. Atîta ştiau ei pe atunci, atîta făceau; căci în acestea se mărgineau toată ştiinţa lor. Călugării greci cutrierau ţara şi, cu şosele cu momele, 55 cu graiuri din scriptură, iară în inimă cu duhul iubirii de argint, amăgeau pe cei lesne crezători. Ei se tîrau din loc în loc, furişîndu-se ca şerpii pe lîngă cei avuţi şi le storceau bani, ori vînzîndu-le oase păcătoase, ori picioare de măgar, sau mijlocindu-le, cerşiau ca să se ajute locurile 60 sînte cari, ziceau ei, au căzut în puterea turcului. Sub vălul unei cucernicii şi al unei smerenii prefăcute, duhov-nicia şi pe siriman şi pe văduvă, şi le scotea pînă şi bucăţica din gură pentru iertarea păcatelor lor. Cu astfel de uneltiri mişeleşti şi altele pe care ar fi lung a le mai înşira, 65 aceşti creştini mincinoşi, lupi îmbrăcaţi în piele de oaie, îşi agonisiră de pe la unii cîte o sfoară de moşie, de pe la alţii cîte o bucată de pămînt, şi de pe la mai mulţi cîte o căscioară, vii, livezi, păduri pentru mîntuirea sufletelor lor şi spre adăpostirea adevăraţilor creştini asupra cărora 70 ridicase goană păgînii-.. Acestea erau numai vorbe. Dară în cele de pe urmă se cunoscu că aceşti precupeţi de cele sînte îşi făcuseră nişte 280 stări foarte mari. în pungile lor se vărsau sudoarea nemernicilor şi a sirimanilor, precum se varsă rîurile în mare. 76 După ce avură cuprinsuri nemărginite, începură a scornoci fel de fel de haini icuri, în numele lui Christos. Acestea le mai înmulţi o toană veniturile. Boierii cei năimiţi se luară după dînşii şi unde mi-ţi începură a turna ca ploaia dăj-diile pe spinarea bietului ţăran. Amîndouă aceste tagme 80 împinseră pe domnii cei mai moi de suflet a da hrisoave unul mai apăsătoare decît altul, şi tot în folosul lor, pînă ce aduseră ţara în sapă de lemn. Şi de-ar fi făcut încai ceva şi pentru biata ţară cu atîtea avuţii adunate de la dînsa, cale-vale; dară ei nici că se 86 gîndiră la aceia ce i-au priimit cu dragă inimă şi cu braţe deschise, ba încă îi ponosia pe toate potecile; iară veniturile atîtor namestii trecea Dunărea şi se încuibau în buzu-nările unor mişei ca şi dînşii. De aceea şi poporul îi porocli zicîndu-le draci negri şi lupi în piele de oaie. 90 Ungurii venetici, prin dreptul de cuscrenie, puseră mîna pe cîrma Ardealului, Banatului şi altor ţinuturi, tot ale românilor şi locuite de ei. [...] Şi de unde românii erau stăpîni pe locurile lor, ajunseră iobagi (robi) adecă slugă la dîrloagă. Aceasta se făcu 96 cînd de voie, cînd de nevoie; cînd cu momeli şi cînd prin silă, căci sila nu cunoaşte lege. Abia, abia după multe răscoale dobîndiră voie de a se putea strămuta de la un sat la altul. Nu era destul românilor ardeleni asuprirea de la nemeşii 100 ungureşti, o altă asuprire căzu asupra capului lor. Papii catolici le lua dijmă şi din ce bruma le mai rămînea din hrăpirea nemeşilor. Ba încă voia cu dinadinsul să-i şi papistăşească. Pe vremea aceea papii aveau mare putere asupra Apu-105 sului şi cătau cum să-şi dobîndească şi Răsăritul. Toţi împăraţii şi craii ascultau de cuvîntul Papei. El avea pe la curţile tutulor împăraţilor popi d-ai lui duhovnici. Aceştia îi destăinuiau tot ce auziau de pe la craii şi împăraţii, fiii lor de ispovedanie. în slujbele mireneşti cele mai 110 însemnate ale împăraţilor se aflau arhierei şi episcopi d-ai Papei. Şi fiindcă Papa mijlocia de-a întră în asemenea slujbe, ei îi trimeteau cărţi, prin care îi spuneau toate tainele împărăţiei pe unde slujiau. 281 In scurt, Papa ajunsese să ştie cele mai mici ascunsuri 115 ale inimii împăraţilor şi ale ţărilor lor. Şi cînd poftia cîte ceva de pe la dînşii, pe unii îi ameninţa, pe alţii îi lăuda şi îi îndemna să facă voia lui, iară altora le trimetea aju-toruri în bani. Cum am zice, Papa şi călugării lui papistaşi mai mult se îngrijau de cele lumeşti decît de cele biseri-120 ceşti. Colea umbla cu şotia, dincoace cu simonia şi prin alte părţi cu afurisaniile şi blestemele cele spăimîntătoare; numai voia lui să se facă. lancu Corvin, un român papistăşit, şi fiul său Mateiaş, prin vredniciile şi vitejiile lor împotriva turcilor cari ame-125 ninţau Ungaria, ajunseră să se urce pe scaunul crăiei ungureşti. Spun că aceşti crai, deşi lepădaţi de lege, avură oarecare grijă de românii ardeleni. Ei nu ştiau altfel cum să facă decît a înnerneşi mulţi români. Aceştia făcură românilor 130 mai mult rău decît bine. Ei asupriră şi mai şi pe fraţii lor şi apoi se făcură unguri, ca să scape de ponosul că s-ar trage din ţărani. Şi ca să fie şi mai unguri, ei se şi papistăşiră. Craiul Mateiaş, se zice că pentru aceea voia să aducă la coroana ungurească şi pe românii din Ţara Românească şi 135 pe cei din Moldova, ca să fie toată românimea laolaltă şi atunci să întemeieze o craie românească. Nu se ştie însă întrucît pot fi aceste adevărate. Tot ce se ştie lămurit e că ungurii se amestecau în trebile ţărilor şi vîra zîzanii, cînd prin papii ce trimeteau ca să papistăşească pe români şi 140 pe moldoveni, cînd prin oaste, ajutînd pe unii domni a se urca în scaunul ţării. Dară românii nu voiră nici în ruptul capului să se lase de legea lor cea adevărată, carea, ca o maică bună, îmbrăţişa pe toţi deopotrivă şi da harul său tutulor credincioşilor fără părtinire. [...] Aceştia însă, [românii] blînzi cum i-a lăsat pe ei Dumnezeu, 145 şi smeriţi (modeşti), tăceau şi făceau. Nu ascultau la bîrfe-lile lor, dară urau din fundul inimii viclenia şi trufia ungurilor. Ce sa zici? Aşa este croită lumea asta de la făptuirea sa şi aşa va rămînea! Cel ce este bun de gură, asupritor şi neluător în seamă, dă drepturile altuia, este bine văzut şi pus în capul bucatelor, cum se zice, iară cel smerit, deşi ascu-150 ţit la mai minte, însă cu crucea în sîn,totdauna este dat după uşă şi puţin socotit. Adecăcumse spune zicătoarea: „Obraz-nicul mânîncă praznicul“! 282 165 Turcii, prin cuceririle lor, ajunseseră a fi spaima lumii. După ce multe lumi sălbatece din fundul răsăritului îmbrăţişară credinţa mahometană, veniau acum să-şi intinză cuceririle şi-n apus, prin foc şi sabie. Ţinta lor era să facă prin silă pe toată lumea să primească credinţa lor cea 160 deşeartă. Silinţele împăraţilor creştini de-a opri drumul acestor sălbateci fură nimicite. Numărul turcilor creştea şi se crezu într-un rînd că tot Răsăritul se deşertase de locuitori şi năpădise asupra Apusului spre a-1 năbuşi. Aceşti sălbateci nu mai cunoşteau hotar. Nelegiuirile 166 nu mai aveau nici un frîu. Ei nu ştiau ce va să zică cuvîntul adevărului prin care să întoarcă pre oameni la credinţa lor. Ei ştiau să facă prin spaimă, prin silă şi prin sabie şi foc, ceea ce creştinătatea încerca a face prin blîndeţe, pace, dragoste, milostenie şi curăţie. Ce să zici? Erau în luptă 170 Coranul cu Evangelia. Iuţeala cu care înaintau aceşti vrăjmaşi înverşunaţi ai lui Christos şi ai omenirii, zăpăcise pe toţi. După ce îngenunchiase toate neamurile din jurul nostru, le căşunase pe ţărişoarele noastre, Ţara Românească şi Moldo-175 va. [...] Piepturile românilor stătură împotriva curgerii groaznice a acestui rîu de fiare sălbatice, ca un zid de cremene de care se zdrobi puterea cea nemăsurat de mare a turcilor. [...] Apusul fu izbăvit. Bieţii români se împuţinară, însă rămaseră neîngenunchiaţi. 180 Restriştea ce avu Ţara Românească o avu şi Moldova. Pare că era un făcut! Orice păcate cădeau pe vreuna din aceste ţări surori, cealaltă nu putea fi scăpată de ele. Cînd se scornocia vreun rău într-o ţară, trebuia să se aştepte a năpădi acel rău şi pe ţara suroră. Cu un cuvînt, ele împărtă-186 şiră şi bunele şi relele sale deopotrivă. Toată deosebirea fu că scaunul domnesc în Moldova era moştenitor, pe cînd în scaunul Ţării Româneşti, domnii se urcau prin alegere. Răul cel mai mare fu că unii din domnii acestor ţări pof-tiau a cotropi pămînturile celuilalt şi pornia oaste asupra 190 ţării. Vărsările de sînge frăţesc multă pagubă şi stricăciune mai făcură acestor ţărişoare. De-ar fi stat românii şi moldovenii coastă lingă coastă şi s-ar fi bătut cu vrăjmaşii ce-i înconjurau, o! atunci de mult s-ar fi schimbat lucrurile şi românii ar fi fost departe. Pronia cerească le-a scăpat de 196 pieire. 283 200 205 210 215 220 225 230 235 284 II Multe şi nenumărate sunt rînduielile lui Dumnezeu pe lumea noastră. Ele sunt necuprinse de mintea omenească. De aceea să nu cîrtească cineva cînd ne dă cîte o furtună, năpustindu-se asupra unui oarecare ţinut. Căci lucrul care la ochii minţii noastre se pare o pagubă, el este spre folosul al chiar locului aceluia, unde se întîmplă acel lucru. Drept este că furtuna dezrădăcinează şi prăvăleşte pe unii copaci mari, dară aceşti copaci trebuie să fie putrigă-ioşi, scorburoşi, care nu lasă pueţii de pe lingă dînşii să se dezvolteze. Căzu putrigaiurile, însă zece alţi pomişori sănătoşi şi vînjoşi se ridică împregiurul tulpinei sau a răgăliei răsturnată de fur Lină. Sgîţiiturile ce aceeaşi furtună aduce copacilor celor sănătoşi face iarăşi ca pămîntul de pe lingă dinşii să se afineze, prin ruperea firicelelor celor supţiri de rădăcini. Aceasta este silită să dea alte firicele mai harnice, care să se înfigă mai cu lesnire în pămîntul afinat şi să aducă copăcelului un nutreţ mai îndestulător, iară acesta să crească mai în voie şi să dea roade mai frumoase. Aşa sunt rînduielile lui Dumnezeu pe lume şi peste omenire. După atîtea fărădelegi săvîrşite de boierii cei năimiţi şi de unii din domnii neamului, parte din români se puţri-găiseră. Lăstarii cei tineri nu se puteau dezvolta- Ţărănimea se moleşise sub povara dăjdiilor şi podvezilor. Le trebuia o furtună care să-i sgîţîie puţintel, să-i clătească şi să facă lucrarea orînduită la asemenea împregiurări. Ea veni. Acea furtună fu domnia lui Vlad-vodă Ţepeş. Acest domn fu născut şi răsfăţat în leagăn de mătase, leagăn domnesc. El fu trimis din fragedă vîrstă pe lîngă sultanul Amurat II la 1438, cu fratele-său cel mare, ca zălog. Tată-său, Vlad-vodă Dracula îi trimisese ca să arate sultanului că cele legate între dinşii se vor ţine cu sfinţenie. La 1443 însă fură înapoiaţi tatălui lor. La 1446 Dan-vodă goni din scaun pe Dracula-vodă cu ajutor de la unguri şi de la moldoveni, şi se pune el domn. Acesta, prin-zînd în luptă pe Vlad-vodă Dracula, îi taie capul lui şi fiiului său cel întîi născut. Prigoni cu mare urgie pe tot neamul acestuia şi ucise pe toţi pe cîţi putu pune mina. Aşijderea făcu şi cu toţi boierii şi oamenii ce ţineau cu Drăcula-vodă. Ylad, al doilea fiu al Drăculei-vodă şi cu fraţii săi cei mai mici, pre nume Radu şi Mircea, scăpară 240 ca prin urechile acului de această urgie şi fugiră la turci. Pe vremea aceea Ţarigradul era ceea ce este astăzi Parisul. Cine nu mergea să vadă Ţarigradul, nu era om cu vază în lume, nu era procopsit şi nu era bun de nimic, dacă, mai cu seamă, nu-şi împodobia şi mintea cu toate păcatele 245 lor şi nu se obicinuia cu toate năravurile cele rele ale ţari-g’ădenilor. După coprinderea acestei cetăţi de către turci, Vlad-vodă trăi într-însa mai mult timp. El învăţase bine limba turcească şi pe cea grecească. Din firea lui cam tutuit, 250 se făcuse posac ca un turc. Mila nu mai gasia loc în inima lui; şi cînd apuca să urască pe cineva, apoi îi purta sîmbe-tele pînă ce punea două mîini pe piept. De la greci învăţă iară a fi viclean, prefăcut şi dispreţuitor. El nimic nu mai iubia pe lume. Atîta timp fiind în 255 pribegie, dorul lui era numai pentru ţară şi tot cugetul lui era cum s-o scape de relele ce năpădise peste dînsa. Fiind încă la Ţarigrad, primia adesea de pe la cunoscuţii săi din ţară ştiri care de care mai triste; şi acestea îi împietria inima şi mai cumplit. El aflase cum omorîtorul tatălui şi 260 fratelui său căta să cureţe de pe faţa pămîntului pînă şi cea mai mică urmă de-a neamului său, şi cum apăsa ţara cu dăjdii grele, storcîndu-i şi sîngele chiar. El nu se mai gîndia acum decît cum să-şi izbîndească asupra vrăjmaşilor săi. Sufletul lui amărît îi mohorîse sîngele pînă într-atît, 265 încît mintea lui începuse a născoci numai chinuri şi ucideri foarte aspre asupra împilatorilor ţării sale şi a vrăjmaşilor săi. Şi totuşi, fiind de felul său drept şi om de omenie, rămase statornic în aceste ale lui daruri fireşti. Ştiind ticăloşiile în care căzuse ţara, mai ştia iarăşi că 270 locuitorii sunt bîntuiţi de către propovăduitorii catolici, cari căşunaseră dînşii să-i papistăşească, şi mai multe nu. Cu un cuvînt, el vedea în vrăjmaşii ţării pe înşişi ai săi vrăjmaşi. El se hotărî dară să o mîntuiască de pacostele ce căzură peste dînsa. Pentru aceasta luă oaste de la sulta-275 nul Mahomet, carele foarte iubia pe fratele său Radu, şi cu paloşul în mînă îşi făcu drum şi se sui pe scaunul tătîne-său la 1456. 285 Ţara îl primi ca pe un izbăvitor. Spun, măre, că acest Vlad-vodă, poreclit şi Ţepeş, era frumos la chip, trăsurile 280 feţei sale erau regulate, dară bărbăteşti; căutătură cruntă; avea păr lung, mustăţi mari şi purta o cucimă ce semăna cu mitra Papei, ocolită cu o bandelică în două feţe. Pe vremea aceea domnia laŢarigrad peste turci sultanul Mahomet II; în Moldova Petru-vodă; în ţara ungurilor 285 Ladislav V; iară la Ieşi Cazimir IV. Vlad-vodă Ţepeş de cum urcă treptele scaunului strămoşesc, cea mai dîntîi îngrijire a Iui fu de oaste. Puse deci de scrise pe toţi oamenii în stare de a purta armele, cată şi-şi tocmi o miliţie numai bună spre a înfrunta moartea. îşi alese căpitani, tot 290 unul şi unul, pc sprinceană. înseşi muierile, fără alt îndemn deoît binele ţării, se întreceau care de care să înarmeze pe bărbaţii, fiii şi fraţii lor şi-i povăţuiau să se poarte bărbă-teşte la trebuinţă. Pasămite vodă făcuse ca să ajungă pînă la urechile lor că era nevoie de a scăpa ţara de năvăliri 296 străine şi de ciocoi, cum şi de a apăra legea Domnului de eresurile papistaşilor. In chiar anul înscăunării sale, vodă îşi sără inima cu unul din vrăjmaşii săi, şi cel mai puţin temut. Puse mîna pe Stanciul, fiiul lui Dan-vodă, pe care îl orbiseră ungurii, 300 şi îl răpuse pe el. Porunci de săpă o groapă, aduse pe nemernicul orb la marginea ei; preoţii fură siliţi a-i citi pogriba-nia de viu, călăul îi zbură capul cu satirul şi îndată îl şi îngropă- Aceasta fu cea dîntîi cruzime a lui Vlad-vodă Ţepeş, 305 căci crudă a fost domnia lui. Acum el se spurcase la sînge, cum se zice. După aceasta trimise pristavi să strige prin toate unghiurile ţării: că minciuna să nu se mai afle în gurile nimănui; că hoţia şi înşelăciunea să fie gonite din ţară şi, în locu-i, adevărul şi omenia să domnească; că 310 nici să se mai auză cumva de eresurile papistaşilor, că boierii şi orice locuitor să-şi caute de treburile lor, şi nici să se mai gîndească la răzmiriţe ori la răsturnare de domnie, zîzanii şi vicleşuguri. Căci, oricare ar fi el, să ştie că cu moartea va să moară. 315 Şi se ţinu de cuvînt vodă, precum vom vedea. Cei ce se ştiau cu musca pe căciulă o cam sfecliră. Cîteva pilde înfiorătoare arătară poporimii că vodă Vlad nu glumeşte. Totuşi boierii ce ţinea cu neamul Dăneştilor nesocotiră porunca domneasca şi se adunau în taină şi plănuiau ei 286 820 ştiau ce. Aflînd domnul că ei, în unire cu uneltele papista-şilor, pregătesc o răscoală, făcu ce făcu, şi îi descoperi. Se cătrăni vodă de mînie cînd îi văzu aduşi înaintea lui şi puse pe loc de-i ucise în cetatea Tîrgovişte, fără milă şi fără mustrare de cuget. Ei erau ca la 500 de boieri d-ăi mari 825 şi mari. Aşijderea făcu şi la douăzeci de mii de oameni d-ai lor, din toate unghiurile ţării. Pe unde îi prindea, pe acolo le lua Avram sporul. De la o margine a ţării la cealaltă fumega sîngele celor neascultători. Poporul însă, deşi înmărmurit de spaimă, 880 se bucura în adîncul inimii lui că a scăpat de ciocoi, de ciocoiaşi, de cioclovină şi de ciocoii ciocoilor. Patru sute de saşi şi unguri ce cutreierau ţara şi îndemna pe oameni să se papiştească ori să se răscoale împotriva lui vodă fură băgaţi într-o şandrama şi le dete foc, de ar seră 835 ca şoarecii. Toate averile celor ucişi fură împărţite pe la ostaşi. Vodă se ţinuse de cuvînt. Nici cu o iotă nu se depărtase din cele ce poruncise. Orice greşeală cu moartea fu pedepsită . 340 Această asprime făcu ca numaidecît să simţă oamenii că dreptatea şi siguritatea desjugase în ţară. în scurt timp Vlad-vodă făcu ceea ce alţi domni umblă să facă în zeci de ani şi tot n-ajung a-şi împlini dorinţele. Spun, măre, că nici într-un colţişor de pămînt nu s-a mai pomenit aşa 345 domnie aspră. Dară poporenii cei pacinici erau nesupăraţi şi petreceau in ticnă. Neguţătorii ajunseră a dormi noaptea cu uşile prăvăliilor deschise; şi ferit-a sfîntul să se atingă cineva de boarfele ori de sculele lor cele de preţ de prin magaziile lor. 350 Rîvneau toţi streinii, care treceau prin ţară, de încrederea şi de omenia ce domnia p-atunci la noi. Nu se mulţumi cu atît, ci voind să-şi isbîndească şi asupra saşilor aţîţători, trecu munţii cu oaste la 1457 prin două puncturi. Ajungînd la Braşov, îi dete foc şi trase în 855 ţeapă o mulţime de saşi dinaintea bisericii Sfîntului Iacob. Intrînd şi în ţinutul Sibiului, multe sate pline de oameni a ars, şi ducînd o mulţime de robi în Ţara Românească, pe toţi i-au tras în ţeapă. La anul 1457 noiembrie, craiul Ladislav al ungurilor, 860 îşi dete obştescul sfîrşit; iară la 1458 se urcă în scaun Mate- 287 iaş Corvin, foarte tînăr încă. Pe cît timp scaunul crăiesc a fost văduv de domnul său, cîrma ţării stătu în mîinile lui Miehail Sălăgianu. Cum că nu a fost Vlad-vodă începătorul vrăjmăşiilor, 365 se dovedeşte din scrisoarea lui Miehail Sălăgianu, unchiul şi epitropul craiului Mateiaş al ungurilor, ce a trimis-o sibionilor la 1458, şi care sună aşa: „Am înţeles cum aţi dat voi pricină prin zavistiile voastre luminatul(ui) domn Vlad-vodă, stăpînitorul Ţării 370 Româneşti de au venit vouă prea multe rele şi pagube care vouă vi le imputăm. Ci fiindcă noi am scris şi numitului vodă prin alte cărţi ale noastre ca el să vă dea pace şi odihnă, pentru aceea vouă încă vă poruncim tare şi vîrtos, prin rîndul acestora, ca, de cumva aţi făcut vro strîmbă-375 talc şi pagubă oamenilor sau supuşilor lui, să o îndreptaţi şi cu el să vă împăcaţi, şi de aici înainte, cu el şi cu oamenii ce se ţin de dînsul să trăiţi bine şi pacinici, altmintrelea să ştiţi că de veţi mai îndrăzni a face ceva lucru nou împotriva lui, nu vom ajuta mai mult, nici vom mulcomi mai 380 mult lucrul şi apăra pe voi.“ Tot în acest an 1458, veni la curtea lui Vlad-vodă Ţepeş, moldoveanul Ştefan, fiul lui Bogdan-vodă. Acesta căzînd cu rugăciune, domnul Ţării Româneşti îi dete ajutor o seamă de oaste. Cu acest ajutor, cu vitejia lui şi cu părtini-385 torii neamului său, Ştefan izbuti a se urca în scaunul tă-tîne-său, rămas lor de moştenire din străbuni. III V V estea despre cumplitele fapte ale lui Vlad-vodă se duse ca vîntul. Vecinii cei semeţi căutau a-şi lua seama 390 cu cine au a face. Văzură ei că acesta nu este omul pe care să îl poarte unii şi alţii de nas. El avea o voinţă, şi ţinta unde voia să ajungă era a scăpa ţara de lichelele dinnăuntru şi a o mîntui de liftele de din afară. Pentru care şi începură a-1 cam şti de frică şi unii şi alţii. Şi dreptul lui Dumnezeu, 395 deşi se arătă nesăţios de sîngele vrăjmaşilor săi şi ai ţării 288 şi neîmbllnzit pentru cei ce cădeau în greşeli, dară cei asupriţi găsiră într-însul un reazim. Poporul şi oastea îl iubia, iară groaza înaintea lui mergea. Vezi că el nu era 400 mîndru; el nu ştia ce va să zică trufia; judecata lui era dreaptă şi osînda aspră şi fără iertare. Cumpănind puterile vecinilor, el crezu mai nimerit pentru docamdată, să se aibă bine cu toţii şi să vezi dum-niata că el nu zise nici pis celor ce l-a lăsat în pace, dară s-a 405 aruncat ca un leu turbat asupra tutulor celor ce l-a călcat pe coadă. 11 11) ~ Ispliescu — Opere, voi. II 5 10 15 20 25 POVEŞTI DESPRE VLAD-VODĂ ŢEPEŞ [I] V Iad -vodă Ţepeş avea o ţiitoare. Casa ei era Intr-o mahala înfundată şi singuratecă din Tîrgovişte. Nici apele nu simţea pe vodă cînd mergea la dînsa. Căzuse păcatele pe această femeie să placă lui vodă Ţepeş. Acesta avea pentru ea dragostea trebuinţei şi nimic mai mult. Biata femeie se silea în tot chipul să facă lui vodă pe voie. El priimia toate semnele de iubire ce-i arăta, şi oarecare veselie se arăta pe faţa lui cînd era lingă dînsa. într-una din zile pe cînd îl văzu mai posomorit, vru să-l facă a i se însenina faţa oarecum şi se încumese a-i spune o minciună: — Măria-ta, ai să te înveseleşti cînd ţi-oi spune o veste nouă! — Şi ce veste ai să-mi spui? — A intrat şoricelul în puţine iul cu lapte... — Ce va să zică asta? întrebă vodă rînjind. — Va să zică, măria-ta, că mă simt îngreunată... — Astfel de vorbe să nu-mi mai trăncăneşti! Muierea ştia cum se pedepsesc minciunile la vodă Ţepeş şi voia să se arate acum că drept spusese: — Aşa este, măria-ta, cum zisei. — Aceasta n-are să fie, răspunse vodă, încruntînd sprîncenele. — Şi dacă ar fi, nădăjduiesc că măria-sa se va bucura, cuteză a mai zice femeia. — Ţi-am spus că aceasta n-are să fie! îi zise vodă răstit, bătînd din picior. îţi voi arăta că nu va fi! 80 Şi scoţînd paloşul, îi spintecă burta de sus pînă jos ca să vază dacă a spus drept ori a minţit. Pe cînd trăgea de moarte, vodă îi zise: — Vezi că n-are să fie! El ieşi, iar dînsa rămase dîndu-şi sufletul in chimiri de 36 durere, pentru că a fost spus o minciună voind să-şi înveselească iubitul... [II] A fost odată nişte vremuri in care domnea în Ţara Românească un vodă pre nume Vlad, poreclit Ţepeş. 40 Acest domn era aspru foarte, dară drept. Pe hoţi, pe mincinoşi şi pe leneşi nu-i putea suferi. El făcu tot ce putu spre a conceni ăst soi de oameni din ţară. Şi de-ar îi domnit mai lung, spun că era să ajungă ca să cureţe pămîntul de nişte asemenea iasme şi poate să şi facă să nu se mai nască 45 altele asemenea loruşi. Dară aş! unde este norocul ăla? Pe vremea aceea un neguţător din cetatea Florenţa în Italia mergea la ţara lui, cu multe scumpeturinestimate şi cu o mare suma de bănet. El trebuia să treacă prin Tirgo-vişte, pentru că acolo era scaunul domniei pe vremea 50 aceea. Şi fiindcă auzise pe turci spuind ce păţiseră din mina lui Vlad-vodă Ţepeş, el credea că românii sunt nişte căpcăuni, sau cel mai puţin nişte tîlhari de codru. Cum ajunse în Tîrgovişte se duse drept la vodă, cu un dar bogat, şi-i zise: 55 — Măria-ta, ursita m-a dus să trec prin ţara pe care o stăpîneşti măria-ta, cu tot avutul meu, agonisit printr-o muncă jidovească de mai mulţi ani în părţile răsăritului. Ţara aceasta este creştinească. Şi ca să nu se zică în Apus, unde mă duc, că un creştin a fost jefuit de creştini, după 60 ce a fost scăpat cu faţa curată de iataganul păgînilor, cu genuchi plecate rog pe măria-ta să te înduri a-mi da cîţiva slujitori ca să-mi fie de pază pînă voi pleca. Vodă, iute ca focul cum era el, încruntă sprîncenele cînd auzi cererea ce i se face şi zise: 65 — Ţine-ţi darul, creştine. Eu îţi poruncesc să-ţi duci tot avutul pe oricare din maidanuri, pe oricare din uliţe, la verice (sic!) răspîntie ce ţi se vor păreamai singuratice 291 şi mai dosnice, şi acolo să-l laşi pînă dimineaţa fără paznici, fără privighetori. Şi de ţi se va întîmpla vro pagubă, eu 70 sunt răspunzător. Nu era de glumit. Porunca lui vodă trebuia să se îndeplinească, că era foc şi pîrjol. Florentinul, cu inima îngheţată de frică, se supuse poruncii. Toată noaptea nu dormi de grije şi de îndoială. 75 A doua zi negustorul îşi veni în fire cînd îşi găsi avutul precum îl lăsase. Se uita şi parcă tot nu-i venea să crează. Merse deci la vodă şi-i spuse că tot avutul lui l-a găsit neclintit şi, lăudîndu-i ţara, spuse că asemenea lucruri n-a văzut în nici o ţară din cîte a străbătut, deşi călătoreşte 80 din tinereţe. — Cît face darul ce mi-ai fost adus? întrebă vodă. Neguţătorul se cam cîrmea şi se cam codea a spune. Vodă stărui. După ce află preţul, plăti pînă într-una vodă, apoi îi zise: 85 — Spune pe oriunde vei merge ce-ai văzut în ţara mea. [III] lira Vlad-vodăŢepeş om cu doxă la cap şi-i plăcea rînduiala, nevoie mare. Unde să fi văzut el vrun ostaş des-măţat, cu ţoalele puse pe dînsul ca cu furca? Tiii! că era 90 stingere! Lui îi plăcea să vază pe oameni curaţi şi dichisiţi, ştii spilcă! Nu se stăveau pe lîngă dînsul oameni de cei care se tot încurcă de toate alea şi-s mototoli la lucru. Mai cu seamă cînd vedea cîte vro desmăţătură ori destrăbălă-tură, se făcea foc şi pară. 95 într-una din zile întîlni un ţăran, carele avea o cămaşe scurtă. I se vedeau iţarii lipiţi pe picioare şi se cunoştea cît de colo tiparul coapselor şi al ţurloaielor. Se oţărî măria-sa cînd îl văzu aşa, cît un lucru mare. Şi porunci numaidecît să-l cheme. 100 — însurat eşti tu, măi creştine? îl întrebă vodă. — însurat, măria-ta. — Nevastă-ta trebuie să fie d-alea de care tînjeşte pămîntul sub dînsa. Cum de să nu mi-ţi facă ea cămaşe care să-ţi acopere pulpele? Nu este vrednică a trăi în ţara 105 mea! Să se dea pierzării! 292 — Mila măriei-tale, dară eu sunt mulţumit de dînsa, am găsit-o acasă şi este cinstită. — Vei fi mai mulţumit cu alta; tu te vezi a fi om de omenie şi harnic. 110 Doi slujbaşi trimişi de vodă aduse pe biata femeie cu nepusă masă. Vodă porunci de o trase în ţeapă. Apoi adu-cînd o altă femeie o dete în căsătorie bărbatului rămas văduv, după ce îi arătă ce păţise femeia dinţii, şi spuse şi pentru care pricină căzuse peste dînsa urgia, domnească 115 cea neîmpăcată. Spun, măre, că această femeie lucra de n-avea vreme nici să mînce. îşi punea plinea pe un umăr şi sarea, pe altul şi aşa lucra. Se silea, biet, să-şi facă bărbatul mai mulţumit decît cu muierea dinţii, ca să nu cază în urgia lui vodă. O 120 fi izbutit? Bine că nu domneşte şi în zilele noastre vrun Ţepeş, căci multă cheltuială de ţepe ar avea să facă, ţepe de care să scape pămîntul de trîntoriţe sub care tînjeşte lecui unde şed ele. 125 [IV] iirau nişte timpuri în care pentru orice crimă, judecat-nejudecat, se da pierzării omul. Bine că suntem departe de nişte asemenea timpi. Bine că s-au dus ca să nu se mai întoarcă. Bine că am ajuns să fim, povestea ăluia, ISO cu judecata, iar nu cu lopata. Nişte boieri răzvrătitori, din porunca lui Vlad-vodă Ţepeş, fură puşi în ţeapă. După cîtva timp adueîndu-şi aminte vodă de dînşii, pofti să meargă la faţa. locului ca să se încredinţeze cu înşişi ochii lui cum au fost pedepsiţi. 135 Poate c-o fi voit să vază dacă cunoaşte pe mulţi din ei. Pe lingă vodă mai era şi alţi boieri din cei rămaşi credincioşi domnului lor. Unul din aceşti boieri, ori că era şi el amestecat în boclucul ce făcuse cei ucişi, sau că era rubedenie cu careva din ei, şi ca să nu se dea de gol că mila i-a cuprins 140 sufletul, ori că i s-a muiat inima, se încumese a. zice: — Măria-ta, te-ai coborît din palat. Acolo aerul este curat, aci jos este smreduit. Mirosul cel greu să nu-ţi supere sănătatea. 293 — Vrei să zici că pute? întrebă vodă, întorcîndu-se 145 iute către dînsul şi ţintind căutăturile asupră-i. — Aşa, măria-ta, şi ai face bine să te depărtezi de un loc care poate să fie vătămător sănătăţii unui domn carele voieşte binele supuşilor săi. Pasămite vodă pătrunsese în ascunsurile inimii acestui 150 boier, sau ca să astupe gurile celorlalţi, strigă: — Slujitori! O ţeapă de trei ori mai lungă decît toate cele ce vedeţi să-mi făuraţi numaidecît, ca să puneţi într-însa pe jupînul ăsta, ca să nu mai simţă putoarea de jos... Se rugă de iertăciune bietul boier, dete în genuchi; vru 156 să-i sărute mîinile pe amîndouă părţile... Totul fu în deşert. După un scurt timp se zvîreolea într-o ţeapă mai naltă decît toate şi gemea şi se văieta de ţi se sfîşia rărunchii. UI Un venetic de călugăr grec, ca mulţi ce de curînd 160 începuse a cutreiera ţara, ce-i căşunase lui pe un biet preeot de mir român, om drept şi cu frica lui Dumnezeu, că-1 clevetea cît îi lua gura. De cîte ori se întîlneau, se luau la cuvinte, şi se încingea între dînşii o filonichie cam înfier-bîntată. Călugărul grec prostia pe preot şi cartigorisea pe 165 români. Preotul îi răspundea: — Dacă ţi se par românii proşti şi nedegroşiţi, de ce nu te duci în ţara ta, la caţaonii tăi cei supţiri şi pirpirii? Cine te-a adus oare sau cine te-a chemat de ai căzut ca rîia pe capul nostru? 170 Ajungînd şi la urechile lui vodă vestea despre aceşti doi clerici, măria-sa Vlad-vodă Ţepeş pofti să-i vază şi îndată porunci ca în cutare zi să se afla la palat. La ziua anumită ei veniră. Pe unul l-a primit într-o cămară, iară pe celălalt într-alta. Călugărul grec se umfla 175 în pene şi se mîndrea că l-a chemat vodă. Vezi că nu ştia că era chemat şi preotul mirean. Acesta se minuna şi se crucia cum de aflase vodă de dînsul şi-şi pusese în gînd ca de cumva îl va găsi în niscaiva toane bune să puie o vorbă şi pentru poporenii săi. 180 Vodă voi însă să le ispitească inimile şi să Ie cunoască cugetele, căci măria-sa era un mehenghiu de om întru aces- 294 tea. Intrînd în cămara unde era grecul, măria-sa îl întrebă: — Cinstite părinte, cutreieri ţara mea pentru trebile bisericii. Ai avut prilej să vorbeşti şi cu bun şi cu rău, şi 185 cu bogat şi cu sărac. Spune-mi rogu-te, ce zic oamenii despre mine? La o astfel de întrebare, călugărul socotea că a pus mîna pe chilipir. Şi cu o vulpenie pe care numai un grec este în stare să o întrebuinţeze, răspunse cu un grai mieros şi 190 prefăcut: — Mărite doamne, de la un capăt al ţării la celălalt, toată lumea binecuvântează numele măriei-tale. Ea este mulţumită de măria-ta. Spune că aşa domn bun n-a mai stat de cînd este Ţara Românească. La care eu adaug că un 195 lucru îţi mai trebuieşte: adică să cauţi mai blînd şi să-ţi reveişi milostivirile tale către nevrednicii robi ai măriei-tale cari vin din părţile locurilor sînte şi să le dai ajutor ca să poată aduce mîngîiere la nenorocirile ce bîntuie pe călugării acelor sînte lavre din partea păgînilor. Şi atunci 200 numele măriei-tale îl vor încununa îngerii cu slavă nepieritoare. — Minţi! nemernicule ca o cutră ce eşti! strigă vodă răstit şi încruntînd din sprîncene. Se vede că ştia el ce ştia; căci şi zicătoarea spune că 205 soarele de e soare şi tot nu poate să încălzească lumea toată. Şi deschizînd uşa zise slujbaşilor ce stau de paza: — Slujitori! Această fiinţă vicleană şi netrebnică cu moarte să se omoare. Porunca lui vodă se împlini numaidecît. Călugărul fu 210 tras în ţeapă. Intrînd şi la preotul de mir, care nu ştia nimic din cele ce se întîmplase, vodă îl întrebă şi pe dînsul: — Spune-mi, părinte, ce zice lumea de mine? — Ce să zică, mărite doamne? Iacă poporimea de la 215 ţară pînă acum n-a cîrtit de fel. De curînd însă a început a te blestema pe toate cărările, zicînd că nu le mai împuţinezi podvezile ce au apucat de la domnii de dinaintea măriei-tale . — Adevăr ai grăit, îi zise vodă cu grai îmbunat. Mă voi 220 gîndi la aceasta. Tu să fii duhovnicul curţii mele de aci înainte! Mergi în pace. 295 [VI] Povestea spune că pe vremea lui 'Vlad-vodăŢepeş se înmulţise leneşii, nevoie mare. Ga să trăiască trebuia 225 să mănînce; căci nemilostiva burtă cerea. Şi ca să mănînce umblau în prosteală. Cerşiau şi cu cerşitul trăiau fără să muncească. Dacă vrun sghimboiaş de om, căruia îi place să sghim-boişească şi sa se amestece în toate alea ca pătrunjelul, 230 dacă vrun om, cum zisei, întreba pe cîte vrunul din aceşti cerşitori de ce nu lucrează şi ei ceva, unii răspundeau: — Dară nu umblu toata ziua? însă dacă nu găsesc de lucru, ce sunt eu de vină? Unora ca acestora sghimboiaşul le da în nas cu zicatoa-235 rea: „Mă duc să mă bag la slăpîn, dar-ar Dumnezeu să nu găsesc“. Alţii iarăşi găseau nod în papură că: cojocarul îşi scoate ochii toată ziua şi noaptea, şi cînd colo nu se alege cu nimic; croitorul munceşte toată viata şi agoniseala lui este cit o umbră de ac; pantofarul se cocoşează şi 240 se gheboşeşte pînă îmbătrîneşte şi cînd moare tot cu talerul îl îngroapă... Şi astfel potriveau ei cîte vrun cusur pentru toate meseriile. Ajungînd la urechile lui vodă, şi văzînd şi însuşi cu ochii mulţimea de calici, mai toţi oameni buni de muncă, 245 se luă de gînduri: „Numai prin sudoarea feţei sale spune la carte, că-şi va agonisi omul cele spre hrana sa“, îşi zise Vlad-vodă. „Aceşti oameni trăiesc din sudoarea altora. Prin urmare sunt nefolositori omenirii. Aceasta e un fel de tîlhărie. Tîlharul de codru, ce e drept, îţi cere punga. De 250 eşti mai iute de mînă şi mai voinic, scapi de el. Aceştia însă îţi ia avutul cu încetinelul şi cu milogire, dară îţi ia mereu. Aşadar sunt mai răi decît furii. Să se stârpească ast soi de oameni din ţara mea!“ Şi după ce se mai răsgîndi, porunci să se dea sfară în 255 ţară ca la o zi anumită sa se adune toţi cerşitorii laolaltă, că are să le împartă vodă cîte un rînd de haine şi să le dea o masă înfricoşată. La ziua otarîtă gemea Tîrgoviştea de mulţimea calicilor ce venise. Slujitorii domneşti le împărţi cîte un rînd de 260 haine noui; apoi îi duse în nişte case mari unde erau pregătite mesele. Se minunară cerşitorii de dărnicia lui vodă şi vorbiau între sine: 296 — Adevărat milă domnească! — Tot din spinarea poporenilor este şi astă pomană! 266 Nu care cumva că dă vodă ceva din punga lui? — S-a schimbat, vodă, mă, nu mai este cum îl ştiţi voi! — Lupul părul îşi schimbă, dară năravul ba. Se puseră la masă. Aci, ce să vezi dumneata? Bucate ca 270 la masa domnească. Vinuri tot d-alea bunele, ce te culcă la pămint. Traseră calicii un pui de chef de se duse pomina. Mineará şi băură cu lăcomie. Cei mai mulţi se îmbătară de dedeau pe brînci. Tocmai cînd li se amestecă limbile, cum 275 se zice, şi nu se înţelegeau intre dînşii, odată se pomeniră cu foc de patru părţi. Vodă poruncise slujitorilor să puie foc casei. Dară năvală la porţi ca să iasă, însă porţile erau zăvorite. Focul înainta, vulvoarea se ridica în sus ca nişte zmei înflăcăraţi. Ţipete, chiote, vaiete ieşiau din gurile 280 tuturor cerşitorilor închişi acolo. Dară unde vrea să ştie văpaia ceva de plîngerile oamenilor? Se aruncau unii asupra altora. Se îmbrăţişau. Cereau ajutor. Dară nu era ureche omenească care să-i asculte. începură a se zvîreoli în chinurile vulvotaiei ce-i învăpăia. Fumul înăbuşi pe unii, 285 jăratecul făcu scrum pe alţii, flăcările pîrjoli pe cei mai . mulţi. Cînd se potoli focul nu mai era suflet de om viu. Şi credeţi că s-a stîrpit neamul calicesc? Fugiţi de-acolo; nu mai credeţi toate fleacurile! Căutaţi în giuru-vă şi vă încredinţaţi. Astăzi chiar nu este vremea mai brează decît 290 atunci. Cerşitorii se vor sfîrşi odată cu lumea. [VII] In vremea de demult, pe cînd domnia în ţară vodă Vlad Ţepeş, un neguţător ce se afla în călătorie pre la noi, puse de se strigă pe răspîntii că a fost pierdută o pungă 295 cu o mie de lei. El făgăduia o sută de lei celui ce o va găsi şi i-o va aduce. Nu trecu mult şi un creştin, om cu frica lui Dumnezeu, cum se aflau românii pe vremea lui Ţepeş-vodă, se arătă dînsului şi-i zise: — Jupîne negustor, mergînd pre cale, la întorsura răs-300 crucilor de din dosul pescăriilor, am găsit punga aceasta. 297 Eu dau cu socoteala că a dumitale trebuie să fie, deoarece am auzit strigîndu-se că ai fi pierdut o pungă cu bani. — Adevărat, a mea este, şi-ţi mulţumesc că mi-ai adus-o. Apucîndu-se negustorul să numere banii, se frămînta cu 305 mintea cum ar face să nu dea suta de lei cea făgăduită. După ce numără banii, la care se uita omul cu mirare, văzînd ce face, îi puse la loc în pungă, şi zice celui ce îi o adusese: — Am numărat, dragul meu, banii şi am văzut că d-ta, ţi-ai oprit făgăduiala. In loc de o mie de lei, am găsit nouă 310 sute. Şi bine ai făcut, căci era dreptul dumitale. Iţi mulţumesc încă o dată că m-ai cortorosit de ananghia în care era să caz, şi Dumnezeu să te ţie. — Jupîne negustor, răspunse creştinul, rău şi fără cale zici d-ta că-ţi lipseşte din pungă o sută de lei. Eu nici n-am 315 dezlegat-o măcar să mă uit într-însa şi nici că ştiu cîţi bani sunt într-însa. Cum am găsit-o, aşa ţi-am adus-o. — îţi spusei, mai zise neguţătorul, cu grai scurt şi cam în dodele, că am pierdut punga cu o mie de lei; tu mi-ai adus-o numai cu nouă sute. Asta e! Daca voi mai mult, nu 320 pot da. Şi apoi cînd e la cea de pe urmă, dă jalbă şi mă trage Ia carvasara. Omul se roşi pînă în albul ochilor de ruşine, cînd văzu că îl şi bănuieşte, îl şi marţafoieşte. Nu mai zise nici pis, ci ieşi luîndu-şi rămas bun şi se duse drept la vodă de se 325 tîngui: — Măria-ta, zise el, nu mi-e de suta de lei cea făgăduită, ci mi-e mai mult că mă bănuieşte a nu fi om de omenie, cînd eu ştiu că am fost curat ca argintul lămurit şi nici prin gînd nu mi-a trecut măcar să mă ating de al altuia. 330 Vodă pricepu tertipurile neguţătorului, căci era un mehenghiu de om şi porunci să i-1 aducă. Fiind de faţă şi jeluitorul şi pîrîtul, vodă ieşi la judecată. El ascultă şi pe unul şi pe altul. Şi punînd vorbele ambilor în cumpăna dreptăţii, văzu în care parte bate. Apoi, uitîndu-se ţintă 335 în ochii neguţătorului zise: — Jupîne negustor, la curtea mea nu se ştie ce este minciuna. Ea este prigonită crîncen. Tu ai pierdut o pungă cu o mie de lei şi ai găsit cu cale să pui să se strige pe la răs-pîntii. Punga ce ţi-a adus creştinul ăsta era cu nouă sute 840 de lei. Lucrul era învederat că aceasta nu era punga ce tu ai pierdut. Cu ce drept ai priimit-o? Să dai dară punga înapoi omului ce a găsit-o, şi să aştepţi pînă ţi se va găsi punga ce tu ai pierdut. Iară tu, creştine,adaose vodă, întor- 298 cîndu-se către tînguitor, să păstrezi punga pînă ce se va 345 arăta cel ce a pierdut-o. Aşa se şi făcu căci nu era chip să se facă într-altfel. Vîad-vodă Ţepeş judecase. Neguţătorul o păţi şi se căi toată viaţa lui de fapta cea neomenoasă ce săvîrşi. Ce să zici? Nu e după cum vrea omul, ci după cum vrea Domnul. 350 Voind a păcăli pe cel ce îi găsise punga, se păcăli însuşi pe sine. VARIA DIN VOLUME 06* y : V DIN POVEŞTILE UNCHIAŞULUI SFĂTOS BASME PĂGINEŞTI (1879) 5 10 15 20 25 MĂRUL DISCORDIEI Acum a venit şi rîndul meu. De atîtea ori am ascultat Ia basmele şi Ia ghicitorile ce aţi tot spus la întrolocările fîrtaţilor şi suratelor voastre în adunări, şi n-am zis nici un cuvinţel. Ştiţi încă, dragii moşului nepoţi şi nepoate, că m-aţi tot rugat să vă spui şi eu cîte vrun basm, ori cîte vro poveste, şi, ca cioarele, parcă era un făcut de n-am putut să vă împlinesc cererea. Se vede că diavolul se punea d-a curmezişul în drumul meu. Acum, iaca, cu grai hotărît vă spui că o să viu aici în toate duminicele, după toacă, să vă povestesc cîte un basm. Să vă adunaţi dară cît s-ar putea de mai mulţi la rădăcina ăstui nuc mare şi umbros. Să mai ştiţi iarăşi că basmele ce am să vă povestesc sunt numai pentru băieţi şi codane, pentru flăcăiandri şi fetişcane. Copiii mai pot juca încă la arşice. Le va veni însă şi lor vremea să le asculte. Povestindu-vă tot ce mai ţiu minte din cîte am citit şi eu, ciat, pat, pînă am cărunţit, să nu luaţi în nume de rău cînd mă veţi auzi zicîndu-vă, dragii moşului nepoţi şi nepoate, căci de! aşa vine vorba. Şi daca voi vedea că vă plac poveştile mele, am să vă spui tot ce ştiu la sufletul meu, căci, văz eu, că mi se apropie şi mie să-mi leapăd potcoavele. Daţi-vă mai încoace, ca să ne înţelegem mai bine la cuvinte. Aşa. Să începem azi cu povestea despre mărul discordiei. 305 Veţi fi auzind prin lumea a procopsită, sau veţi fi citit 30 prin cărţi ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prinz că nici nu visaţi ce bîzdîganie mai este şi aia- Căci noi, in legea noastră a românească, şi pre limba strămoşilor noştri, cînd este vorba de vrajmă, noi zicem: şi-a vîrltcoada între dînşii diavolul invrâjbirei, ori: a intrat vrajma într-înşii; 8 5 iară lucrului pentru care se învrăjbesc oamenii, noi îi zicem: sămînţâ de gîiceavă. Dară, vedeţi voi, dragii moşului nepoţi şi nepoţele, cărturarii tot dauna au căutat să se deosebească de prostime. Ei scriu aşa cum să se înţeleagă ei între sine. Poate că aşa 40 trebuie. Or fi ştiind ei ceva; căci nu doară de florile mărului se îndoapă cu învăţătura cîte douăzeci şi treizeci de ani. Eu, biet, nici cărturar nu sunt, nici scriitor. Trăiesc, iaca, şi eu de azipînă mîine, cu lucrul mîinilor mele. Dară voi ca, pînă mai fac umbră pămîntului, să ştiţi şi voi de 45 tineri atîtea cîte am aflat eu dibuind şi am văzut pînă în vîrsta în care mă vedeţi, cu un picior în groapă şi altul afară. Poate că vă va prinde bine la ceva. Acum ascultaţi: Spune la cărţi că în vremea cea veche, veche de tot, oamenii se închinau la idoli; erau păgîni; vezi că pînă 50 atunci nu răsărise soarele dreptăţii, Christos, ca să cheme lumea la cunoştinţa adevărului. Pe acei idoli oamenii îi numeau zei şi zeiţe ori zîne; căci fiecare din zeii lor îşi avea zîna lui de soţie; ba încă unii aveau şi cîte mai multe. Erau zei ai cerului, zei ai pămîntului, ai mării, ai iadului, 55 ai soarelui, ai îunei, ai frumuseţei, ai dragostelor, ai războiului, ai hoţiilor, ai nenorocirilor. Cu un cuvînt tot felul de lucru îşi avea cîte un zeu pe seama lui. Aşa credeau oamenii pe vremea aceea, vechii locuitori din ţara grecească, ce se numeau eleni, precum şi romanii din cari ne tragem noi. 60 Unii din zei erau mai mari, alţii mai mici, iară alţii erau şi jumătăţi de zei. Erau zei buni şi zei răi. Spun că ei trăiau şi se adunau la sfat într-un munte, ce, şi pînă în ziua de azi, se numeşte Olimp, pe acolo adecă pe unde în vremea noastră îşi pasc turmele de oi şi mieluşei o parte din românii (¡5 macedoneni, cărora noi le zicem cuţovlahi. Şi cum vă spusei, într-una din zile, pe vremile acelea, toţi zeii aceştia mari şi mici, buni şi răi, fură poftiţi la 306 nunta unui zeu mai mic, pre nume Peleu, ce lua de soţie o zînă după mutra lui, ce se chema Tetide; fiindcă la elenii 70 aceia, zeii cei buni, ca şi cei nebuni, cei răi ca şi cei nerăi, toţi fierbeau într-o oală, cum se zice. Numai zeiţa invrăjbirei, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că rămase nepoftită. Bag seamă că o uitaseră. Pe cînd stau şi se chefuiau zeii ăştia la nunta aceea, de! 76 ce să zici, ca la nuntă, zeiţa vrajmei, turba de necaz p-afară. Umbla d-a-ncătelea de colo pînă dincolo şi astîmpăr nu-şi mai găsea. Era, măi frate, cu părul vulvoi şi alcătuit numai din şerpi veninoşi, aşa spune la cărţile lor, cu gura sînge-rată de răutate, cu ochii învineţiţi, duşi în fundul capului 80 şi roşcaţi, cu mîini ca răşchitoarele, cu chipul sfrijit ca o iasmă, scrîşnind din nişte dinţi negri, şi scoţînd din gură, cînd tot trăncănea, nişte stropi cu rea duhoare; iară hainele de pe dînsa erau sfîşiate şi deşirate. Cînd, ce să vedeţi dumneavoastră? într-o cirtă de vreme 85 nu ştiu unde se duse, căci numai ce iată că se întoarse cu un merişor rumeor şi aurit în mină, se apropie de adunarea nuntaşilor tocmai cînd era în toiul chefului şi aruncînd mărul în mijlocul lor zise: „Acest măr se cuvine celei mai frumoase zeiţe dintre voi“. Atîta zise, şi se dete mai cît 90 colo, uitîndu-se la meseni şi rînjind. Se vede că ştia ea ce ştia. Spun că acest măr să fi fost cules din grădina Esperi-delor. (Altă dată vă voi spune şi ce era acea grădină a Espe-ridelor.) Trei din zeiţele cele mai de frunte, şi anume: Junona, 96 soţia domnului zeilor şi mumă a celorlalţi zei; Minerva, căreia grecii îi ziceau şi Palas-Atena, zeiţa înţelepeiunei, şi Vinerea sau Afrodita, zeiţa dragostelor, înfumurate, de! ce să zici, cum sunt cei mari, se ţinea fiecare a fi cea mai frumoasă şi se uitau una la alta ca şi cîinele la pisică. 100 Cum văzură mărul, cîtetrele tartoriţele de zeiţe se repeziră la el, care de care să-l apuce mai curînd; dară fiindcă ajunseră cu toatele la măr într-o aceeaşi clipeală de ochi, se opriră de a pune mîna pe dînsul, de teamă ca să nu se încaiere acolo la nuntă şi să-şi facă zeiiile de rîs 106 Vezi că era p-acolo şi tartorul zeilor, pre nume Joe. Şi adu -cîndu-şi aminte de povestea ţiganului, că Nu e cu lopata Ci cu judecata, 20* ,107 110 115 120 125 180 185 140 145 150 08 cîteşitrele zeiţele cerură de la zeul fulgerului şi al trăsnetului, tata Joe, ca să le facă judecată dreaptă. Nunta se sparse şi îndată fruntaşii zeilor se adunară la sfat pe muntele ida, de lingă cetatea Troia, acolo adecă unde se făcuse şi nunta. Şi dacă văzură că nici ei nu se înţeleg între dînşii, se temură să se dea cu judecata în partea uneia sau a celorlalte din zîne. Pasămite nici ei, cu toată zeirea lor, nu se puteau corto-rosi de balele vrajbei. Ceilalţi zei ţineau într-una, ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul; şi din toată nunta nu se alese decît o zarvă şi o ceartă, de nu le mai da nici dracul de căpătîi. Zîna învrăjbirei rînjea, sălta şi batea în palme de bucurie că-şi izbîndise asupra celor ce o nesocotise. Văzînd zeii că nu se pot înţelege, şi ca să nu ajungă treaba pînă la păruială, şi apoi ca să împace şi pe cele trei zîne ţanţoşe, sfatul zeilor găsi cu cale să trimită pe Mercur, alergătorul lor, să le caute un om pe care îl va socoti el că este mai cu mintea întreagă, şi pe acela să-l puie a face această judecată şi să hotărască el cu sufletul lui. Nu-i trebui lui Mercur să alerge mult, căci nu doară de florile mărului era el zeu-alergător; un oarecare păstor de oi, pre nume Paris, carele de altminterea se trăgea şi el din viţă de împărat, îşi păştea turmele chiar pe acel munte Ida, fără să aibe habar de ceea ce se întîmplase la acea nuntă zeiască. Acesta fu poftit să-şi dea eu socoteala care ar fi din zeiţe cea mai destoinică care să priimească mărul. Mercur îl găsise a fi om de ispravă şi drept. Şi nici că putea fi altfel, deoarece zeul cel mai de omenie zicea aşa. Mocofanul de cioban rămase uimit cînd totdeodată i se înfăţişară zeiţele, voind fiecare cît mai curînd să-şi vază visul cu ochii. Mai întîi veni Junona, zeiţa zeiţelor, şi începu să-şi laude mîndreţelc cu nişte vorbe ce ar fi întrecut pe cea mai meşteră peţitoare din lume. Apoi Minerva, zeiţa înţelep-ciunei, vorbi şi ea despre a ei falnică înfăţişare, cu nişte graiuri ce ar fi lăsat la degetul cel mic pe cea mai limbută teleloaică ce-a fost vrodată pe lume, ori va fi. Vinerea însă, zeiţa dragostelor, cînd se înfăţişă şi ea, începu să vorbească cam alene, cu nişte cuvinte mieroase şi ademenitoare de ar fi planisit nu numai pe oameni, dară şi însuşi pietrele. Vicleana mai umbla şi cu marghiolii, căci făgădui lui Paris că de o va alege pe dînsa de cea mai frumoasă dintre muie- rile fără de moarte, să ştie cu hotărîre că-i -va da de soţie pe cea mai frumoasă femeie d-ale oamenilor. Pe cînd încă vorbea, ea se făcea că se joacă cu copca de Ia umăr, ce-i 155 ţinea rochia, închisă, şi tot jucîndu-se păru că din întîmplare se descheie şi se prefăcu că o scapă din mînă. Odată căzu haina de pe dînsa şi rămase goală pînă în brîu, şi chiar în aceeaşi clipă ochii muritorului se izbi de sinul său cel fraged şi ceresc. Şi mai desfăcîndu-i-se haina, oleacă, lăsa să 160 i se vaza şi nurii picioarelor. Zeiţa însă, ca şi cînd s-ar fi ruşinat, iute, iute puse mina de-şi ridica haina pe dînsa; dară prefăcîndu-se a-şi ascunde goliciunea, ea lăsă de i se văzu toate frumuseţile. Să fie cu iertăciune, căci eu abia cutezai să spui, ceea ce zeiţa, păgîna! nu s-a sfiit a face. 165 în faţa atîtor lipiciuri şi a drăgălaşelor sale forme, ceea ce mocîrţanul nu mai văzuse de cînd îl făcuse mă-sa, Paris nu se mai putu opri de a striga, căzînd în genuchi şi căutînd a săruta picioruşele zeiţei cele albe, ca o coală de hîrtie scîivisită, grăsulii şi pline de tinereţe: „Nimeni în cer şi 170 pre pămînt nu este destoinică a primi mărul, fără decît numai zeiţa Vinerea adecă Afrodita“. Aoleo! unde era muma dracului să vază supărarea şi tulburarea celorlalte zeiţe cînd auziră alegerea lui Paris? Amîndouă se repeziră la bietul tînăr ca să-l ia în unghi şi 175 mai multe nu. Abia, abia, le astîmpărară ceilalţi zei. Zeiţa Vinerea însă se ţinu de cuvînt, căci înlesni pe Paris a hrăpi pe o anume Elena, femeia lui Meneîau craiul, căreia îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub 180 soare. Celelalte zeiţe băgară zîzanie printre toţi craii elenilor; şi unii săriră ca să ajute pe bărbatul cu muierea hrăpită, iar alţii pe Paris ea să-şi ţie prada. Şi unde mi se încinse o bătălie între aceşti crai de ţinu 185 zece ani de zile. Aceasta este istoria mărului îuvrăjbirei, căruia astăzi îi zic mărul discordiei, şi din care se născu vestitul război de la Troia. 5 10 15 20 25 310 GRĂDINA ESPERIDELOR Pleiadele Iacă şi istoria gradinei Esperidelor; spune îa cărţile păgîneşti, dragii moşului nepoţi şi nepoate, că la nunta lui Joe cu Junona fu mare tămbălău, în ostrovul Creta, din ţara elineasca sau grecească, unde se cununară ei. Toţi zeii fură martori la însoţirea lor. Mai spune iarăşi că Joe lua de nevastă pe Junona fără voia părinţilor ei. Poate că unde erau fraţi, şi încă fraţi gemeni. Cum cam se vede treaba, nici ea nu-1 prea vrea, căci Joe numai prin viclenie o putu îndupleca, şi iată cum: De multă vreme Joe umbla după Junona. bătîndu-i capul şi spuindu-i că moare de dragoste pentru dînsa. Ea nu-1 făcea haz, şi totdauna îl lăsa cu buzele umflate. De ce Joe se aprindea mai mult de dragoste pentru dînsa, d-aia Junona nu-î băga în seamă şi fugea de el. Nu mai ştia ce să facă teşmenitul de Joe, ca să moaie inima tiranei de Junona. într-o zi el o zări cum se plimba cam razna de curten-ceîe sale, şi cum, ostenindu-se, se pusese jos ca să se odihnească. Atunci el trimise asupra locului o vijelie şi o ploaie de turna cu ciutura. Pe cînd încă ploua, Joe se făcu un cuc şi căzu la picioarele Junonei, ud leoarcă şi tremurînd de frig, ca şi cînd vijelia l-ar fi luat şi l-ar fi aruncat acolo. Junonei i se făcu milă de biata păsărică; vezi că ea, măre, nu cunoştea viclenia lui Joe. Se îndura, deci, o lua de jos şi o băga în sin. Atîta îi trebui şi lui Jce, căci fecîndu-se la loc zeu 30 cum era el, după ce se dezmierdase in sinul cel fără de moarte al zeiţei, se bucura şi de îmbrăţişările ei. Ea, văzîndu-se amăgită, n-avu încotro, îi făgădui că îl va lua de bărbat , şi prin urmare nunta se făcu după legea zeilor celor mari, faţă fiind toată leaota lor zeiască. 36 între alte lucruri bune ce Junona aduse de zestre bărbatului său, fură şi nişte pomi ce făceau mere de aur, şi pe cari şi ea le dobîndise în dar de la mumă-sa. Joe, ca să-i fie pomii la bună păstrare şi să nu se atingă nici pui de pasăre de dînşii, îi răsădi într-o gradină ce era tocmai la 40 marginea Iumei, despre apus, sub muntele Atlante, de unde iese noaptea. Grădina era a unor fete ce se numeau Esperide, după numele tatălui lor Esperu. Ele erau mai multe la număr, tot una şi una de frumoase, harnice şi deştepte. Aceste fete 46 aşa de bine îngrijeau de grădina lor încît să fi dat mult cu multul nu găseai prin ea nici firicel de pălămidă, ori de pir, sau altă buruiană urîcioasă. Ţi-era dragă lumea să priveşti la o grădină aşa de cu amăruntul căutată. Se dusese vestea în lume despre dînsa, 60 şi toţi cu totul ziceau că nu osie alta ca grădina Esperidelor de frumoasă. Tocmai pentru aceia şi Joe alese această grădină în care îşi răsădi el pomii lui ce făceau mere de aur şi îi dete sub îngrijirea acestor fete. Şi ca să fie şi mai bine păziţi de vreo hrăpire, dete fete-55 lor pentru grădină un paznic neadormit. Acest paznic era un balaur cu o sută de capete de care nu se atingea somnul. Şi ce e dreptul că bine le păzi, pînă ce Ercule îi veni şi lui de hac. Mai tîrziu, pentru slujbele lor cele credincioase, Joe 60 aşeză pe aceste fete în cer, printre stele, drept răsplătire, şi le dete numele de pleiade, adică, cum le zicem noi pre limba şi în legea noastră cea românească: Cloşca cu pui. Şi fiindcă ele toate la un loc alcătuiesc o adunare de stele frumos aşezate pe cer, învăţaţii de azi dau numirea 65 de pleiadă la o mînă de oameni aleşi cari se deosebesc prin faptele sau prin scrierile lor cele frumoase, zicînd: pleiada poeţilor, pleiada erudiţilor; sau cum le-am zice noi pre limba noastră: înfrăţirea la un loc a celor mai aleşi făcători de versuri sau de învăţaţi. ERCULE Amfitrion. Calea înfurcita. Pigmeii. Cornul abtm-danţei. C&maşa lui Nesu. Astăzi, dragii moşului nepoţei şi nepoţele, am să 5 vă spui basmul cu Ercule sau Iraclie despre care am pomenit în basmul cu grădina Esperidelor. E cam lungă povestea; dară fie că şi multe vitejii a mai săvârşit acest viteaz. Ei a rămas de pomenire. Pînă şi în ziua de azi procopsiţii din toate ţările, în cărţi şi în gazete, cînd vor să arate pe cîte 10 cineva că e vîrtos şi biruieşte pe toţi, zic că are putere ercu-leană; cînd vor să arate că cineva este viteaz zic că este un Ercule. Numele acestui voinic a rămas şi în cîntecele noastre cele bătrîne, căci unul din ele se numeşte Erculean1. în basmele noastre însă, şi pre limba noastră a poporului, 15 noi, cînd voim să arătăm vitejia cuiva, zicem: s-a luptat cum ştie ci în legea lui-, şi numim pe viteazul care face multe izbînzi: Făt-Frumos, ori Pui de rornănaş sau voinic, nu glumă. Povestea aceasta a lui Ercule este scoasă , şi ea, de pre cărţile unde spune despre zeii păgîneşti; iată cum cuvin-20 tează ele: A fost odată un împărat pre nume Amfitrion; el avea o împărăteasă de soţie, mai frumoasă decît o zînă, şi se numea Alcmena. Pleşcanul de Joe, zeul zeilor păgîneşti, o îndrăgise grozav; dară ea, voind să rămîie credincioasă 25 bărbatului, nici că se uita la dînsul carele îi tot batea capul, arătîndu-i-se ei sub deosebite chipuri. împăratul fiind la război, procletul de unchiaş se înfăţişă într-o seară Alcmenei în chipul bărbatului ei Amfitrion, 1 Vezi la sfîrşit cîntecul Erculean ţn.a.). 312 80 îi spuse că a concenit pre vrăjmaş şi că se întoarce biruitor, împărăteasa rămase încremenită cînd îşi văzu soţiorul; vezi că ea nu se aştepta că o să facă el o aşa repede izbîndă; şi nici că-şi putea bănui că aci la mijloc se joacă vreo drăcovenie, deoarece îşi vedea bărbatul în carne şi oase. îl 35 priimi dară cu bucurie, şezură de mîncară şi se culcară ca nevasta cu bărbatul. Necumpătatul de zeu, făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte nopţi. După ce se drăgos-tiră toată nopticica asta lungă, zeul trufaş îşi arătă nelegiui-40 rea, iară Alcmena să se dea de ceasul morţii cum de să ramîie ea spurcată şi înşelată. Cînd se întoarse de la oaste împăratul Amfitrion, îşi găsi. nevasta însărcinată. Umbla el să facă gălăgie, să se arate că este bărbat, nu bătaie de joc, dară fu silit să înghiţă 45 găluşca, aflînd că zeul zeilor îi luase porumbul de pre foc, jucîndu-i renghiul. în zilele noastre procopsiţii şi oamenii cei învăţaţi, nu ştiu de ce, poreclesc cu numele de Amfitrion pe cei ce dau la mese şi la ospeţe cunoscuţilor şi prietenilor lor. Poate 50 că unde acest împărat tăcu din gură şi primi să poarte pono-sul. Dară ce era să facă, bietul, dacă aveau ei un astfel de Dumnezeu nelegiuit, fără de ruşine şi viclean? Se vede că d-aia şi tăcu, temîndu-se ca, după alelalte toate, să nu-i ia şi părul foc. Joe nu veni în casa lui ca oaspe, ci cu gîndul 55 dracului, în lipsa lui şi într-un chip amăgitor, şi d-aia, socotesc eu în prostia mea, rău îac domnii procopsiţi de ponosluiesc cu nume de Amfitrion pe oamenii cei avuţi din ziua de azi, ce priimesc cu voie bună oaspeţii cei de omenie. Cum, cum, aşa au găsit procopsiţii cu cale şi aşa 60 are să fie. Noi însă, pre limba noastră cea strămoşească zicem unor asemenea oameni: priimitori de străini, sau: omul cu casa deschisă şi cu largă mină. Sa lăsăm însă astea şi să ne întoarcem la povestea noastră. 65 Aşa fiind cum vă spusei, Junona, zeiţa zeiţelor, şi soţia lui Joe, simţi de necredinţa bărbatului său, şi ca să-şi izbîndească, puse gînd rău pruncului ce era să se nască, ca să-şi scoată necazul pe dînsul. Văz, Doamne! în pofida căpşunelor, mănîncă frunzele. 70 Pe vremea aceea era însărcinată şi o rudă a Aicmenei, femeie a unuia Stenelu, carele şi el, ca şi Alcmena, se trăgea dintr-un străbun pre nume Perseu. 313 Şi, deschizîndu-se o dată vorba în adunarea zeilor despre aceşti prunci ce încă erau în pîntecele mamelor lor, Joe 76 spuse că cela ce din aceşti doi copii se va naşte mai întîi, acela are să fie împărat la ţara Micena. Şi-şi întări vorbele chiar cu jurămînt. Vezi că ştia, necuratul, că Alcmena rămăsese grea mai-nainte decît ruda ei. Junona, care pe nedrept era supărată pe Alcmena, grăbi 80 ceasul naşterii fiului lui Stenelu, a căruia femeie îi făcu o miarţă de copil pînă nu era încă de şapte luni, şi îi puse numele Euristeu; iară pe al Alcmenei îl întîrzie; şi în adevăr că acest Euristeu, ca unul ce fu născut mai întîi, ajunse împărat. 86 Cînd veni şi ceasul Alcmenei, unde mi-ţi născu un dolofan de copil, vîrtos şi zdravăn, ştii colea, cum nu se mai văzuse pînă atunci, şi-i puse şi lui numele Ercule, adică pe greceşte Iraclie. Junona, stăpînită de patima temutului, trimise doi 90 şerpi la Ercule, carele, prunc şi în leagăn fiind, cum veniră şerpii la dînsul, îi apucă de gît, pe unul cu mîna dreaptă şi pe celălalt cu mîna stingă, şi îi strînse atît de tare, încît îi sugrumă pe amîndoi. Se înduioşi Junona cînd văzu la prunc aşa rară vitejie, îl răpi în cer la dînsa ca să-l mîngîie; 95 iară Minerva o rugă să-l puie la sîn să sugă, ceea ce se înduplecă Junona şi făcu. Ercule supse aşa de tare, încît îi veni prea mult lapte în gură şi lăsă sfîrcul ţîţei. Din ţîşni-tura ce făcu laptele din ţîţă, cînd lăsă Ercule sfîrcul, spun păgînii să se fi alcătuit pe cer calea laptelui, sau cum îi 100 zicem noi pre româneşte Drumul robilor, ori Calea lui Traian. Apoi coborîndu-1, îl puse iarăşi în leagăn. Se căi mai apoi de ceea ce făcu Junona, căci prin această faptă Ercule ajunse şi el să fie fără-de-moarte, ca zeii, şi prinse şi mai multă pică pe dînsul, prigonindu-1 pîn în pînzele 105 albe. împăratul Amfitrion dacă văzu pre Ercule că încă de prunc creşte şi se face isteţ şi viteaz şi-l făcu copil de suflet, şi-l dete la tot felul de învăţături pe la dascălii cei mai fruntaşi din lume, ca să ajungă iscusit cum altul pe 110 lume ca dînsul să nu mai fie. Şi aşa trimise pe Ercule la cei mai vestiţi meşteri de pre vremile acelea în a trage cu arcul şi nu puţină le fu mirarea lor cînd văzură că în scurt timp copilul nu numai învăţă meşteşugul săgetării, dară încă mi-i şi întrecu. 314 .1.15 Mai învăţă Ercule de la un alt dascăl cum să se lupte cu tot felul de arme; de la altul, citirea pe stele şi meşteşugul leacurilor; de la un cîntăreţ vestit învăţă a cînta; şi astfel, tînăr fiind, copilul de suflet al lui Amfitrion ştia cît un om mare, ba încă şi mai mult şi mai bine. 120 Nu mai putea de bucurie tatăl său Amfitrion, văzînd pe Ercule că nu numai învăţat este, dară încă şi viteaz. Şi, ca să-l deprinză în ale bătăliilor, îl lua totdauna cu dînsul, cînd mergea cu oastea; şi spun că acest Amfitrion într-o bătălie o duse cît trăi. 125 într-una din aceste bătălii, căzu tatăl lui Ercule, şi acesta rămase, împreună cu mumă-sa, sub ascultarea lui Eristeu, carele se urcase în scaunul împărăţiei. Spun, măre, că odată Ercule, încă copilandru fiind, ieşi afară la cîmp şi acolo, singuratec, se puse pe gînduri şi 180 cugeta la această ticăită de lume şi la ce are să ajungă el, fără tată şi fără povăţuitor. Vezi că el nu făcu ca acei tineri rămaşi de capul lor, cari se aruncă în valurile lumii, aşa orbeşte; ci se socoti cum ar face el să apuce o cale bună, căci nu degeaba era el corcitură de zeu. 135 Şi cum sta el acolo, dus pe gînduri, deodată i se arătară două femei, pe care nici el nu le văzuse de unde ieşiră. Amîndouă aceste muieri, de boiul lor na'te, veneau către dînsul; una dintr-însele părea a fi mai do neam, căci umbla cu buna-cuviinţă şi era împodobită de o firească 140 curăţenie, cu ochii aplecaţi de parcă se ruşina de ceva, cu înfăţişarea smerită, cu hainele albe şi sfiicioasă ca o fată mare; cealaltă muiere era grasă şi moleşită, sulemenită şi spoită, voind să se arate mai albă şi mai rumenă de cum era aievea, călca înţepată şi cu trupul ţeapăn, ca să arate a fi 145 mai dreaptă de cum firea o lăsase; ochii ei sticleau şi era pieptănată şi pomăduită de-i sta părul lins; se tot uita asupra ei mereu, trăgea cu coada ochiului spre a vedea daca o bagă în seamă cei de primprejur şi adesea întor-cîndu-se ca să-şi vază umbra, întocmai cum fac leliţele ce 150 umblă să momească pe tineri. Sosind ele mai aproape de Ercule, pe cînd cea dintîi îşi căta de treabă, cea de a doua, dînd pricină de vorbă băieţandrului, alergă către dînsul şi-i zice: „Ercule, Ercu-laş, te văz că stai încă la chibzuri, neştiind ce cale să apuci 155 în lume; daca vei să-ţi fiu prietenă, eu te voi călăuzi pe cărarea cea mai plăcută şi cea mai lesnicioasă, în care vei 315 gusta toate mulţumirile vieţii, trăind fără a munci. Şi să nu te socoteşti că ai să te îndeletniceşti cu războiul sau cu alte trebi; nu, crede-mă ; şi totuşi vei avea să-ţi alegi buca-160 tele şi băuturile ce-ţi vor plăcea mai mult, lucrurile de care să se veselească ochii şi urechile tale şi de care mirosul şi pipăitul tău să se mulţumească; drăgălăşiile ce vor avea mai mulţi nuri pentru tine te vor mîngîia şi vei avea să dormi cu poftă şi în cea mai mare moliciune; pre lingă 165 acestea o să aibi la îndemînă toate bucuriile, fără să te osteneşti ca să umbli după dînsele. Iară daca vrodată ar da ispita preste tine să te facă să simţi că are să-ţi lipsească ceva ca să nu-ţi poţi face viaţa şi mai drăgăstoasă, să nu te temi că te voi pune să-ţi oboseşti trupul şi mintea spre a 170 Ie dobîndi, ferească zeii! Voi face eu cum să te foloseşti de munca altora şi să nu aştepţi în deşert cîştiguri de acolo chiar de unde n-ai alergat; căci eu dau celor ce vin după mine darul de a fi pretutindeni în largul lor.“ Ercule, după ce o ascultă, zise: „Muiere, cum te cheamă 175 pe tine?“ „Prietenii mei, răspunse ea, îmi zic Fericirea, iară vrăjmaşii îmi zic Desfrînarea Atunci cealaltă femeie înaintînd, zise şi dînsa: „Şi eu viu către tine, Ercule; cunosc pe născătorii tăi şi am pătruns în fiinţa ta încă de copil. Eu aşa crez că de vei 180 apuca poteca care duce spre mine, vei ajunge odată, odată să străluceşti prin fapte măreţe şi frumoase şi atunci eu însămi voi fi mai omenită şi mai băgată în seamă de către oamenii cei buni. Eu nu te voi mîglisi de loc cu făgăduieli că o să dai numai şi numai preste plăceri, nu, eu te voi 186 împinge tot spre adevăr, aşa precum este lăsat el de la Dumnezeu. Şi trebuie să ştii că orice este în adevăr cinstit şi frumos, Dumnezeu nu dă oamenilor fără muncă şi trudă. Daca dară voieşti ca Dumnezeu să-ţi fie de ajutor, trebuie să te închini lui; daca voieşti ca prietenii să te iubească, 190 trebuie să le faci numai şi numai bine ; daca doreşti ca vro ţară să te cinstească, trebuie să o slujeşti; daca voieşti ca pămîntul întreg să-ţi dea roade din bilşug, trebuie să munceşti la arătura cîmpului; daca îţi alegi mai bine să te înavuţeşti avînd turme, trebuie să îngrijeşti de ele; daca 195 cugeţi să ajungi mare prin războaie, daca vei să-ţi scapi prietenii din robia celor răi şi să-ţi izbîndeşti asupra vrăjmaşilor, trebuie să înveţi meşteşugul războiului de la cei ce îl ştiu mai bine şi să te îndeletniceşti mereu a te folosi de învăţăturile lor; daca vei să dobîndeşti putere în trup, 316 200 trebuie să-l deprinzi a se supune minţii şi a-i da mereu de lucru ca să se hîrsească cu munca şi cu sudoarea.“ Desfrînarea ar fi adaos atunci: „înţelegi tu acum, Ercule, Erculaş, cit de obositoare şi lungă este calea fericirilor ce-ţi arată această femeie? Eu însă am să te duc la fericire prin-205 tr-o cale mult mai scurtă şi mai lesnicioasă.“ Iară cealaltă femeie care era însăşi curăţenia de suflet sau cum i-am zice noi, Virtutea sufletească, se răsti către Desfrînare, zicîndu-i: „Nemernico ce eşti, ce bunătăţi ai tu în stăpî-nire? Şi ce plăceri poţi cunoaşte tu oare, daca nu voieşti 210 să faci nimic pentru a ţi le agonisi? căci nedînd pas dorinţelor nici să se ivească măcar, eşti saţiată mai-nainte d-a avea vrun gust; mănînci pînă a nu fi flămînzit; bei pînă a nu fi însetoşat. Spre a mînca cu poftă, tu te ţii după cei mai buni bucătari; spre a bea cu sete, cumperi vinurile cele 215 mai scumpe, şi vara alergi în toate părţile ca să găseşti ghiaţă ; spre a trage cîte un pui de somn, tu îţi iei nu numai plăpomi călduroase, dar încă şi saltele de puf. Pe tine nu osteneala, ci trîndăvia te face să cauţi somnul. Prin purtările tale cele netrebnice, tu dai ghies trebuinţei să se ivească 220 pînă a nu o simţi. Astfel îţi înveţi tu prietenii: noaptea îi feşteleşti; iar ziua îi ţii amorţiţi de somn în minutele cele mai scumpe, cînd omul trebuie să meargă la muncă. Deşi eşti fără-de-moarte, Dumnezeu însă te-a gonit din ceruri, şi oamenii, cei de treabă, te dispreţuiesc. Sunetul cel mai 225 măgulitor din toate, acela adică al vreunei laude, n-a ajuns niciodată pînă la urechile tale, şi n-ai stat cîtuşi de cît faţă la vro privelişte din cele ce farmecă pe om, pentru că niciodată n-ai făcut vro faptă bună. Cine să mai voiască oare a crede cuvintelor tale? Cine să te scoată din nevoi? Care 280 om de treabă ar mai cuteza să se amestece printre dezmăţaţii ce te urmează? Cei ce te însoţesc, daca sunt tineri au trupuri neputincioase; daca sunt bătrîni au suflete prostite ; îngreunaţi în tinereţele lor cu o grăsime venită din trîndă-vie, ajung slăbănogiţi la nişte bătrîneţe necăjite, fiindu-le 285 ruşine de ceea ce au făcut, ei se gîrbovesc de aceea ce au să facă; ca unii ce au gustat din toate plăcerile la începutul vieţii, şi au păstrat numai şi numai trude pentru anii lor cei din urmă. Eu, dinprotivă, sunt de la Dumnezeu; sunt cu oamenii cei de treabă; nici o faptă bună nu se face fără 240 de mine, nici în cer nici pe pămînt; mai mult decît orişicine, eu priimesc de la oameni cuvenitele laude, ca una ce însoţesc cu iubire pe meşteşugar la lucrarea mîinilor sale, 317 şi ca una ce sunt păzitoarea credincioasă a casei stăpinului; ocrotitoarea cu voie bună a slujitorului; soaţă drăgăstoasă în 245 ale păcei; surata statornică în ostenelile războiului; mijlo-citoarea supusă a prieteniei. Cunoscuţii mei se bucură în plăcere de hrană şi de băutură, fiindcă nu şi le pregătesc de mai-nainte, ci aşteptând ca trebuinţa să-i îndemne şi apoi să mănînce şi să bea. Somnul lor este mai dulce decît 250 al leneşilor, şi sunt buni bucuroşi a şi-l întrerupe, ca să nu-şi piarză treburile. Cei tineri sunt fericiţi, pentru că îi laudă bătrînii, şi cei bătrîni primesc cu mulţumire arătările de supunere ce le aduc cei tineri; acelora le place să-şi amintească de faptele lor din trecut, şi găsesc o mare mul-255 turnire întru a îndeplini pe cele de azi; prin mine Dumnezeu ii iubeşte, prietenii îi doresc şi ţara îi omeneşte. După moarte, pomenirea lor nu se uită, ci rămîne lăudată în veci de veci. Iată cum, Ercule, fiu al unor părinţi buni la suflet, ai putea, prin muncă, să dobîndeşti cea mai de căpe-260 tenie fericire!“ Ercule, după ce se întoarse acasă, prinse a cugeta asupra vorbelor celor două muieri, şi puindu-le în cumpănă, i se păru că atîrnă mai mult vorbele femeii celei îmbrăcate în alb. Se dete dară în partea ei cu hotărîre statornică de a 265 merge pe calea cea spinoasă şi ostenitoare, numai să fie lăudat şi după moartea lui, că a lucrat împotriva apăsării, a nedreptăţii şi a lăcomiei. Şi d-atunci a rămas de zic cărturarii, cînd vorbesc despre cineva carele se află între două nevoi, şi stă la chibzuri 270 în care parte să se dea, că are dinaintea sa calea cea înfurcită a lui Ercule. Rămîind sub ascultarea mîne-sa, Ercule, cînd ajunse în vîrstă, crescu şi se făcu un om gras şi voinic, spătos şi vînjos, cum nu era altul. Era oacheş şi înalt ca de opt 275 palme şi jumătate; iară trunchiul trupului lui îi era otova. Perii capului nu-i erau creţi; dară stăteau turlu, burlu, cum se zice. Nasul îi era cam adus, ca de vultur, şi ochii albaştri. Era muncitor, nevoie mare, şi dacă la muncă nu-1 întrecea altul, apoi nici la mîncare, nici la băutură 280 nu se lăsa el mai prejos. Euristeu, îndemnat de neîmpăcata zeiţă a zeiţelor, puse pe bietul Ercule la nişte trebi aşa de grele şi de grozave, îneît, nu ştiu cine de ar fi fost, n-ar fi putut să le isprăvească. Vezi că nu voia să mi-1 crească, ci să mi-1 prăpă-285 dească. 318 Ercule se cam codi deocamdată şi nu prea avea poftă să se supuie aşa de bună-voie la jug. Atunci Junona porunci unei zîne năbădăioase să tulbure minţile bietului Ercule, ceea ce şi făcu. Iară daca fură întrebaţi cititorii de stele ai 290 păgînilor, cari, ziceau ei, că ştie să spuie oamenilor voinţele zeilor, priimi răspunsul că numai supunîndu-se tutulor poruncilor lui Euristeu va avea tămăduire Ercule. Auzind aşa viteazul se duse singur de voia lui şi se supuse ca un mieluşel. 295 Douăsprezece fură la număr trebile cu care îl însărcină Euristeu pe Ercule, şi pe toate le scoase la căpătîi. Acum fiţi numai urechi, dragii moşului nepoţei şi nepoţele, ca să ascultaţi toate izbînzile ce făcu acest Ercule. Şi ca să nu pierdeţi şirul, luaţi în mînă cîte un răboj, şi să 300 tăiaţi de cîte ori vă voi zice eu, pînă s-o împlini numărul. împăratul ştia că pe lîngă ţara numită Nemeea se pripăşise un leu aşa de groaznic şi aşa de mare, cum nu se mai văzuse pînă atunci; şi era aşa de stricătoare bala de fiară, încît turmele de oi nu se mai stăveau prin preajmă de răul 305 lui. într-o zi chemă pe Ercule şi-i zise: „Ercule, să te duci în Nemeea să răpui leul ce zic oamenii că ar fi căzut acolo din lună, căci face mari stricăciuni“. Plecă viteazul, fără să zică nici un cuvinţel măcar. îşi 310 luă însă toroipanul, pe care şi-l cioplise el dintr-un lemn nodoros de măslin sălbatec, şi şi-l ferecase cu fier, arcul, tolba cu săgeţile, şi ajungînd acolo, unde mi-şi auzi un troznet şi un pocnet prin pădure, de ţi se făcea părul măciucă în cap. Ce vă socotiţi că era? O namilă de leu cît 315 toate zilele de mare, de băgase pe toţi în grozile morţii. Spun, măre, că pielea lui nu se putea pătrunde cu săgeţile, ori cu suliţele, atît de tare era. El îşi avea vizuina într-o văgăună de munte cu două guri. Ercule nu-şi pierdu cumpătul, ci trase într-însul cu o 320 săgeată, trase cu două, trase cu toate săgeţile ce le avea el în tolbă; dară, aş! unde să se lipească săgeţile de pielea lui? Gînd ajungeau şi-l atingeau, nu-i făceau nici atîta stricăciune cît o pişcătură de purice. Leul se întărîtase, nevoie mare. Acum nu mai era chip să-l lase în pace. Trebuia să 325 pice unul din doi. Atunci Ercule astupă o gură d-a vizuinei, intră la leu pe cealaltă gură, se repezi cu toroipanul lui, şi pînă să nu prinză de veste leul că se apropie de el, îi 319 dete vro două, trei lovituri în cap, de se făcu toroipanul numai ţăndări. Simţi leul aceste lovituri; dară nu-i făcu 330 vrun rău mare. Răcni leul, nenişoruîe, de se cutremurară toate prejmetele, de îngheţară de frică toate fiarele în culcuşurile lor, şi de se auzi cale de nu ştiu cîte zile. Apoi începu a veni asupra voinicului, aruncînd înainte-i din gură văpăi de foc şi fum ca să-l orbească. Dară Ercule, 335 ţanţoş, cum îl lăsase pe el Dumnezeu, sări pe leu mai iute decît aţi gîndi, şi, apucîndu-1 cu mina stingă de falca de sus, iară cu dreapta de cea de jos, trase cu atîta putere, încît îi despică gură drept în două. Leul se zvîrcolea de durere, se învîrtea în loc şi răcnea, de credeai că se luptă cu 340 toate lighioanele pădurilor. Ercule îi mai dete vro cîţiva pumni în cap, chilomi d-ăia d-ai lui, îndesaţi, şi numai ce, iacătă că leul începe a şovăi, şi, o dată, buf! căzu cu gaibele în sus. Ercule n-aşteptă să moară bine, ci-1 jupui de piele şi o luă 345 cu sine. Cu această piele de leu se îmbrăcă el, căci era mare foarte, şi o purtă în toată viaţa lui, slujindu-i drept scut, adecă pavăză, fiindcă nu răzbea printr-însa nici un fel de armă, şi din capul leului făcu o glugă în chip de coif. Pe atunci Ercule era burlac; văzînd împăratul locului 350 aceluia pre nume Tespiu, aşa vitejie de flăcău, ce-i plesni lui prin cap, să poftească pe Ercule acasă la dînsul. După ce îl lăudă pentru vrednicia şi voinicia lui, îi dete un ospăţ de să se ducă pomina. Şi cum era de ostenit Ercule de la luptă, mîncă cît cincisprezece şi bău cît douăzeci şi cinci. 355 Avea însă şi ce mînca şi ce bea; căci împăratul Tespiu pusese la masă mîncările cele mai bune şi cele mai scumpe din lume, şi nişte vin mai bătrîn şi decît dînsul. Ercule îşi încălzi măseaua şi se cam turlăci, şi aşa cum era, îl puse împăratul într-o cămară unde să se odihnească singur, 360 singurel. Acest împărat avea cincizeci de fete, şi în noaptea aceea pe toate le trimise la Ercule, cîte una, una. Voinicul, dîrz cum era el de băutură, cu toate se iubi. Aceasta era şi voia împăratului, ca să aibă, adecă, de nepoţi nişte oameni tot unul şi unul, sămînţă de voinic nu glumă. 365 Apoi întorcîndu-se Ercule la împăratul Euristeu, ruda sa, cu isprava făcută, îi spuse toată şiritenia; iară împăratul se luă de gînduri, auzind de atîta vitejie. Aceasta este treaba săvîrşită cu leul de la Nemeea. Una la mină. Tăiaţi, copii, la răboj, spre ştiinţă. 320 870 Lui Euristeu, vezi, îi băgase în cap Junona, că Ercule, odată, odată, are să-l dea j'os de pe scaunul împărăţiei, ca să se puie el. Pentru aceasta tartoriţa îl tot îndemna să trimită pe Ercule să facă şi alte trebi anevoioase şi primejdioase, ca doar, doar, s-o cortorosi de el. 375 Astfel fiind, împăratul chemă iar pe Ercule, şi-i zise: Să mi te duci, Ercule, să omori balaurul acela ce bîntuie eoprinsurile de la Lerna.“ Bietul Ercule nu mai zise nici pîs! Ştia, vezi, că astfel era orînda lui, şi o porni, luînd cu sine pe un flăcăiandru, 380 nepot al său, cu care se avea bine ca fraţii. Ajungînd la Lerna, cercetă despre balaur, şi iată ce află: că era o idră, adecă o scorpie grozavă, care locuieşte în smîrcurile de p-acolo, de unde iese şi nimic nu scapă zdravăn din ce întîlneşte în calea ei; că este rea, nevoie 385 mare, că are aripi şi nouă capete, toate fără-de-moarte; cel din mijloc însă este mai mare decît toate. Gînd este necăjită varsă din ea venin şi fiere otrăvicioasă, şi tot ce atinge usucă pînă în măduva oaselor, arde şi pîrjoleşte. Auzind aşa Ercule, merse înaintea ei. Nepotu-său venea 390 după dînsul cu armele, şi gata a da lui Ercule pe aceea ce o va cere voinicul, cînd se va lupta cu Scorpia. Şi puindu-se la pîndă, trase o săgeată, trase două; cînd fu la a treia, unde ieşi, măre, Scorpia din smîrc, şi năvală la Ercule ca să-l umple de balele sale cele veninoase şi să-l prăpădească 395 pre el. Băiatul sta aproape de Ercule şi-i da cînd cîte o săgeată, cînd suliţa şi cînd paloşul. Dară balaurul nici habar n-avea: nu-i păsa lui de nici una din armele lui Ercule. Şi viind mai aproape dihania de balaur, unde mi se repezi la dînsul Ercule, şi luîndu-se la luptă dreaptă, mi-1 400 strînse în braţe aşa de tare, încît îi ieşise ochii din cap cît pumnul. Atunci ceru Ercule paloşul, şi, hîrşt! îi tăie un cap ; şi mai hîrşt! îi mai tăie unul. Dară se minuna ca de alta aia, cînd văzu că în locul capetelor tăiate, cresc altele la loc, îndoite. 405 Atunci el zise nepotului său să dea pîr-jol unei păduri ce era p-acolo p-aproape. Iară, pînă să facă el aceasta, Ercule nu slăbi pe Idra de la Lerna nici cît ai da în cremene, ci o ţinea strîns în braţele sale cele vînoase şi legate, de s-o rupă în două şi să-i plesnească ochii. 410 Intr-acestea Junona, văzînd că Ercule are să biruiască, trimise în ajutorul Idrei, adică a balaurului, un stacoj (rac de mare) năpraznic cît o dihanie spurcată. Acesta cum veni, 21 — Ispirescu — Opere, voi. tt 321 se dete la Ercule să-l apuce de picior şi mai multe nu. Se apără voinicul, vîrtos; dară stacojul se dete pe furiş şi-l 415 răni oarecum la călcîiul piciorului. Atunci Ercule, str’în-gînd în braţe groaznic pe Idră, odată se întoarse şi strivi stacojul cu piciorul. Apoi începu iarăşi lupta cu balaurul cel spurcat sau cu Idra de la Lerna; şi cum îi tăia cîte un cap, îndată şi 420 pîrlea locul de unde tăiase capul cu tăciunii ce-i aducea nepotu-său din pădurea cea pîrjolită, şi tot aşa făcu pînă ce îi tăie toate capetele, şi pînă şi pe cel din mijloc mai marele. După ce o răpuse ca pe ea, Ercule avu grijă de a-şi 425 înmuia vîrful săgeţilor sale în sîngele capetelor celor veninoase şi înfierea jigănii, de şi le otrăvi astfel incit rănile ce făceau ele nu se mai tămăduiau. Apoi îi îngropă trupul şi capetele, şi puse d-asupraun pietroi mare cît un munte. Şi, întorcîndu-se acasă, merse de se închină împăratului 430 cu isprava ce făcuse. Două la mînă. Crestaţi pe răboj, copii! împăratul Euristeu mai porunci lui Ercule să-i aducă din Arcadia, vie, viuliţă, cerboaica cea cu coarnele de aur şi cu picioarele de aramă, pe care nici un vînător nu o putuse 435 săgeta. Această cerboaică era una din cele cinci ciute cu coarnele de aur şi cu picioarele de aramă, ce păşteau pe nişte ţărmuri. Văzîndu-le Diana, una din zeiţele cele de frunte ale păgî-nilor eleni şi romani, se luă după dînsele şi prinse patru 440 din ele, pre care le înjugă la carul său; cea de a cincea însă, mai sprintenă de picior, scăpă şi fugi pînă ajunse în ţara Arcadia. Vedeţi că Junona voise să scape. Totuşi şi astă cerboaică Dianei fu închinată. Tocmai aici trebui să vină bietul Ercule după dînsa, 445 şi o fugări, şi o urmări un an de zile încheiete, prin pădurea de la Menale. Văzînd că nu o poate prinde, fiindcă fugea ca fulgerul de iute, Ercule o săgetă la un picior, o ajunse, o înhăţă d-a umerele, şi veni cu dînsa la împăratul lui. în cale întîlnindu-se cu Diana care era supărată foc 450 pe dînsul pentru că-i rănise dobitocul ce-i era ei închinat, Ercule ştiu cum să facă să împace pe zeiţă, şi aduse cerboaica la Micena vie nevătămată. Trei la mînă. Tăiaţi la răboj, pentru ţinere de minte. 322 455 460 465 470 475 480 485 490 495 21* Împăratul Euristeu, ca să amărască şi mai mult pe Ercule, începu să scoaţă vorbă, că a prinde o ciută nu este vro treabă mare. îi porunci deci să meargă în ţara Eri-mante ca să o scape de un îndrăcit de mistreţ ce o bîntuia. Ercule, plecă capul, nu zise nici bleau, şi luă drumul spre acea ţară. In cale de te preste un Centaur, carele îl priimi în gazdă. Aceşti centauri erau nişte jivine, oameni pînă la brîu şi de la brîu în jos cai. Ei erau răutăcioşi şi beţivi, nevoie mare, şi nu da pace vecinilor lor, de loc, de loc. Numai cîţiva dintre dînşii fură oameni de treabă. Cela ce găzdui pe Ercule îl ospătă şi-l omeni ca pe nu ştiu cine. De bucurie că avea un oaspe aşa ca Ercule, el dete cep la o butie cu vin foarte vechi, ce i-o dăruise Bacus, zeul vinului ş-al beţiei. Obştea centaurilor mirosind vinul se adunară cu mic, cu mare, la poarta centaurului ce priimise pe Ercule în gazdă, şi cerură cu ameninţări să le dea şi lor din acel vin. Ei nu veniră cu mîinile goale. în loc de arme ei întrebuinţau copaci scoşi din rădăcină, bolovani de piatră, tăciuni aprinşi şi ţepuşe. Neascultînd de vorbă, Ercule îi puse pe goană şi omorî o mare parte dintr-înşii. Apoi plecă in treaba lui. Ajungînd în Erimante, găsi vreme cu prilej ca să vază fiara cea sălbatică şi grozavă. După ce o zări, puse în gînd ca să prinză dobitocul viu-viuleţ, şi aşa să-l aducă la împăratul. Aşa vru el, numai şi numai ca să arate că isprava fu şi mai şi. Pîndi, deci, cîteva zile ca să vază ce apucături are acest îndrăcit de mistreţ; şi ce credeţi că mi-ţi văzu? Aoleol-numai gîndindu-se cineva, îl apucă răcorile morţii. Era, neiculiţă, dihania de gadină făcută otova cu cap, cu trup, cu tot. Cînd alerga după vrun vînat, sufla pe nări un duh rău de usca iarba pre unde mergea; colţii lui erau ca sece-rile, şi dobora în drumu-i copăcei de trei ani, pe care îi atingea cu colţii; avea nişte ochi zgiiţi de lovea pe om fulgerătura cînd se uita asupra-i şi un rît făcut ca din topor, şi cocîrjat. Ercule făcu un laţ cu meşteşug, îl întinse pe unde ştia el că are să treacă fiara sălbatică, şi se pitulă cît colea într-un stufiş. Nu zăbovi mult, şi numai ce iacătă că vine mistreţul, grohăind din rît şi duduind pămîntul; iară cum dete in 323 laţ rămase locului. Se smîci, fiara sălbatecă, se zbătu; dară toate opintelile îi fură deşarte. După ce-1 lăsă să se mai domolească o toană, frămîntîn-du-se ca să scape din laţ, unde mi se apropie şi Ercule de 600 el, puse mina pe ritul lui şi, luîndu-1 d-a umeri, plecă cu el. Unde mi-ţi începu, nenişorule, să mi-ţi guiţe ăl mistreţ, de se auzea cale de nu ştiu cîte conace. Altul în locul lui Ercule de ar fi fost, nesmintit că ar fi asurzit. Cînd văzu împăratul Euristeu această nemetenie de 605 dobitoc, pînă într-atîta se sperie, încît o rupse d-a fuga şi se ascunse într-un chiup de aramă. Patru la mină, băieţi. Tăieţi, tăieţi cu toţii la răboj. Rîse Ercule pînă se strîmbă de moliciunea lui Euristeu; dară se alese cu atît. 610 „Stăi măi că ţi-o fac eu, cugetă Euristeu, ai rîs tu de mine, am să te fac şi eu pe tine de rîsul lumii.“ Şi chemă pe Ercule şi-i zise: „Voinicule, eu îţi poruncesc să mi te duci să cureţi gunoiul vitelor lui Augia împărat.“ 515 Se mîhni în sufletul său Ercule cînd auzi că-1 trimite să facă lucrări de argat, el, care se bizuia a se lupta cu zeii. însă era supus şi trebuia să asculte de poruncă. Dară, ca şi treaba aceasta să fie vrednică de dînsul el se socoti să o facă astfel, cum alţi oameni să n-o poată săvîrşi nici în 520 douăzeci de ani. Augia acesta, împărat la Elida, era foarte avut în -vite. Avea turme nenumărate de tot soiul, aşa încît nici nu le mai da de căpătîi, şi nici numărul văcarilor, al herghelegiilor şi al ciobanilor ce le păşteau nu-1 mai cunoştea. Şi fiin-525 dcă n-avea destule grajduri, staule şi coşare unde să-şi adăpostească atîta sumedenie de vite, le lăsa a mînea noaptea pe cîmpie, sub acoperământul cerului. După o vreme îndelungată, cîmpiile din ţara Elida, atît se încărcase de gunoi şi de băligar, încît nici iarba nu mai creştea. Ercule 530 se înfăţişă înaintea lui Augia şi se legă că el poate să-i cureţe cîmpiile numai într-o zi. Auzind aşa împăratul îi făgădui să-i dea zeciuială din toate felurile de vite, numai să-i facă astă treabă. Ercule se puse de abătu din matca lor două rîuri prin 535 acele cîmpii pline de băligar, şi d-abia, d-abia, cîine, cîi- 324 neşte, putu să urnească din loc acea murdărie, cu ajutorul undelor celor repezi ale acelor rîuri. Cînd îşi văzu a doua zi împăratul Augia cîmpiile curate şi iarba încolţind din nou, se sperie şi el; şi fiind din firea 540 lui om zgîrcit, îşi luă vorba înapoi şi nu mai voi să dea nimic lui Ercule. zicînd că el a trebuit să facă treaba aceasta, deoarece îi poruncise împăratul Euristeu. Mai tîrziu îşi scoase Ercule din capete şi asupra lui Augia, căci merse asupra lui cu război, îl bătu şi puse în locu-i pe fiul acelui 545 împărat, carele era om drept şi curat la inimă. Ercule se întoarse şi spuse împăratului Euristeu ce ispravă făcuse. Cinci la mînă, copii. Tăiaţi vîrtos la răboj, ca să trecem la alta. 550 Euristeu se bătea cu gîndurile, cum de nu se prăpădeşte Ercule; şi nu ştia ce treabă grea să-i mai dea, numai şi numai să-i răpuie capul şi să scape de dînsul. Auzind de nişte păsări grozave ce bîntuiau ţara Stimfale, trimise pe Ercule să le nimicească. 555 Acestea erau nişte păsări cu capul, cu ciocul şi cu aripile de fier; ghiarele lor erau încîrligate şi mai ascuţite decît ale pisicilor. Zeul războiului le învăţase cum să se ia la bătaie cu ostile, cînd le aducea asupra lor cineva. Ele îşi scoteau cîte o pană şi dau vîrtos cu dînsele, ca şi cu nişte 560 suliţe. Erau aşa de multe şi de mari aceste păsări, încît opreau razele soarelui, cînd se ridicau ele în zbor, de se făcea întunerec pe pămînt. Trăiau în smîrcurile Stimfale, hrăpeau la vite şi la oameni, cu care se hrăneau; iară cînd vedeau că vreo oştire umblă să le răzbească, ele zburau 565 într-o pădure deasă şi înaltă, de unde nici dracul nu le mai putea scoate. Ercule, ducîndu-se să se bată cu ele, întîlni în cale-i pe Minerva, zeiţa înţelepciunei, carea îi dădu un fel de tobă de aramă, cam ca daiereaua, şi îi prinse mult bine. 570 Ajungînd la smîrcurile unde trăiau acele păsări, cum văzură ele pe Ercule, fugiră în pădure. Viteazul ocoli pădurea întreagă bătînd din daierea. Păsările se speriară şi ieşiră la luminiş. Atunci voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său, şi le săgeta una cîte una, pînă ce le răpuse 575 pe toate; şi scăpă ţara de o aşa pacoste. Şase la mînă. Tăiaţi, tăiaţi mai iute la răboj ca să nu se uite. 325 N-apucă voinicul nici să mi se odihnească bine de ostenelile drumului şi ale luptelor, şi numai iacătă că Euristeu îl trimise să-i aducă taurul din Creta. 680 Ştiţi ce era acel taur? Spun să fi fost un împărat pre nume Minos, foarte fălos şi mîndru, ca toţi grecii, de! ce să zici. El se lăuda a fi mlădiţă de zeu, şi că toate poftele i le împlineşte acel zeu. Şi după cum se vede treaba cam aşa şi era. într-o zi el 585 rugă pe Neptun, zeul mărilor, să-i trimiţă din mare vro jiganie, şi se făgădui că i-o va aduce jertfă. Zeul îi împlini rugăciunea trimiţîndu-i un taur grozav. Acest taur era alb ca zăpada şi frumos, cum nu se mai văzuse pînă atunci pe lume. Lui Minos împărat îi fu milă să răpuie o aşa 690 frumuseţe de vită. O trimise deci la turmele sale, şi aduse jertfă zeului un alt taur d-ai săi. Zeul se supără foc. Şi de ce atîta inimă albastră? Au doară nu cunoştea zeul ce poamă de oameni sunt elenii, că nu se ţin de vorbă? Sălbătăci şi înrăutăţi pe taurul ieşit 596 din mare pînă într-atît, încît nu se mai putea apropia nimeni de dînsul. Nu numai atît, dară turbarea acestui taur merse pînă acolo de bîntuia şi Creta şi ţările de prin preajmă, şi nimic nu scăpa teafăr dinaintea acestui dobitoc grozav. Ercule, daca ajunse, arunca arcanul, îl apuca de coarne, 600 încăleca pe dînsul şi nu-1 slăbi pînă ce nu mi-1 domestici. Se smîci taurul, o rupse d-a fuga prin cr în guri şi prin smîrcuri, se scutură, azvîrli din picioare, dară toate opintelile lui cele năbădăioase rămaseră deşarte; căci Ercule odată pe dînsul, nu-1 mai putea clinti din loc, d-ar fi făcut 605 el nu ştiu ce. Şi astfel aduse împăratului Euristeu pe acest taur îmblînzit ca un miel, pe care îl trimise în staulul său. Aceasta fu a şaptea treabă isprăvită de Ercule după porunca împăratului Euristeu. Şapte dară la mînă. Tăieţi, 610 tăieţi la răboj. Cu toate necazurile ce întîmpina Ercule în aceste grele lucrări cu care era însărcinat, el nu-şi uita nici de zei, ci înfiinţa nişte sărbători în lauda lor. De aceea şi zeii îi făcură nişte daruri, numai bune pentru vitejia sa, pe care 615 am socotit că nu e bine să le lăsăm, fără a pomeni ceva de ele. Aşa, Minerva, zeiţa înţelepciunei, îi dete un ştergar bun de leac. Vulcan, făurarul zeilor, îl dărui cu un toroipan 326 şi cu o platoşe sau pieptar de fier nerăsbătut; Neptun, zeul mărilor, îi dete un armăsar sireap de sărea şapte «20 hotare; Mercur, alergătorul zeilor, îi dete o pală, de să pui firul de păr pe tăişul ei şi suflînd să se reteze; Apolon, zeul soarelui, îi dete un arc mai săgetător decît razele soarelui. Ceilalţi zei îl dăruiră fiecare cu ce avea mai bun. Pentru aceasta Ercule nu voi a rămînea mai prejos decît dînşii, «25 ci-şi arătă recunoştinţa sa cînd fu de se sculară uriaşii sau novacii cu răzmeriţă asupra zeilor. Atunci el mi se puse pe dînşii, omorî o mare mulţime şi scăpă pe zei de ruşinea ce erau să paţă. Cu toate acestea, cînd se întîmpla să facă cuiva zeii «80 vro nedreptate, el nu se sfia a le o spune verde în ochi, şi se silea să îndrepteze lucrul. Astfel s-a întîmplat cu Prc-meteu pe carele cu nedrept îl osîndise J oe ca să-l chinuiască un vultur rozîndu-i rărunchii. Altă dată vă voi povesti mai pre larg şi basmul lui «85 Prometeu. Docamdată să ştiţi numai că Ercule, cum zări pasărea rupînd cu lăcomie ficaţii bietului Prometeu, încordă arcul, şi săgeata ce zbură dintr-însul se opri drept in trupul vulturului carele muri într-o clipeală de ochi. Atunci dezlegă pe Prometeu şi-i dete drumul. Vru Joe «40 să mii facă niţică gălăgie; dară îşi cată de treabă, vezi că nu vru să strice hatîrul lui Ercule. împăratul Euristeu nu ştia ce treabă anevoioasă să mai găsească a da lui Ercule. Aflînd însă că un împărat anume Diomede, carele domnea în Tracia, avea nişte iepe aşa de «45 rele, încît le hrănea cu carne de om, trimise pe Ercule să facă ce-o şti el, numai să-i aducă acele iepe. îşi frecă mîinile de bucurie împăratul Euristeu, socotind că de astă-dată are să i se înfunde lui Ercule. Viteazul nu zise nici circ. Plecă capul înaintea lui Euris-«50 teu ca un supus şi porni ca să-i împlinească pofta inimei. Cînd ajunse acolo, ce să-i vază ochii? Patru iepe, sirepe şi năbădăioase, legate cu căpestre de fier la nişte iesle cu totul şi cu totul de aramă. Procletul de Diomede le da nutreţ numai carne de oameni. Iepele se sălbătăciseră «55 şi se făcuseră rele, nevoie de cap ; vezi că se spurcaseră la sînge de om, şi asta fu de ajuns ca să le facă a nu se mai putea apropia nimeni de ele. 327 O aşa neomenie Ercule nu o putu lăsa nepedepsită. Chemă pre Diomede la luptă, îl răpuse pre el şi îl dete 660 iepelor de-1 mîncară ca pe dînsul. Cu această faptă Ercule le îmblînzi, puse mina pe ele şi le aduse la împăratul Euristeu. Acesta le închina zeiţei Junona, dîndu-le drumul într-un munte. Opt la mînă. Tăiaţi numaidecît la răboj, copii. 665 Pe vremea aceea întrolocîndu-se o seamă de viteji, porocliţi argonauţi, spre a merge să aducă berbecele cel cu lina de aur pe care îl furase un oarecare elen, veniră şi la Ercule de-1 rugară să meargă şi el cu dînşii. Voinicul nu aştepta să-i zică de două ori; ci se sculă, se duse cu dînşii 670 şi se întoarseră izbînditori, după ce Ercule făcu cele mai mari isprăvi de vitejie. Altă dată vă voi spune, dragii moşului, de voi mai avea zile, şi basmul acesta cu berbecele cu lîna de aur şi cu argonauţii. 675 Fata împăratului Euristeu auzise că împărăteasa Amazoanelor avea o cingătoare cum nu se afla alta pre-lume. Vezi că-i era dăruită de către zeului războiului, pre nume Marte, pentru că se deosebise în bătălii, ca o vitează a vitejilor, şi pentru vrednicia ei de împărăteasă. îmi 680 poftise fata împăratului ca să aibe ea acea cingătoare; şi d-ar fi fost barem ceva de dînsa, nu ţi-ar fi necaz. îmi poftise dumneaei, zic, ca să o aibe, fiindcă ştia că la curtea tătîne-său se afla un om verde şi harnic, carele face pe dracul în patru şi nu se întoarce buzat de la slujba cu care 685 îl însărcina cineva. Se rugă deci de tatăl său ca să poruncească lui Ercule să i-o aducă. Atîta aştepta şi Euristeu; căci el nu mai ştia unde se poate să fie vro primejdie mare, ca să trimită pe voinic acolo. 690 Amazoanele acestea erau nişte muieri viteze, care nu vrea să ştie de nimeni. Ele locuiau singure. Bărbaţii lor trăiau despărţiţi de dînsele într-o cetate. O dată pre an aveau şi ei voie să vină la dînsele. Ele se luptau cu oricine se scula asupra ţărei lor, şi mai adesea ori ele biruiau. 695 Erau nişte muieruşte cu care nu se putea juca cineva, că-i lua părul foc, de ar fi fost, el acolo, de şapte palme în frunte. 328 Ercule se întovărăşi, deci, cu cîţiva prieteni d-ai lui, cu care se avea ca nişte fraţi, şi cu o seamă de oaste, se puseră 700 în nişte corăbii, şi plecară pe mare, tala, tala, pînă ce se pomeniră la ţara, Amazoanelor. Aci daca ajunseră, Ercule nu vru docamdată să-şi puie mintea cu nişte muieri, ci trimise soli la Ipolita, împărăteasa acelor Amazoane, să-i spuie pentru ce venise. 705 Ipolita, ca o femeie înţeleaptă ce era, şi aflînd de Ercule cel vestit în războaie şi voinic fără seamăn, îi ieşi întru întîmpinare cu gînd ca să-i facă pre voie. Goropeşniţa de Junona, însă, îşi vîrî coada şi aci. Vezi că ea purta sîmbetele lui Ercule, şi ar fi voit să-l facă şi de 710 ruşine, şi să piară de pre faţa pămîntului. Luă deci chip de Amazoană, se amestecă printre dînsele şi începu a striga cît îi lua gura, cutreierînd ţinutul lor: „Săriţi, surioarelor, toate cu toatele, că iată nişte streini venit-a şi ne răpiră pe împărăteasa“. 715 Cînd auziră muiereturile despre una ca asta se adunară numai într-o clipeală, ca frunza şi ca iarba, alergînd pe capete, care de care să ajungă la mare mai curînd, şi să dea năvală asupra corăbiilor. Unele alergară călări, altele pe jos, unele cu părul vulvoi, căci n-avuseseră vreme nici 720 coadele să şi le lege ; iar altele numai cu cîte o ţoală aruncată pe dînsele, aşa d-a-n fuga. Cum ajunseră ia ţărm, unde mi-ţi începură a arunca în corăbii, care cu pietre, care cu bulgari, care cu zburături de lemne, care cu săgeţi şi care cu ce găsi la îndemînă, de 725 să chisăgească pe Ercule şi pe ai săi, şi să le răstoarne corăbiile ca să se înece în mare, şi mai multe nu. Ercule văzu că nu e glumă; şi de-ar fi crezut-o la început că e glumă, dară se încredinţă că nu e bună. Ieşi deci la ţărm cu ai săi, şi unde mi se încocleţi o luptă d-alea de 730 credeai că n-are să se mai aleagă nici praful de ei şi de ele, Adecă să te ferească Dumnezeu de bătaia muierească, cînd se-ndîrjesc ele. Da, nene, muierile, orbiş, de zvînta. Nici că se mai uita unde da. Dădeau cu caii preste oamenii lui Ercule şi îi călcau în picioare ca pe nişte omizi. 735 Dară dedeau şi oamenii lui Ercule de răpăia. Se bătură în suliţi, dară ele se făcură ţăndări. Scoaseră apoi paloşele şi se loviră cu nemilostivire. Scoaseră şi muierile securile lor cele cu două ascuţişuri şi nu se lăsau mai prejos decît bărbaţii. Să nu te ducă Dumnezeu vreodată să mai vezi 740 asemenea bătălie. Şi aşa se luptară zi de vară pînă-n seară. 329 745 760 755 760 765 770 775 780 330 Iară Ercule se întorcea într-un călcîi, şi sta faţă totdauna, unde era primejdia mai mare şi războiul mai înverşunat. Unde da el, pălea! Cînd fu înspre seară, răzbi Ercule cu ai săi pe muieri şi le luară în goană. Acuma măcelărire! Nici una din muierile ce căzură în mîinile voinicilor nu mai scăpă cu viaţă. Unii le tîrau de coate ca pe nişte otrepe. Alţii mi ţi le snopeau şi mi ţi le striveau sub genunchi ca pe nişte alte alea; iară pe altele, pe unde mi le ajungea, p-acolo le lua Avram sporul. Ipolita, împărăteasa Amazoanelor, cea care ar fi voit să-şi dea cingătoarea (brîul) din capul locului, fără să se mai facă atîta vărsare de sînge, căzu roabă în mîinile lui Ercule cu brîu cu tot. Nouă la mină. Iute, iute, tăiaţi la răboj, precum ca să se ştie. împlinind şi a noua poruncă a împăratului Euristeu, Ercule se întorcea acasă agale, cu corăbiile; pe drum însă, se abătu şi pe la Troia cetate. Cînd acolo, preste ce socotiţi că dete? Dete preste fata împăratului din acea cetate, pre nume Esiona, legată cu lanţuri la ţărm, care plîngea şi se tînguia de-ţi rupea inima. Iară daca o întreba Ercule de ce plînge, şi se încerca să o împace, mîngîind-o, ea îi spuse că tată-său o pusese acolo ca să vie o iasmă din mare şi s-o mănînce; fiindcă aşa ziseseră popii lor, că printr-aceasta adică, se va coborî îndurarea zeilor preste ţara lor, şi va ostia ciuma ce bîntuia biata poporime. Lui Ercule i se făcu milă de dînsa, o dezlegă din lanţuri, şi aşteptă acolo pînă ce ieşi jivina cea spurcată din mare. Cum o văzu, Ercule se năpusti asupra ei cu toroipanul, îi luă mirul din frunte şi o dete cu gaibaracele în sus. Plecînd şi de aci, Ercule ajunse la ţara unor fraţi pre nume Poligon şi Telegon, stăpînitorii acelei ţări. Aceşti nelegiuiţi, de cum vedea că vrun străin a sosit în ţara lor, îl silea să se ia la trîntă cu dînşii. Şi fiindcă ei erau foarte dibaci în meşteşugul de a se lupta, trînteau pe toţi, şi apoi îi chinuiau grozav pînă mureau. Chemînd şi pe Ercule la luptă, acesta numai cu o mînă îi răsuci, îi răbufni la pămînt, ba încă scăpă omenirea de nişte astfel de împăraţi bătăuşi, ce tot căutau oamenilor ceartă cu luminarea, trimiţîndu-le sufletele să se plimbe în bezna tartarului. După care Ercule se întoarse la Micena. Mai aflînd Euristeu că un uriaş anume Gerion avea 785 nişte vaci năzdrăvane, cum nu se mai găseau altele pre lume aşa de frumoase, chemă pe Ercule şi-i porunci să i le aducă din pămînt, din iarbă verde. Ercule se supuse ca un miel. Vezi că n-avea încotro. Cerceta el despre acest Gerion, şi află că şade într-o ţară 790 spre soare-apune, adică pre unde este astăzi ţara spaniolilor, că este un novac năpraznic, carele are trei trupuri, că are păzitor la cireada un cîine cu două capete, ieşit din întunecimea iadului, şi un balaur cu şapte capete. Aceste iezme aşa de bine păzeau cirezile, încît nici vînturile nu se 795 puteau apropia de ele. Şi deschizîndu-şi ochii patru, îşi dădu cu socoteală că pentru această treabă are să verse multe năduşeli. Luă deci cu dînsul o ceată de ostaşi, tot unul şi unul, intră în corăbii şi o porni către apus; şi merse, şi merse, pînă ce ajunse. 800 în drumul său curăţi mai multe ţări de toate gadinile şi jivinele sălbatece, astfel încît p-acolo, pînă şi în ziua de azi nu se mai află nici urs, nici lup, nici altfel de jigănii de soiul acestora. Viind la un loc unde nişte munţi despărţea. marea de ocean, Ercule puse umărul şi împinse 805 munţii în dreapta şi în stînga de făcu loc apelor să se împreune. El făcu această treabă ca să rămîie de pomenire că a trecut şi el pe acolo; şi de atunci munţii aceştia şi pînă acum d-amîndouă părţile apei, se numiră stîlpii lui Ercule; iară azi, acelui loc i se zice strîmtoarea de la 810 Gibraltar. Iară dacă ajunse la ţara uriaşului cu vacile, se luă la luptă cu cîinele cel cu două capete, şi luptă-se, şi luptă-se, pînă ce abia, abia, Ercule dovedi pe acel dulău şi-l omorî ca pe el. Apoi se apucă şi cu balaurul. Se mai luptase 815 Ercule cu balauri, dară ca acesta nu-i mai dăduse de ochi. Totuşi el nu se lăsă pînă nu mi-1 făcu şi pe acesta mici fărîmi. Atunci luă cireada şi o băgă în corăbii. Avu şi pentru ce se lupta. Căci, dreptul lui Dumnezeu, aşa vaci, nici el 820 nu mai văzuse. Cînd, unde-mi venea, nene, uriaşul de Gerion, cel cu trei trupuri, cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt ca să-şi 331 825 830 835 840 845 850 855 860 865 332 ia cireada înapoi. Făcea nişte sărituri ca de trei conace. Ercule nu-1 mai păsui, ci întinzînd arcul, mi-1 ochi tocmai în piept, unde pasă voinicului mai mult, şi trase cu săgeata. Atîta fu de ajuns, căci mi-1 pironi locului, gîlgîind sîngele dintr-însul ca dintr-o altă aia. Plecînd de acolo cu vacile, străbătu nouă ţări şi nouă mări, şi prin tot locul lăsă cîte un semn de vitejia saT curăţind ţările de tîlhari şi de haidamaci, şi înfiinţînd oraşe şi cetăţi frumoase. Şi ajungînd la ţara uriaşilor, se luă cu dînşii la luptă. Săgetă pe unii, tăie pe alţii, toroi-păni pe cei mai mulţi şi mi-i cărăbăni ca pe ei. Cei ce mai rămaseră se îmblînziră ca nişte miei, şi-i cerură iertare. Ercule îi lăsă în mila Domnului. De aci, tot întorcîndu-se, se coborî la uscat într-o ţară pe marginea mării ca să se mai odihnească oleacă, după atîta muncă. Şi cum sta el într-o rină şi începuse a aromi, numai iacătă că-mi vine şi spune lui bietul Ercule, că unul din taurii cirezii s-a răznit de turmă şi şi-a luat lumea în cap, punîndu-şi coada pe spinare. Viteazul se sculă numai-decît, se lua după dînsul, şi cată-1 în sus, cată-1 în jos, pînă ce-1 găsi închis într-unul din staulele lui Erice, stăpî-nitorul unei ţărişoare mici. Pasămite îi plăcu şi lui un aşa dobitoc, şi prinsese milă de dînsul; d-aia poate mi-1 şi închisese. Mai cu seamă că era şi de pripas. Ercule i-1 ceru. Erice nu se împotrivi. îi zise numai să se ia cu dînsul la luptă d-a pumnii, şi cine va birui, al lui să fie dobitocul. Ercule nici că mai încape vorba că priimi. Şi-şi şi găsise Erice cu cine să se puie. începură deci a se pumnui şi a se ghionti, de le scăpărau măselile. Şi cît ţinu îupta, nu ştiu, zău, dacă apucă şi Erice să dea vrodată, Dara Ercule ştiu că mi-i căra mereu la chilomi d-ăia d-ai lui, pînă ce mi-1 răbufni şi mi-1 culcă binişor la pămînt, de nu mai văzu soarele cu ochii cît cucu. Şi luîndu-şi taurul, se întoarse la cireada lui. Plecînd şi de acolo, se tot apropia de casă. Cînd fu la poalele unor munţi, unde se pusese să mai facă un popas, pismătariţa de Junona, carea se tot ţinea de cîra bietului Ercule, trimise asupra cirezii lui o streche d-alea năbădăioaseie, şi-i risipi cireada de vaci. Voinicul simţi de unde îi vine pocinogul ăsta; se scula, deci, şi dînsul, fără măcar să crîntească, sui munţii, coborî văile, răzbi şesurile, şi-şi adună cireada la loc. Cîteva din vaci ce se rătăciseră prin prăpăstii mai rămaseră p-acolo. Ercule le lăsă pe acestea; iară ele se sălbătăciră cu totul. Şi astfel, nel cîtinel, ajunse acasă. împăratul Euristeu, cum văzu vacile, nu mai putu de bucurie, şi se apucă de le închină Junonei. 870 Zece la mină. copiii moşului. Tăiaţi vîrtos la răboj. N-apucă să răsufle bine bietul Ercule, şi iată că iarăşi îl chema împăratul şi-i dete porunca ca, mort, copt, să facă ce-o şti el şi să-i aducă mere de aur din grădina Esperi-delor. 876 Basmul despre această grădină vi l-am povestit altă dată şi ţineţi minte că Joe, luînd de zestre nişte mere de aur cînd se căsători cu Junona, le răsădise în grădina unor fete foarte frumoase ce aveau darul de a cînta prea mîngîios, şi le dase în păstrarea lor. Grădina astor fete 880 era la poalele unor munţi despre soare-apune, d-asupra căror munţi şedea unchiaşul Atlas sau Atlante. Acesta cu umerii lui sprijinea toată bolta cerului din ceea parte de lume. Şi, ca să nu poată lua cineva cu japca din aceste merişoare, zeul cel puternic dete fetelor un balaur grozav, 885 spaima lumei, ca să fie paznicul grădinei. Plecînd Ercule să caute grădina Esperidelor, întrebă şi în dreapta şi în stînga despre locul unde s-ar afla ea; şi întîlnind pe un fiu d-ai lui Marte, zeul războiului, îl întreba şi pe dînsul; acesta în loc să-i spuie despre ceea ce îl întreba, 890 îl chemă la luptă. Vezi că nu-1 cunoştea că el este Ercule viteazul. Ercule nu se codi, dară Marte, carele ştia ce poate osul lui Ercule, temîndu-se să nu mi-i omoare copilul, se amestecă şi el în luptă. Atunci Joe aruncă cu trăznetele, şi căzînd fulgerul între dînşii, îi despărţi. 895 După ce află drumul către grădina Esperidelor, Ercule dete preste ţara unui uriaş pre nume Anteu. Acest novac avea putere, nevoie mare. Nu putea nici un călător să treacă prin ţara lui; căci, de cum simţea novacul, silea pe bietul călător să se lupte cu dînsul. Lui îi venea neted, 900 vezi bine, să se lupte, coşcogeamite namila de om, cu oamenii de boiul nostru, căci pe toţi îi omora. Cu capetele de la oamenii pe care îi omora uriaşul făcuse o capişte tatălui său Neptun şi îi mai lipsea vîrful; îi mai trebuia, adică, un cap de om. 905 Cum văzu pe Ercule, îi zîmbi mustaţa, gîndindu-se că acum o să-şi sfîrşească de tot capiştea cu capul lui Ercule; 333 dară o păţi meşterul nostru, căci lupta cu Ercule îi fu de capul lui. Ercule, dacă îl chemă la luptă Anteu, nu se dete înapoi, 910 ci se încleştară amîndoi, şi începură a se duce unul pe altul. Cînd Anteu pe Ercule, cînd Ercule pe Anteu. Şi se luptară, şi se luptară, pînă ce lui Anteu, slăbindu-i puterile, buf! căzu la pămînt. Dară odată sări drept în sus, odihnit şi întărit în putere, de parcă nu se luptase de cînd lumea. 915 Vezi că ţarina era muma lui; şi el avea darul că de cîte ori va osteni şi-l va trînti cineva, de atîtea ori muma lui să-i dea puteri noi. Ercule nu ştia de una ca asta. De trei ori trînti Ercule pe Anteu, şi de trei ori Anteu se sculă împuternicit din nou. Insă, după ce simţi Ercule ce dar 920 are Anteu, îl apucă odată bine în braţe, îl ridică în sus de n-atingea cu picioarele de pămînt, îl strînse ţeapăn, şi-l ţinu aşa, pînă ce îi frînse mijlocul, îl năbuşi cu strînsoarea, şi-l făcu să-şi dea sufletul în mîinile satanei. Atunci Ercule trecu înainte, şi, ostenit fiind de drum 926 şi de luptă, se puse pre o pajişte frumoasă şi adormi. Pasămite el trecuse preste alte hotare, fără să ştie. Locul unde adormi Ercule era pe moşia unor oameni pitici, ce se numeau pigmei. Aceşti oameni erau ca de o şchioapă de-nalţi, îşi aveau şi ei împăratul lor, oastea lor, adecă, 930 cum i-am zice noi, ceata lui Baboi, şi adesea se luptau cu cocorii, care veneau şi le stricau holdele. Muierile acestor pigmei, cînd erau de trei ani, năşteau copii; cînd erau de opt ani, îmbătrîneau. Cetăţile şi colibele lor erau făcute din coji de ouă. Ei erau zăcaşi la inimă şi aveau 985 pismă, cît nu se poate spune, pe oamenii ceilalţi cari sunt lăsaţi de la Dumnezeu precum firea i-a făcut. Cum văzură pe Ercule dormind, tăbărîră pe dînsul şi mi-1 legară pe de toate părţile cu frînghii de ale lor, astfel îneît coprinseseră pe Ercule ca într-o vîrşe. Ercule nici nu 940 simţea ce făptuiau aceşti pigmei, fiind el în somn. Cînd începură însă să-l lovească în cap, parcă-1 pişcau puricii, şi se deşteptă. Deschizînd ochii, se văzu legat cobză, şi pe acei pigmei, ca frunza şi ca iarba prinprejurul lui. Rîse viteazul cînd se simţi aşa legat şi ferecat. Dară, odată, smă-945 c-ind, se sculă drept în sus, legăturile pîrîiau, parcă n-ar fi fost zdravene, şi căzură jos de pre dînsul. Atunci voinicul de Ercule îi culese de pe jos ca pe ciuperci, îi îndesă în pielea lui cea de leu, de care nu se despărţea nici cît ai da în cremene, îi luă d-a spinare şi plecă cu dînşii în treaba lui. 334 950 Procopsiţii din ziua de azi, cînd vor să arate că bucherul ce se potriveşte unor oameni învăţaţi şi îi cleveteşte, ori nemernicul ce se potriveşte oamenilor cu vază, cari au făcut fapte mari, şi îi ponosluieşte; cînd vor să arate, zic, că aceştia sunt oameni de nimic, le zic pigmei. Noi însă, pe 955 limba poporului nostru, la nişte astfel de oameni, le zicem mişei, ori mici la suflet, sau neghina omenirei. Şi aşa cum vă spusei, după mari osteneli şi anevoioase trepădări, ajunse Ercule în cele din urmă la acea grădină a Esperidelor, ca să ia mere; şi cum dete de balaur, păzi-960 torul grădinei, se luă la luptă cu el, îl birui, îl făcu bucăţele, bucăţele cu paloşul şi puse mîna pe mere. Pe cînd se brodise a fi Ercule în partea locului, un împărat din preajmă care auzise pe aceste fete, numite Esperide, cîntînd, îi rămăsese inima la ele, şi i se scurgeau 965 ochii după dînsele. Puse o seamă de slujitori d-ai lui ca să le pîndească şi să le răpească. O dată, fetele ieşind să se joace prin livede, răpitorii, cum le văzură afară din grădină, deteră năvală asupra lor, le înhăţară şi fugi cu dînsele la ţărmul mării, acolo unde îi 970 aştepta corăbiile cu care veniseră şi le închiseră bine. Apoi ei, veseli că şi-au împlinit slujba, se puseră pe ţărm să-i tragă o sîntă de mineare şi apoi să plece. Abia istovise Ercule pe balaur, şi numai iacătă că se pomeni cu unchiul fetelor că vine şi-i spune cele ce s-au 975 întîmplat cu dînsele. Ercule nu pierdu nici o cirtă de timp ci, dueîndu-se la faţa locului, dădu preste hrăpitori încă la masă stînd. Cum mi-i văzu viteazul, unde mi se apuca şi mi le dete o snopeală pînă ziseră că nu sunt ei, şi nu-i putu scoate din mîna lui cu viaţă nici Aghiuţă. 980 Scăpa dară fetele de la robie, şi le lăsa pacinică stăpînire asupra grădinei; iar el se întoarse cu merele la împăratul lui teafăr şi nebîntuit, precum îl făcuse mă-sa. Unsprezece la mînă. Tăiaţi copii la răboj, precum ca să se ştie. 985 în cele mai de pe urmă i se înfundase şi împăratului Euristeu. Nici el nu mai ştia ce poruncă să-i mai dea. Ce-i trăzni lui prin cap însă; mai trimise pe Ercule să-i aducă din iad sau din Tartar pe cîinele cel cu trei capete, cu măselele de fier şi cu dinţii de oţel, cu gînd că acum i se va 990 împlini şi lui Ercule şi îi va rămîne oasele p-acolo. Spun 335 la cărţile păgînilor că acel cline ce se numea Cerber, speria cu lătrătura sa cea grozavă nu numai pe oameni, ci şi sufletele morţilor cari erau în iad. Hăuia Tartarul cîn’d lătra el şi răsuna de se auzea pînă în înfundăturile cele 995 mai de jos ale împărăţiei lui Pluton. Viteazul nu se spăimînta de loc nici de această poruncă, precum nu se spăimîntase nici de celelalte ce le împlinise pînă acum, ci începu să se gătească vîrtos; căci ştia el cu ce gînd i se dau nişte asemenea porunci. 1000 După ce cercetă şi află de cîte se ştiau despre locuinţa sufletelor celor morţi, Ercule porni, şi ajungînd la poarta iadului, intră înăuntru. Coborîndu-se, umbrele fugeau de dînsul, ca de altă aia, şi se ascundeau; numai umbra unui viteaz, pre nume Meleagru, fost oarecînd tovarăş d-ai lui 1005 în luptele ce avusese să înfrunte, îi stătu în cale şi-l rugă ca, după ce se va întoarce pre pămînt între cei vii, să ia el de nevastă pe sora sa Deianira, ce rămăsese în casa tătî-ne-său. Ercule îi făgădui. Mergînd mai-nainte, Ercule văzu pre Teseu, un voinic foarte vestit, ca şi dînsul, legat şi 1010 ferecat în lanţuri. Acesta îşi întinse mîinile către Ercule, ca la un viteaz ce era, şi-l rugă să-l scape de acolo. Ercule nu întîrzie, ci îi rupse lanţurile şi-i dete drumul de la o aşa grea osîndă ca a Tartarului. Şi mergînd mai-nainte, dete preste Alcesta. Aceasta 1015 era o femeie, care pînă într-atît îşi iubise bărbatul, încît se dete morţii de bună-voia ei pentru dînsul. Admete, soţul ei, dobîndise de la zei darul de a nu muri, dacă în ceasul cînd i se vor sfîrşi zilele, ar găsi pe cineva care să voiască să moară în locul lui. Ceasul lui din urmă sosi. 1020 Dară nimeni n-avu poftă să-şi închiză lumea cu iadul. Atunci Alcesta, soţia lui, pentru dragostea ce avea către dînsul, se înfăţişă înaintea morţii şi o rugă ca mai bine s-o ia pe dînsa, numai să lase pe bărbatul ei să trăiască. Ercule o scoase şi pre aceasta din iad şi o dete bărbatului şi copiilor 1025 ei înapoi. Şi, văzînd pe Cerber, cîinele cel îngrozitor de mare şi rău cum nu s-a mai pomenit cîine să fie, se luă la luptă şi cu dînsul. Acum altă nevoie: trebuia să umble cu băgare de seamă, ca să nu-1 omoare. Se luptă ce se luptă, şi viindu-i 1030 bine lui Ercule, îl apuca de după ceafă, îl supuse şi-l legă bine. Proserpina, soţia lui Pluton, zeul iadului, văzîndu-i voinicia, îl priimi ca pe un frate. însuşi Pluton îl lăsă să iasă la lume cu Teseu, cu Alcesta şi cu dulăul de Cerber, 336 pe care îl ţinea de zgardă. Şi nici că se putea altfel; căci 1035 Ercule nu s-ar fi lăsat fără aceasta, odată cu capul. După ce arătă lui Euristeu pe Cerber, Ercule îl aduse înapoi şi-l lăsă să-şi păzească iadul lui precum fusese el orînduit. Douăsprezece la mînă. Aceasta, este cea din urmă treabă 1040 ce săvîrşi Ercule din porunca lui Euristeu. Tăiaţi-o şi pe asta la răboj şi mai număraţi o dată. Aşa este, dragii moşului, că sunt douăsprezece în cap? Săvîrşind aceste mari şi nemaiauzite fapte, douăsprezece la număr, afară de alte nenumărate vitejii mai mărunte, 1045 Ercule căta acum să se însoare de a doua oară, căci nevasta lui cea dîntîi murise. Pînă una, alta însă mai făcu nişte isprăvi, între care şi pe aceea că pedepsi pe un împărat anume Buziris pentru cruzimile lui. Acest împărat domnea preste oamenii cei negri la pieliţă şi se dusese vestea de 1050 răutatea lui. O lume se plîngea de nedreptăţile ce făcea. Pe lîngă acestea, el jertfea pe toţi străinii pe cari îi prindea pe moşia lui. Rugul ce ridicase el întru cinstea zeilor lui pentru aceasta, adesea fumega. Ercule puse mîna pe el, şi-l junghie şi pe dînsul d-asupra chiar a jertfelnicului 1055 nelegiuirilor sale. Pe atunci împăratul Euritu dase sfară în ţară că cine va putea să-l biruiască pe dînsul şi pe fiii lui la întrecere cu arcul, după acela îşi va da pefii-sa Iola. Aflînd despre aceasta, Ercule se duse drept la acel împărat şi îi spuse că 1060 ei a venit în peţit. Şi luîndu-se la întrecere, Ercule îi rămase pe toţi. Dară împăratul Euritu, tot tărăgăia cu azi, cu mîine, pînă ce Ercule, daca văzu care încotro merge treaba, îşi < cam mută gîndul şi plecă în ale sale. Tocmai pe atunci 1065 un oarecare tîlhar furînd împăratului nişte iepe, acesta cu fiii lui bănui că Ercule i-a făcut bosmoaoa. Unul din fiii împăratului se luă după dînsul şi ajungîndu-1, merseră împreună să caute iepele. Sosind la o cetate şi urcîndu-se într-un turn, Ercule arătă fiului împăratului iepele cum 1070 păşteau pe cîmp, şi îi zise să se ducă să şi le ia. Fiul împăratului se prefăcu că nu le vede, şi-i tot răspundea cam în 22 337 doi peri. Vezi Doamne, ca şi cînd Ercule le-ar îi furat. Lui nu-i ieşise din cap, adică, gîndurile ce le avusese de la început cu tată-său împreună. Doară căci nu zicea. Ar fi 1075 poftit dumnealui ca tot Ercule să meargă să i le dea în mină, cum am zice mură în gură. Ercule nu putu să sufere ruşinea ca să fie el bănuit de hoţ, dete brînci fiului acestui împărat din vîrful turnului, şi nici praful nu se alese de el pînă jos. 1080 Din ciuda acestui omor Ercule se îmbolnăvi. Şi neştiind ce leacuri să ia pentru boala ce avea el, merse la capiştea lui Apolon, şi popii îi spuse că nu va avea tămăduire, fără numai daca se va vinde pre el şi va robi măcar un an de zile; iară banii ce-i va prinde din vînzarea lui, să-i 1085 dea împăratului, tatăl omorîtului, drept răscumpărare pentru sîngele fiului ce a pierdut. Ercule se supuse, se lăsă a fi vîndut, făcînd precum îi ziseseră popii. Fu cumpărat însă de o împărăteasă pre nume Omfala. Drăgălăşiile împărătesei făcu pe Ercule 1090 să se piarză de iubire pentru dînsa, uitînd făgăduiala ce făcuse cînd era copilandru; şi ca să poată ajunge mai cu înlesnire aproape de împărăteasă, ceru a fi îmbrăcat muiereşte ca roabele ; se legă cu maramă la cap, şi cu furca în brîu, se nevoia a toarce. învăţând a răsuci fusul, Ercule 1095 şedea toată ziulica pe un scăunaş la picioarele împărătesei Omfala, scurgîndu-i-se ochii după dînsa, şi mi-ţi torcea, nene, de nici una din roabe nu-î putea ajunge. Tortul Iui Ercule era şi mai supţire şi mai frumos, şi mai mult decît al tutulor roabelor. îşi uitase viteazul de voiniciile lui 1100 de mai-nainte şi se dase trîndăviei pentru un cap de muiere. Nu se putea ruşine mai mare pentru un viteaz ca dînsul să lîncezească ca un trîntor. Văzîndu-1 împărăteasa ajuns în astfel de hăl, şi mîndră că a înjugat pe leu, supuindu-1 şi îmblînzindu-1 ca pe un 1105 mieluşel, numai cu farmecul nurilor ei, îl îndrăgi şi ar fi voit să stea lingă dînsa cît va trăi şi ea. Aceasta însă nu putu să ţie mult. Căci voinicul, dez» meticindu-se din ameţeala dragostei, nu se mai putu suferi a fi îmbrobodit, ci ruşinîndu-se de fapta lui, ca să ajungă 1110 el aşa de muieratec, se smulse din legăturile în care îl ţinea farmecul Omfalei şi, lepădînd de la sine prilostirea în care căzuse, fugi de acolo, ca şi cînd ar fi scăpat din puşcă, măcar că împărăteasa Omfala ar fi voit să-l ţie cine ştie cît. 338 1115 După ce scăpă de robie bun zdravăn însănătoşit, şi mai făcu cîteva isprăvi, acest viteaz îşi aduse aminte de făgă-duiala ce dase fîrtatului său Meleagru, cînd fusese în împărăţia morţilor, că va lua pe sora sa de soţie, şi se duse la curtea împăratului Ineu pentru acest sfîrşit. 1120 Acest împărat, tatăl lui Meleagru, avea o fată pre nume Deianira, frumoasă de pica, şi tînără şi fragedă ca un boboc de trandafir. Ercule ajunse tocmai cînd erau adunaţi mai mulţi flăcăi ca să se ia la luptă, şi care din toţi va birui, acela să ia de nevastă pe Deianira. îptre alţii era si un 1125 anume Achelo, stăpînitorul unui rîu făcător-de-rele, carele avea putere, nevoie mare. Celorlalţi flăcăi, dacă văzură pe aceşti doi viteji, le pieri pofta de luptă şi se cărară de pe acolo. Rămîind numai ei doi, Ercule se încleştă la luptă cu Ach'elo, şi lupte-se, şi lupte-se, pînă ce Ercule 1180 dovedi pe Achelo. Atunci acesta se făcu un balaur mare şi începu lupta din nou. După ce se mai luptară, ce se mai luptară, Ercule dovedi şi pe balaur. Achelo nu se lăsă, ci se făcu un taur şi astfel iarăşi începu să se lupte. Văzînd aşa Ercule, unde mi-şi puse toate puterile, şi apucînd 1135 pe taur de coarne, mi-1 răsturnă în. rîul ce stăpînea el, şi care se numea ca şi dînsul, ba încă îl lăsă ciont şi de un corn ; iară Achelo, de ruşine, se dete afund, şi mi-şi petrecu veacul cu amar şi cu ocară acolo, înstrunat şi înjghebat în albia apelor sale. Zînele însă de pe ţărmuri umplură 1110 acest corn cu roade şi cu flori de care începură a creşte cu spor şi îmbielşugare, după ce Ercule priponi pe acest înrăutăţit Achelo; şi de atunci, toată lumea priveşte acel corn ca un semn fericit de rodire şi de bilşug, şi d-aceea cînd auziţi de Cornul abundanţii pe proeopsiţii din ziua 1145 de astăzi, să ştiţi că acolo se duc ei cu gîndul, cînd vor sa arate bilşugul prin alte însemnări. Ercule luă de soţie pe Deianira şi plecă. Pe unde ajungea, curăţa ţările de jăpcani şi de oameni răi, învăţa popori-mea cum să-şi muncească cîmpurile mai cu folos, şi ajuta 1150 pe toţi apăsaţii ce-i cereau ajutor. Ajungînd cu soţia sa de marginea unei gîrle ce venise mare, dete cu ochii de centaurul Nesu. Ştiţi de altă dată ce este centaur. Totuşi este mai bine de două ori decît niciodată. Centaur era om pînă în brîu şi de la brîu în jos 1155 cal, adică o jiganie cu patru picioare, cu şale de cal şi cu trunchiul de om. 22* 339 Acest centaur, ce vă spusei că se chema Nesu, trecea gîrla pe oameni în circă, te miră pe ce lucru de nimic. Văzînd şi pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soţia 1160 dincolo preste gîrlă. Ercule apucă înainte şi se mira că n-aude pe centaur venind după dînsul. Se întoarse să se uite. Cînd, ce să-i vază ochii? Nemernicul de centaur o luase la sănătoasa cu Deianira în circă. Pasămite îi plăcu şi lui o aşa bucăţică, şi voi să o ia cu japca ca să se îndră-1165 gostească cu dînsa. Ercule nu-1 lăsă să se sfinţească, el care curăţa de pe faţa pămîntului pe toţi jăpcanii, ci, unde mi-ţi întinse arcul, puse o săgeată într-insul, d-alea înveninatele cu sînge d-al Idrei, îi dete drumul şi mi-1 plesni aşa de bine încît acolo rămase, şi începu să gîlgîie 1170 sîngele dintr-însul gîrlă. Dară şi diavolul de centaur i-o făcu. Căci avînd cu dînsul o cămaşe nouă, o înmuie în sîngele lui ce se otrăvise din veninul săgeţei, şi i-o dete Deianirei zicîndu-i: „Ţine această cămaşe şi o păstrează bine. Cînd vei 1175 vedea că soţul tău îţi este necredincios şi-i alunecă ochfii după alte muieri, dă-i-o să se îmbrace cu dînsa, şi se va aprinde de dragoste pentru tine, încît nu va şti ce să mai facă şi cum să te giugiulească.“ Proasta de muiere crezu. Luă cămaşa şi o ascunse de la ochii Iui Ercule. 1180 Nu mult după această întîmplare veni la Ercule nişte oameni şi-l rugară să le dea mină de ajutor împotriva unui împărat, care le tot căta vrajmă şi se sculase pe nedreptul asupra lor. Ercule, săritor precum firea îl lăsase pre el cînd auzea de nedreptăţi, n-aştepta să i se zică de 1185 două ori; atît de bucuros mergea el să stîrpească asupririle ; se puse în capul asupriţilor, şi biruinţa fu a lui. Iară, dacă văzu că este aproape de împărăţia lui Eurite, cel care v-am spus mai sus că era tat-al Iolei, şi aducîndu-şi aminte Ercule că nu-şi ţinuse cuvîntul, se hfetărî a-1 pedepsi. 1190 Se ştie cum Ercule întrecuse pe Eurite şi pe fiii săi în a trage cu arcul, şi cum apoi împăratul se codi a-i da faţade nevastă. Acum merse asupra lui, şi chemîndu-1 la război, omorî şi pe Eurite, şi pe ai săi fii, iară pe Iola o luă roabă şi porni cu dînsa întru ale sale. în drumul său ăjunse pe un 1195 piept de pămînt ce se întinde în mare, şi dînd peste o capişte a lui Joe, voi să aducă jertfă tatălui său. Pentru aceasta trimise un om d-ai săi, Lichas, ca să ceară de la nevastă-sa o cămaşe curată. Deianira află de la acest trimis că Ipla este roabă la Ercule. Ea ştia că Ercule 340 1200 fusese în petit la Iola înainte de a o lua pe-dînsă de nevastă, şi cum auzi acum că Iola căzuse roabă la bărbatu-său, fu coprinsă de patima temutului. îşi aduse aminte Deianira de vorbele ce-i zisese centaurul Nesu, şi de cămaşa ce-i dase el, şi se bucură în sufletul ei că are să facă pe Ercule 1205 să se uite numai la dinsa. Muierea tot muiere este. Şi, frecîndu-şi mîinile de bucurie, scoase cămaşa cea muiată în sîngele centaurului cel blestemat şi o dete trimisului ca să o ducă la stup inul său. Acesta îşi împlini slujba. Ercule luînd cămaşa o îmbrăcă şi porni la capişte ca să-şi 1210 aducă jertfa. Băgă de seamă însă că afurisita de cămaşă se lipi de pielea lui şi începu a-1 frige. Dete să se dezbrace de dînsa, dar ea atît se lipise încît se făcu una cu pielea lui şi-l pîrjolea de parcă era pus pe jăratec. Simţind Ercule nişte astfel de usturimi prăpăditoare, pînă într-atît se 1215 supără, încît apucă pe Lich,ăs d-un picior şi îl azvîrli drept în mare ca p-o altă aia; iară el, voind cu dinadinsul a-şi smulge de pe trup blestemata de cămaşe, ea se sfîşia cu carne cu tot din trupul lui în mîinile sale. Cînd auzi Deianira de una ca aceasta, se mxhni pînă în 1220 adîncul sufletului; şi după ce văzu că nu mai este mîntuire pentru bărbatul său, se duse şi ea şi-şi făcu seama singură. Vezi că tocmai atunci înţelese şi ea că fu amăgită, şi cît rău făcuse soţului său. Ercule, nemaiputînd de durerea focului celui nemis-1225 tuitor ce-1 pătrunsese pînă la ficat, porunci oamenilor săi să ducă pe un vîrf de munte lemnele trebuincioase spre a face un rug. Cînd fu gata rugul, el se sui d-asupra şi rugă pe toţi oamenii săi ca să-i puie foc, spre a scăpa de muncile cele groaznice ale usturimei ce-1 chinuiau. Toţi se codeau 1230 şi nu cutezau să facă o astfel de faptă. Numai un voinic anume Filoctet, fiind de firea lui mai milos, se înduioşi de suferinţele lui Ercule, se apropie de rug şi îi dete foc. Pentru această faptă Ercule îi dărui săgeţile sale cele purtătoare de moarte. 1235 Flăcările cuprinzînd rugul, un rîuleţ vecin ieşi din matca lui spre a aduce oarecare uşurare lui Ercule cu apele sale, dară găsi rugul încongiurat de nouri, şi tunete şi trăznete grozave ieşind din acei nouri. Şi d-atunci a rămas de zic şi astăzi oamenii cei prccop-1210 siţi, cînd vor să arate că şi-a luat cineva capului vro belea, de care nu poate scăpa, fără numai o dată cu viaţa, d-atunci a rămas, precum vă spusei, de zic: A dat peste comasa ori 341 tuwa lui Nesu. Noi însă, pe limba noastră cea necioplită , zicem, cînd dă omul peste o astfel de nevoie: sapa şi lopata 1245 are să-l scape. Paginii spun că în acei nori ce se coborîse preste rugul lui Ercule, era Joe, zeul zeilor lor, ce venise a ridica pe Ercule în ceruri. Cînd sosiră prietenii lui Ercule şi voiră să-i ia cenuşa de acolo, nu mai găsiră din trupul lui 1250 nici prăfuleţ. Joe, după ce-şi urcă copilul în ceruri, stărui de Junona să se împace cu Ercule şi să-l priimească ca pe un copil de suflet. Junona se înduplecă, şi după ce îl cunoscu de copil de suflet, îi dete de soţie o zeiţă. Cum bag seamă i-a 1255 fost teamă Junonei ca să nu se apuce fiul său de suflet de berbantlîc prin cerul lor, şi d-aia căută să-l însoare cît mai curînd. Iară Joe puse pre Ercule înrîndul zeilor celor mari. ERCULAN (Cîntec din Mehadia, unde erau băile 1260 Plecat-au In ziori Trei surori la flori, Sora cea mai mare S-a dus înspre mare, Sora cea mezină 1265 Pe mal, în grădină, Sora cea mai mică Şi mai sălbăţică S-a dus, măre, dus Pe Cerna în sus. 1270 Iar în urma lor Mulţi voinici cu dor S-au luat cîntînd Ş-au venit plîngînd. lată-un căpitan 1275 Căpitan rîmlean Că mi se iveşte Pe mal se opreşte, Cu Cerna grăieşte-, „Neră limpezie, 1280 Stai de-mi spune mie, Despre trei surori Picate din ziori.“ „Sora cea mai mare S-a dus că tre mare 1285 Pe Dunărea-n jos La un p lai frumos; Sora cea mezină S-a dus din grădină. Peste nouă munţi, 1290 în codrii cărunţi. cele vechi închinate zeului Ercule) Sora cea mai mică Şi mai sălbăţică Plînge colo-n stîncă La umbră adîncă.“ 1295 Ercul, Erculean, Căpitan rîmlean, Îşi repede calul De răsună malul, S-ajunge-ntr-un zbor 1300 La stînca cu dor. „Ieşi, fată, din piatră Să te văd odată!“ „Cum să ies din piatră Că sunt goală toată 1305 Şi mă tem de soare... Nu m-a soarbe oarei“ „Să n-ai nici o frică, Fată sălbăţică, Că te-oi lua In braţă 1310 Să mai prind la viaţă, Şi te-oi coperi Şi mi te-oi feri De vini şi de soare De-a lor sărutare.“ 1315 „Bădiţă, bădiţă, De-ţi sunt drăguliţă, Soţie de vrei De vrei să mă iei, Mă scoate din stîncă, 1320 Din umbra adtncă, Să-ţi ies la lumină 342 Cu inima plină.“ Ercul, Erculean, Căpitan rlmlean Şi faţa-i s-aprinde Şi raza-i se-ntinde Ca un sărutat 1825 Calcă peste piatră Şi iată că-ndată Lumei se arată O dalbă de fată Albă, goală toată, 1880 Vie şi frumoasă, 1840 Lung şi înfocat, Iar cel Erculean Căpitan rlmlean Mi-o apucă-n braţă, De prinde la viaţă, 1345 Mi-o siringe la piept Dulce, răcoroasă, Cu păr aurit, Pe umeri leit. Ş-o legănă-ncet Şi-i face-n răcoare Departe de soare Cuib de floricele 1335 Cit o şi zăreşte, Soarele s-opreşte 1350 Ivite la stele. (V. Alecsandri) Acest cîntec se cîntă pe la Mehadia şi peste Olt. Locuitorii îi zic cînteeul lui Elcovan sau Ercovan. Ce se dovedeşte prin aceasta? Că romanii din care ne tragem noi, cînd au venit în 1855 părţile acestea şi s-au statornicit aci, au dat preste apele cele mîntuitoare de la Mehadia. Că ei au închinat aceste ape lui Ercule, ca nişte pagini ce erau ei, pentru că aveau, după credinţa lor, atîta virtute, ca şi Ercule, de se luptau cu boalele şi le învingeau. Pentru aceasta cei mai procopsiţi dintre dînşii, i-au scos şi cîntec, care a rămas de pomenire 1860 şi pînă în zilele noastre. PROMETEU Ecatombă. Focal sacru. Cutia Pandorei. i>pune la, cărţile păgîneşti că la începutul începutului iumei erau numai zei şi zeiţe. P-atunci, mai-5 marele zeilor se numea Saturn, ori Cronos, ceea ce pre limba noastră se tîlcuieşte Timpul sau Vremea. Acest zeu, de teamă să nu-şi piarză scaunul domniei sale zeieşti, îşi înghiţea copiii, de cum îi năştea nevastă-sa. Aceasta nu mai putea de dor să aibă şi ea un copil; şi astfel o întoarse şi 10 dînsa la şiretlic. O dată, cînd născu gemeni o pereche de pui de zei, pe Joe şi pe Junona, în loc să-i dea soţului ei să-i mănînce, îi ascunse; iară lui Saturn ori Cronos îi dete doi bolovani de piatră, înfăşaţi în scutece, de-i înghiţi. Nătărăul de domn al zeilor nu simţi. Ar fi putut să-i dea 15 şi altceva, că el tot ar fi înghiţit! atît era de nătîng. Joe, după ce se făcu migădau mare, răsturnă pe tat-său din scaunul domniei, se puse el în locu-i, apuca trăznetele şi fulgerile în mină, şi apoi, să te ţii pînză să nu te rupi! căci pe oricine cuteza să se scoale asupra Iui, îl rostogolea 20 din înaltul cerului, trăznit şi fulgerat. Uriaşul Prometeu, văr bun cu Joe, şi din firea lui blajin, drept şi ocrotitor al asupriţilor, adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrşise, dînd pe tat-său jos de pe scaun. 25 Din pricina aceasta mai-marele zeilor se uita la dînsul tot chiondorîş şi îi vorbea cu gura, altuia, cum se zice. Prometeu, daca văzu aşa. trăia mai d-oparte de adunarea 344 zeilor, cu frate-său Epimeteu, şi se puse pe fel şi fel de născociri. 80 Mai întîi, ce-i veni lui în minte, se apucă de făcu din humă nişte oameni, după chipul şi asemănarea zeilor. Apoi le dete suflet din însuşi viaţa lui de zeu. Nemaiputlnd de bucurie că izbutise a-şi face soţi cu cari să-şi petreacă urîtul în singurătatea lui, departe de 35 adunarea zeilor, începu să se joace cu dînşii, ca nişte copilandri nevinovaţi ce erau ei cu toţii. Auzind Joe chicotele lor de rîs şi zgcmotul ce făceau ei zbenguindu-se şi jucrndu-se, cînd d-a Baba-oaifca, cînd d-a Leapşa ori d-a Feţele, se duse să se uite ce putea să fie asta. 40 Cînd văzu el oamenii asemenea loruşi, încruntă sprinceana şi se oţărî de supărare. Pasămite Joe crăpa de necaz cum de să nu-i trăznească lui prin cap, ca el să fi făcut această minune. Vedeţi dumneavoastră, hem (sic!) el nepriceput, hem (sic!) el cu pismă, că de ce altul să facă ceea ce el nici 45 cu gînduî nu gîndise, necum să se fi apucat să facă, netrebnicul ! Tăcu, deci, că n-avea încotro. Prometeu însă, carele n-avea Ia inima lui nici un vicleşug, îşi învăţă pe soţii săi, cum să fie ascultători, cum să fie de treabă şi cum să se 50 teamă de zei. Ba încă îi îndemna să le aducă şi jertfe. V&zînd aşa Joe, de ce mergea, d-aia se întindea ca pecingenea: ba, lasă-mă în casă; ba, lasă-mă sub pat; ba, lasă-mă şi în pat, povestea ăluia. Nu se mulţumi el să-i aducă jertfă oamenii cîte o vită; ceru sa-i aducă cîte zece 55 d-odată, ba cîte cincizeci, ba cîte o sută. Bieţii oameni făcură cum li se ceru, numai să se arate că sunt supuşi. Lui kir Zevs, adică jupînului Joe, îi rîdea mustaţa cînd vedea atîta hoit: lua tot, şi oamenilor nu le lăsa nici măcar cît să puie p-o măsea. Vedeţi lăcomie 60 de zeu! Asemenea jertfe de cîte o sută de vite d-odată, se numiră ecatombe. D-acolo au luat cărturarii vorba de zic, cînd se face vro măcelărire de oameni cari se ţin tare de vro cugetare, ori 65 se jertfesc dorinţele mai multora pentru gustul unuia singur, d-acolo, zic, s-a luat ouvîntul de scrie în cărţi: ca în cutare, ori în cutare pricină s-a săvîrşit una sau mai multe ecatombe. Noi, pre limba noastră a groasă, dar sănătoasă, zicem: la cutare, ori cutare lucru s-a făcut mare prăpăd de oameni. 345 70 75 80 85 90 95 100 105 110 346 S-a făcut pe gustul cutâruia, dară s-a făcut mare jertfă de popor. Se mîhni pînă în suflet Prometeu cînd văzu pînă unde merge calicia, zeului zeilor. Nu vedea el oare că Joe se pusese cu deadinsul să amărască şi să necăjească fiinţele făptuite de dînsul? Astfel fiind, pizmaşul de Joe începu a trimite oamenilor pre pămînt fel de fel de trude, de necazuri şi de nevoi. Prometeu, cum simţea de unele ca acestea, numaidecît punea mîna pe aceste răutăţi şi le închidea într-un tronişor ce şi-l făcuse înfcr-adins pentru aceasta. Joe să se dea de ceasul morţii, cînd vedea făptuirile lui Prometeu tot vesele, tot fără-de-grije. Vezi ca ştia, tartorul, ce poame le trimitea el peşcheş; nu ştia însă, ce făptuia Prometeu, pînă cînd făcu ce făcu şi află. Cu cît Prometeu se punea şi cruciş, şi curmeziş, ca să-şi ocrotească făpturile, cu atîta cererile calicului de Joe se încordau şi poftea la jertfe. Atunci Prometeu se duse drept la dînsul şi-i zise că e păcat de Dumnezeu să ia omului şi cenuşa din vatră; căci de va merge tot aşa, bieţii oameni ai lui au să ajungă în sapă de lemn, să rămîie fără vite, fără nimic, ca nişte muritori de foame, îl ruga dară să se îndure ca să le lase şi lor măcar jumătate din jertfele ce i le vor aduce. Joe se înduplecă şi priimi ca, odată pentru totdauna, acum la început, să-şi aleagă partea ce-i va plăcea din jertfe, ca astfel cealaltă parte să rămîie oamenilor pentru chiverniselile lor. Prometeu, după ce se învoi cu Joe, vru să cerce pînă unde merge priceperea şi isteţimea lui Joe ca un mai-mareîe zeilor. Pentru aceasta porunci de tăie un bou, şi alese toate cărnurile la un loc, preste care puse pielea şi pre d-asupra burta şi măruntaiele ; iară la altă parte puse toate oasele curăţate de carne, preste care întinse grăsimea. După ce aşeza jertfele astfel, chema pe Joe să-şi aleagă partea. Acesta, cum veni şi văzu grăsimea lucind d-asupra, pînă într-atlta îl orbi lăcomia, îneît odată puse mîna pe dînsa şi zise: „Aceasta să fie partea mea“. Rîse Prometeu înfundat de prostia lui Joe, dar nu-i arătă aievea. Cînd văzu Joe însă că sub grăsime erau numai oase, se ruşina; voi să-şi ia vorba înapoi, dară nu putu, căci erau mai mulţi martori de faţă cînd făgăduise că se va mulţumi cu partea ce-şi va alege; şi aşa rămase păcălit. înghiţi Joe găluşca, dar numaideeît îşi dete arama pe 115 faţă, căci prinse a mai prigoni lumea o toană. Pe lingă altele, nu mai voi să dea. oamenilor foc. Pasămite aceştia nu ştiau p-atunci cum să-şi aţîţe focul, nefiind născocit meşteşugul de a scăpăra. Bietele făpturi ale lui Promcteu nu mai avură lumină 120 noaptea şi petrecură o bună bucată de vreme în bungetul întunericului. Cit fuse vară o duseră ei cum o duseră; dar veni iarna; acum tremurau de frig de le clănţăneau dinţii în gură şi făceau la piroane şi la cuie. Se stîrciseră de se făcură covrig de ger. Ce să facă ei fără foc? Prcmeteu, se gîndi, 125 se răzgîndi, ca ce ar face el să vie şi aci în ajutorul fiinţelor înfăptuite de dînsul. Şi după ce-şi mai frămîntă creierii o toană, se sui binişor în cer, şi, pe cînd toţi zeii dormeau bumbeni, el, binişor, în vîrful degetelor, se apropie de locul unde ţinea Joe focul, fura niţel dintr-insul, îl ascunse 130 într-o trestie şi îl aduse oamenilor pre pămînt de-şi aprinseră şi ei cîte un focşor ca să se mai dezmorţească. Mai apoi îi învăţă şi cum să şi-l păstreze învelindu-1 cu spuză, şi mai tîrziu îi învăţă să şi scapere. Cînd văzu Joe a doua zi de dimineaţă la oameni atîtea 135 focuri cîte şi colibe erau, se mînie pînă într-atîta, încît nu se mai putu stăpîni, şi trimise pe Mercur, alergătorul zeilor, ca să puie mina pe tîlharul de Prometeu, să-l lege cot la cot cu lanţuri şi să-l încătuşeze pe muntele Caucaz. Mercur îndeplini porunca, tocmai pe tocmai, ca o slugă 140 credincioasă. Mai porunci Joe unui vultur ca să sfîşie pieptul lui Prometeu şi în fiecare zi să-i roază din ficaţi. Făcu aşa cum noaptea să crească la loc atît cît va roade vulturul ziua, ca să aibă a doua zi ce roade iarăşi. Astfel chinui Joe pe bietul Prometeu pentru deşteptă-145 ciunea şi ascuţimea lui de minte, pînă ce veni Ercule cel viteaz de-1 scăpă de la muncă, precum auzirăţi în povestea acelui voinic. Tot pe Mercur trimise Joe de fură tronişorul în care închidea Prometeu relele ce trimitea Joe oamenilor din 150 cînd în cînd, şi puse pe făurarul său de făcu altul mai frumos şi mai dichisit, în care băgă el aceste rele. Pricopsiţii şi cărturarii din ziua de astăzi cînd vor să arate că cineva este un născocitor dibaci, carele scoate din creierii lui lucruri folositoare omenirii şi cari n-au avut 347 155 160 165 170 175 180 185 190 195 348 pînă a,tunci fiinţă pre lume, îi zic că este un Prometeu, şi că a furat focul sacru din cer, ca să lumineze şi să încălzească pe muritori. Noi însă, pre limba noastră a strămoşească zicem unui astfel de om că este român dezgheţat care scoate lapte dulce din piatră seacă. Spun, măre, că tot acest Prometeu să fi născocit şi meşteşugul scrierii, pe acela de a face corăbii, de a. socoti, de a clădi, de a ghici precum şi meşteşugul leacurilor. Ascultaţi acum, dragii moşului, cum şi-a izbîndit Joe şi asupra omenirei celei nevinovate. Cînd luă Mercur pe Prometeu să-l ducă a-1 fereca pe muntele Caucaz, acesta se întoarse către fratele său Epimeteu şi-i zise: „Frate, rămîi în locul meu şi aibi milă de biata omenire; căci ea este făptura mîinilor noastre. Ocroteşte-o împotriva zeilor celor lacomi. Pre lingă aceasta nu uita un lucru: să nu care cumva să priimeşti vrun dar de la Joe, că nu va fi bine de voi. Darul vrăjmaşului este păgubitor, căci este făcut cu vicleşug.“ Atîta zise. Lui parcă-i spunea inima, vedeţi d-voastră, că Joe are să joace vrun renghi bieţilor codănei plăsmuiţi de dînsul din humă. Aceste poveţe ale lui Prometeu intrară lui Epitemeu pe o ureche şi îi ieşiră pe cealaltă. Căci Epitemeu era un fluşturatec şi uşurel de minte d-ăi mari, cum adică am zice noi un fleac de om sau o lichea. El se dase după joc cu ceilalţi flăcăi şi habar nu mai avea de nimic. Tartorul de Joe nu fu mulţumit numai cu osînda ce dete lui Prometeu; el pizmuia acum şi traiul tihnit şi fără de grije al oamenilor. Voia să facă şi acestora ceva ca să-i necăjească şi mai mult. Pentru aceasta porunci lui Vulcan, un alt zeu, carele era şi mare meşter făurar, ca să-i facă o fată aşa de frumoasă, încît, de s-ar putea, să fie şi mai şi decît o zînă. Făpturile plăsmuite de Prometeu erau numai băieţi. Şi unde mi se puse nebunul de Vulcan de mi-ţi făuri, din pămînt amestecat cu lacrămi, o fetişcană, atît de frumoasă şi de drăgălaşe, încît să mi-o sorbi într-un pahar cu apă. Minerva, cum o văzu, îi dete un zovon (văl}, o împodobi cu flori preste care îi puse o cunună de aur; apoi îi dete o haină albă de strălucea ca soarele. Astfel gătită, Vulcan o aduse în adunarea zeilor. Aceştia cînd o văzură le lăsa gura apă după dînsa. Ei se minunară de o aşa rară gingăşie. 200 Vicleanul de Joe porunci tuturor zeilor să-i facă cîte un dar, ca să fie şi mai ademenitoare. Astfel: Minerva o învăţă toate meşteşugurile muiereşti şi între altele şi pe acela de a. ţese pînză. Vinerea sau Afrodita o împresură de nuri şi de vino-n-205 coace, şi o învăţă cum să facă pe oameni să moară după dînsa. Mercur îi de te darul de a-i fi vorba cu lipici şi o învăţă meşteşugul de a cuvînta astfel încît să-nmoaie inimile oamenilor de ar fi ele de piatră chiar. în cele de pe urmă, zăcaşul de Joe îi făgădui că o să-i 210 dea o cutie frumoasă, cum nu mai văzuse ea. Acesta era tronişorul cu pricina. Joe nu i-1 arăta; dar ea îl zărise într-un colţ. Pe această codănică de fată o numiră Pandora, adică împodobită cu toate darurile. 215 Joe chemă pe Epimeteu şi-i zise: „Verişorule, am socotit cu gîndul meu de mai-marele zeilor că vouă trebuie să vi se fi urît tot jucîndu-vă cu alde-ai voştri numai d-a Baba-oarba, d-a Feţele, d-a Leapşa, şi am plăsmuit şi eu o fiinţă care să vă facă să uitaţi urîtul 220 ce v-a coprins. Ea are să vă înveţe cum să vă jucaţi d-a Porumbeii, d-a Ascunselea, şi cum veselia voastră să n-aibă sfîrşit.“ Zjicînd acestea vicleanul de zeu desfăcu ramurile a doi pomi pe care le împreunase el cu meşteşug, şi după care era 225 ascunsă Pandora, şi i-o arătă. Apoi, luînd-o de mină, o aduse dinaintea lui Epimeteu şi-i zise: „Aceasta să fie soţia ta.“ Nătăfletele de Epimeteu cînd se văzu dinaintea unei 280 fiinţe atît de fragedă şi de plăpîndă, se pierdu cu totul. Darămite cînd se apropie Pandora de dînsul şi începu să-l mîngîie cu mînuşiţele ei cele grăsulii şi netede ca marmora cea bine lustruită, cînd îşi deschise gura spre a-i cuvînta nişte vorbe ce nu mai auzise el pînă alunei, şi cînd 285 viersul ei cel dulce ajunse la urechile lui, pînă într-atîta se zăpăci, încît nu mai ştiu ce face, nu mai văzu alt decît pe Pandora, nu mai auzi decît pe Pandora. Ea îl luă de mină, şi-i zise: „Epimeteu, aidem acasă.“ 349 240 Uluitul de Epimeteu odată răsări. Şi nemaiputînd să-şi mişte nici limba din gură, căci era amorţită cu totul, se lăsă să-l tragă Pandora de mînă şi se luă după dînsa. Mult se bucură Joe de una ca aceasta; căci acum era încredinţat eă-şi va săra inima cu fericirea omenirei. 245 Dară mai-nainte de a chema pe Epimeteu, Mercur îi duse, din porunca lui Joe, tronişorul sau cutia cu pricina, îl rugă să i-1 ţie la dînsul pînă s-o întoarce să şi-l ia, şi îi dete grije ca nu care-cumva să umble într-însul. Cînd intră Pandora în coliba lui Epimeteu, ochii ei se 250 împiedecară mai întîi şi întîi de acest tronişor sau cutie. Cum trecu pragul uşii ea, nici una, nici alta, zise: „Epimeteu, ce ai tu în tronişorul ăsta?“ Ea, vezi, îl semui cu acela ce îi spusese Joe că o să i-1 dea ei. 265 „Habar n-am, răspunse el, dînd din umeri. Tronul ăsta nu este al meu. Mi-a venit aci, iaca aşa, urdu-belea. L-a lăsat un călător cu vorba să i-1 păstrez pînă s-o întoarce ca să şi-l ia., şi ai face bine să nu mă mai întrebi de dînsul, că nu ştiu ce să-ţi spui.“ 260 „Ca ce să fie într-însul?“ „Nici că mi-am bătut capul să aflu.“ „Dar cel ce ţi l-a adus, de unde venea şi unde se ducea?“ „Nici că m-am gîndit să-l întreb.“ „Ce prost lucru! strigă Pandora, scîrbită şi strîm-265 bîndu-se. Mult mai bine era de nu vedeam un aşa poznaş de tron.“ „Ei, iacă ! Nu te mai uita la dînsul, şi pace, îi răspunse Epimeteu. Aidi mai bine p-afară să ne jucăm cu flăcăii.“ Ea se luă după dînsul; dară gîndul îi era pironit tot la 270 procopsitul de tron. Pînă atunci nici una din făpturi nu fusese stăpînită de patima de a destăinui cutare ori cutare lucru. Pandora fu cea dintîi ce vru să ştie lucruri ce cătau să rămîie ascunse. Tot frămîntîndu-se cu firea ca să afle ca ce ar putea să fie în nevoiaşul acela de tron, îşi amăra 275 viaţa şi îşi urîse şi traiul. La început fu cum fu; dară de ce mergea d-aia o înteţea urîtul pînă ce ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei. „De unde naiba poate să fi venit tronul ăsta aci, îşi zicea în sineşi Pandora, ori către Epimeteu, şi ca ce poate 280 să fie într-însul?“ 350 f: „Ce tot ai, frăţioare, de tot vorbeşti de tronişor? par-că-ţistăîn gît, răspundea Epimeteu, carele vedea că prea trece preste răscoale Pandora cu atîtea întrebări. Mi-ar părea mai bine, dragă Pandoră, să te auz vorbind despre 285 alte alea. Aidem să culegem smochine coapte, cu care să ne facem cina sub copaciul din vale. Acolo eu ştiu o viţă care face nişte struguri gustoşi şi dulci cum n-ai mai mîncat de cînd eşti“. „Tot smochine şi struguri!“ zise Pandora, amărîtă şi 290 scîrbită. „Dacaeste aşa, îi mai zise Epimeteu, carele era boul lui Dumnezeu, aidem neiculiţă, să dăm fuga şi să ne jucăm.“ „Mi s-a urît tot alergînd, şi nu mai am poftă de joc, zise Pandora îngreţoşată. Şi apoi, nu mai pot să fiu veselă, 295 fiindcă ticălosul ăla de tron nu-mi iese cîtuşi de cît din gînd. Ce s-o întîmpla, întîmplă-se, numai, tu, trebuie să-mi spui ce este în el.“ „Aida, de! Dară nu ţi-am spus de o sută de ori, frate dragă, că nici eu nu ştiu ce este într-însul? răspunse Epi-300 meteu cam cu supărare; cum vrei d-ta oare să-ţi spui lucruri pe care nici eu nu le ştiu?“ „Cine te opreşte ca să-l deschizi, mai zise Pandora, uitîndu-se la dînsul cam pe sub sprîncene şi cu coada ochiului. Deschizîndu-1 vom putea vedea...“ 305 „La ce cugeti tu oare, Pandora?“ strigă el cînd auzi că ea vrea să-l bage în ispită. Şi numai gîndindu-se ca să deschiză tronul ce-i fusese lăsat în păstrare şi rugat cu poftorire ca să nu se atingă de dînsul, se îngrozea şi se înfricoşa. 310 Văzînd Pandora că pînă acolo ajunge treaba, crezu că este bine să nu mai stăruiască de dînsul în cirta aceea de timp. Epimeteu se depărtă de locul ispitei cu teamă ; iară Pandora, uitîndu-se după dînsul, zise: 315 „Qe prost ai mai fost şi tu, găgăuţă ! şi cît aş fi dorit de mult să fii mai dezgheţat!“ Pentru întîiaşi dată, de Ia venirea Pandorei, ieşi Epi-meteu fără soaţa sa ca să meargă să se joace. Vezi că i se urîse şi lui şi-i venise acru, tot auzind-o de dimineaţă pînă 320 seara, tronişorul şi iarăşi tronişorul, pare că era un lucru făcut, de tot de dînsul se împiedica, ca şi cînd le-ar fi umplut coliba, fără să aibă încotro se întoarce de dînsul. 351 Plecînd Epimeteu, Pandora rămase ţintuită în Joc dinaintea tronişorului, adecă a cutiei, la care, Cu ochi 325 cercetători, se uita cu mare luare-aminte. Şi ce e drept că avea şi la ce se uita. Capacul era făcut dintr-un lemn, neted şi lustruit de-şi vedea chipul într-însul Pandora, şi tronul cu totul măiestrit lucrat. De cîteva ori voi să se smulgă de la dînsul; dară pare 330 că aţa o trăgea mai aproape şi rămase neclintită din loc. Apoi, dorinţa de a şti ce e înlăuntru îi tot da ghies să se uite cu jind la dînsul; şi tot uitîndu-se, băgă de seamă că nu era încuiat cu vro încuietoare meşteşugită ; nu, ci era legat cu o frînghiuţă de fir de cel bun. 335 Atunci se aplecă să vază cum era legat nodul. Acum altă belea, măiestria cu care era făcut acel nod o ispiti să se cerce, nu care cumva ar putea să descopere cum era făcut. Şi tot cercîndu-se, învirtea printre degete frînghioara, 340 şi cînd prinse de veste, numai iacătă că legătura se desfăşură în mîinile sale. Pandora răsări. Ea ar fi vrut şi n-ar fi vrut să dezlege nodul, şi se sperie cînd văzu că aşa de lesne şi cam fără voia ei se desnodă. Răsărind, lovi tronişorul cu genuchiul 345 şi se cam zdruncină, şi odată auzi un vuvuit ca de un roi de albine. Ea sta în cumpănă acum. Să nu deschiză cutia, îi era că Epimeteu n-o s-o crează că n-a umblat acolo, şi de va vedea şi frînghiuţă dezlegată; să deschiză cutia, se temea 350 să nu o certe. într-acestea, iaca se întorcea şi Epimeteu. El culesese flori şi venea încet, pîş! pîş! ca s-o împodobească pe nesimţite pe de la spate. Şi în adevăr eă Pandora nu băgă de seamă; atît era de dusă cu gîndurile la ceea ce trebuia să 355 facă. Văzînd-o astfel Epimeteu, parcă-i dete şi lui brînci inima să ştie ce este în acel păcătos de tronişor. Daca ar fi zis ceva, poate că Pandora s-ar fi sfiit să-l deschidă; dară el tăcu. 360 . Pandora în aceeaşi clipeală mai auzi zuzuitul din tro- nişor, şi de astă dată nu se mai putu stăpîni. Se vede că păcatele îi da ghies mereu şi n-o lăsa în pace. 352 „Că doar nu s-o face gaură în cer“, îşi zise ea în sineşi „că doar n-o pica sînge, îi şopti diavolul la ureche, de vei 865 vedea ce este înăuntru“. Şi îndemnată de patima nerăbdării şi de a şti ceea ce nu-i era dat să ştie, ea puse amîndouă mîinile şi ridică capacul o ţîrişoară ca să se uite în tronişor. Dar n-apucă să-şi plece capul bine şi să pătrunză cău-870 tătura-i pînă în tron, şi odată se umplu casa cu nişte jivine înaripate. Un zgomot ca de tunet se făcu cînd izbucniră din tron afară aceste îighioni spurcate. Ce socotiţi că mi-ţi era? O mulţime de jigănii mici şi urîte la vedere, ce aveau nişte aripi ca de liliac, pornite spre năvălire, de să fe-876 reâscă Dumnezeu, şi avînd nişte ghimpi sau ace de te îngrozeau numai văzîndu-Ie. Ele începură a zîzîi într-un chip scîr-bos, aşa cum face o mare mulţime de muscoi, detrîntori, de viespi, de tăuni, ori de ţînţari, cînd zbor cu mare repeziciune. Cum ieşiră din tron, pişcară pe Epimeteu. El dete un 380 ţipăt de durere. Cînd auzi Pandora ţipătul lui Epimeteu, odată lăsă capacul tronişorului, şi mai în acelaşi timp începu şi ea să se vaite, căci o pişcase şi pe dînsa. Ştiţi ce erau drăcoasele acele de jivine? era soiul cel nemărginit de mare al Trudelor, Supărărilor şi Grijilor 385 pămînteşti, toate patimile cele rele, şi cusururile oamenilor,, tot felul de boale şi de păcătoşii d-ale muritorilor. Pasămite în fundul tronişorului era şi Speranţa sau Nădejdea; dară earămase acolo cînd lăsase Pandora capacul. Vezi că ea nu este ca păcatele ce dau năvală ca porcul. 800 Iaca aşa spun paginii că şi-a izbîndit necuratul de Joe şi asupra bietei omeniri, fără ca să-i fi făcut vrun neajuns,, ci numai şi numai pentru că Prometeu îl dojenise pentru ce să-şi nedreptăţească părintele şi să-l răstoarne din scaunul domniei. 306 Vedeţi d-voastră, dragii moşului, la ce fel de zei se închinau paginii? la nişte zei supuşi patimilor mai cu asupra decît oamenii. Şi d-atunci a rămas vorba printre procopsiţi şi cărturarii de zic, cînd dă cineva de un lucru care îi aduce multă 400 supărare, că a dat preste Cutia Pandorei. Noi însă, pre limba noastră ce n-are nici în clin nici în mînecă cu bîrfelele păgînilor, cînd voim să arătăm pe cîte un astfel.de om, ori să vorbim de dînsul, zicem: a băgat pe dracul în casă cu lăutari, şi nu poate să-l scoaţă. 406 cu sute de arhierei, ori zicem: a dat peste dracu. 23 — ispirescu — Opere, voi. IX MIDAS Duhul lui Baccus Silenu. Undele rîului Pantol. Teroare panică. Urechile lui Midas. J\ fost odată un împărat, în vremea veche, pre nu-5 me Midas, carele a domnit în ţara frigienilor. Intr-o zi, copilandru fiind, adormi pe prispa casei lor, iar nişte furnici veniră şi-i puseră pre gură cîteva boabe de grîu. Tat-său, cum auzi de una ca asta, alergă pre la filozofi, pre la vraci şi pre la cititorii de stele, de le spuse întîmplarea cea 10 minunată. Aceştia răspunseră toţi într-un grai că copilul are să ajungă odată, odată, omul cel mai bogat din lume, ceea ce se şi împlini. După ce crescu, şi se făcu flăcăiandru, se urcă pe scaunul 15 împărăţiei. Pre vremea aceea Baccus, zeul vinului şi al beţivilor, umbla de cutreiera lumea, învăţînd şi pre bun şi pre rău cum să prăsească şi să lucreze viţa, adecă mai pre şleau, învăţînd pre oameni să închiză ochii cînd vor vedea apa, 20 ca una ce nici în opinci nu e bună. Căci, să vedeţi d-voastră, dragii moşului nepoţei şi nepoţele, oamenii p-atunci dădeau în gropi de proşti ce erau; pînă şi a ţucsui sau a trage la mustaţă, cum se zice, tot un zeu trebui să-i înveţe. 25 Acest Baccus era un beţiv de cei mari, aşa cum i-am zice noi astăzi staroste al beţivilor. Nu era ziulică lăsată de la Dumnezeu în care să fie şi el treaz. într-o beţie o ducea. 354 De la dînsul a rămas vorba de se zice astăzi: acest om 30 este cu duhul lui Baccus într-însul, celui ce noi îi zicem pre limba noastră: a luat purceaua de coadă; este candriu; şi-a încălzit măseaua; este turlac; a luat luleaua neamţului, şi cînd este mai matosit, adăogăm: cu zale cu tot; iară cînd voim să vorbim şi noi mai supţirel, de! zicem: este după 35 prînz. Şi, cum zisei, acest Baccus, fiind de firea lui chefliu, avea pre lingă dînsul tot prieteni de teapa lui. Printre aceştia unul, pre nume Silenu, era trup şi suflet cu dînsul, căci se întreceau care de care să dovedească pre celălalt. 40 la băutură. Acesta era şi măscăriciul lui Baccus; şi nimeni nu scăpa, fără să-i atîrne de coadă acest. Silenu cîte vrun ponos. Rîdea şi de bun şi de rău, şi pe toţi îi lua în zeflemea. Era, măre, acest Silenu gras şi gros ca un butoi, adecă, 45 cum i-am zice noi astăzi: dop de saca; faţa lui, faţa sfeclei, nasul ca un ardei roşu. De pre faţă se cunoştea că era beţiv împărătesc, cum zicem noi unui astfel de om, căruia, cărturarii îi zic: este un Silenu. Măscăriciul lui Baccus, tot rîzînd. de unii şi de alţii, 50 ajungea de se făcea şi însuşi de rîs cînd se adăpa mai de prisos cu apa de sapă cea plăcută a stăpînului său. într-o zi, bînd mai fără cumpăt, adică băgînd într-însul duh d-al lui Baccus pre cît nu putea să ducă, şi ajungîndu-I vinul, se îmbătă pînă într-atît, îneît nu mai ştia dacă fată 65 este ori băiat, şi rătăcindu-se prin grădina împăratului Midas, căzu grămadă într-un unghi şi amorţi acolo. Oamenii împăratului dînd peste dînsul, îl împodobiră cu flori ca pe-o brezaie şi aşa îl aduse domnului lor, cu gînd ca acesta să facă haz de el. împăratul cum mi-1 văzu, 60 mi-1 cunoscu, ca unul ce şi dînsul se dase în partea lui Baccus stăpînul lui Silenu. îl puse, deci, într-un pat curat pînă se trezi, şi dezmeticindu-se, îl opri la curtea lui nouă zile şi tot atîtea nopţi, în care mi-1 omeni şi mi-1 ospătă ca pe nu ştiu cine, apoi îl trimise la Baccus. Zeul beţivilor nu 65 mai putu de bucurie cînd îşi văzu măscăriciul viu nevătămat. Pentru aceasta trimise vorbă lui Midas că a făcut o faptă ce trebuie răsplătită, şi aşa îi zise să-i ceară ori ce îi va pofti inima, şi i se va face pre voie. împăratul, lacom de avuţie precum firea îl lăsase, 70 ceru de la zeu să-i dea darul ca pe ce o pune mîna, aur să se facă. 23* 355 „Să ţi se împlinească voia“, răspunse Baccus. Şi în adevăr că pe ce punea mina Midas împărat , numai aur se făcea. P-aci, p-aci era să se piarză de bucurie cînd 76 văzu el că toate lucrurile de care se atinge, se schimbă în aur. Numaidecît hainele de pe dînsul, patul, aşternutul, păreţii caselor, armele şi toate lucrurile, pînă şi florile pe care puse mîna se făcură de aur. înota, cum se zice, numai în aur. 80 Şi aşa, vesel, vesel, merse la timpul prînzului la masă. Cînd, ce să vedeţi d-voastră? Plinea, pe care puse el mîna să o ducă la gură, se făcu aur. Cerca să ia din bucate, dară şi ele se făcură aur. Se întinse ca să ia un pahar să-şi stropească niţel măseaua, dară el, cu vin cu tot, se făcu numai 86 de aur. Tocmai acum îmi veni şi d-lui de acasă, şi pricepu că nesocotită fu a lui cerere. Se sculă de la masă flămînd. La cină, păţi ca şi ia prînz. A doua zi tot aşa. în cele din urmă, se văzu ameninţat să piară de foame. Ce să facă el? După ce mai gîndi •90 ce se mai gîndi, şi de teamă să nu dea ortul popii, se duse într-un suflet la Baccus, pocîltit de foame, cu maţele chiorăind şi cu burta lihnită, şi-l rugă ca să facă bine să-şi ia darul înapoi. Baccus şi Siîenu rîseră de prostia împăratului Midas, şi-l trimiseră să se scalde în rîul Pactol. 96 Midas făcu precum îi zise Baccus, şi se curăţă de păcatul ce dase preste dînsul; dară nisipul acelui rîu rămase aurit. Şi d-atunci procopsiţii şi cărturarii, cînd vor să arate pre cîte cineva preste care a dat vrun noroc orb, zic: a dat preste cutare undele rîului Pactol. Noi însă, cînd voim să arătăm 100 pe un asemenea om, zicem pre limba noastră cea groasă, dară sănătoasă: a dat o tiflă preste cutare, şi e putred de bogat; ori a dat cu mîinile în foc. După aceasta Midas împărat se dete la tot felul de desmierdări. Bogăţii însemnate avea, tot ce-i trebuia nu-i 105 lipsea, grijile nu-i tulbura liniştea; ce-i păsa lui de cei sirimani şi nevoiaşi! Răzbătea munţii şi codrii, cîmpiile şi pădurile, şi într-un hai, hui, o ducea. Umblînd el razna, de trebile împărăţiei, încoace şi 110 încolo, se cunoscu cu Pan, nn zeu pădurean şi se făcu trup şi suflet cu dînsul. Acest Pan era un ciuruc de zeu ce trăia prin păduri. El era om pînă în brîu, iară de la brîu în jos cu picioare de 356 capră. Pe cap avea nişte corniţe, şi barba lui era ca de ţap. 115 Petrecerea lui cea mai plăcută era să sperie lumea prin păduri. Midas împărat viind odată de dimineaţă să-şi întil-nească prietenul, Pan se ascunsese după un tufiş. Midas îl striga din toate puterile lui. Pan tăcea mîlcă. Apropi-120 indu-se Midas de tufiş, fără nici o grijă, Pan odată ieşi, fără de veste, de după tufiş, se năpusti asupra lui Midas împărat cu un răcnet surd şi scurt. Atîta se sperie Midas împărat, încît din aceea, după ce că era cam tontolet-e, rămase şi zănatec. 125 De ia această întîmplare şi de la o alta ce săvîrşi marţa-îoiul de Pan, acest zeu al pădurilor, speriind o seamă de oştire, tot oameni de-ai lui ieacă, ce dară dosul, de aci au luat procopsiţii şi cărturarii mai dincoa, de zic cînd vor să arate pe nişte oameni ce se sperie de nimic, cum face 130 calul, şi o iau la sănătoasa, că a intrai, într-înşii o teroare panică, că smt cuprinşi de o teroare panică. Noi, pre limba noastră a bătrânească, ia asemenea întâmplare, zicem: a dat strechea intr-inşii. Midas împărat umbla acum cam capiu. Zănatic din 136 sperietură şi cam prostănac din născare, tot, ce făcea îi ieşea d-andoaselea. Inhăilat cu Pan, îl tot auzise cîntînd din nai (muscalagiu), şi îi căzuse tronc la inimă cîntecul lui. Acum altă nevoie 1 Fiind prieten cu doi pricopsiţi de 140 zei, îi intrase fumurile în cap că ar fi ceva de dînsul. Intre altele, prostul dracului! i se năluci că el ar fi cunoscător mare în ale cîntecelcr. Din pricina aceasta, ascultaţi ce i s-a întîmplat: li-chiaoa de Pan, codîrlaşul zeilor, se furlandisea şi se lăuda 145 în toate părţile că el ar cînta mai frumos decît căpătenia căpăteniilor de cîntăreţi, Apolon, carele rni-ţi trăgea din liră de te adormea. Şi de cîte ori întâlnea pe Apolon, de atitea ori se ţinea după dînsul şi-l trăgea de mînecă chemîn-du-1 la întrecere. 150 Apolon nici că-1 băga, în seamă; dar viindu-i cu greaţă de atîta cutezare, vru în cele din urmă să-i taie de unghi-şoară şi să-i arate că nu-şi cunoaşte lungul nasului; se hotărî, deci, să se ia la întrecere, ca să scape de o lichea ce nu-i tot da pace. Priimi chiar să le fie judecător înîumu- 357 155 160 165 170 175 180 185 190 195 358 râtul de Midas împărat, pre carele îl alesese Pan. Şi aşa, începu Apolon a-şi înstrună lira şi cîntă vro două cîntece de pare că se înduioşise pînă şi lemnele şi pietrele: aşa de mîngîios ce cînta! începu şi Pan cu naiul său, îşi puse şi el toate puterile; dară tipa din nai aşa de tare, încît trebuia să-ţi pui mîi-nile la urechi, daca voiai să nu te asurzească şi să-ţi ţiuie urechile. Scotea, nene, bojogarul de zeu, nişte ţiuituri din naiul lui de zgîria şi sfredelea auzul. După ce sfîrşiră, Midas împărat se gîndi niţel, pironi ochii în pămînt ca şi cum ar pune în cumpănă măiestriile amînduror zeilor la cîntare, şi ridicîndu-şi capul, răspunse cu trufie că Pan cîntase mai frumos; şi astfel înfruntă pe Apolon. Pan, cînd auzi, începu a sălia şi a juca de bucurie, do nu-1 mai încăpea lecui. Atunci Apolon zise: „Urechile ce au ascultat la cîntă-rile noastre spre a lc judeca, nu pot fi de om, ci de vrun dobitoc nătăfleţ. De asin dară să se facă urechile lui Midas împărat!“ Şi cum zise ei, aşa şi se făcu. Cînd ajunse acasă Midas împărat simţi ceva că-1 cam îngreuiază pre lingă tîmple şi fălci, puse mina de se pipăi, şi ce socotiţi că mi-ţi găsi? O pereche de urechi cît ale unui măgar d-ăi bătrîni, şi mai mari încă. Se duse de se uită într-o fîntînă şi ce văzu, se spăimîntă. Acu e acu. Ce să se facă el eu aşa urechi mari? Căci, de! împărat era el, nu altceva. Şi ştiţi d-voastră, dragii moşului, cît plăteşte mintea unor împăraţi. Prostănac, prostănac, dară tot îi venea cu ruşine să se arate cu coşcogeamite urechi înaintea gloatelor. Puse deci de-i făcu un fel de căciulă ţurcănească, o împodobi cu aur, de care avea mult, şi cu mărgăritare; îşi vira urechile într-însa cînd o punea în cap şi o potrivea aşa de bine, încît nu se băga de seamă cusurul ce avea, şi astfel ieşea în lume. Nimeni nu ştia de aceasta, căci n-avea cum. Numai bărbierul său îi zări odată urechile cînd îl rădea, şi cum le văzu, rămase înmărmurit. Midas împărat îl amerinţă că unde îi stau talpele îi va sta şi capul dacă va crîcni o vorbă măcar către cineva, care să-i dea în vileag cusurul. Ba încă îl puse de se şi jură, pe ce avea el mai sfînt, că va ţine în sine taina aceasta. Se vede însă că şi p-atunci bărbierii erau ca şi cei din ziua de astăzi, flecari, vorbăreţi şi uşori de gură, pare-ar fi mîncat numai la picioare de găină. Te uiţi la dînşii că 200 le turuie gura, spunînd şi verzi şi uscate, numai să se afle în vorbă, de! şi nea Ion că şi el e om. Bărbierul lui Midas împărat ţinu o săptămînă, ţinu două, ba mai ţinu încă una; şi să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! Avea, biet, mîncărime de 205 limbă; dară îi era frică de cap, ca să dea pe faţă taina. Se mai ţinu el; dară, aş! rîia, rîia! parcă-i da cineva brînci să scoaţă din gură vorba ce-i sta pe limbă. Nu putea nici noaptea să doarmă, cum de să ştie el ceva şi să n-o dea tîrgului. 210 In cele mai de pre urmă, de teamă să nu-1 ia gura pe dinainte să scape vro vorbă şi să-şi piarză şi capul, se duse şi el la marginea unui eleşteu, săpă o gropiţă, se plecă pînă îşi atinse buzele de marginea gropiţei şi strigă acolo înfundat: „Împăratul Midas are urechi de măgar!“ îşi scoase 215 de la inimă, bietul om, focul ce îl mistuia cumplit, şi mai răsuflă şi el; apoi astupă gropiţa bine, şi se duse acasă uşurat. După cîtva timp locul de lingă eleşteu, unde bărbierul făcuse ce zisei mai sus, umplîndu-se cu apă, făcu să crească 220 din acea gropiţă nişte trestie şi nişte rogoz mai frumos decît pretutindeni; numai un cusur avea: cînd bătea vîntul, fîşiitura trestiei şi a rogozului, pe oricine ar fi voit să asculte, făcea să auză şoptind aceste vorbe: „Midas, împăratul Midas are urechi de măgar!“ 225 Mergea lumea după lume să asculte minunea aceea. Şi din om în om se dete sfoară în ţară de cusurul ce avea împăratul. Cînd află Midas împărat de minunea aceea, precum că şi toate gloatele ştia ceea ce voia el să rămîie ascuns, 230 pînă într-atîta se ruşină, încît nu mai voi să trăiască în mijlocul unor fiinţe ce află tainele împăratului pînă şi de la trestii; adecă nu voi sa mai ştie şi alţii ponosul ce purta el pe bună dreptate. Spun că spre a-şi curma zilele, Midas împărat bău o 235 pîrnaie de sînge de taur. şi atît îi fu de ajuns ca să închiză ochii şi să nu mai fie între vii; adică dete ortul popii. Vedeţi d-voastră zănatic, zănatic, dară la drăcii îl tăia capul. 359 Şi d-atunci a rămas vorba pe care cărturarii o pun în 240 spinarea cîte unuia ce vrea să facă şi el vro faptă prin care să amăgească o lume; dară nu izbuteşte, fiindcă nu sunt dibaci întru a-şi ascunde cugetul; d-atunci, zic, a rămas de se aruncă în spinarea unor astfel de oameni ponosul: Poartă urechile lui Midas. Noi însă pre limba noastră cea 245 fără ocoleli, le zicem pe şleau: boblefi, şireţi proşti, seci ori vaci încălţate. LABIRINT ŞI FIRUL ARIADNEI Iacă încă nişte vorbe pe care le auziţi destul de des, dragii moşului nepoţei şi nepoţele. Aceste vorbe le 5 întrebuinţează cărturarii, nu cei ce le vînd, ci aceia ce le scriu, cînd vor să arate vro încurcătură în care se rătăceşte cineva sau lucrurile lor, ori cînd cade cineva în vro zăpăceală de unde n-ar şti cum să iasă, de n-ar avea firul Ariadnei. 10 Eu m-am tot apucat să vă îndrug la verzi şi uscate, şi mulţi din dumneavoastră or fi rîzînd de s-or fi strîmbînd de nedibăcia şi neiscusinţa mea de a vă povesti lucruri nepovestite; mulţi vor fi ştiind mai mult decît mine. Atît mai bine pentru domnia lor, şi atît mai rău pentru 15 mine. Dară să ne întoarcem şi altminteri şi să cugetăm că vor fi iarăşi mulţi cari nu vor fi ştiind ce pacoste de vorbe mai sunt şi acelea, Labirint şi Firul Ariadnei, deşi se întîlneşte cu vorba cea dîntîi pînă şi pe una din uliţile Bucureştilor. Ei, vezi, pentru aceştia scriu eu, şi prin 20 urmare îmi iau inima în dinţi, zic: Doamne ajută ! şi încep. Spune, măre, la cărţi, că în vremea veche, veche de demult, să fi fost un crai, pre nume Minos, carele domnea în ostrovul Creta, una din ţările greceşti, sau elineşti, cum veţi vrea să-i ziceţi, că tot una este. Acest crai avea 25 o jiganie spurcată, ce se chema Minotaur, adică jumătate taur, de la mijloc în sus, şi jumătate om, de la brîu în jos; şi era atît de răutăcioasă şi groaznică încît oamenii de p-acolo se luase de gînduri, că nu puteau trăi de răul ei. Vezi că spurcăciunea se hrănea cu carne de om. 3S1 30 85 40 45 50 55 00 05 70 Graiul Minos, dacă văzu aşa, chemă pre un anume Dedal, şi-i dete poruncă să facă jiganiei un fel de grajd, unde să o ţie. Meşterul Dedal, se socoti şi iară se socoti, ca ce fel de grajd să facă el, în care să închiză pe Minotaur, jivina cea rea şi nedomesnică. Apoi, luîndu-se după croiala unor palaturi întortocheate ce văzuse el în Egipet ca unele ce nu se mai afla pe lume aşa de mari şi de cu multe cămări grămădite la un loc, puse de scobi într-un munte de cremene ce era acolo, un sălaş, numai bun pentru o astfel de pîrdalnică de fiară sălbatică. Scobi în pîntecele acelui munte o mulţime de cămări şi cămăruţe, unele mai depărtate, altele mai apropiate, despărţite între dînsele şi boltite, pe care le sprijinea nişte stîlpi de piatră, lăsaţi chiar din munte, cam aşa cum sunt ocnele de sare de la noi. însă gura pe unde intra nu- era de sus în jos ca la ocne, ci mergea tot înainte, înainte, în dreapta şi în stînga, şi cruciş şi curmeziş, începînd cam de pe la mijlocul coastei muntelui. Şi atîtea uliţi şi ulicioare, poteci şi potecuţe făcu el de la o cămară pînă la alta, şi tot împoncişate şi împie-zişate, încît se rătăcea printr-însele, d-ar fi fost nu ştiu cine, şi afară nu mai putea să iasă. Aceste scobituri în pîntecele zisului munte îi dete numele de Labirint. Acolo băgă şi închise pe acea bală de fiară. Mai tîrziu craiul Minos al Cretei, avînd un război cu atenienii, alţi greci, îi bătu pre aceştia, şi îi îndatoră, cînd făcură pace, ca ei să-i dea la fiecare şapte ani, cîte şapte flăcăi şi şapte fete ateniene spre hrana acestei jigănii. Trei rînduri de flăcăi şi de fete priimi craiul Minos de la cei din Atena, şi pe toţi îi mîncă jivina, bala diavolului. Cînd fu însă la a patra oară, se găsi fiul craiului din Atena, pre nume Teseu, carele ceru să fie trimis şi el împreună cu alţii, voind a cerca să spele ruşinea păţită de părintele său. Tată-său, cu nădejdea că Teseu îl va scăpa de un haraci ruşinos ca acesta şi pierzător de omenire, îl lăsă să se ducă ; şi bine făcu. Vezi că ştia craiul Atenei, cît poate osul fiului său Teseu! Ajungînd la Creta, soţii lui Teseu plîngeau ca muierile şi se topeau de frica jiganiei. Numai el, Teseu, era inimos, bărbat, sta cu pieptul deschis şi gata de luptă. Înfăţişîndu-se înaintea craiului Minos, Teseu ceru ca pe el să-l dea mai întîi la Minotaur ca. să-l mănînce. Craiul 75 priimi. Dară fata craiului Minos, pre nume Ariadna, cum îl văzu, îi plăcu băiatul. Şi apoi avea şi ce-i place; căci era un ercuîeande voinic, chipeş şi legat, ştii, colea, numai cum e bun de luptă. Mai avea, vezi, şi pe vino-ncoa, şi 80 graiul lui era cu lipici. Cînd văzu ea că el vrea să intre la dihania spurcată, gătit ca de luptă, cu arcul, tolba cu săgeţile, suliţa şi paloşul la îndemînă cum să-i fie spre slujbă, parcă-i zise o păsărică la ureche că are să biruiască. 85 Altă nevoie acum. De biruit va birui el pe dihania turbată; dară cum să iasă din acel labirint? Căci nu era om pe faţa pămîntului carele să intre acolo şi să nu se rătăcească, rămîindu-i oasele în acel loc. Se mai uită odată la dînsul cu o privire galeşă şi miloasă ; 90 el îi trase cu mustaţa; iară ei îi făcu inima sfîrr! î Atîta fu tot şi lucrurile se înţeleseră. Se mai gîndi atunci Ariadna, se mai răzgîndi, ce să facă, cum să dreagă, să izbutească flăcăul a ieşi din Labirint teafăr şi cu faţa curată. Cînd, iată ce-i plesni ei prin cap: luă un ghem mare de aţă şi-l 95 dete lui Teseu, povăţuindu-1 ce să facă cu dînsul. Acesta, intrînd, avu grijă a desfăşura ghemul înaintea lui prin în-tortocheturile de poteci pre unde mergea el pre acolo în pîntecele muntelui, adică în Labirint, ca să caute pe Minotaur. 100 Şi aşa dete preste dînsul într-un colţ de înfundătură, unde se stîrcise ca o bleandă. Pasămite i se împlinise şi lui, îi sosise veleatul. Simţise şi fiara ce om intrase la dînsa. Cum văzu Teseu pe Minotaur, se luară la luptă, şi se luptară, şi se luptară, zi de vară pînă-n seară, pînă ce 105 Teseu răpuse pe Minotaur şi-l omorî ca pe dînsul. Şi ştiţi de cît de mare ajutor fu lui Teseu ghemul ce luase de la Ariadna?Fără dînsul ar fi pierit şi el p-acolo pre sub pămînt căci n-ar fi ştiut pre unde să mai iasă. Dară dacă se luă după firul pre unde se desfăşurase aţa, se în-110 toarse la lumină pre unde intrase şi scăpă viu nevătămat cum îl făcuse mă-sa. Cînd îl văzură soţii săi, muriră şi înviară de bucurie, ştiind că scăpaseră şi ei de la moarte. El le spuse cum omo-rîse pe acea jiganie spurcată, şi cum prin aceasta spăla 363 116 ruşinea tatălui său de a tot trimite haraci oameni spre jertfă. Darămite Ariadna cînd îl văzu? Socoti că a apucat pe Dumnezeu de un picior. Ea fu bun bucuroasă că şi-a mîntuit iubitul de la pieirea capului. Teseu, nu mai în-120 tîrzie nici el, şi ceru de soţie pe Ariadna, de la Minos craiul, tatăl ei. Şi luînd-o în căsătorie se întoarsă cu dînsa în ţara sa, la Atena. CHIMERA i-Je cîte ori deschide cineva cîte o carte la care spune despre dumnezeii cei elineşti, d-atîtea ori trebuie să rîză de prostia acelor păgîni. Intr-Însele nu găseşti 6 minciuni mai la seamă, ci croite aşa pe d-a-ntregul, de nu te poţi opri să nu te îngreţoşezi, nu atît de credinţa deşartă a bietei poporimi, cît de tîmpirea şi de gugumănia cărturarilor şi a procopsiţilor păgînătăţii, cum de să creadă ei nişte prostii aşa de gogonate şi de nesărate. 10 Dară, ce să mai stăm noi oare să vorbim de vremile păgîneşti? Cei de p-atunci, bine, rău, tot credeau în ce credeau ei; cei de azi însă nu mai cred în nimic. Ci, să-i lăsăm pe toţi la Dumnezeu încolo, şi să ne cătăm noi de povestea cu Chimera. 16 Pe la începutul veacurilor, spun păgînii să se fi născut pentru păcatele muritorilor o bală a Satanei, ce-i zicea Chimera. Aceasta era o iasmă îngrozitoare şi rea de nu da pace făpturilor lăsate de Dumnezeu pre pămînt, nici cît ai clipi din ochi. Chimera aceasta era cu capul de leu, cu 20 trupul de capră şi cu coada de balaur; din gura ei ieşea foc şi pară, şi bîntuia nouă ţări împrejurul sălaşului ei. Se luaseră vecinii de gînduri şi se găteau să pribegească prin a lume mare şi necunoscută, numai să scape de răul acestei jivine, căzută ardu-belea pe spinarea bieţilor 26 oameni ai locului. împăratul unei ţărişoare de prin preajmă făgăduise multul cu mult voinicului ce se va încumete s-o răpuie. Dară unde împingea ispita pe cineva la aşa treabă? 365* Deci vecinii se hotărîră a mai suferi ce-o mai suferi, 30 pînă într-o zi, cînd să-şi ia catrafusele şi să-şi caute de sărăcie; căci pe-acolo nu mai era chip de trai. într-acestea un voinic mare, pre nume Belerofonte, veni cu cărţi de la împăratul lui, mai-marele, către împăratul locului, mai-micul. Scris era în aceste cărţi ca în 35 clipa ce va sosi voinicul, să-i ridice viaţa. împăratul locului neştiind ce era scris în carte priimi pe voinicul ca p-un oaspe, şi-l omeni, nouă zile de-a rîndul. în cea de-a zecea zi, cînd deschise scrisorile şi văzu ce zice acolo, se minună. 40 Şi ca să nu-şi mînjească mîinile cu nişte sînge pe care îl credea el nevinovat, şi ca nici porunca împăratului, mai-marele, să nu o calce, trimise pe Belerofonte să se războiască cu Chimera şi s-orăpuie pre ea, cu gînd că mai bine să se prăpădească acolo în luptă, decît să ucidă o aşa bunătate 45 de voinic. Viteazul nu se codi cîtuşi de puţin. Numai se duse de pîndi ca să vază ce apucături are dihania cea spurcată. O dată o văzu şi îi fu destul. Apoi se rugă de Minerva, ce se mai numea şi Palas ori 50 Atena, purtătoarea de pavăză, să-i dea pe armăsarul Pegas, purtătorul fulgerilor şi trăznetelor puternicului Joe. Zeiţa îi ascultă rugăciunea. Cum veni Pegas, învăţă pe Belerofonte să-şi facă un buzdugan cu măciulia numai de plumb gol şi mare cît 55 o baniţă. Aşa făcu voinicul. Şi luînd cu dînsul arcul, tolba cu săgeţile şi suliţa, împreună cu buzduganul, în-călecă şi se duse asupra fiarei. Cum o văzu, unde mi-i aruncă voinicul o ploaie de săgeţi de o întărită şi o făcu să turbeze de mînie; iară fiara spur-30 cată, bala diavolului, mi se luă după voinic, vărsînd asupră-i flăcări de să-l facă scrum; Pegas însă mi-1 ducea ca pe o peană, şi coti în dreapta, coti în stînga pînă ce veni bine lui Belerofonte; atunci ridică buzduganul şi aşteptă rece ca o piatră şi fără a se sfii ceva cumva, ca să se mai <55 apropie Chimera, şi tocmai cînd căscase gura cît ocniţa ca să mi-1 înghiţă ca p-un pui de vrabie, unde mi-şi aruncă voinicul al său buzdugan în gîtlejul iasmei, şi îndată sări calul cu dînsul în lături. Plumbul, topindu-se de focul cel năpraznic ce da jigania din ea afară, îi arse rărunchii şi 70 măruntaiele. Simţind usturimea ce-i făcea plumbul cel topit, era să mai facă o opinteală ca să prinză pe voinic 366 să mi-1 facă mici fărîmi; dară încremeni locului ca trăz-nită din cer, căci nimic într-însa nu mai rămase nevătămat, ci totul se mistui şi ea ajunse ca un buştean pîrlit, se făcu 76 adevărată nălucă. Păgîni, păgîni; dară tot aşa o minciună cu coadă, nici ei nu o putură trece cu vederea, ci o deteră în tărbăceală, o luară la trei parale, şi Ghimera în sus, Chimera în jos pînă 80 ce ajunse de rîs şi de bătaie de joc. Procopsiţii, ca un lucru ce era născocit de dînşii, nu-şi lăsară vorba să se prăpădească de tot, ci, ca să facă pe prostime să crează ce aiuraseră ei, scoaseră vorba că zeii au aşezat-o pe Ghimera în cer, dînd numele ei la un stolişor 86 de stele. Gu toate astea, povestea ce vă spusei, stă şi astăzi în cărţile păgîneşti. Cărturarii mai dincoa, nu voiră nici ei, să dea, tocmai» tocmai, de minciună pe cărturarii cei vechi. Ei nu zic că 90 a fost vro Chimeră oarecînd în viaţă ; dar nici nu zic că n-a fost; căci, de, corb la corb ochii nu-şi scoate, povestea ăluia; şi o tot încurcă şi ei cum pot. Mai şmecheri decît cărturarii cei vechi, ăştia mai noi» vor să fie şi cu aceia, însă vor să fie şi cu gloatele. 95 Ca să nu zică poporului că n-a trăit nici odinioară vro Ghimeră pre lumea asta albă, şi totdeodată să nu nimicească nici plăsmuirea procopsiţilor şi învăţaţilor celor vechi, ei păstrară numele de Ghimeră şi-l întrebuinţează şi pînă în timpul de faţă cînd se înţeleg ei la cuvinte prin cărţi. 100 Ei zic că este o Ghimeră ceea ce vor să arate ei că ce spune, cutare ori cutare, n-are să se întîmple niciodată, sau că nu va avea fiinţă ceea ce plăsmuieşte vrun învăţat mai mare decît dînşii, carele vede lucrurile numai pînă dinaintea nasului său. 106 Noi, însă, cînd vrem să arătăm pre limba nostră cea strămoşească că cineva spune ori pune la cale lucruri cari cît de colo se vede că are să rămîie numai în creierii lui, sau îşi năluceşte ceva noi zicem că bate cîmpii, că visează deştept, că spune la cai verzi, sau că vorbeşte duşilor de pe 110 lume ; iară lucrurilor spuse de dînsul le zicem că sunt mofturi, fleacuri, ori nimicuri. 367 Şi, bunăoară, toate cele cîte auzirăţi pînă acum, de la mine, dragii moşului nepoţi şi nepoţele, să ştiţi cu bună încredinţare că Ghimere şi numai Chimere au fost, 115 sunt şi vor fi. Iară dacă ele, Chimere fiind, v-a plăcut să le ascultaţi ca nişte basme bătrîneşti ale cărturarilor, apoi mai are moşul la tăgîrţă încă o sumă bună de felul acestora, pe care vi le voi povesti, cînd se va mai brodi vreme cu prilej. PILDE ŞI GHICITORI (1880) CĂŢELUL ŞI COCOŞUL U n Căţel odată p-un Cocoş văzînd Din ciob apă bînd, în rîs îl lua şi-ncepu să-i zică: 6 „Cusur al naturei, Cocoş dc nimica, De ce, cînd bei apă, ridici tu în sus Gîtu-ţi ca un fus? Fir-ai fi de rîs! Păcat că trăieşti, Pocitură eşti.“ 10 „Beau, zise Cocoşul; şi cînd ridic sus Gîtu-mi ca un fus, Cat să mulţumesc Domnului că-n lume M-a lăsat a face tot la fapte bune, Deşteptând în ziori 15 P-oameni muncitori, Apoi cînt mereu, Rog pe Dumnezeu Sănătos să ţie p-ăl de mă hrăneşte Şi mă îngrijeşte. 20 Iară tu, potaie, stai în bătătură Ş-o duci toată ziua într-o lătrătură, Ce-ţi dă de pe masă rozi ca un lingău, Linguşeşti stăpânii ca un popîndău. Dar ce e mai rău 25 Şi pe Dumnezeu Să-l amăgeşti vrei, Căci tu apa lingi în loc ca s-o bei.“ 24* 371 BARZA ŞI VRABIA 1 -un timp viscolos Şi geros P-un picior şedea o barză stircită, 5 De frig rebegită. Totuşi milă-avu pe un pui văzînd Tremurînd, Şi pe sub aripi îl adăposti. „Ce mai vifor, soro, Barza îi rosti: 10 Aşa frig cumplit N-am mai pomenit.“ Şi-ndată in fulgi-şi ciocul şi-a ascuns. „Ăsta zici că-i ger! Vrabia-a răspuns, însă mai anţărţ, micuţa mea sor’, 15 Aminte mi-aduc, degera din zbor. Că atuncea fu Geruială, da; iar acuma nu. Peste cîte d-astea ierne eu n-am dat Şi tot am scăpat! 20 De tine mă mir, eşti bine-mbrăcată Şi te-ai speriat ca o curcă beată.“ Barza a rămas Mută, fără glas, L-a.siă limbuţie; şi foarte-ntristată, 25 Simţindu-se atinsă, încă ş-insultată, Corpul îndreptîndu-şj, întoarse-a 1 său cap Şi hap! Dintr-o îmbucătură Nimici îndată p-astă stîrpitură. 372 SANIA, CALUL Şl TRĂSURA 6 10 16 20 3ub un şopron odată O Sanie şinată Ca fulgul de uşoară, Şi o Rutcă d-ale Slabă-n balamale Se disputau să moară. „N-o veni a iarnă, cu lipsă de soare, Zise sânioara, cu ger şi ninsoare, Şi-o să vezi atuncea primblări ce-o să trag? Ca vîntul, Răsturnînd pămintui, La şosea să merg Şi-ntr-o clipă iară înapoi s-alerg; Muşterii o sumă voi ca să-mi atrag.“ „Ia, taci, talpejano, căruţ fără roate, Caleaşca răspunse, asta nu se poate; Eu să-mi plimb stăpînii, ca-n leagăn să-i port Stînd alene între perne Sub coşu-mi cu lustru ca şi sub un cort, Apăraţi de-arşiţă, neatinşi de vînturi, Duruind pe strade, alergînd pe cimpuri...“ Dintr-un grajd d-alături, un cal, biet, ce dînsul 373 25 Vegeta pe coaste, îl podidi plînsul Auzind, şi zise: „Uşor faceţi planuri D-a voastră mişcare, Căci nevoia mare d-alergat sub hamuri Cad p-a mea spinare“. DIHORUL ŞI STRECHEA In vremea cea străveche Se zice că o Streche Legînd prietenie cu un drăcos Dihor, 5 \roiau ca să trăiască ca frate cu o sor’. Moş Barbu, om cu minte, Chemat fu să stea faţă cum facu-şi jurăminte, întors fiind la sat Băieţii 1-a-ntrebat: 10 „De ce astă-njosire, să mergi să fii tu martor La astfel de-alianţă Murdară ca o treanţă?“ Iar moşul încercat Acest răspuns a dat: 16 „Dihorul ca un tartor Te muşcă-nveninat, Pîrdalnica de streche Turbată te înghimpă de ustură-n ficat; Ia pas, dacă-ţi dă mina, să nu dai ascultare 20 Cînd ai vro invitare De l-astfel de păreche.“ 375 COPILUL ŞI CRONCANUL Zburdalnic Copilandrul mereu tot înjura La pasări ce zbura; O dată ia la goană Croncanul ce mîncare 5 îşi căuta pre lingă un rîu prea larg şi care De ger ce se lăsase Pre margini îngheţase. Zbură bietul Croncan şi cît colea se puse, Iar neastîmpăratul îndată-acolo fuse. 10 „Dă-mi pace, băieţele, Croncanul lui îi zice. Nimic eu nu-ţi fac ţie; tu de ce-mi câţi price?“ „Ah! căci nu pot eu oare Să pui mina pe tine! Ţi-aş smulge pentru mine 15 Ale-aripi zburătoare.“ „Zbor nu vei căpăta.“ „Nici tu n-ăi mai zbura.“ „Fii mulţumit, copile, cu ce firea ne-a dat Eu am aripi; tu însă picioare de umblat, 20 Şi minte, dibăcie.“ Şi astfel ei sfădind După Croncan Copilul fugea ochii ţintind. Cea pasăre trecuse Pîrîul şi se puse P-un pom de ceea parte. Copilul înţestat 376 26 Nu vede că la mijloc e rîul nengheţat; Ci cată cu de-a-dinsul s-aib-aripi ca să zboare; Cîîsd, bîldîbîc! în apă. Şioiu-3 dă-n vuitoare Se zbate; se afundă Şi se îneacă-n undă. LUNA ŞI CÎINII în noaptea negurată a unei ierni geroase, La noi cum se găsesc, La Lună-ncep să latre potăi jegodioase 5 Ge-n veci chelălăiesc. „De ce, o javră zice, acel ghem mic prin ceaţă Aleargă, de se-nhaţă De noi?“ „De ce, alta răspunde, Pe hoţi călăuzeşte, şi-n umbră el ascunde 10 P-acei tîlhari ce supăr ai noştri domni, şi pace Nicicum nu dă el nouă?“ „Noi alt n-avem ce-i face Grăi înc-o potaie, decît în zi şi-n seară, Lătrînd mereu să-l facem de rîs şi de ocară.“ Cu cît mai mult lătrau, 15 Cu-atît se-nverşunau. Gu-ncetul însă ceaţa încet se risipeşte Iar Luna şi mai falnic pe ceruri străluceşte. Să fi văzut acuma lătrări şi chilomane Şi urlete duşmane; 20 Incit megieşia vrun foc că este crede. Vecinii dau ocoluri; nimic insă nu vede. Atunci spre-a lor odihnă, cu ce pot sar armaţi Şi vor cu dinadinsul s-omoare-ăi cîini turbaţi. Dar la lumina dulce ce Luna răspîndeşte 25 Jevroşii buni de gură Cu ochii lor văzură Ce li se pregăteşte. La fugă o luară 378 De blănile-şi scăpară. Şi totuşi mereu latră la Lună-aste potăi, Sau căţelandri fie, ori nişte mari dulăi. ★ Pe Merit Calomnia nu poate să mînjească; Şi Răul, El nu cată cu rău să răsplătească. 5 10 15 20 25 83 GĂINA ŞI PORUMBIŢA Uiind vecini p-aproape o dalbă Porumbiţă Ş-o Găinuşe ciuşe, Rîvnea cum Porumbelul soţia îşi iubeşte, Şi cum o cuibăreşte, Sprijinitor fiindu-i, ca un arac la viţă. „Aşa mi-ar fi Cocoşul, viclean, zise găina, Mai des de mi-1 voi duce prin cuib pe la vecina.“ Şi ambele perechi o strînsă legătură De prietenii făcură. De cinci ori sîntul soare blînd vede trandafirul, De cinci ori cruda iarnă usucă însuşi pirul; D-atîtea se găsiră şi-n cuibu-le vecinii Zi, noapte, unii 1-a.lbii, mergind în sfaturi bune; Gind ce să vezi? Găinii De hai, hui, poftă-i vine; şi ce în gînd îşi pune Aceea şi îmi face. Cînd la cumătră Raţă, cînd pe la Bibilica, Cînd l-alde verişoare, de soiuri galinace Mereu cocoşu-şi duce, cît este ziulica. Porumbeii stau ticniţi De cuib nedespărţiţi. Iar dup-o scurtă vreme, aceşti soţi credincioşi Aflara că Găina Păţi ruşinea mare. Ş-acum îşi rabdă vina Ducînd ponos în lume de soţi prea viţioşi. PIŢIGOIUL ŞI SCATIUL 5 10 15 25 Omul strigă, cînd ii pare c-oarecine-i asupreşte, Şi pe tot ce-1 încongioara Indlrjit el mi-ţi robeşte. Una zice şi-alta face Şi ziu stă de loc în pace. Cînd el boul mi-ţi înjugă şi pe cal în chingi mi-ţi strînge, Păsări la-nchisoare ţine, pentru ce mi se mai plînge? Asuprirea-i este şcoala din a lui copilărie. Nici văzduh, nici foc, nici apă, împotriv-ai sta nu El răpune vieţi multe, şi e plin de răutate. Şi cînd s-află cîte vrunul binele s-aducă-n lume, Prigonit d-ai săi el piere, deşi lasă frumos nume. Păsărarul puse-odată, Intr-o strimtă prinzătoare P-un scatiu uşor de minte, cursă pentru zburătoare. El făcu din păsărică cugetului său unealtă, Şi cu glasuri prefăcute dup-un copaci stînd ascuns, Zîdărea bietul scatiu să mi-i dea cîte-un răspuns. Cintezi, pietruşei, sticleţi Şi florinţi de cei semeţi S-amăgise Ş-o păţise. Piţigoiul cu iubire al său cîntec îşi cînta: „Cinci Opinci 381 într-un picior Şi tot stă călcîiul gol“. 30 Cugetînd cu hărnicie d-ale hranei a-şi căta; Cînd pe ăst Scatiu aude duios cum mai ciripeşte. De folos voind să-i fie la el iute şi porneşte, Ş-acolo mi se punea Lingă dînsul p-o smicea, 35 Ascultînd a lui chemare. „Ce tot stai de-mi vorbeşti tu? Ieşi, îi zise, şi te du Să munceşti S-agoniseşti Viaţa liber s-o petreci; şi-n dulcea primăvară 40 Printre pomii înverziţi, de cu ziua pînă seară, într-o dragoste unire, Să întindem preste fire. Veselia şi amorul, urmînd dup-a noastră soarte Tîrîs, 45 Grăpiş, Pin’ la moarte.“ „Nu pot, răspunse Scatiul, încuiat sunt cu zăvor.“ Piţigoiul meu se duse Mai aproape ca să cerce de a-i da vrun ajutor; 50 Dar se-ntîmpla de se puse P-un beţişor, ce ţinea prinzătoarea bine-ntinsă. Uscioara se-nchide iute. Pasărea rămîne prinsă... în deşert cearcă, se bate, ca să iasă d-închisoare. Mîngîierea o goneşte. Şi cu ochii ţintă-n soare, 56 Capul îşi vîrî în grile, puse unghiile-n gît, Şi mai bine voi moartea decît un trai amărît. 382 FLUTURELE ŞI MUSCA a e lîngă o tulpină de trandafiri în floare, Gângănii serta, Ferta, fi îmi zbîrnîiau la soare. Un Fluture ş-o Muscă d-o parte p-un boboc Se jeîuiau cu foc. „Păianjenii d-o vreme se înmulţesc şi-s groaznici. Noi, negreşit pieri-vom, fiindu-ne ispravnici. 10 Destul nu era nouă a pasărilor goană? Mai trebui prăpădul de l-astă lighioană?“ Zicea biet Fluturelui, Cu graiul blînd ca mielul. „Cică-s burdufi de carte, a Muscă îi răspunse, 15 Făcu legi cu paragrafe ş-articole o sumă. Cu forme te sugrumă. întind la mreji dibace, cu fire lungi şi unse... Cu pasări ce dodată te-mbucă Calea -20 Valea; Dar mori cu mult mai aspru, în mrejii ei cînd jte-apucă.“ 383 HÎRTIA ŞI FRÎNGHI 5 10 15 20 Un copil odată Vorbind cu-al său tată, Astfel i-a rostit: „Tatăl meu iubit, Găsii două lucruri: unul dă mereu Un duh foarte greu ; Iar altul miros“. Al său tată astfel mi l-a desluşit: „ în acea hîrtie, ce-ai găsit pe jos, Mirodenii scumpe mult timp fură-nchise; Iar d-acea frânghie, oarecind legat Fu peşte stricat“. Apoi îi mai zise: „La-nceput tot lucru făcut e cereşte; în urmă primeşte Bunele sau rele d-orice se lipeşte. Vrei să fii mintos? Cu oameni înţelepţi te-adună, vorbeşte; Vrei iar ticălos, De lume hulit? Te încîrdoşează cu vreun smintit“. 384 HÎRTIA ALBĂ ŞI HÎRTIA VÎNĂTĂ La un colţ de drum, P-un vîrf de gunoi, Petici de hîrtie, afumate, scrum, 5 Date prin noroi, S-aflau răvăşite. Două rupturele Mai mari dintre ele, Una albă; ş-una vînătă-fusese, Gira, 10 Mira, Iată, la sfadă — ajunsese. „Chioambo, teşmenito! îmi sporovoia Hîrtia cea albă şi se răţoia, Mie cutezat-ai să te potriveşti? 15 Află că ţinut-am hrisoave domneşti. Pe mine se scrise cu slove-aurite Documente sînte, legi cu legătură De cele lumeşti, Ori bisericeşti, 20 Şi adeverite cu vro semnătură Naltă şi cu marturi juraţi întărite. Iară tu, otreapă, terfelog ai fost Şi-ntrebuinţată la tot ce-e mai prost.“ Yînăta hîrtie adînc se pătrunse 25 Ş-astfel îi răspunse: „Iacă, na, vorbişi Pîn’ te isprăvişi; Dară strîmb să stăm, 25 — Ispirescu — Opere, voi. n 385 30 Drept să judecăm. Cu aceleaşi unelte ambele făcute, Un cazan ş-o cocă ne-a fost plămădit. Dacă fabricantul mi te-a sclivisit, Mi te-a făcut albă, şi în mîini avute Apoi încăput-ai, fu al tău noroc. 35 Pentru asta nu te-am pizmuit de loc. însă la nevoie slujba ce cu tine, S-ar fi putut, iaca, face şi cu mine. Las-acum mîndria; ne-a trecut veleatul; Alţii judeca-vor cine-i vinovatul.“ 5 10 15 20 25 LEUL ŞI VULTURUL Un Leu, cu vizuina într-o pădure mare Prieten c-o Maimuţă ajunse ca să fie. Ducîndu-se aceasta odată în primblare, La Leu ai săi puiendri în pază dă să-i ţie. Un Vultur cu seci foaie, Pe sus le dă tîrcoale, Şi-ndată-i şi răpi Cum Leul adormi. Trezindu-se acesta, mîhnirea l-a lovit Văzînd în unghi la Vultur depozitu-i răpit. „Cumetre-i, zise Leul, noi suntem tari Şi mari: Tu, împărat de pasări; eu, domn peste jivine. Datori suntem noi rangul cu cinste a ni-1 ţine. Cînd fură-acei puiandri sub paza mea lăsaţi, încrederea fu mare. Ce să răspund acuma de tine că-s luaţi? Că n-aş fi fost în stare Să port grije de dînşii, nici că e de gîndit. Tu dă-mi-i iar încoace, să nu cad sub ponos Că nu mă ţiu de vorba ce am făgăduit. Ţi-oi fi de vrun folos.“ Vulturul împărat, P-un pom şezînd cu prada-i acest răspuns a dat: „Cînd foamea te sileşte, fîrtate, e orbie Să te mai uiţi la ranguri, ori la prietenie. Răpeşte, 387 Te hrăneşte Şi burta-ţi încălzeşte“. Văzînd acuma Leul cn cine are-a face, Cu ghiare-a sale coapse de carne le desface, Şi dîndu-o la Vultur, ca drept răscumpărare A puilor Maimuţei: „Na, zise, de mîncare“. MUZICANTUL ŞI VODĂ Un cîntăreţ vestit, De împăraţi cinstit, Mergînd cu muzicanţii, lui Vodă dezmierdare 5 Făcu prin o chitare. Acesta bucuros, Făgădui pe dată un dar foarte frumos. Viind apoi să-şi ceară dorita răsplătire, Cu gînd ca s-o păstreze ca dulce amintire, 10 Păli, cînd Vodă-i zise: „Urechea-mi desfătaşi Cu sonuri drăgălaşi; De vei primi tu darul, te-alegi c-un bun folos; Din zgomotele tale, nimic eu nu am scos. Tu sunete mi-ai dat, 15 Iar eu făgăduiele de mare împărat.“ 389 5 10 15 20 25 390 CIOBANUL ŞI OGLINDA Ue printre stei de piatră, de munte văgăună, Ciobanui, ce trăise cu oile-mpreună, Ieşi să vază tîrgul. Nescos fiind la lume, Nedus pe la icoane; chiabur însă cu nume Căsca prin uliţi gura. El nu-şi putu da seamă De ce-aşa zgomot mare? Ce e şi cum se cheamă Păpuşile spoite Cu părul ţurlu, Burlu, Cu feţe încreţite? De ce-s multe fiinţe ce-ascund dorinţi viclene? De ce femei schiloade? De ce?... De ce? Las, nene, Cuvînt nu mai crîcni; D-alde-astea nu stîrni... Cînd, la o boltă vede în cui sus atîrnată O lucie Oglindă, frumos stînd aşezată în cercevea de aur, şi-n ea raza din soare Jucînd cum saltă zîne, cînd sunt în scăldătoare. Căci raze strevăzute sclipeau de schinteiere. în bolt-atuncea intră, de preţul ei întreabă, Plăteşte, îşi ia scula şi pleacă apoi în grabă. „Luat-am o comoară, îşi zise el în gînd, Spre casa lui mergînd, Cu ăst odor în iarnă nici cap n-o să mă doară! Nu-mi voi trimite turma, precum odinioară, în cîmp să pribegească... Am soarele cu mine Şi nu-mi pasă d-oricine.“ Dar crivăţul soseşte 30 Şi geru-1 înteţeşte... Atunci şi el aşează Oglinda într-un pom mare Cu faţa înspre tîrlă; ea însă raze n-are. O schimbă ş-o atîrnă, în alt pom mai la vale; O întoarce şi-o suceşte, puind-o mai în cale; 35 Cu nici un chip ea nu dă căldură nici oleacă, Căci soarele nu-mi era Să poată Oglinda raze de unde mai fura. Simţindu-se-nşelat, el ruşinea îşi îneacă, Techer, 40 Mecher, îşi duce a turmă l-adăpost Şi vede-n urmă bine c-a fost un mare prost. CIOCÎRLANUL ŞI MÎRTANUL Ciooîrlanu-aflase De p-unde umblase Că berea îmbată. Un bob de orz cată, în apă mi-1 lasă de se plămădeşte, Şi cu dînsa gura ades mi-şi clăteşte. Voind ca să facă el acum pe beatul, Coada şi-o pleoşteşte, cu capu-ntr-o parte, Aripa-şi tîrăşte, şiovai cu umblatul, Merge rîzînd foarte. Cînd, dodată, haţ! Dă ca într-un laţ în ghiara pisicei. Treaz fiind din fire, Zice Ciocîrlanul: „E de dimineaţă şi din norocire Gustarea ţi-e gata. Dar pe nespălate Cum să mînci, fîrtate?“ Atunci mi se pune pe spălat Mîrlanul Tot cu cîte-o labă. Gu-alta prada-şi ţine. Pasărea-i mai zise: „Ascultă, vecine, Cu ambele te spală; nu vezi că-s beat mort Nu fac nici un ort?“ Pisoiul se-nşeală, şi aşa şi face; Cînd, sfîrr! Ciocîrlanul zboară-apoi în pace. Cotoşmanul galeş, privind la el sus, Zise: „Să n-am parte în veci de vînat, De m-oi mai spălare pîn-ce n-am mîncat“. „Şi eu să n-am parte d-aripile mele, 30 Moţatul răspunse, p-o ramură pus, De voi mai căta A mă îmbăta. Şi de m-ăi mai prinde, fă-mă fărimele“. De atunci, măi frate, 35 Cotoiul se spală cînd e pe mîncate. MIRTANUL ŞI ŞORICELUL Un pisoi de rasă — Leit, Poleit, Mă-sa vînătoare, Miţă jucătoare, Care-n unghii ce-apucă nimic viu nu lasă, Dînd d-un şoricel Se ia după el. Şoarecul, de frică, zbughind-o la fugă, Coti-n dreapta-n stingă şi, neavînd scăpare, Svîc! intr-un clondir. Cotoşmanul iute, pe clondir călare, O ghiară d-o parte, alta pe dincoace, Chiar ca din găoace Vrea-a scoate vînat S-aibă de mîncat. In deşert; căci ghiar’-i luneca în jos; De sticlă nu prinde. Atunci el lenos, Ca bei de Cair, S-aşează la pîndă, cu ochii mijind, Botul pus pe labe, coada fîţîind. Ş-acolo cum sta, N’cepe-a strănuta. Şor icelu-ndrugă, Pentru îndurare, graiuri foarte line, Cu respect, sfială: „Să-ţi fie de bine!“ „Şi ce-ţi pasă ţie, so Ce are să-mi fie? Dar de vei să ştii tu ce poftă am eu, Ţi-oi spune mereu: Să te mănînc voi, Că eşti un strigoi.“ LILIACUL ŞI CELELALTE JIGĂNII La apus de soare, Sfat de zburătoare, Pentru-al obştii bine mi s-a fost ţinut. Liliacu-n zbor, Vine la sobor. Unei coţofene, logofăt limbut, Astfel i-a şoptit, Mereu el oftînd Ş-aripi întinzînd: „Nu-i de socotit, Fiarele-n turbare, se gătesc vîrtos, Ca să ne stîrpească spre al lor folos, Un şoarec mi-a spus-o, d-un picior cam strîmb. Sobor cînd ţinură la un loc pe dîmb.“ Iară coţofana raportă îndată Primejdia-aceasta l-adunarea toată. Păsărimea-n spaimă, frică de jivină, Sare şi gătire, fără de pricină, Facu-şi, prin urmare, De un război mare. Vita chip de drac, Cu aripa într-un crac Merse-apoi la fiare cu chip umilit în patru picioare l-a lor adunare Şi-n taină Maimuţei zise: „S-a sfîrşit, Ştiu că păsărimea, cu mic şi cu mare, Hotărîri luat-a să ne prigonească, Pe noi patrupezii şi să ne domnească“. Taina pe Maimuţă 30 Mai mult o asmuţă. La jigănii face cunoscut îndată, C-are să le vie silă-nverşunată. Ele s-oţărăsc Şi îmi hotărăsc 35 Pace să nu fie pîn’ n-or birui. Lupta se făcu. Şi cît dăinui Nimeni n-a văzut Liliac căzut. Cî INELE ŞI ŞARPELE V-'dată rău un cîine de colică-apueat Mergea în jos cu capul şi trupu-ncovoîat, Cu foalele de coaste lipite de durere 5 Şi coada-ntre picere. P-o pajişte-nverzită, sub crîng în pădurice, Abia mişcând, molatec, un Şarpe întâlneşte Şi-ndată se opreşte. „Ce vînt mi te aduce?“ Lui Şarpele îi zice: 10 „Ia, umblu în neştire de colică coprins“. „Mănîncă într-adins, Din felul cel de iarbă şi îţi va trece-ndată. Apoi de cumva ştii Şi tu de p-unde vii, 15 D-a capului durere, ceva leacuri mă-nvaţă; Căci truda-mi este mare cum vezi de p-a mea faţă.“ Potaia deodată, Răspunse vicleneşte: „Să te tîrăşti oricum Cu capul a te pune la cel mai mare drum“. 398 GHICITORI Ghici ghicitoarea mea: 1. Eu n-am gură, dară spui tutulor cusurul ce are şi nimeni nu se supără pe‘mine. OGLINDA 2. Copaie peste copaie La mijloc carne de oaie. SCOICA 3. Tărtăcuţă neagră Preste cîmp aleargă. OCHII 4. Apă de frunză, funie de lemn şi puţul depămînt. TUTUNUL, CIUBUCUL ŞI LULEAUA 5. Nuia Vîjîia Ocolii ţara cu ea; Mai rămase un crîmpei De-1 făcui obor de miei. GÎNDUL 6. în pădure erescui, în pădure născui, Acasă daca m-aduse Horă-mprejuru-mi se puse. MASA 7. Mă dusei în munte să-mi caut caii. Caii nu-i găsii, dară văzui vîntul răsturnînd pămîntul. PLUGUL 8. Sîcîita, vai de ea, Şade-ntr-un vîrf de nuia. ALUNA 9. Dobra supţirica îmi umple ulcica. CANDELA 10. Moară ferecată; cioară spîrcîietoare; doi luceferi; două brazde trase pe o poieniţă, s-o claie dărîmată. CAPUL 11. Sună tună, jos răsună, Negrele s-adună. CĂLUGĂRIŢELE CE VIN LA BISERICĂ ClND TOACĂ 12. Strigă gagiul din pădure şi gajgura din gură. LĂUTARUL ŞI VIOARA 13. Cu coarne ca boul, cu şa ca un cal, se urcă pe copaci ca un şarpe. MELCUL 14. Buturugă bulbură, Şade jos şi tulbură. PUTINEIUL 15. Aţe-ntinse Gheme strînse. PEPENELE 16. Oală de bou, varză de oaie şi carne de român. CIZMA, ÎNCĂLŢATĂ CU CIORAPUL DE LÎNĂ 17. Retevei de tei Limbă de balaur. SABIA 18. Am o fată trenţăroasă Şade cu vodă la masă. VARZA 19. Sunai frîul în curte şi auzi murgul din munte. CLOPOTUL 20. Două merg şi două stau, Două judecată n-au. SOARELE ŞI LUNA CERUL ŞI PĂMÎNTUL FOCUL SI APA 21. In pădure născui, In pădure crescui, Acasă dacă m-aduse, Vătaf de curte mă puse. PRAGUL 22. Cerbii zbiară, ciutele s-adună. CLOPOTUL 23. Lină peste lină, La mijloc e vină, Vina se zgîrceşte, Lina se clăteşte. MĂNUŞA 24. O mie înnodate, O mie deznodate, O mie să vorbeşti, O mie nu ghiceşti. PLASA 25. Nici în casă, nici afară, nici pe pămînt. nici în cer, FEREASTRA 26. Ce e nalt ca casa, Verde ca mătasa, Şi amar ca fierea, Şi dulce ca mierea ^GA P:;: NUCUL 95 100 105 110 115 120 27. Pană împănată, Pe apă lăsată, Cu mină de om, Cu voie de domn. MOARA 28. Am zece fraţi: cinci subt streaşină şi cinci afară; pe cei de sub streaşină îi plouă şi pe cei de afară, nu. CÎND TOARCE LA IN ŞI UDĂ DEGETELE CU CARE TRAGE FIRUL DIN CAIER 29. Am o lădiţă cu o porumbiţă, dacă zboară porumbiţa n-ai ce face cu lădiţa. SUFLETUL 30. Nici moartă, nici vie, Numai din coadă-adie. GÎNTARUL 31. Am o vacă mare, Cu ţîţa în spinare. CASA CU COŞU 32. Este un lucru pe care unii îl au întreg, alţii jumătate, iar alţii de loc. PĂRINŢII 33. Lina, Magdalina, Cu smicele pe spinare, La buric, Calabalîc, La inimă veselie, Ghiciţi, boieri, ce să fie. BUTEA 34. Cîmpul alb, Oile negre, Cin’ le vede Nu le crede, 402 125 130 135 140 145 150 155 Cin’ le paşte Le cunoaşte. SCRISUL 35. Am o vacă bălaie, bălaie, Umblă noaptea prin gunoaie. LUNA 36. Rădăcină ’Mpleticită Ales voinic o dezbină. CARTEA 37. Am doi saci de secară Ei pot sătura o ţară. Ţ IŢELE 38. Am un loc oval, împrejur cu păr Cînd îl scarpeni curge zeamă. î OCHIUL 39. Tigvă albă titiană, Strigă noaptea în poiană. GÎSCA 40 în pădure boca, boca, Iar acasă lipa, lipa. SITA 41. Ge trece peste apă şi nu face valuri. CHIOTUL 42. Retevei rotund, Strînge păru-n fund. CĂCIULA 43. Cinci în brînci Neagra înainte. OALA 44. Este o fiinţă ce nu poate suferi pe alta asemenea ei. DUMNEZEU 26* 403 45. Am o găină pestriţă Duce veste ia Gherghiţă. 160 SCRISOARE 46. Purcăraş de os Duce porci-n jos. PIEPTENELE 47. Am un car cu fin şi merge pe patru resteie. 165 ’ OAIA 48. Două răţişoare, Gălugăricioare, Pe unde mergea, Malul se surpa. 170 bis FOARFECELE 175 49. Ţac, ţac, Pîn copac, Fîş, fîş, Pîn păişi. COASA 180 50. Am un copaci cu 12 ramuri, în fiecare ramură cîte 4 cuiburi şi în fiecare cuib cîte 7 ouă. ANUL, LUNILE, SĂPTĂMÎNILE ŞI ZILELE 51. Ce şade în apă mereu şi nu putrezeşte? LIMBA 52. Ştergărei vărgat Pe culme-aruncat. CURCUBEUL 185 53. Am un bou: el mănîncă, el se baligă, el mătură. SFREDELUL 54. Am o raţă. Cu ciocul bălăceşte, 190 Cu coada primeneşte. LUNTREA 404 195 200 205 210 215 220 225 55. Ce nu sunt trei în lume? SCARĂ LA DUMNEZEU, POD PESTE MARE, FIERUL MĂDUVĂ N-ARE. 56. Am o fată buboasă, buboasă, Şade cu vodă la masă. STRUGURELE 57. Ce e mic mititel, îngrădeşte frumuşel. ACUL 58. De aici la mare E tot funduri de căldare. MUŞUROAIELE 59. Ce e dulce şi mai dulce şi pe taler nu se taie. SOMNUL 60. Pe poduri ferecate Trec mii nenumărate, Şi le taie capetele Şi le schimbă numele. GRIUL CÎND ÎL MACINĂ 61. în pădure născui, în pădure crescui, Acasă dacă m-aduse, Cercei grei îmi puse. COBILIŢA 62. Am o fată: cine intră iarna în casă, toţi o ia în braţe şi vara fuge de dînsa. SOBA 63. Ce e mic şi fără minte Si ne-nvată la cuvinte. » * 64. D-aici pîn’ la munte Tot zale mărunte. CEASORNICUL FURNICILE 405 230 235 240 246 250 255 65. 66. 67. 68. 69. 70. 71. 72. 73. 74. 75. Ţoţul moţul şade-n drum Ţoaţ’le moaţ’le trec pe drum. CIOBANUL CU OILE Cureluşă unsă Sub pămînt ascunsă. RÎMA Ce e mic ca oul Şi poate ca boul? ClNTARUL M-a trimis doamna de sus la cea de jos să-mi dea vin şi rachiu tot într-un butoi. OUL Foltea-n sus, Foltea-n jos, Foltea vine bordios. FUSUL Ţăndărică lemn uscat, Duce veste-n Ţarigrad. PUŞCA Ţoţoi moţoi duce pe ţoaţa moaţa, dar ţoaţa moaţa nu duce pe ţoţoi moţoi. CIOARA ŞI PORCUL Ulceluşe unsă In iarbă ascunsă. IEPURELE De la noi şi pîn’ la voi Tot fîşii este de tei. CĂRARE Două lemne odolemne, la mijloc un braţ de vrescuri mărunţele [SCARA lntr-o vale prea adîncă Zace un popă de brîncă. 406 MĂMĂLIGA 260 265 270 275 280 285 290 76. Bete peste bete O mie-ncheiete. GHEMUL 77. M-a trimis doamna de sus la cea de jos, ca să-i spăl iia în apă caldă şi s-o usuc în apă rece. CEARA 78. Veni Titirigile, Luă pipirigile, Rămase doctorul gol. OAMENII CÎND IA PÎNILE DIN CUPTOR 79. Ce nu poţi pune în cui? GROAPA 80. Intr-o vîlceluşe Latra-o căţeluşe. MELIŢA 81. Şase drepte, două strîmbe. SANIA 82. în pădure născui, în pădure crescui, Acasă dacă m-aduse Curva satului mă puse. BANIŢA 83. Urduc, Burduc, De barbă îl duc, De barbă-1 aduc. FEDELEŞUL 84. Nataliţa fierbe pere, Nataloi vine şi cere; Nataliţa nu se-ndură, Nataloi vine şi fură. CLOŞCA ŞI COTOIUL 295 300 305 310 315 320 85. La cap pieptene, la mijloc pieptene, la coadă secere şi la picioare rîşchitoare. COCOŞUL 86. Inclusei uşele, Lăsai perdelele, Şi hoţul tot în casă, Sade şi nu vrea să iasă. LUMINA 87. M-a trimis doamna de sus la cea de jos să-i ţes pînza fără rost. GHIAŢA 88. Cînd am apă beau vin, Gînd n-am apă, beau apă. 89. Ciută mohorîtă, Umblă siovăită. 90. Ce nu e făcut de om? 91. La marginea satului Căciula fîrtatului. MORARUL FUMUL CRĂPĂTURA LUNA 92. Am un năprîstoc, Stă-n vatră la foc. PISICA 93. Ieşi, popo, pe două uşi, Că te aşteaptă cinci inşi. CÎND ÎŞI IA CINEVA MUCII 94. Păsărică ruie Pe copaci se suie, Albă e, picioare n-are. FASOLEA 408 325 95. Buturuguţă uscată O ridici încărcată Şi-o laşi uşurată. 330 340 345 360 96. Patru fraţi într-un cojoc. 97. Uite-o nu e. LINGURA NUCA SCÎNTEIA 98. Cuibul berzei în mijlocul bălţii. BURICUL 835 99. îl apucai de nod Şi-l aruncai în pod. USTUROIUL 100. Ce este micuţ foarte mititel, De îşi ia căciula vodă pentru el? PĂDUCHELE 101. Am un copilaş: daca îl las jos, tace; dacă îl iau în braţe, plînge. LANŢUL 102. Mama lata, Tata grosul, Nenea lungul. VATRA, COŞUL, FUMUL 103. M-a trimis doamna de sus Ia cea de jos să-mi dea peşte fără oase. LIPITOAREA 855 104. Dobra grasa Umple casa. 105. Găinuşe, ciuşe, Strînge-n nas cenuşe. LUMINAREA LULEAUA 409 106. Una zice că e mai bine noaptea. Alta că este mai bine ziua. Şi alta, cc-mi e noaptea, ce-mi e ziua. 360 UŞA, PATUL, POLIŢA 107. Ce este-n tufă Şi nu răsuflă? OUL 108. Am un bulz mare de aur, 365 Joacă pe-o piele de taur. 109. în pădure născui, în pădure crescui, Acasă dacă m-aduseră, 370 Vătaf mare mă puseră. SOARELE CIOMAGUL 110. Am două fete: Una poartă salbă neagră; alta poartă salbă albă. Neîncetat se gonesc şi în veci nu se întîlnesc. 375 * ZIUA ŞI NOAPTEA 111. Seurto, groaso, unde te duci? Arso în fund de ce mă-ntrebi? Unde eu mă duc, Tot ţie-ţi aduc. 380 ’ ’ CĂLDAREA ŞI DONIŢA 112. Mama stă Şi tata dă. PIUA 385 113. Hoţu intră în casă Şi capu afară-şi lasă. CUIUL 114. Sus pădure, Jos prescure. CEAPA 390 115. Ursu şade, urechea îi bate. UŞA 410 395 400 405 410 415 420 425 116*. Am o frigare de os şi carnea de fier. DEGETUL CU INELUL 117. Resteu rece, marea trece. (ŞARPELE 118. Ce gaură e fără fund şi pe care avînd-o fetele nu le sade rău. INELUL 119. Am doi bulgăraşi de aur, încotro îi arunc într-acolo se duc. OCHII 120. Mă întâlnii c-un dobitoc; dobitoc nu era; coamă avea, bou nu era; samar avea, măgar nu era ; picioare n-avea, dară în copaci se suia. MELCUL 121. Strigă dobra din Moldova că de clins nu-i este frică; însă de găini i-e frică. RÎMA 122. Cine îl face nu-i trebuie; cine îl cumpără nu e pentru el şi cui îi trebuie nu-1 ştie şi nu-1 vede. COŞCIUGUL 123. Ce este aceea din care să tot iei, ea se face şi mai mare? GROAPA 124. Ce se naşte neînsufleţit din însufleţit, şi însufleţit din neînsufleţit? GĂINA ŞI OUL 125. Chirchiriţa, Mirchiriţa, Cîrcei toboriţa. FASOLEA 126. Cine iese noaptea din sat şi nu-1 latră cîinii? FUMUL 411 430 435 440 445 450 455 127. Am o raţă potcovită Stă pe casă şindrilită. STEAUA 128. Raţa umblă pe gîrlă şi fulgii îi rămase in pădure. LUNTREA 129. Pe valea lui Tertelea legai verde pe uscat. VIA 130. Usturime Cu durime Cînd o pui îmi pare bine. GÎND PUNE CERCELUL ÎN URECHE 131. Am un puţ cu apă roşie, verzi. închis cu ghizduri PEPENELE 132. Am doi boi: unul gras şi altul slab; cel slab sare preste gard ; iară cel gras cade jos. GRIUL ŞI PLEAVA 133. Am o găinuşe, Gălbinuşe, Cu minciuniţe în guşe, Cu dreptate pe spinare. CÎNTARUL 134. Am un moş bătrîn şi urcă aracii la deal. ARICIUL 135. Am o fată mare şi o atîrn de plete în cui. PLOSCA 136. Lip ie peste lipie, Floarea-i verde-liliachie. SFECLA 137. La o căpăţînă de vultur două jumătăţi de blid. URECHILE 412 460 465 470 475 480 485 138. Am un ciocănel cu două găurele. NASUL 139. Am un bordei plin de viţei; pînă nu sparg bordeiul viţeii nu se văd. SEMINŢELE DOVLEACULUI 140. Am un bordei plin cu viţei şi toţi stau cu coadele afară. LINGURELE CÎND STAU ÎN OALĂ 141. Am o felie de pepene, trece prin apă repede. SUVELNIŢA 142. Ce trece prin gîrlă şi nu se udă? VIŢELUL CÎND ESTE ÎN BURTA MĂ-SI 143. Unde te duci strîmbule? — Ce mă întrebi, găunosule? FUMUL 144. Helega, melega, se duce la biserică şi vine acasă de se vaită. MELIŢA 145. Cînd eu mina bag în spuză Pe bonca apuc de buză. TURTA 146. Tata gros, fără os. SACUL PLIN CU MĂLAI 147. Omul terfegos duce porcii-n jos. PIEPTENELE 148. Ce e sub tufă nu răsuflă. PICIORUL CÎND ESTE ÎNCĂLŢAT 149. Am un cal; dacă îi iei şaua, i se văd maţele. LADA 413 490 495 500 605 610 515 520 150. Am o pasăre duşmană Şi foarte tirană. N-are suflet, n-are minte, Ci e plină de cuvinte, Ce-o întrebi ea spune. CEASORNICUL 151. Am o vacă; cînd o mulg o întorc cu picioarele în sus. PLOSCA 152. Sus pădure, Jos pădure, La mijloc E loc de joc. PIEPTENELE CU DINŢII LA AMÎNDOUĂ MARGINILE 153. Am un bou, cu coarnele iernează şi cu trupul verează. GRINDA CASEI 154. Ziua stau pre fereastră, la prînz pe masă şi seara mă ascunz. MUSCA 155. Zbiară ţări. leul între hotare şi se aude în nouă TUNETUL 156. Cînd n-aveam îţi dădeam; acum am şi nu-ţi dau. FEMEIA MĂRITATĂ 157. Am o fată încinsă cu bete şi-o strigă din cetate şapte lei şi jumătate. PLOSCA 158. într-o scorboră uscată Şade o căţea turbată. SABIA 159. Suliţă pestriţă, caragea de os. GHIONOAIA 414 160. Sunt rotund ca un ban, stau în mijlocul uşei Ghici ce păzesc? 525 PECETIA 161. Am o frigare de carne şi bucăţica de fier. INELUL 162. Tata roşu şi gaura neagră. MORCOVUL 530 163. Sus bubuie, jos butie, la mijloc coadă de vulpe. TRESTIA 164. Cît am trăit, Pe loc m-ai fript, 635 Iar după ce-am murit, Pe drum m-ai azvîrlit. OALA 165. M-a trimis doamna de sus la doamna de jos să-mi dea ţesătură fără neam de tivitură. 540 ’ HÎRTIA 166. Apa mă naşte, soarele mă creşte şi cînd nu văz pe mama mor. PEŞTELE 167. Ce este în toate? 646 NUMELE 168. Din pămînt născui, în lume trăii şi cînd murii oasele mi le asvîrliră pe gunoi. OALA 169. Lată peste lată, peste lată îmbujorată, peste 550 îmbujorată crăcănată, peste crăcănată măciulie, peste măciulie limpezeală, peste limpezeală gălbeneală şi peste gălbeneală huduleţ. FAŢA CASEI CU VATRA, FOCUL, PIROSTRIILE, CEA-655 UNUL, APA DINTR-lNSUL, MĂLAIUL ŞI FĂCĂLEŢUL (Din Convorbiri, voi. XI). 415 56« 565 170. Am un pom cu ramurile în jos şi cu rădăcina în sus. OMUL 171. Am o floare frumoasă, Bărbaţii o miroasă, Numai lor le-e drăgăstoasă. FEMEIA 172. Ce e dulce şi mai dulce şi pe taler nu se taie; dar din el gustă şi bogatul şi săracul? SOMNUL JUCĂRII ŞI JOCURI DE COPII (1885) 27 — Ispirescu — Opere, voi. II A) JUCĂRII I. SFÎRÎITOAREA iau două nuci. Una dintr-însele se străpunge din burtă în burtă, sfredelind-o cu briceagul. Se lucrează cu 5 băgare de seamă şi uşurel, ca să nu se crape. Se scoate tot miezul dintr-însa, ca să rămînă seacă. Apoi i se mai dă o gaură, tot sfredelind, alături cu împreunătura găoa-celor şi în rînd cu celelalte găuri. După ce una din nuci s-a pregătit astfel, se ia un bă-10 ţişor cam de 5-9 centimetri, potrivit de gros, cît să între prin găurile de la nucă; şi se ascute la un vîrf în lat. La mijlocul acestui băţişor se leagă căpătâiul de la o aţă ca de 10 centimetri de lungă, şi se bagă băţişorul prin ambele găuri ce au străbătut nuca din burtă în burtă. 15 In capătul de sus al băţişorului se înfige a doua nucă cu creastă. Şi scoţînd căpătîiul aţişoarei prin gaura de alături, se leagă o opritoare, ca să nu scape acest căpătîi. Acum sfîrîitoarea este gata. Cu două degete de la mîna stingă, adecă cu degetul cel mare şi cu arătătorul, se ţine 20 nuca cea găurită de ambele capete, cu gaura de alături spre mîna dreaptă. Cu mîna dreaptă se întoarce băţişorul cît sufere aţişoara, adecă pănă vine opritoarea lingă gaura lăturaşă. De această opritoare tragerăpede cam smîcit, şi îndată slăbeşte 25 aţişoara. Băţişorul cu nuca în cap se învîrteşte, desrăsu-cindu-se aţişoara, şi greutatea nucii din cap îl face să se învîrtească pînă ce răsuceşte aţa iarăşi împregiurul lui, în chip împotrivitor. 419 30 5 10 15 20 5 Tot astfel se trage de opritoare, de cîte ori vrea băiatul, care se joacă cu sfîrîitoarea, şi de atîtea ori să învîrtească şi băţişorul cel cu nuca în cap. Aceasta este jucărie de iarnă. II. BÎZÎITOAREA Se ia găoacea de la o nucă, adecă jumătate de nucă şi i se scoate miezul, iar în locul lui se pune o pietricică. Se ia apoi o bucată de hîrtie, cit să cuprindă jumătate de nucă şi să mai şi rămînă. Drept în mijlocul acestei hîrtii se fac două găurele cu sula ori cu un ac aproape una de alta şi se petrece un fir de păr din coada calului cu ambele căpătîie, cari se înnoadă de cealaltă parte a hîrtiei. Pe faţa nucii, din care s-a scos miezul şi s-a pus o pietricică, se pune mijlocul hîrtiei cu găurile şi firul de păr de cal, adecă cu partea unde este nodul, iar marginile hîrtiei se împreună sub coaja de nucă şi se răsucea, îpcît nuca rămîne închisă. Acum se ia un băţişor cam de 15—20 centimetri de lung, şi se crestează la un căpătîi ca o codărişte de bici. Apoi firul de păr se agaţă de băţişor, ca şi biciul de codărişte, iară nuca înfăşurată în hîrtie atîrnată la vale. La locul unde s-a agăţat firul de păr de băţişor, se udă niţel, şiţiind băţişorul în mina dreaptă, şi învîrtindu-1 uşurel astfel, ca nuca să descrie un cerc, bîzîie ca o goangă. Pietricica din nucă face ca să steie firul întins, iară găunoşitura dă răsunet scîrţiiturei ce face firul udat pe băţişorul, împregiurul căruia se învîrteşte. Aceasta este bîzîitoarea. Ea este jucărie de iarnă. III. MORIŞCA ^a ia o bucată despeteazămaiscurtădecît o şchioapă (cam 10 centimetri)de lungă şimai îngustă decît un deget, (cam 1 1/2 centimetru). La ambele capete ale acestei spe-teze, se lipeşte cîte o bucată de hîrtie tăiată în formă pă- trată, lată şi lungă cam de 4 centimetri şi mai puţin; însă aşezate aşa, ca una să fie cu marginea în sus, alta cu marginea in jos. La mijloc speteaza se străpunge cu o sulă, făcîndu-i-se o gaură mică, şi i se pune un accu gămălie. 10 Acum se ia o nuia aproape de un cot de lungă, se caută să fie nuiaua de dud, fiindcă miezul ei este mai moale. Se înfige acul în vîrful nuielei, în miezul băţului şi iată morişca gata. Copilul ţine de celalalt capăt al nuielei şi mergînd 15 asupra vîntului, morişca se învîrteşte. Cînd vîntul suflă mai tare, copilul stă locului. Aceasta este jucărie de toamnă. IV. PRAŞTIA ia o aţă trainică ca de un stîngin de lungă. Mai întîi se face la un capăt un ochi, ca să între pe degetul cel mic. 5 Apoi aţa se face în două, aducîndu-se amîndouă capă* tîiele la un loc. La mijlocul aţei se face un ochi în trei, ca de patru degete (cam 8 centimetri). Se culeg pietricele cît o nucă de mari, care să fie cam lungureţe şi netede. Se bagă ochiul de la căpătîiul praş-10 tiei pe degetul cel mic, şi celalalt căpătîi se ţine cu degetul cel mare şi cu arătătorul. Se rescaieră ochiul praştiei de la mijloc şi se aşează pe dînsul o piatră, din cele culese. Acum începe a învîrti praştia cu mina, formînd o 15 roată, care se învîrteşte în rotaţia ei de dinainte spre înapoi, stînd cu jumătate de trup spre locul spre care se ocheşte să deie, întocmai cum stă cînd vrea să deie cineva cu puşca. După ce a învîrtit praştia pînă ce să-i vie bine să deie, aduce mîna pe deasupra capului cu praştie cu tot, 20 aruncă spre locul unde a ochit, dînd drumul căpătîiului, pe care îl ţine cu degetul cel mare şi cu arătătorul. Scăpînd piatra din praştie se duce cu aşa repeziciune, de sbîrnie. Sunt meşteri prăştiari care dau la semn cu praştia. 25 Această jucărie se întrebuinţează vara şi toamna. 421 Y. SFÎRLEAZA 1 -Aceasta se face în următorul chip. Se ia o bucată de tinichea (belch) rotundă ca de un ban de cinci lei, ori ca 5 de un leu, sau mai bine unul din cele două plumburi, cu cari vin pecetluite de la vamă bucăţile de postav, li se: dă două găuri, depărtate una de alta ca de două muchi de cuţit (1/2 centimetru); se caută ca. să fie făcută tocmai în mijlocul tinichelei. Se ia o bucată de sfoară, ca de un 10 cot (80 cent.), potrivită la grosime cu mărimea rotiţei de tinichea şi amîndouă căpătîiele sfoarei se petrec prin găuri dintr-o parte, adecă fiecare căpătîi printr-una din găuri; căpătîiele se înnoadă apoi de partea cealaltă. Indoitura sfoarei de o parte şi de alta se ia pe degetul 15 cel arătător, care se îndoieşte ca un cîrlig; se ţine sfoara nu tocmai întinsă, dînd tinicheaua cătră mijlocul sfoarei.. începem a slăbi sfoara şi a face din mîini, ca rotiţa de tinichea, ori de plumb să se învîrteaseă închipuind un cerc pînă să se răsucească sfoara. 20 Atunci întinde sfoara, ca să se întoarcă rotiţa împre-giurul ei pînă ce, desrăsucindu-se sfoara dinspre o parte, să se răsucească înspre cealaltă parte; atunci întinde sfoara din nou, şi iară o slăbeşte, ca desvîrtindu-se rotiţa, să se învîrteaseă în partea inversă. 25 Astfel se face necontenit, pînă i se urăşte băiatului şi ia altă jucărie. Acesta este joc de iarnă, cînd nu pot copiii alerga pe afară. Acesta şi următoarele cîteva sunt jocuri de băieţi. 2 30 S3 ia un băţ sau o bucată de spetează de zmeu, ca de o şchioapă bună de lungă (cam 15 centimetri); se leagă căpătîiele cu o aţă îndoită, aşa ca să nu se atingă aţele una de alta, şi se îndoieşte băţişorul atît, cît se îndoieşte capul zmeului, la pîrîietoare (cam jumătate de cerc). 35 între aţe se bagă un birlicel, pe care îl învîrteşte, casă se răsucească aţele. 422 Gînd îi dă drumul birlicelului, aţele se desrăsucesc fiindcă le întinde băţişorul şi aruncă birlicelul cît colo. [...] 3 40 Aceasta se făcea din fuse vechi. Se ia un fus vechi, i se taie coada de sus de rămîne cam de patru centimetri, se mai subţiază oleacă cu cuţitul, şi sfirleaza este gata. Răsucindu-se cu două degete, adecă cu degetul cel mare si cu arătătorul, i se dă drumul pe 45 j os. Cu cit răsuceala a fost mai cu putere făcută, cu atît şi sfîrleaza se învîrteşte mai mult sau mai puţin. VI. PUŞCOACE 1 Puşcoace cu gloanţe 1. P u ş c o c i r 1 de s o c . Se alege o ramură de 5 la soc, groasă cam ca făcăleţul, adecă mai gros cevadecît degetul cel mare. Se taie nodurile ca să rămînă numai partea dintre nodurile ramurei. Se scoate apoi miezul de la această bucată de ramură de soc, ca să rămînă cu o ţeava. Aceasta se numeşte: ţeava puşcociului. 10 Apoi se alege un băţ cît şi ţeava de gros, şi mai lung decît dînsa. Se măsură şi se face semn pe băţ, ceva mai scurt decît ţeava. Această parte se supţiază cu cuţitaşul, ca să intre liber în ţeavă. Acest băţ se numeşte a r b i u*. Acum se iau niţei cîlţi, scuturaţi de cotoarele lemnoase, 15 ce se găsesc într-înşii şi se fac două gloanţe. Aceste gloanţe se fac mestecîndu-le în gură, ca să se ude. Ele nu trebuie să fie mai mari decît gaura ţevei (calibru), ci atît numai, cît să între în voie. Se pune în ţeavă un glonţ şi se împinge cu arbiul pînă 20 ajunge în capăt. Se pune apoi şi celălalt glonţ şi împin-glndu-1 cu arbiul, cînd acest al doilea glonţ ajunge * în Transilvania arbiul se numeşte „raştoc“. (Comunicat de D.Bră-neanu.) Pe Tîrnave se numeşte „climpuş“. (Comunicat de d. I. Bianu.) (n.a.) 423 pe la jumătatea ţevei, cel dinţii care este la gura ţevei, sare şi pocneşte. 2. Puşcociul de peana. Se ia o peană de 25 gîscă şi se taie la amândouă capetele ca să rămîuă o ţeava. Arh iul se pregăteşte ca şi la puşcociul de soc. Acum se ia o coajă de pepene verde şi se petrec prin-tr-însa ţeava. Pătrunzând coaja de pepene cu ţeava, trebuie să se ştie că se pune pe partea miezului şi ieşind 30 prin partea coajei, rămâne în ţeava un glonţ potrivit pe gura ţevei.* Se împinge acest glonţ cu arbiul până ce ajunge la capătul ţevei, cu miezul înainte. Se ia apoi al doilea glonţ din coaja de pepene cu ţeava,, 35 împingîndu-1 cu arbiul, din partea coajei când ajunge pe la mijlocul ţevei, glonţul sare şi pocneşte, întocmai ca şi glonţul de la puşcociul de soc. Pocnitura însă de la puşcociul de peană este mai puţin răsunătoare, deoarece, şi puşcociul este mai mic. II Puşcociu cu apă. Acesta se face numai de soc ori şi de cucută. Se> taie ramura tot ca aceea de la puşcociul cu gloanţe; însă 5 ţeava rămîne la vîrful ei cu nodul ramurei de soc. La nod, miezul este lemnos şi acoperă toată ţeava. Se scoate miezul din ţeavă ca şi la puşcociul cu gloanţe; însă nodului din vîrful ţevei i se face o mică găurice tocmai în mijloc. Se pregăteşte arbiul ca şi la puşcociul cu gloanţe, însă 10 în vîrful lui se leagă niţică cîrpă înfăşurată împregiurul lui, de atîta grosime, cit să alunece pe gaură (orificiu), fără să lase vreo resuflătoare cît de mică. După ce se udă bine cârpa, se bagă în ţeavă. Şi punând vîrful puşcociului în apă, trage arbiul pînă aproape de 15 gura ţevei. Trăgând arbiul înapoi, puşcociul soarbe atîta apă cît se umple, apoi împingînd arbiul iar înainte, apa ţîşneşte pe găuricea de la nodul vârfului ca dintr-o tulumbă. * în Transilvania se iau cartofi în loc de coji de pepene. (Comunicat de dl. Brăneanu.) (n.a.) 424 B) JOCURI I. JOCUL DE-A PORUMBEII Acest joc este pentru copiii de la vîrsta de şapte anipînă ia zece. în acest joc întră şi băieţi şi fete. Se alege 5 un colţ de poartă ori de casă, care se zice că e coteţul porumbeilor. După aceasta doi din cei mai răsăriţei şi mai întreprinzători dintre copii, se fac unul uliu şi altul porumbar. Porumbarul se duce la coteţ cu toţi ceilalţi copii, cari 10 se zic că sunt porumbei. Uliul se depărtează de coteţ şi-i dă tîrcoale primpre-giur, eumîinile întinse, cum face uliul, cînd urmăreşte de pe sus porumbeii cu aripile Întinse. Nu se apropie de coteţ ca de trei sau de cinci paşi, după 15 cum adecă se învoiesc de la început. Porumbarul îşi înalţă porumbii, adecă trimite pe cîte unul din cei mai molatici din copii să se preumble; uliul se ia după dînşii şi-i fugăreşte ca să-i prinză. Aceştia aleargă în dreapta şi în stînga, amăgind umbletul uliului. 20 Cînd vede porumbarul că vreunul din porumbii săi este aproape de a fi prins, dă drumul la cîte unul din copiii fugaci şi mai cotitori. Aceasta se întîmplă atunci cînd uliul pierde răbdarea, Iasă pe ceilalţi porumbi înălţaţi şi se ia după cîte unul, 25 se ţine dupădînsul, îl aleargă şi vrea cu dinadinsul să-lprinză. Băiatul cel fugaci, cum iese din coteţ, se duce drept la uliu, joacă împregiurul său ca să-i atragă băgarea de seamă asupra sa, ca să lase pe băiatul cel ostenit şi să se ieie după dînsul. 425 30 Dacă uliul se amăgeşte şi face ceea ce voieşte porumbul cel nou venit, de multe ori se păcăleşte, căci acesta, cum este şi de odihnit, bun de picioare şi ştie să cotească, îl oboseşte, şi alergătura îi este în sec. Porumbul cel ostenit se întoarce la coteţ. 35 Dacă însă uliul nu se amăgeşte de porumbul nou venit, nici nu-1 bagă în seamă, ci aleargă mereu după porumbul pe care îl fugărea, în sfîrşit îl prinde. Atunci se face că îl ciocneşte în cap, şi îl duce la un loc deosebit, unde rămîne pînă la sfîrşitul jocului. 40 Apoi se ia după alt porumbel şi tot aşa pînă îi prinde pe toţi. Acest joc vara se joacă. II. JOCUL DE A FEŢELE L-a acest joc pot să ieie parte oricîţi copii s-ar 5 afla, băieţi şi fete. Pînă a nu începe jocul se face alegerea, în chipul următor: Cel mai isteţ din copii stă în mijloc; ceilalţi dinaintea lui, înşiraţi, cam într-o jumătate de ce’, c. Copilul din mijloc începe a zice una din formulele următoare, atingînd 10 în piept pe cîte unul de dinaintea lui cînd pronunţă cîte o silabă, pe care eu am însemnat-o cu un accent grav, adecă: I. Op i secna, secna pi Chesti-mbâli nă câsti. Ţ ăngăr 448 245 250 255 260 265 270 275 280 120. Ai p... lot butuci. H.p.t., 250. 1. A-i plăti Dumnezeu vămile (a-i ierta păcatele). Bz., 45. 2. Ai plecat în ceas bun într-acoace. Gv. YI, PI. 27. 3. A i se încuiba în cap. Bz., 43. 4. * Ai te cară de aici. Lg. I, 60. * Ai mişcă-te de aici. 5. * Ai umblat cît ai umblat, iar acum ţi s-a înfundat. G. * Ai umblat cît ai umblat, dar aci ti s-a înfundat. Lg. II, 110. Umblă cît umblă pînă i se înfundă. P.p.v., 10, A umblat cît a umblat dar acum i s-a-nfundat. P.p.v. I2, 29; Hţ., 195. A umblat cit a umblat Pînă cînd pe brînci a dat. Hţ., 195. Are să i se înfunde. P.u., 48. I se înfundase şi lui. P. u., 65. A umblat cît a umblat, pînă a dat peste dracii (com. de Tocilescu). 6. A-i veni cîte o trăsnaie sau plesnaie. Bz., 42. 7. A juca cărţi mari. Bz., 41. 8. A judecat numai fata, iar nu si inima. P.p.v. II2, 146, Hţ., 57. 9. Ajungi în casa altuia, cum îţi place nu poţi şedea; ajungi la masa altuia, cum ţi-e gustul nu poţi mmca; ajungi Ia patul altuia, cum ţi-e voia nu poţi dormi. P.p.v., 175. Ajungi la casa altuia, nu poţi şedea cum îti place. Hţ., 28. Ajungi la masa altuia, nu mănînci după cum ţi-e gustul. Hţ., 103. Ajungi la patul altuia, nu poţi dormi cum ti-e voia. Hţ., 142. 130.* Ajunse să fie mina dreaptă a împăratului. Cn., 431. 1. * A lăsa budia. Aed. I, 272. 2. * A lăsat-o în coarda de jos. G. A lăsa în coarda de jos. Aed., I, 930. 3. Alăuta zice din strună Orice frumuşică jună! Iar toba zice: lasă, lasă, Ca s-o vedem şi mireasă. P.p.v. II2, 111; Hţ., 86. 4. * Albă, neagră, asta este. G. 31 — Ispirescu — Opere, voi. II 481 285 290 295 300 305 310 315 320 325 482 Albă, neagră, asta e, cum se vede. P.p.v. II, 144; Hţ., 2. 5. Albina cît mai mult zbîrnîie cu acul asupra noastră, atit rodul cel mai dulce nouă ne aduce. G. 6. Albina de viespe, cit cerul de pămînt. G. 7. Albina din orice floare strînge mustul cel mai bun şi în miere îl preface. G. Albina vrednică însă D-or’ce floare face strînsă. P.p.v. I2, 137. 8. Albina în gură ţine mierea cea mai dulce şi în coadă acul cel mai otrăvitor. G. Ca albina-n gură cu miere. Şi-n coadă cu ac cu fiere. P.p.v. III2, 63; Hţ., 3. 9. Albina şi de ne muşcă, dar cu miere ne îndoapă. G. 140. A lega ploaia, a lega limba cuiva. Bz., 43. 1* Alege pînă culege. Cv. XI, Cr., 29. Alege, alege, pînă culege. P.p.v. II, 113; Hţ., 3. * Cine alege, culege. Hţ., 3. Cine alege în urmă culege. Hţ., 3. 2. Aleargă cînd îi abate. O. r., 353. 3. * Aleargă într-un suflet. Cn. VII, 87. Vine cu sufletul la gură. Cv. IX., Gn., 55. Vine într-un suflet. Sn2., 87. Vine în ruptul sufletului. Cv. VIII, SI., 292. 4. Aleargă pe capete. P. u., 51. 5. * Ales pe sprinceană. Cn. VII, 88; Cv. XIII, Cgl. 410. Ales după sprinceană. F., 104. 6. * A lins pînă a pus tingirica cu fundul în sus. G. A lins pînă a pus vasul cu fundu-n sus. P.p.v. IIIa, 69; Hţ., 91. * Lins, prelins, cu fundul în sus. 7. A lipsit de acasă nouă ani şi s-a întors cu doi bani. P.p.v., 29. A lipsit de-acasă doi ani Şi s-a întors acasă cu doi bani. Hţ., 4. A lipsit d-acasă nouă ani Şi s-a întors cu nouă bani. Hţ., 4. 8. Al meu scaun să trăiască, alt picior în loc, şi-ai meu deget să-mi trăiască, alt inel în loc. G. 9. * Altă căciulă. O.k.I, 281. Alta căciulă. Aed. I, 981. 150. Alta e a auzi şi alta e a vedea. P.p.v. 1,162; Hţ., 7. 330 335 340 345 350 355 360 365 1. Alta e floarea de grădină si alta e floarea de clmp. P.p.v., 57; Hţ., 60. 2. * Altă gîscă. P.p.v., 11. 3. * Alta în e... popii. G. 4. * Altă Stâncă, leică vorbă. Hţ., 180. 5. Alte sunt sfaturile oamenilor şi alte porunceşte Dumnezeu. Axinte, Letopis. II, ed. II, 122. 6. * Alţii daca şi-o scoate ochii şi noi trebuie să ni-i scoatem? Alţii dacă si-o scoate ochii şi noi nu o să scoatem. ’ P.p.v. II2, 21. Alţii dacă şi-ar scoate ochii şi noi tot nu o să-i scoatem. Hţ., 127. 7. Alţii de-o da în gîrlă si noi nu o să ne-necăm. P.p.v. IP, 21. 8. * Altuia dă povaţă şi pe sine nu se-nvaţă. P.p.v., 107. El altuia dă povaţă Şi pe sine nu se-nvaţă. P.p.v. IP, 133. Altora le dă povaţă, Dar pe sine nu se-nvaţă. 11 ţ., 151. 9. * Altui ce-i pasă de păsultău. P.p.v.III, 24; Ilţ., 141. 160. A lua cale multă (a înainta). Bz., 42. 1. A lua largul (a fugi). Bz., 45. 2. A lua paiul cu urechea. Bz., 41. 3. A lua pe cineva la trei parale. Bz., 41. 4. * A lua cîmpii rătăoindu-se. Hd. R. v. VII. A lua cîmpii. Bz., 44. A lua preste cap. A lua sau apuca cîmpii. Aed. I, 363. 5. * A luat luleaua neamţului, cu zale cu tot. P.u., 103. Ai fura luleaua neamţului. O.p.k., 125. A fura luleaua neamţului. Bz., 40. 6. A lua lumea d-a lungul. Gv. VI, PI., 19. 7. * A luat purceaua de coada. P.u., 103. Nu-i e destul eă-i cu mintea neroadă. A luat şi purceaua de coadă. P.p.v. P, 112. A luat purceaua de coadă. Bz., 41. A lua pureela de coadă. Aed. II, 188. 8. Aluatul cit de mic toată frămîntătura o dospeşte. G. 9. * Am ajuns de poveste în ţară. P.p.v., 158. 170. A mînca calcaburi. Aed. I, 316. 1.* A mînca nu e ruşine. A mînca nu e ruşine, Cîndmănînei cum se cuvine. P.p.v. III2,33; Hţ., 164. 31* 483 370 375 380 885 390 395 400 405 410 1 2. A mânca singur bucatele si a lăsa altora zeama. Aed. I, 247. 3. A mîncat astă-vară prea multă miere şi acum are la inimă durere. P.p.v. II, 143; Hţ., 105. 4. * A mîncat din oală. 5. * A mîncat din pomana dracului. A mînca la nunta dracului (a fi spîn). Bz., 46. 6. * A mîncat nespălat. 7. * A mîncat păpara. Daca erai cu alţii mîncai păpara. Cv. XI, Gr. 190. Să nu mănînce vro papară. Cv. VII, Al., 366. El mirosi cam ce păpară i se găteşte. Lg. I, 137. Aşteaptă tu eă-ţi voi fierbe păpara, te voi opări eu cu zeama care o voi fierbe pentru tine. Ţ.2, 422. Cine a mîncat păpară ştie dulce-i ori amară. P.p.v. II2, 14. 8. * A mîncat picioare de găină. P.u., 112; Hţ., 144. A mîncat picioare de găină Şi-l tot rîcîie la inimă. P.p.v. I2, 15; Hţ., 144. A mînca picior de găină (a nu ţine secret). Bz., 44. 9. A mîncat urdă cu usturoi si cere să-i miroasă gura a lapte. P.p.v. II2, 80; Hţ., 196. * An a mîncat leurdă şi estimp îi pute gura. G. 180.* Amîndoi Două nevoi. 1. * Amîndouă mâncaţi dintr-un ciob. P.p.v. II2. 107; Hţ., 3. 2. * Amîndouă vă lingeţi mucii. P.p.v. II2, 107; Hţ., 111. 3. A mişca toată coarda, tot firul, toată piatra. Aed. ÎI, 304, 4. Am alunecat cu mintea. Aed. I, 51. 5. Am avut şi eu odată oleacă de clenci. Cv. X, Cr. 377. 6. * Am crezut că e cu degetul în gură şi cînd colo el era cu mina toată. 7. * Am eu ac de cojocul lui. Lg. I, 40; Cv. XII, 217. Are ac pentru cojocul tău. N.p.t., 250. îşi găseşte ac de cojoc. Cv. XI, Bg., 128. Este ac şi de cojocul Iui. P.p.v., 19; Hţ., 1. Am ac şi aţă de cojocul tău. G. 8. * Am eu glagole la cap. Am eu glagore la cap. P.p.v., 158. 9. * Am eu leac să-i tai de piroteală. Cv. XIII, Cgl., 254. 190.* Am eu meşteşug să îmblînzesc şi pe dracul. 484 415 420 425 430 435 440 445 450 455 Am meşteşug să îmblânzesc pe dracul. Hţ., 104. 1. Am învăţat la undrea, ce voi să ştiu de dumneata? G. 2. * Am nădejde la Dumnezeu. P.p.v., 158. 3. * Am pornit cu graba si m-am întîlnit cu zăbava. Cv. IX, Cr., 455. 4. Am să tac pitic. Cv. XIII, J.Ng., 30. 5. * Am scăpat de dracul şi am dat peste lacul. Am scăpat de dracul si am dat peste tată-său. Cv. IX, Cr., 455. A vrut să fugă de Stana Şi a dat peste Satana. P.p.v. I2, 144. Se plîngea d-o întîmplare Şi a dat peste mai mare. P.p.v. P, 144. 6. * Âm scăpat scurt de coadă. Aed. 1, 716. 7. * Am un leu şi vreau să-l beau. Aed. I, 135. 8. A murit boul s-a repus jugul. G. Daca moare juncul se repune jugul. P.p.v. P, 133. 9. A murit înghesuit la pomană. G. La o pomană-nghesuit Băut, sătul a munt. A mîncat pînă incit I-a venit pînă la gît. P.p.v. P, 107. 200.* Am venit la miere Şi mi-e ruşine a cere: Dar murături mai ţineţi? Varză aciă mai aveţi? 1. * încă nu i-a căzut caşul de la gură. A fi încă cu caş la gură. A fi încă cu mucii la nas. Aed. II, 364. 2. Anevoie poţi ţesăla un cal neînvăţat. G. 3. * Anevoie se cîstigă, lesne se cheltuieşte. P.p.v., 58; Hţ., 30. ' 4. * înger de baltă cu suliţă de papură. 5. Inima-mi bate de frică. Aed. I, 64. 6. An s-a ars şi estimp suflă. G. 7. * An scuipam în iarbă si estimp în barbă. P.p.v., 171; Hţ., 54. 8. * Anţărţ am păgubit; an n-am ciştigat şi nu ştiu, zău, ’ daca estimp nu voi pierde tot. An n-am ciştigat, estimp am păgubit, la anul trag nădejde. P.p.v. II2, 85; Hţ., 30. An n-ai ciştigat, estimp ai păgubit, la anul tragi nădejde. H.t., 15. 485 460 465 470 475 480 485 490 495 9. A nu avea vai! de nimica. Bz., 46. 210. A nu cădea nu se poate, dar cinste îţi face cînd cazi să te scoli. G. 1. A nu face neci cald, neci frig cuiva. Aed. I, 324. 2. A nu juca drăgaica prin curte. Cv. III; AJ. 245. Ce drăgaică aţi jucat. Cv. VIII; Gn., 99. 3. A nu se bate cu carnea. Bz., 41. 4. Apa cînd se turbură din josul izvorului, poţi găsi mai în sus apă curată; iar cînd se turbură din izvorul ei în zadar mergi după apă curată. G. 5. Apa cînd se turbură nu mai vezi ca prin oglindă. G. 6. Apa cînd se umflă şi pe munţi îi cufundă. G. 7. * Apă de sapă. P.u., 104. 8. Apa limpede pînă nu vei vedea, Cea turbure n-o lepăda. P.p.v. III2, 72; Hţ., 91. 9. * Apa lină face mult noroi, iar cea repede şi p iei rele le spală. Hţ., 4. 220.* Apa nu este bună nici în opinci. P.u., 103. Apa nu e bună nici în cizmă. P.p.v., 52; Ilţ., 4. 1. Aparinţele înşală. Hţ., 5. 2. Apă să bei din chiar puţul tău. G. 3. A pătit o bobotează de i s-a dus numele. Hd. R.v. XIX. 4. * A păţit-o cît de bună. Le-o făcu cît de bună. Cv. XII, 169. * A păţit-o calfa noastră. 5. * Apa trece, pietrele rămîn. Apa curge, pietrele rămîn. P.p.v., 166; Hţ., 144. Apa curge şi se duce, pietrele rămîn la loc. G. 6. * Apa vine iar la matca ei. Apa trebuie să vie la matca ei. P.p.v., 134. Apa trebuie să vie la matca ei si omul la teapa lui. P.p.v. II2, 87; Hţ., 4. 7. * Apele cele line sunt amăgitoare. Apa lină mult te-nşală. G.; Hţ., 4. 8. Apele cele mai mici în cele mai mari se varsă. 9. * Apele line sunt adînci. Hţ., 5. 230.* Apără-mă de găini că de cîini nu mă tem. Cv. XI, Cr., 173. 1. A pierit păstorul, s-a risipit oile. G. 2. A poftit l-ardei prăjit Şi negustînd s-a stîrpit. P.p.v. II, 143; Hţ., 6. 3. * A poftit şi el la lapte de bou. Hţ., 87. 486 soo 505 510 515 520 525 530 535 540 4. Apoi stai dar, că are Chira socoteală. Cv. XII, Cr. 24. 5. A poruncit cîinelui şi clinele pisicii şi pisica şoarecelui, iar şoarecele de coadă şi-a atîrnat porunca. G. 6. A prinde împărăţiile cu daruri. Bz., 45. 7. * A prins mămăliga coajă. Hţ., 36. Prinde mămăliga coaje. Cv. XI, Cr., 179. 8. Apropie-te crîng, depărtează-te cîmp. P.p.v. III2, 52; Hţ., 39. 9. Apucă pe porc de urechi ca mai rău să ţipe. G. 240. A pune colivia cu sticleti pe capul său (a se căsători). Bz., 45. 1. * A pune pirostriile (a se căsători). Bz., 45. 2. * A pus mai mult de o parte. P.p.v. I, 112; Hţ., 157. 3. * A pus-o la ciochină. A spînzurat-o la ciochina. G. Pusese cartea domnească Ia ciochina. O.r., 390. A pus ceva la ciochina. Aed. I, 682. 4. Arama omului la beţie se arată. P.p.v., 55; Hţ., 13. 5. Arapul de n-ar vedea pe tatăl său şi pe moşul său negru, el s-ar omorî. P.p.v. I, 135; Ilţ., 120. 6. A răzui turnurile {a le dărîma). Bz., 46. 7. Ar da tămîie lui Dumnezeu şi nu se îndură să dea parale. P.p.v., 64. 8. Arde focul în paie ude. Cv. XI, Cr., 30. 9. * Arde luminarea săracului ca să socotească banii bogatului. Arde luminarea noastră şi facem socoteala voastră. P.p.v., 93; Hţ., 94. 250.* Arde moara, dară şi şoarecii se prăpădesc (se duc dracului). Hţ., 178. Şi moara să arză şi şoarecii să se risipească. G. A arde moara ca să arză şi şoarecii. Bz., 52. 1. Arzînd numai doi tăciuni Nu se pot face cărbuni. P.p.v. I2, 134; Hţ., 183. 2. Arde soarele dulce, iarăşi ploaie ne aduce. G. 3. * Are apa sorb. A avea apa sorb. Bz., 44. 4. * Are chiag (Rom. lib. nr. 325, din 29 febr. 1880). Are chiag la inimă (chimirul). P.p.v. III2, 105; Hţ., 32. 5. * Are cu ce să-ţi ungă ochii. Are ochii ce să-ţi ungă. P.p.v. III2, 105. 487 545 550 555 560 565 570 575 580 6. * Are cui să semene. G. 7. * Are de furcă cu dînsul. * S-a certat furcă. F., 60. * N-are de furcă. Hd. R., 93. * Mai are de furcă. A avea de furcă, vorbe de furcă. Bz., 42. 8. * Are de moară. Are de moară Nu-i e frică să moară. P.p.v. III, 105; Hţ., 62. 9. Are deprindere să puie floricele. Hţ., 45. 260.* Are gărgăuni în cap. Are greieruşi în cap. Cv. V, SI., 18. Nu umbla cu gărgăuni în cap. Cv. X, Cr., 108. 1. Are gura-mpiedicată, Dar taina o spune-ndată. P.p.v. I, 107. 2. * Are gustul muştelor. Hd. R. v. XXVI. 3. * A rămas baltă. Al., 229. 4. * A rămas cu buza (sau cu buzele) umflată. P.u., 11, 50; F., 42; Hţ., 21. L-am lăsat cu buza umflată. Cv. II, Al. p. 142. A rămîne cu buzele umflate. Aed. I, 272. 5. * A rămas de pomenire. P.u., 14. 6. * Are o casă de copii. Cv. I, In., 24. Are o spuză de copii. 7. Are ochi, mîini şi picioare Poate munci cu sudoare. P.p.v. I, 137; Hţ., 114. 8. Are ochi numai să nu dea în groapă asa e de slut. Aed. II, 476. 9. * Are orbul găinilor. A avea orbul găinilor. Aed. I, 1276. 270.* Are pe dracu. Jp. o., 115. 1. * Are peri de lup. (Moş Grăilă, Rom. lib., 15 martie 1880, nr. 838.) 2. * Are pe vino încoace. P.u., 91; Lg. II, 17; Sn1, 100. Ce folos de multă albete, daca n-are un vino-ncoace. P.p.v. II2, 129. Fata cea plină de vino-ncoace. Cv. XI, Cr., 195. * Are lipici. 3. Are rude printre moaşte. Cv. XII, 230. 4. * Are să-i ia mistria. Are să-mi iee mistria. Aed. II, 279. 5. * Are să-i ia roatele de la sanie. 6. * Are să-l facă ca pe dracu. 488 585 590 595 600 605 610 615 620 625 7. * Are să-şi scoaţă din capete. Lg. I, 125. 8. * Are să mai vie ăl Nan la găvan. A dat Nan de găvan. P.p.v. I1, 168. 9. * Are să treacă încă multă apă pe gîrlă. Hţ., 4. Are să treacă pînă atunci multă apă pe vale. Ilţ., 4. 280.* Are să verse multe năduşeli. P.u., 55. 1. Are trecere în orice curte. Hţ., 192. 2. Are văz de lup si auz de vulpe. P.p.v. III, 22; HI., 199. 3. * Ar fi lăsat la degetul cel mic. P.u., 8. Nici la degetul cel mic nu te pui. P.p.v., 13, 4. * Argatul vrednic se cunoaşte după mîncare. Argat vrednic cine are Se cunoaşte pe mîncare, că Cînd mănîncă îi trosnesc fălcile. P.p.v. II2, 48; Hţ., 6. 5. Arici fără ghimpi nici cum poate fi. G. 6. Ariciul cu meşteşug se prinde. P.p.v., 107. Ariciul cu meşteşug se prinde si vrabia cu mei. P.p.v. II, 123; Hţ., 6. 7. A ridica capul. Bz., 43. 8. Aripa cînd se frînge, pasărea zace în sînge. G. Ii smulgi o aripioară, d-aci nu mai zboară. P.p.'v, I, 134; Hţ., 6. 9. * Armăsarul bun se vinde din grajd. Hţ., 6. Calul bun se vinde din grajd. P.p.v. 96, 172; Hţ., 2' . Calul bun din grajd se vinde Şi mai bun preţ pe el prinde. Hţ-, 23. 290. Armăsarul cînd îmbătrîneste ajunge la rîşniţă. P.p.v. II2, 64; Hţ., 6. 1. * Arţagul îşi găseşte pîrţagul. P.p.v., 107; Hţ., 6. 2. * Ai rupt inima târgului. P.p.v. II1, 72; Hţ., 79. 3. * A rupt-o d-a fuga. Rupînd-o d-a fuga. Lg. II, 91. O rupse d-a fuga. Lg. III, 70; Sn2, 14; P.u., 40. O rupe d-a fuga peste toate gardurile si umple bojii. Cv. I, In. 23. 4. Ar veni desculţ şapte hotare pentru (cutare lucru). Cv. V, SI.,’ 27. 5. Ar vrea să facă şi el Dar nu ştie în ce fel. P.p.v. I, 10; Hţ., 53. 6. Arvunează din vreme pe fericita muncă. P.p.v., 41 ; Hţ., 114. 489 630 635 640 645 650 655 660 665 670 490 7. * Aşa am cumpărat-o, aşa o vînz. P.p.v., 115; Hţ., 6. * Cum am cumpărat-o aşa o vînz. Lg. I, 141. Ţi-o vînz în cît am cumpărat-o. Cv. III, Al., 250. 8. * Aşa e lumea. Aşa e lumea asta. Hţ., 93. 9. * Aşa i-a fost orînda. Sn.2, 117. * Aşa i-a fost norocul. 300. Aşa mi-e drag să fie omul: fătat nu ouat. Cv. X, Cr., 380. 1. Aşa-mi miroase treaba. Cv. XIII; J.Ng., 30. 2. A sări gardurile prin grădinile vecinilor. Cv. IV, Al., 308. 3. A sări în coada cucoanei. Bz., 46. 4. * A sărit groapa. A zis hopa Şi-a sărit groapa, Dar de mult era să-i ciute popa. P.p.v. II2, 160; Hţ., 46. A ieşit şi moş din coş. G. Era să-i cînte popa, dar a sărit groapa. Hţ., 150. 5. * Aşa se înşală copiii. G. 6. Aşa-s fetele, cînd senin, cînd ploaie. Cv. V, Al., 140. 7. Aşa ţi se cade că pînă acum ai fost casap cailor, iară acum te făcuşi doctor să-i vindeci. Ţ2, 50. 8. * Aşa vine vorba. Âl., 26; O.p.k., 134; P.u., 2. 9. A zburat odată de la mină, s-a dus. P.p.v., 151. A zburat odată de la mine s-a dus. Hţ., 170. 310.* A zburat puiul cu aţa Tocmai cînd era dulceaţa. A zburat puiul cu aţă Tocmai cînd era dulceaţă. Bz., 50; Hţ., 156. 1. * A zburat puiul cu teiul Tocmai cînd era temeiul. A zburat puiul cu tei Tocmai cînd a fost temei. Bz., 50; Ilţ., 156. 2. A scăpat ca cîinele de lanţ. P.p.v. II, 29; Hţ., 170. 3. * A scăpat ca din gura lupului. P.p.v. II1, 29; Hţ., 170. 4. * A scăpat cu faţa curată. Lg. II, 111; P.u., 119. * Scapă cu faţă curată. Lg. I, 66. A scăpa cu faţa curată. Bz., 41. 5. * A scăpat scurt de coadă. P.p.v. II2, 29; Hţ., 170. 6. * A schimbat căciula. Hţ., 21. 7. * A scoate cuiva şi dinţii din gură. Aed. II, 1044. «76 680 685 690 695 700 706 710 * A scoate şi măselele cuiva. Aed. II, 249. 8. Ascultă cuculpînă îţi cîntă. P.p.v. II, 71; IIţ.,40. 9. * Ascultă din zece vorbe şi una a muierii. P.p.v. I2, 153; Hţ., 195, 205, 320.* Ascultă-1 daca ai vreme. Hţ., 208. 1. Ascultă pe mai-marele tău, stăpîneşte pe mai micul tău. P.p.v., 95. 2. Ascultarea e viaţă, iar neascultarea moarte. P.p.v. IP, 109; Hţ., 6. 3. Ascunde-ţi ciomagul de clini că mai rău te muşcă. G. 4. A se aşeza la învoială. Bz., 42. 5. * A se deochia. A se deocla. Aed. I, 1046. 6. * A se încăiera. P.u., 6. 7. A se înfăşură pe undeva. Bz., 41. 8. A se înglodi castele (se zicea de oştirea ce se rînduia în falange sau gloate adinei). Bz., 47. 9. A se îngrădi cu cineva. Bz., 46. 330. A se lua de gînduri. P.u., 33; Lg. II, 2. 1. A se lua după gura lumii este a da de prăpastie. Lg. I, 148. A ajuns de malul rîpei. Cv. I, Al., 280. 2. A se lupta călare, nu priveşte la fieşcare. G. 3. A se lupta făţiş şi pieptiş. Cv. VII, Al., 369. 4. A semănat castraveţi Şi au răsărit scaieţi. P.p.v. I2, 4; Bz., 56; Hţ., 39. 5. * A se pune în c... şi în cap. Aed. I, 428. A se da în c... şi în cap. Aed. I, 1001. 6. * A se ţinea mare. A vorbi mare. Aed. II, 240. 7. A se trage cu cineva în degete. Aed. I, 1031. 8. A se umplea de suflet. Bz., 45. 9. A-şi şterge nasul pe undeva. Bz., 42. 340.* A sosit alba în sat. Lg. I, 137; III, 24. începe a intra alba în sat. Lg. III, 57. 1. A spune între cutare (faţă cu cutare). Bz., 42. 2. * Ai spus-o verde în ochi. Cv. XI, Bg., 137. 3. Aş spune un vis, dar nu pot de rîs. G. 4. * A sta copăcel. Aed. I, 922. 5. Astăzi am plecat şi mîine cît mai avem? G. A pornit în cale lungă Şi va-ndată să ajungă. P.p.v. I2, 82; Hţ., 22. 491 715 720 725 780 735 740 745 750 6. Astăzi cînd are parale mănîncă zaharicale şi cînd se caută mîine, n-are cu ce să-şi ia pîine. P.p.v., 50. Astăzi cînd are parale mănîncă zaharicale. Hţ., 141. 7. Astăzi cîţi mîncăm şi bem Şi mîine nu mai suntem. P.p.v. I1, 140. 8. Astăzi faci rău cuiva, or ce Mîine altul ţi-1 întoarce. P.p.v. Ia, 75; Hţ., 160. 9. Astăzi ploaie şi mîine ninsoare şi poimîine soare. G. 350. Astăzi să mănînci cît un bou, mîine ceri să mănînci cît doi. P.p.v., 50. Astăzi să mănînci cît un bou Mîine să ceri din nou. Hţ., 18. 1. * Asta e asta. P.p.v. 11; Hţ., 22. 2. * Asta e boală cu leac. P.p.v., 158. Asta e boală cu leac, am eu ac de cojocul tău. Hţ., 17, 3. * Asta e deosebit de başca. Cv. XI, Cr., 193. 4. Asta e mai rău decît: poftim la masă. Cv. XI, Cr., 177. 5. A sta înaintea cuiva ca luceafărul. Bz., 45. 6. A sta în cucuiata. Bz., 42. 7. Asta mi-a fost soarta. Hţ., 178. 8. * Asta nu e de nasul vostru. Aed. II, 365. 9. Asta nu miroase a nas de om. Cv. XI, Cr., 174. 360.* Aşteaptă ca mortul colacul. Lg. I, 56; Ilţ., 111. Aştept în tot vacul Ca mortul colacul. P.p.v. II2, 147; Hţ., 199. A aştepta ca mortul colacul. Aed. I, 774. 1. Aşteaptă ca porcul muchea toporului. G. Aşteaptă ca porcul muchea la cap. P.p.v. II2, 49. 2. * Aşteaptă la mina altuia. E rău cînd aştepţi la mina altuia. P.p.v., 156. 3. Aşteaptă turburarea apei. G. 4. * Astea-s vorbe. Astea sunt numai nişte vorbe. P.p.v. III2, 3. 5. Ast lucru l-aş face îndată, Dar n-are cine să mă bată. P.p.v., I2, 107. 6. A stoarce cuiva ceapa, lemonia în nas. Aed. II, 365. 7. * A suflat în fundul oalei. P.p.v. I2, 111. 8. As veni diseară la voi, dar mi-e ruşine de cîini. Cv. XI, Cr., 24. 9. A ţine clanţă cu oricare avocat. Cv. V, Al., 139. 370.* Atîta pagubă cît şi dobîndă. Hţ., 139. Atîta pagubă. O.p.k. 183; Cv. XIII, J. Ng., 29; XIII, Cgl., 250. 492 755 760 765 770 775 780 785 790 795 1. Atît de treabă ce este Numai juje îi lipseşte. P.p.v. III2, 39. 2. Atît făina cit şi aluatul, tot cu împrumutare. G. 3. A trage din coarnele plugului. Bz., 44. 4. * A trîntit o gugumănie. Cv. IV, Al., 315. 5. * A trecut un deal, ovale si o limbă de pădure. H.p.t., 308. 6. * A treia zi după înfierbinţeală. G. 7. * A trecut baba cu colacii. G.; Hţ., 8. Ţi-a trecut baba cu colacii. P.p.v., 133. A trecut baba cu colacul. Ţ2, 99. Trece baba cu colacul. Cv. V, SI., 2. 8. * A trecut preste răscoale. Trece preste răscoale. P.u., 95. 9. * A trecut si prin ciur si prin dîrmon.Lg. I, 49;Sn1., 1, 80. Este trecut prin ciur şi prin sită.Cv. VIII, Al., 380. Cernut şi prin sită şi prin ciur. Cv. IX, Lb. 2. Trecut prin ciur şi prin dîrmon. P.p.v., 172. Trecut şi prin ciur şi prin sită. G. Lucru sau om trecut si prin ciur şi prin ciurel. Aed. I, 711. 380.* A tunat şi i-a adunat. A tunat şi ne-a adunat. G. Parcă a tunat şi i-a adunat. P.p.v. II, 136. 1. * A turna bobocilor. Bz., 43. 2. * Aude în gură ca cucul. 3. Auzea cîinii în Giurgiu. Cv. XIII, Cgl., 248. 4. * Aude toaca în cer. 5. A umbla cu patru în hăţuri (patru cai). Bz., 42. 6. A umbla lupişi. Br., 44. 7. Au mă fă cumsecade, au te lasă. Ţ2, 70. 9.* A umbla cu mîinile în miere şi a nu-ţi linge degetele nu se poate. A băga mîna în miere şi a nu-ţi linge degetele nu se poate. P.p.v., 82; Hţ., 104. Bagă mîna în miere şi degetul îţi linge. Hd. R. t., 18. Să-ţi bagi degetul în miere ş-apoi să nu vrei să-l lingi ar fi o prostie. Hd. R. p. 104. Cînd umbli cu mierea, lingeţi degetele. N.p.t., 249. Cine-şi bagă mîna în miere îşi linge degetele. Bz., 55. Ca să simţi dulceaţa mierei trebuie să lingi degetul ce-1 bagi în miere. G. 493 800 805 810 815 820 825 830 835 Cel ce umblă cu miere îşi linge degetele. Aed. II, 169. Aurul în foc se lămureşte. Hţ., 75. 390. Aurul nu se uneşte nici cu fierul, nici cu oţelul. G. 1. Au tăbărît ca furnicile la stejar. P.p.v. II2, 73; Ht., 182. 2. Au venit sălbatecii Să-mpace domesticii. P.p.v. III, 25. A venit sălbatecul Să-mpace pe domesticul. Hţ., 174. 3. A veghea voia cuiva. Bz., 45. 4. A veni într-ale sale. Bz.. 45. 5. * A venit cotul la măsură. A venit tabla la cot (com. de Tocilescu). 6. A venit moş Ene pe la gene. Enache se pune pe gene. Cv. IX, Cr., 284. 7. A venit şi vremea mea. Cv. IX, Gn., 57. 8. A venit sulemenită si se duce terfelită (zăpada). P.p.v., 175; Hţ.,’ 182. 9. Averea e ca o baltă, cum faci un şănţuleţ, toată se scurge. Hţ., 7. 400.* Averea străină nu ţine de cald. Averea voastră nu ne ţine de cald. Aed. I, 324. * Lucru strein nu ţine de cald. P.p.v., 74. Vorba ta nu-mi ţine de cald. Aed. 1, 324. * Haina străină nu ţine de cald. Hainele împrumutate nu ţin de cald. P.p.v., 176. 1. Avuţia nici o iubi foarte, nici o uri. L., 27. 2. A visat că s-a-nghimpat Şi-umblă la picior legat. P.p.v., I2, 105; Hţ., 79. 3. * A vrut norocul cu mine. Hţ., 124. B 4. Ba, aia e vorba. Cn. VII, 367. 5. Baba bătrînă nu se teme de vorbă groasă. N.p.t., 251. Baba bătrînă nu se sperie de drugă groasă. P.p.v., 88. 6. Baba călătoare n-are sărbătoare. P.p.v., 132. 7. Babă Carabă. Cv. IX, PI., 190. 8. * Ba e raţă, ba e răţoi. Bz., 39; Hţ., 7. 494 840 845 850 855 860 865 870 875 9. Ba e tunsă, ba e rasă. Bz., 59; Hţ., 7. Ba că o fi una, ba că o fi alta; ba că tunsă, ba că rasă. Lg, I, 22. G-o fi tunsă, c-o fi rasă. Cv. XIII, Cgl., 410. Tu îi zici rasă, ea îţi zice tunsă. P.p.v., 104. Eu zic tunsă şi el rasă Nu ştiu la ce o să iasă. P.p.v. II, 158; Hţ., 193. 410.* Bagă fiori în oase. Lg. II, 11. 1. * Bagă-ţi minţile în cap. F., 56. 2. * Bagi pe dracul în casă cu lăutari şi nu-1 poţi scoate cu sute de arhierei. P.p.v., 101. Bagi pe dracul în casă cu lăutari Şi nu-1 poţi scoate cu arhierei. Hţ., 48. Să aduci pe dracul în casă cu lăutari şi nu-1 poţi scoate cu sute de arhierei. Hţ., 48. Să aduc pe dracul în casă cu lăutari şi apoi să nu-1 pot scoate cu o mie de popi. Cv. XI, Cr., 28. Aduci pe dracu cu lăutari în casă. P.p.v., 105. 3. * Băierile inimii. F., 52. 4. * Bani albi pentru zile negre, F., 288. Strînge bani albi pentru zile negre. P.p.v., 59. Bani albi de zile negre. G. 5. * Bani au şi ţiganii, dară cinste? Bani au şi ţiganii. P.p.v., 162; Hţ., 8. 6. Banii din mină îi scapă Ca ciurul cum ţine apă. P.p.v., III, 69; Hţ., 9. 7. * Banii fac pe bani. Banii fac bani. Hţ., 9. Banul face bani si păduchele păduchi. P.p.v. II2; Hţ., 74. Banul face banii Şi păduchele păduchi. Hţ., 10. Cu bani faci Irani. Hţ., 8. 8. * Banii la bani trag. Banul bani unde zăreşte Colo se rostogoleşte. P.p.v., II, 74. Banul bani unde găseşte Acolo se rostogoleşte. Hţ., 9. 9. Banii nu aduc procopseala, ci procopseala aduce banii. P.p.v., 28; Hţ., 9. 420.* Banii strîngătorului pe mina cheltuitorului. P.p.v.» 63. Banii strîngătorului intră pe mina cheltuitorului .N.p.t., 248. 495 880 885 890 895 900 905 910 915 920 Banii strîngătorului In mina cheltuitorului. Hţ., 9. 1. * Banii sunt rotunzi, bată-i să-i bată! îţi scapă prin- tre degete şi se duc d-a dura. Banul e făcut rotund, lesne se rostogoleşte. P.p.v., 58; Hţ., 9. 2. * Banii te învaţă ce să faci. Banii pe om îl învaţă Ce să facă în viaţă. P.p.v., II2, 74; Hţ., 9. Gînd vei avea-n pungă banul El îţi face în cap planul. P.p.v. II2, 275; Hţ., 10. Cu bani poate omul face Orişice lucru îi place! P.p.v. II2, 75; Hţ., 8. 3. Ba nu-nţeleg cîtu-i negru sub unghie. Hţ., 34. 4. Banul ascuns în pămînt nici creşte, nici rodeşte. G. 5. Banul e ciocoi de uşi mai multe. P.p.v. III, 28; Hţ., 9. 6. * Banul este ochiul dracului. Hd.R.p. 95; P.p.v., 82; Hţ., 10; Aed. 1, 4,31. Paraua, ochiul dracului. G. Banul, ochiul dracului. G. 7. Banul grăieşte. G. 8. * Banul muncit pluteşte d-asupra apei. Banul muncit nu se prăpădeşte. P.p.v., 59; Hţ., 10. 9. Banul, pasăre cu aripi. G. 430.* Banul rău nu se prăpădeşte. Banul rău nu se pierde. N.p.t., 250; G. Banul rău nu se pierde niciodată. Bz., 49; Hţ., 10. Banul roşu nu se pierde lesne. Hţ., 10. 1. * Banul te bagă afund, banul te scoate. P.p.v., 82. Aurul deschide raiul. P.p.v. III2, 27; Hţ., 7. 2. Barba lasă să se ducă, capul să trăiască. P.p.v., 134; Hţ., 10. 3. * Barbă mare, dar minte n-are. * Barbă lungă pînă-n burtă Şi minte pînă-n gît scurtă. P.p.v. P, 88; Hţ., 10. Cine are barbă mare, minte nici cum are. G. 4. Bărbat bun si usturoi dulce nu se poate. P.p.v., 105; Hţ., 10. 5. Bărbatul încă zace mort în casă si mă făcui de rîsei. P.p.v. III, 7. 6. Bărbatul s-aducă cu sacul, muierea să scoaţă cu acul, tot se isprăveşte. P.p.v., 105; Hţ., 165. 496 025 930 935 940 945 950 955 960 7. Bărbatul să fie puţintel mai frumos decît dracul. P.p.v., 106; Hţ., 10. 8. * Bărbatul temător îşi învaţă nevasta curvă şi stăpînul scump sluga hoaţă. P.p.v., 105. Bărbatul temător îşi învaţă nevasta c... Hţ., 10. 9. * Bătaia este ruptă din rai. . Bătaia e din rai. At., 514; N.p.t., 251; P.p.v., 20. Frica e din rai sărmana. Gv. IX, Gr., 340. Bătaia e din rai totdauna. Hţ., 11. 440.* Bătaia şi ocara nu se întoarce niciodată. P.p.v., 7. 1. Bate-mă cucuie. Gv. II, SI., 3. 2. Bate cîmpii. P.u., 125. A bate cîmpii. Aed. I, 127; Bz., 47. 3. * Bate fierul pînă este cald. N.p.t., 247; P.p.v., 95; G.; Bz., 62. Cu graba bate fierul pînă e fierbinte. T2, 159. Bate fierul pînă e fierbinte. N.p.t., 263. Să batem fierul pînă e cald. Gv. XI, Bg., 61. Bate fieru pînă cînd e cald. Aed. 4, 1, 126. 4. * Bate la ochi. Jp.o., 130. 5. Bate nucile pînă nu pică frunza. Hţ., 125. 6. * Bate poduri. * Bate pietre. * Inginer de poduri. * Numără pietrele. A bate podurile. Aed. I, 107. Bate ale drumuri. G. 7. * Bate şeaua să priceapă iapa. N.p.t., 251; Cv. VI, SI., 109; G.; Leg. II, 61; Hţ., 175. Bate şeaua. Gv. IV, AL, 314. Bate samarul să priceapă măgarul. P.p.v. II, 144; Hţ., 165. 8. * Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da. G. Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da, caută şi vei afla (Sf. Evang.). P.p.v. II2, 29. Bate şi ţi se va deschide. Hţ., 11. 9. Bate-te cu săgeţi de argint de vroieşti să biruieşti. P.p.v. III, 27;’Hţ., 11. 450. Bate toba la urechea surdului. Degeaba bate toba la urechile surdului. Cv. XII, 186. 1.* Bate tot într-o parte. A bate tot într-o parte. Bz., 42. 32 497 965 970 975 980 985 990 995 1000 1005 498 2. Bate uşile. Aed. I. 127. 3. Bat-o concina. Cv. III, AL, 246. 4. * Bătut, făcut măr. Lg. I, 118. 5. * Bea de se turteşte şi cocă se face. P.p.v., 1; 164. 6. * Bea niţică apă ca. să-ţi treacă de sperietură. Bea niţică,apă rece, De sperietură-aţi trece. P.p.v. III, 33; Hţ., 4. 7. * Bea pînă îşi îneacă pipota. Bea, pipota îşi îneacă, Altul ca să nu-1 întreacă. P.p.v. I, 110; Hţ., 12. 8. Belciug de aur la rîtul porcului. P.p.v., 57; Hţ., 12. 9. Beleşte boul pînă a nu-1 tăia. G. 460. Băsitta vîntului sau cum si l-a luat pe şin a si răsu-’ flat. G. 1. * Beţia esteusatutulor răutăţilor. P.p.v., 1, 111; Ht., ’ 13. 2. Beţia tinereţii întrece pe a vinului. P.p.v., 176; ’ Hţ., 13. 3. Beţi şi mîncaţi şi de gaură să nu vă depărtaţi. G. 4. * Beţiv împărătesc. P.u., 104. 5. * Beţivul cînd este beat Ii pare că-i împărat. P.p.v. I, 112. Beţivului cînd este beat I se pare că e împărat. Hţ., 13. 6.* Beţivul cînd trece puntea închide ochii să nu vază apa. P.p.v., 55; Hţ., 13. 7 .* Beţivul de toţi e arătat cu degetul. Beţivul De mic şi mare în sat E cu deştul arătat. P.p.v. II2, 111. Beţivul de mic şi mare în sat E cu degetul arătat. Hţ., 13. 8. * Beţivul îşi tot spală gîtul cu apă de sapă de teamă să nu ruginească. Sn., 56. 9. Beţivului şi dracu îi iese cu oca înainte. N.p.t., 250. 470. Bătrînetele nu vin singure, ci cu multe nevoi. P.p.v., 172; Hţ., 13. 1. Bătrînul amorezat e ca piroşca cu pisat. N.p.t., 251. 2. Bătrînul iubeşte pentru tînăr si tînărul pentru bani. P.p.v., 107; Hţ-, 13. 3. Băutura beţivă stinge virtutea si norocul tînărului. L., 23'. 1010 1015 1020 1025 1030 1035 1040 1045 4. Bine, bine peste bine Cînd vine e tot mai bine. P.p.v.; Hţ., 14. 5. * Bine că nn a dat Dumnezeu omului mai multe guri. Bine că nu a dat Dumnezeu omului mai multe gure. Aed. I, 144. 6. Bine-i cântă cucul. G. 7. Bine este cu doi, Şi noi, neică, amîndoi. Bine era mai de mult, Dar noi neică n-am ştiut. P.p.v. III, 54. 8. Binele ce-1 faci la oricine Ţi-1 întoarce vremea care vine. P.p.v. II2,21; Hţ., 15. 9. Binele de rău te scapă, Să i-1 arunci chiar şi în apă. P.p.v. P, 72; Hţ., 15. Binele pe om îl scapă Cu vreme de foc şi apă. P.p.v. II2, 20; Hţ., 15. 480. Binele zic nu se face Numai la cine-ţi place. Ci binele este bine Să-l faci la fieştecine. P.p.v. IIa, 20. Binele nu se face Numai la cine-ţi place, Că binele este bine Să-l faci la fiecine. Hţ., 15. 1. Bivolul nu se teme de purece. Bz., 60; Hţ., 16. 2. * Blagoslovenia părinţilor întăreşte casele fiilor. P.p.v. II2, 109. Binecuvîntarea părinţilor întăreşte casele fiilor. Hţ., 14. 3. Blînd şi dulce ca un mănunchi de ghimpi. G. 4. Blestemul de la săraci nu cade pe copaci. Cv. VII, Al., 380. 5. * Bobind pe ici, pe colea, ciat, pat. Cv.VIII, t. II, 234. 6. Boboci pe gîste vor să le înveţe să înoate. G. 7. * Bob numărat. Cv. I, Al., 281; IV, 338. Mă silesc să te arăt bob numărat. Cv. II, J.Ng., 44. 8. * Boierul e tot boier, măcar de-ar fi încins cu tei. P.p.v., 166; Hţ., 16. Boierul încins şi cu tei tot boier este. Jp.o., 130. Boierul e tot boier şi încins cu funie de tei. Bz., 54. 9. Boierii tin fumul de pe urma săracului. Bz., 55; Hţ.; 16. 490. Bogăţia rămîne la nebun. P.p.v., 63; Hţ., 16. 32* 499 1050 1055 1060 1065 1070 1075 1080 1085 1090 500 1. Bogatul greşeşte si săracul cere iertăciune. P.p.v. III, 28. Bogatul greşeşte şi săracul îşi cere iertăciune. Hţ., 16. 2. Bogatul mănîneă cînd îi e foame şi săracul’ cind, găseşte. P.p.v., 47. 3. * Bogatul se plînge mai rău decît săracul. Bogatul mai tare se plînge decît săracul. P.p.v., 156. 4. Bogatul se scarpină şi săracul socoteşte că caută să-i dea. P.p.v., 136; Hţ., 17. 5. * Boii ară şi caii mănîneă. Cv. XII, Gr., 258. Orzul îl ară boii şi-I mănîneă caii. P.p.v., 134. Boul ară şi calul mănîneă. G. Boii ară orzul şi caii îl mănîneă. Bz., 60; Hţ., 17. 6. * Boii se leagă cu funia, iară oamenii cu cuvîntul. Boul se leagă de coarne şi omul de limbă. P.p.v., 6; Bz., 57. Boii se leagă cu funia, oamenii cu vorba. Aed. I, 1267. 7. Boii uniţi la păşune Lupul nu-i poate răpune. P.p.v. II2, 157. 8. * Boul lui Dumnezeu. P.u., 96. Mielul lui Dumnezeu. Aed. II, 313. 9. * Boala Iui e sănătatea noastră.P.p.v.III2, 65,Hţ., 17. Boala împăraţilor e ca sănătatea noastră. Cv. X, Cr., 107. 500. Boala vine cu olacul şi se duce cu carul mocănesc. Boala intră cu carul şi iese pe urechia acului. G. Boala intră ca prin roata carului şi iese ca prin urechea acului. P.p.v., III2, 142; Hţ., 17. Boala vine cu carul Şi iese cu acul. Bz., 50; Hţ., 17. 1. Boldul domnului timp să fie. G. 2. Boale să dea Dumnezeu, că leacuri sunt destule. P.p.v. III, 140. Boale să le dea Dumnezeu, că leacuri sunt destule. Hţ., 17. 3. Bolnavul credinţă n-are Cînd geme cerînd mîncare. P.p.v. III, 139. 4. * Bolnavul multe zice si sănătosul face ce ştie. P.p.v., 82; Hţ., 18. Bolnavul multe zice, dar doctorul ce ştie face. P.p.v. II, 38. Bolnavul zice o mie Doctorul face ce ştie. P.p.v. III2, 140; Hţ., 18. 1095 1100 1105 1110 1115 1120 1125 1180 5. * Bondocul oriunde se va urca tot bondoc rămîrie. G. 6. * Bordeiul fie cît de rău, măcar d-ar sta în papai- noage, numai să fie al tău. Un bordei să ai, numai să fie al tău. P.p.v., 175. Căsuţa, deşi cam strîmticică, sunt fericit în ea, căci este a mea. S., 26. 7. Bostană fără pîndar. 8. * Boul cu bivolul anevoie trag la jug. G. 9. Boul cu încetul departe merge; de-1 sileşti se potic- neşte. G. 510.* Boul se leagă de coarne si omul de limbă. P.p.v. I, 20; Hţ., 18. 1. * Brînză bună în burduf de cîine. N.p.t., 240; P.p.v., 57; G.; Bz., 50; Hţ., 19. Brînză bună în utre de cîne. Aed. I, 254. 2. Brînză de capră strică şi pe cea de oaie. Hţ., 19. 3. * Braslă veselă şi uşoară. O.p.k,, 51. 4. Brezam cît de mult se va găti, lot hrezaie ramîne. G. Cît de mult să împodobeşti cu aur şi cu argint pe cel mai frumos măgar, tot măgar se socoteşte. G. 5. Broscoiul cînd începe, toate celelalte broaşte după el strigă. G. 6. Buba cap nu face Pînă nu se coace. P.p.v. I, 60; Bz., 58; Ilţ., 19. 7. Buba îl mistuieşte şi el se rumeneşte. G. 8. * Bucata bună, cine o leapădă. G. 9. Bucata mai mare deeît fărîmitura. G. 520.* Bucatele de la masa altuia sunt mai cu gust.P. p.v., 65; Hţ., 19. 1. * Bucatele fură bune; dară n-a ştiut naşa să le puie (povestea ţiganului). 2. Bucăţică ruptă din tată-său. Cv. XI, Bg., 60. 3. Bucuria şi scîrba sunt două surori, care una după alta aleargă. Ţ2, 205. 4. * Bufniţa nu cloceşte privighetori. Hţ., 19. 5. Bumbăcarul nu se uită cu ochi buni la cuinele alb. P.p.v., 64; Hţ., 19. 6. Bună dimineaţa ochelarilor, Rămmeţi sănătoase fetelor. G. 7. * — Bună ziua, nea Istrate. — Şapte boboci de raţă, frate. — Mă, Istrate, tu eşti surd. — Mai văzui pe baltă-un cîrd. 501 1135 1110 1145 1150 1155 1160 1165 1170 1175 — Bună ziua, nea Isirate, — Doi boboci de raţă, frate. — Mă, Istrate, tu eşti surd. — Mai era colea un cîrd. P.p.v. I2, 86. 8. Bună ziua, toată ziua si din cap la toti mereu mot! P.p.v. III2, 63; Hţ., 46. 9. Bună e mîneca lungă Dar pînza nu va să ajungă. P.p.v. I2, 161. 530. Bună e poliţa, dar zăboveşte la plată. G. 1. Bună e şi mămăliga cînd ne lipseşte pîinea. G. 2. * Bună să-ţi fie inima! Cv. IX, Gr., 376. 3. Bună seara la voi. Gv. VI, PI. 28. 4. Bunătatea e mai preţuită decît bogăţia. L., 23. 5. Bunătăţile fac pe oameni a fi de bun neem.Ţ2, 63. 6. * Bună ţară, rea tocmeală. G.; Hţ., 185. Bună învoială, rea tocmeală. P.p.v., 133; Hţ., 83. 7. Bun ciocan te-a ciocănit Că frumos te-a potrivit. P.p.v. I2, 4. 8. * Bun de dăoehi, să o bei cu apă neîncepută. O.p.k , 172. Să le bei cu apă neîncepută. (Rom. lib., nr. 325 din 29 febr. 1880.) 9. * Bun de fleoancă. Hţ., 20. Ca să scape de fleoanca muierii. Cv. VIII, t. I, 200. * Bun de gură şi palavragiu de frunte. Lg. II, 103. * Bun de gură. O.p.k.. 149; N.p.t., 247; Cv., II. J. Ng., 51. A fi bun de gură, bun de mînă. P., 43. 540.* Bun de gură, rău de lucru. P.p.v., 41; Hţ., 71. Bun de gură Rău de mînă. Bz., 52; Hţ., 20. 1. Bun de minuni. G. 2. * Bun de să-l pui la rană şi să se vindece. Bun să-l pui la bubă. G. Să-l pui la bubă şi să-ţi fie de leac. Bz., 50. 3. Bun e Dumnezeu, meşter e dracu. Cv. V, AL, 139; Bz., 50; Hţ., 51. Meşter mai e dracul. Cv. XIII, 234. Bun e Domnul, mare e noaptea. G. Meşter e dracu. Cv. VII, AL, 415. Mare e Dumnezeu, meşter e dracu. Cv. XI, Cr., 180. 4. * Buni, bucuroşi. P.u., 27. 502 1180 1185 1190 1195 1200 1205 1210 5. * Bun pentru alţii, rău pentru dînsul. Bun de alţii, rău pentru el. G. 6. Bune sunt hainele late, dar la călugări numai sunt date. G. 7. Buricul pururea în mijloc. G. 8. Burieni se găsesc şi în cea mai bună grădină. G. 9. * Burta n-are fereastră să se vadă ce e în ea. Pântecele omului n-are fereastră ca să i se vază ce a mîncat. P.p.v., 49. 550. Butia cînd se umflă începe a pişti. G. 1. * Butia cea goală răsună mai tare decît cea plină. Buţile goale mai mult sunet fac. P.p.v., 173; Hţ., 20. Butia seacă sună mai tare decît cea plină. Bz., 52; Hţ., 20. 2. Butia cu un cerc nicicum se leagă. G. 3. Butia îţi dă vinul ce are într-însa. G. 4. * Buturuga mică răstoarnă carul mare. P.p.v., 79- Buturuga mică răstoarnă carul cît de mare. Bz.? 53; Hţ., 20. Buturuga mică carul mare 11 prăvale. Cv. VI, Al., 138. Pietricela mică răstoarnă carul mare. Aed. I, 470. 555. Buzele cele mute Vorbesc pe tăcute. P.p.v. I1, 167; Hţ., 21. C 5. Ca apa lină nici o primejdie mai rea. G. 6. * Căcîcea fratele miresei cu căciula afumată. 7. C...-te lupe, ce ai mîncat. N.p.t., 249. 8. * C...-te şi fă cu ochiul. 9. Ca cel ce strecoară ţintarul şi înghite cămila. G. 560.* Căci, de! om sunt şi eu. F., 126. 1. * Căci ne zice gîndul. Lg. I, 11. * Acolo se duc cu gîndul. P.u., 73. îşi bate gîndul cu el. Cv. I, Al., 215. * Mă bate gîndurile. 2. Ca cioara mai bine nimeni nu poate crăncăni. G. 3. Căciula ta cînd va afla taina ta în foc s-o bagi. G. 4. Că d-abia acum se prinsese si el cu mîinile de vatră. Cv. X, Cr., 21. 503 1215 1220 1225 1230 1235 1240 1245 1250 1255 504 5. Ca d-alde tine, mulţi sub pat la mine. G. 6. Cade pe spate şi-şi frînge nasul. G. 7. * Cade satara în spinarea omului. Cade satana în spinare. Hţ., 169. * Cade urdu-belea pe spinarea omului. P.u., 122. 8. * Că doar n-am mîncat ceapa ciorii. Cv. IX, SI., 125. * Da ce am mîncat laur? Lg. I, 97. 9. * Că doar n-o pica sânge. P.u., 99. Nu cura. sînge. Aed. I, 995. * Că doar nu piere lumea. Cv. IX, Gn., 54. 570.* Că doar n-o s-o pui cadră în părete. N-o s-o pui cadră-n părete. P.p.v. II2, 151; Hţ., 21. 1. * Că doar nu s-o face gaură în cer. Lg. I, 110, II, 3; III, 3; P.u., 99. Doară nu s-a făcut gaură în cer. Aed. I, 1279. 2. Ca doi tăciuni, cari fac numai fum fără a da pară. AL, 9. 3. Că dracu crapă cînd Iaci bine. Jp.o., 115. 4. Ca Dumnezeu cine poate? Hţ., 51. 5. Gîine bătrîn să te păzeşti din casata să nu sgorneşti.G. 6. * Cîine de uşi multe. Cîine de multe uşi. G. Este ca un cîine de uşi multe. Hţ., 24. 7. Clinele cînd l-a opărit fugea şi de apă rece. G. 8. * Clinele cînd latră să nu-1 mai asmuţi. G. 9. Cîinele care ţine mai mult la om, el latră mai mult la oameni. Bz., 52; Hţ., 24. 580.* Cîinele care latră nu muşcă. Hţ., 24. Clinele ce mult latră niciodată nu muşcă. G. Cîinii cari latră nu muşcă. Bz., 54. Cîinele ce latră nu muşcă. Aed. I, 382; II, 303. Cîinele ce mîrîie muşcă. Aed. II, 303. 1. Cîinele ce muşcă întîi creierii i se turbură. G. 2. Cîinele de este cîine Şi tot opreşte pe mîine. P.p.v. III2, 70. 3. Cîinele de stîrvuri nu moare. P.p.v., 153; Hţ., 181. 4. Cîinele după ce năpârleşte nu ne mai trebuieşte. G. 5. Cîinele în adevăr te latră şi te muşcă, dar şi este in adevăr cea mai bună slugă şi cel mai bun păzitor. G. 6. Cîinele îmbătrîneşte de drum şi nebunul de grija altora. P.p.v., 93; Hţ., 24. 7. Cîinele latră, iar lupul tace şi face. Hţ., 24. 8. * Cîinele nu fuge de codru. Hţ., 24. 1260 1265 1270 1275 1280 1285 1290 1295 1300 Gîinele de codru nu fuge niciodată. G. Clinele nu fuge de codru, ci de ciomag. P.p.v., 160. Clinele fuge nu de îmbucătură, ci de sburatură. G. De bine nimenea nu fuge. Hţ., 14. 9.* Clinele osul nu-1 roade, dar nici pe altul nu lasă să-l roază. P.p.v., 65; Hţ., 24. 590. Clinele pe lup de gît l-apucă, iar pe porc de urechi. G. 1. Clinele pînă nu-i dă apa de cur nu Înoată. G. 2. Clinele şade pe fin şi Nici mănîncă, nici va să lase Calul măcar să-l miroase. P.p.v. III1, 92; Hţ., 24. 3. Gîinele şi cînd doarme la demîncare gîndul lui îşi are. G. 4. * Clinele unde găseşte uşa deschisă acolo nepoprit intră. G. 5. Cline pe cline latră şi nici unul aude. G. 6. Clinii atunci se satură cînd turme de oi mor. G. 7. Clinii ce se înţeleg cu lupii la turma ta, sgorneşte-i din turma ta. G. 8. Clinii sunt paza oilor. P.p.v. IIP, 55; Hţ., 24. 9. Clinii spre pază să hrăneşti, însă nu pe cei ce ca nişte lupi încep a mmca din oile tale. G. 600.* Calabalîe la buric. G. 1. * Ca la noi la nimeni. Ca la noi la nimenea, cu mireasa dinainte. G. 2. * Calcă credinţa bărbatului. Sn.2, 86. 3. * Calcă în urmele lui tată-său. Cv. VII, 84. 4. * Calcă tot a mare, scuipă de sus. Jp.o., 129. A trage a mare. Bz., 41. 5. * Calea bătută este cea mai scurtă. Calea bătută este totdeauna cea mai scurtă. Aed. I, 127; 132; Hţ., 22. Calea dreaptă e cea mai scurtă. Bz., 60; Hţ., 22. 6. * Calea flămîndului e cea mai lungă. Cv. IX, SI., 122. 7. * Cale bună ca bumbacul Unde-i ajunge să-ţi spargi capul. G. Cale bună ca bumbacul, unde vei cădea să-ţi spargi capul. Aed. I, 337. 8. * Cale bună sprîncenată, Cin’te-o ajunge să te bată. Călătorie sprîncenată. Cv. III, Al., 273. 9. * Gale de nu ştiu cîte conace. P.u., 40. * Cale de nu ştiu cîte zile. P.u., 31. 505 1305 1310 1315 1320 1325 1330 1335 1340 610.* Gale primară la socri. Cv. X, Gr., 377. 1. * Cale vale. Cv. I, Al., 328; V, SI., 3; XI, Gr., 21, 28; XII, 214; Rom. lib., nr. 325, 29 febr. 1880. 2. Gal bun şi frumos, dar cam băşinos. G. 3. Cal bun şi învăţat, dar rău călăreţ l-a încălecat. G. 4. * Galul bătrîn nu se mai învaţă în buiestru. P.p.v., 28, 171. Calul bătrîn nu se învaţă la buiestru. Hţ., 23. Galul bătrîn nu mai învaţă a juca. N.p.t., 250. Cal bătrîn nu se mai învaţă în buiestru. G. Calul bătrîn, un măiestru, Nu-1 poţi învăţa-n buiestru. P.p.v. III, 154. Galul bătrîn nu mai învaţă în buiestru. Aed. I, 341; Bz., 51. 5. * Calul cunoaşte ce călăreţ îl încalecă. G. Galul cunoaşte ce om îl încalecă, pe fiecine nu Iriuţeşte. P.p.v., II2, 123. 6. * Calul de dar nu se caută pe dinţi. Calul de dar nu se caută la dinţi. Bz., 53; Hţ., 23. Calul de dar nu se caută în gură. N.p.t., 249. Măgarul de dar nu se caută pe dinţi. P.p.v., 146. Calul de dar nu se caută după dinţi. G. Calul de dar nu se caută pre dinţi. Aed. I, 340. 7. * Calul de e cal şi tot se poticneşte. G. * Calul de e cu patru picioare şi tot se poticneşte. P.p.v. I2, 79. Calul că e cu patru picioare si tot se poticneşte. Bz., 62; Hţ., 23. 8. * Calul dracului. Lg. II, 112. Baba este calul dracului. Aed. I, 341. 9. * Calule, mănînci orz? Vrei, calule, orz? Aed. I, 341. 620. Calul fără căpăstru cade în prăpăstii. P.p.v., 19; Hţ., 23. 1. Calul în tîrg şi tîrgul acasă. G. 2. Calul rîios găseşte copaciul scorţos. (Neculcea cronic. Letopiseţe, ed. I, tom II, p. 313.) Calul rîios se scarpină de copaci scorboros. G. Calul rîios se scarpină de copaciul scorboros. P.p.v. I2, 135; Hţ., 23. 2b. Cal verde şi grec cu minte nu s-a văzut (com. de d. Buşilă). 506 1845 1850 1865 1860 1365 1870 1875 1880 3. Calicu-mpărat s-ajungă, Cit de mulţi bani s-aibă-n pungă, El pînă cînd nu va cere Nu mănâncă cu plăcere. P.p.v. III2, 37; Hţ., 22. 4. Ca lutul în. mina olarului, ce vrea face din el. Hţ., 96. 5. * Ca mîine o să-mi mănânce coliva. P.p.v. II2, 146; Hţ,, 100. 6. Cămaşa fie cît de subţire acoperă ruşinea. G. 7. Cămaşa i s-a lipit de spinare. G. 8. Cam departe de ochi, dar aproape de inimă. G. 9. * Cînd n-ai. cămila de un ban e scumpă, P.p.v. II2, 71; Hţ., 117. Cămila cînd era un ban, nimeni nu da nici un ban; acum că trece peste sută, ne întreeem cu suia. G. 630.* Cămila vrînd să dobândească coarne şi-a pierdut urechile. Hţ., 39. A cercat cămila să-şi puie cercei la ureche şi i le-au tăiat, Mgz. ist„, t. IV, p. 107. 1. * Că n-am gîndul tatei. 2. * Cînd a dat să fugă, alunei s-a isprăvit pămîntul. P.p.v. III2, 141. Cînd. a dat fuga, alunei s-a isprăvit pămîntul. Hţ., 64. 3. Cînd ai bani trebuie să ai si duşmani. P.p.v., 59; Hţ., 8. 4. Cînd ajunge furca aproape de ochi, anevoie mintea să ţi-o ai pe loc. G. 5. Cînd apa te-neacă, ce ceri s-o mai bei? G. 6. Cînd apa vine la gură toate trec peste măsură. G. 7. * Cînd are omul să dea de vro nevoie, aleargă după dînsa, daca este înaintea lui; iară daca este înapoi o aşteaptă ca să-l ajungă. Cîn.d este să dai peste păcat, daca. este înainte te sileşti să-l ajungi; iar daca este în urină, stai şi-l aştepţi. Cv. XI, Cr., 182. Cînd e omului să-i vie Vreun rău fără să-l ştie, Or zăboveşte Pînă-I soseşte, Or dă să fugă Să-l ajungă. P.p.v. I, 144; Hţ,, 136. De este nevoia înainte sileşti d-o ajungi, de este în urmă o aştepţi să vie. G. 507 1385 1390 1395 1400 1405 1410 1415 1420 1425 508 8. * Cînd ar face toate muştele miere, ar fi şi sub coada calului. Hţ., 105. Toată musca nu face miere. P.p.v., 29. * Nu toate muştele fac miere. Lg. II, 6. Daca ar face toţi copacii flori! daca ar face şi muştele miere! daca ar face şi trîntorii roi! G. 9. * Cînd ar fi numai un cerşetor, tot cu zahăr l-am hrăni. Numai un cerşetor de-ar fi, numai cu zahăr l-am hrăni. P.p.v., 156. 640.* Cînd aveam în ce, n-aveam cu ce; acum că am cu ce, n-am în ce. G. Cînd aveam locul, n-aveam mijlocul; acum că am mijlocul, îmi lipseşte locul. G. Cînd aveam cu ce, n-aveam în ce; şi cînd am în ce, n-am cu ce. P.p.v. II, 71; Hţ., 31. 1. Cînd banul cutează, cuvîntul încetează. G. 2. Cînd baţi pe coconaş, ori bate-1 cumsecade, ori nu te mai încurca. G. 3. Cînd casa ta are sete, nu vărsa apa pe drumuri. G. Cînd însetează curtea ta, apa-n drum nu lepăda. P.p.v. III2, 72; Hţ., 80. 4. Cînd ciobanul doarme, lupul pe oi le adoarme. G. 5. Cînd ciobanul priveghează, oile săr şi joacă. G. 6. * Cînd clopotul cel mare se trage, celelalte nu se mai aud. G. Clopotele cele mici, cînd cele mari urlă, nicicum se mai aud. G. 7. Cînd corabia se pleacă, nădejdea de la noi pleacă.G. 8. Cînd cotul se loveşte, toată mina pătimeşte. G. 9. * Cînd crapă dracul de necaz? Cînd se bese morţii. G. Cînd geme mortul si dracul moare de necaz. P.p.v. III, 51; Hţ., 111. 650.* Cînd creşte tigva? şi cînd i se strîmbă gîtul? G. Cînd a crescut tigva si cînd i s-a strîmbat gîtul? Bz., 56; Hţ., 188.’ 1.* Cînd cu gîndul nu gîndeşti. Cînd nici nu te gîndeşti atunci te trînteste. Cv. XI, Cr„ 30. Cînd cu gîndul nu gîndeşte îl prinde şi-l ciomăgeşte. P.p.v. II2, 29; Hţ., 66. Cînd cu gîndul nu visează, El în cursă o să cază. Şi atuncea te pisează 1430 1435 1440 1445 1450 1455 1460 1465 1470 Şi potecile-ţi scurtează. P.p.v. II1, 32; Hţ., 202. 2. Cînd dai la cei neavuţi Pe Dumnezeu împrumuţi. P.p.v. I2, 73; Hţ., 118. 3. Cînd dai peste miere nu mînca peste măsură, că şi ce n-ai mîncat îţi scoate din gură. G. 4. Cînd zice că doarme, cînd zice că c... îl doare. G. 5. Cînd Domnul va şchiopăta, nici un şchiop se va mai îndrepta. G. 6. * Candela pe sfîrşit. G. 7. * Cînd e minte nu e ce vinde. Cînd e minte nu-i ce vinde, cînd e brînză nu e băr-bănţă. Cv. IX,_Cr„ 455. 8. Cînd e plosca la mijloc Mare, mic, e cu noroc. P.p.v. I2, 112; Hţ., 148. 9. Cînd eram la mama şi eu ştiam să cos, că mama împungea şi eu trăgeam acul. P.p.v., 141. 660.* Cînd era soarele de două suliti pe cer. Cv. IV, Em. 278. 1. Cînd era luna veche, Nu auz de-o ureche, şi Cînd este luna nouă Nu auz de-amîndouă. P.p.v. II, 146. Este lună veche, N-aude de-o ureche; Cînd este lună nouă N-aude de-amîndouă. Hţ., 75. 2. Cînd eşti în luciul mării şi tună Anevoie o să scapi de furtună. P.p.v. I, 145; Hţ., 92. 3. * Cînd eşti poftit la vreo masă, pleacă sătul de acasă. P.p.v., 141; Hţ., 148. 4. Cînd eşti sănătos, bărbat, Eşti îndestul de bogat. P.p.v. III2, 138; Hţ., 168. 5. Cînd grăieşti cu un nebun, aibi lingă tine şi un cio- mag bun. G. Cu nerodul cînd vorbeşti, Bastonul să-ţi pregăteşti. P.p.v. I2, 95; Hţ., 122. 6. * Cînd grăieşti şi nu te-ascultă, pune-n gînd că eşti la moară. G. Cînd la adunare multă Spui ceva şi nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora Şi îţi zi că eşti la moară. P.p.v. III2, 9. 509 1475 1480 1485 1490 1495 1500 1505 1510 7. Cînd grindina de sus se pleacă în jos, ce poate face cea mai de jos? G. 8. * Cînd îi dă Dumnezeu, nici dracul n-are ce-i face. P.p.v. II2, 69; Hţ., 51. 9. * Cînd îi dai îi fată vaca; şi cînd îi ceri îi moare viţelul. Cînd îi dai îi fată iapa; si cînd îi ceri îi moare mînzul. P.p.v., 93; Hţ,, 43. Cînd se împrumută îi fată vaca şi cînd întoarce împrumutul îi moare viţelul. Hţ., 57. 670. Cînd îl vezi la vro nevoie Nu-i mai da brînci în noroie. P.p.v., 54. Cînd vezi pe cineva la vro nevoie Nu-i mai da brînci în noroie. Hţ., 124. 1. * Cînd îl văzură, li se păru că o să cază cerul pe dînsul. Cv. VII, 370. 2. Cînd îmbrăcat, cînd despuiat, Cînd mîncat, cînd nemîncat. P.p.v. I2, 134. Cînd îmbrăcat, cînd despuiat, Hţ., 77. Cînd mîncat, cînd nemîncat, Hţ., 100. 3. * Cînd începe să iasă barba fiului tău, tu rade pe a ta. P.p.v., 176. Daca începe să iasă barba fiului tău, tu rade pe a ta. P.p.v. II2, 147. 4. Cînd inima chiorăieşte, gura nu prea conteneşte. G. 5. Cînd intri în casă să te fereşti să nu te izbeşti cu capul de pragul uşii cel de sus. G. 6. Cînd îţi intră paraua în mînă, leag-o în nouă noduri. P.p.v., 59. Cînd îti intră paraua în mînă, leag-o cu zece noduri. Hţ., 82. 7. * Cînd la gură, sfîr!! G. Cînd la pui, gaura „sfîrr“. în loc de: cînd la gaură puiu sfîrr (a zburat). Hţ., 156. 8. Cînd le scapără buza de părale. Jp.o., 148. 9. Cînd leul e mort, iepurii îi şarpe spinare. Bz., 50; Hţ., 90. 680.* Cînd mălai are, sare n-are; cînd sare are, mălai n-are. P.p.v., 44; Hţ., 97. 1. Cînd mărăcinii se sapă şi pomii se leapădă, ce rod mai aştepţi de la grădina ta? G. 2. Cînd m-aş potrivi eu babei la toate cele, apoi mi-aş lua cîmpii. Gv., X, Cr., 106. 510 1515 1520 1525 1530 1585 1540 1545 1550 1555 3. Gînd mi-e foame să-mi dai pîine, Iar nu-mi zice: Vino mîine; Şi cînd mi-e sete să-mi dai apă, Iar nu fierea după ce-mi crapă. P.p.v. III2, 140. Cînd mi-e foame să-mi dai pîine, Iar nu-mi zice: vino mîine. Hţ., 61. 4. Cînd muierea e mută şi bărbatul e surd, e viaţa cea mai bună între amîndoi. Hţ., 112. 5. Cînd muierea începe să calce strîmb şi o simte bărbatul, inima lui arde ca peştele pe cărbuni. F., 63. 6. Cînd n-are cu ce săracul Răbdarea îi este leacul. Hţ., 118. 7. Cînd n-aveam în gură dinţi, N-aveam atunci în cap minţi. P.p.v. III, 147. Cînd n-aveam în gură dinţi, N-aveam atunci în cap minţi. Hţ., 118. 8. Cînd nu tace o gură, nu tace o lume întreagă. P.p.v. III, 77; Hţ., 71. 9. Cînd nu-ţi sună-n buzunare, Pătimeşti de gălbioare (galbeni n-are). Şi de friguri grele-n pungă Cu scuturătură lungă. P.p.v. III1, 138. 690.* Cînd pleci la drum ştii; dară cînd ai să te întorci nu poţi şti. 1. Cînd ploaia se risipeşte, apă nu se mai găseşte. G. 2. Cînd poame, cînd frunze, după cum Domnul ne aduce. G. Gînd fiertură în oală, Şi cînd mămăligă goală, sau Cînd florile rodului. Cînd frunzele pomului. P.p.v. I2, 151. 3. Cînd pornesc toţi să vorbească Parcă-i havra ovreiască. P.p.v. III2, 9. Cînd pornesc toţi să vorbească Parcă-i lavră ovreiască. Hţ., 189. 4. Cînd pui piemn (sic!) mai mult, se face mămăliga mai mare. P.p.v. III2, 28. 5. Cînd rădăcina se usucă, ramură verde pe copaci nu se mai urcă. G. 6. Cînd rîde, răsare soarele, Cînd se necăjeşte, tună şi fulgeră. P.p.v. III2, 13. Cînd rîde 511 1560 1565 1570 1575 1580 1585 1590 1595 Soarele răsare. Hţ., 161. 7. Cînd rogi pe Domnul munceşte, Că atunci te miluieşte. P.p.v. I2, 73; Hţ., 162. 8. Cînd românu-şi vîră coada Neamţu îşi sdreleşte noada. (Poveste de la munte.) (Gion, Bin. Publ. nr. 217, de la 1—2 sept. 1880, an II.) 9. Cînd s-a pus dracul pe rasă Au o taie, au i-o Iasă. Hţ., 49. 700.* Cînd se bat bivolii suferă broaştele. 1. Cînd se bucură cîinii? Cînd mor vitele în sat. G. 2. Cînd seacă apa atunci se vede ce peşte la fund este. G. Cînd seacă lacul se vede peştele. Bz.,60; Hţ., 86. 3. Cînd se încălzeşte la soare, nu-i pasă de lună (zică- tură de peste Olt) (Mos Grăilă, Rom. lib., 29 febr. 1880, nr. 325). 4. * Cînd se joacă măgarii, vremea se strică. G. Cînd joc măgarii-mpreună Se strică vremea cea bună. P.p.v. III2, 8; Hţ., 96. 5. * Cînd se lasă ceaţa jos, Este semn de timp frumos. 6. Cînd se leagă păcatul de om trebuie să-l tragă. Cv. II, Gn., 94. 7. * Cînd se însoară nu e de moară. Cv. XI, Cr., 26. 8. Cînd se trudeşte săracul Dumnezeu îi umple sacul. P.p.v. I1, 73; Hţ., 168. 9. * Cînd se uita la om dihania, îl lovea fulgerătura. P.u., 40. 710. Cînd se vede la apus o sprinceană, se aşteaptă să vie o vreme frumoasă. G. 1. Cînd se vorbeşte de rîs, nu se spune pentru plîns, si cînd se spune de plîns, nu se vorbeşte de rîs. P.p.v. III2, 7. Cînd se spune de plîns, Nu se vorbeşte de rîs. Hţ., 147. Cînd se vorbeşte de rîs Nu se spune pentru plîns. Hţ., 162. 2. Cînd stăpînul nu-ngrijeşte, Starea-i se primejduieşte. P.p.v. II2, 51; Hţ., 79. 3. * Cînd şi cînd tot îşi aduce aminte lupul de locul unde a mîncat măgarul şi mai dă pe acolo. 4. Cînd soarele se culcă, lumina se întunecă. G. 5. Cînd stăpînul casei pleacă şi Domnul cu el pleacă. G. 512 1600 fi' Ü 1605 1610 1615 1620 1625 1630 1635 1640 6. Cînd te-apuci la vro treabă N-o lăsa fără ispravă. P.p.v. II2, 48. Cînd te-apuci de vro treabă N-o lăsa fără ispravă. Hţ., 5. 7. * Cînd te arde cărbunele, îl arunci şi în barba lui tat’-tau. Hţ., 27. 8. Cînd te crede mic, nu-ţ i prea cură ouă roşii. Jp.o., 131 9. Cînd te găseşti la un loc cu făcătorii de rele, trebuie să plăteşti paguba. S., 7. 720.* Cînd te însori, să te însori, iar nu să te măriţi. G. 1. Cînd te sui te mai opreşti, da cînd scobori, nu te poţi. Jp.o., 132. 2. Cînd te trimite Ia treabă Mergi şi te întoarce în grabă. P.p.v. II2, 47; Hţ., 191. 3. Cînd te uiţi la el şi trece Parcă este în chioştece. P.p.v. I2, 102; Hţ., 53. 4. Cînd te urci în sus pe scară, din treaptă în treaptă să păşeşti, ca să nu te poticneşti. G. 5. * Cînd te vede cineva ieşind dimineaţa din!.r-o casă, zice că ai dormit acolo noaptea. 6. Cînd ti-e brînza mai proaspătă, n-ai smînlînă. Cv. XI, Bg., 60. 7. Cînd torni peste măsură, apa afară urlă. G. 8. Cînd treci prin ţara orbilor, închide şi tu un ochi. P.p.v., 176. 9. * Cînd trei oameni zic că eşti beat, culcă-te si dormi. Hţ., 13. Să fii treaz, nemîncat, daca ţi-o zice lumea că eşti beat, du-te de te culcă. P.p.v., 173. 730. Cînd tu te duceai, eu atunci veneam. G. 1. * Cînd un bolnav se însănătoşeşte se zice: a avut zile ; mare este Dumnezeu. Iar cînd moare bolnavul se zice: al dracului fu doctorul. 2. Cînd untul-de-lemn se isprăveşte, candela se isto- veşte. G. 3. Cînd va face spinul barbă. G. 4. Cînd va veni apa la moară. G. 5. Cînd văd că miţa face marazuri, ţi-o strîng de coadă de mănîncă mere pădureţe. Cv. XI, Cr., 184. 6. Cînd vei vorbi de mucos, Nici tu să fii urduros. Că nu e mai urît cînd cineva Face pe frumos că e ponevos, 513 33 — Isplrescu — Opere, voi. H 1645 165© 1655 1660 1665 1670 1675 1680 Şi pe cel urît că e aurit. P.p.v. Ia, 4. Cînd vei vorbi de mucos, Nici tu să fii urduros; Că nu e mai urît Cînd cineva face pe frumos Că e ponivos, Şi pe cel urît Că e aurit. Hţ., 111. Cînd vrei să vorbeşti, la gură Să aibi lacăt şi măsură; Ca nu vorbind de mucos Tu să fii urduros. Hţ., 206. 7. Cînd vine cel mai mare, cel mai mic nu se mai vede călare. G. 8. * Cînd vorbeşti de lup, lupul este la uşă. Hţ., 95. Cînd gîndesti de lup, lupul este la usă. Cv. II, J.Ng., ’108. De lup cînd se grăieşte, Coada i se iveşte. G. 9. Cînd vor fi la mijloc banii Nu se mai întreabă anii. P.p.v. II2, 128; Hţ., 9. 740.* Cînd vrea Dumnezeu cu omul, vine şi dracul cu colacul. Cînd va Dumnezeu cu omul vine şi dracul cu colaci. P.p.v, 166. Cînd vrea Dumnezeu cu omul, vin si dracii su colacii. Hd. R. t., 28. Cînd va Domnul, vine şi dracul cu colaci. G. Cînd Dumnezeu va cu tine Şi dracul cu colaci vine. P.p.v. I2, 72. Cînd vrea Dumnezeu cu omul, Vine cu colacii şi dracul. Hţ., 51. Cînd o va Domnul cu omu, dracu îi iese înainte cu colaci. Jp.o., 115. 1. * Cînd vrea Dumnezeu să piarză pe om, mai întîi îi ia minţile. Cînd Dumnezeu pierde pe om, îi ia mintea. Ht., 143. 2. Cînd vrun cuget te-mboldeşte, întîi la păcat gîndeşte. P.p.v. I, 74; Hţ., 40. 3. Ca nealtă lume. Cv. V, SI., 381. 4. Cînepa dracului. Cv. X, Cr., 381. 5. Cîntă cu drîngul. G. 514 1685 1690 1695 1700 1705 1710 1715 1720 1725 6. Cîntă cu fluier de argint în gură. G. 7. Cîntar cu două coade. G. 8. * Gintă surzilor. A cînta surzilor. Aed. I, 393. 9. * Cîntă-ţi, lele, cîntecul. Gîntă-ţi, mîndro, cîntecul. Aed. I, 393. 750. Cîntăreţul cînd tuşeşte, neştiinţa lui şi-arată. G. 1. * Că om sunt şi eu. Cv. XIII, J.Ng., 34. 2. Copacul după oală. G. 3. * Ca Petru cu cheia şi Pavel cu sabia. G. 4. Ca pisica sapă şi înveleşte. P.p.v., 106; Hţ., 145. 5. * Caprab... (face pozna) şi oaia trage ruşinea. Hţ., 25. Capra bese şi oaia pate ruşinea. G.; Aed. I, 161. Caprele dau la bă sini şi oile pat ruşini. P.p.v. II2, 30; Hţ., 25. 6. Capra face stricăciune scumpiei Şi scumpia îsi răzbună cu pielea ei. P.p.v. II, 51; Hţ., 173’. 7. — Capră rîioasă, unde ai plecat? — La oraş. — Poţi merge si mai departe de tc-oi lăsa. P.p.v. I, 161. 8. * Caprei îi cade coada de rîie si ea tot bîzoi o tine. Ht., 25. Caprei îi pică coada de rîie si ea tot sus o tine. P.p.v., 167. Caprei îi pică trupul de rîie si coada tot bîzoi o tine. G. Capra De rîie coada îi pică Şi ea tot sus o ridică. Hţ., 161. 9. * Caprelor, vedeţi voi mugurul ăla de colo? Tot voi o să-l mîncaţi. Caprelor, mugurul ăla voi să-l mîncaţi. P.p.v., 145. Caprelor! vedeţi voi mugurul de colo? Tot voi o să-l mîncaţi. Hţ., 25. 760.* Ca prin urechile acului (I. Ghica, An. Aed. ser., II, Disc. de recept., p. 413). Am scăpat ca prin urechile acului. Cv. XI, Cr., 177. 1. Căprioara orice frunză găseşte, cu aceea se hrăneşte. G. 2. * Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie. Cv. XIII, Cgl., 410. 3. Cap d-avea, n-avea, el ştie, Dar şi-a cumpărat tichie. P.p.v. I2, 85; Hţ., 26. 515 33* 1730 1735 1740 1745 1750 1755 1760 1765 1770 516 4. Cap de crap, creieri de iepure. G. 5. Cap de cuc e. Cv. V, AL, 282. 6. Capul cel tîmpit odorogeşte ca un butoi dogit, S., 12. 7. * Capul face, capul trage. Aed. I, 426; P.p.v., 82; Hţ., 26. 8. Capul fie cît de mare, iar gura potrivită şi cu mult mai mică. G. 9. Capul în jos, cînd în sus nu-1 poţi ţinea. G. 770. Capul pînă nu se sparge, creierii nu se văd. P.p.v. I2, 145; Hţ., 26. 1. * Capul plecat, nu-1 taie sabia. N.p.t., 250. Capul plecat De sabie nu e tăiat. Bz., 53; Hţ., 26. Capul plecat de sabie e netăiat. Hd. R. p., 122. Capul plecat sabia nu-1 taie. P.p.v., 115. Capul plecat, pururea nevătămat, iar cel dimpotrivă, pururea culcat. G. Capul plecat de spadă nu e tăiat. Aed. I, 426. 2. * Capul să trăiască că belele curg. P.p.v., 134. Capul să fie sănătos, că belele curg gîrlă. Cv. XIII, In., 73. Capul de ar fi sănătos, că belele curg gîrlă. Cv. XI, Cr., 181. Curg belele, rabdă-n piele. P.p.v. I2, 146; Hţ., 13. Capul să trăiască, belele curg. P.p.v. II, 88; Hţ., 26. 3. * Capul solului nu se taie. G. 4. * Capul de ţi l-oi sparge, dară hatîrul nu ţi l-oi strica. 5. Capul meu se vede că pînă mîine dimineaţa i-a fost scris să mai stea unde stă. Cv. X, Cr., 109. 6. Cară apă cu ciurul. G. A căra apă cu ciurul. Aed. I, 711. Cu ciurul cară apă în vas găurit. G. Am să-ţi car la nuntă apă cu ciurul. Aed. II, 449. 7. Ca răbdarea la necaz, niciun leac mai bun. Hţ., 158. 8. * Cară lemne în pădure. A duce lemne în pădure. Aed. II, 566. 9. * Cară şi el apă la puţ. 780. Cărbunele acoperit, multă vreme ţine. G. * Cărbune cu cenuşe acoperit. P.p.v. III1, 65. Cărbune acoperit. G.; P.p.v., 88. 1. Cărbunele ca să trăiască, în cenuşe se-nveleşte. G. 2. Cărbunele cenuşe nu se face cînd multă vreme îl ţii în cuptor. G. 1776 1780 1786 1790 1795 1800 1805 3. * Cărbune stins. Ca cărbunele stins care te mînjeşte Şi ca cel aprins carele te pîrleşte. P.p.v. III1, 65. Cărbune stins îl iei înmînăşitearde. Bz., 54; Hţ., 27. 4. Care cumu-i el, aşa vrea să fie şi alţii. Ţ., 51. 5. Care cum venea Tot Udrea-I chema. P.p.v. III, 25; Hţ., 200. 6. * Care de care. Cv. II, J.Ng., 86; P.u., 51; 104. 7. Care înaintea noastră grăieşte pre alţii de rău, acela şi pre noi înaintea altora ne va grăi de rău.Ţ., 68. 8. Carele peste măsură mult vorbeşte, obişnuit e că puţintel gîndeşte. Ţ., 253. 9. Care nu ştie rugăciunea meargă pe mare. Hţ., 163. 790. Care vorbeşte ce-i place, acela să auză si ce-1 supără. Hţ., 146. 1. Care vrea a fi sieşi învăţător, Are un prost şcolar. Hţ., 83. 2. Care ochi văd mai bine? — Ai zavistnicului. P.p.v. III2, 22. 3. Cîrmaciul cu-ngrijire bună Scapă corabia de furtună. Hţ., 38. 4. Cîrma vizitiului frîul se înţelege. G. 5. * Cîrmeşte din nas. Cam cîrmea din nas. Cv. II, Al., 142. 6. Cîrnatul cînd se-ndeasă, începe a crăpa. G. 7. * Carne cu ochi. G. 8. Carne tînără şi peşte bătrîn. G. 9. * Cîrpeşte minciuna. Minciuna ce cîrpise Toderică. N.p.t., 82. Cîrpeşte o minciună. Cv. IX, Cr., 456. 800. Cartea e ca marea, fără fund şi cine o lăcomi să înveţe numai el toată cartea nu poate. Jp.o., 127. 1. Cartea ursitei. Cv. IV, FL, 9. 2. * Carte nu ştie, dar calcă popeşte. P.p.v. III, 28; Hţ., 28. * Calcă a popă. A călca a popă. Aed. I, 317. 3. Cîrtiţa pe sub pămînt umblă, dar urma ei se cunoaşte d-asupra pe pămînt. G. PĂRINTELE BIMBIRICĂ ŞI MAICA PREOTEASĂ INu cunosc eu pe românaşul ăla, care cel dintîi a zis: „A tunat şi i-a adunat“, că, zău! dacă ar fi mort, i-aş zice: „Dumnezeu să-l odihnească în rîndurile drepţilor“ ; iar dacă ar fi viu, să-i zic: „Bravo ţie, om dezgheţat! Fi-ţi-argura aurită“. Şi apoi nu cred eu, o dată cu capul, ca vreunul din d-voastră, români neaoşi, să nu fi auzit o dată măcar, în viaţa d-voastră, zicătura: „A tunat şi i-a adunat“. Acuma să vă spui şi eu că pe părintele Bimbirică şi pe maica preoteasă, soţia sfinţiei-sale, a tunat şi i-a adunat. Cele ce veţi auzi, să nu care cumva să vă ispitiţi a crede că le vorbesc de vreo pică ce aş avea pe părintele Bimbirică. N-am nici în clin, nici în mînecă cu sfinţia-sa. Suntem departe unul de altul, cale ca de şase poşte. Ne-am văzut de vro două sau trei ori, îmi pare, şi atîta tot. Părintele Bimbirică este, cum se zice, tîrt în cap, tîrt în picioare. La stat ca de doi coţi, subţiratic, piţigăiat şi şui tocmai ca o nevăstuică; la chip seamănă mă-si: nici tu firicel de mustaţă, nici tu pufuleţ de barbă. Pesemne o fi mîncat din poama dracului. Şi aci părintele Bimbirică se potriveşte cu zicătura Drag îmi este neică spînt Că-i fi tînăr fi bătrîn, Cînd rîde parcă plinge. Şi aşa şi este. Te uiţi la dînsul că pielea pe faţa lui a început a se posmagi; s-a smochinit; dară de tînăr, tînăr, n-are pe faţă nici neam de tulei de păr. Numai de pe piele 30 îl cunoşti că e bătrînicios. Gînd rîde părintele Bimbirică, căci rîde lesne, unde întinde o gură largă de-i încreţeşte pielea pe obraji, pe nas şi pe la marginile de dinafară ale ochilor ; şi trebuie să bagi bine de seamă ce naiba face părintele: rîde ori plînge? 35 La acestea adăugaţi nişte ochi bolovănoşi şi d-asupra lor numai semne de sprincene, căci la dînsul sprincenele sunt ca în palmă şi părul din cap lung, strîns la spate în chică, şi iată chipul părintelui Bimbirică. O aşa pitcoace de om, văzîndu-1 îmbrăcat cu anteriu 40 şi giubea lungă pînă în călcîie, strîns la piept şi cu potcap, nu ştiu de ce, că te umflă rîsul şi îţi vine să-l arăţi cu degetul şi să zici că: pare că e un cîine cu oala în cap. Părintele Bimbirică este învăţător. A învăţat cartea pînă la brîu şi acum învaţă şi dînsul pe copilaşi să cunoască 45 buchile; este, adecă, institutor la clasa I a unei scoale primare. Unii părinţi d-ai copiilor îşi sperie prăsila cu părintele Bimbirică în loc de goga. Nu că părintele ar avea fiori; ferească Dumnezeu ! dară pentru că aşa este învă ţat românul 50 să zămislească pe goga al copiilor dintr-un om care le bate lor la ochi. Ş-apoi părintele propovăduieşte copilaşilor cît, se poate de bine foloasele legii, datoriile lor cătră părinţi şi cătră ei înşişi. Să vă ducă Dumnezeu să-l auziţi numai! Copiii 55 bagă lesne la cap învăţăturile lui; vezi că părintele nu doară de florile mărului a trecut şi prin seminar. Numai să-l vedeţi d-a minune! D-aia şi copiii, cari merg la şcoala părintelui Bimbirică, ies, tem cu învăţătura, tem cu sfială de chipurile 60 şi cinurile bisericeşti. Părintele Bimbirică stă bine; are două venituri: partea de la biserica unde slujeşte şi leafa de la şcoală. Maica preoteasă ştie una ca asta şi d-aia se vede că şi d-ei i cam cere mereu la mode. 65 Numai un lucru nu prea e plăcut părintelui. Fiind puţintel şi putere trupească are cam puţină; nu poate, vedeţi d-voastră, să-şi scoată din capete cînd dă peste dînsul vrun zabrac. Nu că ar fi tocmai, tocmai toba bătăilor; [doar] că maica preoteasă îl surchideşte, cîteodată, 70 iar tovarăşii săi de la biserică-i poartă pică pentru că cîştigă 519 mai mult decît ei, şi nu prea vor să-l ia cu dînşii, la zile mari, pe la enoriaşi. Dară dacă părintele stăruieşte să so folosească de drepturile sale, tovarăşii îl fac să simtă puţinătatea trupului <6 său. Aşa ceva s-a întîmplat odată la o zi mare, cînd unul dintre preoţi, un găligan, i-a scris pe obraz cele cinci degete uriaşe ale lui. Părintele Bimbirică voind să urmeze poveţile Evan-geliei, pe care o propovăduieşte, şi unde zice că: „dacă 80 cineva te loveşte peste un obraz, tu întoarce-i şi pe celălalt“, ar fi voit, vedeţi d-voastră, să o ia drept glumă,să o facă. tăcută, să o lase în răsplata Domnului; dară maica preoteasă l-a pus pe foc, să tragă în gură Ia mitropolie împotriva unei astfel de înfruntări. De gura preotesei, aşa. a şi făcut 86 părintele şi şi-a dobîndit. dreptul. însuşi judecata consis-toriuîui a găsit cu cale că drept are părintele să umble cu tovarăşii pe la vizite, deoarece îşi face la biserică toate datoriile. Şi, adevărul vorbind, şi-le face ca tot preotul. Părintele Bimbirică primeşte să-l cinstească oricine 00 va voi. Mă rog, nu este popă? Odată însă, cînd şi-a luat leafa de institutor, nu ştiu cum l-a muşcat şarpele de inimă,, ca a cinstit şi dînsul cu cite o cafea pe doi din tovarăşii săi învăţători. Dărămite cînd s-a dus acasă cu patruzeci de bani lipsă 05 din leafă? Aoleo! unde era Dumnezeu să mi-1 vază? P-aci,, p-aci era să-l încaibere maica preoteasă. A doua zi s-a jeluit bietul părintele Bimbirică de păţania ce era să paţă şi s-a jurat că nu va mai cinsti pe nimeni în viaţa lui. 100 Maica preoteasă a îmblînzit pe bietul părintele Bimbirică ca pe un căţel şi de zece ori pe zi îl face sluj! dacă nu mai mult. Acum, Dumnezeu să mă ierte, îmi scutur haina şi mă lepăd ca Iuda de Christos, fiindcă nu voi să iau pe-sufletul meu şi să caz în păcate încredinţând cele ce am să 105 vă spui. Cum am cumpărat-o aşa o vînz. Ori că părintele Bimbirică a fost un sălbatec din pădure şi ce trebuie să fi tras maica preoteasa pînă să-l imblîn-zească! sau că mutra părintelui fiind nurlie, i-alunecă ochii în altă parte şi biata maica preoteasă cît l-o fi muştruit 110 pînă să-l facă a-şi cunoaşte stăpînul! Căci adevărul vorbind, cînd strigă odată maica preoteasă la părintele Bimbirică: „Te dau!“, acesta intră în pămînt, cum se zice, întocmai ca căţeii, cînd aud de la stăpînii lor vorba „sluj“! 520 Maica preoteasă, durdulie şi grăsulie, cum a lăsat-o 115 Dumnezeu, adesea aude şoptindu-se prin preajmă-i porecla de giamalâ. S-ar supăra domnia-ei foc, dară nu ştie pe cine să-i căşuneze, căci astfel de cuvinte se şoptesc, nu se vorbesc şi nu se ştie din care gură să fi ieşit. Pentru aceasta se înarmează şi dumneaei cu duhul blîndeţei şi 120 trece cu vederea asemenea bîrfeli. Mai-naltă decît, părintele cu potcap cu tot, aproape cu o şchioapă, maica preoteasă nu vrea să ştie de trei ca părintele Bimbirică. D-aia şi soţul ei nu se bagă, nu se amestecă în trebile ei. E ţanţoşe maica preoteasă şi poate 125 am greşi dacă am zice că e stăpînită de niscaiva pretenţii nesocotite cînd ea îşi caută dreptul. Să vedeţi ce i s-a întîmplat odată. Era ziua împărţirii premiilor la şcoala de băieţi. Bărbatul dumneaei, sfinţia-sa părintele Bimbirică, este ca învăţător la acea şcoală, 180 după cum vă spusei. Lumea se adunase şi era gloată. Stau oamenii înţesaţi ca sardelele. Maica preoteasă, nu ştiu de ce, dară întîrziase. Poate că, pînă să se gătească, pînă să se dichisească, timpul trecu şi cînd băgă dc seamă ora tîrziu. Ca să rămîie să nu 135 fie faţă la o ceremonie unde avea dreptul să meargă, era peste poate. Vezi că maica preoteasă se făleşte cu un aşa odor de bărbat procopsit ce are. Şi cum să nu se fălească cînd el este şi popă şi institutor! Cu grabă porneşte de acasă şi într-un suflet ajunge 140 la locul unde era să se împarţă premiile la copii. Aci dacă ajunse, un cerc de oameni de toată mîna încingea mijlocul cortului sub care era să se săvîrşească ceremonia. Să stea la coada cozilor fără să vază cum se resfrînge 145 şi asupra-i vrednicia institutorului, soţul său, nici că era de gîndit. Să pătrunză cercul de oameni, era greu de tot. Ce să facă? Maica preoteasă găsi mijlocul şi iacă cum ajunse tocmai în fruntea celor poftiţi la serbare. 150 începu a da coate în dreapta şi în stînga şi a se strecura printre mulţime. Celor ce îndrăznea a i se împotrivi şi a nu-i deschide drum să meargă înainte, le zicea cu grai politicos: — Mă rog, domnilor, faceţi-mi loc să trec, căci eu am 155 dreptul să fiu la faţa locului, ca una ce bărbatu-men are două ranguri. 521 Celor mai dîrzi le adăuga: — Nu înţelegeţi, ghiorlanilor, că fără mine nu se poate face ţîrmonia? Daţi-vă la o parte, ca să trec înainte, căci 160 eu sunt chemată şi pe mine mă aşteaptă. Cu chipul acesta maica preoteasa putu să treacă printre mulţime şi cum ajunse se şi începu serbarea. Nu că maica preoteasă ar fi stăpînită de patima deşertăciunii ; ferească Dumnezeu! dară ar voi ca toţi să-şi 166 cunoască lungul nasului. De aceea să nu împingă păcatele pe cineva care-i are cunoştinţa să nu-şi ia căciula din cap cînd o întâlneşte şi să nu-i zică: „Sărut mîna!“ Că deodată se pomeneşte cu d-ei că-i sare drept înainte şi-i zice: 170 — Da bine, domnule, stigleţi ai în căciulă şi ţi-e frică să nu scape, de nu ţi-o iei din cap cînd întîlneşti pe femeia părintelui? Ori ţi-e teamă să nu-ţi răcească condrăţeii? Şi dacă nu-i zici: „Sărut mîna“, cum se cuvine unei preotese, ci: „Cu plecăciune!“ ori: „Bună ziua!“ atunci 175 dumneaei îndreptează vorba cătră vreunul d-alături şi tare ca să auză nenorocitul ce nu s-a ţinut de obiceiul statornicit de cînd lumea şi pămîntul: — Vedeţi d-voastră, ce mojicie! In ce s-o fi sumeţind d-lui de nu-mi zice: „Sărut mîna“? Adecă nu-1 ştiu eu 180 ce calic e? Dară mie ofiţeri, căpitani, bre! tot oameni unul şi unul, ostaşi de cari au fost cu militarii în oraşul nostru de carantină (de garnizoană voieşte d-ei să zică) mi-au zis:„Sărut mîna!“ iară nu untalaleu de cei ce fluieră în biserică, ca d-lui! 185 Maica preoteasă era prietenoasă, nevoie mare. Cînd apucă pe cîte cineva care să-i vază de copii, apoi colindă toate cunoscutele, la orice timp ar fi. Odată, dară asta numai odată s-a întâmplat, femeia unui profesor veni ca s-o vază. Dumneaei, maica preo-190 teasă, o rugă frumos să nu se supere şi s-o aştepte puţintel. Apoi ieşi pe uşă. Femeia profesorului, crezînd că iese să pregătească ale dulceţei şi să o aducă, aşteptă, pînă ce i se urî. Aşteptând să se întoarcă maica preoteasă cu dulceaţa, apuca pe unul 195 din copii şi-l ţinu că era să cază din pălimar să-şi spargă capul; împăca pe altul carele dase cu piciorul într-un ghimpe şi şterse pe cel mai mic carele se întinase cu desă-vîrşire. Apoi tot aşteptînd, începură copiii să scîncească că le e foame. 522 200 Biata femeie a profesorului căuta în sus, căuta în jos, ca în casă streină, spre a găsi ceva cu care să momească foamea copilaşilor pînă să vie muma lor. Şi, văzînd un dulap ce aveau ei acolo, îl deschise şi scoase din el niţică pîine şi brînză ce găsi: dete poşidicului cîte o bucată şi-i 205 opri din plîns. Puteţi să judecaţi ciuda femeii care nu se putea duce să-şi vază de treburile ei. Gînd veni şi maica preoteasă, tocmai, hei! cam înde seară şi auzi ce s-a întîmplat, prinse a zice: 210 — Auzi, d-ta leiculiţă, broaştele naibii, ce să facă ele! Nu te supăra, leică, lasă că am eu ac de cojocul lor. Să mă ierţi că am întârziat niţel, avusei niţică treabă colea la alde leica cutare şi ştii d-ta, de! omul ştie cînd pleacă d-acasă, dar nu ştie cînd are să se întoarcă. Drumul soroc 215 nu are. Maica preoteasă nu este vro mîndră d-alea de care socotiţi d-voastră. Aş! Ii este într-o nimica să puie o fustă de stambă pe d-ei, să-şi strîngă niţel părul într-o legătură şi cu picioarele goale în papuci să străbată tîrgul, 220 cînd are cîte ceva grabnic de făcut. Şi nu arareori se în-tîmplă să o vezi cercetîndu-şi vecinele în aşa hal. Dragostea cătră prietenele d-sale este şi mai învederată cînd apucă să-i cază d-ei tronc! la inimă cîte cineva. Nu alege timpul, ci se duce pe la dînsa oricînd ar fi, şi 226 întinde vizita cît de mult s-ar putea. Dacă vine tocmai cătră prînz şi vede pe casnici cam stînjenindu-se le zice: — Mi se pare că sunteţi asupra mesei. Nu vă deranja-risiţi! Poftiţi de vă ospătaţi că stau eu aici singurică pînă vă veţi scula de la masă. 230 Acum d-voastră cum daţi cu socoteala? Poate-se una ca asta? Ba nu, zău! mărturisiţi! Casnicii ori că o poftesc la masă eu dînşii, sau că se lipsesc şi de mîncare şi de tot. Mă rog, cum ar putea să-şi lase musafira singură şi ei să se ospăteze! 235 Maica preoteasă e tînără şi d-ei, îi dă de! inima brînci să se poarte după modă. Părintele, vede d-lui că maica preoteasă are dreptate şi d-aia se sileşte şi el, biet, în tot chipul să-i împlinească pofta inimii. La un Paşte, părintele pusese în gînd să facă soţiei sale 240 o rochie de catifea şi umbla d-a-n-cîtelea să găsească un curnaş care să placă durduliei preotese. 523 Părere de rău ca atuncea n-au mai simţit aceşti soţi în viaţa lor, că nu putură să-şi facă voia. Căci nu ştiu cine s-a apucat să le spuie că în primăvară 246 nu se fac rochii de catifea, fiindcă asemenea rochii sunt pentru cînd timpul e rece. Nu e vorbă, cunoscură şi dînşii că aşa cam este ; şi d-aia amînară şi ei cu făcutul rochiei de catifea pînă la alte vremuri mai priincioase. 250 Părintele Bimbirică s-ar mai împrieteni şi el cu oameni, i-ar da inima şi lui să mai iasă şi el la obraze, cum se zice; dară se teme de groaznicul: „Te dau!“ al cucoanei preotese, cînd nu i-ar veni ei la socoteală cunoştinţele ce ar face părintele. 256 Maica preoteasă nu este d-alea prefăcutele. La ea nu se ştie ce sunt istericalele, leşinurile, plînsetele, cînd vrea ceva. Ea ştie o dreptate. Cînd nu-i place vrun lucru, ea îl spune d-a dreptul, pe şleau, cum se zice. Qînd vrea cineva să o calce pe colţul işlicului, povestea ăluia, îi 260 sare ţandăra; şi apoi să te ţii la răspunsuri cari de cari mai potrivite cu împregiurarea, mai politicoase şi mai împun-gătoare pentru cei ce ar vrea să o atingă. Iară cînd părintele socoteşte cu mintea lui vrun lucru mai altfel de cum îl socoteşte drăgălaşa lui jumătate, 266 înfiorătorul „Te dau!“ face pe bietul părintele Bimbirică să cunoască în cele mai din urmă că maica preoteasă are dreptate şi socoteala ei este şi a lui. Altminteri această pereche trăieşte bine; căci părintele de teamă să nu se facă vrun scandal, mă rog, tagmă biseri-270 ceaşcă nu este? închide ochii, se face că nu bagă de seamă cînd maica preoteasă este întărîtată. Apoi ea spune ce spune şi în urmă tace din gură, dacă nu este nimeni care să i se împotrivească. Asta nu va să zică a tunat şi i-a adunat? 275 Şi după cum zisei la început, nu iau pe sufletul meu adeverirea acestei poveşti. N-am nici în clin, nici în mînecă cu părintele, l-am văzut de vreo două sau trei ori, îmi pare, numai aşa ia, în treacăt, încolo nimic. Ba încă pe maica preoteasa n-am văzut-o niciodată. 280 Tot ce vă povestii, megiaşii lor mi-au spus. Cum am cumpărat-o aşa o şi vînd. DIN POVEŞTILE UNCHI ASULUI SFĂTOS DE LA BUCUREŞTI LA ROŞIORII-DE-VEDEA ŞI-NAPOI 5 1 Dragii moşului, Cînd eram şi eu tînăr ca d-voastră, mi-ar fi plăcut şi mie să călătoresc, adică, cum se zice să dau şi eu cu nasul prin a lume mare, să cunosc, barim, cîtcva locuri de-aîe 10 noastre, româneşti. Dară, de! omul multe doreşte, iar Dumnezeu face ce ştie el, adică, cum grăieşte zicăloarea: „omul hotărăşte, Dumnezeu împlineşte“. Ba încă odată mi-aduc aminte, a! a! p-aci, p-aci, era să dau Colintina la spate şi să mă opresc drept în Iaşi; însă lucrul rămase 15 jos. Aş fi voit, vedeţi d-voastră, să văd şi eu cei munţi frumoşi ai ţării noastre. Mi-a fost dat însă ca tocmai la bătrîneţe să mi se împlinească o parte din dorinţele tine-reţelor. 20 Şi ca să nu mai întindem vorba de surda, căci povestea zice: acum o mie de vorbe un ban nu face. In toamna anului 1881, oarecare trebuinţe mă chemară la Roşiorii-de-Vedea. Nici că-mi trăznea prin cap cam în ce parte de loc cade acest oraş. 25 Cerc-et,înd, am aflat că neică Enache căruţaşul este om de omenie; m-am dus de l-am căutat; l-am găsit la locul lor de adunare; ne-am învoit, şi a doua zi catrafusele ce bruma luam cu mine, fiind adunate la un loc şi legate, am plecat. 30 Era la 1 septembrie. Dis-de-dimineaţă eram gata şi aşreptam cu nerăbdare să vie căruţa. Nu se făcuse încă ziuă bine, şi tot ieşeam la poartă, să mă uit în calea lui 525 neică Enache. Minuturile mi se păreau ani. Mă tot ciudeam, cum de nu mai vine căruţa. Vezi că neică Enache 35 ştia el ce face. Voia, vedeţi d-voastră, cum a şi făcut, hem să mergem în călătorie, hem să nu-şi prea ostenească caii, ca să poată fi totdeauna în stare de a călători. Cînd, deodată auz: balanga! balanga! Ies la poartă; era căruţa lui neică Enache. Nu mai aveam inimă în 40 mine de bucurie. Părea că nu mai ating pămîntul cu picioarele. Nu ştiu, dragii moşului, dacă veţi fi călătorit şi d-voastră vreodată. Eu însă vă spun drept că bucurie ca aceea arareori se poate simţi; parc-apucasem pe Dumnezeu de-un 45 picior, nu altceva. Săream ca un iepure, nu mai căutam la greutatea anilor. Şi azi mă mir, de unde şi pînă unde atîta putere. Sprinten ca un copil de 12 ani, m-am suit în căruţă, mi-am făcut cruce, am zis: Doamne-ajută! şi i, i, i, mişcă la drum, băiete! 50 Auzisem că locuitorii din Roşiorii-de-Vedea sunt oameni dezgheţaţi, pui de românaşi, cum se zice, coborâtori în linie dreaptă din acele viteze pilcuri de roşiori, atît de vestite în istoria patriei noastre, împreună cu verzi-şorii. 55 Aceasta îmi îndoia bucuria, ştiind că merg să fac cunoştinţă cu nişte astfel de oameni. Cînd am ieşit din Bucureşti, pe calea Rahovei, adică a Craiovei, că pe acolo este drumul la Roşiorii-de-Vedea, se ridicase soarele cam de vreo două suliţi, era, adică, 60 cam şapte ceasuri. Am apucat pe şosea pînă unde ţine ea; apoi pe drumul croit pe de-a-ntregul. Era într-o marţi, şi în cel dintîi sat, Bragadirul, în care am intrat, după ce-am ieşit din Bucureşti, ne-am întâlnit cu un popă, care umbla din casă în casă, fiindcă 65 era zi întîi. Am uitat să vă spun, dragii moşului, că pornind de-acasă? n-apucasem să facem vreo cincizeci de paşi, şi numai, iaca! un pui de grecotei ne iese înainte dintr-o băcănie, cu o doniţă goală în mînă. 70 Eu, care mă ţin de credinţele poporului nostru, vă mărturisesc că văzînd doniţa seacă a grecoteiului, întîl-nind pe popa în cale de dimineaţă şi ştiind că ziua plecării a căzut într-o marţi, o cam sfeclisem şi mă aşteptam la cine ştie ce ursuzlucuri. Mi-am scuipat în sîn, am mai zis 75 un Doamne-ajută! şi cu Dumnezeu înainte! 526 Am trecut apele Ciorogîrla, Sabarul, Argeşul, satele Bragadirul, Climceni etc., şi am conăcit la han la Crevenic. Dîndu-mă jos din căruţă bag de samă că ea are no. 13. Atunci mi-a intrat vulpea în sac. Socoteam că trebuie 80 neapărat să mi se întîmple vreun neajuns, deoarece atîtea semne cobitoare a rău am întîlnit în acea zi. M-apuc şi spun lui neică Enache temerea mea. El însă îmi răspunde: — Nu te teme, domnule, că eşti cruce de voinic ! Lasă 85 că eşti cu mine, ce Dumnezeu! Nu ştiu cum scoase el vorbele astea din gură, că parcă mi se răcori inima, mă linişti oarecum. Nu pot să vă spun ce are omul ăsta, că boiul lui, graiul lui cel blînd îţi insuflă ceva încrezător. 00 Căruţa lui neică Enache este pe arcuri; are patru căluşei, să-i trăiască! de merg voioşi cînd stăpînul este cu dînşii. Unde să auzi d-ta pe neică Enache mustrîndu-şi caii, ori blestemîndu-i sau înjurîndu-i, te-aş! ferit-a sfîntuleţul! Cînd se întîmplă ca vreunul să se codească la drum, să 95 nu dea în ham, el îl îndeamnă numai întorcând biciul pe deasupra lui, şi grăind: „Ii! bălan, că te băşic!“ sau: „Mînă la drum, cîrlan, că-ţi dau grăunţe!“ şi caii ascultă de gura Iui, şi întinde la drum, de ţi-e dragă lumea să călătoreşti cu neică Enache. 100 La han am găsit şi de mîncărică, şi pat de odihnă pînă ce caii să îmbuce şi ei olecuţă, şi să mai şi răsufle, că mare era zăduful. Nici nu ne-am atins de merindele noastre, căci n-am avut trebuinţă de ele. După masă, m-am pus niţel pe pat, şi pînă să aromez, 105 gîndurile îmi zburară înapoi, la drumul ce făcusem. Şi cercetînd satele şi apele ce lăsasem în urmă, nu ştiu cum, că închipuirea mi se opri la Argeş şi la Sabar. Atunci mi-am adus aminte de un cântec vechi ce mi se pare a-1 fi auzit oarecînd, şi anume: 110 Cit e Argeşul de mare, Haz ca Săbârelul n-are... Ca ce noimă să fi avînd vorbele acestea? Argeşul aşa de mare, Săbărelul, un pîrîuaş, şi are haz mai mult decît Argeşul! Cine să fi alcătuit cîntecul acesta? Ce o fi vrut 115 să înţeleagă el? Astea toate învîrtindu-se prin creierii mei, nu puteam să-i dau de samă. Mai gîndiţi-vă şi d-voastră, şi de veţi ajunge să pătrundeţi în înţelesul lui, 527 spuaeţi-mi şi mie. Totului tot, eu ştiu că am adormit cu gîndul la: 120 Cit e Argeşul de mare, Haz ca Săbârelul n-are... Mai târziu am cercetat pe oamenii din localitate, pe lăutari, şi abia am ajuns să-I încropesc. Şi fiindcă n-am nici o taină la sufletul meu, vi-1 împărtăşesc şi d-voastră 125 aci. Cînd m-am deşteptat, caii erau prinşi la ham; m-am urcat în căruţă şi am plecat. Nu însă fără să plătesc cheltuiala ce am făcut, căci nu m-ar fi lăsat hangiul, deoarece sunt un umilit muritor: nici tu subprefect, nici primar, 130 ba nici chiar notar, căci atunci poate, dă! mi s-ar fi făcut vrun hatîr. Mergînd mă tot miram cum de spun oamenii, adică cei ce călătoresc prin ţară că eşti silit să mori de foame, de cumva nu te vei îngriji de merinde. 135 Şi tot povestind cu neică Enache, am trecut apa Glava-ciocul, satele Flămînda, Frăsinet, Oltenii, Perii şi am ajuns sara la Vîrtoapele de jos, unde am şi mas noaptea. Aici iarăşi am nimerit-o bine. Mă tot cruceam, şi mă gîndeam la bîrîeleîe oamenilor. 140 Tocmai tîrziu, hei! după ce am păţit alageaua, cum se zice, am priceput şi eu, tîrzielnicul de mine! cum merge şiretenia pricinei. Neică Enache, ca toţi birjarii, se teme de musafirii giambaşi de noapte, şi-şi caută locuri de conăcit ferite de 145 asemenea musafiri. Ceva mai mult. Neică Enache, căutîndu-şi un asemenea loc, are grijă ca şi muşteriii lui să fie mulţămiţi şi să-şi găsească toate înlesnirile, fără stânjeneală. Ce e drept, cam rar se găseşte asemenea locuri; dară neică 150 Enache, hîrşit într-ale birjăriei, şi cinstit cum este, nu ştiu cum face, nu ştiu cum drege că le bobeşte bine. La Vîr ţoape, neică Enache ne-a dus în gazdă la un anume Constantin Popa Crăciun, creştin al lui Dumnezeu, fecior de popă, om cu dare de mină. Mă cam îndoiam să 155 mîi acolo, dară neică Enache mă încredinţa că acolo mine şi subprefectul, cînd călătoreşte prin plasă. Atunci mi-am zis: dacă trage aici astfel de ipochimeni, trebuie să fie bine. Neică Enache trăsese aici ca pe ciripie, căci aflase el ce aflase, de pe la alţi chirigii, tovarăşi 528 160 165 170 175 180 185 190 195 200 34 de-ai lui, pe care-i cercetase despre drum, căci el, deşi îmbătrînit căruţaş, nici el, vezi, nu mai fusese la Roşiorii-de-Vedea. Cum am spus, d. Constantin Popa Crăciun ne spuse că n-aveam trebuinţă de nimic al nostru, căci la dînsul se găsesc şi pui de găină, şi lapte, brînză, ouă, ba şi un purcel fript, dacă voim, căci, slavă Domnului! curtea este plină de oase şi de vite. Ba încă, pentru norocirea noastră, ne spuse că tocmai atunci argaţii dase cu plasa şi prinsese un crap, care fierbea cu borş la foc. Noi răspunserăm că ne mulţămim să avem pentru cină ceea ce găteau pentru dînşii. Ne puse masa, şi ne aduse de toate ce aveau ei pentru dînşii. Se înţelege că mămăliga nu putu lipsi de pe masă. Gazda ne spuse, după ce intrarăm în vorbă cu dînsul, că bietul răposatul tată-său le lăsase lor toată agoniseala lui de o viaţă de preot al satului. Maica preoteasă, care trăia cu dînşii, este o femeie vrednică şi sprintenă. Ea vede de vite sara, când se întorc de la păscut, ea le închide peste noapte, fiecare pe la locurile lor; ea le dă drumul dimineaţa şi în primirea văcarilor şi argaţilor ca să Ie ducă Ia păşune. în curtea lor se află tot felul de vite: şi vite mari, şi vite mici. Un lucru am uitat să vă spun, dragii moşului, Constantin Popa Crăciun este însurat. Are şi un frate mai mare, dară e cam pătimaş. Mintea lui, minte de copil mic; dacă-i dă de mîncare, mănîncă şi el; de-i zici: dă-te mai încolo, se mişcă şi el. Pasămite este luat din iele, care i-au sorbit şi mintea şi inima, sărmanul! Toate le are bune d-nul Constantin Popa Crăciun. Cu toate astea, are şi el un vierme care-1 roade. Nu face copii. Şi ar dori cu foc să aibă şi el măcar un copilaş. Ca să-şi mai astîmpere oarecum dorul ce-1 munceşte, a luat un copil de suflet, pe care-1 creşte ca pe al lui. Altminteri, el este ţîrcovnie la biserică şi mai face şi pe negustorul. Daraveri de sat: mai cu vitişoare, mai cu grîne, adună şi vinde pe la tîrguri. Trebuşoara îi merge binişor, căci are chiag. Cămara unde am mas era curată. Nici o muscă, nici un purice n-am simţit. Fi-va oare, pentru că eram ostenit de pe drum? Destul că am fost bine primiţi, bine găzduiţi şi bine ospătaţi. 529 205 210 215 220 225 230 235 240 530 A doua zi mă gîndeam cam cît are să mă coste o aşa găzduire subprefectorească? Spunînd că am dorinţa să beau o cafea cu lapte, d. Constantin Popa Crăciun se repezi în vecini şi aduse cafea, că el, zicea, o isprăvise şi n-avusese timp să meargă la tîrg ca să-şi cumpere alta. Atîta bunăvoinţă mă uimi. Şi cînd voirăm să plecăm, întrebai: — Ce sunt dator pentru găzduirea cea bună ce am găsit la d-ta? — Ce vei voi d-ta să dai, domnule. — Cum ce voi eu să dau? Ei, iaca, eu nu voi să dau nimic. — Bogdaproste! şi pentru atît. Bine că nu-mi mai şi cereţi ceva pe deasupra. M-am uitat lung la dînsul. Auziţi d-voastră, dragii moşului? Tot eu să mai cer. Ca ce să fie asta oare? l-am întrebat eu; dară n-a voit să-mi spună ce noimă aveau cuvintele lui. Dac-am văzut aşa, mi-am zis şi eu: deci, tacu-te mă cheamă. Am scos şi i-am dat cinci lei noi. El îmi răspunse că-i plătisem cu prisos. Mi-a părut bine. Şi luîndu-mi ziua bună, am plecat. Am trecut Rădoieştii, apa Teleorman, Satul nou, rîul Vedea şi am ajuns la Roşiorii-de-Vedea. II Ca să meargă cineva la Roşiorii de-Vedea, dragii moşului, drept din Bucureşti, trebuie să-şi aducă aminte de ceea ce era drumurile noastre mai acum vro cincizeci ori şaizeci de ani. Căci şi guvernul de azi, şi stăpînirea de ieri, pesemne c-au uitat că Roşiorii-de-Vedea fu odată capitală de judeţ. Uita-i-ar relele pe ei acolo! Nici tu poştă, nici tu şosea, nici tu drum de fier, nimic! Dară nimic, care să-ţi arate drumul în acea parte de loc; nici o înlesnire ca să mergi la acest oraş, vestit altădată. Voind să mergi cu mijloacele date de stat trebuie să treci pe la Giurgiu. De aici să te urci în vapor, care te duce la Turnu-Măgurele prin Zimnicea, şi din acest oraş, cu o trăsură particulară, ori cu diligenţa să ajungi la Roşiori, căci este o diligentă ce ţine în legătură centrul judeţului cu Huşii. Sau, de la Giurgiu să te urci în diligentă, dacă este loc, să mergi prin Alexandria, ca să ajungi la Ruşi, drum pe care-1 faci, şi într-un chip şi într-altul, cam într-o 245 zi şi jumătate, cu adaosul neplăcerii de a-ţi tot descărca şi încărca catrafusele dintr-o trăsură într-alta. Mai scurt ar fi să te duci cu drumul de fier, calea Piteştilor pînă la Stolnici; ajuns aci trebuie să fi închiriat de mai nainte o trăsură din Ruşi, care să te aştepte la Stolnici, 250 şi să te ducă acolo. Această trăsură te costă aproape îndoit cît drumul de fier. Altfel, rămîi acolo la Stolnici, de n-ai nici unde să-ţi pleci capul, staţiunea fiind mică, într-un sătuc. Cu chipul acesta ajungi într-o zi la Ruşi. 255 Cine vrea să meargă la Roşiori şi să ajungă cu floare la ureche, fără grijă, fără nimic, să ia cu chirie birja lui neică Enache. Să nu caute că are no. 13. Neică Enache este omul care desface toate făcuturile cu omenia sa. El este îmbă-260 trînit în ale călătoriilor, el ştie toate dichisurile drumului, şi vrînd să-şi găsească toate înlesnirile, caută totodată ca şi muşteriii lui să meargă liniştiţi şi să afle tot ce le trebuie pe drum. De la Bucureşti la Ruşi este ca la şase poşte şi le faci 265 cam într-o zi şi jumătate. N-am stat decît o jumătate de zi în acest oraş şi m-am întors. Peste un an, aceleaşi trebuinţe mă chemară la Ruşi, şi de astă dată am rămas cîteva zile, şi am aflat că Adunarea 270 Naţională a recunoscut şi ea în cele din urmă, că este de trebuinţă a intra şi Roşiorii-de-Vede în lanţul căilor ferate. Dară de la a recunoaşte pînă a-1 pune în lucrare mai are să curgă apă pe Dîmboviţa. însă, ce să zici? omul trăieşte cu nădejdea, şi prin urmare nici noi să nu p ierdem nădejdea. 275 Să nu vă fie cu supărare, dragii moşului, pentru abaterile ce fac. Că uite, te ademenesc lucrurile ce vezi cu ochii şi şchioapeţi din drum. D-voastră cînd vedeţi că încep să bat cîmpii, mai tuşiţi, mai mişcaţi-vă din loc, bateţi şeaua să priceapă iapa, cum se zice, ca să mă întorc la 280 şiritenia noastră. Şi cum vă spusei, de astă dată am zăbovit cîteva zile. Prietenul la care am tras în gazdă m-a primblat prin tot 34* 531 oraşul. Pot zice, am văzut tot, căci nu este anevoie a cunoaşte orăşelul în două sau trei zile. 285 Mai întîi ţi se arată rămăşiţe din ceea ce fusese odată. Multe dărîmături încredinţează că pe acolo a fost odată case mari, case boiereşti, cum se obişnuia în vechime. Eram setos, vedeţi d-voastră, să cunosc mai de aproape pe aceşti orăşeni, renumiţi în vechime, pe Roşiorii de la 280 Vedea, românii ăia grozavi, care au făcut atîtea izbînzi odinioară, împreună cu verzişorii. Ca să vezi fruntea orăşenilor, trebuie să mergi la Cazino. Acolo se adună şi bun şi rău, căci aci este locul de întro-locare a tot ce este mai spălăţel în oraş. 295 Aci se vorbeşte despre politică, despre interese, despre afaceri. Se joacă şi iar se joacă cărţi, boală care chinuieşte pe toţi. Am intrat în vorbă cu mai mulţi şi m-am încumes a-i întreba cu ce-şi îndeletnicesc ei mintea, spuindu-Ie că 300 n-avusesem timp să le văz librăria. — Ah! Domnule, nu-ţi mai pierde vremea degeaba. Noi n-avem librărie în oraş; sau mai bine cîte băcănii, atâtea şi librării. De la băcani ne cumpărăm hîrtie, condeie, cerneală etc. 305 — Dară cărţi? — Cărţi de şcoală se găsesc de vînzare la unul din profesori, încolo nimic. — Ei, ce citiţi d-voastră? — Iaca, cînd vin gazetele la Cazino, ascultăm şi noi 310 ce spune alde primarul, ori alţii care iau gazeta în mînă. — Asta la Cazino. Dară acasă? — Acasă vorbim, povestim, fumăm etc., iară femeile, cînd nu lucrează, joacă loton. ori sinonime. Am intrat în cîteva prăvălii, de unde am cumpărat 315 cîte ceva lucruri mici, de care aveam trebuinţă. M-am crucit cînd le-am văzut împodobite, mai numai cu cadre ruseşti şi bulgăreşti. Rar, colea şi colea, văzui rătăcit şi cîte vrun chip românesc. Rămăsei uimit şi mă întrebai în sine-mi: „Dară unde 320 mă aflu eu, frate? în ţara românească ori bulgărească?“ La surprinderea mea, prietenul îmi spuse o mie şi. o sută. Acum, dragii moşului, iasă şedem strîmb şi să vorbim drept. Nu e aşa oare, că în mare rătăcire fu lăsat bietul nostru popor ca să cadă? (Noi vorbim de locuitorii din 532 825 Roşiorii-de-Vedea şi de preajmetele Iui.) în casele lor icoane, cadre şi chipuri bulgăreşti. Ei nu citesc, că n-au de unde sa-şi cumpere cărţi. Ei sunt cu totul părăsiţi de inima ţării, rupţi de la coastele ei şi năpăstuiţi pe malul Dunării, fiindcă nici şosele, nici 880 serviciul poştal de-a dreptul n-au cu capitala ţării! Ce să facă oamenii? Cumpără şi ei ce găsesc, doritori fiind să-şi împodobească prăvăliile şi casele. Românii au purtat un război destul de falnic pentru dînşii. Unde sunt cadrele în care să fie zugrăvite faptele lor măreţe? 335 [...] Şi cutreierînd oraşul, am trecut pe la şcoala de fete şi pe la cea de băieţi Am întrebat pe soţul meu despre înaintările ce fac la învăţătură. Iată ce mi-a răspuns. — Şcoala de fete, mai mult cu numele a fost pînă mai 340 anţerţ. Cînd erau fetele la recreaţie, ţi se părea că eşti la nuntă: trăgeau la nişte danturi, la nişte hrîuri şi la nişte bătute de parcă îţi da inima brînci să te prinzi în joc cu ele. Poate că era bine aşa pentru alte timpuri; dar pentru 345 timpul de faţă nu se mai potriveşte. Mulţumită însă spiritului de propăşire, a început să se simtă şi la noi folosul învăţăturei la fete şi lucrurile au început să se schimbe înspre bine. Dară încă mite şcoala de băieţi? Acolo e acolo. Un 850 şir de case, proprietatea comunei, de altminteri încăpătoare, dară întunecoase şi fără duşumea, am putea zice. Scîndurile s-au tocit pînă într-atîta, încît au rămas numai talpele pe care se aşează duşumeaua şi pe alături nişte gropi, de eşti nevoit să sari din tălpoaie în tălpoaie. 355 Bieţii băieţi, vrînd nevrînd, a trebuit să înveţe gimnastica şi mă mir cum de nu şi-a rupt vreunul picioarele. Bine că nu se găseşte prin Bucureşti o asemenea şcoală, căci multă lume ai vedea schiloadă pentru că aici sunt şi mulţi doctori! 360 Onoare însă primăriei: în anul acesta a pus să se facă şcoalei o reparaţie, pot zice din temelie! Acum să-mi daţi voie, dragii moşului, să vă spun şi cusurul femeilor din Ruşi. Nu vă neliniştiţi aşa! de! că nu cade cerul pe noi, dacă vă voi spune şi eu o vorbă. 365 Mai toate femeile fumează! Rău e, nu e aşa?! D-aia văz eu, că vă muşcaţi buzele, vă ţineţi cu mîna de falcă! îngăduiţi, îngăduiţi, că nu se 533 face gaură în cer. Aveţi niţică răbdare să isprăvesc. Dară oare nu sunt şi prin Bucureşti multe care fumează? 370 Şcoala sau boldul de propăşire, nu ştiu bine să vă spui, a făcut că femeile cele tinere din Ruşi şi fetele nu meta-hirisesc acest obicei, dară cele bătrîne, nu ştiu zău dacă este vreuna care să nu fumeze. Nu va trece mult, aşa cred eu, şi se va rări şi obiceiul acesta pînă într-atît, încît 375 să vedeţi, ia, aşa, colo şi colo cîte vreuna care să mai fumeze. Gercetînd şi despre sîrguinţa profesorilor şi despre purtarea lor, soţul meu mi-a povestit următoarele: Mai anii trecuţi, regele, voind să facă o inspecţie oştirii 380 tăbărîtă pe marginea Dunărei, a trecut şi prin acest oraş. Prefectul de pe vremea aceea i-a înfăţişat pe toţi slujbaşii statului, între cari erau şi profesorii. Stînd ei în rînd, unul carele se crede că altul ca dînsul nu se află procopsit, nevoie mare, înaintează cu trei paşi şi începe 385 a vorbi regelui în limba nemţească. Văz, Doamne, ce s-o fi socotit el, să ştie şi vodă că se află şi pe aici oameni cu ştiinţă de limbi străine şi să mă ia la ochi. A păţit-o însă, căci regele îl întreabă: — D-ta eşti profesor la şcoala naţională de aici? 390 — Da, măria-ta. — De ce dară nu vorbeşti româneşte? A pus botul pe labe şi s-a retras ruşinat la locul lui şi cu nasul tăiat, fiindcă n-a ştiut ce răspuns să mai dea. Prietenul meu mi-a dat apoi o scrisoare a aceluiaşi 395 neprocopsit profesor, pe care o ţin şi astăzi. Cetind-o, mi-am adus aminte de pilda Domnului Christos din Evanghelie cu vameşul şi fariseul: Fariseul Procopsitul din zilele noastre „Mulţumescu-ţi ţie, Dumnezeule, 400 că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săp-tămină si dau zăciuială din toate 405 clte clştig.“ „Căci, domnule, deşi sunt venit aci în România, 22 ani, însă nu regret a vă spune că încă n-am adoptat caracterul a multor din această frumoasă ţară. Adesea se pot găsi şi în corpul didactic oameni fără încredere, însă pe mine vă rog a, nu mă trece în ordinea acelora.“ Vedeţi d-voastră, dragii moşului, fariseul tot fariseu este în toate timpurile şi la toate popoarele. 534 Din cele ce auzirăţi mai sus, puse faţă în faţă. vorbele fariseului vechi cu cele ale fariseului nou, v-aţi putut 410 încredinţa, socotesc, de adevăr. Ba încă cel nou este şi mai vinovat, după mine. El este şi nemulţumitor cătră un popor care l-a primit cu braţe deschise, îl hrăneşte şi-l socoteşte ca pe fratele lui, şi pîrîtor de tovarăşii de şcoală cu care stă tot pe o treaptă. 415 Dară să lăsăm la păcatele pe nişte astfel de oameni şi să ne căutăm de şiritenia noastră. Cum ieşi din Roşiorii-de-Vedea pe şoseaua cătră Bucureşti, la o mică depărtare dai de un sat părăsit, numit Ţigănia. Aci este o biserică părăsită, din care a rămas 420 numai zidurile, şi despre care se spune multe prin oraş. Am întrebat pe acel procopsit de profesor, de curiozitate numai, ca să-mi spuie ce ştie despre acea biserică. El mi-a răspuns, că cine se ocupă de asemenea fleacuri? Auziţi d-voastră vorbă? Şi cui se cuvine, mă rog, să 425 cerceteze, să meargă la faţa locului, ici o palmă de loc, ca să vază cu ochii lor, să citească inscripţiile, să compare cu ce zice istoria ţării, să adune spusele de prin gurile bătrînilor, de nu profesorilor ? Ei, care se numesc oameni cu patru ochi, pentru că ştiu carte, sunt datori să scrie, 430 să facă cunoscut, să dea la lumină spre dezbatere, tot ce se zice, tot ce se află asupra unui lucru, care aduce aminte trecutul unei localităţi, unde slujesc ei ca profesori, cîte 15 şi 20 de ani. Nu li se cere de nicăiri nimic, ei sunt buni bucuroşi 435 că li se dă leafa, şi unii dintr-înşii putrezesc toată ziua pe laviţele cafenelelor. Măcar de curiozitate, să se arate că trăiesc şi ei, să se ştie că au trecut prin lumea asta albă, ar trebui să se îndemne să afle, ca să ştie şi ei spune celor ce i-ar întreba despre istoria oraşului şi a prejmetelor. 440 Dară ei nici atîta nu fac. Pe mine mă rima la inimă să ştiu ceva despre istoria acelei biserici, am întrebat vro doi, trei bătrîni, şi din spusele lor, iată ce am înjghebat: Cică odată Radu-vodă Negru a ieşit la bătălie cu pă-gînul, şi acesta l-a dovedit; iară el a dat dosul. Şi fugind 445 dinaintea păgînului, a ajuns la un copac scorboros. în acest copac s-a vîrît şi a scăpat cu zile. Turcii, luîndu-se după Negru-vodă, l-a gonit, l-a gonit pînă ce i-a pierdut urma. Şi caută-1 în sus, caută-1 în jos, numai deteră cu mîna de el. Văzînd ei că Radu Negru 450 a pierit din ochii lor ca o nălucă, se întoarseră de unde au 535 venit; iară Negru-vodă se făgădui să facă un schit de călugări în locul acelui copac scorboros. După ce s-au aşezat lucrurile în ţară, Radu-vodă s-a ţinut de făgăduială şi a făcut o biserică, biserica ce stă 455 astăzi pustie. De ce nu s-a făcut schit de călugări, nu pot şti, fără decît ştiu că s-a făcut un sat de ţigani, şi s-a numit Ţigănia. Popii, care slujeau la acea biserică, mureau des, şi biserica rămînea adeseori văduvă de preoţi. Azi aşa, 460 mîni aşa, pînă ce i-a ieşit nume rău, şi popii începură a se codi, adică a nu mai voi să slujească la aşa biserică cu trişte rea. Din pricina aceasta sătenii începură a cîrti şi a se plînge că le vine greu să meargă pe la bisericele satelor 465 megieşe pentru cununii, botezuri şi alte trebuinţe ale lor. Ei deteră svon că se va sparge satul. Un arendaş bogat voind să ţie satul, ca să nu se risipească locuitorii, făcu leafă bună preoţilor care ar voi să slujească la biserica din Ţigănie, şi se şi găsiră vreo cîţiva, 470 care nu prea credeau în piezele cele rele ale bisericei, mai cu seamă că le lua văzul albişorii sunători. Veniră pe rînd, unul cîte unul, ca să slujească. Dară se căiră de prostia ce făcuseră, cînd se văzură la ceasul morţii, înainte de vreme. 475 De atunci încoace nu mai voi niciun preot să slujească. Satul se sparse şi biserica rămase pustie, cum o vezi cu ochii verzi, de cîntă în ea cucuvelele. Sătenii, unii apucară într-o parte, alţii într-alta. Din adunătura unora dintr-înşii şi mai* venind şi alţii de prin 480 preajmă, înfiinţară un alt sat, care se cheamă Satul nou. Acolo îşi făcură o altă biserică, şi aci popii slujesc fără frică. Acum, din toată această poveste, trebuie să fie ceva. Mai întîi ştim, după cum vedem şi în Bucureşti, că unde a fost o curte mare de boier însemnat, ori vro monăstire, 485 sau niscai curţi domneşti, alături a fost şi o ţigănie. Ce să fi fost oare la Roşiori, de alături s-a înfiinţat satul Ţigănia? Dară biserica nu va avea oare vro inscripţie ceva, care să dea la iveală şiritenia poveste! cu înfiinţarea ei? Toate acestea, un profesor de-ai localităţii le-ar putea 490 dovedi mai lesne decît un străin. Dară Dumnezeu să mă ierte, nu ştiu ce să mai zic, lenea ori nepriceperea au lăsat lucrurile baltă, şi aşa socotesc că vor rămînea pînă cine ştie cînd, sau pentru vecie. 536 Fiindcă suntem încă în Ruşii-de-Vedea, să-mi daţi 496 voie, dragii moşului, să vă spun ceva şi despre un fel de paşa, la cheremul căruia sunt supuşi mare parte din orăşeni: acesta este un căruţaş de meserie, român de baştină nu poate fi, după cum îl arată numele ce poartă. El, cu de la sineşi voie, a înfiinţat o diligenţă de-a 500 dreptul între Ruşi şi Bucureşti. Dar numai Dumnezeu s-o facă diligenţă! Ea trebuie să plece o dată pe săptămînă. Insă onorabilul cetăţean dacă n-are poftă în vreuna din săptămîni să plece la Bucureşti, rămîne. Uneori vine la două sau la trei săptămîni. Te tocmeşti cu dînsul, bine, 605 ha! îţi ia arvună, şi dacă n-are poftă, nu pleacă. Degeaba-i spui că ai trebuinţă, că eşti silit să pleci, ce-i pasă d-lui. îţi răspunde cu sînge rece, şi fără să se sinchisească de ceva, că nu merge. îi făgaduieşti să-i dai nu ştiu cît. Şi cine poate să sature pe acest nesăţios? 510 Ş-apoi, barim, de-ar fi ceva de trăsura lui; o căruţă braşovenească, fără arcuri, şi mare cît o araba, în care aşează, afară de calabalîcuri, cel puţin opt oameni. Roatele uneori sunt legate cu ştreanguri, şi pe lingă astea, are nişte cai, care de-abia tîrăsc căruţa. 615 Cu această diligen tă am fost silit să mă întorc la Bucureşti, în toamna anului 1881, cînd, pe lingă nişte saci cu orz, înăuntru mai erau nu ştiu cîte bucăţi de abale, şi peste astea, pare-mi-se, şase călători. Apoi alţii pe chichiţă, în codîrlă, şi pînă şi peste coviltir. 520 IU Pînă nu dai cu capul de pragul de sus, nu vezi pe cel de jos, ne cîntă zic&toarea poporului, dragii moşului. E bine să ţie cineva seamă de poveţele cele înţelepte ale străbunilor; căci dacă nu, se pune în primejdie de a face 525 încercările ce alţii au întîmpinat înaintea noastră, şi nu ne putem folosi de poveţele lor. Un astfel de păcat am săvîrşit eu şi am păţit-o. Neumblat, adică necălătorit prin ţară, socoteam că tot cu de alde neică Enache sunt. Ştiam de la venire că nu-mi 530 trebuise nimic pe drum, şi credeam că, deoarece mă întorceam cu diligenţă, tot aşa are să fie; o, cainicul de minei Totul fiind gata, m-am urcat în diligenţă, şi aidem! în trăsură făcui cunoştinţă cu mai bine de jumătate de 537 testea de fiinţe omeneşti, bărbaţi şi femei. Dădui bună 535 ziua şi îmi mulţumiră. Unii din soţii mei de călătorie, văzîndu-mă că sunt numai cu trupul, fără merinde, fără nimic, se încumeseră şi-mi ziseră: — Cum, nu-ţi iei nimic de mîncare pe drum? — Nu! căci vom găsi pe la conace. 540 — Măcar o pine, ceva. — Nu-mi trebuie nimic. Un zîmbet de milă se furişă pe buzele mai tuturor din căruţă. Ar fi mai voit ei să-mi zică ceva; dar stăpînul diligenţei era de faţă şi tăcură. Pasămite că ştiau ei ce 545 ştiau. Erau păţiţi. Am ieşit din oraş, apucînd pe crîmpeiul de şosea ce duce la Bucureşti, fără să ne iasă înainte nici iepure, nici popă. De la capătul şoselei, am înaintat pe calea lui Dumnezeu, adică pe văgaşurile făcute de căruţele altor călători înaintea 550 noastră, şi pe şleau, alegînd totdeauna drumul cel mai bătut. Despre zdruncinături nu vă mai vorbesc; şi le poate închipui oricine a călătorit cu asemenea trăsuri, Stăturăm să facem popas la circiumă pe deal; şi pînă să dea apă cailor, şi să se mai odihnească olecuţă, avurăm 555 timp şi noi, călătorii, să îmbucăm ceva. Aci la circiumă se găsi legumă: ouă, brînză, sardele; dară pine, nu. Luai pe bani, de la stăpînul diligenţei, şi-mi astîmpărai foamea. Soţii mei rînjeau pe sub musteaţă, cum se zice; iar mie îmi cam căzu nasul. Nu ascultasem poveţele lor, vezi. 560 Trăgeam nădejde însă că-mi voi scoate din capete sara la gazdă. în tot cursul drumului dai de cîte un bordei, colea şi colea; la toate găseşti ţuică şi tutun; la unele găseşti şi vin. Dar ce vin? borş, nu altceva; vin de care a băut Domnul 565 Christos pe cruce. Ba la unele găseşti şi cîte niţică brînză, de s-o tai cu toporul, sau niscaiva pastramă, posmăgită şi uscată de să-ţi rupi dinţii în ea. Pine însă de loc. Ne suim în poroclita diligenţă şi pornim înainte, şi tot înainte, pînă ajungem să treacă drumul pe marginea unei 570 păduri. Aci, în cale, am dat peste mai multe cete de ţigani, ce tăbărîseră cu corturile pe cîmpie. Se vede că se întorceau la bordeiele lor de la munca de vară, muncă ce fac ei prin oraşe. Ţi-era mai mare jalea să-i priveşti. Ei erau însă voioşi, 575 cîntau, jucau şi alergau, cei mai juni şi copilandri, cu 538 picioarele goaie, cu cîte o zdreanţă pe dînşii, de li se vedea goliciunea, cu părul căzut pe ochi şi împîslit, de nu era pieptănat, socotesc eu, de cînd se născuseră. Cei mai în vîrstă umblau prin preajma corturilor, unii îndeletnicin-680 du-se a aşeza sau drege cîte ceva pe lîngă şatre, alţii învă-ţîndu-şi urşii să joace; iară alţii sfătuindu-se în grămezi, grămezi, cine ştie la ce, şi făcînd o halalaie, de nu-ţi venea să stai ca să-i asculţi. Cei mai bătrîni şi nevestele stau sub corturi, bătrînii 686 tolăniţi, sau într-o rînă; femeile aprinzînd focul sau făcînd mămăligă, ori îngrijind de leguma ce fierbea la foc în ulcele. Altele îndeletnicindu-se a-şi cîrpi vestmintele lor şi ale copiilor, şi altele stînd lungite la soare. Feţele unora din ei nu păreau a fi ale unor oameni 590 trăiţi în ticăloşie; dimpotrivă erau grase şi rumene, de parcă se bucurau cine ştie de ce trai îmbelşugat, iară pe feţele altora se vedea cît de colo zugrăvită sărăcia, lipsa, neaverea, cu tot tacîmul lor de neajunsuri. Slabi, jigăriţi, nespălaţi şi nepieptănaţi, supţi de necazuri, cu fălcile 595 intrate unele intr-altele de macre ce erau, cu trupurile uscate ca nişte moaşte, cu picioare şi mini subţiratice şi piţigăiate, şi cu toată fiinţa lor parcă erau strujite de asprimele vremilor şi de muncă peste firea omenească. Te lua groaza uitîndu-te la dînşii, cum se tîrau ca nişte umbre 600 de oameni, ca nişte iezme de noapte şi ca nişte stafii. Cum văzură diligenţa, copiii alergară în gloate, unii să se dea peste cap, alţii să se facă roată; iară alţii să se tîrnuiască de păr între dînşii, ca să placă călătorilor şi să le arunce cîte vrun bacşiş. 605 Nu le era lor destul, sărmanii, truda ce-şi dădeau ca să facă cheful călătorilor, pentru un lucru de nimic; nu le era destul că le sîngera cărnurile pe trupurile lor cele sarbede, dîndu-se peste cap printre spinii de pe drum, printre ghimpii mărăcinişului de pe marginea pădurii, 610 printre glodurile de noroi uscat, făcut tun de arşiţa soarelui, unii din călători îşi mai şi băteau joc de dînşii, minţindu-i că le-a aruncat cîte un gologan, sau făgăduin-du-le că le va da, de se vor trage de păr şi altele, făcînd haz de credulitatea lor. 615 Cînd omul îşi face cîte vro petrecere, ca să se înveselească, să rîză, să mai uite şi el cele greutăţi şi sarcinile vieţii, înţeleg şi eu; dar a rîde şi a batjocori pe aproapele tău, pare-mi-se, a fi o neomenie. 539 Mă uitam cu milă şi la batjocoritori şi la batjocoriţi. 620 Cei ce făceau haz de chinurile semenilor noştri îmi dădeau ghies să rîz şi eu de suferinţele unor fiinţe aproape sălbatice. Acum, dragii moşului, să vedem cine ar putea răspunde» cu mina pe cuget, la întrebările mele: „în ce erau vinovaţi 625 acei nenorociţi, să fie batjocura unor oameni asemenea dînşilor? Au doară ei să fie de vină că nu ştiu pe lumea asta nimic, ori societatea? Şi dacă nu-i deşteaptă cei ce sunt în drept s-o facă, dacă nu-i luminează cei ce trebuie să 630 puie lumina în sfeşnic, iară nu sub obroc, ei strică oare? Au doară cei procopsiţi s-au învăţat ei singuri, ori alţii i-au făcut şi pe dînşii ceea ce sunt? Şi să nu se găsească oare şi printre acei nenorociţi vreunul, care să se bucure de darurile firii, cu deşteptăciune, cu cap priimitor de 635 propăşire şi de subţierea neştiinţei în care sunt ei cufundaţi?“ Eu nu mă încumet a vă spune cine e vinovatul, d-voastră judecaţi singuri cu mintea ce v-a dat-o Dumnezeu. Şi iăsînd pe ţigani să-şi mănînce amarul după osîhda lor, merserăm, merserăm pînă înnoptă, şi ajunserăm la 640 gazdă, la una anume mama Ilinea, unde poroclita diligenţă trage pentru noapte. Fîămînzisem. Eu auzisem că diligenţă mine noaptea la hanul de la Talpa, sau nu ştiu la care alt han. Mă aşteptam să găsesc acolo de toate ce-mi trebuia. Dar stăpînul 645 diligenţei şi-a schimbat drumul. Acum mîne la mama Ilinea. El găsise cusur că pe la Talpa sunt hoţi de cai. Şi măcar că, diligenţei, care umblă din tată în fiu pe acel drum, nu i se întîmplase nimic niciodată, totuşi de puţină 650 vreme îşi schimbase drumul. Pesemne hangiul de la Talpa slujea după cuviinţă pe călători, de la care nu-i mai rămînea să dea şi stăpînului diligenţei, care-i aducea muşterii. Acesta iarăşi, ştiind că oamenii din Ruşi, vrînd nevrînd, 655 trebuie să meargă cu dînsul la Bucureşti, nu se mai gîndeşte decît la interesele sale. Puţin îi pasă lui dacă găsesc pe drum călătorii de ale mîncării. El ştie că are să-i ducă 1a, Bucureşti şi să le ia banii, apoi leşinaţi de foame, tescuiţi, morţi, sau abia mai dînd semne de viaţă, habar n-are. 660 El una ştie: ştie că are să-i puie în hanul Gabrovenilor 540 şi mai multe nu. Lui să-i vie bine; despre călători, mila Domnului. Cu asemenea cuget schimbă el drumul şi se înţelese cu mama Ilinca. 665 — Ce-mi dai d-ta, mie, mamă Ilinco, dacă ţi-oi aduce alişveriş pe săptămână de atîţia şi atîţia lei? — Ce să-ţi dea maiculiţa? Iacă găzduire bună, fără să plăteşti ceva, şi fin cît vor putea să mănînce caii. învoiala fu gata. Diligenţa îşi schimbă drumul. Gălă-670 torii fură lăsaţi ca să-i specule mama Ilinca, cum va şti ea. Această femeie este scurtă şi grasă, guralivă de n-o întrece nici gîştele, nici o teleloaică. Se vede a fi fost curâ-ţică în tinereţele ei, şi să vă spun, că n-aş voi să o iau pe sufletul meu pentru faptele ei. După părerea mea, 675 cam multe şi grele păcate trebuie să poarte ea în spinare. Coliba babei Ilinca, unde se adăpostesc călătorii, este o casă ţărănească, spoită cu var pe dinafară, are un briu ca de-o palmă, făcut cu boia roşie, jos la rădăcină. De afară intri drept în tindă, unde este şi vatra, pe unde 680 se dă foc la soba din una din case. La dreapta este o cămară, ce se zice pentru femei; ca mai mieuşoară. La stingă o altă camere, ceva mai mare, este pentru bărbaţi. Din camera bărbaţilor este o ferestruică ce dă în celar, prin care-i închide uşa. Un pat în fundul cămării, cît şi cămara 685 de lat. Este destul de încăpător de a se culca oamenii în el de-a porumbeii, adică de-a curmezişul patului. O saltea de paie şi o scoarţă deasupra. Tavanul este atît de pitic, de-I ajungi cu mina. Soba este alături cu uşa. Două scăunele mici, făcute din cîte o 690 seîndură găurită, în care sunt băgate cîte trei picioruşe, şi ieşite deasupra mult, de te glodeşte cînd şezi pe ele. O lampă mică atîrnă în părete, deasupra unei mese, sub care ţine mama Ilinca ceapă şi alte zarzavaturi strînse pentru iarnă. 695 în această odaie intră cîte zece şi doisprezece oameni, adică cîţi aduce diligenţa în gazdă. Fiecare călător trebuie să plătească cîte un leu nou pentru o noapte, căci doarme acolo. Mai trebuie să plătească cîte 10 sau 20 de bani pentru 700 lampă, căci arde toată noaptea. Aci nu mai încape vorbă, că dacă are cîte ceva de mîncare, cînd are, trebuie plătit pe cît nu face. 541 Şi cum zisei, ajungînd la gazdă, cea întîi trebuinţă mă sileşte a întreba, ce are de mîncare. 705 — Nimic. — Cum nimic? — Apoi iaca, săptămîna trecută n-a venit diligenta, şi ne-a rămas bucatele. Azi n-am gătit mai mult decît ne-a trebuit nouă. 710 — Niţel lapte, brînză, unt, ouă, pine, vin. — N-are mama nimic, domnişorule. Dară dacă pofteşti o cafea, putem să-ţi facem. M-am mulţămit pe ce am găsit. Cei ce-şi îngrijiseră de merinde, puseră ce aduseră cu dînşii şi mîncară. Uitîn-715 du-se cu coada ochiului la mine şi rînjind pe sub musteaţă, mă poftiră la masă. Eu, drept să vă spun, nu mi-a venit să iau din masa lor; căci îmi ziseră oamenii, dreptul lui Dumnezeu! încă de cînd am plecat să iau ceva din tîrg, şi eu am despreţuit poveţile lor. Eu socoteam că dacă ai 720 parale în pungă, ai de toate ce-ţi trebuie. Acum văzui că altfel a ieşit la văpsea. Unii din soţi găsiră cu cale să strivească vro două cepe, ca să mănînce; alţii mîncară usturoi; alţii cine mai ştie ce, şi cuprinsul casei se umplu de un amestec de miros, pe care trebuia să-l răsufli. 725 După masă se încinse o convorbire între toţi, ca aceea, la care fui nevoit să ascult. Eu aş fi voit să mă culc; dar era cu putinţă oare pînă nu s-or linişti toţi? în cele din urmă sfîrşiră de vorbă soţii mei, şi ne pregătirăm de culcat. Ne aşezarăm în pat, care cum apucarăm, 730 de-a valma, bun cu nebun, rău cu nerău, careşi pe unde. Unii din călători, pasămite se îndestulaseră de ţuică pe la circiume, alţii de fasole, cînd plecară de acasă, alţii cine mai ştie de ce, că adormiră numaidecît şi se puseră pe nişte sforăite, de păreau că duc porcii la jir. 735 Şi mie îmi era somn. La ce să n-o spun? Şi culcîndu-mă, am adormit. Dar puişorii mamei Ilinca, locuitorii saltelei celei de paie, se vede că ori se supăraseră pe noi, venetici în casa aceea, că veniserăm să le turburăm pacea, sau că erau flămînzi, căci tăbărîră pe noi. Nu ştiu ce vor fi făcut 740 soţii mei, dar eu ştiu că m-am deşteptat îndată, cuprins de-o usturime de parcă eram pus pe jăratec şi parcă mă îneca ceva. Acum la ce să păcătuiesc?! Nu ştiu bine să vă spun. înţepătoarele cercetări ale vietăţilor, călugăriţe de la 542 745 mama Ilinca, sau aerul cel stricat din casă m-a deşteptat. Destul că n-am mai putut să dorm. Fiindcă, să vedeţi d-voastră, unul sau mai mulţi din călători, obosiţi de călătorie, se vede că visau cine ştie ce visuri frumoase, şi fără să se gîndească că sunt cu alţii în cămară, lăsau cele rele 750 şi stricăcioase pentru cei ce nu dormeau. Ce s-or fi gîndit ei, cine poate spune? Dară eu m-am sculat şi vrusei să-mi fac o ţigară. Aerul acel stricat din casă însă m-a dat afară. Mă îneca. Căci nu era cu putinţă să sufere cineva înăbuşitoarele şi greţoasele mirosuri ale cepei, ale gazului 755 din lampă, amestecat cu fumurile nopţii. Afară dac-am ieşit, m-am chinuit toată nopticica pe unul din scăunelele, ce vă spusei mai sus, că am găsit acolo. Un pachet de tutun am stricat făcînd mereu la ţigări ca să-mi treacă de urît. Atunci m-am gîndit cît 760 plăteşte osul lui neică Enache. îl puneam alături cu stă -pînul diligenţei ce ne aducea la Bucureşti, şi găsii o deosebire între dînşii ca de la alb la negru. Şi eîte nu mi-am adus aminte, oare în acea sară?! Sl.înd cu ochii sticliţi la stele, mi-aăn adus aminte do bietul tata cînd ne arăta 765 pe cer carul, fecioara cu doniţele, şi multe şi de toate. Ce făceam eu, ce dregoam, nu ştiu, că ochii îmi da tot de drumul robilor. Astfel mi-am petrecut noaptea aceea, pe care nu voi uita-o pînă voi intra în pămînt. Venind cu neică Enache, am fost şi în tihnă şi îndes-770 tulat. Întorcîndu-mă cu diligenţa am rămas şi nemîncat, şi nedormit şi cu banii daţi. Cînd am văzut că se îngînă ziua cu noaptea, am sculat pe argatul de la cai să îngrijească a le da de mîncare, ca să plecăm cu un ceas mai nainte. Cînd se arătă albul 775 zilei, mi se păru că am scăpat de la cine ştie ce chinuri. Eu fui cel mai dintîi gata. Se gătiră şi soţii mei de călătorie şi plecarăm bucuroşi că scăpasem de iadul babei Ilinca. Mergeam, dragii moşului, şi părea că stăm pe loc, atît 780 de lung mi se păru drumul. Socoteam că n-o s-apuc să mai ajung odată la Bucureşti. Pentru prînz toţi mă asigurară că la Vadu-lat avem să găsim şi de mîncare, şi odihnă; căci este han vestit, proprietate a unui bogătaş străin. Ce bun lucru este nădej-785 dea asta! Numai unde mă gîndeam să găsesc cu ce-mi potoli foamea, parcă atunci mîncasem. 543 întru acestea înaintam, deşi, cum zisei, cam încet, dar înaintam. Şi întîlnind nişte femei venind din pădure cu doniţele pline de coarne, am cumpărat şi am mîncat 790 din ele ca pe cine ştie ce poame delicate şi gustoase. Ce este, frate, şi foamea asta! Mai mergînd, ochii mi se izbeşte de-o momîie de om. Era un flăcăiandru, care se vedea, după apucături, că era tont şi molatic. De boiul lui mărunţel, cu chipul căsc-ăund, 795 grosolănia se vedea scrisă pe faţa lui, armele şi ţorţoalele de pe dînsul îl da jos. Avea în cap o căciuliţă cu fundul roş, îmbrăcat cu un fel de miniean cusut cu ceaprazuri, şi nişte poturi, de se împiedica în ei. Era înarmat din cap pînă la tălpi. Puşca, şi o puşcă lungă, atîrnată la spinare, 800 încins cu un sileaf, în care erau înfipte două sau trei pistoale, şi un iatagan, care-i împiedica mişcările mîinilor, la coapsă o sabie turcească, de parcă el era atîrnat de dînsa. Plin de mirare întreb: ca ce pocitanie să mai fie şi asta? 805 Mi se răspunde că este pîndarul viilor proprietarului din acea localitate, un neromân, care vrea să-şi procopsească pe toţi veneticii lui. Am rămas cu ochii uitîndu-mâ după dînsul, şi o întristare desăvîrşită m-a cuprins. Atunci mi-am zis: „Aflase-va 810 mai oare altă ţară pe lumea asta albă, în care oricare iutii venit şi îmbogăţit acolo, să-şi îmbrace slugile după pofta inimii lui, să-i înarmeze după cum l-o duce capul pe el acolo, sau după obiceiurile ţării de unde a venit?“ Nu mă pricep la de-alde astea, dragilor mei; n-am 815 umblat prin ţări străine şi de aceea nu ştiu ce va fi prin alte locuri. D-voastră, care sunteţi şi mai procopsiţi, şi mai umblaţi, trebuie să ştiţi mai multe şi n-ar strica să-mi deschideţi şi mie capul în privinţa asta. Totuşi mintea mă duce a judeca aşa: cine vine la noi, 820 şi vin mulţi nechemaţi, nenimic, se îmbogăţeşte şi dofaîn-deşte cuprinsuri, să fie dator a se supune tuturor regulilor, tuturor obiceiurilor pămîntului nostru, fie în port, fie în dat ine. Şi tot gîndindu-mă şi răzgîndindu-mă, am ajuns la 825 Vadu-lat, la acest han renumit. Am fost cel dinţii care m-am dat jos din diligenţă şi am intrat iute în circiumă, întrebînd ce demîncare au. Mi-a răspuns că nu este nimic gata, deşi era aproape amiazi. Mă îndemnară însă să iau ceva uscături: salam, sardele, 544 830 şuncă etc. N-am voit. Doream să mănînc ceva fiertură. Am cerut să-mi dea cîţiva covrigi, de care-mi spuneau că au proaspeţi la brutărie, şi am băut un ciocan de rachiu. Gel ce se vedea că este căpetenie acolo, om înalt şi gras, cu ceafa de trei palme, pe nemincinos, cu aer despreţuitor, 835 de parcă-1 născuse mă-sa în bumbac şi în bogăţii, un fel de: dă-mi, Doamne, ce n-am gîndit, să mă mir ce m-a găsit, pesemne că a vrut să rîză de noi. Covrigii lui cei proaspeţi ce ni-i au adus, trebuiau zdrobiţi cu muchia toporului, casă-i putem mînca. Printre slugile ce furnicau de colopînă colo, 840 prin prăvălie şi prin preajmă, n-am văzut niciun român. Se vedea cît de colo că stăpînul trebuie să fie vrun strein. Săracii de noi, Doamne! Ce-am ajuns noi în ţara noastră ! încotro te întorci, tot de bogătaşi străini să te loveşti, în loc de mîncare, ne-am săturat de scîrţîiturile a doi 845 păcătoşi de gaşperi, care ne-au împuiat urechile cît am fost siliţi a sta acolo; căci şi aici stăpînul diligenţei, tot în interesul călătorilor, pe care-i considera ca marfă, avu a descărca o sumă de bucăţi de dimie, adunate de pe la ţărani, pe cari le adusese aici ca să le dea la piuă. 850 Toată nădejdea acum era la Argeş. Şi aici dac-am ajuns, credeţi că am găsit domînca.ro? Aş! fugi de acolo, nu vă mai faceţi că credeţi! Mai întâi, ca şi pe la circiumele de pîn-aici, pine n-avea; căci, zicea hangiul, brutarul s-a dus cu pînile colea pe deal, unde sunt concentraţi dorobanţii. 855 Cît pentru legumă, avea nişte cîrnaţi uscaţi de proaspeţi ce erau, şi murdari de nu-ţi venea să te apropii de ei, încolo nimic, dar nimica goală. Ba, pe lîngă ţuică şi vin, mai avea şi bere la butelci. Am dat dracului şi bere şi tot, şi mi-am frămîntat, măselele încă cu vro doi, trei covrigi, 860 uitaţi de vechi ce erau. Pe lîngă toate aceste neajunsuri, mai trebuie să te scotoceşti cam des prin buzunare, plătind la taxe de poduri, lucru ce se întîmplă mai rar cu nenea Enache, căci pe unde merge acesta nu sunt atîtea poduri de plătit. 865 în cele din urmă, cu chiu, cu vai! ajunserăm la Bucureşti. Fie, că mi-am scos din capete şi eu după ce am ajuns acasă. Şi povestind la ai mei, ceea ce auzirăţi şi d-voastră, rîseră de mine, adică cum faceţi şi d-voastră acum. Ce, adică nu vă văd eu cum vă daţi coate şi cum puneţi mîna 870 la gură ca să nu se bage de samă! Lasă că aşa am să fac şi eu cînd voi auzi despre cineva că a fost neascultător şi despreţuitor poveţelor celor păţiţi. 35 — Isplrescu — Opere, voi. n 545 DIN POVEŞTILE UNCHI ASULUI SFĂTOS SCHIŢĂ DE CĂLĂTORIE I 5 JL/ragii moşului, în anul Domnului 1884, iulie, 10, într-o marţi, am plecat şi eu la Cîmpulung. Eram la număr cu toţii opt, toţi trup din trupul meu, os din osul meu, sînge din’sîngele meu, cum am zice, şi cu slujnica nouă, mai mari şi mai 10 mijlocii, mai mijlocii şi mai mici, mai mici şi mai mărunţei, de toată mina. Cu două zile mai înainte a început să plouă. Se vede că triştea mea simţise că voi să merg la primblare şi începuse a mă prigoni, precum m-a prigonit şi altă dată, 15 singura cînd am fost şi eu să mă preumblu afară la ţară. Eu spusesem de mai-nainte alor mei să nu meargă cu mine, căci eu sunt piază-rea, n-am parte pe lume. Ei nu m-au crezut şi mulţumită lor, pe lîngă dînşii m-am bucurat şi eu de cîteva zile senine, cît am fost în Cîmpulung. 20 Se vede că vreunul din ei fu cu pieze bune. Şi aşa, cum vă spusei, într-o marţi, pe ploaie, cu trenul pe la 9 ore dimineaţa, am plecat la Cîmpulung. Să nu cereţi, dragii mei, să vă povestesc ceva de acest drum; căci n-am ce, de nu că a plouat o ploaie mărunţică şi deasă, că 25 pomii, cu ierburile de pe cîmpii fugeau înapoia noastră ca luate de Iele, că huruiturile vagoanelor nu te lăsa să te înţelegi la cuvinte cu soţii de călătorie, ci trebuia să strigi tare; că fluierăturile locomotivei te deştepta din cînd în cînd. Ce să vă mai spui? Aţi călătorit vrodată cu drumul 80 de fier? Ei apoi ce mai umblu dar să lungesc vorba. Am ajuns la Piteşti. 546' Aci am pogorît la gară, am aşteptat în salon două ceasuri pînă să se gătească trăsurile ce trebuia să ne ducă la Cîmpulung. 35 Am fi voit ca în timpul acesta de două ceasuri să fi văzut şi noi o parte din oraş. Dar unde fu cu putinţă? Ploua şi nu mai isprăvea. Dacă am văzut aşa, ne-am pus şi noi în pizmă, ne-am înarmat cu răbdarea şi am aşteptat acolo pînă s-au gătit trăsurile, ne-am încărcat în ele şi 40 seara pe la 9 1/2 ceasuri, ne-am dus în Cîmpulung, uzi ca nişte şoareci. Şi despre acest drum, iarăşi n-am ce să vă spui, decît că furăm tescuiţi, făcurăm la cuie de bleau şi la piroane, din pricina frigului ce se lăsase, căci într-o ploaie ne-a 45 dus pînă seara. Acum se ostoise oarecum ploaia, dar se lăsase întunerecul. Am tras în gazdă la preotul Nicolae Diaconescu, în uliţa Gruiului, unde închiriasem case. A doua zi, cel dîntîi lucru ce izbeşte băgarea de seamă 50 a călătorilor sunt multele biserici. Sunt locuri unde nu faci o sută de paşi şi dai de o biserică, peste tot 20 de biserici pentru 5.500 de locuitori, adecă o biserică pentru 55 capi de familie. Se vede că cîmpulungenii sunt ori au fost religioşi, sau, cum se zicea mai de demult, evlavioşi. Cam 55 aşa erau şi bucureştenii, mai acum patruzeci şi mai bine de ani. Era o mulţumire sufletească să auzi dumineca clopotele de la 120 de biserici,trăgîndu-se dimineaţa toate deodată şi în frunte cu clopotul cel mare de la Mitropolie, chemînd creştinii la rugăciune... 60 Dar acum, bucureştenii sunt, iaca cum sunt şi ce sunt. Acum s-au civilizat oamenii, nu mai merg la biserică, ci unii la lucrul lor de toate zilele, cei mai mulţi la instrucţia militărească şi alţii dorm pînă în prînzul mare. De atunci pînă acum s-au desfiinţat vro trei, patru 66 biserici; dar s-au ridicat o mulţime de case mari, toate cu cîte două sau trei turnuri, de nu se mai cunoaşte din biserici. De unde pînă atunci era numai o bărăţie, acum, sunt pe lîngă bărăţia veche, arsă la 1847 şi înfiinţată din nou, încă un paraclis, o mînăstire cu o şcoală de fete, o 70 alta la Cioplea, sat de pavlicheni, unde s-a înfiinţat şi un seminar papistăşesc şi acum în cele din urmă o catedrală măreaţă catolică; şi de unde era doi, trei, baraţi, azi este un arhiepiscop şi o ceată foarte numeroasă de popi şi de călugări d-ai Papei. 35* 547 75 Ce să zici? Ne-am civilizat! Azi mai avem ce nu aveam pe atunci; avem o biserică evangelică şi una luterană; mai avem o sinagogă măreaţă şi o sumă de lavre mai mici. Avem, avem multe lucruri noi azi în Bucureşti, numai 80 sunt vro patru, cinci biserici ortodoxe mai puţin, căci în acest timp, adecă de vro patruzeci de ani încoace nu s-a mai făcut nici o biserică din nou, adecă nu s-au mai adăo-gat nici una, cu toate că obştea a crescut. Cîmpulungul este aşezat d-a lungul gîrlei Rîul Tîrgului, 85 pre un loc înclinat spre sud-est. El este înconjurat la est de muscelele Creţişoara şi Mâţ cu; la sud de urmele cetăţii Jidova şi de muscelul Rîpa lui Panu; la vest de dealurile Gruiului, cu şesurile de pe înălţimile lor; la nord de dealul Măgura. Alte vîrîuri mai însemnate, înconjurătoare, sunt: 90 Piatra Nămăieştilor, piscul munţilor Portăreasa şi Strîmtu, Locuitorii sunt deştepţi şi negustoroşi. Lauda cea mai mare ce li se cuvine este că-şi păstrează naţionalitatea neatinsă. [...] Arendaşii de moşii, de hanuri şi cîrciumarii sunt 96 numai români. Un singur tinichegiu se află în oraş şi, acela, se zice că are să-şi încarce tărăbuţele şi să se ducă de unde a venit. Mai acum cîţiva ani, spun localnicii, că a fost venit o colonie de bulgari, cerînd să li se vînză locuri preste rîu cu îndatorire ca ei să canalizeze rîul. Cererea 100 lor n-a fost primită. Ei s-au dus de s-au statornicit în Ploieşti şi azi se zice că le pare rău cîmpulungenilor că nu i-a primit. Nemţi sunt toţi, toţi, şapte la număr: şase tîmplari şi un croitor, precum mi-a spus gazda mea. 105 Cu toate astea au o bărăţie. Această biserică catolică este mai bogată decît toate bisericile ortodoxe: are moşii, codri de munţi cu păduri frumoase pe care le exploatează călugărul papistaş foarte sistematic; mai are binale în oraş şi locuri date cu embatic. Se zice că bărăţia este înzes-110 trată cu averi încă de pe timpurile lui Radu Negru-vodă. Atît locuitorii din oraş, cît şi de pe la sate, nu sunt beţivi. Au ţuică berechet, şi încă ţuică bună, curată de prune, şi cu toate astea nu sunt căzuţi la patimă. [...] Mai fiecare locuitor are vite: vaci, porci şi pasări de 115 curte de tot felul. 548 Atît în oraş cît şi pe la sate, casele cele vechi sunt fără coşuri. Fumul iese prin poduri. Ferice de ceea ce păstrează acolo! Casele cele noi se fac după moda de astăzi. I Cîini în oraş mi s-a părut a fi puţini, judecind după 120 numărul caselor şi aceşti cîini nu sunt răi. In Bucureşti, prin multe locuri eşti silit să ocoleşti pe unii cîini de teamă să nu te pomeneşti cu pantalonii croiţi. Acum ori că locuitorii din Bucureşti, tăind cîinilor frunză, sunt mai zvăpăiaţi decît cîmpulungenii, de îi întă-125 rîtă şi-i fac să turbeze sau că cîmpulungenii sunt mai aşezaţi şi dă pace tutulor. Cine ştie să vie să ne spuie, că eu nu ştiu ce să zic. Am aflat în urmă că şi în acest oraş de munte sunt cîiniirăi; dară stăpînii lor îi ţin legaţi de le păzesc curţile, 130 iară nu uliţele, ca la Bucureşti; vezi că aici stăpînii unor astfel de cîini se vede că au trecere şi aşa cîinii lor, sub ocrotirea stăpînilor lor, sfîşie pulpele trecătorilor, fără milă de păcat şi fără să se sfiască măcar de laţul hingherilor. Pare c-ar fi sudiţi. 135 Oraşul este străbătut d-a lungul lui de un canal de apă, tras din Rîul Tîrgului, pentru trebuinţele locuitorilor şi pentru stropitul uliţelor. Locuinţele, atît în oraş, cît şi de la sate, sunt mai bune decît ale cîmpenilor. Muntenii trăiesc în mai belşug 140 decît locuitorii de la cîmp. Mai toate uliţele sunt aşternute cu piatră. In această privinţă au dreptate, pentru că piatră, slavă Domnului! se găseşte mai multă decît le trebuie. Pe lingă tîrgoveţi şi săteni cu împestriţate haine, nu 145 arareori vezi prin mijlocul tîrgului stoluri de gîşte, gîrîind, vacile mugind şi căutîndu-şi prăsila; viţeii zbierînd şi chemîndu-şi mumele. Primarul de astăzi a oprit umbletul rîmătorilor pe uliţele de căpetenie, sub pedeapsă de a-i împuşca. Şi totuşi vezi pe cîte unul din aceşti rîtani 150 făcînd nişte marşuri grohăinde, tocmai pe lîngă casa comunei, cu partea-ntr-o căciulă, cum s-ar zice, fără leac de teamă. Merge ţanţoş, nesupărat de nimeni, se vede că se bizuie în puterea stăpinului lor, care, deh! este cu vază în oraş. 155 Afurisitul de hatîr şi aici este încuibat. Ba, bine că nu, cînd la Bucureşti a scos şi pui. Oraşul are şi un bulevard. El este în lăţime ca de cinci metri, iară în lungime ca de 180 de paşi. Aşa cum este, 549 160 165 170 175 180 185 190 195 200 550 el poate să fie de ajuns pentru preumblarea celor locali, dară neîndestulător pentru mulţimea mosafirilor ce vin vara la aer muntos. Îmbulzeala este aşa de mare, încît daca vrei să mergi fără să superi pe cineva, trebuie să-ţi iei o tăgîrţă cu pardo-nuri, să împărţi în dreapta şi în stingă, înainte şi înapoi, celor ce te împing sau celor pe care îi calci pe bătăturile picioarelor. Dară mai adesea te lipseşti de o asemenea preumblare, unde în loc să te întremezi, mai mult ameţeşti în înghesuiala şi învîrtitura cea în loc. Bucureştenii, pentru aceasta, în vorbirea lor cea înţepoasă, l-au numit „Bule-vard-Pardon“. Serile, muzica regimentului de dorobanţi sau cîte vrun tacîm de lăutari se silesc, pe eît pot şi ei, să deschiză inima preumblătorilor şi să le facă o bună petrecere. In copilăria mea auzeam zicîndu-se celor ce sau îşi râdeau mustăţile, ori se îmbrăcau şi vorbeau cîte vreo gugumănie ca să semene a strein, auzeam zicîndu-li-se „neamţ din poartă“, nu ştiu pentru ce. Ce aţi zice dumneavoastră azi cînd veţi auzi că pe acest „Bulevard-Pardon“ franţuzeasca are mare căutare? Nu ştiu ce vor să arate acei ce nu te mai slăbesc din franţuzeşte, procopseală ori altceva? Spuneţi dumneavoastră, că eu, uite, nu mă pricep la d-alde astea. Sau mai bine zis, învino-văţiţi-mă pe mine că sunt pizmaş unde nu ştiu îndruga şi eu la franţuzeşte. Vezi că nu voi să-mi aprinz paie în cap•• • Două şcoale de băieţi şi una de fete, cu cîte patru clase primare este vatra de unde se răspîndeşte lumina cunoştinţei în popor. Măsura de propăşire şi de învăţătură la popor într-o localitate se judecă pare-mi-se după gustul de citire al locuitorilor. Numiţi d-voastră pe cîmpulungeni cum veţi socoti că e mai bine, după ce veţi şti că în oraş nu se află nici o librărie. Eu nu mă bag, nu mă amestec în trebile d-voastră. |Vina nu este a mea dacă vă voi mai spune că pe lîngă cărţile didactice ce se află de vînzare la un cofetar şi la un băcan, se mai găsesc la aceştia şi cîteva din romanţele bucureştene ce terfelesc literatura noastră naţională. Cărţi de ştiinţă şi de literatură sănătoasă nici nu se pomeneşte. Vă spusei acestea numai să nu mă credeţi vrun gură-cască, vrun pierde-vară, altfel nici că mai deschideam gura, de aceea vă mai spui încă o dată: nu mă bag, nu mă amestec în trebile d-voastră: facă cîmpulungenii cum vor pofti; numiţi d-voastră cum veţi voi. Eu nu voi să 205 ştiu, nu voi să auz, mă spăl pe mîini ca Pilat din Pont. Mai toate balcoanele caselor mari şi pălimarele caselor mai mici sunt împodobite cu ghiveciuri de flori. Ortensia însă şi cerceluşu sunt răspîndite foarte în oraş. Nu vezi o casă mai de Doamne ajută! să nu aibă două sau trei 210 ghiveciuri cu ortensia, ori cu cerceluşi, şi se vede că le merge bine, căci sunt foarte frumos înflorite. Pe lîngă dînsele mai vezi muşcate şi colea şi colea cîte un trandafir de lună, garoafe şi puţini oleandri. Grădiniţele tutulor caselor sunt pline de amgrişai, 215 cafea, ochiul boului, călţunaşi şi încă cîteva feluri de flori, pe lîngă zarzavaturi. La Cîmpulung dacă vrei să mănînci carne în ziua aceea, trebuie să fii în piaţă la 4 ceasuri dimineaţa. Adecă povestea ăluia: cînd o trage fleica la bărăţie, să sfîrîie clopotul pe 220 grătar. Altfel la 6 ceasuri găseşti pe măcelari răzuindu-şi scaunele şi spălîndu-le ca să fie gata pentru a doua zi. Laptele de vacă era mai ieftin decît cel do oaie. Tîrgul de la S-tul Ilic este însufleţit. Neguţătorii veniţi în bilei aşteaptă cu nerăbdare pe rucăreni şi pe pro-225 pietarii de moşii şi de codri de munţi cu cari fac mare alişverişuri. Poamele ce pot dăinui sunt mai gustoase. Zmeura joacă un rol însemnat. îmbelşugarea în oraş, pentru musafiri este cînd încep a se coborî fetele cu zmeura culeasă 230 de la Lereşti. Pe lîngă acestea, cu cît ţi se îngraşă ochii văzînd oameni şi femei, frumoşi şi plini de viaţă, cu atît te îngreţoşezi cînd vezi pe guşaţi. [...] II 235 1 ovestea ăluia, omul cade dintr-un pom şi tot se odihneşte un an, darămite noi cari veneam tocmai de la Bucureşti, se putea să nu ne odihnim măcar două zile? A doua zi, d-abia ne-am aşezat. A treia zi am dat şi eu cu 551 240 245 250 255 260 265 270 275 280 552 nasul prin piaţă; după prînz am fost la fîntîna lui Crasan şi seara pe bulevard. La 13 iulie, sculîndu-ne de dimineaţă, am luat-o apostoleşte cu căţel, cu purcel, cu mare cu mic spre Bughia. Am urcat coasta dealului ce stă cu faţa spre Gro-pani. Din crîng în crîng, din stufiş în stufiş, am cutreierat mai toată coasta dealului. Soarele era în puterea lui, bun bucuros că scăpase de ploaia ce ţinuse cîteva zile. Viind pe drum priveam uimiţi şi plini de mirare văzînd vîrfurile cele mai înalte ale munţilor albi de zăpadă. Auziţi d-voastră? Zăpadă în luna lui iulie! Soarele arunca săgeţile sale cele arzătoare asupra ei şi neaua de astă dată supusă căldurei se prefăcea în apă. Pare că vedeai cu ce mîndrie soarele îşi preumbla privirile asupra piscurilor cari, în cea mai mare parte de an, sunt nesimţitoare la dragostea ce le arată cela ce dă viaţă animalelor şi vegetalelor. Am cutreierat, zic, mai toată coasta dealului pînă am dat peste două tufişuri, aproape unul de altul, cari îşi împrumutau umbra. între aceste două tufişuri ne-am aşezat sălaşul. Un prichindel de român vechi, fiu al unei văduve cu locuinţa în satul Bughia, se luase după noi, şi ne-a prins bine, ne-a dat mare ajutor. Am făcut, parte din noi, o vînătoare de uscături printre crînguri şi am adunat destule spre a ne pregăti mîncarea de prînz. Altă parte ne-am făurit două frigări dintre nuielele stufişului, am tăiat carnea şi am aşezat-o la focul ee aţîţa-răm din uscăturile adunate. Pînă să se frigă friptura, prichindelul ne aduse de la mă-sa o mămăliguţă ce zisesem să ne facă, şi apă rece de jos de la fîntînă. De ar fi stat cineva de o parte şi ar fi privit la sălaşul nostru, ar fi avut ce vedea. La umbra stufişurilor ar fi văzut pe cei mai în vîrstă, între cari cel dintîi eram eu, cum stăm tolăniţi pe un covor de iarbă verde d-asupra căruia aşternusem un tartan; pe cei tineri rătăcind printre crengurile vecine cu zburdălnicia vîrstei lor; codăneii, rîzînd şi cu voioşie făcînd şi ei treabă, cum puneau uscături mereu pe foc ca să se facă jăratec pentru friptura de pe frigările ce le întorcea servitoarea ; pe cei mici cum alergau zglobii să prinză fluture! şi să se zbenguiască printre floricele. Mai poftă de mîncare ca aceea ce am avut cu toţii atunci după atîta drum, nu-mi aduc aminte să fi avut de mult. 285 în mai puţin de o jumătate de ceas mămăligă, pîine, friptură, ouă şi brînză de burduf cîmpulungiană se mistuiră. Le-am stropit şi noi cu niţică apă de sapă de jos de la han şi cu de cea rece nemuritoare de care ne aducea prichindelul de român-vechi de la fîntînă. 290 Acolo ne-am petrecut toată ziua, adunînd flori de pe cîmp, făcînd mănunchiuri şi apoi lepădîndu-le, să culegem alte floricele şi să facem alte mănunchiuri. Către seară ne-am luat catrafusele şi am plecat. Pe cei mici i-am dus tîrîş-grăpiş, fiindcă am coborît dealul pe 295 un povîrniş foarte înclinat, printre copăcei deşi şi stufoşi pînă în marginea unui pîrîiaş mic, a cărui obîrşie este între dealuri. Nu făcea el, cît zgomotul ce producea. Susurul apelor de munte se aude de departe. Toate apşoarele vin spume-300 gînde din pricina piedicilor ce întîmpină în seursoarea lor. Şi parcă sunt tot învrăjbite, atîta de tare vuvuiesc. Se vede că lupta ce au cu pietrele pe care le aduce pe cursul lor, ori lespezile pe spinarea cărora curg, şi pe cari nu le pot urni din loc, le fac de murmură tot a gîlceavă. 305 Aici pe marginea acestui pîrîiaş am stat de ne-am odihnit la umbra unor copăcei. Cu anevoie am ieşit la lumină ca să mergem să vedem băile de la Bughia. Nu că vreo piedecă a firei ne împiedeca, dar nu puteam urni din loc copiii culegînd la fiori-310 cele. Mai cu seamă floricica ochiul şarpelui sau urechea şoarecelui, miozotis (nu mă uita) era căutată cu sete şi de cei mari şi de cei mici. Se putea să nu te ispiteşti a culege vreuna din aceste iubite flori, pe cari o vedeai la vrun loc de care nu te 315 puteai lesne apropia? Din locşorul unde era ea căţărată pe marginea apei, pare că te chema şi pare că era mai frumoasă decît cele pe care le aveam în mînă, căci lepă-dîndu-le pe acestea ne încumeteam a culege pe cele mai cu greu de dobîndit. Aşa este omul, ce să zici? Niciodată 320 nu se mulţumeşte cu ce are, ar dori să aibă ce nu are. Şi intrînd în curtea băilor d-lui Gropan, proprietarul unui stabiliment de băi, am rămas mut de surprindere. M-am gîndit la ceea ce i-a dat natura şi la ceea ce el, om 553 necultivat, nu voieşte a face. Totul este în starea sălbatecă 325 în care firea a lăsat fîntînele de apă minerală. După analizele ce auz că le-a făcut doctorul Bernad din Bucureşti, se zice că ar fi nişte ape rari în felul lor. Se mai zice că o societate de oameni cunoscători de aşa treabă i-a făcut propunere: să-i ia fîntina în întreprin-330 dere pe zece ani. Societatea să facă un stabiliment de băi sistematice şi să-i dea şi 20.000 lei. El n-a priimit. Eu socotesc că guvernul ar trebui să intervie. Datoria sa ar fi să nu lase să se părăsească un aşa izvor de tămăduire pentru pătimaşi. Are o lege de expro-336 priare pentru utilitate publică. Să-l îndemne a face îmbunătăţirile cerute de progres sau, dacă se va îndărătnici să nu voiască, apoi să-l exproprieze. Căci dacă norocul i-a dat pe mîini nişte izvoare atît de preţioase, apoi sunt în drept toţi să se bucure de bună-340 tatea lor şi aceasta în folosul lui bănesc şi în al tutulor ca dătătoare de sănătate. Daca el este codaci, legea să treacă peste dînsul în folosul omenire! suferinde. De aci am trecut în al doilea stabiliment de băi, proprietate a familiei Laurian. Aci se vede însemnate îmbu-345 nătăţiri. însă se zice că apele nu au atîta putere vindecătoare ca cele de mai sus. Şi întorcîndu-ne acasă, suind şi coborînd, am ajuns la 7 ceasuri căzuţi de osteneală; apoi somn ce am dormit 350 în noaptea aceea cu anevoie se poate dobîndi în oraş. Ghimpi să fi fost în aşternut nu i-am fi simţit. Am dormit duşi, încît tocmai a doua zi de dimineaţă ne-am deşteptat, pregătindu-ne pentru alte preumblări ce am mai făcut. 355 Apoi la 18 iulie dimineaţa am pornit la monastirea Ciocanu. A mers şi gazda cu noi. Pentru aceasta un car cu doi boi coviltirit şi procoiţat am închiriat pentru femei şi copii; noi bărbaţii merserăm pe jos, adică ai noştri, părintele şi încă trei prieteni cu • 360 cari ne întîlnirăm în Cîmpulung şi cu cari am făcut mai toate preumblările. Ca să mergi la monastirea Ciocanul, apuci pe şoseaua ce duce la Bughia, pînă la un loc, apoi cârmeşti la dreapta şi după ce mai mergi niţel cobori şi mergi printre dealuri 365 pe o scursoare de ape, printr-un sat, pe care îl dai la spate şi ajungi la rîul Bughia. 554 Peste acest rîu este o punte bună de trecut cu piciorul, iar carul da prin apă. Aşa făcurăm şi noi şi ne oprirăm dincolo la han. Ha-370 nul era închis. Strigarăm şi un băiat guşat veni să ne spuie ca să mai aşteptăm că vine mă-sa numaidecît. Se dusese, biet, să-şi vază de nişte purcei ce avea. Daca veni, băgă pe băiat pe o fereastră, deschise uşa şi ne dete niţică ţuică. 375 Cheia de la uşă, vezi, era la bărbatu-său şi el se dusese în tîrg. Altceva nu mai avea, ni se răspunse, că n-are căutare. Pînă să bem ţuica intrarăm în vorbă cu dînsa despre mai multe. Ea ne răspunse la toate cum se pricepea şi ea 380 mai bine. Cînd veni vorba despre guşa fiului său, ea ne zise: „Cum vedeţi, domnilor, guşa fiu-meu este mică; s-ar putea vindeca; s-a vindecat mai mulţi; dară lasă-1 mai bine cu guşă, decît să meargă la oaste, că mai am unul 385 în miliţie“. Poate să îi avut dreptate femeia; noi însă nu i-am stat împotrivă, am plătit şi am plecat înainte. De ce mergeam, d-aia drumul se îngreuia, el devenea din ce în ce mai anevoios, fiindcă suia la deal şi numai 390 pe pietriş; şi, înaintînd, pietrişul se mărea. într-acestea vedeam că începe a se înora şi pînă să băgăm de seamă şi începu a ploua. Deschiserăm umbrelele; şi ca de cînd m-apucai să vă povestesc, ea şi încetă. Ca să te sui de aci la mănăstire două drumuri se des-395 chide: unul pe la Mlaştini, care este mai de ocol, altul mai scurt dară mai greu de urcat. Noi hotărîrăm să mergem pe acest drum. P-aici însă în loc de pietre întîlnirăm pietroaie. în urma noastră mai veneau încă două care, fiecare cu cîte 400 patru boi. Al nostru era cu doi, dară nişte boi tineri şi harnici. Astfel era drumul aşternut , adecă cu pietroaie aduse de apele dealurilor de primprejur şi lăsate spre a arăta trecătorilor ce pot ele cînd vin mari, umflîndu-se de ploi. 405 Ajungînd la poalele dealului pe coasta căruia este mănăstirea, poteca pe care trebuie să te sui este aşa de repede încît d-abia cu piciorul te poţi urca. Ba încă, după ce că poteca este strimtă şi cu făgaşuri, cînd într-o parte, cînd într-alta, apoi pe la unele locuri 555 410 415 420 425 430 435 440 445 460 556 este ştirbită de apele ce curg de din sus. în zadar călugării cîrpesc aceste ştirbituri cînd cu găteje, cînd cu frunzet ori cu alte umpluturi; cînd plouă se ştirbeşte la loc. Urcarăm, mai cu hăis, mai cu cea, mai cu umărul pe la loitrele carului, mai făcînd gălăgie şi ajunserăm la poarta monastirei. Un călugăr o deschise şi noi intrarăm; după noi intrară şi celelalte două care. Am uitat să vă spui că aceşti mosafiri erau însoţiţi de un tacîm de lăutari, cari ne-au scîrţîit cît fu drumul de lung. Gelalt drum pe la Mlaştini dă pe la satul Albeşti, unde sunt carierele de piatră; dară acela este mai lung şi mai puţin greu de suit. Deoarece timpul era cam noros, şi deoarece din acestă pricină am intrat în curtea monastirei, am crezut de cuviinţă să cerem voie de la părintele stareţ să ne lase a mînca în curtea monastirei. Ne urcăm într-un fel de cerdac, locuinţa stareţului, pe o scară ce d-abia se ţinea de veche ce era. Stareţul nu era acasă; se dusese la vreo altă monastire pentru ceva chiverniseală, căci aci la Ciocanul, călugării sunt, cînd mîncaţj, cînd nemîncaţi. Atîta sărăcie n-am mai văzut. Pe zidurile locuinţei stăriţeşti erau însemnate cu condei de plumb o mulţime de nume, ale celor ce cercetase monastirea. Proză şi versuri franţuzeşti şi româneşti, cari mai de cari pricepute de cei ce le-au făcut, iar nu de cei ce le-au scris, erau d-asupra mai fiecărui nume. Franţuzeasca nici de aici nu lipsi. Se vede a fi o molimă, a ne arăta, noi românii şi mai cu seamă femeile, că ştim limbi streine, către cei ce nu le cunosc. învăţăm pe dinafară, cîteva rupturi de stihuri, ale nu ştiu cărui scriitor, şi apoi cu loc, fără loc, cu timp, fără timp, ţoropoc! ne pomenim că le spunem tocmai la cei ce nu ştiu boabă din ceea ce vorbim sau sorim. Păcate părinteşti! Nu mai spui ce am văzut în chilia stareţului, că n-am ce; destul că ne-am grăbit a ne da mai curînd jos, de frică sa nu cadă cu noi pălimarul ce-i înconjura chilia. Atît de vechi era. Ne-am aşezat şi noi, două tabere: cei ce veniseră în două care, o tabără, şi noi alta; ei în partea dreaptă a bisericii, noi în partea stingă. Biserica despărţea amîn-două taberile. Am întins două mese. Lor le cînta lăutarii; nouă ne cînta păsărelele. 455 460 465 470 475 480 485 490 Am început a mînca. Aveam două gîşte fripte, brînză, ouă, vin, aduse în coşuri, şi o sticlă de ţuică. Se întîm-plase să fie intr-o zi de miercuri, preotul şi preoteasa, fără să ştim, şi fără să ne fi adus aminte de Sfînta Miercurea, îşi aduseră măsline şi ceapă verde. Fu însă cu neputinţă a face pe preot şi pe preoteasă să mănînce din merindele noastre. Atunci noi am făcut, ceea ce a făcut popa nemţesc cînd l-a luat la socoteală nu ştiu cine că de ce merge la biserică pe mîncate şi apoi se grijeşte. Ştiţi ce a răspuns baratul? Apoi dacă nu ştiţi să vă spui eu. El a răspuns: „Mai bine să fie Christos d-asupra purcelului, căci el să vede că mîncase friptură de purcel, decît să fie purcel d-asupra lui Christos.“ Aşa am făcut şi noi cu preotul, dară nu ni s-a trecut. Am început a mînca din măslinele lui, zicîndu-i să facă şi el ca noi, adecă postul să fie d-asupra dulcelui, iar dulcele d-asupra postului. Felul lor de a judeca fuse altul; ei ziseră: „Cînd e zi de post, apoi post să fie. Cînd e zi de dulce, dulce să fie.“ Dacă am văzut că nu-i putem încredinţa să judece ca noi, îi lăsarăm în plata Domnului, să fie de post. încă mîncînd vedeam că încep norii a se aduna. Ne-am sculat de la masă. Musafirii cei ce veniseră cu două care, se vede că tocmai tîrziu se deşteptară şi cunoscură că nu era tocmai bine să mănînce cu lăutari în curtea monas-tirei, se încărcară şi porniră de acolo. Noi lăsarăm copiii la car cu servitoarea, şi împreună cu cei mai mari, ne urcarăm tocmai în vîrful dealului, trecînd printre nişte fî-neaţă în floare, de-ţi era mai mare dragul să priveşti la dînsa. Gîteva umbre de călugări, nişte căzături de oameni, nişte fiinţe, fleoşi de bătrîni, o cosea cu nemilostivire. Ga să ajungem în vîrful muntelui, trebui să sărim pîrleazul, gardul care îngrădea coprinsul monastirei. Priveliştea ce ni se arăta ochii noştri o sorbea cu nesaţi. Dacă ar fi fost senin, am. fi putut vedea mai limpede oraşul Piteşti şi Curtea de Argeş. Aşa cum le-am văzut noi, printre negură, nu se deosebeau lămurit. Privind într-o parte şi într-alta, în depărtare şi la vîrfurile dealurilor şi munţilor vecini, numai iată că auzim tunînd. Noi nu băgăm de seamă ce se petrecea prin văi. Şi, aruncîndu-ne ochii şi într-acolo, văzurăm ce n-am mai văzut pînă atunci, la vîrsta în care mă aflu. 557 495 500 510 515 520 525 530 535 540 558 Norii, pasămite, se adunară prin văi, se îndesară, se înghesuiră, şi începură a ieşi fulgere dintr-înşii şi abubui tunetele. Am rămas încremenit. Eu eram învăţat să văz fulgerele şi să aud tunetele d-asupra capului meu, acum să văz şi să auz tunetele sub picioarele mele! Mă uitam şi tot nu-mi venea să crez, şi cu toate astea aşa era. Atunci i-am adus aminte de chir Zeus, zeul zeilor elineşti, şi drept să vă spui, pare că o mîndrie oarecare mi se furişă în inimă. Pare că îmi şoptea cineva la ureche: „Cu ce era acel Zeus al elenilor din vechime mai cît tine? N-ai şi tu acum fulgerele la mult de picioarele tale?“ Din uitucia aceea de mine, mă deşteptară tovarăşii mei, cari mă siliră să ne coborîm mai curînd, daca voim să nu ne boteze ploaia, care se urca acum pe munte. Le-am mulţumit pentru aducerea aminte ce mi-au făcut, că eram om păcătos şi nevoiaş, ca toţi oamenii. Mi-am scuturat haina, lepădîndu-mă de fumul mîndriei ce umbla să mă cuprinză, am nesocotit şoaptele ce-mi zbîrnîiau pe la ureche, şi am gonit de la mine deşertăciunea de a mă asemăna cu un Zeus, mai lacom, mai berbant decît toţi oamenii, precum spune la cărţile lor elineşti, că era acel zeu al zeilor lor. Am rămas creştin, precum sunt, şi am lăudat în fundul inimii mele pe Gel ce a făcut lumea din nimic, cu toate minunile ce se pot vedea şi ce nu se pot vedea. Abia am ajuns în curtea monastirei, şi unde începu să plouă, şi ce ploaie, Dumnezeule! ploaie d-alea de parcă se deschisese cerurile şi dîndu-se drumul tuturor izvoarelor de sus. Abia am apucat de ne-am aciuit, cari prin tinda bisericuţei, cari pe sub pălimarul locuinţei stăriţeşti, pe după nişte tocitori, printre nişte mese stricate şi printre trăcănaie de tot felul, puse acolo la adăpost. Şi, adăstînd acolo, ca să înceteze ploaia, am avut prilej să văd că toată obştea aceea era alcătuită din şase ori şapte călugări şi din vro doi ori trei frăţoi. Casele cari înconjoară monastirea ca o jumătate de cerc în cari şed aceşti oameni, închinaţi monachiei, sunt mici, pitulate şi povîrnite într-o parte de vechi; murdare, cu uşi de trebuie să se aplece cînd intră în ele, cu ferestre mititele şi nu toate ochiurile cu geamuri. Case de lilipuţieni, adică de pitici. Călugării, jigăriţi, de pare 545 550 555 560 565 570 575 580 că nu se pieptănaseră de nici ei nu mai ţineau minte, hărtăniţi şi nespălaţi, cu chipurile macre şi ajunşi de bă-trîneţe şi de post. Ce să zici, sărăcia este zugrăvită în această obşte, cu toate grozăviile ei. Aşa cum erau, unii ieşeau să bage în chilie te miră ce catrafuse, ca să nu le plouă; alţii duceau cîte o doniţă sau putină la picătura streşinilor, alţii ca să îngrijească cine ştie de ce lucru de nimic, şi mai toţi cu picioarele goale, în cap cu cîte un comănac pleoştit sau turtit în vreo parte, cu zdrenţele de pe dînşii sumese. Intrînd şi ieşind de prin chiliile lor, mi se înfăţişa o icoană tristă a nemernicii omeneşti. Gîndurile mi se duse departe, foarte departe, înapoi la timpii de sălbăticie a oamenilor. Atunci mi-am zis: „Oare această mănăstirică să nu fi fost ea înzestrată de cei ce au înfiinţat-o cu o cît de mică avere?“ Eu crez că da; dară societatea în timpii din urmă a crezut de cuviinţă să ia averile monastirilor şi să le dea statului. Bine. Dară atunci societatea trebuia să îngrijească de acele umbre de oameni ce să găsesc adăpostite pe la monastiri, ori să desfiinţeze cu totul obştea. în ce vor fi vinovaţi aceşti nevoiaşi să sufere cea mai îngrozitoare ticăloşie? Un frătoi pe aşa ploaie îşi găsise să se ducă de vale să aducă apă de la fîntînă. Cînd se întoarse era ud pînă la piele. Ne dete de băurăm. Drept să vă spui, aşa apă ca aicea mai rar. Două pahare mari am băut şi n-am simţit cîtuşi de cît vreo greutate, şi rece de pare că era pusă în ghiaţă. Halal de aşa apă! Ploaia stătu şi, pînă una alta, încărcarăm femeile şi copiii în car, iară noi călări pe picioarele noastre ne găteam a porni. Călugării stau pe dinaintea chiliilor lor şi se uitau la noi cu jind. Văzîndu-i aşa stînd, te coprindea mila; inima ţi se înmoaie cînd vezi dobitoacele, rîvnind la bucătura ce bagi în gură, şi te milostiveşti. Ce inimă să fie aceea, cînd vezi pe seamănul tău, poftind lucrul de care tu te îndestulezi în veselie, şi el, seamănul tău, n-are şi nu poate, şi nu ştie cum să-şi agonisească cele spre traiul său? Mi se pare că datoria societăţii ar fi să se gîndească şi la aceste fiinţe neînvăţate şi nepricepute, spre a le asigura un trai, deşi nu îmbilşugat, dară măcar îndestulător 559 585 590 595 600 605 610 615 620 560 pînă cînd îşi vor mai tîrî zilele pe această lume, pe care, ei, fără să ştie de ce, o urăsc. Noi îi chemarăm şi puserăm cîte ceva fiecăruia în mînă; şi bine făcurăm; căci deodată patru din cei oarecum mai tineri, ne încongiurară carul, ne ajutară la scoborîş, de scăparăm cu faţă curată. Pare că era năzdrăvan carul, mergeam mai mult pe sus, de parcă n-atingea de pămînt. Nu se mai simţi nici făgaş, nici ştirbiturile ce mai făcuse potecii ploaia ce căzuse. Cînd ne văzurăm în vale, ne luarăm încă o dată ziua bună de la aceşti oameni uitaţi şi de Dumnezeu şi de lume, şi mergînd încet, încet, cum se merge cu boii, am ajuns acasă pe la şapte ceasuri seara, adecă în amurg. De cîte ori mă gîndesc şi azi de ceea ce am văzut la monastirea Ciocanul, de atîtea ori mă înfiorez de mărirea lui Dumnezeu şi de uitarea de sine a călugărilor de acolo. III ziflasem că la Berivoeşti se afla un orb din naştere, care are o ţinere de minte foarte însemnată. Se zicea că ştie orînduiala bisericii mai bine decît un dascăl, cîntă în strană, se duce, chemat fiind, pe la mesele unora şi altora şi spune fel de fel de bazaconii, de unde capătă cîte ceva şi cu aceea trăieşte. Am voit să-l văz, ca daca s-ar putea, să ştiu de la dînsul vrun basm, vro poveste sau altceva. Mi s-a spus că e bolnav şi d-aceea n-a venit anul acesta la bîlci, el carele în toţi anii venea. Mă hotărîsem să mă duc eu la dînsul. Cînd în dimineaţa de 21 iulie văz pe gazdă că mi-1 aduce. Am intrat în vorbă cu dînsul. Mi-a spus că se numeşte Moş Florea orbul, că este de peste 65 de ani, că locuieşte în sat la Berivoeştii pămînteni, judeţul Muscel, pe lîngă Gîmpulung. După acestea a început să-mi spuie de Alexandru Machedon, de Xaptipa filosoful, de Halima. Eu l-am oprit. ' L-am rugat să-mi spuie, daca ştie, ghicitori, basme ori poveşti d-alea de care se spun pe la şezători. Din tot ce a putut să-mi povestească în timp de aproape un ceas şi jumătate, m-am ales cu o poveste, cu cîteva ghi- citori şi cu următoarele versuri. L-am rugat să mai vie, mi-a făgăduit, dar nu s-a ţinut de cuvînt. STIHUL BUCHILOR. 625 Az Azi a mea iubită floare, Garoafă mirositoare, N-ar fi bine şi cu cale Să facem o plimbare? Buche Bine eşti împodobită 630 Ca o garoafă-nflorită. Vide Văz că eşti foarte cuminte Şi-nţeleaptă la cuvinte; Că de vreai mai dinainte Erai om foarte cuminte. 635 Glagol Grăieşte-mi vreun cuvin t Să mă mai ţiu pe pămint. Dohro Dă-mi mie vro bucurie Să-mi fie spre veselie. Est Eu sunt cel om streinat 640 De dumneata, depărtat. Juvite Jeluită, puică, tu vei fi, Dacă nu mă vei iubi. Zalo Zapis ţie ţi-aş fi dat De nu te-ai încredinţat. 645 Zimble Zi-mi tu ca să viu la voi Să mai vorbim amîndoi. Ije Ismă creaţă şi-o lalea Iubi-m-aş cu dumneata. I Ispitit-ai în tot chipul 650 Şi mai cercat cu cuvîntul, Caco Că eşti floare asomie Să-mi fii dragă numai mie. Lude La dumneata, puiculiţă, Aci-n dos în grădiniţă; 655 De la vale de portiţă Răsări o garofiţă. Mislete Mîhnită, puică, vei fi Daca nu mă vei iubi. Naş Nădăjduind, puică, la tine 660 Rămăsei ca vai de mine. On 0! mijloc, mijloc subţire, 36 561 665 670 675 680 6S5 690 695 700 Vrei să mă dai de ruşine? Pocoi Pentru tine, puiculiţă, 0 să mor fără credinţă. Riţa Rău fusei eu rinduit Cu ast pustiu de iubit. Slovo Să-ţi zic floare asomie Că placi multora şi mie. T ferdo Tu eşti a mea mîngtiere, Dragostea vieţii mele. Uc Umbllnd m-am tot tulburat De-al tău dulce sărutat. Fita Focul ce este in mine Arză rochia de pe tine. Her Hiarele de m-ar mînca Nu mă las de dumneata. Ţi Ţine, puică, vin de bea De la mînuşiţa mea. Cerf. Ce te făleşti aşa tarei Ca nu eşti de vrun neam mare. Şea Şi te ţii în fandosii Cum că eşti cea mai dinţii. Ştea Ştergeţi această mîndrie, Nu le-arăta cu prostie-, Ia Ia vezi lacrimile mele Cum se varsă cu durere; Şi se varsă pe obraz Pentr-un puişor cu haz. lus Iubitul este cu haz, Despărţirea cu necaz. Iu Iubita mea m-a lăsat, De mine s-a depărtat. Dar eu nu voi ca s-o uit Pînă la al mormînt. Gea Gerul, frigul nu mă ţine Pînă nu dau pe la tine. In In calea ce am venit, Ah! să nu mă laşi lipsit. Ipsilon I psihi mo surioară, Dorul tău mă bagă-n boală, Sprîncenile mă omoară. Amin Apa curge şi se duce Pietrele rămîn şi pltnge. 56? 705 710 715 720 725 780 785 740 Ghici ghicitoarea mea: Dintr-o piatră albă Prooroc se naşte Nici creştin, nici păgin, Şi la moartea lui Se botează în apă fiartă. (Cocoşul.) Trup de femeie sus, trup de femeie jos, şi zece trag pe patru la judecată. (Femeia cînd mulge vaca.) Belit şi mîncat Şi zbiară prin sat. (Cimpoiul.) Să fiu albă nu-s cucoană, Să fiu neagră nu-s ţigancă, Să fiu verde nu-s mătase. (C o { o 1 a n a.) Cinci capete, patru suflete, şi o sulă de unghii. (Mortul cînd e dus la groapă.) lepure-mpănat, Şarpe potcovit, Poruncă de domn, Meşteşug de om. (Plugul.) Merge pe drum: Două ascultă, două vede, două ară, patru merg; una mină şi umblă gemînd, nefiind bolnav. (Porcul.) Cine în cer nu s-a suit Pe pămînt n-a umblat, Şi pe Dumnezeu a lăudat? (Ioan Prorocul.) In aceeaşi zi am prînzit într-un fel de chioşc clădit din frunzări pe cursul apei Rîul Tîrgului, aproape de mănăstire. Vîjiitul morilor din apropiere, murmurul apei ce trecea pe sub acest chioşc, te face să mănînci mai cu poftă! Acest 364 563 chioşc era rădicat vremelnic, numai pentru bîlciul de Sfintui Ilie, ce se face la Cîmpulung în tot anul, cum este moşii în Bucureşti. 745 După ce am mîncat, am trecut podul cel lung făcut peste rîu, şi am luat drumul către Flămînda. Flămînda este o mică mănăstire pe vîrful unui deluleţ în marginea Cîmpulungului, de ceea parte de rîu. Ce va fi fost în vechime nu ştiu. Dară ştiu, după cum mi s-a 750 spus, că aci a fost închis Ienăchiţă Yăcărescu poetul, de către fanarioţi, pentru gîndurile lui patriotice. Urcîndu-te pe deal, ca să ajungi la mănăstire, pe coastă la dreapta pe o întindere de loc îngrădită, este cimitirul papistaşilor şi al protestanţilor. După cum se vede, pare 755 a fi înfiinţat din nou. Sau că, morminte sunt puţine, unde nici streini nu sunt mulţi la Cîmpulung. în vîrful dealului, daca ajungi, stai şi te miri ce fel de mănăstire să fie asta! Acolo nu se vede nici urmă de locuinţă omenească. Nici chilii de călugări, nici nimic. 760 Biserica se vede ridicată în locul celei vechi, însă neisprăvită, se zice că a luat-o prin licitaţie un meşter ca s-o facă; însă înşelîndu-se la preţ, a făcut-o pînă unde i-a ajuns banii ce a fost luat. Se zice iar că meşterul n-a făcut-o după contract, că nu e destul de trainic lucrată. 765 Pentru aceasta fu tras în judecată; meşterul a pierdut la judecată, dar e sărac, nu poate să o isprăvească după cum le-a fost vorba, şi lucrul stă baltă. Prinde orbul, scoate-i ochii. Clopotniţa s-a părăginit şi dînsa. Nu va trece mult 770 şi o vei vedea şi pe dînsa o grămăjuie de dărîmături, precum a şi început. O cruce de piatră ce era acolo lîngă clopotniţă s-a rupt în două, partea de d-asupra a căzut cu capul în jos, aşa că nu se ştie ce este scris pe dînsa. Pe trunchi, care mai stă 775 în sus, am putut citi. lămurit numele lui Leon-vodă. Ce o fi zicînd mai la vale nu ştiu, fiind acoperit de partea căzută de d-asupra. Ar fi bine, socotesc eu, să fie ridicată şi să se dea în stampă scrisoarea întreagă de pe cruce, spre ştiinţa tutulor. 780 Fiul meu, George, s-a atîrnat ca maimuţele de grinzi, de ziduri, şi s-a urcat tocmai la clopote, cari mai stau atîrnate la locul lor, a bălăngăit niţel cu ele, apoi s-a dat jos. 564 Dacă n-ai ce vedea mai deosebit ceva pe acest deal, 785 apoi eşti răsplătit cu vederea cea frumoasă asupra Cîmpu-lungului şi a prejmetelor. Vezi Cîmpulungul întinzîndu-se d-a lungul rlului, cu cele trei uliţi ale lui, căci trei uliţi are Cîmpulungul, lungi ca şi dînsul, din cap pînă în cap. Aceste uliţi sunt 790 străbătute de alte uliţi lăturaşe ce leagă între ele uliţele cele mari. E frumos să vezi Cîmpulungul de aici, oraş cu mulţimea lui de biserici, şi încins de Rîul Tîrgului. O panoramă din cele mai încîntătoare. 795 De cîte ori vorbesc de Cîmpulung, de atîtea ori stă de faţă numărul său de biserici. Dar ia să stăm strîmb şi să judecăm drept. Oare Bucureştiul este mai breaz? El are nu 20 de biserici ca Cîmpulungul, ci numai 130. 800 Să fie oare că atît în Bucureşti, cît şi în toată ţara, bătrînii noştri nu erau aşa de procopsiţi pre cît erau de evlavioşi şi de patrioţi? se poate. Crez şi eu. Astăzi ne-am umplut de procopsoală. Din vîrful dealului Flămînda, dacă îţi întorci privirea 805 de la oraş spre munţi, apoi frumuseţea firei e mai măreaţă, vezi dealurile trîmbe, trîmbe, şi dincolo de ei ridicîndu-se munţii falnici, ale căror vîrfuri pare că vor să atingă cerul. Ne-am grăbit să ne coborîm şi să mergem acasă, căci prin văile dealurilor, negura ne arăta că plouă, şi nu voiam 810 să ne botezăm în ziua aceea. Ne-am temut de ploaie, fiindcă prea ardea soarele. La 21 am fost la Lereşti. In ziua aceea am luat două care, coviltirite şi procoi-ţate, cu gînd să mergem pe sus. Dar te lăsa inima să mergi 815 în car, noi ahtiaţii de preumblări pe la munte? Copiii şi femeile au mers. Noi bărbaţii nu; căci nu degeaba aveam cu noi patru cîrji dc preumblat prin munţi, cîrji cum altele ca dînsele n-am mai văzut, eu cel puţin, acolo la Cîmpulung. 820 Şi luînd-o pe trepăduşe, haide, haide cînd înaintea care' lor, cînd după dînsele şi oprindu-ne la toate hanurile, ca să le gustăm ţuica, am ajuns în satul Lereşti, l-am străbătut pînă am ajuns la locuinţa părintelui Ţuluca, unde am des-jugat. 825 Era către nămiezi. 565 Părintele Ţuluca ne-a primit bine. Găzduirea românului este de poveste. Bucuria eu care primeşte el oaspeţii, nu se poate spune. O astfel de găzduire am primit şi noi la părintele Ţuluca. 880 Şi e harnic părintele. El e şi preot în sat, şi învăţător al copiilor din sat, şi mai ia şi petece de loc de la unii, alţii cu arendă spre a le cosi, face negoţ cu scînduri, cu vite şi cu ce poate; d-aceea este, se vede, chiabur. Goprinsul lui este coprins la dînsul şi casă bună. Nu 835 e vorba, la munte mai toate casele sunt bune: ’nalte, încăpătoare, învelite cu şindrilă, făcute de zid de piatră şi ridicate de la pămînt. A părintelui Ţuluca mai cu deosebire; curăţenie în odăi, căci casele lui au mai multe odăi, îmbrăcate pe dinăuntru într-un chip ţărănesc, dar frumos. 840 Plocate, foarte albe, aşternute pe paturi, de ţi-e drag să şezi pe dînsele, pereţii acoperiţi cu velinţe, toate lucrate de mina preotesei. Casa cea mare, casă de musafiri, este împodobită cu o canapea şi scaune ca la oraşe, iar pereţii cu fel de fel de 845 ţesături supţiri şi scumpe: vîlnice, lucrate cu fir şi cu fluturaşi, ii cu altiţe lucrate numai în mătase şi cu fluturaşi, marame de borangic, subţiri de să le spargi cu limba, vezi că preoteasa ştie a lucra bine, şi apoi e harnică ca şi părintele. 850 Ce să vă mai spui? Casa părintelui Ţuluca este casă de om cu dare de mînă. Rostul este rost şi plină cu de tot ce trebuie omului la ţară. Cum am ajuns, ne-a cinstit cu ţuică veche, nişte ţuică, ce rar se găseşte, apoi ne întinse masa, căci era şi timpul. 855 Scoaserăm şi noi merindea ce aveam la coş, puserăm la mijloc şi vinişorul ce adusesem şi ne-am ospătat sub nucul din livedea de lîngă biserică, unde secerătorii coseau iarba. Şi fiindcă preotul se îndeletnicea cu lucrătorii a sfîr-860 şi de cosit în acea zi, îl lăsarăm să-şi vadă de lucru, iar noi traserăm cîte un somn la umbră de nuc, de să se ducă vestea. După ce ne scularăm, încurcarăm şi noi locul p-acolo pe lîngă oamenii ce lucrau pînă seara. în acest timp pre-865 oteasa găti masa pentru lucrători; masă mare, cu nu ştiu cîte mămăligi şi legumă. 566 Noi întrebarăm pe părintele, ba despre una, ba despre alta, şi la toate ne răspundea, ca un om cunoscător de locurile de p-acolo. 870 Ne arăta fiecare vîrf de munte ce se vedea de acolo,, ba şi pe cele de la spatele lor şi de primprejur. De la dînsul am aflat o mulţime de nume de munţi, dintre cari mai ţin minte următoarele: Păpuşa, Dragoslavele, Mateiaşul, Iezerul, Buliga, Lea-875 otul, Rogozu, Măgura, Piscul Calului, Muntele Boldu, Voivoda, Piscul Caprei, Portăreasa, Cernatu, Obîrşa, Groa-pele, Brătila, Zîrna, Piscul Netotului, Nisipurile, Muşe-teasca, Galbenele, Valea Vladului, Luţa mare, Luţa mică-Comisul, Tamaşul, Piatra lui Grai, Baciul, înfundată etc. 880 Am întrebat daca ştie să ne povestească ce se vorbeşte prin sat despre numirile munţilor; d-o pildă: de ce se zice Păpuşa, Mateiaşul, Piscul Calului, Valea Vladului, Piscul Netotului, Piatra lui Crai şi altele. Ne-a răspuns că nu ştie. Acum stau şi mă gîndesc: să 885 fie oare că nu ştia în adevăr, ori că avea de lucru şi nu putea să stea să ne povestească? Văzurăm şi noi că timpul nu era tocmai priincios pentru asemenea întrebări. Ne-a făgăduit însă, ca şi d. Bădescu, profesor în Cîmpulung, că va cerceta, şi de va afla vro poveste mi-o va face cunoscut. 890 Seara, după ce am cinat, preotul, preoteasa şi încă vro doi săteni d-acolo ne-a petrecut pînă ne-a scos din sat, şi e cam lung satul, ca toate satele de la munte, cari sunt cu casele risipite. Viind pe drum ca să ne mai treacă de urît, şi ca să şi 895 mai rîdem oleacă, am început a cînta. Cîntecele noastre zădăriră şi pe unul din chirigii, nenea Ion Nicoîae Diaconul, locuitor în mahalaua Malu, din Cîmpulung, bătrîn trecut de 60 de ani, şi se scăpă de spuse că ştie şi el un cîntec din tinereţele lui. Atîta fu de ajuns. Ne alegarăm 900 de dînsul şi nu-1 slăbirăm pînă nu cîntă. I se aprinsese călcîiele bătrînului, vezi că îi dădusem de gustase din sîngele Domnului, şi din aghiasma de prune, de pe unde stătusem pentru popas. Cînta bătrînul de răsunau văile. Boii chiar pare că 905 se veseleau şi ei de veselia stăpînului lor. Trăgeau mai uşor, aprinşi de focul cu care cînta nenea Ion. Şi nu du- 56T cea glasul rău unchiaşul, se vede a fi fost un pui deromânaş în vremea lui. Noi îi furarăm vorbele şi iată că le aşternem aici aşa cum le apucarăm din gura lui. «10 CÎNTECUL NUMERILOR De la una pin-la două Anicuţo nene, Mi se rupe-inima-n două Anicuţo etc. 915 De la două pin-la trei, Mult mă faci p-aici să piei. De la trei pln-la patru Inimioara mi se bate. De la patru pină la cinci 920 Mult mă faci să viu p-aici. De la cinci pină la şase Inimioara mi se arse. De la şase pin-la şapte Inimioara mi se bate. 925 De la şapte pin-la opt Inimioara mi s-a copt. De la opt pină la nouă Inimioara-mi rupi in două. De la nouă pin-la zece 930 Inimioara-mi stă tot rece. Anicuţo nene. Şi cu cîntece şi cu glume am ajuns acasă pe la zece ore seara, de nici n-am simţit osteneala drumului. Ba încă părea că am fi dorit să fie drumul mai lung. 935 IV Cîteva zile ploioase cîte le-am avut la Cîmpulung nu le-am lăsat fără să le întrebuinţez şi pe dînsele la ceva. Am stat de vorbă cu gazda la care trăsesem. Şi ştiţi d-voastră că vorba vorbă aduce. Am vorbit 940 despre ceea ce ştia dînsul de oraş; despre ale bisericii, căci gazda mea era preot; despre vreme; despre multe şi de toate. 568 Preotul Nicolae Diaconescu este un om între 25 şi 30 de ani. Absolvent al seminarului din Bucureşti, cursurile 945 seminariale şi le-a început în seminarul din Curtea de Argeş. De cîţiva ani numai este preot la biserica Muceniţa Marina. Inteligent, om de buna-cuviinţă şi harnic, este iubit de toţi cei ce îl cunosc. — Noi suntem mîndri cu oraşul nostru, îmi zicea el 950 odată. El este leagănul naţionalităţii noastre. Monumentele ce întîlneşti în tot locul stau dovadă despre cele ce-ţi spui. Ar fi bine să se ia măsuri de cei ce sunt în drept să o facă, ca ele să se păstreze, căci altfel va ajunge, precum ajunsese curţile boierilor Goleşti. 955 — Şi cum ajunsese curţile alea ale boierilor Goleşti? — Ai fost prin piaţa noastră, ai văzut ce întindere are. Tot locul acesta era al boierilor Goleşti. Pe dînsul era nişte case mari, boiereşti, care odată, odată trebuie să fi fost fala Cîmpulungului. Grădina acestor case era 960 plină de fel de fel de pomi roditori, tot soiuri unul şi unul; în mijloc avea un eleşteu cu peşte. Eu însumi mi-a-duc aminte cînd eram copil că am prins peşte ziua. Ce trebuie să fi fost de aceste case, de grădina şi de curtea lor în vechime nu pot să-ţi spui, că n-am apucat. 965 Ceea ce ajunsese în timpii din urmă, de pe cînd ţiu eu minte, apoi erau nişte căzături. Casele erau dărăpănate. Uşi, ferestre, vraişte. Ajunseseră să fie locuinţa bufniţelor şi a cucuvaielelor. Pustietatea se răsfăţa intr-însele. Stafiile şi joi-mariţele băgase 970 groază între vecini. Seara nici un locuitor nu mai cuteza să treacă p-acolo. Ziua însă copiii mai intrau, dîndu-se jocului, prin curţi, şi alţii, ca şi mine, prindeau peşte. Decît să rămînă aşa pustii, bine a făcut primăria noastră de le-a cumpărat, le-a dat jos, şi a făcut piaţă; căci 975 piaţa cea veche nu era destul de încăpătoare. Eleşteul era atît de adînc, încît tot materialul netre-buincios din case l-a pus acolo şi împreună cu multă umplutură, adusă de aiurea, abia a ajuns de a putut să niveleze suprafaţa pieţei. 980 Bîrnele, grinzile şi stîlpii erau numai de stejar. Le-a vîndut unor tîmplari, cari le-au cumpărat ca plinea caldăr pentru lucrul lor de tîmplărie. 569 Azi, dintr-un loc pustiu care îngrozea lumea, s-a făcut piaţa pe care o vezi, destul de încăpătoare pentru tîrgul 985 de sîmbăta, pe care îl avem în Cîmpulung. Ar mai trebui, după părerea mea, cîţiva copaci pentru umbră, în zilele cele călduroase. Despre un lucru nu-mi dau seamă de ce nu s-a făcut, în piaţa cea veche era aşezată baniţa lui Şerban-vodă, 990 săpată în piatră, şi de jur împrejur cu slove pe dînsa. Cine din cumpărători voia să cerce dacă n-a fost înşelat la măsurătoarea de cereale mergea acolo, turna coprinsul baniţei în ea, şi era sigur daca a fost înşelat sau nu. Nu ştiu de ce această baniţă zace în curtea primăriei, 995 unde inscripţia de pe dînsa se poate strica, căci nu e ferită de lovituri şi de ciocnituri, şi n-a pus-o în mijlocul pieţei celei noi. Am stat mult pe gînduri şi m-am întrebat: „Ca ce ursită rea, prigoneşte pe biata noastră ţară, de voieşte 1000 să-i stîrpească orice urmă veche de fiinţa ei. Să nu se mai găsească nici un punct de legătură între vechiul trecut şi între viitorul ei?“ M-am întrebat, m-am gîndit, şi n-am putut să-i dau de căpătîi. Cei ce vă pricepeţi în d-alde astea, cei ce ştiţi să judecaţi mai matur, lumi-1005 naţi-mă şi pe mine şi, dacă vă stă prin putinţă, puneţi o stavilă acestei uitări a trecutului. Căci la Cîmpulung, ca şi la Bucureşti, la Dorohoi, ca şi în Oltenia se strică, se dărîmă, cu nemilostivire, se rade de pe faţa pămîntului tot ce a mai rămas de la moşi 1010 de la strămoşi. Mai toţi cei ce vin dinăuntru, de la învăţătură, pare c-ar intra într-o ţară de sălbatici, fără trecut, fără tradiţii. Şi anume: Doctorii nu vor să ţină seamă de loc de doctoriile poporului, ba încă le prigoneşte şi omoară ţinerea lor de minte, 1015 în loc să le cerceteze, să le îmbunătăţească, să le ridice pînă la ei, ca să le aducă în stare de ştiinţă. Mai-nainte vreme, aveam doftori mai puţini; dar babe şi unchiaşi cari ştiau să descînte şi să tragă mai mulţi. Inmulţindu-se doctorii s-au prigonit pînă la desfiinţare 1020 doftorii populari; descîntecele şi trăsăturile s-au uitat cu desăvîrşire. Azi mulţi oameni se lasă a muri neavînd cu 570 ce plăti vizitele doftorilor. Atunci, cu lucru de nimic, avea pe cine să cheme, ca să-i tragă şi să le descînte. Cel puţin avea o mîngîiere că au un ajutor. Ce e drept, s-au 1025 înfiinţat mai multe spitale, în cari se caută fără plată bolnavii cari vin. Dar nu toţi oamenii vor să meargă la spital. Ceea ce prigoneau doftorii mai-nainte, acum ei o scot la maidan. D-o pildă, unde ziceau că trăsăturile sunt o 1030 nimica toată, o secătură, azi ei o scot ca foarte folositoare. Numai i-a schimbat numele. Ei nu-i mai zic azi trăsătură ci masagi. T-ei pomeni că, ca mîine vor scoate la maidan şi des-cîntecele sub numire de ipnotism, de magnetism, sau cine 1036 mai ştie cum. Şi iată că cercetarea bolnavilor costă mai scump, de nu se pot căuta toţi. Cu doftorii populari, creştea numărul populaţiei. Cu doftorii de azi, scade, după cum ne-o spun ziarele pe toată ziua. Să mă ferească Dumnezeu a zice ceva rău de meşte-1040 şugul doftorilor noştri. Eu spui ce am apucat eu. D-apoi, poate să fie şi lipsa de cunoştinţa morţilor de pe atunci, pe cînd azi trîmbiţează ziarele necontenit numărul lor. Advocaţii, dară pe dînşii să-i lăsăm în pace, ca să nu ne mai aprindem paie în cap. Se vede pe toată ziua de toţi, 1045 cum croiesc la legi, şi la paralegi, cum le strică şi le fac iarăşi din nou, fără a ţine seamă de ceea ce am avut. Arhitecţii ridică nişte stîrpituri, în locul trainicilor clădiri vechi. Nu ţin seamă nici de trebuinţele noastre, nici de climă, nici de nimic. De e niscaiva călduri vara, 1050 cum este la noi, şi de se întîmplă să fie casa ce se clădeşte astăzi în bătaia soarelui, apoi te coci în ea. N-ai tu niţică umbră, n-ai tu puţină răcoare. De se întîmplă să dea niscaiva geruri de să crape lemnele şi pietrele, cum este la noi uneori iarna, apoi degeri în ea, cu tot focul ce dai la 1055 sobă. Clădirile însă cele vechi se luptau cu timpurile de trainice ce erau, vara găseai răcoare în ele, şi iarna cu puţine lemne încălzeai casa în care şedeai. Cercaţi de dărîmaţi o casă din cele vechi şi veţi vedea, 1060 cum am văzut şi eu în Bucureşti, scăpărînd tîrnăcopul 571 cînd loveşte în zidărie. Cercaţi însă de dărîmaţi una din clădirile de modă, şi veţi vedea ieşind cărămizile din zidărie pînă a nu le fi atins cu tîrnăcopul... vezi că aşa e moda! Numele uliţilor care aducea aminte cîte o faptă istorică 1065 se şterge, fără teamă, şi li se dă cîte o altă numire, cine ştie cum, şi fără să aducă aminte nimic. Şi cîte altele pe care nu ţi le aduci aminte. De s-ar împreuna ştiinţa cu practica ce este în ţară la noi de la moşi de la strămoşi, asupra tuturor ramurilor 1070 economiei noastre de trai, mult bine ar ieşi; dar aşa cum se face astăzi, nu ştiu, zău, unde o să ajungem! Poate la cucuiata! într-o altă dată, preotul Nicolae Diaconescu, ’mi da dovadă despre vechimea Câmpulungului, pe lingă altele, 1075 biserica la care slujea: Muceniţa Marina. — Tovarăşul meu, îmi zise el, un preot trecut de şaptezeci de ani, care de cincizeci de ani slujeşte la această biserică, îmi spune că data ei cea veche este 6723 (adică 1215), scobită într-o piatră ce se află în altar sub fereastră şi ten-1080 cuită de către cei ce au reparat biserica. Aşa zice că i-a ! spus şi lui un alt preot bătrîn pe care l-a apucat şi dînsul şi care a răposat demult. Inscripţia actuală de d-asupra uşii bisericii, pe care însumi am citit-o, zicea aşa: 1085 „Această sfintă şi dumnezeiasca biserică aflindu-se din zile vechi părăsită şi neaflindu-se ctitori casă o mai înoiască, şi stind biserica necăutată, îndemnlndu-mă eu robul lui Dumnezeu, Barbu de o am inoit-o întru slava sfintei muceniţei Marina, pe cît mi-a fost putinţa, cele ce se văd şi cele ce se vor înnoi de aci înainte, şi am făcut şi 1090 clopotniţa din temelii, precum se vede, şi am cumpărat două candele de argint şi o vie am cumpărat de o am dat bisericii de pomană, în zilele luminatului domn Io Constantin voievod. Meseţa septemvrie 20, d-nei leat 7205 (1697). înăuntru, pe grosimea uşei la dreapta, este o altă 1095 inscripţie, scrisă întru pomenirea celor ce au zugrăvit biserica la 7274 (1766). în partea stingă a bisericei este o colimvitră săpată în piatră cu inscripţia pe dinafară. Această colimvitră este îngropată în pămînt astăzi, fiindcă biserica de vechime 1100 rămăsese ca în groapă, pămîntul pe dinafara ei crescuse. 572 Cei ce au reparat-o au umplut cu pămînt biserica pînă au adus-o în faţa locului de dinafară, şi astfel colimvitra a rămas îngropată în pămînt. Literile au început a se toci de loviturile picioarelor. Poate că cele îngropate să fie mai 1105 bune. Socotesc că o cercetare amănunţită şi serioasă de cei în drept, poate că ar descoperi lucruri destul de importante. Altă dată, stînd iarăşi la vorbă, şi venind vorba despre vremea, iată ce mi-a povestit: 1110 — Este aici în curtea bisericii noastre, un bătrîn ca de optzeci de ani, anume moş George Frăţiloi, un sărman care sade de pomană, de felul lui din Cîmpulung. Stînd de vorbă cu el zilele astea de vremi şi de vlogul ce a început de cîteva zile, îmi spuse istoria următoare: 1115 „Tata cînd era copil mic s-a dus cu tată-său de a încărcat nişte scînduri din munţi. Viind, a mas noaptea în cătunul Cîndeşti, între munţi, lîngă lacul Cîndescu. Acest lac este fără fund şi are împreunare pe sub pămînt cu lacul ce se află pe vîrful muntelui Iezerul, unul din cei 1120 mai înalţi munţi. Se zice că şi acest lac este fără fund. Apele unuia şi altuia sunt negre; ele nici nu se seacă, nici nu se umflă. Cînd este să se facă vreme rea, adecă să se schimbe timpul, să vie vreo vijelie sau vreo furtună, vesteşte pe oameni de mai-nainte» căci începe a urla. 1125 în noaptea aceea cînd tata-meu, copil, cu tată-său, om matur, a mas lîngă lacul acela Cîndescu, tată-meu s-a deşteptat din somn, preste noapte de zgomotul ce se făcea în lac. Ascultă el, şi ce să auză? Bîltăcăind în lac, un glas 1030 striga: «Hăp ! hap ! hăp ! De ce merge tot mai rău. Hăp ! hăp ! hăp ! De ce merge tot mai rău...» 1136 Bietul tata, s-a speriat; mă rog copil, ce vreţi? Mai ascultă, şi aude şi d-a doua oară. Acum începu să-i clănţănească dinţii în gură de frică. Daca văzu aşa, deşteaptă pe alde tată-său, şi-i spuse. 573 1140 Taica moşu împacă copilul şi, ascultînd, auzi şi el bîltă-cind, şi glasul care zicea aidoma omului: «Hăp I hăp l hăp 1 De ce merge tot mai rău. Hăp ! hăp ! hăp I De ce merge tot mai rău.» 1145 Atunci sculîndu-se în sus tata moşul s-a închinat şi a zis şi tatălui meu să se închine. După ce au săvîrşit amîndoi sînta închinăciune, mai ascultară, şi nu mai auziră nimic.“ Şi iată că se împliniră cobirile acelui glas necurat: Cîte nevoi şi greutăţi nu mai căzură de atunci pe biata 1150 ţară? Răscoale, dăjdii preste dăjdii, oşti străine, războaie, biruri grele, secete, ape mari, şi cîte şi cîte neajunsuri de a adus pe bietul ţăran în sapă de lemn. Iaca nu mai departe, anul acesta de cu primăvară, se arăta an mănos în toate. Deodată se lăsă un timp şi ploi 1156 reci şi toate poamele se stricară. Zăpada din iulie de mai zilele trecute, puţin rău a făcut şi ea? Acum la începutul lui august, cînd toată lume nădăjduia în adunatul fînului, ce sunt ploile acestea reci şi dăinui-toare, decît sărăcie şi iar sărăcie? 1100 Altă dată iarăşi stînd eu la taifas cu părintele gazda mea, şi întrebîndu-1 dacă nu ştie ceva basme, ghicitori sau poveşti populare, mi-a spus: Ghici ghicitoarea mea: Apucai p-o haia, 1165 Mă-ntllnii c-o haia, Scosei (luai) o haia, Să dau in haia, Haia intră în haia Şi eu rămăsei cu haia. 1170 (Ş o p î r 1 a.) Eu fug de tine, şi tu te ţii de mine. (U m b r a-) Am un bou, unde se culcă nu mai creşte iarbă. (Focul.) 1175 Viind vorba despre jocuri de copii, bietul preot îmi zise: „Da unde am avut eu vreme, domnule, de jocuri, căci sunt înstrăinat de copil“. 574 Ar fi voit să-mi spuie păţeniile sale de copil, după cum am băgat de seama, dară tocmai atuncea îl chemară la 1180 masă. Totuşi mi-a făgăduit părintele să-mi trimită o colindă frumoasă pe care o ştie preotul cel bătrîn. Cînd n-aveam cu cine vorbi, stăm afară in pridvor şi mă uitam spre munţi şi spre dealuri. 1185 Şi această vedere este frumoasă la munţi. Vezi cum se ridică norii de prin văi. Cînd aceşti nori ies numai dintr-o parte a munţilor, adecă d-o pildă numai despre răsărit, ţi se pare că un foc mare sau vrun pîrjol trebuie să se fi întîmplat prin văile muntelui de unde ies aburii ca nişte 1190 fum. Aceşti nori părea că sunt lipiţi pe munte, se tot înde-sează, şi se tot ridică, pînă ce odată îi vezi că se dezlipesc de munte şi stau atîrnaţi în aer. Apoi îi ia vîntul la trei parale. îi plimbă pînă ce împreunîndu-se cu alţi nori de 1196 aiurea, ori că se întind şi îngreuindu-se cad în formă de ploaie, sau că îi mînă vîntul cine ştie unde. In preumblarea lor, vîntul le dă fel de fel de închipuiri. Cîte vro bucată de nor, ce se ridică deodată de pe vrun munte, vezi că ţi se arată ca un moş bătrîn cu barba lungă 1200 şi te uiţi la dînsul cum din ceafă îi mai iese un nas, o gură şi te pomeneşti cu un cap cu două chipuri: unul dinainte şi altul dinapoi, la ceafă; apoi ori că îi creşte vreunul din nasuri, ori că i se lungesc urechile, ori că îi iese vrun cucui din cap sau din fălci, că numai te pomeneşti cu un alt 1205 chip: vrun balaur, vro pajore cu două capete, vrun leu cu ghiarele întinse, vro femeie foarte frumoasă cu un trup potrivit şi bine făcut, şi apoi cît ai clipi, te pomeneşti că îi creşte cîte un coc cît toate zilele de mare, şi îndată se schimbă în vrun mototol ce n-are nici o formă şi, tot îăţin-1210 du-se, se închipuieşte în vro jiganie spurcată, în vrun lucru ce se mănîncă ca cele de pe pămînt, pînă ce îl duce vîntul de se împreună cu alţi nori, ori de se pierde din vedere, schimbîndu-se în fel de fel de lucruri. Cînd ies norii de prin mai 'multe văi ale mai multor 1215 munţi, atunci se schimbă socoteala. Fost-aţi, dragii moşului, vrodată la panoramă? Văzut-aţi vro cadra în care este zugrăvit cîte vro bătălie d-alea marile? Ei apoi dac-aţi văzut, îmi este uşor ca să vă fac să înţelegeţi vedeniile de pe munţi în zilele ploioase, cum se 1220 înjghebează norii. 575 1225 1230 1235 1240 1245 1250 1255 1260 De unde pînă aci vedeai munţii şi toate dealurile de prin toate părţile cum se văd ei cînd nu sunt nori pe dînşii, deodată ţi se arată norii ieşind încetinel din văile vrunui munte dintr-o parte, despre răsărit d-o pildă, şi într-o clipă vezi ieşind alţi nori de prin văile dealurilor despre apus; n-apuci să-i bagi bine de seamă, şi numai iată că zăreşti pe alţii ieşind de printre cele din miazăzi, şi mai totdeodată pe alţii de prin munţi de miazănoapte. Pare că într-un loc ar fi tunuri multe la număr; într-alt loc mulţime de ostaşi, împuşcînd unii dintr-o parte, iar alţii dintr-altă parte. De ai auzi şi bubuiturile ai crede că te afli de faţă la o bătălie mare. Dară asta se întîmplă mai tîrziu. De cum se dezlipesc norii de munţi, se ridică şi se împreună, nu trece mult şi, îndesîndu-se şi înghesuindu-se, unii într-alţii, numai începe a fulgera şi a tuna. Pasămite acolo în aer încep norii a se freca, a se năcăji şi a se bate între dînşii. Bine că nu le vine poftă să se bată şi pe pămînt, căci atîta ne-ar mai trebui! Pare că nu suntem noi destul de bătuţi de toate nevoile pămînteneşti, de... Pune, Doamne, strajă gurii mele! Vedeţi ce păcat eram să fac? şi d-voastră, dragii moşului, tăceţi, căscaţi gura la mine, şi mă lăsaţi să bat cîmpii. Ti! bine că mă deşteptai la timp, îmi îngrădii buzele, că cine ştie ce păţeam! Mă luau şi pe mine la ochi. Astfel îmi petrecui zilele la Câmpulung. Pe timp senin m-am veselit de frumuseţile ce se pot vedea în asemenea timp, şi pe cîtm-a iertat mijloacele; iar pe timp de ploaie, minunîndu-mă de potrivelile ce fac norii în aer, aidoma cu cele de pe pămînt. Acum, Dumnezeu să mă ierte, nu ştiu ce să zic, „precum în cer şi pre pămînt“, ori: „precum este pre pămînt, aşij-derea şi în cer?“ Cine ştie să o spuie, că eu unul nu ştiu ce să zic. Mi-e frică să nu greşesc. V Marţi la 24 iulie, la 9 ceasuri dimineaţa am pornit din Gîmpulung să mergem la Cetăţuia. Un car cu doi boi, coviltir şi procoiţat era pentru femei, copii şi pentru mine. Ceilalţi şase mergeau călări. 576 Ieşind din Gîmpulung, se uita lumea după noi, văzînd un car cu copii, înconjurat de şase călăreţi şi pe mine pe jos cu o caţă în mină şi cu o batistă sub pălăria de paie, ca arabii, spre a-mi apăra ceafa de arşiţa soarelui. 12(>5 Tocmai eu fui cela care am păţit-o, ca neamţul cînd s-a dus la bătălie. De m-ar fi întrebat cineva în minutul plecării: — Unde te duci, domnule? Eu aş fi răspuns ţanţoş şi cu glas sumeţ: 1270 — La Cetăţuia Iui Negru-vodă. De m-ar fi întrebat cineva cînd m-am întors acasă: — De unde vii, domnule? Eu aş fi răspuns umilit şi cu grai miorlăit: — De la Cetatea iui Negru-vodă. 1275 Mergeam înfipt, tot înainte, şi înapoi nu mă mai uitam. Mergeam, vezi bine, că era şosea întinsă. Ea este făcută şerpuită pe coasta muntelui Mateiaş. Cînd te uiţi de pe înălţime la dînsa, ţi se pare a vedea un şarpe uriaş, grozav de mare, urcîndu-se ca să ajungă pe piscul muntelui, în 1280 vîrful căruia este un stei de piatră eît toate zilele de mare, tăiat drept de seamănă cu un zid de cetate şi fără pic de verdeaţă, piatră-goală. Călăreţii şi dîrişii, ahtiaţi de călărit, nu se puteau opri de a nu umbla zglobii, cînd luînd înaintea carului, cînd 1285 aşteptînd şi ducîndu-1 cu alai ca pe cine ştie ce. Mergeam mîndru pe şosea, ne ploconeam şi noi Ia cei ce se ploconeau la noi. Pare că noi eram ce eram. Voind să mergi la Cetăţuia lui Negru-vodă, drumul este pe şoseaua Rucărului, pînă la un loc, apoi abaţi spre dreapta 1200 pe drumul lui Dumnezeu, pe unde umblă mai multă lume, şi drumul este bătut; apoi cobori în vale la stingă pe un loc foarte înclinat, pe drum nebătut, făcut numai de picioarele a cîtorva vite şi a oamenilor din satul Stoeneşti ce este aşezat tocmai în fundul văii. 1295 Eu nici că voiam să ştiu de unele ca acestea, ca unul ce mă bizuiam în caţa mea, şi dreptul vorbind, aveam în ce mă bizui. Cîrja mea era formată din lemn de scoruş sau paltin, dat la strung şi lustruit, în cap avea un cîrlig de oţel ca 1300 cîrja papei, înţepenit în şurub şi nituit, jos avea un bold iarăşi de oţel. Soarele era în puterea lui. Un vînticel însă ce venea din văile munţilor muia oarecum arşiţa. 577 37 — Ispirescu — Opere, yol. IX Mergînd pe drumul cel bătut al lui Dumnezeu, nu 1305 băgăm de seamă osteneala şi truda ce mă bîntuia pe mine, neînvăţatul la umblete lungi, căci finul carele era necosit încă-mi atrăgea toată luarea aminte. De-aţi fi fost în locul meu, dragii moşului, şi voi aţi fi făcut ca mine. 1310 Toate firicelele de iarbă erau în floare; nu ştiai la care să te uiţi mai întîi. Pare că te îmbiau zicînd: — Vezi-mă şi pe mine. Vezi-mă şi pe mine! Şi se putea să nu te uiţi la ele? Cît puteau ochii să-ţi coprinză, vedeai o împestriţătură de toate feţele. Atunci 1315 mi-aduceam aminte de basmele noastre, cari, cînd vor să-ţi spuie de vro frumuseţe altă potriveală n-are decît: cerul cu stelele şi cîmpul cu florile. Noi la oraşe ne silim să căutăm florile. Este adevărat că li se preface oarecum soiul. 1320 Din simple muntence le fac cochete de salon. Omul a ajuns pînă să schimbe şi forma şi vopseaua florilor. Prin cultură, dintr-o ruje de munte, a făcut un trandafir de grădină. Florile ce cresc pe coastele munţilor şi prin văi, ajung să fie învoalte în grădine. Totuşi mirosul cel bine 1325 deosebit şi dulce al florilor sălbatice nu-1 poate ajunge florile cultivate de grădinar. Mergînd după car, cugetam şi mă minunam de armonia ce domnea în vopselele cele vii ale florilor de pe cîmpul ce străbăteam. 1330 Lîngă o floare albastră vedeai una galbenă, lîngă aceasta, una roşie, apoi una albă şi toate aceste colori îngînîndu-se cu verdeaţa plaiului. Cele mai multe din ele semănînd la formă cu florile gră-dinăreşti, însă mai dezvoltate. Mirosul ce împrăştiau, te 1335 făcea să rîmneşti la viaţa săteanului, care se culcă noaptea în mijlocul acestor flori, le primeşte mirosul, pe care ele îl dau cu îndestulare, şi doarme liniştit, repauzîndu-şi trupurile obosite pe sîn de flori fără ca ele să ceară cuiva ceva în schimb. 1340 Nu mi se puteau sătura ochii de priveliştea ce înfăţişa smălţata întindere de loc prin care treceam. Eu mergeam şi un mers aşa de plăcut încît nu simţeam oboseala. Cu cît mi se veselea ochii, privind în stînga, spre valea pe unde aveam să coborîm, adecă pe calea vitelor şi a oame-1345 nilor din satul Stoeneşti, cu atîta mi se întrista inima uitîndu-mă spre dreapta, unde coasele a cîtorva secerători 578 doborau la pămînt floricelele cele frumoase lăsînd în locu-le pajişte. Cugetul meu merse pînă acolo, încît văzînd prăpădul 1350 ce făcea omul printre floricelele plăpînde, îmi închipuiam viaţa noastră a muritorilor, pe care după cum se zice, o curmă coasa morţii. Şi aşa, cufundat în gînduri, am ajuns la drumul vitelor, o potecă îngustă, printre fîneţe, cu făgaşuri adinei cînd 1365 într-o parte, cînd într-alta. Se vede că plouase de curînd p-acolo. Soarele nu avusese timp să zvînteze suprafaţa. Coborîşul era repede şi ne urmam drumul încet. Eu m-am deşteptat din visurile ce mi le aducea gândurile ce 1360 mă coprinsese numai atunci cînd coborînd, cu toată cîrja ce ţineam în mină, picioarele îmi alunecară pe iarbă şi dădui înapoi ca bobocii de raţă cînd ciupesc din vro buruiană. Eu am căzut; eu m-am ridicat. Atunci deschisei nişte ochi mari, mă uitai în toate părţile, şi văzui pe călă-1365 reţii noştri care mergeau răspîndiţi, şi carul care se depărtase, nu de hărnicia boilor, ci de sila povîrnişului, măcar că se împiedecase roata. Pămîntul era negru şi clisos. La unele locuri, coborînd, şi pe unde făgaşul ora mai adine, dam de cîlo un bolovan 1370 de piatră preste care carul trecea cu anevoinţă. Pare că pe unde răsărea atîtea fire de iarbă înflorită, răsăreau şi pietroaiele. Pasămite, acesta fiind cel din urmă dintre dealurile de lîngă munţi, bolovanii începuseră a se arăta. De unde pe celelalte dealuri este pietriş, pe acesta la 1375 o adîncime oarecare de la suprafaţa pămîntului, zăceau bolovanii, sau rupturi din stînci, pe care vremile le acoperise cu pămînt bun pentru răsărirea finului celui mai gustos. în cele din urmă ca să nu mai întinz vorba, cu chiu, cu vai am ajuns de vale la marginea satului Stoeneşti către 1380 unsprezece jumătate ceasuri. Apoi pe matca pîrîiaşu-lui ce curge p-acolo am mers cale de un ceas pînă să ajungem la celaît cap al satului, ca să dăm de han unde să mâncăm de prînz. La munte, casele satelor sunt rari, risipite pe o întin-1385 dere de cîte un ceas cale. Drumurile sunt pe matca râurilor, cari cînd se umflă trecerea de la un loc la altul încetează, sau se face cu mare anevoinţă, de nu cu primejdie de viaţă de om. Este greu de umblat cu piciorul, de teamă să nu ţi-1 scrînteşti printre bolovani şi pietroaie, pe care nu le-ar 37* 579 1890 putea urni din drum, pe unele, nici zece oameni. Dară cu carul cu boii este o trudă. Nu scapă roatele de un pietroi şi se găsesc împiedicate de un bolovan. D-abia urcată pe dînsul, şi roata scăpată de pe dînsul pe pămînt, zdrunci-nînd pe cei dinnăuntru carului de să-şi muşte limba. Zgu-1395 duituri, zdruncinături, scuturături, de voie, cîte vrei şi eîte nu vrei. Gînd te dai jos din car, eşti zdrobit, şi mai rupt de osteneala decît cînd ai fi umblat pe jos. Trecînd prin acest sat pus cam pe coastă, vedeai printre casele oamenilor cari erau destul de rari, locuri pe unde apele 1100 ploilor din munţi îşi făcuseră loc ca să se coboare în rîu. Te coprindea jalea văzînd aceste locuri, acoperite de pietriş, bolovani şi pietroaie pe care apele le urnise din munte, şi pe cari nu le putuse tîrî pînă în matca rîului, stau risipite pe toată faţa povîrnişului pe unde se lăsase apele mun-1105 iilor. Privelişte tristă. Parcă o răzmiriţă fusese înfrîntă de tunurile oastei, care sfărîmase tot şi lăsase în neorînduială şi stricăciunea cea mai spăimîntătoare. Şi în adevăr, ce sunt acele ploi de toarnă cu găleata, 1410 acele spargeri de nori, ale căror ape cad pe munţi uneori; ce sunt acele scurgeri de ape ce nu li se poate împotrivi nimic în calea lor, decît nişte rezmiriţe ale elementelor? în sfîrşit, dăm de han. Ne aşezăm sub umbra unui nuc mare. şi din merinda ce luasem cu noi şt din niţel lapte 1415 bătut, foarte prost, am prînzit, cam pe la două ceasuri după amiazi. Şi pornind iarăşi la drum către Cetăţuia lui Negru-vodă printre munţi, prin satul Cetăţenii din vale, de aci înainte aveam a face cu Dîmboviţa, cea care curge prin Bucureşti, 1120 în mod aşa de nevinovat. P-aici, dragii mei, să veniţi a vedea Dîmboviţa. Ca să ajungem Ia Cetăţuie, de opt ori a trebuit să o trecem, nu pe vrun pod, aşi ci prin cursul ei repede, care aduce o mulţime de buşteni, tăiaţi din munte, şi lăsaţi pe cursul ei, 1425 spre’a veni la fierăstraie, ca să se schimbe în scînduri. O zicătoare a poporului spune că oaia îmbătrîneşte de ţăcănitul foarfecelor cu cari o tunde ciobanii. Eu zic: călătorului care vrea să cerceteze Cetăţuia lui Negru-vodă, i se albesc perii trecînd mereu Dîmboviţa. 1430 Sunt vaduri cunoscute numai de oamenii locului, pe unde trebuie să treacă carele şi călăreţii. Cine se încumete a trece prin alte părţi o păţeşte: sau că se răstoarnă, sau că 580 dă în bolboacă. Ca să ne ferim şi de una şi de alfa, noi am luat un călăuz din sat de la Stoeneşti, unde am prînzit. 1435 Şi bine am făcut. Căci de opt ori am trecut Dîmboviţa, şi de opt ori a trebuit bietul om să ducă boii de funie prin apă pînă la brîu, apă rece şi repede. Trecînd prin apă, nouă celor din car ni se părea că carul merge d-a curmezişul în susul apei; apoi ţipete de copii, 1440 bătăi de inimă, frică cit nu vă puteţi închipui. Totuşi frumuseţele şi vederile plăcute şi de tot felul ale munţilor printre care este drumul, te fac să uiţi trudele călătoriei. Pe coastele unor munţi la înălţimi foarte mari, vezi 1445 cîte un stei de piatră ieşit afară din rînduiala lui. El seamănă unui balcon de casă, înconjurai de brazi măreţi. în alte locuri vezi cîte o scosătură de piatră, ce-ţi închipu-ieste forma unui bust de om, şi totul pe munte o verdeaţă de brazi, de parcă tot muntele este îmbrăcat într-o haină 1460 lipită pe trupul lui. Numai colea şi colea se vede cile o stincă ieşită mai afară din coastă, de parcă ar vrea să cază preste călători, şi înfăţişînd deosebite forme, după cum faniazia îţi porunceşte să le vezi. La cîte o întorsătură de munte, adecă în unghi, stînca 1455 ieşită de sus pînă jos, ţi se arată ca un turn de cetate, la alte locuri ca un fel de castel d-al feudalităţii. Ce vreţi? nu este condei care să puie negru pe alb toate frumuseţile, nu este cap care să spuie toate potrivolele ce arată munţii, potriveli ca cele ce vedem prin oraşe făcute de măiastră 1460 mină a omului. Şi nu se poate tăgădui ca omul să nu se fi nevoit a se lua după făpturile fireşti în multe din meşte-şugitele sale lucrări. Străbătînd tot acest drum sălbatec şi totodată plăcut, ajungi la cea din urmă trecătoare a Dîmboviţei. Aci stai 1465 şi te miri cum s-a despicat stînca în două de-a făcut loc apei să treacă. De o parte şi de alta a Dîmboviţei bucăţi nemărginite de mari, stau să-ţi zică: „Bine ai venit“. Mai la vale stînca iese din apa ca o jumătate de cerc foarte grozav de mare, stă ameninţătoare să te zdrobească dacă ai cuteza să 1470 spurci locurile pe care le cercetezi. Treci Dîmboviţa încă o dată şi ajungi la poalele muntelui numit Getăţuia lui Negru-vodă, în vîrful căruia este bisericuţa în care se închina viteazul domn şi urme de zidărie de cetate. 581 1475 1480 1 485 1490 1495 1500 1505 1510 1515 582 Suind pe potecuţă, întîlneşti la un loc piatra goală ieşită d-asupra pămîntului şi aşezată ca o lespede foarte mare pe care trebuie mai mult să te tîrăşti decît să umbli. Şi urcînd, călăuzul nostru, un unchiaş, sta pe la soroace şi ne arăta spuindu-ne: — Iată colo, domnişorule, este poarta cetăţuiei acum sfărîmată, muntele din faţă se numeşte muntele Doamnei. Acolo Negru-vodă îşi ţinea avuţiile. Pe vîrful lui nu se poate urca nici ciuta cea uşoară şi cu ţepene picioare. Doară pe partea de din dos, să se poată apropia cineva de pisc, căci eu nu ştiu să se fi putut cineva urca. Şi pe poteca cotită şi nu fără primejdie la un loc, aproape de vîrf, ne-am urcat tocmai sus. Acum las pe unchiaş să vă povestească mai departe. — Din strămoşi a rămas povestea că oarecînd tătarii cotropise ţara noastră, că Negru-vodă s-a luptat cu diaşii multă vreme, dară nu-i putu dovedi. Ca în cele din urmă aci se aciui cu oastea lui şi locuitorii îşi găsiră scăpare prin văgăuni de munţi. De aci din cetăţuia ce şi-o făcuse e! cu multă osteneală, ieşea de hărţuia pe spurcatul de tătar, care umpluse ţara cu spurcăciuni de ai lor. Şi ţinu piept multă vreme năvălirilor acelor nelegiuiţi. Dar viind de peste munţi ajutor lui Negru-vodă oastea de la Borna, cu dînsa birui pe cotropitori, îi tăia fără milă, îi zdrobi şi îi puse pe goană. Cei rămaşi cu viaţă au dat dosul, au fugit cu coada între picioare, s-au dus în smîrcuri şi duşi au fost pînă în ziua de astăzi. Din vîrful acestui munte şi pînă în piscul muntelui Doamnei, care este colo, Negru-vodă puse de făcu un pod de piei de bivol, pe care se ducea viteazul domn de-şi cerceta avuţiile ce grămădise şi pe doamna sa, care locuia acolo. Se zice că podul de piei de bivol îl ridicase acolo cu nişte macarale grozav de mari. Acum nu se mai cunoaşte nici urmă din acel pod, nici nimic. Ca ce fel de oameni să fi fost aceia cari au clădit podul; ca ce fel de macarale să fi fost acelea, nu pot şti. Destul că eu nu-mi aduc aminte să fi auzit că a putut cineva să se urce acolo. Iacă ici este bisericuţa lui Negru-vodă, mai dincolo, iată şi biserica papistăşească a doamnei, căci doamna lui Negru-vodă a fost papistăşoaică. Urcîndu-te tocmai în vîrful muntelui se întinde un şes unde se vede o bisericuţă cu totul şi cu totul de piatră. De unde, de jos de la poalele muntelui pînă sus, nu se zăreşte 1520 nici un pic de apă piştind, aci în altarul acestei bisericuţe, lingă proscomidie, este un izvoraş de apă mic de tot, ce iese din piatră, şi stă acolo ca într-un găvan. Oamenii se spală pe ochi, daca ajung sus, zicînd că e bună de leac. Mai la o depărtare, cît arunci cu piatra, se văd urmele unei biseri-1525 cuţe ce se zice că a fost papistăşească. în bisericuţa lui Negru-vodă se vede o piatră pe care sunt întipărite mai multe urme de picioare de oameni: două micuţe, ce zic să fie tiparul picioarelor fiului lui Negru-vodă ; două mai măricele, ale doamnei lui, şi două mai 1530 mari ale însuşi viteazului domn. Pre cealaltă parte a şesului, se ridică o stîncă pe care te urci cu mare greutate, de nu cu primejdie de viaţă. Dacă ajungi sus vezi tiparul săpat în steiul de piatră a două copite de cal. 1535 Zic oamenii să fi fost acolo urmele calului lui Negru-vodă, de pe cînd s-a aruncat în prăpastie. Frumuseţea priveliştii ce ţi se înfăţişează de pe şesul din vîrful cetăţuiei, nu se poate zugrăvi. De jur împrejur se văd piscurile Gărgăunului, Şoimu-1540 lui; munţii Cetăţenii, Pleşile, Frunţii, Doamna şi Marginea Doamnei. Ei ţi se par nişte uriaşi ce se întrec care de care să-şi ridice mai sus grumajii către cer. Apoi văile Kiliei şi Coman pe Dîmboviţa. Aci alte frumuseţi îţi izbesc ochii. 1545 Cînd te vezi sus, îţi pare că eşti altul. Te simţi mai aproape de Dumnezeu şi gîndurile te năpădesc, de nu ştii pe care să alegi. Abia crezi că ai apucat pe unul, şi alte zece, cincisprezece te coprind. Un fel de teamă neînţeleasă ţi se strecoară 1550 în inimă; rămîi uimit de atîta mare mărire, şi pari că eşti pe altă lume. De n-ar fi călăuzul care să-ţi spuie că e timpul să te cobori, te-ai uita acolo; de n-ar fi stomacul, bată-1 nevoia! să-ţi aduc aminte că trebuie să-i dai şi lui ce i se cuvine, 1555 te-ar apuca noaptea pe vîrful Cetăţuiei. Şi coborîndu-ne tot întrebam pe călăuz, ba despre una, ba despre alta, pînă veni vorba iarăşi de biserică. Atunci unchiaşul îmi povesti următoarele: 583 — Să vezi dumneata, domnule, eu unul nu ştiu să fi 1560 fost părăsită biserica ca azi. Totdauna s-a făcut slujbă în ea. Mai ales la Isvorul tămăduirei, venea lumea după lume la slujbă, venea toată megieşimea şi se închina cu evlavie, luau apă din izvorul din altar, se spălau, o beau, că mult era folositoare de suflet, şi tămăduitoare de meteh-1565 nele trupeşti! Totdauna era măcar cîte un pustnic; carele nu s-ar fi coborît din munte pentru nu ştiu ce de i-ai fi dat. Mai acum cîţiva ani, se aşezase un călugăr, pare-mi-se a se fi chemat Isidor şi, din agoniseala lui, strînsese şi ei 1570 vro două, trei parale; că n-avea pe ce le cheltui. Pasămite că îl mirosiră nişte oameni răi, şi îndemnaţi de satana, tat-al răilor, veniră de-1 jefuiră. Se vede că bietul călugăr nu vru să le spuie aşa iuimai-decît unde avea banii, că-i chinuiră, că-1 munciră, de să 1575 ferească Dumnezeu şi pe duşman de aşa nevoie grea. îl legară, îl duseră în muntele vecin şi acolo îl lăsară după ce-i luară tot ce adunase şi el după sufletul lui. O fi strigat bietul călugăr, o fi răcnit el, dară cine era să-l audă în pustietăţile astea? Cine ştie la cîte zile după 1580 asta nişte oameni ai lui Dumnezeu îl găsiră şi îl aduseră bolnav iarăşi la locul lui. Mai boli el ce mai boli, şi-şi dete sufletul. Eu socotesc că s-o fi odihnind acum în corturile drepţilor, că mult a pătimit pentru lege sărmanul! De atunci s-a părăsit bisericuţa. Nici tu candelă, nici 1685 tu odoare, nici tu slujbe sfinte nu se mai aude în ea. Ba mai acum două luni îmi pare protopopul de la Cîmpulung a venit p-aici. Cică avea poruncă să scrie cum se află bisericuţa, ca să trimită Mitropolitul preot să înceapă iarăşi a face liturghie. Ajuta-i-ar Dumnezeu să-şi împlinească 1590 gîndul. Şi cu poveşti, şi cu vorbe glumeţe, nici n-am simţit cînd ne-am scoborît. Tocmai după ce am prins să ne odihnim oleacă, am simţit că sunt obosit. Ceilalţi asudase, nu asudase; dară eu 1595 ştiu că asudasem de cămaşa de pe mine se făcuse leoarcă. Jos ne aştepta o frigare de friptură, brînză de burduf, pîine şi ce se mai afla în coş, am mîncat, şi apoi ne-am încărcat, care pe cai, care în carul cu boi cu care venisem. Era şase ceasuri seara. De silă de milă, am apucat de 1600 am trecut Dîmboviţa, de cele opt ori înapoi, mai cu ajutorul luminei de zi, mai cu al lunei care răsărea de cu vreme, 584 1605 1610 1615 1620 1625 1680 1685 1640 fiindcă luna da înainte, am trecut satul Cetăţenii şi am ajuns în satul unde prînziserăm. Pînă aci călăuzul nostru fiindcă era din acest sat, zicea că ştie el drumul mai d-a dreptul, şi mai uşor, ca să ne scoaţă în şoseaua Rucărului. Aci însă îşi luă seama, începu a se codi a mai merge cu noi. Ştia el, vezi, ce ştia. Ştia că minţise; fiindcă alt drum nu se afla, decît acela pe care venisem, şi îi era să nu-1 dăm de minciună; mai ştia că, cu carul cu doi boi, ne-ar apuca ziua pe drum, ori poate să stea boii şi să ne lase în drum. Noi însă nu ne împotriveam a mai lua cu chirie încă doi boi; nevoia era că nu se găsea. în sfîrşit cu neică, cu dragă, călăuzul găsi pe văru-său, care, pentru patru lei, priimi să ne scoaţă în şoseaua Rucărului. Iară el, călăuzul, ne zise că deoarece merge văru-său, el ştie drumul. îi dădurăm pentru că ne-a călăuzit la Cetăţuie, cît socotirăm, ne luarăm noapte bună, şi deşteptarăm cîinii din sat, cu carul acum cu patru boi, care ne duseră cu alai pînă ne văzură afară din satul lor. începurăm a sui dealul de Ia Stoeneşti ca să ieşim d-asupra. Ziua cînd ne-am scoborît fusese cum fusese, povestea ăluia, rău la vale greu la deal; dară urcuşul fu şi mai oleoleo. Numai în puterea lunei ne-am bizuit a merge, fie şi cu patru boi; altfel ne-am fi oprit să mînero noaptea în sat. Către miezul nopţii furăm d-asupra. Am stat să ne odihnim olecuţă şi noi şi dobitoacele. Noaptea era în toiul ei. Cerul senin şi colea, colea cîte o steluţă sfioasă abia se zărea pe albastrul limpede, întunecate fiind de lumina dulce a lunei. Ea, ca o doamnă a întunerecului, răspîndea umbrele, se uita cu milă la noi, şi pare că ar fi voit să ne fie de ajutor, ne trimitea duioasele sale raze, care ne înlesnea calea. Tocmai pe locul acela pe unde preste zi cositul finului îmi răpise cîteva cugetări asupra vieţei floricelelor, ce o potriveam cu viaţa noastră a muritorilor, tocmai acolo acum la miez de noapte stăturăm să ne odihnim. încă o dată, lumina lunei ne fu de mare ajutor în noaptea aceea. Prin acest ajutor vedeam slînca Maieiaşului goală, de piatră văroasă, ca un uriaş ameninţător. Tăcerea cea mai adîncă, şi noi singuri în mijlocul ăstui noian de 585 1645 1650 1655 1660 1665 1670 1675 1680 1685 586 munţi şi de văi, ne făcea vrînd nevrînd să ne apuce fiori de frică. Vedeam căpiţele de fîn adunat, stînd risipite pe cîmpie într-un chip neregulat, ce se arătau ca nişte popîndăi, de după care ni se păreau că stau să iasă cîte vrun răufăcător, gata a sări să ne jertfească. Văile peste care se întindeau umbrele munţilor vecini ni se păreau ca nişte guri de uriaşi ce stau gata să înghiţă nu o nimica de noi toţi cîţi eram acolo cu vite cu tot, ci şi munţii ce stau ridicaţi către cer atît de falnici. Din fiecare buriană ce sta pe coceanul ei în sus, şi care în ziua următoare era să fie secerată de coasa nemilostivului om, din fiecare buriană ce se mişca zic, închipuirea noastră făcea un om, sau o fiară sălbatecă, ce se apropia spre a ne bintui. O! taină a lui Dumnezeu! O! înţelepciune nemărginită, în mijlocul acestor închipuite grozăvii de noapte, pe lingă lumina lunei, o păsărică singură, pare că voi să ne însufleţească coragiul, să facă a goni urîtul ce ne coprinsese. Gonite de prin cuiburile lor de coasa nemilostivă a omului, şi rătăcind şi ele fără adăpost, pare că se încuragiau pe dînsele chemîndu-se una pe alta, pitpalacele ne încura-jeau şi pe noi. Glasul lor cel strigător de pitpalac! spărgea tăcerea cea fioroasă a nopţii şi ajungea pînă la urechile noastre, de pare că ar fi voit să ne dovedească că nu numai noi, în temeiul nopţii, suntem deştepţi şi pe drum, nu numai noi singuri avem trebuinţă de odihnă în culcuşurile noastre, ci mai sunt pe lume şi alte fiinţe care gem după un asemenea lucru. Caravana noastră cea mică, încuragiată de păsărică cea pribeagă, de pitpalac, începu a o lua la drum; mergeam şi vorbeam şi glumeam pe cît ne da meşii în asemenea împrejurări. Unul din noi, mai vioi, încurajat de glasul pitpalacei, începu a cînta. Răsunetul glasului lui deştepta văile, şi pare că da putere caravanei obosite de a întinde la drum. Apoi luîndu-se la vorbă cu un copil ca de 12 ani, ce mergea cu noi ca să aibă grije de cai, trimis de tată-său, începu să-i spuie că de va ajunge acasă, are să-i arate lucruri ce n-a mai văzut. Are să-i arate cum se mănîncă jăratec şi cum se scoate panglice din gură. Copilul, carele pare că se deşteptase şi el din atîta tă- cere a nopţii, şi din amorţirea firei întregi, nu voia să crează. EI răspundea: — Lasă, domnule, tale (adică dumneata voia să zică) tale mănînci pîine ca şi noi. Numai comedianţii se fălă- 1690 luiesc că fac pehlivănii; şi cînd colo dau şi ei de ruşine. Alăturîndu-mă, intru şi eu în vorbă. Eu îi zisei: — Să crezi, băiete, ce spune domnul acela, căci el are pe spiriduş şi-l ţine într-o sticluţă. La aceste vorbe copilul tresări. Îşi făcu semnul crucii, 1695 şi îmi răspunse: — O! ducă-se în pietre. Ce stai, domnule, de vorbeşti? Eu nu crez una ca asta. Iacă aci în Gîmpulung fu un spiţer care avea un spiriduş, lovi-l-ar săgeata! pe care îl ţinea într-un pahar la fereastră. In fiecare zi spiţerul îi da de 1700 mîncare, lapte, cu degetul cel mic pe marginea paharului. într-o zi nu ştiu ce făcu el, că uită să-i dea do mîncare, şi se duse, că avea nişte trebi. Spiriduşul, trăsni-l-ar în cocoaşe! se luă după dînsul şi-l omorî prin şanţuri de marginea oraşului. 1.705 Am rîs de nevinovăţia bietului copil, am voit să-l facem a crede că spiriduş, ori dracul sunt laptele cele rele ale omului şi am rămas cu vorba, iară el cu credinţa lui. Intru aceste înaintasem, şi era aproape a da în şosea. Flăcăul, care venise cu boii ce închiriasem să ne seoaţă în 1710 şosea, se opri. El vru să desprinză tînjala înaintaşilor de la proţap, sub cuvînt că pină aici a vorbit el să vie. Noi voirăm să-i dăm o dovadă învederată că nu este aici şoseaua, ci puţin mai-nainte. El nu voi să ţie seamă de zisele noastre şi stăruia să se întoarcă. Noi ziserăm chirigiu-1715 lui să mine înainte. El se supuse, şi carul cu boi începu să meargă. Atunci el ne răspunse: — Eu mă întorc şi d-voastră sunteţi răspunzători pentru boii mei. — întoarce-tc, daca voi, şi mîine să vii. la Cîmpulung, 17 20 să-ţi iei boii de la poliţie. El rămase ca zece paşi înapoia noastră. Şi deodată începu a răcni: — Nea cutare! Nea cutare! Pasămite el ştia că nişte prieteni d-ai lui se dusese la 17 25 coasă p-acolo prin preajmă. Socotea să-i cheme să ne încredinţeze că aşa ne fusese vorba, cum zice el. Răcnetul său, ieşit ca dintr-o gură de leu, se pierdu prin văi, dară nu fu în stare să deştepte pe adormiţii săi prieteni obosiţi de munca de peste zi. 587 1730 Noi înaintam şi ne cătam de treabă. El, daca văzu că nu-i vine nimeni într-ajutor, se luă binişor după noi, ne ajunse, luă boii înaintaşi de funie şi merse pînă în şosea, care era aproape, ameninţînd de astdată pe chirigiu, eă are să-i facă şi să-i dreagă iaca ce, şi iaca ce, cînd l-o 1735 prinde, că acum îl cunoaşte. După ce îi plătirăm ce era cu dreptul, după învoială, înaintarăm pe şosea. Oboseala ne coprinsese, şi somnul, căci era timpul, ne mîngîia ochii. Pleoapele mi se lăsau în jos de pare că erau de plumb. 1740 Şi astfel, mergînd pînă ce începuse a se îngîna ziua cu noaptea, ajunsesem, eu mai cu seamă, de a dormita mer-gînd. lnale serii şi ale mesei, căci altfel popa nu-1 cununa. HI Un ţigan, odată, lăutar de meseria lui, vrînd să se însoare, se duse şi el la moş popa, ca să ceară să-l cunune. Popa începu să-l înveţe rugăciunile. Celelalte rugăciuni mai mici fură cum fură, iară cînd veni la Tatăl nostru, ţiganul nu-1 putea învăţa cu niciun chip. Se mai încercă popa o toană ca să înveţe pe ţigan Tatăl nostru, se mai sili şi ţiganul, dara ca să-l poată învăţa fu peste poate. Vedeai bine că popa, biet, se ostenea cu tot dinadinsul. Nă-duşelile curgea de pe fruntea bietului ţigan voind cu orice preţ să înveţe Tatăl nostru; cu toate astea nu fu cu putinţă. învăţase el, chipu: „Tatăl nostru carele eşti în ceruri, dă-ne nouă pîine în toate zilele; şi ne mîntuieşte de ăl rău“. Şi atîta tot. Vorbele astea singure îi bătuse lui la ochi, i se întipărise în cap. Nu era însă destul. Trebuia să-l înveţe din cap pînă în cap. In cele din urmă popa se pomeneşte într-o zi cu ţiganul că vine cu vioara la subţioară. — Ce e mă, Neacşule? Ai învăţat Tatăl nostru? — Ce să fie, taica părinte, iaca am venit cu vioara, mînca-te-aş, dumneata fluieră-mi-1 din gură şi eu din arcuş l-oi fura, oriclt de al dracului ar fi. 656 1886, martie GlTEVA NEVINOVATE BĂGĂRI DE SEAMĂ Era o vreme cînd noi ăştia cărora albâstrimea ne zice că suntem talpa casei nu mai citeam. Limba cu care ne indopa o seamă de cărturari tot d-ăi procopsiţi, era limbă păsărească. Noi nu ne cunoşteam în limba aceea. Ba încă, chiar oameni d-ai noştri, procopsiţi şi ei, ajunseseră să nu.se mai înţeleagă nici ei între dînşii. Daca văzură aşa, o seamă de românaşi începură a lua firul limbei de acolo de unde 48 îl rupsese, adecă de acolo de unde îl părăsiseră cei dîntîi rătăciţi, îl prinseră la caier şi începură să toarcă şi tortul ieşi românesc. Şi să le dea Dumnezeu bine, căci acum românii începură şi ei a se cunoaşte în limba lor, pot să-şi împrumute cugetele în lumina cea mare, şi de vor merge cu propăşirea treptat, poate să ajungă şi limba noastră a fi pusă în rînd cu limbile cele înaintate în propăşire. Cîţiva scriitori tineri însă luîndu-se după pilda românilor celor cu minte începură şi ei să scrie aşa cum vorbeşte mulţimea, şi talpa casei începu să le citească scrierile şi. să-i şi înţeleagă. Dintre toţi aceşti tineri, este unul pre nume Delavrancea, care făcu marţi pe toţi. Şi cu atît noi ăştia neînvăţaţi îl citim mai cu poftă, cu cît el şi după nume pare a fi d-ai noştri. Mai toţi tinerii cad într-un păcat. Ei întrebuinţează unele vorbe, adevărat româneşti, în înţelesuri pe cari aceste vorbe nu le au. Un fel, adecă, de: „Lovească-mă, lele, în spate, e-un bulgăre de iască“. 657 42 Se vede bine că ei au apucat aceste vorbe din auzite, singuratece, fără să le fi pătruns înţelesul, şi le pun numai aşa pe dibuitele. Aceşti tineri ar trebui să citească mai cu băgare de seamă pe d-alde Eliade, în scrierile lui de dinaintea lui 1848, pe Alecsan-dri, pe Hasdeu, G. Negruzi, Boliac etc. Pe lingă aceasta să mai dea prin sate, să mai stea de vorbă cu ţăranii şi să fure din graiurile lor cuvintele ce le trebuiesc. Iar daca vrunii s-ar gîndi să facă inovaţiuni în limbă, adecă să vîre vorba nouă sau cu alte înţelesuri pe cari nu le au, să bage bine de seamă să n-ajungă croitori şi croitori răi, în loc de creatori, povestea lui C. Negruzi. De acest păcat pare a nu fi scăpat nici d. Delavrancea al nostru; pare a fi alunecat şi dînsul pe priporul de a da alt înţeles unor cuvinte adevărat populare. Acestuia ne încumetăm a-i zice: „Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul“. Şi fiindcă ne este drag să-l citim, ca unul carele scrie cu condei fermecat, întrebuinţează graiuri dulci şi aşterne pe hîrt.ie gîndiri potrivite cu firea românului, să ne dea voie a-i însemna cîteva neexactităţi de care am dori să se dezbare, ca aşa să ajungă a fi copilul răsfăţat al scrierii populare româneşti. Pînă una alta rog pe d. Delavrancea să nu crează că de pismă sau de pică fac aceasta. In viaţa mea nu m-am certat cu nimeni în această privinţă. N-o fac de pismă, pentru că eu sunt la apus şi d-sa este la răsărit. N-am pică pentru că eu sunt aproape a ieşi din lume şi d-sa acum a intrat. Eu sunt un unchiaş neînvăţat, d-sa este un tînăr, carele s-a adăpat la izvorul cunoştinţelor de astăzi ale Europii. în sfîrşit e destul a spune: eu sunt un bătrîn păcătos, d-sa este un june, căruia îi zîmbeşte un viitor strălucit. Astfel fiind iată ce băgări de seamă am a-i face. CORESPONDENŢĂ 1 Bucureşti, 4/16 mai, 1879, Stimatule domnule Iarnik, Azi Ia 9 ore de dimineaţă am fost pe la d-voastră. N-aţi fost acasa. Şi fiindcă mi-aţi spus, cînd aţi venit pe la mine, că voiţi să citim împreună basmele ce aţi priimit de la d. Moldovanu din Blaj, vă rog să destinaţi orele ce vă convin, spre a vă aştepta. Aş veni însumi pentru aceasta pe la d-voastră, dară prezenţa mea este aşa de strîns legată de afacerile tipografiei, încît îmi este cu totul dezavantagios de a lipsi. Orele de seara socotesc a fi cele mai nemerite. 2 Sunt al d-voastră devot. P. Ispirescu Bucureşti, 6/18 mai, 1879. ^fcimatule domnule profesor, Mă iartă că n-am putut să-ţi scriu încă de ieri. Suvenirea, despre care vorbeşti, va fi mai dulce pentru mine, căci eu, neînvăţatul, netitratul, să am parte a sta la vorbă cu un om de merit şi de valoarea d-tale. Te rog nu mă umili cu complimentele, căci nu ştiu cum să ţi le întorc. Te aştept dară la tipografia noastră mîine seară la 6 ore, luni. Te salut cu bucurie, şi mă aibi întrutotul devot. P. Ispirescu 42* 659 3 Bucureşti, 9j21 iulie, 1879. Domnul meu iubit, Mă luasem de gînduri văzînd că nu priimesc de la d-ta nici o seiinţă. Cînd, tocmai ieri am şi priimit cartea dumitate pts-tală. Mi-a părut bine că ai ajuns teafăr, ca un voinic. M-am bucurat de bucuria dumitale, că ai aflat veşti bune de la familia d-tale. Noi ne bălăbănim cu căldura. Ne-a moleşit de tot. Nu putem lucra, fiind nevoiţi a tot sta cu batista în mină să ne ştergem de sudoare. Eu am priimit, pentru d-ta, de Ia Ministerul Cultelor, din cărţile cerute de d-ta de la Tipografia sfatului, pe cele următoare: 1°. Carte de lectură de B. Ştelănesru; 2°. Regulile ortografiei limbei române; 3°. Bibliografia cărţilor rcmâne, de Iarcu; 4°. Dicţionar eleno-rcmân, de I. Ioanid (2 voi.); 5°. Volumul III din Istoria generală, de Greţescu; 6°. Psihologia, trad. de Niţulescu; 7°. Phaedri, fabularul, literi qinque; 8°. Abecedar de Iarcu ; 9°. Botanica de Ananescu; 10°. Zoologia, de idem ; 11°. Codul civil; 12°. Tarif general vamal; 13°. Tariful convenţional. Ai noştri te salută cu iubire şi-ţi doresc o frumoasă petrecere. De la mine, priimeşte închinăciuni şi cîteva testele de sfrîn-sori de mină frăţeşti. P. Ispircscu 4 Bucureşti, 11 ¡23 septembrie, 1879- Iubitul meu, domnule Iarnik, în scrisorile ce am priimit de la d-voastră, nici d-ta, nici Constantin, nu menţionaţi nimic de scrisorile ce v-am trimis la Viena şi în Boemia. Astăzi răspuns scrisorii d-tale de la 1/13 septembrie, îmi pare bine că v-aţi întors sănătoşi în Viena şi că aţi început cursul; dară mai mult îmi pare bine că ai izbutit să urmeze Constantin în şcoală la d-ta. îţi mulţumesc din inimă pentru stăruinţa ce ai depus întru aceasta. în privinţa cărţilor d-tale, precum am scris lui Constantin, şi trebuie să-ţi fi comunicat şi d-tale, le-am trimis la 8/20 la gară. Ascultă ce mi s-a întâmplat: sîmbătă la 8 a fost zi de săr- 660 bătoare. Eu, neştiind că în zile de sărbători nu priimeşte la gară lucruri de transportat, am rugat pe d. Paliza, să se ducă cu lăzile să le depuie, şi să plătească transportul. El s-a dus. Insă, ce să vezi d-ta? Nu numai că n-a voit să i le priimească spre transportare, dară nu l-a îngăduit nici măcar să le lase acolo pînă luni. A fost nevoit bietul Paliza să le lase la o prăvălie din preajma garei, plălind chirie 1 leu nou, decît să le aducă înapoi, şi apoi iară să le ducă, ceea ce ar fi costat mai mult. Şi astfel tocmai luni, adică ieri, s-a dus încă o dată de le-a predat. Mai la vale, îţi voi însemna şi cît a costat. Acum trebuie să ştii că Iada fiind încăpătoare, am priimit să se trimiţă şi d-lui Teclu nişte cărţi ale Academiei, în patru pachete, pentru care te rog să nu te superi. In lada cea mare am mai introdus, pentru Constantin, o cutie cu rahat, niţele icre negre şi cîteva gutui. Cînd te vei prezenta să scoţi lăzile de la vamă, te rog să declari aceasta şi de va fi ceva de plată, fă-o în socoteala mea. N-am înţeles ce ai voit să zici prin fraza următoare: „Pînă a nu expedia Iada cu cărţi, uită-te, te rog, daca n-ai poate ceva la d-ta, de ce poţi sădispui, şi să-l adaogi la alelalte. Se înţelege că le vei trimite ca marfă cu viteza cea mică.“ Dacă este vorba de bani, apoi iată că-ţi trimit pe lingă aceasta, deşi sunt foarte strîmtorat, suma de 30 fiorini; şi te rog să însemnezi ce cheltuială vei face cu Constantin, ca să-ţi plătesc. Daca vezi că este frig, binevoieşte a-i cumpăra o păreche de pantaloni de iarnă. Nu cred că este de trebuinţă a-ţi recomanda să nu fie scumpi, ci să ne întindem după cît ne ajunge pătura. Nu te supăra, mă rog, dacă te întreb, care Columnă să trimit d-lui Cihac, cea pe 1876, sau cea pe 1877, căci am uitat. Cînd scriam această epistolă, am priimit încă una de la Constantin. Spune-mi, rogu-te, am (sic!) mai luat vrun băiat? Şi cum se îngăduie Constantin cu dînsul. Din partea femeii mele şi alor mei, priimiţi, d-ta şi d-na Iarnik salutări cordiale. Sărută-ţi copilaşii în locul nostru; iară lui Constantin spu-ne-i, te rog, că-i trimiţ binecuvîntările mele părinteşti şi că doresc foarte să se silească la învăţătură, căci pentru dînsul va fi bine. Iţi strîng mîna cu dragoste şi să auzim de bine P. Ispirescu 661 P.S. Constantin a început a rupe nemţeşte? Comptul pentru transportul lăzilor la Viena. franci cent. 4.00 costul Iadei. N-am găsit mai mică. 1.50 daţi căruţaşului ce a dus lăzile la gară. 1.00 chiria pe două zile. 0,50 transportul lor din nou la gară. 17,30 plata pentru expediţie la Viena. 1.50 trei declaraţii vamale. 2.00 patru plumburi puse pe lăzi de la vamă. l,65Fracht brief. 29,45 suma 5 Bucureşti, 4/16 octombrie, 1879. Iubitul meu, domnule Iarnik, în privin-ţa lui Constantin am aprobat tot ce mi-ai scris la 1 şi la 9 octombrie st.n., daca nu se poate altfel. Şi nici nu stăru-iesc să-I punem la nişte studii ce sunt preste puterile lui. Sper să văd zilele astea pe d. Cionca şi să-i comunic mulţumirile d-tale pentru gramatica ce ţi-a trimis. Dicţionarul germano-român, de Bariţ, socotesc că l-ai şi priimit. D-lui Cihac i-am trimis Columna. în privinţa lăzilor cu cărţi: Ţi-am spus că am trimis pe d. Paliţa cu dînsele la gară, ca să plătească drumul pînă la Viena. După recipisa căilor ferate, pe care v-o alătur aci, eu şi azi crez că drumul a fost plătit pînă la Viena. Suma ce am răspuns căilor ferate este aceea pe care ţi-am însemnat-o în scrisoare, după cum te vei încredinţa din recipisa ce-ţi spusei mai sus că ţi-o alătur. Daca eroare ar fi aci întru ceva, acea eroare nu poate veni de la mine; căci eu atîţia bani am dat, cît ţi-am şi scris. De aceea, îţi trimit chitanţa sau recipisa în original, să te serveşti cu dînsa unde trebuinţa va cere, dacă eroarea ar proveni din partea Direcţiei căilor ferate române. Nu mi-ai spus daca ai întîmpinat vro dificultate pentru lucrurile de mîncare pentru Constantin, ce conţinea lada cea mare. Poveştile unchiaşului sfătos m-am hotărît să le dau la lumină, fără prefaţa d-lui Odobescu. După ce d-sa, cum ştii şi d-ta, a fost ocupat cu lucrările Academiei din sesiunea trecută apoi acum în cele din urmă a 662 fost greu bolnav. Numai de citeva zile s-a dat jos din pat şi cugetă a merge să petreacă iarna în străinătate. Astea toate l-a oprit de a-şi împlini făgăduiala. Şi de n-ar fi fost astă făgăduială şi îndemnul d-sale de a o tipări, nici n-aş fi avut curagiul să mă expui publicului. Acum, după ce sunt tipărite cea mai mare parte din aceste poveşti, după ce tărăgăiesc de o jumătate de an ca să am o prefaţă, am obosit aşteptînd, şi m-am hotărît ca de îndată ce voi găsi niţel timp vreunui lucrător, să dau să le termine de tipărit, şi să le scot la lumină, întîmplă-se ce s-o întîmpla. Nu sper că va fi bine priimită de public, fiindcă oamenii se uită la nume, şi numele meu n-are nici o vază. Dară, cum zisei, fiind în cea mai mare parte tipărită, nu pot a o lăsa să putrezească, fără a ieşi la lumină. Noi ne aflăm bine, şi cu toţii vă dorim, dumitale şi familiei întregi a dumitale, sănătate desăvîrşită. Să auzim de bine, P. Ispirescu Bucureşti, 9/21 octombrie, 1879. u ragul meu, domnule Iarnik, N-am ce să răspunz la scrisoarea dumitale de la 4/16 octombrie curent, decît că aprobez comptul ce mi-aţi trimis, daca se va adeveri vro eroare din parte-mi la chiria plătită drumurilor de fier, după recipisa originală ce ţi-am trimis-o cu epistola mea tot de la 4/16 curent. Mă bucur că Constantin a început a rupe nemţeşte. Am foarte multă speranţă în bunăvoinţa d-tale şi multă recunoştinţă d-nei Iarnik pentru buna îngrijire. Nu mai puţină bucurie am simţit, înştiinţîndu-mă că s-a dezbărat Constantin de obiceiul de a dormi cu luminarea aprinsă şi că este speranţă a se dezbăra şi de alte copilării. Mi-a părut rău că a făcut Constantin necuviinţa de a aruncat scrisoarea în foc, cînd i-ai propus să o închideţi în acelaşi plic cu scrisoarea dumitale, spre a cruţa portul, pentru care tot astăzi i-am scris şi lui. De la dînsul n-am priimit nici o scrisoare de rîn-dul acesta, şi nici n-are ce să-mi scrie. Mă voi conforma dorinţei dumitale, spre a-ţi trimite banii în ianuarie. Tocmai cînd mă aşteptam mai puţin din partea d-lui Odobescu, ca unul ce abia a început să se întremeze dintr-o boală grea de 663 stomac, ce a suferit de curînd, mă pomenesc că-mi trimite o prefaţă la Poveştile unchiaşului sfătos, scrisă pe şase sferturi de hîrtie. Acum sper ca în curînd să dau la lumină aceste poveşti. Am tot uitat să-ţi spui, de cîte ori ţi-am scris, că d. Laurian, bătrînul, împreună cu fiul d-sale cel mai mare, se află de mai mult timp la Viena, spre a se face bătrînului o operaţie. Arată d-nei larnik din parte-mi, din partea femeii mele şi a tutulor alor mei respectuoase complimente. Sărută pe copii în locul nostru, iară d-ta priimeşte o strîn-soare de mină amicală din partea noastră şi să auzim de bine P. Ispirescu V Bucureşti, 22 noiembrie, 1879. iubitul meu, domnule larnik, De mult nu ţi-am mai scris. Să mă crezi că timpul mi-a lipsit. Ziua este aşa de mică încît pînă te-ntorci, pînă te suceşti, vezi numai că se face noapte. Sunt aşa de ocupat, încît nu mi-ar părea rău să fie ziua de două ori mai mare decît este. Dară n-ai ce face, aşa este ea rînduită să fie, şi aşa va fi; iară noi să ne mai punem pofta în cui, povestea românului, că nu e după cum voim noi, ci după cum s-au croit lucrurile de la începutul lor. Eu îţi mai trimit o carte din Poveştile unchiaşului, pentru Constantin. Daca crezi să i-o dai a o citi,bine; iară de nu, între-buinţeaz-o dumneata cum vei pofti; şi o alta pentru d. Bălăceanu şi te rog să i-o dai cînd vei mai avea ocazia să-l vezi, cu toate ca, personal, nu mă cunoaşte. Aflu că un domn student din Viena se ocupă de basmele noastre, pentru care a şi venit la mine d. Nestor, fiul, de mi-a cerut cîte un exemplar din cărţile mele, şi i-am dat ce am avut. Ce va fi făcînd cu ele? Căci numele studentului n-a voit să mi-1 spuie. îmi pare rău că n-ai putut să întîlneşti pe d. Odobescu. Daca vei voi, ai putea să-i scrii la Geneva, post-restant. Ţi-a răspuns d. Kogălniceanu? căci mie nu mi-a trimis nimic. Pe d. Hasdeu nu l-am văzut de mult. Acum vine foarte rar pe la noi. D-ta ştii de ce. Voi căuta însă să-l întîlnesc zilele astea şi să-i vorbesc. Cărţile dumitale le-am dat astăzi la poştă ca să ţi le aducă; numai mi-am luat voie a opri una pentru mine, fiindcă ceea 664 pe care o aveam eu, am dat-o d-lui Cionca, după euvîntuî d-tale. Acum cîteva vorbe despre Constantin. Ce face el? Cum merge cu purtarea şi cu învăţătura? El îmi scrie că se află bine; şi eu nu m-am îndoit niciodată de buna-voinţă a d-voastră către el. Intr-o scrisoare, ce i-am adresat zilele trecute, i-am zis să te roage a-i cumpăra o căciulă de iarnă. Acum mai adaog rugîndu-te ca, de te înlesneşti, să-i cumperi şi ciorapi de lină şi legătură de gît, tot de lină, care să-i ţie cald. Am văzut anunţîndu-se prin România liberă că în Viena,. Praterstrasse, nr. 16, se găsesc ceasornice foarte ieftine. Te rog, scumpul meu domn, ca să cercetezi, cînd vei avea timp, daca este ceva bun şi ieftin, ca să cumpărăm unul lui Constantin, daca va depune examen cu bun succes, acum, în ianuarie. Mă iartă că te însărcinez cu atîlea lucruri, pe d-ta carele în toate orele zilei ai cîte ceva de făcut. Această din urmă însărcinare însă o vei putea îndeplini printre picături, cum se zice, cînd adecă ţi se va înfăţişa ocazie, căci nu dăm pe foc, ca numaidecît să se facă. Ai noştri, împreună cu mine, vă salută cu iubire şi vă doreşte tot binele şi sănătate, atît durnitale cit şi înlrogei dumitale familii. Să auzim de bine. P. Ispirescu 8 Bucureşti, 10J22 decembrie, 1879. Iubite domnule Iarnik, îţi mulţumesc că ai luat lui Constantin căciulă şi ciorapi. Cît pentru legătură de gît mă unesc şi eu cu părerea d-tale. Ceasornicul promis lui Constantin te rog să-l iei cînd vei crede d-ta că el îl merită, şi scriindu-mi cît costă, să vă trimit imediat banii. îţi trimit încă un exemplar din Poveştile unchiaşului, după cum îl (sic!) scrii, ca să-l aibi la trebuinţă. Preţul cărţii este un leu nou. îţi trimit asemenea aci închis 5 fiorini ca dar de Anul Nou pentru profesorul lui Constantin. D. Odobescu se află acum la Paris. Daca voi să-i scrii, poţi să trimiti scrisoarea pe adresa d-sale la Paris, rue de Naples, nr. 72. îţi mulţumesc cu deosebire pentru îngrijirea ce dai lui Constantin. Mă bucură mult vestea ce-mi dai că el, atît în purtare cît şi la învăţătură, merge bine. îmi spun cei de la Academie că n-au priimit încă răspuns de la d. Teclu despre priimirea cărţilor. Mă iartă că-ţi scriu aşa de puţin. N-am timp, sunt foarte ocupat. Priimeşte de la ai noştri, d-ta şi d-na Iarnik, salutări amicale, şi de la mine o strînsoare călduroasă de mînă. P. Ispirescu 9 Bucureşti, 13 decembrie st.v., 1879, Iubi te domnule Iarnik, Astăzi am priimit o cartă poştală de Ia d. Odobescu din Paris. Mă grăbesc a-ţi comunica şi d-tale adresa, daca voieşti să-i scrii: Paris, Rue la Boetie, 52 (ancienne rue Abatucci). Pe lîngă altele, îmi scrie că d. Picot este încîntat de Poveştile unchiaşului sfătos. Vă urez să petreceţi cu bine şi cu sănătate sărbătorile Crăciunului. Lui Constantin, binecuvîntări părinteşti. Eu şi ai noştri vă salutăm cu sinceritate pe d-voastră, pe femeia d-voastră şi pe toată familia. Devotatul dv. P. Ispirescu 10 Bucureşti, 17/29 decembrie, 1879. Iubite domnule Iarnik, La noi este obiceiul a se felicita oamenii cu sorcova. Constantin îţi va spune ce este sorcova. Această felicitare se face numai la Anul Nou. Cu obiceiurile noastre, eu, femeia şi copiii mei, venim a vă felicita de ziua anului ce va începe, 1880, cu o sorcovă românească, urîndu-vă: 666 Sorcova, Vesela, Să trăiţi, Să mărgăriţi, Peste vară, Primăvară, Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir De trandafir, Tare ca fierul, Iute ca oţelul, Tare ca piatra, Iute ca săgeata, La anul şi la mulţi ani! Pe lingă acestea, subscrisul cu ai săi vă doreşte prosperitate, voie bună şi sănătate întru mulţi ani. Devotul dv. P. Ispirescu 11 Bucureşti, 9/21 ianuarie, 1880. Iubitul meu, domnule Iarnik, Răspunzînd onor. d-tale epistole de la 1 ianuarie 1880 st. n. cată (sic!) mai întîi să te rog a nu fi supărat pentru întîrziere. în adevăr, cînd ne-am despărţit, la ultima noastră întrevedere în Bucureşti, ţi-am spus că în cursul lui ianuarie nu voi fi aşa de strîmtorat, ci mă voi înlesni mai uşor să-ţi trimit ceea ce îţi sunt dator. Diferenţa însă de 12 zile ale calendarelor vechi şi nou, făcu ca întîrzierea să fie şi mai simţită. Deosebit de aceasta, clientul meu de unde aveam să ridic bani, m-a întîrziat şi el cu 9 zile, astfel că tocmai azi priimindu-i, îndată ţi-am expediat şi d-tale pe lingă aceasta 200 franci, plătindu-mi datoria şi restul să-l ai pentru cheltuieli, ce vei mai face cu Constantin. Vezi socoteala la sfîrşit. Te fericesc, domnule Iarnik, pentru activitatea d-tale. Cu chipul acesta ai să fii scutit de multe ceasuri neplăcute ce le au cei greoi la lucru sau cei leneşi. Urmează, domnule Iarnik, a fi voios în hărnicie şi lucrează bărbăteşte; pe lîngă mulţumirea ce vei avea producînd, vei fi şi folositor omenirei, şi apoi vei mînca cu poftă şi vei fi sănătos. Şi fiindcă ai avut inimă bună să-mi comunici şi mie cu ce te ocupi, apoi te rog, să nu iei în nume de rău, dacă îţi voi spune şi eu cîte ceva din neînsemnatele mele ocupaţii. 667 După cum ştii de cînd erai în Bucureşti, adun la zicători. De atunci pînă acum am răsfoit cele 12 volume din Convorbiri, fabulele lui Ţichindeal şi alte cărţi, de unde am mai scos o sumă de zicători. Socotesc ca în primăvară să încep a le rîndui după cum mă va duce capul mai bine, şi apoi mai consultînd pe cineva, le voi tipări, dacă îmi va spune că merită să fac cu ele şi cheltuială de bani, după ce am făcut atîta cheltuială de timp. Pe lingă acestea, m-am apucat să revizuiesc Poveştile unchiaşului, partea II. Din cărticica mea, am trimis şi d-lui Gihac un exemplar. Nu ştiu de-1 va fi priimit, căci n-am priimit nici un răspuns. Societăţii studenţilor, ce-mi arăţi d-ta că ar exista în Viena, astăzi chiar i-am expediat una, după adresa ce mi-ai dat. îmi pare rău cît un lucru mare de întîmplarea cu trimiterea lăzilor d-tale cu cărţi. Am tot aşteptat să vie cineva de la Direcţia căilor ferate să mă întrebe ceva sau să facă vreo cercetare în uixna reclamei d-tale; dară nu s-a arătat nimeni pînă acum. Cu toate astea fiindcă d-ta îmi spui că pe nedreptul ai plătit acei zece franci, eu nu voi să te las a suferi o pagubă ce nu te priveşte; o iau eu, deci, pe socoteala mea, şi prin urmare comptul d-tale îl vei regula astfel: 33 fl. 51 kr. cheltuiţi cu Constantin. 28 fl. 18 kr. rămaşi la d-ta din comptul precedent. 5,33 îţi m,ai sunt dator eu din socoteala veche. Aici vei găsi 200 franci în bilete de bancă franţuzeşti, după dorinţa ce ai arătat a-ţi trimite bani franţuzeşti. Din aceştia: 160 îi vei trece în compt pentru lunile octombrie, noiembrie, decembrie 1879 şi ianuarie 1880; iară pentru cei 40 franci ce mai trece, după ce vei scoate dintr-înşii cei 5 fl. 33 kr. datoria veche, restul îl vei ţine ca să ai de cheltuială pentru Constantin, pînă la o nouă socoteală. Să ştii, iubite domnule Iarnik, că pui mare preţ pe cele ce-mi spui despre Constantin. Două, trei vorbe de-ale d-tale sunt de sute de ori mai crezute decît mii de vorbe ce-mi va scrie el; şi sunt atît de vesel, încît nu-ţi pot spune, aflînd că merge binişor cu studiul. Pentru aceasta îţi adresez călduroasele mele mulţumiri, atît d-tale, cît şi doaninei Iarnik, care atît de mult se interesează de fiul meu, şi pentru care rog pe Dumnezeu să-mi prezinte ocazia ca să vă pot arăta recunoştinţa mea. Îmi spuneai, iubite domnule Iarnik; de nişte lucrări ale d-tale, cînd erai la Bucureşti, adecă despre nişte cîntece populare ce ai adunat şi la care ziceai că puteam să-ţi .dau concursul, meu; nu 668 mi-ai mai scris nimic despre dînsele. Scrie-mi ceva ea să ştiu şi eu unde te afli. Sfîrşind, te rog să priimiţi, d-ta şi soţia d-tale, drăgăstoase salutări din partea mea, a soţiei mele şi a tutulor celor ce mă înconjoară. Lui Constantin, binecuvîntări părinteşti şi dorinţa de a se găsi bine, precum noi cu toţii ne aflăm sănătoşi. Să auzim de bine P. Ispirescu 12 Bucureşti, 29 ianuarie! 10 februarie, 1880-Iubitul meu, domnule larnik, Mare bucurie mi-a pricinuit scrisoarea dumilale de la 21 ianuarie (2 februarie) 1880, fiindcă ea mi-arată că te gîndeşti la mine. M-aş crede fericit cînd aş putea să satisfac pe deplin aşteptările dumitale. Şi mă voi sili să fac tot ce-mi va fi prin putinţă, ca să-ţi dovedesc că nu mă sperii de muncă. Mai întîi, declar că mă asociez din toată inima la propunerile dumitale; şi va fi pentru mine o însemnată onoare ca să figureze numele meu pe aceeaşi carte alături cu al d-tale; numai nu ştiu dacă merită. Ştiu că mi-ai vorbit ceva, cînd erai la Bucureşti, despre o lucrare ce ai dori să faci; dară atîta tot; nu mi-aduc însă aminte să-mi fi recomandat ceva ca să însemnez niscaiva pasaje; şi-ţi mărturisesc că pînă acum n-am făcut nimic în această privinţă, altceva avînd de lucru, însă, deoarece trebuinţa cere, îndată după răspunsul d-tale, la următoarele lămuriri, mă voi pune cu hărnicie la lucru. 1°. Cam cîte exemplare crezi d-ta că s-ar putea desface, ca să nu ne fie munca în deşert; 2°. Ca să se hotărască preţul unei coaie de tipar, mai întîi trebuie să ştiu ce format va avea cartea, cu ce litere se va tipări şi în cîte exemplare; 3°. Ca să pot face ceva, te-aş ruga să-mi dai vro două exemple: adică: a) . Să-mi alegi d-ta din vrun autor oarecare, vrun pasaj măcar; b) . Să-mi dai o mostră de notiţă literară ce trebuie să fac; 4°. Ar fi de dorit să-mi notezi cam ce autori să consult şi care din operele lor să citesc de preferinţă; 669 5°. Cam cît material să aduc; adică cam de cîte coaie de tipar are să fie cartea. Avînd aceste lămuriri, iubite domnule Iarnik, de la d-ta, cred că nu este de prisos să vă amintesc, ceea ce ştii d-ta, că dispui de puţin timp, şi prin urmare are să treacă luni pînă să citesc atîta cît trebuie pentru îndeplinirea scopului. De aceea, te rog de pe acum să nu te superi, şi să nu crezi că m-am dat lenii, cînd vei vedea că se întîrzie oarecum realizarea propunerii d-tale. Eu, de cum voi alege ceva din vrun autor, voi copia şi ţi-o voi trimite d-tale spre revizuire. Trecînd la altele, te rog, domnule Iarnik, să binevoieşti a spune lui Constantin că am priimit scrisoarea lui de la 1 februarie; că să nu fie neliniştit neavînd scrisori mai dese de la mine. Ocupaţiile mele nu mă iartă să-i împlinesc dorinţa. O dată pe lună,, socotesc că este de ajuns, în timpi normali, a afla unul despre starea sănătăţii altuia. El însă, daca îi prisoseşte timp de la lecţii,, şi voieşte, poate să scrie şi de mai multe ori pe lună. Acum, domnule, noi şi ai noştri dorim să vă găsească scrisoarea mea pe deplin sănătoşi, şi vă salutăm, pe d-ta şi pe întreaga d-tale familie cu cordialitate. Să auzim de bine. P. Jspirescu 13 Bucureşti, 18 februarie, 1880.. Iubitul meu, domnule Iarnik, De astă dată, puţin îţi scriu. Timpul nu-mi ajunge pentru ocupaţiile ordinare. Este vorba despre cele ce mi-ai scris în ultima d-tale scrisoare, la care ţi-am răspuns, dar la care răspuns n-am priimit pînă acum de Ia d-ta nici aprobare, nici dezaprobare. Cu toate astea, eu tot am citit tom. I din Magazinul istoric şi acum mă ocup cu citirea tomului II. Am copiat cîte ceva din ce am găsit în tom. I, şi vro două bucăţi din Cuvente den bătrîni, t. II. Ţi le trimit în osebit pachet pe lingă aceasta, ca să le vezi. Daca crezi că poate servi la scopul pentru care am scris-o, mă rog să mă înştiinţezi ca să merg înainte, daca nu, binevoieşte şi-mi arată observaţiunile d-tale. Eu şi ai noştri salutăm cu dragoste pe d-na Iarnik şi pe copilaşi. Din parte-mi priimeşte o strînsoare de mînă amicală, şi să auzim de bine.. P. Ispirescu 670 14 Bucureşti, 9/21 martie, 1880. Iubitul meu, domnule Iarnik, Povăţuit de scrisoarea dumitale de la 5 martie st.n., m-am pus a ceti texte vechi înainte de toate. Rezultatul vi-1 alătur pe lingă aceasta sub bandă ; el este: 1. Prefaţa de la Pravila lui Vasile Lupul, din 1646; 2. Prefaţa la Pravila lui Matei Basarab, 1652. 3. Extras din Psaltirea lui Dosoteiu, 1680. 4. Extras din Parerniarul lui Dosoteiu, 1683; 5. Prefaţa de la cartea intitulată învăţături creştineşti, din 1700. Din autorii mai noi: 6. Extras din scrierile lui Corist. Negruzzi. 7. Extras din Ţara noastră de Aurelian. Pînă întrucît am izbutit, te rog să faci bine a mă anunţa. Voi cere de la Academie Psaltirea în versuri a lui Dosoteiu şi Psaltirea lui Goresi, din care voi extrage încă ceva, şi apoi voi urma a citi şi texturi mai noi. Văd şi eu că merge cam încet; dară ce să fac? N-am decît două sau trei ore de noapte. Celelalte îmi sunt reclamate de necesitatea lucrului pentru existenţă. Mă voi folosi de lista autorilor ce mi-ai trimis; nu crez însă că merită toţi atenţie. Voi extrage ceva şi din Arghir şi Alexandria, şi cum voi mai copia ceva îţi voi trimite. Am terminat de citit patru volume din Magazinul istoric. Cartea lui Aron Pumnul [nu] am priimit-o. Nu am putut afla pînă acum pe cineva care să o aibă; daca îţi vine uşor, te rog, procură-mi-o d-ta, din Viena. Iartă-mă că-ţi scriu fără şir; sunt forţat de lipsa timpului a-ţi scrie ceva mai regulat. Şi aceasta este făcută aşa, din fugă, cum se zice. Dă, te rog, alăturata scrisoare lui Constantin. Ai noştri salută cu dragoste pe ai d-tale. Te strîng de mină cu căldură şi să auzim de bine. P. Ispirescu 15 Bucureşti, 25 martie st. v. [1880], Iubitul meu, domnule Iarnik, Nu ţi-am răspuns îndată la scrisoarea dumitale de la 28 martie st.n., fiindcă am fost prea ocupat. Şi cu atît mai bine; căci îţi 671 răspund astăzi şi la cea de la 31 martie, adică la amîndouă deodată. Mai întîi îţi mulţumesc cu desâvîrşire pentru ingenioasa dumitale invenţie de a pune pe Constantin să însemneze pe hîrtie ocupaţia sa din toată ora zilei. Şi era de aşteptat un aşa ceva de la d-ta, carele ca om învăţat şi harnic cum eşti, să găseşti un mijloc prin care să tămăduieşti pe Constantin de neglijenţă. încă o dată dar, îţi mulţumesc călduros. Te rog numai să-l îndatorezi a continua aşa. Am vorbit cu d. Hasdeu despre d. Kogălniceanu şi mi-a răspuns că, pe cît va fi ministru d. Kogălniceanu, d-sa, d. Hasdeu, nu se va întîlni cu dumnealui, nici nu-i va vorbi, fiindcă este superb1. M-a autorizat chiar ca să-ţi răspund în acest sens. Asemenea l-am întrebat, ca din parte-mi, dacă ţi-a trimis şi d-tale Cuvente den bătrîni, şi mi-a răspuns că încă nu, dară că are de gînd să-ţi trimită, după ce se va tei mina sesiunea de estimp a Academiei, care a început zilele astea. Am comunicat şi d-lui Bianu cele ce mi-ai scris. D-lui Cihac, astăzi chiar i-am trimis, după cum mi-ai zis, un pachet cu cărţile: O nouă încercare de soluţiune a Problem,ului ortografic de Frab, 5 lei; Cuvente den bătrîni (cărţile populare) de Hasdeu, 20 lei; Noua gramatică românească de Raoul de Pont-briant, 1,50, în total 26 fr. 50 cent. şi fiindcă la poştă n-au fost primite sub bandă, le-am împachetat în pînză şi aşa le-am. trimis. Pe lingă 26,50 fr., costul cărţilor, am mai plătit la poştă portul de...1 2 precum te vei încredinţa din chitanţă ce-ţi alătur, în total, adică lei noi. Cartea: Predici ex sutoribus, de Raoul de Pontbriant, l.brarii nu o cunosc şi cu aceasta nu v-am putut servi. Cît pentru preţurile celorlalte cărţi, despre care d. Cihac face întrebare, vă alătur un exemplar din Bibliografia română, în care sunt trecute toate cărţile cu preţurile lor. Librarii nu pot face nici un rabat unui particular care cumpără cîte un exemplar. D-ta vei binevoi a comunica acestea d-lui Cihac spre ştiinţă. într-unul din cele două volume ce-ţi trimit se află şi cartea poştală a d-lui Cihac. Am zis două volume, căci puţind să capăt de la legător un exemplar din prisoasele ce se pun la tipografie pentru maculatură, acela ţi-1 trimit dumitale. Aceasta să fie ştiută numai între noi, ca să nu dea loc la vreo bănuială. In privinţa lui Constantin, te rog să binevoieşti a-i cumpăra haine de vară. Şi îmi pare bine că te-ai şi gîndit la economie, 1 Hasdeu îl socotea deci mîndru pe Kogălniceanu (n.a.). 2 Loc gol în original. 672 spunîndu-mi că gata, hainele se găsesc mai ieftine. Prin urmare,, găsesc că nu mai este de trebuinţă să te rog pentru aceasta, căci d-ta văd că te-ai gîndit de mai-nainte. Totul ce aş dori ar fi să cauţi dacă se poate să fie nişte haine mai trainice. Anunţă-mă, te rog, dacă îţi ajung banii ce sunt la d-ta, şi dacă nu, cît să-ţi mai trimit. Nu mi-ai spus cît costă un ceasornic luat de la ceasornicarul d-tale. Eu am mai scris cîte ceva; dară fiind necomplet, nu-ţi trimit de astă dată nimic. Am părăsit orice alt lucru, şi urmez a trage de prin cărţi tot ce mi se pare trebuincios a figura în cartea ce ai pus de gînd să faci. Puţinul timp de care dispui nu mă lasă să înaintez mai repede. Că urmez cu hărnicie vei vedea din foile ce am să-ţi trimit peste puţine zile. Sunt vesel de copila d-tale, că s-a însănătoşit, precum sunt de a mea, care şi ea a scăpat de o boală care putea să fie serioasă. Noi ne aflăm acum cu toţii bine. Dorim ca şi d-voastră să fiţi asemenea. Ai noştri salută cu iubire pe ai d-voastră. Din parte-mi vă strîng mina duios şi vă urez toate fericirile.. Să auzim de bine P. Ispir eseu P.S. Omul pe care l-am trimis la poştă să predea pachetul pentru d. Cihac şi cărţile ce ţi-am trimis, a făcut o greşeală. în loc să plătească pachetul d-lui Cihac, a plătit pachetul cu cărţi al d-tale în valoare de scrisoare şi a lăsat pe al d-lui Cihac, neplătit.. Astfel d. Cihac va plăti pachetul poştal la ajungere, la poştă. îmi pare rău, că are să se supere, dară ce să fac? Nu se mai poate îndrepta eroarea. Scriindu-i, te rog, să-i spui să mă ierte, căci fără voinţa mea s-a întîmplat această regretabilă eroare. Chitanţa poştală nu ţi-am trimis-o, dară dacă este trebuinţă ca să se constate eroarea, cu a doua ocazie ţi-o voi trimite. P. Ispirescu 16 Bucureşti, 31 martie /12 aprilie, 1880. Iubitul meu, domnule Iarnik, Sub bandă ţi-am mai trimis astăzi o samă de copii de pe : 1. Evangelia de la Govora, din 1642. 43 — Ispirescu — Opere, voi. II 673 2. Psaltirea tipărită la Belgrad în 1651, din ordinul lui Racoţi. 3. Noul testament, tipărit în Bucureşti la 1703. 4. Eliade-Rădulescu a) Poezia Sburâtorul, scrisă între 1844-46; b) prefaţa la vocabularul ce mi-ai fost zis din 1847, şi c) eîntul VII din Infernul lui Dante, tipărit în 1870 şi 5. un extract din Alexandria. Mai am ceva, dară nu este complet. Cînd voi termina îţi voi trimite şi pe acestea. Poate că aş fi făcut mai mult, dară să mă crezi că lucrările tipografiei noastre nu-mi lasă mai mult timp ; şi ceea ce am făcut chiar, este scris printre picături, cum se zice, sau pe furate. Sper că vei fi priimit cărţile şi scrisoarea mea de la 25 martie (6 aprilie) curent. Ai noştri salută cu dragoste pe ai d-voastră, şi eu vă strîng mina frăţeşte. Să auzim de bine. P. Ispirescu 17 Bucureşti, 23 aprilie st. v., 1880. Iubitul meu, domnule Iarnik, Ambele d-tale scrisori de la 10 şi 21 aprilie st.n. împreună şi cărţile Lepturariu, le-am priimit, şi-ţi mulţumesc foarte. Asupra acestor scrisori mă găsesc dator să-ţi spui un lucru, pe care d-ta, se vede că nu l-ai ştiut pînă acum. Află, domnul meu, că eu n-am trecut nici patru clase primare. Din nenorocire, •pe vremea cînd am învăţat eu carte, şcoalele naţionale atunci erau in organizare. Ele nu se bucurau în popor de vreo stimă sau respect, fiindcă dascălii greci răspîndise vorba că guvernul voieşte să ne strice religia, şi că toţi profesorii de la acele şcoli sunt eretici. Tată-meu n-a voit cu nici un preţ să mă facă eretic. Nici nu m-a dat la şcoala grecească, fiindcă ura pre greci. A preferit mai bine să mă dea să învăţ carte 1a un dascăl de biserică, ce ţinea şi el o şcoală mică, dar care era român, să plătească lunar, ca să mă înveţe să mă închin. Şi cu atît am rămas. 874 Acum înţelegi d-ta că cererea de a face analize şi a aduna material, care să servească pentru o istorie a literaturii, este ceva preste priceperea mea. N-am văzut pînă acum, nici n-am citit ceva analog, care să mă îndrumeze măcar către o aşa lucrare. îmi pare foarte rău că nu sunt mai tînăr ori mai aproape de d-ta, ca să-mi fii povăţuitor, şi poate atunci aş face ceva. Altfel nu ştiu cum să fac. Cum vrei d-ta să iasă de la mine o lucrare mai de Doamne ajută, cînd nu mă ajută nici cunoştinţele, nici capacitatea? Cu toate astea, să nu crezi că voi a zice că n-am să lucrez.. Voi citi; şi voi citi vîrtos; voi copia tot ce mi se va părea bun, şi-ţi voi trimite material, pe care, de vei putea, să-l utilizezi. Văz că eşti mulţumit de ceea ce ţi-am trimis pînă acum. Aşa voi urma şi de aici înainte. N-am înainte-mi nici un model, n-am pe nimeni care să mă călăuzească, de aceea zic încă o dată că-mi pare foarte rău, cS suntem aşa de departe unul de altul. Lingă un bărbat de atîta mare bunăvoinţă şi dezinteresare ca d-ta, aş putea să învăţ multe,, de care norocul mi-a fost vitreg la tinereţe. Oamenii noştri sunt cum sunt ei. Mai bine te ia în rîs, decît să-ţi arate ceva. Şi ce poţi să faci, nu te lasă, te împiedică subt cuvînt că are să facă ei, şr, cînd în cele din urmă, nici ei nu fac, din co cauză, Dumnezeu ştie Totuşi eu, dominat de cele ce mi-ai scris, am avut grije să caut a găsi pe cineva care să mă povăţuiască asupra acestei lucrări. Şi din fericire aflîndu-mă zilele astea de vorbă cu vro cîţiva oameni, competenţi în materie, am adus vorba despre literatura română şi ale ei; şi din vorbă în vorbă, d. Misail mi-a spus că are gata o Istorie a literaturei române, numai că îi lipseşte mijloacele de a o tipări. Atunci m-am încumes şi eu a-1 întreba daca ar binevoi a da cîteva note unui amic al meu, carele mi le cere mie, şi d. Misail mi-a răspuns în mod afirmativ. Eu am adaos, că am să scriu amicului meu să se adreseze d-a dreptul la d-sa, şi mi-a promis că va satisface cererea, daca nu va necesita o lucrare mai îndelungată. Astfel stă lucrul. Acum d-ta fă bine, mă rog, de-i scrie o epistolă, prin care să-i spui că eu te-am îndemnat să te adresezi la d-sa, şi cere ce socoteşti că-ţi este de trebuinţă. Adresa este: d.G. Misail, strada Pompierilor, nr. 8, sau dă-mi-o mie ca să o duc eu; sper să nu fim refuzaţi. îmi ceri sprijinul meu pentru lucrările la care te-ai prins. Să mă crezi că co va fi în puterea mea cu dragă inimă îţi voi da., Orientează-mă, numai în ceea ce mă crezi capabil că pot face şi voi face cu plăcere. 675 43* Săptămîna trecută n-am putut lucra nimic. Un reumatism groaznic la picioare m-a chinuit foarte rău. Acum, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt mai bine. Astăzi îţi trimit iarăşi cîteva copii: 1. Din Psaltirea lui Dositeiu în versuri. Am copiat atîtea bucăţi cîte feluri de versuri am găsit. 2. Din Biblia lui Cantacuzino, tipărită la 1688. Din aceasta am copiat aceleaşi bucăţi ce am scos şi din alte biblii, ce ţi-am mai trimis, pentru a se compara stilul şi limba. Mă ocup acum a copia după Magazinul istoric, şi am început a citi volumul de poezii al lui Gr. M. Alexandrescu. Socotesc că vei fi priimit banii, pentru care nu mă îndoiesc că-mi vei răspunde. Timpul este foarte uscăcios pe la noi. De nu vom avea ploaie la timp, foametea va bate la uşile noastre. Pentru cartea Medici (sic!) ex suloribus a d-lui Pontbriant, am trimis la d-sa acasă să-mi cumpere un exemplar. D-sa mi-a dat unul fără bani, pe care ţi-1 trimit. Ai noştri salută cu dragoste pe ai d-voastră. Eu, strîngîndu-ţi mîna frăţeşte, îţi doresc sănătate şi voie bună. P. Ispirescu. 18 Bucureşti, 16 mai, 1880. Iubite domnule Iarnik, La scrisoarea mea de pe la capătul lunei precedente, pe lîngă care ţi-am trimis foile extrase din Psaltirea lui Dositeiu în versuri şi din Biblia lui Cantacuzino, precum nici asupra foilor extrase de pe Asachi, Gr. Alexandrescu şi ultimele foi de pe Magazinul istoric, trimise mai în urmă, ca şi despre broşuri ca [a] lui Raoul de Pontbriant, trimise mai în urmă, n-am nici un răspuns. Nu ştiu de le vei fi priimit. Astăzi îţi mai trimit: 1. Cîteva foi extrase din Poeziile lui I. Văcărescu 2. Extrase de pe Psaltirea lui Pralea. Din aceasta am extras iarăşi atîtea bucăţi cîte feluri de versuri am găsit. Te vei fi supărat, poate, pentru cele ce ţi-am scris. Dară eram dator, domnule Iarnik, să fac o mărturisire sinceră, şi cu atît mai nimerit trebuia să o fac acum, la început, ca să nu crezi că este vro procopseală mare de capul meu. 676 Atîta numai îţi repet, că îmi pare rău că nu sunt mai tînăr, măcar cu zece ani, şi nu suntem mai aproape, ca să mă pui sub •conducerea d-tale, că, socotesc, aş putea să învăţ ceva. Eu, iubite domnule Iarnik, mi-am fost singurul profesor, singurul îndemnător. N-am avut pe nimeni măcar să-mi arate, ori să-mi spuie ca să citesc sau ca să învăţ, măcar că tipografia din cea mai fragedă juneţe îmi lua, pe fiecare zi, cel puţin zece ore de lucru. Cînd m-am încumes cîteodată, cu destulă sfială şi atunci, să arăt la cîte cineva din procopsiţii noştri cîte ceva din ceea ce mă tăia şi pe mine capul să scriu, ori să întreb ce ar fi folositor să citesc sau să învăţ, am întîmpinat vorbe descuragiatoare •şi îndărătnicitoare, care mă făcură să crez că eu n-aş fi bun la nimic în republica literilor. Ascultam numai, cînd se întîmpla să se întîlnească pe la tipografie cîte doi sau mai mulţi procopsiţi, la ceea ce vorbeau ei, trăgeam cu urechea la ceea ce discutau, şi începeam a mă consulta cu mine însumi şi a scrie cîte ceva din cele ce am scris, şi numai ceea ce mi s-a părut că poate să fiu întru ceva capabil a face. Alte încercări n-am mai făcut. Mulţumită însă d-lor Odobescu şi Tocilescu la cari am găsit o desăvîrşită bunăvoinţă şi neîngîmfare literară, cari m-au îndemnat şi m-au povăţuit întru a seri în limba poporului; ba încă mi-au şi indicat cam ce anume izvoare să consult. Asta este toată învăţătura mea. Sub conducerea d-tale şi mai tînăr fiind, şi cu mai puţine greutăţi de familie în spinare, poate că aş face ceva. Dară şi aci norocul îmi este vitreg. Acum mă ocup cu Ţichindeal şi Bolintineanu. Ceea ce voi extrage îţi voi trimite. Nu pot să merg mai repede, fiindcă n-am •decît trei sau patru ore d-ale nopţii pentru citire şi extragere. Ai noştri salută cu dragoste pe ai d-voastră. Eu, rugîndu-te să mă ierţi că nu pot face mai mult, îţi strîng mina frăţeşte şi să fii bun ca să nu iei în nume de rău mărturisirea ce-ţi făcui. Sănătate şi voie bună. P.Ispirescu P.S. Tocmai isprăvisem de scris, cînd îmi sosi epistola d-tale de la 25 mai 1880, a 32-a zi a naşterii d-tale, pentru care îţi urez, rugînd pe Dumnezeu ca cel puţin să-i întreiască, daca nu mai mult. Pentru celelalte îţi voi răspunde cît de curînd. P.I. 677 19 Bucureşti, 29 mai, 188$- Iubitul meu, domnule Iarnik, La scrisoarea dumitale de la 25 mai st. n. răspund: I. Felicitîndu-te pentru ziua naşterii d-tale, îţi urez să ajungi,, daca nu mai mult, dar măcar de trei ori 32 de ani. II. Vestindu-ţi bucuria ce am simţit că familia are să ţi se înmulţească încă cu un membru, îţi dau în ştire vorba ce umblă în gura poporului nostru românesc, adecă: în casa unde vin copii,, în acea casă se coboară binecuvîntarea lui Dumnezeu. III. Află că eu nu ştiu să-mi răzbun cu tăcerea; şi daca scrin cîteodată cam rar, pricina este multele ocupaţii care nu-mi dam răgaz, şi îmi iau timpul trebuincios pentru scrisori. IV. D. Misail, despre care mă întrebi, este cel ce a scris: Epoca lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, Femeia, purtarea şi edu~ caţiunea ei, Constantin Negri, studiu biografic. El este foarte bine cunoscut în jurnalistica română ; a fost prim-grefier la Curtea, de casaţie, director la Ministerul justiţii, şi în timpul de faţă pensionar şi face şi pe advocatul. Se ocupă serios de literatura română şi are multe scrisori inedite. Vîrsta lui poate fi între 40 sau 50 ani, destul că este cărunt. V. Ţi-am trimis la 21 mai st.v. cîteva foi extrase: 1. Din. Ţichindeal; 2. Dintr-o carte veche, Tesalonicul. Acum îţi trimit:. 1°. Extract dintr-o cărticică: Tratatele dintre Rusia şi Turcia; 2°. Din Bolintineanu. VI. în privinţa lui Constantin: Crezi d-ta că poate trece examenul? Va putea intra în şcoala reală? D-ta carele pricepi lucrul acesta mai bine decît 20 ca d-alde mine, ai putea să-mi ridici această grije, care mă nelinişteşte, spuindu-mi curat. Şi deoarece găseşti că este bine, apoi socotesc să-l aduc acasă şi mai devreme, decît timpul cînd se sfîrşeşte cursurile de la şcoala unde merge acum. VII. Asupra venirei mele, crede-mă, iubite domnule Iarnik„ că am fost necontenit cu inima la d-voastră. Dar dacă mijloacele nu-mi permit a veni şi în persoană, nu sunt eu cauza, ci împrejurările. Dorinţa mea cea mai vie în viaţă mi-a fost să călătorese-cît se poate de mult, fiindcă am crezut şi crez că numai aşa se poate deştepta un om şi învăţa mai mult, cînd vede mai multe ţări şi mai multe lucruri. Norocul mi-a stat împotrivă, căci tocmai eu am văzut mai puţin. Nici ţara mea nu am putut-o. 678 vedea. Nu mă plîng împotriva soartei sau orîndei; constat numai întîmplarea şi trec înainte. Aş veni cu dragă inimă, mai cu seamă să te văz, să-mi mulţumesc dorinţa de a te întîlni şi a vorbi despre lucrarea la care m-ai angajat fără să fiu capabil de dînsa; dară şi de astă dată sunt silit să-mi înec amarul şi să cedez prigonirei norocului, sau cum am zice, să mă dau după păr. VIII. Pentru venirea lui Constantin, socotesc că e destul să-l recomanzi d-ta căpitanului de la vapor, să aibă niţică grijă de tiînsul. El va veni cu vaporul pînă la Giurgiu, şi acolo îl voi tntîlni eu. Sau: Daca cunoşti pe cineva în Viena, care are să vie la Bucureşti, să-i prezentezi pe Constantin cu rugăciunea ca să vie împreună. Acum o întrebare: Ce socoteşti d-ta despre magazinul J.H. Rabinovici, depoul fabricei de metaluri de Bretania, Viena, II, Auf der Haide, 6, care publică prin jurnalele române că la prăvălia sa de desfacere se poate lua 44 obiecte de masă cu preţ de 15 franci. Daca le-aţi lua, nu le-ar putea oare aduce Constantin ou sine? Cîţi bani să-ţi trimit pentru aquitarea comptului nostru şi pentru venirea lui Constantin? Sfîrşind, rog pe Dumnezeu să vă găsească scrisoarea mea în bună sănătate. Familia d-tale priimească de la a mea sentiment de iubire; căci ai mei au început să i ibească pe ai d-tale, fără a avea norocirea să-i cunoască. Iară d-ta priimeşte salutările mele cordiale. Sănătate şi voie bună, P. Ispirescu SO Bucureşti, 8/20 iunie, 1880. Iubitul meu, domnule Iarnik, Şi mie îmi pare bine cînd auz că eşti mulţumit de cum merge lucrarea noastră, şi de grămada de manuscript ce-mi spui că creşte. Cu toate astea, meritul este al d-tale, carele mă îndemni şi mă călăuzeşti. N-am spus nimic d-lui Misail despre lucrarea noastră. Şi daca îi voi scrie, eu socotesc să-i spui că d-ta singur faci această lucrare; căci eu, om fără titluri, fără să fiu cunoscut capabil de a 679 întreprinde aşa ceva, mi-e teamă să nu crează că lucrarea este puţin serioasă şi atunci scrisoarea d-tale să nu facă efectul dorit.. Eu cu plăcere mă voi face mijlocitor, ducînd însumi scrisoarea dumitale la d. Misail, acasă. Priimesc de bun tot ce-mi scrii despre plecarea lui Constantin şi despre trimiterea comptului. Ţiu însă să-ţi mulţumesc din suflet şi mai cu seamă doamnei Iarnik, pe care n-am fericirea s-o. cunosc, pentru modul cum aţi sărbătorit ziua onomastică a lui Constantin, crezîndu-se el ca acasă la părinţi. Pentru atîta bunăvoinţă şi iubire manifestă, rog pe Dumnezeu* să vă dea sănătate, d-voastră şi copilaşilor d-voastră, şi să vă trimită toate bunurile pămînteşti şi cereşti. Mila sa cea bogată să fie în casa d-voastră. într-una din scrisorile trecute, mi-aduc aminte că mi-ai scris de o persoană cu care erai în relaţii ce este Schmutzich. Acum te poţi încredinţa ce poate fi o altă persoană academiciană de la noi, despre care îmi scrii şi mă întrebi, ţine-se-va. el de cuvînt a au ba? viitorul îţi va arăta. în privinţa foii ungureşti ce apare în Bucureşti, cu a doua. ocazie îţi voi arăta tot ce voi afla. Ai noştri salută cordial pe ai d-voastră. Să auzim de bine-P. I.sp irescu P.S. Un lucru am uitat să te întreb: scrisorile mele fost-a« ele totdauna suficient francate? P.P. 21 Bucureşti, 30 iunie!12 iulie, 1880• Iubitul meu, domnule Iarnik, Răspunzînd epistolei d-tale de la 8 iulie st.n. mai întîi cat să-ţi mărturisesc că urările d-tale pentru ziua mea onomastică a umplut de bucurie pe toată familia mea; pentru care îţi mulţumesc cu desăvîrşire. Eu şi ai mei vă urăm şi d-voastră toate fericirile dorite. Am fost cu scrisoarea d-tale la d. Misail. D-sa tocmai publică în Binele public un şir de articoli, din care zice că vei putea spicui o bună parte din Istoria literaturei moderne a ro~ 680 manilor. Cu toate astea mi-a luat scrisoarea şi mi-a zis că are să so citească cu atenţiune, şi-mi va da răspunsul peste cîteva zile, cînd mă voi mai duce încă odată la d-sa. Numerile Binelui public, în care se publică articolii d-lui Misail, voi căuta să ţi le procur. Mai alaltăieri, ţi-am mai expediat: 1. O poezie a lui Eliade, Măceşul şi florile-, 2. Reproduceri după Conachi; 3. Franţozitele de Faca. Mîine îţi voi mai trimite: reproduceri după Bolliac. Acum mă ocup a copia după Cavalerul Stamate, Paris Momu-leanul şi Golescu. Voi căuta să-ţi procur şi cărţile ce mi-ai cerut. în privinţa plecării lui Constantin, te rog să-i dai strictul necesar, adecă: toate albiturile sau rufele şi două rînduri de haine, unul ce va fi pe dinsul şi altul în sacul de călătorie. Bine ar fi să-i cumperi o păreche de cizme. Mă vei îndatora, daca mi-ai face plăcere să-mi cumperi seri viciul de masă, despre care ţi-am vorbit într-o scrisoare precedentă- Bine ai regulat d-ta călătoria lui Constantin. Eu voi ieş. să-l întîmpin la Smîrda. Recomandă-i numai, te rog, să rămîie liniştit pe vapor pînă voi veni lingă dînsul. Gînd mă va vedea să nu sară nerăbdător înaintea mea, ci să mă aştepte în pace, stăpînindu-şi nerăbdarea. Eu şi cu ai mei vă trimitem salutări cordiale, atît dumitale «ît şi doamnei Iarnik, căreia îi urăm ceas bun. Sănătate şi voie bună.. P. Ispirescu 22 Bucureşti, 9 iulie, 1880 [st. (>] Iubitul meu, domnule Iarnik, Am văzut pe Constantin. A ajuns cu bine. După cîte mi-a spus verbal, asupra petrecerii sale la Viena — şi, ştii d-ta, cu vorba din grai viu, se spune cu mult mai multe decît prin scrisoare — dă-mi voie să te numesc amicul meu, fiindcă numai amicii fac ceea ce ai făcut d-ta pentru copilul meu. Doamna Iarnik trebuie să fie un înger de bunătate şi de regularitate, căreia nu găsesc cuvinte destul de puternice ca să-i mulţumesc pentru îngrijirile sale. Rog pe Dumnezeu să-mi ajute ca să-i pot adresa şi verbal mulţumirile mele. 681 Pînă azi trebuie să fi priimit scrisoarea lui Constantin. Aci, închis, vei găsi 220 franci, sumă cu care se acopere cheltuielile ce ai făcut, după nota d-tale din scrisoarea de la 16 iulie st-.n. Zilele trecute ţi-am expediat reproduceri după Bolliac. în curînd, îţi voi mai trimite şi altele. Merge cam încet, pe de o parte din cauza marilor călduri, iară pe de alta pentru că zilele astea am fost foarte ocupat. 16 iulie, 1880 [sî.c.]. Trebuie să ştii, iubite domnule Iai’nik, că mai fiecare scrisoare ce ţi-am adresat de cînd ne cunoaştem, n-a fost fără întreruperi de cîte două şi de trei ori chiar, pentru că în timpul cînd scriu, poate să vina cîte cineva cu vro trebuinţă la tipografie şi atunci, înţelegi d-ta, că sunt nevoit să las scrisoarea ca să satisfac pe vizitator. De astă dată, însă lucrul a fost cu totul curios şi păgubitor de timp pentru mine. Pe cînd mă ocupam a-ţi scrie la 9 iulie şi aveam celelalte scrisori vechi ale d-tale dinaintea mea, vine un domn, cu care a trebuit să lucrez mai multe ore la o corectură a d-sale. Am strîns scrisorile şi fără să-mi dau seamă de ceea ce fac, am strîns şi pe aceasta între scrisorile cele vechi, şi îe-am băgat în dulap. A doua zi, cînd am voit să urmez scrisoarea, o caut pe masă între alte hîrtii şi nu o găsesc. Am răscolit totul de pe masă, am căutat-o prin toate registrele, cu gînd că poate o voi fi pus-o acolo, şi iarăşi n-am găsit-o; disperasem. Aş fi voit să-ţi scriu altă scrisoare, dara aceea pe care o începusem era cu uitimile d-tale scrisori la un loc, şi nu le găseam. Atunci am făcut în grabă scrisoarea ce ai priimit cu banii şi ţi-am trimis-o ca să nu zăbovesc. în sfîrşit, tot căutînd scrisoarea, astăzi am izbutit să o găsesc între scrisorile cele vechi, tocmai unde nu credeam să o găsesc. Am continuat de unde lăsasem, spuindu-ţi întîmplarea. Banii, sunt sigur că i-ai priimit pînă acum. în privinţa lui Constantin, sunt deplin mulţumit. I-ai fost ca un tată, şi d-na Iarnik ca o mumă, pe care, te rog, să o asiguri de recunoştinţa mea. Eu nu crez că s-ar supăra încă de un musafir, daca m-ar ajuta puterea să fac să vie la anul şi fratele lui Constantin. în camera unde sade unul poate, fără jenă, să şează şi doi fraţi. Dar, pentru asta mai avem destul timp. Pentru cei trei sute de franci ce-ţi datorez în tipărituri, mă rog să-mi spui printr-o scrisoare cum să fac? să declar printr-o» epistolă că-ţi sunt dator, sau să-ţi fac un deosebit (sic!) în scris? 682 Nu trebuia, aşa multe scuze spre a-mi arăta dorinţa cea legitimă ce o ai. Recunosc de bune toate temerile d-tale; căci, de! oameni suntem. Astăzi putem fi, iară mîine nu. Ieri am fost pentru ultima oară la d. Misail. L-am găsit dispus în favoarea noastră. Nu poate deocamdată să facă nimic, fiindcă studiul d-sale pe care îl publică în Binele public îi ia mai toate orele libere. Noaptea iarăşi nu poate lucra, deoarece sufere de ochi. Mi-a declarat însă că-i pare rău că nu ţi-a scris încă, fiindcă pe lîngă ocupaţiile literare a avut doi copii bolnavi, pentru căutarea cărora a întrebuinţat tot timpul ce-1 mai avea pentru alte afaceri. Totuşi, mi-a promis că de îndată ce necazurile din familie îi va da răgaz, are să-ţi scrie. D-sa îţi recomandă să consulţi cărţile: !. Manual de Istoria literaturei române de Pop fiu, 1 volum. 2. Compendiu de literatura română de Pop, 2 voi. Daca nu le ai, te rog scrie-mi, ca să le caut eu în Bucureşti. Tot astăzi îţi trimit şi urmarea studiului d-lui Misail, cît a apărut pînă azi în Binele public. Constantin vrea să-ţi descrie călătoria sa de la Viena la Bucureşti. La aceasta l-am îndemnat şi eu. După ce va face conceptul, i-am făgăduit că am să-i îndreptez scrisoarea, colea şi colea, ca sa nu rămîie nepieptănată. D. Cionca vă trimite complimentele sale. D-sa, fiindcă are să se preîmble prin Transilvania în timpul vacanţei, mi-a recomandat pe un neamţ care să mediteze pe Constantin. De ieri a şi început lecţiunile. Peste puţin am să-ţi trimit psalmul 103 din Coresi şi reproduceri, după Cavalerul Stamate. Ai noştri salută cu iubire pe ai d-voastră. Pe d-ta te strîng de mînă călduros. Să auzim de bine P. Ispirescu 23 Bucureşti, 10/22iulic, 1880 s Iubitul meu, domnule Inrnik, Pentru acum numai două, trei vorbe. Sunt foarte ocupat. Peste cîteva zile îţi voi scrie mai cu d-amănuntul. Constantin a sosit. Sunt cu desăvîrşire mulţumit de traiul lui la d-voastră. 683 Mumă-sa mai cu seamă este încîntată. Aci, închis, vei găsi o poliţă de 220 de franci. Eu şi ai noştri vă salutăm cordial. Să auzim de bine P. Ispirescw. 24 Bucureşti, 28 iulie, 1880. Iubitul meu, domnule Iarnik, Ne-am bucurat cu toţii, aflînd de naşterea micului Iarnik şi cu atît mai mult, ştiind că muma şi pruncul sunt sănătoşi şi Îe-merge bine. Din partea mea urez micului Iarnik să fie scutit în calea vieţii sale de persecuţii şi de neprieteni; să întîmpine în mersul său numai flori bine-mirositoare. Doresc să se fi născut într-un ceas bun şi să fi fost ursit ca, pe lîngă minte etc., să aibă şi un gram de noroc măcar. Nevasta mea urează micului Iarnik să fie mîngîierea şi ajutorul părinţilor lui la vreme de nevoie şi bătrîneţe. Copiii îi urează să se facă mare şi să le ajute Dumnezeu să se întîlnească cu dînsul în viaţa lor de mai multe ori. Constantin arde de nerăbdare să-l va.dă cît mai curînd. Ştiu ce va să zică necazurile unui bărbat la ceasul naşterii vrunui copil al său, pricep şi durerile mumei. Dar daca se trece-cu bine, cum s-a întîmplat la d-voastră, toate se uită şi veseAa. începe. Cît despre domnul ce a trecut prin Viena şi nu ţi-a făcut vizita, este o învăţătură pentru d-ta, ca să cunoşti oamenii. Se-găsesc în lumea asta indivizi, fie oameni erudiţi, fie ignoranţi, cari te ridică în slava cerului, pînă are trebuinţă de cîte cineva, şi după ce încetează această trebuinţă, îi întoarce spatele, ba încă îl şi calomniază. Ce să zici, a lăsat Dumnezeu fel de fel de caractere. D-ta să nu te mîhneşti. Alţii au păţit lecţiuni şi mai aspre. înarmează-te cu curagi şi dispreţuieşte pe cei ce vezi că te ocolesc. Din lista de cărţi, ce mi-ai trimis, numai pe cele înşirate aci le-am putut găsi în Bucureşti: 1. Bolintineanu. Poezii .......................... 12 lei 2. B.A.G. Culegere de anecdote.................... 0,50 3. Cugler Matilda. Poezii ........................ 0,50 684 4. Damé. Visul Dochii ................................ 5. Alexandrescu G.M. Meditaţii etc. .................. 6. Alecsandri. Proză ................................. 7. Petrino. Râul ..................................... 8. Gane. încercări literare .......................... 9. Alexi. Ciarda albă ................................ lO. Negruzzi Iac. Mihai Vereanu ...................... Îl. Guguţcl fiul vicleanului meşter Perdaf ............ 12. Drocu B. N. Curs de literatură ................... 13. Ştefănescu C. D. O privire generală asupra lite- raturei noastre .................................. 14 Gorjan. Românul glumeţ ............................. 15. Iarcu D. Românul glumeţ .......................... 16. Mak. Moneta literară şi Dascălul de aramă. Avind un exemp'ar din această carte, ţi-o trimit gratis 17. Misail D. Constantin Negri ....................... 18. Pop Y. Gr. Conspect asupra literaturei, vol. II. Vol. I. ediţie sfîrşită nu se mai găsesc. 19. Stoicescu. Fragmente din autorii români, două voi 20. Baronzi. Limba română şi tradiţiile ei ........... 2.50 lei 11,75 8,00 5.00 1.00 0,50 2.50 1 -1,00 1,00 1,00 1,00 2,00 3,00 2,50 r, — sumu, 61,75 La această sumă, se adaogă plata poştei ........ 4 — suma 65,75 Această sumă o voi ţine în seamă la socoteai i noastră pentru Constantin. Celelalte ce mi-ai însemnat în listă nu se găseşte pe la librării din Bucureşti. Nici chiar acestea nu le-am găsit la un loc, ci la mai multe. Zilele trecute, ţi-am trimis cele trei cărţi ce ţi-am promis că am să ţi le procur. Apoi: 1. Reproduc ri după Logofătul Konaki. 2. „ „ Cavalerul Stamate. 3. „ „ Constantin Golescu. Astăzi îţi trimit: 1. Reproduceri după Paris Momuleanul. îmi pare foarte bine că ai găsit pe cine să-ţi ajute la lucrarea ce ai întreprins. îţi urez bună reuşită. Eu şi ai noştri vă salutăm cu dragoste. Sănătate şi voie bună P. Ispirescm 885 25 Bucureşti, 14/26 august, 1880. Iubitul meu, domnule Iarnik, De mult nu ţi-am scris. Te rog să nu te superi pentru aceasta. Am avut atîtea şi atîtea pe capul meu lunile astea, încît nu ştiu unde mă aflu. întins într-o parte şi într-alta de nişte lucrări, cu care mă văz însărcinat de către unii şi alţii, şi mai totdauna :gratis, nu pot să-mi văz de lucrul meu. Pe lingă astea, pune şi căldurile pe care le-ai gustat cînd ai fost aci şi poţi să-ţi închipu-ieşti de cum poate să meargă lucrul. Mulţumită Domnului, acum cel puţin serile s-au mai răcorit; nişte ploi mărunte care a început, ne dă de veste că toamna s-a -apropiat. Totuşi zilele sânt încă calde. Un fel de zăpuşeală nenaturală ne îneacă, semn de vreme ploioasă. îmi pare bine că fetiţa d-tale a scăpat numai cu semnul, fără să i se întîmple ceva mai serios din căzătură. Gîte de-alde •astea nu are să întîmpine bieţii părinţi! Şi cu cît sunt mai mulţi copii, cu atît şi accidentele sunt mai multe şi mai felurite. Bine, •cînd scapă teferi copiii din asemenea întîmplări. Cărţile pe care nu le-am găsit şi nu ţi le-am trimis sunt următoarele: 1. Ţăranul glumeţ, de larcu; aceasta o ştiu; nu este ceva mare lucru de ea; 2. Puterea de propăşire a limbei, de Ionescu B.; 3. Poezii populare române din Bucovina, de Marianu; 4. Tradiţiuni populare române-, 5. Vicleniile meşterului Perdaf; 6. Barbu, Poiana-lungă; 7. Plâiaşul Logofăt mare, de Godrescu; •8. Cronica satelor sau culegere de mai multe anecdote glumeţe. Acestea sunt pe care librarii din Bucureşti nu le au. Cît pentru Conspectul asupra literaturei române de Pop, voi. I, am lăsat vorbă pe la anticari, ca îndată ce va da de dînsa, să mă anunţe ca s-o cumpăr. Se vede că n-am ştiut cum să mă exprim, de nu m-ai putut înţelege cînd am zis că la anul aş dori să-ţi trimit şi pe George. Eu, cu vorba, la anul, a,m înţeles după vacanţele din 1881. Îmi scrii de rufele lui Constantin. Eu nu mă împotrivesc a plăti pentru spălatul lor, cît veţi crede de cuviinţă, fiindcă, deşi nu sunt avut, totuşi nu voi să caz în greutatea cuiva cu cît de puţin. Aci alăturat vei găsi şi adeverinţa pentru cei trei sute de lei noi, pe care mi-ai cerut-o. Ce crezi d-ta despre lucrarea ce avem să întreprindem? Avea-va vrun rezu ltat bun ? Căuta-se-va ? Se va interesa publicul de dînsa? 686 Cam cîte exemplare crezi d-ta să tipărim? Căci, după cum pre-văz, are să fie o carte destul de voluminoasă şi prin urmare şi preţul mare. Vinde-se-va oare? Nu vom munci în zadar? Eu acum citesc la Letopiseţe şi pe Şinca.i, după ce voi aleg ’ ceva şi voi copia, îţi voi trimite. în ce zi crezi d-ta că putem trimite pe Constantin, ca să ajungă în Viena la termen? Voi căuta şi eu să aflu în ce zi porneşte vaporul de la Giurgiu. în ultima carte poştală, ne mulţumeşti pentru urările ce eu şi ai mei am făcut pruncului d-tale, de curînd venit pe lume. D-ta îi zici copilandru. Mai are să treacă multă apă pe Dunăre pînă să ajungă copilandru. Deocamdată este numai copilaş. Nu te supăra, rogu-te, dacă îţi atrag atenţiunea asupra as tor două cuvinte, cari niciodată nu se pot lua unul drept altul. Copilandrul este un băiat aproape de pubertate, pe cînd copilaş se zice la copii ce sug încă. Doamnei Iarnik arată-i din parte-mi şi din partea nevestei mele şi a lui Constantin închinăciuni respectuoase şi bucuria ce simţim că s-a uşurat cu bine. Dă, te rog, copiilor d-tale îmbrăţişările ce aduce această scrisoare din partea mea şi a familiei mele. îţi strîng mina frăţeşte şi să auzim de bine. P. Ispiresctt 26 Bucureştil 24 august st. v. [18801. Iubitul meu, domnule Iarnik, Astăzi, duminică, Constantin a pornit din Bucureşti, spre a veni la Viena; el trebuie să aj mgă, după cum crez, miercuri sau joi. Despărţirea, de astă dată, a fost mai grea decît acum un an. Voia să plece, da zor să i se gătească bagajul, să-l împacheteze, dară vedeai că ceva lăuntric părea că-1 ţine în loc. Unde, după cum ştii, acum un an nici o lacrimă nu s-a ivit în ochii lui, de astă dată, cu trei zile înainte de a pleca, era tot cu ochii inundaţi de lacrimi. Se ferea el ca să nu-1 vedem, dară îl surprindeam. In ajunul plecării, numai după stăruinţa mumei sale a mîncat. Zilele trecute, am fost pe la d. Maiorescu. I-am spus de lucrarea noastră. D-sa mi-a zis că, ca să poată înţelege ce voim noi, să-i duc scrisoarea d-tale să vadă ce scrii, să-i duc lista autorilor 687 «e mi-ai trimis şi pe aceea de autorii ee ţi-am trimis. Apoi mi-a promis să mă povăţuiască, ce am să mai fac. D-sa nu este mulţumit cu lucrarea d-lui Pumnu, căci este prea întinsă. Ar trebui ceva mai substanţial. Atîta deocamdată. După ce voi mai vorbi cu d-sa, îţi voi comunica rezultatul. Eu şi ai noştri salutăm cu dragoste pe întreaga d-tale familie. Sănătate şi voie bună. P. Ispirescu 27 Bucureşti, 6 septembrie, 1880. Iubitul meu, domnule Iarnik, îmi pare rău din inimă de cele ce ţi s-au întîmplat cu sluga 'de la şcoală şi cu neajungerea din timpul vacanţelor. Şi eu, iubitul meu domn, nu stau mai bine; după ce am avut mai multe cheltuieli extraordinare în timpul verei, acum suntem asupra timpului cînd trebuie să plătim chiria casei, care se face cu o lună înainte de sfîntul Dimitrie şi să plătesc toată deodată pe jumătatea de an viitoare. Cu toate astea mă voi sili să fac totul ce voi putea, şi cit de curînd să-ţi trimit suma de care zici că ai trebuinţă. Daca d-ta crezi că este neapărat să punem lui Constantin un meditator, şi că altfel nu se poate, te rog să angajezi pe cineva cu remuneraţia de 7 florini pe lună. Trebuie să-ţi mărturisesc însă, — aceasta fie zisă numai între noi, — că de aş fi ştiut că Constantin are să fie aşa de anevoios la învăţătură, l-aş fi ţinut mai bine acasă. După cum ţi-am spus în scrisoarea precedentă, am fost al •doilea la d. Maiorescu, cu scrisoarea d-tale şi cu listele de autori ce mi-ai trimis. Iată rezultatul: d. Maiorescu şi-a manifestat mirarea pentru atîta pierdere de timp, de am copiat atîta multă materie ce ţi-am trimis. D-sa nu e de părere ca o crestomaţie să conţie şi bun şi rău. D-sa este convins că o carte de felul acesta să fie puţin voluminoasă, să cuprinsă cîte ceva bun numai de Ia autori însemnaţi. Nu e de folos o carte mare, numai ca să fie mare, cum de exemplu este Leptur; rul d-lui Pumnu. D-sa nu e de părere să se publice din manuscriptul ce ţi-am trimis mai multe bucăţi; dar mai cu seamă: 1. Din Eliade, Cîntul VIII, InfernuUm Dante; 2. Din pare- 688 miile lui Dosofteiu; 3. Din Psaltirea lui Pralea; 4. Din Cavalerul Stamate ; 5. Din Paris Momuleanu. Din lista d-tale nr. 1, ce mi-ai trimis, d-sa a şters pe: Cîrlova; Carp; Densuşianu. Din lista nr. 2, a oprit numai pe: Alexandria; Arghir; Esop; Asaehi; Bălcescu; Bodnăreseu; Conachi; Qreţeanu George; Ghica Ion; Hasdeu; Mureşianu; Şerbănescu; Sihleanu; Şincai; Ureche. Iară lista nr. 3, a şters-o cu desâvîrşire. De rîndul acesta eu Iţi trimit mostre de limbă din: 1. Eminescu (poezii); 2. Din Şincai; 3. Din Catavasieru (1742); 4. Din Psaltirea lui Goresi. 5. Din Petru Maior. Altceva acum. D. dr. Gaster este în Bucureşti. A venit să mă vază. Aflu, după cum a spus unora, că este concurent la catedra din Bucovina, unde are să se întîlnească cu d-ta, carele ai să vii iarăşi ca concurent. Mai aflu că, după cum a spus el la alţii, pe cit va fi în Bucureşti, are să se ocupe cu o Crestomaţie a limbei româneşti, tot pentru germani, adecă de o lucrare identică cu a noastră pentru care zice că a şi adunat material. Eu nu i-am spus nimic de lucrarea noastră. Ce zici d-ta? să mai mergem înainte, ori ba? Aştept răspunsul d-tale, pînă atunci eu voi copia din letopiseţe. Scrie şi d-ta d-lui Maiorescu în privinţa lucrării noastre şi roagă-1 să ne ajute cu sfaturile d-sale. Crezi că e bine să spui d-lui Gaster că lucrăm la o crestomaţie şi cît suntem de înaintaţi? D. Hasdeu s-a întors în ţară, după ce a cutreierat mai toată Europa. El este bine cu d. Gaster, carele atîta l-a ajutat în polemica cu d. Gihac. Poate că-1 va ajuta întru ceva să izbutească în întreprinderea sa. D. Hasdeu este membru în Consiliul instrucţiune i publice. Eu de Ia dînsul nu pot aştepta nimic. Socoteşte-te cum este mai bine şi scrie-mi ce trebuie să fac. D. Tocilescu a fost bolnav de băşica udului. Acum îi este mai bine. Lucrarea sa, Dacia înainte de Romani, a înaintat şi socotesc că pe luna viitoare să se termine. A întîmpinat şi dînsul o mulţime de persecuţii din partea unui domn, căruia îi fusese amic devotat. Mă grăbesc ca să dau la poştă încă azi scrisoarea mea. Eu şi ai noştri vă salutăm călduros pe d-ta şi pe întreaga d-tale familie. 44 689 Lui Constantin, îi voi scrie zilele astea. Să auzim de bine. P. Ispirescu 28 Bucureşti, 22 septembrie, 1880, Iubitul meu, domnule Iarnik, Iată sunt 16 zile de cînd aştept răspunsul d-tale la întrebările ce ţi-am făcut prin epistola mea de la 6 septembrie, şi pînă astăzi tăcerea d-tale mă pune în poziţie să crez că n-ai primit scrisoarea mea. Oare eşti supărat de ceva pe mine, frate? Spune-mi-o verde în ochi. Nu ştiu, asemenea, nici daca ai pr imit sau nu reproducerile ce ţi-am mai trimis, din: 1. Eminescu (poezii). 2. Şincai. 3. Catavasiar (1742). 4. Psaltirea lui Coresi. 5. Petru Maior. 6. Letopiseţe. 7. Miron Costin. 8. T. Maiorescu. 9. Odobescu. 10. T. Maiorescu (sic!) 11. Iacob Negruzzi. Aci, închis, vei găsi un cec de 150 franci. Am făcut pe dracul în patru, şi-ţi trimit aceşti bani, ca să te înlesneşti la nevoile, în care mi-ai scris că te afli. Ai noştri salută pe ai d-voastră cu dragoste. Sănătate şi voie bună. P. Ispirescu 29 Bucureşti, 22 octombrie, 1880. Iubitul _______meu, domnule Iarnik, Am cam întîrziat cu trimiterea banilor; nu mă îndoiesc însă că d-ta ai fost atît de bun de ai întîmpinat cheltuielile ce era de făcut cu de la d-ta. Şi apoi drept să-ţi spui, nu mă aşteptam 690 că am să mai dau ceva bani luna asta, deoarece mă asiguraseşi prin precedenta d-tale epistolă, după care ţi-am trimis 150 franci, că tocmai pe la capătul anului viitor voi mai avea să plătesc. Oricum ar fi, aci închis vei găsi şi suta de franci ce-mi ceri prin ultima d-tale epistolă, pentru haine lui Constantin şi pentru plata la şcoală. Bine ar fi, socotesc, să iei lui Constantin ciorapi de lină şi o legătură de gît, nu însă de lînă. In privinţa lucrării proiectată de d-ta şi care acum s-a întrerupt, iată ce pot să-ţi scriu. Miercurea trecută, d. Maiorescu în prezenţa d-lui Gaster şi a mea, ne-a spus propunerile d-tale aşternute printr-o scrisoare destul de lungă ce ai trimis d-lui Maiorescu. D. Gaster a declarat că, în asociaţie cu oricine va fi, nu lucrează; că d-sa are să-şi continue lucrarea d-sale, pentru care se va ocupa de toţi autorii anteriori secolului XIX, şi că d-ta să termini ceea ce ai început. Aceasta m-a însărcinat şi d. Maiorescu să-ţi scriu. Cum bag de samă, temerile mele s-au realizat. Ţi-am şi scris, pare-mi-se, cîte ceva. D-ta însă erai sigur de lucrare, fiindcă te îndemnase şi d. Mnsafia, după cum îmi scriai, să o duci pînă în capăt. Acum, ce zici d-ta? eşti de părere să urmezi, ori te opreşti aci? Din partea mea, îţi mărturisesc, n-aş avea bani de cheltuit, pe lingă atîta muncă, pentru o lucrare, de la care nu este perspectiva de a mi-i întoarce. Daca crezi să urmăm, scrie-mi, şi mai cu seamă dacă ai şanse să poţi desface cărţile. Mie nu-mi pare rău de altceva, decît de munca mea de opt luni de zile, timp în care aş fi putut face altceva. Dacă socoteşti că nu trebuie să mai urmăm înainte, şi totuşi manuscrisele ce ţi-am trimis îţi trebuie, ţine-le şi, preţuind cam cît ar face lucrarea, să-mi ţii în seamă la plata ce am să-ţi dau pentru Constantin, iar de nu-ţi trebuie, te rog să faci bine a-mi înapoia acele manuscrise ca, cel puţin, să mă mîngîi cu atît, că am subt ochi munca de atîta timp, pentru care am vărsat multe sudori şi am veghiat destul. Te rog să nu iei în nume de rău cele ce-ţi scriu, fiindcă eu crez a avea toată dreptatea. Daca d-ta vezi lucrurile altfel, scrie-mi fără preget şi verde, pe şleau. Peste curînd am să scriu şi lui Constantin. Lipsa de timp mă face să-i scriu aşa de rar. Cu toate aceste, fii bun şi spune-i că rog pe Dumnezeu să-l aibă în sînta sa pază. 44* 691 Ai noştri salută cu dragoste pe ai d-tale. Sănătate şi voie bună, P. Ispirescu 80 Bucureşti, 11 ¡23 noiembrie, 1880. Iubitul meu, domnule Iarnik, Cam tîrziu răspunz scrisorii d-tale de la 7 noiembrie st.n. Cauza fu că dobîndind de la d. Eminescu colecţia de zicături ale Golescului, m-am silit să le copiez, ceea ce am şi făcut. N-a.m avut nici un minut de răspas. Acum, în privinţa lucrării noastre, iată care ar fi ideea mea. Deoarece d. Gaster nu voieşte a lucra în asociaţie cu nimeni, noi să ne silim să-i apucăm înainte. Aflu că d-sa s-a pus cu hărnicie la muncă şi teamă mi-e să nu ne lase înapoi. După cît sunt eu de înaintat în lucru, puţin aş mai avea de făcut. La d-ta sunt îndreptate acum toate speranţele de reuşită, prin urmare grăbeşte. Pînă atunci, eu crez că ar fi bine: 1. Să ne gîndim la tipărirea cărţii; 2. Să vorbeşti cu fabricantul de hîrtie şi să o şi trimiţi pînă este timp; 3. Să alegi şi să coordinezi bucăţile copiate şi să mi le trimiţi, ca să le tipărim; 4. Neavînd litera fractur în tipografia noastră nu s-ar putea tipări oare cu antiqua, adică cu litere latine? La (sic!) din contra, partea dumitale nemţească ai putea să o tipăreşti în Viena. Va fi şi mai ieftin. 5. Te rog să-mi trimiţi o listă de toate manuscriptele ce ţi-am expediat ca să consult pe d. Maiorescu, ce ar mai trebui să copiez. Eu n-am păstrat nici o însemnare de ele. 6. Cam de cîte coaie cugeţi să se facă această tipărire, şi ce format voieşti să dai cărţii. Iată atîtea puncte, pe cari trebuie să te grăbeşti a le pune în lucrare, ca să nu ne fie munca deşartă. In scrisoarea trecută, te-am întrebat despre şansa ce ai de a se putea desface cărţile, ca să ne putem întoarce măcar banii ce vom cheltui pentru a ei tipărire, şi nu mi-ai răspuns. Bine faci de te pui în contact cu români născuţi. Pentru conversaţie însă te-aş sfătui să cauţi români bucureşteni, de la cari vei avea mult a afla în privinţa dulceţei limbei. 692 Eu am o gramatică, a lui Heliade, tipărită la 1828. D. Ma-noliu are una a lui Iordache Golescu, tipărită la 1840. Dacă e trebuinţă, i-o voi cere, ca să o vezi. Asupra lui Constantin, astăzi i-am scris şi lui. Am ascultat sfaturile d-tale, şi i-am recomandat să fie ascultător şi supus profesorilor, să se silească cu toată inima la învăţătură, şi să fie curat şi regulat întru ţinerea obiectelor ce-i aparţin. Ai noştri salută cu dragoste pe ai d-voastră şi în particular d-nei Iarnik respectoase închinăciuni. Sănătate şi voie bună. P. Ispirescu P.S. îmi scrii despre Jurnalul macedonean. Nu-mi aduc aminte să mă fi rugat ceva despre dînsul. In scrisoarea, la care răspunz acum, am văzut un pasagi, în care zici că m-ai rugat, şi apoi îl ştergi sub cuvînt că ţi l-ai procurat. Nu pricep lucrul acesta. Gînd si ce mi-ai zis despre dînsul ceva? P.I. 31 Bucur eşti9 10/28 dccernbriet 1880. Iubitul meu, domnule Iarnik, D. Maiorescu a schimbat zilele d-sale de adunare, fiindcă ţine un curs de logică, săptămînal, la Academie. Ambele d-tale scrisori i le-am dat cu pasagele notate pe margine asupra cărţii în proiect de a se tipări. Sunt două săptămîni; d-sa a zis să i le mai las ca să se gîndească cum ar fi mai bine să procedăm la arangiarea materialului, prin urmare sunt în aşteptare. Nu ţi-am răspuns în parte la fiecare scrisoare, fiindcă am fost şi ocupat, pe lingă lipsa de a şti ce să-ţi răspund. In privinţa preţului tipărirei, printr-o scrisoare mai cu de-amăinntul îţi voi arăta şi preţul hîrtiei şi preţul tiparului. Număiul de 400 exemplare mi se pare suficient. Iţi urez de Anul Nou, d-tale, respectabilei doamnei Iarnik şi copilaşilor, toate bucuriile, prosperitatea să intre în casa du-mitaîe pe o uşe şi nevoile să iasă pe alta; anul ce începe să fie orizontul, aurora unei fericiri nesfîrşite şi seninătatea să nu mai apuie în veci de veci pentru d-voastră. Asemenea felicitări priimiţi şi de la ai noştri. Să auzim de bine. P. Ispirescu 693 32 Bucureşti, 25 ianuariejO februarie, 1881- Iubitul meu, domnule Iarnik, Iată, este destulă vreme de cînd nu ţi-am scris. Să nu mă osîndeşti pentru aceasta. D-ta ştii ce va să zică cînd, pe lingă lucrul ce te copleşeşte se mai adaogă şi împrejurări. Timpul este scurt, — foarte scurt, — pentru omul ce-şi agoniseşte existenţa prin muncă, şi cu toate astea trebuie ca o parte din cele 24 ore ale zilei să o jertfească odihnei şi nutrimentului. Timpul vacanţelor pentru adunările literare de la d. Maio-rescu a fost cam lung. Aproape patru săptămîni; şi cu toate că inima iini batea c.\ să pot afla hotărtren d-sale în privinţa celor ce m-ai întrebat despre cartea noastră, am fost silit să aştept pînă acum. în sfîrşit, am întîlnit pe d. Maiorescu şi înapoindu-mi scrisorile d-tale, pe care i le dădusem, mi-a spus că ţi-a scris d-tale, d-a dreptul. Acum aştept de la d-ta o scrisoare amănunţită de ceea ce mai avem să facem. Gu d. Gaster n-am mai vorbit nimic asupra acestei lucrări. Numai înainte de sărbătorile Crăciunului, după stilul vechi, -îatîlaiudu-mă cu dîasul, mi-a spus că se duce în Germania, trece prin Viena şi se va întîlni cu d-ta. A venit? ce aţi hotărît? în privinţa tipărirei cărţii, găsesc cu totul de prisos a-ţi spune ceva acum, deoarece începutul tipărirei este cu totul departe de arangiarea materialului, asupra căruia nu eşti cu totul decis ce şi care manuscris să intre în colecţiune. Totuşi, pentru hîrtie, socotesc că în orice chip tot mai ieftin o vei lua de la Viena, de acolo adecă de unde o iau şi librarii noştri, cari mai vor să cîştige şi ei ceva. Pentru jurnalul Frăţilia Intru dreptate, am trimis la d. Ureche să cumpere numerile apărute, şi mi-a răspuns că fiind în podul casei, va pune să le caute şi mi le va trimite. L-am întîlnit apoi la Academie şi l-am mai rugat încă odată. Mi-a promis din nou. Am rămas însă cu promisiunea. Ar fi bine să te adresezi d-ta d-a dreptul la d-sa. îmi pare foarte bine că fetiţa s-a însănătoşit şi doresc ca să fiţi scutiţi de neplăcerea de a mai priimi vizitele medicilor, căci ele sunt nişte adevărate lipitori. Le-am mîncat eu păpara. Despre Constantin, ce zici? S-a mai îndreptat? Ţi-a arătat el scrisoarea ce i-am trimis-o în luna trecută? Intr-una din scrisori îmi zici că de Alecsandri nu m-am ocupat de loc. Adevărat, aşa este. Nu m-am ocupat, fiindcă d-ta m-ai €94 oprit, spuindu-mi printr-o scrisoare anterioară că îl studiezi d-ta şi că vei extrage tot ce vei găsi folositor. Vei fi observat că dacă am extras din literatura veche bisericească cele ce ai subt ochi, apoi m-am ferit a lua traduceri; am cules numai precuvîntările, ceea ce neapărat că sunt compuneri. Apoi, din toate tipăriturile am luat acelaşi psalm şi acelaşi cap de evangelie, de la toate ediţiile, ca o paralelă între vorbirea unora şi altora. Mai departe, din psaltiriiîe în versuri am luat din fiecare atîtea piese cîte feluri de versuri am găsit în ele. Prin urmare eu crez că nu sunt de prisos, şi că poate fi de folos. Cu aceasta nu zic că nu trebuie să luăm şi din cronicari, precum şi din ceilalţi autori menţionaţi de d-ta. Aci, închis, vei găsi 150 franci ce mi-ai cerut. Şi daca am cam întîrziat, să nu socoteşti că am fost neglijent, ori că am uitat, îţi mărturisesc că mi-a, fost, peste putinţă să ţi-i trimit mai curme!. Oricum ar fi, te asigur că nu voi rămînea niciodată datorul d-tale în această privinţă. Gît pentru d-ta, văz că eşti destul de îngăduitor, n-am să mă plîng, şi ştii că nu sunt vrun bogătaş. Am toată bunăvoinţa şi sincer îţi spui că-mi voi face datoria în consciinţă. Te rog însă să mă ierţi cînd vei vedea că întîrziez eîl ova, zile preste termen, căci aceasta o loc fără voia mea şi silit de împrejurări. Ai noştri saluta cu dragoste pe ai d-voastră, solia pe soţie, copii [i] pe copii. Să auzim de bine. P. Ispirescu 83 Bucureşti, 31 ianuarie st. v1881. Iubitul meu, domnule Iarnik, Pînă azi trebuie să fi priimit banii ce ţi-am expediat la 6 februarie st. n. Aştept răspuns. In privinţa d-lui Gaster, sunt mîhnit că mie mi-a spus că are să vie pe la d-ta să se înţeleagă asupra luciului, şi fiind la Viena, altceva a făcut de ceea ce mi-a spus mie. Califică d-ta însuţi fapta aceasta. Daca ai găsit editor, bun lucru este, şi prin urmare încheie învoiala cu dînsul, ori de va tipări la Bucureşti sau aiurea cartea. Pentru aceasta ai consimţămîntnl meu de mai înainte. Numai, te-aş ruga să-mi comunici şi mie sub ce condiţiuni ia el editura. Asupra tipărirei: 695 1. îţi trimit 9 probă de tipar pe o foaie de hîrtie, ce va servi şi ea ca probă. 2. Deoarece foaia este de mărimea cărţii d-voastră şi formatul asemenea, socotesc că şi literele vă convine. 3. Preţul tiparului pentru o coală în 500 exemplare este de 55 franci; iar pentru 1000, de 65 franci, plus hîrtia care, după modelul alăturat aci, costă 20 franci topul de 500 coaie. 4. Pe pagină ce-ţi trimit, sunt 42 rînduri; daca voieşti, se poate strînge rîndurile, adecă să se facă mai dese, ca să încapă 50 rînduri. 5. Corectura cine o citeşte? Astea ar fi condiţiile. D-ta să-mi spui cum se va regula plata- Salutînd cu iubire din partea alor mei pe ai d-voastră, prii-meşte şi d-ta civilităţi sincere. Sănătate şi voie bună. 9. Ispirescu P.S. Cartea d-lui Tocilescu, eu ţi-am trimis-o, fiindcă d-lui mi-a scris să dau la mai multe persoane. 34 bucureşti, 12/24 martie, 1881. iubite domnule Iarnik, Răspunzînd ambelor d-tale scrisori, celei adusă de d. Tocilescu şi celei de la 4/16 martie curent, îţi mărturisesc că ai dreptate să fii supărat şi să mă dojeneşti, însă te rog să nu mă osîn-deşti pînă nu mă vei asculta şi pe mine. Trebuie să ştii că deşi am văzut pe d. Tocilescu, de cînd mi-a adus scrisoarea pînă azi de cîteva ori, n-am putut să vorbesc cu d-lui despre altceva, decît de afacerile d-sale, fiind totdauna grăbit. Două seri, la deosebite intervale, mi-a acordat, în care seri am şi fost la. d-sa. Dar pare că fu un făcut, că nu l-am găsit acasă. Vezi bine, dară, că nici despre manuscriptul ce mi-ai spus n-am putut vorbi cu d-sa nimic, şi nici ca să-l consult asupra bucăţilor alese din autori; ba n-a,m dobîndit de la d-sa nici traducerea rîndurilor nemţeşti din scrisoarea d-tale. Am fost nevoit să alerg la cumnatul meu, d. Paliţa şi din cele ce mi-a tradus d-sa, am înţeles totul. Nu este nevoie să mă pui în corespondenţă directă cu d. Nie-meyer. D-ta poţi să-i transmiţi cele privitoare la afacerea, tiparului chiar cele arătate mai la vale, adecă: 696 în scrisoarea mea precedentă ţi-am scris că o coală tipărită în condiţiile acolo arătate, în 500 exemplare, costă 55 franci, iară în 1000 exemplare, 65 franci. Deoarece însă d. editor găseşte că este scump şi în dorinţa de a tipări partea românească la noi, ca să-ţi poţi priimi mai cu înlesnire banii ce-ţi datorez, eu accept propunerea d-lui editor şi modific preţul, precum urmează: Preţul pentru 500 exemplare — 55 franci de coală în 8 sau 16 pagini, formatul ce ţi-am comunicat în epistola precedentă şi 57 franci pentru 1000 exemplare, în loc de 65. Socotesc socotesc (sic!) că acum nu va mai avea nimic de zis, şi prin urmare cît mai curînd putem şi începe. Gît pentru partea nemţească, părerea mea ar fi să se tipărească la Viena; 1°. Pentru că tipărindu-se în Bucureşti, ar mai trebui adăugat la preţul coalei ceva pentru corectură. 2°. Pentru că ar fi o mare cheltuială de timp ca să trimit corecturile la Viena, să le revezi d-ta. 3°. Pentru că temerea de neuniformitate dispare, ştiindu-se că literele noastre sunt din fonderia d-lor Pcppelbaum şi Besson din Viena, litere de care's-ar găsi cu înlesnire pe la tipografiile din capitala Austriei. Asupra acestora cred că suntem înţeleşi acum. Pentru hîrtie iarăşi se poate găsi în Viena poate mai hună şi mai ieftină. Iară pentru transportul hîrtiei tipărite, mă învoiesc cum ai zis d-ta să plătesc eu jumătate şi d-ta jumătate. în privinţa d-lui Gaster, abia alaltăieri l-am văzut. D-sa a venit pe la mine şi mi-a spus că trecînd prin Viena, pe d-ta nu te-a găsit. M-a întrebat de preţul tipărirei cărţii d-sale şi cupă cîte mi-a dat să înţeleg n-are încă un editor. Acum voieşte să-şi dobîndească unul. Din vorbele sale eu am luat cunoştinţă că nu se învoieşte cu nici un editor din Bucureşti, şi că cei din străinătate îi plătesc cote (sic!) cu 50 franci coala. Aducînd vorba despre cartea noastră, m-a întrebat cum stăm. Eu i-am răspuns că de la d-ta nu mai am nici o ştiinţă şi că stăm locului. D-sa mi s-a lăudat că opera d-sale este gata mai mult de jumătate şi că totdeodată se ocupă şi de o gramatică. întie altele, mi-a spus că a fost la Doamna şi că l-a priimit bine. D-ta nu mi-ai scris nimic despre copia ce ţi-em trimis acum în urmă din Letopiseţe. Eu am mai copiat şi din Istoria critică a românilor ceva. Voi căuta zilele astea să întîlnesc oricum pe d. Tocilescu. 697 Voi consulta pe d. Slavici ori Eminescu despre bucăţile cele mai alese ale autorilor ce mi-a recomandat d. Maiorescu şi le voi copia. în privinţa banilor ce-mi ceri pentru Constantin, nu ştiu, zău, de voi putea să ţi-i trimit la termenul pus de d-ta, căci tocmai atunci trebuie să-mi plătesc şi eu chiria. Mă voi sili, pe cit voi putea, însă ca sa nu te zăbovesc mult. Ai noştri salută cu dragoste pe ai d-voastră. Strîngîndu-ţi mina te salut cordial. P. Ispirescu P.S. Albumul macedo-romârt urmează a-ţi veni cit de curînd. ho Bucureşti, 2t martie [1881?] Iubitul meu, domnule Iarn k, Am priimit carta poştală de pe vapor, şi foarte m-am bucurat ca aţi ajuns sănătoşi. Am spus d-lui Hasdeu, d-lui Odobescu şi d-lui Teodorescu că, siliţi de gribnicia plecării, n-aţi putut să mergeţi a-i întîlni, ca să vă luaţi ziua bună. D. Rasidescu şi-a luat seama, nu-şi mai trimite copilul. L-a aşezat la şcoala comercială din Bucureşti. Ce să fac cu cărţile Cursului d-tale de limbile romanice, ce a rămas la mine? Am întîlnit pe d. Grandea şi i-am zis de gramatica Boiagi-D-sa mi-a răspuns că a avut două exemplare pe care le-a dăruit unui călugăr ce aduna cărţi spre a forma o bibliotecă la Muntele Atos; că acel călugăr are să se întoarcă prin Bucureşti, şi că atunci îi va cere una- Eu am vorbit cu un anticar ca de-i va cădea în mînă vrun asemenea exemplar, să mi-1 aducă, şi mi-a făgăduit. Recomandaţi, vă rog, lui Constantin să fie cuminte şi să se silească la învăţătură, dacă voieşte să fie iubit de toată lumea. Puneţi-1, vă rog, să-mi scrie cînd are cîte puţin timp. Priimiţi, din partea soţiei mele, complimente. Arătaţi, vă rugăm, din partea noastră respectoase salutări doamnei Iarnik, pe care regretăm că nu o cunoaştem în persoană. Pe d-ta te strîng de mînă, ca pe un frate şi să auzim de bine. P. Isnirp.ttcu 698 86 Bucureşti, 18j30 aprilie, 1881. Iubite domnule Iarnik, Astăzi vă trimit 160 franci şi fiindcă timpul îmi lipseşte a vă scrie mai mult, vă rog să priimiţi din partea mea şi din partea alor mei salutări sincere şi dorinţa de a vă afla sănătoşi atît d-voastră cît şi familia ce vă încongioară. Constantin ce face ? cum se poartă ? urmează regulat la învăţătură şi cu însemnarea de cum întrebuinţează orele zilei? Sănătate şi voie bună, P. Ispirescu P.S. In sărbători am să-ţi scriu mai cu amănuntul. 37 Bucureşti, 19 apriliejl mai, 1881. Iubitul meu, domnule Iarnik, Aci închis vei găsi 250 franci. Din aceştia, te rog să binevoieşti a cumpăra haine Iui Constantin de vară. Caută însă, te rog, să nu fie prea scumpe. Intîrzierea a provenit din două cauze: 1. După o scrisoare a d-tale anterioară, nu mă aşteptam, decît tocmai în mai să-ţi mai trimit ceva bani; 2. Acum, în primăvară, sunt silit să mă mut. Localul în care am să mă mut este cu 1000 de franci mai scump pe an. Apoi, trebuie să ştii că la noi chiriile se plătesc pe jumătate de an înainte, şi astfel am fost strîmtorat, pînă să priimesc bani de pe unde am avut şi eu să iau. Localul este tot în strada Academiei nr. 26. Peste curînd, cînd voi scrie şi lui Constantin, îţi voi spune mai multe şi-ţi voi mai trimite şi ceva copii după autori, pentru lucrarea noastră. Ai noştri salută cu dragoste pe d-na Iarnik şi pe copilaşi, cărora şi eu le doresc bună sănătate. Priimeşte, domnule, o strînsoare călduroasă de mînă. P. Ispirescu 699 38 Bucureşti, 18 mai st. v-, 1881. Iubitul meu, domnule Iarnik, M-am mutat, dar nu m-am aşezat încă. N-am avut timp să-ţi scriu mai lung, ca răspuns la scrisoarea d-tale din urmă; chiar acum d-a-n fuga înşir aceste cîteva rînduri ca să te anunţ că aici, alăturat, vei găsi 100 franci. Eu şi ai noştri vă salutăm pe d-ta şi pe întreaga d-tale familie, cu cordialitate. Să auzim de bine, P. Ispirescu 39 Bucureşti, 16j::8 iunie, 1881. Iubitul meu, domnule Iarnik, f De mult nu ţi-am mai scris, nici nu mi-ai scris. Eu îmă, printre picături, cum se zice, am mai făcut cîte ceva. Astăzi îţi înaintez într-un pachet: 1. Capra cu trei iezi, poveste de Creangă. 2. O mamă, poezie de Eminescu. 3. Scormon (nuvelă) şi Prefaţa de la Darea de seamă despre mitropolitul Şaguna, de Slavici. 4. Din letopiseţul lui Ion Neculce, prefaţa şi cap. 10. Din partea d-tale, nu-mi spui daca ai făcut ceva ori ba. Lu- crat-ai ceva? înţelesu-te-ai definitiv cu editorul ? De ce dai zi după zi? De ce nu activezi lucrarea, că iată am înţeles că d. Gaster are să ne ia înainte, şi atunci ce facem noi ? N-ar fi păcat de Dumnezeu să se nimicească munca mea de atîta mare de timp ? Spune-mi, rogu-te, lămurit, unde şi cum ne aflăm în această privinţă. Oare şi d-ta te-ai descuragiat ? că eu de mult m-am des-curagiat văzînd atîta şovăire. Asemenea, te rog, scrie-mi şi în privinţa lui Constantin. Ce crezi d-ta, nu va putea el oare să urmeze la şcoală în anul viitor fără meditator ? Adaosul acesta de cheltuială mă cam strîmto-rează. Deocamdată, atîta. Aştept de la d-ta desluşirile cerute. Ai noştri salută cu dragoste pe ai d-voastră. Să auzim de bine, P. Ispirescu 700 40 Bucureşti, 27 iumej9iulie, 188!. Iubitul meu, domnule larnik, Scrisoarea d-tale din urmă m-a lămurit întru tot ce doream să ştiu. Voi urma şi eu întocmai după recomandaţia d-tale şi voi căta a mai copia tot ce mi se va părea mai bun. Despre basme d-ale mele şi despre proverbe, nu purta grije. Gînd se va înfăţişa trebuinţa, voi da. Alăturat de aceasta vei găsi cei 210 franci ceruţi prin epistola de la 2 iulie st.n. şi aştept comptul detailat, după promisiune. Daca pălăria lui Constantin este murdară sau prea veche, te rog cumpără-i alta. Te duci de vacanţii să te recreezi şi să petreci în locul d-tale natal. Bine faci. Eu sunt nevoit să port în spinare şi zăduful zilelor lui iulie şi munca necontenită de tot anul. Şi d-a.r fi vrun folos mai de Doamne ajută! Vă urăm, eu şi ai noştri, d-tale şi doamnei larnik, petrecere bună şi preîmblare fericită. Sărută în locul nostru pe copii. De prisos să-ţi mai spui cum să trimiţi pe Constantin. D-ta eşti tată şi atîta ajunge. Să auzim de bine, P. Ispirescu 41 Bucureşti, 21 iulie st. v., 1881. Iubitul meu, domnule larnik, Constantin a ajuns cu bine la Bucureşti. D-ta iarăşi trebuie să fi ajuns cu bine la Pottenstein. Urez a/tît d-tale cît şi doamnei larnik şi copilaşilor d-tale o petrecere pe cît se poate de fericită. Am rămas surprins de ce repede a crescut Constantin. Vă mulţumesc din inimă că l-aţi ţinut bine în cursul anului; el mi-a spus că a fost tot sănătos şi bine. Mai cu seamă doamnei larnik îi sunt recunoscător pentru că i-a ţinut loc de mamă şi i-a. dat îngrijirile cele mai binevoitoare. Soţia mea ar fi voit bucuroasă a-i scrie o scrisoare de recunoştinţă şi mulţumire, însă ea este în pat. Dumnezeu ne-a mai trimis o fată, pe care am numit-o Paulina. La naşterea ei, soţia 701 mea a suferit mult. Şapte ore de noapte nu s-a mişcat de lingă dînsa doctorul-mamoş, atîta fu de în pericol. Acum îi este mai bine, dară slabă şi trebuie să nu părăsească patul încă cîtva timp. Fă-te dară, te rog, interpretul nostru pe lingă doamna Iar-nik, asigurînd-o de desăvîrşita. noastră mulţumire pentiu tot ce a făcut în privinţa lui Constantin, în cursul anului trecut. Asupra tipărirei cărţii noastre, aştept scrisoarea cu instruc-ţiile d-lui Bîrseanu şi apoi regulăm tipărirea. Numai trebuie să ştii că are să meargă cam încet, deoarece corecturile vor avea a colinda pe la Braşov. în tot cazul aştept să vedem ce desluşiri are să-mi dea d. Bîrsan. Acum să stăm niţel de vorbă şi despre Constantin. Pare-mi-se că ţi-am fost spus de la început că mjiloacele mele sunt cu totul restrînse. Că dacă trimit pe Constantin la Viena, fac sacrificii şi mulţumită numai buneivoinţe a d-tale, care mi-ai înlesnit plata, prin a ţi-o da jumătate în bani şi jumătate la lucru, m-am hotărît a-1 trimite. Ce se întîmplă însă? Constantin, dificil la învăţătură, i-a trebuit un meditator plătit, după cum m-ai asigurat d-ta că această clasă este şi cea, mai grea. Şi consimţind la acest adaos de plată îţi scriam că de aş fi ştiut că el are să fie aşa de greoi la învăţătură, nu-1 mai trimiteam. Cheltuiala ce fac cu dînsul este aproape îndoită decît făcusem eu socoteală, şi aceasta trece preste puterile mele. în-chipuieşte-ţi: Unde trebuia să dau 400 fr. pentru zece luni, a 40 fr. pe lună, plus cam vro două sute de franci, îmbrăcăminte şi altele, în totul 600 sau cel mult 650 fr., în anul acesta am cheltuit cu dînsul preste 1000 de franci, şi anume: Călătoria la Viena 100 + trimişi la 22 septembrie 150 fr. + 100 la 22 oct. + 150 la 25 ianuarie + 250 la 19 aprilie -f- 100 la 18 mai -j- 210 în iunie, în totul 1060 de franci. Judecă şi d-ta daca unul ca mine ar putea să facă o aşa mare cheltuială. Pe lingă acestea, la una din scrisorile mele prin care te întrebam daca socoteşti că Constantin ar putea să urmeze clasa a Il-a, fără meditator, d-ta mi-ai răspuns că nu se poate şti acum, ci după ce va începe clasa, şi teamă-mi este că nu va putea. Daca îţi spui toate acestea, să nu socoteşti că voi să fac cuiva vro imputare. Ferească Dumnezeu! îţi mărturisesc ca la un frate, că n-am decît să mă felicit că ai binevoit să priimeşti pe Constantin la d-ta. 702 Hainele încă a costat mult. El şi-a făcut haine mai bune şi mai scumpe decît port eu. Al cui fecior s-a socotit el ? Şi cu toate că sunt cu desăvîrşire mulţumit de cît l-ai ţinut şi de cum a trecut cursul, te rog fierbinte să nu te superi daca ţi-oi spune că nu mai pot să-l trimit. N-am de unde să cheltuiesc cu dînsul atîţi bani. Nevoia mă face să-l pui la şcoala comercială de la noi. Ştiind acestea, te rog să nu te temi nicidecum pentru cei 600 de franci ce-ţi datoresc, adecă 300 din anul acesta, şi 300 din anul trecut, pentru care ţi-am trimis chitanţa. îi voi plăti pînă într-una cu tipărirea cărţii ce ai proiectat să facem amîndoi, şi care va începe în chiar toamna aceasta, după cum mi-ai spus prin scrisoarea de la 18 iulie st.n., că d. Bîrsan se ocupă a regala copiile ce ţi-am expediat după diferiţi autori români. Rugîndu-te încă o dată să nu te mînii pe mine, şi sa mă ierţi pentru supărarea ce ţi-am făcut eu şi Constantin în doi ani de zile, te asigur că eu voi îi către d-ta tot acelaşi şi neschimbat. Sănătate şi voie bună, P. Ispirescu 42 Bucureşti, 15/27 octombrie, 1881 Iubitul meu, domnule larnik, Trebuie să se fi însănătoşit pînă acum soţia dumitale, căreia îi trimit respectuoasele mele închinăciuni. De mult n-am mai stat noi de vorbă. Negreşit că şi d-ta şi eu, ocupaţi fiind, n-am avut timp de aşa ceva. în privinţa afacerii cu cartea noastră, am tot aşteptat de la prietenul d-tale iastrucţii şi pînă azi nu ştiu, întorsu-s-a la locuinţa d-sa.le din Transilvania sau tot la Paris este ? Cam cum bag de seamă zor nu este, şi de aceea merge încet. Mie mi-ar fi părut bine daca venea la tipar, spre a o lucra mai pe îndelete; căci de urgenţă, nu merge aşa lesne. Oricum ar fi, eu aştept să vedem ce drum ia arangiamentul manuscriptelor trimise. Prin scrisoarea d-tale de la 10 august, mi-ai fost făgăduit că îmi vei trimite hainele şi toate ce a mai lăsat Constantin la Viena. Binevoieşte, te rog, iubitul meu, de le trimite, căci are trebuinţă de ele. Pe la noi, azi cîad îţi scriu, ninge ca în mijlocul iernei. După ce recolta nu prea a fost bună anul acesta, din cauza timpului, 703 apoi vremea cea rece şi rea, ce a început acum, a apucat şi viile neîngropate. Nu ştiu ce va fi de ele îa anul. Eu am pus sub tipar colecţia mea completă de Basme. Am promisiunea d-lui Alecsandri, că-mi va face o prefaţă. Te salut pe d-ta şi pe întreaga d-taîe familie. Sănătate şi voie bună, P. Jspirescu 43 Bucureşti, 27 ianuarie/8 februarie, 1882. Iubitul meu, domnule Iarnik, Iată atîta mare de timp de cînd nu ne-am scris unul altuia. Ştiu că eşti foarte ocupat şi socotesc că îmi crezi că şi eu n-am avut timp disponibil de corespondenţe. în anii trecuţi, ai scris, domnule Iarnik, într-un jurnal nemţesc un articol despre basmele mele. Acel număr de jurnal îmi trebuie neapărat. Te rog dară cu cerul, cu pămîntul, cumpără-mi un exemplar din acel jurnal şi mi-1 trimite cît de curînd. Am mare necesitate de el. Cît va costa fă bine şi-mi însemnează ca să-ţi trimit imediat preţul lui. Socotesc că vei fi priimit cartea mea trimisă de Anul Nou, ca şi scrisoarea lui Constantin. Cu această ocazie găsesc de cuviinţă a te încunoştinţa că basmele mele a ajuns cu tipărirea la a 18-a coală. Socotesc să iasă cam vro 25 de coaie. Într-însele am pus şi basmul ce mi-ai comunicat d-ta. Respectoasele mele închinăciuni şi ale tuturor alor mei, te rog să le arăţi d-nei Iarnik. Copilaşilor d-tale, urări de fericire şi sănătate. Să auzim de bine, P. Ispir eseu 44 Bucureşti, 15 f.bruarie st. v., 1882. Iubitul meu, domnule Iarnik, Răspunzînd epistolei d-tale de la 12 febr. st. n. mai întîi mă simţ fericit a fi eu cel dintîi care să te felicit pentru postul ce aştepţi să dobîndeşti la universitatea din Praga.. 704 In privinţa. Bibliei ce ai auzit că s-a tipărit în dialectul macedo-român, ea este o evangelie, iară nu biblie. Am fost la Ministerul cultelor, cu ale cui speze s-a tipărit, şi am cerut d-lui Tocilescu una pentru d-ta. D-sa cu bunăvoinţă mi-a dat-o îndată, pe care sper că o vei fi priimit-o pînă azi, căci ţi-am trimis-o de sunt acum cîteva zile. Numai d. Tocilescu te roagă să faci orecen-ziune despre dînsa în jurnalele nemţeşti. Pentru această evangelie are să-ţi scrie d-lui, ce să trimiţi ministerului în schimb. Daca nu poţi să-mi procuri jurnalul de care te-am rugat prin precedenta mea epistolă, apoi te rog să-mi comunici numărul jurnalului şi un mic rezumat despre cele ce ai zis acolo. De la d. Bîrseanu, am priimit o scrisoare cu data de 12 noiembrie st.v., o scrisoare prin care mă anunţă că acum este mai liber de ocupaţii şi că în curînd îmi va trimite manuscriptele. Pînă astăzi însă n-am priimit nici o foaie măcar. Astfel, aştept. Constantin nu mai putea de bucurie, cînd a priimit fotografia lui Iaroslav; să ţi-1 ţie Dumnezeu tare şi mare. Se mira Constantin foarte mult cum de s-a îngrăşat băiatul aşa. El vă mulţumeşte, mai cu seamă doamnei Iarnik, pentru atenţiunea ce-i daţi. Totdauna ne povesteşte de traiul de la d-voastră. Intr-una din zilele astea are să vă scrie şi el. Fii, te rog, interpretul familiei mele pe lîngă d-na Iarnik, arătîndu-i ale noastre simţăminte de dragoste şi de respect. D-ta priimeşte salutări frăţeşti şi să auzim de bine, P. Ispirescu 45 Bucureşti, 14/26 iunie, 1882. •Iubitul meu, domnule Iarnik, Am cam zăbovit să răspund la epistola d-tale de la 1 iunie st.n. Te rog să nu crezi că din neglijenţă am făcut aceasta.. Am tipărit cartea, domnule Iarnik, după îndemnul d-lui Alee-sandri, carele mi-a făgăduit că va stărui să fie premiată de Academie şi am intrat în cheltuieli peste puterea mea. Academia n-a găsit-o destul de interesantă pentru a fi premiată. Stau cu cărţile, căci nu se vînd. Acum, m-am încredinţat şi eu că produsele mele sunt nişte fleacuri şi-ţi promit că nu voi mai tipări nimic. Cele cîteva vorbe binevoitoare ce-mi trimit cîţiva oameni de litere, acum văz că sunt numai nişte complimente, fiindcă neînsem- 45 — Ispirescu — Opere, voi. II 705 natele mele adunări de Basme, n-au nici o însemnătate. Dovadă despre aceasta am că m-am adresat la Ministerul cultelor şi pe la mai multe primării din ţară ca să-mi cumpere cîteva cărţi spre împărţire ca premii la copii acum de examene şi nicăiri nu mi s-a cerut nici un exemplar măcar. Nu ştiu cum să fac să-mi scot măcar banii ce am cheltuit cu tiparul, căci de vrun folos pentru osteneală de douăzeci de ani de cînd tot adun la Basme, nici că mă gîndesc. N-am tras în judecată, domnule Iarnik, pe un român de-ai noştri care mi-a luat din Basmele publicate de mine şi le-a tipărit pe lîngă ale lui, dară încămite pe d-ta, care îţi dai osteneală a le traduce în limba d-tale. Ai voie, domnul meu, daca pofteşti, să le traduci măcar şi toate. Pe d. Slavici nu l-am văzut de mult. Pe la d. Maiorescu, asemenea n-am fost în iarna, trecută; am fost foarte ocupat. Şi nici că ştiu unde sade d. Slavici acum, voi cerceta însă şi-i voi scrie, arătîndu-i dorinţa d-tale, apoi rezultatul ţi-1 voi comunica. Am cumpărat cartea ce ai cerut şi astăzi ţi-o şi expediez prin poştă. Ea costă 4 lei noi. In locul d-lui Bianu, la Academie, astăzi este d. Densusianu. La el te poţi adresa, daca ai ceva. Aş dori ca scrisoarea mea să te găsească în plăcuta poziţie de a şti cum ţi s-a gătit viitorul cu catedra din Praga. 0 noutate în privinţa împlinirei dorinţelor d-tale m-ar bucura foarte mult. în ceea ce priveşte Ghristomaţia, eu aflu de aici că d. Gaster a terminat pe a sa. Gă editor al cărţii d-sale este d. Brockhaus şi că Ministerul cultelor s-a abonat, mi se pare la o sută ori două sute de exemplare. Acest domn a lucrat, n-a stat cu mîinile în sîn ca noi, şi a sa lucrare are să vază lumina zilei înainte de ce a noastră se va pune la tipar. D-lui Tocilescu, scrisu-i-ai ceva ? La d-sa ar fi bine să te adresezi, căci astăzi poate mult. Oricum, numele meu nu-1 pomeni nimănui, căci am început să crez că sunt piază rea. Ai , noştri trimit doamnei Iarnik respectuoase închinăciuni şi, îi doreşte o petrecere frumoasă în preumblarea ce aţi hotărît să faceţi în timpul vacanţelor. Pe copilaşi sărută-i în locul meu; ei se vor fi făcut mari. A început vrunul să meargă la şcoală? Paliţa şi soţia sa vă sunt recunoscători că vă aduceţi aminte dă dînşii; ei vă trimit sincerile lor complimente şi urări de bine. 706 Nu ştiu da,ca, ai aflat, că fata mea s-a numit învăţătoare la clasa II primară din Bucureşti, culoarea de verde. Termin scrisoarea mea, asigurîndu-te de neschimbata mea prietenie pentru d-ta şi rugîndu-te să mă onorezi, ca şi pînă acum, cu încrederea ce am dobîndit deja. Să auzim de bine, P. Ispirescu 46 Bucureşti, 30 septembrie st. v., 1882. Iubitul meu, domnule Iarnik, Văz şi eu că scrisorile dintre noi s-au cam rărit, şi aş dori să nu se rărească şi mai mult. Dară daca pentru aceasta, aş şti că te îndoieşti de iubirea mea de mai-na.inte, m-aş mîhni pînă în adîncul sufletului. Să mă crezi, iubite domnule Iarnik, că eu sunt neschimbat. Ştirea ce-mi dai că ţi-ai ajuns scopul, numindu-te profesor la Universitatea din Praga, m-a umplut de bucurie. Tc felicit, şi-ţi urez prosperitate şi fericire. Asupra datoriei de 600 franci, să nu socoteşti d-ta că eu nu mă gîndesc cum aş face să scap mai curînd de dînsa. Tocmai pentru aceea am şi priimit cu multă mulţumire propunerea d-tale de a aduna material trebuincios la Ghrestomaţia ce puseseşi de gînd să faci, şi ştii cu cîtă tragere de inimă am lucrat. Daca nu s-a realizat apariţia cărţii, nu sunt eu de vină. Eu am lucrat aproape un an de zile, nopţile; şi toată munca mea a, rămas baltă ;; ba încă ea nici nu se află, barim, în mîinile mele. Aş voi bucuros să-ţi îndeplinesc cererea; dară în momentul de faţă îmi este peste putinţă, şi iată de ce: Toată lumea ştie că în iunie, iulie şi august, tipografiile n-au de lucru. Mie însă în anul acesta mi-a mers şi mai rău;, căci şi Academia a ţinut vacanţă şi lucrul a încetat cu totul. Eu însă a trebuit să ţiu pe toţi lucrătorii şi să le plătesc leafa pe deplin. N-am putut să concediez pe nici unul, de teamă să nu-i pot reangaja cînd voi avea trebuinţă, căci la noi nu sunt lucrători de tipografie cu prisos, ca în alte ţări. Apoi ştii că la noi chiriile se plătesc pe jumătate de an înainte, cu o lună de împlinirea termenului, şi iată că la 26 septembrie trebuie să plătesc chiria tipografiei, care e de 1700 franci,, pe timpul de la 26 octombrie pînă la 23 aprilie 1883, şi nu ştiu. Î54 707 cum să fa,c să-i adun şi pe aceştia de pe la cei ce au să-mi dea pe lucru făcut. în timpul de faţă şi chiar adunarea datoriilor se face cu greu. De aceea, te rog să mă ierţi că nu pot să te satisfac acum întru nimic, şi să nu te superi pe mine pentru că n-am putut să-ţi fac voia. Cu afacerea tipografiei, iată cum merg lucrurile: D-ta ştii că mai aveam să desfac încă un tovarăş. învoiala ce am făcut cu dînsul este ca să-i dau pe fiecare lună, în curs de trei ani, cîte 250-350 franci. Un an a trecut şi m-am ţinut de cuvînt tîrîş, grăpiş, cum am putut. Mai am doi ani, şi nădăjduiesc să mă ţiu de vorbă şi să scap de datorie. Atunci, daca va vrea Dumnezeu, voi putea răsufla şi eu mai în voie. Pînă atunci, cu strîmtoreli, cu chinu-ieli, trebuie s-o duc. Mă întrebi despre ai mei. Mulţumită Domnului că suntem sănătoşi. Fata, fiind numită profesoară într-un oraş de judeţ am izbutit să o transfer acum în Bucureşti. Nădăjduiesc de aci înainte să se folosească şi ea de rodul muncii sale, ceea ce n-a putut face pînă acum. Pe Constantin am. hotărît să-l dau la tipografia d-lui Gobl, ca să înveţe a conduce presele. Ceilalţi copii sunt, unii la şcoală, alţii încă acasă. Despre greutăţi, ce să-ţi mai spui? D-ta, care ai trei sau patru, ştii să preţuieşti celui ce are şase, şi pe d-asupra o soacră etc. Noi toţi ne închinăm cu respect şi dragoste d-nei Iarnik şi îi dorim ceas bun şi uşurare norocită. Strîngîndu-ţi mina cu iubire frăţească, te salutăm româneşte cu să auzim de bine, P. Ispirescu 47 Bucureşti, 23 noiembrie st. v., 1882• D ragul meu, domnule Iarnik, La scrisoarea d-tale de, la 18 noiembrie st.n. am onoarea a răspunde. Mai întîi, te cunosc din destul că eşti omul adevărului şi crezi la nevoile altora; pentru aceasta aşteptam cu încredere răspunsul d-tale,. fără să-mi închipuiesc că te vei supăra pe mine, 10 ff fiindcă în scrisoarea mea precedentă ţi-am fost scris numai curatul adevăr. Eu şi ai noştri ne-am bucurat foarte mult, aflînd că ţi s-a înmulţit familia încă cu o membră. Te felicităm pentru acest dar dumnezeiesc. Felicităm mai cu osebire pe d-na Iarnik pentru că s-a uşurat cu norocire şi pentru buna stare în care se află după uşurare. Dumnezeu să te ţie sănătos, ca să poţi munci şi să-ţi căpătuieşti copiii. Ai dreptate să te bucuri de binecuvîntarea cerească. Dumnezeu ne va da atîta cu ce să hrănim pe cei ce ne dăruiesc (sic!). Dară aicea jos mai trebuie şi altceva pe lîngă mîncare; şi acel altceva se dobîndeşte foarte cu greu, daca se dobîndeşte. Totuşi suntem datori să nu cîrtim şi să plecăm capul la jugul ce ni se înfăţişează. Bucuria noastră a crescut încă cînd am auzit că aici în ţara naşterii d-tale eşti mai mulţumit. Lucrează frate, pe cît poţi, daca lucrul ţi-aduce cu ce să-ţi întâmpini trebuinţele. E rău cînd munceşte cineva în sec. Eşti încă tînăr şi munca nu lasă pe om să piară. Şi fiindcă ocupaţia aceasta îţi este plăcută, preţuită de mulţimea junilor ce vin să-ţi asculte cursul, mergi pe această cale şi satisfacţia d-tale se va mări în proporţie cu succes» Ie ce vei dobîndi. Noi vom împărtăşi împreună cu d-voastră mulţumirea de a te şti lăudat şi considerat. D-ta, cultivator al mai multor generaţiuni, era natural să te gândeşti şi la cultivarea grădinii d-tale de acasă. Cultivă, frate, cultivă mereu, ca să ai in viitor de ce să te bucuri. în privinţa fotografiei noastre, sper să ajung oarecari timpuri mai bune, cînd să pot face, fără stînjenire, această cheltuială şi atunci fii sigur că nu te voi uita. D. Bianu este la Paris, Place du Panthéon 9. La noi lucrurile merg tot cum le ştii. D. Hasdeu şi Toci-lescu s-au împăcat, chipul; dară nu vor să-şi unească revistele. Pe d. Teodorescu îl văz foarte rar, cînd se întâmplă adecă de-1 întîlnesc pe stradă. Aşa sunt toţi junii noştri. Cînd se întorc de la studii şi intră în slujbe, nu vor să mai ştie de prietenii cei vechi, decît cînd au interes de dînşii. Se fac boieri. D. Tocilescu îşi tipăreşte revista la tipografia noastră, ca şi d. Ha deu. Pe aceşti domni, îi văz mai des, ca şi pe d. Gas ter, care colaborează la revista d-lui Tocilescu. Vorbind acestui din urmă domn despre manuscrisul român de la Praga, d-sa mi-a zis că are să-ţi scrie însuşi şi ini-a cerut adresa d-tale. Eu i-am dat-o. 709 Despre cartea mea, am ajuns să crez că cei ce vorbesc de dînsa în faţă-mi, vor să rîză de mine. Nu mai voi să auz nimic de dînsa. Nu voi mai tipări nimic pe socoteala mea. Ce folos că cei ce, fiind simpli muritori, m-au făcut să crez că scrierile mele ar valora ceva. Cînd au putut să facă ceva în favorul ei, i-au dat cu piciorul ca la un lucru netrebnic. Ar fi multe de zis în privinţa aceasta; dar într-o scrisoare nu încape tot ce aş avea de spus. Rog pe Dumnezeu să facă a ne mai întîlni o dată, şi atunci să-ţi povestesc cum sunt de necăutate, păcătoasele mele de scrieri’şi cît sunt de despreţuite de oamenii noştri, cari altădată le-au lăudat. Socoteam şi eu că junii nu vor călca pe urmele bătrînilor în privinţa literaturei populare şi că-şi vor schimba drumul şi vor lua o altă cale. M-am înşelat. Eu văz că ei se adapă tot dintr-o apă cu bătrînii. Făgaşul este prea adînc şi anevoie s-ar putea ca să iasă dintr-însul, daca vor ieşi vrodată. Ba încă sunt şi mai egoişti şi mai materialişti. Terminînd scrisoarea mea, te rog să arăţi doamnei Iarnik ale noastre păreri de bine pentru uşurarea d-sale şi salutări respectuoase. Să auzim de bine, P. Ispirescu 48 Bucureşti, 6/18 mai, 1883, Iubitul meu, domnule Iarnik, Nici supărat sunt pe d-ta, precum ţi se pare d-tale; căci n-am de ce; ba, dimpotrivă, d-ta să nu fii supărat pe mine, că am întîrziat atâta pînă să-ţi răspunz; nici ocupaţia prea multă nu m-a împiedicat. Alte necazuri, alte nevoi, m-au silit să-mi neglijez datoriile. Mai întîi: De cîtva timp, atîta m-am îngreuiat, încît nopţile nu mai pot lucra. De cum viu acasă, de la tipografie şi mănînc, mă apucă un somn de nu mai pot sta în sus. Trebuie să mă culc: Ori că sunt mai bătrîn cu trei ani de cum mă ştii, sau că m-a ajuns oboseala, de atîtea vegheri noaptea. Apoi numai cine nu ar voi să lucreze nu ar găsi ce. La tipografie, precum ştii, sunt ocupat 10—12 ore pe zi. Ceea ce lucram altă dată într-o oră, acum lucrez într-un timp cu a patra parte mai mult. Şi numai printre picături, cum se zice, daca apuc să fac şi 710 eu cîte ceva pentru mine; căci nopţile, cum le zisei, au încetat de a fi bune de lucru. Iată care fură cauzele de nu ţi-am scris de atîta mare de timp. Altfel, din mila Domnului, eu şi ai noştri ne aflăm sănătoşi. îmi pare rău pentru mititica cea de 2% ce ai pierdut. Totuşi, cei cari îţi rămîn, socotesc că sunt destui şi să dea Dumnezeu să-ţi trăiască, să te bucuri de ei! D. Sion, însărcinatul de Academie cu citirea corecturilor la colecţia d-tale şi a d-lui Bîrseanu de cîntece populare adunate din Ardeal, mi-a spus că în curînd are să o puie sub tipar. Pe lingă o scrisoare anterioară mi-ai fost trimis o listă de mai multe cuvinte culese din colecţia mea de basme şi-mi ceri desluşiri asupra lor. Eu nu sunt ajuns cu procopseala pînă acolo ca să te pot mulţumi pe deplin. Totul ce pot să-ţi spui, este: 1. Că multe din însemnările d-tale de pe acea listă sunt particularităţi ale limbei noastre, cari, după cum am auzit de Iacei procopsiţi, sunt netraductibile în alte limbe. 2. Multe iarăşi din acele însemnări sunt greşeli de tipar. 3. Poporul nu vrea să ştie de reslricţiuni, de reguli gramaticale. El pronunţă cum îi vine mai bine, şi eu am făcut ca dînsul. îmi ceri un basm inedit. De cum voi fi scăpai de dîrdora nunţii, mă voi ocupa şi-ţi voi scrie unul, ca să te servi cu dînsul, traducîndu-1 în orice limbă vei voi. Am uitat să-ţi spui: după ce fie-mea Elena a ocupat posţul de învăţătoare în Bucureşti, acum am găsit un flăcău tipograf şi voi s-o mărit. In luna aceasta, nădăjduiesc să-i fac nunta. în scrisoarea din urmă, îmi spui căd. Bîrseanu are să-mi trimiţi texturile scoase de mine, după îndemnul d-tale. Va să zică te-ai lăsat de lucrarea Crestomaţiei proiectată. îmi pare rău de aceasta. Şi de aş fi ştiut că are să se întîmple aşa, nu mi-aş fi. mai pierdut atîtea nopţi să muncesc ca un jidov. Socoteam că cu această muncă să-mi plătesc datoria. Scrisoarea d-lui Tocilescu am dat-o la adresa ei. Nu ştiu de-ţi va fi răspuns. Doamnei Iarnik, arată-i din partea mea şi alor mei respectuoase închinăciuni. Constantin învaţă tipografia în stabilimentul d-lui Gobl. D-ta priimeşte de la noi salutări cordiale. Sănătate şi voie bună, ( P. Ispirescu 711 49 Bucureşti, 10/22 octombrie, 1883. Iubitul meu, domnule Iarnik, D. Samitca din Craiova mi-a cerut să editez o cărticică de basme şi snoave. Eu i-am dat cîte a voit. După ce le-a tipărit, d-sa le va vinde prin mijlocirea librăriei d-sale şi scoţîndu-şi cheltuielile, prisosul ce va rezulta, să-l împărţim pe din două. Eu am priimit condiţia. Acum mi-a trimis vro 25 exemplare, ca să le împart, pe la prieteni, şi unul ţi l-am expediat d-tale. Să nu crezi că eu te-am uitat. Adesea vorbim în casă despre d-voastră şi mai ales cu Constantin, care vă doreşte. El mai are un an să-şi termine ucenicia de conductor de prese, după care va face practică încă un an, şi apoi, socotesc să-l trimit să dea cu nasul prin streini, ca să se perfecţioneze. Mi-a făcut o mare plăcere poza familiei d-voastră. Aşa cuget să fac şi eu şi atunci cel dintîi care va dobîndi poza noastră vei fi d-ta. Constantin nu mai putea de drag privind pe Iaroslav, pe Hardvig şi pe Ida. Se mira de cum s-au făcut aşa de mari şi de frumoşi. Să-ţi trăiască, să te bucuri de dînşii. Zilele astea voi începe tipărirea Poeziilor populare adunate de d-ta şi de d. Bîrseanu. D. Sion este însărcinat cu privegherea tipărirei. Rog pe Dumnezeu să-mi dea lungime de zile, ca s-ajung să vă văz în Bucureşti, pe d-ta şi pe soţia d-tale, spre a mă bucura de o aşa nepreţuită vizită. Eu n-am putut să ies afară din Bucureşti nici în vara aceasta; împrejurările m-au ţinut pe loc. Sper însă că la vara viitoare să pot răsufla şi eu niţel. Pînă atunci, însă mă voi lupta, ca şi pînă acum, cu corecturile tipografiei noastre. Arată doamnei Iarnik, respectuoasele mele închinăciuni; iară d-ta priimeşte o strîngere de mină prietenească, de la devotul d-tale, P. Ispirescu 50 Bucureşti, 28 decembrie st. v-, 1883. Iubitul meu, domnule Iarnik, Vei fi supărat pe mine foc, că nu ţi-am scris de mult. Mulţumită sărbătorilor că m-au ţinut două zile in casă şi aşa m-am înles- 712 nit să-mi plătesc cîteva datorii vechi, răspunzînd celor ce-mi seri" sîseră, mai cu seamă că unele se atingeau de afaceri. în primul rînd, ai fost d-ta. îţi mulţumesc cu recunoştinţă pentru binevoitoarea dorinţă de a mă avea de vară oaspele d-tale. Nu pot promite nimic încă. Dară daca mijloacele îmi vor permite, aş voi să ies la munte, să mă recreiez niţel în iulie. Şi daca voi putea, voi profita de invitarea d-tale. Mă bucur că în sfîrşit mi s-a înfăţişat prilegiul să-ţi pot plăti cei 600 de lei ce-ţi sunt dator. Deşi vorbisem, pare-mi-se, să-ţi tipăresc o carte de-ale d-tale; fie însă şi carte străină, numai să ştiu că nu mai sunt dator. Dară pentru asta nu s-ar fi cuvenit oare să mă fi întrebat întîi pe mine, ca să nu mă găsesc surprins în faţa unui om ce-mi vorbeşte de nişte afaceri pe cari le ştiam numai noi doi, şi apoi să vorbeşti cu cineva care are ceva de tipărit? Nu e vorbă, ai să iei, este dreptul d-tale, şi sunt vesel că voi putea scăpa de datorie, tipărind cartea d-lui Slavici. în privinţa Poeziilor populare, este adevărat că mi-ai scris să-ţi trimit cîteva exemplare din fiecare coală, cum se va tipări; dară, cum trebuie să ştii, tipografia nu poate trimite nimănui nici o foaie din cărţile ce tipăreşte Academia, fără prealabila ei îngăduinţă. Ga să pot dobîndi autorizaţia, am prezentat d-lui secretar-general cererea d-lui Bîrseanu, făcută d-lui Sion, în acelaşi înţeles ca şi cererea d-tale către mine. D-l secretar a supus cazul dele-gaţiunei, într-o şedinţă săptămînală şi acordîndu-vi-se exemplarele ce aveţi să priimiţi, pe de o parte vi s-a dat în cunoştinţă hotărîrea sa, iară pe de alta m-a autorizat să vă trimit şi d-voastră, ceea ce am şi făcut. O dată cu aceasta, veţi priimi şi restul pînă la 10 exemplare în foi. Greşelile ce ziceţi că aţi găsit, eu crez că vor fi numai la coala 1; căci la celelalte, în urma recomandaţiei d-tale, am mai făcut şi cu o revizie după corectura d-lui Sion. Vă alătur neînsemnata mea mutră; şi daca nu v-am trimis-o mai dinainte, adecă de cînd mi-ai cerut-o, cauza fu că n-aveam. Acum în cele din urmă am pozat şi eu. îmi pare bine că d-ta şi familia vă aflaţi în deplină sănătate. Pal iţa şi femeia lui, mulţumindu-vă de cercetare, vă trimit închinăciuni cordiale. 713 Femeia mea, ca şi copiii, vă doresc toate bunurile pămînteşti. Eu vă urez tot ce poate ura o inimă sinceră prietenului său. Sănătate şi voie bună» P. Ispirescu 61 Bucureşti, 7jl9 aprilie, 1884. Iubitul meu, domnule Iarnik, Te fericesc că împrejurările te-au ajutat să-ţi ajungi scopul. Mă bucur de bucuria d-tale şi de împlinirea dorinţelor d-tale. Sunt vinovat că nu ţi-am răspuns îndată la scrisorile d-tale. Nu mai caut să mă dezvinovăţesc, înaintea d-tale, carele ştii cît lucru am ziua, fiind de prisos. D-ta însuţi ai să-mi fii îngăduitor. Ţi-am trimis, după cerere, coaiele cîte erau tipărite atunci din Poezii populare. Astăzi ţi-am expediat şi pe acelea ce s-au mai tipărit de atunci încoace. împreună cu acestea, ţi-am trimis şi un exemplar din coala a 6-a, cu toate că ţi-am mai trimis-o încă o dată. Ca să nu-ţi mai lipsească, am luat hotărîrea ca tot ce-ţi voi mai expedia, să fie date la poştă cu recipisă. în privinţa Glosarului d-tale de la Poezii populare, de ai fi fost în Bucureşti, ca să priveghezi corecturile, mi-ar fi părut rău daca se tipărea într-altă parte. Deoarece eşti la Praga şi mie mi-ar veni greu să-ţi trimit corecturile acolo, apoi nu mă stînjeneşte întru nimic tipărirea lui în altă parte. Şi Academia a încuviinţat cererea d-tale, după ce d. Maiorescu m-a întrebat daca nu-mi aduce vro pagubă întru ceva această cerere. Peste cîteva zile o să avem un oaspe împărătesc în Bucureşti. Principele şi principesa de coroană Austro-ungare. Poliţia de pe acum a luat măsuri ca priimirea să fie cît se poate de splendidă. De altă parte, statul se sileşte din toate puterile ca să le facă petrecerea cît se poate de plăcută. Pe d. Odobescu l-ai văzut? Eu şi ai noştri mulţumim Domnului că ne găsim întregi şi sănătoşi. Dorim ca şi pe d- voatră să vă găsească scrisoarea mea în fericire, pentru care vă trimitem, doamnei Iarnik şi d-tale închinăciuni cordiale. P. Ispirescu 714 52 Bucureşti, 27 ianuarie, 1885• Iubitul meu, domnule Iarnik, Este vreme de cînd n-am mai aflat nimic de la d-ta. Ce mai faci? Cum mai petreci? Cum se află doamna Iarnik şi copiii? Ai mai dobîndit vrunul? Eu am scris Jucării şi jocuri de copii, le-am publicat în ziarul Tribuna din Sibiu şi redacţiunea mi le-a tras şi în broşuri. îţi trimit şi d-tale una, ca să ştii cum ne jucam noi prin Bucureşti, cînd eram copii, mai acum vro patruzeci şi cinci de anişori. Glosarul Poeziile populare transilvănene terminatu-s-a de tipărit? De ce nu mi se trimite introducerea ca să o tipăresc? D-ta cînd ai să-mi trimiţi ceva de tipărit, ca să scap de greutatea ce m-apasă, datoria către d-ta? Cu această ocazie dă-mi voie să-ţi fac o rugăciune. Trimite, te rog, alăturata foaie la turnătoria de litere din Praga, şi după ce va vedea forma literilor cirilice de pe dînsa, să binevoiască a-mi trimite o mostră de literile cirilice ce posedă acea turnătorie. Iartă-mă de supărarea ce-ţi fac. Respectuoase închinăciuni doamnei Iarnik, din partea mea şi alor mei; copiilor sănătate şi noroc, iară dumitale o strînsoare de mină călduroasă din partea Servitorului d-tale P. Ispirescu 53 Bucureşti, 23 octombrie, 1886. Domnule Iarnik, îmi pare foarte rău că nu m-am putut plăti de d-ta pînă acum. Cauzele sunt multe, şi mai cu seamă: I. Concurenţa de moarte ce-şifac tipografii din Bucureşti, de te aduce în stare să lucrezi mai pe nimic şi apoi şi acel lucru se face de multe ori pe datorie. II. Eu sunt sec de noroc; n-am parte de negoţ şi nici de munca mea. Vro cîteva împrejurări de această natură, te vor convinge de spusele mele. Iată-le. Acum cîţiva ani, am tipărit în asociaţie cu alţii: Legiurile ţârei în două volume mari, de peste 200 coaie. Aveam rezoluţia 715 d-lui director al Ministerului de Interne că, îndată ce va apare cartea, să o recomande Comunelor ca s-o cumpere. S-ar fi desfăcut peste 3 mii de exemplare, a 50 lei, am fi încasat respectabila sume de 150 000 lei. Cu dînsa s-er fi plătit tiparul, hîrt.ia, osteneala corectorului şi ne-ar fi rămas un bunicel beneficiu. Ce se întîmplă ? Cu o săptămînă înainte de a apare volumul I, vine Ia minister d. Boerescu, ca şef al Departamentului Justiţii!. D-sa avea asemenea un codice tipărit, şi cînd ne-am prezentat cu opul gata, ca să ni-1 recomande, după făgăduială, Comunelor spre cumpărare, ministrul de interne a supus cererea noastră Consiliului de miniştri. D. Boerescu opuindu-se, cererea noastră a fost respinsă. In loc de beneficii, nu ne-am scos nici cheltuiala tiparului. Alta: Gramatica d-lui Goman, ediţia I, s-a desfăcut într-un an. A doua ediţie am tipărit-o eu. D. Coman a pus hîrtia, eu tiparul. Am tras 5000 exemplare. Aşteptam să ne scoatem cheltuielile şi să ne rămîie un beneficiu rotund. Ce se întîmplă şi aci ? Un alt domn tipăreşte şi el o gramatică; se foloseşte de lipsa d-lui Coman din ţară, stăruie pe la Minister de-i aprobă cartea şi vinde, şi vinde mereu. Noi în loc să putem desface măcar jumătate din ediţia noastră, cărţile noastre stau la magazie şi nu ne-am scos nici cheltuiala. Acum fiindcă sunt întrebuinţate, abia am găsit un librar, căruia să-i dau cărţile cu preţ foarte scăzut. După predare mi-a spus că nu poate să-mi dea banii acum, ci după Anul Nou. Sau să iau hîrtie pentru bani. Ce să fac cu atîta hîrtie ? Alta: Cu basmele şi cu ce bruma am scris şi eu, nu merge mai bine. Se vede că lucrări de felul acesta nu place publicului, căci nu se caută. A trebuit să le vînz la anticari pe preţ mai jos deeît costul hîrtiei, numai să nu putrezească în magazie. Din tot ce am scris s-ar putea face cîteva volume de o sută de coaie în formatul lui Mihai Viteazul de Bălcescu. Mi-ar trebui 2 000—3 000 abonaţi ca să le pot da toate o sută de coaie pe preţ de 10 lei. Şi fiindcă nu se poate aduna atîţia abonaţi, şi fiindcă nu ştiu de vor apuca să fie toate tipărite la un loc, teamă mi-e ca manuscrisele să nu ajungă să încălzească vro sobă, timp de cîteva minute. Ce să-ţi spui ? Sunt cu totul descurajat. Alta: Cînd aţi venit la Bucureşti, mi-aţi făcut o propunere, care mă onora. Am priimit. Am muncit o vară întreagă zi şi noapte, cu gînd că poate să cîştig ceva. Aceasta m-a şi îndemnat să trimit pe Constantin la Viena. Speram că jumătatea costului lui, adecă 716 ce-ţi datorez, se va plăti cu această muncă. Dar din tot lucrul meu ce s-a ales ? Nimic. Ba încă sunt şi dator la d-ta. îţi spusei acestea nu pentru altceva, ci ca să-ţi dovedesc că sunt sec de noroc, şi că n-am parte de munca mea. Cu privire la datoria d-tale, dacă voi putea să iau ceva bani după gramatici, sau şi din alţi bani din datoriile ce am să iau şi voi putea încasa îţi voi trimite cu toată mulţumirea, şi de nu toţi deodată, cel puţin parţial. Totuşi mai bucuros aş dori ca, ori d. Coman sau altul din amicii d-tale, să-mi dea a tipări ceva, cu care să mă plătesc de datorie. în privinţa membrilor familiei mele, iată pomelnicul: Elena pe care am măritat-o şi are un copil. După Elena vine: Constantin, George, Lucia, Marioara, Paulina şi în fine Nicolae. Paliţa este sănătos. Are şi el trei copii: două fete şi un băiat. Adesea vorbim, cînd ne întîlnim cu toţii, despre d-voastră. Eu şi ai noştri trimitem respectabilei d-na Iarnik închinăciuni şi urări de viaţă fericită. Copilaşilor mîngîieri şi urări de sănătate, de creştere şi de prosperitate. De la mine personal, sănătate şi voie vună, P. Ispirescn 54 Bucureşti, 9j21 iulie, [1887?] Iubitul meu, domnule Iarnik, Zilele astea mi-a trimis Dumnezeu o bucată de pîine, şi do-bîndind-o mi-am adus aminte că-ţi sunt dator. Deşi vorbisem ca să-mi dai de lucru, cu care să-mi plătesc datoria, dară am socotit că tot mai bine este să scape cineva de datorie cu un ceas mai-nainte, şi deci, am rupt o bucăţică din pîinea ce mi-a trimis-o Dumnezeu, şi îţi înaintez aci închis 200 lei noi. Sper să mai capăt o bucăţică de pîine de la gramaticile d-lui Coman şi atunci îmi voi aduce aminte din nou de d-ta. Pînă atunci, te rog să mă ierţi de întîrziere şi să-mi dai voie să-ţi strîng mîna, ca la un frate. Doamnei Iarnik şi copilaşilor sănătate şi închinăciune. Să auzim de bine, P. Ispirescn 717 1 Bucureşti, 6 ¡18 ianuarie, 1873. Iubite domnule Aristide, Daca n-ai priimit pînă acum nici o scrisoare de la mine, cauza este, cum ştii, că sunt, foarte ocupat. Acum chiar îţi scriu, cum se zice, printre picături. Mai toate părţile din scrisorile ce ai trimis tatălui d-tale permise de a se vedea şi de alţii, le-am citit şi îţi mulţumesc pentru pasagele ce mă privesc direct pe mine şi pe ai mei. Ai noştri te doresc şi ar voi să te vază cît mai curînd reîntors în familie cu diploma de doctor. Descrierea ce faci institutului ale cărui cursuri le urmezi mi-a plăcut şibine faci de te ocupi. M-am bucurat cînd am citit pasagele în care promiţi a face în fiecare scrisoare cîte o descriere de felul acesta şi pot zice că aceasta chiar va fi un studiu pentru d-ta, daca te vei ţine de vorbă. Cele zise însă în privinţa preotului, mi s-au părut o ironie atît de amară pe cît şi de aspră. Aceasta m-a făcut să cuget la multele cuvinte despreţuitoare ce se aruncă cu atîta uşurinţă asupra religii[i] noastre, la noi, de către pretinşii noştri învăţaţi şi cari sunt atît de funeste junimii ce acum se ridică. Ei bine, cînd s-ar profera asemenea cuvinte în prezenţa mea, ştii ce aş face? Aş pune chestiunea următoare: — Domnule, trebuie să avem o religie? Şi daca mi s-ar răspunde afirmativ, eu aş zice: daca trebuie să aparţinem unei religii, suntem obligaţi a o respecta cu desăvîrşire, însuşi cu toate formalităţile ei, astfel încît să nu dăm de sminteală pe aproapele nostru, care poate să fie mai slab în credinţă, cu judecata mai mărginită şi care poate să-şi închipuiască altfel vorbele ce ar auzi ieşind din gura noastră în privinţa religii[i] şi atunci facem pe cei ce ne ascultă să devie nenorociţi, nemaiştiind ce să crează. Noi, pentru cei ce ne încongioară, trebuie să vorbim cu atîta demnitate pentru religie încît cei ce ne ascultă să fie coprinşi de respect; nimeni nu scotoceşte conştiinţele noastre spre a cerceta, daca, cînd ne închinăm după obiceiul religii[i], în care ne-am născut, ne gîndim la Acela care ţine toate, fie acela numit Dumnezeu, Natura, Alah, Adonai şi daca credem după învăţăturile lui Brahma, Confucius etc. Iar de mi s-ar răspunde negativ, eu unul mai bine m-aş duce să locuiesc cu bestiile codrilor, unde mi se pare a fi mai în siguranţă decît în mijlocul semenilor mei. Fără religiune, nu mai este 718 societate, nu mai este familie, nu mai poate fi pace între oameni. Lipsa de religiune va să zică distrugerea societăţii. Rău se amăgesc doctrinarii de astăzi cînd propagă desfiinţarea unor instituţii la care au conlucrat atîtea capete eminente ale timpilor trecuţi şi în atîtea şi atîtea mii de ani, fără a putea pune altceva mai bun şi mai solid în locul lor. Se ştie însă că mai lesne este a distruge decît a construi. Se va zice că se combate numai formalităţile; eu unul zic că acestea sunt numai nişte cuvinte amăgitoare, ca să se poată ataca fondul şi iată de ce: Care instituţiune politică şi socială nu-şi are formalităţile sale, fără de care nu poate exista? Să se vază instituţiunea militară şi să mi se spuie daca nu sunt formalităţi şi încă foarte numeroase; şi cînd cauţi bine vezi că-şi au cuvîntul lor de a fi pentru că altfel disciplina şi precizi-unea exerciţiilor ostăşeşti n-ar mai însemna nimic. In magistratură, asemenea sunt destule formalităţi etc. Nici timpul nu iartă, nici cunoştinţele întinse ce se cer şi pe care nu le am asupra feluritelor formalităţi, nu-mi permite a mă întinde asupra descrierii lor; destul că ne mulţumim a ne scoate căciulile de pe cap înaintea unei pînze puse în vîrful unei prăjine, supra-numindu-1 stindard; dară ne codim, scoţînd cuvinte ofensatoare, a ne descoperi capetele cînd ne aflăm în prezenţa unei icoane sau a unor moaşte. Şi unul şi altele sunt ceea ce sunt; noi le ştim, noi le cunoaştem; dară favorizăm pe unul şi despreţuim pe altele. Cine ne opreşte pe noi de a cugeta? Cine ne împiedică de a adora Natura? Numai să nu fim netoleranţi. Să lăsăm şi noi pe alţii, fără să rîdem ori să ne batem joc de dînşii, de a se închina lui Dumnezeu, soarelui etc. fiecare după pofta inimii lui. Se va mai zice, poate, că spre a dărîma bigoteria, superstiţiile şi cîte alte nagode, sunt siliţi oamenii de la noi a se servi de nişte arme ca acelea ca să lovească în religie. Vei judeca prin d-ta însuţi acum cînd eşti în mijlocul celui mai civilizat popol, daca pietatea românilor se poate numi bigoterie, şi daca acel popol din sînul căruia iese lumina ştiinţelor ce se resfrînge peste toată lumea, daca acel popol, zic, care posedă atîtea somităţi, atîţia oameni savanţi,nu este mai superstiţios decît popolul nostru. Pretinsa bigoterie şi superstiţie nu se va putea stîrpi pînă va mai exista oameni pe lume. Pînă cînd natura va voi să doteze pe unii oameni cu pietate, pe alţii cu ferocitate, pe unii sceptici, pe alţii creduli etc., lucrurile şi cursul aşezămintelor ci va ră-mînea în starea în care a voit natura să le legiuiască şi prin urmare 719 pigmeii doctrinari de astăzi nu vor putea să smulgă din inima omului ceea ce natura a pus acolo, dară va putea să-l avilie aducîndu-1 în stare de bestie. Văz că m-am întins prea mult asupra unor lucruri despre care nu m-a întrebat nimeni. Să nu crezi iubite domnule Aristide că voiesc a da lecţii. Departe de mine astă idee, fiindcă n-am nici capacitatea, nici erudiţia ce se cere de la un asemenea om. Pun numai în vederea dumitale cugetările mele şi te rog să le examinezi. De-ţi va putea servi la ceva aş fi prea fericit. In epistola adresată tatălui dumitale întrebi daca a ieşit de sub tipar codicile editat de d. B. Boerescu. Află că pînă acum nu s-a terminat, dară sunt în lucru ultimile coaie. Precum ţi-am spus verbal îţi fac cunoscut şi prin aceasta că noi am pus, ca la toate cărţile, 10 coaie mai mult de imprimat. Aceasta în limbngiul tainic tipografic se numeşte prisoase. Se întîmplâ totdauna la tipar de strică din unele coaie mai multe, din altele mai puţine, astfel încît la legat, de multe ori, nu se poate complecta nici un exemplar, ba încă alteori să lipsească chiar din suma fixată. De mai multe ori se întîmplă de se poate complecta patru sau cinci exemplare. Din acestea două se opresc pentru biblioteca tipografiei noastre. De se va putea complecta din codice un număr de exemplare, după ce vom opri exemplarele reglementare pentru tipografie, din ce va rămînea vă voi putea procura unul; şi atunci după ce voi găsi timp d. Boerescu să-l subscrie, căci fără de aceasta nu pot scoate în public niciun exemplar. Ştii, iubite domnule Aristide, că am tipărit o colecţie de basme; şi fiindcă din legendele noastre iese în relief latinitatea noastră aş voi să trimit cîte un exemplar la literaţii cei mai în ramură din Europa şi la filoromâni. Daca vei afla adresa lui Philaret Chasle şi a lui Menan şi locul locuinţii lor, te rog să mi le comunici. Asemenea de vei auzi şi despre alţi bărbaţi cari se ocupă de români fie din Italia, fie din Spania, binevoieşte a mi le comunica şi pe acelea. Vei fi auzit de mizeriile ce s-a întîmplat la teatrul din Bucureşti. Gîţiva juni au fluierat o primadonă. Prefectul poliţiei i-a oprit. Ei au fluierat iarăşi şi poliţia a pus mina pe dînşii şi i-a pus la umbră. Camarazii arestaţilor s-au decis să-i răzbune şi unul din ei, căzut la sorţi, anume Florescu a pălmuit pe prefect în foaierul teatrului. A fost însă judecat şi trimis la închisoare. Moartea lui Napoleon a cauzat mare întristare românilor. Joi la 4 curent s-a făcut parastas la toate bisericile din ţară pentru repaosul sufletului binefăcătorului românimei. Noi avem un timp de primăvară. Nu-mi aduc aminte în viaţa mea sa fi văzut o iarnă aşa de bună ca aceasta. Un cer albastru, 720 un soare strălucitor, o atmosferă căldicică, de-ţi place să trăieşti. Nopţile sunt cam reci, însă milioanele de stele ce licăresc suspanse în aer fac ca şi nopţile să fie plăcute. Aş voi să-ţi scriu multe, multe, să-ţi dau nuvele variate din ţară. Nu pot să mă întinz mai mult, fiindcă timpul îmi lipseşte şi sunt sforţat de ocupaţiile mele să-mi pun pofta în cui. Pentru afacerea ce te rugasem îţi voi scrie cu altă ocazie. Eu şi ai mei îţi urăm succes bun şi sănătate perfectă. Să auzim de bine, P. Ispirescu P.S. Am priimit, de Anul Nou ca dar un album de mărci minunat. 2 Bucureşti, 12 aprilie, 1873. iubite domnule Aristide, Ar trebui să mă scuz oarecum că răspund tocmai acum epistolei dumitale de la 12 februarie trecut; găsesc însă că este de prisos cînd dumneata ştii cit surit de ocupat şi cum fiecare oră a zilei îmi este însemnată de ceea ce am să fac. Nu-mi răni în decît. câteva ore ale nopţii în care mă pot ocupa de lucruri ce mă privesc personal. Ei bine, unele din aceste părticele nopturne de timp le consacru spre a-ţi scrie; de aceea să nu mă acuzi de neglijenţă daca sunt aşa de rar. Am simţit mare mulţumire sufletească cînd am auzit că te-a impresionat cele zise de mine în epistola precedentă şi o repet că aş fi fericit daca te va putea servi la ceva unele din neînsemnatele mele cugetări. Complimentele din epistola dumitale nu le pot privi ca trimise la adresa mea. Ele sunt prea povăroase şi. nu le pot purta. Ştii că pretenţiile îmi lipsesc şi aş dori ca epistolele noastre să conţie idei mai puţin lustruite şi îmbrăcate mai simplu. Fondul însă să căutăm a fi cît se poate de lămurit. Departe de mine ideea de a te crede un petrolist (sic!) etc. cum zici dumneata că mi s-a părut a te crede după vorbele din epistola dumitale relativ la popa d-acolo. Cunosc şi pe domnul tatăl dumitale; te cunosc şi pe dumneata. Altceva este a fi cineva bulversator al principiilor de ordine deja admise şi altceva este a fi liberal în adevăratul înţeles al cuvîntului. 721 46 Pe Hobbes l-a combătut şi dezaprobat toţi cîţi l-au citit. Rătăcirea lui prea este bătătoare la ochi. Cu toate astea noi suntem datori a citi şi e bine a citi cît de mult spre a şti cum cugetă cutare sau cutare. Nenorocirea noastră a românilor este că ne-am tot îndopat cu teorii. Am primit fără rezervă toate doctrinele expuse de autori în cărţile ce am cetit şi am devenit îndoctrinaţi orbi. Din toţi timpii filosofía s-a ocupat cu lucruri pe cari nu le putea pipăi. Cîte capete filosofice, atîtea opiniuni. Să nu ne rătăcim a cerceta şi judeca lucruri ce nu se pot percepe ori atinge. Filosofía se nutreşte numai de păreri, cari mai de cari mai eronate. Sunt secuii de cînd filosofia îmblă dibuind să cunoască necunoscutul. Cîte sisteme atîtea neexactităţi. Şi astăzi ştiinţa aceasta, daca părerile unora şi altora se poate numi ştiinţă, n-a ajuns mai departe de ceea ce era acum cîteva mii de ani. Încotro îşi întoarce cercetările sale spre a ajunge la un adevăr real, întîlneşte barieri puternice peste care nu mai poate trece; şi de aci se pune pe păreri, pe închipuiri, unele mai puţin veridice decît altele. Practica şi experienţa mi se par a fi mai proprii pentru noi românii pînă cînd să putem a ne consolida educaţia noastră naţională; şi să lăsăm naturei şi timpului grija de a mai produce vrun cap-fenomen, ca cela ce pierdurăm de curînd, cum a produs şi alte naţiuni; căci trebuie să ştii că nu toţi timpii produc asemenea rarităţi. Pînă atunci să cultivăm ştiinţele şi mai cu seamă pe cele exacte şi în aplicarea lor să căutăm a fi mai practici. Avem noi multe alte lucruri de cercetat decît religia. Să terminăm pe acelea cu bine sau să le ducem la o perfecţiune de neimputat şi apoi de va trebui vom veni şi la aceasta. Ar fi bine deocamdată să mai lăsăm la o parte şi dualisme, către care zici că şi dumneata înclini şi materialism şi să nu ne pronunţăm pentru nici o sistemă de filosofie, pînă nu vom fi în stare să aprofundăm cunoştinţele noastre, ca să putem discerne bunul din rău. Eu cred că pentru români ar fi mai bine şi mai nimerit azi a practica o filosofie raţională, sănătoasă şi economică. Viind la questiunea religioasă, iubite domnule Aristide, daca voim să fim ortodoxi şi să trăim în religia părinţilor noştri, apoi biserica română nu admite dualismul; ea este curat spiritualistă şi iată că înclinarea dumitale te împinge pe o pantă pe care, daca vei aluneca, vei merge alături cu religia. Nu este o justificaţie ceea ce zici dumneata, permite-mi să ţi-o spui, că nu se poate griji cineva la Paris, pentru că acolo nu se poate posti. Primo: A posti, în sens moral, este a intra omul în sine, a nu face 722 altuia ceea ce nu-i place să-i facă lui altul; şi aceasta este la care biserica noastră ţine mai mult. Ca să dezvoltez această idee să lăsăm că spaţiul unei epistole este insuficient, dară ar trebui o scrisoare îndelungă, ceea ce nici capacitatea nu mă ajută a face, nici facilitatea a mă exprima. Numai să cugete cineva şi tot va fi de ajuns. Pot să simţ toată învăţătura coprinsă în aceste cîteva cuvinte; n-am însă atîta forţă ca să pun pe hîrtie simţămintele şi cugetările mele. Secundo: Post, în sens material, se poate face nu numai în Paris, ci şi în mijlocul unui popol de atei. E destul să mănînce cineva pîine şi să bea niţel vin cu apă trei zile şi alte neînsemnate abţineri să facă şi apoi se poate împărtăşi. Să nu mi se obiecteze că un asemenea post de trei zile slăbeşte corpul; eu am postit cu pîine şi vin săptămîni întregi şi tot nu m-am slăbit la etatea în care mă aflu; nu însă ca să mă cominic ci pentru altceva. Biserica noastră este atît de dulce, atît de îngăduitoare, încît nu sforţează pe nimeni a face ceea ce zice că nu poate. Ea n-are agenţi care să bată la tălpi şi să silească pe oameni a-şi împlini datoriile religioase. E destul să aibă cineva bunăvoinţă şi conştiinţă şi totul se face cu bine. Mă rezum: Daca este să trăim în religia părinţilor noştri şi să nu devenim renegaţi, părerea mea ar fi, cum am zis şi în epistola precedinte: „Daca trebuie să aparţinem unei religii suntem obligaţi a o respecta cu desăvîrşire etc., etc“. Aş voi să întinz cîtdemult discuţiunea asupra acestei materii, mă opresc însă, nevoind să-ţi fur timpul care este atît de preţios şi necesar unui student. Şi fiindcă zici că te atrage o asemenea discuţiune îmi place a crede că voi continua a-mi mulţumi curiozitatea ce zici că am de a vedea cît este de plăcut să dezlegi chestiunile cele mai subtile cu ajutorul filosofiei, aşteptînd să-ţi împlineşti promisiunea că vei întreţine astă gingaşe corespondenţă, cu o condiţiune însă, ca să-mi scrii cînd timpul te va ierta, fără să te substragi de la studii. îţi mulţumesc pentru bunăvoinţa ce ai de-a-mi spune atîtea lucruri din Paris care să mă intereseze. Unica dorinţă, deocamdată, de a şti cîte ceva de acolo este numai cele relative la tipografie. Daca poţi şi ai ocazie, informează-te despre cele ce se atinge de tipografie şi scrie-mi. Corpul tipografic de acolo are mai multe asociaţii: a patronilor, a protilor, a lucrătorilor. Daca vei afla să se fi introdus ceva ameliorări spre perfecţionarea măiestriei, spre îmbunătăţirea soartei lucrătorilor etc. iarăşi să-mi scrii, fiind doritor a şti unele ca acestea. 40« 723 Informaţiile ce-mi dai despre persoanele cărora să le trimit Basmele ce am tipărit sunt bune. Peste puţin le voi adresa cîte un exemplar. De vei mai afla vrun filoromân mai cu seamă spaniol, ori italian sau portughez, scrie-mi. Codicile d-lui Boerescu a ieşit de sub presă. N-am putut complecta nici un exemplar încă d;n prisoase. Lipsesc patru coaie. Le vom pune să se culeagă, şi am obţinut promisiunea d. Boerescu că-mi va subscrie şase exemplare. Unul va fi al dum’tale. Sper a nu trece mult timp pînă să-l poţi avea. în fine după un timp uscăcios de aproape două luni, a doua zi de Paşte, o ploaie primăvăroasă şi binefăcătoare a venit să dea viaţă junelor plante. Cu toate astea am auzit că în unele părţi a căzut grindină care a vătămat pomii. Toţi ai noştri te urmăresc cu inima şi-ţi urează sănătate şi voinţă statornică a trece cursurile cu succes. Este foarte slab a exprima prin scris dorinţa ce au de a te revedea. Eu însă te învit să fii bărbat. Prin perseverenţă şi curagiu vei birui orice obstacole. Moderaţia te va face să fii căutat de toate cunoştinţele. . . . . ’ 5 Sa auzim de bme, P. Ispirescu P.S. Ar fi mai nimerit ca scrisorile dumitale să poarte adresa: P. Ispirescu, la tipografia Laboratorilor români, strada Academiei nr. 19. Bucureşti, 26 martie, 1876. Stimate domnule Aristide, Multplăcuta dumitale scrisoare de la 29 martie st. n. n-am priimit-o. Mai întîi m-am grăbit a merge la redacţia Presei. Administratorul mi-a răspuns cu părere de rău că a fost uitat adresa. Eu i-am dat-o p-a dumitale şi mi-a promis că [pe] viitor veţi priimi Presă regulat . îţi mulţumesc cu deosebire pentru serviciul ce mi-ai făcut, preînoindu-mi abonamentul la foaia VImprimerie. N-am priimit însă pînă acum nr. 120 ce-mi lipsea. Ai avut dreptate cînd ai zis că timpul ne-a lipsit de a ne scrie; căci aşa este. Nici eu nu văz să fie vrun alt motiv. Din jurnale vei fi aflat cum stau lucrurile şi la noi, la care n-aş mai avea ce adăoga, decît că suntem în perioada frigurilor de alegeri pentru Senat ce se va săvîrşi zilele astea. 724 Aş voi să-ţi mai scriu cîte ceva; dară să mă crezi că nu ştiu ce; ţi-aş spune că micul meu Petrişor s-a dus să unească ţarina celuilalt Petre, pe care mi l-a răpit nu ştiu cine; destul că nu mai am pe niciunul din amîndoi; dară asemenea lucruri dumneata le poţi numai a ţi le închipui nu şi a le simţi. Şi să te ferească Dumnezeu vreodată a le cunoaşte, fiind părinte. Am zis că nu ştiu cine; şi îţi mărturisesc că în adevăr nu ştiu cum să zic morţii într-un termen mai nimerit. Moartea este un nume fictiv, ceva convenţional; şi pînă nu vede cineva un lucru nu ştie cum să-i zică pe adevăratul său nume. Sunt mai multe de asemenea numiri imaginare. De aci ţi-aş seri că primăvara din anul acesta pe la noi s-a arătat de timpuriu. Ea, mai forte decît în alţi ani, a hrăpit sau cucerit pe februarie de la asprimea nemilosului Aquilon ce neîncetat ne-a turmentat de la noiembrie încoace. Dară d-ta, născut în Bucureşti, cunoşti clima. Şi daca ţi-aş seri că zilele de pe la sfîrşitul lui februarie şi următoarele au fost căldicele, că activitatea cîmpenească n-a fost fără rezultat, că în prima jumătate a lui martie grădinile au fost laborate, viţa tăiată şi legată, florile ce nu pot îndura asprimea frigului au fost scoase afară de pe unde erau adăpostite, toate astea nu ţi-ar aduce nici o mirare, căci de multe ori vei fi avut ocazia a le vedea în variata noastră climă. Cînd ţi-aş spune iarăşi că serile au fost plăcute şi nu prea reci; că cerul, de un albastru limpede da relief strălucirei stelelor; că luna domnea blîndă în atmosferă, că lumina ei cea dulce inspira idei poetice, fără însă a orbi pe cei ce cătau cu drag la dînsa, că solitudinea nopturnă, îmbrăcată în mistere, invita pe muritori la pace şi la repaos; cînd toate acestea ţi le-aş spune, îmi vei răspunde: nu-mi fac nici o impresie, căci le cunosc, le-am văzut. Şi aşa fiind să ne întoarcem la o altă ordine de idei: am aflat cu multă satisfacţie sufletească că ai trecut examenul de licenţă cu mult succes. Te felicit. Aş voi să-ţi citesc teza. Din parte-mi îţi trimit aici una din fabulele ce am scris ca s-o judeci şi să-mi faci observaţiile ce vei crede de cuviinţă. Sincere complimente de la familia mea. Eu însă îţi prezint mîna cu iubire ca s-o strîngă p-a dumitale. P. Ispirescu 725 CIOBANUL ŞI OGLINDA De printre stei de piatră, de munte văgăună, Ciobanul ce trăise cu oile-mpreună, Ieşi să vază tlrgul. Nescos fiind la lume, Nedus pe la icoane, chiabur însă cu nume, Căsca prin stradă gura. El nu-şi putea da seamă De ce-aşa zgomot mare ? Ce e şi cum se chiamă Păpuşile spoite Cu părul ţurlu, hurlu, cu faţa încreţită! De ce-s multe fiinţe ce-ascund dorinţi viclene ? De ce femei informe? De ce?... De ce? Las, nene, Nu trebui interpret L-acest ce indiscret... Cînd la o boltă vede In cui sus aşezată O lucie oglindă, cu aur încadrată. Şi-n ea raza din soare Sălta ca-n scăldătoare. Voios la ea se uită, dar văzu-ndată-i piere, Căci razele reflecte sclipeau de schinteiere. In boltă atunci intră, de preţul ei întreabă, Plăteşte, îşi ia scula şi pleac-apoi In grabă. „Luat-am o comoară, îşi zise el în gînd, Spre casa sa mergînd, Cu ăst odor în iarnă nici cap n-o să mă doară! Nu-mi voi trimite turma, precum odinioară, în clmp să pribegească... Am soarele cu mine Şi nu-mi pasă d-oricine...“ Dar crivăţul soseşte Şi geru-l înteţeşte... Atunci şi el aşază oglinda-ntr-un pom mare Cu faţa înspre tirlă; ea insă raze n-are. O schimbă ş-o atîrnă în alt pom mai la vale', O-ntoarce ş-o suceşte, puind-o mai în cale-. Dar pînă-n fine nu dă căldură nici oleacă, Căci soare nu era Să poată — oglinda raze de unde mai fura. Simţîndu-se-nşelat, ruşinea îşi îneacă, Cu chiu, cu vai, el turma îşi duse l-adăpost Şi vede c-a fost prost. P.S. în moment aflu că d. Votică a venit acasă. Le-a făcut vacanţa cu două zile mai-nainte. D-sa este sănătos. Acasă la d-ta toţi sunt bine. P. Ispirescu Paris 15/27 mai, 1876. (Place de Panthéon 9 ) Amice dle Ispirescu, Epistola dtale din 2/14 mai am primit-o la 6/18, însă tocmai azi mă-ndeletnicesc a-ţi răspunde. Cum vezi, eu întîrziez, iar nu poşta, căci ea le aduce regulat, însă nu în mai puţin de 4 zile. Ceea ce-mi spui despre basme, mă bucură şi mă-ntristează. Mă bucură ştirea că prepari o a treia broşură, că nu-ncetezi d-a le culege şi publica, pe cît poţi şiteajută mijloacele; însă mă-ntristează procederea dluiFundescu d-a ţi-le reproduce ca ale sale. Despre caracterul dlui Fundescu îmi am opinia formată. Eu în vorbă cu d-lui nu întru nici în această privinţă. Dar, cu ocazia venirii mele, am să-mi spui cuvîntul meu în privinţa basmelor şi diferitelor cărţi de basme. Să nu crezi că voi trece cu vederea acele schimonosiri poreclite basme şi publicate, de speculă, de T. Miha-escu tipograful, curate batjocuriri ale acestor sărmane legende. Basmele ce am eu desigur că nu le voi publica aşa cum ai crezut. Fiindcă-mi voi alege ca specialitate mitologia comparată, mă voi sili a le-nsoţi de studie pe cît m-or ajuta cunoştinţele mele, studie care se vor întinde ş-asupra altor basme decît ale mele. Deci, cum vezi, lucrează şi speră să facem ceva cînd m-oi întoarce. îmi spui că-n ediţia de eurînd a lui Fundescu sunt comentarii „făcute de cei competinţi în aceasta“. Aş dori foarte să citesc şi eu acele comentarii. De aceea voi ruga pe amicul Stoenescu să mi-o trimiţă, să vedem ce e şi de cine. Despre literele sanscrite ţi-am scris la 29 aprilie/11 mai. Nu sunt şi pace. îmi pare rău că nu te-am putut servi, dar n-a stat în putinţa mea ca s-o fac. Mă grăbesc a-ţi vorbi acum despre fabula Piţigoiul şi scatiul, însă cu sinceritatea la care faci apel, deşi sunt şi-acolo amici la care puteai să ceri aceeaşi opiniune. N-ai arătat-o dlui Hasdeu ? Ce ţi-a zis ? Ei bine, mai întîi te-ndemn să n-o publici pînă nu vei preface-o în bine, căci are şi bune, dar mai multe rele. Părţile unde se de-pinge, cu simplitate şi graţie, natura şi obiceiurile celor 2 paseri e de minune, cum sunt aceste versuri: 727 Cinci Opinci într-un picior Şi tot stă călcîiul gol (iar nu: Şi călcîiul tot e gol, căci nu e aşa proverbul popular). Sau: Ş-acolea mi se punea Lîngă dînsul p-o smicea. însă aceste frumuseţi ţi-a luat ochii şi n-ai putut vede celelalte cusururi. Mai întîi, ca plan, fabula e foarte lungă; multe versuri de prisos; descripţiuni care vatămă, pe cînd natura fabulei e d-a fi simplă şi scurtă; un vers de prisos strică totul. Ca epitete poetice iată cîteva erori: de ce vrei cu orice preţ să faci pe scatiu sbanghiu? Nu e aşa că numai fiindcă rimează? încolo sbanghiu e cuvînt trivial, incompatibil cu gingăşia fabulei. Şmecher, d-asemenea. Disperat cuvînt nou nu şade la locul lui între celelalte cuvinte neaoşe populare. Dar dilectăml L-ai luat de la răposatul Eliade! Rău de tot! De la sfoară-n ţară pînă la Moşi pe groşi, cele 10 versuri sunt adevărate moşi pe groşi, care se pot reduce la 2—3. Dar morala fabulei care e ? De ce faci din scatiu un trădător ? Oare crezi că lui îi plăcea sclavia ? Peste putinţă. Aici omul e de vina, păsărarul, iar nu scatiul (şi ce scatiu? sbanghiu!,). Să nu-mi citezi fabula cu Clinele şi lupul, acolo cîinele e părăsit, lingău, nu poate trăi decît sclav, pe cînd paseri sclave din fire nu cred să-mi poţi cita vruna. Greşeli de versificare sunt pe ici colo destule. Acolea nu rimează decît printr-un fel de licenţă cu punea, căci accentul natural nu cade pe ultima silabă din natură la amîndouă. Hiaturi destule. Nu pot să mă întind mult, dar din cele ce preced poţi apreţia. Din 64 versuri s-ar putea totul reduce la 25. în fine cugetă la natura piţigoiului. El nu e pasere de cîntat ca scatiul; daca s-o sugrumat, nu e iubirea de libertate ca-re-1 decide la aceasta, ci firea, instinctul natural. Iată opinia mea, sinceră şi dezinteresată. Strîngîndu-ţi mîna cu afecţiune, te rog să fii sigur de amicia lui G.Dern. Teodorescu Paris, 19 februarie, 1879. 99 Bd St. Michel. Iubite domnule Ispirescu, Am primit de mai mult timp scrisoarea dtale şi pe dată am şi plătit la redacţiunea ziarului Imprimerie abonamentul. Vă trimit quitanţa şi în acelaşi timp vă esprim salutări afectuoase din 728 partea redactorului cu care zice că sunteţi de mult şi vechi prieten. Mi s-a părut un bătrîn preaplăcut şi cumsecade. în privinţa hîrtiei ce mi-ai trimis o găsesc bună, insă te rog a nu o îngajia (sic!) pentru cuventul că preved nişte împrejurări împiedicătoare a mai tipări Ţăranul român aşa curînd: voi să mă esplic: am atîta de lucru aici în Paris, atîtea studii de făcut, încît mi se pare că a pierde timpul cu revederea unui text român — nu este nici oportun — nici destul de util. Poate că mai tirziu voi găsi timpul priicios. Dacă însă alte împrejurări mă vor sili la aceasta, apoi te voi înştiinţa eu pe dată — a termina cu afacerea hîrtiei. Aş vrea întîi să văd finită cartea despre daci — cu care mă ocup acuma — şi care mi se pare mai grea (partea ce mi-a rămas) decît toată lucrarea de pînă aci. Aceasta fireşte vine din aceea că cineva nu poate face deodată toate şi multe. Am găsit în Arhivele Ministerului de externe o chronică italiană din secolul 16, care povesteşte un fapt despre Vlad Ţepeş, care mi se pare că pînă astăzi nu este cunoscut şi anume: sultanul turcesc a trimis la Ţepeş Dracula doi sclavi ai săi ca să-i ceară tributul pe trei ani şi soldaţi pentru ca să-i facă ianiceri. Dracula zise sclavilor că: „Eu voiesc ca căpitanul din Nicopole să fie el singur în societatea voastră; vă voi aduce atunci mulţi oameni şi cai şi voi vă veţi alege ce vă vor place, pentru ca să nu poată domnul turc să-mi impute că nu l-am servit bine; tot atunci vă voi număra şi banii tributului“. Căpitanul Nicopolii se întîlni cu sclavii în fundul unui turn şi aşteptă acolo pe Vlad. Dracul[a] veni fără de veste cu armata sa pe la miezul nopţii, la Nicopoli; amăgi pe păzitorii cetăţii spu-nîndu-le că el este căpitanul cetăţii; porţile fură deschise; Dracula arse tot oraşul, luă un mare număr de aur, argint şi giuvaeruri şi prizonieri turci, pe care-i duse la castelul său; porunci să taie urechile şi nasul celor doi sclavi şi astfel îi trimise la domnul său turcul. Pe căpitanul de la Nicopole îl lăsă liber, fără de a-i face vreun rău. Acest eveniment este pus la anul 1457, prin urmare în prima sa domnie. Socotesc că ai putea să tipăreşti istoria lui Vlad Ţepeş, deoarece cele conţinute în romanţul german de la Engel se află deja utilizate de d-ta în partea povestelor despre Vlad Ţepeş. De la d. Iarnik încă n-am primit ştire despre ce l-am rugat în Gestiunea condiţiunilor de admisibilitate la şcoala obstetricală din Viena. Mă opresc aci, scumpe d-le Ispirescu, rugîndu-te să nu te îndoieşti de-a mea amicie şi devotament ce-ţi port. Grigore Tocilescu 729 11 mai, 1882. Ruşi de Vede Tată dragă, Am priimit cartea de Basme. Mi place foarte mult prefaţa lui Alecsandri. Ce mă mir însă, de foarte mult timp, nu mi-aţi scris şi afară de asta am căutat şi am răsfoit cartea de cîteva ori ca să găsesc o mică scrisoare, dar n-a fost cu putinţă. Lasă că d-aci înainte nu o să vă mai scriu nici eu aşa des. Mi-a făcut mare plăcere cartea şi am şi citit vreo două basme. Ceva însă o să-ţi spun. Este cam sărată şi încă rău (6 lei!). Cine o să scoaţă atîţia bani să dea pe o carte de basme, fiindcă nu judecă toţi ca Alecsandri şi alţii. Pa, nu te superi c-am zis asta. Te rog, tată, cînd o trimite fetele d-nei Jinga ceva la Ruşi cu dili-genţa puneţi şi d-voastră în cufărul lor ochelarii bunichii cari i-am uitat în cutia mesuţei de la d-ta. Ieri s-a început bîlciul (cum se zice aci!) la Alexandria, la Bucureşti s-au început Moşii. Mîine două săptămîni de cînd tot plouă. Astăzi însă a fost mai senin. Nu pot oamenii mei să are, nici să semene porumb. Vă sărut şi vă doresc pe toţi. Complimente unchiului Ghiţă. A d-tale supusă fiică, Elena mai 21, 1882. Dragă Eleno, Scrisoarea ta de la 11 mai mi-a făcut un mare bine. Mai întîi mi-a dat să înţeleg că te interesezi de reuşita neînsemnatelor mele lucrări, al doilea că străduinţele mele, aducîn-du-mi laude de la corifeii literaturii noastre româneşti, ele se răsfrîng şi asupra voastră, copiii mei şi aceasta mă mîngîie. Nici că m-am gîndit să mă supăr pentru observaţiile ce-mi faci. Din contră îmi dă ocazie de explicaţii, ce altora streini nu voi să le fac, pentru nu ştiu ce! Dară vouă, copiii mei şi mai cu seamă ţie, care mă înţelegi mai bine sunt dator să vă spui de ce cutare lucru l-am făcut aşa şi nu altminteri. îmi zici că e cam sărată cu 6 lei cartea. Ai dreptate, aşa este. Şi alţii mi-a zis-o. Acelora nu le-am răspuns nimic. Ţie însă să-ţi spui totul din fir pînă în aţă. Mai întîi ştii că eu nu merg la teatru, nu la grădini, nu la cafenele. Cum las de lucru la tipografie vin glonţ acasă. Ştii că nu e 730 noapte în care să nu fac ceva: ori scriu, ori citesc. Dară bine, dară rău lucrez, nu stau trîntor. Daca ceea ce produc este folositor literaturii noastre născînde nu mă pot pronunţa. Se vor găsi alţii să aprecieze lucrările mele. Aş fi în drept, în poziţia. în care mă aflu, să aspir la un beneficiu oarecare pentru vegherile mele. Daca silit de împregiurarea dă nu sunt susţinut de cei competenţi şi în stare a face ceva, renunţ şi am renunţat la un astfel de beneficiu. Dară ca să mai fac şi sacrificii băneşti aceasta ar fi un lucru preste puterile mele şi totodată nedrept şi, cu toate acestea, am făcut mai cu seamă cînd n-am pretenţia nici de autor, nici de scriitor. Nu aştept nici mărire, nici recompense naţionale. Căci vezi tu, Eleno, azi lumea la noi aşa este. De cum se simte vrunul ceva, ceva mai cu niţel spirit şi văd că pot să facă te miră ce puţin lucru, le intră fumurile în cap că numai ei sunt ce sunt, şi numai lor li se cuvine totul. Alţii, cît sunt ca simpli muritori, găsesc că totul merge anapoda, şi cînd ajung în capul administraţiei nu se mai gîndesc la cele ce ziceau, ci-şi fac buzunare adinei ca de cerşetori şi bagă şi bagă, iar de umplut nu se umplu niciodată. Să-ţi dau vro două exemple, fără a spune nume. Un oarecare scriitor şi încă de merit, citind basmele mele, a fost îneîntat de subiecte, dar mai cu seamă de limbă, s-a şi servit cu dînsele. Fără voia mea mi-a divulgat numele, l-a dat în stampă, cum se zice: căci îmi adoptasem pseudonimul de: Un culegător-tipograf. Acest nume mi-1 luasem, fiindcă nu voiam să-mi fac meserie de scriitor, ori să dau scrierilor mele vrun merit, pe care poate nu-1 aveau, sau să mă fălesc cu ele. Socoteam să-mi fac o datorie către ţară, dezmormîntînd literatura poporului, şi dînd la lumină basmele sale, prin care se probează, de multe ori, romanitatea noastră. Acel scriitor a ajuns, mai tîrziu, membru în Consiliul Instrucţiunii Publice. De la dînsul şi de la colegii săi depindea alegerea cărţilor pentru împărţire cu premii la copii. Ei bine, cîte socoteşti că s-au luat din aceste cărţi atît de mult lăudate de dînsul ca foarte folositoare poporului, în doi ani d-a rîndul cît a fost la consiliu ? De ar fi altul, n-ar crede, dară tu care ştii că spun numai şi numa adevărul mă vei crede: niciuna măcar. Au pus în spinarea sumei alocată pentru cumpărătoare de cărţi a se împărţi la premii mai întîi o bună cantitate de cărţile lor, altfel de merit şi cu restul au cumpărat cărţi din ale favoriţilor sau de ale linguşitorilor lor. Eu nu ştiu să fac d-alde astea, 731 nu pot să atîrn de coada nimănui, căci de făceam, astăzi aş fi fost departe. Altul, şi acesta un june, cît era de trimis la Paris şi Germania să studieze învăţături înalte, se mira cum de nu face ceva guvernul ca să se divulge asemenea cărţi folositoare poporului, cum de nu mă alege măcar membru corespondent la Academie, căci în străinătate de aş fi, toate onorurile, toate înlesnirile mi s-ar face pentru răspîndirea unor asemenea cărţi. Ajuns director la minister, a uitat ce vorbise şi cînd m-am încumes a-i zice cu sfială cîteva vorbe în favoarea Basmelor mele, mi-a răspuns cu o răceală şi nepăsare vădită: dă o hîrtie la Minister şi o vom pune în vederea. Consiliului. Daca scrierile mele au mai primit laude de la d. Odobescu, Alecsandri şi alţii, celui dintîi nu i-a stat nimic în mină, de cînd îl cunosc, a face ceva întru răspîndirea literaturii populare la noi, cel d-al doilea, după îndemnul căruia am tipărit colecţia din urmă, a stăruit destul în sînul Academiei, după cîte ştiu, ca să se premieze. Şi deşi însuşi raportul comisiei însărcinate cu cercetarea cărţilor mi-a fost favorabil, totuşi Academia a decernat premiul unei cărţi catichetice. Celorlalţi, cari îmi tot laudă scrierile prin presă şi prin grai, nu ştiu să le stea în mînă ceva. Cu toate astea, cum zice românul, toţi ca unul. Eu însă nu pot să cred pe toţi a fierbe într-o oală, cum se zice. Presupui numai că nu vor face excepţie de la regula generală. Căci trebuie să mai ştii una, Eleno. Poporul nostru nu poate încă să susţie o sori ore şi mai cu seamă populară. 1. El nu ştie ce-i este de folos: aşteaptă ca guvernul să i-o arate. 2. Politica îl preocupă mult. Bietul popor, îndopat cu politică de către cei ce pot multe în ţara. noastră şi a căror interes este de a fi susţinuţi de popor, crede că, în politică se mărgineşte toată literatura. 3. Cîteva traduceri rău făcute de romanţe triviale... au shricit cu totul gustul lecturii în gloatele noastre. [4.] Greutatea contribuţiilor încă este o piedică pentru bietul popor ce-1 opreşte a-şi scoate banul să-l dea. pe cărţi. Astea, sunt cauze de nu se pot baza scriitorii noştri numai pe ajutorul poporului şi de aceea trebuie intervenţia administraţiei superioare întru reuşita vrunei scrieri. Ştiind toate astea, să-ţi spun acum şi de ce am pus preţul maro. Mai întîi, cum ştii, şi cum ţi-am spus mai sus, am renunţat la orice beneficiu al muncii mele de noapte şi de stăruinţă întru adunarea. Basmelor. Am socotit însă a fi drept să scot cheltuielile tiparului. 732 Pentru aceasta tipărind 1000 de exemplare, cum am şi făcut, toată cheltuiala am regulat să-mi iasă din 300 exemplare, de se vor vinde, căci cam pe atîţi cumpărători se poate compta. Celelalte pînă la 1000 se dau parte gratis, parte rămîn în magazie sau se dau la anticari pe preţ ce nu iese nici costul hîrtiei. Pînă acum am primit bani pe vro 25 de cărţi, în care intră şi cei ce s-au abonat, dară am dat gratis peste cincizeci. Te vei îndoi poate de cele ce-ţi spui. Eu am făcut două liste, într-una trec toate cărţile date pe bani, într-alta pe cele date gratis. Va zice cineva că de ce dau gratis. Sunt nevoit, Eleno; atîţi şi atîţi cunoscuţi am, de care am trebuinţă; îţi cer, poţi să nu le dai? îţi poartă sîmbetele şi cînd le vine bine te pocnesc tocmai unde te doare. Ar mai fi multe de zis, dar văd că scrisoarea mea se lungeşte şi iese din cadrul unei scrisori. Şi fiindcă n-am de gînd să fac din această scrisoare cine ştie ce, mă opresc aci, cugetînd că acum pricepi şi tu de ce am pus preţul mare, mai cu seamă, cînd ştii că sunt tipograf şi am experienţa desfacerii cărţilor. P. Ispirescu NOTE SNOAVE SAU POVEŞTI POPULARE DIN VOLUME SNOAVE SAU POVEŞTI POPULARE (1879) Snoavele care deschid acest volum au fost publicate în: Snoave sau poveşti populare, adunate din gura poporului de un culegător-tipograf, Petre Ispirescu (numele ecompletat în cerneală chiar de autor), ediţiunea II cu multe adaose, Bucureşti, Noua tipografie a laboratorilor români, 1879 şi are 118 pagini, cuprinzînd 51 de snoave: 1. Păpara ; 2. Cîinele leneş; 3. Glas al şaptelea; 4. Lupul pîrcălab; 5. Boiangiul şi snovosul; 6. Ştiţi, voi, ce zice în cartea aceasta?; 7 . Ieftin şi scump; 8. Bolnavul şi doctorul; 9. Las’ să zică numai eu să nu-ţi dau; 10. Scrie, logofete, scrie!; 11. Bobîrnacul neamţului; 12. Gard peste mort; 13. Săracilor mîni multe; 14. Muierea făţarnică; 15. Vorbele bătrîneşti sunt pietre nestimate; 16. Vulpea firos-coasă; 17. Crivăţul şi petecul de cojoc; 18. Minunea resteului; 19. Bucatele afumate; 20. Dă-o şi tu înainte; 21. Pasărea cu coada lungă; 22. Astronomul, Doctorul şi Ţăranul; 23. Descoperirea hoţiei cu paiele; 24. Gruia;, 25. Perechea nemerită; 26. Bărbatul obrocit; 27. Bărbatul cu iabaşaua;28. Haita de cîini; 29. Muierea ce ascultă de poveţele bărbatului său răposat; 30. O vorbă care desluşeşte tot; 31. Planul Sîntului Petru; 32. Alegerea ţiganului de domn; 33. Moş Apeş; 34. Sinceritatea jidovească; 35. Varza roşie; 36. Neajunsurile socotelii cu bobii;37.Păcăliciul păcălit;38. Facerea muierii; 39. Popii de la Richiţele; 40. Ţiganul iertat de Dumnezeu de la robie; 41. Cum poate să-şi calce ţiganul jurămîntul; 42. Blagovatele; 43. Cum neamţul n-are parte de cuvînt; 44. Mare zăpăceală ; 45. Muierea vindecată de boala iubitului; 46. Deadu Ivan, sau cetiri coji edin calpac; 47. Iapa ţiganului; 48. Sîrbul nemîngîiat de pierderea muierii; 49. Mocanul nedus pe la biserică; 50. Tararaua nemţească; 51. Inimoşia ţiganului lăcătuş. Ediţia aceasta avea la bază cele două broşuri apărute anterior şi anume: Snoave sau poveşti populare, adunate din gurile celor ce ştiu multe de un culegător-tipograf, nr. 1, Bucureşti, Noua tipografie a laboratorilor 737 47 — Ispirescu — Opere, voi. II români, 1873 şi Snoave sau poveşti populare, adunate din gura celor ce ştiu multe de un culegător-tipograf, nr.2, Bucureşti, Noua tipografie a laborato-rilor români, 1874. Prima broşură are 35 de pagini, conţinînd 13 snoave: 1. Papara; 2. Cîinele leneş; 3. Glas al şaptelea; 4. Lupulpîrcălab; 5. Boiangiul şi snovo-sul; 6. Ştiţi, voi, ce zice în cartea aceasta?; 7. Ieftin şi scump; 8. Bolnavul şi doctorul; 9. Las’să zică numai eu să nu-ţi dau; 10. Scrie, logofete, scrie; 11. Bobîrnacul neamţului; 12. Gard peste mort; 13. Perechea nemerită. A doua broşură are 34 pagini, conţinînd 11 snoave: 1. Muierea făţarnică; 2. Vorbele bătrîneşti sunt pietre nestimate; 3. Vulpea fircscoasă; 4.Crivăţul şi petecul de cojoc; 5. Minunea resteului; 6. Bucatele afumate; 7. Dă-o şi tu înainte; 8. Pasărea cu coada lungă; 9. Astronomul, Doctorul şi Ţăranul; 10. Descoperirea hoţiei cu paiele; 11. Gruia. PĂPARA Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, adunate din gurile celor ce ştiu multe, de un culegător-tipograf, nr. 1, Bucureşti, 1873, Noua tipografie a laboratorilor români, p. 3 — 5. A doua oară apare în volumul Snoave sau poveşti populare, Bucureşti, 1879, p. 3-5. Nu sînt diferenţe de text. GLAS AL ŞAPTELEA Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, nr. 1, p . 9 —11. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p.9 —11. Nu sînt diferenţe de text. LUPUL PÎRCĂLAB Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, nr. 1 p. 12—15. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 12-15. între manuscrisele inedite ale lui P. Ispirescu există o variantă în versuri a acestei snoave, datată februarie 1871 şi refăcută în 1876. Vezi capitolul: Din manuscrise şi corespondenţă, p. 644 — 647. 738 BOIANGIUL ŞI SNOVOSUL Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, nr. 1, p. 15—18. A doua oară apare în volumul: Snoave sau povesti populare, 1879, p. 15-18. Nu sînt diferenţe de text. ŞTIŢI VOI CE ZICE ÎN CARTEA ACEASTA? Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, nr. 1, p. 18—21. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879 , p. 18-21. Nu sînt diferenţe de text. IEFTIN ŞI SCUMP Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, nr. 1, p . 21 — 23. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, 21-23; Nu sînt diferenţe de text. BOLNAVUL ŞI DOCTORUL Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare nr. 1, p. 23 — 28. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 23-28. Nu sînt diferenţe de text. LAS’SĂ ZICĂ, NUMAI EU SĂ NU-ŢI DAU Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, nr. 1, p. 28—29. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 28-29. Nu sînt diferenţe de text. 739 47* SCRIE, LOGOFETE, SCRIE! Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, nr. 1, p. 29 — 31. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 29-31. Nu sînt diferente de text. BOBÎRNACUL NEAMŢULUI Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare , nr. 1, p. 31 — 33. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 31-33. Nu sînt diferenţe de text. GARD PESTE MORT Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, nr. 1, p. 33^-35. A doua oară apare In volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879 p. 33-35. Nu sînt diferenţe de text. SĂRACILOR MÎNI MULTE Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 35-36. MUIEREA FĂŢARNICĂ Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, nr. 2, p. 3-10. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 37-44. Nu sînt diferenţe de text. VORBELE BĂTRÎNEŞTI SUNT PIETRE NESTIMATE Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, nr. 2, p. 11 — 14. 740 A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 45 — 48. Nu sînt diferenţe de text. VULPEA FIROSCOASĂ Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, mr. 2, p. 14—16. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 48-50. Nu sînt diferenţe de text. CRIVĂŢUL ŞI PETECUL DE COJOC Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, nr. 2, p. 16—17. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p.50—51. Nu sînt diferenţe de text. MINUNEA RESTEULUI Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, ar. 2, p. 17 — 19. A doua oară apare [în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 51-53. Nu sînt diferenţe de text. BUCATELE AFUMATE Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, nr. 2, p. 19 — 22. A doua oară apare’ în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 53-56. Nu sînt diferenţe de text. DĂ-0 ŞI TU, ÎNAINTE! Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, nr. 2, p. 22—24. 741 A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 56-58. Nu sînt diferenţe de text. PASĂREA CU COADA LUNGĂ Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, nr. 2, p. 24—27. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 58-61. Nu sînt diferenţe de text. ASTRONOMUL, DOCTORUL Şl ŢĂRANUL Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, nr. 2, p. 27-30. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 61-64. Nu sînt diferenţe de text. DESCOPERIREA HOŢIEI CU PAIELE Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, nr. 2, p. 30—33.  doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 64—67. Nu sînt diferenţe de text. GRUIA Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, nr. 2, p. 34. A doua oară apare în volumul : Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 68-69. Nu sînt diferenţe de text. PERECHEA NEMERITĂ Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, nr. 1, p. 35. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 69. Nu sînt diferenţe de text. 742 BĂRBATUL OBROCIT Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 69-70. BĂRBATUL CU IABAŞAUA Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1 879, p. 70. HAITA DE ClINI Publicată pentru întîia oară în: „Dorobanţul“, Bucureşti, an I, nr. 95, 20 februarie 1878, p. 4. Nu este iscălită. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 71 —72. Are ca specificaţie: „Coreasă [culeasă] de G.D. Teodorescu“. între cele două texte e o singură diferenţă: r. 22, şi se dă hoţeşte. MUIEREA CE ASCULTĂ DE POVEŢELE BĂRBATULUI SĂU RĂPOSAT Publicată pentru întîia oară în: „Dorobanţul“, Bucuraţi, ani, nr.96, 21 februarie 1878, p. 4. Nu este iscălită. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 73-74. Diferenţele de text sînt foarte mici: r. 8: ieşit sufletul r. 10: împlinit-o pină intr-una r. 21—22: să scap de blrfelele. Şi eu să nemeresc bine şi să nu vădu-vesc îndelung O VORBĂ CARE DESLUŞEŞTE TOT Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 74-75. PLANUL SlNTULUI PETRU Publicată pentru întîia oară în: „Dorobanţul“, Bucureşti, an I, nr. 87 , 12 februarie 1878, p. 3. Nu este semnată. J 743 A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 76-78. Nu sînt diferenţe de text. ALEGEREA ŢIGANULUI DE DOMN Publicată pentru întîiaoară în: „Dorobanţul“, Bucureşti, an I, nr. 99, 24 februarie 1878, p. 4 cu titlul: Românii voindsă aleagă domn pe un ţigan. Nu este semnată. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 78-79. în textul din 1879 e o singură diferenţă faţă de cel din 1878: r. 21: boierii în cap. MOŞ APEŞ Publicată pentru întîia oară în: „Dorobanţul“, Bucureşti, an I, nr. 94, 19 februarie 1878, p. 3. Nu este iscălită. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 80-81. Diferenţele de text sînt foarte mici: r, 2—3: să {vă] dea r. 11: Am fost nevoit, nenişorule VARZA ROŞIE Publicată pentru întîia oară în: „Dorobanţul“, Bucureşti, an I, nr. 105, 2 martie 1878, p. 3. Nu este iscălită. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 84-86. Diferenţele de text sînt foarte mici: r. 2: care ieşi pe ceea uşă r. 21: dară de ce NEAJUNSURILE SOCOTELII CU BOBII Publicată pentru întîia oară în: „Dorobanţul“, Bucureşti, an I, nr. 103, 28 februarie 1878, p. 3. Nu este iscălită. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 86-88. 744 PĂCĂLICIUL PĂCĂLIT Publicată pentru întîia oară în: „Dorobanţul“, Bucureşti, an I, nr. 115, 12 martie 1878, p. 4. Nu este iscălită. A doua oară apare în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879 P. 89-92. Diferenţele de text sînt foarte mici: r. 50: ruginitul vecin r. 51 — 52: aria din ograda tatălui FACEREA MUIERII Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare 1879, p. 92-94. POPII DE LA RICHIŢELE Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare 1879, p. 94-95. ŢIGANUL IERTAT DE DUMNEZEU DE LA ROBIE Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 95-96. CUM POATE SĂ-ŞI CALCE ŢIGANUL JURĂMÎNTUL Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 96-97. BLAGOVATELE Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 97. CUM NEAMŢUL N-ARE PARTE DE CUVÎNT Publicată pentru întîia oară în volumul Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 97-98. 745 MARE ZĂPĂCEALĂ Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti popularer 1879, p. 98-100. MUIEREA VINDECATĂ DE BOALA IUBITULUI Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 100-103. IAPA ŢIGANULUI Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 110 — 111. SlRBUL NEMlNGlIAT DE PIERDEREA MUIERII Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 112-113. MOCANUL NEDUS PE LA BISERICĂ Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 113. TARARAUA NEMŢEASCĂ Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 114-116. INIMOŞIA ŢIGANULUI LĂCĂTUŞ Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 117-118. BASME, SNOAVE ŞI GLUME (1883) Volumul: Basme, snoave şi glume, adunate din gura poporului de P. Ispirescu, culegător-tipograf, Craiova, Editura Librăriei S. Samitca,1883, are 144 de pagini, cuprinzînd: 746 Basme: 1. împăratul cel fără-de-lege; 2. Cei trei fraţi săraci; 3. Un diavol ca nealţii; 4. lovită, Făt-Frumos. Snoave: 1. Cîtea-n varză; 2. Copilul cel isteţ; 3. Judecata vulpei; 4. De ce nu au saşii sfinţi; 5. Advocatul gonit din rai; 6. Statornicie beţivească; 7. Multe meşteşuguri nu folosesc totdauna. Glume: „Glumele extrase din volumul manuscris al vornicului Iorda-che Golescu, fiul banului Radu Golescu, de sub rubrica: Vorbe şi răspunsuri potrivite...“, după cum ne indică chiar P. Ispirescu. Nu le-am reprodus, neaparţinînd autorului. CÎTEA-N VARZĂ „Povestită de fiu-meu G. Ispirescu în etate de 12 ani, elev în clasa I din Gimnaziul Mihai-Bravul la 1882. Publicată pentru prima oară în «Columna lui Traían», nr. 2, anul 1882.“ în revistă apare la p. 124—128 şi are menţiunea: „Poveste culeasă de pe malurile Dunării de P. Ispirescu“. în volum e tipărită în : Basme, snoave şi glume, 1883, p. 73 — 87. Nu sînt diferenţe de text. ADVOCATUL GONIT DIN RAI „Povestită de un ardelean. Publicată pentru întîia oară în «Familia», nr. 2, 1883, ce apare în Oradea Mare.“ în volum e tipărită în: Basme, snoave şi glume, 1883, p. 113 — 119. Nu sînt diferenţe de text. STATORNICIE BEŢIVEASCĂ „Publicată pentru întîia oară în «Foaia copiilor», foaie de ocazie tipărită în folosul incendiaţilor de peste Milcov.“ în volum e tipărită în: Basme, snoave şi glume, 1883, p. 120 — 123. Nu sînt diferenţe de text. MULTE MEŞTEŞUGURI NU FOLOSESC TOTDAUNA „Povestită de Dem. Mirescu, profesor.“ Publicată pentru întîia oară în volumul: Basme, snoave şi glume, 1883, p. 124 — 128. 747 POVEŞTI MORALE (1886) Volumul: Poveşti morale, adunate din gura poporului de P. Ispirescu, culegător-tipograf, Bucureşti, Tipografia Academiei Române (Laboratorii Români), 1886, are 48 de pagini, cuprinzînd: l. Ispravnicul pocăit; 2. Copilul cel isteţ; 3. Ariciul şi vulpea ; 4. Ţapul şi şarpele ; 5. Gazda norocului; 6. Clinele leneş; 7. Bogăţia şi veselia; 8. Judecata vulpei. ISPRAVNICUL POCĂIT „Povestită de d. P. Jeorjan, locuitor în Bucureşti.“ Publicată pentru întîia oară în volumul: Poveşti morale, 1886, p. 3 — 9. COPILUL CEL ISTEŢ „Povestită de profesorul Viţu. Publicată pentru întîia oară în: «Educa torul», nr. 6 din 1883.“ Publicată în volumul: Basme, snoave şi glume, 1883, p. 88—97, cu indicaţia de mai sus. A doua oară apare în volumul: Poveşti morale, 1886, p. 12 — 17, cu indicaţia „Povestită de d. Viţu, profesorla Universitatea din Bucureşti“ Diferenţele de text sînt infime şi nu le-am mai semnalat. ARICIUL ŞI VULPEA Publicată pentru întîia oară în: „Educatorul“, Bucureşti, an I, nr. 12 martie 1883, p. 91 — 92. Este iscălită P. Ispirescu. A doua oară apare în volumul: Poveşti morale, 1886, p. 18—22. Nu sînt diferenţe de text. ŢAPUL ŞI ŞARPELE „Povestită de dr. Z. Petrescu.“ Publicată pentru întîia oară în: „Familia“, Oradea, an XIX, nr. 36, 1883, p. 434. A doua cai ă ajare in volumul: Poveşti morale, 1886, p. 23—25. GAZDA NOROCULUI „Povestită de dr. Gaster.“ Publicată pentru întîia oară în: „Familia“, Oradea, an XXI, nr. 15, 1885, p. 171. 748 A doua oară apare în volumul: Poveşti morale, 1886, p. 26 — 31. Nu sînt diferenţe de text. CîINELE LENEŞ Publicată pentru întîia oară în volumul: Snoave sau poveşti populare, 1879, p. 6-8. A doua oară apare în volumul: Poveşti morale, 1886, p. 32 — 35. între cele două texte există o singură diferenţă de text: r. 27 — 28: verdeaţa, amorurile BOGĂŢIA ŞI VESELIA „Povestită de d. I.Caragiani, profesor la Universitatea din Iaşi, 1886“ Publicată pentru întîia oară în volumul: Poveşti morale, 1886, p. 36-41. JUDECATA VULPEI „Povestită de profesorul D. Mirescu. Publicată pentru întîia oară în «Columna lui Traisn», din 1882, fascicula X.“ în revistă apare la p. 603—606 cu acest titlu şi cu indicaţia: „Snoavă culeasă din gura poporului de P. Ispireseu“. A doua oară apare în volumul: Basme, snoave şi glume, 1883, p. 98—106. A treia oară apare în volumul: Poveşti morale, 1886, p. 42 — 48. Nu sînt diferenţe de text- DIN PERIODICE în această secţiune am reprodus snoave găsite de noi în diverse reviste şi care nu au fost publicate de P. Ispireseu în volumele sale. Textele sînt date în ordine cronologică. NEGUŢĂTORUL ŞI CHIRIGIUL Publicată în: „Columna lui Traian“, Bucureşti, an III, nr. 27, 17 noiembrie 1872, p. 213 — 214. 749 Are ca menţiune: „Din colecţiunea inedită a lui P. Ispirescu“ şi „Anecdotă poporană". POPA, CĂLUGĂRUL ŞI TURCUL „Povestită de P. Jeorjan, tipograf.“ Publicată în: „Columna lui Traian“, Bucureşti, an IV, iulie-octom-brie 1883, p. 290-292. BAN LA BAN TRAGE Publicată în: „Educatorul“, Bucureşti, an I, nr. 37, noiembrie 1883, p. 295-296. Are ca menţiune: „Snoavă“ şi e iscălită P. Ispirescu. TIFLA SUB GIUBEA „Povestită de d. Pache Protopopescu.“ Publicată în: „Educatorul“, Bucureşti, an I, nr. 40, decembrie 1883, p. 320. Are ca menţiune: „Snoavă“ şi e iscălită P. Ispirescu. CUM CUGETĂ SASUL „Povestită de d. I. Manliu, profesor.“ Publicată în: „Familia“, Oradea, an XIX, 1883, nr. 13, p. 25. FINUL POPII „Povestită de d. Frăţilă.“ Publicată în: „Familia“, Oradea, an XIX, 1883, nr. 6, p. 61, MIERLOIUL ŞI SCATIUL Publicată în: „Familia“, Oradea, an XIX, 1883, nr. 22, p. 259. Are ca menţiune: „După fabulele lui Florian“ şi e iscălită P. Ispirescu. MUMĂ CU D-A SILA Publicată în: „Familia“, Oradea, an XX, 1884, nr. 29, p. 343. 750 COPILUL ŞI ŞARPELE „Povestită de d. P. Jeorjan.“ Publicată în: „Familia“, Oradea, an XXI, nr. 33, 1815, p. 270. [TREI SNOAVE] Publicate în: „Analele literare“, Bucureşti, an I, 1816, nr. 2, p. 99— 103 şi sînt iscălite: „P. Ispirescu, culegător-tipogral“. Primele două snoave au indicaţia: „Povestite de d. Panaitescu — student din Rîmnicu-Sărat“, a treia: „Povestită de d. Ilie Nisipeanu din Vîlcea“. LIPITURA CASEI Publicată în: „Revista nouă“, Bucureşti, an I, nr. 3, 1888, p. 99— 102. Dintre snoavele apărute în reviste volumul de faţă nu cuprinde: Cine a scos pe Adam, şi pe Eva din rai, „Convorbiri literare“, Iaşi, an XVII, 1883, nr. 4; T opi-v-ar D-zeu, Oul de bidiviu şi Lina bulgărească „Calendarul basmelor şi al legendelor populare“, Bucureşti, an I, 1111, p. 78 publicate sub titlul Snoave şi anecdote populare. POVESTIRI ISTORICE P. Ispirescu a folosit ca izvor de inspiraţie şi faptele de seamă din istoria ţării şi poporului nostru. El a scris o seamă de povestiri istorice adresate mai ales copiilor şi pe care le-am reprodus în acest volum. Stilul lor este naiv, simplu, ca acela al povestirilor populare, dar ceea ce impresionează este patriotismul fierbinte al modestului „cule-gător-tipograf“. DIN VOLUME ISPRĂVILE ŞI VIAŢA LUI MIMAI VITEAZUL Volumul Isprăvile şi viaţa lui Mihai Viteazul, de un culegălor-tipograf, Bucureşti, Noua tipografie a laboratorilor români, 1870, are 65 de pagini şi a fost reeditat în 18i 5, apărînd la Tipografia Academiei Române (Labo-ratorii Români). Poartă semnătura lui P. Ispirescu, culegător-tipograf. între cele două ediţii nu sînt diferenţe de text. Vom căuta să dăm datele reale despre cele povestite de P. Ispirescu. r. 136: Numele corect: Murad III; Sigismund Bâthory. r. 259: La 25 ianuarie 1595 Mihai Viteazul obţine lingă Rusciuk o strălucită victorie recunoscută ca atare şi de cronicarul turc Kara-celebi-zade, care spune: „Oastea binecuvîntată a suferit cu voia lui Allah, zdrobire şi înfrîngere“ (Istoria României, yol. II, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, p. 959). r. 293: Numele corect Icncu Sasul. r. 322: Numele corect este Ferhat, marele vizir care a condus ofensiva otomană din vara anului 1595. în urma eşecurilor trupelor turceşti, Ferhat e înlocuit cu Sinan Paşa. 752 r. 420: La 13/23 august 1595 are loc una dintre cele mai însemnate bătălii din istoria luptei pentru independenţă a poporului român. Victoria trupelor conduse de Mihai Viteazul e consemnată de cronicarul turc Pecevi astfel: „Din voia lui Allah, oastea islamică fusese cuprinsă de o mare spaimă, încît nu putea să opună nici o rezistenţă“. r. 552—553: Data reală e 6/16 octombrie 1595, cînd după un scurt şi violent asalt a fost eliberată Tîrgoviştea. r. 589: După un asediu de cîteva zile, cetatea Giurgiului a fost luată cu asalt la 20/30 octombrie 1595, obţinîndu-se o strălucită victorie, r. 637: La 27 august 1595 e proclamat domn al Moldovei Ieremia Movilă care încheie un tratat de vasalitate cu Polonia, r. 714: La 29 martie 1599 cardinalul Andrei Bâthory este ales principe al Transilvaniei în locul lui Sigismund Bâthory. r. 748: La 16/26 octombrie 1599 cele două coloane s-au unit lîngă Sibiu, r. 776: Bătălia s-a dat la 18/28 octombrie 1599 la Şelimbăr (şi nu Şe-limberg!). r. 915: In vederea înfăptuirii celei de a doua etape a unificării (cu Moldova) Mihai Viteazul ordona la 2 mai 1600 (şi nu la 6 mai!) trupelor să treacă munţii din Transilvania în Moldova. La 27 mai 1600 Mihai Viteazul dădea din Iaşi un hrisov în care se intitula „domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei“, r. 995: La 1 septembrie 1600 nobilii transilvăneni au refuzat să participe la dieta convocată la Sebeşul Săsesc. Trupele lui Basta se unesc cu cele ale nobilimii. r. 1001: La 18 septembrie 1600 (şi nu noiembrie!) s-a dat lupta de la Mi-răslău unde armata lui Mihai Viteazul a suferit o gravă înfrîngere. r. 1073: La 1 octombrie armata polonă condusă de Jan Zamoyoski se afla la graniţa dintre Moldova şi Ţara Românească, r. 1078: Bătălia hotărîtoare s-a dat la Bucov, pe Teleajen, la 20 octombrie 1600. Armata Ţării Româneşti a fost înfrîntă şi a trebuit să se retragă. r. 10t5: Bătălia s-a dat la 25 noiembrie 1600 pe Argeş şi armata condusă de Udriac-ste învinsă. în urma acestei bătălii Mihai Viteazul pribegeşte. r. 1096: Mihai Viteazul ajunge la 12 ianuarie 1601 la Viena. r. 1119: La Gurăslău la 3 august 1601 armatele unite ale lui Mihai Viteazul şi ale generalului G. Basta au cîştigat o victorie hotărîtoare. r. 1138: La 9/19 august 1601a fost asasinat în cortul său de pe Clmpia Turzii Mihai Viteazul, unul dint e cei mai mari generali şi oameni de stat ai vremii sale. 753 aq DIN PERIODICE ŞI POSTUME ISTORIA LVI ŞTEFAN-VODĂ CEL MARE ŞI CEL BUN Este publicată în: „Convorbiri literare“, Iaşi, an XII, nr. 6, 1878,. p. 169 — 186; 202 — 214. Are ca menţiune: „Alcătuită după înţelegerea poporului de un culegător-tipograf“, în volum apare postum. în această povestire Ispirescu se apropie mult mai mult de datele reale ale istoriei şi de aceea şi precizările noastre vor ii mai puţine. r. 58: Ştefan cel Mare ocupă tronul în aprilie 145 7 nu în 1458. r. 131: corect: Mengli Ghirei. r. 227— 228: Prima soţie a lui Ştefan a fost Evdochia, fiica lui Olelko, cneazul Kievului. r. 271: în toamna anului 1467 regele Matei trece prin pasul Oituz în Moldova cu o armată de 40.000 de oameni, aducînd cu el şi un pretendent la tron, care era probabil fostul domn Petru Aron. r. 306: Armata maghiară a poposit la Baia unde s-a întărit pentru a putea face faţă unui eventual atac moldovenesc, r. 339: în noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467 Ştefan atacă Baia. „Regele Ungariei a scăpat din Moldova numai datorită unuia dintre moldoveni, căruia apoi Ştefan i-a tăiat capul“, spune cronicarul Dlugosz. r. 364: Un letopiseţ anonim consemnează o singură expediţie a armatei moldoveneşti în Transilvania, condusă de însuşi Ştefan şi care a avut loc în 1468. r. 399: Cronicarul Dlugosz consemnează un atac fulgerător al lui Ştefan în vara anului 1469. Prinderea şi tăierea capului Iui Petru Aron au pus capăt neînţelegerilor dintre cei doi domni, r. 448-449: Expediţia din 1470 a trecut prin foc şi sabie ţinuturile din vecinătatea Moldovei, devastînd porturile dunărene, Oraşul de Floci şi mai ales Brăila. r. 458-460: Grigore Ureche în Letopiseţul ţării Moldovei consemnează că în ziua de 16 ianuarie 1471 în tîrg la Vaslui „au fost tăiaţi Isaia vornic cu Negrilă ceaşnic şi Alexa stolnic“, r. 462: în 1471 are loc bătălia de la Soci. r. 490-492: Campania are loc în 1473. Bătălia s-a dat pe pîrîul Vodna şi poartă numele de bătălia de la „Cursul Apei“, r. 529-531: La mai puţin de o lună după plecarea lui Ştefan, Radu cel Frumos se înapoia sprijinit de puternice forţe primite de la turci cît şi de la boierii din Ţara Românească. Laiotâ Basarab e izgonit, r. 610: Bătălia a avut loc în 10 ianuarie 1475 la Vaslui. 754 t. 794: în 1475 turcii ocupă Caffa, apoi cuceresc şi Msngopul, creînd o importantă bază în Crimeea. ,r. 1145: E vorba de cel ce cronicele îl numeau Hiuet, Hoiot sau Hronoda Petru. Era sprijinit şi de turci şi de unguri. r. 1271-1281: Ştefan învinge o oştire turcească în noiembrie 1485 (şi nu 1487 !) la Cătlăbuga. r. 1356: La 26 septembrie începuse asediul Sucevei, respins cu eroism de apărătorii cetăţii. r. 1450: Cred că este vorba de bătălia de la Lenţeşti (29 oct. 1497), unde o mică oştire moldovenească ccr.dusă de vornicul Boldur înfrînge un detaşament de călăreţi mazovieni. r. 1545: în 1499 Ştefan atacă oştirea lui Malcoci-Oglu care se întorcea din Polonia. r. 1563: Tratatul direct între domnul Moldovei şi regele Poloniei a fost ratificat în iulie 1499, deci Ispirescu indică greşit data de 1501. în 1501 Ştefan cere regelui Poloniei extrădarea lui Uie, fiul lui Petru Aron. Acestuia i se taie capul de către polonezi. ALTE POVESTIRI LESPRE ŞTEFAN CEL MARE POVESTEA LUI ŞTEFAN-VOI.) A ŞI A CREDINCIOSULUI SĂU NOURAŞ POVESTEA LUI TOLPA ŢIGANUL ŞI ŞTEFAN-VODĂ CEL BUN ŞI MARE Publicate pentru întîia oară în: „Convorbiri literare“, Iaşi, an XII, nr. 6, 1878, p. 214 — 216; 216 — 220, sub un titlu comun: Alte povestiri despre jŞtefan cel Mare. DOAMNA LUI NEAGOE-VODĂ Publicată în: „Educatorul“, Bucureşti, an I, 1883, nr. 3, p. 22 — 23, -avînd ca menţiune: „Poveste“. CETATEA POENARI Publicată în: „Educatorul“, Bucureşti, an I, 1883, nr. 16, p. 123 — 124. DREPTATEA LUI VLAD-ŢEPEŞ Publicată în: „Educatorul“, Bucureşti, an I, 1883, nr. 16, p. 124. 48* 755 COPILUL NETOATEI „Comunicată de dl. Dimitrescu, profesor în Severin şi culeasă de d-sa din gura sătenilor din Podeni, judeţul Mehedinţi.“ Publicată în: „România liberă“, Bucureşti, an I, octombrie 1884, nr. 5, p. 56—58 şi are menţiunea: „Poveste oltenească“. VIAŢA ŞI FAPTELE LUI VLAD-VODĂ TEPEŞ POVEŞTI DESPRE VLAD-VODĂ ŢEPEŞ Leca Morariu publică după moartea lui P. Ispirescu în revista „Făt-Frumos“, Cernăuţi, an IX, 1934, nr. 5 — 6, p. 130—135; an X, nr. 12, 1935„ p. 83 şi 160, cîteva povestiri istorice inedite despre Vlad-Ţepeş. între ele figurau şi cele apărute în: „Educatorul“ (Dreptatea lui Vlad-Ţepeş şi Cetatea Poenari) tipărite însă fără titlu. Noi le-am reprodus la locul cuvenit. Ele sînt precedate de o prezentare a lui Leca Morariu pe care o reproducem integral. ISPIRESCU INEDIT (şi corespondenţă de-a Iui) „într-o lucrare din Seminarul de literatură modernă şi folclor de ia Universitatea cernăuţeană, d. Christian Moldovanu semnalează următoarele inedite Ispirescu, descoperite de d-sa la d-na Alexandrina Ispirescu din Dorohoi, soţia fiului celui mai mic al lui P. Ispirescu. I. Operă manuscrisă şi inedită a lui P. Ispirescu: 1. Ruinele Palmirei de Volney, traduse in 1870 şi acum revăzute şi transcrise (20 căieţele format 8° mic şi format 16°, în 389 foi, deci 778 pagini. Caietele sînt datate: I. 1874 octombrie, III şi IV decembrie 1874, V, VI, VII ianuarie 1875, VIII februarie 1875, IX martie 1875, X,XI, XII, XIII şi XIV septembrie 1875, XV noiembrie 1875, XVI decembrie 1875, XVII şi XVIII ianuarie 1876, XVIII şi XIX februarie 1876, XX martie 1876). La sfîrşitul manuscrisuldfeoetim: 1876 mai şi Note (poate că Ispirescu se gîndea să adauge şi niscai note). 2. Viaţa şi faptele lui Vlad-vodă Ţepeş (5 căieţele nepaginate format 16°, lipsind căieţelul III cu sfîrşitul cap. II şi începutul cap. IV). 3. Poveşti despre Vlad-vodă Ţepeş (4 căieţele nepaginate, format 16°, cuprinzînd 9 povestioare). II. Scrisori [inedite] către Ispirescu şi anume: 1. Gabriel Charavay, editor din Paris: 1 scrisoare datată Paris 15 august 1868. 756 2. A. Eustaţiu, rudă cu Ispirescu şi care se găsea la studii în Franţa: 2 scrisori din Paris 1873 şi 1877 şi 1 scrisoare din Mont-Dore-Ies- Bains, 1879. 3. G. Dem. Teodorescu: 1 scrisoare din Paris 1875; 4 scrisori din Paris. 1876; 1 scrisoare din 1877. 4. Gr. Tocilescu: 3 scrisori din Praga 1876; 1 scrisoare din Yiena 1876 şi 3 scrisori din Yiena 1877 ; 1 scrisoare din Paris 1878 şi 2 scrisori din Paris 1879; 1 scrisoare nedatată din Moscova. 5. B. P. Hasdeu: 1 scrisoare nedatată. 6. Al. I. Odobescu: 1 scrisoare nedatată. Amintita operă inedită a lui Ispirescu am avut-o prin bunăvoinţa d-iui Chr. Moldoveanu, chiar întreagă sub ochi; din corespondenţă ni s-a arătat în origina] numai această minimă parte pe care o reproducem, întrucît e posibil, în ortografie originală, care uneori e şi inconsecventă.“ Aceste povestiri pe care le semnalează şi le publică în revista citată Leca Morariu noi le-am grupat în volum sub titlul: Poveşti despre Vlad-vodă Ţe-peş (p. 290 — 299) şi le-am completat cu povestirile publicate în volum, de data asta, tot de Leca Morariu sub titlul: Povestiri despre Vlad-vodă Ţepeş, Cernăuţi, 1936 (vezi în voi. nostru [VI], [VII]). Volumul are următoarea notă: „Suntem fericiţi de a putea întregi cu aceste povestitoare ([VI] ,[VII]), ciclul complet din opera postumă a lui Petre Ispirescu : Povestiri despre Vlad-vodă Ţepeş, operă care şi prin calităţile ei literare se înşiruie cu vrednicie alături de similarele publicaţii ale lui Ispirescu despre Mihai Viteazul şi. Ştefan cel Mare“. VIAŢA ŞI FAPTELE LUI VLAD-VODĂ ŢEPEŞ Am grupat aici două volume publicate de Leca Morariu şi anume: Viaţa şi faptele lui Vlad-vodă Ţepeş (operă postumă-fragment), extras din „Junimea literară“, 1937. Volumul respectiv are o scurtă notă: Ispirescu Ţnedit pe care o reproducem: „Printre ineditele rămase (în posesiunea d-nei Alexandrina Ispirescu, Dorohoi) de Ia P. Ispirescu (şi semnalate de noi în revista «Făt-Frumos», an IX, 1934, 130 ş.u.) se găsesc şi caieţelelc care cuprind: Viaţa şi faptele lui Vlad-vodă Ţepeş şi cari răspund deci similarelor monografii de istorie popularizate datorită lui Ispirescu: Isprăvile şi viaţa ^ui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1876 (sic!) şi Ştefan cel Mare şi Bun, 1908 (sic!). închipuind o întregire a celeilalte opere postume despre Vlad-vodă Ţepeş: Poveşti despre Vlad-vodă Ţepeş, această înfăţişare a lui Ţepeş-vodă e şi dînsa vîrstată cu avînturi către stilul popular. Publicăm, după o copie care nu e a noastră şi nu e perfect precisă, cuprinsul caieţelului II, actua-lizînd caşi-n Poveştile despre Vlad-vodăŢepeş, ortografia, literarizînd aspectul onetic (răsfăţat, nu resfăţat;săi nu s ei) şi dînd cuvenitele note.“ In volumul 757 :nostru textul e reprodus la p. 284—289 şi numerotat II şi III, Iar în 1939, Leca Morariu publica un nou volum cu titlul: Viaţa şi faptele lui Vlad-vodă Ţepeş (operă postumă-fragment). Volumul avea următoarea notă: „Continuăm publicarea ineditelor lui Petre Ispirescu descoperite de noi cernău-ţenii din Dorohoi şi rămase atît de necunoscute istoriei literare bucureş-tene. Publicăm de data aceasta caieţelul I din manuscrisul: Viaţa şi faptele lui Vlad-vodă Ţepeş, urmînd ca apoi să dăm în vileag şi caietele IV, V şi VI.“ în volumul de faţă textul e publicat lap. 279—283. în încercarea di.icilă de a grupa toate aceste texte se poate să se ii strecurat şi unele erori. VARIA DIN VOLUME Am înglobat în această secţiune cele mai variate scrieri ale lui P. Ispirescu, publicate în volume sau reviste. Ele cont ibue la conturarea mai comjlexă a ] e. smalităţii lui P. Ispirescu. BASMU PAGtNEŞTI (1879) Volumul: Din poveştile unchiaşului sfătos. Basme păgineşti, întocmite de-P. Ispirescu, culegător-tipograf, cu o precuvîntare de A. I. Odobescu,, partea I, Bucureşti, Tipografia Academiei Române (Laboratorii Români), 1879, are 126 pagini, conţinînd: Precuvîntare ; 1. Mărul discordiei; 2. Grădina Esperidelor; 3. Ercule; 4. Promoteu şi cutia Pandorei; 5. Midas;.-6. Labirint şi firul Ariadnei şi 7. Chimera. Reproducem integral precuvîntarea marelui scriitor A. I. Odobescu, rîndurile sale relevînd efortul lui P. Ispirescu de a contribui la îmbogăţirea culturii româneşti. „Gel ce a scris această cărticică şi al cărui nume s-a tot pitit pînă acuma sub modestul titlu de Culegătorul tipograf, pînă cînd în sfîrşit merite’.© sale literarii, de toţi recunoscute, ne-au făcut să-l silim acum pentiu întîiaşi dată a se da în vileagul publicităţii, cel ce a scris această cărticică, zic, mi-a făcut onoarea şi plăcerea de a mă consulta adesea asupra alegerei ^aptelor, pe care voia să le povestească într-însa. I-a dat în minte d-lui P. Ispirescu bunul gînd de a lămuri pe coi din cititorii români, care nu sunt tocmai cărturari £ dinei, asupra unei mulţimi de nume, de cuvinte şi de zicători străine, pe cari în timpul de acum le întrebuinţează mereu scriitorii noştri, prin gazete şi prin felurite cărţi. 759 « Ce va să zică un Hercule, un Prometeu, un Anfitrion ? Ce fel de poamă va fi Mărul discordiei? Ce fel de lighioană să fieChimera? Ce croială mai osebită să fi avut Urechile lui Midas? şi multe altele de felul acesta.» Iată ceea ce vor fi zicînd In sineşi mulţi din cei ce citesc toată ziua, prin ziare şi cărţi, nume şi cuvinte de acestea, cari desigur trebuie să aibă şi ele vrun înţeles. Apoi cum să-i faci pe aceştia să pătrunză secretul ce stă ascuns sub aşa nalte, sub aşa late şi ciudate vorbe ale procopsiţilor? Să-i trimiteţi la şcoală? Le-a trecut,biet, timpul de a trepăda pe cărarea dăscăliei, şi mai bine se lipsesc de orice ştiinţă, decît să meargă a o căpăta la vreme de bătrîneţe, pe băncile claselor, d-a rîndul cu copiifij. La aceasta s-a gîndit, prin însăşi a sa încercare, fostul nostru Culegător-lipograf, şi, ca om priceput, care nu se împiedică de greutăţile muncei, dumnealui s-a apucat cu mare răbdare să citească, seara acasă, cărţile învăţaţilor, cite nu avusese prilej a le răsfoi în copilărie; apoi dintr-însele trase, scoase şi stoarse cu meşteşug tot ce trebuia ca să desluşească pe cei neînvăţaţi, asupra multor enigme mitologice şi istorice, cu cari cărturarii împănează scrierile lor.] Dar atîta ar fi fost puţin lucru şi meritul celui ce a făcut cărticica de faţă s-ar fi mărginit numai întru răbdarea cu care dumnealui a ştiut să culeagă, de prin autorii mitologi şi istorici, faptele desluşitoare ale acelor enigme. Pentru această partea lucrării d-sale, a crezut de cuviinţă a sepovăţui adesea cu mine şi de aceea a şi pretins cu tot dinadinsul ca să vin eu să spui aceasta cititorilor, chiar aci în capul cărticelei sale. E ! drept că aşa este ! M-am silit, pre cît m-am priceput şi eu, să-i arăt izvoarele de unde poate căpăta informaţiunile cele mai bune şi cele mai amănunţite. Ca să nu mai fie vorbă între noi, m-am învoit a mărturisi aci că cu aceasta, dar să fie bineînţeles, numai cu aceasta mă pot lăuda şi eu în întocmirea acestei lucrări. Trebuie însă să mărturisesc totodată că, dacă am luat această puţintică parte la lucrarea măiestrului nostru Culegător, apoi am făcut-o cu o vie plăcere, fiindcă ştiam bine că indicaţiunile mele vor fi folosite aşa cum foarte puţini la noi ar fi ştiut să le întrebuinţeze. Ştiam că tot aşa mare meşter este tipograful nostru spre a culege din caştiele minţei sale, spre a aşeza drept la locul cuvenit, şi spre a scoate la iveală cuvintele şi frazele curat româneşti precum este şi meşter spre a jeţui pe vingalac, spre a face şpalturi şi a pune sub teasc literele din căştile tipografiei sale ; şi astfel eram de mai înainte încredinţat că el va şti precum a şi ştiut să dea poveştilor sale, împrumutate delà străini, acel farmec neasemuit de limbă neaoş românească, ce abia se mai păstrează astăzi în 760 gura sătenilor şi prin vechile basme şi zicători bătrîneşti ale poporului nostru. Ştiam că, înfăţişate sub această formă nouă şi ademenitoare, miturile religiunii anticilor eleni vor deveni pentru poporul nostru o învăţătură folositoare şi înlesnită, pe care cărturarii o dobîndesc, cu anevoinţă numai, prin studii îndelungate şi greoaie. Mai ştiam în sfîrşit că, din pana celui ce a suflat astăzi viaţa românească asupra acelor poveşti îmbătrînite, acestea au să iasă fragede, sprintene şi zglobii, aşa încît ele vor da cititorilor români de orice treaptă, o petrecere literară din cele mai plăcute, prin stilul viu, simplu şi popular, în care plinul de merite autor al acestor foiţe va şti mai binedecît oricine a Ie înbăiera. Judece acum cititorii dacă eu m-am fost înşelat! Adevărul este că asupra mitologiei celor vechi s-au scris multe şi felurite cărţi în toate limbile lumii civilizate; sunt chiar şi capete de operă în poezie şi în proză care tratează asemenea subiecte. Totuşi mi se pare că nimeni nu s-a cercat pînă acum să împrospăteze anticele poveşti păgîneşti ale elinilor, sub forma populară a Poveştilor unchiaşului sfătos şi astfel Insă ele au desigur să devină de aci înainte adevărate basme româneşti. Aşadar, prin folositoarea petrecere a unei plăcute citiri şi fără de a-şi bate cit de puţin capul, orice cititor din poporul românesc, careva răsfoi această cărticică, va căpăta dintr-însa şi din cele cu acelaşi titlu ce o vor urma, întru ceea ce priveşte mitologia antică, toată ştiinţa, ba poate şi mai multă decît aceea cu care se fălesc îngîmfaţii cărturari, cînd presară scrierile lor cu erudite numiri şi cu aluziuni adinei la miturile vechime! elineşti. Apoi, pentru un aşa bun serviciu, nu se cade oare să mulţumim domnului P. Ispirescu, culegătorul şi scriitorul atitor Basme, Snoave şi Zicători româneşti, conştiinciosul şi meritosul lor editor? Ba, zău, foarte mult, şi eu unul mă simt acum fericit că mi-a dat insuşi prilejul de a-i aduce prin aceste rînduri cel d?ntîi prinos de mulţumire. Sunt încredinţat că în urmă-mi are să se adune gloată mare. 15 octombrie 1879“ în afară de aceste prelucrări de basme mitologice apărute în volumul menţionatmai sus, P. Ispirescu a maipublicat: Pinza Penelopei, „Familia“, Oradea, an XXII, 1886, p. 497 ; Nodul Gordian, „Ţara nouă“, Bucureşti, an III, 1886, p. 62—64; Din poveştile unchiaşului sfătos (Despre mitul Perseu, Pegas şi muze), „Lupta literară“, Bucureşti,an I, 1887, p. 5 — 8; Sabia lui Damocles, Urechea lui Dionisie, „Tribuna“, Sibiu, an IV, 1887, p. 703, 713. Ele nu apar în acest volum. 761 PILDE ŞI GHICITORI (1880) Volumul Pilde şi ghicitori, adunate de P. Ispirescu, culegător-tipograf, Bucureşti, Tipografia Laboratorilor Români, 18£0, are IV + 48 pagini, conţinînd 18 pilde şi 174 ghicitori: I. Pilde: 1. Căţelul şi Cocoşul; 2. Barza şi Vrabia; 3. Sania, Calul şi Trăsura; 4. Dihorul şi Strechia; 5. Copilul şi Croncanul; 6. Luna şi cîinii;7. Găina şi Porumbiţa ; 8. Piţigoiul şi Scatiul; 9. Fluturele şiMusca; 10. Hîrtia şi Frînghia; 11. Hîrtia albă şi Hîrtia vînătă;12. Leul şi Vulturul; 13. Muzicantul şi Vodă; 14. Ciobanul şi Oglinda; 15. Ciocîrlanul şi Mîrtanul; 16. Mîrtanul şi Şoricelul; 17. Liliacul şi celelalte gîngănii; 18. Cîinele şi Şarpele. II. Ghicitori. Pildele au şi unele menţiuni. Astfel; Căţelul şi Cocoşul, Barza şi Vrabia, Sania, Calul şi Trăsura, Copilul şi Croncanul, Luna şi Clinii, Ciocîrlanul şi Mîrtanul, Clinele şi Şarpele au menţiunea: „Din poveştile poporului“ ; iar Dihorul şi Strechea, Hîrtia şi Frînghia, Leul şi Vulturul, Muzicantul şi Vodă, Mîrtanul şi Şoricelul au: „După Avadînah“. II. Ghicitori. P. Ispirescu indică şi sursa ghicitorilor: „Ghicitorile nr. 4, 5, 10, 12, 16, 23, 27, 33, 38, 55, 75, 79 sunt spuse de un craiovean. Ghicitorile nr. 128 — 134 sunt spuse de un soldat oltean. Ghicitorile nr. 144—150 sunt spuse de o fată din satul Merchiaj, scaunul Cohalm, Transilvania.“ Volumul se arlă la Muzeul etnografic al Moldovei, Iaşi, colecţia lui Artur P. Gorovei, nr. inventar 138, unde ne-a fost semnalat de tov- N.A. Ursu, căruia ii mulţumim şi pe această cale. JUCĂRII ŞI JOCURI DE COPII (1885) Volumul Jucării şi jocuri de copii, adunate de P. Ispirescu, culegător-tipograf, Sibiu, Biblioteca poporală a „Tribunei“, nr. 6, 1885 are 88 pag. şi pe prima pagină — pe verso — o etichetă completată chiar de mina lui Ispirescu: „Biblioteca Academiei Române. Dăruită de P. Ispirescu. 26 ianuarie 1885...“ Publicăm integral Prefaţa autorului apărută la această carte: „Este o zicătură care glăsuieşte: omul dacă îmbătrîneşte ajunge la mintea copilărească. Şiîntîlnind odată pe d. V. Alecsandri, ăl de scrie stihuri dulci ca mierea, i-am zis: — Pesemne că am ajuns la mintea copilărească, domnule, fiindcă am început să scriu jocurile şi jucăriile de pe cînd eram copil. 762 — Nu, îmi răspunde d. Alecsandri, d-ta nu îmbătrîneşti; d-la întinereşti prin aducerea aminte de copilăria şi de jocurile de pe cînd erai copil. Scrie dară cîte jocuri şi jucării mai ţ.ii minte, şi tipăreşte-le, ca să rămîie-de pomenire. întorcîndu-mă acasă şi eugetînd, mi-am zis: «Mă, da cu noimă cuvinte mai fură şi astea, vorbe adînci. Vezi ce va să zică a avea glagore la cap.»- Avea dreptate; şi aşa e că vor rămînea de pomenire; căci azi puţine din jocurile cele vechi se mai joacă; şi se pot uita. Atunci mă îndreptai, pare că un fel de mîndrie a tinereţii mă coprinse, mă bucurai; dară bucuria mea nu ţinu mult; vezi că ştiu eu ce ştiu, că ştiu cîţi anişori duc cu spinarea, şi altele şi altele. Totuşi mi-a rămas în minte ideia de tinereţe; vorba bună a d-lui Alecsandri prinse loc, mă făcu mai harnic ; mă făcu de scrisei dacă nu toate jocurile şi jucăriile tinereţii mele, dară mai toate. Dacă nu am izbutit să le scriu aşa de amănunţit şi de desluşit, ca să fie ca o icoană, după care să te iei şi să faci jucăriile şi să joci aceste jocuri,, vina nu este a mea. Am făcut ce am putut şi cum am putut, după cum adecă m-a tăiat capul. Şi păcatul să fie acelora căror le-am citit şi m-au lăsat să merg pe căi greşite, fără să mă îndrepteze şi să-mi deschidă ochii, ca să nu caz în păcate.“ P. Ispircscu publică în: „Columna lui Traian“, Bucureşti, an IV, nr. 3 — 6, martie —iunie 1883, p. 104 — 112, Jocuri româneşti de copii (Jocul d-a turca; Jocul d-a cărămijoara ; Jocul d-a calda; Jocul d-a poarca; Jocul d-a ascunsele) şi în „Columna lui Traian“, Bucureşti, an IV, 1885, nr. 7 — 10, p. 287 — 290, Jocuri de copii (Jocul in cinci pietre şi Jocul cu puiul). Publică în „Educatorul“, Bucureşti, an I, 1883, p. 115 — 116, Jocuri de copii (De-a leapşa, de-a baba oarba, de-a baba gaia), în „Educatorul“, Buc., an I, 1883, p. 166 —167, Jocuri româneşti de copii (De-a turca, de-a cărămijoara) şi în „Educatorul“, Bucureşti, ani, 1883, p. 253— 254, Jocuri de copii (Jocul d-a ascunsele). Publică în „Familia“, Pesta-Oradea, an XIX, 1883, p. 159, Jocuri de copii, şi în „Familia“, Pesta-Oradea, an XIX, 1883, p. 554 — 555: Ora, ora morilor. Joc românesc de copii. Mai publică în: „Convorbiri literare“, Iaşi, anul XVII, nr. 12, martie 1884, p. 472 — 477, Arşicele (Jocul in bei bun ; Jocul in armean; Jocul intr-a lui; Jocul in sbenghi; Jocul in armăşie). Apar în „Tribuna“, Sibiu, an I, 1884, p. 650, 654, 658, 666, 670-671, 674 — 675, 678, 690-691, 694, 706-707, 734-735, 738-739, 742-743, 762-763, 778—779, Jocuri şi jucării de copii. Adunate de... 763 DESPRE POMUL CRĂCIUNULUI (1886) Conferinţa Pomul de Crăciun a fost citită pentru prima oară la Titu Maiorescu acasă (vezi Al. Dobre: Petre Ispirescu — 80 de ani de la moarte, „Revista de etnografie şi folclor“, Bucureşti, 1967, nr. 6, p. 477 — 491) şi apoi publicată în revista: „Convorbiri literare“, Iaşi,an XVI, nr. 9, 1 dec. 1882, p. 349 — 357. Este semnată P. Ispirescu. Volumul a apărut mai târziu: Din poveştile unckiaşului sfătos Despre Pomul Crăciunului (Krist-Baum) de P. Ispirescu, culegător-tipograf, Bucureşti, Tipografia Academiei Române (Laboratorii Români), 1886, 31 p. Aceste pagini nu sînt publicate în ediţia noastră. DIN PERIODICE ZICĂTORI POPULARE Petre Ispirescu publică un articol cu acest titlu în: „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie“, Bucureşti, an 1,1883, p. 224 —235 şip. 450 — 460. Articolul are indicaţia: „va urma“, dar în următoarele numere n-am mai găsit continuarea. Preocuparea lui pentru culegerea zicătorilor populare, cum subliniază şi în articol, este mai veche şi primele proverbe culese de el apar în volumul: Legende şi basmele românilor, ghicitori şi proverburi adunate din gura poporului.. . Bucureşti,part. I, 1872, p. 164 — 180. Deoarece multe dintre zicătcrile publicate în volumul citat rrai sus n-au mai fost reproduse în articolul menţionat probabil şi pentru că P. Ispirescu n-a reuşit să ducă pînă la capăt intenţia sa publicăm în aceste note pe cîteva dintre ele. PROVERBI — Muierea a îmbătrînit pe dracu. — Cine se scoală mai de dimineaţă, ajunge mai departe. — Dracul toate le ştie, numai mascatul muierii nu-1 ştie. — Merge mai mult în trei zile decît într-una. — Mi-e drag ca sarea-n ochi. — Gura lumii numai pămîntul o astupă. — Obraznicul mănîncă praznicul. — Pe porc nu poţi a-1 face să bea apă din fedeleş. — Miţa blîndă zgîrie rău. — Cine cere nu piere, dar nici nume bun n-are. 764 — Lupul îşi leapădă părul, dar năravul nu. — Satul arde, baba se piaptănă. — Vremea vinde paiele, şi nevoia le cumpără. — Cine te ştie, te cumpără; cine nu te ştie, te vinde. — De copii şi de coate goale niciodată să nu te vaiţi. — Mai bine sărac şi curat, decît bogat şi necinstit. — Cine crede în cruce, ca crucea se usucă. — A înţărcat bălaia. — Tocmeală ţigănească, dară plată omenească. — Decît o mie de vrăbii pe gard, mai bine una în frigare. — Eu îi dau şi ea paşte. — Vede că nu încape singur pe gaură, şi-şi mai leagă şi tigva de coadă. — Trai cu vătrai. — Cu o floare nu se face vara. — Uită-te Ia faţă şi mă întreabă de viaţă. — Două bătăi strică; dar două mîncări, nu. — Cată Nan iapa, şi ol călare pe ea. — Nici în car, nici în căruţă, nici în teJeguţă. — Loveşte-mă, lele, în spate, c-un bulgăre de iască. — Frunză verde, ceapă coaptă, şi-aş mînea zăpadă friptă. —Tronc, Marico, mere acre. — Este Stan păţitul. — îi cere şi lui inima mere acre. — Tranca, fleanca, mere acre. — Nu te-ntinde că te rupi. — Umblă ca cîinele surd la vînat. — Nu te întinde ia caşcaval. — Pică pară, pică, daca vei pica, eu te voi mînea. — Este ca a cincea roată la car. — Lesne a ierta, anevoie a uita. — Cine ce-şi caută, găseşte. — Casa lor este cu uşa prin pod şi cu ferestrele pe sub pat. — Cine poartă barbă, trebuie să aibă şi pieptene. — Creşte pui de şarpe ca să te muşte. — Ţiganul cînd s-a văzut împărat, întîi pe tată-său l-a spînzurat. — Cine n-are ruşine de oameni, nici frică de Dumnezeu. — Mielul blînd suge la două oi. — Se uită la dînsa ca la o cireaşă coaptă. — Şi-a mîncat credinţa, ca ţiganul biserica. Şi-a mîncat ruşinea cu mămăligă. — Cine a pierdut ruşinea ca să o găsească el? — Decît să bagi chiriaş rău în casă, mai bine un mărăcine şi s-o ţii închisă. 765 — Creşte în laturi ca varza. — Soarele de e soare şi tot nu poate încălzi lumea toată. — Pe care nu-1 laşi să moară nu te lasă să trăieşti. — Interesul poartă fesul. — Toamna se numără bobocii. — Mură în gură. — Spune gogoşi de tufă. — Pace şi el umbră pămîntului. — Eu îmblu cu pînea după el, şi dînsul dă cu ciomagul în mine. — Fă bine să-ţi găseşti rău. — Ori Stan, ori căpitan. — Spune-mi cum te cheamă, să-ţi spui la ce sfînt te închini. — Spune-mi cum te cheamă, să-ţi spun cine eşti. — Dumnezeu dă omului, dar în traistă nu-i bagă. — Urechi de cîrpă. — A mîncat picioare de găină. — Cum e turcul şi pistolul. — Cum e sîntul şi tămîia. — Cum e sluga şi stăpînul. — .Ziua bună se vede de dimineaţă. — Cine n-o caută o găseşte; dară încă cine o caută. — Scumpul mai mult păgubeşte, şi leneşul mai mult aleargă. — Scump la tărîţe şi ieftin la făină. — Spune-mi cu cine te aduni, să-ţi spui cine eşti. — Pierde vară. — Poale lungi şi minte scurtă. — Mai bine azi un ou, decît. la anul un bou- — Cine numără foile, nu mai mănîncă plăcintă. — Femeia care nu vrea să frămînte, toată ziua cerne. — Nu poate fi cineva şi cu slănina în pod, şi cu varza grasă în oală. — Nu poate ţine cineva doi pepeni într-o mină. — Nu poate şedea cineva în două luntri deodată. — A intrat vulpea în sac. — Cine nu se mulţumeşte de puţin, nu e vrednic nici de mult. — Nemulţumitului i se ia darul. — Calul de dar nu se caută pe dinţi. — Decît osăptămînă vrabie, mai bine o zi şoim. — El îndrugă verzi şi uscate. — Orbul a-nemerit Brăila. — Voieşte a spăria lupul cu pielea oii. — Fie ş-un lup mîncat d-o oaie. — Unde a- mers mia, meargă şi suta. — O mie de vorbe un ban nu face. 766 — Pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinţii. — N-a văzut încă alba în capistere şi... — N-ai ajuns la gîrlă, şi ţi-ai ridicat poalele. — Nu-i ajungi cu strămurarea la nas, de înfumurat ce este. — Nici drumul tău, nici caii tăi. — Unde nu-s mîrtani, şoarecii joc. — Unde nu e stăpîn, nici Dumnezeu. — Orbul de la toţi, dară de la orb, nimeni. — Daca nu e cap, vai de picioare. — Pisica unde n-ajunge, zice că pute. — Ce naşte din pisici şoareci mănîncă. — Poama nu cade departe de tulpină. — După moarte şi cal de ginere. — De aceea n-are ursul coadă. — Pînă nu faci focul nu iese fum. — Mă duc să-mi caut stăpîn, dar-ar Dumnezeu să nu găsesc. — S-a scremut muntele şi s-a născut un şoarece. — Curca plouată. Curagi de curcă beată. — Decît să iasă omului nume rău, mai bine ochii din cap. — Oţetul tare vasul lui strică. — Cine face, lui îşi face; cine dă, lui îşi dă. — Vodă vrea, dară Ilăncu ba. — Mai bine un dram de minte decît o oca de noroc. — Cine poate oase roade, cine nu nici carne moale. — Toată lelea îşi are băcăul ci. — Şi-a găsit sacul peticul. — Şi-a găsit tingirea capacul. — Să-i legi într-un tei şi să-i dai pe gîrlă. — Ia pe unul şi dă în celălalt. — S-a mîniat văcarul pe sat. — I-a făcut pe piele. — Un nebun aruncă o piatră în gîrlă şi zece înţelepţi nu poate s-o scoată. — Omul nu poate scăpa de ce îi este scris în frunte. — O ia în gît şi merge înainte. — îi sfîrîie călcîiele. — Să se şteargă pe bot. — Să-şi pună pofta în cui. — îi ia porumbul de pe foc. - Unde nu-ţi fierbe oala nu băga lingura. — Se face gaură în cer. — încearcă marea cu degetul. — Tot alba în doi bani. — Eu îl trimit la foc, şi el mi-aduce busuioc. 767 — I-a sărit ţandăra. — îl fierbe fără apă. — Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. — Sare din lac în puţ. — De omul însemnat să fugi. — Rîde dracul de porumbii negri, şi pe el nu se vede. — Plînge rîsul de astă-vară. — îmbucă de parcă se bat lupii la gura lui. — Rău de vale, greu la deal. — Năravul din fire n-are lecuire. — Gura păcătosului, adevăr spune. — Se potrivesc ca nuca în părete. — Cine se frige la ciorbă, suflă şi în iaurt. — Daca te frigi, încailea să te frigi cu o ciorbă bună. — Cine ştie carte are patru ochi. — Nici salcia pom, nici dezmăţatul om. — Ascultă-1 daca ai vreme. — Leagă sacul Ia gură pînă e plin. — Vorbă multa şi treabă puţină. — Om fără cusur nu se poate. — Ceartă fără păruială, n-are haz. — Toată fapta îşi are răsplata. — Pînă să vie chef bogatului, iese sufletul săracului. — Tăcerea e ca mierea. — Cît ţi-e plapoma te întinde. — Măsoară de multe ori, şi taie o dată. — Cu un picior în groapă şi altul d-asupra. — Fă-te tovarăş cu dracul, pînă treci puntea. — Nici să vezi vreodată draci, nici cruce de ei să-ţi faci. — Nu te lua după gura lumii, că dai în gropi. — Pe unde a sărit capra, trebuie să sară şi iada. — Mai bine cu un om vrednic la pagubă, decît cu un nevoiaş la cîştig. — Seamănă la tinereţe, ca să ai ce culege la bătrîneţe. — Pentru că n-are Dumnezeu stăpîn. — Corb la corb nu scoate ochii. — Unii mănîncă şi alţii dumică. —- N-aduce anul ce aduce ceasul. — La mîncare lup, dar la lucru vulpe (codaş). — Nepoftitul scaun n-are. — Prinde orbul, scoate-i ochii. — De l-oi mai vedea o dată, se face de două ori. — Nu ştii de unde sare iepurele. — Voind să poarte cercei mai buni, îşi pierde urechile. 768 — Dă-mi, Doamne, ce n-am gîndit, să mă mir ce m-a găsit. — El îi da călcîie să stea, şi iapa mai tare fugea. — Unde este minte multă, este şi nebunie multă. — Sîngele apă nu se face. — Cine ţi-a scos ochii? frato-meu. — Mai bine slugă bogată decît stăpîn sărac. — Greu e să te ţii cu cei mari, rău e şi cu mojicii să fii. — S-a făcut teacă de pămint. — Omul iscusit şi fără de cuţit, cînd şade la masă, foarte rău îi pasă. — Sfîrşitul alege. — Cine rîde la urmă, rîde mai bine. — Ochii sunt rupţi din mare. — Nu tot ce zboară se mănîncă. — Ochii care nu se văd se uită. — E trecut şi prin ciur şi prin dîrmon. — Şi-a spart dracul opincile. — Urciorul merge de multe ori la apă, dar în cele din urmă se sparge. — Ya mai veni oala la spuză. — Frate, frate, brinza e pe bani. — Fuga e ruşinoasă, dară este sănătoasă. — Munte cu munte nu se întîlneşte, dar om cu om se întîlneşte. — Cine dă cu o mină, ia cu amîndouă. Vorba, vorbă aduce. — Cine se pripeşte, se pîrleşte. — Cu cine te aduni, te asemeni. — Dă-ţi, popo, pintenii, şi bate iapa cu călcîiele. — Daca dai, n-ai. — Este cu musca pe căciulă. — Rău cu rău, dar mai rău fără dînsul. — Mîncarea de dimineaţă, ca însurătoarea de tînăr. — Unge osia, să nu scîrţiie roata. — Vrabia pui şi ea moare de bătrînă. — Lupului d-aceea îi este ceafa grasă, pentru că singur îşi găteşte de masă. — Nu e după cum vrea omul, ci după cum vrea Domnul. — Popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă. — Ziua mănîncă colaci şi noaptea umblă după draci. — Este încă puişor cu caş la botişor. — Nu e bun de nici o brînză. — Marte din post nu lipseşte. — Se amestecă ca pătrunjelul în toate bucatele. — Dă-i pace că e boul lui Dumnezeu, încă nu i-a căzut caşul de la gură. 49 — Ispirescu — Opere, voi. II 769 — De departe calu-şi bate, iar d-aproape ochii-şi scoate. — Mai bine o zi cocoş, decît o vară găină. — Caută nod în papură. — Şarpele cînd îl doare capul, iese la drum. — Unii ţin vaca, şi alţii îi mulg ţîţele. — Gardul cu proptele ţine mai mult. — Nu mi-a nins ca să nu-mi degere. — Spălătură de ploscă. — Trăieşte, murgule, să paşti iarbă verde. — Vorbeşte ca o carte. — Curva îşi pierde cinstea, dar norocul nu. — Din încurcătură în împleticire. — Cine are piper mult pune şi în iaurt. — Unde îi dai şi unde crapă. — Păduchele după ce se satură iese în frunte. — Nu mai strica orzul pe gîşte. — înţeleptul făgăduieşte, şi nebunul trage nădejde. — Trage nădejde ca spinul de barbă. — O vacă întinată necinsteşte toată cireada. — Pe lingă copacii cei uscaţi, ard şi cei verzi. — Tot ţiganul îşi laudă ciocanul. — E drept ca funia în traistă. — Nu te lăsa pe funia altuia în puţ. — Femeia, puşca şi calul n-are crezămînt. — O mînă spală pe alta, şi amîndouă obrazul. — Turcul zice: Dă-mi, Doamne, gîndul românului cel de pe urmă. — Scoală tu, să şez eu. — Taci tu, să vorbesc eu. — Cine tace, merge în pace. — Vorbă multă, sărăcia omului. — în nădejdea tatii, rămîne mama stearpă. — Păcat că te-a făcut Dumnezeu român cu căciulă. — Ia-1 dupe mine că-1 omor. — Ursul nu joacă de voie. — I-a atîrnat iabaşaua de nas. — I-a pus perdele la ochi. — L-a îmbrobodit femeia, îl poartă de nas. — Nu-şi cunoaşte lungul nasului. — îl duce pe la icoane. — O caută cu luminarea ziua în amiaza mare. — Vulpea în pădure şi pielea îi tocmeşte în piaţă. — De gras ce e, îi curge untura pe nas. — Ce ţie nu-ţi place altuia nu face. 770 — Văduviţă grasă. — Chip frumos la un cap prost. — Gînd la gînd cu bucurie. — Gust mălăieţ (sau gustul muştei). — Musca trece peste flori, şi se pune pe alte celea. — 11 soarbe cu ochii. — Nu e nebun cel ce rnănîncă şapte pite, ci cela ce i le dă. — Gura bate spatele. — Toată pasărea pe limba ei piere. — îmbla pe unde a-nţărcat dracul copiii. — Lucrul dracului în casa popii. — Cine împarte parte îşi face. — Pîine şi cu sare mîncare gata. — De bătrîn poţi rîde, pentru că bătrîn ai să fii. — Cu încetul, cu încetul, se face oţetul. — Se sperie ca calul de tropotul său. ( îşi face nălucă.) — Să nu dea Dumnezeu omului cit poate să rabde. — Mai multe piei de miel, decît de oaie. — Nu e sărac cel ce n-are tată şi mumă, ci cel ce n-are învăţătură bună» — Nu te amesteca în Lărîţe că te rnănîncă porcii. — Unde vede gîrla închide ochii. — Picătură cu picătură face lacul mare. — Lac să fie, broaşte multe. — A prins mămăliga coaje. — Piatra cînd şade mult la un loc, prinde muşchi. — Fii înţelept ca şarpele, muncitor ca albina, şi dornic ca turturela. — Fii dupe cum te arată chipul. — La părul lăudat, să nu alergi cu sacul. — Răbdări prăjite ai să mănînci. — Cum îţi vei aşterne aşa vei dormi. — Se frămîntă cu firea. — Rîcîie ca găina cînd se vede în belşug. — I se scurg ochii. — Cine rîde gura-şi întinde. — Vară este, iarnă este. — Nu e moarte fără bănuială şi nuntă fără ceartă. — Cine seamănă vînt, culege furtună. — Altă Stâncă, leică vorbă. — Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i pute. — Cui îi este foame, codri visează. — Seamănă ca două picături de apă. — Nu e de mutra lui. 771 49* — Ziua fuge de bivoli şi noaptea îi apucă de coarne. — I-a mers drept la inimă. — De nevoie se suie cineva şi în patul altuia. — Fierul rău nu se prăpădeşte. — Feciorul lui bani gata. — Lup în piele de oaie. — Decît drac negru, mai bine drac alb. — Taler cu două feţe. — îndrugă de Vinerea-mare. — Se întoarce cu coada între picioare. — Tună şi fulgeră de mînie. — Parcă i-a fript şerpi pe burtă. — N-are după ce bea apă. — Laudă-te gură, că pumnii îţi curg. — Hoţul este cu un păcat şi păgubaşul cu nouăzeci şi nouă. — Ce mai jaf în ciuperci. — Toacă dracului bureţi. — Printre picături. — Şi plopul e-nalt şi-l spîrcîie ciorile. — Atîta pagubă, cît şi dobîndă. — Unde e cîştig, e şi pagubă. — Dumnezeu să le aleagă. — E tare de înger (slab de înger). — Hoţul fură şi jură. — Iasă unde va ieşi. — Cu greu se urnesc pietrele din casă. — Dă cu sete. — Se ţine de capul lui ca gaia maţul. — Se ţine norocul de tine, ca pulberea după cîini. — Nu se curăţă de dînsul ca de rîie. — Se întinde ca pecinginea. — L-a prins în clapcă sau capcană. — Se umflă în pene. — A început a-şi căuta catastişele vechi cu mofluzii. — îmbla după potcoave de cai morţi. — Taie cîinilor frunză. — Ce-i trebuie chelului? tichie de mărgăritar. — Este uşe de biserică. —• N-are nas să meargă la poliţie. — Găina e o pasăre, cînd bea apă se tot uită şi ea la Dumnezeu. — N-am cu dînsul nici în clin nici în mînecă. — Cine are carte are şi parte. — Cîte sate atîtea bordeie. 772 — Nu face sat cu dînsul. — Să faci noaptea zi şi ziua noapte. — întoarce umbrela dincotro vine ploaia. — Tărăgăieşte ca targa pe uscat. — Mîncarea e fudulie la om, băutură este unde e. — Fiecare trage spuza pe turta lui. — I-a luat apa de la moară. — Nu-i căuta să fie măcar de şapte palme în frunte. — Marfa gata bani aşteaptă. — De nu te-aş mai vedea, parc-aş mai trăi. — Unde sunt moaşe multe rămîne copilul cu buricul netăiat. — Ce-ai băut de ne-ai urît; ce-ai mîncat de ne-ai uitat. — Mîndra bea şi chiuieşte, mîndrul tace şi plăteşte. — Cel ce intră în vorbă nechemat se numeşte oaie cu şorici. -- Vitelor care treieră nu li se leagă gura. — îi este inima cît un purice. — Trage danţul după casă că mireasa-i burdioasă. — Cine sade coada-i cade; cine mişcă tot mai pişcă. — De nu era nasul, o păţea obrazul. — Sătulul la flămînd nu crede. — O bate cu muchia, ş-o scoate cu unghia. — Oriclţi cu nădragi toţi îi sunt ei dragi. — Daca nu dai omului apă, nu-i da nici de mîncare. — O dată voinic, de două ori nimic. — Unii iau folosul şi alţii port ponosul. — Oaia care nu poate să-şi ţie lîna trebuie tăiată. — E mai bine să fie cineva la colţ de ţară şi la mijloc de masă. — Linge unde a scuipat. — Intră şi în gură de şarpe. — îi freacă ridichea. — Urît tată a mai avut. — Nu este nici cîine nici ogar. — îi lipseşte o doagă. — Paza bună trece primejdia rea. — Sări-voi, plesni-voi; sta-voi, crăpa-voi. — Vorba îşi are şi ea vremea ei. — Pe unde iese cuvîntul, iese şi sufletul. — Lăcomia strică omenia. — Fie tufa cît de mică, îşi are şi ea umbra ei, — Ţine-te pînză, să nu te rupi. — Cine se reazimă pe umbră greşeşte. — Leagă şi el din tei curmei. — îi tremură mîinile de mult ce a dat de pomană. — Graba strică treaba. — îmbucătură mare să îmbucăm, dar vorbă mare să nu zicem. — Nu toată nuca are miez bun şi sănătos. — Eu mă vait că sunt călugăr, şi tu-mi dai zor cu Doamne ajută. — Fugi de cel ce pupă-n bot că îţi ia din pungă tot. — Ce-a fost verde s-a uscat, ce-a-nflorit s-a scuturat. — Pune căciula jos, şi după ce te vei judeca la dînsa, fă ce ţi-ai pus în gînd. — Fiecare este croitor de pîine pentru sine. — S-a dus pe copcă. PĂRINTELE BIMBIRICĂ ŞI MAICA PREOTEASĂ Publicată cu subtitlul „Copie de pe natură“, în revista „Familia“, Oradea, an XIX, 1883, nr. 7, p. 73 — 75. Din poveştile unchiaşului sfătos DE LA BUCUREŞTI LA ROŞIORII-DE-VEDEA ŞI-N APOI Publicată în: „Convorbiri literare“, Iaşi, an XVIII, nr. 5, august 1884, p. 193-207. Este iscălită: „P. Ispirescu, culegător-tipograf“. Din poveştile unchiaşului sfătos SCHIŢĂ DE CĂLĂTORIE • V. Publicată în:„Revista literară“, Bucureşti, an VI, nr. 21, 1 — 15 iulie 1885, p. 429 — 441; nr: 22,16-31 iulie 1885, p. 464-474; nr. 23, 15 august 1885, p. 501 — 514, nr. 24,1 sept. 1885, p. 540—546, nr. 25, Î5 septembrie 1885, p. 568-576. . ^ Semnat: „P. Ispirescu, culegător-tipograf“. ' ~ '1 DIN MANUSCRISE ŞI CORESPONDENŢĂ [CAIET DE ÎNSEMNĂRI PERSONALE] Acest manuscris căruia cei mai mulţi cercetători i-au spus Jurnal se află la Biblioteca Academiei R.S.R., ms. rom. 3279 şi are 57 pagini, numerotate chiar de P. Ispirescu. Este scris într-un catastif în care modestul „culegător - 774 tipograf“ la început şi-a notat socotelile, cheltuielile zilnice ale tipografiei, precum şi cele personale. Am selectat din acest manuscris paginile care sînt strict legate de viaţa ,sa, acelea care dovedesc setea nemărginită pentru cultură, strădaniile sale de a îmbogăţi tezaurul literaturii noastre. Manuscrisul începe cu însemnări din ziua de 22 august 1865 şi se termină cu cele din septembrie 1870. P. Ispirescu nu s-a aplecat asupra acestor pagini decît atunci cînd timpul i-a permis acest lucru iar cele consemnate de el nu au o valoare literară deosebită. Semnalăm încercările sale poetice şi mai ales poeziile: Vocea unui tipograf (trecută în cadrul însemnărilor din 6 ianuarie 1868), dar avînd pe margine indicaţia lui Ispirescu: „refăcută în 1871“, pag. de ms. 45 — 46; Luna şi dinii (din cadrul însemnării din 29 septembrie 1869), avînd indicaţia „refăcută în 1872“, pag. 50; Cocoşul şi căţelul (care e datată 15 octombrie 1869) dar pe margine e indicaţia: „refăcută în 1871“. Vocea unui tipograf şi Cocoşul şi căţelul se găsesc şi în ms. rom. 3282. Vezi notele de la acest manuscris. Din poveştile unchiaşului sfătos CÎTEVA AMINTIRI DIN ŞCOALĂ Acest manuscris se află la Biblioteca Academiei R.S.R., ms. rom. 3282 şi are 33 de pagini numerotate chiar de P. Ispirescu. E datat peprima pagină în stingă: 1881 aprilie şi iscălit: P. Ispirescu, culegător-tipograf. A văzut lumina tiparului prima dată în „Revista fundaţiilor“, Bucureşti, an. XIV, 1947, nr. 1 şi nr. 2, fiind publicat de George Băiculescu, care sublinia că manuscrisul i-a fost pus la dispoziţie de Gustav Finkelstein. G. Băiculescu are un interesant articol despre P. Ispirescu ca introducere la acest manuscris. Nu am reprodus manuscrisul în ediţia de faţă. Manuscrisul mai cuprinde încă 10 pagini numerotate tot de Ispirescu, de format mai mic, pe care sînt scrise şi pe o parte şi pe alta versurile: Lupul pîrcălab (datate februarie 1871 şi avînd indicaţia: „refăcută în 1876“, p. 1 — 2; Vocea unui tipograf şi Cocoşul şi capiul (datate februarie 1871 şi avînd ca indicaţie cea de a doua poezie: „refăcută în 1876“, p. 3 — 5); Cugetări despre viaţa animalelor, cum învaţă ele de la natură tot ce le trebuie (nu le-am reprodus considerîndu-le prea naive); Viermele (datată martie 1871, p. 8—9) şi Scatiul şi piţigoiul (datată martie 1871 şi avînd indicaţia: „refăcută în 1876“). Unele din ele le-am reprodus atît. în paginile [caiet-ului 775 de însemnări personale] cit şi aici pentru a evidenţia modul în care au fost ele refăcute. De fapt aceste versuri au mai fost publicate în: „Convorbiri literare“, Bucureşti, an LXVIII, 1935, nr. 6—8, de Al. Iordan sub titlul de: Versuri inedite de P. Ispirescu. Al. Iordan sublinia: „Cunoscut ca băsmuitor Petre Ispirescu ne apare de data aceasta şi ca mînuitor al versului. Fără a fi de o înaltă valoare poetică versurile ce le publicăm au darul de a dezvălui şi o altă preocupare literară a lui Ispirescu, bănuită numai plnă acum.“ [RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ—1877] Moartea l-a surprins pe modestul culegător-tipograf scriind după cum spunea Al. Odobescu în discursul său la Academie rostit în ziua de 11/23 decembrie 1887: „în stilul său simplu, familiar, dar călduros ca graiul poporului, faptele de laudă ale românilor din ultimul război, ce ne redete neatîrna-rea de mulţi secoli pierdută“. Manuscrisul se află astăzi în posesia Bibliotecii Academiei R.S.R., ms. rom. 6113. El are în total 65 pagini, fiind împărţit în două părţi. Autorul n-a reuşit să-şi termine scrierea, aşa se şi explică stilul deseori neglijent, pasajele neclare. Credem că intenţia lui era să-l încadreze în povestirile din cadrul ciclului Poveştile unchiaşului sfătos pentru că se şi adresează cititorilor în stilul propriu acestuia („Dragii moşului“). Paginile scrise de el, deseori naive, sînt un omagiu adus celor ce şi-au jertfit viaţa pentru dobîndirea independenţei patriei noastre dovedind preocupările lui pentru evenimentele din zilele sale. Nu am reprodus manuscrisul în ediţia de faţă. La Biblioteca Academiei se mai află ms. rom. 3282 (26 p.) intitulat A douăsprezecea corespondenţă. Credem că aceste pagini le-a topit în povestirea amintită mai sus. Manuscrisul nu este publicat în ediţia de faţă. CALENDAR POPORAN Acest manuscris se află la Biblioteca Academiei R.S.R., ms. rom. 6114 şi are 65 pagini. Numerotarea a făcut-o Ispirescu, însă a fost foarte dificil să se pună ordine în aceste file disparate. Este interesant prin obiceiurile pe care le consemnează, prin colindele pe care le-a înglobat în cadrul lunilor de iarnă, al sărbătorilor respective. Textul lui Ispirescu din acest manuscris despre luna martie şi dec* despre Dochia şi cojoacele ei l-a folosit şi L. Şăineanu în studiul: Zilele babei şi Legenda Dochiei în voi.: Studii folclorice, Bucureşti, 1896, p. 6 unde arată că: „această notiţă mi-a fost împărtăşită de răposatul Ispirescu- 776 Fie-mi permis a mă folosi de această ocaziune spre a aduce un omagiu suprem memoriei venerabilului unchiaş care a fost pentru mine adevăratul dascăl întru ale poporului.“ Nu am reprodus manuscrisul în ediţia de faţă. [SNOAVĂ] CÎTEVA NEVINOVATE BĂGĂRI DE SEAMĂ Aceste pagini fac parte din arhiva P. Ispirescu: aflată la Biblioteca Academiei R.S.R.: I mss. 55 — 60. Aici mai putem găsi pagini din Chrestomaţia pe care o proiectase s-o publice împreună cu Urban Jarnik (C. Negruzzi: Scrisoarea III, Evanghelia învăţătoare sau Cazania, Cugetări în oramorţii — Cuvinte den bătrâni, p.103; din Psaltirea lui Coresi etc.) şi pe care n-au terminat-o, apărînd între timp cea a lui M. Gaster. CORESPONDENŢĂ Publicăm în acest volum scrisorile pe care le-am puiuţ găsi la Biblioteca Academiei R.S.R. sau în altă parte. Corespondenţa dintre Petre Ispirescu şi Jan Urban Jarnik a fost publicată integral pentru prima dată de Traian Ionescu-Nişcov în: „Studii îşi cercetări de istorie literară şi folclor“, Bucureşti, an XII, nr. 3 — 4, 1963, p. 639— 682. în momentul de faţă aceste scrisori se află la Biblioteca Academiei R.S.R., coresp. rom. 50.477—50.492 (scrisorile de la nr. 1 — nr. 17); 50.510 — 50.521 (de Ia nr. 18 - nr. 30); 50.722—50.736 (de la nr. 31 — nr. 47). Corespondenţa dintre P. Ispirescu şi Eustaţiu Aristide se află de asemenea la Biblioteca Academiei R.S.R., coresp. rom. 25.649, 25.890 şi 26.432. Scrisoarea Elenei Ispirescu se află la Biblioteca Academiei R.S.R., coresp. rom. 20.736. Scrisoarea lui P. Ispirescu din 21 mai 1882 către fiica sa Elena am reprodus-o după P. Ispirescu, Bucăţi alese, ediţie completă cu studii şi explicări, îngrijită de Paul I. Papadopol, Cultura românească, Bucureşti, 1937, voi. II, p. 736 — 739 (scrisoarea a mai fost publicată şi în ediţia îngrijită de E. Lovinescu: Legende sau basmele românilor, 3 voi., Ancora, Bucureşti, 1929, p. 42 — 46). Scrisorile lui G. Dem. Teodorescu şi Grigore Tocilescu le-am reprodus •după: „Făt-Frumos“, an IX, nr. 5 —6, septembrie—decembrie 1934, p. 130-135. GLOSAR A abitir (adv.) — mai bine, mai tare acioaie (s.f.) — aliaj de metal adiată (s.f.) — testament afion (s.n.) — suc cu proprietăţi narcotice, extras de obicei din mac agarean (s.rn.) — păgîn, mahomedan aghiuţă (s.m.) — a-l fura aghiuţă — a-1 fura somnul, a adormi alagea (s.f.) -- a-şi căpăta alageaua — a da de bucluc, a se păcăli alega (vb. reflexiv) — a se lega de cineva; a cuprinde alici (vb. reflexiv) — a se vedea, a se zări anocato (adv.) — de-a valma anţărţ (adv.) — acum doi ani arnăut (s.m.) — soldat mercenar recrutat de domnii fanarioţi, poteraş aromi (vb. intr.) — a aţipi, a adormi B bahniţă (s.f.) — fiinţă urîtă, cotoroanţă bai (s.n.) — nu-i hai — nu face nimic baier (s.n.) — curea, sfoară, aţă cusută sau legată de un obiect; amuletă (rar) basma (s.f.) — a scăpa basma... — a scăpa dintr-o încurcătură băcău (s.m.) — a-şi găsi bacăul — a da de bucluc, a o păţi bărdacă (s.î.) — cană mică de pămînt cu toarte, ulcică bărdăhan (s.n.) — stomac bătută (s.f.) — numele unui dans popular caracterizat prin bătăi ritmice din mîini şi picioare 781 becisnic (adj., s.m. şi f.) — neputincios, nepriceput, ticălos, nevoiaş bedreag (s.n.) — butuc pe care cizmarul croieşte încălţămintea beilic (s.n.) — dijmă (în oi) plătită stăpînirii; muncă gratuită în folosul stăpînirii blagovate (s.f.) — Bunavestire, sărbătoare la 25 martie (Blagoveştenie) bleandă (s.f.) — sperietoare, bleg, nătîng bleot (adj.) — prost, nătîng bobi (vb. tranz.) — a găsi, a nimeri, a potrivi bobleţ (adj.) — prost, nătîng boi (s.n.) — trup, înfăţişare bosma (s.f.) — poznă bostromengher (adj.) — caraghios brezaie (s-f) — 1. persoană mascată (cu un cap de animal) care joacă pe la casele sătenilor în preajma Crăciunului. 2. fată împodobită cu frunze şi flori, care joacă din casă în casă la Rusalii bumben (adv.) — a dorini bumben — a dormi adine bunget (s.n.) — pădure deasă şi întunecoasă burdios (adj.) — rău butcă (s.f.) — caleaşcă, trăsură mare boierească C cainic (adj.) — vrednic de plîns, nenorocit calcavură, calcavuri (s.f.) — bătaie, palmă, dojană calendroi (s.m.) — ştrengar, hoţoman calevrifs.m. pl.) — pantofi groşi carte (s.f.) — scrisoare catagrafie (s.f.) — inventar cazanie (s-f.) — carte cuprinzînd predici sau povestiri cu caracter religios căpătuit (adj.) — înzestrat cu tot ce-i trebuie, cu stare căţea (s.f.) — a-l da pe cineva căţeaua — a bate straşnic, a părui căuş (s.n.) — lingură mare cu coadă ceanac (s.n.) — strachină, blid mare cerbice (s.f.) — ceafă, grumaz cheleş (adj.) — chel, pleşuv chembrică (s.f.) — ţesătură de bumbac vopsită şi cu un anumit luciu chervan (s.n.) — car mare chichiţă (s-f.) — despărţitură mică în formă de cutie, pe peretele interior al unei lăzi, în care se păstrează mărunţişuri sau obiecte de valoare chilă (s.f.) — veche măsură de capacitate, egală cu circa 500 de kilograme şi întrebuinţată mai ales pentru cereale chilom (s.n.) — pumn, ghiont 782 chiîoman (s.n.) — gălăgie, petrecere zgomotoasă chindie (s.f.) — numele unui dans popular asemănător cu sîrba; timpul zilei între două şi cinci după-amiază chiolhan (s.n.) — petrecere, chei mare chiteală (s.f.) — socoteală, chibzuială, găteală cin (s.n.) — ordin preoţesc sau călugăresc ciocmăni (vb. tranz.) — a bate la cap, a cicăli cioflingar (s.m.) — secătură, om de nimic cioropină (s.f.) — ţigancă ciripie (s.f.) — a merge ea pe ciripie — a merge, a se duce în linie dreaptă cirtă (s.f.) — dram, iotă cirviş (s.n.) — grăsime topită păstrată în băşici şi întrebuinţată în bucătărie ciubeică (s.f.) — lulea de calitate proastă ciurică (s.f.) — sărbătoare populară la 15 iulie ciutac (adj.) — poreclă dată turcilor cîră (s.f.) — a se ţine de cira cuiva — a stărui pe lîngă cineva, a insista pe lingă cineva pentru a-1 determina să facă un lucru cîrnic (adj.) — care se vaită, om duşmănos cîtinică (adj.) — puţin, niţel clapcă (s.f.) — cursă, capcană clironom (s.m.) — moştenitor, urmaş cabiliţă (s.f.) — lemn încovoiat, crestat la capete, de care se atîrnă coşuri, doniţe coeiorbă (s.f.) — unealtă casnică formată dintr-un băţ lung la capătul căruia e înfiptă o placă metalică şi care serveşte la scoaterea jarului sau cenuşii din cuptorul pentru pîine colaci (vb. tranz.) — 1. a peţi; 2. a sfătui pe cineva (de rău) colimvitra (s.f.) — cristelniţă conac (s.n.) — distanţă de la un loc de popas la altul; popas conceni (vb. tranz.) — a nimici condrăţel (s.m.) — păduche condur (s.m.) — pantofi cu tocuri înalte, cusuţi cu fir şi împodobiţi cu pietre preţioase consistoriu (s.n.) — organ administrativ şi disciplinar în conducerea unor biserici contăş (s.n.) — haină luxoasă, lungă, purtată de boieri cosăcel (s-m.) — peşte lung şi plat coştoroabă (s.f.) — cocioabă crosnă (s.f.) — sarcină de lemne sau vreascuri; maldăr de obiecte culă (s.f.) — turn, boltă; beci boltit, subterană; conac boieresc cumaş (s.n.) — stofă pentru rochii cuşniţă (s.f.) — vatră pe care lucrează fierarul 783 D d-a-ncîtelea (adv.) — a umbla d-a-ndtelea — a umbla de colo pînă colo dăula (vb. tranz. şi refl.) — a (se) slei de puteri; a (se) istovi dedulci (vb. refl.) — a se deprinde, a se îndulci la ceva, a prinde gust de ceva deliu (s.m.) — soldat din călărimea uşoară turcă; adj. furios, nebun diastimă (s.f.) — interval, spaţiu de timp dijmă (s.f.) — cantitate de produse agricole reprezentînd a zecea parte de venituri ca dare către stăpînire, biserică, boieri divan (s.n.) — consiliu cu atribuţii politice, administrative şi juridice, alcătuit din sfetnicii tronului doftă (s.f.) — a nu fi bun de doftă — a nu fi bun de nimic dosădit (adj. adesea substantivat) — amârît, întristat E eparhie (s.f.) — ţinut sub păstorirea bisericească a unui episcop F falangă (s.f.) — sul de lemn de care se legau picioarele celor condamnaţi să fie bătuţi la tălpi făurişte (s.f.) — fierărie firoscos (adj.) — priceput la toate, deştept floncăni (vb. tr. şi intr.) a-i toca mereu gura, a trăncăni foaie (s.f.) — a da pe cineva pe foi — a bate pe cineva freca (vb. tranz.) — a freca (cuiva) ridichea — a mustra pe cineva, a bate fur (s.m.) — hoţ furlandisi (vb. refl.) — a se fuduli, a se făli G gadină (s.f.) — animal sălbatic, fiară gaibarace (s.f. pl.) — picioare lungi gaidă (s.f.) — cimpoi; numele unui dans cu acompaniament de cimpoi; picioare lungi gaşperiţă (s.f.) — ţigancă bătrînă şi urîtă geambaş (s.m.) — negustor (sau hoţ) de cai ghebă (s.f.) — haină de pîslă, înflorată şi cu găitane gheroc (s.n.) — haină, redingotă ghiorlan (s.m.) — ţopîrlan, bădăran ghizdea (s.f.) — căptuşeală de bîrne care formează pereţii unei fîntîni giamală, geamală (s.f.) — mască uriaşă care acoperă în întregime pe saltimbanci; sens figurativ — urîţenie, huidumă 784 giol (s.n.) — a da pui de gi°l a tura giubea (s.f.) - haină largă, purtată de boieri pe deasupra hantcriului giurgina (s.f.) - a juca pe cineva giurgina - a înşela, a amăgi gîrbiţă (s.f.) - a muia (cui™{ SirbiÎa ~ a înfige (cuiva) trufia gîrlici (s.n.) — intrare îngustă în pivniţă gogleze (s.f. pl.) — mofturi, vorl5e deşarte gugiuman (s.n.) — căciulă de samur, purtată de domnitori şi de boieri ca semn al rangului lor H hagialîc (s.n.) — pelerinaj făcut la locurile sfinte halău (s.n.) — 1. plasă de prins peşte; 2. troacă hanţă (s.f.) — haină ruptă hăbăuc (adj.) — zăpăcit hălăciugă (s.f.) — tufiş, desiş hău (adj.) — greu heretisi (vb. tranz.) — a feli°lta hîrsi (vb. refl.) — a se deprind13 cu ceva hîrşie (s.f.) — blană (neagră) de miel, cu lină creaţă şi măruntă hondrăni (vb. intranz.j — a flecari huceag (s.n.) — pădure mică ş1 deasă I iabasa (s.f.) — cleşte de apucat calul de nas cînd se potcoveşte iazmă (s.f.) - monstru, persoană cu înfăţişare respingătoare imam (s.m.) — preot musulnian imos (adj.) — murdar ipingea (s.f.) — manta cu glugă, făcuta din dimie albă ispită (s.f.) — încercare isuaf (s.m.) — grup de meseriaşi ovind aceeaşi profesiune izmeni (vb. refl.) — a se schimba î împoncişare (s.f.) — conflict, împotrivire încăibăra (vb. refl.) — a se încăiera închelba (vb. tranz.) — a aduna la un loc, a înjgheba încîina (vb. refl.) — a deveni rau> a se încăpâţîna încrosna (vb. tranz. şi refl.) a încărca o greutate în spinare 785 <50 încura (vb. tranz.) — a alerga în voie, a zburda îngrecată (adj.) — însărcinată însăxănat (adj.) — încărcat însoţi (vb. tranz.) — a se căsători întroloca (vb. refl.) — a se strînge la un loc înţestat (adj.) — încăpăţînat J janghinos (adj.) — murdar, neîngrijit L laibăr (s.n.) — haină lungă şi largă pe care o purtau odinioară boierii lăcovişte (s.f.) — mocirlă, mlaştină lega (vb. tranz.) — a lega două în lei — a pune la o parte din cîştig leică (s.f.) — femeie uşuratică legumă (s-f.) — mîncare, hrană lepăda (vb. tranz.) — a-şi lepăda potcoavele — a muri lipscan (s.m.) — negustor de articole de manufactură logofăt (s.m.) — 1. titlu de mare demnitar în feudalism; 2. secretar, scriitor într-o cancelarie lotru (s.m.) — hoţ M mangosit (adj.) — ticălos, netrebnic marghiolie (s.f.) — şiretlic, viclenie masat (s.n.) — vargă de oţel pe care se ascut cutiţe, tocilă matosit (adj.) îmbătat matracucă (s.f.) — femeie proastă măiastrele (s.f. pl.) — zînele măiastre; ielele measer (adj.) — sărac, umil meremet (s.n.) — lucru meş (s.m.) — a-ida (cuiva) meşii să... — a avea curaj să..., a cuteza miarţă (s.f.) — o miarţă de copil — copil mic, pipernicit mîlci (vb. tranz.) — a amuţi mocan (s.m.) — cioban morbos, morbus (s.n.) — boală, bolnav moşnean (s.m.) — ţăran liber, posesor al unei proprietăţi de pămînt (Ţara Românească) 786 moştean (s.m.) — urmaş motroşit (adj.) — trîntit, făcut ghem N nagodă (s.f.) — 1. fiinţă sau lucru ciudat; minunăţie,ciudăţenie; 2. neajuns, neplăcere năstrapă (s.f.) — cană, vas nemetenie (s.f.) — matahală, namilă nesăbuit (adj.) — nesocotit noaten (s.m.) — 1. miel pînă la doi ani; 2. viţel de doi ani novac (s.m.) — uriaş ,voinic nur (s.m.) — farmec, graţie O obrocit (adj.) — fermecat, vrăjit ocheană (s.f.) — peşte de apă dulce ogurliu (adj.) — cu noroc, do bun augur olăcar (s.m.) — curier, poştaş omofor (s.n.) — veşmînt bisericesc în forma unei eşarfe pe care arhiereul îl poartă pe umeri în timpul serviciului bisericesc orîndă (s.f.) — soartă, ursită ostoia (verb.refl. şi tranz.) — a (se) potoli,a (se) linişti oţopinâţs.f.) — mîrţoagă, gloabă otroşi (vb. refl. şi tranz.) — a înşira P pajură (s.f.) — (în basme) pasăre uriaşă înzestrată cu puteri miraculoase palavatic (adj.) — mincinos, palavragiu palmă (s.f.) — 1. veche unitate de măsură pentru lungimi, de aproximativ 25 cm. 2. palma domnească — veche unitate de măsură pentru lungimi, de aproximativ 28 cm panachidă (s.f.) — tăbliţă de metal, de piatră sau de lemn folosită de şcolari pentru a învăţa să scrie panţir (s.m.) — soldat călăreţ, îmbrăcat în zale paraxin (adj.) — curios pardos (s.m.) — leopard parlagiu (s.m.) — tăietor de vite la abator pacaramă (s.f.) — întîmplare neplăcută sau neobişnuită paţircă (s.f.) — 1. fată neastîmpărată, vioaie; 2. femeie uşuratică pavolatic (adj.) — palavragiu, mincinos pălimar (s.n.) — pridvor, ceardac păpară (s.f.) — mîncare făcută din felii de pline prăjită acoperită cu brînză şi opărită; (în sens figurat)—cursă, bătaie pătăranie (s.f.) — păţanie peniţă (s.f.) — pană mică pitac (s.n.) — 1. poruncă scrisă, scrisoare; 2. (s.m.) ban, para planisi (vb. tranz.) — a amăgi, a seduce pleşcan (s.m.) — chilipirgiu pocîltit (adj.) — slăbit, lihnit podvoadă (s.f.) — cărăuşie fără plată ponciş (adv.) — cruciş; cu ciudă, cu duşmănie ponoslui (vb. tranz.) — a ponegri, a defăima poşidic (s.n.) — 1. mulţime de animale mărunte; 2. droaie de băieţi şi fete potcaş (adj.) — poznaş, buclucaş poticăli (vb. tranz.) — a amăgi, a păcăli potricăli (vb. tranz.) — a (se) prăpădi, a (se) distruge pot, poturi (s.n.) — sumă rezultată din mize la jocul de cărţi povodnic (s.m.) — cal purtat de căpăstru prefai (s.n.) — ultima lucrătură pricolic (s.m.) — strigoi cu chip de lup sau cline pristăvi (vb. refl.) — a muri prochimen (s.n.) — a veni la prochimen — a veni la subiect după o digresiune proclet (adj.) — nelegiuit, ticălos , prosteală (s.f.) — a merge, a pleca in prosteală — a pleca la cerşit R rapanghel (s.n.) — a lua (pe cineva) la rapanghel — a lua pe cineva din scurt, a-i trage o bătaie straşnică răşchitor, răşchitoare (s.n.) — unealtă cu care se deapănă tortul de pe fus sau de pe ghem, pentru a-I face scul răzgîndi (vb. refl.) — a chibzui, a reflecta resteu (s.n.) — fiecare dintre cele două bare în formă de cui cu care se închid laturile jugului pentru a ţine grumazul animalului ridiche (s.f.) — a freca (cuiva) ridichea — a bate zdravăn (pe cineva) rost (s.n.) — fel roşu (s.m.) — poreclă dată de adversari membrilor aripii radicale a partidului liberal din România din a doua jumătatea secolului al XlX-lea 788 s sangulie (s.f.) — pînză foarte fină satara (s.f.) — dare, povară, belea saxana (s.f.) — sarcină, povară scîrbă (s.f.) — 1. grijă, necaz; 2. mînie, furie scoloian (adj.) — sprinten scorpie (s.f.) — animal fantastic, închipuit ca un şarpe cu limbi de foc sau cu cap de om scovîrlie (s.f.) — orbita ochiului sculă (s.f.) — unealtă, instrument; obiect de preţ, giuvaer scutelnic (s.m.) — om scutit de dări, pentru că se află în serviciul domnului sau al unui boier sidilă (s.f.) — sac de cînepă, lat la gură şi ascuţit la vîrf în care ciobanii pun caşul sicriaş (s.n.) — lădiţă, cutie silă (s.f.) — oaste, putere sileaf (s.n.) — brîu lat în care se purtau înfipte diferite arme sîneaţă (s.f.) — puşcă primitivă cu cremene spilcă (adj.) — curat stăvi (vb. refl.) — a se aşeza, a se statornici stean (s.n.) — stîncă, bolovan mare de piatră stelbe (s.f. pl.) — mănunchiuri, buchete stelniţă (s.f.) — ploşniţă stînjen (s.m.) — măsură veche de lungime, variind după epocă şi regiune (între 1,96 m şi 2,23 m) străgăni (vb. tranz.) — 1. a sîcîi pe cineva purtîndu-1 de colo pînă colo; 2. a tărăgăna, a amîna sumuţa (vb. tranz.) — a scoate sunete specifice, ţuguind buzele pentru a îndemna caii să pornească sau să meargă mai repede surchidi (vb. tranz.) — a sîcîi, a muştrului surchideală (s.f.) — muştruluialâ, bătaie ş şiretenie (s.f.) — firul povestirii şleau (s.n.) — curea groasă, funie sau lanţcu care se leagă calul de crucea căruţei şoacăţ (s.m.) — calificativ injurios dat străinilor, în special nemţilor şoaldă (s.f.) — a umbla cu şoalda — a umbla cu vicleşug, cu minciuni şugubinâ (s.f.) — a da de şugubină — a da de ruşine, a (se) face de ocară 789 T tarara (s.f.) — melodie monotonă care parcă nu se mai sfîrşeşte tărăgăi (vb. tranz.) — 1. a amina; 2. a merge încet tărăşenie (s.f.) — păţanie, încurcătură tărbăceală (s.f.) — a lua pe cineva la tărbăceală — a snopi (pe cineva) în bătăi tăun (s.m.) — insectă de culoare brună, cu pete gălbui pe pîntece techer-mecher (adv.) — în mare grabă; pe sus, cu sila teme (v.b. refl.) — a-şi terne nevasta — a fi gelos teşmenit (adj) — zăpăcit, netrebnic, dezmăţat ticăloşie (s.f.) — mizerie tîmpină (s.f.) — tobă, darabană toană (s.f.) — interval de timp scurt tocitoare (s.f.) — vas mare de lemn în care se pun fructe la fermentat pentru vin, rachiu etc. toroipan (s.n.) — ciomag, măciucă torosi (vb. tranz.) — a vorbi mult, a trăncăni trăcănaie (s.f.) — fleac, lucru mărunt trişte (s.f.)— soartă, noroc trîmbă (s.f.) — 1. mulţime de oameni; 2. lanţ, şir tron (s.n.) — ladă în care se păstrează haine, rufe tumurluc (s.n.) — închisoare •turlăci (vb. refl.) — a se chercheli, a se zăpăci Ţ ţanc (s.n.) — stîncă ascuţită U ulei (s.n.) — vas făcut dintr-un lemn scobit unt-de-neft (s.n.) — ulei de terebentină urca (vb. tranz.) — a urca Dealul Mitropoliei — a divorţa urloi (s.n.) — burlan usta (s.m.) — 1. meşter; 2. căpitan de ieniceri la turci V vasilcă (s.f.) — cap de porc împodobit, purtat pe o tavă de flăcăi care colindă în ajunul Anului Nou veac (s.n.) — viaţă, trai 790 veleat (s.n.) — a sosi (cuiva) veleatul — sfîrşitul vieţii, moartea verzişori (s.m.) — ostaş din arma cavaleriei (aveau uniforma de culoar verde) vipie (s.f.) — arşiţă, zăpuşeală vîntoasă (s.f.) — vijelie volog (s.n.) — plasă de pescuit vraci (s.m.) — doctor Z zabrac (s.n.) — primejdie, mustrare aspră, ocară zăcaş (adj.) — 1. invidios, duşmănos; 2. leneş zălud (adj.) — smintit zăticni (vb. tr.) — a stînjeni, a incomoda zăvod (s.m.) — dulău zurba (s.f.) — ceartă, gîlceavă BIBLIOGRAFIE* * Bibliografia de faţă este întocmită pe baza volumelor existente la Biblioteca Academici R.S.România. 1. Legendele şi basmele românilor. Ghicitori şi proverburi. Cu o introducere de B.P. Hasdeu. Adunate din gura poporului, scrise şi date la lumină de Un culegător-tipograf, Tipografia Laboratorilor Români, Bucureşti, 1872, partea I, XI + 180 p. (Cuprins: Introducere de B.P. Hasdeu. 1. Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. 2. Făt-Frumos cu părul de aur. 3. Prîslea cel voinic şi merele de aur. 4. Măzărel împărat. 5. Fata de împărat şi pescarul. 6. Balaurul cel cu şapte capete. 7. Zîna munţilor. 8. Pasărea măiastră. 9. Fata moşului cea cu minte. 10. Glasul morţii. 11. Mogîrzea şi fiul său. 12. împăratul şerpilor. 13. Sufletul. 14. Bărbatul cel harnic. 15. Baba cea înţeleaptă. 16. Bogdan Viteazul. 17. Întîmplările lui Păcală. 18. Răvăşelul spinului. 19. Ghicitori. 20. Proverburi.) 2. Snoave sau poveşti populare, adunate din gurile celor ce ştiu multe de Un culegător-tipograf, Noua Tipografie a Laboratorilor Români, Bucureşti, 1873, nr. 1, 35 p. (Cuprins: 1. Păpara. 2. Clinele leneş. 3. Glas al şaptelea. 4. Lupul pîrcălab. 5. Boiangiul şi snovosul. 6. Ştiţi voi ce zice în cartea asta? 7. Ieftin şi scump. 8. Bolnavul şi doctorul. 9. Las’ să zică numai eu să nu-ţi dau. 10. Scrie, logofete, scrie! ll.Bobîr-nacul neamţului. 12. Gard peste mort. 13. Perechea nimerită.) 3. Legende sau basm,ele românilor, ghicitori şi proverburi, adunate din gura poporului, scrise şi date la lumină de Un culegător-tipograf, Noua Tipografie a Laboratorilor Români, Bucureşti, 1874, Partea II — Fascicula I, 144 p. (Cuprins: 1. Ileana Simziana. 2. Omul de piatră. 3. Cei trei fraţi împăraţi. 4. Cele trei rodii aurite. 5. Moş Lăcustă. 6. Tăleruş. 7. Piciul ciobănaşul şi pomul cel fără căpătîi.) 795 4. Snoave sau poveşti populare, adunate din gurile celor ce ştiu multe de Un culegător-tipograf, Noua Tipografie a Laboratorilor Români, Bucureşti, 1874, nr. 2, 34 p. (Cuprins: 1. Muierea făţarnică. 2. Vorbelebătrîneşti sunt pietre nestimate. 3. Vulpea firoscoasă. 4. Crivăţul şi petecul de cojoc. 5. Minunea resteului. 6. Bucatele afumate. 7. Dă-o şi tu înainte. 8. Pasărea cu coada lungă. 9. Astronomul, doctorul şi ţăranul. 10. Descoperirea hoţiei cu paiele. 11. Gruia.) 5. Isprăvile şi viaţa lui Mihai Viteazul, de Un culegător-tipograf, Noua Tipografie a Laboratorilor Români, Bucureşti, 1876, 65 p. 6. Din poveştile unchiaşului sfătos. Basme păgîneşti, întocmite de P. Is-pirescu, culegător-tipograf, cu o Precuvîntare de A.I. Odobescu, Tipografia Academiei Române (Laboratorii Români), Bucureşti, 1879, Partea I, XI + 126 p. (Cuprins: Cuvînt înainte de P. Ispirescu. Precuvîntare de A.I. Odobescu. 1. Mărul discordiei. 2. Grădina Esperi-delor. 3. Ercule. 4. Prometeu şi cutia Pandorei. 5. Midas. 6. Labirint şi firul Ariadnei. 7. Chimera.) 7Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului de P. Is-, ^jpirescu, culegător-tipograf, Tipografia Academiei Române (Laboratorii ^Sjjiomâni), Bucureşti, 1882, IV + 404 p. + 2 pl. (Cuprins: în loc de S' prefaţă de V. Alecsandri. 1. Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. 2. Ileana Simziana. 3. Broasca ţestoasă cea fermecată. 4.Aleodor i împărat. 5. Porcul cel fermecat. 6. înşir-te mărgăritari. 7. Lupul năz- , drăvan şi Făt-Frumos. 8. Prîslea cel voinic şi merele de aur. 9. Voi-V nicul cel cu cartea în mînă născut. 10. Omul de piatră. 11. Voinicul cel fără de tată. 12. George cel viteaz. 13. Făt-Frumos cu părul de aur. ^ 14. Făt-Frumos cel rătăcit. 15. Fata săracului cea isteaţă. 16. Zîna munţilor. 17. Făt-Frumos cu carîta de sticlă. 18. Balaurul cel cu şapte capete. 19. Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă. 20. Zîna zînelor. \ 21. Greuceanu. 22. Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat. 23. Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei. 24. Poveste ţărănească. 25. Cei trei fraţi împăraţi. 26. Cotoşmanu năzdrăvan. 27. Pasărea măiastră. 28. Găinăreasa. 29. Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei. 30. Copiii văduvului şi iepurele, vulpea, lupul şi ursul. 31. Fata moşului cea cuminte. 32. Fata de împărat şi fiul văduvei. 33. Cele trei rodii aurite. 34. Hoţu împărat. 35. Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte. 36. Băiatul cel bubos şi ghigorţul. 37. Fata cu pie-ze rele.) 8. Basme, snoave şi glume, adunate din gura poporului de P. Ispirescu, culegător-tipograf, Editura Librăriei „S. Samitca“, Craiova, 1883,144 p. (Cuprins: Basme: 1. împăratul cel fără-de-lege. 2. Cei trei fraţi săraci. 3. Un diavol ca nealţii. 4. Ioviţă,Făt-Frumos. Snoave: l.Cîtea-n varză- 2. Copilul cel isteţ. 3. Judecata vulpii. 4. De ce nu mai au saşii sfinţi? 5. Advocatul gonit din rai. 6. Statornicie beţivească. 7. Multe meşteşuguri nu folosesc totdauna. Glume.) 9. Isprăvile şi viaţa lui Mihai Viteazul. Ediţiunea a doua, Tipografia Academiei Române (Laboratorii Români), Bucureşti, 1885, 63 p. 10. Jucării şi jocuri de copii, adunate de P. Ispirescu, culegător-tipograf, Editura şi Tiparul Institutului Tipografic,Sibiu, 1885, 88 p. (Biblioteca poporală a „Tribunei“, nr. 6.) (Cuprins: Prefaţă. Jucării: 1. Sfîrîie-toarea. 2. Bîzîitoarea. 3. Morişca. 4. Praştia. 5. Sfîrleaza. 6. Puşcoace. Jocuri: 1. Jocul de-a porumbeii. 2. Jocul de-a feţele. 3. Ineluş învîr-tecuş. 4. Jocul de-a bisericuţa. 5. Bătaia în degete. 6. Jocul de-a leapşa. 7. Jocul de-a baba-oarba. 8. Jocul de-a puia gaia. 9. Jocul în trei armen. 10. Ora, ora morilor. 11. Jocul în cinci pietri. 12. Jocul de-a ţurca. 13. Mingea: I. Jocul de-a cărămijoara. II. Jocul de-a calda. III. Jocul de-a craia încălecata. 14. Jocul de-a puiul. 15. Jocul de-a poarca. 16. Jocul în nuci. 17. Jocul de-a ascunsele. 18. Zmeul. 19. Arşicele: I. Jocul în bei-bun. II. Jocul în armean. III. Jocul într-a lui. IV. Jocul cu zbengbiu. V. Jocul în armăşie.) 11. Din poveştile unchiaşului sfătos. Despre pomul Crăciunului (Krist-Baum), de P. Ispirescu, culegător-tipograf, Tipografia Academiei Române, Bucureşti, 1886, 31 p. 12. Poveşti morale, adunate din gura poporului de P. Ispirescu, culegător-tipograf, Tipografia Academici Române (Laboratorii Români), Bucureşti, 1886, 48p. (Cuprins: 1. Ispravnicul pocăit.2. Copilul isteţ. 3. Ariciul şi vulpea. 4. Ţapul şi şarpele. 5. Gazda norocului. 6. Cîinele leneş. 7. Bogăţia şi veselia. 8. Judecata vulpii.) 13. Basme, snoave şi glume, adunate din gura poporului de P. Ispirescu, culegător-tipograf, Editura Librăriei „S. Samitca“, Craiova, 1892,144 p. (Cuprinsul este identic cu cel al volumului cu acelaşi titlu publicat în 1883.) 14. Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului de P. Ispirescu, Editura Librăriei H. Steinberg, Bucureşti, 1892, IV + 400 p. + 2 p, (Cuprinsul este identic cu cel al volumului cu acelaşi titlu publicat în 1882.) 15. Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului de P. Ispirescu, Minerva, Biblioteca Scriitorilor Români, Opere complete, voi. I Bucureşti, 1901, IV -f- 404 p. (Cuprinsul este identic cu cel al volumului cu acelaşi titlu publicat în 1882.) 16. Cele douăsprezece fete de împărat. Basm din colecţia Ispirescu. Pan-tomimă cu muzică în 5 tablouri, Bucureşti, 1905, 5 p. + [1 foaie]. 17. Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului. Cu o introducere de d-nul Bar;bu Delavrancea, Ediţia a Il-a, Minerva, Bucureşti, Biblioteca Scriitorilor Români, Opere complete, voi. I, 1907, XII + 797 488 p. (Cuprins: Biografia iui Ispirescu de B. Şt. Delavrancea. în ioc de prefaţă de V. Alecsandri; basmele din ediţia din 1882 plus 5 basme inedite: 1. Fiul vînătorului. 2. Cei trei fraţi dornici. 3. Dunăre voinicul. 4. Lipitura casei. 5. Sarea în bucate.) 18. Poveştile unchiaşului sfătos. Cu o Prefaţă de Al. I. Odobescu, Minerva, Biblioteca Scriitorilor Români, Opere complete, voi. II, Bucureşti, 1907, 346 p. (Cuprins: Prefaţă de Şt. O. Iosif. Precuvîntare la Poveştile unchiaşului sfătos de AI. Odobescu. Partea I: 1. Mărul discordiei- 2. Grădina Esperidelor. 3. Ercule. 4. Prometeu. 5. Midas. 6. Labirintul şi firul Ariadnei. 7. Himera. Partea a Il-a: Despre pomul Crăciunului. Partea a IlI-a: De la Bucureşti la Roşiorii-de-Vede şi înapoi. Partea a IV-a: Istoria lui Ştefan Vodă cel Mare şi cel Bun. Isprăvile şi viaţa lui Mihai Viteazul. Snoave: 1. Glasul al şaptelea. 2. Lupul pîrc&Iab. 3. Ştiţi, voi, ce zice în cartea aceasta? 4. Ieftin şi scump. 5. Las’ să zică numai eu să nu-ţi dau. 6. Scrie, logofete, scrie. 7. Bobîrnacul neamţului. 8. Gard peste mort. 9. Săracilor mîni multe. 10. Vorbele bătrîneşti sunt pietre nestimate. 11. Vulpea firoscoasă. 12. Crivăţul şi petecul de cojoc. 13. Minunea resteului. 14. Bucatele afumate. 15.Dă-o şi tu înainte. 16. Pasărea cu coadă lungă. 17. Astronomul, doctorul şi ţăranul. 18. Descoperirea hoţiei cu paiele. 19. Gruia. 20. Perechea nimerită. 21. Bărbatul obrocit. 22. Bărbatul cu iabaşaua- 23. Muierea ce asculta de poveţele bărbatului său răposat. 24. O vorbă care desluşeşte tot. 25. Planul Sîntului Petre. 26. Alegerea ţiganului de domn. 27. Moş Apeş. 28. Sinceritate jidovească. 29. Varza roşie. 30. Neajunsurile socotelii cu bobii. 31. Păcăliciul păcălit. 32. Cine a scos pe Adam şi pe Bva din rai?) 19. Ileana Simziana, Minerva, Traista cu basme, nr. 1, Bucureşti, 1908, 32 p. 20. Isprăvile şi viaţa lui Mihai Viteazul, Editura Librăriei Leon Alcalay, Biblioteca pentru toţi, nr. 388, Bucureşti, 1908, 104 p. (Are ca prefaţă: Petre Ispirescu. Cuvîntarea rostită [de Al. Odobescu] în şedinţa Academiei Române din 11 [12] decembrie 1887.) 21. Istoria lui Ştefan Vodă cel Mare şi cel Bun. Biblioteca Românească Enciclopedică „Socec“, nr. 20, Bucureşti, 1908, lOlp. + 1 pl. 22. Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului. Ediţie nouă şi ilustrată de V. Rola Piekarski, voi. I —II, Minerva, Bucureşti, 1908, voi. 1—332 p., voi. 11 — 315 p. (Cuprinsul e identic cu al volumului cu acelaşi titlu publicat înl882, în ambele volume fiind cele 37 debasme.) 23. Prislea cel voinic, Minerva, Traista cu basme, nr. 2, Bucureşti, 1908, 62 p. 24. Omul de piatră, Minerva, Traista cu basme, nr. 3, Bucureşti, 1908, 39 p. 798 25. Poveştile unchiaşului sfătos. Ercule. Din istoria grecilor, Editura „Aso-ciaţiunii“; Biblioteca poporală a Asoeiaţiunii, an II, nr. 12, Sibiu, 1912, 74 + IV p. 26. Legende sau basmele românilor, auzite din gura poporului. Cu o introducere de d-nul Barbu Delavrancea, Ediţia a IlI-a, Minerva, Biblioteca Scriitorilor Români, Opere complete, voi. I, Bucureşti, 1915, 404 p. (Cuprinsul este acelaşi cu al ediţiei a Il-a din anul 1907.) 27. Poveştile unchiaşului sfătos. Cu o precuvîntare de Al. I. Odobescu, Ediţia a Il-a, Minerva, Biblioteca Scriitorilor Români, Opere complete, voi. II, Bucureşti, 1916, 512 p. (Cuprinsul este identic cu al volumului cu acelaşi titlu publicat în 1907.) 28. Mărul discordiei, Labirintul şicîteva snoave, Tipografia „Libertatea“', Pagini alese din scriitorii români, nr. 2, Orăştie, 1919, 32 p. (Cuprins: 1. Mărul discordiei. 2. Labirintul şi firul Ariadnei. 3. Ieftin şiscump 4. Gard peste mort. 5. Crivăţul şi petecul de cojoc. 6. Cine a scos pe Adam şi pe Eva din rai.) 29. Basmele românilor, Cultura naţională, Biblioteca tinerimii, Bucureşti, 1922, 169 p. (Cuprins: 1. Făt-Frumos cel rătăcit. 2. Voinicul cel fără de tată. 3. Omul de piatră. 4. Porcul cel fermecat. 5. Balaurul cel cu şapte capete. 6. Făt-Frumos cu carîta de sticlă. 7. Aleodor împărat. 8. Ileana Simziana.) 30. Mihai Viteazul. Lucrare publicată sub îngrijirea d-lui prof. Petru V. Haneş, „Cultura românească“, Institut de editură, arte grafice şi con-fecţiuni din hîrtie, Bucureşti, 1924, 64 p. 31. Din poveştile unchiaşului sfătos, „Cartea românească“, Pagini alese din scriitorii români, nr. 202, Bucureşti, 1925, 30 p. (Cuprins: 1. Himera. 2. Prometeu. 3. Midas. 4. Labirint şi firul Ariadnei.) 32. Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului, ilustrate de I. Bednarik. Prefaţă de V. Alecsandri, „Cartea românească“, voi. I, Bucureşti, 1926, 280 p. cu ilustraţii. (Cuprins: 1. Tinereţe fără bătrî-neţe şi viaţă fără de moarte. 2. Ileana Simziana. 3. Broasca ţestoasă cea fermecată. 4. Aleodor împărat. 5. Porcul cel fermecat. 6. înşir-te mărgăritari. 7. Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos. 8. Prîslea cel voinic şi merele de aur. 9. Voinicul cel cu cartea în mină născut. 10.Omul de piatră. 11. Voiniculcel fără de tată. 12. George cel viteaz. 13. Făt-Frumos cu părul de aur. 14. Făt-Frumos cel rătăcit. 15. Fata săracului cea isteaţă. 16. Zîna munţilor. 17. Făt-Frumos cu carîta de sticlă. 18. Balaurul cu şapte capete. 19. Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă.) 33. Legende sau basmele românilor, Ancora, Biblioteca Clasicilor Românif Bucureşti, 3 voi., 1929. (Cuprins: Introducere de E. Lovinescu, V. Alecsandri despre P. Ispirescu, AL Odobescu despre P.Ispirescu, B. Delavrancea despre P. Ispirescu, Scrisori inedite ale lui P. Ispi- 799 rescu privitoare la opera sa. Cuprinsul este identic cu al volumului cu acelaşi titlu din 1882, cele 3 voi. cuprinzînd 37 de basme.) 34. Cei trei fraţi împăraţi, ilustraţii de A.Demian, Adevărul, Cartea frumoasă, Bucureşti, 1930, 16 p. 35. Ispirescu povestind copiilor, Editura Librăriei Socec, Colecţia clasicilor români şi străini pentru copii şi tineri, ed. îngrijită de Octav Minar, Bucureşti, 1930, 174 p. cu portret. (Cuprins: 1. Basmul pomului de Crăciun. 2. Ştefan Vodă sfînt şi drept. 3. Rodiile aurite. 4. Vînăto-rul şi împăratul. 5. Cine a furat? 6. Bobîrnacul neamţului. 7. Ieftin şi scump. 8. Păcăliciul păcălit.) 36. Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului, ediţie comentată de N. Cartojan, Editura Scrisul Românesc, Clasici români comentaţi, Craiova,/’l932, 256 + 4 planşe. (Cuprins: Introducere: Ce este basmul, Forma basmelor, Limba pitorească a basmelor, Originea basmelor, Direcţii noi etc. 1. Tinereţe fără bătrîneţo şi viaţă fără de moarte. 2. Ileana Simziana. 3. Broasca ţestoasă cea fermecată. 4. Aleo-dor împărat. 5. Porcul cel fermecat. 6.înşir-te mărgăritari. 7. Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Erumos. 8. Prîslea cel voinic şi merele de aur. 9. Voinicul cel cu cartea în mînă născut. 10. Omul depiatră. 11. George cel viteaz. 12. Făt-Frumos cel rătăcit. 13. Fata săracului cea isteaţă. 14. Zîna munţilor. 15. Balaurul cu şapte capete. 16. Făt-Frumos cu carîta de sticlă. Note.) 37. Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului, ilustrate de 1. Bednarik, „Cartea românească“, Bucureşti, 1932, 2 voi., voi. 1—297 p. cu ilustr.; voi. 11—319 p. cu ilustraţii. (Cuprinsul celor două volume este identiccu al ediţiei din 1882avînd înplus: l.Fiul vînătorului. 2. Cei trei fraţi dornici. 3. Dunăre voinicul. 4. Lipitura casei. 5. Sarea în bucate.) 38. Legende sau basmele romAnilor, adunate din gura poporului, comentate de G. Gerota, Editura Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1933, 462 p. (Cuprins: Prefaţă. 1. Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. 2. Ileana Simziana. 3. Broasca ţestoasă. 4.Aleodor împărat. 5. Lupul cel năzdrăvan. 6. Prîslea cel voinic şi merele de aur. 7. Voinicul cel cu cartea în mînă născut. 8. Făt-Frumos cel rătăcit. 9. Fata săracului cea isteaţă. 10. Zîna munţilor. 11. Făt-Frumos cu carîta de sticlă. 12. Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă. 13. Zîna zînelor. 14. Greuceanu. 15. Cele douăsprezece fete de împărat. 16. Balaurul cu şapte capete. 17. Cotoşmanul năzdrăvan. 18. Pasărea măiastră. 19. Ţu-gulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei. 20. Fata moşului cea cuminte. 21. Cele trei rodii aurite. 22. Hoţu împărat. 23. Fata cu pieze rele. 24. Fiul vînătorului. 25. Dunăre voinicul. 26, Sarea în bucate.) 39. Poveştile unchiaşului sfătos. Cu o precuvîntare de Al. I.Odobescu, Prefaţa de Şt. O. Iosif, Desemne de Pecurariu, ediţia a IV-a, „Cartea ro- 800 mânească“, Bucureşti, 1933, 314 p. (Cuprinsul este identic cu ai volumului cu acelaşi titlu publicat în 1907.) 40. Basme alese, Biblioteca şcolară, Publicaţiune pentru cultura elevilor, nr. 11, Bucureşti, 1934, 117 p. (Cuprins: 1. Tinereţe fără bătrîneţeşi viaţă fără de moarte. 2. Ileana Simziana. 3. Broasca ţestoasă cea fermecată. 4. Aleodor împărat. 5. Prîslea cel voinic şi merele de aur. 6. Balaurul cu şapte capete. 7. Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă. 8. Fata moşului cea cuminte. 9. Dunăre voinicul. Glosar.) 41. Basme alese, Biblioteca şcolară, nr, 11, Bucureşti, 1936, 120 p. cu portret. (Cuprinsul este identic cu al volumului publicat în 1934.) 42. Legendele sau. basmele românilor, adunate din gura poporului, „Cartea românească“, Bucureşti, 1936, voi. 1—295 p.; voi. II—333 p. (Voi. I. Cuprins: Precuvîntare de Iorgu Iordan. în loc de prefaţă — de V. Alecsandri. 1. Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. 2. Ileana Simziana. 3. Broasca ţestoasă cea fermecată. 4. Aleodor împărat. 5. Porcul cel fermecat. 6. înşir-te mărgăritari. 7. Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos. 8. Prîslea cel voinic şi merele de aur. 9. Voinicul cel cu cartea în mină născut. 10. Omul de pialiă. 11. Voinicul cel fără de tată. 12. George cel Viteaz. 13. Făt-Frumos cu părul de aur. 14. Făt-Frumos cel rătăcit. 15. Fata săracului cea isteaţă. 10. Zîna munţilor. 17.Făt-Frumos cu carîta de sticlă. 18. Balaurul cu şapte capete. 19. Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă. Voi. II: 1. Zîna zînelor. 2. Greu-ceanu. 3. Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat. 4. Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei. 5. Poveste ţărănească. 6. Cei trei fraţi împăraţi. 7. Cotoşmanul năzdrăvan. 8. Pasărea măiastră. 9. Găinărcasa. 10. Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei. 11. Copiii văduvului şi iepurele, vulpea, lupul şi ursul. 12. Fata moşului cea cuminte. 13. Fata de împărat şi fiul văduvei. 14. Ceie trei rodii aurite. 15. Hoţul împărat. 16. Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte. 17. Băiatul cel bubos şi ghigorţul. 18. Fata cu piezerele. 19. Fiul [vânătorului. 20. Cei trei fraţi dornici. 21. Dunăre voinicul. 22. Lipitura casei. 23. Sarea în bucate.) 43. Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului. Prefaţă de V. Alecsandri, Alcalay, Biblioteca pentru toţi, nr. 647-650; 1048—1051, Bucureşti, 1936; voi. 1 — 356 p., voi. 11 — 349 p. (Cuprins: cele două volume cuprind basmele din ediţia 1882 plus: 1. Fiul vinătorului. 2. Cei trei fraţi dornici. 3. Dunăre voinicul. 4. Sarea în bucale.) 44. Poveşti despre Vlad-vodă Ţepeş, Operă postumă, Cernăuţi, 1936 6 p. 45. Făt-Frumos cu părul de aur, ilustrat de Stoica D., „Cartea românească“, Bucureşti, 1937, 39 p. 46. Fata săracului cea isteaţă, ilustrat de Stoica D., „Cartea românească“, Bucureşti, 1937, 24 p. 51 — Ispirescu — Opere, voi. ri 801 47. Ileana Simziana, ilustrat de Stoica D., „Cartea românească“, Bucureşti, 1937, 47 p. 48. Poveştile unchiaşului sfătos. Cu o precuvîntare de Al. I.Odobescu. Prefaţă de Şt. O. Iosif, desene de Pecurariu, ediţia a V-a, „Cartea românească“, Bucureşti, 1937, 317 p. (Cuprinsul este identic cu cel al volumului publicat în 1907.) 49. Viaţa şi faptele lui Vlad-vodă Ţepeş. Operă postumă-fragmente. Seminarul de literatură modernă şi folclor, Cernăuţi, 1937, 9 p. 50. Zina numiţilor, ilustrat de Stoica D.,„Cartea românească“, Bucureşti, 1937, 21 p. 51. Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului. Cu o precuvîntare de prof. Iorgu Iordan, „Cartea românească“ Bucureşti 1937 — 1938, voi. 1—295 p.; voi. II—333 p. (Cuprinsul este identic cu al volumelor apărute în 1936.) 52. Basmele românilor, ediţie îngrijită de prof. Gh. Gardaş, Editura „Cartea noastră“, Bucureşti, 1939, X + 191 p. (Cuprins: Introducere. 1. Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. 2. Ileana Simziana. 3. Omul de piatră. 4. Porcul fermecat. 5. înşir-te mărgăritari. 6. George cel viteaz. 7. Lupul năzdrăvan şi Făt-Frumos. 8. Prîslea cel voinic şi merele de aur. 9. Voinicul cel cu cartea în mînă născut. 10 Aleo-dor împăratul. 11. Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat.) 53. Isprăvile şi viaţa lui Mihai Viteazul, Biblioteca Albina, nr. 6, Bucureşti, 1939, 123 p. 54. Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului. Cu o precuvîntare de Iorgu Iordan, „Cartea românească“, Bucureşti, 1939, voi. 1—296 p.v; voi. II —332 p. (Cuprinsul este identic cu col al ediţiei din 1937-1938.) 55. Viaţa şi faptele lui Vlad-vodă Ţepeş. Operă postumă, Institutul de literatura modernă şi folclor, Cernăuţi, 1939, 9 p. 56. Poveştile unchiaşului sfătos. Cu o precuvîntare de Al. I. Odobescu. Prefaţă de Şt. O. Iosif. Desene de Pecurariu. Ediţia a V-a,„Cartea românească“, Bucu eşti, 1942, 316 p. (Cuprinsul este identic cu cel al volumului publicat în 1907.) 57. Poveştile unchiaşului sfătos. Ercule, Biblioteca poporală a Asociaţiunii „Astra“, nr. 280, Sibiu, 1942, 72 p. (Cuprins: 1. Amfitrion. 2. Calea înfurcită. 3. Pigmeii. 4. Cornul îmbelşugării. 5. Cămaşa lui Nessu.) 58. Viaţa şi faptele lui Vlad-vodă Ţepeş. Operă postumă. Prefaţă şi note de Leca Morariu, Seminarul de literatură, Cernăuţi, 1942, 14 p. 59. Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului. Cu o Precuvîntare de Iorgu Iordan, „Cartea românească“, Bucureşti, 1942 — 1943, vol.I— 295 p.; voi. II —333 p. (Cuprinsul identic cu al voi. din 1937.) 60. Basmele românilor, Editura Gorjan, Colecţia „Muncă şi Lumină“, Bu- £02 cureşti, 1943, 422 p. (Cuprins: Introducere. 1. Tinereţe fără bătrtneţe şi viaţă fără de moarte. 2. Zîna zînelor. 3. Greuceanu. 4. Broasca ţestoasă cea fermecată. 5. Omul de piatră. 6. Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte. 7. Cei trei fraţi. 8. Aleodor împărat. 9. Inşir-te mărgărite. 10. Lupul cel năzdrăvan şi Fftt-Frumos. 11. George cel viteaz. 12. Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă. 13. Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul col fermecat. 14. Fata de împărat şi fiul văduvei. 15. Cotoşmanul năzdrăvan. 16. Găinăreasa. 17. Balaurul cu şapte capete. 18. Hoţul împărat. 19. Ileana Simziana. 20. Făt-Frumos cu părul de aur. 21. Dunăre voinicul. 22. Pasărea măiastră. 23. Porcul cel fermecat. 24. Voinicul cel cu cartea în mînă născut. 25. Ciobănaşul cel isteţ. 26. Povoste ţărănească. 27. Cei trei fraţi împăraţi. 28. Sarea în bucate. 29. Fata moşului cea cuminte.) 61. Făt-Frumos cu părul de aur, ilustrat de Stoica D., „Cartea românească“. Bucureşti, 1943, 39 p. 62. Fata săracului cea isteaţă, ilustrat de Stoica D., „Cartea românească", Bucureşti, 1943, 27 p. 63. Ileana Simziana, ilustrat de Stoica D., „Cartea românească“, Bucureşti , 1943, 47 p. 64. Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului. Cu desene de Catul Bogdan, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943, 526 p. (Cuprinsul este identic cu al volumului din 1882 plus basmele: 1. Fiul vînătorului. 2. Cei trei fraţi dorniei. 3. Dunăre voinicul. 4. Lipitura casei. 5. Sarea în bucate.) 65. Legende sau basmele românilor, ediţie comentată de dr. N. Mihăescu, Editura „Universul“, Operele Scriitorilor Români, Bucureşti, 1943, 189 p. (Cuprinsul: 1. Tinereţe fără bitrîneţe şi viaţă fără de moarte. 2. Ileana Simziana. 3. Broasca ţestoasă cea fermecată. 4. Aleodor împăratul. 5. Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos. 6. Prîslea cel voinic şi merele de aur. 7. Voinicul cel ci cartea în mînă născut. 8. Făt-Frumos cel rătăcit. 9. Fata săracului cea isteaţă. 10. Zîna munţilor. 11. Fata moşului cea cuminte. 12. Inşir-te mărgăritari. Glosar.) 66. Zina munţilor, ilustrat de Stoica D., „Cartea românească“, Bucureşti, 1943, 21 p. 67. Legenle sau basmele românilor, alinate din gira poporului, „Cartea românească“, Bucureşti, 1944. 68. Legenle sau basmele rominilor, cu o schiţă bio-bibliografică, introducere şi un glosar de C. Fierăscu, ed. a Il-a, Cugetarea, Scriitorii Clasici Români, Bucureşti, 1944, 294 p. (Cuprins: Biografia lui P. Ispirescu. P. Ispire;ci de B. Delavrancea, Bibliografie. 1. Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără dj moarte. 2. Ileana Simziana. 3. Broasca ţestoasă cea fermecată. 4. Aleodor împărat. 5. Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos. 803 6. Prîslea cel voinic şi merele de aur. 7. Voinicul cel cu cartea în mînă născut. 8. Făt-Frumos cel rătăcit. 9. Fata săracului cea isteaţă. 10. Zîna munţilor. 11. Făt-Frumos cu carîta de sticlă. 12. Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă. 13. Zîna zînelor. 14. Greuceanu. 15. Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul fermecat. 16. Balaurul cel cu şapte capete. 17. Cotoşmanul năzdrăvan. 18. Pasărea măiastră. 19. Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei. 20. Fata moşului cea cuminte. 21. Cele trei rodii aurite. 22. Hoţul împărat. 23. Fata cu pieze rele. 24. Fiul vînătorului. 25. Dunăre voinicul. 26. Sarea în bucate. Glosar.) 69. Cele trei rodii aurite. Poveste, ilustrată de A. Petrescu, Universul, Bucureşti, 1945, 28 p. 70. Dunăre voinicul. Poveste, ilustrată de A. Petrescu, Universul, Bucureşti, 1945, 28 p. 71. Snoave, ediţie îngrijită do C. Fierescu, Casaşcoalelor, Biblioteca satului, „Scriitori români“, Bucureşti, 1945, 176 p. (Cuprins: l.De ce nu mai au saşii sfinţi. 2. Mare zăpăceală. 3. Statornicie beţivească. 4. Boiangiul şi snovosul. 5. Mocanul nedus la biserică. 6. Glasul al şaptelea. 7. Lupul pîrcălab. 8. Ştiţi voi ce zice în cartea aceasta? 9. Ieftin şi scump. 10. Las’ să zică, numai eu să nn-ţi dau. 11. Scrie, logofete, scrie- 12 Bobîrnacul neamţului. 13. Gard peste mort. 14. Săracilor mîini multe. 15. Vorbele bătrîneşti sunt pietre nestimate. 16. Vulpea firoscoasă. 17. Crivăţul şi petecul de cojoc. 18. Minunea resteului. 19. Bucatele afumate. 20. Dă-o şi tu înainte. 21. Paserea cu coada lungă. 22. Astronomul, doctorul şi ţăranul. 23. Perechea nimerită. 24. Descoperirea hoţiei cu paiele. 25. Bărbatul cu iabaşaua. 26. Muierea ce asculta poveţele bărbatului răposat. 27. O vorbă care desluşeşte tot. 28. Planul Sfîntului Petre. 29. Alegerea ţiganului de domn. 30. Neajunsurile socotelii cu bobii. 31. Păcăliciul păcălit. 32. Dedu Ivan sau cetirii cojii edin calpac. 33. Ţiganul iertat de Dumnezeu de la robie. 34. Avocatul gonit din rai. 35. Facerea muierii. 36. Tararaua nemţească. 37. Cum neamţul n-are parte de cuvînt. 38. Blagovatele. 39. Bolnavul şi doctorul . 40. Popa, călugărul şi turcul. 41. Bogăţia şi veselia. 42. Isprav nicul pocăit. 43. Gazda norocului. 44. Ariciul şi vulpea. 45. Multe meşteşuguri nu folosesc totdeauna. 46. Cîinele (leneş. 47. Judecata vulpii. 48 Ţapul şi şarpele. 49. Copilul cel isteţ. 50. Răvăşelul spinului. 51. Papara. 72. Zlna zînelor, poveste ilustrată de Th. Kiriakoff, Socec, Bucureşti, 1946, 14 p. 73. Făt-Frumos cu părul de aur, ilustrat de Stoica D., „Cartea românească“, Bucureşti, 1947, 34 p. 74. Fata săracului cea isteaţă, ilustrat de Stoica D., „Cartea românească“, Bucureşti, 1947, 23 p. 804 75. Ileana Simziana, ilustrat de Stoica D., „Cartea româueascîi“, Bucureşti, 1947, 45 p. 76. Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului, „Cartea românească“, Bucureşti, 1947, voi. 1 — 231 p., voi. 11 — 328 p. (Cuprinsul este identic cu cel al ediţiei apărută la aceeaşi editură în anul 1936.) 77. Zina munţilor, ilustrat de Stoica D., „Cartea românească“, Bucureşti, 1947, 18 p. 78. Basme, Editura Tineretului, Biblioteca Şcolarului, Bucureşti, 1952, 125 p. (Cuprins: Pieîaţa. 1. Aleodor împărat. 2. Prîslea cel voinic şi merele de aur. 3. Tinereţe lără bătiîneţe şi viaţă fură de moarto. 4. Ciobănaşul cel isteţ sau ţuiloaiele blendei-5. Greuceanu. 6. Fata săracului cea isteaţă. 7. Zîna mulţilor. 8. Sarea în bucate. 9. Broasca ţestoasă cea fermecată.) 79. Sarea n bucate, ilustraţia de Victor Apostoloiu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1954, 18 p. 80. Fata moşului cea cuminte, ilustraţia de Gh. Adoc, Editura Tineretului» Bucureşti, 1955, 14 p. 81. Basme, Ediţia a doua adăugită, Editura Tineretului, Biblioteca şcolarului, Bucureşti, 1956, 149 p. (Cuprins: în loc de prefaţă. 1. Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. 2. Broasca ţestoasă cea fermecată. 3. Aleodor împărat. 4. Porcul cel fermecat. 5. Prîslea cel voinic şi merele de aur. 6. Fata săracului cea isteaţă. 7. Zîna munţilor. 8. Zîna Zînelor. 9. Greuceanu. 10. Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat. 11. Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei. 12. Sarea în bucate.) 82. Sarea In bucate, ilustraţii de Constanţa Copturoanu Marinescu, ed. a IlI-a, Editura Tineretului, Colecţia Traista cu poveşti, Bucureşti, 1958, 26 p. 83 . Basme, precuvîntare de Eusebiu Camilar, ilustraţii de Florica Cordescu. Editura Tineretului, Bucureşti, 1959, 180 p. (Cuprins: 1. Tinereţe fără • bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. 2. Broasca cea fermecată. 3. Aleodor împăratul. 4. Porcul cel fermecat. 5. Prîslea cel voinic şi merele de aur 6. Zîna munţilor. 7. Zîna zînelor. 8. Greuceanu. 9. Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat. 10. Sarea în bucate. 11. Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei.) 84. Basme, legende, snoave, ediţie îngrijită de Radu Albala, cu o prefaţă de Cornoliu Bărbulescu, E.S.P.L.A., Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1960, XVIII -1-370 p. (Cuprins: Prefaţă. 1. Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. 2. Ileana Simziana. 3. Aleodor împărat. 4. Porcul cel fermecat. 5. Prîslea col voinic şi merele de aur. 6. George cel viteaz. 7. Făt-Frumos cel rătăcit. 8. Fata săracului cea isteaţă. 9. Greuceanu. 10. Colo douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat. 11. Ciobănaşul col isteţ sau ţurloaiele blondoi. 12. Coi trei fraţi împăraţi. 13. Cotoşmanu năzdrăvan. 14. Gttinăroasa. 15. Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşoi. 16. Fata moşului oua cuminte. 17. Fata do împărat şi fiul văduvei. 18. Fiul vînătorului. 19. Povestea despro Tolpa ţiganul şi Şte- 805 far» Vodă cel Bun şi Mare. 20. Ioviţă, Făt-Frumos. 21. Copilul cel isteţ. 22. Sarea în bucate. Snoave: 1. Lupul pîrcălab. 2. Ariciul şi Vulpea. 3. Ţapul şi şarpele. 4. Păpara. 5. Ştiţi voi ce zice în cartea a-ceasta? 6. Ieftin şi scump. 7. Muierea făţarnică. 8. Vulpea firoscoasă. 9. Crivăţul şi petecul de cojoc. 10. Minunea resteului. 11. Bucatele afumate. 12. Astronomul, doctorul şi ţăranul. 13. Gruia. 14. Muierea ce ascultă de poveţile bărbatului său răposat. 15. Statornicia beţiveas-că. Adenda.) 85. P. Ispirescu povestind copiilor, precuvîntare de Eusebiu Camilar, ilustraţii de FloricaCordescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1960,138 p. 86. Prislea cel voinic şi merele de aur. Basme. Prefaţă de I.Stăvăruş.Editura pentru literatură, Bucureşti, 1962, XVI + 302 p. (Cuprins: Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. 2. Ileana Simziana. 3. Aleodor împărat. 4. Porcul cel fermecat. 5. Prîslea cel voinic şi merele de aur. 6. George cel viteaz. 7. Făt-Frumos cel rătăcit. 8. Fata săracului cea isteaţă. 9. Greuceanu. 10. Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat. 11. Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei. 12. Cei trei fraţi împăraţi. 13. Cotoşman năzdrăvan. 14. Găinăreasa. 15. Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei. 16. Fatamoşului ceacuminte. 17. Fata de împărat şi fiul văduvei. 18. Fiul vînătorului. 19. Povestea despre Tolpa ţiganul şi Ştefan Vodă cel Bun şi Mare. 20. Ioviţă, Făt-Frumos. 21. Copilul cel isteţ. 22. Sarea în bucate.) 87. Basme, prefaţă şi note de Corneliu Bărbulescu, Editura Tineretului, Biblioteca şcolarului, nr. 105, Bucureşti, 1965, 218 p. (Cuprins: 1. Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. 2. Ileana Simziana. 3. Prîslea cel voinic şi merele de aur. 4. Fata săracului cea isteaţă. 5. Greuceanu. 6. Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei. 7. Cei trei fraţi împăraţi. 8. Găinăreasa. 9. Fata moşului cea cuminte. 10. Fiul vînătorului- 11. Sarea în bucate. Tabel biobibliografic. Aprecieri critice. Teme.) 88. Zina zinelor. Basme, legende, snoave. Ediţie îngrijită de Radu Albala. Prefaţă de Corneliu Bărbulescu. Ediţia a Il-a revăzută şi adăugită, Editura pentru literatură, Biblioteca pentru toţi, 1966, XXXVI + 449 p. (Cuprins: sumarul este acelaşi cu ediţia B.P.T. — 1960, avînd în plus: Lupul năzdrăvan şi Făt-Frumos, Voinicul cel fără de tată, Zîna zînelor, Pasărea măiastră, Hoţu împărat, Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte, împăratul cel fără de lege, Un diavol, ca nealţii.). 89. Legende sau basmele românilor, ediţie îngrijită de Aristiţa Avramescu. Prefaţă de Iorgu Iordan. Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, XV -f- 469 p. (Cuprins: 1. Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. 2. Ileana Simziana. 3. Broasca ţestoasă cea fermecată. 4. Aleodor împărat. 5. Porcul cel fermecat. 6. Inşir-te mărgăritari. 7. Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos. 8. Prîslea cel voinic şi merele de aur. 9. Voinicul cel cu cartea în mînă născut. 10. Voinicul cel fără de tată. 806 11. George cel viteaz. 12. Făt-Frumos cu păr de aur. 13. Făt-Frumos cel rătăcit. 14. Fata săracului cea isteaţă. 15. Zi na munţilor. 16. Făt-Frumos cu carlta de sticlă. 17. Balaurul cel cu şapte capete. 18. Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă. 19. Zi na zînelor. 20. Greuceanu. 21. Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat. 22. Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei. 23. Poveste ţărănească. 24. Cei trei fraţi împăraţi. 25. Cotoşman năzdrăvanu . 26. Pasărea măiastră. 27. Găinăreasa. 28. Ţugulca, fiul unchiaşului şi al mătuşii. 29. Copiii văduvului şi iepurele, vulpea, lupul şi ursul. 30- Fata moşului cea cuminte. 31. Fata do împărat şi fiul văduvei. 32. Cele trei rodii aurite. 33. Hoţu împărat. 34. Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte. 35. Băiatul cel bubos şi ghigorţul. 36. Fata cu pieze rele. 37. Măzărel împărat. 38. Fata de împărat şi pescarul. 39. Glasul morţii. 40.Mogîr-zea şi fiul său. 41. împăratul şerpilor. 42. Sufletul. 43. Bărbatul cel harnic. 44. Baba cea înţeleaptă. 45. Bogdan viteazul. 46. Întîmplârile lui Păcală. 47. Răvăşelul spinului. 48. Moş Lăcustă. 49. Tăleruş. 50. Piciu ciobănaşul şi pomul cel fără căpătîi. 51. împăratul cel-fără-do-lege. 52. Cei trei fraţi săraci. 53. Un diavol, ca nealţii. 54. Ioviţă Făt-Frumos.): 90. Lupul pîrcălab. Snoave şi zicători populare. Ediţie îngrijită de Aristiţa Avramescu. Prefaţă de Adrian Foclii. Editura Minerva, Bucureşti, 1970. (Cuprins: 1. Păpara. 2. Glas al şaptelea. 3. Lupul pîrcălab. 4. Boiangiul şi snovosul. 5. Ştiţi voi ce zice în cartea actosîa? 6. Ieftin şi scump. 7. Bolnavul şi doctorul. 8. Las’să zică, numai oi să r.i.-ţi diu. 9. Scrie, logofete,scrie! 10. Gard peste mort. ll. Sări cilormlinim.ultc! ^.Muierea făţarnică. 13. Vorbele bătrîneşti sunt pietre nestimate. 14. Vulpea firoscoasă. 15. Crivăţul şi petecul de cojcc. 16. Minunea resteului. 17. Bucatele afumate. 18. Dă-o şi tu înainte! 19. Fesăica cu coada lungă. 20. Astronomul, doctorul şi ţăranul. 21. Descoperirea hoţiei cu paiele. 22. Gruia. 23. Perecheanemerită.24. Bărbatulobrocit..25.Bărbatul cu iabaşaua. 26. Haita de cîini. 27. Muierea ce ascultă dcpovoţelo bărbatului său răposat. 28. O vorbă care desluşeşte tot. 29. Planul Sîntului Petru. 30. Moş Apeş. 31. Varza roşie- 32. Neajunsurile socotelii cu bobii. 33. Păcăliciul păcălit. 34. Facerea muierii. 35. Popii de la Richiţele. 36. Mare zăpăceală. 37. Muierea vindecată de boala iubitului. 39. Sîrbul nemîngîiat de pierderea muierii. 40. Mocanul nedus pe la biserică. 41. Cîtea-n varză. 42. Advocatul gonit din rai. 43. Statornicie beţivească. 44. Multe meşteşuguri nu folosesc totdeauna. 45. Ispravnicul pocăit. 46. Copilul cel isteţ. 47. Ariciul şi vulpea. 48. Ţapul şi şarpele. 49. Gazda norocului. 50. Cîinele leneş. 51. Bogăţia şi veselia. 52. Judecata vulpei. 53. Neguţătorul şi chirigiul. 54. Popa, călugărul şi turcul. 55. Ban la ban trage. 56. Tifla sub giubea. 57. Finul popii. 58. Copilul şi şarpele. 59. Lipitura casei. Zicătoripopulare.